Sei sulla pagina 1di 277

ION PACHIA TATOMIRESCU ☯

ISTORIA RELIGIILOR
j1j
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Biblioteca Enciclopedicus

Coperta: Ioan Cârssia, Liviu Curtuzan.

ISBN 973–97530–3–5 / vol. I: ISBN 973–97530–5–1


© Editura AETHICUS, 2001,
str. Intrarea Lungă, nr. 1, 1900 – Timişoara.
Printed in Dacoromânia.

2
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

ION PACHIA
TATOMIRESCU

ISTORIA
RELIGIILOR
I

Din paleolitic / neolitic până în mitologia pelasgo-daco-thracică


(sau valahică / dacoromână)

3
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Editura Aethicus
TIMIŞOARA
2001

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale


PACHIA TATOMIRESCU, ION
Istoria religiilor / Ion Pachia Tatomirescu. – Timişoara:
Aethicus, 2001–
3 vol.; 21 cm. – (Biblioteca Enciclopedicus)
ISBN 973–97530–3–5
Vol. 1 : Din paleolitic / neolitic până în mitologia pelasgo-daco-
thracică (sau valahică / dacoromână). –
2001. – 240 p. – ISBN 973–97530–5–1

2 (091)

4
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

PRIVIRE ÎN PUNCTUL DINTÂI,


CEL ORBITOR...
Despre starea de zero. Sintagmei starea de zero i
s-a articulat / armo-nizat semnificantul şi, desigur, i s-a
“lămurit” semnificatul, în orizontul de toamnă al anului 1990,
într-o conversaţie cu un “filosof nihilist”, “aburit” de “vinul
clar ciocnit la nunta Ideii”, sâcâind lumea cu întrebări de
tipul: «Dar înainte de de cosmogeneză..., dar înainte de
materie..., dar înainte de Dumne-zeu..., ce a fost ?»
Răspunsul venit-a cu promptitudine, tăindu-i lanţul unor
astfel de interogaţii: înainte de Tot (Întreg Cosmic) a fost
starea de zero...
Sintagma starea de zero poate fi “tălmăcită” /
“sinonimizată” prin “re-alitatea” de dinainte de
Cosmogeneză, de dinainte de naşterea universului /
universurilor, de dinaintea “cuplării” lumatiei cu informateria
(cf. DILM, 22 sqq. / DIm, 11 sqq.), ori, şi mai exact spus,
prin ceea ce a determinat deopo-trivă big-bangul –
«expansiunea universului printr-o mare explozie iniţială»
(DEnc, I, 215) – şi “complexul” miturilor despre facerea lumii
/ lumilor, cos-mosului, haosului etc.
Apelând la limbajul matematic, atributele stării de zero
( – zothy-chin, în alfabetul dacic) angajează proporţia
“buclării” / “naşterii” universu-rilor (cosmosurilor):

– în care (thotymos) este cosmosul, sau întregul cosmic,


ori universul prim, alcătuit din “materie”, atrăgând după

5
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

sine, prin “buclare” / “pendulare”, un (non-thothymos),


adică un non-cosmos, sau non-univers, alcătuit din
“antimaterie”, într-o posibilă “serie” de (thothymos-
alamon) – (non-thothymos-alamon), (thothymos-
ăzăthot) – (non-thothymos-ăzăthot), (thothymos-
urchony) – (non-thothymos-urchony) etc.
Orice “explozie” (big bang) – de cosmos / univers,
galaxie etc. – an-gajează o “implozie” (black hole) – de non-
cosmos / non-univers, non-ga-laxie etc. O posibilă
“analogie” ar trimite la «micile oscilaţii ale unui pendul în
jurul unei axe orizontale» (cf. IElem, 147), “descrise” de
ecuaţia diferen-ţială:

– unde / lethfu este distanţa de la centrul de greutate al


pendulului-univers / cosmos la “axa de rotaţie” (constituită
de starea de zero), / malathy – masa pendulului-univers /
cosmos iar / iosithy – momentul său de inerţie faţă de
“axă”. Durata unei “oscilaţii complete” ar fi aşadar (cu /
becah = 2 şi cu / cathu valorând 3,14):

Unul dintre cele mai profunde spirite europene ale


tuturor timpurilor, Mihai Eminescu (1850 – 1889), în a cărui
creaţie / lirică este surprinsă şi starea de zero (poezie /
lirosofie cu inepuizabile surse în spaţiul spiritual au-tohton,
pelasgo-daco-thracic, sau valahic / dacoromânesc:

6
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Zalmoxianism – cu învăţătura-i fundamentală despre


armonizarea părţii în sacrul întreg cos-mic, oglindită,
conservată bine în colindele / baladele dacoromâneşti ce
au ca nucleu ceea ce este cunoscut prin sintagma mitul
mioritic; mitul tinereţii-fă-ră-bătrâneţe-şi-vieţii-fără-moarte;
mitul jertfei zidirii; mitul zborului cu aripi confecţionate din
şindrilă; mitul împăraţilor cromatici ca simboluri ale ele-
mentelor fundamentale ale lumii etc.), “a fixat” datele
problemei în sublime “tablouri-ecuaţii”: La-nceput, pe când
fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţă
şi voinţă, / Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era
ascuns... / Când pătruns de sine însuşi odihnea cel
nepătrus. / (...) / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
/ Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. / Um-
bra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, / Şi în sine
împăcată stăpânea eterna pa-ce !... / Dar deodat-un punct
se mişcă... («Scrisoarea I» – EP, I, 101); Porni Luceafărul.
Creşteau / În cer a lui aripe, / Şi căi de mii de ani treceau /
În tot atâtea clipe. // Un cer de stele dedesubt, / Deasupra-i
cer de stele – / Părea un fulger nentrerupt / Rătăcitor prin
ele. // Şi din a chaosului văi, / Jur împrejur de sine, / Vedea,
ca-n ziua cea dentăi, / Cum izvorau lumine; // Cum izvorând
îl înconjor / Ca nişte mări, de-a-notul... / El zboară, gând
purtat de dor, / Pân’ piere totul, totul; // Căci unde-ajunge
nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vreme-ncearcă
în zadar / Din goluri a se naşte. // Nimic nu e şi totuşi e / O
sete care-l soarbe, / E un adânc asemene / Uitării celei
oarbe... (s. n.; «Lucea-fărul», EP, I, 132 sq.) etc.
Privire în punctul dintâi, cel orbitor. În celebra
lucrare, Primele trei mi-nute ale universului (New York,
1977), savantul american, Steven Weinberg, prezintă
ieşirea din starea de zero, adică naşterea universului
nostru, mai exact spus, «a universului timpuriu, aşa cum
este el înţeles în cadrul mode-lului standard», într-o
fermecătoare manieră accesibil-ştiinţifică: «La început a

7
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

fost o explozie. Nu o explozie ca pe pământ, pornind dintr-


un centru bine defi-nit şi răspândindu-se pentru a cuprinde
din ce în ce mai mult din aerul înconjurător, ci o explozie
care a avut loc simultan peste tot, umplând de la început tot
spaţiul, unde fiecare particulă a fost proiectată departe de
orice altă particulă. “Tot spaţiul” în acest context poate
însemna fie orice univers infinit, fie orice univers finit, curbat
înspre sine însuşi, ca suprafaţa unei sfere. Nici una dintre
aceste posibilităţi nu este uşor de înţeles, dar aceasta nu
ne va opri din drum; în universul timpuriu, n-are nici un fel
de importanţă dacă spaţiul este finit sau infinit. După circa o
sutime de secundă – momentul cel mai în-depărtat de care
putem vorbi cu o anumită siguranţă –, temperatura univer-
sului era de o sută de mii de milioane (1011) de grade
Celsius. Aceasta în-seamnă că era mult mai fierbinte decât
chiar centrul celei mai fierbinţi stele; atât de fierbinte, încât
nici una dintre componentele materiei obişnuite, mole-
culele, atomii şi nici nucleele atomilor, nu puteau să existe.
În locul lor, ma-teria dislocată de această explozie în toate
părţile era formată din diferite tipuri de aşa-numite particule
elementare, care sunt obiectele de studiu ale fizicii nucleare
de energii înalte din zilele noastre. (...) Un tip de particulă
care a fost prezentă din abundenţă este electronul,
particulă încărcată negativ, care curge prin fire în curenţii
electrici şi care formează azi partea exterioară a tuturor
atomilor şi moleculelor din univers. O altă particulă
răspândită pe atunci era pozitronul, având sarcină pozitivă
şi masa egală cu aceea a electronului. În actualul univers,
pozitronii se găsesc numai în laboratoarele de energii
înalte, în anumite feluri de dezintegrare şi în fenomene
astronomice violente, ca ra-zele cosmice sau supernovele,
dar în universul timpuriu numărul pozitronilor era aproape
egal cu numărul electronilor. În afară de electroni şi
pozitroni, exista aproximativ acelaşi număr din diferite feluri
de neutrini, particule fanto-matice fără masă sau sarcină

8
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

electrică. În sfârşit, universul plin era cu lumină. Acest lucru


nu trebuie considerat separat faţă de particule, întrucât
teoria cuantică ne spune că lumina constă din particule cu
masa zero (masa de repaus) şi cu sarcina zero, cunoscute
sub numele de fotoni. (...) Fiecare foton poartă o cantitate
bine definită de energie şi de impuls, ambele dependente
de lungimea de undă a luminii. Pentru a ne reprezenta cum
umplea lumina întregul univers timpuriu, putem spune că
numărul şi energia medie a fotonilor erau aproape egale cu
cele ale electronilor, pozi-tronilor, ori neutrinilor. Aceste
particule – electroni, pozitroni, neutrini, fotoni – erau create
în permanenţă de energia pură şi apoi, după o viaţă scurtă,
erau din nou anihilate. Numărul lor, ca atare, nu era
prestabilit, ci fixat doar de ba-lanţa dintre procesele de
creare şi anihilare. (...) Pe măsură ce explozia a continuat,
temperatura a scăzut, atingând treizeci de mii de milioane
(3 x 1010) de grade după circa o zecime de secundă; zece
mii de milioane după o secundă şi trei mii de milioane de
grade după aproape paisprezece secunde. La această
temperatură, universul se făcuse suficient de rece, astfel
încât e-lectronii şi pozitronii să înceapă să se anihileze mai
repede decât puteau fi creaţi din nou de către fotoni şi
neutrini. Energia emisă de această anihilare a materiei a
încetinit temporar ritmul răcirii universului, dar temperatura
a con-tinuat să scadă, atingând în cele din urmă, la sfârşitul
primelor trei minute, valoarea de o mie de milioane de
grade. Temperatura a devenit atunci sufici-ent de scăzută
pentru ca protonii şi neutronii să înceapă formarea de
nuclee mai complexe, începând cu nucleele hidrogenului
greu (numit şi deuteriu), care sunt compuse dintr-un
neutron şi un proton. Densitatea era încă destul de ridicată
(...) La sfârşitul primelor trei minute, era alcătuit universul
mai a-les din lumină, neutrini şi antineutrini. Exista şi o mică
proporţie de material nuclear, format din aproximativ 73Î
hidrogen şi 27Î heliu, şi un număr la fel de mic de electroni,

9
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

rămaşi din era anihilării electronilor cu pozitronii. Aceas-tă


materie a continuat să se împrăştie, devenind în mod
continuu mai rece şi mai puţin densă. Mult mai târziu, după
câteva sute de mii de ani, materia a devenit suficient de
rece, astfel încât electronii să se asocieze cu nucleele,
pentru a forma atomi de hidrogen şi de heliu. Sub influenţa
gravitaţiei, gazul rezultat a început să formeze îngrămădiri,
care, în cele din urmă, s-au con-densat, alcătuind galaxiile
şi stelele din actualul univers. Cu toate acestea, materialul
de compoziţie cu care stelele şi-au început viaţa a fost
exact acela preparat în primele trei minute. Modelul
standard schiţat mai sus nu este imaginea cea mai
satisfăcătoare despre originea universului.» (s. n.; WPtmu,
22 sqq.).
Savantul dacoromân, Vasile Ureche, evidenţiază
progresele realizate în fizica particulelor elementare de
după anul 1977, al apariţiei cărţii lui Wein-berg, cu
«implicaţii fundamentale în înţelegerea mai profundă a
evoluţiei uni-versului fierbinte, în fazele timpurii ale
acesteia»; «la momentul t = 0, univer-sul se afla în starea
de singularitate»; problema singularităţii este una din cele
mai delicate ale cosmologiei / cosmogoniei actuale, «pentru
că limitele R (t)t → 0 → 0 şi ρ (t)R(t) → 0 → ∞ sau ρ (t)t → 0 → ∞
au o semnificaţie matematică, dar nu una fizică şi cu atât
mai puţin una filosofică; la momentul t = 0 s-a produs Marea
Explozie a Universului; pentru 0 t 10-43 s (mai exact: 6 •
-44
10 s – timpul Planck)», fizica de azi «nu poate spune
care a fost starea materiei», întrucât «teoria relativităţii
generale a lui Einstein încetează să mai fie valabilă; peste
limita de densitate considerată, în interpretarea gra-vitaţiei
şi geometriei continuumului spaţiu-timp trebuie luate în
considerare efectele cuantice, iar până în prezent nu există
o teorie cuantică a gravitaţiei»; la această “limită”, universul
se consideră că «ar avea un diametru sub 10-33 m şi o
temperatură de 1032 K»; «la momentul t 10-43 s se

10
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

produce decu-plarea dintre forţa gravitaţională şi forţa


electronucleară, prezisă de teoriile de tip G. U. T.» (Grand
Unification Theory / Teoria Marii Unificări); în intervalul 10-43
s t 10-35 s se se vorbeşte despre «starea de vid» a
universului; «quarkurile, leptonii, fotonii nu se născuseră
încă; la momentul t 10-35 s se produce o nouă rupere de
simetrie (cristalizare), în care forţa electronu-cleară se
decuplează în forţa tare şi forţa electroslabă.» (UUn, II,
306); din acest proces rezultă «o eliberare enormă de
energie, care produce fluctuaţii în vid, fluctuaţii care
generează quarkuri, leptoni şi fotoni; totodată are loc o
scurtă, dar rapidă expansiune exponenţială a universului,
care durează până la momentul t = 10-32 s, numită perioada
inflaţionară de evoluţie a univer-sului»; se consideră că s-ar
putea explica multe din problemele nerezolvate ale
scenariului Big Bang clasic prin procesele care au avut loc
în această perioadă; pentru 109 antiparticule (antiquarkuri)
au fost generate 109 + 1 par-ticule şi astfel a apărut
asimetria materie – antimaterie (...)»; la sfârşitul perioadei
de inflaţie, dimensiunile universului nu depăşeau pe cele
ale “unei portocale”, fiind constituit «dintr-o supă din
quarkuri, leptoni şi antiparticu-lele lor, precum şi din fotoni,
materia şi radiaţia fiind în echilibru»; la mo-mentul 10-12 s,
universul nostru avea «dimensiuni mai mici decât orbita Pă-
mântului în jurul Soarelui»; în acest moment s-a produs «o
nouă rupere de simetrie», forţa electroslabă decuplându-se
«în forţa electromagnetică şi forţa slabă»; la vârsta de 10-6 s
a universului, când avea «temperatura de 1013 K şi
dimensiuni de ordinul celor ale sistemului solar, particulele
quark şi anti-quark» s-au unit «în protoni, neutroni şi
antiparticulele lor», trecându-se în era hadronică; «la
sfârşitul primelor trei minute sinteza nucleelor de heliu es-te
încheiată; la t 105 ani (T = 3000 K) se produce procesul
de “recombi-nare” prin care se formează atomii de hidrogen
şi de heliu; mai departe electronii nu mai pot bloca radiaţia,

11
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

universul devine transparent, radiaţia se decuplează de


materie (substanţă), ultima începând să devină dominantă;
du-pă circa 100 milioane de ani de la Marea Explozie,
universul consta dintr-un gaz difuz de hidrogen şi heliu la
temperatura de 15 K, din care s-au format ulterior galaxiile;
momentul de formare a galaxiilor şi quasarilor este greu de
precizat, dar mulţi cosmologi consideră că acest proces a
avut loc la circa 109 ani după Marea Exploxie» (UUn, II,
308).
Lumina / fotonii dintâi, pelasgo-daco-thracica /
valahica (dacoromâ-neasca) şi biblica «Geneză» /
«Facere». Lumina / fotonii se constituie într-un “punct
comun” al cosmologiilor / cosmogoniilor newtoniene,
relativiste (ein-steiniene), mitice etc., unde ştiinţele se
intersectează cu mitologiile / religiile. Ca şi în teoriile
(cosmologiile) ştiinţifice, lumina / fotonii dintâi se arată şi în
Biblie (Geneză / Facere): «La început (...), Duhul lui
Dumnezeu se purta deasupra apelor; şi a zis Dumnezeu:
“Să fie lumină !” Şi a fost lumină...» (Ge-neza / Facerea, 1,
1 – 3; Bibl, 11); sau, după o tălmăcire dacoromânească a
Bibliei, din 1688: «De-nceput (...), Duhul lui Dumnezău să
purta deasupra apei. Şi zise Dumnezău: “Să să facă
lumină!” Şi să făcu lumină. Şi văzu Dumnezău lumina că
iaste bună, şi osebi Dumnezău între mijlocul luminii şi între
mijlocul întu-nearecului...» (B, 1). Cu mai mare şi
neasemuită forţă plasticizant-revelatorie, lumina / fotonii
dintâi se relevă în «Geneza» / «Facerea» mitologic-
pelasgică (daco-thracică, sau valahică / dacoromânească):
«În istoria mitică» a Po-porului Pelasg (Daco-Thrac) / Valah
(Dacoromân), «(...)creaţia cosmosului a fost concomitentă
cu a arborelui cosmic, care a fost şi a rămas întruchipată
prin brad. Fărtatul obosit şi înciudat de incapacitatea lui
creatoare a izbit cu toiagul în Apele Primordiale şi în locul
acela s-au deschis şi s-a ridicat falnic un brad fosforescent;
picurând stropi de apă luminoasă şi ţinând rădăcinile lui

12
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

atâta în pământ cât putea să stea pe el cel ce a făcut


minunea cu fratele său, ce-l însoţea, de asemenea obosit şi
înciudat de neputinţă. Bradul a cu-prins în coroana,
trunchiul şi rădăcinile lui tot cosmosul. De aceea ca arbore
cosmic a fost reprezentat cu coroana în ceruri şi rădăcinile
în pământ. Acestei reprezentări pozitive îi corespunde
uneori o reprezentare negativă, cu rădăci-nile în ceruri şi
coroana în pământ. (...) În paleofolclorul român bradul ca
arbore cosmic e consemnat într-o descriere impresionantă:
(...) “...creşte bra-dul brazilor, / de mare şi înfoiat / tot cerul
l-a îmbrădat, / Soarele în cetini, / Luna între ramuri, / mii şi
mii de stele / între rămurele.” (...); “Leru-i Doamne, / îmi
vedere-ncetinat / brad cu stele încărcat, / brad cu neguri
îmbrăcat; / şi în vârfu-i ce-mi vedere ? / Cerul leagăn de
mătase, / dar în leagăn cine-mi şade ? / Şade Luna sfântă /
şi cu bradul precuvântă”...» (VMR, 484 sq.). Viziunea
“veridică” pe-lasgo-daco-thracică / valahică
(dacoromânească) asupra cosmogenezei, prin
reprezentarea “conică”, prin sugestia “exploziv-expansivă” a
bradului cosmic şi a “non-bradului” cosmic (“invers-bradul
cosmic”), desigur, a fost pusă în circuitul oralităţii culte de
marii preoţi ai Zalmoxianismului, ai ştiinţei ensu-lui uman de
a se face nemuritor, cu “nuntirea” / “năşirea” privegheată de
pe-rechea sacră secundă (din “tetrada” dacic-monoteistă),
Soarele şi Luna, ajun-gând astfel în mitologia română de
azi, în folclorul dacoromân contemporan, poate, prin
“informaţia originară” dăruită Cogaionului multimilenar de
“bale-tul” divin al fotonilor.
Inelul cosmic. După savantul dacoromân, Mihai
Drăgănescu, «mode-
lele care construiesc lumea din particule elementare sânt,
de regulă, închise; oricât am aprofunda particulele
elementare, dacă dincolo de ele nu mai con-cepem nimic,
închis este universul»; şi «la extremitatea cealaltă,
universul se încheie cu corpuri macroscopice şi organisme

13
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

vii, şi dincolo de acestea nu mai găsim nimic, este închis


universul; un univers închis şi jos (înspre profunzimi) şi sus
(dinspre viu) este un univers total închis sau închis în mod
absolut; dacă universul se deschide în profunzimi, prin
conţinutul particulelor elementare, el este un univers
deschis; dacă însă el se deschide prin organis-mele vii,
spunem că este introdeschis; un univers deschis şi
introdeschis este un univers total deschis sau deschis în
mod absolut; în cazul unui univers deschis metafizic către
idee, minte universală sau divinitate (I), ori în cazul unui
univers deschis sau introdeschis către o realitate profundă
materială (II) este posibil ca universul să nu fie singurul
existent; numai un univers închis în mod absolut poate fi
singurul univers existent (III); în al doilea caz, univer-sul se
găseşte în cosmos iar cosmosul poate conţine un număr
oarecare de universuri; în primul caz nu definim un cosmos;
universul şi divinitatea nu constituie un cosmos; ideile lui
Platon nu fac parte din univers sau din cos-mos, ci dintr-o
lume aparte; cel mult s-ar putea vorbi de un cosmos metafi-
zic; în al treilea caz, universul şi cosmosul coincid.» (DILM,
179). Savantul dacoromân, Mihai Drăgănescu, vede un
model cosmic în inel – inelul lumii materiale (I. L. M.), «un
model ontologic absolut deschis pentru univers», diferit de
cel folosit de ştiinţa de până în orizontul anului 1989 (cf.
DILM, 180 sqq.); «nici fizica, nici biologia, nici matematica,
nici chiar psihologia nu o-perează cu un model ontologic de
tip I. L. M.; ştiinţa de astăzi se menţine în cadrul unui model
ontologic al unui univers închis; un asemenea model im-
plică, după părerea noastră, imposibilitatea legării
aspectelor fizice, biologice şi psihologice într-o viziune
unitară»; modelul ontologic I. L. M. «cuprinde
introdeschiderea universului către profunzimi;
introdeschiderea se realizează prin organismele vii,
inclusiv, am putea spune, mai ales prin om, prin creie-rul şi
mintea sa; introdeschiderea se manifestă numai prin viu;

14
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

datorită ei apare palierul mental-psihologic al lumii


materiale, care capătă o anumită independenţă creatoare în
raport cu cosmosul şi universul» (DILM, 180), palierul
mental-psihologic fiind informateria; «ideea nu poate exista
în pro-funzimile materiei, după cum nu există nici în sine,
ea poate apărea numai în palierul mental-psihologic şi
împreună cu acesta are un dublu suport mate-rial: sistemul
nervos spaţio-temporal şi informateria; ideea nu este
materială, dar nu poate fi decât în materie, într-un mod
deosebit de subtil, la introdes-chiderea anumitor configuraţii
spaţio-temporale către informaterie; de aceea, nu numai
cosmosul, ci şi ideile viului, creaţiile şi reacţiile viului, în
general, constituie lumea; lumea nu se reduce, de fapt,
numai la materie, dar ea este materială întrucât în afara
materiei, cel puţin ca suport, nu poate exista ni-mic.»;
«esenţiale, din punctul de vedere al generării lumii
(universului) şi al creaţiei lumii, sânt procesele din jurul
introdeschiderii, uneori în profunzimi, uneori în conştiinţă»;
inelul lumii materiale «este un model cu inversă reacţie
(feedback)», arătând «că lumea se desfăşoară din
profunzimi, se deschide din profunzimi, dar în cele din urmă
se întoarce asupra ei însăşi; bucla cu feedback cuprinde
deschiderea, universul, viul şi introdeschiderea; mai cu-
prinde, de fapt, şi ideea şi creaţia; modelul I. L. M. degajă
un principiu ciber-netic extrem de profund; punctul de
plecare al buclei cibernetice nu poate fi decât suportul
întregii lumi materiale, în ultimă instanţă, profunzimile; dacă
principiul cibernetic este valabil, atunci indiferent de
transformările şi creaţiile din cibernetica buclă, ceea ce se
reîntoarce în profunzimi trebuie să fie de aceeaşi natură cu
ceea ce pleacă...» (DILM, 181).

15
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Fig. 1. Inelul constituit din profunzimile materiei,


deschiderea / introdeschiderea universului (cf. DILM, 180).

Mihai Drăgănescu răspunde la întrebarea «ce anume


poate genera de la sine o lume pentru a primi întru sine
răspunsuri de aceeaşi natură ?», desi-gur, dinspre inelul
lumii materiale, prin aserţiunea potrivit căreia «profunzi-mile
existenţei sânt constituite din două principii materiale:
lumatia şi infor-materia; ansamblul lumatie-informaterie
constituie ortoexistenţa; lumatia este o materie primordială
nestructurată, dar structurabilă prin cuplajul cu infor-
materia; numai prin cuplarea informateriei cu lumatia se
naşte un univers ale cărui proprietăţi depind, în ultimă
instanţă, de structurările din informaterie; plecarea buclei
cibernetice I. L. M., determinând un univers, se va face din
in-formaterie; punctul de plecare apare a fi o structură
specifică în informaterie, structură care se dezvoltă datorită
unor proprietăţi interne, primordiale, ale informateriei;
punctul de sosire în informaterie trebuie să fie receptarea
unor structuri sau procese satisfăcând o cerinţă internă a
informateriei; vom numi “ortosens” un asemenea proces
specific în informaterie, denumirea arătând legătura cu
sensul din palierul mental-psihologic, legătură implicată de
mo-delul I. L. M.; în informaterie, structurile care se produc
de la sine au în bază procese de ortosens, care, ca şi
sensurile mentale, sânt procese informaţio-nale
fenomenologice; ortosensuri există şi independent de
sensuri mentale; ortosensul poate să existe şi fără sens
mental; sensurile mentale ale organis-melor vii sânt, la
rândul lor, ortosensuri în informaterie; în acest mod se în-
chide bucla cibernetică I. L. M.» (ibid.).
Energia spirituală... cogaionică / zalmoxiană.
Mircea Eliade a atras a-tenţia asupra faptului că «miturile,
simbolurile şi ritualurile ce stau în baza folclorului religios al

16
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Românilor îşi au rădăcinile într-o lume de valori spiritu-ale


care precede apariţia marilor civilizaţii ale Orientului
Apropiat Antic şi ale Mediteranei.» (EDZG, 17). Nu a
precizat că lumea aceasta «de valori spiritu-ale care
precede apariţia marilor civilizaţii», că realitatea aceasta se
datorează celui mai vechi popor al planetei, Poporul Pelasg
(Belag / Valah, sau Dacoro-mân / Român), care s-a cuprins
în preistorie şi în istoria antică, înaintea apariţiei imperiilor,
de la Alpi la Don şi Caucaz, de la Marea Baltică până la
Marea Mediteană, până în Anatolia (Capadochia / “capul,
capătul Daciei”) şi până la Marea Neagră, popor care se
înrăzăreşte în lumea contemporană în cele aproximativ
treizeci de milioane de locuitori ai republicilor: România,
Moldova, Macedonia etc. Şi această lume de valori
spirituale din temeiul fol-clorului pelasgo-daco-thracic /
valahic, sau dacoromânesc / românesc, nu a apărut din
senin, din vid, ci prin sedimentarea / cimentarea
multimilenară a Cogaionului, sacrul munte dacic din
Carpaţii Meridionali, şi a Zalmoxianis-mului, prima religie
monoteistă din istoria spiritualităţii universale.
Se ştie că “în materie de spirit”, totul există în Om, în
natura Omului; savantul dacoromân, Mihai Drăgănescu, în
Inelul Lumii Materiale, subliniază că introdeschiderea
universului către profunzimi «se realizează prin organis-
mele vii, inclusiv, am putea spune, mai ales prin om, prin
creierul şi mintea sa; introdeschiderea se manifestă numai
prin viu; datorită ei apare palierul mental-psihologic al lumii
materiale, care capătă o anumită independenţă creatoare în
raport cu cosmosul şi universul» (DILM, 180), palierul
mental-psihologic fiind informateria; «ideea nu poate exista
în profunzimile materiei, după cum nu există nici în sine, ea
poate apărea numai în palierul mental-psihologic şi
împreună cu acesta are un dublu suport material: sistemul
ner-vos spaţio-temporal şi informateria; ideea nu este
materială, dar nu poate fi decât în materie, într-un mod

17
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

deosebit de subtil, la introdeschiderea anumitor configuraţii


spaţio-temporale către informaterie; de aceea, nu numai
cosmo-sul, ci şi ideile viului, creaţiile şi reacţiile viului, în
general, constituie lumea; lumea nu se reduce, de fapt,
numai la materie, dar ea este materială întrucât în afara
materiei, cel puţin ca suport, nu poate exista nimic.» (v.
supra). Având în vedere sferele spiritualităţii popoarelor, în
primul rând a spiritualită-ţii Poporului Pelasgic (Daco-Thrac)
/ Valah (Dacoromân), nici un fenomen esenţial (din aceste
sfere) nu s-a putut naşte “în afară”. Odată ivit, fenomenul
respectiv antrenează metamorfoze în timpii “mitici” /
“istorici” – în plan dia-cronic, desigur. Energia spirituală este
capacitatea unui sistem-popor (dintr-o arie anume a
planetei) de a efectua o lucrare material-civilizatorie, atunci
când suferă “o transformare” dintr-o stare într-alta – căci
energia spirituală nu poa-te exista separat de «materia»
civilizatorie / culturală. “Masa” spirituală se re-levă ca
mărime ce caracterizează un fenomen, dată de raportul
dintre forţa exercitată asupra “sa” într-o arie şi “acceleraţia”
pe care aceasta o capătă în plan sincronic / diacronic.
“Masa” grea spirituală se înfăţişează ca măsură a
capacităţii unui fenomen de a crea câmp gravitaţional-
spiritual.
Orice schimbare din natura arhaicului european, sau
a Pelasgului (Pelasgo-Daco-Thracului / Valahului,
Dacoromânului / Românului) – cum şi cea din a omului altor
civilizaţii arhetipale / interferenţiale – s-a însoţit de o
metamorfoză a energiei / “masei” spirituale, dar şi de
conservarea acesteia. Legea conservării energiei / “masei”
spiritualităţii universale arată că Zalmo-xianismul – ca
fenomen unic în spiritualitatea universală, specific Pelasgiei
Arhaice (Euro-Pelasgiei), sau Pelasgo-Thraco-Daciei /
Dacoromâniei, “sis-tem” valoric-spiritual închis, nu şi-a
mărit, nici nu şi-a micşorat energia / “masa” – “dispariţia”
unei forme de energie spirituală fiind compensată într-o

18
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

proporţie determinată prin apariţia unei alte forme de


energie spirituală şi suma tuturor formelor de energie
spirituală rămânând constantă. Şi în nici o transformare din
natura Euro-Pelasgului, a Pelasgului (Pelasgo-Daco-Thra-
cului / Valahului), energia spirituală nu a fost distrusă, ci a
trecut dintr-o for-mă într-alta, dintr-o structură (“temporală”)
într-alta. Această realitate a per-manenţei Pelasgilor /
Valahilor (Dacoromânilor / Românilor) în spaţiul-matcă
precizat mai sus, permite relevarea unor “indiscutabile” /
“incontestabile” perpendiculare spirituale, religios-istorice,
în primul rând, din paleoliticul Eu-rasiei / Europelasgiei
(Daciei / Dacoromâniei), până în mitologia dacoromână de
azi.
Pentru “contemporaneitate”, fireşte, Zalmoxianismul –
înfăţişâdu-se drept “Creştinism Cosmic” (M. Eliade) /
“Spaţiu Mioritic” (L. Blaga) –, se constituie într-o dimensiune
valahică / dacoromânească a existenţei (cf. VDRE, 169 –
185).
Fenomen spiritual / social implementând şi trăirea în
sublimul armo-niei universale, Zalmoxianismul – aidoma
unei limbi – are “un lexic” şi “o gramatică” inconfundabile,
proprii, cărora li se adaugă – în registru seman-tic-sincretic
– importante “părţi” ale altor ştiinţe (din întregul spiritual), de
la medicină şi astronomie, până la matematică, psihologie,
muzică, literatură etc. Ca şi fenomenul limbii,
Zalmoxianismul – evident, în perimetrul imagi-narului –
poate atrage reprezentarea arborelui, cunoscând înfloriri şi
rodiri, primăverile / verile şi toamnele / iernile “istoriilor” –
reprezentare ce vine, poate, şi din adânca, ancestrala
simbioză om-arbore, de dinaintea “descope-ririi” peşterii
protectoare, de dincolo de zorii istoriei, simbioză ce a
proiectat în sfera sacrului arborele-univers, cosmicul arbore
– axis mundi, numit de Pelasgo-Daco-Thraci bradua > brad
(un cuvânt moştenit cu toată constelaţia lui semantic-
sincretică zalmoxiană în limba dacoromână contemporană

19
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

– cf. BVoc, 43 sq. / REtn, 268 sq.). Şi ca arbore sacru, legat


de Muma-Pământ / Dacia (> Dochia) şi de Samasua-
Samoş / Soarele-Moş (Tatăl-Cer), bradul permanent s-a
înrăzărit la Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi (Dacoromâni / Ro-
mâni) atât în “arta” rupestră dintre anii 10.000 / 8175 î. H.,
îndeosebi între reprezentările parietale din Peştera Chindiei
(pe Defileul Dunării, în apropiere de Moldova Nouă), cât şi
în ceramica neolitică aparţinând culturilor Pre-Criş, Criş,
Turdaş, ori pe tăbliţele de la Tărtăria-Orăştie, datând din
orizontul cultural al anului 5300 î. H. (2875 E. V.), tăbliţe ce
conţin o scriere mai veche cu două milenii decât scrierea
sumeriană, considerată până în prezent drept “cea mai
veche” (cf. GCiv, 68). Bradul – axis mundi – străbate de
peste zece milenii cerurile spiritualităţii Pelasgo-Daco-
Thracice / Valahice. Mitologia pelasgo-daco-thracică /
valahică (dacoromână), folclorul pelasgo-daco-thrac / valah
(dacoromânesc) etc. grăiesc despre cele nouă ceruri având
drept ax bradul cogaionic: Cerul-din-Jos sau “cerul
rădăcinilor” (I), Cerul-Pământ-de-Chihlimbar (II), Cerul-de-
Lemn-cu-Pietre-de-Cleştar (III), Cerul-de-Fier (IV), Cerul-
de-Găuri-Stele-cu-Lumini-din-Rai (V), Cerul-în-Fire-de-
Mărgăritar (VI), Cerul-Benign-de-Jurământ (VII), Cerul-
Grădină-n-care-Bradul-Face-Fruct (VIII), şi Cerul-Deschis-la-
Cuget-Cosmogonic (IX). Invulnerabila cetate de diamnat şi
de spirit de sub curcubeu, Dacia / Dacoromânia, este
bipolarizată de Matca Dunării şi de Muntele Cogaion din
Carpaţi...
Vectorizarea semantic-sincretică, dinspre Matcă spre
Munte, desigur, cu feed-back, stă sub semnul de aur al
Zalmoxianismului, la nunta cosmică a Valahului /
Dacoromânului cu Mireasa Lumii, având naşi / nuni Soarele
şi Luna, secunda pereche sacră, iar preot “Muntele Mare”,
Cogaionul.
Poporul Pelasgo-Daco-Thracilor / Valahilor
(Dacoromânilor / Români-lor), unul dintre cele mai vechi

20
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

popoare ale planetei, care a fost în antichitatea Europei şi


poporul cel mai mare (după cum atestă Herodot), făuritor al
civi-lizaţiei arhetipale având ca nucleu bazinul Dunării şi
Peninsula Balcanică, dar rămas între «Marii Anonimi» ai
Istoriei (M. Eliade – EICIR, II, 168), s-a caracterizat – între
8175 î. H. (anul 1 ale Erei Valahice) şi 1950 d. H. (10.125
E. V.), «prin civilizaţie pastorală, prin retragere la munte, de
unde (se) pot privi şi ocoli invaziile, printr-o faţă brăzdată de
vânturile alpine, de experienţa milenară, printr-un ochi
pătrunzător şi neclintit de vultur, prin muţenie. (...) Muţeniei
îi corespunde ritualitaea.» (CILR, 975).
Univers expansiv-pulsatoriu, corset magnetic. O
sferă arbitrară poate fi considerat universul, centrul acesteia
putând fi orice punct, în virtutea unifor-mităţii şi raza R
oarecare, dar precizată la un moment dat, t ; notând cu M
masa sferei şi cu litera ρ densitatea acesteia (aceeaşi în
toată sfera), «cu-noaşterea comportării în timp a universului
revine la cunoaşterea comportării în timp a sferei S, care se
va dilata sau se va contracta o dată cu întregul uni-vers [R
= R(t), ρ = ρ (t)]» (UUn, II, 283); dacă în prezent universul se
află în expansiune, deci sfera-i se dilată, «înseamnă că în
trecut raza sferei a fost mai mică» (UUn, II, 284); «astfel se
ajunge la ideea că în trecutul său uni-versul s-a aflat la un
anumit moment într-o stare caracterizată printr-o den-sitate
mare», «printr-o temperatură şi presiune înalte», «această
fază de evo-luţie a universului numindu-se faza de univers
fierbinte sau faza big bang» (UUn, II, 285). Ecuaţia
diferenţială a evoluţiei universului este:

– R(to) = R0 (H0 este constanta lui Hubble);

21
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

«dacă , soluţia este periodică, expansiunea


universului [funcţia R (t)] atinge un maxim, urmând
contracţia (R → 0, ρ → ∞)» (UUn, II, 285), ceea ce duce la
un nou big bang, la ciclicitate; “acest model” se nu-meşte
univers pulsatoriu; «durata unui ciclu (perioada) este de
circa 1011 ani» (ibid.);
dacă , atunci, după explozia big bang,
dilatarea făcându-se la nesfârşit, avem de-a face cu un
univers parabolic;
şi dacă , avem un univers hiperbolic
(dilatându-se la infinit, cu viteză mai mare decât în cazul
precedent).
Pentru un univers pulsatoriu, cum este considerat
universul nostru de către majoritatea astrofizicienilor,
dilatarea sferelor-stele / planete presupune mărirea
“sacadată” a razelor acestora (în concordanţă cu bătăile
“inimii-uni-vers”, chiar dacă între o pulsaţie “cosmică” şi alta
se află aproximativ 70 de milioane de ani). “Sfera”
Pământului, corsetul magnetic al Terrei şi-au mărit raza, s-
au dilatat, desigur, “sacadat” / “brusc”, pare-se, cu o
“ritmicitate” de 70 de milioane de ani, fapt confirmat de
“fracturile” litosferei, de “paralelis-mul” coastelor continetale
de azi (ceea ce nu exclude “permanete dilatări lente”, “de
uzură”, “deriva continetelor”, “inversarea polilor magnetici”),
ori de schimbările “radicale” floral-faunistice, de «curbele de
migrare a polilor» etc.; aceste «curbe de migrare a polilor»,
cum, de exemplu, cele pentru Euro-pa şi America de Nord,
ori cele pentru Africa şi America de Sud, ar coincide în
situaţia în care respectivele continente (America de Nord şi
Europa, Ame-rica de Sud şi Africa) “ar fi unite”, aşa cum au
fost cu aproximativ 70.000.000 de ani în urmă (cf. TDer, 57
sqq.).

22
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Studiul magnetismului rocilor relevă o inversare a


polilor magnetici ai Pământului cam la 500.000 de ani;
magnetizarea rocilor este vectorizată spre Polul Sud-
Magnetic; «descoperirea, în diferite părţi ale globului, a
acestor roci magnetizate invers a condus, la începutul
secolului al XX-lea, la ideea că magneticul câmp al
Pământului poate să-şi schimbe polaritatea, Polul Nord-
Magnetic devenind sud şi viceversa; acest lucru a fost
confirmat de studiile ulterioare efectuate după anul 1950,
care au arătat că toate rocile de aceeaşi vârstă au aceeaşi
polaritate; s-a arătat că inversările acestea apar
pretutindeni în istoria Pământului şi că în timpul ultimelor 70
de milioane de ani, ele par să fi fost o dată sau de două ori
la fiecare milion de ani»; «(...) multe specii de fosile dispar
aproximativ în vremea inversării polarităţii» şi «multe specii
noi au apărut la scurt timp după aceea» (TDer, 62).
Cert este că toate aceste “evenimente” din “corsetul
magnetic” al Pă-mântului sunt însoţite şi de cataclisme
tectonice şi geoclimaterice.
Dincoace de “segmentul temporal” dintre orizonturile
anilor 12.000 şi 6500 î. H., când se aproximează “trena”
marilor cataclisme datorate ultimei inversări de poli
magnetici şi, poate, ultimei schimbări de rază a sferei (mag-
netice) terestre, segment temporal caracterizându-se prin
scufundări de tip Atlantida, ori prin ruperi de istmuri de tip
Bosfor (cu lungimea de 30 km şi cu lăţimea de 750 m), se
pare că planeta noastră “s-a liniştit” benefic, permi-ţând
omenirii să evolueze, să înregistreze revoluţia ştiinţifico-
tehnică a seco-lului al XX-lea, să iasă din era
antropoterestră (700.000 / 500.000 î. H. – 15 iulie 1969 d.
H.) şi să privească temeinic din pragul erei antropoceleste,
eră “deschisă” între 16 şi 24 iulie 1969, graţie reuşitei
călătoriei “dus-întors”: Pă-mânt – Lună a navei spaţiale
Apollo-11 (reamintim că nava a fost pilotată de Michael
Collins, că modulul lunar a fost condus de Edwin Aldrin şi

23
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

că primul om ce a păşit pe suprafaţa Lunii, la 20 iulie 1969,


a fost Neil Alden Arm-strong).
De la contracţia universului pulsatoriu la
«Apocalipsa» biblică şi emi-nesciană. O contracţie a
universului pulsatoriu, potrivit părerii unanime a as-
trofizicienilor, se relevă în funcţie de “densitatea cosmică”
mai mare decât “valoarea critică” şi înseamnă exact «non-
expansiune», adică derularea “in-versă”, de la “apogeu”
(unde va ajunge peste 50.000 de milioane de ani !) spre
starea de zero. Steven Weinberg consideră că «dacă
densitatea cosmică este mai mare decât valoarea critică,
atunci universul finit este; şi expansiu-nea lui se va sfârşi în
cele din urmă, făcând loc unei contracţii accelerate; da-că,
de exemplu, densitatea cosmică este de două ori mai mare
decât valoarea critică, iar valoarea actuală a constantei lui
Hubble (15 km / s pe un milion de ani-lumină) este corectă,
în acest caz universul nostru are vârsta de 10.000 de
milioane de ani; el se va mai dilata încă alţi 50.000 de
milioane de ani, du-pă care va începe să se contracte;
contracţia este exact expansiunea derulată invers: după
50.000 de milioane de ani, universul şi-ar regăsi
dimensiunile actuale, iar după alte 10.000 de milioane de
ani, s-ar afla din nou într-o stare singulară de densitate
infinită; cel puţin de-a lungul primei părţi a fazei de
contracţie, astronomii (dacă vor mai exista vreunii) vor
putea să se amuze ob-servând şi deplasarea spre roşu, şi
deplasarea spre albastru; lumina de la ce-le mai apropiate
galaxii ar fi emisă pe vremea când era universul mai mare
decât momentul observării razelor de lumină, astfel încât, la
observaţie, lumi-na ar apărea deplasată spre capătul cu
lungimi de undă mai scurte ale spec-trului, adică spre
albastru; pe de altă parte, lumina de la obiectele extrem de
depărtate ar fi emisă de pe când universul se afla în fazele
timpurii ale expan-siunii sale, când era mai mic decât în
momentul în care lumina este observa-tă, astfel încât

24
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

spectrul ei este deplasat spre lungimile de undă, adică spre


ro-şu; temperatura fondurilor cosmice de fotoni şi neutrini
va scădea şi apoi se va ridica, o dată cu dilatarea şi apoi cu
contractarea universului, însă întot-deauna
inversproporţional cu dimensiunea universului; dacă
densitatea cos-mică este acum dublul celei critice, calculele
noastre arată că universul va fi, în momentul dilatării sale
maxime, de două ori mai mare decât în prezent, astfel încât
temperatura fondului de microunde va fi atunci exact
jumătate din valoarea ei de 30 K, adică de circa 1,50 K; apoi,
întrucât universul va începe să se contracte, temperatura
va începe să crească; la început nu va fi alarmă – pentru
mii de milioane de ani fondul de radiaţie va fi atât de rece,
încât până şi simpla lui detectare va constitui un efort;
totuşi, când universul se va fi re-contractat la o sutime din
dimensiunea lui actuală, fondul de radiaţie va în-cepe să
domine cerul: acesta va fi în timpul nopţii la fel de cald cum
actualul cer în timpul zilei (3000 K); şaptezeci de milioane
de ani mai târziu, universul s-ar mai contracta de încă o
sută de ori, iar moştenitorii şi urmaşii noştri (dacă vor
exista) ar găsi cerul intolerabil de strălucitor; moleculele din
atmosferele planetare şi stelare şi din spaţiul interstelar ar
începe să se diso-cieze în atomii lor constituenţi, atomii s-ar
rupe în electroni liberi şi nuclee atomice; după încă 700.000
de ani, temperatura cosmică ar fi de zece milioane de
grade; atunci înseşi stelele şi planetele s-ar dizolva într-o
supă cosmică de radiaţie, electroni şi nuclee; temperatura
ar continua să se ridice, atingând, după 22 de zile, zece mii
de milioane de grade; nucleele vor începe să se desfacă în
protonii şi neutronii lor constituenţi, distrugând tot rezultatul
activităţii de nucleosinteză cosmică şi stelară; curând după
aceasta, electronii şi pozitronii vor fi creaţi într-un număr
mare în ciocnirile foton-foton şi fondul cosmic de neutrini şi
antineutrini îşi va regăsi comuniunea termică din restul
universului; (...) întregul univers trebuie descris, mai înainte

25
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

de toate, în lim-bajul mecanicii cuantice la temperaturi de


peste 100 de milioane de milioane de milioane de milioane
de grade (1032 o K), şi nimeni n-are nici o idee ce se va
întâmpla atunci; de asemenea, în cazul în care universul nu
este cu adevă-rat izotrop, atunci întreaga noastră poveste
s-ar putea să-şi piardă vala-bilitatea cu mult înainte de a fi
confruntaţi cu problemele cosmologiei cu-antice; din aceste
incertitudini, unii cosmologi capătă un fel de speranţă; s-ar
putea ca universul să sufere un salt şi să înceapă să se
dilate din nou...» (WPtmu, 164 sqq.).
Şi Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul trimite tot la un
sfârşit în flăcări al universului: «... şi s-a făcut cutremur
mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna
întreagă s-a făcut ca sângele; şi stelele cerului au căzut pe
pământ precum smochinul îşi leapădă smochinele sale
verzi când este zgu-duit de vijelie; iar cerul s-a dat în lături
ca o carte de piele pe care o faci sul şi toţi munţii şi toate
insulele s-au mişcat din locurile lor; (...) şi ca un munte
mare încins de flăcări s-a prăbuşit în mare...» (Bibl, 1380
sq.).
Poetul dacoromân, Mihai Eminescu, în amplul poem
romantic, Scri-
soarea I, surprinde “agonia”, “moartea termică” a
universului nostru: Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist
şi roş / Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, /
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ, / Ei, din
frâ-nele luminii şi ai soarelui scăpaţi; / Iar catapeteasma
lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca şi frunzele de toamnă
toate stelele-au pierit; / Timpul mort şi-n-tinde trupul şi
devine vecinicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea
pustie, / Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, / Căci în
sine împăcată reîncep-eterna pace... (EP, I, 102).

26
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

CRONOLOGIE ŞI UNIVERS
O secvenţă cronologică – după cele mai “recente”
tratate –, de la o privire în punctul dintâi, cel orbitor, al “marii
explozii”, cât şi la o privire în cosmicul terminus, tot cel
orbitor, se prezintă astfel, din spaţiul spiritual eu-ropelasgic
/ valahic:
∗ 0 (timp cosmic): în urmă cu douăzeci de miliarde de ani
(20.109 ani) s-a ieşit din starea de zero, “de singularitate”, şi
s-a declanşat Geneza, sau Ma-rea Explozie, cu primele trei
minute ale universului nostru.
∗ 10-43 secunde (timp cosmic): în urmă cu 20.109 ani,
“Epoca Planck”, «de creare de particule elementare» (IUC /
WPtmu, 10).
∗ 10-6 secunde (timp cosmic): în urmă cu 20.109 ani, Era
Hadronică, a ani-hilării de perechi de proton-antiproton.
∗ 1 secundă (timp cosmic): în urmă cu 20.109 ani, Era
Leptonică, de anihi-lare de perechi de electron-pozitron.
∗ 1 minut (timp cosmic): în urmă cu 20.109 ani, Era
Radiaţiilor, de sinteză a nucleelor de deuteriu şi de heliu.
∗ 1 săptămână (timp cosmic): în urmă cu 20.109 ani,
«radiaţia se termali-zează» (ibid.).
∗ 10.000 de ani (timp cosmic): în urmă cu 20.109 ani, Era
Substanţei, când “universul nostru este dominat de
substanţă”.
∗ 300.000 de ani (timp cosmic): în urmă cu 19,9997.109
ani, Era Decuplă-rii, când universul devine transparent.
∗ 1 – 2.109 ani (timp cosmic): în urmă cu 18 – 19.109 ani,
s-a declanşat
formarea galaxiilor.
∗ 3.109 ani (timp cosmic): în urmă cu 17.109 ani, încep să
se formeze «a-glomerări de galaxii» (ibid.).
∗ 4. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 16.109 ani,
“colapsează” protogalaxia noastră.

27
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 4,1. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 5,9.109 ani, «se


formează primele stele» (ibid.).
∗ 5. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 15.109 ani, apar
quasarii şi se for-mează “a II-a populaţie de stele”.
∗ 10. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 10.109 ani, «se
formează populaţia I de stele» (ibid.).
∗ 15,2. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 4,8.109 ani, «se
formează norul nostru interstelar» (ibid.).
∗ 15,3. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 4,7.109 ani,
«colapsează nebuloa-sa protosolară» (ibid.).
∗ 15,4. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 4,6.109 ani, s-au
format planetele, au început să se solidifice rocile; aşadar,
şi planeta noastră cea de toate zilele, Terra, s-a născut în
urmă cu 4.600.000.000 de ani.
∗ 15,7. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 4,3.109 ani,
“craterizarea” intensă a suprafeţei planetelor.
∗ 16,1. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 3,9.109 ani, Era
Arheozoică: s-au format “cele mai vechi roci terestre”.
∗ 17. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 3.109 ani, formele
microscopice de viaţă şi-au făcut apariţia.
∗ 18. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 2.109 ani, Era
Proterozoică, «se formează atmosfera bogată în oxigen».
∗ 19. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 1.109 ani, «apar
formele de viaţă macroscopice».
∗ 19,4. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 600.106 ani, Era
Paleozoică, din care sunt «cele mai vechi fosile» (ibid.); era
paleozoică are ca perioade: Pre-cambrianul (arhaic / azoic /
proterozoic), în urmă cu 570.000.000 ani (cf. DEnc, II, 232 /
PPer, 99 sqq.), Cambrianul (între orizonturile a 571.000.000
de ani şi 510.000.000 ani), Ordovicianul (între 509.000.000
şi 440.000.000 ani), Silurianul (între 439.000.000 şi
410.000.000 ani), Devonianul (între 409.000.000 şi
360.000.000 ani), Carboniferul (între orizonturile terestre

28
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

ale anilor 359.000.000 şi 280.000.000) şi Permianul (între


orizonturile anilor 279.000.000 şi 240.000.000 în urmă).
∗ 19,55. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 450.106 ani,
apar «primii peşti».
∗ 19,6. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 400.106 ani,
«primele plante terestre» îşi fac apariţia.
∗ 19,7. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 300.106 ani, apar
ferigile, coni-ferele; între orizonturile anilor 239.000.000 şi
65.000.000, Pământul a cu-noscut Era Mezozoică, având
subperioadele: Triasic (în urmă, între orizonturile a
239.000.000 şi 200.000.000 de ani), Jurasic (în urmă, între
orizonturile a 199.000.000 şi 140.000.000 de ani) şi
Cretacic (în urmă, între orizonturile a 139.000.000 şi
65.000.000 de ani).
∗ 19,8. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 200.106 ani apar
“primele mami-fere”.
∗ 19,85. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 150.106 ani,
apar “primele pă-sări”.
∗ 19,94.109 ani (timp cosmic): în urmă cu 60.106 ani, Era
Cenozoică (Neozoică), în care îşi fac apariţia “primatele”,
ordin de mamifere cuprinzând lemurieni, maimuţe etc.; Era
Neozoică se derulează din orizontul anului 64.000.000,
desfăşurându-se peste preistoria / istoria umanităţii şi peste
pre-zent, având ca perioade: Terţiarul (64.000.000 –
1.800.000 ani, cu epocile: Paleogen şi Neogen etc.),
Cuaternarul (1.799.000 î. H. – 2001 d. H. şi în viitor, cu
epocile: Pleistocenul – “inferior”, “mediu” şi “superior”, între
ori-zonturile anilor 1.799.000 şi 10.000 î. H. – şi Holocenul,
începând în urmă cu 12.000 de ani şi desfăşurându-se
peste prezent...); perioadele de răcire ale climei alternează
cu cele de încălzire; în emisfera boreală, îndeosebi în
Europa (după A. Penk şi Ed. Brückner) s-au înregistrat
patru glaciaţiuni şi trei inter-glaciaţiuni, având corespondent
în emisfera sudică perioade excesiv-umede / pluviale şi
relativ-secetoase / interpluviale.

29
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 19,95. 109 ani (timp cosmic): în urmă cu 50.106 ani


(terţiar), «mamiferele devin tot mai numeroase» (IUC /
WPtmu, 10); în era neozoică, perioada ter-ţiară, apar
maimuţele antropoide: Parapithecus, Propliopithecus,
Dryopithe-cus, Oreopithecus, Ramapithecus etc.; din
terţiarul neogenic – subperioada miocenică, aproximată
între orizonturile anilor 24.000.000 – 5.300.000, îşi fac
apariţia “strămoşii” soiurilor de Australopithecus, din care a
descins Ho-mo sapiens.
∗ 3.800.000 – 2.800.000 ani în urmă: Australopithecus
afarensis (“Lucy” – «era biped, dar se căţăra bine în arborii
mediului care l-a format»; femelă de vreo 20 de ani, «cu
ceva mai mult peste 1 m înălţime», «avea o statură uşor
gârbovită; membrele superioare erau uşor mai lungi ca ale
noastre, iar capul mic avea faţa proeminentă; cerul gurii era
puţin profund, dar cu canini mici, primii premolari inferiori
fiind în curs de molarizare, iar dinţii jugali dezvoltaţi şi cu
email gros; organizaţia cerebrală era hominiană» – PPer,
213).
∗ 3.000.000 – 2.000.000 ani în urmă: Australopithecus
africanus (înălţime: 1,25 m; greutate: 25 – 30 kg; capacitate
craniană: 400 – 500 cm3).
∗ 2.200.000 – 1.400.000 ani în urmă: Australopithecus
robustus / boisei (înălţime: 1,50 m; greutate: 50 kg).
∗ 2.000.000 – 10.000 ani în urmă: pleistocenul. La
începutul pleistoce-nului, Câmpia Dunării era acoperită de
apele Mării Getice / Negre. Ieşirea de sub apele “getice” a
Câmpiei Dunării s-a datorat aluviunilor din Carpaţii Me-
ridionali şi Orientali, din Podişul Moldovei, din Balcani, cum
şi înclinării / ridicării treptate a scoarţei terestre “spre poziţia
de azi”, evident, o dată cu încheierea procesului de
“consolidare” a lanţului muntos carpato-balcanic; săpăturile
arheologice din zona Bugiuleşti / “Valea lui Grăunceanu”
(Româ-nia) au scos la lumină un bogat depozit de diverse
resturi fosile, datând dintre orizonturile anilor 2.000.000 şi

30
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

1.800.000 în urmă: ecvidee (Equus stenonis), girafe


(Macedoniterium martini), rinoceri (Dicerohinus sp.), un
proboscidian (Archidiskodon meridionalis), primate
cercopithece (Paradolicopithecus ar-venensis), cervidee
(Eucladoceros, Cervus philisi, Croizetoceros ramosus),
castori (Castor plicidens, Trogontherium cuvieri), carnivore
(Nyctereuctes megamostoides, Ursus etruscus, Crocuta
perrieri, Homotherium crenatidens, Megantereon
megantereon, Felis / Lynx issiodorensis, Felis toscana,
Meles sp.); s-au identificat şi resturi fosile de maimuţe
catarrhiniene terestre (Para-dolicopithecus arvernensis) şi
de hominizi1 de tip Australopithecus (Paradoli-copithecus
geticus, Australanthropus olteniensis – varietate de
Australopi-thecus / Homo labilis etc.); resturile fosilifere de
la Valea lui Grăunceanu-Bu-giuleşti, provin de la peste 30
de specii de mamifere (carnivore, ierbivore şi rozătoare),
vânate şi consumate de antropoizi de tip Australopithecus,
în zona
descoperirii (cf. DVDac, 7).
Fig. 2. “Atlantida-Moesică” a Euro-Pelasgiei (Dynogaetia /
Dobrogea + Moesia), între orizonturile lui Australanthropus
olteniensis (dintre anii «2.000.000 şi 1.750.000 î. H.»1) şi
ale lui Homo sapiens neanderthalensis de Boroşteni.

∗ 1.600.000 – 700.000 ani în urmă: Australopithecus


habilis (înălţime: 1,40 m; greutate: 40 kg; capacitate
craniană: 800 cm3), Australopithecus erectus (înălţime: 1,50
m; greutate: 50 kg; capacitate craniană: 900-1300 cm3;
«răs-pândire: Asia de SE şi E, Asia Mică, Europa, Africa» –
PPer, 218) etc.
∗ 800.000 – 600.000 ani în urmă: Pebble culture la nord de
Marea Getică.
∗ 700.000 î. H. – 1969 d. H. (10.144 E. V.), 20 iulie: Era
Antropoterestră.

31
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 700.000 – 500.000 î. H.: Homo sapiens. Între orizonturile


temporale ale anilor 700.000 şi 500.000 î. H., s-a desăvârşit
procesul de antropogeneză, prin “saltul”, datorat dezvoltării
evoluţionare explozive a neocortexului, de la creierul de tip
Australopithecus habilis / erectus, la creierul uman de tip
Homo sapiens, o dată cu cuplarea aparatului fonator la
creier (în aria corticală 6, K. Brodman); a avut loc, aşadar,
“saltul” de la “hominizi” / “antropoizi” la
om – fiinţă înzestrată cu gândire / cuvânt şi credinţă (idei
religioase); dintre aceste orizonturi temporale, se poate
vorbi despre “prima” credinţă religioasă în “revenire” /
“reînviere”, atestată de “grămezile de ocru roşu” pentru
presărarea morţilor – magie prin analogie –, ocrul roşu fiind
asimilat “suflului vital” / “sângelui scurs din răni” etc.; pentru
Europa, omul arhaic a evoluat de la omul de Neanderthal
(Homo sapiens neanderthaliensis) la omul de Cro-Magnon,
din a căror “hibridare” a rezultat Euro-Pelasgul, strămoşul
majori-tăţii europenilor de astăzi. Abordând dinspre
holonomie şi cele trei stadii în dezvoltarea creierului,
savantul bucureştean, Solomon Marcus, face trimitere şi la
revoluţionarele teorii ale lui Jeffrey S. Stamps (Holonomy...,
1980), Ar-thur Koestler (Janus, 1978), Mac Lean ş. a.:
«Creierul uman a moştenit structura şi organizarea a trei
tipuri cerebrale de bază, pe care le-am putea numi tipul
reptilian, tipul paleo-mamifer şi tipul mamifer nou; fiecare tip
cere-bral este comparabil cu un holon; este vorba aici de
trei faze de dezvoltare, trei nivele de complexitate
neurologică sau, pentru a folosi o metaforă a zi-lelor
noastre, de trei tipuri de calculatoare biologice, fiecare cu
funcţiile sale subiective, gnostice, motorii, de măsurare a
timpului, de memorare şi altele; Mac Lean accentuează
semiautonomia fiecăruia dintre cele trei creiere, gradul în
care fiecare dintre ele are propria sa perspectivă, propria sa
viziune a lumii; sub aspectul a ceea ce creierul uman
posedă din moştenirea cea mai veche, el este fundamental

32
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

de natură reptiliană şi cuprinde o mare parte din sistemul


reticular, creierul de mijloc şi ganglionii bazali; în faza
mamiferă veche, mai evoluată decât cea reptiliană, se
dezvoltă şi se diferenţiază un cortex primitiv; abia târziu
apare în evoluţie o formă mai puternic diferenţiată de
cortex, numi-tă neocortex, care este marca de identificare a
creierului mamiferelor superi-oare şi care culminează la om,
unde devine un creier care citeşte, care scrie şi care face
calcule aritmetice; desigur, un neocortex incipient există
încă la reptile, o dezvoltare ulterioară observându-se la
mamiferele inferioare; dar un neocortex masiv este
apanajul exclusiv al speciei umane; (...) creierul uman
evoluat poartă cu sine întreaga sa istorie: un creier reptilian
cu comportament instinctiv, un creier mamifer preuman,
asociat cu un comportament emoţio-nal, şi creierul uman
propriu-zis, asociat cu un comportament raţional; (...) Mac
Lean şi Koestler consideră că, în timp ce creierul reptilian şi
cel paleo-mamifer sânt perfect integrate, dezvoltarea
evoluţionară explozivă a neocorte-xului a dus la o
“greşeală” evoluţionară, constând într-o insuficientă coordo-
nare între creierele reptilian şi paleo-mamifer, pe de o
parte, şi creierul mami-fer nou, pe de altă parte; (...) aşadar,
dezvoltarea explozivă a neocortexului, în urmă cu vreo cinci
sute de mii de ani, a impus o structură nouă, superioară,
care interferează funcţional cu structura veche a creierului,
dar care nu con-feră celei noi un control ierarhic decisiv
asupra celei vechi, provocând astfel confuzie şi conflict;
este ca şi cum evoluţia ar fi comis o eroare sau ne-ar fi
provocat să găsim ieşirea dintr-o încurcătură...» (MTim, 332
sq.).
∗ 700.000 – 10.000 î. H.: epoca “preistorică” a
paleoliticului, cu subperioa-dele: inferior (700.0000 –
120.000 î. H.), mijlociu (119.000 – 30.000 î. H.) şi superior
(29.000 – 10.000 î. H.); paleoliticului inferior îi sunt
specifice: “pri-mele unelte” de piatră, corn / os,

33
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

confecţionate “grosolan”; cetele de Homo sapiens îşi


câştigau existenţa din vânat şi din culesul fructelor
comestibile ale plantelor sălbatice; apar şi primele dovezi
ale folosirii focului; cultura de prund / pebble culture (în
accepţiune arheologică, prin cultură se înţelege o totalitate
de vestigii ale vieţii materiale / spirituale păstrate, permiţând
“recon-stituirea” imaginii unei comunităţi umane) este
caracteristică paleoliticului in-ferior, uneltele fiind
«bolovănaşi din silex rotunjiţi prin rostogolire, ciopliţi uni-
sau bifacial» (BMIst, 9), ori pietre de râu, sâgi, cu o cioplită
muche “tă-ioasă” (în Eurasia, cu aspectele: Padjitan,
Anyathan, Soan, Tampanian etc.; în Africa, aspectele:
Kafuan, Olduwaian etc.); în România, aspecte ale culturii
de prund au fost descoperite «pe văile Dârjovului (jud. Olt),
Oltului, Dâmbov-nicului (jud. Argeş) etc.»; «unelte
abbevilliene, acheuleene şi clactoniene (ră-zuitoare,
străpungătoare etc.)» (ibid.) au fost scoase la lumină de
arheologi la Ripiceni-Botoşani, la Valea Lupului (jud. Iaşi)
etc.
∗ 600.000 – 550.000 î. H.: glaciaţia Günz. În prima
perioadă a glaciaţiei, re-giunile de nord ale Europei au fost
acoperite de un strat gros de gheaţă; în regiunile
ecuatoriale s-a desfăşurat Kageran-ul / ”primul pluvial”.
∗ 550.000 – 480.000 î. H.: interglaciaţia Günz-Mindel şi,
corespondent, in-terpluvialul Kageran – Kamasian.
∗ 550.000 – 440.000 î. H.: cultura Abbevilliană, “cultură de
miez”, unealta fundamentală / universală fiind toporaşul.
∗ 540.000 – 240.000 î. H.: cultura Clactoniană, “cea mai
veche cultură de
aşchii”, uneltele fundamentale / universale fiind din aşchii
de silex.
∗ 480.000 – 440.000 î. H.: glaciaţia Mindel; pluvialul
Kamasian.
∗ 480.000 – 40.000 î. H.: cultura Levalloisiană, uneltele
fiind confecţionate “din aşchii late”.

34
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 440.000 – 240.000 î. H.: interglaciaţia Mindel-Riss şi


interpluvialul Ka-masian-Kanjeran.
∗ 440.000 – 120.000 î. H.: cultura Acheulleiană, “cultură de
miez”, topora-şele având “contururi migdaloforme,
triunghiulare, ovale”.
∗ 300.000 / 240.000 – 190.000 î. H.: glaciaţia Riss şi
pluvialul Kanjeran.
∗ 190.000 – 120.000 î. H.: interglaciaţia Riss-Würm şi
interpluvialul Kanje-ran-Gamblian.
∗ 120.000 – 25.000 î. H.: glaciaţia Würm şi pluvialul
Gamblian.
Fig. 3. Harta restrângerii treptate a ariei europene a
glaciaţiunii între orizonturile anilor 300.000 şi 8300 î. H.
(Riss / Saale, Würm / Vistula etc.).

∗ 120.000 – 30.000 î. H.: paleoliticul mijlociu şi cultura


Musteriană. A-ceastă cultură paleolitic-mijlocie este foarte
bine reprezentată în mai toată Eu-ropa. În întregul teritoriu
al Daciei / Dacoromâniei, musterianul se desfăşoară între
interglaciarul Boroşteni şi sfârşitul oscilaţiei climatice Ohaba
B (= Kes-selt). La Porţile de Fier ale Dunării s-a descoperit
«un musterian cu debitaj Levallois, în special, în aşezarea
Gornea-Căuniţa»; şi în Ardeal / Trans- silvania, există
musterian de Iozăşel şi Basarabeasca. (v. DVDac, 10).
∗ 80.000 î. H.: Homo sapiens neanderthaliensis de
Boroşteni-România lasă urme ale “industriei” ocrului roşu.
∗ 61.550 î. H.: «începutul complexului interstadial Nandru-
1» (DVDac, 10).
∗ 44.450 – 26.830 î. H.: musterianul de Ripiceni-România;
«stratul de cul-tură musterian de la Ripiceni-Izvor are peste
12 m grosime, fiind format din şase niveluri suprapuse...»
(DVDac, 11).
∗ 37.850 î. H.: locuiri musteriene în Peştera Curată de la
Nandru, în peştera Bordul Mare de la Ohaba Ponor; în

35
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

acest orizont se situează şi musterianul de Mitoc-Ripiceni


(în nordul provinciei Moldova – România).
∗ 35.000 – 25.000 î. H.: îşi face apariţia “lucrarea” lui
Homo sapiens fossilis, sau Omul de Cro-Magnon, întrunind
caractere apropiate de ale oamenilor de azi; avea statură
înaltă – bărbatul, în jur de 1.70 m; femeia, de 1,60 m; «era
robust, cu membre puternice, dolicocefal (< dolichos,
“alungit” + kephale, “cap”), cu capacitate craniană medie de
1.590 cm3, cu nas îngust, cu orbite joase etc.; antropologii
apreciază că tipul de Cro-Magnon a fost bine repre-zentat
în pleistocenul superior, atât sub forma sa clasică, dar şi ca
variante; el este dovedit ca prezent în Europa, Asia şi
Africa; tipul sapiens se caracte-rizează printr-o mare
variabilitate morfologică; (...) torusul supraorbital a dis-
părut; faţa este, în general, ortogonală, iar mandibula, mai
gracilă, prezintă un menton; pe plan psihic, neantropii
continuă linia evolutivă a neanderthalie-nilor, ridicând pe
trepte superioare confecţionarea de unelte, cultul focului
etc.» (PPer, 219); din “hibridarea” omului de Neanderthal cu
omul de Cro-Magnon, între orizonturile anilor 35.000 şi
25.000 î. H., a rezultat europeanul arhaic, sau Euro-
Pelasgul, creatorul unităţii culturale şi lingvistice paleolitice,
de la Atlantic / Asturia, până la Marea Neagră şi Don /
Volga, caracterizându-se printr-o cutie craniană
asemănătoare celei de la oamenii de azi, variind între 1600
şi 2000 cm3, prin înălţimea bărbaţilor, între 1,80 m şi doi
metri, iar a femeilor, în general, de l,67 m.

36
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 30.000 – 8175 î. H.: EURO-PELASGIA


∗ 30.000 – 10.000 î. H.: paleoliticul superior.
∗ 30.000 – 25.000 î.H.: cultura aurignaciană.
∗ 30.000 – 8175 î. H.: primele semne cu înfăşurare
semantic-sincretică din peşterile Euro-Pelasgiei (evoluând
în scrierea pelasgo-daco-thracică / vala-hică dintre
orizonturile anilor 8175 şi 5300 î. H.) – “mitograme”,
“pictograme”, “ideograme” etc.
∗ 28.000 î. H.: “sfârşitul oscilaţiei climatice Ohaba A din
complexul inter-stadial Ohaba”.
∗ 25.400 î. H.: niveluri aurignaciene de Bistricioara-
Moldova (România); un craniu uman, “pus intenţionat
între uneltele de silex” ale “decapitatului ritualic”, “spre
a-i servi şi în lumea de dincolo”, a fost descoperit în
Peştera Cioclovina din Ardeal-România, constituin-du-
se deocamdată în cea mai veche atestare a cultului
craniului în Euro-Pelasgia.
∗ 25.000 – 23.500 î. H.: aşezare aurignacian-gravettiană în
Ceahlău-Dârţu (România); dintre aceleaşi orizonturi
temporale: aşezările de la Tincova, Coşava, Româneşti-
Dumbrăviţa, din provincia Banat (România) etc.

37
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Fig. 4. Euro-Pelasgia (30.000 – 8175 î. H.).

∗ 25.000 – 20.000 î. H.: cultura gravettiană este atestată în


nenumărate localităţi din provinciile României: Ardeal,
Muntenia (Lapoş), Maramureş, Crişana, Banat (Peştera
Hoţilor-Herculane) etc.(cf. DVDac, 14 sq.).
∗ 20.000 – 15.000 î. H.: cultura solutreană.

Fig. 5. Peşteri cu “artă rupestră” din România, dintre


orizonturile anilor 15.000 (de Cuciulat-Maramureş) şi
8000 î. H. (de Gaura Chindiei-Banat), apud CMar 71.
∗ 19.460 î. H.: din acest orizont cultural este nivelul al IV-
lea de locuire de la Leuca Roşie din provincia Bucovina-
România (semantism arhaic la toponi-mul Leuca Roşie /

38
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Crasnaleuca: 1. “leuca / leoaica roşie”, amintind pe cea


pictată în ocru roşu, de la Cuciulat; în campania de
slavizare de cancelarie evmezică, declanşată de
Ortodoxism, toponimul a devenit Crasnaleuca < din sl.
Crasna(ia), “roşie” + dr. leuca “leoaică”; 2. leuca este
sprijinitoarea loitrei de la car, desemnată astfel metaforic de
Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi pentru asemănarea cu
“leoaica la trântă”; termenul a fost împrumutat din valahă /
dacoromână şi în limba bulgară; dacă Biserica Ortodoxă
Română a dovedit în câteva rânduri conştiinţă naţională
dacoromânească, ar fi bine, dovedind-o încă o dată, şi prin
declanşarea campaniei de deslavizare, dezgrecizare, dez-
turcizare, dezrusizare etc. a toponimiei / onomasticii
noastre, revenindu-se la autenticele forme pelasgo-daco-
thracice / valahice, “ante-1400 d. H.”).
∗ 16.160 î. H.: nivelul al III-lea de locuire de la Lespezi-
Bistriţa, provincia Moldova-România.
∗ 15.000 – 9000 î. H.: cultura magdaleniană (“veche”:
15.000 – 13.000; “medie”: 13.000 – 10.000; “recentă”:
10.000 – 9000 î. H. – cf. GRP, 88).
∗ 15.000 – 10. 000 î. H.: realismul rupestru-animalier dintre
orizonturile anilor 15.000 şi 10.000 î. H. este reprezentat “în
chip genial” de picturile Euro-Pelasgilor din peşterile:
Altamira, Pasiega (Spania), Marsoulas, Niaux, Peştera
Renului de la Arcy-sur-Cure (Franţa), Cuciulat (România)
etc.
∗ 10.650 – 8175 î. H.: cel mai interesant şi bogat depozit
magdalenian de lângă Dunăre, de la Cuina-Banat
(România) se datează între anii 10.650 şi 8175 î. H.; aici s-
a descoperit şi “sanctuarul la purtător”, confecţionat dintr-o
falangă de cal, pe care sunt incizate ideograme, inclusiv
ideograma hieroga-miei Tatălui-Cer şi Mumei-Pământ,
constând în două romburi concentrice.
∗ 10.000 – 8175 î. H.: realismul rupestru-animalier se
metamorfozează în realism sincretic abstract-simbolic. De

39
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

altfel, realismul sincretic abstract-simbolic se prelungeşte –


în raportul multimilenar dintre tradiţie şi inovaţie, desigur, la
Pelasgi (Daci / Thraci) / Valahi (Dacoromâni) – peste
neolitic, epoca metalelor, până în secolul al XX-lea d. H., tot
sub semnul sacrului ini-ţiatic, în arta ceramică
dacoromânească, în “motivele”, sau “desenele geome-
trice”, din costumele naţionale dacoromâneşti, din lenjeria /
tapiseria vala-hică, din sculptura / arhitectura populară
naţional-dacoromânească, în paralel cu brâncuşienele “arte
moderne”.
∗ 10.000 – 8000 î. H.: epipaleoliticul, sau mezoliticul;
primele două milenii ale holocenului sunt de tranziţie, de la
glaciar, la o climă foarte asemănătoare cu cea din zilele
noastre; Euro-Pelasgul iese din peşteră “specializat”, înde-
părtându-se de aria-i sacră, substituită prin “sanctuarul la
purtător” pe care şi l-a încrustat cu semne (mitograme,
ideograme etc.); vânătorul / pescarul devine şi “îmblânzitor”
de animale, şi cultivator de graminee.

