Sei sulla pagina 1di 97

Prof. SORIN FIRA Prof.

CĂTĂLIN PÎRVU

VLAHII,
ROMÂNI PIERDUŢI
Prefaţă de Tudor Nedelcea

FUNDAŢIA SCRISUL ROMÂNESC


CRAIOVA, 2010

1
CUPRINS

Vlahii, români pierduţi?................................................................................7

CAPITOLUL I.
BUREBISTA "CEL DINTÂI ŞI CEL MAI MARE
DINTRE REGII DIN TRACIA"..................................................................11
1. Tracii - neamul cel mai numeros din lume după acea al inzilor
............................................................................................................................11
2. Geto-dacii - cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci..................12
3. Burebista - regele tuturor tracilor nordici...................................15

CAPITOLUL II.
FORMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN TIMP ŞI SPAŢIU..................21
1. Romanii cuceresc pe daco-geţi. Persistenţa numeroasă a
elementului autohton după transformarea teritoriilor geto-dace

în provincii romane.............................................................................21
2. Romanizarea traco-daco-geţilor......................................................27
3. Mirajul pământului românesc. Popoarele migratoare trecătoare
............................................................................................................................30
4. Unde şi când s-a format poporul român. Teorii şi presupuneri
greşite despre etnogenezei românilor............................................34

CAPITOLUL III.
ROMÂNII - O NOUĂ REALITATE A EVULUI MEDIU.......................43
1. De la "romani" (stră-români) la "vlahi"......................................44
2. Primele mărturii despre români sub numele de vlahi...............45
3. Izvoare despre migraţii de români în sudul Dunării..................47
4. Tradiţia existenţei românilor în Panonia, Transilvania, la nord

şi sud de Dunăre în cronicile medievale........................................48


5. Informaţii despre primele forme de organizare socială
şi politică a românilor........................................................................50
6. Alte menţiuni ale vlahilor în evul mediu, după desăvârşirea
etnogenezei româneşti........................................................................57
7. Primul stat creat de Romanitatea Orientală - operă a vlahilor
din nordul Peninsule Balcanice.......................................................59

2
CAPITOLUL IV.
ROMÂNII SUD-DUNĂRENI - REALITATEA ETNICĂ
CONTEMPORANĂ DE NECONTESTAT.................................................80

"Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de
patru ori milenare; aceasta este mândria şi aceasta este puterea noas -
tră."

Nicolae Iorga

3
4
Vlahii, români pierduţi?

În perioada comunistă, după cum se ştie, politica oficială a regimului de


la Bucureşti faţă de românii din jurul României sau faţă de cei din diaspora era
cel puţin bizară. Atitudinea faţă de concetăţenii noştri din diaspora – rămaşi în
străinătate după ocupaţia bolşevică a ţării sau a „transfugilor” – era explicată
prin atitudinea ostilă a acestora faţă de lagărul socialist (sintagmă foarte potri-
vită), deşi între aceştia erau nume celebre (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen
Ionescu, G. Uscătescu, Gh. Calciu-Dumitreasa, Horia Vintilă. Constantin Vir-
gil Gheorghiu etc.). Inexplicabilă a rămas neglijarea românilor din Ucraina
(Bucovina de Nord, Herţa, Odesa), Basarabia, Bulgaria, Jugoslavia sau Unga-
ria. Sloganul conform căruia problemele sârbilor, bulgarilor din România, de
pildă, se rezolvă la Bucureşti, aşa cum cele ale românilor din Bulgaria, Serbia
se rezolvă la Sofia sau Belgrad a creat o ruptură între românii din ţară şi cei din
jurul ei. (Excepţie în acest sens, dintre sateliţii Moscovei, a făcut Ungaria, care
a avut în vedere problematica ungurilor de pretutindeni).
Această ruptură (deşi Vasile Pârvan declarase că „Dunărea nu a fost
niciodată un duşman hain, care să despartă pe fraţi, ci a fost un prieten bun,
care i-a unit”) a determinat o lipsă de cunoaştere reciprocă, păguboasă mai ales
pentru românii din ţinuturile istorice româneşti (Basarabia şi Bucovina) sau
pentru urmaşii românităţii balcanice, aşezaţi în Balcani. Românii sud-dunăreni
nu-şi cunosc prea bine identitatea etnică şi culturală, originile sau tradiţiile co-
mune. Ei au rămas la stadiul cunoştinţelor medievale şi post-medievale, când
călătorii străini îi numeau vlahi sau valahi, aşa cum şi cei din Ţara Românească
erau numiţi, vremelnic, în aceeaşi perioadă, aşijderea.
Prin întreruperea oricăror relaţii între românii de pe ambele maluri ale
Dunării, cei din sud au rămas (încă) în bezna cunoaşterii: unii dintre ei fiind
ideologizaţi de oficialităţile ţărilor în care convieţuiesc, sunt consideraţi de ori-
gine necunoscută sau de origine slavă („vlaşii”); altfel spus, vlahii/valahii/vlaşii
nu sunt români. Din păcate, unii intelectuali din această zonă duc în continuare
o politică de obstrucţionare a adevărului ştiinţific privind identitatea acestora.
Scopul, se pare, este politic şi pragmatic: legislaţia europeană, care
sprijină minorităţile de orice fel (etnice, religioase, sexuale) nu recunoaşte o
minoritate etnică decât dacă acea minoritate se regăseşte într-un popor/ţară ac-
tuală. Or, nu există Valahia azi, aşa cum şi în timpul medieval domnitorii nu
aveau în titulatura lor oficială „domn al Valahiei” ci domn al Ţării Româneşti.
La Iaşi, apare de pildă, în 1643, Carte românească de învăţătură, adre-
sată întregii „seminţii româneşti” şi nu „carte moldovenească”. Şi în alte state
5
europene au existat, pentru fiecare dintre ele, alte denumiri ale populaţiei în
evul mediu, dar aceste denumiri au devenit istorie. Nerecunoscută oficial ca et-
nie, ei nu se pot bucura de toate drepturile unei minorităţi. Cea mai concludentă
situaţie este cea din Serbia: românii din Banatul sârbesc, pentru că se definesc
ca atare, se bucură de toate drepturile din partea autorităţilor de la Belgrad, pe
când cei din Timoc (peste 400.000), care nu se declară români (deşi la ultimul
recesământ, în formularele statistice era menţionată şi rubrica „român”), nu pot
beneficia de acelaşi tratament. În Bucovina de Nord, întrucât unii se declară
români, alţii moldoveni, nu au reprezentativitatea necesară în Parlamentul de la
Kiev. Aceeaşi situaţie există şi în Basarabia (R. Moldova), unde „savanţii” de
tip Stati au descoperit şi o „limbă moldovenească” în spirit stalinist. Vala-
hii/vlahii/vlaşii vorbesc limba...valahă?
Academia Română, ca şi alţi savanţi europeni, s-a pronunţat, în această
privinţă: „unitatea limbii române vorbită la nordul şi la sudul Dunării este atât
de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna (ca şi meglenoro-
mâna şi istroromâna) şi dacoromâna sunt asemănătoare, ci că sunt chiar iden-
tice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (unele ex-
cepţii în vocabular, cel mai sensibil la schimbări, în contactele cu alte limbi”1.
Dialectul dacoromân sau limba română actuală are, la rândul ei, cinci
graiuri:
„1. Graiul muntenesc: Muntenia, Dobrogea, Oltenia de est, sudul Mol-
dovei, partea de sud-est a Transilvaniei;
2. Graiul moldovenesc: Moldova, Basarabia şi până dincolo de Nistru,
regiunea Kirovograd, regiunea Nikolaev, Bucovina, partea de nord a Transil-
vaniei;
3. Graiul bănăţean: Banat, vestul Olteniei şi Transilvaniei, judeţele Hu-
nedoara şi Arad;
4. Graiul crişan: Crişana, zona celor trei Crişuri;
5. Graiul maramureşean: Maramureş, partea cea mai nordică a vestului
Transilvaniei”2.
Recent a apărut Atlasul lingvistic al Regiunii Valea Timocului de Petru
Neiescu, Eugen Beltechi şi Nicolae Mocanu care au dovedit ştiinţific că locui-
torii români timoceni vorbesc un grai de sinteză oltenesc şi bănăţean. Nici
Atlasul Limbilor Europei nu înregistrează limba valahă sau moldovenească.
Spre a redovedi adevărul ştiinţific privind originea şi identitatea etnică
şi istoria românilor sud-dunăreni, Fundaţia Scrisul Românesc şi Centrul de
Studii şi Cercetări pentru Comunităţile de Români din Balcani a reeditat (în
colecţia „Românii uitaţi”) lucrările unor savanţi români( Th. Capidan, G. Vîl-
san, Ion Maiorescu, D. Bolintineanu, C. Burileanu, Lazăr Şeineanu, Sextil Puş-
1 Vezi Tudor Nedelcea, Moldovean, valah sau român, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc,
2008, p. 11.
2 V. Melnic, Graiurile şi unitatea limbii române, în vol. Românitate şi latinitate în UE, vol. II,
Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2008, p. 46.
6
cariu, Ioan Neniţescu, George Murnu, Ioan Caragiani, Tache Papahagi etc) sau
a tipărit cărţi ale unor specialişti contemporani (Gheorghe Zbuchea, Diana Ne-
delcea Cotescu, Tiberius Domozină, Valentin Băluţoiu, Florian Copcea etc.),
cărţi distribuite gratuit. Valentin Băluţoiu a tipărit (în 2009, la editura craio-
veană Alma) O istorie pentru românii de la sud de Dunăre, în ediţii bilingve
română-bulgară şi română-sârbă.
În acelaşi scop, Fundaţia Scrisul Românesc şi Centrul de Studii şi Cer-
cetări pentru Comunităţile de Români din Balcani, împreună cu alte instituţii
cultural-ştiinţifice, a iniţiat şi organizat, începând din 2007, anual, Simpozionul
Internaţional Românitate şi latinitate în Uniunea Europeană, finalizat prin tipă-
rirea comunicărilor în volum, sub egida Academiei Române. La aceste simpo-
zioane, prezenţa liderilor organizaţiilor şi fundaţiilor culturale din Serbia, Bul-
garia, Basarabia, ca şi alţi etnici români din aceste ţări, a fost deosebit de bene-
fică.
Aceluiaşi scop se subordonează şi prezenta lucrare, Vlahii, români
pierduţi de profesorii Sorin Fira şi Cătălin Pîrvu. Merită să fie apreciaţi cei doi
autori, în primul rând, pentru curajul de a se apleca asupra unei problematici pe
atât de delicată, pe atât de necesară. În al doilea rând, structura şi conţinutul lu-
crării dovedesc că Sorin Fira şi Cătălin Pîrvu stăpânesc bine bibliografia şi sur-
sele de informare, iar tratarea evenimentelor istorice este realizată în spirit şti-
inţific, obiectiv.
Cum era şi firesc, autorii încep temerarea lor lucrare cu strămoşii noştri,
tracii, geto-dacii şi figura istorică impunătoare a lui Burebista, „cel dintâi şi cel
mai mare dintre regii din Tracia”, continuă cu etnogeneza limbii şi a poporului
român (cucerirea şi romanizarea traco-daco-geţilor, populaţiile migratoare),
combătând, cu argumente, teoriile false sau presupunerile în această privinţă.
Formaţi ca atare, românii au devenit o realitate a evului mediu euro-
pean, prezenţi în documente oficiale, în scrisorile unor călători, scriitori, geo-
grafi străini, autorii prezicând că „apariţia denumirii de vlah sau valahus dat
românilor de către străini în evul mediu marchează sfârşitul etnogenezei româ-
neşti”. În Peninsula Balcanică, românii numiţi, în cursul evului mediu, şi vlahi,
locuiau în grupuri compacte în Munţii Pindului, în ţinuturi cu denumiri de
Vlahia, în Macedonia (Bitolia, Ohrida, Veria, Moscopole), în Peninsula
Calcidică, pe lângă râul Mariţa, în Munţii Hemus etc., astfel încât, cum afirmă
cu temei, Eminescu, nu există stat în Europa orientală care să nu cuprindă „bu-
căţi din naţionalitatea noastră”3. În timp, apar primele forme de organizare
socială şi politică a românilor din Balcani în epoca medievală, culminând cu
primul lor stat în nordul Peninsulei, graţie celor doi fraţi Petru şi Asan, cu ca-
pitala la Târnova. Aici, autorii accentuează pe originea etnică română a dinas-
tiei Asăneştilor, pe rolul vlahilor în formarea celui de-al II-lea ţarat bulgar.
Ultimul capitol al lucrării, Vlahii, români uitaţi, prezintă istoria mo-
3 Mihai Eminescu, Românii Peninsulei Balcanice, în „Timpul”, 26 sept. 1878. Vezi şi Tudor
Nedelcea, Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni, Craiova, Editura Aius, 1995.
7
dernă şi actuală a românilor sud-dunăreni, consideraţi „realitate etnică contem-
porană de necontestat”. Dureros este faptul, prezentat de autori, că unii dintre
europarlamentarii noştri au tratat cu totală indiferenţă raportul obiectiv al par-
lamentarului german Jurgem Hermann privind situaţia românilor timoceni
(întocmit la solicitarea parlamentarului basarabean,Vlad Cubreakov), prezentat
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei la 1 octombrie 2008. Delegaţia
Serbiei, sprijinită de Rusia, Grecia, Cipru, a introdus un amendament prin care
înlocuia sintagma „minoritatea vlahă/română” cu „minoritatea română şi
vlahă”, amendament aprobat cu două voturi în plus.
Europarlamentarii ruşinei sunt: Cornelia Cazacu (care a votat amenda-
mentul Serbiei), iar Cezar Preda, Ilie Ilaşcu (probabil bolnav), Relu Fenechiu
(care cerea Parlamentului României să-i considere pe aromâni ca etnie diferită
de români), Mihai Tudose, toţi strălucind prin ...absenţă şi laşitate crasă.
Prin această carte, documentată, obiectivă şi necesară, Sorin Fira şi Că-
tălin Pîrvu au dovedit, în ciuda titlului, că românii nu sunt încă pierduţi, ci doar
uitaţi.

