Principii

Am mai scris despre inflaţia principiilor în perioadele de confuzie morală. Revin,

pentru că bîlciul continuă. Cu cît reperele istoriei cotidiene şi ale propriului
comportament sînt mai şubrede, cu atît se invocă mai des prestigiul hieratic al
principiilor. Te miri cine, cîte un bătrînel hîrşit în rele, sau cîte un puber fără
biografie, cîte un publicist nervos, sau cîte un politician improvizat, dame
dezamăgite, afacerişti falimentari, demagogi, mătuşi didactice şi vedete
romanţioase, toţi se trezesc vorbind, din cînd în cînd, despre principii.

Ne refugiem în aerul rarefiat al principiilor, ne justificăm, prin ele, lipsa de

imaginaţie, sau de curaj, ne ascundem, viclean, după ele, cînd nu le folosim drept
armă retorică împotriva unor preopinenţi antipatici. A-ţi lua distanţă faţă de
principii trece drept dovada unui incalificabil relativism. E un abuz etic, un
scandal.

Să ne lămurim. Principiile sînt bune. Sînt de neocolit. Cu condiţia ca recursul la ele

să nu devină un reflex găunos, o reţetă mecanică, un substitut al dreptei judecăţi.
Principium înseamnă "început", "introducere". Există şi accepţiunea de "temei",
"fundament", "lege" şi tocmai în această bifurcare de sens stă originea tuturor
neclarităţilor. Una sînt principiile ştiinţei, (relativ) stabile, inconturnabile, lineare,
alta sînt principiile cu care lucrează moralitatea, principiile după care ni se cere să
ne conducem viaţa. Cele dintîi funcţionează normativ, aproape orb, celelalte sînt
orientative, mustesc de plasticitate, de vervă organică. E foarte riscant să aluneci
dintr-un registru într-altul, să te mişti în freamătul difuz al viului cu inflexibilitatea
minerală a unor reguli abstracte.

În exerciţiul judecăţii cotidiene, principiile sînt, întotdeauna, reperul prim,

demarajul optim. Dar cine rămîne la ele ia linia startului drept capăt al cursei. Abia
după ce principiile sînt fixate, începe efortul laborios al nuanţelor, al studiului de
caz, al analizei contextuale. Principiile sînt bune cîtă vreme "dau drumul" judecăţii,
cîtă vreme nu afectează libertatea desfăşurării ei. Ele sînt, dimpotrivă, dizolvante,
de îndată ce înlocuiesc judecata printr-o axiomă neînduplecată. O situaţie de viaţă
este mai mult decît o ecuaţie. Legea morală nu seamănă cu legea gravitaţiei, iar
mîntuirea sufletelor nu e o procedură chirurgicală. Ar fi prea simplu să putem
sistematiza destinul fiecăruia dintre noi cu un set de criterii fixe: faci o listă de
principii (cinci, zece, douăzeci?) şi le aplici farmaceutic fiecărei împrejurări. Nu
vei obţine decît o judecată prefabricată, o schemă arbitrară, un calcul rudimentar.
Viaţa e, ca să zicem aşa, mai complexă, iar omul - mai pestriţ. Cine nu judecă decît
pe bază de principii trăieşte în plină ficţiune. Mai devreme sau mai tîrziu va fi
victima propriei lui îngustimi.

Toţi ştim că nu trebuie să minţi. E un "principiu" incontestabil. Dar Nicu

Steinhardt descoperă, în închisoare, virtutea de a-ţi minţi anchetatorul. Nimeni nu e
scutit, în viaţa curentă, de ispita minciunii salutare, benefice, caritabile. "Dacă nu
vei spune minciuni, multe păcate ai să faci" - spune, sibilinic, Avva Alonios, în
Pateric. Problema nu este să nu minţi, ci să cîntăreşti cu discernămînt care sînt, în
anumite circumstanţe, marginile tolerabile ale minciunii, dozajul admisibil al
falsului, legitimitatea adevărului parţial. Evident, intrăm pe un teritoriu primejdios,
în care resursele de autojustificare ale individului se simt provocate şi pot evolua
delirant: ne e uşor să găsim imediat scuze pentru orice derivă, să fabricăm rapid
iluzia propriei, nelimitate, îndreptăţiri. Protecţia ermetică a principiilor pare
preferabilă. Dar viaţa nu e aseptică, nu e "principială". Fiecare gest implică un
pariu, fiecare decizie - un risc. Principiile indică, în toată această aventură, nordul,
dar nu dau socoteală de traseele optime şi de accidentele de parcurs. Şi, mai ales,
nu includ libertatea de judecată a lui Dumnezeu. Dacă judecata finală n-ar fi decît o
pedantă aplicare de principii, notarul de cartier ar fi personajul cel mai indicat
pentru a o oficia expert şi expeditiv.

Un alt erou al Patericului, Avva Teodor de la Ferme, nu se sfieşte să relativizeze

principiul însuşi al iubirii creştine - compasiunea: "Dacă nu mă voi rupe de
simţămintele de compasiune, ele nu mă vor lăsa niciodată să devin monah!". Parcă
văd cum apărătorii - religioşi sau nu - ai principiilor, activiştii sociali, firile
militante, umaniştii de toate obedienţele îşi pun mîinile în cap. Cum se poate ca
tocmai un călugăr creştin să vorbească astfel? Uite că se poate! (vorba lui Cosaşu).

Nu se foloseşte cum trebuie de principii decît cine a dobîndit atîta libertate şi forţă
interioară încît, în preajma lor, să lase încă loc pentru surîs.