Fig. 6. Semnele peşterilor Euro-Pelasgiei dintre orizonturile


anilor 30.000 şi 9000 î. H.,
din care descinde scrierea pelasgică / valahică, începând
cu orizontul anului 8175 î. H.

40
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

8175 î. H. – 5300 î. H. (1 – 2875 E. V.):


PELASGIA DE CENTRU SAU PELASGIA / VALAHIA
ARHAICĂ
∗ 8175 î. H. / 1 E. V.: anul 1 (întâi) al erei valahice /
pelasgice (< belagice / be-lagine, blachice / valahe, sau
dacoromâne) marchează universul Pelasgului / Valahului,
al Euro-Pelasgului carpato-dunărean, prin impresionantul
prim-mito-text din lume, după aproape 22 de milenii
europene de înfăşurare semantic-sincretică a semnului
rupestru, Mito-text despre hierogamia Tatălui-Cer /
Samasua (“Moşul-Soa-re) şi Mumei-Pământ (Dachia),
incizat pe o şlefuită falangă de cal (”sanctuar la purtător”),
descoperită pe malul stâng al Dunării, la Cuina-Banat
(România).
∗ 8175 – 5300 î. H. (1 – 2875 E. V.): Pelasgia Arhaică
(Pelasgia de Centru / Valahia) este o entitate culturală (cu
“centrul” / “nucleul”, “vatra”, în Carpaţii Meridionali şi la
Dunărea Porţilor de Fier), axată pe o societate mixtă, matri-
arhal-patriarhală, teocratică (având în panoul central de
credinţe Perechea Primordială, Samasua / Tatăl-Cer –
Dachia / Muma-Pământ.), «paşnică, iu-bitoare şi creatoare
de artă» (M. Gimbutas), care a precedat societăţile euro-
indiene / indo-europene (cf. GCiv, 49).
∗ 8175 – 7000 î. H. (1 – 1175 E. V.): culturile nucleo-
pelasgice din Carpa-ţii Meridionali şi de la Porţile de Fier
ale Dunării (“Pre-Criş”): Schela Clado-vei, Ocna Sibiului,
Gura Baciului, Cârcea, Lepenski Vir.
∗ 7000 – 6200 î. H. (1175 – 1975 E. V.): propagarea
culturilor nucleo-pe-lasgice în peninsulele Balcanică
(“Protosesklo”, “Karanovo I”), Italic-Adria-tice (“Impresso I”)
şi de la Dunărea Superioară până în stepele nord-pontice
(“Nistru-Bug I”).
∗ 7000 î. H. / 1175 E. V.: Statueta Scrisă a lui Samasua
(Soarele-Moş / Tatăl-Cer) de la Ocna-Sibiului (România).

41
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 6200 – 5300 î. H. (1975 – 2875 E. V.): cultura nucleo-


pelasgică de Criş şi dezvoltarea acestei culturi în ariile
laterale (cultura nucleo-pelasgică de Criş fiind denumită
diferit de arheologii / istoricii ruşi / sovietici, ucraineeni,
unguri / maghiari, sârbi, bulgari, greci, spre a nu se releva
“marea unitate culturală pelasgică / valahică”, marele popor
al Pelasgilor / Vlahilor – în vatra căruia şi-au aflat “ogor de
întemeiere” şi popoarele de proveninţă ale respec-tivilor
arheologi / istorici) – peninsulele: Balcanică (“Sesklo”,
“Karanovo II”, “Starcevo”), Italic-Adriatice (“Impresso”,
“Danilo-Butmir”); şi de la Dunărea Mijlocie / Superioară
(“Linear”, “Körös”, Alföld”) până în stepele nord-ponti-ce
(“Nistru-Bug II”).
∗ 6100 î. H. / 2075 E. V.: Pelasgo-Dacii din Alutuania /
Oltenia (România) inventează secera din corn de cerb «cu
dinţi de silex».
∗ 6000 – 4600 î. H. (2175 – 3575 E.V.), aprox.: la “ultima”
transgresiune a Mării Getice / Negre, apele-i pătrund pe
gurile Dunării, peste Câmpia Româ-nă, până la confluenţa
cu Oltul / Jiul, iar ţinuturile joase şi văile Dunogaetiei /
Dobrogei etc. sunt submerse (cf. DVDac, 30); din această
cauză, în aria sub-mersă nu există urme ale pelasgo-culturii
Turdaş-Vincea; de la pelasgo-cul-tura Criş “se trece” direct
la culturile central-pelasgo-dacice de după orizon-tul anului
4600 î. H. / 3575 E. V.: Boian, Vădastra, Hamangia,
Gumelniţa etc.
∗ 5500 – 3500 î. H. (2675 – 4675 E. V.): perioadă de
înflorire a centrelor pelasgice / valahice carpato-dinarice ale
metalurgiei cuprului şi aurului (cf. GCiv, 143), cele mai
vechi centre din întreaga lume.
∗ 5500 î. H. (2675 E. V.): Pelasgia (Dacia / Thracia) /
Valahia (Dacoromâ-nia) furnizează Europei primele “piese”
de cupru (cf. GCiv, 62).
∗ 5435 î. H. (2740 E. V.): Pelasgo-Dacii din Ardeal-
România perfecţionează “secera din corn de cerb cu dinţi

42
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

de silex”, transformând-o în marea seceră curbată din


cupru, cu dublă funcţie: armă de apărare şi unealtă
agricolă.

∗ 5300 î. H. – 1600 î. H. (2875 – 6575 E. V.):


PELASGIA / VALAHIA COGAIONICĂ ŞI DACIA –
STAT HENOTEIST-ZALMOXIAN, SAU “PRIM-
STATUL
DE TIP PAPAL”, AVÂND ÎN FRUNTE «REGELE-
ZEU», SALUMASUA (“OMUL SOARELUI-MOŞ /
TATĂLUI-CER PRINTRE PĂMÂNTENI”),
REPREZENTANTUL
LUI DUMNEZEU PE PĂMÂNT, ÎN COGAION /
SARMIZEGETUSA
∗ 5300 î. H. / 2875 E. V.: Tăbliţa-Soare de la Tărtăria-
România şi alte tăbliţe cu scriere arhaic-pelasgică /
valahică.
∗ 5300 î. H. / 2875 E. V.: Dacia – aspect al statalităţii
henoteist-zalmoxiene, sau “prim-statul de tip papal”. În
orizontul anului 5300 î. H. / 2875 E. V., după a-proape trei
milenii de evoluţie, Pelasgia / Valahia “arhaică” are o
societate complexă, cu o clasă preoţească foarte bogată /
puternică (direct-proporţio-nală cu droaia de zeităţi), cu
vânători-culegători, cu păstori, cu agricultori, cu producători
de unelte (de la cele de luptă / vânat, pradă, până la cele
de cult, de păstorit etc.), cu confrerii războinic-religioase
etc. Pelasgii formează «a-glomerări de populaţie adesea
reprezentate de mici aşezări urbane» (GCiv, 61). Folosesc
scrierea. Limba pelasgă / valahă este destul de evoluată,
asigu-rând comunicarea “celor mai profunde gânduri / idei,
sentimente” etc. ale u-niversului uman din acest orizont
cultural. Muntele sfânt, Cogaionul, îi atra-ge, îi uneşte şi îi
ocroteşte prin jertfele periodice, îndeosebi, prin jertfele regi-

43
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

lor-zei (îmbunarea divinităţii fiind în funcţie de calitatea


jertfei). Se accentuea-ză diferenţele dintre “centru” şi
“margine” / “periferie”. În “panoul central” de credinţe / idei
religioase din Cogaion se relevă puternicul cult al lui
Samasua (Soarele-Moş / Tatăl-Cer), făcând “pereche” cu
Muma-Pământ / Dachia, şi puternicul cult al lui Sa-Ares
(Soare-Tânăr / Războinic), făcând “pereche” cu Dochiana /
Luna (“Sora Soarelui” / “Spuma Laptelui”). Regele-zeu este
întru-parea pe pământ, printre Dax / Daci a divinităţii
fundamentale, a lui Samasua / Samoş (Soarele-Moş /
Tatăl-Cer, Dumnezeul Cogaionului). Religios, masa
Pelasgilor este divizată în Dax / Daci, adepţii “dreptei
credinţe” din “panoul central actual”, deja “henoteist”, şi în
Thrax / Thraci, credincioşii în străve-chea droaie de zei /
idoli din Cogaion. “Competiţia” pentru calitatea jertfei anuale
către “zeul cel mare” se rezolvă prin unirea mai multor
neamuri, a mai multor cogaionice “ţări de râuri / munţi”.
Tradiţia cogaionică a jertfei indică periodicitatea de cinci
ani; aşadar, jertfirea regelui-zeu, în Cogaion, este anu-ală,
dar asigurată în aşa fel încât “rândul” la jertfă vine o dată la
cinci ani, prin unirea a cinci cogaionice “ţări de râuri / munţi”
ale Pelasgilor-Dax ([ara Ar-dealului, [ara Crişanei, [ara
Banatului, [ara Olteniei şi [ara Munteniei / Gaetiei),
constituindu-se în Dacia (“pământul-mumă” binecuvântat de
Sama-sua, Dumnezeul Cogaionului). În orizontul anului
5300 î. H. / 2875 E. V., so-cietatea Pelasgiei / Valahiei este
structurată în clase, având o forţă publică specială,
religioasă, henoteist-zalmoxiană (din confrerii războinic-
religioase), înzestrată cu mijloace de convingere /
constrângere destinate apărării ordinii existente. Funcţia
socială generală vitală constă în trimiterea Regelui-Zeu /
Mesagerului Celest la Samasua / Samoş (Soarele-Moş /
Tatăl-Cer), “un soi de ambasador” pe lângă Marele Zeu,
pentru bunăstarea comunităţii din cele cinci ţări de râuri /
munţi subordonate Cogaionului şi constituindu-se în Dacia

44
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

– în opoziţie cu “Thracia” –, după cum atestă şi Tăbliţa-


Soare de la Tărtăria-România.
∗ 5300 î. H. – 1600 î. H. (2875 – 6575 E. V.): Pelasgo-
Dacia celor 740 de de regi-zei sacrificaţi în numele
Dumnezeului de Cogaion / Sarmizegetusa, Samasua /
Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer).

Fig. 7. PELASGIA ARHAICĂ ŞI DACIA (Ardeal, Banat,


Crişana, Geţia şi Oltenia) – stat henoteist-zalmoxian, sau
“prim-statul de tip papal”, având în frunte «regele-zeu»,
Salumasua, periodic-jertfitul (5300 î. H. / 2875 E. V.).

∗ 5000 (3175 E. V.): din acest orizont temporal datează


Templul Nuntirii Tatălui-Cer şi Mumei-Pământ de la
Căscioarele-România (pe malul stâng al
Dunării, la sud de Bucurestes / Bucureşti); 16 m x 10 m /
160 m2.
∗ 4530 î. H. (3645 E. V.): în acest orizont temporal se
datează Statueta Moşului / Tatălui-Cer «ce stă şi se
gândeşte» şi Statueta Mumei-Pământ ca «zeiţă gravidă»
(ambele din lut ars), ilustrând Perechea Primordială din “pa-

45
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

noul central” pelasgo-dacic; statuetele – botezate de


arheologi: «Gânditorul Ponto-Dunărean şi Soţia-I» – au fost
descoperite în necropola de la Cerna-vodă-România.
∗ 4400 î. H. – 4200 î. H. (3775 E. V. – 3975 E. V.): primul
val de populaţii-kurgan (“păstori” seminomazi, tot
europeano-pelasgi, dintre Don şi Volga), invadează Dacia
de la Dunărea de Jos; este asimilat de Pelasgo-Dacii,
autoh-tonii din bazinul Dunării de Jos, dar îi determină să
se organizeze mai bine administrativ-militar-religios, spre a
întâmpina / lupta împotriva noilor valuri de populaţii
migratoare, spre a-şi apăra sacrele pământuri fertile cu
sanctua-rele divinităţilor fundamentale, în numele zeităţii
războiului, So-Ares (Soare-Tânăr / Războinic), din sacra
pereche secundă, pereche al cărei rol important a trecut-o
în centrul panoului de credinţe / idei religioase; tot mai
complex devine Cultul Soarelui / So-Ares (“fiul Tatălui-Cer,
Samasua”).
∗ 3400 î. H. – 3200 î. H. (4775 – 4975 E. V.): al doilea val-
kurgan în ba-zinul Dunării.
∗ 3000 î. H. – 2800 î. H. (5175 – 5375 E. V.): al treilea val-
kurgan în Pe-lasgia de Centru / Daco-Thracia. Are la origini
aspectele culturale Yamna, răspândite la triburile-kurgan cu
înrudiri în bazinul inferior al Volgăi şi în spaţiul dintre Volga
şi Ural, ori chiar de dincolo, dinspre Baikal. În aria Daciei
(Valahiei / Dacoromâniei), s-au format două “creuzete
asimilatoare”: “creuze-tul nord-vest-pontic” (sau “creuzetul
nipro-nistrean / dunărean”) şi “creuzetul pannonic” (sau
“creuzetul dunăreano-tisian”). “Intrările” populaţiilor migra-
toare euro-asiatice în aceste “creuzete” ale Daciei se
făceau prin “est / nord-est”, pe “culoarul” de la Sabatinovka
la Coslogeni, şi prin “nord / nord-est”, pe “culoarul
pannonic”. “Ieşirile” – în caz că respectivele valuri erau
foarte puternice, succedându-se rapid, deci “neasimilabile”
– se făceau prin “sud” (“sud-est” / ”sud-vest”): din “creuzetul
nipro-dunărean”, migratorii erau îm-pinşi dinspre Câmpia

46
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Nord-Vest-Pontică şi dinspre Câmpia Dunării de Jos, peste


Munţii Balcani / Rodopi, în zonele aride ale Anatoliei şi în
nefertilele insule est-mediteraneene – din Marea Thracică /
Egee. Din “creuzetul pan-nonic”, migratorii erau “respinşi”,
fie dincolo de Carpaţii Nordici şi de Alpi, fie – dacă mai
rămâneau neasimilaţi – erau împinşi peste Munţii Dinarici,
în insulele sărace ale Mării Adriatice, ori în regiunile sterpe
ale Peninsulei Itali-ce. Populaţia autohton-pelasgă (daco-
thracă, valahă / dacoromânească) a fost mereu tulburată de
invadatorii euro-asiatici (între anul 4.400 î. H., al primului
val de Kurganieni, şi anul 896 d. H., al migraţiei Ungurilor),
mai bine de 5.296 de ani, într-un impresionant “flux-reflux”
între matcă (Matca Dunării) şi munte / “Cogaion” (Carpaţi,
Dinarici, Pind, Balcani, Rodopi etc.). Al II-lea val-kurgan şi
al III-lea val-kurgan au fost atât de puternice încât au
cuprins nu numai Pelasgia de Centru, ci şi Pelasgia de
Vest, întreaga Europă Pelasgică, de la Marea Baltică până
în Anatolia, de la Nipru până în Asturia / Peninsula Iberică.
∗ 2800 î. H. – 2300 î. H. (5375 – 5875 E. V.): şi
elementele celui de-al II-lea şi ale celui de-al III-lea val-
kurgan au fost asimilate “total”.
Fig. 8. Pelasgo-Thraco-Dacia Cogaionică la apogeul
civilizaţiei bronzului
(2800 – 2000 î. H. / 5375 – 6175 E. V.).

∗ 2300 î. H. – 2100 î. H. (5875 – 6075 E. V.: valuri


euroasiatice migratoare: luvite, nesite, hittite, aheene etc.
∗ 1600 î. H. / 6575 E. V.: complexul cultural Coslogeni-
Sabatinovka. Îşi face apariţia şi evoluează în trei faze: «în
primele două, aria sa de răspândire s-a limitat la Dobrogea
şi la sudul Munteniei (până în preajma Bucureştilor), arie
extinsă însă în ultima fază până la Olt, înglobând în jurul
Dunării fosta arie a culturii Zimnicea-Plovdiv (...); în aria sa
de răspândire s-au descoperit şi depozite de bronzuri, cum
cel de la Oinac (lângă Giurgiu), în care majori-tatea
47
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

topoarelor, de tip transilvănean, aparţin unei variante


răsăritene»; «cera-mica specifică fazei III a culturii
Coslogeni şi de tip Zimnicea, descoperită în stratul al VII-
lea de la Troia, este dovada pătrunderii unei populaţii
danubia-no-balcanice în nord-vestul Anatoliei, începând din
secolul al XIII-lea şi până în secolul al XI-lea î.e.n.»
(DVDac, 73); varianta răsăriteană a topoarelor dacic-
transilvănene şi extinderea culturii Coslogeni, de la
Sabatinovka la Pul-pudava (> Pulpudeva) / Plovdiv, în faza
a III-a, se explică printr-un nou val de populaţii migratoare
din stepele dintre Nipru şi Volga / Urali; a fost un val
puternic şi mişcarea lui spre sud s-a ţinut de ţărmul Mării
Negre, după cum evidenţiază flux-refluxul cultural, între
Sabatinovka şi Pulpudava / Plovdiv; este culoarul cultural /
civilizatoriu în care valul de noi-veniţi din stepele nord-
pontice capătă încrâncenatul chip de Aheean – căci despre
valul migra-ţiei aheene este vorba la mijlocul mileniului al II-
lea anterior lui Hristos; Ahe-enii se revarsă în spaţiul pontic
al Daciei, de unde sunt alungaţi de războinicii daci în sudul
balcanic; de aici, războinicii pelasgo-daco-thraci i-au împins
în Arhipelagul Egeean şi în Anatolia; Aheenii au grăbit
sfârşitul civilizaţiilor pe-lasgo-daco-thraco-miceniană,
pelasgo-daco-thraco-minoică, pelasgo-daco-thraco-troiană
şi hittită; din Anatolia, Aheenii au organizat «coaliţia popoa-
relor mării» împotriva Egiptului.

∗ 1600 î. H. – 82 î. H. (6575 – 8093 E. V.): PELASGIA


ZALMOXIANĂ,
SAU STATUL DACIEI ÎN VREMEA DINASTIEI
ZALMOXIANISMULUI
∗ 1600 î. H. / 6575 E. V.: «Ordinul» Cavalerii
Zalmoxianismului. Cavalerii Zalmoxianismului (Daci /
Thraci, “Cabiri”, “Dunăreni” / “Danubieni” etc.) îşi fac
apariţia şi din necesitatea “protecţiei” negustorilor autohtoni

48
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

pe drumurile bronzului şi aurului, ale comerţului cu arme, cu


obiecte sacre, cu grâne, vite etc., atât pe uscat cât şi pe
fluvii / mări, drumuri ce duceau din Dacia spre ce-lelalte
vetre de civilizaţie din Eurasia, Africa şi, pare-se, chiar din
America; şi confreriile războinic-religioase au răspuns
solicitărilor – mai ales după inva-ziile luvito-nesito-hittite şi
aheene – printr-un “ordin” cavaleresc / eroic-reli-gios,
promovând înaltul spirit justiţiar, potrivit cutumelor Daciei,
potrivit cele-brelor legi pelasgice / pelagine (bellagine /
valahice), mai ales în acele vre-muri de cumplită tâlhărie /
piraterie. Dacia făcuse faţă noilor şi considerabi-lelor valuri
de migratori euroasiatici de la sfârşitul mileniului al II-lea î.
H., ori din orizontul anului 1600 î. H. (9775 E. V.), fiindcă în
centrele metalurgice ale principalelor “ţări de râuri / munţi”,
subordonate Cogaionului / Sarmizege-tusei, fusese
descoperit fierul, apăruseră armele de fier cu care erau
înzestraţi Cavalerii Zalmoxianismului, arme superioare celor
de bronz, din “dotarea” inamicilor; echidistant, pe reţeaua
de drumuri, erau hălţi (“oracole” / “tem-ple”) zalmoxiene.
∗ 1630 î. H.– 1555 î. H. (6545 – 6620 E. V.), aprox.:
trăieşte Salmosua I (Salmas / Salmoş, “Zalmas-Zalmoxis”,
“Salmoş I Nemuritorul”), autorul Re-formei
Zalmoxianismului, întemeietorul Dinastiei Zalmoxienilor
(1600 î. H. / 6575 E. V. – 82 î. H. / 8093 E. V.); regelui-zeu-
medic al Daciei / Daco-Thra-ciei, Salmosua I / Salmoş I
Nemuritorul – cu domnie aproximată între orizonturile
culturale / civilizatorii dacice ale anilor 1600 î. H. / 6575 E.
V. şi 1555 î. H. / 6620 E. V. –, i se datorează “corpul de
învăţături”, dogma Zalmoxianismului, sau ştiinţa Dacilor de
a se face nemuritori.
∗ 1554 î. H.– 1495 î. H. (6621 – 6680 E. V.), aprox.:
Salmoş al II-lea continuă opera predecesorului său rege-
zeu-medic, extinde sistemul de dave-fortificaţii jur-
împrejurul Cogaionului / Sarmizegetusei.

49
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1494 î. H.– 1435 î. H. (6681 – 6740 E. V.), aprox.:


Salmoş al III-lea, regele-zeu-medic al Cogaionului /
Sarmizegetusei. Este contemporan cu zeii-regi ai Egiptului,
Tuthmosis al III-lea şi Amenophis al II-lea, cu “împăraţii”
hittiţi: Alluwamnas, Hantilis II, Zidantas II, Huzziyas II,
Tudhaliyas II şi Arnuwandas I.
∗ 1434 î. H.– 1375 î. H. (6741 – 6800 E. V.), aprox.:
Salmoş al IV-lea. Întăreşte – prin Cavalerii
Zalmoxianismului – legăturile comerciale cu Egip-tul, sub
Amenophis al III-lea, cu Imperiul Hittit Nou, aflat sub
conducerea lui Tudhaliyas III şi a lui Suppiluliuma I, cu
China dinastiei Yin / Shang etc.; la Salmoş al IV-lea au
făcut referinţe şi Iordanes (Getica), şi Huszti András (Ó és
újj Dacia), după documentaţia cărora ar fi domnit în Dacia
«înaintea naşterii Domnului Cristos, în anul 1402» (apud.
MIMS, 92).
∗ 1374 î. H.– 1315 î. H. (6801 – 6860 E. V.), aprox.:
Salmoş al V-lea. Este
regele-zeu-medic al Daciei («Zalmas-teşub»), pomenit în
«Analele lui Sup-piluliuma»; în orizontul anului 1375 î. H.
(6800 E. V.), a făcut minuni de vitejie în cetatea Amqa, în
fruntea unor cete de războinici din Ordinul Zalmo-xienilor-
lupachi, înfricoşând Egiptul (cf. GHT, 235 sq.).
∗ 1314 î. H.– 1255 î. H. (6861 – 6920 E. V.), aprox.:
Salmoş al VI-lea (v. TDIP, III, 4 sqq.).
∗ 1254 î. H.– 1195 î. H. (6921 – 6980 E. V.), aprox.:
Salmoş al VII-lea.
∗ 1194 î. H.– 1135 î. H. (6981 – 7040 E. V.), aprox.:
Salmoş al VIII-lea, “abioicul” / “homericul”, elogiat în cântul
al XIII-lea din Iliada (1 – 7).

50
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Fig. 9. Pelasgo-Dacia Zalmoxianismului, între 1600 şi 560 î.


H. (6575 – 7615 E. V.).

∗ 1134 î. H.– 1075 î. H. (7041 – 7100 E. V.), aprox.:


Salmoş al IX-lea.
∗ 1074 î. H.– 1015 î. H. (7101 – 7160 E. V.), aprox.:
Salmoş al X-lea.
∗ 1014 î. H.– 955 î. H. (7161 – 7220 E. V.), aprox.: Salmoş
al XI-lea.
∗ 954 î. H.– 895 î. H. (7221 – 7280 E. V.), aprox.: Salmoş
al XII-lea.
∗ 894 î. H.– 835 î. H. (7281 – 7340 E. V.), aprox.: Salmoş
al XIII-lea.
∗ 834 î. H.– 775 î. H. (7341 – 7400 E. V.), aprox.: Salmoş
al XIV-lea.
∗ 774 î. H.– 715 î. H. (7401 – 7460 E. V.), aprox.: Salmoş
al XV-lea.
∗ 714 î. H.– 655 î. H. (7461 – 7520 E. V.), aprox.: Salmoş
al XVI-lea.

51
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 654 î. H.– 595 î. H. (7521 – 7580 E. V.), aprox.: Salmoş


al XVII-lea (v.
TDIP, IV, 2 sqq.).

Fig. 10. Daco-Thracia şi “statul-tampon Cretzuan /


Cresuan”
între anii 560 şi 546 î. H. (7615 – 7929 E. V.).

∗ 594 î. H.– 535 î. H. (7581 – 7640 E. V.), aprox.: Salmoş


al XVIII-lea, vestit şi ca profesor – în Sarmizegetusa – al
pelasgo-rasenului (etruscului) Pythagora (cf. CEnig, 259
sqq.).
∗ 560 – 546 î. H. (7615 – 7929 E. V.): Cogaionul /
Sarmizegetusa sprijină formarea “statului-tampon Cretzuan
/ Cresuan” («statul lui Cresus»), din provinciile anatoliene
ale Pelasgo-Daco-Thraciei: Bithinia, Frigia, Capado-chia
etc., între Daco-Thracia şi Imperiul Persan.
∗ 534 î. H.– 475 î. H. (7641 – 7700 E. V.), aprox.: Salmoş
al XIX-lea, cel ce ordonă şi “vestita” înfruntare dintre armata
Daciei şi armata invadatoare con-dusă de împăratul persan,

52
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Darius, în Dynogaetia / Dobrogea anului 513 î. H.; în


vremea acestui rege-zeu-medic din Sarmizegetusa, Dacia a
fost un stat in-vincibil, "regii de arme" din "ţările de râuri /
munţi" acţionând sub puterea înţeleaptă a
Zalmoxianismului, ieşind biruitori şi în faţa celui mai de
temut imperiu din secolul al VI-lea î. H., Imperiul Persan.
Este vorba, mai întâi, de o primă victorie mare a
războinicilor pelasgo-daco-thraci din "ţara de râuri / munţi" a
Masageţiei (desigur, şi cu "ajutoare" din Tirasgeţia, din
Gaetia / Geţia etc.), din anul 529 î. H., conduşi de regina
"de arme" Tomyria, la nord de Araxes / Erask, în faţa
împăratului persan, Cyrus al II-lea (547 – 529 î. H.), apoi de
victoria anti-Darius.
Fig. 11. Daco-Thracia între anii 546 şi 522 î. H. (7629 –
7653 E. V.).

∗ 513 – 512 î. H. (7662 – 7663 E. V.): expediţia lui Darius


în vestul şi în nordul Mării Getice / Negre, “soldată cu un
eşec total”; a doua victorie a Co-gaionului / Sarmizegetusei
în faţa Imperiului Persan.
∗ 512 î. H. / 7663 E. V.: stârpirea cuiburilor greceşti /
helladice din vestitul oraş-cetate, Histria, al Daciei, de la
Marea Getică / Neagră, pentru “trădare” şi colaborare cu
Darius şi cu armatele imperial-persane; «zona sacră»,
greceas-că / helladică a Histriei a fost incendiată; «tot
atunci şi din aceleaşi motive au fost arse şi casele
(greceşti) din Histria» (MKP, 29).
∗ 492 î. H. / 7683 E. V.: Cogaionul / Sarmizegetusa aprobă
«comandantu-
lui de oşti persan, Mardonius», să traverseze teritoriul “ţării
de râuri / munţi”
al Thraciei, provincie a Daciei Zalmoxiene, «împotriva
Greciei» (OTr, 236).
∗ 490 î. H. – 450 î. H. (7685 – 7725 E. V.): Cogaionul /
Sarmizegetusa a-
53
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

probă reunirea “ţărilor de râuri / munţi”, adică a provinciilor


Daciei Zalmoxi-
ene din Peninsula Balcanică, într-un stat, cunoscut în istorii
drept Statul Odris, sub conducerea regelui de arme, Tărie /
[ărie (în documente, “greci-zat”: «Teres»), spre a se opune
expansiunii Imperiului Persan şi Helladei / Greciei (cf. OTr,
236).
∗ 480 î. H. / 7695 E. V.: Cogaionul / Sarmizegetusa aprobă
ca, în sudul provinciei sale, Thracia, regele persan Xerxes
să-şi facă “baza militară” de atac împotriva Greciei /
Helladei, duşman al Daciei, al Zalmoxianismului.
∗ 474 î. H. – 415 î. H. (7701 – 7760 E. V.), aprox.: în
Cogaion / Sarmi-zegetusa, împărăţeşte regele-zeu-medic,
Salmoş al XX-lea, cel confundat de istoricul carian, Herodot
(484 – 425 î. H.), cu zeul suprem, cu Dumnezeul
Cogaionului / Sarmizegetusei, cu “antizeul”, sau “balaurul /
demonul norilor, al furtunilor cu grindină”, Gebeleizis /
Nebeleizis (asimilat de Creştinism drept Sfântul Ilie) ş. a.;
din vremea împărăţirii regelui-zeu-medic de Cogaion /
Sarmizegetusa, Salmoş al XX-lea, este pomenit şi “regele
de arme”, Cârnă-bon (“cârnul”), probabil, din provincia
Dynogaetia / Dobrogea a Daciei Zal-moxianismului, despre
care Sofocle (497 – 404 î. H.), în tragedia Triptole-mas, ne
spune că «domneşte peste Geţi» (StrPR, 272).
∗ 459 î. H. – 454 î. H. (7716 – 7721 E. V.): Cogaionul /
Sarmizegetusa aprobă reunirea “ţărilor de râuri / munţi”,
adică a provinciilor Daciei Zalmoxi-ene din sud-vestul
Peninsulei Balcanice şi din nordul Aticii / Helladei, într-un
stat-“scut-antigrecesc”, cunoscut în istorii drept Statul
Macedonia, sub con-ducerea regelui de arme, Alexandru
(«Alexandros»), spre a se opune expan-siunii Imperiului
Persan şi Helladei / Greciei.
∗ 440 / 430 î. H. (7735 / 7745 E. V.): Cogaionul /
Sarmizegetusa fortifică “regatul de arme” al Odrisiei ca
«scut sudic al Daciei» (după pierderea Capadochiei,

54
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Pontului, Bithiniei, Frigiei etc. din Anatolia), sub conducerea


regelui de arme, Sitache (“cel ce trece ca prin sită duşmanii
Daciei”; în cronici, numele-i grecizat: «Sitalkes»).
∗ 431 î. H. / 7744 E. V.: la începutul războiului
peloponeziac, se încheie un tratat între Atena şi regele
Odrisiei, Sitache, bineînţeles, tot cu aprobarea re-gelui-zeu-
medic din Cogaion / Sarmizegetusa.
∗ 429 î. H. / 7746 E. V.: expediţie a regelui de arme al
Odrisiei, Sitache, ordonată de Cogaion / Sarmizegetusa,
împotriva Macedoniei, care – sub influenţa Helladei /
Greciei – se opunea hotărârilor regelui-zeu-medic din ca-
pitala Daciei, având tendinţe “ex-centrice”; expediţia «se
încheie cu un com-promis» (OTr, 236) între cei doi “regi de
arme” (al Odrisiei şi al Mace-doniei).
∗ 424 – 410 î. H., aprox: Cogaionul / Sarmizegetusa
aprobă ca Seuţă (în cronici, grecizat: «Seuthes») să fie
“regele de arme” al Odrisiei.
∗ 419 – 399 î. H. (7756 – 7776 E. V.): Cogaionul /
Sarmizegetusa aprobă ca Arcălău (în documentele greceşti
«Archelaos») să fie “rege de arme” al Macedoniei.
∗ 414 î. H. – 355 î. H. (7761 – 7820 E. V.), aprox.: în
Cogaion / Sarmize-getusa, împărăţeşte regele-zeu-medic,
Salmoş (Sarmis) al XXI-lea, cel pe care Platon (427 – 347 î.
H.), în Charmides, îl elogiază pentru fundamentala
învăţătură a Zalmoxianismului, sau învăţătura despre sacrul
raport dintre par-te şi întreg; faţă de Sud, duce politica
predecesorului, ridică noi dave în jurul Sarmizegetusei (cf.
MIMS, 31), bate monedă de aur (potrivit descoperirii de la
Turidava / Turda, din provincia Ardeal-România; «pe faţa cu
bustul său stă inscripţia Sarmis...» (MIMS, 32).
∗ 400 î. H. / 7775 E. V.: Xenofon şi mercenarii săi intră
pentru scurt timp în slujba regelui de arme al Odrisiei,
Seuţă al II-lea (în cronici, grecizat: «Seu-thes al II-lea»).
∗ 385 î. H. / 7790 E. V.: în orizontul acestui an, Salmoş
(Salymys / Sarmis) al XXI-lea, regele-zeu-medic din

55
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Cogaion / Sarmizegetusa, intervine şi He-brysalmoş (adică:


“omul Soarelui-Moş / Tatălui-Cer de la fluviul Hebru /
Mariţa” – în cronicile greceşti: «Hebryzalmos» /
«Hebryzelmos»), ce fusese instalat mai întâi la Pulpudava,
devine “rege de arme” al Odrisiei; capitala acestei provincii
(“ţări de râuri / munţi”) a Daciei se afla chiar la gurile Hebru-
lui / Mariţei, în oraşul-cetate Chipsara (“grecizat”:
«Kypsela»), unde a şi bătut monedă cu numele său (cf.
OTr, 98).
∗ 383 î. H. / 7792 E. V.: “rege de arme” al Odrisiei, cu
încuviinţarea Coga-ionului / Sarmizegetusei, devine Coutu I
(“cap / căpetenie” în numele Sorei Soarelui”, zâna din sacra
pereche secundă a Zalmoxianismului, Coutua / Cotya,
«Cotys», Luna / Dochiana), descendent din Seuţă al II-lea;
în cronici, numele “regelui de arme” odris este grecizat:
«Cotys I».
∗ 365 î. H. – 359 î. H. (7810 – 7816 E. V.): «lupte
victorioase» ale regelui
de arme al Odrisiei, Coutu I, împotriva Atenei, «pentru
Chersoneul Thrac».
∗ 359 î. H. / 7816 E. V.: Coutu («Cotys») I, regele de arme
al Odrisiei, este asasinat în primăvara anului 359 ante-
Hristos (7816 E. V.) de spionajul grecesc / atenian, mai
precis, «de doi fraţi din oraşul grecesc, Ainos»; «la A-tena
vestea a fost primită cu mare bucurie, iar cei doi ucigaşi
încărcaţi cu onoruri» (OTr, 99).
∗ 359 – 336 î. H. (7816 – 7839 E. V.): în fruntea statului
Macedoniei se află “filogrecul” Filip al II-lea; tendinţele sale
“centrifuge” sunt mascate de “supu-nerea” Helladei /
Greciei, “liniştind” astfel Cogaionul / Sarmizegetusa.
∗ 355 î. H. – 337 î. H. (7820 – 7838 E. V.): Rex
Histrianorum / Istrianorum – sau “regele de arme” de peste
Pelasgo-Daco-Thracii din provincia de la gurile Dunării,
Dynogaetia / Dobrogea (botezată mai târziu Scythia Minor),
avându-şi reşedinţa la Histria.

56
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 354 î. H. – 295 î. H. (7821 – 7880 E. V.), aprox.: în


Cogaion / Sarmi-zegetusa, împărăţeşte regele-zeu-medic,
Salmoş al XXII-lea.
∗ 350 î. H. / 7825 E. V.: Papirusul de la Călăţiani (grecizat:
«Callatis»; azi, Mangalia-România) a fost descoperit în anul
1959, în «cel mai interesant mormânt» din zona antică a
oraşului dacoromânesc modern, Mangalia; «mormântul se
afla sub o movilă cu diametrul de 1,4 m şi avea
circumferinţa delimitată cu plăci de calcar; în mijloc se
găsea un mic altar; cu ajutorul vaselor s-a stabilit că lăcaşul
este din a doua jumătate a secolului al IV-lea ante-Hristos;
printre obiectele scoase la suprafaţă menţionăm
fragmentele unei cununi de bronz, reprezentând frunze de
laur»; coroana de bronz cu frunze de laur era purtată,
desigur, de un rege de arme dac de la Călăţiani / Mangalia;
după cum ne încredinţează istoricul american, Paul
MacKendrick, «mormântul prezintă o importanţă deosebită,
întrucât între picioarele schele-tului era aşezat un sul de
papirus, primul descoperit în România; papirusul s-a
descompus în fragmente în contact cu aerul şi specialiştii
ruşi la care s-a apelat n-au reuşit să-l restaureze; dacă ar fi
izbutit, omenirea s-ar fi îmbogăţit cu cel mai vechi papirus
(...) cunoscut până acum» (MKP, 39), papirusul conţinând,
mai mult ca sigur, şi unele elemente din misterele
cavalerilor / războinicilor zalmoxieni din zonă, din care
făcuse parte şi răposatul “încoro-nat cu frunze de laur”.
∗ 336 – 323 î. H. (7839 – 7852 E. V.): în fruntea statului
Macedoniei domneşte fiul lui Filip al II-lea, Alexandru
Macedon / Alexandru cel Mare.
∗ 335 î. H. / 7840 E. V.: regele Macedoniei, Alexandru
Macedon / Alexan-dru cel Mare, “filogrec” ca şi tatăl său,
“beat de putere”, trece «Dunărea împotriva Thracilor»
(MKP, 31); după alţi istorici, «Alexandru Macedon luptă
împotriva Geţilor şi Triballilor» (OTr, 236); Cogaionul /
Sarmizegetusa inter-vine prompt şi îl determină /

57
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

“convinge”, în primul rând, “cu armele”, să-şi îndrepte


“programul / planul de cuceriri” către duşmanii Daciei,
ameninţând dinspre Anatolia / Asia Mică; şi astfel,
Alexandru Macedon începe celebra campanie de
“întemeiere” a efemerului Imperiu Macedonean: biruie în
Anato-lia armatele imperial-persane conduse de Granicos
(334 î. H.) şi Issos (333), alungând stăpânirea Perşilor
dincolo de Capadochia (“capul Dachiei”), cuce-reşte apoi
Fenicia şi Egiptul, reangajând bătăliile pentru anihilarea
Imperiului Persan, ceea ce şi reuşeşte după bătălia cu
Darius al III-lea, de la Gaugamela (331 î. H.), înglobând în
imperiul său, între 330 şi 327, marile provincii im-perial-
persane / ahemenide: Babilonul, Susa, Ecbatana,
Persepolis etc.; ulti-ma campanie a lui Alexandru Macedon
este angajată între anii 327 şi 326 în nordul Indiei; după
moartea-i, survenită la 33 de ani, în Babilon, Imperiul lui
Alexandru Macedon se dezmembrează, neavând un urmaş
demn, care să ştie să-i păstreze celebrele cuceriri.
∗ 323 î. H. – 281 î. H. (7852 – 7894 E. V.): Cogaionul /
Sarmizegetusa admite domnia generalului macedonean,
Lysimah, în Thracia, ca succesor al lui Alexandru cel Mare
şi ca “scut sudic” al Daciei (cf. OTr, 236).
∗ 313 î. H. / 7862 E. V.: «ciocniri aprige» între “regele de
arme” Lysimah şi “regele de arme” al Odrisiei, Seuţă al III-
lea («Seuthes...» – cf. OTr, 236).
∗ 313 î. H. / 7862 E. V.: Grecii-negustori din ponticul
oraşul-cetate, Histria, s-au «răsculat împotriva stăpânirii lui
Lisimah al Thraciei»; «şi, când acesta a înăbuşit revolta, l-
a(u) considerat tiran» (MKP, 31).
∗ 292 î. H. / 7883 E. V.: ambiţiosul “rege de arme”
macedonean, Lysimah, doreşte să-şi exercite puterea şi
asupra ţării de râuri / munţi de la nordul Dunării, Gaetia /
Geţia, desigur, în numele “întăririi scutului sudic al Daciei”;
dar este zdrobit de “regele de arme” al Gaetiei, Doru
Mihăiţă (numele-i, în cronicile greceşti este “transcris”:

58
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

«Dromichaites»; doar la cronicarul Paul Orosius îi este


pomenit numele pelasgo-daco-thrac: «Lysimachus cum
Dori regis Thracum...» – Fontes, II, 192); “regele de arme”
ale Gaeţiei, Doru Mi-hăiţă (“Dorus Mihaitus” /
“Dromichaites”), îi dă celebra lecţie de Bucurestes.
∗ 292 î. H. / 7883 E. V.: oraşul Bucurestes / Bucureşti este
atestat drept capitală a Gaeţiei / Geţiei, sub conducerea
“regelui de arme” Doru Mihăiţă, toponimului pelasgo-daco-
thrac Bucurestes (< bucura + suf. -estes), tălmă-cindu-i-se
radicalul bucur- (< a bucura) în grecescul Helis (oraşul
“belşu-gului” / “bucuriei”, “strălucirii” / “Soarelui”), atât la
Diodor din Sicilia cât şi la alţi istorici greci.
∗ 294 î. H. – 235 î. H. (7881 – 7940 E. V.), aprox.: în
Cogaion / Sar-mizegetusa, împărăţeşte regele-zeu-medic,
Salmoş (Sarmis) al XXIII-lea, cunoscut în istorii şi sub
numele de Zalmodegicu, “insul-deget al lui Samos /
Dumnezeu” (în documente, “grecizat” / “latinizat”:
«Zalmodegikos» – cf. OTr, 163 / «Zalmodegicus»).
∗ 270 î. H. – 260 î. H. (7905 – 7915 E. V.), aprox.: “rege de
arme” al Dynogaetiei / Dobrogei este Muscon (în
documentele greceşti: «Moskon»); bate monedă de argint
cu imaginea Cavalerului Zalmoxian / Dunărean.
∗ 234 î. H. – 175 î. H. (7941 – 8000 E. V.), aprox.: în
Cogaion / Sarmize-getusa, împărăţeşte regele-zeu-medic,
Salmoş al XXIV-lea.
∗ 230 î. H. / 7945 E. V.: moare “regele de arme” al
provinciei Sighinia / Sigynia “ardieică” (botezată de Greci:
«Ilyria»), Agron, puterea fiind preluată, până la majoratul
fiului său, Pinu, de către soţia-i, Tăuţa / «Teuta» (“mama
vitregă” a lui Pinu / «Pinnes»), care «a dezvăluit în ochii
tuturor deosebita slăbiciune a unei femei», intimidându-se
în faţa «decretului» Romei de a porni război împotrivă-i şi
acceptând «toate condiţiile ce îi erau impuse» (CDIR, I, 104
sqq.).

59
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 221 – 179 î. H. (7954 – 7996 E. V.): în Macedonia


domneşte Filip al V-lea, sub care se produce “ruptura” cu
Cogaionul / Sarmizegetusa şi “grecizarea” structurilor
puterii, devenind o “pradă uşoară” pentru Imperiul Roman.
∗ 219 î. H. / 7956 E. V.: expediţie a consulului roman, L.
Aemilius Paulus, în Sighinia (Ardiaeilor).
∗ 212 î. H. – 175 î. H. (7963 – 8000 E. V.), aprox.: “rege de
arme” în Gaetia (Geţia, sau Muntenia) şi în Dynogaetia
(Dobrogea) a fost Rămaciu (în docu-mentele greceşti,
numele îi este deformat în «Remaxos»/ «Rhemaxos»).
∗ 200 î. H. / 7975 E. V.: “regele de arme” Rămaciu
anihilează cetele de tâlhari din Balcani, conduse de Zoltes.
∗ 190 î. H. / 7985 E. V.: este dat în folosinţă apeductul de
40 de kilometri de la Histria, care a funcţionat până în
orizontul anului 400 d. H. / 8575 E. V. (cf. MKP, 32).
∗ 190 î. H. / 7985 E. V.: Argedava (Popeşti – «la douăzeci
şi unu de kilometri sud-vest de Bucureşti») se relevă drept
«cea mai importantă şi mai bogată aşezare geto-dacică din
Muntenia» (MKP, 44), adică din Gaetia / Ge-ţia, frumoasa
ţară de râuri / munţi a Daciei.
∗ 188 î. H. / 7987 E. V.: «primele ciocniri armate între
Romani şi triburile thrace din sudul ţării» (OTr, 237), adică
din sudul Daciei – provincia, sau “ţara de râuri / munţi”,
Thracia.
∗ 180 î. H. – 155 î. H. (7995 – 8020 E. V.), aprox.: “regele
de arme”, Orolea (< *olollua > – cu o > u, ulullua; în
“economia limbii”, cu “contractarea sem-nificantului” prin
“căderea” silabei -lo- / -lu- şi cu apocopa finalei: ullu; şi cu
diftongarea neaccentuatei: uliu; în onomastica pelasgo-
daco-thracică, “mai conservatoare”: cu -l- > r, cu -ll- > l: <
orolua, “uliul”, “eretele” / “vulturul”; în documente:
«Oroles»), al provinciei Moldadava (Moldova) se războieşte
în câteva rânduri cu Celto-Germanicii-Bastarni, infiltraţi în
Dacia, din nord, pe văile Siretului, Prutului şi Nistrului
(“grosul năvălirii”); invadatorii celto-ger-mano-bastarni au
60
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

fost respinşi de Orolea, în stepele nord-pontice; biruitorul


“rege de arme” îşi avea reşedinţa la Sargedava /
Zargidava, de pe Siret.
∗ 175 î. H. – 150 î. H. (8000 – 8025 E. V.), aprox.: “regele
de arme” din “ţara de râuri / munţi” a Alutuaniei (adică a
întregii văi a Oltului, cuprinzând provinciile Arudela / Ardeal
şi Oltenia, din România contemporană), Lupu Obiştea
(“steaua-obişteaua lupului” – cf. VMR, 401; numele îi este
deformat la Trogus Pompeiu, în Istoriile Filipice:
«Incrementa Dacorum per Rubobos-tem regem...» –
Fontes, I, 360 sq.), dovedeşte creşterea puterii Dacilor, ca
şi Orolea, probabil, tot în luptele cu Celto-Germanicii-
Bastarni, infiltraţi în Dacia, în Arudela / Ardeal, însă pe
valea râului Samos / Someş (cf. StrPR, 275).
∗ 174 î. H. – 115 î. H. (8001 – 8060 E. V.), aprox.: în
Cogaion / Sarmi-zegetusa, împărăţeşte regele-zeu-medic,
Salmosua / Salmoş al XXV-lea.
∗ 168 î. H. (8007 E. V.): marea bătălie de la Pydna;
Romanii ies biruitori şi statul Macedoniei se prăbuşeşte.
∗ 148 î. H. / 8027 E. V.: Macedonia devine provincie
romană; după doi ani,
şi Ahaia / Grecia este înglobată ca provincie în Imperiul
Roman.
∗ 148 î. H. – 258 d. H. (8027 – 8433 E. V.): Macedonia
rămâne înglobată Imperiului Roman.
∗ 145 î. H. – 138 î. H. (8030 – 8037 E. V.): la Tilişca, nu
departe de capitala Daciei, Sarmizegetusa, mai exact, la
«19 km sud-est de Căplâlna», trăia un cetăţean al Daciei,
falsificator de bani – de circuit în Imperiul Roman –, fă-când
să funcţioneze aici «un atelier de bătut monezi»; «pe
tiparele monetare se văd în negativ modelele de pe denarii
romani de argint din perioada 145 – 138 î. H. şi 72 î. H.»
(MKP, 59).

61
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 118 î. H. / 8057 E. V.: generalul roman, Mettelus,


anexează la Imperiul Roman partea Sighiniei cunoscută
sub numele de Dalmaţia.
∗ 114 î. H. – 82 î. H. (8061 – 8093 E. V.), aprox.: în
Cogaion / Sar-mizegetusa, împărăţeşte regele-zeu-medic,
Salmoş al XXVI-lea, detronat, “printr-o lovitură de palat”, de
“regele de arme al Gaetiei / Geţiei”, Burebista, sub sceptrul
căruia se reuniseră toţi “regii de arme” ai “ţărilor de râuri /
munţi” – adică ai provinciilor – din Dacia Zalmoxianismului,
într-un puternic stat militar spre a se împotrivi expansiunii
Imperiului Roman în Balcani.
∗ 112 î. H. / 8063 E. V.: expediţie condusă de M. Livius
Drusus şi de M. Porcius Cato, în Dacia – provincia Sighinia,
până la Dunăre, “împotriva Scordiscilor”, pare-se, “strămoşii
Albanezilor” (cf. CDIR, I, 156).

∗ PELASGIA / VALAHIA ZALMOXIANĂ – SAU


STATUL DACIEI / DACOROMÂNIEI – ŞI STATUL /
IMPERIUL ROMAN
∗ 82 î. H. – 44 î. H. (8093 – 8131 E. V.): împărăţirea Daciei
de către Burebista, comandantul suprem al unei armate de
200.000 de războinici (cf. GIrva, 73).
∗ 82 î. H. / 8093 E. V.: imediat după “lovitura de stat”, prin
care s-a desfiinţat statalitatea “de tip papal” a Daciei,
Salmoş al XXVI-lea, fiind ucis, “maimarele peste regii de
arme”, Burebista, se înscăunează ca “rege-zeu-me-dic” /
“împărat”, mutându-şi reşedinţa din bogata Argedavă, în
Sarmizege-tusa, capitala întregii Dacii (cf. MKP, 44 sqq.).
∗ 74 î.H. / 8101 E. V.: “fostele” provincii (“ţări de râuri /
munţi” ale Daciei,
Bithinia şi Pontul (în care populaţia pelasgo-daco-thracă
scăzuse sub 50Î)
devin provincii imperial-romane de rang consular.

62
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Fig. 12. Dacia în vremea împărăţirii lui Burebista (82 – 44 î.


H. / 8093 – 8131 E. V.).

∗ 72 î. H. – 71 î. H. (8103 – 8104 E. V.): incursiune romană


în Dacia – pe lângă ţărmul pontic al provinciilor Thracia,
Moesia şi Dynogaetia (Dobrogea), condusă de Terentius
Varro Lucullus; Romanii sunt anihilaţi lângă Delta Du-nării
de un corp de oaste burebistan.
∗ 61 î. H. / 8114 E. V.: Burebista întreprinde o expediţie de
pedepsire a unor triburi germanice, pătrunse în nordul
Daciei, între Selidava (pe Odra) şi Susudava (pe Elba);
profitând de faptul că Burebista se afla în nordul Daciei, pe
Elba / Oder, comandantul roman, Cneius Antonius Hybrida,
încurajat de Grecii aflaţi prin cetăţile pontice ale Daciei, se
aventurează până în ţinutul Dynogaetiei / Dobrogei,
ajungând la Histria, unde este anihilat de un corp de armată
dunogetic.

63
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 60 î. H. – 59 î. H. (8115 – 8116 E. V.): Burebista


porneşte în vestita ex-pediţie din vestul Daciei, către
izvoarele Dunării, dincolo de Gerulata (lângă Vindobona /
Viena), unde pătrunseseră triburile Boiilor, pe care «le-a
nimi-cit»; Romanii din Macedonia folosesc prilejul şi atacă
provincia dacică ve-cină, Bessia, dintre Pulpudava (Plovdiv)
şi Sardica (azi, Sofia, capitala Bul-gariei); vitejii Daci din
Bessia reuşesc să respingă pe Romani.
∗ 55 î. H. / 8120 E. V.: Burebista face o expediţie în estul
Daciei, împotriva triburilor bastarne şi britogallice infiltrate în
provinciile Moldadava / Moldova şi Tirasgaetia, alungându-
le dincolo de Clepidava (azi, Chiev / Kiev, capitala
Ucrainei), peste boriştea Niprului; coboară apoi pe
Borişteana / Nipru («Bo-rysthenes») şi inspectează /
“vizitează” oraşele-cetăţi ale Daciei de pe ţărmul Mării
Getice / Negre şi din Delta Dunării: Orbia / Olbia (azi,
Nicolaev-Ucrai-na), [uraşi («Tyras»; azi, Belgorod-Ucraina),
Dunogeţia (Garvăn-România), Aghisus («Aegyssus» =
Tulcea-România), Histria (România), Tomis (Con-stanţa-
România), Călăţani («Callatis» / Mangalia-România),
Dionysara (sau «Dionysopolis» / Balcic-Bulgaria),
Mesembria (Nesebăr-Bulgaria), Dacibuze («Byzantion», azi
Istanbul-Turcia), de unde a luat-o spre capitala nemurito-
rilor Zalmoxianismului, pe direcţia: Uscudava-Pulpudava-
Sardica-Sucidava-Buridava-Arutela-Germisara-
Sarmizegetusa.
∗ 48 î. H. / 8127 E. V.: expediţie / “vizită” a lui Burebista în
Dacia Sud-Du-năreană, la Marea Thracică, trecând prin
Bessia, spre a tăia / “tempera” pofta Romanilor din
Macedonia de a mai trece graniţa şi de prăda aşezările
bes-sodacice; în iunie-iulie 48 î. H. (8127 E. V.), Burebista
avea pregătită la Pul-pudava o puternică armată, probabil,
spre a veni în sprijinul lui Pompeius (numai distanţa până la
Pharsalus şi declanşarea “prin surprindere” a bătăliei din 9

64
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

august 48 î. H. au dat câştig de cauză “inspiratului” Iulius


Caesar).
∗ 44 î. H. / 8131 E. V.: mare zi de doliu pentru Dacia;
Burebista este asasi-nat de nobilii complotişti chiar în sala
parlamentului din Sarmizegetusa; îm-părăţia Daciei este
divizată de liderii-complotişti (între care şi marele preot
Deceneu) în patru formaţiuni statale.
∗ 44 î. H. – 40 î. H. (8131 – 8135 E. V.), aprox.: Deceneu
guvernează – din Sarmizegetusa – Dacia Centrală
(cuprinzând provinciile, sau “ţările de râuri / munţi”: Arudela
/ Ardeal, Maramarisia / Maramureş, Sighinia / Sigynia, Moe-
sia de Sus, Pannonia, Patyissya / Partia, Crissiana /
Crişana şi Tibisia / Ba-nat); prin anul 40 î. H. / 8135 E. V.,
Deceneu “încredinţează” conducerea mili-tară a Daciei
Centrale lui Coson, continuând să-şi păstreze funcţia de
pontifex maximus până prin anul 5 d. H. / 8180 E. V.
∗ 44 î. H. – 29 î. H. (8131 – 8146 E. V.), aprox.:
împărăţirea lui Coson; la moartea lui Burebista, lui Coson i-
a revenit regalitatea în “a doua formaţiune-stat”, alcătuită
din Gaetia / Geţia şi Bârsia ([ara Bârsei), în această calitate
participând cu oaste, în 42 î. H., la Philippi, alături de
căpetenia complotului împotriva lui Caesar (“sincronizarea”
comploturilor, de Roma şi de Sarmize-getusa, nu se putea
datora decât celor “doi prieteni”, Brutus şi Coson – ulti-mul,
cu consimţământul / sprijinul lui Deceneu); din această
perioadă, Dacia are ca monedă Cosonul de aur.
∗ 44 î. H. – 25 î. H. (8131 – 8150 E. V.), aprox.: Zi-comis
(“zeu-comis”; în documente: «Dicomes») conduce a treia
formaţiune-stat de după moartea lui Burebista, alcătuită din
Moldadava / Moldova şi Tyrasgaetia; după moartea lui Zi-
comis, formaţiunea sa statală a reintrat în componenţa
Daciei conduse de Cotison.
∗ 44 î. H. – 24 î. H. (8131 – 8151 E. V.), aprox.: Rolă
(«Roles») conduce a patra formaţiune-stat desprinsă din

65
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Dacia lui Burebista, alcătuită de Moesia; filoroman, a primit


titlul de «prieten şi aliat al Poporului Roman».
∗ 36 î. H. – 17 d. H. (8139 – 8192 E. V.): fosta provincie a
Daciei Zalmoxi-anismului, Cappadochia (“cap / capăt al
Daciei”) are “regi greci”, între care şi grecul Arhelaos, numit
de Romani, din anul 17 d. H., guvernator.
∗ 31 î. H. – 28 î. H. (8144 – 8147 E. V.), aprox.: Dzăbic
(«Dapyx») con-duce “a cincea formaţiune-stat” (desprinsă
din Dacia lui Burebista), forma-ţiune care şi-a făcut apariţia
în orizontul anului 31 î. H. / 8144 E. V. (după ce Moesia şi
Dunogaetia deveniseră teatrul luptelor intestine sud-
dunărene ali-mentate de Romani şi de Rolă), miniregatul
său (cu capitala la Tomis) fiind alcătuit din centrul
Dunogaetiei (Dobrogei), cu Capidava, Axiopa (Cernavodă-
România), Carssia (“cârja”) / Hârşova (România), Ulmet
(«Ulmetum» – azi, Pantelimonul de Sus / România), Histria
(Istria-România), Tomis (Constanţa-România), Călăţiani
(«Callatis» / Mangalia-România), Dionysara («Dionyso-
polis» / azi, Balcic-Bulgaria), Mesambria (Nesebăr-Bulgaria)
etc.
∗ 31 î. H. – 27 î. H. (8144 – 8148 E. V.), aprox.: Surache
(«Zyraxes») conduce “a şasea formaţiune-stat” (desprinsă
din Dacia burebistană ca şi for-maţiunea lui Dzăbic, supra),
tot în orizontul anului 31 î. H. (8144 E. V.), mini-regat (cu
capitala în Genucla) constituit din nordul Dunogaetiei
(Dobrogei) cu Delta Dunării, cu Leuca (Insula Şerpilor,
făcută “cadou” Moscovei, în 1945, de guvernanţii României)
şi din sudul Moldadavei / Moldovei, de pe inferio-rul curs al
Prutului, Nistrului şi Bugului.
∗ 29 î. H. – 4 iulie 27 î. H. (8146 – 8148 E. V.): războaiele
dintre Rolă, re-gele Moesiei, sprijinit de trupele imperial-
romane de sub comanda lui Mar-cus Licinius Crassus, şi
regatele lui Dzăbic şi Surache; Rolă şi Crassus obţin
victoria, cele două regate fiind realipite Moesiei de Jos; de-
acum, graţie rege-lui dac-moesian, Rolă, “prietenul Romei”,

66
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Imperiul Roman reuşeşte să con-troleze toată Dunărea de


Jos, Delta Dunării şi nord-vestul Mării Getice / Ne-gre;
astfel, Crassus – după Acta triumphalia –, la 4 iulie, anul 27
î. H., «tri-umfa ex Thracia et Geteis» (PGet, 55).
∗ 29 î. H. – 25 î. H. (8146 – 8150 E. V.), aprox.: [iu Marcu
(«Thiamar-cus»), rege “de arme” dac la Buridava (Ocniţa-
Vâlcea / România – cf. StrPR, 94, 277).
∗ 33 î. H. – 6 d. H. (8142 – 8181 E. V.), aprox.: Cotison I
(< Co- “cap” + Tissia / Tisa + suf. -on; “capul / conducătorul
Dacilor-tisieni), rege al Daciei, afirmat mai întâi în luptele
împotriva Romanilor din partea moesic-superioară a
Sighiniei; îşi avea “baza militară” antiromană în oraşele-
cetăţi Drobeta (Tur-nu Severin / România) şi la Arcidava;
«un moment păruse că Augustus şi Cotison vor intra chiar
în legături de rudenie (...); Iulia trebuia să devină re-gină a
Dacilor, iar fiica lui Cotison împărăteasă romană...» (PGet,
53).
∗ 27 î. H. / 8148 E. V.: “fosta” provincie a Daciei
Cogaionice / Zalmoxiene, Creta, devine provincie imperial-
romană.
∗ 27 î. H. – 395 d. H. (8148 – 8570 E. V.): Statul sclavagist
al Romanilor devine Imperiul Roman, prin proclamarea lui
Octavian August drept imperator; imperiul durează până în
anul 395 (8570 E. V.).
∗ 14 î. H. / 8161 E. V.: provincia, sau “ţara de râuri / munţi”
din Dacia de Vest, Pannonia, este cucerită şi anexată
Imperiului Roman (la provincia im-perial-romană Illyricum,
fostă Sighinia dacică).
∗ 14 î. H. – 258 d. H. (8161 – 8433 E. V.): Pannonia
(Pannonia Superior / Inferior) – provincie imperial-romană,
până la independenţa / re-Unirea de sub Regalian.
∗ 13 î. H. / 8162 E. V.: răscoala Dacilor-bessi, din Thracia
şi din Moesia, dintre Pulpudava şi Sardica, împotriva
Romanilor (ce-şi extinseseră “stăpâni-rea” asupră-le, printr-
o campanie de prădăciuni), răscoală condusă de preotul

67
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

zalmoxian, Dionu Fulegeă (în documente: « Dionysos


Volaigeses»).
∗ 5 d. H. – 65 d. H. (8180 – 8240 E. V.), aprox.:
Comoesicu / Comoşicu (<
Co- “cap” + Moesia + suf. -icu – “capul / domnul Moesilor-
Daci”; în docu-mentele latine: «Comosicus»), “rege-zeu-
medic” al Daciei.
∗ 6 d. H. – 15 d. H. (8181 – 8190 E. V.), aprox.: Cotison al
II-lea, “rege de arme” al Gaetiei / Geţiei şi vestit poet al
Daciei, elogiat de Publius Ovidius Naso (Roma-Italia, 43 î.
H. – 18 d. H. / 8132 – 8193 E. V., Tomis-România) în
Epistolae ex Ponto.
∗ 6 d.H. / 8181 E. V.: fosta provincie a Daciei de Vest,
Pannonia, anexată Imperiului Roman, se răscoală sub
conducerea Dacoromânului Bâtu / Băţu (Bato).
∗ 6 d. H. – 12 d. H. (8181 – 8187 E. V.): comandantul
imperial-roman, Sextus Aelius Catus distruge / incendiază
dacicele oraşele-cetăţi de la Zimni-cea, de la Argedava etc.
(cf. MKP, 41 / 45).
∗ 10 d. H. / 8185 E. V.: fosta provincie a Daciei de Vest,
Sighinia / Dalmatia (cucerită de Mettelus, în 118 î. H., până
la Sava), este declarată de Augustus provincie imperial-
romană.
∗ 10 – 258 d. H. (8185 – 8433 E. V.): Sighinia, sau
Dalmatia / Illyria – provincie imperial-romană, până la
independenţa / re-Unirea de sub Rega-lian.
∗ 15 d. H. / 8190 E. V.: fosta provincie, sau “ţară de râuri /
munţi” din Dacia Sud-Dunăreană, Moesia, alipită Imperiului
Roman încă din vremea regelui Rolă, capătă rangul de
provincie imperial-romană.
∗ 15 – 258 d. H. (8190 – 8433 E. V.): Moesia (Superior /
Inferior) – pro-vincie imperial-romană, până la independenţa
/ re-Unirea de sub Regalian.

68
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 17 d. H. / 8192 E. V.: fosta provincie a Daciei Cogaionice


/ Zalmoxiene, Cappadochia (“capul” / “capătul” extrem-
sudic al Dachiei / Daciei), devine provincie imperial-romană.
∗ 29 d. H. – 69 d. H. (8204 – 8224 E. V.): Scorilă / Corilă
(«Coryllus»), rege al Daciei, la Sarmizegetusa, tatăl lui
Decebal; permite propovăduirea Creştinismului de către
Sfântul Apostol Andrei în Dacia (unde a convertit peste
500.000 de Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi, sau Dacoromâni
/ Români).
∗ 30 d. H. / 8205 E. V.: a) la 28 mai: Înălţarea Domnului
Iisus Hristos la Cer, în cea de-a 40-a zi de la Învierea-I; «La
înălţarea Mântuitorului la ceruri, credincioşii Lui formau
două grupuri: unul la Ierusalim, în număr de 120 (Fapte 1,
15), şi altul în Galileea, peste 500 (I, Cor. 15), cu toţii
aşteptând “să fie botezaţi cu Duhul Sfânt” (Fapte 1, 5)»
(RIB, 23); b) la 7 iunie: pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile)
asupra Apostolilor – Simon Petru Iona de Betsaida, Iacov
Zevedeu, Ioan, Andrei Iona de Betsaida, Filip, Vartolomeu,
Matei, To-ma, Iacov Alfeu, Tadeu, Simon Zelotul şi Matia
(înlocuitorul lui Iuda Iacov – trădătorul lui Iisus Hristos), la
cincizeci de zile de la Înviere, hărăzindu-i întru
propovăduirea Evangheliei în toate limbile pământului,
“necunoscute lor până atunci”, spre a putea propaga în
întreaga lume Cuvântul lui Dumnezeu; apos-

Fig. 13. Traseul Sfântului Apostol Andrei în Dacia /


Dacoromânia,
între anii 30 şi 47 (8205 – 8222 E. V.).
tolul Andrei a fost hărăzit de Sfântul Duh întru a grăi şi în
limba celui mai mare / vechi popor din Europa, în limba
pelasgo-daco-thracă, sau valahă / dacoromână, înce-
pându-şi misiunea evanghelizatoare în Pelasgo-Dacia /
Dacoromânia (în documente: “Sciţia” / “Scythia”), în

69
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

provinciile: Thracia şi Sciţia / Scythia (= Moesia Inferior,


Scy-thia Minor, Scythia Major / Moldadava + Gaetia),
Macedonia, Epir, Tessalia, Sighinia (Dalmatia / Iliricum),
Dardania, Pannonia.
∗ 31 d. H / 8206 E. V., 15 septembrie: «Sfântul Andrei a
mers în Dacia Sudică, la Dacibuze / Buzănţoane
(«Byzantion» – azi, Istambul, în Turcia), unde a pus episcop
pe Sitache («Stachys» – RIB, 30); în acelaşi an, la 31
octombrie, Sfântul Apostol Andrei mai hirotoniseşte ca
episcopi în Dacia / Dacoromânia de Est: la Oadză-Sus
(grecizat în documente: «Odyssos» / «Odessos»; azi,
Varna-Bulgaria), pe ucenicul său, Ampliat, pomenit şi de Sf.
Apostol Pavel, în Epistola către Romani (XVI, 8); pe Apion –
la Tomis (Con-stanţa-România – cf. PIB, 64) ş. a.; de aici
şi-a continuat misiunea creştinării poporului Pelasgo-Dacilor
/ Valahilor (Dacoromânilor), pe litoralul nord-ves-tic al Mării
Negre şi pe Valea Dunării de Jos / Mijloc, apoi de la
Adriatică până la Patras (Grecia), unde a fost arestat (de
Greci) şi răstignit pe o cruce în formă de X (“crucea
Sfântului Andrei”), în orizontul anului 47 (după alte surse:
63) d. H., după un deceniu şi jumătate de apostolat rodnic.
∗ 46 d. H. / 8221 E. V.: provincia dacic-zalmoxiană,
Thracia, i se atribuie “rangul” de provincie imperial-romană.
∗ 46 – 258 d. H. (8221 – 8433 E. V.): Thracia – provincie
imperial-romană, până la independenţa / re-Unirea de sub
Regalian.
∗ 47 d. H. / 8225, 30 noiembrie: Sfântul Apostol Andrei, cel
ce reuşeşte să creştineze sute de mii de Pelasgo-Daci /
Valahi (Dacoromâni), este ucis / răstignit la Patras-Grecia.
∗ 65 d. H. / 8240 E. V. – 106 d. H. / 8281 E. V., aprox.:
Văzână («Vezina») deţine în Cogaion / Sarmizegetusa
funcţia de pontifex maximus şi de “vicere-ge” al Daciei (cf.
PGet, 66; GLSG, 62 sq.).
∗ 65 d. H. / 8240, noiembrie şi decembrie: Sfântul Apostol
Pavel se află între Dacoromânii / Valahii din Epir: «Când voi

70
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

trimite pe Artemă la tine, sau pe Tihic, sârguieşte-te să vii la


mine, la Nicopole, căci acolo m-am hotărât să iernez; pe
Zenă, cunoscătorul de lege, şi pe Apolos, trimite-i mai
înainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească; să înveţe
şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile
cele de neapărată nevoie, ca să nu fie fără roa-dă.» (Tit, III,
12 – 14; Bibl, 1340); Zenă (> zân, “înger” – cuvânt pelasgo-
daco-thracic / dacoromânesc-arhaic) era un Valah /
Dacoromân profund cu-noscător al Legii sacre şi,
deopotrivă, al legilor neamului său, legile belagine /
dacoromâne, prezenţa lui lângă Sfântul Apostol Pavel fiind
imperioasă.
∗ 66 d. H. / 8241 E. V., ianuarie, februarie, martie: Sfântul
Apostol Pavel se află încă printre Dacoromânii / Valahii din
Epir, la Nicopol, «unde-l chema şi pe ucenicul său Tit,
episcopul Cretei», Creta pe-atunci fiind încă destul de
“pelasgo-daco-thracică / valahică” (PIB, 63 / Bibl, 1340).
∗ 66 d. H. / 8241 E. V., martie – octombrie: episcopul Tit
al Cretei, care ştia pelasgo-daco-thraca, adică valaha /
dacoromâna, primeşte de la Sfântul Apostol Pavel misiunea
de a propovădui Evanghelia lui Hristos în Pelasgo-Dacia /
Dacoromânia de Sud-Vest, în provinciile Sighinia (Illyricum /
Dalma-tia) şi Pannonia; în Epistola a doua – către Timotei –
a Sfântului Apostol Pa-vel, este subliniat acest adevăr: «De
acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va
da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie,
ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui; sileşte-te să vii
curând la mi-ne; că Dima, iubind veacul de acum, m-a lăsat
şi s-a dus la Tesalonic; Cres-cent – în Galatia, Tit în
Dalmatia; numai Luca este cu mine; ia pe Marcu şi a-du-l
cu tine, căci îmi este de folos în slujire...» (II, Tim, IV, 8 –
11; Bibl, 1338); prin august-septembrie 66, Tit – ce, pare-
se, fusese însoţit de Iunia, de Andronic («rudele» Sfântului
Apostol Pavel, «împreună închişi cu mine») şi de Epenet,
«pârga Asiei» (cei pomeniţi de Sfântul Apostol Pavel în

71
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Episto-la către Romani, XVI, 5 / 7) – asistă la ridicarea


temeliilor Bisericii din Sirmia / Sirmium (azi, Mitroviţa),
biserica primă a Creştinismului din Dacia / Daco-românia
de Vest (cf. PIB, 63).
∗ 69 d. H. – 87 d. H. (8244 – 8262 E. V.), aprox.: Dură
(«Duras») – fratele lui Scorilă, unchiul lui Decebal, este
rege al Daciei, la Sarmizegetusa (Dură a fost “rege de
arme” / “diurpan” > “djurpan” / “jupan” al “ţării de râuri /
munţi” dintre Ordessua / Argeş şi Năpăria – «Naparis» /
Ialomiţa, cât şi al ţinutului “simetric”, sud-dunărean, dintre
Axiopa şi Appiaria, avându-şi “curtea mare” / “storuma”2 în
oraşul ce i-a purtat numele până în secolul al XIX-lea: Dură-
storuma / Durostor – cf. NPIst, 253; azi, Silistra-Bulgaria).
∗ 69 d. H. – 70 d. H. (8244 – 8245 E. V.), iarna: Dură,
regele Daciei, de-clară război Imperiului Roman şi
eliberează Moesia; după această victorie, Dură, regele
Daciei, obligă «la subsidii» pe Titus Flavius Vespasianus,
împă-
ratul Romei.
∗ 81 d. H. – 96 d. H. (8256 – 8271 E. V.): la Roma,
împărăţeşte Domiţian.
∗ 81 d. H. – 85 d. H. (8256 – 8260 E. V.): împăratul Romei
refuză să mai plătească “tribut” Sarmizegetusei, regelui
Dură, nemairespectând tratatul în-cheiat în anul 70 d. H.
(8245 E. V.).
∗ 85 d. H. – 86 d. H. (8260 – 8261 E. V.), iarna: regele
Sarmizegetusei, Dură, declară război împăratului Romei,
Domiţian; cu acest prilej, Decebal, nepotul regelui,
dovedeşte că «este foarte priceput la războaie»; Dacii ies
biruitori; «dându-se lupta, Romanii au fost învinşi, lui
Oppius Sabinus (gu-vernatorul Moesiei) i s-a tăiat capul, şi
Dacii, năvălind asupra multor castre şi oraşe, au prădat
ţinuturile ce atârnau de Imperiu» (Iordanes, Getica, 76).
∗ 86 d. H. / 8261 E. V., vara: o puternică armată imperial-
romană pătrunde în Sighinia şi în Moesia, în frunte cu

72
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

împăratul Domiţian; comandantul opera-ţiunilor militare


dunărene este Cornelius Fuscus; Domiţian împarte Moesia
în două provincii independente: Moesia Superioară şi
Moesia Inferioară.
∗ 86 – 106, iulie, d. H. (8261 – 8281 E. V.): Decebal este
rege al Daciei.
∗ 86 – 87 d. H. (8261 – 8262 E. V.), iarna: Sarmizegetusa
declară război Romei; la începutul iernii, pe la 1 decembrie
86 d. H. (8261 E. V.), în vreme ce împăratul Domiţian şi
iubitul său comandant de legiuni, Fuscus, sărbă-toreau
“triumful sud-dunărean” la Naissus (Niş), Decebal le trimite
o solie cu o interesantă «declaraţie de război»; solia
comunică împăratului Domiţian că regele Daciei, Decebal,
nu mai doreşte respectarea vechilor acorduri încheiate între
Vespasian şi Dură, privitoare la subsidii, şi că Decebal «va
face pace dacă ar vrea (el, Domiţian) ca fiecare Roman (din
Imperiu) să-i trimită anual doi oboli, iar de nu, el (Decebal) îi
va declara război şi-i va aduce mari neajunsuri» (DDB,
280).
∗ 87 d. H. / 8262 E. V., ianuarie - februarie: armata
condusă de coman-dantul Cornelius Fuscus primeşte ordin
să treacă Dunărea, să înainteze pe Valea Oltului,
îndreptându-se spre Sarmizegetusa, capitala Daciei;
stratagema lui Decebal reuşeşte; «chiar din prima ciocnire
înving pe Romani, îl omoară pe generalul lor Fuscus şi
jefuiesc bogăţiile din tabăra soldaţilor» (Iordanes, op. cit.).
∗ 88 d. H. / 8263 E. V.: după mai bine de un an de la
«uluitoarea dispariţie a armatei romane de sub comanda lui
Fuscus», noul comandant al armatelor imperial-romane,
Tetius Iulianus, încearcă să atace Dacia lui Decebal dinspre
Pannonia; cum Decebal prevăzuse şi această acţiune
războinică a Imperiului Roman, l-a lăsat pe Tettius Iulianus
să înainteze prin Banat, până la Tapia / Tapae (la “Porţile
de Fier” ale Ardealului / Transilvaniei), unde are loc marea
bătălie; învins, Tettius Iulianus se retrage în Imperiu, la sud

73
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

de Dunărea de Mijloc; se încheie tratatul dintre Decebal şi


Domiţian, prin care Roma se obligă să plătească tribut
Sarmizegetusei “în bani şi în meşteri de tot felul”.