Tudor Nedelcea

8
CAPITOLUL I

BUREBISTA "CEL DINTÂI ŞI CEL MAI MARE


DINTRE REGII DIN TRACIA"

1. TRACII - neamul cel mai numeros din lume


după acela al inzilor.

Prin condiţiile sale climatice şi cadrul geografic natural


potrivite dezvoltării societăţii omeneşti, Europa se încadrează în
vasta arie geografică de apariţie, răspândire şi existenţă a omului pe
Pământ încă din timpul Paleoliticului, epocă istorică ce se continuă
neîntrerupt cu neoliticul, atestat în sud-estul continentului în
mileniile 6-5 î.Hr. de cultura unitară STARCEVO-CRIŞ-
KARANOVO, care a aparţinut populaţiilor ce trăiau în spaţiul de
azi al Serbiei, Bulgariei, României şi Ungariei. 1
Pe fondul neolitic a înflorit o civilizaţie remarcabila pe tot
întinsul pământului românesc, întinzându-se şi dincolo hotarele lui.
Perioada anilor 2500 î.Hr. - 1200 î.Hr. constituie etapa de
tranziţie de la neolitic la epoca bronzului caracterizată prin
transformări profunde ca urmare a progresului local al
comunităţilor neolitice, dar şi datorită contactului cu triburile
nomade indo-europene, nord-pontice în spaţiul carpato-balcanic,
care modifică vechile culturi neolitice, fără a elimina fondul cultural
şi elementul etnic autohton format şi stabilit aici de milenii.
Indo-europenii migratori, răspândiţi în ţinuturile dunărene şi
balcanice au adus cu ei ştiinţa creşterii animalelor şi a prelucrării
bronzului, s-au suprapus peste fondul cultural neolitic, de unde au
învăţat ştiinţa cultivării plantelor, formându-se o nouă entitate
etnică, tracii, cu o limbă unitară.
O dată cu indo-europenizarea triburilor carpato-dunăreano-
balcanice (aprox. 1200 î.Hr.), se poate vorbi despre locuitorii acestei
regiuni ca despre vechii traci.
Formarea populaţiei tracice la sudul Dunării şi a tracilor
daco-geţi în Nord-Estul Peninsulei Balcanice şi la nord de Dunăre a
constituit un lung şi frământat proces istoric în decursul mileniului
9
II şi prima jumătate a mileniului I î.Hr. În masa triburilor trace s-
au contopit şi alte seminţii, alte neamuri venite din răsărit, apus, sau
de aiurea, au intervenit influenţe şi de la vecini - fapt care a dus la o
uşoară diferenţiere a culturii traco-geto-dace, la apariţia unor
dialecte şi graiuri regionale.
Remarcabila cultură din perioada neoliticului târziu şi
trecerea spre epoca bronzului (2500 - 1200 î.Hr.) este atribuită de
unii istorici tracilor, iar alţii o atribuie acelor traci care mai târziu
au primit de la istoricii antici numele de daci sau geţi. Concluzia
care reiese din analiza istoricilor contemporani (germanul Carl
Schuchardt, antropologul francez Eugene Pittard, românul Ioan
Andrieşescu) este că acea civilizaţie care s-a manifestat pe teritoriul
carpato-danubian în perioada de trecere spre epoca bronzului ar
aparţine chiar strămoşilor noştri daci sau geţi, care formau ramura
nordică şi cea mai importantă a marelui neam trac existent în
mileniul II î.e.n. în centrul şi estul Peninsulei Balcanice şi în spaţiul
carpato-danubiano-dunărean 2 .
Despre marele neam al tracilor, istoricul Herodot ne
transmite ştirea că: „Neamul tracilor, este după cel al inzilor, cel
mai numeros din lume.” 3
Thraces (Traci) şi Thrace (Tracia) sunt noţiuni etnografice
care cuprind în general marea grupă de triburi, înrudite prin limbă
şi forme de viaţă social-economică, ce locuiau vastul teritoriu din
Nord-Estul Peninsulei Balcanice şi în teritoriile înconjurătoare:
Marea Neagră, Marea Egee până la hotarele Macedoniei şi Iliriei,
Dunăre şi la nord de marele fluviu până la nord în Carpaţii Galiţiei
şi stepele Sarmatice (tracii nesupuşi de romani), iar spre est în
importante enclave în zona Mării Azov şi a Bosforului cimerian.
În afara Peninsulei Balcanice, spre sud erau locuite de traci
insulele Mării Trace ca şi o parte din vestul Asiei Mici. De
asemenea, populaţii trace ori strâns înrudite cu ele trăiau în
Bithynia, Mysia, Phrygia, Lydia şi Troas.
Amestecul tracilor cu alte seminţii şi expansiunea tracilor în
diferite epoci, mai ales în sud, în Grecia, insulele din Marea Egee şi
Asia Mică, cât şi lipsa de precizie a informaţiilor sau lipsa totală a
acestora, face ca limitele geografice ale teritoriului etnic trac să nu
fie stabilite cu exactitate pe toată aria de răspândire. 4
Aria de răspândire a tracilor se învecina spre est cu
cimerienii, care după unii cercetători erau tot traci, dincolo de ei
(cimerienii) cu sciţii, spre nord-est cu slavii, spre nord-vest cu
germanii şi cu celţii iar în Panonia şi la sud de Dunăre cu ilirii şi în
sud cu grecii, în sec. al V-lea î.Hr., tracii fiind naţiunea cea mai
însemnată din Europa. 5
10
2. GETO-DACII – „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.

La nord de Dunăre s-au făcut cunoscuţi tracii, care purtau


diverse nume: dacii, apulii, burii, sucii, costobocii, carpii etc. Dacii
trăiau în Voievodina, Banat şi Ţara Haţegului. Cei din interiorul
arcului carpatic se numeau apulli. Cei din Maramureş, costoboci, cei
din Moldova până spre Nipru carpi, în nord şi tyrageţi în sud. De o
parte şi de alta a Dunării de Jos îi întâlnim pe geţi, în Dobrogea
crobizi şi trizi. Herodot îi cunoaşte pe geţi ca o ramură nordică a
marelui neam tracic, ramură distinctă, întrucât şi numele lor
generic este diferit, la fel cum şi obiceiurile se deosebesc în unele
puncte. 6 Toţi aceştia sunt cunoscuţi sub numele generic de „geto-
daci”, reprezentând o ramură însemnată a acestui neam, având o
civilizaţie, cultură şi istorie care n-au fost egalate de nici o altă
ramură, reprezentând elita numerosului grup al tracilor.
Cu numele de „geţi” (getae), grecii şi romanii desemnau o
ramură de nord a tracilor care locuiau între Munţii Hemus
(Balcani), Marea Neagră şi Dunăre, până la râul Osma (Osem), ca şi
pe teritoriul de pe malul stâng al Dunării. 7
Grupa de nord-vest a tracilor, în Carpaţi şi Transilvania,
apare sub numele de „daci”, care sunt uneori numiţi şi „geţi” de
autorii greci şi unele inscripţii, după cum apar „daci” şi în Moesia
Inferior. 8
Important este de reţinut faptul că, deşi apar sub două
denumiri, de geţi şi daci, ştirile antice precizează că ei vorbeau
aceeaşi limbă şi că erau in aceeaşi măsură „Traces” ca şi moesii,
odrisii, bessi, tribalii, dardanii, lapiţii etc. (trăitori la nord de
Hemus).
Strabon, geograf şi istoric de seamă din timpul lui Augustus ne
informează că „geţii vorbeau aceeaşi limbă cu tracii” şi că „dacii au
aceeaşi limbă cu geţii”. 9 Deosebirea între ei este numai de ordin
teritorial, geţii locuind partea de răsărit, iar dacii partea de apus
până spre Germania. 10 În opera sa „Historiae Philippicae”,
prezentată de Justin sub formă de rezumat, referindu-se la unele
evenimente din jurul anului 200 î.Hr., Pompeius Trogus relatează că
„şi dacii sunt din neamul geţilor”. 11 Numele de geţi este folosit de
regulă de către scritorii greci, iar cel de daci de către romani 12 , în
realitate, ştirile vorbind de unul şi acelaşi neam.
Aria geografică în care trăiau „cei mai viteji şi mai drepţi
dintre traci” 13 poate fi reconstituită atât în urma informaţiilor
scriitorilor antici, cât şi a săpăturilor arheologice, ale căror
rezultate constituie dovezi de necontestat.
11
De pe la sfârşitul veacului al V-lea î.Hr. avem ştirea despre
existenţa geţilor între Dunăre şi Munţii Hemus (Balcani), de la
Tucidide, când teritoriul Dobrogei era in componenţa regatului
odrisilor al cărui rege, Sitalces, stăpânea şi peste geţii de la
miazănoapte de Hemus. La fel, Dio Cassius atestă prezenţa unei
populaţii geto-dace (a daco-moesilor) ca locuind în nord-estul
Peninsulei Balcanice, între Dunăre şi Hemus. Locuirea acestora în
sudul Dunării răsăritene până în Balcani este dovedită şi de
descoperirile arheologice făcute atât de arheologii români, cât şi de
cei bulgari. 14
Cea mai veche ştire istorică despre graniţa de nord-vest şi
nord a dacilor o avem într-o lucrare a lui Caius Iulius Caesar (scrisă
pe la anul 50 î.Hr.), care ne informează că dacii se întindeau până în
munţii Sloveniei de azi, hotar confirmat şi de Strabon, în vremea lui
Augustus. Acesta ne mai spune că spre vest tracii nordici se
mărgineau cu germanii, pe linia Dunării. 15
Spaţiul de la nord de Istru (Dunăre) şi până la Tyras (Nistru)
numit de Strabon „stepa getică” a fost neîntrerupt locuit de tracii
daco-geţi pe toată durata antichităţii, fapt dovedit de cele 66 aşezări
geto-dacice cercetate de arheologii ruşi între Nistru şi Prut. De
altfel, descoperirile arheologice cu caracter tracic se întind până la
Olbia şi chiar până în regiunea inferioară a Niprului. Existenţa geto-
dacilor la nord de Dunăre în „stepa getică” este atestată şi de
istoricul roman Quintus Curtius Rufus atunci când defineşte
campania lui Zopyrion, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon
ca o „expediţie împotriva geţilor.” 16
Intrarea geto-dacilor în istorie prin izvoarele scrise confirmă
rolul important pe care aceştia l-au avut în istoria antică a Europei,
apărându-şi teritoriul împotriva expansiunii marilor puteri din Asia
şi Europa, aşa cum o vor face şi urmaşii lor românii, în îndelunga şi
zbuciumata lor existenţă. Astfel, pe la anul 514 î.Hr. regelui persan
Darius, în expansiune sa împotriva sciţilor, i s-au opus geţii de la
nord de Dunăre, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, cum îi
caracterizează Herodot. 17
Geţii de pe ambele maluri ale Dunării îşi apără teritoriul pe
care locuiesc şi împotriva sciţilor conduşi de Ateas în a doua
jumătate a secolului IV î.Hr. (mai precis anul 339), în încercarea lor
de migraţie spre sud în Dobrogea, iar patru ani mai târziu vor intra
în conflict cu cel mai mare conducător de oşti al lumii antice,
Alexandru cel Mare, regele Macedoniei (există păreri conform
cărora şi macedonenii făceau parte tot din marele neam al tracilor).
Acesta, în anul 335 î.Hr., a trecut Dunărea, încercând să-i supună pe
tribali, dar a întâmpinat serioase dificultăţi din partea geţilor nord-
12
dunăreni, iar generalul său Zopyrion şi-a găsit moartea în luptele cu
geţii împreună cu cei 30.000 de oşteni ai săi. Cu această ocazie avem
şi primele informaţii despre potenţialul militar al geţilor nord-
dunăreni: Alexandru cel Mare a văzut pe malul Dunării, înainte de
debarcare, „vreo patru mii de călăreţi şi mai bine de zece mii de
pedestraşi” gata de luptă. 18
După dispariţia de pe scena istoriei a marelui Alexandru,
Lisimach, fostul său general a fost înfrânt şi luat prizonier de către
Dromichaites, pe la anul 300 î.Hr., atunci când a încercat anexarea
ţinuturilor geto-dace de pe ambele maluri ale Dunării ce constituiau
o puternică uniune tribală. 19
Aşa cum şi-au apărat pământul în întreaga lor existenţă de
până acum, tracii şi ramura lor nordică, geto-dacii, se vor opune din
răsputeri şi expansiunii romane, iar după transformarea Peninsulei
Balcanice şi a Daciei în provincii romane va urma o perioadă de
profunde transformări ce vor duce în final la formarea poporului
român şi a limbii române.