Fig. 14. Dacia lui Decebal (87 – 106 / 8262 – 8281 E. V.) şi
Imperiul Roman al lui Traian.

∗ 98 – 117 d. H. (8273 – 8292 E. V.): la Roma,


împărăţeşte Traian.
∗ 98 – 100 d. H. (8273 – 8275 E. V.): Roma / împăratul
Traian încă plăteşte “tribut” Sarmizegetusei lui Decebal.
∗ 101 – 102 (8276 – 8277 E. V.): primul război dintre
Traian şi Decebal, “încheiat la egalitate”.
∗ 105 (8280 E. V.), martie – aprilie: ultimele finisări la
Podul Decebalo-Tra-ianic, legând malurile Dunării, în
dreptul oraşului Drobeta. Podul este con-struit în baza
tratatului dintre Dacia şi Imperiul Roman din anul 102,
potrivit căruia Roma a trimis proiectantul – Apolodor din
Damasc – şi câţiva “ingi-neri-constructori”, Sarmizegetusa
dând materialele şi “mâna de lucru”; lungi-mea podului:
1.135 m; lăţime: 18 m; lăţimea carosabilă: 14 m; liantul
folosit în zidăria de piatră / cărămidă («20 pile şi două
culee» – BMIst, 23) s-a făcut după o “reţetă dacică”, încă
“secretă” (pare-se că în mortar era pusă şi cenuşa unui
arbore autohton, rarisim; ar putea fi vorba de Sorbastru /
Sorothamnus scoparius, din zona Herculane – cf. TZpl, II,
301 sq.).
∗ 105 – 106 (8280 – 8281 E. V.): al II-lea război dintre
Traian şi Decebal; la 4 iunie 105 (8280 E. V.), Traian
declară din nou război lui Decebal.
∗ 106 (8281 E. V.), iulie: după lunile de “inepuizabil”
asediu imperial-ro-man al capitalei, văzând că “aliaţii”
întârzie şi nu îi vin cu ajutoarele promise, constatând că
trădarea îşi face loc printre nobilii săi, Decebal se hotărăşte

74
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

să dea unui general de încredere comanda armatelor de


rezistenţă din Sarmize-getusa şi părăseşte capitala (printr-o
o galerie subterană secretă, ieşind în afara zidurilor) spre a
se duce în nord-estul liber al Daciei ca să recruteze noi
războinici pentru o armată eliberatoare; în absenţa regelui-
comandant, lucra-rea trădării îşi face iute loc printre
generali, Sarmizegetusa se predă împăra-tului Traian ce,
imediat, dă ordin trupelor speciale de sub comanda lui T. C.
Maximus de a porni-o pe urmele lui Decebal şi de a-l
captura; văzând că nu mai are vreo posibilitate de a scăpa
de urmăritori, cu câteva clipe înainte de a fi prins de T. C.
Maximus, Decebal, desigur, în spiritul doctrinei
Zalmoxianis-mului (ce conferea raiul nemuririi, adică [ara-
Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vie-ţii-fără-Moarte, doar eroilor,
celor căzuţi în luptă până la ultima picătură de sânge
împotriva duşmanilor Cogaionului / Patriei, nu şi sclavilor),
îşi ia zilele – pare-se, în 30 iulie 106 – cu câteva clipe
înainte de a deveni înlănţuitul Romei.
∗ 106 (8281 E. V.), august: căderea Sarmizegetusei, după
cel mai cumplit, după cel mai sângeros asediu cunoscut de
armatele imperial-romane, în ajutorul cărora a venit
“trădarea generalilor lui Decebal”. Atât de mare a fost
acumularea de furie, de ură a Romanilor împotriva Dacilor,
eroi-ai-nemuririi, încât împăratul Traian supraveghează
personal executarea ordinului de a rade de pe faţa
pământului, Sarmizegetusa, capitala Daciei, mobilizând
imense forţe distructiv-militare, căutătoare totodată şi de
“fabuloase comori” ascunse de regele Decebal; după ce
trece pe sub fierul târnăcoapelor construcţiile de pe cele
zece terase ale muntelui sacru, Cogaion (dintre care unele
sanctuare îşi aveau temeliile în orizontul anului 5900 î. H. /
2275 E. V.), cu ziduri – murus dacicus – groase de trei
metri, cu fasonate blocuri de piatră, cu temple-calendar
având coloane înalte de peste 5 m şi «grosimea de 1,80 m»
(cf. MKP, 81), împăratul Traian hotărăşte (în septembrie

75
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

106) să se ridice «un castru situat într-un nod rutier


strategic, la 8 km est de Porţile de Fier ale Transilvaniei»,
devenind noua capitală, Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
∗ 106 – 258 (8281 – 8433 E. V.): din august 106, imediat
după moartea eroică a lui Decebal, sceptrul regalităţii
sarmizegetusane este preluat de “re-gele de arme”,
Pieporu, din provincia nord-estică a Daciei, Costobocia;
Dacia liberă – dintre Dunărea Superioară (Gerulata) şi
Clepidava (Chiev) / Nipru, dintre Porolissum şi Selidava –,
prin regii daci-costoboceni din Dinastia Pie-poreană,
organizează nenumărate campanii de eliberare a fraţilor
aflaţi în lan-ţurile Imperiului Roman.

Fig. 15. Dacia (Thraco-Dacia) între 106 şi 258 (8281 – 8433


E. V.),
care nu a putut fi cucerită de Imperiul Roman.

∗ 107 (8282 E. V.): Traian divizează Pannonia dacică în


provinciile imperi-al-romane, Pannonia Superior şi
Pannonia Inferior.
∗ 108 – 110 (8283 – 8285 E. V.): la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, «pe vatra
castrului, s-a dezvoltat o colonie de cetăţeni romani, mai
ales veterani, căreia i s-a făcut onoarea de a fi înregistrată
în “tribul” Papiria, districtul electoral al lui Traian; colonia, de
formă dreptunghiulară, având colţurile rotunjite prevă-zute
cu turnuri, era înconjurată, ca un castru, de ziduri care
închideau o su-prafaţă de 81 de acri; era adică îndeajuns
de mare pentru a cuprinde o popu-laţie de 15.000 – 20.000
de locuitori» (MKP, 81); de-acum, “noua capitală” a
Sarmizegetusei se distinge printr-un adaos: Ulpia Traiana,
pentru “amintirea generaţiilor”; dar... “la 70 de km” de la
noua capitală, la Sarmizegetusa lui Decebal, au rămas în
pământ zidurile, plintele coloanelor din templele / sanc-

76
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

tuarele-calendar, urme ale unei civilizaţii superioare celei


romane, civilizaţia dacică, a înzestraţilor cu ştiinţa de a se
face nemuritori, anihilată “la supra-faţă” de vandalismul
armatelor imperiale ale lui Traian; profunzimea civiliza-ţiei
dacice se relevă şi astăzi tocmai în ceea ce
individualizează poporul Da-coromânilor / Valahilor între
celelalte popoare ale lumii, chiar dacă la Dunăre / Carpaţi s-
au îmbinat roţile dinţate ale imperiilor până în secolul al XX-
lea.
∗ 109 (8284 E. V.): Traian dă ordin de ridicare a
Tropaeum-ului Traiani (azi, Adamclisi-România), monument
prin care comemorează ostaşii romani că-zuţi în războaiele
cu Dacii; altarul, aflat la câteva sute de metri de trofeu, este
dedicat «eroilor care, jertfindu-se pentru Patrie, au căzut în
timpul războiului dacic» şi «consemnează 3800 de nume»
(MKP, 75); «după inscripţii, monu-mentul datează din 109
d. H.» (MKP, 76).
∗ 113 (8288 E. V.), 12 mai: «după mai bine de şapte ani
de lucru», este inaugurată la Roma Columna Decebalo-
Traiană: 39,83 m înălţime, 17 tam-buri de marmură
suprapuşi, cu diametrul de 3,7 m; «pe fusul Columnei a fost
sculptată o bandă spiralică de marmoră cu o lungime de
200 m, care conţine 155 de scene separate şi peste 2500
de figuri»; urna de aur cu cenu-şa lui Traian este în
încăperea din baza Columnei; statuia de bronz aurit a lui
Traian, din vârf, a fost înlocuită în 1588 cu statuia Sf. Petru;
«cu o aprobare specială poţi urca 185 de trepte ale scării în
spirală ce duce în vârful monu-mentului» (MKP, 65).
∗ 114 (8289 E. V.): cucerirea Armeniei de către Traian
(Armenia a fost, du-pă cum certifică Herodot, “colonie” a
Daciei Cogaionice / Zalmoxiene).
∗ 117 – 138 (8292 – 8313 E. V.): Dacia / Dacoromânia se
află sub împără-ţirea lui Hadrian.
∗ 124 (8299 E. V.): Ulpia Traiana Sarmizegetusa este
«centrul financiar, re-

77
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

ligios şi legislativ al Daciei»; Dacia Traiana este împărţită în


trei: «Dacia Po-rolissensis, administrată de la Napoca;
Dacia Superior – mai târziu Apulensis – administrată din
Apulia / Apulum (Alba Iulia), unde-şi avea reşedinţa gu-
vernatorul militar al celor trei subdiviziuni; şi Dacia Inferior –
mai târziu Mal-vensis – nu se ştie sigur unde era centrul ei
administrativ; poate că a fost Romula; Ulpia Traiana era
reşedinţa procuratorului imperial (ofiţer de admi-nistraţie)
pentru toate trei subdiviziunile; Aedes Augustalium
simbolizează importanţa oraşului ca sediu al cultului
imperial; Ulpia Traiana era o aşezare cosmopolită; o
mărturisesc numeroasele temple şi inscripţiile» (MKP, 86).
∗ 138 – 161 (8313 – 8336 E. V.): Dacia / Dacoromânia se
află sub împără-ţirea lui Antonius Pius.
∗ 161 – 169 / 180 (8336 – 8344 / 8355 E. V.): Dacia /
Dacoromânia se află sub împărăţirea lui Lucius Verus şi a
lui Marcus Aurelius.
∗ 162 – 172 (8337 – 8347 E. V.): Dacii liberi se războiesc
cu Marcus Aure-lius, ajungând până în Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, unde incendiază super-bele vile de lângă
Amfiteatru (cf. MKP, 84).
∗ 170 (8345 E. V.): Dacii-costoboci invadează Imperiul
Roman, înaintând şi în ţinuturile sud-dunărene, până în
Grecia.
∗ 177 – 178 (8352 – 8353 E. V.): noi bătălii între Dacii liberi
şi trupele lui Marcus Aurelius.
∗ 180 – 192 (8355 – 8367 E. V.): Dacia / Dacoromânia se
află sub împără-ţirea lui Commodus.
∗ 193 (8368 E. V.): Dacia / Dacoromânia se află sub
împărăţirea lui Perti-nax (ianuarie – martie) şi a lui Didius
Iulianus (aprilie-iunie).
∗ 193 – 211 (8368 – 8386 E. V.): Dacia / Dacoromânia se
află sub împără-ţirea lui Septimiu Sever.

78
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 211 – 212 / 217 (8386 – 8387 / 8392 E. V.): Dacia /


Dacoromânia se află sub împărăţirea lui Geta şi a lui
Caracalla.
∗ 217 – 218 (8392 – 8393 E. V.): Dacia / Dacoromânia se
află sub împără-ţirea lui Macrinus.
∗ 218 – 222 (8393 – 8397 E. V.): Dacia / Dacoromânia se
află sub împără-ţirea lui Elagabalus.
∗ 222 – 235 (8397 – 8410 E. V.): Dacia / Dacoromânia se
află sub împără-
ţirea lui Alexander Severus; «din vremea acestui împărat,
dacă nu şi mai îna-
inte, Consiliul celor trei Dacii, prezidat de preotul şef al
Augustalilor, se întrunea la Ulpia Traiana» (MKP, 86).
∗ 235 – 238 (8410 – 8413 E. V.): Dacia / Dacoromânia se
află sub împără-ţirea de Roma a Dacoromânului Maximin
Tracu («Maximinus Thrax»), «din ţinuturile Dunării de Jos»,
care duce «lupte împotriva (...) Sarmaţilor» (OTr, 238);
«originar din Moesia, era un munte de om, cu o înălţime de
aproape 2,40 m, care consuma 18 kg de carne şi 27 l de
vin pe zi; el îşi colecta zilnic sudoarea, care ajungea la 3,21
litri» (MKP, 125).
∗ 235 (8410 E. V.): împăratul dacoromân, Maximin Thracu,
dă ordinul de începere a reparaţiilor magistralei militare din
Dynogaetia / Dobrogea centra-lă; «un miliar de la Ibida (...),
la jumătatea drumului dintre Histria şi Troes-mis, arată că
sub domnia sa a fost reparată magistrala militară din
Dobrogea centrală; tot de la Ibida, dar dintr-o epocă
anterioară, provine piatra funerară cu un relief care
reprezintă lupoaica alăptându-i pe Romulus şi Remus...»
(MKP, 125).
∗ 238 (8413 E. V.): Dacia / Dacoromânia se află sub
împărăţirea lui Gordian I, a lui Gordian al II-lea şi a lui
Decimus Balbinus.
∗ 238 (8413 E. V.): invazie a Dacilor-carpi în Moesia
Inferior.
79
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 238 – 244 (8143 – 8419 E. V.): Dacia / Dacoromânia se


află sub împără-ţirea lui Gordian al III-lea.
∗ 244 – 249 (8419 – 8424 E. V.): Dacia / Dacoromânia se
află sub împără-ţirea lui Filip Arabu.
∗ 245 (8420 E. V.): Dacii / Dacoromânii-carpi “controlează”
Dacoromânia Nord-Dunăreană.
∗ 249 – 251 (8424 – 8426 E. V.): Dacia / Dacoromânia se
află sub împără-ţirea de Roma a Dacoromânului Deciu.
∗ 249 (8424 E. V.), 25 mai: la Noviodunum (Isaccea-
România), a fost mar-tirizat creştinul dacoromân Flavian;
moaştele i-au fost descoperite în 1971, în bazilica
zalmoxian-creştină («cu trei nave şi o absidă circulară» –
PIB, 88 / cf. DDist, 20 sq.) de la Niculiţel-Tulcea, sub nivelul
criptei Celor patru martiri dacoromâni: Zotică, Aţală,
Cămaşă şi Filip.
∗ 251 – 253 (8426 – 8428 E. V.): Dacia / Dacoromânia se
află sub împără-ţirea lui Trebonianus; tot în scaunul
imperial de Roma, din iulie până în sep-
tembrie 253, se află şi Emilianus.
∗ 253 – 268 (8428 – 8443 E. V.): în tronul Romei se află
împăratul Gallie-nus .

∗ UNIREA PELASGO-DACO-THRACILOR
(VALAHILOR / DACOROMÂNILOR)
SUB SCEPTRUL ÎMPĂRATULUI REGALIAN, LA
ANUL 258 (8433 E. V.)
∗ 258 – 270 (8433 – 8445 E. V.): Statul Independent al
Daciei / Dacoromâniei.
∗ 258 (8433 E. V.), 21 iunie: declararea independenţei
Daciei / Dacoromâ-niei (prin Unirea povinciilor / ţărilor
dacoromâneşti de râuri şi munţi din Im-periul Roman şi din
Dacia Liberă: Thracia, Macedonia, Moesia, Sigynia / Illy-ria,
Pannonia, Dacia Traiană, Maramarisia, Moldadava, Gaetia

80
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

/ Geţia, Tiras-geţia, Costobocia, Selidava etc.), sub


conducerea împăratului Regalian, stră-nepotul regelui-erou
de la Sarmizegetusa, Decebal (Deceballa / Deceballus).
Dacia / Dacoromânia «amissa est». Regalian bate monedă
proprie, cu chipu-i, “regalianul de argint”. În anul 258 (8433
E. V.), Regalian îşi eliberează pă-mânturile strămoşeşti, îşi
dezrobeşte poporul Valah / Dacoromân, din jugul Imperiului
Roman. Statul Independent al Daciei / Dacoromâniei, sub
Regalian (258 – 268 / 270), cu capitala la Sarmizegetusa
Traiană / Ulpia Traiana Sar-mizegetusa, are, aşadar,
monedă proprie, regalianul de argint – prima monedă
naţională a Dacoromânilor / Vlahilor, uniţi şi liberi, de după
cuce-ririle Romei, monedă cu numele conducătorului lor
prim: «IMP. C. P. C. RE-GALIANU...» / «REGALIAN...» (cf.
CDH, V, 9 / RDGIR, 57) –, o limbă bine cristalizată, pelaso-
daco-thraca, sau valaha / dacoromâna-arhaică, şi o religie
monoteistă, aproape bimilenară, Zalmoxianismul (cf. TDR,
5 sqq. / ITNM, 119), alături de care înflorea (fără a atinge
sfera armatei, a războinicilor zal-moxieni) – încă din secolul
I d. H. – şi spiritul “mai realist” de nou monote-ism,
Creştinismul (deoarece tot mai mulţi Valahi / Dacoromâni
nu mai cre-deau în “re-venirea Solului din cer”, în “omul
Soarelui-Moş / Tatălui-Cer”, Salmoş-Zalmas-Zalmoxis),
îndeosebi, după propovăduirea sfinţilor apostoli Andrei şi
Pavel, în Pelasgo-Dacia / Dacoromânia (cf. Fontes, I, 713 /
717).
∗ 258 (8433 E. V.): ultimele monede romane găsite la
Ulpia Traiana Sarmi-zegetusa «poartă efigia lui Gallienus»
(MKP, 87); toate încercările militare / diplomatice ale
împăratului Gallienus de a readuce sub sceptrul Romei
Dacia / Dacoromânia dau greş, Regalian dovedindu-se un
mare strateg şi un nea-
semuit diplomat.

81
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Fig. 16. Dacia / Dacoromânia în vremea împăratului


dacoromân (pelasgo-daco-thrac / valah), Regalian (<
“răgălie” / “rădăcină descoperită de ape...”),
strănepotul lui Decebal.
∗ 268 (8443 E. V.): asasini plătiţi de la Roma, de împăratul
Gallienus, ucid pe Regalian; la câteva săptămâni, cavalerii
(generalii) zalmoxieni fideli lui Re-galian, răzbună
Sarmizegetusa, dând morţii pe împăratul Romei, Gallienus;
se declanşează “războaiele pentru tronul Romei”.
∗ 268 – 270 (8443 – 8445 E. V.): conducerea statului
Daciei / Dacoromâni-
ei este preluată de soţia lui Regalian, Sulpicia Dryantilla /
Druanţilă, care ştie să păstreze independenţa faţă de
Roma; bate – la Carnuntum – nouă monedă de argint.
∗ 270 (8445 E. V.): Dacoromânia / Dacia «...restituta...».
La doi ani după moar-tea lui Regalian, în anul 270, Aurelian
a devenit împăratul Daciei / Dacoro-mâniei. În acelaşi an –
pe fondul războaielor civile din Imperiul Roman – ajunge şi
în multvisatu-i tron împărătesc de la Roma. Dacia /
Dacoromânia se re-integrează Imperiului Roman, în baza
Legământului de la Aurelian (legă-mânt făcut lângă Aquileia
– cf. TDR, 40) – respectat în mai mică ori în mai mare
măsură chiar şi după “ultimul” împărat dacoromân de
Constantinopol, Focea (602 – 610).

Fig. 17. Regalianul de argint – prima monedă a Vlahilor


/ Dacoromânilor, bătută în statul independent al Daciei
/ Dacoromâniei, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în
258 (8433 E. V.).

Fig. 18. Sulpicia Dryantilla / Druănţilă (268 – 270),


împărăteasa Dacoromâniei – monedă
82
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

de argint bătută în Dacia / Dacoromânia, la


Carnuntum, în anul 268.
∗ 270 – 275 (8445 – 8450 E. V.): în tronul imperial de
Roma se află Pelas-go-Daco-Thracul / Valahul
(Dacoromânul / Românul) Aurelian.
∗ 271 (8446 E. V.): conducătorii provinciilor / “ţărilor de
râuri / munţi” din
Dacoromania Nord-Dunăreană “conving” pe Aurelian – în
baza Legământului de la Aquileea (270 / 8445 E. V.) – să
retragă împovărătoarea administraţie imperial-romană de la
nordul Dunării, în sudul fluviului (cf. TDR, 40); îşi re-capătă
statutul de “provincii imperial-romane” (“reintegrate”):
Thracia, Mace-donia, Moesia, Sigynia / Illyria, Pannonia;
trec în alcătuirea “scutului Impe-riului Roman la Dunăre”, în
baza «legământului aurelianic»: Dacia Traiană,
Maramarisia, Moldadava / Moldova, Gaetia / Geţia,
Tirasgeţia, Costobocia, Selidava etc.
∗ 271 – 2000 (8446 – 10.175 E. V.): Thracia – provincie a
Imperiului Ro-man / Bizantin, exceptând perioada re-Unirii
între hotarele Valahiei Mari, re-devine provincie imperial-
bizantină, apoi, din 1371, provincie a Imperiului Otoman;
după destrămarea Imperiului Otoman este împărţită între
Bulgaria, Grecia şi Turcia.
∗ 271 – 2000 (8446 – 10.175 E. V.): Macedonia – provincie
a Imperiului Roman / Bizantin, exceptând perioada re-Unirii
între hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-
bizantină, apoi, din 1371, provincie a Imperiului Otoman;
după destrămarea Imperiului Otoman este împărţită între
Bulgaria, Grecia, Albania şi Serbia / Iugoslavia; în 1991,
partea Macedoniei încorporată R. S. F. Iugoslavia devine
stat independent, sub numele de Macedonia (nume
împotriva căruia a vociferat Grecia, la gândul că îşi va
revendica teritoriile pe care i le-a acaparat).
∗ 271 – 2000 (8446 – 10.175 E. V.): Moesia – provincie a
Imperiului Ro-man / Bizantin, exceptând perioada re-Unirii
83
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

între hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-


bizantină, apoi, din 1393, provincie a Imperiului Otoman
(infra); după destrămarea Imperiului Otoman, cea mai mare
parte se constituie – sub presiunea / “ocrotirea” armatelor
imperial-ruseşti – în statul Bulgariei; Moesia Superioară
(Valea Timocului) este împărţită între Serbia / Iugoslavia şi
Bulgaria.
∗ 271 – 2000 (8446 – 10.175 E. V.): Sighinia
(Dacoromânia de Sud-Vest), transformată în provinciile
imperial-romane Dalmatia, Illyricum / Illyria etc., es-te
disputată între Imperiul Roman de Apus şi de Răsărit, este
stăpânită / re-stăpânită o vreme de Imperiul Bizantin, apoi,
parţial, de Imperiul Romano-German, când se divide în
Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Vo-
ievodina, Serbia etc. (în funcţie de “culorile demografice” pe
care i le-au dat triburile din creuzetul pannonic – avare,
slave, croate etc. –, aruncate şi fixate peste Sava şi Drava);
sub patronajul Bisericii Romei, Croaţia formează în anul
1102 o “dinastică uniune” cu Ungaria; Slovenia, Croaţia etc.
sunt apoi supu-se Imperiului Otoman, Imperiului Austriac /
Habsburgic, Austro-Ungar (Cro-aţia şi Ungaria “se unesc”,
în vremea dualismului austro-unguresc); Dalma-ţia, între
1420 şi 1796, este vasală Veneţiei, iar din 1797, este
anexată Austri-ei; după primul război mondial, la 1
decembrie 1918, ia fiinţă – din unirea Serbiei,
Muntenegrului, Bosniei, Herţegovinei, Croaţiei, Sloveniei şi
partea nord-vestică a Macedoniei – Regatul Sârbilor,
Croaţilor şi Slovenilor (milioa-nele de Vlahi / Dacoromâni nu
figurează în titulatură), denumit din 1929, Iugoslavia, şi
după al II-lea război mondial: Republica Socialistă
Federativă Iugoslavia; după războiul civil din 1991, statele
componente ale R. S. F. Iu-goslavia, exceptând Serbia şi
Muntenegru (ce formează şi în prezent Iugo-slavia), se
declară republici independente.

84
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 271 – 2000 (8446 – 10.175 E. V.): Pannonia (Superioară


/ Inferioară), Nori-cum, ţări de râuri / munţi ale Daciei /
Dacoromâniei de Vest – redevin provincii ale Imperiului
Roman / Bizantin, la care, în vremea invaziilor hunice,
avaro-slave etc., se adaugă şi “zona-tampon” / “creuzet”,
Pathissia / Pathissus (ţinutul dintre Dunărea de Mijloc şi
Tisa / “Partia”, “Partium”). De regulă, Roma /
Constantinopolul admite, “dirijează”, în aceste provincii, cu
statut de “foede-rati”, noile triburi migratoare; ultimele, cele
şapte triburi al Ungurilor / Ma-ghiarilor conduse de Arpad,
sunt admise în Pannonia, ca “foederati” ai Im-periului
Bizantin, în anul 896 (infra), având misiunea de a ataca
spre vest şi nord-vest (ceea ce au şi făcut: în 915, jefuiesc
Bremen-ul; în 924, prădează Mende; în 937, se năpustesc
asupra Orleans-ului; în 947, jefuiesc Otranto; în 955, îşi
îndreaptă obiectivul prădăciunii spre Augsburg, dar sunt
zdrobiţi în apropiere, pe râul Lech, de regele Otto cel Mare,
devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune
Germană); aşa-zisele “cuceriri ungureşti / ma-ghiare-
armate” în ţările de râuri / munţi ale Daciei / Dacoromâniei
Nord-Du-nărene sub Arpad sunt numai plăsmuiri / “falsuri”
tardive ale “regilor aposto-lici” şi ale scribilor din cancelaria
Ungariei de dincoace de secolul al XII-lea: 1) pentru că
Ungurii / Maghiarii (în afara “cetelor de războinici de pradă”)
nu aveau potenţial militar superior potenţialului militar al
Dacoromânilor – cum nici în anul “de apogeu”, 1330, când
armata Unagriei, condusă de Carol Ro-bert, este zdrobită la
Posada de armata domnului / “regelui” Dacoromânilor,
Basarab I; 2) nu există vreun document, vreo cronică “din
epocă”, ori mai tardivă, din afara cancelariei Ungariei, care
să certifice vreo biruinţă armată a Ungurilor în faţa Valahilor
/ Dacoromânilor (Românilor); 3) infiltrarea Ungu-rilor /
Maghiarilor în Transilvania se face pe bază de încuscriri cu
împăraţii / regii ce decid soarta Dacoromâniei Nord-
Dunărene de la Constantinopol, ori de la Turrinova /

85
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Tânovo etc. (astfel, poate fi vorba de “cuceriri-prin-încus-


criri”, ceea ce este cu totul altceva decât cuceririle- armate).
Sub “oblăduirea” Sfântului Imperiu Roman de Naţiune
Germană şi cu aprobarea Papei de la Roma, Pannonia se
constituie într-un nucleu statal al Ungurilor, sub condu-
cerea lui Vaik / Ştefan I (997 – 1038); în anul 1001, Ştefan I
este încoronat ca rege de către Papa de la Roma, după ce
adoptă Creştinism-catolicismul; mi-siunile creştin-catolice
pe care i le dă Biserica de Roma împotriva Dacoromâ-nităţii
creştin-ortdoxe din Pannonia, din Noricum, din Pathissia,
Moravia etc. se relevă dincoace de orizontul anului 1002,
când încă nu se pune problema unui real “pericol unguresc
/ maghiar” la Tisa, până în orizontul anului 1103, când ţările
de râuri / munţi ale Dacoromâniei Nord-Dunărene, dintre
Dunărea de Mijloc, Tisa şi arcul Carpaţilor, se reunesc în
statul medieval dacoromâ-nesc al Transilvaniei, sub
conducerea “principelului” Mercuriu. Puţin mai târziu, ca
reacţie la “pericolul polon”, din nord, la “pericolul rus” din
est, şi la “pericolul otoman”, din sud, celelalte ţări de râuri /
munţi ale Daciei / Da-coromâniei Nord-Dunărene se
reunesc şi formează statele medievale dacoro-mâneşti,
Moldova şi [ara Românească. Ieşirea ţărilor de râuri / munţi
ale Da-ciei / Dacoromâniei Nord-Dunărene dintre roţile
dinţate ale imperiilor evme-zice şi din secolele al XIX-lea şi
al XX-lea se relevă: a) în statul României, al-cătuit din re-
Unirea Daciei Traiane, a Moldadavei / Moldovei dintre
Carpaţii Răsăriteni şi Prut, a Gaetiei / Geţiei (Munteniei),
Alutuaniei / Olteniei şi Du-nogaetiei / Dobrogei (mai puţin
judeţele Durostor şi Caliacra, anexate Bulga-riei); b) în
Republica Moldova (fosta Republică Socialistă Sovietică
Moldove-nească), alcătuită din Moldadava / Moldova dintre
Prut şi Nistru (mai puţin judeţele sudice, anexate Ucrainei),
din Transnistria (parte infimă din Tirasgae-tia, anexată
Ucrainei); c) Tirasgeţia, sudul Moldovei / Basarabiei,
Bucovina şi Maramarisia / Maramureşul de Nord-Est sunt

86
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

anexate Ucrainei; d) Marama-risia / Maramureşul de Vest


este anexat Cehiei şi Slovaciei; e) Susudava, Se-lidava,
Costobocia etc. sunt azi regiuni din Polonia, din Bielorusia /
Belarus, Lituania etc.; f) Pannonia şi Pathissia sunt azi
regiuni ale Ungariei, căreia i-au fost anexate şi părţi din
Maramureşul sud-vestic, din Crişana de Vest etc.; g)
Noricum şi alte regiuni din Dacia lui Burebista sunt azi
regiuni ale Austriei, Elveţiei şi Germaniei; h) Banatul de
Vest este anexat Iugoslaviei.
∗ 274 (8449 E. V.), 27 februarie: se naşte, în Dacoromânia
Sud-Dunăreană, la Naissus (Niş), Constantin (cunoscut în
istorii cu atributul «cel Mare»), fiul comandantului legiunilor
imperial-romane de la Rin şi Dunăre, Constanţiu Auriul
(împărat: 305 – 306) şi al «frumoasei Dacoromânce-creştine
Elena».
∗ 276 – 282 (8451 – 8457 E. V.): Dacia / Dacoromânia se
află sub împărăţirea de Roma a Dacoromânului Probu.
∗ 277 (8452 E. V.): împăratul dacoromân Probu zdrobeşte
Goţii ce pătrun-seseră la Dunăre, ceea ce îi atrage titlul de
«Goticus»; ca Dacoromân / Valah zalmoxian, Probu bate
pe monedele sale Soarele într-o cvadrigă trasă de pa-tru
cai.
∗ 282 – 283 (8457 – 8458 E. V.): Dacia / Dacoromânia se
află sub împără-ţirea de Roma a Dacoromânului Caru; în
anul ultim al împărăţirii sale respin-ge năvălirea Sarmaţilor
şi a Quazilor în Dacia / Dacoromânia.
∗ 283 – 284 (8458 – 8459 E. V.): Dacia / Dacoromânia se
află sub împără-ţirea de Roma a Dacoromânului Numerian;
este primul împărat dacoromân, vestit şi ca poet, şi ca
orator.
∗ 283 – 285 (8458 – 8460 E. V.): Dacia / Dacoromânia se
află sub împără-ţirea de Roma a Dacoromânului Carinu /
Crinu; conduce la victorie două campanii împotriva
neamurilor germanice.

87
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 284 – 305 (8459 – 8480 E. V.): Dacia / Dacoromânia se


află sub împără-
ţirea de Roma a Dacoromânului Diocleţian; în spiritul
Zalmoxianismului, an-trenează în fruntea imperiului
monarhia de drept divin.
∗ 285 – 360 (8460 – 8535 E. V.), aprox.: trăieşte episcopul
Teofil al Da-coromâniei Nord-Dunărene, primul mare
episcop al Dacoromânilor / Vala-hilor nord-dunăreni –
potrivit documentelor transmise până azi; a reprezentat
Dacoromania Nord-Dunăreană la Sinodul I Ecumenic de la
Niceea, din anul
325 (8500 E. V.).
∗ 286 – 305 (8461 – 8480 E. V.): împărăţeşte Maximian
Herculu (Valerius Maximianus Herculis); este “coleg de
domnie cu Diocleţian, născut din ma-mă dacă”, după cum
consemnează mai toţi istoricii, adică din mamă valahă /
dacoromâncă nord-dunăreană.
∗ 295 (8470 E. V.) aprox. – 300 (8475 E. V.), 7 martie:
Efrim este episcop de Tomis.
∗ 304 (8479 E. V.), martie: Diocleţian şi Galeriu emit
Edictul anticreştin, po-trivit căruia erau ucişi toţi Creştinii –
preoţi şi laici – care nu sacrificau zeilor romani.
∗ 304 (8479 E. V.), 20 noiembrie: este martirizat – la
Axiopa (Cernavodă-Hinogu, România) – sfântul dacoromân
Dassiu / Dacian, ale cărui moaşte au fost duse mai întâi, în
oraşul natal, Durostor (cf. SSR, 9 / AMar, 246), unde au stat
275 de ani; în anul 579 (8754 E. V.), sarcofagul cu moaştele
sfântului dacoromân Dassiu / Dacian au fost transportate în
Italia, la Ancona; în cate-drala din Ancona, pe sarcofagul de
marmură al sfântului dacoromân, se află inscripţia: «Aici
odihneşte sfântul martir Dassius, adus de la Durostorum»
(SSR, 9).
∗ 305 (8480 E. V.), mai 1: împăratul dacoromân Diocleţian
s-a retras din tronul imperial, la 1 mai 305 (8480 E. V.), într-
o impresionantă solemnitate, desfăşurată la templul lui

88
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Jupiter din Nicomedia, petrecându-şi apoi bătrâne-ţea cu


înţelepciune valahică / dacoromânească, “pe pământul
naşterii, la obâr-şii”, în Dacoromânia de Vest, pe coasta
Dalmaţiei, în opulentul său palat din oraşul antic, Salona
(Spalato > Split, azi, în Croaţia), capodoperă arhitecturală a
secolului al IV-lea.
∗ 305 (8480 E. V.) – 306 (8481 E. V.): împărăţirea
Dacoromânului Constan-ţiu Auriul («Constantius Chlorus»).
∗ 305 (8480 E. V.) – 311 (8486 E. V.): împărăţirea
Dacoromânului Galeriu;
la preluarea cârmuirii părţii orientale a Imperiului Roman,
Galeriu, bazându-se pe faptul că Dacoromânia /
Dacoromânitatea era “placa turnantă” a întregului imperiu,
că de la Aurelian, din anul 270, şi până în anul 305, în tronul
de Roma s-au perindat numai conaţionali, adică împăraţi
daci / dacoromâni, a declarat că este mai potrivit ca numele
de Imperiu Roman să fie schimbat în cel de Imperiu Dacic
(cf. Fontes II, 7). Împăratul dacoromân, Galeriu conduce
triumfător războiul din anul 305, împotriva Sarmaţilor,
invadatori ai teritoriilor Dacoromâniei Răsăritene. În acest
război, Constantin (viitorul împărat, Con-stantin cel Mare)
dirijează un corp de cavalerie, căruia i se datorează o serie
de fapte pline de eroism. După Anonymus Valesii,
Constantin, pe când «se lupta călare împotriva Sarmaţilor, a
apucat de păr pe un barbar fioros, l-a târât după sine şi l-a
depus la picioarele împăratului (Galeriu). Apoi, din ordinul
lui Galeriu, a intrat cu calul său în mlaştină (probabil, la
Nistru) şi drum a des-chis celorlalţi oşteni care se îndreptau
împotriva Sarmaţilor; după ce mulţi dintre aceştia au fost
ucişi, el s-a întors, aducând lui Galeriu izbânda» (Fon-tes,
II, 47). Pentru eroismul dovedit şi în acest război, Galeriu a
încredinţat lui Constantin paza provinciilor Dacoromâniei
Răsăritene: Bitinia, Thracia, Scy-thia (Minor / Major) şi
Illyria.

89
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 305 (8480 E. V.)– 313 (8488 E. V.): împărăţirea


dacoromânului Maximin Daia.
∗ 305 (8480 E. V.)– 307 (8482 E. V.): împărăţirea
Dacoromânului Sever.
∗ 306 (8481 E. V.) – 312 (8487 E. V.): împărăţirea
Dacoromânului Maxen-ţiu.
∗ 306 (8481 E. V.) – 337 (8512 E. V.): împărăţirea
Dacoromânului Constan-tin cel Mare.
∗ 308 (8483 E. V.) – 324 (8499 E. V.): împărăţeşte
Dacoromânul Liciniu (Valerius Licinianus Licinius).
∗ 308 (8483 E. V.) – 328 (8503 E. V.): împărăţeşte
Dacoromânul Domiţiu Alexandru.
∗ 311 (8486 E. V.): după moartea împăratului Galeriu,
survenită în anul 311 (la 5 mai), când centrul puterii se afla
în Dacoromânia, la Sirmium (astăzi, Sremska Mitrovica),
unde-şi avea tabăra, Imperiul Roman se împarte între
Constantin, Maxenţiu, Liciniu (“cumnatul lui Constantin”) şi
Maximin.
∗ 311 (8486 E. V.) – 383 (8558 E. V.), aprox.: trăieşte
Lupilă – episcopul
ce încearcă fără succes, din dispoziţia Constantinopolului,
să creştineze pe Goţii aflaţi printre Dacoromânii-moldoveni,
în zona nipro-crimeică, tradu-cându-le Biblia în gotică;
traducerea şi-o semnează şi cu numele-i tălmăcit “pe
înţelesul” Goţilor: «Ulfila».
∗ 313 (8488 E. V.), ianuarie: Edictul de la Mediolanum
(Milano), promulgat
de împăratul dacoromân Constantin cel Mare şi de co-
împăratul Liciniu, pro-
clamă dreptul tuturor cetăţenilor Imperiului Roman la
libertatea credinţei / cultului, deci şi dreptul Creştinilor; au
fost oprite persecuţiile anticreştineşti şi s-a acordat Bisericii
Creştinismului «libertatea de închinăciune». Edictul de la
Mediolanum / Milano este considerat rodul politicii lui
Constantin cel Mare ce vedea în Creştinism, în Biserică
90
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

(desigur, dinspre monoteismul religiei sa-le strămoşeşti,


Zalmoxianismul), religia-liant, unificator-salvatoare a
întregu-lui Imperiu Roman. În următorii ani, Constantin cel
Mare a dat edicte de restituire a proprietăţilor confiscate
Bisericii Creştinismului, ori edicte prin care se prevedea
subvenţionarea Bisericii de către stat, prin care clerul era
scutit de serviciul public, prin care se interzicea “ghicirea” /
“ghicitul”, ori prin care, în spirit zalmoxian (Constantin cel
Mare, membru al elitei confreri-ilor războinic-religioase ale
Cavalerilor lui So-Ares, ale Cavalerilor Soarelui, ori
Danubieni / Dunăreni, Cogaionici etc. – ce-l pro-jetaseră în
vârful pirami-dei sociale a Imperiului Roman, aşa cum
făcuse şi cu ceilalţi împăraţi dacoro-mâni, de la Aurelian
încoace –, a rămas fidel Zalmoxianismului, până în 337, cu
trei zile înainte de moarte, când a primit botezul
Creştinismului), a declarat Ziua Soarelui / So-Ares, a
şaptea, aflată sub pecetea semantic-sincretică a
jurământului grupei de epopţi ai Zalmoxianismului (6 + 1, ca
în sanctuarul / templul lui So-Ares de la Sarmizegetusa),
adică duminica – “a Domnului-Soare” –, drept zi de odihnă
şi închinare divinităţii supreme / unice, lui Dum-nezeu
(Samasua, adică Tatăl-Cer / Soarele-Moş, Dumnezeul
Cogaionului) şi Fiului...
∗ 316 (8491 E. V.): Constantin cel Mare dă ordin pentru
reconstrucţia ora-şului Tropaeum Traiani din Dacoromânia
Ponto-Dunăreană.
∗ 317 – 328 (8492 – 8503 E. V.): împărăţeşte
Dacoromânul Crispu (Flavius Iulius Crispus).
∗ 317 (8492 E. V.): împăratul dacoromân Constantin cel
Mare bate monedă cu monograma Creştinismului.
∗ 319 – 324 (8494 – 8499 E. V.): se declanşează – în 319
– ultimul mare “război împărătesc” dintre Zalmoxianism,
având în frunte pe împăratul dacoromân Licinius, şi
Creştinism – având în frunte pe împăratul dacoromân
Constantin, dintre Dacoromânia Creştinismului şi

91
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Dacoromânia Zalmoxianis-mului; după victoria-i din 324,


împăratul glorios intră în istorii cu numele de Constantin cel
Mare.
∗ 320 (8495 E. V.) – 381 (8556 E. V.), 25 ianuarie, aprox.:
a trăit sfântul da-
coromân Betranion, episcop de Tomis / Constanţa (cf.
AMar, 329).
∗ 324 – 332 (8499 – 8507 E. V.): împăratul Constantin cel
Mare întemeiază “noua Romă” pe Cornul de Aur, atunci al
Daciei / Dacoromâniei, oraşul ce-i va purta numele,
Constantinusa / Constantinopol.
∗ 328 (8503 E. V.): împăratul dacoromân Constantin cel
Mare inaugurează podul de peste Dunăre, dintre Oescus şi
Sucidava (Celei-România).
∗ 330 (8505 E. V.), 11 mai: Constantin cel Mare
inaugurează reşedinţa sa imperial-dacoromânească /
valahică, sau capitala Creştinismului – numită mai târziu de
cronicarii greci “Creştinopol”, noua capitală a Imperiului Ro-
man.
∗ 330 (8505 E. V.), aprox.: Inscripţia de la Biertan-Sibiu. În
centrul provin-ciei Ardeal / Transilvania a Dacoromâniei
anului 330, la Biertan (judeţul Si-biu), existau o biserică
dacoromânească ortodox-creştină şi, desigur, o şcoa-lă
dacoromânească elementară / de ucenici orfevrieri;
“protagonistul” inscripţiei, Zenovie, a învăţat şi latina; cu
privire la acestă inscripţie creştin-dacoromânească
descoperită în inima Dacoromâniei, istoricul Const. C. Giu-
rescu certifică: «Inscripţia de la Biertan, găsită în 1775 şi
aflătoare azi în Muzeul Bruckentahal din Sibiu, se compune
din trei rânduri de litere săpate într-un dreptunghi de bronz
şi are următorul cuprins: “Ego Zenovius votum posui” / “Eu,
Zenovie, am pus ofranda”; ea însoţeşte un monogram
creştin de bronz şi indică numele locuitorului care a făcut
ofranda – un candelabru – bisericii locale» (IIR, 22).

92
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 333 – 350 (8508 – 8525 E. V.): împărăţeşte


Dacoromânul Constans.
∗ 337 – 340 (8512 – 8515 E. V.): împărăţeşte
Dacoromânul Constantin al II-lea (Constantinus II).
∗ 337 (8512 E. V.), 22 mai: moare împăratul dacoromân,
Constantin cel Mare.
∗ 337 (8512 E. V.), iunie: Imperiul Roman este împărţit
între cei trei fii ai lui Constantin cel Mare: Constantin II,
Constanţiu şi Constans.
∗ 337 – 340 (8512 – 8515 E. V.): împărăţirea
Dacoromânului Constantin al II-lea.
∗ 337– 350 (8512 – 8525 E. V.): împărăţirea
Dacoromânului Constans peste provinciile Italia, Africa,
Pannonia, Illyricum şi Thracia.
∗ 337– 361 (8512 – 8536 E. V.): împărăţirea
Dacoromânului Constanţiu al
II-lea, peste provinciile Egipt, Orient, Asia şi Pont, avându-şi
reşedinţa la Constantinusa / Constantinopol. Rămâne, în
anul 350, “singurul august” din-tre cei desemnaţi de
împăratul dacoromân Constantin cel Mare. Dacoromânia –
ca parte integrantă a Imperiului Roman (Dacoromânia Sud-
Dunăreană), ori ca parte “aliată” a Imperiului Roman
(Dacoromânia Nord-Dunăreană) – “a contribuit” la refacerea
“unităţii” Imperiului Roman, seismat şi de războaiele
fratricide, şi de “uzurpatorii” Magnenţiu, Nepotian şi
Vetranio, şi de tulbură-rile religioase etc. Numele
împăratului dacoromân, Constanţiu al II-lea, se leagă în
primul rând de vestitul oraş-cetate, Tomis, care a devenit
cel mai important port maritim al Dacoromâniei. Împăratul a
continuat, a desăvârşit opera de reconstrucţie începută de
tatăl său, Constantin cel Mare, la Tomis, oraşul numindu-se
din această perioadă ca şi astăzi, Constantia / Constanţa
(cf. MKP, 144). Potrivit unei Notitia Dignitatum (redactată la
sfârşitul seco-lului al IV-lea şi “completată” / “îndreptată” în
primul sfert al secolului urmă-tor), Dacoromânia s-a bucurat

93
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

de o deosebită atenţie acordată de împăratul Constanţiu al


II-lea, având un impresionant număr de comandanţi ai
Dunării, ridicaţi din importantele şcoli militare
dacoromâneşti-zalmoxiene de la Tomis / Constanţa,
Calatiani / Callatis (Mangalia), Tropaeum Traiani, Drobeta
etc.
∗ 339 – 418 (8514 – 8593 E. V.), aprox.: trăieşte episcopul
dacoromân La-urenţiu de Novae.
∗ 340 – 416 (8515 – 8591 E. V.), aprox.: trăieşte primul
mare poet imnic dacoromân, Niceta Remesianu, autorul
imnului întregii Creştinătăţi, Te Deum laudamus… / Pe Tine,
Dumnezeule, Te lăudăm…, scris pe la anul 370 (8545 E.
V.), când a fost desemnat episcop pe pământul naşterii, la
Remesia-na / Romoesiana.
∗ 343 (8518 E. V.), octombrie: Întâiul Sinod Ecumenic de
la Sardica-Da-coromânia.
∗ 345 (8520 E. V.): se naşte Dacoromânul Ieronim
(Hieronymus), în locali-tatea Stridonia-Dacoromânia de
Vest, la graniţa dintre Dalmaţia şi Pannonia (azi, lângă
Grahovo – Bosnia), unul dintre erudiţii şi cei mai activi
părinţi ai Bisericii Creştine, traducătorul Bibliei în limba
latină (Vulgata).
∗ 346 – 381 (8521 – 8556 E. V.), 25 ianuarie, aprox.:
Betranion este episcop de Tomis / Constantia
(Dacoromânia – cf. AMar, 329 / PIB, 144).
∗ 348 (8523 E.V.): Întâiul Sinod de la Sirmia-Dacoromânia.
∗ 348 – 420 (8523 – 8595 E. V.), aprox.: trăieşte Auxenţiu
Durostoreanu, autorul "micro-monografiei", Scrisoare
despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila / Epistula de fide,
vita et obitu Ulfilae (cf. ADEp, 75), într-o limpidă la-tină
dunăreană.
∗ 350 (8525 E. V.): între “uzurpatori” se află şi
Dacoromânul moesian Ve-traniu, proclamat de armată, la 1
martie, în Mursa-Pannonia, împărat; Con-stanţiu al II-lea îl
acceptă în calitatea de co-împărat.
94
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 350 (8525 E. V.), 3 – 30 iunie: împărăţeşte şi


Dacoromânul Nepotian.
∗ 350 – 430 (8525 – 8605 E. V.), aprox.: este perioada în
care şi-a derulat firul existenţial episcopul Maximin de
Dacoromânia, adept al arianismului. Opera sa cuprinde:
Dizertaţia lui Maximin împotriva lui Ambrozie / Disertatio
Maximini contra Ambrosium – lucrare abordând în prima
parte actele sino-dului de la Aquileea, din 381.
∗ 350 – 351 (8525 – 8526 E. V.), iarna: împăratul
Constanţiu al II-lea îşi stabileşte reşedinţa în Dacoromânia
de Vest, la Sirmia / Sirmium, «metropo-la Illyricului, care a
devenit pentru mai mulţi ani centrul politic al Imperiului
Roman şi, totodată, centrul bisericesc al lumii creştine;
mutându-şi reşedinţa aici, împăratul a fost urmat de o
seamă de episcopi arieni şi semiarieni; sprijiniţi de împărat,
aceştia au devenit iniţiatorii şi conducătorii unor sinoade
care căutau să dea o formulă de credinţă pentru întreaga
Biserică şi să resta-bilească pacea.» (PIB, 122).
∗ 351 – 354 (8526 – 8529 E. V.): împărăţirea
Dacoromânului Constanţiu Gallu.
∗ 351 (8526 E. V.): Al II-lea Sinod de la Sirmia-
Dacoromânia.
∗ 353 (8528 E. V.): Constanţiu dă Legea pentru închiderea
templelor pă-gâne.
∗ 360 - 435 (8535 – 8610 E. V.), aprox.: Sfântul
Dacoromân Ioan Cassian.
∗ 361 – 363 (8536 – 8538 E. V.): împărăţirea
Dacoromânului Iulian, autorul celebrei lucrări «Contra
Creştinilor».
∗ 363 – 364 (8538 – 8539 E. V.): împărăţirea
Dacoromânului Iovian.
∗ 364 – 375 (8539 – 8550 E. V.): împărăţirea
dacoromânului Valentinian I; s-a născut în Dacoromânia, pe
la anul 321, în localitatea Cibalae (Pannonia Inferior – azi,
Vinkovci-Croaţia). “Locuit” de geniul nemuritorilor-războinici
95
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

aidoma strămoşilor săi direcţi, a îmbrăţişat cariera armelor


cu mare strălucire, ajungând la 43 de ani împărat. În fruntea
Imperiului Roman, încă din primul an, 364, şi-a asociat la
împărăţire pe fratele său, Valensiu / Valenţiu (Valens),
încredinţându-i partea răsăriteană; a murit apărându-şi
Patria, în Brigetia (azi, O-Szöny-Ungaria), la 7 noiembrie
375 (8550 E. V.), într-o campanie împotri-va Sarmaţilor,
alungaţi din nord-vestul Dacoromâniei.

Fig. 19. Dacia / Dacoromânia Creştinismului şi Dacia /


Dacoromânia Zalmoxianismului
în anul 355 (8530 E. V.).
∗ 364 – 378 (8539 – 8553 E. V.): împărăţirea
Dacoromânului Valensiu / Valenţiu (Valens). Acest împărat
dacoromân a obţinut câteva victorii însem-nate asupra
năvălitorilor, îndeosebi, Vizigoţi / Huni, respinşi de la
Dunărea de Jos, în stepele nord-pontice. Desigur, cea mai
îngrozitoare imagine despre migraţii / invazii, reţinută de
istoriile lumii europene, este cea despre Huni. Originari din
Altai (Mongolia), Hunii au migrat – din secolul I î. H. – în
două direcţii: în nordul Chinei, Hunii din “ramura de sus”, şi
în Europa – Hunii din “ramura de nord” – după ce au trecut
prin Asia Centrală şi de Nord-Vest. La începutul secolului al
IV-lea d. H., Hunii ajunseseră în Europa Răsăriteană până
la Don. Către sfârşitul domniei împăratului dacoromân
Valenţiu (Va-lens), prin anul 375, Hunii au năvălit în stepele
nord-pontice, dintre Nipru şi Marea Masageţilor / Azov,
aflate în stăpânirea Goţilor (aria Masagaetiei / Masageţiei,
având încă preponderenţă demografică de “Dacoromâno-
sciţi / moldoveni”, numiţi în Crimeea şi “Goţi-mici” –
“creştinaţi de Lupilă / Ulfila” –, dar şi Ostrogoţi, Vizigoţi,
Gepizi, Greutungi, Tervingi, Alani ş. a.).

96
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 367 / 378 – 383 (8542 / 8553 – 8558 E. V.): împărăţirea


Dacoromânului Graţian.
∗ 368 (8543 E. V.) aprox.: din orizontul anului 368 (8543 E.
V.) se datează dacoromânescul tezaur celebru, Cloţa cu
Puii Aur (descoperit la Pietroasele-Buzău, în 1837), tezaur
din care se mai păstrează 12 piese, cântărind 19 kg, tezaur
prin care preoţii Zalmoxianismului din Moldadava şi
Masageţia au an-gajat pe căpetenia Goţilor, Athanarich, pe
frontul împotriva Creştinismului; întrucât Athanarich, în anul
următor, le-a trădat “cauza”, preoţii Zalmoxianis-mului nu i l-
au mai încredinţat. Tezaurul atestă o rafinat-zalmoxiană
Şcoală Dacoromânească de Aurari din [ara Bârsei (centrul
metalurgic al Braşovului).
∗ 369 (8544 E. V.): împăratul dacoromân Valenţiu / Valens
şi căpetenia Goţilor / Vizigoţilor, Athanarich încheie «tratatul
de pace» de la Noviodunum (azi, Isaccea-Tulcea / România
– v. CDCD, 132 sq.).
∗ 370 – 435 (8545 – 8610 E. V.), aprox.: este perioada în
care a trăit filosoful dacoromân Aethicus Dunăreanu (d’Ister
/ Histricus), autorul Cosmo-grafiei.
∗ 372 (8547 E. V.), 12 aprilie: moartea prin înecare în apa
Buzăului a Sfântului Dacoromân Sava.
∗ 375 / 378 – 383 (8550 / 8553 – 8558 E. V.): împărăţeşte
Dacoromânul Graţian.
∗ 375 / 383 – 392 (8550 / 8558 – 8567 E. V.): împărăţirea
Dacoromânului Valentinian al II-lea, fiul lui Valenţiu
(Valens).
∗ 377 – 378 (8552 – 8553 E. V.): războiul dintre
Zalmoxianism şi Creştinism, dintre Dacoromânia
Zalmoxianismului şi Dacoromânia Creştinis-mului, atinge
apogeul, mutându-şi frontul în sudul Dunării, în provinciile
im-perial-romane Scythia Minor, Moesia şi Thracia.
∗ 378 (8553 E. V.), 9 august: Valenţiu (Valens) cade în
bătălia de la Adria-nopol împotriva Goţilor.

97
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 383 (8558 E. V.): împăratul dacoromân Graţian este ucis


de generalul tru-
pelor france, Arbogast; de-acum, Flavius Theodosius I (379
– 395) conduce singur Imperiul Roman.
∗ 383 – 392 (8558 – 8567 E. V.): împărăţeşte
Dacoromânul Valentinian al II-lea.
∗ 390 – 425 (8565 – 8600 E. V.), 20 aprilie, aprox.: în
această perioadă este episcop de Tomis / Constantiana
(Constanţa-România) sfântul dacoromân Teotim I.
∗ 391 (8566 E. V.): Ieronim termină traducerea Noului
Testament în latină, direct din ebraică.
∗ 391 (8566 E. V.): în Dacoromânia – provinciile Dacia
Malvensis / Alutu-ania (> Oltenia), Dacia Mediterranea
(între Sardica şi Singidunum – Valea Timocului) –, se
propagă erezia bonosiană (de la numele preotului dacoro-
mân, Bonosu, din oraşul natal al împăratului Constantin cel
Mare, Naissus / Niş), derivată din erezia lui Fotin, «negând,
printre altele, şi pururea-fecioria Maicii Domnului» (PIB,
125). Sinodul general de la Capua-Italia, din 391, a avut în
obiectiv erezia lui Bonosu din Naissus, încredinţând cauza
spre cercetare episcopilor din Illyricum şi Macedonia.
Bonosu a continuat să mai rămână o vreme în scaunul
episcopal, în ciuda sentinţei “de depunere” a e-piscopilor
din Illyricum. După câţiva ani a fost înlocuit cu un episcop
orto-dox, Marcian. Din acest an datează lucrarea
compatriotului Paul de Pannonia, Contra lui Bonosu, unde
erezia bonosiană a fost combătută într-un înalt spirit
ortodox. Bonosianismul a fost îmbrăţişat de Goţi şi dus în
Europa de Apus.
∗ 392 (8567 E. V.): Sfântul dacoromân Ieronim scrie /
publică De viris il-lustribus, unde trece în revistă pe toţi
scriitorii creştini de până la el, astfel încât “le acordă locul
pe care-l merită faţă de scriitorii păgâni”.

98
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ PELASGIA / VALAHIA, SAU DACIA /


DACOROMÂNIA,
ÎNTRE IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT ŞI
IMPERIUL ROMAN DE APUS
∗ 395 (8570 E. V.), 17 ianuarie: împăratul Teodosie, «pe
patul de moarte», dispune “testamentar” ca Imperiul Roman
să fie divizat în Imperiul Roman de Răsărit, repartizat spre
împărăţire fiului său, Arcadiu (395 – 408), şi Imperiul
Roman de Apus, repartizat spre stăpânire fiului său,
Honoriu (395 – 423); aşadar, la 17 ianuarie 395, în “baza
Hotărârii de la Milano”, au luat fiinţă Im-
periul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit.
∗ 395 (8570 E. V.) – 476 (8651 E. V.): Imperiul Roman de
Apus durează de la împăratul Honorius Flavius (fiul cel mic
al împăratului grec, Theodosius), până la împăratul
Augustulus, detronat în anul 476 (8651 E. V.) de Odoacru,
un “general” recrutat / promovat din neamul “foederatilor”
Heruli.
∗ 395 (8570 E. V.) – 610 (8785 E. V.): Imperiul Roman de
Răsărit. Se consideră că imperiul îşi mai merită această
“titulatură”, deoarece “romanita-tea” / “dacoromanitatea”
este încă “preponderentă” şi de la împăratul grec, Arcadius
Flavius (fiul cel mare al împăratului grec, Theodosius), până
la anul 610, an al morţii ultimului împărat valah, Focea,
după care “grecizarea” s-a dovedit “copleşitoare”, statul
devenind într-adevăr Imperiu Bizantin.
∗ 403 (8578 E. V.): Patriarhul Ioan Gură de Aur acordă
diaconului dacoro-mân, Ioan Cassian, titlul / calitatea de
preot – ceea ce îi permite ca, alături de prietenul său de
nedespărţit, preotul Gherman, să facă parte din delegaţia
Bisericii de Constantinusa / Constantinopol la Sinodul din
anul 403 de la Stejar-Calcedon.

99
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 415 – 418 (8590 – 8593 E. V.): la Massalia / Marsilia,


Sfântul Ioan Cas-sian întemeiază mănăstirile Saint Victor
(pentru călugări) şi Saint Sauveur (pentru călugăriţe).
∗ 417 – 421 (8592 – 8596 E. V.): împărăţirea
Dacoromânului Constanţiu al III-lea, originar din Dacia
Ripensis, de lângă Naissus.
∗ 418 (8593 E. V.): Sfântul dacoromân Ioan Cassian
publică o lucrare fundamentală pentru Creştinism: Despre
aşezămintele mânăstireşti cu viaţă de obşte şi despre
tămăduirile celor opt păcate principale / De institutis coe-
nobiorum et de octo principalium vitiorum remediis.
∗ 420 (8595 E. V.): Sfântul Ioan Cassian publică prima
serie de zece Con-
vorbiri duhovniceşti / Conlationes Sanctorum Patrum (I – X);
este anul morţii sfântului dacoromân Ieronim, traducătorul
Bibliei în limba latină.
∗ 423 – 455 (8598 – 8630 E. V.): împărăţirea
Dacoromânului Valentinian al III-lea. După moartea
împăratului-unchi, Honorius (ce nu avusese urmaşi), în anul
423, a devenit împărat (al Imperiului Roman de Apus) fiul
lui Constanţiu al III-lea şi al prinţesei Placidia, Valentinian al
III-lea. A fost asasinat la 16 martie 455.
∗ 425 (aprilie) – 435 (8600 – 8610 E. V.), aprox.: Timotei
este episcop de
Tomis / Constantia (Constanţa-Dacoromânia). Timotei de
Tomis a participat la al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes,
din anul 431 (8606 E. V.), evidenţi-indu-se între cei mai
străluciţi combatanţi ai nestorianismului.
∗ 426 (8601 E. V.): Sfântul dacoromân Ioan Cassian
publică a doua serie de şapte Convorbiri duhovniceşti /
Conlationes Sanctorum Patrum (XI – XVII); în Convorbirea
a XIII-a, «expune raportul dintre har şi libertate, combătând
indirect predestinaţianismul Fericitului Augustin, fără a-l
numi, şi reliefând sfintele nevoinţe ale pelerinilor pustiei»
(Cas, 48).

100
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 429 (8604 E. V.): sfântul dacoromân Ioan Cassian


publică a treia serie de şapte Convorbiri duhovniceşti /
Conlationes Sanctorum Patrum (XVIII – XXIV). Unicitatea
creştin-valorică «le-a generalizat în toată Biserica după
moartea sa» (Cas, 48).
∗ 450 – 457 (8625 – 8632 E. V.): împărăţeşte
Dacoromânul Marcian (Marcianus). În Imperiul Roman de
Răsărit, lui Teodosie al II-lea îi urmează în tronul
împărătesc generalul Marcian (450 – 547), «soţul
Pulcheriei», «so-ra lui Teodosie al II-lea»; Marcian este
«primul împărat care a primit coroana din mâna patriarhului
de Constantinopol, practică menţinută până la căderea
Constantinopolului sub Turci, la 29 mai 1453» (RIB, 107).
∗ 451 (8626 E. V.): generalul dacoromân Aeţiu (Aetius)
înfrânge pe Attila, căpetenia barbariei hunice, în bătălia de
pe Câmpiile Catalaunice.
∗ 457 – 474 (8632 – 8649 E. V.): împărăţeşte
Dacoromânul-bessian, Leon I Tracu («Leon I Thrax»).
∗ 474 (8649 E. V.): împărăţeşte Dacoromânul Leon al II-
lea.
∗ 491 – 518 (8666 – 8693 E. V.): Dacoromânul Anastasiu
împărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.
∗ 513 (8688 E. V.) – 515 (8690 E. V.): împărăţeşte
Dacoromânul Vitalian.
∗ 518 (8693 E. V.) – 527 (8702 E. V.): Dacoromânul Justin
I împărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.
∗ 519 (8694 E. V.), mai: Ioan, Leontie / Leonţiu (rudă cu
generalul Vitalian), Ahile, Petru şi Mauriciu, călugării
dacoromâni / valahi din episcopia Tomi-sului – Dunogaetia /
Scythia Minor (Dobrogea-România), care elaboraseră
formula Unul din Treime a suferit cu trupul, în cel mai înalt
spirit al Ortodo-xiei, şi pe care o argumentaseră şi în faţa
împăratului Iustin I, pleacă la Roma spre a susţine-o şi în
faţa Papei Hormisdas, desigur, spre a anihila “efectele”
Schismei Mici (cf. VSP, 64 sqq.).
101
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 519 (8694 E. V.), septembrie: Papa Hormisdas scrie la


Constantinopol despre sosirea călugărilor dacoromâni /
valahi din Dunogaetia / Sythia Minor (Dobrogea-România);
stau la Roma 14 luni (cf. VSP, 67).
∗ 527 (8702 E. V.) – 565 (8740 E. V.): Dacoromânul
Iustinian I împărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol. În
Dacoromânia, după cum remarca Pro-copius din
Caesareea, împăratul a organizat «cea mai puternică
apărare a noastră şi a întregii Europe», împânzind ţărmurile
Dunării (aidoma lui Aure-lian, Constantin cel Mare ş. a.) «cu
întărituri dese» şi aşezând «pretutindeni pe ţărm străji de
oşteni, pentru a opri cu străşnicie trecerea barbarilor»
(Fontes, II, 461); a rezidit vechile cetăţi, oraşele-cetăţi de
importanţă strate-gică şi economică din Dacoromânia.
∗ 540 (8715 E. V.): moare Dionisie Valahul / Dacoromânul
(Dionisie cel Mic / Exiguul), cel ce pune bazele de calcul ale
erei creştine.
∗ 565 (8740 E. V.) – 578 (8753 E. V.): Dacoromânul Iustin
al II-lea (Flavius Justinus II) împărăţeşte la Constantinusa /
Constantinopol.
∗ 578 (8753 E. V.) – 582 (8757 E. V.): Dacoromânul
Tiberiu împărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.
∗ 602 (8777 E. V.) – 610 (8785 E. V.): Dacoromânul
Focea împărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol (în
documentele greceşti: «Focas»).

∗ DACIA (VALAHIA / DACOROMÂNIA) ŞI IMPERIUL


BIZANTIN, ÎNTRE ANII 610 (8785 E. V.) ŞI 1453
(9628 E. V.), DE LA ULTIMUL ÎMPĂRAT
DACOROMÂN, FOCEA, PÂNĂ LA CĂDEREA
CONSTANTINOPOLULUI
∗ 610 – 700 (8785 – 8875 E. V.): soarta Dacoromâniei,
îndeosebi, a Dacoromâniei Sud-Dunărene (căci “soarta”
Dacoromâniei Nord-Dunărene este în funcţie de “amintirea”
102
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Legământului de la Aurelian, mai mult ori mai puţin


respectat de Constantinopol / Roma), se află în mâna
următorilor împă-raţi greco-bizantini: Heraclius (610 – 641),
Constantin al III-lea şi Heracleo-nas (641), Constans al II-
lea (641 – 668), Constantin al IV-lea Pogonatul (668 – 685),
Iustinian al II-lea Ritnotmetul (685 – 695), Leontie (695 –
698) şi Tiberiu al III-lea Apsimar (698 – 705).

∗ PRIMA RE-UNIRE PAR[IALĂ A PELASGO-DACO-


THRACILOR,
SAU A VALAHILOR / DACOROMÂNILOR, SUB
SCEPTRUL
LUI SAMOS, LA ANUL 623 (8798 E. V.)
∗ 623 – 658 (8798 – 8833 E. V.): Statul Nord-Dunărean al
Dacoromânilor lui Samos. Împăratul de Constantinopol,
Heraclius, nemairăspunzând solici-tărilor Dacoromânilor /
Valahilor (în baza “legământului aurelianic”) din ţările de
râuri / munţi ale Dacoromâniei Nord-Dunărene, aflate sub
teroarea avaro-slavilor, reunirea forţelor autohtone, carpato-
dunărene se arată stringentă; în anul 623 (8798 E. V.) se
creează Statul Dacoromânilor lui Samos (numele
conducătorului este legat, deopotrivă, de numele
Dumnezeului Cogaionului / Sarmizegetusei, Samasua /
Samos, dar şi de «ţara de râuri / munţi” de la râul Samos /
Someş).
∗ 625 (8800 E. V.): Samos alungă Slavii-Sârbi / Serbi din
provinciile nord-dunărene, Alutuania / Oltenia şi Banatua /
Banat, peste Dunărea Clisurii Cazanelor (Porţilor de Fier),
în Imperiul Bizantin; Sârbii (după cum relatează şi
Constantin Porfirogenetul, în lucrarea Administraţia /
Conducerea împără-ţiei – cf. Fontes, II, 657 sqq.), «prin
mijlocirea comandantului de oşti, care conducea atunci
oraşul Singidunum / Belgrad», au cerut să li se dea «alt
pământ de locuit»; Heraclius a colonizat în zona

103
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Singidunum / Belgrad pe Sârbi ca «supuşi ai împăratului


roman; împăratul a adus misionari din Roma, i-a botezat, i-
a învăţat să îndeplinească în cinste legile bunelor purtări şi
le-a impus credinţa creştină» (Fontes, II, 665).
∗ 626 (8801 E. V.), iulie-august: spre deosebire de Slavii-
Sârbi, Avaro-Slavii alungaţi de Samos din Dacoromânia
Nord-Dunăreană, la sudul sacru-lui fluviu dacic, devastează
Peninsula Balcanică şi asediază chiar Constanti-nopolul;
sunt zdrobiţi de armata imperială a lui Heraclius, la 10
august.
∗ 630 (8805 E. V.): Samos alipeşte statului să valah /
dacoromânesc nord-dunărean «ţinuturile carintiene» de sub
stăpânirea “cneazului” Valuk, ţinuturi aparţinând astăzi
Sloveniei.
∗ 631 (8806 E. V.): Samos înfrânge Francii la
Wogastisburg.
∗ 634 (8809 E. V.): împăratul Heraclius încheie “un tratat”
cu Kubrat, hanul uniunii triburilor protobulgare din stepele
nord-ponto-caucaziene (din aşa-zi-sa “Bulgaria Mare”), pe
care-l “cinsteşte” «cu demnitatea de patricius», să intre cu
Bulgarii – ca “foederati” – în Valea Dunării şi să hărţuiască
pe Da-coromânii / Valahii din Statul lui Samos, spre a-i slăbi
puterea. De fapt, Bul-garii lui Kubrat – prin jafurile
întreprinse – declanşează intrarea în «marele declin» a
majorităţii oraşelor-cetăţi dacoromâneşti din Valea Dunării
şi chiar din Dunogaetia / Dobrogea (aparţinând imperiului).

∗ A DOUA RE-UNIRE PAR[IALĂ A PELASGO-


DACO-THRACILOR,
SAU A VALAHILOR / DACOROMÂNILOR, LA ANUL
636 (8811 E. V.)
∗ 636 – 675 (8811 – 8850 E. V.), aprox.: Uniunea
Dacoromânilor / Valahilor din cele Şapte [ări de Râuri /
Munţi din Valea Dunării de Jos («statul / uniunea celor
104
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

şapte triburi»), după modelul Statului lui Samos, de la


Porţile de Fier până la Nistru, spre a face faţă noilor valuri
de populaţii / triburi migratoare, avaro-slave, germanice,
protobulgare / bulgare etc.
∗ 673 – 674 (8848 E. V.): împăratul bizantin, Constantin al
IV-lea Pogona-tul, reamintindu-şi de «Legământul de la
Aurelian» şi de Dacoromânii / Vala-hii de la Dunărea de
Jos, terorizaţi de triburile avaro-slabe, bulgaro-slave,
germanice ş. a., dar mai degrabă determinat de Uniunea
Dacoromânilor / Va-lahilor din cele Şapte [ări de Râuri /
Munţi din Valea Dunării de Jos, declan-şează o campanie
anti-bulgaro-slavă la nordul Dunării şi al Mării Getice / Ne-
gre, soldându-se cu biruinţa imperialilor atât pe uscat cât şi
pe apă; totuşi, nu a reuşit să distrugă Oglu, adăpostul din
mlaştinile nord-pontice, dintre Nistru şi Nipru, al hanului
bulgar Asparuh.
∗ 681 (8856 E. V.): tratat între împăratul Constantin al IV-
lea Pogonatul şi hanul bulgar Asparuh, prin care se permite
Bulgarilor să se aşeze în Imperiul Bizantin – Dacoromânia /
Dacia Pontic-Moesică, în calitatea de “foederati”, în
regiunea Varnei / Odessos şi la est de Hemus / Stara
Planina, recunoscân-du-i ca “ţarat” cu capitala la Aboba-
Pliska, apoi la Preslav, desigur, “în coas-ta”
dacoromânescului Stat al Celor Şapte [ări de Râuri / Munţi
de la Dunărea de Jos.
∗ 701 – 800 (8876 – 8975 E. V.): un secol de “oarecare
prosperitate” pen-
tru Dacoromânia, după cum se atestă mai ales arheologic;
soarta Dacoromâ-niei (“încrezătoare încă în «Legământul
de la Aurelian»”, dar şi în Ortodoxie / Creştinism) este
înrâurită (“malefic” / “benefic”) de următoarea serie de îm-
păraţi greco-bizantini: Iustinian al II-lea (705 – 711, “a doua
împărăţire”, gra-ţie ajutorului pe care i-l dă hanul bulgar,
Tervel, răsplătit în anul 716 cu titlul de cezar), Filippikos
Bardanes (711 – 713), Anastase al II-lea Artemius (713 –

105
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

715), Teodosie al III-lea (715 – 717), Leon al III-lea (717 –


741), Constan-tin al V-lea Copronimul (741 – 775), Leon al
IV-lea Chazarul (775 – 780), Constantin al VI-lea (780 –
797), Irina (797 – 802).
∗ 730 (8905 E. V.), ianuarie: maleficul Edict împărătesc al
lui Leon al III-lea de interzicere a «cultului icoanelor...» se
răsfrânge şi asupra vieţii creştine din Dacoromânia.
∗ 733 (8908 E. V.): între provinciile imperiale retrase de
sub jurisdicţia Papei Grigore al III-lea de către Leon al III-
lea se află şi cele din Dacoromânia de Vest; şi Illyria trece
sub autoritatea Patriarhului constantinopolitan.
∗ 787 (8962 E. V.): vestitul centru religios-creştin-ortodox
dacoromânesc de la Morisena / Morissenadunum (>
Cenad-România), de pe Mureşul Inferi-or, este condus cu
multă diplomaţie de episcopul valah / dacoromân, Ursu
(«Ursus»), în ciuda presiunilor / ameninţărilor “ringului avar”
din Pannonia.
∗ 788 (8963 E. V.): Dacoromânii din Carintia (Slovenia)
trec sub stăpânire carolingiană.
∗ 791 – 796 (8966 – 8971 E. V.): «ringul pannonic al
Avarilor» este anihilat de Carol cel Mare; Dacoromânia de
Vest trece sub autoritatea Biseri-cii de Roma şi “sub
sceptrul” conducătorului Francilor, Carol cel Mare, înco-
ronat ca împărat de către Papa Leon al III-lea (la 25
decembrie 800).
∗ 796 – 805 (8971 – 8980 E. V.): după raidurile /
incursiunile lui Pepin, fiul lui Carol cel Mare, din 796 – 797
(8971 – 8972 E. V.), pentru anihilarea “ultimelor cuiburi
avare” de la Dunărea de Mijloc, episcopul de Salzburg şi
horepiscopul Teodoric pornesc o campanie de creştinare a
Slavilor şi a Ava-rilor (câţi se mai aflau “în afara ringului”
distrus de Carol şi Pepin), desigur, risipiţi printre satele
dacoromâneşti / valahice şi creştin-ortodoxe din Panno-nia;
în anul 803, horepiscopul – după cum spun cronicile –

106
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

prinde un Zodan (“şef”) avar şi îl creştin-botează cu numele


său, Teodor (cf. NPIst, 256).
∗ 801 – 900 (8976 – 9075 E. V.): soarta Dacoromâniei în
secolul al IX-lea
este încă în mâna împăraţilor greco-biznatini: Nikefor I
Logothetul (802 – 811), Staurakios (811), Mihail I Rhangabe
(811 – 813), Leon al V-lea Ar-meanul (813 – 820), Mihail al
II-lea Gângavul (820 – 829), Teofil (829 – 842), Mihail al III-
lea Beţivul (842 – 867), Vasile I Macedoneanul (867 – 886),
Leon al VI-lea Înţeleptul (886 – 912); grecimea
constantinopolitană, Patriarhia de Constantinopol duc o
politică de distrugere, de “scindare” a Da-coromânităţii, pe
de o parte, prin încurajarea / susţinerea unei formaţiuni sta-
tale-tampon, a unui “ţarat bulgar” între Dunăre şi Hemus, şi,
pe de altă parte, prin inventarea unei “limbi sacre”, slavona,
de propagare a Creştinismului-ortodox, “în opoziţie” cu
latina Bisericii de Roma, aruncând astfel în obscu-rantism
spiritualitatea Dacoromâniei / Valahiei, a Dacoromânităţii
Creştine.
∗ 812 (8987 E. V.): tratat între împăratul de
Constantinopol, Mihai I, şi îm-păratul Carol cel Mare, prin
care Dacoromânia de Vest şi Veneţia sunt retro-cedate
Imperiului Bizantin.
∗ 836 (9011 E. V.): oastea dacoromânească nord-
dunărean-muntenească, de sub comanda lui Cordilă (în
Cronografia lui Leon Grammaticus: «Cordy-les») se
constituie într-un zid de netrecut în faţa expansiunii
“ţaratului” Bul-garilor; Dacoromânii şi Bulgarii «s-au lovit cu
război» şi «Bulgarii n-au pu-tut trece dincolo (de Dunăre) şi
au recurs la Unguri»; «pe neaşteptate s-au ivit Hunii cu
mulţimi nenumărate»; Dacoromânii / Valahii «s-au rânduit
pen-tru luptă şi au rezistat»; «i-au pus pe fugă»; «dintre
şefii mai mărunţi» ai Valahilor / Dacoromânilor de la
comanda corpurilor de oaste, s-a remarcat «Leon, din

107
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

neamul gemostilot / grămostean-aromân, ajuns conducător


de stol» (Fontes, II, 653).
∗ 850 (9025 E. V.), aprox.: Chiril (827 – 869, aprox. ) şi
Metodiu (815 – 885, aprox.), doi fraţi-cărturari
macedoromâni / aromâni din Tessalonic, sunt angajaţi de
Patriarhia din Constantinopol să inventeze un alfabet pentru
lim-bile slave şi să traducă din greacă într-o limbă pe
înţelesul tuturor neamurilor slave, slavona, cărţile
bisericeşti; Chiril preia o serie de litere din alfabetul dacic /
valahic (dacoromânesc-arhaic), cunoscut şi din
Cosmografia lui Ae-thicus Dunăreanu / d’Ister, din alfabetul
grecesc, latin etc., alcătuind alfabetul slavon ce-i poartă
numele, adică alfabetul chirilic.
∗ 836 – 852 (9011 – 9027 E. V.): Constantinopolul acceptă
alipirea la “ţa-ratul bulgar” de sub conducerea lui Boris-
Mihail – cu condiţia de a creştina Bulgaro-Slavii – a
Macedoniei Centrale şi a sudului Albaniei.
∗ 862 – 863 (9037 – 9038 E. V.): Chiril şi Metodiu sunt
trimişi de Patriar-hia din Constantinopol să propage
Creştinismul printre Slavii ce pătrunse-seră în Dacoromânia
de Vest, în Moravia şi în Pannonia; istoricul A. D. Xeno-pol
a subliniat faptul că «poporaţia românească din Moravia» a
fost slavizată (datorită şi campaniei fraţilor Metodiu şi Chiril,
ori a urmaşilor acestora), «dar ea a păstrat numele ei
poporan; capitala regiunei se numeşte Valah-Me-zerici...»
(XIRD, II, 191).
∗ 870 (9045 E. V.): Metodiu, arhiepiscop în nord-vestul
Dacoromâniei, în Moravia de Sus şi în Boemia, cade
prizonier oştilor france, fiind scos din în-chisoare peste zece
ani, la intervenţia Papei (când e recunoscut ca episcop
moravo-boemian).
∗ 875 – 895 (9050 – 9070 E. V.): aprox.: Voilă este “rege
de arme” (“dux”, “jupan”) al “ţării de râuri / munţi” a
Banatului, despre a cărui bogăţie grăieşte peste veacuri
tezaurul valah cu inscripţii de la Sânnicolaul Mare.

108
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 879 (9054 E. V.): în fruntea Episcopiei Dacoromâne /


Valahe din Moravia, cu sediul în oraşul Margu, este numit
de Patriarhia din Constantinopol un episcop grec, Agaton,
cunoscut în documente drept «Agaton al Moravelor»,
pentru că avea “în păstorire” şi “o episcopie a Slavilor”
pătrunşi în zonă şi “creştinaţi cu vreo zece ani mai înainte”
de fraţii Metodiu şi Chiril.
∗ 885 – 915 (9060 – 9090 E. V.), aprox.: Monu Măruţ (în
documente: «Menumorut») este “rege de arme” (“dux” /
“jupan”) în Pathissia de Sus (Valea Tisei Superioare) şi
Crissiana, “ţări de râuri / munţi” ale Dacoromâniei Nord-
Dunărene, încă fidel Constantinopolului, aidoma celorlaţi
“vlaho-regi”
carpato-dunăreni, în baza «legământului de la Aurelian».
∗ 880 – 910 (9055 – 9085 E. V.), aprox.: “rege de arme” /
“duce” al Pa-thissiei de Jos / Sud (ţinutul dintre Tisa /
Seghedunum şi Dunărea de Mij-loc) este Dacoromânul
Săleanuş («Salanus»), cel ce controla “drumurile să-rii”
spre Europa de Centru / Vest.
∗ 893 (9068 E. V.): “ţaratul bulgar”, sub conducerea lui
Simeon, cunoaşte maxima expansiune.
∗ 894 (9069 E. V.): împăratul Leon al VI-lea declară război
ţarului Simeon, foştilor “aliaţi bulgari”.
∗ 895 – 930 (9070 – 9105 E. V.): aprox.: Vlad («Glad»)
este “rege de ar-me” / “duce” al “ţării de râuri / munţi” a
Banatului.
∗ 895 (9070 E. V.): Leon al IV-lea, neputând birui pe
Simeon, ţarul Bul-garilor, al Slavilor şi al Dacoromânilor
sud-dunăreni, angajează triburile maghiare / ungare ale lui
Arpad de la Atelkuz (azi, “ţinutul Lebedia-Ucraina”) şi alte
triburi turcice nord-pontice, «dându-le daruri imperial-
bizantine sub-stanţiale», ca să treacă Dunărea şi să atace
dinspre nord ţaratul “duşman”; negociatorul cu Arpad este
Nichita Scleros, comandantul flotei bizantine rapi-de de la
Gurile Dunării – după cum ne informează Cronografia lui

109
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Leo Gram-maticus. Pierdut fiind războiul cu ţarul Simeon,


Leon al VI-lea este obligat să încheie «un tratat de pace»
cu «un tribut anual».
∗ 896 (9071 E. V.): ţarul bulgar Simeon nu iartă pe “aliaţii
unguri / ma-ghiari” ai împăratului Leon al VI-lea şi
mobilizează împotriva lui Arpad, împo-triva Atelkuz-ului,
“neamurile bulgare nord-cauzaziene” (câte mai erau în
“Bulgaria Mare”), cu “triburile aliate acestora”, şi triburile
Pecenegilor; tribu-rile ungureşti / maghiare, ce se ospătau
din bogata pradă din Dacoromânia Dunăreană, sunt prinse
ca într-o menghină: din sud-est, sud şi sud-vest, atacă
Bulgarii; din răsărit atacă Pecenegii; în vest, la Nistru, se
ridică scutul dacoromânesc-moldovenesc, tăindu-li-se orice
legătură cu Imperiul Bizantin “aliat”; Ungurii / Maghiarii sunt
măcelăriţi, salvându-se prin nord, în frunte cu Arpad, doar
şapte triburi; Atelkuz-ul (“Ungaria Mare”, după modelul cau-
cazian-doneţian al “Bulgariei Mari”) este ocupat de
Pecenegi.
∗ 896 – 897 (9071 – 9072 E. V.): prin “înţelegerea” dintre
Arpad şi Leon al VI-lea de Constantinopol (care trimisese
un sol la “regele de arme” al Pathis-siei de Nord şi al
Crissianei, Monu Măruţ), cele şapte triburi ungare / ma-
ghiare trec prin pasul Dukla, pătrund în Valea Tisei, o
străbat, “sub călăuzi-rea” războinicilor dacoromâni / valahi,
trecând Dunărea şi aşezându-se în Pannonia imperial-
bizantină, ca “foederati”, tot între autohtoni Dacoromâni /
Valahi, dar şi lângă mai vechii “foederati”, unii “federaţi”
deja “creştinaţi”, Slavii vestici, ori lângă Bulgari şi Avari “în
curs de creştinare”: «... terram – Pannoniae – habitarent
Slavi (Avarorum) – Bulgari et Blachi ac pastores Ro-
manorum» (apud. NPIst, 265).
∗ 896 – 927 (9071 – 9102 E. V.): ţarul Simeon sprijină pe
discipolii lui Chiril şi Metodiu, între care se evidenţiază
Clement, Naum ş. a. (din “şcoala de slavizare” şi de
distrugere a Dacoromânităţii, pregătită de grecimea din

110
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Patriarhia de Constantinopol), să întemeieze şcoli între


Dunărea de Jos şi Hemus / Balcani, având ca “sacră limbă
de predare” slavona.
∗ 901 – 1000 (9076 – 9175 E. V.): soarta Dacoromâniei în
secolul al X-lea d. H. este pecetluită de Patriarhia
Constantinopolului, de Biserica Romei (Pa-palitate) şi de
seria următorilor împăraţi greco-bizantini: Alexandru (912 –
913), Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913 – 920),
Romanos I Lecapenos (920 – 944), Constantin al VII-lea
Porfirogenetul (945 – 959), Romanos al II-lea (959 – 963),
Nikefor al II-lea Focas (963 – 969), Ioan I Tzimiskes (969 –
976) şi Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976 – 1025).
∗ 906 (9081 E. V.), aprox.: cronica anonimului notar al
regelui maghiar Bela (al II-lea / al III-lea ?), «Gesta
Hungarorum» (XIX – XX), confirmă in-direct – prin
răspunsul categoric dat de “regele de arme” al Crissianei,
Monu Măruţ, “regelui maghiar Arpad” – faptul că, în
orizontul anului 906 (ca şi în secolul contemporan
“Anonimului Notar”), încă mai era valabil, mai “func-ţiona
benefic”, dinspre Constantinopol, după 636 de ani,
Legământul de la îm-păratul Aurelian: «Iar ducele Arpad
(...) a trimis soli (...) la ducele Monu Măruţ (“Menumorut”),
cerându-i ca din drepturile strămoşului său, regele Attila, să
îi cedeze pământul de la fluviul Someş până la hotarul
Nirului şi până la poarta Mezeşului. În adevăr, trimişii lui
Arpad, Usubuu şi Veluc, au trecut peste râul Tisa în vadul
Lucy şi după ce au plecat de aici, ajungând în fortă-reaţa
Bihor, au salutat pe ducele Monu Măruţ şi i-au prezentat
darurile pe care ducele lor i le trimisese. La urmă însă,
comunicându-i ce aveau de zis din partea ducelui Arpad, au
pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Monu Măruţ i-a
primit însă cu bunăvoinţă şi, încărcându-i cu diverse daruri,
a treia zi le-a cerut să se întoarcă. Şi le-a dat răspuns,
zicându-le: “Spuneţi lui Ar-pad, ducele Hungariei, domnul
vostru: datori îi suntem ca un amic, cu toate ce-i sunt

111
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

necesare fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe.


Teritoriul însă ce l-a cerut bunăvoinţei noastre nu îl vom
ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă. Şi ne-a părut rău
că ducele Săleanuş (“Salanus”) i-a cedat un foarte mare
teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, dar
ceea ce se tăgăduieşte. Noi însă, nici din dragoste, nici din
frică, nu-i cedăm din pământ nici un deget, deşi a spus că
are un drept asupra lui. Şi vorbele lui nu ne tul-bură inima
că ne-a arătat că descinde din neamul lui Attila, care se
numea biciul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă a răpit acela prin
violenţă această ţară de la strămoşul meu, acum însă,
graţie stăpânului meu, împăratul din Constan-tinopol,
nimeni nu poate să mi-o smulgă din mâinile mele”. Şi
spunându-le aceasta, le-a dat drumul să plece.».
∗ 910 – 940 (9085 – 9115 E. V.), aprox.: Gelu este “rege
de arme” / “dux” în “ţara de râuri / munţi” a Someşului.
∗ 915 – 920 (9090 – 9095 E. V.), aprox.: se ridică Biserica
Ortodoxă de la Garvăn-Tulcea, «peste ruinele cetăţii antice
Dinogeţia»; «descoperirile făcute pe popina Bisericuţa
(Garvăn, jud. Tulcea) atestă folosirea şi prelucrarea fie-
rului, a bronzului, a plumbului şi chiar a mercurului» (BMIst,
31).
∗ 943 (9118 E. V.): inscripţia comemorativă a “regelui de
arme” (“dux” / “jupan”) dacoromân al Dunogaetiei /
Dobrogei de Nord, Dimitrie, descoperită în localitatea
Mircea Vodă (jud. Tulcea / România); Const. C. Giurescu
no-tează: «Inscripţia, în limba slavă, de la Mircea Vodă,
este o inscripţie come-morativă, găsită în anul 1950, cu
prilejul unor săpături; în ea este numele unui “jupan”, adică
al unui stăpânitor feudal, Dimitrie, şi data 6451, după
cronologia bizantină, adică 943 era noastră. Inscripţia nu
este întreagă, deoa-rece începutul lipseşte.» (IIR, 25).
∗ 945 – 1317 (9120 – 9492 E. V.): braţul fluvial şi oraşul
Sulina (Selinas) «schelă bizantină»; din 1318, «schelă
genoveză» (BMIst, 31).

112
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 969 – 976 (9144 – 9151 E. V.): în vremea împăratului


Ioan Tzimiskes, Imperiul Bizantin îşi întinde graniţele la
Carpaţii Meridionali şi la nordul Del-tei Dunării, peste toate
ţările de râuri / munţi, adică peste diurpanatele / jupa-natele
dacoromâneşti-nord-dunărene, dintre Olt şi Nistru (cf.
NPIst, 254).
∗ 972 (9147 E. V.), martie – mai: Dacoromânii-moesieni,
sprijiniţi de ar-matele imperial-bizantine de sub comanda
împăratului Ioan Tzimiskes, luptă cu impresionant eroism
pentru eliberarea de sub invadatorii ruşi, conduşi de
Sviatoslav, bineînţeles, aduşi “ca aliaţi” de Bulgari; se dau
bătălii la Pulpuda-va, la Preslav (e capturat “basileul Bogor /
Boris”), la Drista / Durostor (Silis-tra) etc.; dintre războinicii
dacoromâni, se distinge tânărul comandant Teodor
Miazănoapte; «împăratul Ioan, zdrobind domnia Ruşilor şi
gândurile lor în-drăzneţe prin încercările războiului», în 972,
a desfiinţat sud-dunăreanul «[a-rat Bulgar» şi a repus
«Moesia sub stăpânirea Românilor, s-a întors în Bizanţ şi a
iernat acolo, oferind supuşilor daruri, ca de obicei, şi
ospteţe abundente» (Fontes, II, 697), după cum notează
cronicarul Leon Diaconul.
∗ 972 (9147 E. V.): dacoromânescul oraş-cetate,
Durostoruma / Durosto-rum devine “capitala” themei
bizantine Paristrion / Paradunavon.
∗ 982 – 992 (9157 – 9167 E. V.): Bisericile Creştin-
Ortodoxe din peşterile Dealului Tibişir-Basarabi (jud.
Constanţa); «pe peretele din cretă (...) sunt zgrafiate datele
982 şi 992, alături de alte inscripţii (...), ornamente etc.»; în
baza Dealului Tibişir «a fost descoperită o carieră de cretă,
din care se extră-geau prin cioplire blocuri pentru
construirea “valului de piatră” aflat la 1 – 2 km distanţă la
nord de Murfatlar» (BMIst, 31).
∗ 990 – 1000 (9165 – 9175 E. V.), aprox.: «în faţa Dealului
Dervent, la 9 km în aval de com. Ostrov (jud. Constanţa),

113
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

este construită Cetatea de pe os-trovul Păcuiul lui Soare,


fortăreaţă (...) a Imperiului Bizantin...» (BMIst, 32).
∗ 1001 – 1100 (9176 – 9275 E. V.): soarta Dacoromâniei
în secolul al XI-lea d. H. este marcată benefic de două mari
personalităţi din Constantinopol, împăraţii Vasile al II-lea,
Bulgaroctonul (976 – 1025), şi Alexios I Comnen (1081 –
1118), între cei doi împăraţi defăşurându-se cincisprezece
“împără-ţiri efemeride” (Constantin al VIII-lea, Romanos al
III-lea, Mihail al IV-lea, Mihail al V-lea, Teodora, Constantin
al IX-lea, Mihail al VI-lea, Isac I, Constantin al X-lea,
Evdochia, Romanos al VI-lea, Mihai al VII-lea Ducas,
Nikefor al III-lea ş. a.), reflectând marea instabilitate
economico-socială / po-litică, la care se adaugă şi Marea
Schismă (din 16 iulie 1054), cu malefice consecinţe şi în
întregul spaţiu al Dacoromânimii.
∗ 1002 – 1003 (9177 – 9178 E. V.): «Gesta Hungarorum»
menţionează în orizontul anului 1002 (9177 E. V.) «Regatul
Ultrasilvaniei / Transilvaniei», sub conducerea “regelui de
arme dacoromân”, Iulea («Gyla / Gyula»), opunându-se
misiunii catolic-apostolice a regelui Ungariei, Ştefan I.
∗ 1018 (9193 E. V.): după anihilarea “[aratului Bulgar al lui
Samuil», Va-sile al II-lea Bulgaroctonul readministrează
ţinuturile respective în themele imperial-bizantine: Bulgaria,
Sirmium şi Dalmaţia; cronicarii consemnează: «Imperiul
Bizantin ajungea până la Adriatica şi stăpânea Dunărea, iar
Balca-
nica Peninsulă nu cunoştea alt stăpân» (IIvb, 335).
∗ 1030 – 1241 (9205 – 9416 E. V.): la Morisena /
Morisenadunum (> Ce-nad-România) funcţionează o şcoală
dacoromânească frecventată de 30 de elevi; de asemenea,
funcţionează şi o Şcoală de Teologie (creştin-ortodoxă),
atât pentru Dacoromânia Nord-Dunăreană, cât şi pentru
Boemia, Polonia, [ă-rile Germane etc.; a fost distrusă de
marea invazie tătaro-mongolă.

114
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1040 – 1041 (9215 – 9216 E. V.): în Dacoromânia Sud-


Dunăreană, are loc răscoala antibizantină a Valahilor
condusă de Petru Delian.
∗ 1050 (9225 E. V.): cronicarul persan Gardâzi notează, în
Podoaba istori-ilor, că în Dacia / Dacoromânia Nord-
Dunăreană, de la Tisa până la Nistru, locuieşte «un popor
din Imperiul Roman (az Rum)», Poporul Valahilor, «un
popor de creştini».
∗ 1054 (9229 E. V.), iulie 16: Schisma cea Mare
«marchează începutul declinului Bizanţului ce va sfârşi prin
cucerirea otomană (1453)», dar şi o anume “prosperitate
economică” a Dacoromâniei secolelor XI – XIII.
∗ 1068 (9243 E. V.): invazie a Pecenegilor în Crissiana,
îndreptându-şi atacul spre cetatea-reşedinţă a “regelui de
arme” dacoromân; Pecenegii sunt înfrânţi lângă Dăbâca.
∗ 1094 (9269 E. V.): la solicitarea lui Pudilă, “rege de
arme” / “duce” al Dy-nogaetiei / Dobrogei, desigur, în baza
«legământului de la Aurelian», împă-ratul bizantin, Alexios I
Comnen, porneşte campania împotriva invadatorilor cumani
(cf. NPIst, 275).
∗ 1101 – 1200 (9276 – 9375 E. V.): ţările de râuri / munţi
ale Daciei / Da-coromâniei îşi urmează destinele (istorice)
tot sub înrâurirea Constantino-polului şi a Romei; din
Constantinopol, “decid” soarta Daciei / Dacoromâniei
împăraţii: Alexios I Comnen (1081 – 1118), Ioan al II-lea
Comnen (1118 – 1143), Manuil I Comnen (1143 – 1180),
Alexios al II-lea Comnen (1180 – 1183), Andronic I Comnen
(1183 – 1185), Isac al II-lea Anghelos (1185 – 1195) şi
Alexios al III-lea Anghelos (1195 – 1203); în faţa invaziilor /
ame-ninţărilor fiinţei naţionale valahe / dacoromâne, atunci
când împăraţii din Constantinopol nu mai respectă spiritul
«legământului de la Aurelian», “ţări-le de râuri / munţi” din
Dacia / Dacoromânia Nord-Dunăreană reacţionează firesc,
“în spiritul veacului”, reunindu-şi puterile / forţele în
formaţiuni statale, de data aceasta, de tip evmezic.

115
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ A TREIA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR /


DACOROMÂNILOR,
SUB SCEPTRUL LUI MERCURIU, LA ANUL 1103
(9278 E. V.),
ÎN STATUL MEDIEVAL AL TRANSILVANIEI
∗ 1103 – 1113 (9278 – 9288 E. V.): principe al Ardealului /
Transilvaniei este Mercuriu. După Schisma cea Mare, în
faţa pericolului vestic, reprezentat de aşa-zişii “regi
apostolici ungari” încoronaţi / susţinuţi de Biserica Romei,
pentru a înregistra o “ofensivă a Catolicismului” în faţa
Ortodoxismului Da-coromânităţii, ţările de râuri / munţi ale
Dacoromâniei Nord-Dunărene, dintre Tisa şi Carpaţii
Răsăriteni, dintre Carpaţii Nordici şi Dunărea Porţilor de
Fier, s-au reunit – în anul 1103, sub sceptrul principelui
Mercuriu – în statul dacoromânesc medieval al Ardealului /
Transilvaniei.
∗ 1122 (9297 E. V.): împăratul Ioan al II-lea Comnen, în
baza «legămân-tului de la Aurelian», vine cu oaste la nordul
Dunării, în ajutorul Dacoro-mânilor carpatici, luptând
împotriva triburilor invadatoare ale Pecenegilor.
∗ 1161 (9336 E. V.): sub pretextul că luptă împotriva
Cumanilor ce “invada-seră” ţările dacoromâneşti / valahe de
la Dunăre, Manuil I Comnenul anga-jează o mare campanie
în Dacoromânia Nord-Dunăreană, având scopul de a
instaura în statul dacoromânesc-medieval al Transilvaniei
“puterea” / “stăpâ-nirea” lui Geza al II-lea, “ruda ungară /
maghiară” a acestui împărat bizantin; armatele Comnenului
pătrund în Transilvania dinspre Moldova, prin trecătoa-rea
Oituz (cf. NPIst, 277).
∗ 1176 (9351 E. V.): Leuştache este voievod de Arudela (<
Arutela / Terra Aruteliensis) / Ardeal (Transilvania); totodată
era «şeful oştilor comitatelor şi nobililor, avea drept de
judecată».
116
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1180 (9355 E. V.): regele impus de Manuil I Comnen în


luptele “urmaşi-lor” lui Geza al II-lea pentru “tronul
pannonic”, Bela al III-lea, împlineşte visul “Sfântului Ştefan”,
anexând la Ungaria provinciile din aria Daciei / Dacoro-
mâniei Sud-Vestice: Srem, Croaţia şi Dalmaţia, spre a fi
“mâna dreaptă a Papei de la Roma”.

∗ A PATRA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR /


DACOROMÂNILOR,
SUB SCEPTRUL FRA[ILOR PETRU ŞI ASAN, LA
ANUL 1185 (9360 E. V.),
ÎN STATUL VALAHIEI MARI
∗ 1185 (9360 E. V.), septembrie – noiembrie: răscoala
Valahilor / Dacoro-mânilor din ţările de râuri / munţi ale
Daciei / Dacoromâniei Sud-Dunărene, sub conducerea lui
Petru şi Asan, împotriva împăratului bizantin Isac al II-lea
Anghelos, chiar “în ajunul nunţii” acestuia cu fiica lui Bela al
III-lea, regele Ungariei.
∗ 1186 – 1187 (9361 – 9362 E. V.): în luptele angajate cu
armatele repre-sive ale împăratului Isac al II-lea Anghelos,
Dacoromânii / Valahii conduşi de Petru şi Asan ies biruitori;
Petru şi Asan declară independenţa faţă de Con-stantinopol
a Valahiei Mari, a Dacoromânilor, a tuturor pământurilor
Daciei / Dacoromâniei.
∗ 1189 (9364 E. V.): cu ajutorul militar primit din
Dacoromânia Nord-Dunăreană, oştirile lui Petru şi Asan
anihilează «numai într-o noapte» armata
represivă imperial-bizantină condusă de generalul
Cantacuzen.
∗ 1190 (9365 E. V.): marea bătălie de la Berrhoe / Verria
(Macedonia) în care armata Valahilor / Dacoromânilor,
condusă de Petru şi Asan, zdrobeşte armata condusă chiar
de împăratul Isac al II-lea Anghelos; sunt spulberate de
către armata dacoromână / valahă a lui Petru şi Asan toate
117
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

“oştirile aliate”, chemate în ajutor de împărat: mai întâi, sunt


distruse “contingentele ungare de pe drumul Vidinului”,
trimise de Bela, regele Ungariei, “socrul împăratului Isac”;
apoi, în nord-est, de la gurile Dunării, sunt respinse cetele
ruseşti ale “marelui cneaz de Vladimir, Vsevold Balşoe
Gnezdo / Mare Cuib”.
∗ 1190 – 1196 (9365 – 9371 E. V.): primul împărat al
Valahiei Mari este Asan, întemeietorul Dinastiei Asăneştilor;
capitala Valahiei Mari se stabileşte a se ridica pe ruinele
vechilor fortificaţii de la Turule (“turnuri” – cf. Fontes, II,
472), datând din vremea împăratului dacoromân Iustinian;
oraşul-capitală se rezideşte sub numele valah /
dacoromânesc de Turrinova (< Turris Nova / “Turnul Nou”) /
Turnova (în documentele slave: «Târnova» / «Târnovo»).
∗ 1196 – 1197 (9371 – 9372 E. V.): împărat al Valahiei
Mari este Petru.
∗ 1197 – 1207 (9372 – 9382 E. V.): împărat al Valahiei
Mari este Ioan / Ioniţă I.
∗ 1201 (9376 E. V.): este recunoscută independenţa
Valahiei Mari de către împăratul de Constantinopol, Alexios
al III-lea Anghelos.
∗ 1204 – 1261 (9379 – 9436 E. V.): Imperiul Latin – stat
creat “în inima Imperiului Bizantin” de feudalii participanţi la
Cruciada a IV-a, sub conduce-rea contelui de Flandra,
Balduin I (1204 – 1205); existenţa Imperiului Latin indică un
alarmant grad de “slăbire” / “decădere” a Imperiului Bizantin
ce, în această perioadă, îşi avea capitala la Niceea.
∗ 1205 (9380 E. V.), 14 – 15 aprilie: război între Imperiul
Latin şi Valahia Mare; împăratul Balduin I de Flandra,
pornind război împotriva Valahiei Mari, este înfrânt la
Adrianopol; îşi află moartea ca prizonier la curtea
împăratului valah / dacoromân, Ioniţă I.
∗ 1206 – 1208 (9381 – 9382 E. V.): Smaragd este voievod
al Transilvaniei.

118
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1207 – 1218 (9382 – 9393 E. V.): împăratul Valahiei Mari


este Borilă (“Asan Burul” / “Bourilă”).
∗ 1209 – 1212 (9384 – 9387 E. V.): Mihail este voievod al
Transilvaniei.
∗ 1218 – 1241 (9387 – 9416 E. V.): Ioan al II-lea Asan este
împăratul Vala-
hiei Mari.
∗ 1219 – 1221 (9394 – 9396 E. V.): Leucă este voievod al
Transilvaniei.
∗ 1221 – 1222 (9396 – 9397 E. V.): Paul este voievod al
Transilvaniei.
∗ 1223 (9398 E. V.): Armatele mongolo-tătare conduse de
Genghis-Han, după ce zdrobesc armatele Ruşilor şi
Cumanilor, la Calca («Kalka, sau Kal-ga»), ocolesc Valahia
Mare, temându-se de armata dacoromânească a lui Ioan al
II-lea Asan, invadând Polonia, Germania etc. (imediat după
moartea lui Ioan Asan al II-lea, Valahia este invadată de
urmaşul lui Genghis-Han).
∗ 1227 – 1240 (9402 – 9415 E. V.): Pouşa este voievod al
Transilvaniei (mai puţin “intervalul” 1232 – 1234).
∗ 1231 (9406 E. V.): bătălia dintre Dacoromânii-moldoveni
/ bolohoveni şi “slavii” / “ruşii” din Cnezatul de Halici /
Volhynia; Valahia Mare se învecinea-ză la nord, nord-est şi
est, cu cnezatele de Halici / Volhynia şi de Kiev; călcând cu
oaste pământurile Valahiei / Bolohoveniei – [ara Bucovinei,
cnea-zul Daniil de Halici / Volhynia angajează lupta cu
bucovineanul “rege de arme”; cum oastea cneazului Daniil
de Halici era superioară numericeşte oştirii dacoromânesc-
bucovinene, împăratul Valahiei Mari, Ioan al II-lea, tri-mite
în ajutor oastea socrului-rege, Andrei al II-lea al Ungariei,
biruind / res-
pingând astfel inamicul de la hotarele de nord.
∗ 1241 – 1246 (9416 – 9421 E. V.): Căliman I Asan
împărăţeşte Valahia Mare; în 1244, Imperiul Tătaro-Mongol
şi Imperiul Bizantin reuşesc să rupă Valahia Mare la
119
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Dunăre; Valahia / Dacoromânia Nord-Dunăreană este


trecută în seama Imperiului Tătaro-Mongol; Valahia Sud-
Dunăreană “este înghiţită treptat” de Imperiul Bizantin, “cu
subtilităţi politic-greceşti”, profitându-se de naivitatea
epigonilor lui Ioan al II-lea Asan.
∗ 1241 (9416 E. V.): marea năvălire tătară distruge şi
reşedinţa episcopal-catolică, şi şcoala dacoromânească din
localitatea Milcovia, din provincia Moldova a Dacoromâniei
Nord-Dunărene, aflate pe “locul centrului actual de podgorie
Odobeşti, pe Valea Milcovului”.
∗ 1242 – 1252 (9417 – 9427 E. V.): Laurenţiu este voievod
al Transilvaniei.
∗ 1242 (9417 E. V.): cronica stihuită a lui Filip Mousket ne
informează că «Regele Valahilor i-a învins, la trecători, pe
Tătari».
∗ 1244 – 1272 (9419 – 9447 E.V.): “ţările de râuri / munţi”
ale Daciei / Dacoromâniei / Valahiei Nord-Dunărene, sub
conducerea / “ascultarea” dom-nitorului (“regelui”) Olaha,
sunt “legate” / “dependente” de Hoarda de Aur; conducătorii
ţărilor de râuri / munţi din Dacoromânia Nord-Dunăreană
pierd orice speranţă în Constantinopol, “legământul de la
Aurelian” spulberându-se în noul context politic; în funcţie
de noile pericole, şi extracarpaticele ţări de râuri / munţi ale
Dacoromâniei Nord-Dunărene se reorganizează în state
da-coromâneşti medievale (după modelul statului medieval
dacoromânesc al Transilvaniei creat în faţa pericolului
maghiaro-catolic ivit la Tisa, în orizontul anului 1103).
∗ 1246 – 1256 (9421 – 9431 E. V.): Mihai I Asan
împărăţeşte Valahia Sud-Dunăreană.
∗ 1247 (9422 E. V.): misionarul franciscan, Giovani da
Pian del Carpini, menţionează în notele sale de călătorie că
a întâlnit pe drumul nord-pontic şi pe “regele”
Dacoromânilor extracarpatici, Olaha, ce se întorcea de la
curtea marelui han al Hoardei de Aur.

120
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1247 (9422 E. V.): Diploma Cavalerilor Ioaniţi


consemnează la graniţa intereselor medieval-politice ale
acestora patru formaţiuni politic-administra-tiv-culturale din
Dacoromânia Nord-Dunăreană, după (re-)numele conducă-
torilor lor: [ara lui Alutuon (“capul / conducătorul [ării de Olt /
Alutua, «Alutus») / Alutua, sau Alutuania, adică “Oltenia” (în
documente, cu tendinţă slavizantă de cancelarie: «Lytuon»
/ «Litovoi», ori «Lytua / Litua»), inclu-zând şi [ara Haţegului;
[ara lui Seneslau, în stânga Oltului, în zonele de munte /
deal de la Argeş, Muscel şi Dâmboviţa, întinzându-se şi
peste şes, până la Dunăre; [ara lui Ioan, circumscriind “aria
judeţului Romanaţi”, [ara lui Lupu (onomastic tradus în
Farcaş de documentul unguresc), circumscri-ind “aria de
azi a judeţului Vâlcea”.
∗ 1256 (9431 E. V.): Căliman al II-lea Asan împărăţeşte
Valahia Sud-Du-năreană.
∗ 1257 – 1277 (9432 – 9452 E. V.): Constantin
împărăţeşte Valahia Sud-Dunăreană.
∗ 1261 (9436 E. V.): Irneriu este voievod al Transilvaniei.
∗ 1261 (9436 E. V.): împăratul bizantin, Mihai Paleolog,
recucereşte Con-stantinopolul şi “restaurează” Imperiul
Bizantin.
∗ 1263 – 1264 (9438 – 9439 E. V.): Borşa I este voievod al
Transilvaniei.
∗ 1267 – 1274 (9442 – 9449 E. V.): Nicolae Gheorghe e
voievod al Trans-silvaniei (cu întrerupere în 1271).
∗ 1270 – 1277, 13 octombrie: Matei Geac este voievod al
Transilvaniei (minus întreruperea: 1273 – 1275; în
documente, numele-i maghiarizat: «Csak»).
∗ 1272 (9447 E. V.): tratat între împăratul greco-bizantin,
Mihail al VIII-lea Paleolog (“socru de han”), şi hanul /
“noionul tătar din Dinastia Batuizilor”, Nogai (“ginere” al
împăratului bizantin), prin care delimitează sferele / pute-rile
în spaţiul Daciei / Dacoromâniei (Valahiei Mari): partea
nord-dunăreană rămâne Nogai-ului; partea sud-dunăreană
121
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

– Paleologului. Valahia Sud-Du-năreană devine un stat


aservit Imperiului Bizantin, sub regi “hibrizi” greco-bizantino-
valahi, acceptând “jocurile politice” de la Constantinopol,
până la cucerirea otomană.
∗ 1272 (9447 E. V.): imediat după tratatul nogaio-
paleologic, “regele de ar-me” (“ducele” / “banul”) Alutuon
declară independenţa “ţării sale de râuri / munţi”;
Transilvania şi Moldova rămân încă “dătătoare de tribut” lui
Nogai.
∗ 1273 – 1804 (9448 – 9979 E. V.): Imperiul Romano-
German / Hab-sburgic.
∗ 1275 (9450 E. V.): Borşa al II-lea este voievod al
Transilvaniei.

∗ A CINCEA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR /


DACOROMÂNILOR,
SUB SCEPTRUL LUI ALUTUON, LA ANUL 1277
(9452 E. V.),
ÎN STATUL MEDIEVAL AL [ĂRII ROMÂNEŞTI
∗ 1277 (9452 E. V.): “regele” / “voievodul” Dacoromânilor-
munteni / olteni, Alutuon («Lytuon»), spre a face faţă
pericolelor mongolo-tătare, bizantine, ungureşti etc.,
reuneşte în statul medieval al [ării Româneşti, alături de
Oltenia, şi Muntenia, Basarabia etc., devenind stăpân şi
peste ţinuturile cu Episcopatul Cumanilor şi cu “cavaleri
teutoni”, “cumani” ş. a.; în această calitate, de domn / “rege”
al [ării Româneşti, se războieşte cu armata regelui Ungariei,
“cumanul” Ladislau al IV-lea, ce “îşi revendică” “papalo-
cumano-ungureşti” pământuri «de dincolo de Alpi /
Carpaţi»; “expediţia cruciată” a lui Ladislau al IV-lea nu s-a
soldat decât cu «capturarea lui Bărbat», fratele voievodului
dacoromân, răscumpărat “cu o sumă însemnată”.
∗ 1277 (9452 E. V.): murind Alutuon (“Lytuon”), fratele său,
Bărbat, urcă în tronul domnesc al [ării Româneşti.
122
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1277 – 1279 (9452 – 9454 E. V.): Ionilă (Ivăilă / Lacană /


“Lacanas”, sau Bărdacă / “Brdokba”) împărăţeşte Valahia
Sud-Dunăreană.
∗ 1277 (9452 E. V.), octombrie – decembrie: Nicolae
Mauriciu este voievod al Transilvaniei.
∗ 1278 – 1279 (9453 – 9454 E. V.): Finta este voievod al
Transilvaniei.
∗ 1279 – 1280 (9454 – 9455 E. V.): Ioan al III-lea Asan
împărăţeşte Valahia Sud-Dunăreană.
∗ 1279 – 1600 (9454 – 9775 E. V.): statul medieval-
dacoromânesc al Transilvaniei (“principatul” / “voievodatul”)
are – de la Finta până la Mihai Viteazul – următorii
conducători (“voievozi”, “vicevoievozi”, “principi”, “gu-
vernatori” etc.): Roland Borşa (1282; 1285; 1293), Nicolae
Mauriciu, Toma (1322 – 1354), Nicolae Aba, Toma Cioară
(cu numele maghiarizat în “can-celarie”, în documente:
«Csor»), Egidiu, Nicolae Conci («Konth»), Andrei Lache
(«Lackfi»), Dominic Măciucă («Machka»), Petru de Oarda,
Nicolae Lache (1367 – 1369), Ştefan Lache (1373 – 1376),
Ioan Timiş («Temeş»), Petru (1394 – 1395), Ioan Petru de
Oarda, Laurenţiu, Ştefan de Nădab (1402 – 1403), Petru de
Striga («Strigh»), Ioan de Dăbâca, Dumitru de Pan (1437),
Desideriu (1438 – 1440), Nicolae de Ocna Sibiului (1439 –
1440), Petru Sărăcin («Szerecsen», 1441), Iancu de
Hunedoara (1441; 1448; şi “comite de Timiş”, “locţiitor şi
căpitan general al regatului Ungariei”: 1445; “ban de
Severin şi căpitan al Belgradului”: 1446; “guvernator al
Ungariei”: din 1446), Gheorghe Ciopor («Csupor de
Monoszlo», 1443), Marcu de Herepea (1446), Gheorghe de
Bala (1447), Nicolae Ardeal (< pelasgo-daco-thracul
toponim Arutela / Arudela; “maghiarizat”: «Erdelyi»), Ioan
Lupu de Miercurea («Far-caş», 1459), Blasiu / Vlasu ( =
“Valahul” / “Dacoromânul”; dar cancelaria maghiarizării /
ungurizării îl botează: «Blasiu Magyar», 1473 – 1475),
Petru Micu (“vicele” lui Blasiu are şi el numele tradus în

123
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

umgureşte / maghiară: «Kis» = mic), Petru Jurebie


(«Gereb», 1478 – 1479), Bartolomeu Dragoş («Dragfi»),
Petru de Bozin (< “boz” / “boj”, nume dacic de plantă –
Sambu-culus ebulus, + suf. -in), Nicolae Macedoniu (1527),
Ştefan Măilat (1534 – 1539) ş. a.; rangul de principe îl are
pentru prima oară Mercuriu (1103 – 1113); “rangul” este
“redescoperit” în 1575; aşadar, Transilvania are între 1575
şi 1600, principii: Ştefan Bathory (1575 – 1583, între 1575 şi
1586 fi-ind şi rege al Poloniei), Cristofor Bathory (1576 –
1581), Sigismund Bathory (1581 – 1597; 22 august 1598 –
martie 1599), Maria Cristierna Bathory (1598), Andrei
Bathory (martie-octombrie 1599).
∗ 1281 (9456 E. V.), 1 iulie – 16 august: activitatea
comercială extraordi-nară a portului dunărean-
dacoromânesc Vicina (Isaccea-România) monopoli-zează
20,2Î din contractele comerciale ale Constantinopolului /
Perei: «Spre a vedea cât de activ era importul şi exportul la
Dunărea de Jos în a doua jumătate a secolului al XIII-lea,
dăm câteva date privind viaţa comercială a oraşului şi
portului Vicina, pe locul Isaccei de astăzi. Numai într-o lună
şi jumătate, de la 1 iulie la 16 august 1281, se încheie la
Pera (Constantinopol) de către un singur notar genovez – şi
erau 20 asemenea notari în capitala Imperiului Bizantin –
nu mai puţin de 27 de contracte de comandită pentru
Vicina, în valoare de 4100 de hiperperi. Această cifră apare
în adevărata ei lumină când constatăm că ea reprezintă
20,2Î din totalul tranzacţiilor încheiate la Pera cu toate
posesiunile genoveze şi depăşeşte comerţul Perăi cu
Genova însăşi, oraşul metropolă, care nu reprezintă decât
18Î. Aşadar, Vicina era un centru comercial de prim rang.
Fără să ajungă la însemnătatea Vicinei, dar un comerţ
activ, important, avea loc şi la Chilia, portul din Deltă, de pe
malul drept al braţului cu acelaşi nume al Dunării, la Brăila,
care va deveni, în secolul al XIV-lea, principalul port al [ării
Româneşti, la Oraşul de Floci, de la gura Ialomiţei, existent

124
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

înainte de 1300 şi specializat în comerţul cu lână şi brânză,


la Giurgiu, având în faţă, pe malul drept, străvechea
aşezare de la Russe – turceşte Rusciuk – iar în epoca
Imperiului Roman, Sexanta Prista, la Zimnicea, în faţa
Şiştovului, la Calafat, cu nume specific portuar, în faţa
Vidinului, în sfârşit, la Severin, în extremitatea de apus a
[ării Româ-neşti» (IIR, 27 sq.). În aceste localităţi prospere
ale Dacoromâniei – ca şi în cele de pe ţărmul Mării Getice /
Negre: Constanţa / Tomis, Mangalia / Cal-latiani (Callatis)
etc. – existau şi şcoli bisericeşti dacoromâneşti ai căror ab-
solvenţi susţineau «o asemena viaţă de negoţ, de-a lungul
Dunării», fiind cu deosebită «ştiinţă de carte, socotitori buni,
cunoscători ai monedelor, apoi
vameşi pentru autoritatea politică» (ibid.).
∗ 1280 – 1292 (9455 – 9467 E. V.): Gheorghe I
împărăţeşte Valahia Sud-Dunăreană. Strălucita putere a
statului independent al Valahiei Mari din vre-mea lui Ioan al
II-lea Asan (cel ocolit chiar şi de Genghis-Han) “a fost
măcinată / distrusă” sub epigonii de dincoace de 1241, între
Imperiul Tătaro-Mongol şi Imperiul Bizantin, ce şi-au întins
tentaculele peste Carpaţi, Dunăre şi Balcani, începând din
a doua jumătate a secolului al XIII-lea d. H., îndeosebi,
după înregistrarea apusului Imperiului Latin de Răsărit (la
25 iulie 1261) şi după reînvigorarea Imperiului Bizantin sub
împăraţii Mihail Paleolog
al VIII-lea (1259 – 1282) şi Andronic al II-lea Paleolog
(1282 – 1328).
∗ 1301 (9476 E. V.), aprox.: oraşul Baia, din Dacoromânia
de Est – provin-cia Moldova, «cu mine de argint şi de aur»,
«potrivit inscripţiei de pe pe-cetea sa» (IIR, 29), din
orizontul anului 1301, se considera drept “capitala
provinciei Moldova”.
∗ 1310 – 1352 (9485 – 9527 E. V.): Ioan Basarab /
Basarab I este voievod / domn (“rege”) al [ării Româneşti.

125
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1330, aprox. – 1358 ( 9505 – 9533 E. V.): Bogdan este


voievod al Mara-mureşului.
∗ 1330 (9505 E. V.): războiul de la Posada, dintre Carol
Robert de Anjou, regele Ungariei, şi Basarab I, domnul /
“regele” [ării Româneşti; armata Un-gariei este distrusă în
întregime la Posada / Arutela-Cozia, pe Olt, Basarab I
reuşind să păstreze astfel independenţa statului.
∗ 1346 (9521 E. V.): Balica este “rege de arme” în “ţara de
râuri / munţi” a
Dacoromâniei / Valahiei Sud-Dunărene, Dunogaetia /
Dobrogea.
∗ 1352 – 1364 (9527 – 9539 E. V.): Nicolae Alexandru este
domn al [ării Româneşti.

∗ A ŞASEA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR /


DACOROMÂNILOR,
SUB SCEPTRUL LUI DRAGOŞ, LA ANUL 1352 (9527
E. V.),
ÎN STATUL MEDIEVAL AL MOLDOVEI
∗ 1352 – 1353 (9527 – 9528 E. V.): Dragoş este domn al
Moldovei, reu-nind ţările de râuri / munţi ale Daciei /
Dacoromâniei de Est, Moldadava / Moldova, Buvovina,
Basarabia, Tirasgeţia etc.
∗ 1354 – 1358 (9529 – 9533 E. V.): Dragoş-Sas este domn
al Moldovei.
∗ 1359 (9534 E. V.): Balc este domn al Moldovei.
∗ 1359 (9534 E. V.): Mitropolia [ării Româneşti are sediul
la Curtea de Argeş.
∗ 1359 – 1365 (9534 – 9540 E. V.): Bogdan este domn al
Moldovei.
∗ 1359 (9534 E. V.): este atestată documentar Mânăstirea
Argeşului, capo-dopera evmezic-arhitecturală de la Curtea
de Argeş, “conectată” la mitul jert-fei zidirii.

126
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1364 (9539 E. V.): se zideşte în provincia Maramureş a


Dacoromâniei Nord-Dunărene, Mânăstirea Ieud, vestită şi
prin şcoala-i de copişti de texte religioase.
∗ 1364 – 1377 (9539 – 9552 E. V.): Vlaicu este domn al
[ării Româneşti; bate monedă chiar din primul an de
domnie.
∗ 1369 (9544 E. V.): Vlaicu, domnul [ării Româneşti, obţine
prima victorie dunăreană asupra armatelor de pradă
otomane / turceşti.
∗ 1370 (9545 E. V.): călugărul Nicodim de Oltenia
întemeiază Mânăstirea Vodiţa.
∗ 1373 (9548 E, V.): Bogdan-Laţcu este domn al Moldovei.
∗ 1374 – 1375 (9549 – 9550 E. V.): Costea Muşat este
domn al Moldovei.
∗ 1375 (9550 E. V.): călugărul Nicodim de Oltenia
întemeiază Mânăstirea Tismana.
∗ 1375 – 1391 (9550 – 9566 E. V.): Petru I Muşat este
domn al Moldovei; în al doilea an al domniei sale bate
monedă.
∗ 1377 – 1383 (9552 – 9558 E. V.): Radu Basarab este
domn al [ării Româneşti.
∗ 1383 – 1386 (9558 – 9561 E. V.):Dan I Basarab este
domn al [ării Româneşti.
∗ 1386, 23 septembrie – 1418, 31 ianuarie (9561 – 9593 E.
V.): Mircea cel Bătrân este domn / “rege” în statul medieval
dacoromânesc al [ării Româ-neşti.
∗ 1386 (9561 E. V.): Mircea cel Bătrân începe zidirea
Mânăstirii Cozia.
∗ 1393 – 1878 (9568 – 10.053 E. V.): Turrnova / Târnova,
fosta strălucită capitală a Valahiei Mari din vremea Dinastiei
Dacoromâne a Asăneştilor, “ca-pitală” a Valahiei Sud-
Dunărene aservită Imperiului Greco-Bizantin, se pră-
buşeşte sub asediul armatelor imperial-otomane conduse
de sultanul Baiazid I Fulgerul; şi minunata ţară de râuri /

127
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

munţi a Moesiei din fosta Valahia Mare, din “fosta” Dacia /


Dacoromânia lui Regalian, intră în jugul Imperiului Turc /
Otoman, pentru câteva secole, până în 1878, când este
eliberată de armatele României şi ale Imperiului [arist / Rus
(şi când armatele Imperiului Rus / [a-rist impun apariţia nu a
unui stat al Valahiei, ci a unui stat slav, Bulgaria).
∗ 1394 (9569 E. V.): bătălia de la Rovine; armata lui
Mircea cel Bătrân zdro-beşte armatele aliate ale Turcilor şi
ale Sârbilor.
∗ 1391 (9566 E. V.): se zideşte în provincia Maramureş a
Dacoromâniei Nord-Dunărene, Mânăstirea Peri,
subordonată direct Patriarhiei din Constan-tinopol; a avut şi
o vestită şcoală de copişti de texte religioase (cf. IIR, 31).
∗ 1391 – 1394 (9566 – 9569 E. V.): Roman I Muşat e
domn al Moldovei.
∗ 1394 – 1399, 12 august (9569 – 9574 E. V.): Ştefan I
Muşat este domn al Moldovei.
∗ 1394 – 1397 (9569 – 9572 E. V.): Vlad I este “rege de
arme” al Dunogae-tiei / Dobrogei.
∗ 1395 (9570 E. V.): Dacoromânii-moldoveni, sub Ştefan I
Muşat, zdrobesc pe invadatorii unguri în bătălia de la Târgu
Neamţ.
∗ 1397 (9572 E. V.): Mircea cel Bătrân înfrânge armata
otomană pătrunsă în [ara Românească.
∗ 1399, 13 august – 1400, 10 februarie (9574 – 9575 E.
V.): Iuga Ologu este domn al Moldovei.
∗ 1400, 11 februarie – 1432, 1 ianuarie (9575 – 9607 E.
V.): Alexandru cel
Bun este domn al Moldovei.
∗ 1409 (9584 E. V.): “cneazul” dacoromân / valah, Ioan
Voicu, din Transil-vania, primeşte rangul de nobil de la
regele Sigismund de Luxemburg al Un-gariei, «pentru
faptele sale de arme» (CRom, 274); Ioan Voicu este tatăl lui
Iancu de Hunedoara şi bunicul lui Matei Corvin (“cel mai
strălucit rege al Ungariei tuturor timpurilor”).
128
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1418, 1 februarie – 1600 (9593 – 9775 E. V.): statul


medieval-da-coromânesc al [ării Româneşti (sau al
Munteniei) are următorii domni (la Pelasgo-Daco-Thraci,
sau Dacoromâni / Valahi: Domnia ca instituţie statală este
superioară Regalităţii; în spiritul Zalmoxianismului: Domnul
este repre-zentantul lui Dumnezeu în Dacia / Dacoromânia;
Regele este “alesul” po-porului), de la Mircea cel Bătrân
până la Mihai Viteazul: Mihail I (1418 – 1420), Dan al II-lea
(1420, august – 1431, martie), Radu al II-lea, Alexandru I
Aldea (1431 – 1436), Vlad Dracul, Mircea Vlad Dracul,
Basarab al II-lea, Iancu de Hunedoara (4 – 16 decembrie
1447), Vladislav al II-lea, Vlad [epeş (1448; 3 iulie 1456 –
14 august 1462; 7 noiembrie – decembrie 1476), Radu cel
Frumos, Basarab cel Bătrân (1473 – 1476 / 1477), Basarab
cel Tânăr, Mircea Dracu, Vlad Călugăru, Radu cel Mare,
Mihnea cel Rău, Vlad cel Tânăr, Neagoe Basarab (23
ianuarie 1512 – 15 septembrie 1521), Teodosie Basarab
(septembrie – decembrie 1521), Vlad Dragomir Călugăru,
Radu de la Afumaţi, Vladislav al III-lea, Radu Bădica, Moise
Vladislav, Vlad Vintilă, Radu Paisie, Mircea Ciobanul, Radu
Ilie, Pătraşcu cel Bun, Petru cel Tânăr, Alexandru al II-lea,
Vintilă Pătraşcu, Mihnea Turcitul, Petru Cercel (iulie 1583 –
6 aprilie 1585), Radu Ciobanul, Ştefan Surdul, Alexandru
cel Rău (august 1592 – septembrie 1593).
∗ 1423 (9598 E. V.): Dan al II-lea biruie oştile otomane
invadatoare ale [ării Româneşti.
∗ 1432, ianuarie – 1433, noiembrie (9607 – 9608 E. V.):
Iliaş este domn al Moldovei.
∗ 1433 – 1447 (9608 – 9622 E. V.): Ştefan al II-lea este
domn al Moldovei (asociat cu Iliaş: 1435 – 1442; asociat cu
Petru al II-lea:1444, aprilie – 1445, aprilie).
∗ 1437 – 1438 (9612 – 9613 E. V.): Marea răscoală
dacoromânească-ţără-
nească din Transilvania, declanşată de la Bobâlna,
împotriva exploatării sân-geroase exercitate de nobilimea

129
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

maghiară / ungurească, secuiască, săsească, dar şi


împotriva insignifiantei boierimi autohtone, lipsită de
conştiinţă naţio-nală dacoromânească, “înnobilată” sub
nume maghiarizate.
∗ 1437 (9612 E. V.), septembrie, 16: la Căpâlna, mârşava
nobilime ungară / maghiară, secuiască şi săsească încheie
pactul Unio Trium Nationum împo-triva naţiunii antohtone,
majoritare, a Dacoromânilor / Valahilor din Transil-vania,
împotriva răscoalei acestora, declanşată de la Bobâlna.
∗ 1442 (9617 E. V.), 2 septembrie: bătălie româno-turcă la
râul Ialomiţa (România); oştirile Dacoromâniei Nord-
Dunărene, conduse de Iancu de Hu-nedoara, obţin o
strălucită victorie asupra uriaşei armate otomane
comandată de Sehabeddin, beglerbegul Rumeliei; această
biruinţă inaugurează seria vic-
toriilor lui Iancu de Hunedoara în războaiele duse împotriva
Imperiului Turc.
∗ 1443 (9618 E. V.): Iancu de Hunedoara, în fruntea oştilor
dacoromâneşti-munteneşti, face o incursiune la sudul
Dunării, în Imperiul Otoman, obţinând «şase victorii asupra
Turcilor» (CRom, 276).
∗ 1444 – 1449 (9619 – 9624 E. V.): Petru al II-lea este
domn al Moldovei (asociat cu: Ştefan al II-lea: 1444 – 1445;
Roman al II-lea: 1447).
∗ 1446 – 1453 (9621 – 9628 E. V.): Dacoromânul / Valahul
Iancu de Hu-nedoara este guvernator al Ungariei.
∗ 1447 – 1448 (9622 – 9623 E. V.): Roman al II-lea este
domn al Moldovei (asociat cu: Petru al II-lea: 1447).
∗ 1448 – 1449 (9623 – 9624 E. V.): Ciubăr este domn al
Moldovei.
∗ 1449 (9624 E. V.), 20 februarie – 12 octombrie:
Alexăndrel Olehno este domn al Moldovei.
∗ 1449 – 1451 (9624 – 9626 E. V.): Bogdan al II-lea este
domn al Mol-dovei.

130
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1451 – 1457 (9626 – 9632 E. V.): Petru Aron este domn


al Moldovei (cu întreruperile: 1452 – 1454; 1455).
∗ 1452 (9627 E. V.): Dacoromânul / Valahul Iancu de
Hunedoara impune Imperiului Otoman pacea de la
Adrianopol; «Imperiul Otoman se obligă să nu ridice noi
fortificaţii pe Dunăre şi să nu mai atace [ara Românească,
Transilvania, Ungaria, Serbia şi Ragusa.
∗ 1452 – 1455 (9627 – 9630 E. V.): Alexăndrel este domn
al Moldovei.

∗ PELASGIA / VALAHIA – SAU DACIA /


DACOROMÂNIA – ŞI ULTIMELE IMPERII ALE
EUROPEI: IMPERIUL OTOMAN / TURC, IMPERIUL
AUSTRIAC, IMPERIUL RUS / [ARIST, IMPERIUL
AUSTRO-UNGAR, IMPERIUL RUSO-SOVIETIC
∗ 1453 (9628 E. V.), 29 mai: căderea Constantinusei /
Constantinopolului, capitala Imperiului Roman de Răsărit,
devenit dincoace de orizontul anului 610 (8785 E. V.)
Imperiul Bizantin (după instalarea “permanentă” a Grecilor
în tronul împărătesc); la această dată, Imperiul Bizantin
este “înghiţit” aproape în întregime de puternicul Imperiu
Otoman / Turc; Constantinusa / Constan-tinopolul, sub
conducerea incapabilului împărat greco-bizantin,
Constantin Dragasses, angajează “rezistenţa antiotomană”
cu vreo 9000 de oşteni şi cu 30 de corăbii; armatele
otomane comandate de sultanul Mahomed al II-lea
(folosindu-se, bineînţeles, şi de tunurile de 70 de tone pe
care i le proiectase inginerul român-ardelean, Orban, căruia
Bizantinii / Grecii îi refuzaseră ofer-ta), obţin victoria după
un asediu de câteva luni (martie – mai); Constan-tinusa /
Constantinopolul (“Creştinopolul”) este frumosul oraş
Istambul, din Turcia “europeană” de azi.
∗ 1453 (9628 E. V.) – 1922 (10.097 E. V.): “apogeul” şi
“destrămarea” Im-periului Otoman / Turc.
131
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1457, 14 aprilie – 1504, 2 iulie (9632 – 9679 E. V.):


Ştefan cel Mare este domn al Moldovei.
∗ 1458 (9633 E. V.): Fiul Dacoromânului / Valahului Iancu
de Hunedoara, Matei Corvin, este ales rege al Ungariei.
∗ 1459 (9634 E. V.): «Vlad [epeş refuză să dea haraciul
solicitat de Poarta Otomană / Imperiul Turc» (CRom, 276).
∗ 1461 ( 9636 E. V.): Vlad [epeş «îl trage în ţeapă pe
begul de Nicopole, eliberează Giurgiul de sub Turci şi le
zdrobeşte trupele de pe malul drept al Dunării» (CRom,
276).
∗ 1488 (9663 E. V.): se zideşte – în provincia Moldova a
Dacoromâniei Nord-Dunărene – Mânăstirea Voroneţ.
∗ 1495 (9670 E. V.): sunt rezidite Bicerica Ortodoxă a
Dacoromânilor din Şchei-Braşov şi Şcoala Orăşenească
Dacoromânească din Şcheii Braşovului.
∗ 1504, 2 iulie – 1600 (9679 – 9775 E. V.): statul medieval-
dacoromânesc al Moldovei are – de la Ştefan cel Mare
până la Mihai Viteazul – următorii domni: Bogdan al III-lea
(1504 – 1517), Ştefăniţă, Petru Rareş (1527 – 1538; 1541 –
1546), Ştefan Lăcustă, Alexandru Cornea, Iliaş, Ştefan
Rareş, Ioan Joldea, Alexandru Lăpuşneanu (septembrie
1552 – 18 noiembrie 1561; 24 octombrie 1563 / martie 1564
– 1568), Despot Vodă (1561 – 1563), Ştefan Tomşa,
Bogdan Lăpuşneanu, Ion Vodă cel Viteaz (1572 – 1574),
Petru Şchiopu, Ion Potcoavă, Iancu Sasu Rareş, Aron
Lăpuşneanu, Alexandru cel Rău, Petru Lăpuşneanu, Ştefan
Răzvan (24 aprilie – august 1595), Ieremia Moghilă (august
1595 – 25 mai 1600).
∗ 1541 (9716 E. V.): Turcii ocupă Budapesta; după
instituirea dominaţiei Habsburgilor asupra părţilor de vest şi
de nord-vest ale Ungariei şi asupra Croaţiei, transformă în
paşalâc Ungaria de Sud şi Ungaria Centrală (pentru 158 de
ani: 1541 – 1699); provinciile Dacoromâniei Nord-Dunărene
ce fuse-seră sub dominaţie habsburgică – Banatul, Crişana

132
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

şi Ardealul – se con-stituie în Principatul Autonom al


Transilvaniei, sub suzeranitate turcească.

∗ A ŞAPTEA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR /


DACOROMÂNILOR,
SUB SCEPTRUL LUI MIHAI VITEAZUL, LA ANUL
1600 (9775 E. V.),
ÎN STATUL MEDIEVAL AL DACIEI
∗ 1593 (9768 E. V.): 10 octombrie: Mihai Viteazul, fiul
domnitorului Pă-traşcu cel Bun, este înscăunat în tronul [ării
Româneşti.
∗ 1594 (9769 E. V.), 13 noiembrie: Mihai Viteazul
declanşează bătăliile cu trupele turceşti staţionate în
Bucureşti, Oraşul de Floci, Hârşova, Silistra; la Ruse /
Rusciuk, pe malul Dunării, spulberă şi oastea otomană ce
însoţeşte pe Bogdan, spre a-l instala ca nou domn al [ării
Româneşti; un alt corp de oaste dacoromânească, sub
comanda banului Mihalcea, zdrobeşte o altă oaste tur-
cească, însoţitoare a lui Ştefan Surdu, spre a fi instalat în
tronul Moldovei, în locul lui Aron Vodă.
∗ 1595 (9770 E. V.), 13 / 23 august: bătălia de la
Călugăreni; Mihai Vi-teazul zdrobeşte armata imperial-
otomană de sub comanda lui Sinan Paşa.
∗ 1596 (9771 E. V.): armatele lui Mihai Viteazul trec la
sudul Dunării, în Imperiul Otoman, distrugând fortificaţiile
turceşti din cetăţile-oraşe: Babadag, Vidin, Plevna etc.,
nutrind intenţia / ideea re-Unirii Valahiei Mari din vremea
Dinastiei Asăneştilor.
∗ 1597 (9772 E. V.): sultanul trimite “steag de domnie şi
daruri” lui Mihai Viteazul.
∗ 1598 (9773 E. V.), iunie: tratatul de la Mânăstirea
Dealului între Mihai Viteazul şi împăratul romano-german /
habsburg, Rudolf, privind finanţarea campaniei dacoromâne
antiotomane; Rudolf se obligă să dea lui Mihai Vitea-zul
133
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

plata pentru 5000 de soldaţi şi armament («tunuri, praf,


gloanţe şi alte unelte de război»), domnului / “regelui”
dacoromân revenindu-i obligaţia de a lupta «pentru
alungarea Turcilor şi a altor duşmani ai [ării Româneşti, ai
Transilvaniei şi ai Ungariei».
∗ 1599 (9774 E. V.): Mihai Viteazu începe campania
militară pentru re-Uni-rea [ării Româneşti cu Transilvania;
Mihai Viteazu câştigă bătălia cu trupele lui Andrei Bathory
de la Şelimbăr / Şelimberg, din 28 octombrie; trupele lui
Bathory se dispersează, cuprinse de panică; Andrei
Bathory, «însoţit de câţiva nemeşi sau boieri transilvăneni»,
fuge, spre a trece în Moldova; peste trei zile, întreaga
Transilvanie dacoromânească se închină lui Mihai Viteazul.
∗ 1599 (9774 E. V.), 1 noiembrie: Mihai Viteazul intră
biruitor în Alba Iulia.
∗ 1600 (9775 E. V.), martie-aprilie: Mihai Viteazul porneşte
campania pen-tru re-Unirea Moldovei cu Transilvania şi [ara
Românească, între hotarele Daciei lui Decebal; armata
dacoromână a lui Mihai Viteazul intră în Moldova pe la
Oituz şi zdrobeşte armata lui Ieremia Moghilă (ce avea
“aliate” destule corpuri de oaste polono-ruseşti) în bătăliile
de la Verbia, Bacău, Cetatea Neamţului şi Suceava;
Ieremia Moghilă fuge peste Nistru; la 21 aprilie 1600, Mihai
Viteazul intră în Iaşi, cetatea de scaun a Moldovei,
împlinidu-i-se visul re-Unirii principatelor dacoromâneşti /
valahe nord-dunărene între hotarele Daciei lui Decebal,
ceea ce îl determină să-şi semneze hrisoavele astfel: «Io
Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al [ării
Româneşti, al Ardea-lului şi a toată ţara Moldovei».
∗ 1600 (9775 E. V.), septembrie, 18: forţele imperiale
romano-germane / habsburgice, poloneze, ungureşti,
otomane etc. se mobilizează pentru a dis-truge Statul
Dacoromânilor / Valahilor nord-dunăreni; “trădările”
habsburgice încep să îşi arate colţii; în bătălia de la
Mirăslău (România), domnul Da-coromânităţii, Mihai

134
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Viteazul, este trădat de generalul imperial George Basta,


fiind obligat să se retragă spre Făgăraş.
∗ 1601 (9776 E. V.), 3 august: armata lui Mihai Viteazul,
mai mult “ţinută sub observaţie” de armata imperială a lui
Rudolf, comandată de ignobilul general Basta, decât
“susţinută”, reuşeşte şi de această dată să biruie la
Gorăslău armata lui Bathory (pe Valea Someşului, între
Satu Mare şi Cluj).
∗ 1601 (9776 E. V.), 19 august: în drum spre Alba Iulia, la
18 august, armata lui Mihai Viteazul înnoptează / campează
la Turidava / Turda; în zorii zilei de 19 august, Mihai
Viteazul este surprins în cortul său de război, instalat pe
Câmpia Turdei, de un detaşament “aliat”, de trei sute de
Germani şi de Valoni, trimis de generalul Basta, desigur, cu
aprobarea Curţii de Praga a lui Rudolf şi cu ordinul de a-l
“aresta” / “suprima”: pătrunzând în cortul lui Mihai Viteazul,
«comandantul detaşamentului îi spuse: “Eşti prins!” Mihai
rosti un singur cuvânt: “Ba” şi dădu să pună mâna pe sabie.
În aceeaşi clipă însă, un valon îl împuşcă, un al doilea îi
străpunse pieptul, alţii îl loviră cu halebardele. “Şi căzu
trupul lui cel frumos ca un copaciu – ne spune cronica [ării
Româneşti – pentru că nu ştiuse, nici se prilejise sabia lui
cea iute în mâna lui cea vitează”. Ucigaşii îi tăiară capul...»
(GIrva, 380). Comisul Radu Florescu a eliberat capul
Domnitorului Mihai Viteazul din mâna criminalilor imperiali
ai lui Rudolf şi Basta, ducându-l la Mânăstirea Dealului,
«unde şi astăzi odihneşte» (potrivit ritualul celor din ordinul
Cavalerilor Zalmoxi-anismului); trupul «fu îngropat pe
Câmpia Turdei» (ibid.). Dacia lui Mihai Viteazul fu iar ruptă
în trei prin voinţa imperiilor evmezice.
∗ 1602 – 1858 (9777 – 10.033 E. V.): pe scaunul domnesc
/ “regal” al principatul dacoromânesc-medieval al [ării
Româneşti se perindă: Radu Mihnea, Radu Şerban, Gavril
Moghilă, Alexandru Iliaş, Alexandru Coconul, Leon Tomşa,
Matei Basarab, Constantin Şerban Basarab, Mihnea al III-

135
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

lea, Gheorghe Ghica, Grigore Ghica, Radu Leon, Antonie


Vodă din Popeşti, Şer-ban Cantacuzino, Constantin
Brâncoveanu (28 octombrie 1688 – 24 martie 1714), Ştefan
Cantacuzino, Nicolae Mavrocodat, Ioan Mavrocordat,
Constan-tin Mavrocordat, Mihai Racoviţă, Grigore al II-lea
Ghica, Matei Ghica, Con-stantin Racoviţă, Scarlat Ghica,
Ştefan Racoviţă, Alexandru Ghica, Grigore al III-lea
Alexandru Ghica, Manole Ruset, Alexandru Ipsilanti,
Nicolae Caragea, Mihai Şuţu, Nicolae Mavrogheni,
Alexandru Moruzi, Constantin Hangerliu, Constantin
Ipsilanti, Ioan Caragea, Scarlat Callimachi, Tudor
Vladimirescu (15 martie – 15 mai 1821), Grigore al IV-lea
Ghica, Gheorghe Bibescu, Bar-bu Ştirbei ş. a. (în
majoritatea lor, provenind din Fanar şi făcând politica Porţii
/ Imperiului Otoman).
∗ 1602 – 1858 (9777 – 10.033 E. V.): în scaunul domnesc
/ “regal” al da-
coromânescului principat medieval al Moldovei se perindă,
în majoritatea lor (ca şi în [ara Românească / Muntenia),
trimişi de Istambul / Fanar (unii reuşind să cumpere tronul
la Poartă de câte trei-patru ori, sau “alternativ”, când în
Muntenia, când în Moldova): Ieremia Moghilă, Mihail
Moghilă, Con-stantin Moghilă, Ştefan al II-lea Tomşa,
Alexandru Moghilă, Radu Mihnea, Gaspar Graţiani,
Alexandru Iliaş, Miron Barnowski-Moghilă, Alexandru Co-
conul, Moise Moghilă, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan,
Gheorghe Ghica, Şerban Constantin Basarab, Ştefăniţă
Lupu, Eustratie Dabija, Gheorghe Duca, Ştefan Petriceicu,
Dumitraşcu Cantacuzino, Antonie Ruset, Constantin Cante-
mir, Dimitrie Cantemir, Constantin Duca, Antioh Cantemir,
Mihai Racoviţă, Nicolae / Constantin Mavrocordat, Grigore
al II-lea Ghica, Ioan Mavrocordat, Matei Ghica, Scarlat
Ghica, Ioan Teodor Callimachi, Grigore Callimachi,
Constantin Moruzi, Alexandru Ipsilanti, Mihai Şuţu,

136
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Alexandru Şuţu, Alexan-dru Hangerliu, Ioniţă Sandu Sturza,


Grigore Alexandru Ghica ş. a. (cf. GIrva, 968 sqq.).
∗ 1602 – 1918 (9777 – 10.093 E. V.): principatul
dacoromânesc-medieval al Transilvaniei are următorii
principi (între 1601 – 1711) / guvernatori (impuşi de
Imperiului Habsburgic / Austriac, sau, din 1867, Austro-
Ungar): Sigismund Bathory (în mai multe rânduri), Moise
Secuiu, Ştefan Bucică («Bocskai»), Sigismund Rakoczi,
Gabriel Bathory, Gabriel Bethlen, Caterina de Brandenburg,
Ştefan Bethlen, Gheorghe Rakoczi, Francisc Rhedei, Acaţiu
Barcsai, Ioan Kemeny, Mihai Apafi, Emeric Tokoly, Francisc
Rakoczi al II-lea (1704 – 1711) / Gheorghe Banffy, Ştefan
Haller, Ştefan Wesselenyi, Sigis-mund Corniş («Kornis»),
Francisc Anton Wallis, Ioan Haller, Fr. V. Wallis, Ladislau
Kemeny, Adolf Buccow, Andrei Hadik, Carol O’Donell,
Maria-Iosif Auersperg, Samuil Brukenthal, Gheorghe
Banffy, Ioan Iosică («Josika»), Fer-dinand d’Este, Ioan
Corniş, Iosif Teleki, Emeric Miko, Ludovic Wohlgemuth,
Carol Schwarzenberg, Frederic Liechtenstein, Ludovic
Folliot de Crenneville ş. a. (cf. GIrva, 720 sq.); din 1867
până în 1918, în Imperiul Austro-Ungar, Transilvania (ca şi
Slovacia şi Croaţia) este guvernată de la Budapesta; gu-
vernele Andrassy şi Tisza duc o cumplită politică de
deznaţionalizare, de ma-ghiarizare / ungurizare.
∗ 1611 (9786 E. V.): domnitorul [ării Româneşti, Radu
Şerban, «îl înfrânge la Braşov pe Gabriel Bathory care
invadase cu armate Muntenia, în 1610» (CRom, 278).
∗ 1613 (9788 E. V.) – 1916 (10.091 E. V.): “apogeul”
Imperiului Rus.
∗ 1648 (9823 E. V.): «Transilvania participă ca stat
suveran la tratatul de pace din Westfalia» (CRom, 278).
∗ 1650 (9825 E. V.): Invazie a Tătarilor – aliaţi cu Cazacii –
, în Moldova.
∗ 1695 (9870 E. V.): domnitorul dacoromân de Bucureşti,
Constantin Brân-coveanu, «primeşte de la Curtea din Viena

137
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

titlul de Principe al Imperiului ca o recunoaştere a serviciilor


aduse în războiul cu Turcii» (CRom, 279).
∗ 1711 (9886 E. V.): Dimitrie Cantemir – în baza tratatului
de la Luţk, în-cheiat cu ţarul Rusiei, Petru I – angajează
războiul cu Imperiul Otoman, con-tând pe sprijinul
Moscovei; bătălia are loc la Stănileşti-Prut; nesosind la timp
ajutorul rusesc, armata Dacoromânilor-moldoveni este
înfrântă de armata im-perial-otomană; în urma eşecului
militar-politic, D. Cantemir, unul dintre cei mai de seamă
enciclopedişti ai Europei acelor timpuri, este nevoit să-şi
pă-răsească Patria şi să se stabilească la Curtea lui Petru I.
∗ 1712 (9887 E. V.): Imperiul Otoman instituie regimul
fanariot pentru Mol-dova.
∗ 1714 (9889 E. V.): Constantin Brâncoveanu şi cei patru
feciori ai săi sunt decapitaţi din ordinul sultanului otoman la
Istambul.
∗ 1716 (9891 E. V.): Imperiul Otoman instituie regimul
fanariot şi pentru [ara Românească, din care se va ieşi abia
după Revoluţia lui Tudor Vladi-mirescu.
∗ 1718 – 1739 (9893 – 9914 E. V.): Oltenia se află sub
stăpânirea Aus-triecilor.
∗ 1758 (9933 E. V.): invazie tătară în Principatele
Dacoromâne.
∗ 1775 (9950 E. V.): Acord austro-turc în urma căruia
«Moldova pierde Bucovina» (CRom, 279).
∗ 1784 (9959 E. V.): marea răscoală ţărănească a
Dacoromânilor / Vlahilor din Transilvania conduşi de Horia,
Cloşca şi Crişan, împotriva exploatării sângeroase a
ţărănimii de către nobilimea ungurească / maghiară.
∗ 1791 (9966 E. V.): Supplex libellus Valachorum
Transsilvaniae, prin care se cere împăratului Leopold al II-
lea de la Viena să recunoască Dacoromâ-nimea
preponderentă din Transilvania ca naţiune egală în drepturi
cu celelalte naţiuni din Imperiul Habsburgic / Austriac.