3. BUREBISTA - regele tuturor tracilor nordici.

„Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar


înţelege între ei, el (neamul tracilor) ar fi de nebiruit şi cu mult mai
puternic decât toate neamurile”, aceasta era părerea istoricului
Herodot despre neamul tracilor. Ceea ce însă părintele istoriei
credea că este de neînfăptuit, s-a realizat sub geto-dacul Burebista
care a unit tracii de nord, şi uniţi, daco-geţii au fost de neînvins. 20
Se pare că însuşi numele de Burebista avea semnificaţia unei
persoane nobile, distinse. Astfel, Burebista era un nume constituit
din două elemente, Bure şi Bista, cu analogii la traci, care a fost
interpretat în sensul de "primul dintre bărbaţi" sau de "cel
strălucit", "cel puternic" şi "cel nobil", după cum susţin unii
lingvişti tracologi. 21
Analizând izvoarele antice referitoare la începutul domniei lui
Burebista în fruntea tracilor nordici, majoritatea istoricilor au
ajuns la concluzia că acesta a luat conducerea poporului său în anul
82 î.Hr. 22 , după care a urmat consolidarea puterii pe plan intern
prin organizarea formaţiunii social-politice pe care o conducea în
spaţiul carpato-danubian unde exista şi capitala Argedava.
Nu se ştie precis unde era situat acest oraş existând mai multe
păreri referitoare la plasarea sa în spaţiul locuit de geto-daci de la
nord de Dunăre. Argedava fiind identificată fie în Banat, fie pe
Argeş la Popeşti, sau mai recent în Munţii Orăştiei 23 . Important este
însă faptul că nucleul statului dac de sub conducerea lui Burebista
13
se află la nord de Dunăre şi, mai mult ca sigur, în Munţii Orăştiei,
unde va dăinui până la căderea sa sub ocupaţia romană.
Burebista a avut o domnie lungă şi a impresionat pe
contemporanii şi urmaşii săi, iar evenimentele petrecute în timpul
său şi amintirea acestora şi-au găsit ecou în operele scriitorilor
antici, în istoriografie şi chiar în literatura antică. Iată cum îl
înfăţişează istoricul şi geograful Strabon pe marele rege. „Burebista,
getul, luând conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia
înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a în dreptat prin abstinenţă şi
sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a
întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii,
ba era de mare primejdie şi pentru romani ...”. 24
Mărturiile ce ne provin de la Strabon sunt completate şi de
alţi scriitori antici, de Dio Chrysostomul şi Iordanes 25 , precum şi de
unele inscripţii descoperite în ruinele oraşelor greceşti de la Pontul
Euxin, dintre care cea mai preţioasă este cea de la Dionysopolis.
Această inscripţie 26 , săpată pe o lespede de marmură, a fost
descoperită la Balcic în Bulgaria şi reprezintă unul dintre cele mai
sigure izvoare istorice despre domnia lui Burebista pe care-l
prezintă la acea dată, (anul 48 î.Hr.) drept „...cel dintâi şi cel mai
mare dintre regii din Tracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace
de fluviu (Dunăre) şi de dincolo...” În fond, această inscripţie este un
decret emis la Dionysopolis (cetate pe malul Mării Negre, acolo unde
se găseşte azi oraşul Balcic) în anul 48 î.Hr., pe care locuitorii au
pus-o în cinstea unui concetăţean al lor, Acornion al lui Dionysos,
pentru serviciile aduse oraşului, printre care amintim, aşa cum
reiese din text, că a câştigat „bunăvoinţa regelui (Burebista) pentru
mântuirea cetăţii”. Deci, „mântuirea” oraşului Dionysopolis
depindea de „bunăvoinţa” regelui din Carpaţi.
Burebista a ajuns „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din
Tracia”, manifestându-se în domeniul politicii externe printr-o vastă
acţiune de cuceriri teritoriale care au însemnat eliberarea unor
teritorii care aparţinuseră înainte dacilor.
Din relatările lui Strabon reiese că motivul care a determinat
pe daci să pornească împotriva boiilor şi a aliaţilor lor a fost faptul
că aceştia ocupaseră ţinuturile până la Tisa, pe care dacii le
revendicau ca fiind ale lor, fiindcă le aparţinuseră înainte. Deci, în
aceste lupte Burebista a acţionat ca apărător al pământului dacilor
încălcat de seminţiile celtice. 27
În faţa înaintării celtice, care ameninţa pământul Daciei,
Burebista porneşte o campanie spre vest, între Tisa şi Dunărea
mijlocie într-o zonă locuită, după dovezile arheologice, de tracii
nordici, unde se găseau triburile celtice ale boiilor şi taurişcilor de
14
sub conducerea lui Critasiros, pe care „i-a şters de pe suprafaţa
pământului” 28. Burebista s-a oprit la Dunăre, de unde începeau
teritoriile locuite de triburile suebe ale germanilor conduşi de
Ariovistus. 29
În sud-vest, tot Strabon ne informează că Burebista a trecut
Dunărea până în Macedonia şi Ilyria pustiind triburile de scordisci
ale celţilor. 30
După victoria asupra celţilor şi recâştigarea teritoriilor
locuite de traci, marele conducător de oşti şi-a îndreptat privirea
spre supunerea oraşelor greceşti de pe malul stâng al Pontului Euxin
şi după cum rezultă din unele texte literare şi inscripţii, geto-dacii
lui Burebista au ocupat prin luptă sau în mod paşnic toate oraşele
greceşti şi teritoriile lor de la Olbia (azi Părutino-limanul Bugului)
până la Apolonia (Sozopol-Bulgaria). O dată cu acapararea oraşelor
greceşti de pe malul stâng al Pontului Euxin, Burebista a cucerit şi
toată zona de la sud de Dunăre până la Balcani, fapt reieşit clar din
inscripţia lui Acornion din Dionysopolis: „stăpânind tot teritoriul de
dincoace de fluviu (Dunăre) şi de dincolo ...” 31 ; apoi a inclus în stă-
pânirea sa şi teritoriile dintre Carpaţi şi Nistru locuite de costoboci,
tyrageţi şi bastarni. 32
Astfel, Burebista a fost primul conducător care a unit toate
seminţiile tracilor nordici (numite în mod convenţional geto-daci)
din spaţiul locuit de aceştia şi a creat primul stat al tracilor nordici.
Graniţele statului se întindeau spre vest până la Dunărea mijlocie,
învecinându-se cu germanii, spre nord până la Carpaţii nordici, spre
sud până la Munţii Hemus (Balcanii de azi), iar spre răsărit, hotarul
îl forma ţărmul vestic al Pontului Euxin de la Appolonia (Sozopol-
Bulgaria) până la Olbia (limanul Bugului). 33
Sub conducerea lui Burebista, geto-dacii au ajuns poporul cel
mai puternic din Europa Centrală şi Dunărea de Jos şi adversarii cei
mai temuţi ai romanilor. 34 Cu cei 200000 de oşteni pe care îi putea
mobiliza şi cei aproximativ două milioane de locuitori ai stăpânirii
sale, Burebista, care nu uita că principalul său duşman era Roma,
ajunsese atât de puternic, încât s-a putut implica în politica
romană 35 . Prin solul său, Acornion, în anul 48 î.Hr. a intrat în
legături diplomatice cu Pompeius, rivalul lui Caesar, căruia (lui
Pompeius) îi promite ajutor militar, bineînţeles în condiţiile unor
avantaje. Ajutorul însă n-a ajuns la timp şi Pompeius a fost zdrobit
de oştile lui Caesar la Pharsalus (9 aug 48 î.Hr.). Nu se poate
anticipa care ar fi fost rezultatul luptei dintre cei doi romani, şi cu
ce sacrificii s-ar fi soldat dacă ajutorul oferit de Burebista ajungea
la timp.
În urma implicării „regelui regilor” tuturor tracilor nordici
15
în politica romană prin ajutorul promis lui Pompeius prin Acornion,
Caesar şi-a mărit mai mult dorinţa unui război împotriva lui
Burebista. Acesta îşi întărea capacitatea de luptă permanent şi se
pregătea de războiul cu romanii care devenea inevitabil.
Înainte de începerea războiului cu Burebista, Caesar şi-a
comasat trupele în vederea războiului cu parţii, după care planul
prevedea cucerirea Daciei, ca urmare a pericolului ce-1 prezenta
pentru statul roman, dar şi ca urmare a uriaşelor bogăţii pe care le
aveau dacii şi care erau dorite de romani.
Pregătirile militare la vedere ale lui Caesar erau dublate şi de
o acţiune subversivă de la care nu se dădea înapoi pentru a-şi atinge
scopul - uciderea lui Burebista. Astfel de acţiuni a încercat şi
Decebal împotriva lui Traian, dar de data aceasta în scopul apărării
pământului străbun. Caesar considera că asasinarea lui Burebista ar
fi slăbit statul rival dac în urma luptelor pentru succesiune - fapt
care s-a şi petrecut. Acţiunea sa n-a reuşit, deoarece în anul 44 î.e.n.
Caesar a fost asasinat, dar mecanismul se declanşase şi în acelaşi an
a dispărut şi marele conducător al tracilor, astfel că soarta a făcut
ca cele două mari personalităţi ale epocii să nu ajungă la o
confruntare pe câmpul de luptă. Totuşi nu se poate şti cu siguranţă
care ar fi fost rezultatul luptei şi evoluţia ulterioară a evenimentelor
istorice în teritoriile locuite de daci.
Pumnalul care 1-a ucis pe Burebista a pus capăt statului
tuturor tracilor nordici şi a suprimat unul din cei mai mari
conducători cunoscuţi în istoria românilor şi a lumii antice. 36
După o domnie de 38 de ani, realizând statul unit al tracilor
nordici, şi după dispariţia efemeră a pericolului roman, „cel dintâi,
şi cel mai mare rege din Tracia”, „primul dintre bărbaţi”, „cel mai
strălucit”, „cel puternic” şi „cel nobil” avea să fi ucis mişeleşte de o
conjuraţie obscură, aşa cum se va întâmpla cu mulţi conducători ai
românilor de mai târziu.
Poate că marele rege a fost ucis şi datorită uriaşei primejdii
care îi pândea pe romani, adepţii strategiei „divide el impera”:
„Feriţi-ne zei cereşti, ca, printr-un dezastru care i-ar pune în
mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă...”, afirmă Lucanus, scriitor
roman, contemporan cu împăratul Nero, în relatările sale despre
războiul civil dintre Caesar şi Pompei. 37

Note Capitolul I

1.Pentru o mai bună documentare vezi: Istoria României în date, Ed.


Enciclopedică Română, Buc. 1972, pag. 9-16; Gordon Ghilde,
Făurirea civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică. Buc. 1966; acelaşi, De la
16
preistorie la istorie, Ed. Şt., Buc. 1977.
2.C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai
vechi timpuri şi până azi, Ed. Albatros, 1972, pag. 32;
C.C.Giurescu, Formarea poporului român, Ed. Scrisul Românesc,
Craiova, 1973, pag.21.
3.Herodot, Istorii, vol.V.3. , în Izvoare privind istoria României,
vol.I.Buc. 1964, pag.64-65.
4.I. I. Russu, Etnogeneza românilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Buc. 1981, pag. 76-77 şi bibliografia de la notele 11 şi 12
referitoare la întinderea tracilor: acelaşi, Limba traco-dacilor,
Bucureşti, Ed. Acad. 1959; şi Studii şi Comunicări de Istorie
Veche (SCIV), vol.IX, 1988, pag. 303 şi urm.; R. Vulpe, Studia
tracologica, Buc. 1976; I. Andrieşescu, Închinare lui Nicolae
Iorga, Cluj, 1931, pag.1-11; C. Daicoviciu, Steaua, Cluj. 1955,
pag.114-116.
5.C.C.Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, pag 34; Dinu
C. Giurescu, Istoria ilustrată a românilor, Ed.Sport-Turism,
Bucureşti, 1981, pag. 28; Istoria României, Colectiv de autori,
Ed, Acad. RPR., Bucureşti, 1960, vol. I, pag.259; Iosif Constantin
Drăgan, Idealuri şi destine, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,
1977, pag.41.
6.Herodot, V, 3, conform Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed.Ştiinţifică,
Bucureşti, 1965, pag.13.
7.Herodot, V,3, Strabon, geţii-traci, VII, p.259; Scymos, p.659, cf. I.
I.Russu, Etnogeneza Românilor, p.78.
8.Corpus Inscriptionum Latinorum (CIL), voi.III, 14437, 2.; D.Tudor,
Cohors I Cilicum în Scytia Minor, Analele Univ.Bucureşti ., 5.
1966, p. 51-56, cf.I.I. Russu, Etnogeneza Românilor, p.78.
9. Strabon,vol.VII,p.2,3,4,10,11,13.
10. Idem, p.3,12.
11. H.Daicoviciu, Dacii, p.72
12. M. Macrea, De la Burebista la Dacia postromană, Ed. Dacia, Cluj
Napoca, 1978, p. 41.
13.Herodot, Op. cit. vol. IV, p.93; N. Iorga, Istoria poporului româ-
nesc, Buc. 1983, p.29; Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, IV, 79-
81; Dio Cassius, LXVII; Ist. Rom, I., p.250, Emil Moscalu,
Ceramica traco-getică, Muzeul Naţioral de Istorie, Buc. 1983, p.9
14.Tucidide, Războiul peloponesiac, vol.II, p.96-97; I.H.Crişan, Bure-
bista şi epoca sa, Ed.Enciclopedică, Buc. 1975, p.267; vezi pentru
Dobrogea C. Scorpan, Pontica, 4, 1971, p. 137, iar pentru Nordul
Bulgariei, M.Cicikova în Acta Antiqua Philipopolitana, Sofia,
1963, p.35-49; pentru documentare mai amplă vezi V.Pârvan,
Dacia, Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene,
17
ediţia a IlI-a, Buc., 1945, p.145; Istoria României, I, p.259; H.
Daicoviciu, Dacii, p.59,72.
15.Caesar, De Bello Galico, VI,25; Strabon, VII,3,1; Appian, Illyrica,
22, cf. I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.269; acelaşi Ceramica
daco-getică, Buc. 1969, p.158, 231; referitor la întinderea dacilor,
C.C.Giurescu, Formarea poporului român,p.23.
16. Idem.
17. Herodot, Op.cit. IV, 93,96; H. Daicoviciu, Dacii, p.57-58;
I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.45
18. Pompeius Trogus-Iustinus, Epit, IX,2; Arrian din Nicomedia,
Anabasis, I, p.3-4; H. Daicoviciu, Dacii, p.59-62; I.H.Crişan,
Burebista şi epoca sa, p.45-46.
19. I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.46; V.Pârvan, Getica. O
protoistorie a Daciei, Buc.l926,p.56-65.
20. Herodot, IV, 93;
21. Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istoriei a Daciei preromane,
Ed. Junimea, Iaşi, 1978, p.152; I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa,
p.65-68.
22. Idem.
23. V. Pârvan, Dacia, p.190; I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.88-
110; H. Daicoviciu, Dacii, p.101-102; C.C.Giurescu, Formarea po-
porului român, p.33, M.Macrea, De la Burebista la Dacia
postromană.
24. Idem.
25. M.Macrea, De la Burebista la Dacia postromană, p.42.
26. Inscripţia de Dionysopolis se găseşte la Muzeul Naţional din
Sofia
(nr.inv.1200). Întreaga prezentare a acestei inscripţii cu
bibliografia de referinţă vezi I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa,
p.72-86.
27. Strabon, VII,5,2.
28. Strabon, VII, 3,11.
29. Despre înaintarea dacilor lui Burebista până la hotarele cu
germanii, face menţiune şi Iordanes în Getica, XI,67.
30. I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa,p.225-227; M.P.Dâmboviţa,
Scurtă istorie a Daciei preromane, p.155.
31. I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.72-86.
32. Idem, p.227-243 şi H.Daicoviciu, Dacii, p.96.
33. I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.257-263; H.Daicoviciu, Da-
cii,p.96-99;V.Pârvan, Dacia, p.31.
34. Strabon, VII, 3,11, „...ba ajunsese (Burebista) de temut şi de ro -
mani, deoarece trecea Istrul fără teamă şi jefuia Tracia până în
Macedonia şi Ilyria...”.
18
35. Strabon, VII, 3,13; Comentarii şi aprecieri asupra cifrei de
200.000 de oşteni de care dispunea Burebista, vezi I.H.Crişan,
Burebista şi epoca sa, p.151, 163, 448; H.Daicoviciu, Dacii, p.97,
C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p.33; I.C.Drăgan,
Idealuri şi destine, p.47.
36. Referitor la modalitatea de înlăturare a lui Burebista şi
dispariţia sa de pe scena istorie, vezi Strabon, VII, 3,11; „Cât
despre getul Burebista, acesta a sfârşit prin a fi răsturnat de
nişte răsculaţi...”, cf I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.61,
71,156, 448; V.Pârvan, Getica, p.74-75; acelaşi, Dacia, p.207, nota
300; Paul Mackendrick, Pietrele dacilor vorbesc, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Buc., l978, p.48; R.Vulpe, Getul Burebista
conducător al întregului neam geto-dac, în Studii şi comunicări,
Piteşti, 1968, p. 34; I.C.Drăgan, Noi, Tracii, istoria multimilenară
a neamului românesc, Ed.Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p.271.
37. Lucanus, Pharsalia, II, p.295-297, cf. I.H.Crişan.