138
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1804 (9979 E. V.) – 1867 (10.042 E. V.): Imperiul


Austriac “la apogeu”.
∗ 1812 (9987 E. V.): după încheierea războiului ruso-turc
dintre anii 1806 şi 1812, Imperiul Otoman / Turc decide să
cedeze Imperiului Rus / [arist teritoriile dacoromâneşti de la
est de Prut – provincia istorică a Basarabiei, partea dintre
Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Getică / Neagră a fostului stat
medieval dacoromânesc al Moldovei etc.; teritoriile
dacoromâneşti respec-tive, sub numele de Basarabia, sunt
transformate în gubernie a Imperiului Rusiei.
∗ 1821 (9996 E. V.): Revoluţia condusă de Tudor
Vladimirescu.
∗ 1828 – 1829 (10.003 – 10.004 E. V.): în vremea acestui
război ruso-turc, armatele imperiale ale Rusiei ocupă
Moldova şi [ara Românească.
∗ 1829 – 1834 (10.004 – 10.009 E. V.): în Moldova şi în
[ara Românească se instalează Administraţia Rusească,
aflată în seama generalului Kiseleff.
∗ 1848 (10.023 E. V.): Revoluţiile burghezo-democratice
cuprind şi [ările Dacoromâneşti.
∗ 1848 (10.023 E. V.), septembrie, 16: îşi încheie lucrările
cea de-a treia Adunare Naţională Dacoromânească de Blaj,
la care participă 60.000 de ţărani (înarmaţi); Adunarea
Naţională Dacoromânească de Blaj declară că nu
recunoaşte “uniunea” Transilvaniei cu Ungaria; iobăgimea
valahă / română îşi reafirmă revendicările; încep înrolările
în oştirea populară a lui Avram Iancu, Axente Sever şi
Iovian Brad.

∗ A OPTA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR /


DACOROMÂNILOR, SUB SCEPTRUL LUI
ALEXANDRU IOAN CUZA, LA ANUL 1859 (10.034 E.
V.),
ÎN STATUL MODERN AL ROMÂNIEI

139
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1859 (10.034 E. V.), 24 ianuarie: ia fiinţă statul naţional


al României prin re-Unirea a două dintre provinciile mari ale
Daciei / Dacoromâniei lui Rega-lian, [ara Românească
(Muntenia) şi Moldova; imperiile admit re-Unirea în-tr-un
stat care să nu poarte numele de Dacia (aşa cum doreau:
Kogălniceanu, Bălcescu, Alecsandri, Cuza ş. a.), ci de
Principatele Unite, apoi de România (de fapt, numele din
383 d. H. / 8558 E. V., sub care era cunoscută Gaetia /
Muntenia în vremea lui Auxenţiu Durostoreanu – care
foloseşte în “micro-monografia” Scrisoare despre credinţa,
viaţa şi moartea lui Ulfila / Lupilă, pentru prima oară într-un
document scris, sintagma: “pământul României “ /
“...solo Romaniae”– v. CDCD, 120).
∗ 1859 (10.034 E. V.), 24 ianuarie – 1866 (10.041 E. V.),
11 februarie: Alexandru Ioan Cuza este domn al României,
“cel mai iubit de popor dintre domnii tuturor anotimpurilor”,
care – alături de ceilalţi paşoptişti din Princi-patele Valahe –
reuşeşte să ridice programatic-statal, prin reforme,
conştiinţa naţională valahică / dacoromânească într-un înalt
grad, punând în pericol fragilele temelii ale imperiilor
secolului al XIX-lea, ale căror roţi dinţate se îmbinau la
Dunăre / Carpaţi.
∗ 1866 (10.041 E. V.), 12 februarie – 7 aprilie: o
“Locotenenţă Domnească” (alcătuită din N. Golescu, Lascăr
Catargiu, N. Haralambie, “Locotenenţă” care l-a determinat
pe Al. Ioan Cuza să abdice şi să ia calea exilului în
Germania, la Heidelberg, unde a murit în 3 mai 1873)
conduce România, după voinţa imperiilor Austro-Ungar,
Rus / [arist şi Turc, imperii ce au decis să pună popoarelor
mai importante de la Dunăre / Balcani domni din case
germanice: Dacoromânilor / Românilor – din casa de
Hohenzollern-Sigmaringen; Bulga-rilor – din casa de Saxa-
Coburg; Grecilor – din casa lui Otto I de Bavaria etc.).

140
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1866 (10.041 E. V.), 8 aprilie – 1881 (10.056 E. V.), 13


martie: Carol I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este pus
domn al României (în locul lui Al. Ioan Cuza).
∗ 1867 (10.042 E. V.) – 1918 (10.093 E. V.): Imperiul
Austro-Ungar, “la a-pogeu”. Austro-Ungaria se opune re-
Unirii Dacoromânilor nord-dunăreni în-tre hotarele Daciei lui
Decebal, cum, de altfel, şi Imperiul Rus / [arist, sau Imperiul
Otoman / Turc.
∗ 1877 (10.052 E. V.), 9 mai: România îşi declară
independenţa faţă de Imperiul Otoman; participă la
Războiul de Independenţă a Dacoromânilor / Vlahilor din
Moesia, aflaţi în lanţurile Imperiului Otoman; dă nenumărate
jertfe pe frontul antiotoman, la Plevna, Smârdan, Griviţa
etc.; intră în război şi Imperiul Rus, care culege laurii
victoriilor dacoromâne; prin voinţa aceloraşi imperii, în
1879, Dacoromânii au constatat că au luptat de fapt nu
pentru eliberarea Valahiei Sud-Dunărene, ci pentru
eliberarea Bulgariei, stat rămas sub suzeranitatea
Imperiului Otoman până în 1908, când îşi proclamă inde-
pendenţa.
∗ 1879 (10.054 E. V.), 16 aprilie: după eliberarea Moesiei
de sub jugul Oto-
man de către armatele României şi ale Imperiului Rus, în
fosta provincie a Daciei / Dacoromâniei lui Regalian, a
Valahiei Mari de sub Dinastia Dacoro-mână / Valahă a
Asăneştilor, se proclamă – prin voinţa Moscovei – statul
slav al Bulgariei (prin aşa-zisa «Adunare Constituantă de la
Târnovo», sau «Constituţia de la Târnovo» – “rămasă în
vigoare până la 4 decembrie 1947, când a fost proclamată
Constituţia R. P. Bulgaria”).
∗ 1881 (10.056 E. V.), 14 martie – 1914 (10.089 E. V.) 26
septembrie: Carol I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este
rege al României.
∗ 1895 (10.070 E. V.), septembrie, 19: se inaugurează cel
mai lung pod (4.088 m) din Europa de la sfârşitul secolului

141
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

al XIX-lea, în România, peste Dunăre, la Cernavodă;


proiectul şi conducerea lucrărilor: inginerul dacoro-mân:
Anghel Saligny; prin această monumentală lucrare,
ingineria dacoro-mânească înregistrează o culminaţie
europeană (cf. BMIst, 221).
∗ 1907 (10.082 E. V.): marea răscoală ţărănească din
România; la înăbuşi-
rea în sânge a acestei răscoale au fost împuşcaţi 11.000 de
ţărani.
∗ 1912 – 1913 (10.087 – 10.088 E. V.): Al II-lea Război
Balcanic. În 1913, prin voinţa imperiilor Rus, Austro-Ungar
şi Otoman, teritoriul Macedoniei este împărţit între Grecia,
Bulgaria, Serbia şi Albania; Thracia este împărţită între
Bulgaria, Grecia şi Turcia; Moesia Superioară este împărţită
între Serbia şi Bulgaria; “reîmpărţiri” nesemnificative după
primul şi al II-lea război mon-dial.
∗ 1914 (10.089 E. V.) – 1918 (10.093 E. V.): primul război
mondial.
∗ 1914 (10.089 E. V.), 27 septembrie – 1927 (10.102 E.
V.), 19 iulie: Ferdinand I (de Hohenzollern-Sigmaringen)
este rege al României.
∗ 1916 (10.091 E. V.), 4 / 17 august: România încheie un
tratat secret cu toate puterile Triplei Înţelegeri, asigurându-i-
se, la încheierea păcii, re-alipi-rea teritoriilor Transilvaniei,
Bucovinei şi Banatului la Patria-Mumă, Ro-mânia.
∗ 1916 (10.091 E. V.), 14 / 27 august: România declară
război Austro-Un-gariei, marcând totodată şi intrarea
României în primul război mondial.
∗ 1917 (10.092 E. V.) – 2000 (10.175 E. V.): Imperiul
Ruso-Sovietic “la a-
pogeu”.
∗ 1918 (10.093 E. V.), 27 martie: provincia istorică
dacoromânească a Basarabiei, anexată Imperiului Rus /
[arist în 1812 (9987 E. V.), dar devenită – în vârtejul
revoluţiilor: burghezo-democratică şi socialistă din Rusia
142
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

anului 1917 (bineînţeles, cu “acordul” lui Lenin) –


independenta Republică Democratică Moldovenească şi
«exprimând voinţa poporului, în virtutea dreptului istoric şi
de neam», se re-uneşte cu Patria-Mumă, România.
∗ 1918 (10.093 E. V.), septembrie, 15: Congresul
Românilor (Dacoro-mânilor / Valahilor), Cehilor, Slovacilor,
Polonilor, Sârbilor, Croaţilor şi Ru-tenilor, de la New York,
votează moţiunea de dezmembrare a Austro-Ungariei şi de
eliberare a tuturor popoarelor din lanţurile Imperiului Austro-
Ungar.

∗ A NOUA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR /


DACOROMÂNILOR, ÎN STATUL MODERN AL
ROMÂNIEI MARI, SUB SCEPTRUL REGELUI
FERDINAND I,
LA ANUL 1918 (10.093 E. V.)
∗ 1918 (10.093 E. V.), 1 Decembrie: re-Unirea parţială
între hotarele Daciei lui Decebal, între hotarele Daciei /
Dacoromâniei lui Regalian, a provinciilor, a “ţărilor de râuri /
munţi”, din “destrămatul” Imperiu Austro-Ungar: Banatul,
statul dacoromânesc-medieval al Transilvaniei (Crişana,
Ardeal, [ara Zarandului, [ara Haţegului, [ara Bârsei etc.),
partea sudică a Maramureşului şi partea sudică a
Bucovinei, cu “statul-mumă” din 1859 al României, în Statul
Naţional Unitar: România-1918 (10.093 E. V.). Articolul Întâi
al Hotărârii Adunării Naţionale de la Alba Iulia: «Adunarea
Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Ba-nat şi
[ara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi
la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918,
decretează unirea acestor Români şi a tuturor teritoriilor
locuite de dânşii, cu România» (apud GIrva, 593).

143
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1927 (10.102 E. V.), 20 iulie – 1930 (10.115 E. V.), 7


iunie: Mihai I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al
României (sub regenţa alcătuită din principele Nicolae,
patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan, preşedintele
Curţii de Casaţie).
∗ 1928 (10.103 E. V.), august, 27: Pactul Kellogg – Briand,
interzicând răz-
boiul ca instrument al politicii internaţionale, este semnat la
Paris de 15 state.
∗ 1928 (10.103 E. V.), septembrie 4: România aderă la
Pactul Kellogg – Briand.
∗ 1930 (10.115 E. V.), 8 iunie – 1940 (10.115 E. V.), 5
septembrie: Carol al II-lea (de Hohenzollern-Sigmaringen)
este rege al României.
∗ 1931 (10.116 E. V.), septembrie, 7: a douăsprezecea
sesiune ordinară a Adunării Societăţii Naţiunilor este
prezidată de reprezentantul României, Ni-colae Titulescu.
∗ 1935 (10.110), septembrie, 17: România devine membru
permanent al Ligii Naţiunilor (cu 50 de voturi din 52
posibile).
∗ 1939 (10.114 E. V.), 7 martie – 21 septembrie: prim-
ministru al Români-
ei este Armand Călinescu; pentru a pune capăt politicii sale
împotriva expan-
sionismului Germaniei hitleriste, legionarii îl asasinează.
∗ 1939 (10.114 E. V.) – 1945 (10.120 E. V.): al doilea
război mondial, cu-prinzând 72 de state şi 80Î din populaţia
planetei.
∗ 1940 (10.115 E. V.), 28 iunie: U. R. S. S. / Imperiul
Ruso-Sovietic (în urma înţelegerilor dintre Stalin şi Hitler)
ocupă teritoriile dacoromâneşti-mol-doveneşti: Basarabia,
Bucovina de Nord, Transnistria, Herţa etc., teritorii de-
venind Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, în
“imperiul roşu”.

144
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1940 (10.115 E. V.), septembrie, 4: Regele Carol al II-lea


(de Hohen-zollern-Sigmaringen) al României numeşte pe
generalul Ion Antonescu pre-şedinte al Consiliului de
Miniştri.
∗ 1940 (10.115 E. V.), septembrie 6 – 1947 (10.122 E. V.),
29 decembrie: Mihai I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este
regele României (a doua oară).
∗ 1940 (10.115 E. V.), 4 noiembrie: Prezidiul Sovietului
Suprem al U. R. S. S. decide ca judeţele dacoromâneşti-
moldoveneşti din sudul Basarabiei (Izmail şi Bolgrad), din
nordul Bucovinei, inclusiv judeţul Hotin, şi cea mai mare
parte a Transnistriei, să intre în componenţa R. S. S.
Ucraina.
∗ 1940 (10.115 E. V.), septembrie, 7: sub presiunea
stalinistă, se încheie la Craiova Tratatul de frontieră
româno-bulgar prin care partea de sud a Du-nogaetiei /
Dobrogei, parte numită “Cadrilater”, alcătuită din două
judeţe: Durostor şi Caliacra, a fost făcută “cadou” Bulgarilor
(pentru “fidelitate so-cialistă”), de către Stalin / Moscova şi
de către regalitatea bucureşteană de Hohenzollern-
Sigmaringen, judeţe aflându-se şi astăzi în componenţa
Bul-gariei.
∗ 1941 (10.116 E. V.), iunie: mareşalul Ion Antonescu
eliberează teritoriile dacoromâneşti ocupate de U. R. S. S. /
Imperiul Ruso-Sovietic şi le reinte-
grează României (sub numele istoric străvechi de provincia
Basarabia).
∗ 1944 (10.119 E. V.), septembrie, 12: la Moscova, este
semnată Convenţia de Armistiţiu dintre Guvernul României
şi Guvernele Naţiunilor Unite, con-sfinţind ieşirea României
din războiul antisovietic şi întoarcerea armelor îm-potriva
Germaniei lui Hitler.
∗ 1944 (10.119 E. V.): trupele sovietice ocupă Basarabia,
cea mai mare parte devenind Republica Socialistă

145
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Sovietică Moldovenească, din cadrul Uniunii Republicilor


Sovietice Socialiste; restul teritoriilor e atribuit Ucrainei.
∗ 1947 (10.122 E. V.), 30 decembrie: România se
proclamă Republică.
∗ 1947 (10.122 E. V.), 30 decembrie – 1965 (10.140 E.
V.), 20 august: Republica Populară Română.
∗ 1948 (10.123 E. V.) – 1952 (10.127 E. V.): Constantin I.
Parhon este preşedinte (al Prezidiului) Republicii Populare
Române.
∗ 1952 (10.127 E. V.) – 1958 (10.133 E. V.): Petru Groza
este preşedinte (al Prezidiului Marii Adunări Naţionale)
Republicii Populare Române.
∗ 1958 (10.133 E. V.) – 1961 (10.136 E. V.): Ion Gheorghe
Maurer este preşedinte (al Prezidiului Marii Adunări
Naţionale) Republicii Populare Române.
∗ 1961 (10.136 E. V.) – 1965 (10.140 E. V.): Gheorghe
Gheorghiu-Dej este preşedinte (al Consiliului de Stat)
Republicii Populare Române.
∗ 1965 (10.140 E. V.), 21 august – 1989 (10.164 E. V.), 22
decembrie: Republica Socialistă România.
∗ 1965 (10.140 E. V.) – 1967 (10.142 E. V.): Chivu Stoica
este preşedinte (al Consiliului de Stat) Republicii Socialiste
România.
∗ 1967 (10.142 E. V.) – 1989 (10.164 E. V.): Nicolae
Ceauşescu este preşedinte (al Consiliului de Stat)
Republicii Socialiste România.
∗ 1969 ( 10.144 E. V.), 20 iulie – şi în prezent / viitor: Era
Antropocelestă; era este “deschisă” de primii paşi ai Omului
pe Lună, făcuţi de Neil Armstrong.
∗ 1989 (10.164 E. V.), 16 – 22 decembrie: declanşarea
Revoluţiei Dacoromâne Anticomuniste / Anticeauşiste din
Decembrie 1989, prin care se pune capăt “erei socialiste /
comuniste” din România.

146
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ 1989 (10.164 E. V.), 23 decembrie şi în prezent:


România (Republica României).
∗ 1990 – 2000 (10.165 – 10.175 E. V.): în spaţiul Daciei /
Dacoromâniei lui Regalian fiinţează următoarele state
europene: a) state în care limba pelasgo-daco-thracă /
valahă (dacoromână / română) este limba majorităţii
locuito-rilor: 1) România (23.000.000 locuitori, dintre care
Dacoromâni / Români, adică Pelasgo-Daco-Thraci / Vlahi:
21.137.000; limbă oficială: limba dacoro-mână / română,
adică valahă); 2) Republica Moldova (5.305.000 locuitori,
din-tre care Dacoromâni / Români-moldoveni, adică
Pelasgo-Daco-Thraci / Va-lahi: 3.467.000; limbă oficială:
limba română, sub numele de limbă moldove-nească, şi
limba rusă; admiterea limbii ruse ca “a doua limbă oficială
în statul Moldovei” de către Parlamentul “majoritar-
comunist” al Moldovei, la 20 iulie 2001, este prelungirea
unui aspect al programului stalinist de rusizare, prin-tr-o
“democraţie moldovenească”, evident, sub lideri ruşi /
rusofili, înrădă-cinaţi în toate structurile societăţii
dacoromâneşti-moldoveneşti dirijate de la Chişinău, sub
preşedinţii din acest “deceniu de pseudo-independenţă faţă
de Moscova”: Mircea Snegur, Petru Lucinski, Vladimir
Voronin; Pelasgo-Daco-Thracii – adică Valahii /
Dacoromânii-moldoveni – dintre Prut şi Nistru / Don, dintre
Vistula, Pripet, Podişul Podolic şi Marea Getică / Neagră,
Marea Azov şi Caucaz, au cunoscut vitrege istorii în
creuzetul populaţiilor migra-toare din estul nistreano-
azovian al Daciei / Dacoromâniei; dar pierderea con-ştiinţei
naţionale la Dacoromânii-moldoveni se relevă drept rezultat
al politicii de deznaţionalizare şi de rusizare din secolele al
XIX-lea şi al XX-lea, în lan-ţurile Imperiului Rus-[arist şi
Sovietic-Rus); b) ţări care s-au ivit în aria Pe-lasgiei /
Valahiei (Daciei / Dacoromâniei lui Regalian) şi în care
elementul demografic preponderent pelasgo-daco-thrac /
valah (dacoromân / român) este “asimilat” / “distrus”, prin

147
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

politicile de deznaţionalizare din secolul al XX-lea, peste


50Î: 1) Albania (3.200.000 locuitori, dintre care Vlahi /
Dacoro-mâni – “armâni”, “ţânţari” etc.: 421.000; cf. TTRH,
46 sqq.); 2) Bulgaria (9.000.000 locuitori, dintre care Vlahi /
Dacoromâni: 1.730.000, inclusiv “Vlahii / Dacoromânii-
timoceni”; cf. TTRH, 16 sq.); 3) Bosnia-Herţegovina
(4.440.000 locuitori, dintre care Vlahi / Dacoromâni, sau
Români – “istroro-mâni”: 289.000; cf. TTRH, 83 sqq.); 4)
Croaţia (4.700.000 locuitori, dintre care Vlahi / Dacoromâni:
156.000; cf. TTRH, 80 / 115 sqq.); 5) Grecia (10.300.000
locuitori, dintre care Vlahi / Dacoromâni – “cuţovlahi”,
“megle-noromâni” etc.: 628.000); 6) Macedonia (2.305.000
locuitori, dintre care Vlahi / Dacoromâni – “macedoromâni”,
“armâni” etc.: 553.000; cf. TTRH, 56 sqq.); 7) Muntenegru
(471.000 locuitori, dintre care Dacoromâni / Vlahi – “istroro-
mâni”: 63.000; cf. TTRH, 118 sqq.); 8) Serbia (7.630.000
locuitori, dintre care Vlahi / Dacoromâni: 2.224.000; cf.
TTRH, pp. 7 – 45.); 9) Slovacia (5.530.000 locuitori, dintre
care Vlahi / Dacoromâni – “vlahomorlaci”: 316.000); 10) U-
craina (45.600.000 locuitori, dintre care Români /
Dacoromâni-moldoveni: 1.651.000 – cf. TTRH, 67 sqq.); 11)
Ungaria (10.160.000 locuitori, dintre care Dacoromâni /
Vlahi: 573.000 – cf. TTRH, 75 sqq.); c) situaţia în alte state
ca-re au încorporate arii pelasgo-daco-thracice / valahice
(dacoromâne): Austria (7.620.000 locuitori, dintre care Vlahi
/ Dacoromâni: 73.000 – cf. TTRH, 102 sqq.); Bielorusia /
Belarus (10.200.000 locuitori, dintre care Valahi / Dacoro-
mâni: 67.000); Cehia (10.400.000 locuitori, dintre care
Valahi / Dacoromâni – “getvanci”: 127.000; cf. TTRH, 100
sq.); Elveţia (6.500.000 locuitori, dintre care Vlahi /
Dacoromâni: 102.000); Germania (81.200.000 locuitori,
dintre ca-re Vlahi / Dacoromâni: 643.000); Lituania
(3.200.000 locuitori, dintre care Vlahi / Dacoromâni:
69.000); Polonia (37.000.000 locuitori, dintre care Valahi /
Dacoromâni: 573.000); Rusia (125.768.000 locuitori, dintre

148
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

care Dacoro-mâni / Vlahi: 1.530.000; cf. TTRH, 81); Turcia


(31.391.210 locuitori, dintre care Vlahi / Dacoromâni:
236.230) etc.
∗ 1990, decembrie – 1996, noiembrie (10.165 – 10.171 E.
V.): Ion Iliescu este preşedintele României.
∗ 1996, decembrie – 2000, noiembrie (10.175 – 10.171 E.
V.): Emil Con-stantinescu este preşedintele României.
∗ 2000, decembrie 20 (10.175 E. V.) – şi în prezent: Ion
Iliescu este preşe-dintele României (duminică, 10
decembrie 2000, s-a derulat al doilea tur de scrutin al
alegerilor prezidenţiale; în “turul secund”: Corneliu Vadim
Tudor şi Ion Iliescu).

ETNONIMUL PELASG > BELAG / BELAC (BALAC) >


BLAC / VLAH (VALAH)...
În etnonimul Pelasg – care a evoluat în
contemporanul Valah / Vlah, desemnând: “cei mai vechi şi
cei mai înţelepţi oameni albi ai pământului (Europei)” – se
evidenţiază, în petrecerea mileniilor, următoarea lucrare a
le-gilor fonetice: oclusiva explozivă, bilabială, surdă, p-, din
Pelasg, cu atestare mai întâi la Carianul Herodot, în Istorii
(I, 57, II, 50 / 52, 56, IV, 145, V, 26, VI, 136 / 140, VIII, 44
etc.), în orizontul anului 432 î. H., cunoaşte “sonori-zarea”
în b-; grupul consonantic -sg-, “pierzând” constrictiva /
fricativa den-tală surdă (s), se reduce la oclusiva
postpalatală sonoră, -g-, etnonimul înfă-ţişându-se către
orizontul anului 551 d. H., în semnificantul Belag, permiţând
la rostire, în perechea consonantică postpalatală, c / k – g,
“surdizarea” so-norei, Belac, şi – la formarea pluralului –
palatalizarea: Belagi > Belaghi > Belachi. Prin istoricul
dacoromâno-moesiano-got, Iordanes (aprox. 531 – 592),
prin celebra sa lucrare din anul 551, Getica (69), se
certifică şi deri-vatul belagin / belagine < Belag- + suf. -in
(pentru feminin: belagine) – “ceea ce este al

149
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Belagilor”:«Nam ethicam eos erudiens barbaricos mores


compes-cuit; fysicam tradens naturaliter propriis legibus
vivere fecit, quas usque nunc conscriptas belagines
nuncupant...» / «El (Deceneu) i-a învăţat etica, dezvăţându-
i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii,
făcân-du-i să trăiască după legile naturii; transcriind aceste
legi, ele se păstrează până astăzi, sub numele de
belagine...».
Înainte de orizontul anului 1199, etnonimul Belac deja
cunoscuse sincopa lui -e- (Blac), ori redeschiderea-i sub
influenţa accentuatei vocale din silaba secundă (Balac),
“fricativizarea” / “labiodentalizarea” oclusivei ini-ţiale (p- / b-
> v-) şi “fricativizarea” / “laringalizarea” dinspre plural a con-
soanei finale: Vlac > Vlachi > Vlah; în unele documente
redactate în latina medievală mai apare şi nesincopat, cu -
e- > -a-: Ioan / Ioniţă Asan «ilustri Blacorum / Valachorum
regi (...) Blaciae provinciis constituti...»; din Blac / Balac,
prin sufixare cu -an şi apoi cu -ic / -ică, a rezultat: Balcan /
Balcanică, însemnând “ceea ce este pelasgo-daco-thrac /
valahic, sau dacoromânesc / românesc”.
Din Istoriile lui Herodot (supra), se relevă faptul că
Pelasgii / Vlahii (Valahii) – adică Dacoromânii / Românii –
sunt cei mai vechi locuitori ai Europei, de dinaintea Elenilor
/ Grecilor, că sunt Thracii Peninsulei Balcanice, Italice etc.
Toponimul Pelasgia > Belachia / Blachia (în
documentele evmezice: La Grande Blaquie – Blachia Mare;
la cronicarul Imperiului Latin, Geoffroy de Villehardouin, în
De la conqučte de Constantinopole: «Blachie la Grant» –
apud XIRD, II, 302) > Valahia înseamnă ţara Pelasgilor >
Belagilor / Belachilor > Valahilor / Vlahilor, adică ţara
Dacoromânilor / Românilor, cea mai veche ţară a Europei,
întinsă de la Alpi la Don şi Marea Getică / Neagră, şi de
dincolo de Carpaţii Nordici până la Marea Mediterană
(Marea Thracică / Egee).

150
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Toponimul Peninsula Balacanică îşi lămureşte


semnificatul dintâi în “peninsula Pelasgo-Daco-Thracilor /
Valahilor, adică a Dacoromânilor / Românilor”; oronimul
Munţii Balcani, desemnează, fireşte, “munţii Pelasgo-Daco-
Thracilor / Valahilor, adică ai Dacoromânilor / Românilor”3.

OCHIUL MAGIC-TOTEMIC AL ÎNTÂMPINĂRII LUMII


ŞI OCHIUL REVOLU[IEI ŞTIIN[IFICO-TEHNICE
Lumea arctică – sau lumea Cercului Polar de Nord –
ilustrează – chiar şi la sfârşitul secolului al XX-lea – un
mirific orizont al cunoaşterii mitice / magic-totemice, o arie
spirituală / culturală (civilizatorie) laterală / izolată a
planetei. În ciuda expansiunii “omului industrial / post-
industrial” din secolul al XX-lea, în căutare de petrol, de aur,
de diamante etc., acest orizont arctic s-a păstrat aproape
nealterat, într-un ţinut urieşesc, măsurând peste zece
milioane de kilometri pătraţi de uscat, la care se adaugă –
“încă o dată şi jumătate” – oceanica porţiune acoperită de
banchize. În acest spaţiu, “populat” de Laponi, de
Eschimoşi, de Aleuţi, de Amerindieni ş. a., tempera-turile
scăzute mai toată vremea, nu rareori sub “minus patruzeci-
cincizeci de grade”, ca în glaciar, permit o vegetaţie săracă,
de tundră, cu licheni şi muşchi, cu puţine graminee, cu
arbuşti etc. Fauna se evidenţiază prin “bo-găţie” de urşi
polari, de foci, de morse, de vulpi, de caribi lăţoşi (specie de
ren). Aşadar, a vâna, a pescui reprezintă acţiunile
fundamentale, vitale, ale omului arctic, polarizându-i
cosmosul cel de toate zilele. La Cercul Polar de Nord, s-a
păstrat, se mai păstrează încă o lume arhaică, a vânătorilor
şi pes-carilor, cu arcuri – şi cu o “rezervă” de corzi la arcuri
–, cu săgeţi, cu lănci, ori suliţe / ţăpi, ca înainte de zorii
istoriei şi ca în zorii istoriei. În lumea arc-tică, mitul “mai
este încă viu”, desemnând întotdeauna “o istorie sacră” de-

151
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

spre originile unui lucru, fenomen etc. şi înfăţişând “modele


pentru compor-tarea omenească”, iar prin acestea,
conferind “existenţei semnificaţie şi va-loare”; şi «a înţelege
structura şi funcţia miturilor în societăţile tradiţionale despre
care este vorba nu înseamnă numai a elucida o etapă din
istoria gân-dirii omeneşti, înseamnă deopotrivă a înţelege
mai bine o categorie de con-temporani de-ai noştri» (EAM,
2). Omul arhaic a trăit (trăieşte) într-un singur orizont: cel al
cunoaşterii mitice / magic-totemice (“religioase”). Omul mo-
dern (chiar şi din “al treilea val” semnalat de A. Toffler)
trăieşte în câmpul de inducţie spirituală generat de două
orizonturi ale cunoaşterii: orizontul cu-noaşterii metaforice –
derivat, “sublimat”, din cunoaşterea mitică / magic-to-
temică, prin “utopizare” şi “ucronizare”, ceea ce antrenează
orizontul miste-rului, relevat de L. Blaga – şi orizontul
cunoaşterii ştiinţifico-tehnice – nucleu primului orizont,
dinamic, dar fără a coincide cu cel al cunoaşterii metaforice
în vreun timp, fiind permanent “în urma” acestuia, ca
nucleu, evident, topic şi temporal. Omul modern devine tot
mai mult homo creator. Omul arhaic în-tâmpină lumea cu
un ochi magic-totemic, cu teama de a nu se face simţit, de
a nu irita zeii “reali”, spiritele – “bune”, ori “rele” – din lucruri,
din natura în-conjurătoare, teama / frica armonizându-l în
făptuirile naturii. Omul modern, pe măsură ce devine homo
creator, temându-se tot mai puţin (până la “teama de gradul
zero”), dobândeşte putere prin libertate şi ştiinţă / tehnică,
încearcă a supune natura – şi parţial o şi supune –,
“ajutând-o” în creaţia ei. Homo creator (ca “foetus al
Mumei-Pământ şi al Cerului Înstelat”, deci “înrudit” cu cele
eterne, cu nemurirea) cunoaşte autocreaţia-i spre a fi
direct-proporţional cu idealul său, deoarece semnifică
numai cât opera creată. Vârsta cunoaşterii mitice este
multimilenară. Vârsta cunoaşterii ştiinţifice – ca “revoluţie în
na-tură” – este aproape seculară. Sub pecetea cunoaşterii
mitice / magic-tote-mice stă şi folclorul literar al

152
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Eschimoşilor alascani. Pentru omul modern, sintagme ca:


Şarpele-Curcubeu, Lebăda Roşie etc., ce apar frecvent în
creaţi-ile literare ale Eschimoşilor, evident, sunt “superbe
metafore / simboluri”. Pentru Eschimoş, asemenea
sintagme, din sfera “realismului” magic-totemic,
desemnează “fiinţe adevărate”, care îi pot înrâuri soarta,
benefic sau malefic, în funcţie de “raporturile” stabilite cu
acestea. Astfel de credinţe au persistat la majoritatea
popoarelor, până în secolul al XX-lea, constituind perimetrul
sacrului. Prin revoluţia ştiinţifico-tehnică, perimetrul sacrului
a fost dinamitat, nucleul lui a fost “dispersat”; “părţile”
întregului sacru s-au conservat în ariile laterale / izolate. La
arhaicii vorbitori ai limbii pelasgo-daco-thrace / valahe
(dacoromâne / române), de pildă, sintagme ca: Gură de
Rai, Spuma Laptelui / Sora Soarelui etc. ţineau de sfera
sacrului, desemnând: peştera / andreonul lui Salumasua /
Salmoş-Zalmas-Zalmoxis (“omul Soarelui-Moş / Tatălui-
Cer, Dumnezeul Cogaionului, pe pământ”) şi, respectiv,
Luna, “mireasa” So-lului (epopt în Zalmoxianism) la
nuntirea dintâi – nunta cu “Absoluta Cu-noaştere”. Pentru
urmaşii de astăzi ai Pelasgo-Daco-Thracilor / Valahilor,
adică pentru Dacoromâni / Români, astfel de sintagme sunt
(din perimetrul profanului, al neiniţiatului în Zalmoxianism)
tot “superbe metafore / simbo-luri”.
Cântecul despre caribul lăţos – «Ce minunată-i
priveliştea / cu un caribu de iarnă, lăţos, / în drum către
matca pădurii, / în vreme ce turma ur-mează / linia de reflux
a mării, făcând ţărmul să uruie / sub viscolul co-pitelor...! /
Ce minuantă-i priveliştea / în vremea migraţiei...!» –,
consemnat în 1972, de James Houston, la Eschimoşii din
Alaska, între Cântece ale oa-menilor visării (v. HSongs,6),
este o rugă “veritabilă” a vânătorului “arhaic” din Alaska
secolului al XX-lea, prin care îşi atrage mai întâi bunăvoinţa
na-turii, a minunatei privelişti numai cu un caribu lăţos, unul,
nu mai mulţi, ră-tăcit de turmă, spre a fi prins mai uşor, doar

153
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

de unul având nevoie pentru hrană în acea perioadă; căci


legile nescrise ale triburilor alaskane relevă prie-tenia dintre
om şi animale, păsări, arbori etc. şi nu este voie să sacrifici
decât pentru hrana zilnică, numai cu îngăduinţa naturii, a
animalului, a păsării etc., care “se lasă prinse” pentru hrana
omului – ele fiind “nemuritoare”; cine nu respectă legea este
aspru sancţionat de trib, ca în Legenda lui Twu-Yaletsa,
odraslă de toyon-toion / tookook-tukuk, adică de Căpetenie
(a Tribului Chil-kat), care, prin hotărârea tatălui şi a tribului,
a fost dat morţii, a fost părăsit în pustiul de gheaţă, pentru
vânarea fără noimă a animalelor şi păsărilor, din plăcerea
de a ucide, şi pentru că astfel nu făcea cinste neamului (cf.
NAl, 138). Cântecul despre reîntoarcerea Soarelui
(HSongs, 17) – «E multă bucu-rie / când simţi lumina
intrând / în oasele lumii; / e multă bucurie / când în-tâmpini
Soarele reîntors / pe cerul de vară, / lăsându-ţi ochii în
urmele lui înrăzărite.» – este pentru Alaskan o rugă a
bucuriei întâmpinării Bunei Lu-mini, antrenând mitemul
descătuşării Soarelui şi Lunii, din valea duhurilor rele,
Katchinas, de către Coyot şi Corb, ca în legenda Cine a
adus Soarele pe pământ (cf. NAl, 129). Povestea despre
puterea Cuvântului la începuturi – «În vremuri adânci, /
când vieţuiau în frăţie necuvântătoarele şi cuvântătoa-rele, /
după vrere-i, orice ins / putea deveni un animal; / totodată,
orice dobi-toc / se putea preface în om... / Uneori,
necuvântătoarele erau / când oameni, / când animale, / fără
a se întrezări vreo deosebire la fire... / Toate vieţui-toarele-
aveau o unică limbă... / În acele vremuri adânci, / Cuvântul
avea neasemuite, magice puteri; / în acele vremuri adânci, /
mintea avea misteri-oase forţe... / Un cuvânt aruncat la-
ntâmplare / ciudate urmări putea să aibă – / dintr-o-dată,
devenea viu, se-ntrupa, / după vrerea rostitorului; / şi tot ce
aveai de făcut / era să rosteşti Cuvântul... / Dar să
lămurească asta, / în acele vremuri adânci, / nu putea
nimeni. / Aşa era...» (Shak, 33) –, poveste “tăl-măcită” în

154
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

1972 de Jerome Rothenberg, din oralo-textele alaskane


adunate sub titlul sugestiv: Shaking the Pumpkin / Zgâlţâind
dovleacul (tiuga), gră-ieşte despre armonia metamorfozelor
în Marele Întreg Sacru, al Începuturilor, prin puterea rostirii
Cuvântului.
Mitul Cuvântului primordial, al Unicei Limbi a
Începuturilor, planetar în arhaitate, ca şi în spaţiul pelasgo-
daco-thracic / valahic (dacoromânesc / românesc), ca şi în
spaţiul sumerian, ebraic etc., îndeosebi, ca în Biblie
(«Evanghelia după Ioan» – «La început era Cuvântul şi
Cuvântul era la Dum-nezeu şi Dumnezeu era Cuvântul» –
Bibl, 1197), unde se mai înrăzăresc fragmente, s-a
conservat aproape integral într-o arie spirituală laterală /
izolată a planetei, la Eschimoşii alaskani. Semnificantul, în
funcţie de “închi-puirea” rostitorului (şi închipuirea lucrului –
ne relevă William James – face respectivul lucru imaginat în
timpul T-1 să fie ceva mai mult în “realitatea” timpului T-2,
adică respectivul lucru închipuit «este mai mult decât
înainte de a fi imaginat» – DCEH, 205), devine semnificat –
şi această “realitate” din orizontul cunoaşterii metaforice nu
poate servi decât în chip benefic lui homo creator.
O eră nouă – cea a lui homo creator, pe care am
numit-o era antro-pocelestă – şi-a arătat pragul între 12
aprilie 1961 (când Iuri Gagarin, pe nava Vostok, face zborul
cosmic inaugural) şi 20 iulie 1969 (când Neil Armstrong, la
ora 21, 56’, a păşit pe solul Lunii, în Marea Liniştii, urmat de
Edwin Aldrin, din echipajul Apollo-11), rămânând tot sub
puterea / magia Cuvântului de la Începuturi.

ARHETIPAL ŞI INTERFEREN[IAL
În funcţie de un calendar heliotermic / precesional,
perioadele de gla-ciaţie alternează cu perioadele calde.
Intervalele – potrivit unor calcule inter-disciplinare (cf.
DNTr, 42) – ar fi de câte 13 milenii. În era glaciară,
problema fundamentală a omului este aceea de a
155
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

supravieţui în regimul peşterii. Cu “bagajul cultural” al


peşterii, omul – de fiecare dată – intră în era caldă, ca şi în
holocenul “prezent”, desfăşurându-şi forţele “creatoare” /
“culturale”. Cam în acelaşi timp, de-a lungul fluviilor
fundamentale ale planetei, între / dinspre deltă şi munte,
iau fiinţă civilizaţiile arhetipale: pe Dunăre, civilizaţia
pelasgă (pelasgo-daco-thracă / valahă, sau dacoromână /
română), pe Tigru şi Eufrat – civilizaţia sumero / asiro-
babiloniană etc. Un flux-reflux demografic – şi, bineînţeles,
cultural – antrenează între matcă şi munte marele câmp
civili-zatoriu, care, în câteva milenii, îşi conturează acea
pecete stilistică inconfun-dabilă, deşi, în temei, civilizaţiile
arhetipale au un “numitor comun” derivat din aceleaşi
probleme ale omului arhaic de pretutindeni. Dezvoltarea
civiliza-ţiilor arhetipale într-o direcţie originală este
determinată de condiţiile geo-cli-materice, de bogăţiile
solului / subsolului, de complexul semantic-sincretic
“informaţional” etc.; “informaţia” este acumulată şi
transmisă prin “memoria colectivă”, prin memoria semnelor
(adică prin scriere, dacă este “admisă de religie” şi în sfera
profanului). Civilizaţiile arhetipale se dezvoltă mai repede,
ori mai încet, în funcţie de cataclismele naturale:
cutremure, vulcani, potoape etc. – “imediat” după
glaciaţiune, acestea fiind frecvente (“cataclismele omu-lui”
– “migraţiile”, războaiele – îşi fac apariţia cu un mileniu-
două mai târ-ziu). Elementul demografic este decisiv în
faza de apogeu a civilizaţiei arheti-pale, antrenând – de la
periferie – “roirile”, “expansiunea”, “fluxul cultural /
civilizatoriu” şi permiţând “contactul de cumpănă” dintre
două sau mai multe civilizaţii; este momentul “oglindirii”
(deformate, bineînţeles) între civilizaţii (“vetre”) şi al
pregătirii aşa-ziselor prime valuri de populaţii “migratoare”
ca valuri de “reflux cultural / civilizatoriu”. Locul de întâlnire,
de “contact”, de interferenţă dintre valurile “concentrice” ale
civilizaţiilor arhetipale (întotdea-una, mai vitregit de natură,

156
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

arid, în comparaţie cu pământurile scăldate de fluviile


fundamentale ale planetei, “loc” situat între “arii laterale” ale
civilizaţi-ilor arhetipale) permite naşterea unei noi civilizaţii,
o civilizaţie-hibrid, sau ci-vilizaţia interferenţială (mai
“activă”, apoi mai “puternică” decât oricare dintre civilizaţiile
arhetipale, pentru că este mai “nouă”, mai “tânără”);
civilizaţiile interferenţiale impun noi structuri / raporturi, o
nouă dinamică a spiritului ci-vilizatoriu ancorat în schimbul
de valori, chiar dacă producţia de valori pare a trece în plan
secund. O astfel de civilizaţie interferenţială este cea
helladică / greacă, ivită într-o arie laterală a spaţiului
pelasgo-daco-thrac, spaţiu cu con-stantele arhetipale ale
mătcii Dunării şi ale sacrului munte Cogaion; o dată cu
“moştenirea” pelasgo-daco-thracică de “arie laterală”,
civilizaţia helladică “a preluat” şi elemente ale civilizaţiei
egiptene, şi elemente ale civilizaţiei sume-ro-babiloniene.
Într-o altă arie laterală a civilizaţiei pelasgo-daco-thrace, de
data aceasta, în aria sud-vestică, a apărut civilizaţia
interferenţială romană. La ora actuală, planeta se află la
apogeul interferenţialităţii, pregătitor al unui “nou tip de
civilizaţie”, care ar putea fi de “flux-reflux antropocelest”.

RELIGII ALE EURO-


PELASGIEI, ALE DACIEI
/ DACOROMÂNIEI
1
Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism,
până în Creştinismul Cosmic al Valahilor
(Dacoromânilor)
157
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

În paleolitic, o dată cu homo sapiens autoproiectându-


se ca fiinţă cosmică, între viaţă şi moarte, între rău şi bine,
între Pământ şi Cer, între etern şi efemer, şi-a făcut apariţia
şi complexul de credinţe / idei religioase, mai exact spus,
religia – formă sacră a conştiinţei, vectorizată în “absolut”,
în “perfecţiune”, în “puritate”, în “demiurgic” etc., reflectare
mai mult ori mai puţin “veridică”, dar sfântă, a realităţii de
toate zilele, în căutarea / aflarea adevărurilor fundamentale,
a esenţei umane în timpi, în spaţii.
Şi istoria religiilor ca ştiinţă despre avatarurile
spiritului în plan dia-cronic, cu incontestabilă oglindire în
întemeierile civilizatorii / culturale, nu poate face abstracţie
de complexul credinţelor / ideilor religioase din paleoli-tic, în
ciuda faptului că «omul preistoric nu ne-a lăsat decât
mesaje trunchia-te» (GRP, 3).

HOMO SAPIENS NEANDERTHALENSIS DE


BOROŞTENI-ROMÂNIA (80.000 Î. H.) ŞI
CREDIN[ELE LUI RELIGIOASE PERPETUATE PRIN
OMUL DE CRO-MAGNON, PRIN EUROPELASGI, LA
PELASGII / VALAHII, SAU DACOROMÂNII DE AZI
Denumit astfel după localitatea de lângă Düsseldorf,
unde au fost des-coperite osemintele acestui tip uman,
omului de Neanderthal (Homo sapiens neanderthalensis) i
se atribuie cultura Musteriană. Neanderthalianul este în-
deosebi omul paleoliticului mijlociu, al ultimului interglaciar
(120.000 – 80.000 î. H.), descoperitor al focului, bucurându-
se de “un climat temperat”, cu bun peisaj forestier, cu
faună «în care nu lipseau elefantul antic, rinocerul de tip

158
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Merck, hipopotamul, calul, bizonul, cerbul etc.» (CMar, 11).


Capacita-tea craniană îi este aproximată la 1.450 cm3.
Înălţimea bărbaţilor era în medie de 1,65 m şi a femeilor –
de 1,55 m. La omul de Neanderthal se atestă «rela-ţii
sociale şi de comunicare conceptuală, orală sau
simbolică», «un limbaj elaborat» (ibid., 12).
Neanderthalienii, numiţi şi paleantropi, «au perfecţionat
practica vânătorii, ajungându-se la o strânsă cooperare a
întregului colectiv»; îşi amenajau locuinţele în peşteri /
grote, «uneori destul de încăpătoare (90 de metri pătraţi), în
mijlocul cărora se aprindea focul, protejat de plăci de pia-
tră; se admite că paleantropii au descoperit modul de
producere a focului (prin frecare sau prin scăpărare); de la
ei ne este cunoscută, pentru prima da-tă, practica
înmormântării; psihicul lor dezvoltat este dovedit de
prelucrarea abilă a pietrii.» (PPer, 219).
Între orizonturile anilor 35.000 şi 25.000 î. H.,
neanderthalienii au in-trat într-o “umană competiţie a
calităţilor” cu “semenii noi”, cro-magnonienii, rodul
convieţuirii lor, al “hibridării” acestora, al “antrenării” într-o
firească e-voluţie genetică, oglindindu-se prin milenii până
în prezent în capacitatea, în performanţele Euro-Pelasgului
ivit dincoace de respectivul segment temporal.
În sfera de “credinţe / idei religioase” a omului de
Neanderthal se re-levă cultul osemintelor, cultul craniului,
utilizarea ocrului roşu în practicile funerare – colorantul
“preparat” în peştera-sanctuar fiind asimilat (magic-ho-
meopatic) sângelui şi suflului vital, ceea ce înseamnă în
primul rând credinţă într-o “re-înviere” / “reîntoarcere”,
credinţă transmisă şi urmaşilor.
Credinţa în ocrul roşu, “preparat în mod special” spre
a conferi “pro-tecţie” / “putere”, “vigoare” / “rezistenţă”,
“suflu vital” / “suflet”, “calea bunei reveniri” / “reînvieri” etc.,
la neanderthalianul din perimetrul Daciei / Dacoro-mâniei,
îndeosebi, este atestată din orizontul anului 80.000 î. H. al

159
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

peşterii Cioara-Boroşteni (România). Neanderthalienii din


bazinul carpato-dunărean, din nordul şi din vestul Mării
Getice / Negre (v. Harta... / fig. 2), mai exact spus, din aria
contemporanei provincii a Olteniei din România,
descendenţi din Australanthropus olteniensis («2.000.000 şi
1.750.000 î. H.»1, descoperit la Valea lui Grăunceanu-
Bugiuleşti, nu departe de Boroşteni), la care existau
ritualitatea îngropării morţilor, preocupări sincretic-estetice
şi magic-homeo-patice de “vopsire” a corpului, a pereţilor
peşterii, a “utilajelor” (suliţe, săgeţi, topoare etc.), foloseau
ocrul roşu (ori de diferite alte nuanţe), desigur, într-o tradiţie
“contemporană” cu cea din celebre staţiuni ale Eurasiei –
Le Mous-tier, Chapell-aux-Saints (Franţa) etc. Dar spre
deosebire de toate celelate sta-ţiuni, în peştera Cioara-
Boroşteni din România, s-au păstrat “blidele” / “cavi-tăţile”
de piatră (fig. 20) rezultate din ruperea stalagmitelor şi din
scobirea acestora (fig. 21) până la obţinerea “capacităţii”
vasului de care era nevoie spre a prepara / ţine sacrul
colorant roşu. Din păcate, ceremonialul preparării ocrului
roşu la Cioara-Boroşteni, dintre orizonturile anilor 80.000 şi
50.000, rămâne partea “trunchiată” a mesajelor
neanderthalianului de Oltenia, în zona cenzurată de
scurgerea zecilor de milenii.
Cercetătorii au analizat ocrul din peştera Cioara-
Boroşteni, utilizând şi
metoda carbon-paisprezece (C-14) de datare, ori alte
metode fizico-chimice; deocamdată, cele şase “blide” /
“recipiente” descoperite în straturile de ocru

Fig. 20. “Blide” de piatră folosite la prepararea ocrului,


în peştera Cioara-Boroşteni,
din Gorj-România, din orizontul anului 80.000 î. H.

160
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

de la Cioara-Boroşteni se constituie în primele mărturii


arheologice ale folo-sirii ocrului “preparat” în practicile
magic-homeopatice, funerare etc.

Fig. 21. Două stalagmite din peştera Cioara-Boroşteni,


în care au fost scobite “blide” de piatră pentru
prepararea miraculosului ocru roşu, în orizontul anului
80.000 î. H.
“Industria” ocrului roşu de la Cioara-Boroşteni
(România), alături de “bucăţile” / “grămezile” de ocru de la
Olduway (Tanzania), de la Terra Amata şi Tautavel (Franţa)
etc., ilustrează o impresionantă “tradiţie” a “sacrului pre-
parat sângeriu-argilos”, în practicile funerare, dintre
orizonturile prim-sapien-ţial-religioase ale anilor 500.000 şi
80.000 î. H., desfăşurându-se şi peste mezolitic / neolitic, la
Europelasgi, până la Pelasgii (Daco-Thracii) / Valahii
(Dacoromânii) de azi. “Bogatul inventar” al scheletelor în
“pat de ocru roşu” descoperite de arheologi, îndeosebi, în
România, evidenţiază permanenţa ide-ilor / credinţelor
religioase legate de “suflu vital”, de “reînviere”; din mileniile
VIII – VI, se atestă prin cultura Schela Cladovei (România):
«Scheletele des-coperite în aşezările Schela Cladovei şi
Icoana se aflau în gropi dreptunghiu-lare săpate chiar în
cuprinsul locuinţelor, în jurul vetrelor interioare, unele dintre
aceste morminte fiind duble. O parte din schelete erau în
poziţie chir-cită (Hocker), iar altele depuse pe spate cu
braţele întinse în lungul corpului sau cu mâinile aşezate pe
abdomen sau pe piept. Pe unele schelete s-au păs-trat şi
urme de ocru roşu, iar câteva aveau şi inventar funerar
(vârfuri de lance de silex şi un obiect făcut dintr-un colţ de
mistreţ).» (DVDac, 20; s. n.); sche-letele sunt de tip Cro-
Magnon, din neoliticul timpuriu; dintre orizonturile ani-lor
7000 / 6500 î. H. – 4600 î. H. (cf. GCiv, 262), culturile Gura

161
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Baciului – Cârcea şi Criş (România) certifică statornica,


miraculoasa, credinţă în ocrul roşu: «Pe baza descoperirilor
de până acum, purtătorii celor două culturi ale neoliticului
timpuriu – Gura Baciului-Cârcea şi Starcevo-Criş – îşi
îngropau morţii în cuprinsul aşezărilor, uneori chiar sub
locuinţe (în special copiii). Fundul gropilor era câteodată
acoperit cu pietre, cioburi şi oase, mortul fiind aşezat pe o
parte, în poziţie chircită (Hocker). Alteori, picioarele mortului
erau legate înainte de înmormântare, sau mortul întreg era
acoperit cu cioburi. Nu lipseau din morminte nici ofrande
funerare – vase, oase (deci carne), unelte sau ocru roşu.»
(DVDac, 48; s. n.). Dintre orizonturile culturale ale anilor
4600 şi 2000 î. H., credinţa în ocrul roşu este atestată de
culturile: Boian-Gu-melniţa, Hamangia, Cernavodă,
Cucuteni etc.: «În cursul ultimelor două faze ale culturii
Boian (România) – din neoliticul dezvoltat – morţii erau
îngropaţi în necropole situate lângă aşezări, sau chiar în
aşezări, printre locuinţe, copiii fiind îngropaţi uneori chiar
sub locuinţe, în poziţie chircită mai mult sau mai puţin
accentuată; ofrandele funerare nu erau prea numeroase
(vase, topoare de piatră, perle de scoici etc.), iar câteodată
se presăra pe craniul scheletelor un strat fin de ocru.
(DVDac, 49; s. n.). Această practică a presărării ocrului
roşu pe craniul mortului indică – pentru orizontului anului
4500 î. H. – faptul că Pelasgii (Daco-Thracii) / Valahii din
bazinul Dunării considerau capul (fi-ind vorba despre un
complex, multimilenar cult al craniului etc.) drept sediu al
sufletului. Neoliticele necropole de înhumaţie de la Iclod
(grupul cultural Iclod) – din nordul provinciei Ardeal /
Transilvania a României – confirmă arheologic aceeaşi
multimilenară credinţă în ocrul roşu: «Mormintele conţi-
neau un bogat inventar funerar, în special ceramică pictată
uneori cu o sub-stanţă bituminoasă sau cu benzi incizate
amintind de acelea ale aspectului Turdaş (cultura Vincea-
Turdaş). Nu lipsesc însă nici topoarele de piatră şlefu-ită şi

162
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

diferite obiecte de os (spatule, sule), în unele dintre vase


găsindu-se şi câte un bulgăre de ocru.» (DVDac, 49; s. n.).
Înainte de epoca bronzului, înhumaţia persistă; din cele 200
de morminte din marea necropolă de la Bră-iliţa, «50
aparţineau purtătorilor culturii Folteşti şi conţineau schelete
chircite, presărate cu pulbere de ocru sau având lângă ele
bulgăraşi de ocru roşu»; în mor-minte erau şi foiţe de
aramă (DVDac, 56); scheletele culturii Horodiştea in-dică
înălţimea de 1,70 m pentru bărbaţi şi 1,5 m pentru femei (cf.
DVDac, 59).
Cultul Soarelui trecând în “panoul central” de credinţe
/ idei religioa-se, în perioada de tranziţie de la neolitic la
epoca bronzului, a atras după sine şi apariţia primelor
morminte de incineraţie (cf. DVDac, 47). Mormintele tu-
mulare – aparţinând marilor căpetenii din Pelasgo-Daco-
Thracia – “conser-vă” credinţa arhaică, euro-pelasgică, în
ocrul roşu: «Marea majoritate a aces-tor movile funerare au
fost ridicate deasupra unor morminte de înhumaţie, unele
de tipul cu gropile acoperite cu bârne (tip numit yamna) şi,
mai rar, de tipul numit cu catacombe (groapa având şi o
nişă laterală, în care erau depu-se cadavrele); în multe
cazuri tumulii au fost folosiţi şi pentru alte înmormân-tări, fie
ale aceloraşi triburi, fie ale altora. În toate mormintele
tumulare din perioada de tranziţie morţii erau depuşi în
poziţie chircită, fie pe spate, cu genunchii ridicaţi în sus, fie
pe o parte, şi presăraţi cu ocru sau având sub ei un linţoliu
de ocru, fie lângă ei bulgări de ocru.» (DVDac, 56; s. n.).
Ritul funerar-incinerator a fost impus de Pelasgo-Daco-
Thracii culturii Coţofeni (3515 – 2860 î. H. / cf. GCiv, 230),
majoritatea specialiştilor fiind de acord că în această
perioadă s-a trecut în Dacia Nord-Dunăreană «la un cult
uranian, al Soarelui» (DVDac, 57). Resturile incinerate erau
depuse în vase / urne din lut ars, sau pictate în roşu şi alb /
negru; desigur, locul şi rolul ocrului roşu în ritualul funerar-
incinerator a fost luat de culoarea roşie a urnei arse, ori de

163
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

pictura în roşu de pe aceasta; interesant este şi faptul că


urnele erau prevă-zute şi cu orificii pentru ieşirea /
revenirea şi înălţarea sufletului la cer (la Tatăl-Cer /
Soarele-Moş, sau Samasua / Samoş, Dumnezeul
Cogaionului).
Trecând de la Zalmoxianism la Creştinism, Pelasgo-
Daco-Thracii / Valahii – adică Dacoromânii / Românii – au
revenit la arhaicul ritual funerar de înhumaţie, rolul ocrului
roşu fiind preluat de vopseaua de un roşu-vişiniu a
coşciugelor; în afară de vopsirea sicrielor în roşu-vişiniu, la
Dacoromânii secolului al XX-lea, după cum sublinia
Romulus Vulcănescu, s-a păstrat şi neolitica tradiţie a tăierii
«ferestrelor sufletului», a «unor orificii, cu anumite rosturi
rituale, în lada sicriului»; «ca element de continuitate în
mitologia morţii, prin ritul ferestrei sufletului înţelegem, încă
din neolitic, o spărtură în pântecul vasului funerar în care se
punea cenuşa cu oasele calcinate după incinerarea
mortului»; din neolitic s-a transmis la Pelasgo-Daco-Thraci /
Va-lahi (Dacoromâni) «credinţa şi obiceiul perforării unui
orificiu în cutia cu oseminte», în coşciug, ca “mortul” «să
poată comunica în timpul consacrat bocirii şi după aceea cu
comunitatea lui familială sau sătească»; «ritul “feres-trei
sufletului” s-a menţinut de-a lungul versantului exterior al
Carpaţilor Ră-săriteni şi Meridionali până în secolul al XX-
lea; la “fereastra sufletului”, în timpul priveghiului nocturn
pâlpâia o lumânare şi se bocea; “bocetul la fe-reastră” (se
înţelege: la “fereastra sufletului”, nu Zorile care se boceau
la fe-reastra casei), în versuri, era de o sensibilitate poetică
inegalată în alte pro-duse ale genului funerar; bocetul la
fereastra sufletului semnifica totodată şi o transsimbolizare
poetică a strigării la urechea mortului, pe nume, în şoaptă,
te trei ori, de trei ori normal şi de trei ori violent, pentru a-l
readuce la viaţă din eventuala letargie în care ar fi fost
prăbuşit de daimonii malefici ai morţii; în acest caz
“fereastra sufletului” reprezintă mai departe transfigurarea

164
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

plastică, în corpul sicriului, totodată a urechii şi a ochiului


mortului; (...) ferestrele sufletului erau de fapt două orificii
laterale, în lada sicriului, făcute în dreptul capului, în formă
de triunghi (pentru bărbat: ∆; pentru femei: ∇), în anumite
zone în formă de cerc sau de pătrat , uneori paralele şi
în formă de cruce; orificiile acestea rămâneau deschise tot
timpul priveghiului şi inclusiv la îngropare, când se
acoperea sicriul cu pământ; (...) până la începutul seco-lului
al XX-lea înmormântarea cu sicriu cu ferestre ale sufletului
a fost răs-pândită în întreaga depresiune intra- şi
extracarpatică din nordul ţării până la sud-vest la Dunăre, la
Drobeta Turnu Severin; confecţionarea ferestrei sufle-tului
coboară în timp de la sicrie la vasele funerare de pe
teritoriul Daciei an-teromane, care aveau pe partea
superioară a pântecelui o ciobitură pentru a se alcătui un
orificiu prin care sufletul rămăşiţelor celui din vasul funerar
să poa-tă intra şi ieşi după voie după înhumare; deci
fereastra sufletului e o practică şi un rit preistoric, la
populaţia autohtonă din Dacia...» (VMR, 189 sq.).

PEŞTERA – “CENTRU” ŞI “COMPLEX LABORATOR”


AL EURO-PELASGIEI
“La început a fost... peştera”. Şi Euro-Pelasgul
peşterilor din aurigna-cian, cu un “utilaj” divers din os, cu
veşminte (“un fel de bonete”), cu locu-inţe – sub forma
“unor corturi circulare”, ca în Peştera Renului de la Arcy-
sur-Cure (din Franţa), ori a unor “cabane rectangulare”, ca
în peştera Morin (din Spania), sau ovale, ca la Tydava, în
Dacia / Dacoromânia (azi, Tibava, în Slovacia), ori cu fosă,
ca în Barca-Moravia şi în zona Ceahlăului (România), a
dovedit o «gândire simbolică», manifestări “artistice” în
forme principale – «gravură, pictură şi chiar sculptură»
(CMar, 13) –, într-o imensă unitate cul-tural-religioasă,
Euro-Pelasgia (v. Harta / fig. 4), de la Atlantic la Marea

165
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Getică / Neagră, la Marea Massagetă / Azov şi la Tanaya


(Tanais) / Don, relevată tot mai pregnant de cercetătorii
ultimelor decenii (speologi, arheologi, preistori-cieni ş. a.).
Până dincoace de «oscilaţia climatică Alleröd» şi de
ultimul episod de răcire Dryas, ori până dincoace de
intrarea în holocen, către anul 8000 an-te-Hristos,
problemele fundamentale, “sacre”, ale Euro-Pelasgului
peşterilor / cavernelor, bipolarizate de viaţă şi moarte, se
relevă în apărarea / asigurarea şi în perpetuarea speciei
umane, în procurarea hranei, a “utilajelor” (din piatră
cioplită, din os, din lemn) etc. Orice act al Euro-Pelasgului
este ancorat în sfera sacrului. În glaciar, ca şi mai târziu, în
holocen (peste neolitic), peştera este considerată drept
«pântec sfânt al Mumei-Pământ». Ca sacru aliat al Euro-
Pe-lasgului, peştera, cu spiritul ei benefic – probat în zeci
de milenii –, începe să devină tot mai mult Gură de Rai.
Oferind “cea mai mare siguranţă vieţii”, fie în faţa
cataclismelor, a intemperiilor de tot soiul, fie în faţa fiarelor,
a du-hurilor malefice ş. a., peştera îl determină pe Euro-
Pelasgul din paleoliticul superior, din mezolitic etc., “să se
înrădăcineze”, să se lege tot mai mult de perimetrul
“benefic”, “sacru” al acesteia. “Comunitatea” peşterii îşi
procură hrana – într-o “primă vârstă” a existenţei sale – din
vânat / pescuit şi din cu-lesul fructelor, “dăruite” de Muma-
Pământ. În momentul în care vânatul şi fructele din
perimetrul sacru al peşterii se împuţinează, Euro-Pelasgul
con-stată interdependenţa pământ–cer: Muma-Pământ “nu
poate exista” fără Ta-tăl-Cer; prin ploi, Tatăl-Cer
fecundează / fertilizează Muma-Pământ, determi-nând
germinarea, rodirea etc.; iar explozia florală atrage şi pe
cea faunistică; altfel spus, se convinge că perechea
primordială, Tatăl-Cer şi Muma-Pământ, are un rol
fundamental în “dăruirea” / procurarea hranei etc.
Perimetrul de vâ-nat / cules, jur-împrejurul peşterii deci, pe
un anumit segment temporal, îşi modifică “resursele”,

166
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

mergându-se până la epuizarea acestora. Înmulţirea


membrilor comunităţii din peşteră solicită totodată mai
multă hrană – şi “că-ile” procurării acesteia trebuie
“neapărat” găsite. Fiecare “act” uman benefic (ori malefic)
se revelează într-o “putere” deifică “bună” (ori “rea”). În
cadrul comunităţii vânător-pescar-culegătorului se impune
tot mai mult categoria indivizilor “specializaţi”, a
“inovatorilor-magicieni”, în obţinerea armelor / uneltelor de
mai mare “eficienţă”. Aceste arme / unelte, epuizarea
resurselor de hrană (obţinută până la un moment dat prin
vânat / pescuit şi cules) din perimetrul peşterii, ori
“îmblânzirea” climaterică etc. îl determină pe Euro-Pe-lasg
să iasă din peşteră, să se îndepărteze tot mai mult de
aceasta, lărgindu-i şi îmbogăţindu-i “orizontul sacru”. În
perimetrul de sub noul orizont al peş-terii, Euro-Pelasgul
cercetează atent, încearcă şi reuşeşte a domestici anima-
le, observă rolul seminţelor, cultivă pământul, îşi face nou
adăpost (“sălaş” / “locuinţă”), sub cerul liber, de data
aceasta, dar la distanţă nu prea mare de peşteră, aceasta
continuând să rămână locul sacru, Gura de Rai, cu sanctu-
arul “din strămoşi”. Euro-Pelasgul se simte obligat să
păstreze legături pe-riodice cu peştera sacră. Grupele de
iniţiaţi într-ale vânat-pescuitului, într-ale producerii uneltelor
etc., revin deseori la peştera-sanctuar – doar în peşteră “li
se relevă totul”, “binomul Pământ – Cer”. În perimetrul nou,
sacru, al peşterii, rolul vânător-pescar-culegătorului “scade”
într-o oarecare măsură, impunându-se tot mai mult rolul
“producătorului” de unelte / arme (“vechi” şi “noi”), al
descoperitorului (dezvăluitorului) “tainelor” / “misterelor”
seminţe-lor (de la plantele “bune”, dar nu în mod
îndestulător, de la arborii ”buni”, dar cu fructe insuficiente
pentru “neam”, de la plantele de leac / “boscoane” etc.),
devenind cultivator (agricultor). La început, Euro-Pelasgul
se exercită deopo-trivă în aceste compartimente de
procurare a hranei de toate zilele (ori so-licitate de aflarea

167
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

acesteia), apoi, când descoperă avantajele “surplusului” şi


ale “schimbului de produse”, peştera şi perimetrul ei sacru,
neamul, ginta, fratria etc. înregistrează diviziunea socială a
muncii. În peşteră deci şi în peri-metrul ei sacru, în zeci de
milenii, comunităţile euro-pelasge cunosc diviziu-nea
naturală a muncii, “întemeiată pe deosebirile de sex şi de
vârstă, adică pe o bază pur fiziologică”, apoi, antrenate de
aceasta, pe compartimente vectori-zate în procurarea
hranei / uneltelor (armelor) şi a “surplusului”, îşi află înce-
puturile şi diviziunea socială a muncii; vânător-pescar-
culegătorul “admite” – lângă “producătorul” de unelte / arme
şi “producătorul” de leacuri / boscoane (magul / “vraciul”) –,
“deopotrivă”, păstorul, agricultorul ş. a. Peştera (cu pe-
rimetrul ei sacru) este primul “laborator” de “primă
complexitate” al societăţii umane (într-un anumit fel, “replică
modernă” i-ar fi fabrica). “Îndepărtarea” Euro-Pelasgului de
sfera sacră a peşterii, din “zorii holocenului”, este o “ie-şire
specializată”.
Aşadar, istoria spirituală şi “materială” a omenirii
începe din peşteră. Respectând proporţiile, peştera joacă –
în paleolitic, în mezolitic şi, în anumi-te regiuni ale planetei,
chiar mult mai târziu – rolul “cetăţii” / “oraşului” din
sclavagism, din evul mediu, din epoca modernă. Elementul
demografic, favo-rizat de “îmblânzirea” climei, înregistrând
amploare, în flux-refluxul dintre matcă şi munte, determină
apariţia unei serii de aşezări umane tot mai depar-te de
peşteră. Aşezarea – “cetatea” / “dava” – preia rolul social-
spiritual al peşterii încă din perioadele de “înflorire” şi de
“descompunere” ale comunei primitive, ajungându-se – în
urma “exploziilor” demografice – la “opoziţia” dinamică: sat
– oraş. Diviziunea socială a muncii se adânceşte, se
diversifică – în sclavagism, în evul mediu, în capitalism /
socialism. La ora actuală (în pragul noii ere a omului, era
antropocelestă), este atins apogeul diviziunii sociale a
muncii, în “supremă” revoluţie ştiinţifico-tehnică (şi pragul

168
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

noii ere va fi trecut de omenire numai dacă va şti să înlăture


programul / “autoprogra-mul” distrugerii speciei umane etc.,
evitându-se ameninţătorul cataclism de proporţii planetare
gata de a fi declanşat de puterea lui homo creator, adică
“războiul nuclear” / “războiul stelelor”, şi numai dacă apoi
omenirea se va pregăti să înfrunte, să escaladeze – în
condiţiile supravieţuirii – un cataclism natural planetar, de
sorginte meteorologică, seismică / vulcanică, magnetote-
restră, ori magnetosolară etc.).
Tot în peşteră răsar şi formele incipiente ale
conştiinţei sociale – mai întâi, social-sincretice – şi ale
religiei. Ieşirea din peşteră a Euro-Pelasgului şi antrenarea
lui în marea diviziune socială a muncii au dus la
“îmbogăţirea” ideilor şi credinţelor religioase, la “înflorirea” /
“expansiunea” cůlturilor (cul-tul strămoşilor / morţilor, cultul
Mumei-Pământ, cultul Tatălui-Cer – apoi, cultul Perechii
Primordiale, cultul Soarelui etc.), la proliferarea zeilor, religi-
ilor, la diversificarea “activităţilor” / “practicilor” magice
(aflate în temeiul “ar-tei rupestre”, al celorlalte arte, al
ştiinţelor – de la astronomie la medicină etc.); revoluţia
tehnică / ştiinţifică, industrialismul / postindustrialismul au
oprit “expansiunea” ideilor şi credinţelor religioase,
determinându-le a înre-gistra mutaţii etc.
«Extraordinara unitate a conţinutului figurativ» (GRP,
85 sqq.) din peşterile-sanctuare ale Euro-Pelasgiei, pe
imensul segment temporal de pes-te douăzeci de milenii,
dintre orizonturile anilor 30.000 şi 9000 î. H., grăieşte în
primul rând de o constantă religioasă. Examinarea atentă /
prudentă a con-ţinutului figurativ oferit de materialele
arheologice din paleolitic a permis sa-vantului francez,
André Leroi-Gourhan, să releve – în cadrul «religiilor preis-
toriei» – un cult al osemintelor, despre care aduc mărturie
«cercurile de cra-nii de mamuţi», «oasele decorate»,
«trofeele» etc., o serie de practici fune-rare – evidenţiind,
între altele, un cult al mandibulelor, un cult al craniilor izo-

169
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

late, canibalism religios, înhumarea cu ocru roşu etc. –, un


număr consi-derabil de obiecte sacre utilizate în diferite
rituri, preponderente rămânând cochiliile, şi, în cadrul «artei
parietale», sau al «artei mobiliare», arta reli-gioasă.
Esenţial pentru istoria spiritualităţii este faptul că în
aurignacian, în orizontul cultural al anului 30.000, peştera-
sanctuar înregistrează înfăşurarea semantic-sincretică a
semnului. Pentru câteva zeci de milenii semnul devine
sacru (fig. 6), evoluând (în Pelasgia, în orizontul anului
8175 î. H.) în ideo-gramă, apoi în literă / alfabet.

ALTE CREDIN[E / IDEI RELIGIOASE


DIN SANCTUARELE PEŞTERILOR EURO-
PELASGIEI ŞI ALE DACIEI
Din zorii umanităţii, peştera – ca loc sacru, ca Gură de
Rai – a fost în aşa fel “amenajată” încât “încăperea” situată
“în punctul / locul tainic”, în aria mai greu-accesibilă, a
devenit sanctuar, “interzis profanului”. De respectivul
sanctuar depindea viaţa “grupului” / “colectivităţii” din zonă.
A. Laming-Em-peraire a observat că în fiecare peşteră cu
picturi parietale a Euro-Pelasgiei, “compoziţiile” / “frescele”
sunt bine gândite; nimic nu este întâmplător; nici o
reprezentare nu intră în perimetrul “jocului” (cf. LEmS, 26
sqq.). Sanctuarul din peşteră / peştera-sanctuar are un
panou central (principal) de sacre repre-zentări şi panouri
secundare. André Leroi-Gourhan a cercetat 72 de peşteri
cu “artă parietală” din Euro-Pelasgia, inventariind “la faţa
locului” cele 2500 de figuri – animale desenate / pictate
(gravate / incizate), semne etc.; «datele furnizate de figuri şi
de situarea lor au fost analizate după cum urmează: ani-
malele au fost repartizate în ordinea importanţei numerice
în patru clase (fig. 22): A – cai; B – bizoni, bouri; C – cerbi,
mamuţi, mufloni, reni; D – urşi, feline, rinoceri; figurile
masculine / feminine şi semnele, pline sau subţiate,

170
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

constituie clasele α şi β; o clasă particulară, γ, este


rezervată semnelor mar-când debutul şi sfârşitul figurilor
dintr-un cert număr de peşteri (ele au fost a-similate
semnelor α); în caverne, figurile-animale sau semnele
permit o inte-grare topografică destul de complexă: între
panourile degajate, diverticulele şi ungherele / colţurile,
constatându-se o distribuire care nu este pur aleatorie»
(GRP, 98).

Fig. 22. “Topografia” / “amplasamentul” panourilor de


credinţe religioase în sanctuarul-peşte-ră, între
orizonturile culturale ale anilor 30.000 şi 9.000,
dispunerea “claselor / speciilor de a-nimale” din
realismul rupetru (A – D), a elementelor α – Vir / Yang
– şi β – Femina / Yin, cât şi a elementelor γ, ale
“deschiderii” / “închiderii” (cf. GRP, 100).
Inventarele şi statisticile lui André Leroi-Gourhan scot
în evidenţă de-senele / picturile: «din deschidere», «de
tranziţie» şi «de fond»; «se con-stată că iapa / calul se
plasează în centru şi jur-împrejurul frescei / asambla-jului,
cu o frecvenţă de 86ž, în “poziţia a treia”, după boi – cu 92ž
– şi du-pă bizoni – cu 91ž; părţile cele mai degajate şi
centrale sunt ocupate de bo-vine; semnele β sunt de 80ž în
panouri (îndeosebi încercuitoare) şi în diver-ticule;
subiectele clasei C (mufloni, căprioare, mamuţi, reni) au
procentaje slabe în poziţii centrale şi marchează toate
culminaţia caracteristică a învălu-irii / încercuirii; toate oferă,
de la 13 la 24ž, situaţii-traiect şi cerbul joacă un rol de
animal de fond; figurile clasei D (urşi, rinoceri, feline, peşti),
într-un număr restrâns de situaţii cunoscute (mai puţin de
20 pentru fiecare specie), nu au decât o valoare relativă,
repartiţia lor corespunzând unei poziţii margi-nale...»
(GRP, 101). Repartiţia spaţială a figurilor parietale nu lasă
nici o în-doială asupra unui panou central de credinţe

171
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

religioase la Euro-Pelasgul piri-neo-carpatin. Panourile


“grăiesc” despre animale benefice, despre zootote-muri,
despre fiinţe / animale-tabu etc.
Miturile Euro-Pelasgului, “istorii sacre” despre
originea lucrurilor / fenomenelor, gravitau aşadar în
constelaţia “realismului” rupestru-animalier, evidenţiind
credinţe despre iapă / cal (prezenţă copleşitoare în
asamblajele rupestre), despre bizoni sau despre bouri
(«actori principali în arta parieta-lă»), «situaţi în cele mai
bune suprafeţe decorate» (ibid.), despre mufloni, cerbi,
căprioare, mamuţi, urşi, lei, rinoceri etc. Silueta umană,
după cum a remarcat abatele Breuil, era frecvent plasată,
alături de felină / leu, între dese-nele / picturile din capătul /
fundul peşterii-sanctuar. O “ordine metafizică” reflectă
peştera-sanctuar, ori traiecte iniţiatice, bogăţie de credinţe
religioase. După cum subliniază tot André Leroi-Gourhan,
«tema centrală a artei paleoli-tice este indiscutabil o temă
binară, asociind calul cu bizonul sau cu boul săl-batic; şi
această temă animalieră este dublată de semne care ocupă
aceeaşi poziţie, sau o poziţie analogă, semne
corespunzând prin ele însele unei teme binare, a cărei
origine explicită este în reprezentarea simbolurilor
masculine şi feminine; e foarte departe de reprezentarea
naivă a vânătorului-mag sau a stimulării grosiere a unei
modalităţi de fecundaţie» (GRP, 108).
Această temă centrală a “artei rupestre” – tema
perechilor sacre (de animale şi de semne) – atrage atenţia
asupra bipolarităţii credinţelor / ideilor religioase la Euro-
Pelasgul dintre orizonturile anilor 30.000 şi 9.000 î. H.,
elementele sferei vir / Yang având corespondente
elementele sferei femina / Yin. Cultul Perechii Primordiale
este bine oglindit în “realismul” rupestru-animalier al Euro-
Pelasgiei.
Între anii 30.000 şi 9.000 î. H., semantismul sincretic
“unitar” al “pic-

172
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

turilor” / “semnelor”, «extraordinara unitate a conţinutului


figurativ» (GRP, 85), de la Atlantic / Asturia şi până la
Marea Getică / Neagră şi Don, se află sub pecetea stilistică
a “realismului” rupestru-animalier. În temei, este, vorba
despre o aceeaşi credinţă, în specificul unei ere glaciare, în
firea Euro-Pelas-gului “primului utilaj”: mai marea fidelitate a
reprezentării pe peretele peşte-rii-sanctuar a animalului ce
intră în aria vânătorii atrage – în cadrul “iniţiatic / ritualic”,
“mitic (magic / totemic”) – izbânda şi protecţia; şi practica
“umple-rii” / ”acoperirii” desenului (reprezentării) cu ocru
roşu (ori de diferite nuan-ţe), ca în cazul felinei / leului de la
Cuciulat (România), ori al cailor de Cuciu-lat, sau
“aplicarea” reţelei de pete / puncte de ocru peste figura
“fixată” a ani-malului-totem / tabu, cum în cazul celebrului
bizon pointille în roşu, din peştera Marsoulas (Franţa), al
iepelor “pastilate” (fig. 23) din peştera Pech-Merle (Franţa),
veneau din credinţa în “reîntrupare” / ”reîncarnare” după o
vreme, reînvierea / revenirea putînd fi şi malefică,
răzbunătoare / răzvrătitoare.

Fig. 23. Iepe cu puncte negre şi roşii din peştera Pech-


Merle (Franţa).
“Legea firii” cerea “dăruirea” ocrului roşu în locul
sângelui animalului jertfit. Astfel, insul / grupul vânător,
curmător de viaţă a “rudei-animal”, se considera “ocrotit” de
perechea primordială, Muma-Pământ – Tatăl-Cer,
atoatenăscătoarea, atoaterostituitoarea, evident, în faţa
Spiritului / Duhului victimei, în faţa sângelui nimicitor al
acesteia, căci sângele prelins din rănile provocate “vietăţii
ce s-a lăsat doborâtă”, spre a-l hrăni cu carnea-i, spre a-l
încălzi cu blana-i etc., însemna “suflu vital” / ”suflet” vitregit,
tulburat, alungat de individul uman din casa-i-corp-în-
sortirea-cuplului-divin. Prin analogie, ocrul roşu avea

173
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

încărcătura semantic-sincretică a “sângelui-suflu-vital”, dar


“răcit” / ”inactivat”. Vânătorul din paleolitic (aidoma
“vânătorilor arhaici” a-junşi în secolul al XX-lea d. H.:
eschimoşi, aleuţi, pigmei ş. a.) avea compli-cate
“responsabilităţi” faţă de animalele “adorate şi mâncate” (cf.
FCA, IV, 139). În frescele / asamblajele din altarul-peşteră,
oamenii nu sunt reprezen-taţi, “fixaţi”, cu al lor “chip
adevărat”, ci estompat-siluetat, ori printr-un semn – de
regulă o figură geometrică: unghi, triunghi, cerc etc. –, spre
a nu fi “identificaţi” de spiritul răzbunător, de sângele
nimicitor al jertfei. În panoul de credinţe din peşteră, fie –
mai des – panoul “din capăt / fund”, fie – mai rar – panoul
central, semnul-persoană, masca-persoană se lasă “greu
de ghicit”. Reprezentarea / desenul “diminua” / ”anula”
puterea animalului “ado-rat”, vânat şi mâncat, îl “imobiliza”
chiar “în mişcarea / pasul de graţie”, căci animalul astfel
oglindit din realitatea imediată se îndupleca să fie jertfă prin
grija Perechii Primordiale. Sunt precizate – nu prea frecvent
– şi locurile, punctele vulnerabile, prin care trebuie să
pătrundă – în corpul bizonilor, îndeosebi – vârfurile
săgeţilor, ale “lăncilor de silex” etc., ca în gravurile ru-pestre
din Peştera Niaux (Franţa); aici, bizonii sunt reprezentaţi cu
ochii “ova-lizaţi” în disperare, “neputincioşi”, sau “cu stinsă
furie”, cu săgeţi înfipte între coaste, în zona inimii. Într-o
reprezentare din Peştera Pasiega (Spania), “că-prioara” are
gâtul prins între butucii-capcană. Pe la anul 12.000 î. H. şi,
mai ales, între orizonturile anilor 10.000 şi 8.000, când
“realismul” rupestru-ani-malier se metamorfozează în
“realism” rupestru sincretic-abstract / simbolic, în panourile
sacrelor reprezentări şi-a făcut apariţia şi cercul / inelul de
jertfă, de sacrificare “întru-lumină şi viaţă” (fig. 24).

Fig. 24. “Cursă” şi inel / cerc sacrificial-solar încrustat


în piatra “sacră”

174
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

dintr-un mal de la Polovragi-România (aprox. 10.000 –


8000 î. H.).
Acest cerc / inel de jertfă, potrivit credinţelor
înrădăcinate pe acest a-dânc segment temporal al
civilizaţiei / culturii arhaice, avea menirea de a ab-solvi pe
vânătorul dătător al loviturii de moarte, desigur, de
răzbunarea sângelui / spiritului, şi, totodată, de a proiecta
vietatea / fiinţa sacrificată încă de pe când se află în viaţă,
la Perechea Primordială, în sfera luminoasă a sacrului.
Inelul / cercul de jertfă atrăgea atenţia, între altele, şi
asupra “consim-ţământului” divinităţilor tutelare, Muma-
Pământ şi Tatăl-Cer, al Soarelui, al aştrilor etc. Acest
semantism sincretic se reflectă în reprezentările inelului /
cercului de jertfă, uneori şi sub formă de “roată cu 7 spiţe”
(fig. 24), din majoritatea peşterilor sacre ale paleoliticului
superior, ale mezoliticului şi ale neoliticului, de la peşterile
Font-de-Gaume (Franţa) şi La Pasiega (Spania), până la
cele ce ilustrează arta parietală de Polovragi-Gorj
(România), ori din Peştera Chindiei (România), din peştera
Măgurata (Bulgaria) etc.

Fig. 25. Inel îmbrădat pe un vas ceramic de Turdaş-


România.
Cercul / inelul de jertfă la Pelasgo-Daco-Thraci /
Valahi (Dacoromâni) între orizonturile anilor 8175 î. H.
şi 2000 d. H. Inelul / cercul sacrificial-solar – pus sub
pecetea magic-analogică a soarelui-roată “cu şapte spiţe-
raze” (fig. 25), a Sfântului Soare dătător de viaţă pe pământ
– ilustrează o constantă religioasă pelasgo-daco-thracică,
din orizontul-Polovragi al anului 9000 / 8000 î. H., peste
neoliticul cu cerc-soare-mbrădat de Turdaş (fig. 25), sau cu
“fecioare-trase-prin-inel-metalic” de Cucuteni (fig.26), dar şi

175
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

peste epoca Zalmoxismului / Creştinismului, până în


mitologia valahă / dacoromână contemporană.
Amintirea cercului / inelului de jertfă persistă în
majoritatea celor peste 1600 de variante (înregistrate de
folclorişti până în prezent) ale baladei dacoromâneşti, Pe-o
Gură de Rai (culeasă mai întâi de A. Russo, în 1846, de
la păstorii dacoromâni-sovejeni, şi încredinţată spre tipărire
lui Vasile Alec-sandri, care a publicat-o şi în volumul de
Balade adunate şi îndreptate – poe-

Fig. 26. Fecioare “cu mijlocul tras prin inel” – statuete


pelasgo-cucuteniene de lut ars
descoperite la Ghelăeşti-Moldova (România), din
orizontul anului 4555 î. H. (cf. GCiv, 249).
zii populare ale Românilor, în 1852, cu titlul Mioriţa), unde
protagonistul – cu “statut” de sol-nemuritor la Tatăl-Cer /
Samasua (Samoş / Soarele-Moş) – este “tras printr-un inel“:
...Mândru ciobănel / Tras printr-un inel: / Feţişoara lui – /
Spuma laptelui; / Musteţioara lui – / Spicul grâului; /
Perişorul lui – / Pea-na corbului; / Ochişorii lui – / Mura
câmpului...
Acest cogaionic inel / cerc de jertfă protejează de
răzbunarea sângelui din neam şi îi face invulnerabili în
instanţa Babei-cu-Brâul-de-Lână / Mu-ma-Pământ şi a
Soarelui-Moş / Tatăl-Cer, “neîndoielnic”, pe jertfitorii coga-
ionici, pe cei ce au aruncat protagonistul-păstor în trei ţăpi
(sau între “fărtaie de rug”, între “ţăpuşte” etc.: «ori să-l taie,
ori să-l puşte, / să-l arunce-n trei ţăpuşte...»), după ritualul
misteric (iniţiatic) al Zalmoxianismului, consemnat de
“istorii”: «pe la apus de soare, / la Dealul Bărbat, / la drumul
săpat, / la bradul plecat», ori «pe-un picior de plai, / pe-o
Gură de Rai». Este şi aici o adâncă oglindire a dimensiunii
multimilenar-cogaionice a existenţei dacoro-mâneşti /
valahice.

176
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Inelul îmbrădat şi biserica de brazi. Despre


sângele unei “sublime jert-fe” sortită reînvierii grăieşte şi
inelul-soare “susţinut” de vârfurile celor opt brazi din
reprezentarea de pe vasul ceramic (fig. 25), datându-se în
orizontul anului 5500 î. H. şi aparţinând pelasgo-culturii de
Turdaş (România). Străbă-tând şapte milenii şi jumătate,
credinţa apare în mitologia dacoromână din secolul al XX-
lea, tot cu semantismul “sublimei jertfe de sânge”; este
vorba despre “sângele fecioriei” dovedit de mireasă în patul
nunţii, punându-se sub benefic-germinativa pecete a
veşnic-viului din cercul / inelul de brazi, din “biserica de
brazi”; “inele / biserici de brazi” se mai întâlnesc în satele
daco-româneşti de munte cu tradiţie pastorală şi în prezent,
în zona Herculane, Si-biu etc. Romulus Vulcănescu ne
încredinţează în acest sens: «Sacralitatea bradului a
căpătat în conştiinţa păstorilor români valenţe magico-
mitice. Un exemplu, biserica de brazi din munte. E vorba de
un pâlc de brazi, răzleţi, plantaţi în cerc sau defrişaţi astfel
dintr-o pădurice de brazi, în care păstorii se logodesc sau
se căsătoresc cu fetele din sat, când vin la stână ca să se
sus-tragă voinţei părinteşti. Căsătoria în biserica de brazi
de munte era efectuată sumar fie de un cioban bătrân, fie
chiar de un preot.» (VMR, 487). Altfel, duhurile malefice s-
ar arăta la stână. “Sublima jertfă” a sângelui de mireasă, în
cercul / indelul de brazi consfinţeşte participarea Pelasgo-
Daco-Thracului /
Valahului (Dacoromânului) la o ordine cosmică.
Metamorfozele realismului rupestru-animalier,
între orizonturile anilor 10.000 şi 8000 î. H., în realism
abstract-simbolic. André Leroi-Gourhan arată că, «luată
în ansamblul său, arta paleolitică îmbrăţişază trei categorii
de su-biecte: animalele, fiinţele umane, semnele» (GRP,
93), indiscutabil, aparţi-nând sferei sacrului. Trăind în
această sferă , Euro-Pelasgul – cum şi arhaicul de azi – «se
asigură» în calitatea lui de vânător / pescar, “curmător /

177
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

întreru-pător de vieţi nevinovate pentru a se hrăni”, nu


numai prin sanctuarul-peşte-ră, ci şi prin «armele» pe care
îşi incizează sacrele semne izbăvitoare, con-stituindu-se
într-un veritabil «sanctuar la purtător», sau prin talismane –
confecţionate din oase: omoplaţi, mandibule, femurale de
mamut, coarne de cerb, de ren, dinţi de vulpe, de lup, de
urs, de cal etc. –, din credinţa că sân-gele vărsat se
răzbună (credinţă dăinuind la Dacoromâni / Valahi până în
zile-le noastre). Nevoia de «sacră protecţie» în faţa
spiritelor / duhurilor malefice duce la «miniaturizarea» şi
«geometrizarea» figurilor / «siluetelor», adică la realism
abstract-simbolic, apoi la «simbol» / «semn» înfăşurător de
semantism sacru, de mit etc. (fig. 27).

Fig. 27. Metamorfozele “realismului” rupestru-animalier


în “realism” abstract / simbolic, între orizonturile anilor
30.000 şi 9.000 î. H.: “evoluţia” reprezentării “iepei”
(“calului”) / “capului de iapă” (“capului de cal”), de la
“imaginea veridică”, la semnul înfăşurat semantic-
sincretic, la ideogramă («reconstituirea»: R. B.
Carbalo).
Peştera-sanctuar devine treptat “şcoală” iniţiatică /
misterică în clipa în care reprezentării vietăţilor / animalelor
şi siluetelor umane – ce trebuie fe-rite / ocrotite – i se
asociază semnul sacru. Reprezentările vânatului principal,
problema fundamentală a perpetuării speciei umane în
condiţii extrem de vitrege – datorate în primul rând climei
reci – atrag după ele şi “temele” mi-tologice principale.
Statisticile lui André Leroi-Gourhan privind subiectele din
arta parietală şi mobiliară din paleolitic relevă faptul că 54ž
dintre respecti-vele subiecte tratate – în 1794 de cazuri – se
raportează la cal, bizon şi la semnele / simbolurile acestora,
celelalte figuri aflându-se în plan secund (cf. GRP, 93 sq.).
Semnele / simbolurile paleoliticului se încadrează în două

178
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

gru-pe de bază: grupa masculină (sfera Vir / «Yang»), cu


semne prelungi («les signes allongés: tirets, bâtonnets,
lignes de points») şi grupa feminină (sfera Femina / «Yin»),
cu semnele plinătăţii («fecundităţii» / «fertilităţii» – «o-vales
, triangles, rectangles, accolades etc.»); o «grupă specială»
se consti-tuie din couples de signes (“cupluri” / “perechi” de
semne), un semn aparţi-nând grupei de tip «Yang»,
cuplându-se cu un semn din grupa de tip «Yin» (fig. 6), dar
şi din «couples de couples» («perechi de cupluri»).
Mesaj din Euro-Pelasgia. Fragmente de sacre
mesaje au ajuns la noi dintr-o impresionantă adâncime
temporală, dinspre aurignacianul orizont cultural al anului
25.000 î. H. “Gesturile”, “vorbele” / “verbele-interjecţii” (din
“vocabularul” Euro-Pelasgului, incontestabil, redus şi
datorită credinţei în puterea Cuvântului de la începuturi),
“scenele”, în care s-au desfăşurat “lu-crările sacre” de
dinainte de holocen – dar şi din primele milenii ale acestei
ere – s-au metamorfozat încât cu greu se mai lasă deduse
spre “etimon”, spre “aspectul dintâi”, “originar”. S-ar putea
să existe – după cum dovedeşte car-tea lui André Leroi-
Gourhan, Les religions de la préhistoire – şi “mesaje”
netrunchiate, ce ni s-au transmis peste atâtea vitregii ale
mileniilor, căci Eu-ro-Pelasgul şi-a lăsat gândurile “vitale” în
semne sacre, înfăşurătoare de mituri, dar interpretarea /
receptarea noastră – în absenţa unor “inventare complete”
ale figurilor / semnelor din peşteri, de pe “unelte” / “arme”
etc., spre studiul comparativ – este, bineînţeles,
“trunchiată”. Privind tabloul «pe-rioadelor şi stilurilor din
paleoliticul superior» (fig. 28), «mesajul» nu pare a fi chiar
de nedescifrat; pe coloana «chevaux» / «cai», observăm
figuri de femele cabaline / “iepe gravide”; coloana de «figuri
umane» arată femei (“zei-
(ţe”) “steatopige / gravide”, dinspre anul 25.000 până către
anul 10.000 î. H.

179
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Fig. 28. Un mesaj din orizontul anului 25.000 î. H.:


“Femeia steatopigă / gravidă” a Euro-Pe-lasgului
implorând Marea Zeiţă, Muma-Pământ, să-i dea
agilitatea iepei cu mânz în pântec – “o rugăciune”
persistând cincisprezece milenii; şi pe acest “conţinut
figurativ” al artei parietale, relevând şi o veritabilă
constantă religioasă, André Leroi-Gourhan a stabilit
«Perioadele şi stilu-
rile paleoliticului superior» în Euro-Pelasgia (cf. GRP,
88).
în paralel cu coloanele “iepelor” şi “femeilor gravide” se află
coloana “semne-lor” sacre vitale.
Animale (iepe), siluete feminine şi semne, în peste
cincisprezece mi-lenii, par a nu se fi vectorizat semantic-
sincretic decât astfel: «Cum iapa cu mânzul în pântec,
ajutată de spiritul ei benefic, de Muma-Pământ (Marea Ze-
iţă), evită, trece teafără, peste primejdii / capcane
pânditoare la fiecare pas, tot aşa şi femeia gravidă să aibă
puterea, graţie bunei zeităţi, de a străbate vitregiile de tot
soiul, în sănătate pentru sine şi pentru pruncul urmând a se
naşte întru lumină, aidoma mânzului...».
Este, desigur, cel mai vechi mesaj al Euro-Pelasgului
copleşit de grija pentru urmaşi. Tăinuit / ascuns de semnul
sacru, Euro-Pelasgul “a contactat” divinităţile şi “a
comunicat” (“s-a comunicat”). Procesul s-a amplificat în mi-
leniile al IX-lea şi al VIII-lea î. H. – multimilenar proces
(“revoluţionist”) de abstractizare, din care a rezultat
scrierea. Şi semnele (“partiturile”) paleoliti-cului (desigur,
uşor îmbunătăţite semantic-sincretic în “canoanele”
sacrului, ce “admit” greu “inovaţiile”) le regăsim între
reprezentările rupestre din Peş-tera Chindiei, din Peştera
Oilor-Vaidei, din Peştera Pârcălabu, din Defileul Sohodol-
Runcu, din Defileul Olteţului-Polovragi etc. – câte s-au

180
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

descoperit deocamdată în Dacoromânia / România, ori din


Peştera Măgurata (peştera este situată în nord-vestul
Bulgariei; în ciuda slavizării sistematice din ulti-mele două
secole a Dacoromâniei Sud-Dunărene, toponimul a rămas
nealte-rat, semnalând că provine din cuvântul pelasgo-
daco-thracic / valahic – sau dacoromânesc / românesc –
măgură; cf. REtn, 348 sq.), cum şi între repre-zentările
(“decorurile” / “motivele” etc.) de pe falanga de ecvideu
(“sanctuar la purtător”) din orizontul cultural al anului 8.175
î. H., descoperită la Cuina-Ba-nat (România), ori de pe
«statueta cu piedestal», din altarul de la Ocna Sibi-ului, de
pe ceramica apaţinând culturilor Criş-Starcevo, Turdaş-
Vincea etc., în majoritatea lor din bazinul sacrului fluviu al
Dacilor, Dunărea.
“Sanctuarul” din Peştera Cuciulat (15.000 –
10.000). Picturile parie-tale din Peştera Cuciulat-România
(pe Valea Someşului, între Dej şi Jibou), reprezentând cai,
o felină, o siluetă umană, o pasăre etc., de culoare roşie-
că-rămizie – rezultată dintr-o argilă bogată în oxizi de fier,
vopseaua fiind fixată, «aproape pretutindeni, acoperită cu o
crustă subţire de calcit curat, ceea ce îi conferă şi mai multă
stabilitate» (CMar, 87), realizate în maniera “realismu-lui”
rupestru-animalier (ce indică “vârsta perfecţiunii
reprezentării magice / religioase”, a “copiei animalului ca
din realitatea imediată”, vădind marea gri-jă de a surprinde
“modele”-animale-de-vânat, mai mult ori mai puţin “tote-
mice” / ”totemizate”, “tabuizate”, şi de a le fixa-chiar şi “în
mişcare” – cu cea mai mare fidelitate), sunt “contemporane”
– după cum a demonstrat preisto-ricianul dacoromân, Marin
Cârciumaru – cu picturile din peşterile Franţei, Spaniei,
Italiei – La Mouthe, Lascaux, Trois-Frčres, Mas-d’Azil,
Niaux, Eb-bon, La Vache, Altamira, Paglicci etc., care
datează dintre orizonturile anilor 15.000 şi 10.000 î. H.

181
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Fig. 29. Cuciulat – jud. Sălaj, provincia Ardeal /


Transilvania-România – cariera de calcar cu intrarea în
peştera-sanctuar (centru, în baza terasei).
Peştera Cuciulat era cunoscută Valahilor /
Dacoromânilor din zonă ca “loc sacru” din “vremuri
păgâne”, “antecreştine”. În preajma izbucnirii pri-mului
război mondial, din păcate, a început exploatarea calcarului
din zona peşterii. Exploziile / dinamitarea pentru dislocarea
rocilor de calcar, «chiar pe frontul peşterii» (fig. 29),
«exploatarea intensivă a calcarului din ultimele de-cenii»,
până la re-descoperirea monumentului de artă parietală şi
până la cer-cetările făcute din 1978 încoace, au dus la
distrugerea câtorva «sute de metri de galerii», probabil, cu
artă parietală, intrarea în peştera-sanctuar «fiind, de altfel,
mereu obturată din caza exploziilor repetate din carieră»
(CMar, 80).

Fig. 30. a) Profil transversal schematic prin


terasa de 75 m înălţime a Someşului, în zona de
exploatare a calcarului, la cariea Cuciulat: 1 – calcare
eocene; 2 – nisipuri şi pietrişuri de terasă; 3 – argilă; 4
– pietrişuri mărunte rezultate din exploatarea în
carieră; 5 – schiţă generală a etajelor peşterii; A –
versantul iniţial, azi distrus de exploatarea calcarului în
cari-eră; B – posibila intrare iniţială a peşterii; C –
intrarea actuală a peşterii. b) planul parţial al peşterii
Cuciulat (cartare: A. Done, F. Cucu, T. Vădeanu, M.
Codrescu, S. Manolescu):
1 – etajul fosil; 2 – etajul subfosil; 3 – etajul activ; 4 –
sala cu picturi (apud CMar, 85).
La ora actuală – după cum certifică Marin
Cârciumaru, ale cărui cer-cetări au început în 30 martie
1979 –, trecând de dificilul «sector de intrare», ajungi «într-
182
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

o galerie destul de înaltă, de circa 2 m, şi cu o lăţime ce, în


primii 15 m, variază între 1,5 şi 2 m» (fig. 30), dai apoi într-o
«sală largă, cu podeaua în formă de pâlnie spre un puţ care
face legătura cu una din galeriile inferioare ale peşterii»;
«sala are o lungime de aproximativ 10 m şi este
fragmentată de o serie de bolovani rezultaţI din prăbuşire;
după circa 25 m în care galeria se îngustează din nou şi
tavanul coboară adesea la mai puţin de 1,5 m, apare o
nouă sală»; este încăperea-sanctuar din peştera Cuciulat,
lun-gă de 3,7 m şi lată de 2,5 m; «delimitarea ei în cadrul
galeriei se face mai mult prin coborârea uşoară a plafonului,
ceea ce imprimă spaţiului respectiv o oarecare autonomie;
totodată, această cornişă a plafonului te obligă, în mo-
mentul în care doreşti să pătrunzi în săliţă, să înclini corpu-
n faţă; odată de-păşit însă acest obstacol, instinctiv ridici
capul; surpriza este extrem de mare, pentru că, în acel
moment, apare silueta unui cal, pictată pe o suprafaţă astfel
aleasă, pentru ca privirea să cadă aproape perpendicular
şi, în acest fel, ima-ginea să poată fi observată în toată
plenitudinea ei.» (CMar, 81). De la încă-perea-sanctuar,
galeria continuă vreo treizeci de metri, «după care se înfun-
dă». Calul este «redat monocrom, cu culoarea roşie-
cărămizie, fără nici un contur incizat», lungimea picturii-cal
atingând 24,5 cm şi lăţimea / înălţimea –15,5 cm. Calul este
surprins “în mişcare”, «sugerând parcă oprirea sa brus-că
din alergare»; «gâtul este puternic arcuit, iar picioarele, mai
ales cele posterioare, atât cât sânt conturate, lasă impresia
că abia s-au oprit din aler-gare; silueta calului nu este
izolată, fiind însoţită de nenumărate pete de culoare».
Dintre aceste pete de culoare se detaşează «imaginea unei
feline», “en face”. Pictura în roşu-cărămiziu e amplasată în
mijlocul plafonului; «feli-na, în raport cu calul, este mai
degradată, conturul său fiind mai greu de ur-mărit. Totuşi,
se poate întrevedea botul scurt, specific felinelor, şi ceafa
ani-malului; urechile, mult mai vizibile, sunt redate atât prin

183
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

culoarea roşie-cără-mizie, cât şi prin câte două incizii în


calcar»; «picioarele anterioare au suferit cel mai puternic de
pe urma proceselor de spălare şi degradare de-a lungul
timpului; cu toate acestea, cu un minim efort de imaginaţie,
se poate intui poziţia întinsă a lor, precum şi faptul că sunt
îndepărtate unul faţă de celălalt; (…) par în concordanţă
directă cu jumătatea posterioară, sugerând un animal în
atac sau fugă». Lângă felină, este «silueta greoaie a unei
fiinţe umane», în “poziţie orizontală”, faţă de leu / panteră;
figura umană, cu contur “foarte estompat”, o mare pată de
culoare roşie-cărămizie (de 51 / 26 cm), pare a fi doborâtă
de felină. În nişa din partea stângă, este pictată «o figură ce
sea-mănă cu o pasăre; dimensiunile ei sunt de 21 / 14 cm;
este destul de bizară această apariţie, cu atât mai mult cu
cât păsările sânt slab reprezentate în arta parietală
paleolitică; oricum, ea se înscrie stilistic în aceeaşi notă a
realismu-lui artei din această perioadă» (ibid.); cercetătorul
mai semnalează – între picturile din sala-sanctuar – şi capul
de la un al doilea cal; numeroase alte pete de culoare
provin de la picturi distruse de vremuri.
Aşadar, picturile din sanctuarul peşterii Cuciulat
grăiesc de peste cincisprezece milenii despre un complex
de credinţe religioase în legătură cu sacrul cal, ori cu
perechea sacră animalieră, iapă-cal (reîntâlnită în arta
neoli-tică), marcându-se un cult al calului, în legătură cu un
cult al leului / panterei (samcăi), în legătură cu pasărea
sufletului.

Fig. 31. Zimbru doborând vânătorul – alegorie sacră


din peştera Lascaux-Franţa.
Între Lascaux-Franţa şi Cuciulat-România.
Alegoria sacră, pictată în orizontul anului 15.000 î. H., în
maniera realismului rupestru-animalier, în panoul central al

184
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

sanctuarului peşterii Cuciulat-România, relevă că în aria


respectivă, pe valea Someşului, o fiinţă umană – «silueta
greoaie», «în pozi-ţie orizontală» faţă de fiară – a fost
doborâtă de felină / leu («pantera de peşteră», «samcă»),
iapa / calul “parcă asistând cu neputinţă” la tragedie, ca şi
pasărea psihopompă / găina-de-munte, lângă trupul scăldat
în sânge (cf. CMar, 81 sq.).
O similară alegorie sacră se află şi în peştera
Lascaux-Franţa, unde «un om cu cap de pasăre, cu
trăsături schematice, apare în cădere, în urma unei lovituri
primite» de la zimbrul «rănit din faţa sa, redat într-o poziţie
con-torsionată şi cu coarnele îndreptate spre el; în stânga,
o pasăre se sprijină într-un baston» (CMar, 116). “Bastonul”
este mai degrabă o săgeată înfiptă în pământ (fig. 31),
lângă semnul / ideograma “iepei cu mânz” în “poziţie verti-
cală” ( – v. fig 27); între altele, semnul / ideograma atestă
că reprezentarea / alegoria sacră din panoul central al
sanctuarului peşterii Cuciulat este ante-rioară celei din
Peştera Lascaux.

Fig. 32. Iapa sacră din sanctuarul Peşterii Cuciulat-


România – aprox.: 15.000 î. H. (ocru roşu).

Fig. 33. Năstruşnica iapă bărboasă a Euro-Pelasgiei –


“pictură în negru” dintr-un sacru panou al Peşterii
Niaux (Franţa), din orizontul anului 15.000 î. H.; “calul
bărbos”, în vremurile istori-ce (în descrierea lui
Herodot, în Istorii, V, 9), îl aflăm “în dotarea Dacilor-
sighini”, vestiţii ne-gustori de lănci / sighine, din
Carpaţii Olteniei / Banatului şi din Munţii Dinarici, ce
aveau tra-see comerciale de la Massalia (Marsilia-
Franţa) până în Cipru; “calul bărbos” este adaptat

185
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

mun-telui («cu coamă pe tot trupul, părul fiind de cinci


degete lungime»; «mic de statură, cu nările largi», nu
poartă «om în spinare»; «în schimb, înhămaţi la
căruţe, sunt foarte iuţi».
Alegoriile din peştera Cuciulat-România şi din peştera
Lascaux-Franţa par a se vectoriza semantic-sincretic astfel:
Euro-Pelasgul-vânător căzut / u-cis în lupta cu leoaica /
zimbrul “reîntrupa-se-va (se va reîncarna / reînvia-va) prin
grija Perechii Primordiale câtă vreme sângele-i scurs la
Muma-Pământ îl recheamă / readuce în lumea albă prin
ocrul roşu şi cât timp pasărea psiho-pompă / găina-de-
munte (şi iapa) îi preumblă sufletul spre / dinspre Tatăl-
Cer”.

Fig. 34. Iapă şi arbore (axis mundi) – spatulă de la


Laugerie-Basse (Franţa), circa 12.000 î. H.
Cultul calului / iepei. O “perpendiculară” pe orizontul
sacru al peşte-rilor Euro-Pelasgiei relevă rădăcinile şi
permanenţa unui puternic cult al calu-lui / iepei, între
orizonturile anilor 15.000 î. H. şi 2000 d. H., fără hiatusuri
de vreun soi.

Fig.35. Iepe microcefale din peştera Le Combel,


“îndepărtând leul / pantera de peşteră”.
Ca animal sacru, calul / iapa ocupă majoritatea
panourilor din sanctu-arele-peşteri ale Euro-Pelasgiei.
Reprezentările sacre ale iepei (preponderente fiind cele ce
o surprind “gravidă” / “cu mânz în pântec”) şi ale calului
sunt în

186
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Fig.36. Vânătoare de armăsar sălbatic (plachetă


gravată din Peştera La Vache-Franţa); lângă armăsar /
cal – reprezentat în spiritul realismului rupestru-
animalier –, mai apar: “siluete umane” (ceata
vânătorească), un urs, un peşte, un taur şi semnele
Perechii Primordiale.
maniera “realismului” rupestru-animalier, ca în peşterile:
Les Combarelles, Niaux, Trois-Frčre, Le Portel, Lascaux,
Font-de-Gaume, La Vache, Le Com-bel (Franţa), Addaura-
Palermo (Italia), Cuciulat (România) etc., începând din
orizontul aurignacian al anului 30.000, până în cel
magdalenian, al anului 10.000 î. H. Divinizarea iepei cu
mânz în pântec de către “femeia steatopigă / gravidă” a
Euro-Pelasgului mai bine de cincisprezece milenii,
dovedeşte o deosebită apropiere magico-mitică între acest
“sacru animal” şi fiinţa umană atât de vitregită în glaciar(fig.
28 – cf. GRP, 88), de unde şi bogăţia semantic-sincretică
impresionantă a constelaţiei cultului iepei / calului, pe
ultimul seg-ment temporal ante-holocenic. După cum s-a
mai subliniat, în reprezentările realismului rupestru-
animalier este interzisă “fixarea” / “redarea” veridică a fiinţei
umane; vânătorul apare “siluetat”, având capul – sediu al
sufletului, al

Fig. 37. Călăreţ-dansator (căluţan / căluşar) din


Peştera Chindiei (România), aprox. 8500 î. H.
puterii –, fie “geometrizat” / “schematizat”, fie “sub mască”;
faptul că din ori-zontul cultural al anului 10.000 î. H.
reprezentările “capului de iapă” se bucu-ră de acelaşi
“tratament uman” – al “interdicţiei redării / “fixării” veridice –
“atestă” nu numai “o mutaţie” în sfera cultului ecvideelor, ci
şi “domesticirea” iepei (folosită în “vânătoarea călare”). În

187
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

cadrul realismului rupestru-anima-lier, redarea cu “cea mai


mare fidelitate”, în sanctuarul euro-pelasg din peşte-ră,
“fixează” / “imobilizează”, “anulează” ritualic viaţa; sub
“mască”, deci cu chipurile reale “ascunse” – atât ceata
vânătorilor cât şi animalele ajutătoare, adică iepele
domesticite –, pe de o parte, scapă de “fixare” /
“imobilizare”, de “anularea ritualică a vieţii”, şi, pe de altă
parte, nu îngăduie “spiritului” ani-malului vânat
“recunoaşterea” şi “răzbunarea sângelui vărsat”; la sacrul
act cinegetic, de luptă “pe viaţă şi pe moarte”, participă şi
spiritele / sufletele strămoşilor, “ajutorul / puterea” acestora
putându-se focaliza pe reprezentarea realistă a animalului
zugrăvit / gravat pe stânca sanctuarului din grotă. În peş-

Fig. 38. Cal sacru «ithyfalic» în frâu – “desen”


(“pictogramă” / “ideogramă”) de pe un perete de
stâncă din Defileul Sohodol-Runcu (România), din
orizontul anului 8.175 î. H.
tera Le Portel, iepele sunt reprezentate cu “cioc de canar”;
în peştera Lascaux, iepele au “cap miniaturizat”; în
sanctuarul peşterii Pech-Merle (fig. 23) sunt reprezentate
“iepe microcefale”; în peştera Le Combel (Franţa), “într-o
scenă sacră”, iepe microcefale par să alunge “leul” /
“pantera” (fig. 35); dar când e

Fig. 39. Cal sacru şi Călăreţ – “desen” (“pictogramă” /


“ideogramă”) de pe un perete
de stâncă din Defileul Olteţu-Polovragi (România), din
orizontul anului 8.175 î. H.
vorba despre vânătoarea calului sălbatic (fig. 36), după cum
se vede dintr-o plachetă gravată din peştera La Vache,

188
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

reprezentarea se face “realist”, cu mare atenţie la “nuanţe”;


ascunderea / “mascarea” iepei “gravide” – şi nu a armă-
sarului capturat – s-a datorat aceloraşi raţiuni religioase ce
au dus la “silu-etarea” vânătorului euro-pelasg. Temeiul
“mutaţiei” în sfera credinţelor / ide-ilor religioase din
orizontul anului 10.000 î. H. – temei prin care se impune
realismul abstract / simbolic epipaleolitic / neolitic etc. –
rezidă în “redarea cu ajutorul măştilor / semnelor” a
apropierii sacrei iepe gravide de peşteră / om,
“multimilenară redare în paralel” – între 25.000 şi 10.000 î.
H. –, apoi (“vertiginos”, în funcţie de schimbările bruşte de
început de holocen, dintre orizonturile anilor 10.000 şi 8175
î. H.) a celorlalte “sacre realităţi vitale”, re-nunţându-se tot
mai mult la “paralelism” (imposibil întru cuprinderea “sanc-
tuarului la purtător”, suplinitor al celui din peşteră);
pătrunderea “iepei micro-cefale”, “cu mânz în pântec”, în
sanctuarul din peştera Euro-Pelasgului, indi-

Fig. 40. Cal sacru şi erou – “desen” (“pictogramă” /


“ideogramă”) de pe un perete
de stâncă din Defileul Sohodol-Runcu (România), din
orizontul anului 8.175 î. H.
că “sacra realitate” a domesticirii ecvideelor în orizonturile
culturale magdale-niene; mai întâi, domesticirea iepei;
domesticirea “armăsarilor” s-a făcut mai tardiv, între
orizonturile cultural-holocenice ale anilor 10000 şi 8000 î. H,
du-

Fig. 41. Călăreţul de la Seradina-Valcamonica (Italia),


din orizontul anului 8000 î. H.
pă cum dovedesc reprezentările rupestre realist-abstracte /
simbolice: Călă-reţ-dansator (căluţan / căluşar) din Peştera

189
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Chindiei (fig. 37), Cal sacru «i-thyfalic» în frâu – “desen”


(“pictogramă” / “ideogramă”) de pe un perete de stâncă din
Defileul Sohodol-Runcu (fig. 38), Cal sacru şi Călăreţ –
“desen” (“pictogramă” / “ideogramă”) de pe un perete de
stâncă (fig. 39) din Defileul Olteţu-Polovragi, Cal sacru şi
erou – “desen” (“pictogramă” / “ideogramă”) de pe un perete
de stâncă din Defileul Sohodol-Runcu (fig. 40), Călăreţul de
la Seradina-Valcamonica (fig. 41), Călăţisenii de la Limanu-
România (peştera Limanu, de lângă Mangalia, este un
sacru labirint de 3200 m; multe repre-zentări anterioare
orizontului cultural al anului 8000 î. H. nu par a fi aici, de-
oarece această imensă peşteră, cel puţin, de pe la 1600 î.
H., a fost mereu amenajată de Pelasgo-Daco-Thraci /
Valahi, în spiritul iniţiatic / misteric al Zalmoxianismului; ca
punct strategic – după relatarea lui Cassius Dio, în Is-toria
romană – s-a evidenţiat în anii 29 / 28 î. H., în luptele
fratricide dintre urmaşii regelui Burebista) etc.
Cultul iepei cu mânz în pântec, admirabil ilustrat în
paleoliticul Euro-Pelasgiei, între orizonturile culturale
aurignaciene şi magdaleniene (fig. 28), permite desluşirea
unor credinţe în legătură cu fecundaţia / fertilitatea şi naş-
terea (re-naşterea). Ca animal sacru, iapa cu mânz în
pântec se relevă de pe acum drept acolit divin al Mumei-
Pământ. Unele contexte figurative paleoli-tice /
epipaleolitice, îndeosebi cele ce redau capul de iapă pe
spatule, pan-dantive, bastoane, ca, de exemplu, pe spatula
de la Laugerie-Basse (Iapă şi arbore / axis mundi – fig. 34),
unde Euro-Pelasgul surprinde capul de iapă, sediu al
sufletului, “adulmecând” axis mundi (cf. GRP, 134), ori pe
“bastonul perforat” descoperit în staţiunea arheologică La
Madeleine (Franţa), redând, între două capete de iapă,
femeia gravidă, urmărită şi ameninţată de colţul ve-ninos al
unui “şarpe cu coadă-arbore” (cf. GRP, 130), sau pe
pandantivul “o-val” cu “cal de la Isturitz” (cf. GRP, 136) etc.,

190
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

ipostaziază iapa şi ca animal psihopomp, numai până la


“rădăcinile” / “trupinile” sacrului arbore din apele
primordiale / celeste.
Despre un cult al calului / armăsarului în Euro-
Pelasgia, în Pelasgia Arhaică, ivit dinspre eroul-vânător /
războinic, apoi preluând şi alte funcţii, inclusiv funcţia
psihopompă din cultul iepei, nu se poate vorbi decât după
domesticirea lui Equus stenonis, din orizontul anului 8500 î.
H., datorată Pe-lasgilor carpato-dunăreni din provinciile
Banat şi Oltenia, după cum certifică reprezentările din
Peştera Chindiei (fig. 37) şi de pe pereţii de stâncă din
defi-leele Sohodol-Runcu (fig. 38 / 40), Olteţu-Polovragi (fig.
39) etc. O dată cu “calul şi călăreţul-erou” din zorii
neoliticului s-a produs “un transfer” al func-ţiei psihopompe,
fireşte, “în sacră pereche” cal-iapă, fapt ce reiese şi din vec-
torizarea semantic-sincretică a inscripţiei de pe piedestalul
statuetei Moşului (Tatălui-Cer) şi Mumei-Pământ de la
Ocna Sibiului. Chiar osul de iapă / cal (“falanga de
ecvideu”) devenise “suport material sacru” pentru
“sanctuarele la purtător” din mileniul al IX-lea î. H.; falanga
de cal, “decorată pe toate feţele”, descoperită în nivelul al
II-lea de la Cuina-Orşova (Banat) şi datată în orizon-tul
cultural al anului 8.175 î. H. (cf. DVDac, 18), era
“binecuvântat material” pentru încrustarea ideogramei
hierogamiei Tatălui-Cer (Samasua / “Soarele-Moş”) şi
Mumei-Pământ (Dachia / “Dochia”). În Pelasgo-Thraco-
Dacia, fie amintind de maniera realismului rupestru-
animalier, fie în spiritul realismului abstract / simbolic, calul
– sălbatic (numit şi “tălăpan” / “tarlapan” încă vânat şi
dincoace de orizontul cantemirian-evmezic al anului 1714),
şi domestic – alături de ovine (“lăi, bucălăi”), de “câini mai
bărbaţi”, de caprine, de bovine etc. – este atestat în neolitic
şi eneolitic, în epocile metalelor “rare” şi “dure”, din ariile
pelasgo-culturilor Criş-Starcevo, Turdaş-Vincea, Karanovo I
– VI, Boian-Gumeliniţa, Precucuteni, Cucuteni, Petreşti,

191
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Sălcuţa, Româneşti-Tisza-polgar, Gorneşti-


Bodrogkeresztur, Cernavodă, Hamangia, Horodiştea, Fol-
teşti, Vucedol, Kostolac, Baden, Glina, Coţofeni,
Sighişoara-Wietenberg, Eze-ro etc. În Dacia
Zalmoxianismului, importantul cult al calului este
circumscris monoteismului Sarmizegetusei prin ordinul
Cavalerilor Soarelui / Zalmoxia-nismului (Cavalerii
Danubieni, Thraci, Cabiri etc.); despre nenumărate ele-
mente ale cultului calului la Daci / Thraci (în sfera
Zalmoxianismului, bine-înţeles) grăiesc “deopotrivă”: arta
cogaionică a aurului, argintului, bronzului, fierului etc.,
numismatica, sculptura (în marmură / piatră), mitologia
pelasgo-daco-thracică / valahică (dacoromână), bogatul
etnofolclor pelasgo-thraco-dac / valah (dacoromânesc) de
azi – basmele cu Calul Năzdrăvan al lui Făt-Frumos,
baladele în care apar “caii învăţaţi” (îndeosebi, «Toma
Salymoş / Alimoş»), doinele haiduceşti, dansul de iniţiere în
tainele trimiterii periodice a Solului / Mesagerului-Celest la
Samasua / Samoş (Dumnezeul Cogaio-nului /
Sarmizegetusei), Căluşul (Căluşarii / Călucenii) etc.; caii de
rasă din Dacia / Dacoromânia erau cei mai vestiţi în lumea
antică şi cei mai căutaţi / “importaţi” de sudul
mediteraneean, fiind elogiaţi de Homer încă din orizontul
anului 1184 î. H., în Iliada (X, 422): Caii văzutu-i-am eu, n-
au seamăn de mari şi de mândri, / Albi ca zăpada sunt ei şi
la fugă sunt repezi ca vântul (v. fig. 42 / 43).

Fig. 42. “Icoană” cu Cavaler Zalmoxian / Cabir – cu


inducţie semantic-sincretică
în orizontul cogaionic al anului 1450 î. H. (cf. VMR,
226).
Aşadar, rapidul vânător-călare din carpato-dunăreana
Pelasgie Arha-ică, potrivit depozitelor osteologice

192
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

descoperite de arheologi şi analizate de specialişti, avea în


arealul cinegetic următoarele soiuri de cal sălbatic: Equus
stenonis (la Măluşteni-Vaslui etc.), Equus primigenius (la
Chepeţ şi Rusfalău / Ruseni-Covasna, la Sângeorz, jud.
Bistriţa-Năsăud etc.), Equus aluticus, E-quus mosbachensis
– în bazinul Baraolt (Feldioara, Araci etc.) / Depresiunea
Braşovului, Equus steinheimensis (la Sândominic-
Harghita), Equus / cabal-lus fossilis (la Zorleni şi Plopeni,
jud. Vaslui, la Iaşi, la Sf. Gheorghe-Covas-na, la Sereca şi
Turdaş – jud. Hunedoara, la Sighişoara, la Sebeş-Alba, la
Guşteriţa-Sibiu, în nordul Olteniei, la Peştera Muierilor, la
Izlazul Gherlan, din Dobrogea etc. – cf. NV, 174 sqq.),
Equus transilvanicus (la Sf. Gheor-ghe), Equus hemionus
(la Salca de Criş, la Iernut, la Boian, la Gumelniţa, la
Căscioarele, la Hamangia, la Cucuteni) etc.; din epoca
metalelor – mai întâi, din aria pelasgo-culturii Tei-Bucureşti
–, s-au păstrat şi zăbale, dovezi incon-testabile, “de bronz”,
de fier etc., ale folosirii calului la vânătoarea-călare, la
tracţiune, în lupte / bătălii etc.
Calul şi cultul falusului. Calul / armăsarul reprezintă
simbolul virilităţii absolute. Despre un cult al falusului în
spaţiul Pelasgiei Arhaice se poate vor-bi încă din orizontul
anului 8175 î. H., fiind marcat mai întâi de Cal sacru «i-
thyfalic» în frâu – “desen” (“pictogramă” / “ideogramă”) de
pe un perete de stâncă din Defileul Sohodol-Runcu (fig.
38). O sculptură-falus s-a păstrat din vremuri neolitice până
în orizontul anului 1902 d. H., la Polovragi (< polo-, “falus” +
-vragi, “vraci”; -c->-g-), în nordul Olteniei; Nicolae
Densuşianu, în celebra lucrare, Dacia preistorică, o descrie
aşa cum se înfăţişa în anul 1902: «Însă, o importanţă
deosebită arheologică o prezintă colina din stânga râului
Olteţ, ce dominează mănăstirea şi comuna Polovragilor. Pe
culmea de răsărit a acestei coline, pe o poiană aplanată de
mâna omului, ni se înfăţişează o în-tinsă necropolă
preistorică, de unde am adunat noi înşine numeroase frag-

193
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

mente de olărie neolitică, scoase la suprafaţă de căutătorii


de comori, dim-preună cu diferite resturi omeneşti. Iar în
partea de apus a acestei vechi ne-cropole, se ridică punctul
culminant al colinei, o poziţiune fortificată de o parte de
natură, cu păreţi prăpăstioşi de stânci, iar de altă parte
încinsă de mâna omului cu valuri vechi de pământ. Pe
vârful acestui pisc înalt, de unde se deschide un aspect
magnific peste şesul Polovragilor, se mai poate vedea şi
astăzi fragmentul unui monument arhaic, unic în genul său
între monu-mentele preistorice ale Europei, ce le
cunoaştem până astăzi. Este o columnă monolită de granit,
tăiată în patru feţe şi terminată la vârf prin o mică pirami-dă;
un obelisc în o formă puţin falică, înfipt în o bază de lespezi
tăiate şi în-gropate în pământ. Toate feţele acestui
important monument sunt frumos po-leite, însă fără nici o
inscripţiune. (...) Acest obelisc este rupt şi scos din bază de
către căutătorii de tezaure. Înălţimea părţii superioare, ce o
reproducem a-ici este de 1,09 m, lăţimea de jos a feţelor
principale de 0,45 m, iar fragmen-tul al doilea, sau partea
inferioară a acestui monolit este perdut.» (DDp, 315).
Mistericul / iniţiaticul dans pelasgo-daco-thracic / valahic
(dacoromânesc) al Căluşului şi-a circumscris şi cultul
falusului; chiar şi în reprezentările auten-tice de la solstiţiul
de vară / iarnă, din zilele noastre, unul dintre jucători este
echipat cu un uriaş falus sculptat în lemn, cu care, într-un
anumit moment al jocului, în roata căluşarilor, mimează
coitul, ca toate cele ce ţin de gospodăria

Fig. 43. So-Ares (Soare-Tânăr / Războinic), fiul lui


Samasua / Samoş,
descins din Cogaion / Sarmizegetusa la Troia, în
orizontul anului 1194 î. H.

194
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

ţărănească (unde se desfăşoară Căluşul) să se bucure de


rod; pe traseul Că-luşului, în capătul ogoarelor / livezilor
dintre sate, mimează de asemenea co-itul cu falusul
respectiv “ca să crească grâul”, “ca să rodească merii” etc.
O serie de figurine reprezentând cai / iepe, evident, în
sfera sacrului, din neolitic şi din epocile metalelor,
antrenează obiecte magice de cult, cre-dinţele / ideile
religioase legate de funcţiile psihopompe şi acolit-divine. În
mileniul al VI-lea î. H., la Dunărea de Jos / Mijloc, o dată cu
Facerea / Geneza (Scufundarea Cosmogonică), iapa / calul
îşi configurează tot mai mult şi an-tagonicele funcţii,
chtoniană şi uraniană / celestă.
Caii, dansul vânătoresc-pelasgo-daco-thracic /
valahic, Căiuţii, şi dan-sul misteric / iniţiatic-zalmoxian,
Căluşul Împărătesc. Iniţiaticul dans vânăto-resc al
Căiuţilor (înrudit cu Căluşul ce s-a transmis până în
vremurile noastre dinspre Zalmoxianism) îşi are obârşiile în
orizontul anului 8500 î. H., după cum ne grăieşte peste
milenii “pictura în ocru roşu”, Călăreţ-dansator (călu-ţan /
căluşar) din Peştera Chindiei-Banat (fig. 37); amintirea
dansului Căiuţii, trimiţând la neoliticele vânători rituale, se
mai păstrează şi astăzi, îndeosebi, la Dacoromânii-
moldoveni; «mascoidele cailor, deşi extracorporale, sânt
ata-şate de jucători ca şi cum ar face parte integrantă din
fiinţa lor; în jocul Că-iuţilor din nordul Moldovei, care apare
adesea asociat cu jocul Caprei se în-trebuinţează aceleaşi
mascoide-costume ce redau corpul calului şi călăreţului pe
el» (VMast, 211 sq.). Pornind de la lucrarea
academicianului Romulus Vulcănescu, Măştile populare
(1970), cercetătorul interdisciplinar, Ion Nania, subliniază că
masca ecvină «cu plete de cal, alcătuită din panglici ce
ascund faţa jucătorului» este «cea mai veche încercare de
transpunere ritualică om – animal»; «un al doilea tip, sub
formă de mască simplă, redă un om acoperit complet cu o
scoarţă, care ţine în mâna dreaptă un băţ cu o oală ce

195
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

simboli-zează capul de cal şi în mâna stângă o mătură ce


reprezintă coada»; este «o formă mai evoluată a măştii
vântătorului deghizat», care-i permite apropierea de
animalul dorit spre a fi vânat şi mâncat; dar această mască
se relevă la Valahii / Dacoromânii din secolul al XX-lea încă
din timpurile neolitice, deoa-rece «presupune inventarea
olăritului şi a ţesutului» (NV, 183); un alt tip de mască de
cal este utilizat la nunţile dacoromâneşti din Carpaţii
Occidentali ai României; este un «tip sub formă de mască
dublă, în care doi jucători, ţinând pe umeri o scară
acoperită cu un covor, poartă pe un al treilea deasupra
scării drept călăreţ; capul calului în acest caz e alcătuit
dintr-o oală iar coada dintr-o mătură» (VMast, 147); «acest
tip este mai nou, presupunând şi calul îmblân-zit, pe care
voinicul îl călăreşte spre distracţia nuntaşilor; el aminteşte
de acel moment când, de curând îmblânzit, calul nu putea fi
călărit de toţi, dar fiecare şi-ar fi dorit acest lucru şi fiecare
îşi vedea îndeplinirea idealului prin călărirea calului mască,
o mască vie, prin oameni ascunşi în animalul mască pe
care sta călare» (NV, 183). Prin transsimbolizare, scena
priveşte nu numai “arta călăritului vânătoresc”, ci şi
“modelul” de fecunditate / fertilitate ce trebuie văzut de
mireasă / mire, dinspre cal / iapă, “model” cu adânci
rădăcini între
orizonturile aurignacian-magdaleniene ale Euro-Pelasgului.
Căluşul, sublimul dans misteric / iniţiatic al nemuririi
Dacilor în cali-tatea de Soli / Mesageri-Celeşti, care a
preluat şi elemente ale dansului Căiu-ţii şi care s-a transmis
fragmentar până la Valahii / Dacoromânii din vremuri-

Fig. 44. “Mânerul-cal” al rhytonului Cavalerului


Zalmoxian, de argint-aurit, din orizontul
anului 450 î. H., descoperit în Dacia Sud-Dunăreană,
la Pulpudava (azi, Plovdiv-Bulgaria).

196
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

le noastre, exprimă universul religios-monoteist al


Zalmoxianismului, partici-parea ens-ului uman la o ordine
cosmică. Adevăratul Căluş Împărătesc se re-levă şi în
arhitectura Templului / sanctuarului-calendar al zeului So-
Ares de la Sarmizegetusa, numărul jucătorilor /
“căluşarilor”, 114, fiind egal cu nu-mărul stâlpilor de andezit
din cercul construcţiei. Ultima dată, magnificul, mistericul /
iniţiaticul dans al Căluşului Împărătesc s-a desfăşurat (după
cum este descris de cronicari) în 1599 d. H., graţie celor
114 oşteni valahi / da-coromâni de sub comanda lui Florean
(în calitatea de Sol / Mesager Celest), la nunta fiicei lui
Mihai Viteazu, Beatrice, de la Alba Iulia. Caii sugeraţi de
Căluşul Împărătesc, graţie călăreţului-Sol / Mesager Celest,
au un rol divin în desfăşurarea teluric-celestă a fiinţei
Pelasgo-Daco-Thracului / Valahului (Da-coromânului /
Românului). În structura Căluşului Împărătesc se disting trei
părţi: alungarea spiritelor malefice cu caii celeşti şi
purificarea pământului, sau “pornirea Căluşului” (I);
lansarea Solului / Mesagerului Celest la Sama-sua / Samoş
ca frate de cruce al lui So-Ares (II), participarea, ca
războinic al lui Samoş (Soarele-Moş), alături de fiul
Dumnezeului din Cogaion (So-A-res), la restabilirea ordinii
cereşti, nuntirea cu Sora Soarelui / Luna (Co-Utya /
Dochiana) şi revenirea pe pământ în calitatea de veritabil
Salumasua / Sal-moş (“omul lui Samoş / Dumnezeu pe
pământ”, sau, cum deformat i-au înre-gistrat cronicarii
numele, confundându-l şi cu unicul mare zeu: “Zalmas” /
“Zalmoxis”), ca rege-zeu-medic la Sarmizegetusa (III). În
legătură cu prima parte a Căluşului Împărătesc,
interdisciplinarul cercetător, Ion Nania, a re-marcat:
«”Pornirea”, cu goana năprasnică, în dansurile
întortocheate, repre-zintă, socotim, un fel de căutare şi de
urmărire a cailor sălbatici, iar “Prinde-rea”, în care dansul
capătă o energie cu adevărat sălbatică, simbolizează înde-

197
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

mânarea, curajul, vigoarea şi greutatea pentru cei care


prindeau animalele sălbatice, luptând din răsputeri pentru
strunirea şi îmblânzirea lor; chiar şi “războiul” era un
omagiu adus celor ce luptau călări.» (NV, 185). Este, într-a-
devăr, prima parte a Căluşului Împărătesc, un veritabil
război cu forţele male-fice ale Terrei Mater, un război cu
spiritele rele de pe pământ, asemănător cu “prinderea cailor
sălbatici” din zorii holocenului, “cai-duhuri” reprezentând
forţele Întunericului ce – “neîmblânzite” / nedistruse – ar
putea înrâuri ne-gativ, “ar deturna” lansarea Solului la
Samoş (“ambasadorul Cogaionului / Sarmizegetusei” în
cele nouă ceruri). Acelaşi interdisciplinar şi neobosit cer-
cetător la obârşiile mitologiilor şi istoriilor Dacoromânităţii
evidenţiază şi fap-tul că «ritualul Căluşului (...) a înlocuit
treptat ceremonialuri mult anterioare, din faze străvechi ale
societăţii de vânători primitivi, când omul vânător se
transpunea în mască-animal pentru a căpăta în felul acesta
anumite calităţi pe care le avea animalul, pentru a se putea
apropia de el în timpul vânătorii şi pentru a-l putea răpune,
dansul căluşeresc fiind probabil un exerciţiu al omu-lui
vânător; în acest scop se desfăşurau ceremonii tipice ale
vânătorilor mas-caţi, jocuri ritualice care nu exclud nici
existenţa concepţiei despre un Cal-Dumnezeu, asemenea
Dumnezeului-Taur; (...) aceste măşti au supravieţuit, local
şi sporadic, până în zilele noastre, în spaţiul românesc»
(NV, 182 sq.); «măştile şi dansurile ritualurilor arhaice ale
vânătorilor preistorici aveau să cedeze locul ceremonialului
Căluşarilor ce se va instala către sfârşitul neoliti-cului,
preluând creator unele aspecte ale vechii tradiţii
vânătoreşti» (NV, 183). În Dacia, mai mult ca sigur, înaintea
reformei Zalmoxianismului, din o-rizontul anului 1600 î. H.,
Căluşarii jucau cu mascoide de cai; jocul devenind foarte
complex, «mascoidele de cai se reduc cu timpul, din figurări
de capete de cai, în bâte ce stilizează ad usum aceste
figurări; în ritualistica mitică “bâ-tele mascoide” suplinesc

198
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

funcţiunea uneltelor ludice...» (VMast, 214). Urmă-rind în


perimetrul arheologic problema “substituirii cailor”, a
mascoidelor de

Fig. 45. Zeiţa Co-Utya (“Sora Soarelui” / Dochiana) pe


calul sacru, cu bradul cosmic în mâna stângă,
protectoare a Cavalerilor Zalmoxieni / Dunăreni –
monedă dacică de argint din orizontul anului 290 î. H.
cai, cu bastoanele / bâtele căluşereşti (atribute ale regalităţii
/ imperialităţii), bâte având “vârful-măciucă” sculptat,
reprezentând capete de cai, cercetătorul interdisciplinar, Ion
Nania trage concluzia că «substituirea a început prin ace-le
bastoare-sceptre, încă din perioada finală a culturii
Cucuteni» (NV, 184); este vorba despre bastoanele-sceptre
din piatră în formă de capete de cai, descoperite în
România, «la Sălcuţa, într-o aşezare aparţinând
complexului Gumelniţa-Sălcuţa», la Casimcea-Dobrogea, la
Fedeleşeni, într-o locuinţă a-parţinând fazei finale a
pelasgo-culturii Cucuteni A; potrivit datărilor Marijei
Gimbutas – de la Universitatea Californiei, din Los Angeles
–, pelasgo-cultu-ra Cucuteni A se desfăşoară între anii
4555 şi 3875 î. H.; deci “datarea reală” a substituirii cailor /
mascotelor de cai din dansul Căluşului indică anul 3875
ante-Hristos.

Fig. 46. Cal solar în maniera realismului sacru abstract


/ simbolic – monedă dacică de argint din orizontul
anului 150 î. H.
Cai zeului So-Ares (Soare-Tânăr / Războinic),
calul “Sorei Soarelui”, năzdrăvanii cai ai Cavalerilor
Zalmoxianismului, ai Feţi-Frumoşilor, ce duc eroii în

199
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

raiul zalmoxian, în [ara-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-


Vieţii-fără-Moarte. Din vremea pelasgo-culturii Coţofeni,
dintre orizonturile anilor 3515 şi 2860 î. H. (cf. GCiv, 230),
clasa puternică a războinicilor Pelasgo-Daci impune pere-
chea sacră secundă, So-Ares (Soare Tânăr / Războinic) şi
Luna (“Sora Soare-lui” / Co-Utya, Dochiana), în panoul
central de credinţe din Cogaion, ceea ce imprimă
credinţelor / ideilor religioase un foarte puternic caracter
urano-solar (perechea primordială, Samasua / Samoş –
“Soarele-Moş” / “Tatăl-Cer” – şi Muma-Pământ / Dachia,
“Dochia”, reflectă preponderenţa elementelor religi-oase
chtoniene); «toţi specialiştii sânt de acord că în această
perioadă, de la cultul chtonian al fecundităţii, întrupat de
zeiţa-mamă, se trecuse la un cult uranian, al soarelui; de
altfel, unii cercetători socotesc că încă din perioada
eneolitică începuse această schimbare, sau în orice caz se
contura un dua-lism între vechea conceţie chtoniană şi
aceea a divinităţii cereşti, pe care ar documenta-o cultul
coloanei – respectiv al stâlpului – ce făcea legătura din-tre
viaţa pământească şi puterile cerului.» (DVDac, 57).
Perechea divină, So-Ares (în plan celest-diurn: Soarele,
“fiul lui Samoş”, străbate zilnic, de la ră-sărit la apus,
celestele spaţii, călare pe trei cai solari – fig. 43 –, ori într-o
cvadrigă trasă de mai multe perechi de cai ai luminii) şi
Luna (în plan celest-nocturn, Co-Utya, “fiica Dachiei”; în
plan terestru: Dochiana, Cosânzeana, în-făţişată pe un cal
teluric-celest, năzdrăvan, ca tânără zeiţă a Sorţii, având în
mâna stângă bradul cerurilor – fig. 45), este imitată de
Pelasgo-Daci în toate: în mormintele “nemuritorilor”
Cavaleri ai Zalmoxianismului se relevă pere-chea: bărbat –
femeie; «organizarea patriarhală şi aceea a familiei-
pereche era generalizată; descoperirea unor înmormântări
perechi – bărbat şi femeie – în mormintele tumulare (...)
este o dovadă de netăgăduit în această privinţă» (ibid.);
este practicată tot mai mult incineraţia. Considerându-se

200
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

“nemuritori”, Dacii-războinici, Cavaleri ai Soarelui /


Zalmoxianismului, sau Cavaleri Dună-reni, credeau că
“doar îşi schimbă locuinţa” terestră cu una celestă, putând
chiar să şi revină (“în carne şi oase”, dar numai în calitatea
de Sol / Mesager Celest); şi în cer, alături de So-Ares,
lupta-se-vor cu balaurii Genunii, cu for-ţele întunericului,
făcând să biruie lumina; şi pentru aceasta aveau nevoie, în
spiritul Zalmoxianismului, şi de soţie, pentru cele casnice, şi
de cai, de arme, pentru cele războinice. Calul devine
indispensabil Pelasgo-Dacului; şi în tot mai multe morminte
de Cavaleri ai Zalmoxianismului, îndeosebi în “mormin-tele
princiare”, există – între altele – şi caii sacrificaţi ai
biruinţelor eroului din această lume, biruinţe ce se vor
perpetua şi “în lumea de dincolo”; de pil-dă, într-un
mormânt de înhumaţie descoperit la Cândeşti-Vrancea
(pelasgo-cultura Monteoru), «în vasul de ofrandă depus la
capul celui înhumat, s-au descoperit 14 butoni din foaia de
bronz provenind de la căpăstrul şi hamurile unui cal
(piesele respective fiind accesorii de ornamentare); aceşti
butoni, ce purtau urme vizibile de arsură, fuseseră depuşi în
vas împreună cu carbo-nizatele resturi de la animalul
incinerat şi de la piesele sale de harnaşament» (NV, 180).
O dată cu impunerea Creştinismului, calul nu mai este
sacrificat la plecarea dintre cei vii a Valahului /
Dacoromânului-războinic, fiind “daţi de pomană, să-i fie de
ajutor în lumea de dincolo”.
La Daci, Zalmoxianismul, prima religie monoteistă din
istoria ome-nirii, şi-a circumscris şi cultul iepei / calului. Iapa
sacră apare la Daci alături de unele divinităţi feminine. O
admirabilă reprezentare dacică, pe o monedă de argint din
secolul al III-lea î. H., vectorizează – în plan secund,
desigur – în sfera energetică feminină / Yin, pe zeiţa
Dochiana (Co-Utya / Cotys, Co-sânzeana) călare, cu
bradul cosmic în mână (fig. 45), înaintând spre stânga,

201
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Fig. 47. Cavalerul Zalmoxian / Dunărean înaintând pe


calea-spirală a nemuririi întru Samasua / Samoş
(Soarele-Moş / Dumnezeul Cogaionului); relief de
marmură dacică din orizontul anului 150 d. H.,
descoperit în sanctuarul sud-dunărean de la Glava
Panega (Bulgaria).
în sfera Mumei-Pământ. Înaintând spre dreapta, în sfera lui
Samoş (a “Soa-relui-Moş” / “Yang”), a Dumnezeului
Cogaionului / Sarmizegetusei, calul sa-cru (“năzdrăvan” /
“psihopomp”) apare în complexul cult al Cavalerilor Zal-
moxianismului (Cavalerii Dunăreni / Danubieni – fig. 47;
Thraci – fig. 44; sau Cabiri – fig. 42; etc.) aflaţi pe calea
spirală (planetară / “teluric-celestă”) a nemuririi. Dar înainte
de a apuca pe drumul nemuririi conferit de Samasua /
Samos (Soarele-Moş / Tatăl-Cer), sau calea-spirală a
Fărtatului (Dumneze-ului Cogaionului), a pozitiv-creaţiei,
eroul (“Făt-Frumosul”) dac / valah (da-coromân) era angajat
în lupta pentru lumină, adevăr şi dreptate, întru zalmo-xiană
ordine / putere de încreţire a Genunii, pe calea spirală a
negativ-cre-aţiei, a Nefărtatului (“Nebeleizis” / “Gebeleizis”),
nimicindu-i monstruoasele făpturi (lei / pantere, găi /
zgripţuroaice, mistreţi, balauri, zmei ş. a.). Abia du-

Fig. 48. De-a Cavalerii Zalmoxieni / Dunăreni – jucărie


pentru copiii-daci (“calul, carul şi cavalerul”), teracotă
din orizontul anului 100 d. H., descoperită în Dacia
Nord-Dunăreană,
în provincia Arutela / Ardeal (Transilvania).
pă seria de sublime biruinţe (forţele binelui triumfând de
fiecare dată în faţa forţelor răului), zalmoxianul Cavaler Dac
/ Dunărean (şi o dată cu extinderea cultului în ariile extra-

202
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

dunărene, şi cu “denumiri locale”: “Cavalerul Thrac”, ori


“Cavalerii Cabiri” etc. – cf. MDMT, 163 sqq.) obţinea dreptul
nuntirii cu Absoluta Cunoaştere întru Samoş, nuntirea cu
Sora Soarelui (Dochiana / Cosânzeana, “Spuma Laptelui”
etc.), ca Făt-Frumos, protagonistul basmelor dacoromâneşti
/ valahice, aliat dintotdeauna cu Calul Năzdrăvan, înaripat
ori nu, având “trei viteze”: cea terestră, “de cal obişnuit”,
cea supra-telurică / at-mosferică, aidoma vitezei vântului, şi
“viteza gândului” ca viteză “interstelară / cosmică”,
superioară “vitezei luminii”.