19
CAPITOLUL II

FORMAREA POPORULUI ROMÂN


ÎN TIMP ŞI SPAŢIU

Există o asemănare, similitudine, chiar paralelism între modul


de formare al poporului român şi al celorlalte popoare romanice, cu
menţiunea că popoarele romanice apusene sunt moştenitoarele
romanităţii occidentale, în timp ce poporul român este singurul
moştenitor al romanităţii orientale care a luat naştere de o parte şi
alta a Dunării. Poporul român s-a format ca orice popor romanic
din două elemente esenţiale:
1. Elementul preroman sau autohton, care la români a fost
reprezentat de traci (incluzându-i pe geto-daci), la francezi de gali,
la spanioli de celt-iberi, la portughezi de lusitani, etc.
2. Elementul roman, comun tuturor popoarelor romanice.
La aceste se adaugă elementul migrator, care în cazul românilor a
fost reprezentat de slavi, la francezi de franci, la spanioli de vizigoţi,
la portughezi de suebi. 1
Deci, popoarele romanice de azi din Europa sunt rezultatul
unei duble asimilări: a elementelor autohtone de către elementul
roman şi apoi a popoarelor migratoare de către populaţiile
romanizate.
Cucerirea teritoriilor locuite de populaţia autohtonă de către
romani şi persistenţa acesteia după încheierea luptelor, romanizarea
elementului autohton care a continuat să existe sub stăpânirea
romană, şi după retragerea acesteia, şi asimilarea elementului
migrator constituie principalele etape în formarea popoarelor
romanice, deci şi a poporului român.

1. Romanii cuceresc pe traci. Persistenţa numeroasă a elemen -


tului autohton după transformarea teritoriilor trace în provincii ro -
mane.

La 21 aprilie 753 î.Hr., potrivit tradiţiei evocată de


istoriografia latină, se întemeia Roma, devenită legendara „Cetate

20
Eternă”, spre care duceau „toate drumurile” antichităţii şi care avea
să joace rolul principal în evoluţia istorică a întregii Europe,
Orientului Apropiat şi a nordului Africii. După ce obţine hegemonia
în Italia, Roma începe o amplă campanie de cuceriri, teritoriile
cucerite devenind provincii romane.
În expansiunea sa, Roma avea să intre în conflict cu tracii ce
locuiau Peninsula Balcanică şi mai ales cu ramura nordică a
acestora, cei numiţi în mod convenţional geto-daci, „cei mai viteji şi
mai drepţi dintre traci”, care stăpâneau şi populau teritoriile de la
sud şi nord de Dunăre, dintre munţii Hemus (Balcani) şi Carpaţii
nordici pe direcţia nord-sud.
Prin tenacitatea cunoscută, aproximativ într-un secol şi
jumătate, Roma va cuceri întreaga Peninsulă Balcanică. Cucerirea
celei mai mari părţi a pământurilor tracilor se va desfăşura în două
etape, la distanţă de circa 100 de ani: în prima etapă vor fi cuceriţi
tracii dintre Balcani şi Dunăre, iar în etapa a doua, va fi cucerit
statul geto-dac de la Nordul Dunării, cu centrul în munţii Orăştiei,
condus în acea vreme de regele legendar şi erou Decebal.
O primă intervenţie a romanilor în Peninsula Balcanică are
loc în anul 229 î.Hr. împotriva ilirilor, după care încet, dar sigur va
fi desfiinţat statul macedonean în urma a trei războaie, iar
Macedonia şi Grecia vor fi transformate împreună în anul 146 î.Hr.
în provincia Macedonia.
În drumul lor spre cucerirea nordului Peninsulei Balcanice
şi a regiunilor Dunării inferioare, romanii au dus mai multe
războaie împotriva triburilor trace care nu de puţine ori s-au
terminat cu înfrângerea romanilor. Cu perseverenţa bine cunoscută
şi uriaşul lor potenţial militar, romanii continuă atacurile în Balcani
şi în anul 112 î.Hr. când Marcus Livius Drusus obţine prima victorie
răsunătoare asupra unei coaliţii de triburi trace. Acest efort militar
a fost continuat în Tracia de Cecilius Mettelus, iar pe linia Dunării,
între anii 106-101 î.Hr. de către Marcus Minucius Rufus,
guvernatorul provinciei Macedonia, care reuşeşte să respingă pe
tribali şi dacii nord dunăreni. În acelaşi timp se acţiona şi împotriva
tracilor din zona munţilor Rhodopi.
La începutul secolului I î.Hr., expansiunea romană în
Balcani şi Orientul elenistic a cunoscut rezistenţa realizată sub
conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator, regele Pontului, la care
aderă şi tracii-daco-geţii lui Burebista, care urmărea contracararea
pericolului roman. În anul 75 î.Hr. se răscoală populaţiile balcanice
aşa cum o mai făcuseră de atâtea ori şi Roma trimite împotriva lor
pe guvernatorul Macedoniei, care îi urmăreşte pe răsculaţi până la
Dunăre, dar aceştia fiind în mare parte traco-geţi, au trecut la fraţii
21
lor nord-dunăreni să-şi caute scăpare. Speriaţi de codrii întunecoşi
de pe celălalt mal, romanii s-au înspăimântat şi n-au avut curaj să
treacă Dunărea să-i urmărească. În anul 78 î.Hr. romanii ajung la
Marea Neagră după ce trec Balcanii, înfrâng pe moesii din
vecinătatea Dunării şi cuceresc cetăţile de pe malul stâng.
În timpul luptelor pentru ocuparea teritoriilor locuite de
traci au fost luaţi o seamă de prizonieri, transformaţi în sclavi care
aveau mare căutare la Roma, fiind folosiţi ca gladiatori. Un astfel de
sclav gladiator a fost tracul Spartacus, sub a cărui conducere, în
anul 73 î.Hr. are loc în Italia cea mai mare revoltă a sclavilor din
istoria lumii antice.
Atacurile tracilor şi scordiscilor au continuat fără
întrerupere, dar şi fără şansă în faţa maşinii de război romane.
Dobrogea (Scythia Minor) este cucerită de romani în 29-28 î.Hr.
Peste puţin timp este întemeiată, la sud de Dunăre, provincia Moesia
(15 d.Hr.). La capătul a secole de războaie, pe timpul împăratului
Claudius, în anul 46 d.Hr., apare o nouă provincie romană
(Tracia), care se alătură provinciei Moesia 2 . În acel an, Moesiei i se
alipeşte Dobrogea. Întreaga Peninsulă Balcanică devine posesiune a
Imperiului roman. Acum singurii adversari de temut pentru romani
erau geto-dacii (ramura nordică a tracilor) care în timpul domniei
lui Burebista (82-44 î.e.n.) atinseseră o mare dezvol tare economică,
socială şi politică şi o putere militară în stare să facă faţă pericolului
roman, dar după asasinarea regelui tuturor traco-geto-dacilor,
principii separatişti s-au luptat între ei şi au dus astfel la slăbi rea şi
fărâmiţarea regatului. Luptele dacilor continuă şi după dezmem -
brarea statului dac având drept scop împiedicarea înaintării
pericolului roman. Vor continua raidurile în sudul Dunării, ţinând
permanent încordate relaţiile cu Roma. În vremea lui Cotyso,
armatele tracilor nord-dunăreni coborau în sud ori de câte ori
Dunărea îngheţa şi pustiau totul în cale. Principalul scop al acestor
atacuri era de ordin strategic, de diminuare a forţelor militare
romane. După moartea celor doi mari conducă tori, Caesar şi
Pompeius, dacii nu au încetat să se amestece în războaiele civile din
Roma. La un moment dat, Cotyso era gata să încheie o alianţă cu
Octavianus pe bază de rudenie prin încuscrire. 3
Unii dintre regii urmaşi ai lui Burebista au devenit clienţii
Romei, oferind cu ipocrizie ajutorul lor celor mai periculoşi
duşmani ai dacilor. Antonius s-a slujit de daci, se pare că prin regele
Dicomes, la fel şi Octavianus, astfel că romanii ajutaţi de micii regi
din statele de după dezmembrarea regatului geto-dacic al lui
Burebista, ajutaţi şi de regii traci clientelari, au reuşit să cucerească
regiunea geto-dacă dintre Dunăre şi Munţii Balcani, se pare în
22
vremea lui Comosicus. 4
Astfel, se încheia prima etapă de cucerire a pământurilor
geto-dace dintre Balcani şi Dunăre şi cele de la Dunărea inferioară
(Dobrogea de azi). Cu toată dezmembrarea statului lui Burebista şi
cucerirea de către romani a unor teritorii care făcuseră parte din
marea sa stăpânire, în nordul Dunării, statul geto-dac va continua să
existe încă aproximativ un secol, având centrul în Munţii Orăştiei.
În timpul domniei lui Decebal (87 - 106) acest stat a căzut sub
atacurile romane. În perioada de la Burebista până la Decebal
destinele geto-dacilor au mai fost conduse de: Deceneu (fost mare
preot şi cu o putere aproape egală cu cea a lui Bure bista 5 ),
Comosicus, Coryllus sau Scorillo şi Duras-Diurpaneus 6 care, în faţa
pericolului roman, a dat de bună voie domnia lui Decebal. Izvoarele
amintesc şi de alţi monarhi despre care nu avem informaţii
numeroase: Cotyso, Dicomes, iar în Dobrogea pe Roles, Dapyx şi
Ziraxes.
Conflictul decisiv dintre statul dac şi Roma, începe în timpul
domniei lui Decebal, când un atac al dacilor în sudul Dunării, în
iarna anului 85/86 se soldează cu sfărâmarea armatei
guvernatorului Moesiei, C. Oppius Sabinus care este ucis. O
expediţie romană de pedeapsă condusă de generalul Cornelius
Fuscus în stânga Dunării are acelaşi rezultat: armata romană este
distrusă, este capturată o uriaşă pradă, iar Fuscus este ucis. Ştirile
antice consideră această victorie a dacilor deosebit de periculoasă
pentru romani, care de data aceasta, nu mai luptau pentru
respingerea dacilor, ci pentru taberele de iarnă ale legiunilor şi
stăpânirea provinciilor sud-dunărene. 8
În anul 88 d.Hr., împăratul Romei, Domiţian, trimite un
comandant mai destoinic în Dacia, în persoana lui Tettius Julianus,
care la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei) a obţinut victoria
împotriva dacilor, până la urmă ajungându-se la o pace de
compromis în anul 89, când Decebal se recunoaşte rege clientelar al
Romei, primind subsidii şi meşteri pricepuţi din partea imperiului. 9
Pacea, care de fapt însemna un răgaz în cadrul evenimentelor
declanşate, a durat 10 ani, timp în care Decebal care „era ager în
planurile de război ca şi în îndeplinirea lor...” şi „...a fost mult timp
pentru romani un potrivnic de temut” 10 , cu ajutoarele şi meşterii
romani a pregătit ţara pentru război.
Noul împărat Traian (98-117), sub care Imperiul roman
cunoaşte întinderea maximă, era un mare comandant, cu multă
experienţă, cunoştea tainele artei militare şi se făcuse iubit de
soldaţii săi, în mijlocul cărora sta permanent. Văzând că „puterea şi
îngâmfarea dacilor sporiseră neîncetat” 11 , a considerat situaţia
23
existentă creată prin pacea din anul 89 incompatibilă cu demnitatea,
puterea şi interesele romanilor.
Ca urmare, în urma unor ample pregătiri de război, la 25
martie 101, Traian, în fruntea legiunilor, pleacă spre Dacia pentru a
pune capăt situaţiei moştenite, printr-o confruntare decisivă care
are loc în cadrul a două războaie crâncene (101-102 şi 105-106) cu
mari pierderi de o parte şi de cealaltă, de un dramatism rar întâlnit.
În urma acestor războaie care au impresionat lumea antică şi care
au hotărât soarta tracilor din nordul Dunării, statul lui Decebal este
cucerit de romani. Ultima rezistentă atât a populaţiei civile, cât şi a
armatei, are loc la Sarmizecetusa, capitala Daciei, care a fost
ocupată (nu predată), iar o parte din căpeteniile militare dace se
sinucid pentru a nu cădea în mâna învingătorului şi pentru a nu-i
împodobi triumful la Roma, ca mai apoi să fie executaţi în temniţă
aşa cum romanii procedaseră anterior cu majoritatea conducăto rilor
învinşi. O parte din luptători împreună cu regele lor Decebal s-au
retras în munţi, pentru a continua rezistenţa armată, dar romanii i-
au urmărit şi înconjurat. Văzând că totul este pierdut, Decebal se
sinucide cu arma cu care omorâse atâţia duşmani în luptă şi astfel
mândrul rege rămâne demn şi neîngenuncheat pentru posteritate,
„rege în inimile întregului său popor”. 12 Decebal nu a suportat ocara
învinşilor la Roma, Traian nu a avut onoarea de a-1 duce legat de
carul său de triumf pe aprigul său rival, iar poporul şi senatul
roman nu l-au văzut viu şi în lanţuri pe cel mai vajnic duşman din
câţi avusese imperiul în ultimul secol. 13
Prin cucerirea şi desfiinţarea statului geto-dac de la nord de
Dunăre, integrarea acestor teritorii şi populaţii stăpânirii romane,
alături de daco-geţii dintre Dunăre şi Balcani, toţi tracii au fost
reuniţi în marea masă a romanităţii.
Prada de război care a căzut în mâna romanilor
demonstrează pe de o parte bogăţia Daciei, dar pe de altă parte şi
scopul pentru care romanii au insistat la cucerirea pământului geto-
dac.
Cu imensele bogăţii jefuite de la daci, s-a restabilit situaţia
financiară a imperiului, iar serbările date la Roma au întrecut în
măreţie şi somptuozitate tot ce se realizase până atunci. După unele
documente, bogăţiile aduse de Traian la Roma se ridicau la 5
milioane livre de aur şi o cantitate dublă de argint. Pe lângă alte
vase şi lucruri de preţ, au fost aduse turme mari de animale, arme
capturate de la daci şi peste 50.000 de bărbaţi, iar serbările au durat
123 zile cu participarea a 10.000 gladiatori şi a 11.000 de fiare
sălbatice 14 . Din cei 50.000 de luptători luaţi robi, numeroşi geto-daci
recunoscuţi ca foarte buni luptători, au fost în corporaţi în armata
24
romană cu arme cu tot, alcătuind formaţii de luptă auxiliare 15 , iar o
parte au fost folosiţi în luptele de gladiatori care de lectau publicul
în arenele romane.
După ce glasul armelor a vorbit în favoarea romanilor, Dacia
a fost ocupată şi transformată în provincie romană, după cum o
atestă o diplomă militară de la Porolissum la 11 august 106.
În urma cuceririi Peninsulei Balcanice şi a Daciei de către
romani, în cursul evoluţiei istorice ulterioare, prin sinteza daco-
romană şi asimilarea unor elemente care au trecut peste teritoriul
romanizat, în această parte a lumii va apărea un nou popor bine
definit, cel român.
După terminarea războaielor şi transformarea Daciei în
provincie romană, dacii au continuat să trăiască sub ocupaţie şi să
se adapteze noii situaţii.
Pentru cei care au contestat şi contestă elementul autohton
după cucerirea Daciei, nu trebuie decât puţină raţiune istorică şi
folosirea imparţială a documentelor antice şi a marelui număr de
dovezi materiale, şi vor observa că după războaiele cu Roma,
poporul trac de la nord de Dunăre a continuat să existe, să fie supus
romanizării, constituind, alături de tracii balcanici, baza etnică a
formării poporului român. Cea mai mare bogăţie a Daciei a
constituit-o populaţia, care producea cele necesare imperiului.
Continuitatea populaţiei dacice constituia o garanţie de venituri
viitoare pentru Roma, pe lângă jefuirea tezaurelor şi a altor bo găţii
care îndestulau Cetatea Eternă. Localnicii erau agricultori, meşte -
şugari, mineri. În luptă au murit o parte din cei cu sabia în mână,
dar populaţia civilă şi luptătorii daci care au scăpat din înfruntarea
de pe câmpul de luptă s-au retras şi s-au întors la casele lor ori, în
cazul luptătorilor, s-au angajat în armata romană datorită
calităţilor lor de buni mânuitori ai armelor, fapt resimţit de romani
cu ocazia războaielor de cucerire a Daciei. .
Istoricul antic Dio Cassius arată că la începutul războiului
din anii 105-106, mulţi daci care au trecut de partea romanilor au
preferat exodului, vetrele părinteşti şi glia strămoşească,
integrându-se romanităţii, la rândul lor influenţând romanitatea,
rezultând astfel daco-geto-romanitatea 16 .
Existenţa popoarelor neolatine şi a limbilor romanice, care
sunt produsul direct al romanizării populaţiilor localnice dovedeşte
că niciodată şi în nici o parte a cuceririle lor romanii nu exterminau
pe cei cuceriţi. Referitor la cucerirea Daciei, documentele atestă
doar înfrângerea şi supunerea dacilor. Nici un document nu
vorbeşte de exterminare, nimicire, masacru, ci doar: „Traianus ...
după lungi şi grele strădanii a biruit pe daci ...”, „Traianus după ce
25
a învins pe Decebal, a supus Dacia ...”, „... Traian pe dacii de sub
conducerea lui Decebal i-a învins şi Dacia de dincolo de Dunăre ... a
făcut-o provincie romană ...”, „... biruinţa lui Traian asupra dacilor
...” 17 .
O deosebită valoare în privinţa continuităţii populaţiei geto-
dacice după cucerirea romană îl au cercetările arheologice şi
dovezile materiale hotărâtoare descoperite, care atestă persistenţa
dacică în provincia Dacia, alături de coloniştii romani unde, chiar şi
în această epocă fondul etnic principal l-a alcătuit tot populaţia
dacică. Aceste dovezi de continuitate confirmă politica de bază a
Imperiului Roman care consta în păstrarea unei populaţii locale
supuse şi numeroase, de care imperiul avea nevoie în vederea
organizării şi exploatării provinciei.
În legătură cu persistenţa dacică în epoca romană trebuie
luate în considerare şi o serie de hidronime de veche tradiţie şi
provenienţă dacică.
Toate aceste dovezi, duc la una şi aceeaşi concluzie: în
timpul şi după războaiele de cucerire a Daciei, tracii de la nord de
Dunăre (dacii) nu au fost distruşi şi alcătuiesc, alături de tracii
balcanici, baza etnică a poporului român 18 .