Fig. 49. Cei doi cai cosmici şi călăreţii: Calul Negru


(stânga) şi Calul Roşu (dreapta) – cusătură populară
dacoromânească pe un ştergar / prosop de Şuletea-
Vaslui (România),
din orizontul anului anului 1950 d. H.
Din constelaţia cultului iepei / calului, în mitologia
valahă / dacoro-mână de azi se mai păstrează caii
cromatici (caii negri – fig. 49 – fiind «cursi-erii întunericului,
mesagerii morţii, care vin să ridice sufletele oamenilor ce
expiră şi să le ducă pe lumea cealaltă; figurarea cailor negri
capătă astfel o semnificaţie psihopompă»; caii albi sunt
«cursierii soarelui, mesagerii lumi-nii, care dau viaţă, apără
şi protejează pe om; de aceea figurarea lor o întâlnim sub
formă de însemne apotropaice pe unelte, arme, veşminte,
locuinţe, pe te-renurile de cultură, pe monumentele
căpeteniilor...» – VMast, 576), caii învă-ţaţi ai Gurii de Rai
(cunoscători ai drumurilor teluric-celeste, caii Solilor / Me-
sagerilor Celeşti), hippo-ofidienii (pe filieră zalmoxiană însă,
dinspre cadrul iniţiatic / misteric ilustrat de cogaionicele
plăcuţe de argint aurit descoperite la Letniţa, pe malul drept
al Dunării), caii Gogiului («prin Gogiu se înţelegea umbra
mortului purtată de cal, care nu era decât o transfigurare

203
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

domestică a psihopompului cal; iar calul psihopomp nu este


decât un relict ritual şi o mi-tică reminiscenţă a Călăreţului
Thrac în exerciţiul lui psihopomp; sicriul, co-pârşeul sau
tronul în care se aşeza mortul înainte de a fi dus la groapă
se nu-mea, metaforic, calul sfântului Mihail, deoarece la
Creştini Sfântul Mihail pa-tronează funeraliile» – VMR, 514
sq.), caii roibi, sau de foc (purtători ai zorilor şi ai
amurgurilor, caii lui Zorilă / Sorilă şi ai lui Murgilă, ai
căldurilor de cup-tor, arzând vietăţile, plantele, cu limbi de
flăcări), caii lui Sân-Toader («în grupa figurărilor medievale
ale centaurilor, sunt incluşi caii lui Sân-Toader» şi caii
infernali care rod rădăcinile bradului cerurilor; «între Anul
Nou şi Bobotează ies de sub pământ şi huzuresc în formă
antropocabalină»; “împotriva lor”, Dacoromânii «au închipuit
jocuri cu măşti alcătuite din capete de cai butafo-rice, cu
care colindă în noaptea de Sân-Toader, şi jocuri cu măşti
de demoni cabalini, ocolind coloanele cereşti sau
substitutele lor, troiţele de drum...» – VMR, 514; pe Valea
Drâmbovnicului-Argeş, “în prima zi de marţi din Păre-simi”,
«se încurau caii», adică proprietarii-călăreţi din satele văii
respective se angajau în întreceri de viteză; «calul
câştigător era împodobit cu flori de glastră / ... / încât părea
un uriaş buchet multicolor» – NV, 189), caii celeşti (de fapt,
caii lui Nebeleizis / Gebeleizis, zeul-balaur al norilor de
grindină, ce se interpunea între Daci şi Samoş, “cerul
senin”; în acest zeu rău trăgeau Da-cii cu săgeţile spre a-l
alunga; Gebeleizis a fost asimilat de Creştinism drept
Sfântul Ilie; Poporul Dacoromân consideră că năpraznicii
cai ai lui Sântilie «trag căruţa solară când fulgeră şi bubuie»
– VMR, 515), armăsarul mării, mânzul şolomonar etc. Din
bogata constelaţie de credinţe / idei pelasgo-daco-thracice /
valahice (dacoromâneşti) despre cal, aflate “în circuit” şi în
anul 1991 d. H., se mai reţin: 1) craniul / hârca de cal, într-
un par înfipt în mijlocul grădinii de zarzavat, în mijlocul
livezii, în mijlocul răzorului, aduce rod bogat, alungă mana,

204
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

mucegaiul şi tot răul; 2) craniul / hârca de cal pusă într-un


par / bondoc de la gard îndepărtează lupul de ograda cu
vite, să nu le mănânce, de stână / staul, îndepărtează
bolile, deochiul, păzeşte de flăcări; 3) la drum, căl-catul în
urme de cai aduce putere, sănătate în trup; 4) potcoava
găsită pe drum aduce mare noroc (la Dacoromânii-
argeşeni, după cum le certifică Ion Nania, în localităţi de pe
Valea Drâmbovnicului / Moşacului: Leşile, Găineşti,
Pojorăni, Moşăceni, Volintiri etc. – cf. NV, 188). Zalmoxiana
medicină uma-nă / veterinară (după statistica lui Ion Nania
– cf. NV, 189 sq.; v. şi TZpl, I, II) înregistrează şi 44 de
plante legate semantic-sincretic şi de apelativul cal / iapă:
Acrişul Căiesc (Rumex conglomeratus), Ameţeala Cailor
(Chondrilla jun-cea), Asudul Calului (Onosis spinosa),
Buretele Calului (Coprinus Comatus), Bu-suiocul Calului
(Chenopodium botrys), Caii Popii (Aconitum napellus),
Calcea Ca-lului (Trollius europaeus), Calcea Iepii (Caltha
palustris), Castanul Calului (Aes-culus hippocastanum),
Chimenul Cailor (Peucedanum officinalis), Coada Calului
(Equisetum arvense), Coada-Calului-de-Râturi (Equisetum
pratense), Coada Iepii (Equisetum silvaticum), Coada
Mânzului (Hippuris vulgaris), Coada Mânzei (Mnium affine),
Codaia Calului (Equisetum telmateja), Copita Calului
(Fomes fo-mentarius), Copita Iepii (Fomes igniarius),
Dumbravnicul Cailor (Salvia gluti-nosa), Fasolea Calului
(Aristolochia clematitis), Iarba Cailor (Holcus lanatus), Iarba
Iepii (Festuca sulcata), Măcrişul Calului (Rumex crispus),
Măcrişul Iepei (Rumex acutus), Măcrişul Căiuţilor (Rumex
patientia), Măcrişul Mânzului (Rumex alpinus), Măcrişul
Murgului (Rumex obtusifolius), Menta Armăsarului (Mentha
vi-ridis), Menta Calului (Mentha pulegium), Menta / Minta
Iepii (Mentha aquatica), Menta Mânzei (Mentha longifolia),
Nalba Calului (Malva silvestris), Paştele Cailor (Capsella
bursa-pastoris), Paştele Iepii (Cardamine pratensis),
Păduchele Calului (Tribulus terrestris), Piedica Iepii

205
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

(Lycopodium clavatum), Ruşcuţa Calului (Ado-nis vernalis),


Ruşinea Calului (Macrolepiota procera), Săpunul Calului
(Saponaria officinalis), Sudoarea Calului (Echim vulgare),
Sudoarea Iepii (Pulmonaria offici-nalis), Sudoarea Murgului
(Teucrium chamaedrys), Trifoiul Calului (Trifolium pratense)
şi Vântul Calului (Globaria gigantea). Există (după
inventarul lui Ion Nania) şi 109 zootoponime pelasgo-daco-
thracice / valahice (dacoromâneşti) în care se oglindeşte
termenul cal (ori sinonimica-i sferă): Căianu Mare, Că-iuţi,
Călacea, Călan, Călui, Călata, Călăraşi, Dealul Iepei,
Muntele Calului, Tălăpanu, Valea Iepei etc. (cf. NV, 190
sqq. / CPLR, 19 sq.); «în ordine nu-merică, 42 din
toponimele redate se referă la cal, 27 la iapă, 6 la apelativul
căian, 4 la căiuţ, 4 la talapan sau tălăpan, 2 la călui, 2 la
călan (cf. lupan) iar câte unul aminteşte: caila (sin. căiană),
Calaicea, Călacea, locuri specifice ca-ilor sălbatici; unul se
pare că este nume compus: Calbor şi tot câte unul a-
minteşte cârlanul, mânzul, mânza şi căluşul (cf. lupuş) mic
şi mare; un nu-măr de 12 topinime se referă la cobâla, deci
tot la calul sălbatic; toponimele amintesc ambele sexe şi
toate vârstele, întâlnindu-se în tot spaţiul românesc, din
Dobrogea şi bălţile Dunării, până în Maramureş, în toate
formele de relief ale ţării» (NV, 194). Onomastica pelasgo-
daco-thracică / valahică (dacoro-mânească) are fondul
principal inspirat din denumirile plantelor sacre, ale
dendrototemurilor / zoototemurilor şi ale bunelor vieţuitoare
domestice, calul (şi sfera-i semantic-sincretică) nelipsind:
Caluţescu, Călăraşu, Căluşeru, Că-luşiţă, Cârlan,
Cârlănescu, Mânzu, Mânzescu, Mânzoc, Murgu, Murgescu,
Murgulescu, Tălăpan, Tarlapan etc.
Cultul Leului / Panterei în Euro-Pelasgia, în
Daco-Thracia (Valahia / Dacoromânia). “Felina Roşie”
de la Cuciulat-România, cu “botul scurt”, cu ceafa groasă,
având urechile redate atât prin culoare, cât şi prin câte
două incizii în calcar, «pentru contur», «cu picioarele

206
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

anterioare întinse în con-cordanţă cu jumătatea


posterioară» (CMar, 82), “surprinsă sfârtecându-şi prada”,
ca şi altele, “de aceeaşi vârstă”, în spiritul aceluiaşi realism
rupestru animalier din orizontul cultural al anului 15.000 î.
H., descoperite în sanc-tuarele Euro-Pelasgiei, de la Font-
de-Gaume, Le Combel (Franţa), de la Pav- lov (Cehia) etc.
(cf. CMar, 144), este o leoaică (“panteră de peşteră”–
Panthe-ra spelae / Felis leo spelaeus) “en face” (fig. 50).
Pictura din panoul central al

Fig. 50. Leoaica de la Cuciulat-România – pictură în


ocru-sângeriu din orizontul
anului 15.000 î. H., conservată sub o crustă subţire de
calcit.
sanctuarului peşterii Cuciulat, prin nota distinctivă – leu “en
face” – a repre-zentării, ca şi cea a leului din peştera Trois
Frčres (Aričge-Franţa), desco-perită de contele Bégouen
(fig. 51) şi studiată de abatele-profesor Henry Breuil (cf.
FrobCA, I, 75), ori cea a leilor de la Enfouss şi Ksar-Amar-
Sahara-Atlas, atrage atenţia asupra “sacrului animal”, într-
un complex de credinţe re-ligioase euro-pelasgice de la
Carpaţi, datând din orizontul cultural al anului 15.000 î. H.,
în legătură cu vânătoreasca artă / iniţiere. Cultul Leului /
Pante-rei la Euro-Pelasgul din orizontul cultural al peşterii
Cuciulat (România), ori al peşterilor Trois Frčres, Le
Combel (Franţa) etc., evidenţiază că dreptul şi reuşita
vânătorii depind de o confruntare cu leul; privirea fiarei
trebuie să ca-dă asupra celui ce păşeşte pragul maturităţii
şi asupra vânătorului, prag mar-cat în realitate de inţiatica
pătrundere / trecere a tânărului bărbat în sanctuarul din
peşteră.
După cum sublinia Leo Frobenius, cultul lelui şi, în
general, «cultura din epoca mijlocie a pietrei, care, cu multe
milenii în urmă, a dat naştere, în-tr-o lume subterană,
operelor de artă din aurignacian şi până în magdalenian, o

207
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

cultură care în Europa a fost de mult înlocuită şi s-a stins»,


între multe al-tele, “s-a descărcat” spre sud, conservându-
se şi pe «pământul african, unde continuă să trăiască până
astăzi» (FrobCA, I, 92 sq).
Din fericire, în Euro-Pelasgia, cultul leului şi multe
altele, în ciuda pustiitoarelor şi multimilenarelor migraţii din
Asia, s-au păstrat până în seco-lul nostru în câteva “insule”,
datorită unor popoare de o impresionantă vechi-me, care,
pe vigurosul trunchi dovedit prin istorii, au ştiut să
primească şi “altoiuri”, dezvoltându-se într-o originală şi mai
bogată “corolă de minuni” şi de suflet / spirit; este şi cazul
poporului din “insula”-centru Dacia / Dacoro-mânia a Euro-
Pelasgiei. În universul pelasgo-daco-thracic, vânătoarea de
lei, biruinţa în lupta cu leii se relevă în atributul suprem al
iniţierii vânătoreşti, al iscusinţei şi al bărbăţiei / puterii (fig.
52 / 53).
Analiza osteologică a depozitelor din România –
îndeosebi a celor din peşteri – a stabilit că, în paleolitic /
neolitic, între speciile de mamifere carni-vore, exista şi cea
a leului / panterei, alături de a ursului de peşteră, a hienei
etc.: «Argila de decalcifiere din peşterile Carpaţilor
păstrează numeroase ves-tigii ale faunei pleistocene, în
primul rând ale fissipidelor de peşteră, printre care şi leul
(Felis leo spelaeus, sin. Felis spelaea Godfuss, Panthera
spelae-a).» (NV, 9); «resturile osteologice ale acestui felid
uriaş» se cunosc din peşterile Fânaţe-Bihor, Mereşti-
Harghita, Reşiţa-Stârnic, Herculane; de ase-menea,
resturile osteologice ale acestei specii au ieşit la lumina zilei
din Peş-tera-Igriţ (Bihor), din Peştera Muierilor / Baia de
Fier (Gorj) etc.; în Dealul Somleu-Betfia (Bihor), «s-a
descoperit specia Leo gombaszögenis Kormos din
interstadiul Riss-Würm, când locul Machairodusului îl ocupă
leul de peş-teră; leul a fost găsit şi la Onceasa» (NV, 10), şi
în peştera Măgura-Sighiştel (tot din Bihor-România); la
Ghidfalău-Covasna (România), s-a descoperit un

208
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

«calvarium de Felis spelaea Gold» (ibid.); o mandibulă de


leu descoperită în peştera Cioclovina pare a confirma faptul
că Felis spelaea nu a coexistat cu Felis leo: «Această
opţiune, bazată pe studiul gravurilor din peşteri, în special
de la Combarelles, nu a fost confirmată de nici o
paleontologică descriere ca-re să poată fi atribuită, cu
siguranţă, leului actual, iar interpretarea reprezen-tărilor
parietale este, de cele mai multe ori, în problema care ne
interesează, foarte subiectivă. În etapa actuală a
cunoştinţelor noastre, marele felid din su-periorul pleistocen
al Europei şi Africii de Nord ne apare ca un grup polimorf, în
care se manifestă tendinţe diferite, câteodată contradictorii,
care credem că pot fi puse în legătură cu extincţia apropiată
a speciei» (SKL, 211 sq.). Sche-lete (fragmente) din specia
de Felis leo, reprezentată în sanctuarul peşterii Cuciulat-
România, au mai fost descoperite «în stratul musterian din
Peştera Mare» (NV, 10), în Valea Coacăzii (comuna
Măgura), într-un strat indicând debutul aurignacianului; de
la sfârşitul musterianului şi de la începutul au-rignacianului,
resturi osteologice de leu s-au descoperit la Mitoc-Botoşani,
în grotele Cheia şi La Adam, din Dobrogea, în peştera Baia
de Fier etc.; există şi artă ceramică (de la cea cucuteniană,
la cea gumelniţeană, de Basarabi etc.), sau artă nobil-
metalurgică dacică, nenumărate tezaure pelasgo-daco-
thracice, unde reprezentarea leului ocupă un loc special:
trei statuete / figurine cucute-niene, una descoperită la
Valea Lupului, din orizontul anului 3700 î. H. (cf. GCiv, 250 /
NV, 11), alta la Podei-Târgu Ocna şi celalată, la cetăţuia de
la Cucuteni, surprind «poziţia la pândă, cu picioarele întinse
şi crupa înălţată, caracteristică leului», ori «nişte lei în
salturi» (cf. NV, 11); pe sabia-emblemă de la Medgidia,
este reprodus un cap de leoaică «văzut din faţă», ca şi
leoai-ca roşie din sanctuarul peşterii Cuciulat; «urechile
sunt ovale şi ciulite iar o-chii amigdaloizi cu şenţuleţul din
jurul lor neglijent executat; adâncitura din-tre frunte, gât şi

209
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

urechi a fost scobită după turnare ca şi adâncitura urechilor


şi cele două şanţuri care delimitează botul» (apud. NV, 13),
după cum ne în-credinţează istoricul D. Berciu. În perioada
Zalmoxianismului (1600 î.H. – 600 d.H.), cultul leului,
moştenit din politeismul Cogaionului, a fost asimilat (cu
altele) de cultul Cavalerului Dunărean (fig. 52). În epoca
homerică, leul este «comun tuturor munţilor şi pădurilor»
din Pelasgo-Daco-Thracia, după cum atestă în nenumărate
rânduri Iliada (V, 160 / 467; X, 470 sq.; XI, 291; XII, 40; XIII,
188 etc.): ...’Naintea cirezii / Groaznici s-arată doi lei care-
nhaţă cu colţii un taur / Mare, răgaci, iar el, fiind tăvălit de
dihănii, / Muge năpras-nic. Din urmă, vin iute voinicii cu
haita; / Sfâşie leii atunci puternicul taur şi lacomi, / Scot
măruntaiele, sângele-i negru. Zadarnic păstorii / Fiarele-
alun-gă şi-asmuţă zăvozii să sară la dânşii. / Câinii se dau
la o parte şi nu se în-deamnă să-i muşte, / Numai s-
apropie, latră şi iară se-mprăştie-n lături... (XVIII, 566 sqq.).

Fig. 51. Leul “en face” din sanctuarul peşterii Trois


Frčres (Franţa) – schiţa făcută
de abatele Breuil într-o corespondenţă către Leo
Frobenius (FrobCA, I, 75).
Din orizontul anului 850 î. H., un grup stauar dacic din
bronz (desco-perit la Năeni-Buzău şi analizat, între alţii, de
Tocilescu şi Pârvan – cf. PGet, 13 sq.) reprezintă pe zeiţa
Co-Utya (“Cotys” / “Sora Soarelui”, Dochiana) că-lare pe
leoaică, în ipostaza de protectoare a Cavalerilor
Zalmoxianismului, “susţinută” de o parte şi de alta de doi
acoliţi-războinici-daci; după cum s-a

Fig. 52. Cavaler Zalmoxian zdrobind leul – aplică de


argint din orizontul anului 350 î.. H.,

210
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

ce aparţine tezaurului dacic descoperit în


Dacoromânia Sud-Dunăreană, la Lucovit.
mai subliniat, analizele motivic-stilistice ale grupului statuar
de bronz de la Năeni indică “autoritar” urano-solaritatea
Zalmoxianismului. Cercetătorul in-terdisciplinar, Ion Nania,
constată în grupul statuar de la Năeni «moşteniri ale
substratului neolitic cucuteniano-gumelniţean, din care nu a
lipsit (...) repre-zentarea leonină; în sprijinul ideii că leul s-a
integrat de timpuriu în cultul solar autohton ar veni, socotim,
şi concepţia populară după care soarele par-curge drumul
pe cer călare pe un leu; “seara, leul fiind ostenit, se duce de
se culcă împreună cu soarele, într-un loc întunecos”»,
odihnindu-se pentru noul răsărit; dacă odihna-le nu a fost
deranjată de ceva, «soarele răsare frumos şi strălucitor,
arătând lumii că e vesel» (NV, 13). Potrivit mitului
Dumnezeu, Soarele şi leul, aflat în circuit la Dacoromânii /
Valahii din zona Oltului, leul a ajuns “calul Soarelui” în
următoarele circumstanţe: «La început, când s-a creat
lumea, s-a făcut şi peste animale un rege şi acesta a fost
leul cu leoaica lui. Peste un an, când Dumnezeu a pogorât
pe pământ să vadă cum se prezin-tă creaţia lui şi cum merg
lucrurile, tare s-a mai minunat şi s-a bucurat, vă-zând că
leul era tată şi puii erau aşa de frumoşi, că nu s-a putut
stăpâni pân’ ce n-a luat un leuşor în braţe, care, răutăcios
din fire, harşti ! cu laba, zgâri-indu-l pe la ochi. A zâmbit
Dumnezeu cu bunătate, dar leoaica s-a supărat tare pe pui
şi, după ce l-a crescut, l-a trimis lui în cer, să-i poarte ochiul
de la răsărit la apus, cât va fi veacul. Şi de atunci leul
poartă soarele în spinare, căci soarele este ochiul lui
Dumnezeu. Soarele s-a vindecat de zgârietură, dar, din
când în când, tot mai sângerează dimineaţa şi seara; leul e
mândru că a fost iertat şi împlineşte cea mai frumoasă faptă
pentru Stăpân...» (NV, 15).

211
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Leul Dacic-Solar are proprietăţile Calului Năzdrăvan


al Făt-Frumo-sului, putându-se metamorfoza, în funcţie de
adversar, chiar şi în balaur cu cap de lup, ca în steagul
războinicilor Cogaionului, ca “să lupte mai cu spor”
împotriva vârcolacilor (făpturi daimonice «jumătate om,
jumătate lup» – VMR, 303) ce (la eclipse) nu pregetă să
mănânce sacra pereche secundă, Soarele şi Luna, din
tetrada monoteistă a Zalmoxianismului.
Istoriografia susţine că, între secolele al IV-lea şi I î.
H., din extremita-
tea sudică a Daciei / Dacoromâniei şi până pe la
Pulpudava, leii constituiau un real pericol. Despre un atac al
leilor asupra oştilor lui Xerses (fiul lui Dari-us), ce treceau,
pe la anul 482 î. H., prin “ţinuturile Paioniei şi Crestoniei” din
Dacia Sud-Dunăreană (provincia Thracia – Valea Strumei,
în Bulgaria de azi), ne vorbeşte Herodot, în Istorii (VII, 125):
«...în timp ce regele se afla pe acest drum, leii atacau
cămilele purtătoare de merinde; coborând noaptea din Bal-
cani şi părăsindu-şi culcuşurile, leii nu se atingeau nici de
animalele de po-vară, nici de om, dar făceau prăpăd printre
cămile»; «prin asemenea melea-guri mişună leii şi de
asemenea boii sălbatici, ale căror coarne sunt de o mărime
neobişnuită şi se importă în Ellada» (HIst, II, 229). Despre
prezenţa leilor în zona Pulpudavei mai avem ştiri de la
Aristotel, în Historia animalium (VI, 31), de la Plinius, în
Historia naturalis (VIII, 45); Dio Chrysostomos, în Orationes
(XXI, 269), a lăsat şi mărturia potrivit căreia, la sfârşitul
secolului I d. H., leii dispăruseră din Europa.
În mitologia pelasgo-daco-thracă / valahă
(dacoromână), în folclorul dacoromânesc (cf. VMR, 519
sq.), îndeosebi, în descântece, în colinde, în balade, în
basme, şi bogata constelaţie a cultului leului, îndeosebi,
partea pri-vind leii parângăi – adică “mari”, 12 la număr,
păzind Mărul de Aur, axis mundi, ori 24, veghind Calul
Cosmic «cu păr de aur, cu Soare-n piept, cu Lună-n frunte,

212
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

cu stele pe spinare şi cu luceferi, cu diamante / pietre


scumpe

Fig. 53. Cavaleri Zalmoxieni luptând cu lei parângăi şi


cu alte “fiare” pe spinosul drum-spirală
la Samoş (Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei)
– fragment de sarcofag de la Tomis / Constanţa, din
orizontul anului 250 d. H.
atârnând de fiecare fir de păr» (cf. BasSL, 151) – evideţiază
o miraculoasă desfăşurare teluric-celestă a fiinţei Pelasgo-
Daco-Thracului / Valahului (Da-coromânului), din orizontul
cultural al sanctuarului peşterii Cuciulat, prin re-ligiile
Cogaionului, prin monoteismul Daciei Zalmoxianismului,
continuând să se înrăzărească în “Creştinismul Cosmic” (M.
Eliade). Leii parângăi / sacri (păzitori ai lui axis mundi, în
primul rând, “vămuind cavalerii”, “opunându-se ascensiuni
eroilor” în raiul zalmoxian, în [ara Nemuririi, sau Împărăţia-
Tine-reţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte – ca în fig. 53)
apar frecvent în arta dacică / dacoromânească a aurului şi
argintului. Tezaurele de sub pecetea Zalmoxianismului,
oglindind şi cultul Cavalerului Dunărean, conţin deseori
sacre scene ale vânătorii / prinderii şi închingării
(“îmblânzirii”) leului parân-gău. O astfel de scenă sacră este
şi cea de pe o aplică de argint din tezaurul dacic, descoperit
în dreapta Dunării, în Dacia Sud-Dunăreană, la Lukovit, da-
tând din orizontul anului 350 î. H. (fig. 52), ori scena
sculptată în marmură, Cavaleri Zalmoxieni luptând cu lei
parângăi şi cu alte “fiare” pe spinosul, te-luric-celestul drum-
spirală la Samoş (Dumnezeul Cogaionului / Sarmizege-
tusei), păstrată pe un fragment de sarcofag de la Tomis /
Constanţa, din ori-zontul anului 250 d. H. (fig. 53). “Taina
sacră” a respectivelor scene încrus-tate în argint dacic, în
marmură de Dacia / Dacoromânia, se lămureşte prin milenii
în Colinda Junelui / Cavalerului biruind şi închingând leul
213
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

parângău, colindă având şi azi un mai mare circuit în inima


Dacoromâniei, în Ardeal, dar şi un circuit considerabil în
satele extracarpatice, într-o arie circumscri-ind, nu
întâmplător, chiar zona răspândirii paleozoologice a leului
de peşteră: ... subt cel măr mare-nflorit, / zări-şi leul d-
adormit; / (…) / murgul de greu străfidară / şi pe leu că-l
deşteptară. / Prinse-şi leul d-a fugi, / ogar galben d-a-l goni;
/ ogari de vine-l pişcară, / şoimei dasupra-i bătea, / pân’ pe
leu-l dobora. / (...) / voinicul / din căluşel izbotea / pân’ cu
leu s-alătura, / cu mă-ciuca,-l măciucea, / cu baltagu,-l
băltăgea, / pân’ pe leu-l dobora; / după cal descăleca, /
scurt, mai scurt că mi-l lega, / la cordişa arcului, / la
ciochina calului; / (…) / aduce pe leu legat, / viuleţ,
nevătămat; / (…) / în grajd de chiatră-l băga, / fân cu flori
că-i revărsa, / fân cu flori de sărbători, / cosit de nouă
surori… (DV, 9 sq.). Romulus Vulcănescu precizează că
«tema leului înfrânt în folclorul mitic român reeditează, în
stil local şi cu eroi de legendă, tema universală a unui
animal feroce, înfrânt şi umilit de un vânător viteaz.»;
«...motivul leului, în faza lui germinativă a fost mai
complicat; s-a decantat istoric până la reducerea lui la un
pretext cinegetic, la o vânătoare de demon-strare a
bărbăţiei, în faţa părinţilor şi a comunităţii de neam;
deoarece colin-dul leului se cântă mai ales la casele unde
sânt tineri şi tinere cărora le-a venit vremea de căsătorie;
din acest punct de vedere, colindul poate fi consi-derat o
oraţie “avant la lettre” pentru fată şi un certificat de bărbăţie
pentru tânărul gata de însurătoare» (VMR, 521).
Cultul găinii (de munte) ca pasăre a sufletului... În
cadrul “realismului” rupestru-animalier, păsările îşi fac
apariţia rareori. Semnificative pentru isto-ria credinţelor /
ideilor religioase din Euro-Pelasgia şi din Dacia sunt şi
pano-urile din sanctuarele peşterilor Cuciulat (România) şi
Lascaux (Franţa), în ca-re frapează similaritatea alegoriilor
sacre şi unde apare acelaşi tip de pasăre funerară, găina

214
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

de munte. Romulus Vulcănescu atrage atenţia asupra celor


două ipostaze ale păsării funerare: «una cu aripile strânse
în poziţia liniştită, de receptacul psihologic al dubletului
sufletului sub formă de pasăre a sufle-tului», aşa cum se
înfăţişează în orizontul anului 15.000 î. H., în peşterile
Lascaux (fig. 31) şi Cuciulat (fig. 54), «alta cu aripile
deschise, gata să zboa-re sau simulând zborul ca imagine
celestă a sufletului-pasăre.» (VMR, 199).

Fig. 54. Găinuşa-de-munte ca pasăre a sufletului –


pictură în ocru roşu
din sanctuarul-peşterii Cuciulat-România, din orizontul
anului 15.000 î. H.
Vânătorul, în paleoliticul Europei, a remarcat şi
perechea de păsări din familia tetraonidelor, găină – cocoş
de munte (Tetrao urogallus, sau gotca-nul), legându-şi
credinţele şi în perimetrul firii acesteia. Cocoşul de munte a
fost (este) considerat «cavalerul munţilor înalţi» (SFR, 107).
Dintre orizontu-rile culturale ale anilor 15.000 şi 10.000,
perechea cocoş – găină de munte impresionează; «liniştea
desăvârşită a pădurilor de brad» este tulburată de perechile
de gotcani – găinuşe ieşite la rut; «sus, pe o creangă
uscată de brad, se profilează, pe discul luminos al cerului,
silueta atât de cunoscută a gotcanului: cu gâtul întins, cu
capul plecat într-o parte, întotdeauna spre ră-săritul
soarelui, cu aripile răsfirate în jos, ca la curcan»; «scoate
nişte sunete din ce în ce mai repezi; după o scurtă
întrerupere iar toacă, parcă ar lovi cine-va două beţişoare
uscate» (ibid.). Cântecul de rut «e ca o plesnitură din lim-
bă, puternică, de răsună liniştea din jur»; “nebuneala”
rutului nu se întrerupe

215
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Fig. 55. Cocoşel ciugulind seminţe în Peştera Chindiei-


Banat – desen în ocru roşu
din orizontul anului 8000 î. H.
nici când e ţintit de arma vânătorului (evident, “fără să-l
lovească de moarte”); cu ultimele puteri, îşi continuă
cântecul de dragoste până la capăt; «toate co-lorile se
întâlnesc pe penele sale».
Găina (găinuşa) de munte «e mai mică şi seamănă la
îmbrăcăminte cu o potârniche; este o pasăre care ţine la
locul unde creşte; nu călătoreşte»; «după obiceiul găinilor
de curte, cu care e înrudită», «se ţine mai mult prin tufişuri,
prin ierburi»; «se hrăneşte cu frunze de brad, cu muguri, cu
mure ori seminţe»; «puişorii, cum au spart găoacea, se pot
ţine lesne pe picioare, iar cloşca îi iubeşte»; «la pericol îi
apără cu mare curaj, dându-se bucuros mor-ţii, numai să-şi
vadă puii scăpaţi»; «de gotcan se feresc chiar vulturii,
cărora se vede că le impune înfăţişarea mândră, dar şi
puterea pliscului şi a gheare-

Fig. 56. Cocoş (găină) antropomorfizat(ă) de la


Hodoni-Banat strigând / “hăulind” zorile – vas
ceramic din orizontul anului 5500 î. H. (cf. GCiv, 59).
lor; în schimb, găina şi puii sunt atacaţi lesne de tot neamul
răpitoarelor» (SFR, 108 sq.). În viaţa vânătorului din
paleolitic, găina de munte, ca miracu-loasă pasăre a
pădurilor de brazi, din Carpaţi şi până în Alpi, avea un rol
deo-sebit, de la hrana zilnică până la “soluţionarea”
problemelor sufletului / spiri-tului derulat între Muma-
Pământ (ori peşteră, munte, brad / axis mundi etc., din
sfera-i) şi Tatăl-Cer, rol ce, o dată cu domesticirea
galinaceelor, din zorii holocenului / neoliticului, a fost
transferat găinii / gărânii sacre, îmbogăţind

216
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

mitologiile Pelasgo-Thraco-Daciei / Valahiei


(Dacoromâniei).
La Cuciulat (România), găinuşa de munte este
reprezentată «într-o ni-şă situată (fig. 54) în partea stângă a
sălii cu picturi» (CMar, 82); tot în stân-ga panoului cu scena
/ alegoria sacră, iniţiatic-vânătorească, găina de munte se
înfăţişează şi în peştera Lascaux (Franţa), dar lângă mâna
dreaptă a vânăto-rului “cu cap de pasăre”, doborât de bizon
(fig. 31); în Lascaux, găinuşa e a-şezată pe săgeata
(“bastonul”) ce nu şi-a atins ţinta şi s-a înfipt în pământ.
Contextele figurative – de la Cuciulat şi Lascaux –
evidenţiază ordinea mar-cată de cele din sfera femina / Yin
şi din sfera vir / Yang. Sufletul vânătorului doborât de leu /
bizon, aparţinând Tatălui-Cer, se desprindea de trup, apu-
când calea “din dreapta” şi luând chipul găinuşei de munte
– ca pasăre fune-rară, în ipostaza morfologică de
«receptacul psihologic al dubletului sufle-tului sub forma de
pasăre a sufletului» (VMR, 199), având aripile strânse, “în
poziţie liniştită”. Romulus Vulcănescu a relevat că «pasărea
sufletului nu este o imagine plastică a mortului, ci dubletul
material al sufletului mortului pe lumea aceasta, iar sufletul-
pasăre este imaginea ornitomorfică a sufletului ca-re
rătăceşte tot în Lumea aceasta, în moartea aparentă sau
după moartea reală, până la trecerea în Lumea cealaltă»
(VMR, 198).

Fig. 57. Găina Măiastră cu Bradul Lumilor / Zânelor –


“statuetă-vas” (ceramică dacică)
din orizontul anului 1900 î. H., de la Ostrovul Mare
(Oltenia).
Funcţiile păsării aburariului / sufletului, aşa cum s-au
transmis în plan diacronic, sunt legate de brad / axis mundi
(ori de arborele cosmic, ce-resc, al vieţii şi al morţii).

217
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Divinitate ornitomorfică – găină / cocoş domestic(ă),


nu găină a mun-telui – cu mâini (în loc de gheare), aduse la
pliscul / gura-cerc, parcă “în deschidere-absorbantă de
aburariu”, ori “în deschiderea hăulirii de suflet”, sau
“chemând” / “hăulind” zorile, apare ca vas-ritualic-funerar,
cum cel des-coperit la Hodoni (România), aparţinând
pelasgo-culturii Tisa, datându-se în orizontul cultural al
anului 5.500 î. H. (fig. 56).
Un vas dacic descoperit la Cârna-Dolj, de pe la anul
1840 î. H., repre-zintă găina sacră / măiastră, purtătoare a
Oului Primordial (fig. 58), cu spira-lele balaurilor cosmici
întru Samasua / Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer,
“Fărtatul”) şi Gebeleia (“Gebeleizis”, “Nebeleizis”,
“Nefărtatul”), în ipostazele concomitent-genezice, ca “doi
embrioni înrăzăriţi”. “Motivele” intră în rafinata sferă a
“realismului” abstract / simbolic.

Fig. 58. Găina Măiastră purtând Oul Primordial cu


înrăzărirea spiralelor cosmogenezei – statuetă
(ceramică dacică) din orizontul anului 1840 î. H., de la
Cârna-Oltenia.
În acelaşi orizont cultural dacic (pelasgo-cultura Gârla
Mare-Cârna-Juto Brdo), “o statuetă” reprezentând găina
sacră / măiastră (fig. 57), desco-perită la Ostrovul Mare, are
în “alegoria motivică”: Bradul Lumilor / Zânelor, al celor
nouă ceruri dacice – axis mundi – incizat pe spate; un
labirint-“tri-unghi” / “hartă” (sugerând Peninsula Balcanică),
tălmăcindu-se – după cum ne încredinţează şi Marija
Gimbutas – în pântecele zeiţei Dachia (“Dochia”) / Muma-
Pământ, «cu funcţie regeneratoare» (GCiv, 79); central, în
baza “la-birintului-triunghi / peninsulă” se află ideograma
pelasgic-neolitică în com-ponenţa căreia intră “trei linii”,
traducându-se în «totalitate, abundenţă, sursă triplă, izvor
triplu, asociate cu funcţiile de naştere, ori dătătoare de viaţă
218
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

ale zeiţei» (GCiv, 80); simetric, situate în afara “labirintului”,


sunt aceleaşi gru-puri de linii, aceeaşi ideogramă, dar
semnificând Apele-Primordiale (Zalmo-xiene / Cosmice)
etc.

Fig. 59. Cloţa-cu-Puii-de-Aur – nestemate şi aur de


Dacia / Dacoromânia, aparţinând tezaurului zalmoxian
din orizontul anului 368 d. H., descoperit la
Pietroasele-Buzău.
La Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi (Dacoromâni),
terestra găină sacră, reprezentată zalmoxian-
dacoromâneşte, ca în orizontul anului 368 d. H., în aur şi cu
“pene” din pietre nestemate, ca în tezaurul Cloţa-cu-Puii-
de-Aur de la Pietroasele-Buzău (fig. 59 / 60) –, un fel de
“cloşcă a sufletelor-pui”, are, în plan celest, şi o constelaţie,
Cloţa-cu-Pui, evident,“de suflete-stele”, cu menirea ca –
pentru nemurirea, pentru “lumea de dincolo” –, să adune şi
să ocrotească neamurile “celui plecat de pe tărâmul
nostru”, aidoma “cloştilor” din ogrăzile ţărăneşti (întrucât –
după cum a remarcat mai întâi Vladimir Stre-inu – şi cerul
de deasupra Daciei “este gospodărit dacoromâneşte”,
conste-laţiile purtând numele celor din universul ţărănesc:
Cobiliţa, Carul Mare, Ca-rul Mic etc. – cf. VMR, 402 sq.).

Fig. 60. “Un rătăcit măiastru” de la Cloţa-cu-Puii-de-


Aur – “un pui” de aur cu nestemate, aparţinând
tezaurului dacoromânesc-zalmoxian din orizontul
anului 368 d. H.,
descoperit la Pietroasele-Buzău.
Arta populară a lemului (sculptură), arta ceramică
etc., din România veacului al XX-lea, îndeosebi, în
provinciile Oltenia şi Maramureş, mai expri-mă în chip
219
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

măiastru şi sfera semantic-sincretică a Găinii Sacre / Albe


(deşi Găina Albă este de două mii de ani “în competiţie” cu
porumbelul Creştinis-mului) ca păsăre a aburariului, a
sufletului, ce nu trebuie confundată cu pasă-rea
psihopompă; uneori apare chiar cu “motive” reverberând
Mandala Zalmo-xianismului, însă “confuz” şi sub cortina
acelui cosmic-dacoromân Creşti-nism, ca, de exemplu, pe
un cauc din secolul al XX-lea, sculptat în lemn, în chip de
găină / “pasăre măiastră”, parcă în spiritul “realismului”
abstract / simbolic, cu amintirea “motivelor Sarmizegetusei”
legate de mandala nemu-ritorilor, temei al artei lui Brâncuşi,
ce a marcat benefic deschiderile moderne ale sculpturii
universale (caucul în discuţie se află la Muzeul Creaţiei
Popula-
re Dacoromâne din Orăştie).
Găina ca pasăre a sufletului / aburariului este luată de
Gaie / Pajură şi dusă în Cer (prin Gura de Rai) la Samoş
(Soarele-Moş). Şi azi, la Valahi / Dacoromâni, găina – albă,
ori roşie – «se dă groparului peste mormânt, ca să deschidă
drumurile pe Lumea Cealaltă» (ECSM, 115). Şi nu
întâmplător, în Carpaţii Apuseni, de a căror arie ţine şi
peştera Cuciulat, oronimia dacoro-mânească arhaică a ivit
Muntele Găina (1,483 m), cu vestita ritualistică sol-stiţială.
Cultul cocoşului. La Pelasgo-Daco-Thraci, şi
“prinţul-consort al găinii albe” – în calitatea de cocoş solar –
s-a bucurat de o deosebită atenţie încă din neoliticul
orizontului cultural al anului 5500 î. H.; vasul ceramic de la
Ho-doni-Banat (fig. 56) pare-se a ne grăi despre
următoarea credinţă străveche, legându-l de mitul reînvierii:
«Cucoşul, mai demult, dacă-l mâncai, el din oscioare iar
învia. Zbura la icoane şi striga: Cucuriguu ! Uită-te, m-au
mâncat şi iar am înviat ! » (VDat, I, 315); din Zalmoxianism,
credinţa a trecut în Creş-tinismul Cosmic valahic /
dacoromânesc, desigur, circumscrisă reînvierii lui Iisus
Hristos. Neobositul vestitor al zorilor este simbolul triumfului

220
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

luminii a-supra întunericului. În mitologia pelasgo-daco-


thracică / valahică (dacoromâ-nească) trâmbiţatul
(cântecul) cocoşului alungă demonii / dracii, strigoii / moroii,
vampirii, zmeii, zmeoaicele etc. Cocoşul este un soi de
“zeitate înari-pată” ce protejează casa, având puteri numai
în a doua jumătate a nopţii; în funcţia de protector al casei /
gospodăriei ţărăneşti mai era întâlnit şi în prima jumătate a
secolului al XX-lea, “pe coama caselor” majorităţii Valahilor
/ Dacoromânilor, fie confecţionat din argilă arsă (“olanul-
cocoş”), fie sculptat în lemn, ori “tăiat din tablă galvanizată”.
Este asociat şi mitului jertfei zidirii; în prima zi a turnării
fundaţiei unei locuinţe, capul de cocoş – tăiat (diminea-ţa)
pentru prânzul meşterilor –, nu se găteşte, ci “se pune în
temelie, pentru dăinuirea casei în vecii vecilor”. Cocoşul
negru ajută în tămăduirile magice de ciumă (cf. VMR, 318),
îndepărtează diavolii (cf. Vdat, I, 317) etc.
Cultul cerbului. În sanctuarele din peşterile
paleoliticului, cervidele sunt reprezentate frecvent, în
panourile “centrale“, alături de cai, bizoni, tauri etc. În cadrul
ritualurilor vânătoreşti şi în spiritul “realismului“ rupestru ani-
malier, cerbul s-a impus într-o constelaţie benefică,
antrenând credinţe / idei religioase, mituri, nutrind eroismul
cinegetic. “Adorarea“ nu numai pentru că «era vânat şi
mâncat» (cf. FCA, IV, 139), ci şi pentru “misterioasele-i
coarne“ rămuroase, reînnoite anual, în februarie / martie, a
proiectat Cerbul Sacru şi în sfera credinţelor legate de
ciclurile naturii. Coarnele (ajungând şi azi până la 20 de
ramuri şi cântărind în jur de 15 kg) «nu alcătuiesc numai
podoaba bărbătească, ci şi o puternică armă de apărare;
cerbul înfuriat, cu ochii înroşiţi ca la un taur, cel dintâi gest
ce-l face este să plece capul şi să îndrepte către duşman
ramura cu iataganele ascuţite» (SFR, 41). “Duelurile“
cerbilor din perioada rutului (sau “perioada boncăluirii /
bătăii”), «când aburii răsuflării ţâşnesc din nările lărgite ca
nişte trombe de brumă» (ibid.), au impresionat Euro-

221
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Pelasgul, determinându-l a trece “sacrul animal” legat de


sfera riturilor fecundităţii / fertilităţii, în “panourile centrale”
de credinţe.

Fig. 61. Cerbul şi cerboaica – pictură în ocru roşu-


închis din sanctuarul peşterii Calapata (Spania), din
orizontul anului 15.000 î. H.; sub cornul drept al
cerbului se află ideograma “pereche de cervidee”.
Între orizonturile culturale rupestre ale anilor 15.000 şi
10.000 î. H., în aria zoomorfismului / zoototemismului, se
atestă un elevat şi complex cult al Cerbului, îndeosebi prin
Cerbul de la Altamira (gravat într-unul din panourile de
sanctuar ale celebrei peşteri din Spania), prin Friza cerbilor
de la Lascaux (Franţa), prin Vânătoarea de cerbi din
sanctuarul peşterii spaniole, Mas d’en Josep (Barranco de
Valltorta), prin Pereche de cerbi (pictată ca şi Vânătoa-
rea..., tot în roşu-închis) din peştera Calapata (fig. 61) etc.
În ceea ce priveşte credinţele paleolitice ale Euro-
Pelasgului, legate de fecunditate / fertilitate (“puiere”,
“legare de făt”), semnalăm “o icoană” celebră, în care
protagonis-tul, un bărbat cu mască de cerb, “acoperindu-l
până la moştenitori“ (fig. 62), se avântă graţios, adoima
cerbului biruitor în vremea “bătăii“ / “boncăluirii” (rutului),
“executând” Dansul Cerbului Mirific de la Trois-Frčres
(Franţa).

Fig. 62. Dansator-vânător mascat în Cerb Mirific –


pictat şi gravat
în sanctuarul peşterii Trois-Frčres (Franţa), în orizontul
anului 15.000 î. H.
Între orizonturile cultural-rupestre ale anilor 10.000 şi
8000 î. H., du-pă cum certifică şi “arta parietală din

222
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

România“, de la Runcu şi de la Polo-vragi (cf. CMar, 68


sqq.), reprezentările Cerbului Sacru au cunoscut clasica
serie de metamorfoze, de la “realismul” rupestru animalier,
la “realismul” ru-pestru abstract / simbolic (fig. 63),
“schematismul“ evoluând în mitograme, în “ideograme“ şi
facilitând apariţia scrierii în orizontul anului 8175 î. H.

Fig. 63. Cerbul şi ideograma “cerb” – desene din


orizontul anului 9000 î. H., ca în ariile sacre ale
Peşterii Muierii, Oilor, Pârcălabu, Polovragi, Runcu,
Vaideeni etc. (cf. CMar, 68 sqq.).
La Căscioarele-România (la sud de Bucureşti),
arheologii au scos la lumină un vas, din orizontul anului
4850 î. H., reprezentând un cerb «purtând între coarne o
statuetă feminină» (DVDac, 46). Miraculosul / mirificul cerb,
de obicei, ascunde un Făt-Frumos, bucuros de “superba-i
povară dintre coar-ne”: «un leagăn de mătasă în care o
plimbă pe Ileana Cosânzeana peste ape, peste lunci, prin
păduri adânci, prin nori, până-n cer» (VMR, 510), astfel de-
rulându-se mitul fecundităţii / fertilităţii în Pelasgia / Valahia
(Dacoromânia), în primul rând, în bazinul Dunării, sub
oblăduirea secundei perechi sacre, cu elementul vir / Yang
sub mască de cerb. Şi Îmbrădatul Cerb reprezentat de
vasul neolitic-dunărean este “acolitul” zeiţei Utya / Dochiana
(“Cosânzeana”, “Spuma Laptelui”, Co-Utya / “Cotys”,
“Luna”), adică Sora-Soarelui-în-lea-găn-de-mătasă, zeitate
a fecundităţii / fertilităţii. Simbolica vasului cervimorf de la
Căscioarele este încă “vie” şi, după aproape şapte milenii,
la contem-poranii Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi
(Dacoromâni), se tălmăceşte admirabil în finalul colindului
Cerbul Runcului, unde-i vorba de tânărul vânător noro-cos:
Şi el mi-l vâna, / (...) / Leroi Leo, / Acas’ de-l ducea, /
Cerbului creştea / ‘N vârful coarnelor / Şi-al ramurilor /
Leagăn de mătase / Împletit în şase, / Pentru copiliţe, /
223
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Fragede mlădiţe, / Pentru copilaşi / Dalbii-i coconaşi. / Ler-


oi Leo... (TPp, I, 49 sq.). Din anotimpuri cu zei, câţiva
mitografi (Pindar, Pisandru ş. a.) evocă o minune a lumii
antice constituită de statuia Cerboaica de Aur a Dunării de
Jos, aflată în oraşul-cetate al Daciei pontice, Histria. Din
păcate, Cerboaica de Aur a Dunării încă nu a ieşit la lumină
până în prezent, zăcând undeva, în “cenuşile imperiilor” din
această parte de lume; nu s-a arătat decât Cerboaica
Îmbrădată, de bronz (fig. 64).

Fig. 64. Cerboaica “îmbrădată” – statuetă dacică de


bronz, din orizontul anului 750 î. H., descoperită pe
malul drept al Dunării de Jos, la Sevlievo (Bulgaria).
Totuşi, Cerbul Sacru / Mirific, ori Cerbul Îmbrădat, are
reprezentări de mare fineţe în arta dacică a aurului /
argintului (fig. 65), pe arme, coifuri, pa-hare ritualice etc., în
majoritatea lor, destinate Cavalerilor Zalmoxianismului.
Dacii au circumscris Zalmoxianismului şi Cerbul
Îmbrădat, asoci-indu-l cu Bradul Cosmic; Romulus
Vulcănescu subliniază în acest sens: «din cauza herbului
lui înalt şi ramificat ca o coroană de arbore, cerbul a fost
socotit că poartă pe cap arborele vieţii»; «cerbul poartă în
coarne un brad, simbolul carpatic al arborelui cosmic»
(ibid.). De la Pelasgo-Daco-Thracii / Valahii (Dacoromânii)
arhaici s-a conservat / transmis până în zilele noastre
«Colindul Cerbului Îmbrădat»: Leru-i ler de Domn, / cerbuţul
păştea, / în ra-muri purta / un mic de brăduţ, / cu stea în
creştet. / Cerbul de păştea, / bră-duţul creştea, / mare şi
fălos, / într-un brad frumos. / În brad ciripea, / pe ra-muri
sclipea, / stol de păsărele, / licurici de stele. / Pe unde
călca, / noaptea lumina / ceru-ntunecat, / cerbul îmbrădat.
Acest colind de Anul Nou grăieşte despre cerbul năzdrăvan
ce, potrivit învăţăturilor Zalmoxianismului, are ştiinţa nu
numai de a participa la o cosmică ordine, ci şi pe aceea de
224
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

a nutri ordinea cosmică, asociindu-şi Bradul Zânelor /


Lumilor.

Fig. 65. “Îmbrădatul” Cerb-cu-Opt-Picioare – gravat în


orizontul anului 400 î. H.,
pe pocalul de argint al Cavalerului Zalmoxian (“pocalul
nr. 2” din tezaurul dacic
descoperit de la Agighiol-România”).
Colindul Cerbul Îmbrădat este acompaniat adeseori şi
de jocuri “cu măşti-costume-cerboase“. Dimitrie Cantemir a
consemnat la Dacoromânii din Moldova anului 1714 ritualul
reponteţării / ”reînvierii“ Soarelui-Cerb la solstiţiul de iarnă
(Crăciun): «în sfânta zi a Naşterii Domnului iau o căpăţână
de cerb cu coarne mari, prind de ea o mască de care este
cusută o pânză văr-gată şi destul de lungă ca să acopere şi
picioarele celui care o poartă; dea-supra acestei întocmiri
încalecă alt ins, care poartă masca unui bătrân ghebos şi
acesta cutreieră cu mare alai toate străzile şi toate casele,
sărind şi jucând»
(CDM, 343).
În “topografia” mitică / religioasă pelasgo-daco-
thracică / valahică (dacoromânească), Îmbrădatul Cerb a
urcat în zonele cele mai privilegiate: fi-gurează pe
“candelabre, pe baptiserii“; Cerbul decapitat apare în
pecetea ce-

Fig. 66. Un cerb din Carpaţii României anului 1960


(Cervus elaphus montanus).
cetăţii medievale Baia; «e sculptat în piatră pe zidul bisericii
domneşti din Câmpulung-Muscel, pe aghiasmatarul de la
Goleşti»; «apare pictat pe zidurile unor mănăstiri

225
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

dacoromâneşti-moldovene în scene referitoare la geneza


animalelor şi Judecata de Apoi» (VMR, 511) etc.
Cultul ursului. “Reşedinţa“ ursului brun (Ursus
arctos) se află în Car-paţi, unde «se ascunde prin tihăraele
munţilor înalţi, din Retezat şi Godeanu până-n Maramureş»;
mai numeroşi sunt urşii «în Munţii Rodnei şi în Munţii
Călimani»; «în Alpii sviţerieni nu se mai întâlnesc decât rar,
ştiuţi, număraţi, ocrotiţi»; chiar în sălbăticie, ursul se arată
«mai degrabă un animal blajin»; «îi dai pace, îţi dă pace»;
«greoi la mers» este «căci calcă pe toată talpa», «încet,
legănându-se» (a merge ca un urs); «se bizuie pe puterea
lui şi n-are

Fig. 67. Cap de urs, simbolul arborelui vieţii şi simbolul


fertilităţii – desen din peştera Massat
(Franţa – orizontul anului 10.000 î. H.; apud GRP,
136).
nevoie să desfăşoare viclenia vulpei» (câinii latră, ursul
merge); nu atacă o-mul decât «la ananghie sau când e
surprins; atunci se ridică în două labe», înaintând /
aşteptând pe duşman «la trântă voinicească»; «strânsura
ursului poate fi mortală» (îl strânge ca ursu-n braţe, de-i ies
ochii din cap); «ceea ce caracterizează pe urs este tocmai
răbdarea şi judecata; le face toate cu chib-zuială»; atacă
doar «vita rătăcită de cârd / turmă» şi «la nevoie se ia la
între-cere în goană cu un cerb»; lăcomia lupului îi este
străină; «nu mănâncă decât

Fig. 68. Cap de urs şi “simboluri sexuale realiste şi


abstracte” – desen
din peştera La Madeleine (Franţa – orizontul anului
10.000 î. H.; apud GRP, 136).

226
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

atât cât îi trebuie, măcar că ursul nu se satură de furnici»;


«e omnivor», «du-pă miere se dă în vânt»; este în stare «să
sufere împunsăturile tuturor albi-nelor» (şi «îl tragi ca să-l
duci la miere şi apoi îi rupi coada şi tot nu-l poţi depărta de
la stup» – SFR, 22).
Comportamentul şi atributele ursului, inteligenţa-i
“aproape neander-thaliană” au strălucit, au surprins Euro-
Pelasgul prin toate anotimpurile; ursul s-a relevat ca simbol
al puterii în legătură cu “biruinţa Soarelui asupra iernii” (cf.
VDat, II, 259 sqq.), ca prevestitor al primăverii, al marilor
germinaţii telu-ric-celeste (“până în perechea zalmoxiană a
constelaţiei Urselor”, unde locu-iesc Ursitorile, zânele-i
bune), al exploziilor floral-faunistice.
Între orizonturile anilor 15.000 şi 10.000 î. H., după
cum atestă “con-textele” reprezentărilor din sanctuarele
peşterilor / grotelor Las Monedas din Spania, La Vache,
Massat (fig. 67) La Madeleine (fig. 68 – cf. GRP, 116 sqq.),
din Franţa etc., exista un cult al ursului foarte bine articulat,
unde zo-ototemul respectiv polarizase nu numai credinţele /
ideile religioase despre puterea chtoniano-celestă, despre
“relaţia” cu astfel de putere mirifică, mira-bilă, ci şi pe cele
legate de un “garant” al fecundaţiei (fig. 68), ori de “media-
tor” la axis mundi (fig. 67 / 68), în ideea “petrecerii” /
“reîntoarcerii” prin cele două lumi / ţări, “Lumea Albă” /
“Lumea Neagră”, “Lumea Asta” / “Lumea de Dincolo”, “[ara-
cu-Dor” / “[ara-fără-Dor”.

Fig. 69. Liderul cu mască de urs al cetei de vânători


din peştera La Vache (Franţa) – detaliu
de pe o plachetă gravată (v. supra, fig. 36).
În “scena sacră”, Vânătoare de armăsar (fig. 36 / 69),
gravată pe o plachetă din peştera La Vache, liderul eroilor
cinegetici se arată într-un “urs”, într-un “vânător cu mască

227
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

de urs”. Este deocamdată cea mai veche reprezen-tare a


unei confrerii a ursului într-o scenă a “transformării rituale în
fiară”. Îm-brăcarea rituală a pieii de urs avea menirea de a
metamorfoza eroul cinegetic din Euro-Pelasgia în
respectivul carnasier; şi câtă vreme era «în pielea ani-
malului, nu mai era om, era carnasierul însuşi: nu numai că
era un războinic feroce şi invincibil, stăpânit de furor
heroicus, dar nu mai avea nimic ome-nesc; pe scurt, nu se
mai simţea legat de legile şi obiceiurile oamenilor» (EDZG,
26); «îmbrăcând pielea fiarei, iniţiatul reînvie nu ca o fiinţă
umană, ci ca Animal Primordial, fondatorul presupus al
misterului; altfel spus, Animalul Mitic reînvie împreună cu
iniţiatul» (EDZG, 33 sq.). În Vânătoare ritualică de armăsar,
Animalul Primordial / Mitic este Ursul “biped”, parcă “în rugă
către duhul / spiritul armăsarului de a se lăsa vânat /
mâncat, nerăzbunător”, “rugă” în care au convergenţă
semantic-sincretică şi semnele Perechii Primordiale, şi
“peştele”, şi “taurul” din faţă, avertizând asupra faptului că
nu-i scăpare “nici pe apă, nici pe pământ”. Cu vectorizări
semantic-sincretice aidoma celor din Vânătoare ritualică de
armăsar se prezintă “însemnele geometrice” grava-te pe
oase de urs, descoperite la Porţile de Fier (România),
datând dintre 10.000 şi 8000 î. H. Cultul ursului a cunoscut
o îmbogăţită şi originală corolă în Dacia Zalmoxianismului,
corolă atestată nu numai de “figurinele în lut reprezentând
urşi”, ci şi de figurinele ilustrând Muma-Pământ-cu-Mască-
de-Urs ori Ursoaica-Mumă-Pământ ţinând pruncul în braţe
(fig. 70).

Fig. 70. Muma-Pământ-cu-Mască-de-Ursoaică ţinând


pruncul în braţe – figurină de teracotă dacică din
orizontul anului 4500 î. H.

228
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Ursoaica-Mumă-Pământ “regizează / revelează” în


universul Daciei dominanta «solidarităţii mistice între
vânător şi vânat» (EDZG, 33). În Dacia Zalmoxianismului,
prin Cavalerii Dunăreni, cei cu “ştiinţa de a se face nemu-
ritori”, cultul ursului şi-a sporit dimensiunile mitic-eroice la
scară cosmică, fireşte, după cum probează şi mitologia
pelasgo-thraco-dacă / valahă (da-coromână).
Ursul, Soarele şi Salumasua / Salmoş (“Zalmas”
/ “Zalmoxis”). În fie-care toamnă, târziu, ursul “dispare”
(“se ocultează”) în bârlog, unde rămâne peste iarnă «în
amorţire, hrănindu-se cu grăsimea adunată sub piele»
(SFR, 23), spre a-şi face “reapariţia” (“epifania”) o dată cu
certa reinstalare a primă-verii. Între altele, misterioasa
legătură dintre ursul din bârlog şi puterea Soa-relui,
concordanţa “ieşirii din bârlog” cu “sigura revenire a
primăverii” etc. au determinat pe Daci / Dacoromâni să
nutrească şi seria de credinţe despre urs ca divinitate /
semidivinitate meteorologică, fecundatoare / fertilizatoare, a
re-învierii florei / faunei, a marii puteri a germinaţiei teluric-
celeste. Şi ursul ca-talogat fost-a ca “moş al Soarelui”.

Fig. 71. Cap de urs – aplică de argint dacic din


orizontul anului 400 î. H., aparţinând tezaurului
descoperit în mormântul unui Cavaler Zalmoxian (din
confreria ursinilor)
de la Valea Nucarilor / Agighiol – România.
Aparţinând confreriei războinic-religioase a “urşilor”,
marele preot / profet al puternicului cult al Soarelui-Moş /
Samasua (Samos / Tatăl-Cer) din Cogaionul /
Sarmizegetusa orizontului cultural al anului 1600 î. H., mai
exact, cel ridicat dintre Daci în calitatea de “rege-zeu-
medic”, purtând numele de Salumasua / Salmoş
(desemnând “omul-reprezentant al lui Samasua / Samoş,
adică “Soarele-Moş” / “Tatăl-Cer”, Dumnezeul Cogaionului,
229
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

pe pă-mânt”), ori Zalmas (ca în Analele lui Suppiluliuma,


1380 – 1375 î. H.), sau Zalmoxis / Salmoxis (ca în cele mai
vechi manuscrise păstrate până în prezent ale Istoriilor lui
Herodot, 484 – 425 î. H.), a antrenat şi credinţele de-spre
urs, îndeosebi, “dispariţia” / “ocultarea” şi “epifania”, în
scenariul trimi-terii Solului în cer, articulându-şi foarte bine
doctrina / “ştiinţa” uraniană de a deveni nemuritor.
Din această “realitate” mitică au izvorât şi legendele
despre originile lui Salumasua / Salmoş (“Zalmas” /
“Zalmoxis”) ce, la naşterea-i, a fost înfă-şat într-o piele de
urs şi apoi fost-a încredinţat spre “alăptare” Mumei-Pă-
mânt-cu-Mască-de-Ursoaică (fig. 70), în numele unei tradiţii
religioase, ates-tându-se şi arheologic în Pelasgo-Thraco-
Dacia, din orizontul cultural al anu-lui 5300 î. H. încoace,
dar şi istoriografic, după cum a consemnat, între mulţi alţii,
şi Porphyrios (cf. EDZG, 59 sqq. / VMR, 92 sq.).
Cultul craniului / capului. La Euro-Pelasg, în sfera /
constelaţia credin-ţelor, a ideilor religioase privind
osemintele, cultul craniului / capului se rele-vă “central”,
craniul fiind “sediul sufletului / spiritului” în manifestările
ener-getice-yang, “sursa primară a lui semen virile”,
«receptaculul unei forţe sa-cre, de origine divină, care îl
ocroteşte pe proprietar de toate primejdiile şi îi asigură
sănătate, bogăţie şi victorie» (EICIR, II, 138), «omolog al
bolţii ce-reşti» («cerul corpului uman») – «datorită dispunerii
sale în partea superioa-ră a corpului şi formei de cupolă
sau sferă» (ECSM, 180 sq.).
În Euro-Pelasgia, «contextele arheologice»,
excluzând «caracterul ac-cidental sau tehnic» de relevare a
unor cranii izolate, îngăduie certitudini pri-vitoare la cultul
craniului, din trei direcţii: a) dinspre craniul aşezat între
unel-tele de silex, în orizontul anului 25.400 î. H., de Euro-
Pelasgul din peştera Cioclovina (România); b) dinspre
Grota Guattari a Muntelui Circe (Italia), un-de s-a
descoperit un craniu de Euro-Pelasg-neanderthalian izolat

230
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

(fig. 72), «depus într-un cuib de pietre, în fundul unei


încăperi» (GRP, 44), în orizontul anului 25.000 î. H.; c)
dinspre Mas-d’Azil / Aričge (Franţa), unde s-a desco-perit
un interesant craniu de fecioară de Euro-Pelasg, având în
orbite plăcuţe confecţionate ritualic (fig. 73), în orizontul
anului 15.000 î. H.

Fig. 72. Craniu de Euro-Pelasg-neanderthalian în cuib


/ cerc de pietre,
din orizontul anului 25.000 î. H., descoperit la Guattari-
Circe (Italia).
La Euro-Pelasgul de la “poalele nordice ale Carpaţilor
Meridionali”, în peştera Cioclovina (din România), cam la
jumătatea distanţei dintre Cogaion / Sarmizegetusa şi
Mureş, a fost descoperit un craniu, “decapitat ritualic /
postsepulcral”, aşezat intenţionat între uneltele de silex de
care s-a folosit în viaţă, din credinţa că îi erau “necesare şi
în lumea de dincolo” – idee religi-oasă perpetuată la
Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi (Dacoromâni). Craniul de la
Cioclovina-România, găsit «împreună cu trei piese de silex
specific aurigna-ciene», prezintă «trăsături neanderthaloide,
apropiate de acelea ale variantei Predmost a tipului Cro-
Magnon» (DVDac, 19). În legătură cu trăsăturile “ne-
anderthaloide” şi “cro-magnonide”, trebuie subliniat că sunt
specifice orizon-turilor culturale ale anilor 35.000 şi 25.000
î. H., deoarece între aceste milenii s-a petrecut “hibridarea”5
din care a rezultat Euro-Pelasgul; o dovadă în acest sens o
constituie şi descoperirea din peştera Ciurul Mare (tot în
provincia Ar-deal / Transilvania a României), unde speologii
au dat de «amprentele pi-cioarelor unui bărbat, ale unei
femei şi ale unui copil; peste unele dintre aces-te urme sânt
amprente ale ghearelor şi labelor unor urşi de peşteră, deci
sânt în orice caz anterioare acestora; studiul antropologic al

231
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

acestor amprente de picioare umane a indicat caractere


cro-magnodide şi chiar unele neandertha-loide» (DVDac,
20), după cum certifică preistoricienii / istoricii Vl. Dumi-
trescu şi Al. Vulpe.
La craniul de Euro-Pelasg-neanderthalian de la
Guattari (fig. 72), «or-bita din dreapta a fost zdrobită /
spartă, înainte de depunere, şi gaura occi-pitală a fost
lărgită; aceste două mutilări sunt interpretate ca urme de
lovituri provocatoare de moarte la omul de la Circe»,
mărirea orificiului occipital fă-cându-se pentru «extragerea
creierului» consumat în cadrul «supunerii unor legi /
obligaţii rituale».
Craniul fecioarei de Euro-Pelasg magdalenian de la
Mas-d’Azil este lipsit de mandibulă şi are în orbite «două
plăcuţe de os tăiate / croite încât să simuleze ochii» (fig.
73); este un caz «de craniu preparat / pregătit», ilus-trând
un cult al craniului «ce se poate cita pentru întregul
paleolitic» (GRP, 43).

Fig. 73. Craniu de fecioară de Euro-Pelasg, de la Mas-


d’Azil / Aričge (Franţa), din orizontul anului 15.000 î.
H., având în orbite plăcuţe / rondele de os.
Din Pelasgia Arhaică, «datele antropologice privind
epoca epipaleoli-tică sunt mai numeroase, indicând o
elevare a credinţelor, a ideilor religioase despre craniul /
capul moşilor, “eroilor-zei”, “regilor-zei”, asimilat fie mun-
telui (prin “geometrizare” / “triunghiularizare” – v. fig. 81),
ceea ce se relevă şi azi dintr-o serie de expresii ale limbii
pelasgo-daco-thrace / valahe, sau dacoromâne / române,
muntele având creier (“a se duce în creierul munte-lui”),
nări (“nara / nările muntelui”), gene (“geana muntelui”), gură
(“gură de rai”, de fapt, andreonul, sau peştera lui
Salumasua / Salmoş, sau “Zalmas”, “Zalmoxis”) etc., fie

232
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

soarelui / cerului (fig. 74), oului cosmic (fig. 75, 77), în-
tregului cosmos.

Fig. 74. Reprezentare parietală “scheletic-umană” cu


cap înrăzărit din orizontul
anului 8000 î. H., pe un mal de stâncă din defileul de
la Polovragi (România)
Pelasgii din zona Porţilor de Fier ale Dunării şi mai în
aval de acestea, după cum dovedesc scheletele
descoperite în aşezările Schela Cladovei şi I-coana
(România), săpau gropi dreptunghiulare pentru morţii din
familie «în cuprinsul locuinţelor, în jurul vetrelor interioare»;
desigur, ca “morţii să se încălzească” la focul sacru;
sheletele erau în poziţia chircită (Hocker), din cre-dinţa
magic-analogică “în faptul că mortul trebuie să fie ca un
foetus / fčtus în pântecele Mumei-Pământ”, spre a se
renaşte cândva; dar erau puşi în mor-mânt şi «pe spate, cu
braţele întinse în lungul corpului sau cu mâinile aşezate pe
abdomen», în «pat de ocru roşu»; scheletele descoperite
erau «nedeca-pitate» şi de tipul Cro-Magnon; «este
interesant de semnalat că, dintre cei 36 de indivizi ale căror
schelete au fost descoperite la Schela Cladovei, doi nu
muriseră de moarte naturală, unul având între coaste o
săgeată, o jumătate de bazin lipsind şi unul dintre capetele
femurale fiind despicat; celălalt avea în-fiptă adânc în orbită
o săgeată» (ibid.).

Fig. 75. Ou-cosmogonic-statuetă-cu-ideograme


reprezentând pe Samasua / Samoş (Tatăl-Cer) de la
Ocna Sibiului – sculptură în piatră şi cu pidestal scris,
din orizontul anului 7540 î. H.

233
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Aceste realităţi arheologice nu exclud moştenirea de


la Euro-Pelasgi a sferei de credinţe / idei religioase despre
oseminte, îndeosebi, despre craniu ca sediu al sufletului /
spiritului în manifestările energetice-yang etc., desi-gur, la
Dunăre / Carpaţi, în Pelasgia Arhaică, deoarece, în
orizontul cultural al anului 7540 î. H., “oul-cap-de-Moş /
Rege-Zeu» al statuetei de la Ocna Sibi-ului relevă la
purtătorii pelasgo-culturii Precriş cultul craniului / capului-
ou-cosmic; mai mult, inscripţia de pe Statueta-cu-
Ideograme-a-Soarelui-Moş de la Ocna Sibiului conţine pe
franja a III-a ideograma / “mitograma”: cal şi că-lăreţ
decapitat, ithyfalic (asupra căreia stărui-vom când vom
aborda textele sacre ale Pelasgo-Daco-Thraciei / Valahiei).
Argumente în acest sens se rele-vă şi în cele 39 de “ouă-
pietroaie-sculptate” (fig. 77) drept “cap / craniu de Soare-
Moş / Tată-Cer, descoperite în Pelasgia Arhaică Sud-
Dunăreană, la Lepenski Vir (pe malul drept al Dunării, la
Cazane / Porţile de Fier, în Serbia de azi), la care se
adaugă fresca din altarul de la Catal Hüyük / Anatolia, ce
ţinea în acele vremuri tot de unitatea culturală a Pelasgiei
Arhaice, sau, cum o denumeşte Marija Gimbutas, Old
European Civilization, frescă (fig. 76) în ca-re înfiorătoare
“zeiţe-găi / pajure” înghit şi transportă perechi de capete de
soţ-soţie la Samasua (Soarele-Moş / Tatăl-Cer) întru
reînviere, altarul datân-du-se în orizontul anului 6800 î. H.
(cf.GCiv, 85 / 100).

Fig. 76. Zeiţe-Găi / Pajure înghiţind şi transportând


perechi de capete (soţ – soţie) la Samasua / Samoş
(Tatăl-Cer) întru reînviere, potrivit credinţelor pelasgice
din orizontul anului 6800 î. H. – frescă din altarul
Pelasgiei Arhaice descoperit în Anatolia («nivelul VII,
8» – la Catal Hüyük, în Turcia de azi; cf. GCiv, 85).

234
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Decapitarea rituală. Despre un complex cult al


craniului / capului, de-spre decapitarea rituală, despre
decapitarea post-sepulcrală, aduc nenumărate dovezi
necropolele neoliticului din Dacia Nord-Dunăreană.
Pelasgo-Dacii cu-cutenieni de la Traian-Dealul Fântânilor,
încă din orizontul cultural al anului 4500 î. H., practicau
deopotrivă decapitarea rituală (pentru a pune urmaşii –
familia, clanul, tribul – sub protecţia, în puterea eroic-
benefică a strămoşului, a moşului bun, a strămoaşei bune,
puterea fiind condensată în cap / craniu – cf. VMR, 170) şi
decapitarea post-sepulcrală «urmată de a doua
înmormânta-re a resturilor corpului celor consideraţi demoni
răi sau demoni buni»; «de-capitarea post-sepulcrală este
un substitut daimonologic al cultului craniului decapitat,
care, la rândul lui, face parte din cultul general al craniului»
(VMR, 308). La Traian (Dealul Fântânilor), «unele dintre
gropile funerare (...) conţi-neau schelete incomplete, iar alta
numai un craniu de femeie bătrână, aşezat pe o farfurie cu
picior înalt şi aflat în vecinătatea scheletului unui copil»; în
gropile / mormintele respective erau «şi zeci de vase –
unele întregi, altele sparte ritual (multe dintre ele pictate),
precum şi oase disparate de animale rămase de la carnea-
ofrandă depusă în morminte»; din acelaşi orizont cultu-ral,
«la Ariuşd, s-au descoperit unele morminte rituale»; de
asemenea, «în diferite aşezări şi necropole, s-au descoperit
cranii izolate sau mai multe la un loc» (DVDac, 48; s. n.);
craniile erau presărate cu ocru roşu.
Craniul şi cultul Cavalerilor Zalmoxieni-Lupachi /
Cabiri. Gropile speci-ale ritualice cu mai multe cranii atestă
la Pelasgo-Dacii-cucutenieni din ori-zontul anului 4500 î. H.
începuturile mistericului şi puternicului cult al Cava-lerilor
Zalmoxieni-Lupachi / Cabiri (v. fig. 42), cult prelungindu-se
până din-coace de vremea lui Herodot, care le certifică
prezenţa pe calea-spirală plane-tară, ori “teluric-celestă”
întru Samasua / Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer), în hălţile

235
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Samothrake, Memphis etc. (cf. Istorii, II, 51; III, 37 etc.); în


icono-grafia acestui cult «se menţionează grija deosebită a
celor doi fraţi», “de cru-ce”, bineînţeles, «pentru capul
decapitat al celui de-al treilea frate; capul celui de-al treilea
frate, înfăşurat într-un ştergar, era transportat la poalele
Muntelui Sacru şi acolo înhumat în secret, cu un ceremonial
atribuit semizeilor sau e-roilor mitici.» (VMR, 308).
Neîndoielnic, Marele Munte Sacru al Daciei era Cogaionul
(mitonim compus – co- “cap” + -gai- “gaie” + -e/on “fiinţă” –,
de-semnând “muntele-cap-de-zeiţă-Gaie”), dar în fiecare
ţară de râuri / munţi subordonată religios-politic
Sarmizegetusei, exista câte un Munte Sacru, la poalele
căruia aveau loc ceremonialuri tainice de semizeificări.
Lângă gura cuptorului unei locuinţe de la Căscioarele (la
sud de Bucureşti, pe malul stâng al Dunării) s-au găsit două
cranii îngropate «cu faţa unul spre celălalt» (DVDac, 49),
ceea ce înseamnă (dacă sunt ambele bărbăteşti) că din cei
trei fraţi de cruce de sub jurământul eroic-zalmoxian, doar
unul a scăpat cu viaţă şi şi-a făcut datoria faţă de ceilalţi
doi; dacă respectivele cranii sunt de bărbat şi de femeie,
atunci este vorba despre o decapitare rituală (ori
postsepulcra-lă), indicând mai vechiul cult al perechii de
cranii (fig. 76).
Decapitarea rituală, sau “luarea capului”, şi 60 de
oralotexte ale Colin-dei Păcurarului datând din
orizontul dacic al anului 4500 î. H. Având în vedere
gropile ritualic-funerare cu schelete decapitate din spaţiul
Daciei (supra), ce grăiesc despre ritualul “tăierii / luării
capului”, din orizontul anului 4500 î. H., şi, totodată, ţinând
seama de faptul că producţiile sacre nu admit decât în si-
tuaţii rarisime “inovaţii” de la o generaţie la alta, Colinda
Păcurarului, genială creaţie, de esenţă zalmoxiană, în
variantele ei mioritice, aflată încă în circuitul folcloric
dacoromânesc / valahic de azi, unde protagonistul mioritic
are statu-tul Solului / Mesagerului Celest la Soarele-Moş /

236
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Samoş (Tatăl-Cer), aruncat în trei suliţe / ţăpi (cf. HIst, I,


345): «ori să-l taie…, / ori să-l pue-n trei ţă-puşte…»
(FMtcg, 565 et passim), desigur, fără a cădea în
“donquijotism pa-leontologic”, dar pornind de la constatarea
lui M. Eliade că «prezenţa nucle-ului epic iniţial al Mioriţei
printre cântecele rituale confirmă, pe de o parte, arhaismul
ei, iar pe de altă parte, ne arată că originile sale se găsesc
într-un univers religios» (EDZG, 242), universul
Zalmoxianismului, se evidenţiază a-devărul că oralotextul
mioritic în discuţie, oglindind practicile magic-ritua-listice
legate de cultul capului / craniului ca sediu de suflet cosmic,
atestate arheologic din orizontul anului 4500 î. H., nu s-a
zămislit nici mai devreme, nici mai târziu decât în orizontul
respectivului an, 4500 î. H. Din 60 de ora-lotexte ale
Colindului păcurarilor (sintagmă sub care sunt cunoscute în
Ardeal / Transilvania variantele colinde mioritice), 16
grăiesc despre tăierea capului la păstorul (“al treilea”, “mai
mic” frate / fărtat) protagonist, «în timp ce 44 pomenesc de
luarea capului» (ARpc, 85): «Trei păcurei pa munte – / Unu-
i mai înstrăinatu / Şi lui lege i-o făcutu: / O să-l puşte, o să-l
taie, / (…) / Nu mă puşcaţi, nu mă tăiaţi, / Numai capul mi-l
luaţi !» (FMtcg, 594); «Cei doi legea-i făce: / (…) / –Staţi, voi
fraţi, / (…) / Nici pân săbii nu mă daţi, / Numa capu mi-l
tăiaţi…!» (FMtcg, 605); capul sublimei jertfe ca protector al
turmelor / păstorilor era îngropat în strungă: “numai capul
mi-l luaţi / şi în strungă să-l băgaţi” (FMtcg, 628) etc.
Substituirea craniilor reale cu “capete de moş”
(Samasua / Soare-Moş, “Tată-Cer”) sculptate,
modelate în lut etc. În Pelasgia Arhaică, la Dunăre şi
Carpaţi, încă dintre orizonturile culturale ale anilor 7540 î.
H., se constată “o primă fază” de substituire a craniilor /
capetelor reale de moşi / strămoşi mi-tici din altare, din
“sacrele vetre” etc., cu încrustate / “sculptate” pietre ovale
“de râu”, în chip de “cap / craniu de Samasua / Soare-Moş
(Tată-Cer)”, ca în cazul de la Ocna Sibiului (fig. 75), ori de

237
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

la Lepenski Vir (fig. 77) etc., în legă-tură, în fuziune, cu


credinţele, cu mitul oului primordial, al oului cosmic.
O variantă a cultului craniului, elemente fundamentale
ale cultului cra-niului / capului – de Moş / Tată-Cer –
persistă în Dacoromânia până dincoa-ce de secolul
restrângerii ariei Zalmoxianismului, în sfera misterică /
iniţiatică a puternicului cult al Cavalerilor Zalmoxieni /
Dunăreni (“Nemuritori” / Daci”,
”Thraci” etc.) şi al generalizării Creştinismului.