2. Romanizarea traco-geto-dacilor.

Prin conceptul de „romanizare” unii istorici 19 înţeleg: pe de


o parte, colonizarea teritoriilor locuite de traco-geto-daci cu
populaţie romanizată, (în care este inclusă şi armata de ocupaţie)
latinofonă, venită din toate părţile Imperiului roman (ex toto orbe
romano) 20 , adică romanizarea prin colonizare, iar pe de altă parte
asimilarea băştinaşilor traco-daco-geţi, prin adoptarea limbii latine
şi însuşirea felului de viaţă roman provincial, preluarea obiceiurilor
şi civilizaţiei romane.
Romanizarea a reprezentat un proces istoric de mari
proporţii şi cu mari consecinţe pentru evoluţia istorică ulterioară,
asemănătoare până atunci numai cu indoeuropenizarea din mileniul
III-II î.Hr., care a dus la formarea marelui neam al tracilor pe
fondul local neolitic de o parte şi de alta a Dunării.
Deşi romanizarea traco-geto-dacilor a cunoscut două aspecte
diferite, valea Dunării cu cele două maluri ale sale a fost axa
teritorială de închegare a romanităţii carpato-balcanice.
Romanizarea tracilor din sudul Dunării a început cu un secol
mai devreme, în schimb traco-daco-geţii din nordul Dunării au
26
cunoscut o romanizare mai intensă şi mai rapidă în comparaţie cu
alte regiuni ale imperiului, datorită importanţei strategice şi mai
ales nevoii de a exploata cât mai intens bogăţiile Daciei.
Romanizarea a fost mai bine organizată, mai rapidă şi mai intensă şi
datorită faptului că dacii n-au renunţat niciodată la luptă, n-au
acceptat uşor stăpânirea romană, astfel că Traian a făcut o
colonizare forţată, masivă chemând şi încurajând spre stabilire un
mare număr de elemente romanizate din toate provinciile
imperiului.
De un început al procesului de romanizare a populaţiei geto-
dace se poate vorbi încă din perioada anterioară cuceririi romane 21 .
Dacă geţii de o parte şi de alta a Dunării, prin relaţiile economice,
politice şi culturale pe care le-au avut cu statul roman înainte de
cucerire, şi-au creat condiţii pentru receptarea civilizaţiei romane şi
însuşirea limbii latine cu mult înainte de cucerirea romană, la curtea
regilor daci existau oameni care vorbeau şi scriau latineşte în cadrul
relaţiilor diplomatice şi care trebuiau să se înţeleagă cu meşterii
romani, mai ales în vremea lui Decebal.
Un alt aspect al începerii romanizării înainte de cucerirea
Daciei îl constituie fuga la dacii liberi a elementelor cucerite, care
cunoscuseră jugul şi chiar sclavia romană.
Deci, în teritoriile locuite de geto-daci de o parte şi de alta a
Dunării, germenii romanizării existau deja înaintea cuceririi
romane.
După cucerirea romană, romanizarea a continuat şi s-a
desfăşurat sub directa protecţie a autorităţii romane. Fiind
cunoscută vitejia şi potenţialul militar al soldaţilor daci, din noua
provincie au fost recrutaţi luptători indigeni, care după 20, 25 de ani
cât dura serviciul militar, se reîntorceau la vetrele de unde plecaseră
romanizaţi. Desigur că este vorba de acei recruţi care erau legaţi de
pământ deoarece calitatea mediului natural, a pământului,
constituia o garanţie a reîntoarcerii.
Un rol important în romanizare 1-a constituit elementul
militar care a fost adus în provincia Dacia, ca armată de ocupaţie.
În Dacia au staţionat aproximativ 55-60.000 de militari 22 , din care
mare parte se căsătoreau din timpul serviciului militar, întemeindu-
şi familii care stăteau în oraşe sau în canabaele de pe lângă castrele
militare. Aceşti militari romanizaţi, când deveneau veterani se
stabileau în provinciile unde efectuaseră serviciul militar şi aveau
familii, constituind unul din principalele aspecte ale romanizării,
susţinut şi de fiii acestora care de multe ori urmau tot cariera
armelor.
Pe lângă militari, în noua provincie au venit numeroşi
27
colonişti, funcţionari ai aparatului administrativ, comercianţi şi
meşteşugari, oameni de afaceri, sclavi care vorbeau latineşte, trăiau
după moda romană, erau purtători ai culturii şi civilizaţiei romane,
deci propagatori activi ai romanităţii printre autohtoni.
Ca şi în alte provincii ale imperiului, şcoli în limba latină au
existat sigur şi în Dacia şi acestea au jucat un rol activ la
romanizarea în special a tineretului şi a straturilor sociale
superioare ale autohtonilor. Toţi aceşti purtători ai civilizaţiei
romane, vor transmite cultura şi limba latină poporului dac,
obiceiurile, felul de viaţă vor duce la romanizarea traco-geto-
dacilor. Să nu uităm că noua religie care a prins rădăcini în Dacia
încă dinainte de cucerire - creştinismul - a fost propagată pe calea
romană, astfel că romanii sunt în această parte a Europei cei mai
vechi creştini şi putem afirma că poporul român este de-o seamă cu
creştinismul.
Poporul român s-a născut creştin. Toate popoarele vecine
românilor, bulgarii, sârbii, ungurii, slovacii, polonezii, ruşii, au fost
creştinate cu mult în urma românilor.
Romanizarea traco-daco-geţilor, deşi a cunoscut şi unele
aspecte particulare s-a desfăşurat asemănător cu romanizarea
celorlalte populaţii care au cunoscut cucerirea romană. Aceste
asemănări le întâlnim în Spania, Italia, Galia, unde prin
romanizarea populaţiilor locale cucerite şi prin durabilitatea
romanizării s-au format popoare neolatine. Astfel s -a întâmplat şi în
Dacia.
Mai bine de un secol şi jumătate de dominaţie efectivă în
Dacia romană n-a însemnat câtuşi de puţin, aşa cum obiectează
pretinşi istorici, o perioadă prea scurtă pentru romanizare. Deşi
trecuse numai un deceniu de la cucerirea Daciei, documentele antice
atestă o puternică romanitate încă la începutul domniei lui
Hadrianus (117). Indiferent de marele număr al populaţiei învinse,
de obicei aceasta era absorbită de masa învingătorilor 23 . Atunci când
Hadrianus a vrut să abandoneze provincia Dacia nord-dunăreană, a
renunţat la acest gând, (sfătuit de prieteni) „pentru a nu lăsa în
seama barbarilor atâţia cetăţeni romani”. Faptul că în anul 212,
prin Constituţia Antoniană împăratul Caracala acordă cetăţenie
romană tuturor supuşilor liberi ai imperiului, dovedeşte că traco-
daco-geţii au intrat prin romanizare în cadrul unităţii civilizaţiei
romane. 25
Exemplele oferite de alte provincii (Galia, Hispania, etc.)
unde se estimează că acelaşi proces de romanizare ar fi avut loc într-
un interval mai scurt, dau câştig de cauză ideii romanizării spaţiului
dacic, cu atât mai mult cu cât, în plus pentru Dacia romanizarea
28
începe înainte de cucerire şi va continua şi după retragerea
stăpânirii romane în anul 271-275. 26
La finele secolului III, după retragerea administraţiei şi
armatei romane, populaţia fostei provincii Dacia era destul de
numeroasă, în stare să păstreze romanitatea, să nu fie clintită de
vicisitudinile istoriei de pe meleagurile strămoşeşti, astfel încât să
poată asimila elementul migrator şi să apară pe scena istoriei
poporul român.
Cercetările arheologice şi izvoarele literare antice ne permit
azi să afirmăm fără nici o ezitare că provincia romană Dacia n-a fost
părăsită definitiv după anul 275.
După retragerea aureliană au plecat trupele, funcţionarii, o
parte din negustori şi cei bogaţi. Istoria ne arată că din toate
timpurile şi la toate popoarele, mulţimea legată de pământul care o
hrăneşte a rămas. În Dacia era pământ mănos şi destul după
plecarea proprietarilor bogaţi, astfel încât cea mai mare parte din
populaţia daco-romană a rămas, în locuri mai ferite acum, prin văi
ascunse, la margini de păduri etc. Unde erau să se ducă agricultorii,
păstorii, micii meşteşugari săraci şi orăşenii fără avere? În felul
acesta romanismul a prins mai mult rădăcini pe cele două maluri ale
fluviului, regiune prin excelenţă agricolă încă din epoca neolitică. 27
Interesele strategice, dar şi cele economice i-au determinat
pe romani să menţină unele capete de pod, o dominaţie uneori
efectivă, alteori numai nominală asupra unor teritorii la nord de
Dunăre, încă circa 270 de ani de la părăsirea oficială a provinciei de
către Aurelian. În acest timp, la nord de Dunăre a locuit o populaţie
romanică, daco-romană, iar romanizarea acesteia a fost păstrată
prin legăturile cu tracii romanizaţi din sudul Dunării, aflaţi încă sub
stăpânire romană.
Astfel că romanizarea a continuat la nord de Dunăre şi după
retragerea administraţiei romane.
Menţinerea stăpânirii romane şi apoi romano-bizantine după
anul 275 până spre anul 600, la nord de Dunăre sub forma capetelor
de pod a avut o importanţă dublă, atât pentru imperiul roman, cât şi
pentru destinele romanităţii de la nord de Dunăre. În acest fel a
sporit securitatea provinciilor din sudul Dunării, deci a romanităţii
şi romanizării trace, dar în acelaşi timp a sporit romanizarea
nordului Dunării prin relaţiile diverse intense (economice, culturale,
politice, religioase) între imperiu şi traco-romanii din nordul
fluviului. Vreme de aproape 270 de ani, după părăsirea oficială a
Daciei, nordul Dunării a fost sub stăpânire sau ocrotire politică
permanentă din partea imperiului şi deci supus în continuare
romanizării, un rol crescând avându-l în această perioadă
29
răspândirea creştinismului în limba latină.
Bineînţeles că procesul de romanizare a cuprins şi pe dacii li -
beri, rămaşi în afara graniţelor Imperiului Roman, dar aici avem
de-a face cu o romanizare mai puţin intensă şi într-un timp mai
îndelungat. Aici a avut loc o romanizare prin contact (aculturaţie) şi
ca urmare a mişcărilor de populaţie din spaţiul carpato-balcanic
care au avut loc după retragerea romană.
În concluzie, după retragerea aureliană, Dacia a rămas în
continuare locuită de o populaţie daco-romană civilă, care s-a
romanizat în continuare. Scriitorul Iordanes, originar dintr-o
provincie sud-dunăreană şi deci bun cunoscător al împrejurărilor în
care s-a realizat retragerea romană, referindu-se la părăsirea
Daciei, spune că împăratul Aurelian a retras „legiunile”, fără a
aminti şi de populaţia civilă. 28