Fig. 77. Pelasgicul ou-cap-de-piatră cosmogonic din


orizontul anului 6500 î. H.,
de la Lepenski Vir (pe malul drept al Dunării, în Serbia
de azi; se află la Muzeul
Naţional din Belgrad).
Perechea de cranii în agrar-pastorala Pelasgie
Arhaică, în Dacia. Deca-pitarea rituală se justifică în
credinţa – din Euro-Pelasgia, din Pelasgia Ar-haică, din
Dacia – potrivit căreia capul / craniul (i. e. creierul), după
cum subliniază şi Mircea Eliade, «era considerat sediu al
“sufletului”; de multă vreme, graţie viselor şi experienţelor
extatice şi paraextatice, se recunoaşte e-xistenţa unui
element independent de corp, pe care limbile moderne îl
de-semnează prin “suflet”, “spirit”, “suflu”, “viaţă”, “dublu”
etc.; acest element “spiritual” (nu poate fi numit altfel,
pentru că era perceput ca imagine, “apa-riţie” etc.) era
prezent în întregul corp; el constituie întrucâtva “dublul”
său; dar localizarea “sufletului” / “spiritului” în creier a avut
consecinţe conside-rabile; pe de o parte, exista credinţa că
se poate asimila elementul “spiritual” al victimei,
consumând creierul său; pe de altă parte, craniul, sursă de
putere, devenea obiect de cult» (EICIR, I, 34).

238
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

În cazul «perechii de cranii faţă în faţă» din vatra


pelasgo-daco-dună-reană de la Căscioarele, fiind vorba mai
mult ca sigur de cranii sacre prove-nite de la un bărbat şi de
la o femeie, întrucât aici s-au descoperit ruinele Templului
Nuntirii Tatălui-Cer / Samasua şi Mumei-Pământ / Dachia,
adică al Perechii Primordiale, “imitată în toate” de
credincioşi, cele două “sedii de suflu / viaţă” se înscriu într-
un complex cult agrar-pastoral al fecundaţiei / fer-
tilităţii (germinaţiei), proiectându-se în sacra pereche.

Fig. 78. Craniul / capul zeului Samasua – Soarele-Moş


/ Tatăl-Cer de la Turdaş (România) plângând-plouând
(teracotă din orizontul anului 5300 î. H. – pelasgo-
cultura Turdaş-Vincea).
Şi riturile perechii primordiale, Tatăl-Cer şi Muma-
Pământ, compor-tând «fie uniunea ceremonială – replică a
hierogamiei –, fie orgia – regresie în haosul primordial»
(EMML, 218), aveau menirea de a reactualiza miturile
creaţiei. Cele două cranii sacre, îngropate “faţă-n faţă”,
lângă vatra / cuptorul casei de la Căscioarele, “la gura
cuptorului”, cranii de “strămoşi mitici pere-che”, cu oglindire
în Perechea Primordială, provenite prin decapitare postse-
pulcrală, în cadrul unui rit de consacrare, erau considerate
genii protectoare ale casei respective, ale familiei / clanului.
Practica, ritualul se conjugă şi în celebrul templu de la
Căscioarele-România, templu cu etaj (parterul fiind
consacrat întrunirilor religios-cetăţeneşti şi etajul, prin cele
patru capele, era dedicat Perechii Primordiale şi secundei
perechi sacre), ce strălucea pe malul drept al Dunării, în
orizontul cultural al anului 5000 î. H. (fig. 79), unde apar
coloanele Perechii Primordiale (între ele, mai spre coloana
Dachiei / Mumei-Pământ, cu o “primă” jertfă umană de
zidire / întemeiere, de aici proiectân-du-se şi mitul

239
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

fundamental pelasgo-daco-thracic / valahic, sau dacoromâ-


nesc / românesc, al jertfei zidirii). În Dacia, la Dunărea de
Jos, potrivit dove- zilor arheologice (între care şi modelul
plastic miniatural de sanctuar de la Căscioarele, cu cele
patru sedii / edificii pentru “primele patru conducătoare”,
Samasua-Samos / Soarele-Moş, sau Tatăl-Cer, Dachia /
Dochia, sau Muma-Pământ, “fiul ceresc”, So-Ares / Soare-
Tânăr-Războinic şi “fiica teluric-ce-lestă”, Utu / Co-Utya,
adică Sora-Soarelui / Luna, sau Dochiana / Cosân-zeana,
panteonul era dominat de patru divinităţi, formând cele
două perechi: Perechea Primordială şi sacra pereche
secundă. Suntem într-o arhaică lume preponderent-agrar-
pastorală, într-o Dacie politeistă, unde cultul craniului /

Fig. 79. Templul Nuntirii lui Samasua / Tatăl-Cer cu


Dachia / Muma-Pământ – modelul din lut ars, din
orizontul anului 5000 î. H., descoperit între ruine, la
Căscioarele-România.
capului şi-a reliefat permanenţa şi polivalenţa semantic-
sincretică, rafinân-du-şi încărcătura religioasă. Dar după
Reforma Zalmoxianismului ce are loc abia în orizontul
anului 1.600 î. H., constelaţia credinţelor, ideilor din cultul
craniului / capului a fost absorbită de spiritul noii religii ce a
conferit “ştiinţa nemuririi”, în cadrul misteric / iniţiatic, astfel
înrăzărindu-se şi astăzi în mito-logia dacoromână, în
sublimul Creştinism Cosmic (sintagmă utilizată de M. Eliade
cu privire la o dimensiune inconfundabilă a spiritualităţii
valahice / da-coromâne, în sinonimie parţială cu mioritismul
ca înfăţişare “de masă” a Zal-moxianismului). În vecinătatea
puternicului cult al lui Samasua (Soarele-Moş / Tatăl-Cer),
în interiorul misteric / iniţiatic al Zalmoxianismului, în cadrul
cultului Cavalerilor Dunăreni (Daci / Thraci, Cabiri ş. a.),
ieşind din “pere-chea de cranii”, desigur, sfera credinţelor /
ideilor religioase despre cap (“cap luat” / “cap tăiat”) ca
240
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

«sediu al forţei fizice şi spirituale creatoare de viaţă pe


pământ» (VMR, 170), ori în întregul cosmos, se relevă
mirobolant.

Fig. 80. Cap-sfânt de strămoş de la Stoicani-România


– ceramică din orizontul
anului 3700 î. H. (aspectul cultural Stoicani-Aldeni – cf.
DAPR, 224).
Cap / craniu, ou cosmic, munte. Încă dintre
orizonturile pelasgo-cul-turii Precriş fuzionează credinţele
oului primordial / cosmic cu cele despre craniu / cap ca
imagine a pământului, a cosmosului. Între aceleaşi
orizonturi pelasgo-culturale, ori nu prea departe de ele,
muntele se iveşte “în a doua ge-neraţie / serie de divinităţi”
din Pelasgia Arhaică, permiţând “altoiul” credin-ţelor despre
craniu / cap cosmic şi ou primordial, evident, dinspre cultul
Gaiei / Pajurei (Babei-Gaia), atestat dintre orizonturile Euro-
Pelasgiei anilor 10.000 şi 8.500 î. H. şi de reprezentările din
Peştera Chindiei (România). De la munte ca ou / cap
cosmic de gaie / pajură se ajunge cu vremea la antro-
pomorficul munte-craniu / cap “înşurubat” în cosmosul de
toate zilele al Pe-lasgului din bazinul Dunării (în primul rând
al Pelasgilor-Gaeţi / Geţi).
Cultul craniului / capului şi portretul zalmoxian al
protagonistului mio-ritic din balada Pe Gura de Rai.
Muntele este – încă din zorii holocenului – o divinitate /
zeitate-cap-de gaie / pajură, treptat-treptat
antropomorfizată, după cum s-a mai spus, cu creastă /
creştet, cu creier – de unde şi suportul se-mantic-sincretic
al expresiei dacoromâneşti în bun circuit şi azi: creierul
muntelui (de lângă Gura de Rai; spre a ajunge în cer, în
partea / faţa nevăzută a Lunii, potrivit credinţelor,
superstiţiilor valahice / dacoromâneşti “active” şi la

241
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

începutul secolului al XX-lea, “sufletul trece prin creierul


muntelui”), cu pisc-plisc / cioc, cu gură, cu nări etc. (cf.
VMR, 170 et passim). După gân-direa (holonistică) mitică /
magic-totemică, partea oglindeşte întregul (“pars pro toto”),
partea are puterea magic-simpatetică / magic-contagioasă
a între-gului-cap / craniu, cuprinzător de cosmos, dătător de
suflu / viaţă în cosmos.
În Dacia, în lumea agrar-pastorală, misterul
germinaţiei, al fertilităţii / fecundităţii se relevă “specializat”
pe anumite sectoare / părţi ale capului / craniului-sediu de
suflet cosmic. Capul / craniul sublimei jertfe – animal / om
tânăr-pur, deci “sfânt” – are menirea de a revărsa benefic
respectivul mis-ter pentru întregul neam. Craniul / capul
sublimei jertfe re-editează, reactua-lizează cosmocreaţia,
hierogamia Tatălui-Cer / Samasua şi Mumei-Pământ /
Dachia. Astfel de credinţe / idei religioase din Dacia
politeistă au fost asimi-late de Zalmoxianism şi, mai înainte,
ori după Zalmoxianism, de cultul Cava-lerilor Dunăreni,
spre a se conserva până azi în sfera Creştinismului
Cosmic.

Fig. 81. Cap cosmogeometrizat de la Vidra-România –


«buton de capac în formă de cap uman de la Vidra»
(DAPR, 241), din orizontul cultural al anului 3500 î. H.
Capul (“portretul”) protagonistului mioritic, sediu al
sufletului, al vie-ţii din întregul cosmos dacic /
dacoromânesc (aidoma Solului / Mesagerului Celest la
Samasua / Soarele-Moş, protagonistul colindei Pe Gura de
Rai / La Muntele Mare – cu circuit numai în zona
intracarpatică a Daciei, adică în Ar-deal / Transilvania – era
aruncat în trei ţăpi, sau în ţăpuşte), îşi avea părţile (dinspre
muntele-cap / craniu, Cogaion) bine “specializate” agrar-
pastoral, a-sigurând fertilitatea / fecunditatea: faţa albă era

242
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

în corespondenţă cu bogăţia turmelor – “feţişoara lui /


spuma laptelui”, ochii corelau sporul de fructe din câmpuri –
“ochişorii lui / două mure negre, / coapte-ntr-un rug verde”,
mus-taţa garanta abundenţa cerealieră – “mustăcioara lui /
spicul grâului” (ori: ”mustăcioara lui / ţapa orzului”) etc.
Cogaion – Marele Munte Sacru din Carpaţii
Daciei, Muntele-Cap-de-Ga-ie / Ghion. Credinţele /
ideile religioase despre muntele-cap (craniu)-de-gaie /
pajură din Pelasgia Arhaică, din Dacia / Dacoromânia s-au
transmis ca sa-cră moştenire până azi la Valahi /
Dacoromâni. În acest sens este relevator şi firul etimologic
al oronimului sacru, Cogaion (Co-gai-on / Ko-gai-on-on), pe
care îl urmărim în studiul special consacrat cultului zeiţei-
Gaie, pornindu-se de la termenii gaie, gai, ghionoaie şi
ghion, cuvinte cu bogăţie de franje se-mantic-sincretice în
limba valahă / daromână contemporană, ce au conver-
genţă în elementul secund de compunere; deoarece
Cogaion (Kogaionon) este un cuvânt compus, după cum s-
a mai arătat, din Co- / Ko- “cap” + - gai- “gaie” + -on (sufix
pelasgo-daco-thracic / “dunărean-arhaic”) într-o fază stră-
veche a limbii.
Geograful / istoricul Strabon (64 / 63 î. H. – 21 d. H.)
vorbeşte în Geografia (VII, 3, 5) despre Zalmoxis, profetul-
zeu al Dacilor, despre călă-toriile lui Zalmoxis (metatezat:
Zamolxe) în sud, despre co-participarea profe-tului-zeu la
domnia / regalitatea Daciei, despre Zalmoxis ca mare preot
al ce-lui mai venerat zeu dacic, al Dumnezeului Cogaionului
/ Sarmizegetusei, el însuşi fiind socotit Soare-Moş /
Samasua (Tatăl-Cer), despre peştera “inac-cesibilă” a lui
Zalmoxis, Gura-de-Rai pentru cei cu ştiinţa de a se face
nemu-ritori, unde profetul-zeu se întâlnea «doar cu regele şi
cu slujitorii săi», obi-cei care «dăinuia şi în vremea» lui
Strabon, datină după care mereu s-a găsit un astfel de om-
profet-zeu (e vorba de Dinastia Zalmoxienilor); şi, adaugă
Strabon, «până şi muntele (cu peştera lui Zalmoxis) a fost

243
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

socotit sfânt şi aşa îl şi numesc» (adică apelându-l cu un


cuvânt sfânt / sacru); «numele lui este Cogaionon /
Kogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el» (cf.
CS, 349; Fontes, I, 231; PGet, 91 etc.). Aşadar, Strabon
certifică pe vremea lui Burebista, oricum, până în orizontul
anului 21 d. H., existenţa unui oronim pelasgo-daco-thracic
/ valahic (dacoromânesc), Cogaionon / Kogaionon, şi a unui
hidronim sacru, tot Cogaionon, (cf. EDZG, 71 sqq.). Istoricii
– între care şi I. H. Crişan – identifică muntele sacru
pelasgo-daco-thracic / valahic, în zece terase, cu Muntele
Grădiştea de azi (cf. CS, 381 sqq.). În epoca lui Bure-bista,
contemporanul şi rivalul împăratului roman Caesar, după
cum ne în-credinţează Strabon în amintita lucrare, cel
cinstit ca Zalmoxis, la muntele sacru dacic, Cogaionon /
Kogaionon, la peştera sacră, era Deceneu.
Şi Cogaion / Kogaionon, muntele sacru al Pelasgo-
Dacilor, cu peş-tera sacră a lui Deceneu, cu templele /
sanctuarele rotunde (cu etaj, ca pe Co-lumna Decebalo-
Traiană din Roma) şi patrulatere (sanctuare-calendar) etc.,
unde Burebista mergea cu suita lui pentru a consulta vrerea
zeului suprem, a Dumnezeului “dacic” etc., şi apa sacră a
râului Cogaionon erau la Sarmizege-tusa, capitala
puternicului stat centralizat al Daciei; jur-împrejurul
Cogaionu-lui / Sarmizegetusei înfloreau toate dacicele ţări
de râuri / munţi (unele având numele / supranumele ca şi în
România de azi).

Fig. 82. Capul-mască din foaie de argint aurită, atribuit


lui Salmoş (Sarmis) al XXI-lea (414 – 355 î. H.,
aprox.), descoperit în mormântul princiar ridicat pe
câmpul de război, la Peretu-Te-leorman (România),
locul trecerii în [ara Nemuritorilor (sau Împărăţia-
Tinereţii-fără-Bătrâ-neţe-şi-Vieţii-fără-Moarte).

244
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Craniul / capul ca sediu al puterii chtoniene,


cereşti etc., în cultul Cava-lerilor Zalmoxianismului
(sau Cavalerii Dunăreni, Danubieni etc.). Confreriile
războinic-religioase ale Daciei, mai ales, războinicii lui
Samasua / Samoş (Soare-Moş / Tată-Cer), ori ai “fiului”,
So-Ares (Soare-Tânăr / Războinic), au acordat o foarte
mare importanţă “misterică” / “iniţiatică” în “nemurirea” lor,
desigur, capului / craniului ca sediu al puterii chtoniene,
cereşti, teluric-ce-leste, acvatice / marine etc.; credinţele
despre cap, deţinător al misterului vie-ţii / puterii în cosmos,
s-au antrenat permanent din paleolitic / neolitic, prin epoca
metalelor, spre / în Zalmoxianism şi Creştinism Cosmic,
ceea ce poate fi urmărit fără hiatusuri, pornindu-se, pe de o
parte, de la “reînviere”, “eternă reîntoarcere”, “călătorie din
Lumea Albă în Lumea de Dincolo / Neagră” (“din [ara-cu-
Dor în [ara-fără-Dor”, din “[ara Efemeridelor” în “[ara-
Tinereţii-fă-ră-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte” / “Raiul
conferit de Samoş”) etc., şi, pe de altă parte, de la ştiinţa
cogaionică / dacică a individului uman de a se face ne-
muritor, bază misterică / iniţiatică a Zalmoxianismului.
“Insulă” a monoteis-mului în “oceanul” politeist,
Zalmoxianismul s-a impus / extins în “sacra ca-le-spirală
teluric-cerească” a Solului, prin Cavalerii Dunăreni, deveniţi
“semi-divinităţi”, ori “nemuritori”. Zalmoxiana “veche unitate
de acţiune”, sau triadă eroică (în alte arii, “cabirică”,
“thracică” etc.; după Reforma Zalmoxianismu-lui, “septadă”,
6 + 1, ca în arhitectura sanctuarului mic-rotund de la
Sarmize-getusa), pornită în drumul-spirală având centru
Cogaionul, se constituia din Solul / Mesagerul Celest
“înfrăţit” / “înfîrtăţit” cu cei doi aruncători de Sol – potrivit
scenariului misteric / iniţiatic – în trei ţăpi /suliţe (cf. HIst, I,
345). Războinicul-Sol (“sor”, “frate-de-cruce”, “frate-
geamăn” al “Fiului”, al Soa-relui) / Mesager-Celest ,
secundat de cei doi “fârtaţi” / “fraţi”, conducea con-freria
războinic-zalmoxiană pe drumul-spirală-planetară (ca şi în

245
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

cazul auto-rului Cosmografiei, Aethicus Dunăreanu, aprox.


375 – 435 d. H., care, ca epopt în Zalmoxianism, descrie
drumul-spirală, din Dacia şi din Groenlanda până în India –
cf. VAeth, 8 sqq.), purtând printre semeni chiar numele
zeului său unic / suprem. Şi fapele zeieşti-războinice ale
unui astfel de Sol / Zal-mas-semizeu, după cum s-a mai
menţionat, au fost înregistrate şi de Analele lui
Suppiluliuma, între orizonturile anilor 1380 şi 1375 î. H.,
lângă “o haltă-o-racol” de pe drumul spirală, Amqa, aflată în
Imperiul Hittit Nou.
Ca şi în triada Solului la Samasua / Samoş, în triada
străvechi-zal-moxiană a Cabirilor apare grija faţă de capul /
craniul sacru, faţă de ritul de consacrare a spiritului
sacrificatului ca geniu protector al comunităţii / nea-mului,
faţă de «spectacolul thanatologic în care se înscenau
moartea şi învie-rea»; “mitul zalmoxian-cabiric” (fig. 42)
priveşte pe cei trei “fărtaţi” / “fraţi” (nemuritori, bineînţeles),
într-un scenariu în care cel mai mic este “ucis ritu-alic”,
înainte de a porni-o tustrei pe calea-spirală-planetară
(“teluric-celestă”) întru Samasua / Samoş (Soarele-Moş /
Tatăl-Cer); scenariul îl proiectează pe cel mai mic dintre
fraţi în binomul nemuririi alături de “fiul celest”, So-Ares
(Soare-Tânăr / Războinic), ceilalţi doi (cei doi fărtaţi aflaţi în
rol de “ucigaşi”, sau, de la 1600 î. H., în rol de “aruncători în
trei suliţe” a Solului, din scena-riul Zalmoxianismului)
constituind “binomul nemuririi secunde” şi relevând, într-
adevăr, un dualism gemelar (cf. VMR, 277); capul se
proiectează în pa-noul ritologic-zalmoxian central, alegoria
iconografică / simbolică “tălmăcin-du-se” / “vectorizându-se”
(infra) în mioritism / Creştinism Cosmic.
“Luarea capului” în cultul Cavalerului Zalmoxian /
Dunărean (Thrac, Danubian, Cabir etc.). În
cosmogenica iconografie a Cavalerului Dunărean (sau Dac,
Thrac, Cabir etc.), capul păstrează (“vectorizată în plan
secund”) întreaga constelaţie de credinţe / idei religioase

246
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

dintr-o Dacie politeistă (ante-rioară anului 1600 î. H.), ori


dintr-o Dacie a Zalmoxianismului (de pe la anul 1600 î. H.,
până dincoace de anul 106 / 600 d. H., ultimele “semnalări”
/ “semne” fiind din vremea lui Mihai Viteazul), dintr-o
Dacoromânie arhaică, în complexul scenariu misteric /
iniţiatic al sublimei jertfe reactualizatoare a Creaţiei /
Genezei. Capul protagonistului (erou / războinic,
conducător / ”re-ge-de-arme”, “rege-zeu” revenit din
“călătoria celestă” în calitate de Sol, “în carne şi oase”, şi
încoronat) permitea / media transferul beneficei potenţia-
lităţi a centrului cosmic, ori a (“capului”) unicului /
supremului zeu, Sama-sua / Samoş, Întregul Sacru-iniţial
(Tatăl-Cer), pe pământul neamului / po-porului semănător
de credinţă “monoteistă” în spiritul ştiinţei nemuririi.
“Icoana alegoric-zalmoxiană / cabirică” (fig. 42)
înfăţişează “capul Tatălui-Cer / Samasua” susţinut cu gurile
de cei doi balauri cosmocreatori, Fărtatul (în dreapta scenei
sacre, “călărit de So-Ares / Soare-Tânăr / Război-nic” şi
sprijinit de capul berbecului) şi Nefărtatul / Nebeleizis
(“Gebeleizis”, “balaurul norilor / aburilor de pe crestele
munţilor”, “aducătorul de fulgere / grindină”), în zenit.
Fratele-de-pe-Calul-Năzdrăvan “deschide” căile cu dacica
secure dublă; Fratele-Secund are în mâna dreaptă capul de
berbec în cum-pănire cu craniul, “suspendat în mâna-i
stângă”, încât să fie tangent la dreptul braţ cu secure dublă
(“deasupra capului”, în chip “ritualic-funerar”), înaintând “tot
spre dreapta”, spre Lumină / Yang; Fratele-Mezin, “jertfitul”,
susţinut de “Vidra” de la mijlocul arborelui sacru (din
stânga), de Câine, de Taur, de Peş-te şi de Gaia-cu-Vasul-
Purificator-în-Creştet, este “puntea” / “liantul” pentru
menţinerea “jumătăţilor” în Întregul Sacru. Iconografia
Cavalerului Zalmoxian / Dunărean (Dac, Thrac, Cabir)
tălmăceşte într-o mare măsură “ochiului pro-fan” Mandala
Zalmoxianismului (fig. 83). În registrul “pătratului mic” intră
Fratele-de-pe-Calul-Năzdrăvan cu securea de luptă (toporul

247
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

dacic, “ghionul”, în mâna dreaptă, deasupra capului);


pătratul de mijloc, al Fratelui-Mezin,“se deschide prin
sublima jertfă umană” ca “latură ascensional-translabilă
spre centrul potenţial marcat de intersectarea diagonalelor”,
propulsat şi de “Vi-dră”, “Câine”, “Taur”, “Peşte”, şi de Gaia
/ Pajura cu amfora / urna în creştet”; în registrul laturii din
dreapta este secunda pereche sacră (Soarele şi Luna /
Sora-Soarelui) antropomorfizată; spre aceasta se
vectorizează Eroul / Cavale-rul întru nuntirea cu Sora-
Soarelui şi, astfel, întru înrudirea (“încumnăţirea”) cu “Fiul
Celest” spre a putea participa la marea ordine cosmică; în
registrul laturii din stânga se află Fratele Secund, având în
mâini capul de berbec în cumpănire cu craniul de om / erou
sub protecţia securii duble a fratelui-căla-

Fig. 83. Mandala Zalmoxiană, simbolizând


cosmodinamica şi psihodinamica ÎNTREGULUI în
PARTE şi invers – “desen” / “pictură” în roşu (părţile
negre din figură) şi în “alb”, de pe “faţa de sus” a
cubului din mormântul regal de Sol / Mesager Celest
descoperit la Fântânele-Teleorman (România), datând
din orizontul anului 350 î. H. (cf. CS, 378).
re; în registrul “pătratului mare”, laturile sunt formate de axis
mundi şi de balaurii-zei-cosmocreatori, Fărtatul (“călărit” de
So-Ares) şi Nefărtatul / Ne-beleizis (“călărit” de Lună),
susţinând cu gurile “capul Tatălui-Cer / Soarelui-Moş”.
Punerea capului de “rege” sub protecţia “inelului” /
“cercului” de cu-pru, ca în mormântul 29 din necropola de la
Tiszavalk (cf. GCiv, 216), ori a diademei cu frunze de aur,
ca în mormântul de Cavaler Zalmoxian descoperit la Vraţa-
Moghilanska, pe malul drept al Dunării de Jos, sau “sub
mască“ de argint şi de aur (fig. 82), ca la Peretu-Teleorman,
cât şi sub “magic-ocrotirea” securii / toporului de luptă, ori a

248
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

“ghionului de paradă” (fig. 84), îşi are obâr-şiile religios-


ritualice în orizonturile culturale dacic-zalmoxiene ale epocii
metalelor de la Carpaţi / Dunăre, sau – în cazul substituirii
prin obiecte sacre, de metal, a celor specifice neoliticului –
chiar în orizonturi anterioare, dar nu mai devreme de
“supraetajarea Cerului de Fier” (“fier celest / meteoritic”) în
axis mundi, în Bradul Cosmic.
Înhumarea “regelui de arme” cu securea dacică
dublă, sau cu ghionul / baltagul în mâna dreaptă şi
oglindirea veridică a ritualului în Corinda Păcura-rului
pe-ŕ Gură de Rai, din orizontul anului 3400 î. H. Unul
dintre cele mai re-prezentative morminte din Dacia de Vest
(Câmpia Tisei), privind “ocrotirea capului cu securea /
toporul în mâna dreaptă, deasupră-i”, este şi cel ce are
numărul 29 în necropola de la Tiszavalk. Comparat cu cele
43 de morminte ale necropolei respective, după cum
certifică Marija Gimbutas, «este cel mai mare, mai adânc şi
mai bogat dintre toate»; este mormântul “regelui de ar-me”
daco-marisian / tisian din orizontul anului 3400 î. H., «având
lângă cap securea de luptă pe care o ţinea în mâna
dreaptă»; «tot lângă capul condu-cătorului se aflau o piatră
rotundă, o strachină, un ciubăr şi un pumnal de si-lex de 14
cm lungime; o traistă din piele putrezită conţinuse probabil
colţul de mistreţ, răzuitoarea din silex, solzul triunghiular de
obsidian; la cealaltă extremitate a gropii, la picioarele
mortului, se găsea o pereche de sule din cu-pru, tot acolo
fiind puse şi oase de porc: oasele unui picior şi coastele;
braţul stâng al mortului lipsea; inventarul mormântului nr. 29
de la Tiszavalk diferă foarte puţin faţă de acelea din
mormintele de la Csongrad (Ungaria) şi Decea Mureşului
(România)»; era «o căpetenie robustă, aşezată pe o latură,
uşor contractată» (GCiv, 208), într-o groapă de 2,5 m
lungime şi de «peste 1m lă-ţime» (ibid); este un mormânt
tipic Daciei din orizontul anului 3400 î. H. (dacă datările

249
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

radiocarbonice sunt în concordanţă cu cele din raportarea


pe bază de analogii la pelasgo-cultura Cernavodă I).
Practica magic-ritualică / mitică a înmormântării
“regelui de arme” din Dacia orizontului anului 3400 î. H.,
având la cap toporul (baltagul) / se-curea ţinut(ă) cu mâna
dreaptă, o găsim reflectată veridic în testamentul pro-
tagonistului din oralotextul mioritic Corinda Păcurarului pe-ŕ
Gură de Rai, ce este în circuitul sacru şi în zilele noastre, la
Vărădia de Mureş (România), nu de-parte de necropolele
de la Decea Mureşului şi de la Tiszavalk, colindă de un-de
aflăm şi “motivaţia” – tăierea ploilor (probabil, din Cerul-de-
Fier) cu toporul: Oi-Lerundă-Leroi-Ler...! / Oi-Lerundă-Leroi-
Ler...! / Pe plai pe la no-iu, / pe-a Gură de Raiu, / oi-
Lerundă-leroi-Ler...! / Pe plai pe la noiu, / oi-Lerundă-leroi, /
torcu-mi-se-ntorcu – / oi-Lerundă-Leroi, / trei ciopoi de oiu, /
oi-Lerundă-Leroi, / cu trei păcuroniu – / oi-Lerundă-Leroi...! /
Doi îs veri-primariu, / oi-Lerundă-Leroi, / unu-i striinelu – /
oi-Lerundă-Leroi, / cei doi veri-primariu – / oi-Lerundă-Leroi,
/ ei se vorovau, / oi-Lerundă-Leroi, / ca să mi-l omoare – oi-
Lerundă-Leroi, / pe cel striinelu – / oi-Lerundă-Leroi, / cu a
lor topoare, / oi-Lerundă-Leroi...! / Mică, / miorică, / oi-
Lerundă-Leroi, / ea-i înţelegeare, / oi-Lerundă-Leroi, / iarbă
nu păşteare, / oi-Lerundă-Leroi, / nici apă nu beare – / oi-
Lerundă-Leroi; / el, când mi-o vedeare, / oi-Lerundă-Leroi, /
frumos întrebare – / oi-Lerundă-Leroi: / «– Ce rându-i pă
tine, / oi-Lerundă-Leroi, / de iarbă nu paştiu, / oi-Lerundă-
Leroi, / nici apă nu beiu – / oi-Lerundă-Leroi...?!?» / «– Cum
eu apă-oi beare, / oi-Lerundă-Leroi, / şi iarb’-oi păşteare, /
oi-Lerundă-Leroi, / când s-or lăudat – / oi-Lerundă-Leroi, /
cei doi veri-primariu – / oi-Lerundă-Leroi, / ca să mi te-
omoare, / oi-Lerun-

Fig. 84. Topor dacic în formă de “ghion / gaie”, din aur,


pentru paradă, din orizontul cultural al Daciei anului

250
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

1000 î. H., descoperit la [ufalău-România (cf. PDac,


68).
dă-Leroi, / cu a lor topoare – / oi-Lerundă-Leroi; / unde să
te-ngroape – / oi-Lerundă-Leroi...?!?» / «– ‘N strunga oiloru,
/ oi-Lerundă-Leroi, / sau a mie-iloru, / oi-Lerundă-Leroi...!» /
«– Toporaşul tău – / oi-Lerundă-Leroi, / unde să ţi-l pună – /
oi-Lerundă-Leroi...?!?» / «– În mâna direapta – / oi-
Lerundă-Leroi: / ploaia când ploiare, / oi-Lerundă-Leroi, /
toporaş tăiare – / oi-Lerundă-Leroi, / vântul când băteare, /
oi-Lerundă-Leroi, / fluieraş cântare – / oi-Lerundă-Leroi, /
neaua când o ninge, / oi-Lerundă-Leroi, / oile s-or strânge, /
oi-Lerundă-Leroi, / pa mine m-or plânge – / oi-Lerundă-
Leroi, / cu lacrămi de sânge – / oi-Lerundă-Leroi...!» (MRst,
15 – 18). Există şi alte variante din acelaşi orizont
înregistrate de folclorişti: «Ce pe mine mă-ngropaţ /
Înaintea strungilor, / În locu găleţâlor, / Fluieru după cura, /
Băltăgaşu-n mâna me / Cu trânghiţ’-alăture…» (ADFR, I,
151); «Toporaşu mn’eu cel drag / Mi l-eţ pune la cap, /
Luncea me ce lucie / Mi i-ţ pune de cruce !» (ADFR, I, 152);
«Şi toporu mn’eu cel drag / Mie mi-l puneţ la cap...» (ADFR,
I, 153); Toporaşul meu cel dulce / Mi-l puneţi în loc de
cruce… (FMtcg, 561) etc.
Şi Corinda Păcurarului pe-ŕ Gură de Rai, din orizontul
anului 3400 î. H., este una dintre primele capodopere ale
umanităţii, dovedind că oralitatea fun-damentată de şcolile
tradiţionale ale Zalmoxianismului este încă vie în adevă-raţii
Pelasgo-Thraco-Daci / Valahi (Dacoromâni), ce în
antichitatea lui Aristo-tel erau vestiţi şi pentru performanţa
de a-şi fi versificat / cântat legile (cf. Problemata, XIX), că
oralitatea de acest tip aparţine ştiinţei de a te face nemu-
ritor, că Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-
Moarte este în noi...

251
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

ABREVIERI (A), NOTE (B), SIGLE (C)


A:
• d. H. = după Iisus Hristos (sinonimie: e. n. = era noastră).
• E. V. = eră / epocă valahică (pelasgo-daco-thracică /
dacoromânească).
• G. U. T. = Grand Unification Theory / Teoria Marii Unificări.
• I. L. M. = Inelul Lumii Materiale.
• î. H. = înainte de Iisus Hristos (sinonimie: î. e. n. = înaintea erei
noastre).

B:
1
• Descoperirile de la Valea lui Grăunceanu –
Bugiuleşti (provincia Oltenia / România) din anul 1962
s-au datorat unei echipe de cercetători dacoromâni,
coordo-nată de arheologul C. S. Nicolăescu-Plopşor,
echipă din care făceau parte specia-liştii: Alexandra
Bolomey, Dardu Nicolăescu-Plopşor, Ion Firu, Marin
Nica, Alexan-dru Păunescu ş. a. “Odiseea”
descoperirii “unuia dintre cei mai vechi hominizi din
Eurasia”, Australanthropus olteniensis, “şi cam tot de
aceeaşi vârstă cu sud-africa-nul”, a fost abordată mai
recent şi de Cornel Ivanciuc, în articolul Incredibila
dispa-riţie a fosilei omului de Oltenia, publicat în
252
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

gazeta «Tinerama» (Bucureşti), nr. 125, 23 – 29 aprilie


1993, p. 11: «Cronica descoperirii celui mai vechi
hominid din spa-ţiul carpato-danubian şi, implicit, al
continentului nostru a generat dispute aprinse în
lumea antropologilor. Lucrurile vor lua curând o
neaşteptată turnură politică, impli-când, pe de o parte,
atât cabinetul preşedintelui Africii de Sud, cât şi pe
cele ale lui Gh. Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica, după
care vor contamina Pentagonul (!), Parisul şi
Budapesta. Cititorii Tineramei au privilegiul de a intra
în posesia unor informaţii inedite despre războiul
generat, începând cu 1962, de o fosilă, veche de două
milioa-ne de ani. Război care continuă şi astăzi, la trei
ani după trecerea în nefiinţă a antro-pologului Dardu
Nicolăescu-Plopşor, protagonistul acestei aventuri a
cunoaşterii, o dată cu moartea căruia dispare, în
împrejurări misterioase, şi mult disputata fosilă. În anul
1962, la Bugiuleşti – Vâlcea, din punctul fosilifer “Valea
lui Grăunceanu”, au fost prelevate mari cantităţi de
oase de animale, sparte intenţionat, unele având ca-
racterul de unelte, formând serii din punct de vedere
tipologic şi prezentând urmele unei îndelungate
utilizări. Descoperirea s-a făcut într-un golf al fostului
Lac Getic ca-re, în urmă cu două milioane de ani
acoperea întregul ţinut de la sud de Carpaţi, în-tr-o
asociaţie faunistică foarte diversificată, conţinând
resturi de fosile de maimuţe, cai, cerbi, gazele,
antilope, rinoceri, elefanţi meridionali, hiene, pantere,
urşi. Din e-chipa de cercetători coordonată de
arheologul C. S. Nicolăescu-Plopşor făceau parte
specialiştii: Alexandra Bolomey, Dardu N. Plopşor, Ion
Firu, Marin Nica, Alexandru Păunescu ş. a. Oasele

253
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

sparte intenţionat, unele prezentând chiar patina de


uzură, fapt ce atestă o îndelungă utilizare intenţionată,
l-a determinat pe C. S. Nicolăescu-Plop-şor să emită
ipoteza existenţei unei industrii de unelte pre-
paleolitice de tip osteo-dontocheratic (din oase-dinţi-
coarne), care preced paleoliticul inferior şi prezente la
acea dată doar în Africa de Sud. Alături de materialul
fosil au fost găsite şi câteva pie-tre (cuarţite) folosite la
spargerea şi prelucrarea rudimentară a oaselor.
Această varie-tate de rocă se află la 42 km distanţă de
punctul fosilifer. După o serie de articole pri-vind
posibilitatea existenţei protohominizilor în spaţiul
carpato-danubian, C. S. Ni-colăescu-Plopşor,
împreună cu Dardu Nicolăescu-Plopşor, îi comunică
lui Raymond Dart, coordonatorul Departamentului de
Anatomie al Universităţii din Witwatersrand –
Johannesburg (Africa de Sud), rezultatele cercetărilor
întreprinse până la acea dată. Raymond Dart este
celebrul descoperitor al australopithecului din
Transvaal, vechi de 3 milioane de ani, de la
Makapansgat. Începând cu 1964, se declanşează o
susţi-nută corespondenţă între Johannesburg şi
Bucureşti, în pofida tuturor barierelor po-litice.
Survolând handicapul inexistenţei la acea dată a
relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, R. Dart
decide să vină în România. Ineditele dezvăluiri ale lui
Dardu N. Plopşor despre acest episod au fost făcute
autorului articolului la 6 decembrie 1988: “Raymond
Dart a fost convocat la Pretoria, de Charles Robbert
Swart, preşedintele Africii de Sud, care l-a avertizat că
riscă să moară într-o ţară barbară. Dart, deja des-tul
de bătrân la acea dată, a zis că pentru un asemenea

254
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

eveniment merită să-şi piardă viaţa pe altarul ştiinţei.


În ciuda presiunilor de tot felul, a părăsit Africa de Sud,
pe la începutul toamnei anului 1965, însoţit de soţia
sa, şi, după ce, în prealabil, şi-a făcut testamentul.
Ultimul cuvânt al lui Dart, la plecare, a fost că dacă tot
îl vor omorî co-muniştii, să moară cel puţin alături de
soţie. Convenţia a prevăzut ca traseul savan-tului să
treacă pe la Pentagon, unde americanii l-au convins
să plece la Budapesta şi să aştepte acolo delegatul
român, motivând că Ungaria are un regim mai credibil,
în urma revoluţiei din ’56. Raymond Dart a fost preluat
de mine, de pe aeroportul din Budapesta. Chivu
Stoica, preşedinte al Consiliului de Stat după recenta
moarte a lui Dej, a ordonat să fie primit foarte bine şi,
în drum spre Bugiuleşti, copii îmbrăcaţi în costume
naţionale ieşeau în şosea şi le ofereau buchete de
flori. Era o toamnă super-bă, pe la începutul lui
octombrie şi, la un moment dat, soţia lui Dart a rugat
să oprim maşina să culeagă nişte frunze căzute din
copaci şi a fost foarte mirată că în România este
posibil aşa-ceva pentru un străin şi că n-o arestează
comuniştii. Dart a recunos-cut autenticitatea
descoperirilor de la Bugiuleşti, întru totul identice cu
cele din Transvaal. România a intrat, dintr-o dată, în
centrul atenţiei paleoantropologilor, mo-dificând radical
ipoteza conform căreia Europa n-ar fi făcut parte din
aria procesului de antropogeneză. Însă, trecând pe la
Paris la întoarcere, Dart începe să se comporte
echivoc, ca spre sfârşitul vieţii să nu mai pomenească
nimic despre Bugiuleşti. Păre-rea mea este că în
lumea liberă nu convenea nici unui savant ca cel mai
vechi homi-nid european să fie descoperit într-o ţară

255
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

comunistă.” În 1981, reexaminând materi-alul osos


fosil de la Bugiuleşti, Dardu N. Plopşor identifică
resturile creatorului în-suşi al uneltelor descoperite în
perioada 1953 – 1972, sub forma a două fragmente de
diafiză de femur şi a unui fragment de diafiză de tibie.
Hominidul, vechi de două milioane de ani (2.000.000 –
1.750.000), va fi botezat Australanthropus olteniensis,
adică omul sudic de Oltenia, varietate de Homo
habilis, cu o capacitate craniană de circa 700 cm cubi.
Omul de Oltenia avea statură bipedă, producea unelte
şi vâna prin hăituire în mlaştinile Lacului Getic, într-un
peisaj asemănător savanelor cu pâlcuri de pădure. Pe
fondul atitudinii indecise a lui R. Dart, la Bucureşti se
declanşează o serie de atacuri împotriva savantului
Dardu N. Plopşor, datorate, în principal, invidiei. Se
ajunge până acolo încât un reputat antropolog de la
Iaşi cataloghează resturile homi-nidului drept urs
etrusc (Ursus etruscus). Decepţionat de lipsa de
înţelegere a cole-gilor şi ameninţat de o boală
incurabilă, Dardu N. Plopşor va izola pentru totdeauna
fosila într-o casetă de argint pe care nici măcar autorul
acestor rânduri, ajuns în casa savantului, după o serie
întreagă de tergiversări, precauţii şi de susţineri a unor
fac-tori de influenţă, nu a reuşit să o vadă. O dată cu
moartea antropologului a dispărut şi fosila, îngropată,
probabil, undeva, la loc sigur. Dardu N. Plopşor a fost
urmărit de ghinion toată viaţa. Decis să publice,
împreună cu antropologul american Delson, fo-silele
celor trei maimuţe descoperite tot la Bugiuleşti
(Paradolichopithecus geticus), americanul îl trage pe
sfoară şi semnează singur materialul. Ba, mai mult
decât atât, la un inventar făcut după Revoluţie în

256
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

colecţiile Institutului de Antropologie al Acade-miei


Române, se constată lipsa fosilelor. La această oră s-
a declanşat un curent de opinie total nefavorabil
imaginii lui Delson, cât şi o corespondenţă între
Institutul de Arheologie al Academiei Române şi S. U.
A., pe marginea celor trei fosile de maimu-ţă. Cu puţin
noroc, s-ar putea ca măcar în “Războiul maimuţelor”
să-i batem şi noi, o dată, pe americani.».
2
• storuma: în pelasgo-daco-thracă, sau dacoromâna
arhaică, era termen compus din storu- < storua,
“curte”, “stor” / “stobor”, “îngrăditură”, + -ma < mare;
toponi-mul pelasgo-daco-thracic / valahic (dacoromân-
arhaic) Durostoruma / (Durostor / Drâstor) < Dură + -
storuma grăieşte de două milenii despre oraşul-cetate
desemnând Curtea Mare a lui Dură, fratele regelui
Scorilă şi unchiul lui Decebal; din pelasgo-da-co-
thracicul / valahicul (dacoromânesc-arhaicul) storua
(“curte”), cu particula -b- ataşată radicalului (particulă
ce trimitea nu numai la “diminutivare”, ca în numele de
plante medicinale dacice – v. rathi-b-ida = Brassica
napus ssp. oleifera – cf. TZpl, I, 29 / TZpl, II, 224 sqq.
–, ca în numele de păsări, ci şi la “unitatea
componentă”), a rezultat storu-b-a / storo-b-a (cu -u- >
-o-), “curte mică” din copaci-grinzi / bon-doci, sau
“ghizd”, “par gros” etc.; a storoba = a împrejmui cu
pari-groşi; prin me-tateză, avem în valaha /
dacoromâna contemporană: stobor (stoborul fântânii),
a stoborî etc.
3
• Variante ale articolului: a) cu titlul Pelasg
(Pelasgia) – Vlah (Blachia / Valahia), semnat cu
pseudonimul Dacian Breianu, în revista «Caietele
Dacoromaniei» (Timi-şoara), anul II, nr. 5, 1997, p. 8;
257
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

b) cu titlul Pelasg / Pelasgia – Vlah (Dacoromân) /


Vlahia (Valahia), în «Renaşterea bănăţeană»
(suplimentul de cultură, «Paralela 45»), nr. 2393, 23
decembrie 1997, p. 7.
4
• Dintre ecvideele vânate de Euro-Pelasg, “cel mai
vechi” este Equus stenonis, ecvidee «separate în
subgenul Allohippus (Hippotigris), din care fac parte:
Allohip-pus süssenbornensis, Allohippus merkii şi
Allohippus robustus. Urmează un tip de ecvidee cu
caractere reunite, având afinităţi atât cu asinii, cât şi cu
caii – Equus hydruntinus, după care îşi fac apariţia
adevăraţii cai din Europa: Equus mosba-chensis,
urmat de Equus germanicus, “calul de loess” din
würmian şi de alte nume-roase specii printre care
predomina, numeric, dar şi ca arie, întinzându-se până
în Asia...» (NV, 173). Exploratorul rus Prjewalski, în
1879, a descoperit – în Djungaria şi în Lop-Nor –
descendentul calului sălbatic paleolitic-european,
cunoscut sub nu-mele de Equus / caballus prjewalskii;
«este singurul cal sălbatic din zilele noastre, cu o
înălţime la greabăn de 127 – 135 cm, de culoare
galbenă deschisă, asemă-nătoare mediului
înconjurător, cu abdomenul şi botul albicios şi
picioarele întune-cate» (ibid.). În 1975, mai existau
170 de exemplare: 130 în grădinile zoologice ale
planetei şi 40 de exemplare în rezervaţia Tahin Sera
Nuru din Mongolia (cf. NV, 174).
5
• Încurajează zâmbetul aserţiunile unor “specialişti”
din secolul al XX-lea, care se mai îndoiesc de
realitatea “hibridării neandethaliano-cro-magnonide”:
«Nu este clar încă dacă (neandethalienii) au fost
înlocuiţi prin luptă şi măcel (de cro-magno-nieni), sau
258
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

prin evoluţie genetică gradată; scheletele interpretate


ca elemente de tran-ziţie ar putea să fie rezultatul
hibridizării» (A. N. Strahler, Science and Earth History,
Prometheu Books, Buffalo, 1987 – apud PPer, 219);
chiar dacă oamenii de Cro-Ma-gnon ar fi fost dotaţi cu
toate elicopterele şi armele N. A. T. O., tot nu ar fi
reuşit să-i nimicească pe neanderthalieni, “în primul
rând, pentru că nu aveau cartografiate toate peşterile
Eurasiei” şi “în al doilea rând, pentru că pădurile
ascundeau un număr co-pleşitor de duşmani de
moarte ai omului”. După cum se observă, nici Vl.
Dumirescu / Al. Vulpe nu precizează tipul de urme pe
sexe; dacă urmele bărbatului ar fi cro-ma-gnonide şi
dacă ale femeii ar fi neanderthaliene, fireşte, urmele
copilului ar moşteni cele două caractere; şi ar rezulta
că bărbaţii cro-magnonieni preferau femeile nean-
derthalienilor, ceea ce s-ar constitui într-un motiv
serios de prim-război / măcel mondial-aurignacian; n-
ar fi exclus ca respectivul război, din cauza climei
nefavora-bile, să fi fost amânat pentru Troia...; în caz
că urmele bărbatului şi ale femeii sunt neanderthaliene
şi urmele copilului sunt cro-magnoniene, ar rezulta
înşelarea bărba-tului de către femeia euro-pelasgă de
la Ciurul Mare; amânarea măcelului s-a dato-rat,
desigur, faptului că, în acest din urmă caz, copilul
fusese înfiat de la familia cro-magnoniană, familie de
prieteni de peşteră ce îşi aflase tragicul sfârşit într-o
luptă cu periculoşii urşi ai cavernelor.
C (de regulă, sigla este compusă din iniţiala numelui
autorului / autorilor, literă / litere din cuvântul /
cuvintele-titlu; după siglă, cu cifră romană se

259
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

prezizează volumul; cifra arabă de după siglă indică


pagina):
• ADFR, I, II = Antologie dialectalo-folclorică a
României, I – II (ediţie critică şi prefaţă de Constantin
Otobâcu), Bucureşti, Editura Minerva, 1983.
• ARpc = Al. I. Amzulescu, Repere şI popasuri în
cercetarea poeziei populare (postfaţă de Iordan
Datcu), Bucureşti, Editura Minerva, 1989.
• B = Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a
Vechiului şi Noului Testament – «tipărită întâia oară la
1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino, domnul
[ării Româneşti, retipărită după 300 de ani în facsimil şi
transcriere, cu aprobarea Sfân-tului Sinod, această
ediţie văzând acum, din nou lumina tiparului, cu
binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist,
patriarhul Bisericii Ortodoxe Române», Bucureşti,
Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1997.
• BasSL = Basmul cu Soarele şi Luna, Bucureşti,
Editura Minerva, 1988.
• Bibl = Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub
îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului
Părinte Justinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe române,
cu a-probarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Orto-doxă..., 1968.
• BMIst = Ştefan Bălan, Nicolae Şt. Mihăilescu,
Istoria ştiinţei şi tehnicii în Româ-nia..., Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1985.
• BVoc = Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al
limbii române, Bucureşti, Edi-tura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1983.

260
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

• CDCD = Sfântul Ioan Cassian, A douăzeci şi patra


convorbire duhovnicească (traducere / adaptare din
limba latină de prof. univ. dr. Decebal Bucurescu;
postfaţă: Zalmoxianism şi Creştinism în Dacoromânia,
Patria sfântului Ioan Cassian de Ion Pachia
Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus, 1999.
• CDM = Demetrii Cantemirii Moldaviae Principis,
Descriptio antiqvi et hodierni status Moldaviae /
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti,
Editura Aca-demiei R. S. România, 1973.
• CEnig = Caşin Popescu, Enigmaticele rădăcini ale
Etruscilor, în revista «Zodii în
cumpănă» (Durbach-Germania), anul IV, nr. 4,
ianuarie 1998, p. 259 sqq.
• CILR = George Călinescu, Istoria literaturii române
de la origini până în prezent
(ediţia a II-a, revăzută şi adăugită – îngrijită şi cu
prefaţă de Al. Piru), Bucureşti, Edi-
tura Minerva, 1982.
• CMar = Marin Cârciumaru, Mărturii ale artei
rupestre preistorice în România (Prefaţă de prof. dr.
doc. Vl. Dumitrescu), Bucureşti, Editura Sport-Turism,
1987.
• CPLR = Codul poştal al localităţilor din R.S.R.,
Bucureşti, Ed. Direcţia Generală a Poştelor şi
Telecomunicaţiilor, 1974.
• CRom = Lucian Iosif Cueşdean, Românii – o mare
enigmă, Bucureşti, Editura Karat, 1996.
• CS = Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea Geto-
Dacilor, Bucureşti, Editura Alba-tros, 1986.
• DAPR = Vladimir Dumitrescu, Arta preistorică în
România, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974.
261
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

• DArp = Vasile Drăguţ, Arta românească –


preistorică, antichitate, ev mediu, re-naştere, baroc,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1982.
• DCEH = Anton Dumitriu, Culturi eleate şi culturi
heracleitice, Bucureşti, Editura Cartea Românească,
1987.
• DDB = Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la
cucerirea romană, Cluj-Na-poca, Editura Dacia, 1972.
• DDp = Nicoale Densuşianu, Dacia preistorică (text
stabilit de Victorela Neagoe, studiu introductiv şi note
de Manole Neagoe), Bucureşti, Editura Meridiane,
1986.
• DEnc, I, II = Dicţionar Enciclopedic, vol. I (A – C),
Bucureşti, Editura Enci-clopedică, 1993; vol. II (D – G),
1996.
• DILM = Mihai Drăgănescu, Inelul lumii materiale,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.
• DIm = Mihai Drăgănescu, Informaţia materiei,
Bucureşti, Editura Academiei Ro-mâne, 1990.
• DNTr = Iosif Constantin Drăgan, Noi, Tracii – istoria
multimilenară a neamului românesc, volumul I,
Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1976.
• DV = Nicolae Densuşianu, Vechi cântece şi tradiţii
româneşti (texte poetice din răspunsurile la
“Chestionarul istoric 1893 – 1897”), Buc., Editura
Minerva, 1975.
• DVDac = Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe,
Dacia înainte de Dromihete, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.
• EAM = Mircea Eliade, Aspecte ale mitului,
Bucureşti, Editura Univers, 1978.

262
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

• ECSM = I. Evseev, Cuvânt – simbol – mit,


Timişoara, Editura Facla, 1983.
• EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-
Han (studii comparative de-
spre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale –
traducere: Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu),
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
• EICIR = Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor
religioase, vol. I - III, Bucu-reşti, Editura Şiinţifică şi
Enciclopedică, 1986.
• EMML = M.Eliade, Mit şi mistere (VIII), Pământul-
mamă şi hierogamiile cos-mice, în «Istorii neelucidate
– almanah estival Luceafărul», Bucureşti, 1987.
• EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii – proză literară,
ediţie de Petru Creţia, vol. I, II, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1978.
• EpG = Epopeea lui Ghilgameş, Buc., Editura pentru
Literatură Universală, 1966.
• FCA, I – V = J. G. Frazer, Creanga de aur, vol. I – V
(traducere, prefaţă şi tabel cronologic de Octavian
Nistor; note de Gabriela Duda), Bucureşti, Editura
Minerva, 1980.
• FMtcg = Adrian Fochi, Mioriţa – tipologie, circulaţie,
geneză, texte, Bucureşti, Editura Academiei Republicii
Populare Române, 1964.
• Fontes, I = Fontes ad historiam Dacoromaniae
pertinentes, I (ab Hesiodo us-que ad Itinerarium
Antonini) / Izvoare privind istoria României, I (de la
Hesiod la Itinerarul lui Antoninus – comitetul de
redaţie: Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gh.
Ştefan), Bucureşti, Editura Academiei Republicii
Populare Române, 1964.
263
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

• Fontes, II = Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab


anno CCC usque ad annum M) / Izvoarele istoriei
României, II (de la anul 300 până la anul 1000 –
publicate de: Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan,
Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu),
Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1970.
• FrobCA, I, II = Leo Frobenius, Cultura Africii, I, II,
Bucureşti, Editura Meridi-ane, 1982.
• GAB = Gândirea asiro-babiloniană în texte (studiu
introductiv: Constantin Da-niel; traducere, notiţe
introductive şi note: Athanase Negoiţă), Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1975.
• GCiv = Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură
(traducere de Sorin Paliga; prefaţă şi note de Radu
Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989.
• GLSG = N.Gostar, V.Lica, Societatea geto-dacică
de la Burebista la Decebal, Iaşi, Editura Junimea,
1984.
• GRP = André Leroi-Gourhan, Les religions de la
préhistoire – paléolithique, 5e édition, Paris, Ed.
Presses Universitaires de France, 1986.
• HSongs = Poems from Songs of the Dream People
by James Houston, 1972.
• IElem = Acad. Caius Iacob, Elemente de analiză
matematică, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1973.
• IIR = Const. C. Giurescu, I. Ivanov, N. Mihăileanu,
D. Moroianu, Ilie Popescu
Teiuşan, I. Stanciu, D. Todericiu, Istoria învăţământului
din România, Bucureşti, Edi-
tura Didactică şi Pedagogică, 1971.
264
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

• IUC = Acad. prof. Ioan Ursu, Cuvânt înainte – la


Steven Weinberg, Primele trei minute ale universului,
Buc., Editura Politică, 1984.
• LEmS = A. Laming-Emperaire, La signification de
l’art rupestre paléolithique, Paris, 1962.
• MarÎn = Simion Florea Marian, Înmormântarea la
Români, III, Bucureşti, 1892.
• MDMT = Gh. Muşu, Din mitologia tracilor, Bucureşti,
Editura Cartea Româ-nească, 1982.
• MFPD = Ion Miclea, Radu Florescu, Geto-Dacii –
strămoşii Românilor – vesti-gii milenare de cultură şi
artă (I. Miclea: fotografii şi macheta artistică; R.
Florescu: studiu şi comentariu), Bucureşti, Editura
Meridiane, 1980.
• MIMS = Mircea Muşat, Izvoare şi mărturii străine
despre strămoşii poporului român, Bucureşti, Editura
Academiei R. S. România, 1980.
• MKP = Paul MacKendrick, The Dacian Stones
Speak (The University of North Carolina Press, 1975) /
Pietrele Dacilor vorbesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1978.
• MRst = Mărul din Rai cu «stelele» Crăciunului
Dacoromânesc (colinde culese de I. P. Tatomirescu,
din localităţi de pe văile Amaradiei, Gilortului, Jiului,
Motrului, Mureşului şi Oltului, între anii 1966 şi 1986),
Timişoara, Editura Aethicus, 1998.
• MTim = Solomon Marcus, Timpul, Bucureşti,
Editura Albatros, 1985.
• NAl = Marieta Nicolau, Alaska, patria totemurilor,
Bucureşti, Editura Albatros, 1973.
• NV = Ion Nania, Vânatul pe teritoriul României –
mărturii arheologice, istorice, folclorice şi etnologice
265
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

despre mamifere dispărute şi pe cale de dispariţie,


Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1991.
• OTr = Manfred Oppermann, Tracii între arcul
carpatic şi Marea Egee, Bucureşti, Editura Militară,
1988.
• PDac = Vasile Pârvan, Dacia – civilizaţiile antice din
ţările carpato-danubiene (ediţia a cincea revăzută şi
adnotată – traducere după manuscrisul original
francez inedit, note şi îngrijire ştiinţifică de Radu
Vulpe), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972.
• PDnp = Iuliu Paul, Date noi privind folosirea
“scrierii” în civilizaţiile neolitice carpato-danubiene, în
revista «Transilvania» (Sibiu), anul XVIII (XCV), nr. 9
(septembrie), 1989, pp. 43 – 45.
• PGet = Vasile Pârvan, Getica (o protoistorie a
Daciei – ediţie, note, postfaţă de R. Florescu),
Bucureşti, Editura Meridiane, 1982.
• PJT = B. Perlov, Jivâie slova Tartarii (traducere în
limba dacoromână de Lydia Löwendal-Papae), în «Noi
Tracii» (Roma / Milano), III, 27, 1976, pp. 1 – 6.
• PMdf = Tache Papahagi, Mic dicţionar folcloric,
Bucureşti, Editura Minerva,
1979.
• PO, V = Platon, Opere, vol. V (ediţie îngrijită de C.
Noica şi P. Creţia; cuvânt prevenitor de Constantin
Noica; traducere, interpretare, lămuriri preliminare,
notă şi anexă de Andrei Cornea), Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
• PPer = Iustinian Petrescu, Perioadele glaciare ale
Pământului, Bucureşti, Editu-ra Tehnică, 1990.

266
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

• PPor = Emilia Pavel, Portul popular


dacoromânesc-moldovenesc, Iaşi, Editura Junimea,
1976.
• PZfbr = Sorin Paliga, Zeităţi feminine ale basmelor
româneşti: Zânele şi Sânzie-nele. Originea cuvintelor
şi a cultului profan, în revista «Limba română»
(Bucureşti), anul XXXVIII, nr. 2 (martie-aprilie), 1989,
pp. 141 – 149.
• REtn = I. I. Russu, Etnogeneza Românilor – fondul
autohton traco-dacic şi com-ponenta latino-romanică,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.
• RLtr = I.I. Russu, Limba traco-dacilor (ediţia a II-a
revăzută şi adăugită), Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1967.
• SFR = I.Simionescu, Fauna României, Bucureşti,
Editura Albatros, 1983.
• Shak = Shaking the Pumkin: Traditional Poetry of
the Indian North Americas (traducere: Gabriela
Pachia), New York, 1972.
• SKL = Petre Samson, Alexandru Kovacs, Lucrările
Institutului de Speologie, vol VI, Buc., 1967 (pp. 211 –
220).
• StrPR = Cristian Popişteanu, Gh. David, Strămoşii
poporului Român, culegere de articole / studii apărute
între anii 1967 şi 1980, în revista Magazin istoric,
Bucu-reşti, Editura Politică, 1980.
• TDac = Ion Pachia Tatomirescu, Dacoromânia lui
Regalian / Regalianus’ Da-coromania – The
Independent State of Dacoromania (258 – 270 A. D.),
Founded by Regalianus, the Great Grandson of the
Hero-King Decebalus (în engleză: de Gabriela
Pachia), Timişoara, Editura Aethicus, 1998.
267
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

• TDer = D. H. Tarling, M. P. Tarling, Deriva


continentelor – un studiu al supra-feţei mobile a
Pământului (traducere de C. Calotă şi V. Lăzărescu),
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.
• TDIP, III = Ion Pachia Tatomirescu, De la istoria
Pelasgo-Daco-Thraciei la isto-ria Dacoromâniei /
Valahiei (României), III, în revista «Caietele
Dacoromâniei», anul III, nr. 9, 22 septembrie – 22
decembrie, 1998, pp. 1 – 15.
• TDIP, IV = Ion Pachia Tatomirescu, De la istoria
Pelasgo-Daco-Thraciei la isto-ria Dacoromâniei /
Valahiei (României), IV, în revista «Caietele
Dacoromâniei», anul IV, nr. 13, 22 septembrie – 22
decembrie, 1999, pp. 2 – 8.
• TPp, I – III = G. Dem. Teodorescu, Poezii populare
române, Bucureşti, Editura Minerva, 1985.
• TZpl, I, II = Ion Pachia Tatomirescu,
Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, II,
Timişoara, Editura Aethicus, 1997.
• UUn, I – II = Vasile Ureche, Universul, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1987.
• VAeth = Nestor Vornicescu, Aethicus Histricus,
Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.
• VCol = Romulus Vulcănescu, Coloana Cerului,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1972.
• VDat I, II = Elena Niculiţă Voronca, Datinele şi
credinţele poporului român – adunate şi aşezate în
ordine mitologică (ediţie îngrijită şi introducere de
Iordan Dat-cu), I – II, Bucureşti, Editura Saeculum I.
O., 1998.
• VDic = Romulus Vulcănescu, Dicţionar de
etnologie, Bucureşti, Editura Alba-tros, 1979.
268
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

• VMast = Romulus Vulcănescu, Măştile populare,


Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.
• VMR = Romulus Vulcănescu, Mitologie română,
Bucureşti, Editura Academiei R. S. România, 1985.
• VSP = Nestor Vornicescu, Scrieri patristice în
Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII (izvoare,
traduceri, circulaţie), Craiova, Editura Mitropoliei
Olteniei, 1983.
• WPtmu = Steven Weinberg, Primele trei minute ale
universului, Buc., Editura Politică, 1984.
• ZSum = Voitech Zamarovsky, La început a fost
Sumerul (traducere din limba slovacă de Helliana
Ianculescu), Bucureşti, Editura Albatros, 1981.

269
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Cuprins

PRIVIRE ÎN PUNCTUL DINTÂI,


CEL ORBITOR...
Despre starea de zero ................................................... / 5
Privire în punctul dintâi, cel orbitor ................................. / 7
Lumina / fotonii dintâi, pelasgo-daco-thracica / valahica
(dacoromâneasca) şi biblica «Geneză» / «Facere» ..... / 10
Inelul cosmic ................................................................. / 11
Energia spirituală... cogaionică / zalmoxiană ................ / 14
Univers expansiv-pulsatoriu, corset magnetic .............. / 17
De la contracţia universului pulsatoriu, la «Apocalipsa»
biblică şi eminesciană ................................................... / 20
CRONOLOGIE ŞI UNIVERS ........................................ / 22
∗ 700.000 î. H. – 1969 d. H. (10.144 E. V.), 20 iulie: Era
Antropoterestră ............................................................. / 26
∗ 30.000 – 8175 î. H.: EURO-PELASGIA
................................................ / 31
∗ 8175 î. H. – 5300 î. H. (1 – 2875 E. V.): PELASGIA
DE CENTRU SAU PELASGIA / VALAHIA ARHAICĂ
....................................... / 35
∗ 5300 î. H. – 1600 î. H. (2875 – 6575 E. V.): PELASGIA /
VA-
LAHIA COGAIONICĂ ŞI DACIA – STAT HENOTEIST-
ZALMOXIAN,
SAU “PRIM-STATUL DE TIP PAPAL”, AVÂND ÎN FRUNTE
«REGELE-ZEU»,
SALUMASUA (“OMUL SOARELUI-MOŞ / TATĂLUI-CER
PRINTRE PĂMÂNTENI”), REPREZENTANTUL LUI
DUMNEZEU

270
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

PE PĂMÂNT, ÎN COGAION / SARMIZEGETUSA


............................................ / 36
∗ 1600 î. H. – 82 î. H. (6575 – 8093 E. V.): PELASGIA
ZALMOXIANĂ,
SAU STATUL DACIEI ÎN VREMEA DINASTIEI
ZALMOXIANISMULUI ................ / 41
∗ PELASGIA / VALAHIA ZALMOXIANĂ – SAU STATUL
DACIEI / DACOROMÂNIEI – ŞI STATUL / IMPERIUL
ROMAN ...................... / 52
∗ UNIREA PELASGO-DACO-THRACILOR (VALAHILOR /
DA-
COROMÂNILOR) SUB SCEPTRUL ÎMPĂRATULUI
REGALIAN,
LA ANUL 258 (8433 E. V.)
........................................................................ / 68
∗ PELASGIA / VALAHIA, SAU DACIA / DACOROMÂNIA,
ÎNTRE IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT ŞI IMPERIUL
ROMAN DE APUS ......... / 83
∗ DACIA (VALAHIA / DACOROMÂNIA) ŞI IMPERIUL
BIZANTIN,
ÎNTRE ANII 610 (8785 E. V.) ŞI 1453 (9628 E. V.), DE LA
ULTIMUL
ÎMPĂRAT DACOROMÂN, FOCEA, PÂNĂ LA CĂDEREA
CONSTANTINOPOLULUI
............................................................................. / 86
∗ PRIMA RE-UNIRE PAR[IALĂ A PELASGO-DACO-
THRACILOR,
SAU A VALAHILOR / DACOROMÂNILOR, SUB
SCEPTRUL
LUI SAMOS, LA ANUL 623 (8798 E. V.)
.................................................... / 87
∗ A DOUA RE-UNIRE PAR[IALĂ A PELASGO-DACO-
THRACILOR,
SAU A VALAHILOR / DACOROMÂNILOR, LA ANUL 636
(8811 E. V.) .......... / 88

271
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

∗ A TREIA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR /


DACOROMÂNILOR,
SUB SCEPTRUL LUI MERCURIU, LA ANUL 1103 (9278 E.
V.),
ÎN STATUL MEDIEVAL AL TRANSILVANIEI
................................................... / 96
∗ A PATRA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR /
DACOROMÂNILOR,
SUB SCEPTRUL FRA[ILOR PETRU ŞI ASAN, LA ANUL
1185 (9360 E. V.),
ÎN STATUL VALAHIEI MARI
........................................................................ / 97
∗ A CINCEA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR /
DACOROMÂNILOR,
SUB SCEPTRUL LUI ALUTUON, LA ANUL 1277 (9452 E.
V.),
ÎN STATUL MEDIEVAL AL [ĂRII ROMÂNEŞTI
.............................................. / 101
∗ A ŞASEA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR /
DACOROMÂNILOR,
SUB SCEPTRUL LUI DRAGOŞ, LA ANUL 1352 (9527 E.
V.),
ÎN STATUL MEDIEVAL AL MOLDOVEI
........................................................ / 104
∗ PELASGIA / VALAHIA – SAU DACIA / DACOROMÂNIA

ŞI ULTIMELE IMPERII ALE EUROPEI: IMPERIUL
OTOMAN / TURC,
IMPERIUL AUSTRIAC, IMPERIUL RUS / [ARIST,
IMPERIUL
AUSTRO-UNGAR, IMPERIUL RUSO-SOVIETIC
............................................. / 108
∗ A ŞAPTEA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR /
DACOROMÂNILOR,

272
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

SUB SCEPTRUL LUI MIHAI VITEAZUL, LA ANUL 1600


(9775 E. V.),
ÎN STATUL MEDIEVAL AL DACIEI
.............................................................. / 110
A OPTA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR /
DACOROMÂNILOR,
SUB SCEPTRUL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA, LA ANUL
1859 (10.034 E. V.),
ÎN STATUL MODERN AL ROMÂNIEI
........................................................... / 115
∗ A NOUA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR /
DACOROMÂNILOR,
ÎN STATUL MODERN AL ROMÂNIEI MARI, SUB
SCEPTRUL REGELUI
FERDINAND I, LA ANUL 1918 (10.093 E. V.)
........................................... / 118
ETNONIMUL PELASG > BELAG / BELAC (BALAC) >
BLAC / VLAH
(VALAH)...
..............................................................................................
/ 122
OCHIUL MAGIC-TOTEMIC AL ÎNTÂMPINĂRII LUMII ŞI
OCHIUL
REVOLU[IEI ŞTIIN[IFICO-TEHNICE
............................................................ / 124
ARHETIPAL ŞI INTERFEREN[IAL
................................................................ / 127

273
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

RELIGII ALE EURO-PELASGIEI,


ALE DACIEI / DACOROMÂNIEI
Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în
Creştinismul Cosmic al Valahilor (Dacoromânilor) ....... / 129
HOMO SAPIENS NEANDERTHALENSIS DE
BOROŞTENI-ROMÂNIA
(80.000 Î. H.) ŞI CREDIN[ELE LUI RELIGIOASE
PERPETUATE PRIN OMUL DE CRO-MAGNON, PRIN
EUROPELASGI, LA PELASGII / VALAHII, SAU
DACOROMÂNII DE AZI ... / 131
PEŞTERA – “CENTRU” ŞI “COMPLEX LABORATOR” AL
EURO-PELASGIEI ... / 137
ALTE CREDIN[E / IDEI RELIGIOASE
DIN SANCTUARELE PEŞTERILOR EURO-PELASGIEI ŞI
ALE DACIEI ............... / 140
Cercul / inelul de jertfă la Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi
(Dacoromâni) între orizonturile anilor 8175 î. H. şi 2000 d.
H. ............... / 145
Inelul îmbrădat şi biserica de brazi .............................. / 147
Metamorfozele realismului rupestru-animalier, între
orizonturile anilor 10.000 şi 8000 î. H., în realism abstract-
simbolic .......................... / 148
Mesaj din Euro-Pelasgia .............................................. / 149
“Sanctuarul” din Peştera Cuciulat (15.000 – 10.000) ... / 151
Între Lascaux-Franţa şi Cuciulat-România ................... / 155
Cultul calului / iepei ...................................................... / 158
Calul şi cultul falusului .................................................. / 165
Caii, dansul vânătoresc-pelasgo-daco-thracic / valahic,
Căiuţii,
şi dansul misteric / iniţiatic-zalmoxian, Căluşul Împărătesc
..................... / 167
Cai zeului So-Ares (Soare-Tânăr / Războinic), calul

274
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

“Sorei Soarelui”, năzdrăvanii cai ai Cavalerilor


Zalmoxianismului,
ai Feţi-Frumoşilor, ce duc eroii în raiul zalmoxian,
în [ara-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte
............................... / 171
Cultul Leului / Panterei în Euro-Pelasgia, în Daco-Thracia
(Valahia / Dacoromânia) .............................................. / 178
Cultul găinii (de munte) ca pasăre a sufletului... .......... / 186
Cultul cocoşului ....................................... / 193
Cultul cerbului
................................................................................ / 193
Cultul ursului
..................................................................................... / 200
Ursul, Soarele şi Salumasua / Salmoş (“Zalmas” /
“Zalmoxis”) ............ / 203
Cultul craniului / capului
......................................................................... / 204
Decapitarea rituală
................................................................................. / 209
Craniul şi cultul Cavalerilor Zalmoxieni-Lupachi / Cabiri
.......................... / 210
Decapitarea rituală, sau “luarea capului”, şi 60 de oralotexte
ale Colindei Păcurarului din orizontul dacic al anului 4500 î.
H. .............. / 210
Substituirea craniilor reale cu cele sculptate, modelate în lut
.................... / 211
Perechea de cranii în agrar-pastorala Pelasgie Arhaică, în
Dacia ............. / 212
Cap / craniu, ou cosmic, munte
............................................................... / 215
Cultul craniului / capului şi portretul zalmoxian
al protagonistului mioritic din balada Pe Gura de Rai
.............................. / 215
Cogaion – Marele Munte Sacru din Carpaţii Daciei,

275
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

Muntele-Cap-de-Gaie / Ghion
................................................................. / 217
Craniul / capul ca sediu al puterii chtoniene, cereşti etc., în
cultul
Cavalerilor Zalmoxianismului (sau Cavalerii Dunăreni,
Danubieni etc.)
........................................................................................ /
218
“Luarea capului” în cultul Cavalerului Zalmoxian / Dunărean
(Thrac, Danubian, Cabir etc.)
................................................................... / 220
Înhumarea “regelui de arme” cu securea dacică dublă,
sau cu ghionul / baltagul în mâna dreaptă şi oglindirea
veridică a ritualului în Corinda Păcurarului pe-ŕ Gură de Rai,
din orizontul anului 3400 î. H.
................................................................ / 222
Abrevieri, note, sigle
............................................................................. / 225

276
Ion Pachia Tatomirescu / Istoria religiilor, 1

ISBN 973–97530–3–5
Vol. I: ISBN 973–97530–5–1
EDITURA AETHICUS

Consilier editorial: I. D. Breianu.


Lector: Sarmis Pordu.
Culegere / paginare: S. C. SALMOS-TAT S.R.L.
Bun de tipar: 25 mai 2001.
Apărut: 2001.

Tiparul executat
la Tipografia Waldpress,
str. Suceava, nr. 13,
Timişoara – 1900, Dacoromânia.

277