3. Mirajul pământului românesc - popoarele migratoare


trecătoare

Aşezat în calea „răutăţilor” şi a „vânturilor ce bat din veac


în veac”, la contactul dintre stepa euro-asiatică şi zona carpato-
danubiană-balcanică, pământul românesc, leagăn al vieţii traco-
daco-geţilor, traco-romanilor şi apoi a românilor, de o parte şi alta a
Dunării, a constituit timp de peste un mileniu, din vremea stăpânirii
romane şi până la năvălirea tătarilor în anul 1241, punctul de
atracţie al întregii lumi migratoare.
Privind harta migraţiilor, observăm că într-adevăr spre
pământul românesc duceau toate drumurile migratorilor şi mai
constatăm că şi până în zilele noastre au venit permanent noi şi noi
împăraţi, noi şi noi stăpâniri care au cerut „pământ şi apă” din acest
teritoriu locuit de poporul român.
Înaintaşii noştri au primit şi petrecut valurile succesive ale
popoarelor migratoare, reuşind să-şi păstreze fiinţa etnică la
adăpostul cetăţii naturale a Carpaţilor şi a pădurilor, au evoluat şi
şi-au întemeiat formaţiuni politice proprii consemnate apoi de
cronicari spre sfârşitul secolului al IX-lea.
Atunci când popoarele migratoare au venit pe teritoriile
locuite de foşti traco-daco-geţi, au găsit o densitate demografică
relativ ridicată, formată din populaţie romanizată (traco-romană) în
urma procesului de romanizare destul de intens care s-a produs pe
toată suprafaţa fostului regat al lui Burebista 29 .
Aşezarea temporară a unor migratori în fosta Dacie nu a
însemnat distrugerea romanităţii, deoarece noii veniţi erau puţini, în
comparaţie cu băştinaşii, care erau mulţi şi statornici.
30
Astfel, în Panonia, unde geto-dacii fuseseră integraţi
romanizării cu aproape 100 de ani înaintea creării provinciei Dacia,
elementele autohtone găsite aici erau puternic romanizate, o
romanizare de aproape 400 de ani, până când provincia Panonia a fost
pierdută de romani. Peste această populaţie romanizată s-au aşezat
sarmaţi, goţi, gepizi, longobarzi, huni, avari, după care urmează slavii,
protobulgarii şi ungurii, până în secolul al IX-lea când poporul român
este deja format. Din timpul lui Attila, marele şi crudul conducător,
sub care statul hunic atinge maxima putere, ne parvine o ştire despre
continuitatea şi existenţa populaţiei daco-romane din Panonia, precum
şi despre ocupaţia acesteia - agricultura - ocupaţie specifică a
popoarelor sedentare. Astfel, Attila, printr-o scrisoare îl ameninţă pe
împăratul din Constantinopol că îi va face război „dacă romanii care
cultivă ţara cucerită de el - (romani care de frica hunilor se refugiaseră
în Imperiul Bizantin) - nu-i vor fi restituiţi”30.
Popoarele străine care-şi fixau centrul în Câmpia Panoniei
au dominat cu timpul numeric populaţia autohtonă din zonă, iar cei
care s-au menţinut au fost eliminaţi sau asimilaţi cu forţa de către
maghiari.
La sud de Dunăre, pe teritoriul fostului rege al geto-dacilor,
Burebista, în provincia romană Moesia Inferior, romanizarea a fost
totală cu excepţia ţărmului vestic al Mării Negre care s-a aflat în
calea popoarelor migratoare ce vizau Constantinopolul şi unde
influenţa culturii greco-orientale a slăbit romanitatea.
În Dacia, ca urmare a unui intens şi susţinut proces de
romanizare, care a continuat şi după retragerea legiunilor romane,
geto-dacii au devenit latinofoni alături de colonişti. Dacia, locuită
populaţie romanizată, a rămas în parte dacilor liberi, în parte
locuită de unele popoare migratoare ca vandalii, vizigoţii şi gepizii.
În anul 375 are loc năvălirea hunilor peste fosta provincie Dacia.
Aceştia, după ce înfrâng neamurile germanice, domină politic tot
ţinutul din stânga Dunării şi îşi stabilesc capitala în Câmpia
Panonică, atingând apogeul politic şi teritorial după anul 434 când
vine la conducere Attila; acesta a condus un stat efemer cu o putere
efemeră, deoarece după moartea marelui rege (anul 453) dispare şi
statul hun şi dominaţia hunică în Dacia.
După huni, în Dacia romanizată vin gepizii, care se ocupau
cu agricultura şi creşterea vitelor şi a căror dominaţie durează până
în anul 567, când sunt înfrânţi şi alungaţi de longobarzii uniţi cu
avarii asiatici.
Iureşul acestor popoare ale stepei a provocat distrugeri şi
stare de nesiguranţă, întârziind evoluţia economică a autohtonilor
(daco-romanii, traco-romanii şi apoi vechii români sau stră-români).
31
Începând cu secolul al VI-lea romanicii de o parte şi alta a
Dunării (deveniţi stră-români) au luat contact cu un nou val de
migratori - slavii - care şi-au făcut apariţia pe teritoriul românesc în
a doua jumătate a secolului al VI-lea. O parte dintre aceştia trec
prin Moldova şi Muntenia în Peninsula Balcanică, înaintând spre
sud până în Grecia şi ţărmul Mării Adriatice.
Atât la nord, cât şi la sud de Dunăre, slavii, care vor juca un
rol important rol în evoluţia ulterioară a romanităţii orientale, au
găsit o populaţie romanizată. Astfel, în anul 534 un slav care
învăţase limba latină la nord de Dunăre se dădea drept roman 31 .
„Domolii şi blajinii slavi, care n-au venit în obişnuitul chip
barbar, în ropot de cai, sfâşiind dramatic cu mâinile pline de
sânge... s-au ivit mai mult cu încetul, liniştit şi sigur, în grupe de
rudenii restrânse, ducând cu ei pe carele de război uneltele de
plugărie, însoţiţi de numeroase turme de boi şi oi” 32 şi se ocupau cu
creşterea vitelor, vânatul, pescuitul şi cultivarea pământului -
ocupaţii asemănătoare autohtonilor.
În anul 602, invadând prin sud Valea Dunării, slavii au rupt
romanitatea dintre Carpaţi şi Balcani, interpunându-se între vechii
români din nordul Dunării şi cei din Balcani. Copleşiţi de numărul
mare al slavilor, o parte din vechii români din sudul Dunării s-au
retras spre regiuni muntoase şi depresiuni ferite, dând naştere
românilor balcanici cunoscuţi ca vlahi, o parte au fost asimilaţi de
noii veniţi de-a lungul secolelor, iar o parte s-au refugiat la fraţii lor
din nordul Dunării întărind românitatea. Pătrunderea slavă, n-a
clintit puternicul bloc românesc de la nord de Dunăre, unde noii
veniţi (slavii) s-au sedentarizat şi în decursul istoriei au fost
asimilaţi de românii băştinaşi.
Deci, dacă slavii s-au impus în sudul Dunării, la nord de
fluviu procesul a fost invers, slavii au dispărut în mijlocul românilor
mai numeroşi, iar fenomenul de „cucerire slavă” este o expresie
greşită deoarece invadatorii au fost cei care s-au topit între
români 33 .
Prin asimilarea slavilor de către populaţia românească
majoritară, dar influenţând viaţa materială, organizarea socială şi
politică şi limba vorbită, s-a desăvârşit procesul de etnogeneză
românească.
După slavi, la separarea romanităţii orientale în două
grupuri, au contribuit şi bulgarii, care deşi nu au trecut decât prin
Dobrogea ca popor migrator, au avut un rol hotărâtor în evoluţia
românilor sud-dunăreni – vlahii. De altfel, după absorbirea şi
slavizarea totală a bulgarilor, tot elementul slav care acum se numea
bulgar, a influenţat viaţa românilor sud-dunăreni.
32
Originari din regiunile centrale ale Asiei, bulgarii au coborât
prin Dobrogea de azi spre sud şi-au întemeiat un stat în nord-estul
Bulgariei, după care au cucerit întreaga zonă dintre Dunăre şi
Balcani şi au supus pe slavii care locuiau aici (670-702). Când au
sosit aici, bulgarii au supus „Uniunea celor şapte triburi” slave
aşezate de ceva vreme şi populaţia romanică vlahă, retrasă, aceştia
din urmă adepţi ai creştinismului moştenit din vremea stăpânirii
romane. Cum însă slavii erau mult mai numeroşi, bulgarii au
dispărut în mijlocul acestora, astfel că, în ju rul anului 900, procesul
de topire în masa slavă era aproape încheiat. De la bulgari a rămas
doar numele unui popor slav şi al unei ţări în majoritate slavă. După
ce în anul 864 a avut loc creştinarea oficială a bulgari lor sub ţarul
Boris, statul bulgar atinge apogeul sub ţarul Simeon (893-927), după
care începe să decadă. Astfel în anul 1018 acest „Imperiu bulgar al
ţarilor, stângace şi naivă imitaţie a modelului bizantin”, a fost
distrus de împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul, nemairămânând
pe locul fostului Imperiu al bulgarilor decât „amintirea unor
războaie” 34 .
În condiţiile de asimilare totală a bulgarilor de către slavi,
totuşi aici, în sudul Dunării a continuat să existe un număr mare de
romanici, deveniţi între timp români sau vlahi, care în anul 1185
reuşesc împreună cu bulgarii să obţină independenţa Bulgariei, cu
ajutor din nordul Dunării, şi să formeze un ţarat româno-bulgar cu
o structură etnică şi o dinastie românească, recunoscut în anul 1201
de către bizantini" 35 .
De la bulgari, adică de la slavii care-i asimilaseră, pe calea
creştinismului, începând cu secolul al X-lea, a pătruns şi la nord de
Dunăre limba slavonă şi scrierea slavonă - chirilică în bisericile
româneşti 36 . „Astfel, românii din nordul şi sudul Dunării se rugau şi
ascultau slujbe într-o limbă care nu era a lor şi nu o înţelegeau” 37 .
Acest fapt a contribuit la slavizarea populaţiei din sudul
Dunării, în timp ce la nord s-a vorbit totdeauna româneşte.
Despre vechimea creştinilor români vorbeşte Legenda Sancti
Metodii care relatează că înaintea fraţilor Chirii şi Metodiu,
creatorii alfabetului slavon-chirilic, au existat şi misionari români la
slavii din Moravia Mare 38 .
Spre finalul secolului al IX-lea s-au stabilit în Câmpia Tisei
ungurii, un nou neam asiatic, care la venire au găsit în această zonă
pe români, sedentari, agricultori şi crescători de animale (ocrotiţi
cândva de fostul conducător al hunilor, Attila) alături de care trăiau
şi slavi pe cale de asimilare, organizaţi în ducate (voievodate),
organizaţii politice ce-au fost amintite de cronicile ungureşti.
Următorii năvălitori au fost pecenegii, al căror loc îl vor lua
33
cumanii ce vor stăpâni nordul Dunării până la năvălirea tătarilor în
anul 1241, când deja poporul român era format, organizat, în stare
să se opună de acum năvălitorilor.
Cu tot numărul mare de migratori care au trecut peste
teritoriile româneşti „niciodată şi nicăieri, populaţia daco - romană
n-a fost în minoritate faţă de vreo populaţie oarecare străină
convieţuitoare” 39 şi trecătoare.

4. Unde şi când s-a format poporul român. Teorii şi


presupuneri greşite despre etnogeneza românilor.

A existat un paralelism şi în privinţa locului de formare al


poporului român şi al celorlalte popoare romanice. Spre exemplu,
francezii s-au format acolo unde au trăit şi au fost cuceriţi galii de
către romani, s-au romanizat, au devenit galo-romani şi i-au
asimilat pe francii migratori în Galia, de la care şi-au luat şi numele.
La fel s-au format şi popoarele spaniol, portughez şi italian, în
vetrele strămoşeşti.
Românii s-au format ca popor acolo unde au trăit tracii, pe
ambele maluri ale Dunării, unde civilizaţia tracă înflorise de milenii
şi unde procesul de romanizare a fost foarte intens, unde a rezultat
zona romanităţii orientale în care s-a zămislit poporul român.
Până în secolul al VI-lea, aria de formare a românilor s-a
menţinut unitară de o parte şi alta a Dunării care era coloana
vertebrală a Romaniei Orientale, unde se vorbea o limbă latină
unică, stră-româna, după care migraţia slavilor şi apoi cea a
bulgarilor, a rupt unitatea acestei romanităţi (după anul 602).
Unitatea limbii române şi faptul că la sud de Dunăre nu s-au format
limbi romanice distincte, ci doar dialecte ale limbii române,
demonstrează strânsele contacte dintre romanicii de pe ambele
maluri ale fluviului (deveniţi în secolul al VI-lea vechii românii sau
stră-români), precum şi faptul că izolarea dintre nord şi sud s-a
făcut relativ târziu, prin secolul VII-VIII, când etnogeneza
românilor se apropia de final.
După opinia unor istorici români de marcă devenită apoi
generală, au existat două faze în formarea poporului român:
1.De la începutul romanizării până în secolul al VI-lea când
acest proces a fost activ, iar plămădirea poporului român s-a
făcut în vasta arie balcano-carpatică, ce corespunde
Romanităţii Orientale;
2.Începând cu secolul al VII-lea când etnogeneza românească
are loc prin asimilarea slavilor la nord de Dunăre, care a
devenit centrul de greutate al procesului, pe durata
34
ultimelor trei secole ale mileniului întâi, când deja poporul
român este format 40 .
În secolul al X-lea, după cum dovedesc rezultatele
cercetărilor arheologice efectuate, s-a conturat o cultură
românească deosebită de ceea ce ar fi putut fi o cultură slavă
(Cultura Dridu), care reprezintă dovada unei civilizaţii unitare,
răspândită în toată Câmpia Dunării, cu puternice legături şi în
dreapta fluviului. Acest complex cultural carpato-balcanic, are un
fond etno-cultural comun, atât în nordul cât şi în sudul fluviului, cu
puternice influenţe din partea civilizaţiei bizantine 41 .
Nimeni nu s-a găsit până acum să conteste continuitatea
francezilor în Franţa, a spaniolilor în Spania, a portughezilor în
Portugalia etc., să susţină exterminarea autohtonilor în timpul
cuceririi romane, sau că popoarele romanice apusene s-ar fi format
pe altă vatră, după care au imigrat unde se găsesc azi şi să le fie pus
sub semnul întrebării dreptul de locuire asupra teritoriilor
strămoşeşti.
Nu sunt contestate nici drepturile bulgarilor, slavilor şi ale
ungurilor asupra teritoriilor pe care le locuiesc şi nu le-au aparţinut
dintotdeauna, ei venind aici ca popoare migratoare şi aşezându-se pe
nişte vetre locuite cu mult înainte de sosirea lor.
Nici continuitatea românilor în vechea vatră strămoşească
locuită de traci nord-dunăreni (geto-dacii) n-a fost contestată până
în secolul al XVIII-lea, ba dimpotrivă, încă din secolul al XV-lea,
ideea că românii sunt urmaşii direcţi ai daco-romanilor era
cunoscută şi admisă de numeroşi istorici străini 42 .
Începând cu secolul al XVIII-lea, când românii din
Transilvania şi-au cerut drepturile naţionale mai acut, interese
politice şi naţionalist-şovine au generat teorii istorice tendenţioase,
la comandă, care au stânjenit stabilirea adevărului istoric. Acesta a
fost falsificat spre a folosi unor cercuri politice, care nu erau
totdeauna exponentele voinţei popoarelor cărora le aparţineau.
Astfel, a apărut teoria imigraţionistă, ai căror susţinători
foloseau ca argumente distrugerea populaţiei din Dacia în timpul
războaielor cu romanii, negarea procesului de romanizare a geto-
dacilor, părăsirea totală a Daciei în vremea împăratului Aurelian,
afirmând că poporul român s-ar fi format în sudul Dunării, şi nu se
ştie, de unde, când, a emigrat la nord de Dunăre pe teritoriul de azi
al României.
Teoriei imigraţioniste, istoricii români şi unii istorici străini
care i-au înţeles absurditatea şi caracterul tendenţios, i-au opus cu
convingere teoria continuităţii, dovedită cu argumente zdrobitoare,
încât formarea poporului român şi continuitatea sa în spaţiul de
35
etnogeneză nu este nici o enigmă şi nici un miracol aşa cum au
afirmat unii cercetători neinformaţi sau răuvoitori 43 .
Asupra regiunii în care s-a format poporul român, adversarii
n-au ajuns la nici o înţelegere, cu atât mai puţin să demonstreze ceva
din teoriile lor. După unii, s-ar fi format în Munţii Balcani, după
alţii între Balcani şi Dunăre, alţii mută regiunea de formare a
poporului nostru în sudul Balcanilor sau în zona Sofia, Niş -
Skoplje.
Adevărul este că vlahii (românii) s-au format ca popor şi la
nord şi la sud de Dunăre, după cum demonstrează dovezile
materiale.
Unii istorici nedocumentaţi, impresionaţi de numărul mare de
dovezi care-i atestă pe vlahi şi în sudul Dunării, au tras concluzia
pripită, puerilă şi tendenţioasă că românii s-ar fi format exclusiv
acolo.
Dintre istoricii care se opun continuităţii daco-romane şi
româneşti la nordul Dunării şi în Carpaţi, în primele rânduri se află
cei maghiari. Promotorii hungarismului şi revizionismului, adepţi ai
teoriilor absurde referitor la originea doar la sud de Dunăre a
poporului român, de unde ar fi migrat apoi pe teritoriul din stânga
fluviului, nu contează când, numai să fie după venirea ungurilor, au
drept suport cele scrise de Sulzer, Eder, Engel, Roesler.
În acelaşi timp au existat şi unguri care au pledat pentru
continuitate. Astfel, în anul 1778, Iosif Benko, admitea că „mulţi
români împreună cu indigenii au rămas pe loc”, iar istoricul
maghiar Andras Huszti afirma într-o lucrare tipărită în anul 1791
că „nici o naţiune nu are limba atât de apropiată de cea veche
romană ca naţiunea vlahilor. Ceea ce este un semn sigur şi care nu
poate înşela că ei sunt în Transil vania urmaşii vechilor colonii
romane.”
Şi personalităţi politice au recunoscut continuitatea
românilor. În anul 1791, preşedintele cancelariei aulice transilvane
recunoştea că „românii sunt locuitorii cei mai vechi ai
Transilvaniei”, iar împăratul Iosif al II-lea îi socotea pe români
„incontestabil cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai
Transilvaniei” 44 .
Teoriile revizionismului maghiar au fost reluate pe larg în
anii 80 ai secolului trecut şi prin tipărirea unei istorii a
Transilvaniei, în viziune maghiară, în care Transilvania este socotită
ca provincie a Ungariei 45 .
Pentru continuitatea românilor la nordul Dunării s-au
declarat şi istorici bulgari, care însă neagă existenţa vlahilor în sud
(sic!).
36
Negarea existenţei populaţiei româneşti (vlahe) la sud de
Dunăre este o teză mai veche a istoriografiei bulgare care deran -
jează însă interesele maghiare (sic!). Astfel, istoricii maghiari au fă -
cut tot posibilul să părem balcanici, în timp ce istoricii bulgari au
încercat cu tot dinadinsul să părem carpatici şi să demonstreze că
nu am avea nici o legătură cu zona danubiano-balcanică.
Culmea este că respectivii istorici care aparţin unor popoare
ai căror strămoşi au migrat în urmă cu circa un mileniu pe actualul
teritoriu locuit de ele, numesc migrator unul dintre cele mai
sedentare neamuri ale lumii. 46
Astfel, istoricul bulgar Penio Rusev recunoaşte că
Transilvania era locuită de români înainte de venirea ungurilor, dar
diminuează şansele de existenţă a vlahilor la sud de Dunăre; D.
Anghelov neagă romanizarea tracilor sud-dunăreni; V. Besevliev,
Vasilka Tapkova Zaimova neagă existenţa populaţiei romanizate la
sudul Dunării, iar Petăr Mutafciev susţine ideea dispariţiei
populaţiei romanizate atât la sud cât şi la nord de Dunăre între
secolele V-IX, condiţii în care pur şi simplu nu a fost în stare să
explice o teorie de formare a poporului român 47 .
Adversarii continuităţii nu s-au hotărât nici asupra datei
când românii ar fi trecut Dunărea şi nici asupra cauzei care i-a
determinat să facă acest lucru. Tocmai această nesiguranţă arată
netemeinicia afirmaţiilor acestora, precum şi faptul că servesc
scopuri diferite. S-a afirmat că românii ar fi venit la nord de Dunăre
la sfârşitul secolului al V-lea, după alţii, la începutul secolului al IX-
lea, sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea. Alţii
au indicat secolul al XII-lea sau chiar al XIII-lea, bineînţeles fiecare
indicând alte cauze, în funcţie de scopu rile urmărite de istoricii
respectivi. Alţii au indicat chiar secolul al XVIII-lea, sau i-au adus
pe români la nord de Dunăre în mai multe etape.
Prin excluderea imigraţiei româneşti din Peninsula
Balcanică nu înseamnă să negăm admigrări continue ale unor
elemente romanice din sudul Dunării în nord şi invers, atât în cursul
secolelor III-VI, cât şi după anul 600. Dunărea n-a fost niciodată o
barieră de netrecut, dimpotrivă a fost din toate timpurile un vad, iar
aceste treceri s-au petrecut în ambele sensuri şi continuă până azi 48 .
Timpul a demonstrat, faptele demonstrează şi vor demonstra
că românii au fost şi sunt printre cele mai vechi popoare sedentare
ale Europei. Prin strămoşii lor ei se încadrează în seria marilor
civilizaţii ale lumii antice, în decursul vremurilor şi-au păstrat, în
ciuda vicisitudinilor istoriei, rădăcinile în timp şi spaţiu,
individualitatea ca limbă, civilizaţie, ortodoxie, tradiţii, şi mai alea
existenţa politică.
37
Spre deosebire de ţările vecine, Ungaria, dispărută ca entitate
statală după zdrobitoarea înfrângere de la Mohacs (29 August 1526)
şi transformarea ei în „paşalâcul de la Buda” vreme de aproximativ
trei secole şi jumătate, şi Bulgaria, dispărută la fel de pe harta
Europei pentru aproape 500 de ani cât a fost paşalâc turcesc,
românii au rezistat, n-au fost niciodată sub directa ocupaţie
turcească, ba dimpotrivă, prăbuşirea statelor vecine coincidea cu
victorii ale domnilor români împotriva expansiunii otomane.

Note Capitolul II

1.C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p. 5-6, 123; Ioan Aurel


Pop, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor
până la Minai Viteazul, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj-Na-
poca, 1997, p. 21.
2.Florus, IV; Eutropius, IV, 24, VI, 10; Titus Livius, Epitomae,
XLIII; Appian, Illyrica, 5-30, cf. N. Branga, Aspecte şi
permanenţe traco-romane, Ed. Facla, 1978, p. 47-51; Appian,
Macedonica, DC, 16, 1-2, cf. V. Pârvan, Getica, p. 69-70; Istoria
României, 1960, I ,p. 245, 285-287; M.Bărbulescu, Denis Deletant,
Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria
Românilor, Ed. Enciclopedică. Bucureşti, 1998, p. 39; Iosif
Constantin Drăgan, Noi, tracii, p. 278.
3.Suetoniu, Augustus, 63, 2 ; N. Iorga, Istoria poporului românesc, p.
33 , cu bibliografia la nota 41; V. Pârvan, Dacia, p. 135-136, 207.
4.N. Iorga, Istoria poporului românesc, p. 33, nota 40; Istoria
Românilor, Colectiv, Bucureşti, 1998, p. 41; L C. Drăgan, Noi,
tracii, p. 278-282.
5.Iordanes, Getica, 67.
6.Iordanes = Dorpaneus ; Dio Cassius = Duras; Scriitorul Oresius, în
Historica adversum paganus = Diurpaneus, cf. I. C. Drăgan, Noi,
tracii, p. 282; Istoria Românilor, Colectiv, Bucureşti, 1998, p. 42 =
Duras.
7.Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 6, 1, cf. C. C. Giurescu,
Formarea poporului român, p.34.
8.Tacitus, Agricola, 41,1 în C.C.Giurescu, Formarea poporului
român, p. 35.
9.Bibliografia referitoare la războaiele pentru cucerirea Daciei este
destul de vastă. Totuşi: Istoria României, Bucureşti, 1960, I, p.
42; Istoria Românilor, Colectiv, Bucureşti, 1998, p. 43-45;
N.Iorga, Istoria poporului românesc, p. 34-39; C.C.Giurescu,
Formarea poporului român, p. 34-39; I.C.Drăgan, Noi, tracii,
p.288-307.
38
10. Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 6, 1.
11. Idem. LXVIII, 8, 1.
12. N.Iorga, Istoria poporului românesc, p. 42, nota 53.
13. C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p. 39 , cu bibliografie
la nota 50.
14. Idem, p. 39, I.C.Drăgan, Noi, tracii, p. 308.
15. Istoria Românilor, Colectiv, Bucureşti, 1998, p. 65; I.I.Russu,
Etnogeneza românilor, p.179-180, LC.Drăgan, Noi, tracii, p. 308-
309.
16. C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p. 56; N.Branga,
op.cit. p. 58-59.
17. Dio Cassius, LXVIII, 14, 1; Eutropius, VIII, 2, 2; Rufius Festus,
VIII, 2; Ammianus Marcelinus, XXI, 5, 14; vezi in continuare,
D.Protase, Autohtonii în Dacia, II, Ed.Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 14-16.
18. Referitor la continuitatea populaţiei băştinaşe în Dacia romană,
dintr-o bibliografie foarte vastă amintim: Istoria României,
I.Bucureşti 1960, p. 345-44; 783-788; C.C.Giurescu, Formarea
poporului român, p. 40-41, 57-58; D. Protase, Problema
continuităţii în Dacia..., p.16-84; acelaşi, Riturile funerare la daci
şi daco-romani, Bucureşti, 1971; I.I.Russu, Etnogeneza
românilor, p. 170-188; Mihail Macrea, Viaţa în Dacia romană,
p.256-269; Dumitru Tudor, Oltenia romană, Ed. a III a,
Bucureşti, 1968, p. 49-546; N.Iorga, Istoria poporului românesc,
p. 44-60; H.Daicoviciu, Dacii, p. 369-377; M.Stratulat,
Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Ed.Globus, Bucureşti,
1994, p. 26-37; V.Cristescu, Istoria militară a Daciei romane;
V.Pârvan, Începuturile vieţii romane la gurile Dunării;
N.Stoicescu, Continuitatea românilor, Ed. Ştiinţifică şi Enci-
clopedică, Bucureşti. 1980, p. 89-101; C.Preda, Florentina Preda,
Formarea limbii şi a poporului nostru, în Revista de istorie, 1976,
p. 14-15 etc.
19. D.Protase, Autohtonii în Dacia, p. 229 şi următorele, D.Tudor,
Contribuţii la problema romanizării in Dacia Inferior , Arhivele Ol-
teniei, nr. l, serie nouă, 1981, p. 59-66, Iorgu Iordan, Istoria
limbii române (Pe-nţelesul tuturor), Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983 p. 10-12.
20. Eutropius, VIII, 6, 2 în Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p. 37.
21. Pentru procesul de romanizare cităm doar: Istoria României, I,
Bucureşti, 1960, p. 580; V.Pârvan, Dacia, p. 145-153; I.I. Russu,
Etnogeneza românilor, p. 88-114; Octavian Toropu, Romanitatea
târzie şi străromânii în Dacia traiană sud-carpatică , Scrisul româ-
nesc, Craiova, 1976, p. 13-192; N. Iorga, Istoria poporului româ-
39
nesc, p. 87-125, Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, p.
102-111; Mihail Macrea, Viaţa în Dacia romană, p. 255; D.
Protase, Autohtonii în Dacia, p. 228-253; CC. Giurescu,
Formarea poporului român, p. 56 şi următorele; D. Tudor,
Oltenia romană.
22.M. Macrea, Viaţa în Dacia romană; D. Protase, Autohtonii în Da-
cia, p. 233; I.I. Russu, Auxilia Provinciae Daciae, p. 63-77.
23.N. Iorga, Materiale pentru o istoriologie umană, Ed. Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1968, p. 210.
24. Eutropius, VIII, 6, 2.
25.Istoria Românilor, Colectiv, Bucureşti, 1998, p. 61-118; I.C. Dră-
gan, Noi, tracii, p. 23, CC. Giurescu, Formarea poporului
român, p. 96; I.I. Russu, Etnogeneza românilor, p. 203-209.
26. Selecţionăm numai cea mai accesibilă bibliografie: N. Stoicescu,
Continuitatea românilor, p. 82-83, 203-246; D. Protase, Autohtonii
în Dacia, p. 253-265; A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia
Traiană, p. 287-298; V. Pârvan, Începuturile vieţii romane la
gurile Dunării, p. 34-42; C. Daicoviciu, Problema continuităţii în
Dacia, III, 1941, p. 240-256; C. C. Giurescu, Formarea poporului
român, p. 101-113; O. Toropu, op.cit.; D. Tudor, op.cit.
27. C. Câşlaru, Dovezi ale cultivării primitive a plantelor în aşezarea
neolitică de la Curmătura, Giurgiţa-jud. Dolj, în Revista muzeelor
şi monumentelor, 2, 1985, p. 91; Marin Nica, C. Câşlaru,
Complexul cuptoarelor eneolitice de copt pâine de la Curmătura,
jud. Dolj, în Oltenia, studii şi comunicări, 3, Craiova, 1981, p. 9-
16.
28. Iordanes, Romana, 217, cf. C.C. Giurescu. op.cit., p. 104. Pentru
izvoare vechi privind părăsirea Daciei, vezi Vladimir Iliescu,
Părăsirea Daciei în lumina izvoarelor literare, în S.C.I.V, nr.
22/1971, 3, p. 425-442; Sex. Aurelius Victor, De Caesaribus, 22-
23; Eutropius, Breviarum ab Urbe condita, IX, 8, 2; LX, 15, 1;
Orosius, Historiorum adversum paganus libri septem , VII, 22, 7 ;
VII, 23, 4, cf. D. Protase, Autohtonii în Dacia, p.254-255.
29. Pentru migraţii pe pământ românesc, vezi: CC Giurescu,
Formarea poporului român, p.111-135; CC Giurescu, Dinu C.
Giurescu, Istoria Românilor, p. 149,174-201; N. Iorga, Istoria
poporului românesc, p. 64-79, Istoria Românilor, Colectiv,
Bucureşti, 1998, p. 108-111, 120-123, cu bibliografie la p.134-136;
C.Preda, Fl.Preda, op.cit. p.20-21; I.I.Russu, Etnogeneza
românilor, p. 232-238; Istoria României, Bucureşti, 1960, I, p.
670-772, 728-734; Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale
de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997, p.10-21; D. Berciu,
40
Procesul formării poporului român şi a limbii române. Elemente
constitutive, aria geografică şi perioada istorică , în Era socialistă,
nr. 2/ianuarie 1977.
30. Informaţia provine de la Priscus din Panion, cf. C.C.Giurescu,
op.cit p.22; N.Iorga, Istoria poporului românesc, p.64; N.
Stoicescu, Continuitatea românilor, p. 123; Istoria României, I,
Bucureşti, 1960, p. 784; I.I. Nestor, Autohtonia daco-romanilor în
spaţiul carpato-dunărean, Bucureşti, 1942, p.29.
31. Procopius, De bello Gothico, III, 14, 1-6, cf. Istoriei Românilor,
Colectiv, Bucureşti, 1998, p.120.
32. N. Iorga, Istoria poporului românesc, p. 66.
33. Iosif Constantin Drăgan, Idealuri şi destine, p. 109; Paul
Mackendriek, Pietrele dacilor vorbesc, p.161; O. Toropu, op. cit.
p.200 ; Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, Ed. Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1972, p.II.
34. N.Iorga, Istoria poporului românesc, p.71.
35. E.Stănescu, Răscoala şi statul Asăneştilor, cf. Ioan Aurel Pop,
Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la
Mihai Viteazul, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
1997, p. 38; I.C. Drăgan. Idealuri şi destine, p.67.
36. C.Câşlaru, Unele considerente privind pătrunderea scrierii slave
la nord de Dunăre, Luceafărul bulgar, IX, 13, 1998, p.8-9.
37. I.C. Drăgan, Idealuri şi destine, p.67-68.
38. I.I.Russu, Consideraţii cu privire la situaţia socială, economică şi
politică a primelor formaţiuni statale româneşti, în Acta Muzei
Napocensis, XII, 1983, p.194, în Istoria Transilvaniei, p.39.
39.M.Stratulat, Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Ed.Globus,
Bucureşti, 1994, p.38.
40. N. Stoicescu, Continuitatea românilor, p. 134-143; Ioan Aurel Pop,
Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la
Mihai Viteazul, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca,
1997, p.20-25; C.Daicoviciu, Observaţii privind romaniazarea şi
continuitatea, Tribuna, 5 noiembrie 1970, p. 5; Dicţionar de istorie
veche a României, sub redacţia lui D.M. Pippidi, Bucureşti, 1975,
p. 271-284.
41. Istoria României, Bucureşti, 1960, I, p. 785; CC. Giurescu,
Formarea poporului român, O. Toropu, op.cit. p. 193-198; Adolf
Armbruster, Romanitatea românilor, p.16.
42. N.Stoicescu, Continuitatea românilor, p. 10-24.
43. Pentru combaterea teoriei imigraţioniste: A.Armbruster,
Romanitatea românilor, p. 11-13; N.Stoicescu, op.cit. p.20,85,128-
158; I.I.Russu, Etnogeneza românilor, p.155-226; Istoria
României, Bucureşti, 1960, I, p.767-808; CC. Giurescu. Formarea
41
poporului român, p. 101-113; C.Daicoviciu, Romanizarea Daciei,
în Apullum, VII, 1968, p. 261-271; P.P.Panaitescu, Introducere
în istoria culturii româneşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1969,
p.115; A. Sacerdoţeanu, Cu privire la problema continuităţii
poporului român, în Studii, 23, 1970, nr. 1; I. Nestor, Continuitate
în istoria poporului român, în Magazin istoric, 1969, nr. 5 ;
D.Berciu, Continuitatea, factor de bază al etnogenezei şi unităţii
poporului român, în Era socialistă, 1976, nr. 7, p. 41-14; acelaşi,
Procesul făuririi poporului român şi a limbii române. Elemente
constitutive, aria geografică şi perioada istorică, în Era socialistă,
nr.2/1977; M.Stratulat, Revizionismul şi neorevizionismul ungar,
Ed.Globus, Bucureşti, 1994, p. 21-55; A. Sacerdoţeanu,
Consideraţii asupra istoriei românilor în evul mediu. Dovezile
continuităţii şi drepturile românilor asupra teritoriilor lor actuale,
Bucureşti, 1936; I. Moga, Dovezile istorice ale continuităţii, în
Tribuna, 74/1943, nr. 1, p. 20; Ligia Bârzu, Stelian Brezeanu,
Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică ,
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p.146-185, cu biblio grafie de
referinţă; C. Petolescu, Dacii în armata romană, în Revista de
istorie, 33, 1980, nr. 6, p. 1043-1061; D.Protase, Problema conti-
nuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi numismaticii , Ed. Acade-
miei, Bucureşti, 1966; acelaşi, Contribuţii la problema
continuităţii în Dacia, Ed.Academiei, Bucureşti, 1976; M.Macrea,
Părăsirea Daciei şi problema continuităţii daco-romane în lumina
izvoarelor numismatice, în vol. Omagiu lui I.Lupaş, Bucureşti,
1943, p.912-921; S. Mehedinţi, Unde s-a născut poporul român, în
Tribuna românilor de peste hotare, 1923, nr. 3, p.3-5 etc.
44. Iosephus Benko, Transilvania Sive magnus Transilvaniae
Principatus, I Vindobone, 1778, p. 474, 476-478, cf. M.Stratulat,
op.cit. p.39.
45. Erdely tôrteneté (Istoria Transilvaniei), Ed. Academiei,
Budapesta, 1986, p.42-64, 78-93,125-126, cf. M.Stratulat, op.cit.
p.40, nota 5; C.Sassu, Românii şi ungurii. Premise istorice,
Bucureşti, 1940, p. 119-120, cf. C.C.Giurescu, op.cit. p.105 ; N.
Stoicescu, Continuitatea românilor, p.28, cu bibliografie.
46. C. I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român ,
editat de St. Brezeanu, tradusă de Marina Rădulescu, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 53: C.C.Giurescu,
Istoria românilor in unele lucrări străine recente , în Revista de
istorie, 28, 1975, nr. 6, p. 941-948.
47. Penio Rusev, La civilisation bulgare et les peuples balkaniques
aux IX-e - XII-e siècle, Etudes balkanikues, 1969, nr.l, p.28,cf.
N.Stoicescu, Continuitatea românilor, p.83 ; P.Mutafciev, Bălgari
42
i Rumâni v istorijata na Dunavskite zemi (Bulgarii şi românii în
istoria ţărilor danubiene), Sofia, 1927. La fel a susţinut şi
Romanski, cf. N.Stoicescu, op.cit.,p.66-67, nota 200; D.Anghelov,
La formation de la nationalité bulgare, în Etudes balkaniques, IV,
1969, p. 14-37 şi Vasilka Tăpkova Zaimova, Genèse des peuples
balkaniques et formation de leurs étates, coraport la cel de-al III-
lea Congres Internaţional de studii sud-est europene, 1974, cf.
N.Stoicescu, op.cit., p. 86.
48. Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 781.

43
CAPITOLUL III

ROMÂNII - O NOUĂ REALITATE ETNICĂ


PE SCENA ISTORIEI MEDIEVALE

Până în secolul al VI-lea, aria de formare a românilor s-a


menţinut unitară de-o parte şi de alta a Dunării, care era coloana
vertebrală a Romanităţii Orientale, unde se vorbea o limbă latină
unică (stră-româna).
Începând cu a doua jumătate a secolului al VI-lea, are loc
pătrunderea slavilor în teritoriile tracilor romanizaţi de la nord şi
sud de Dunăre (deveniţi vechii români sau românii vechi), care
aparţinuseră regatului lui Burebista. Aşezarea slavilor în mare
număr la sud de Dunăre şi mai ales, apoi, venirea bulgarilor
migratori, au împărţit romanitatea în două părţi; una la nord de
fluviu, care a cuprins pe stră-românii urmaşi ai populaţiei trace
romanizate din stânga Dunării şi care i-a asimilat pe slavii inferiori
numeric, şi alta la sud, în Peninsula Balcanică formată din stră-
românii urmaşi ai traco – romanilor, dislocaţi din teritoriile pe care
le-au locuit de când se ştiu. Aceştia au fost împinşi de către slavii şi
bulgarii invadatori spre regiunile muntoase din sud, spre Macedonia
şi Grecia, luând naştere insule de populaţie romanică stră-
românească. Unele grupuri au ajuns şi pe coasta dalmată, iar altele
la nord de Dunăre, unde au consolidat comunitatea carpato -
dunăreană.
În marea lor majoritate, popoarele au un nume intern, dat de
ele însele şi altul sau mai multe, date de către străini. Germanii se
numesc pe sine Deutschen, iar în afară sunt denumiţi Allemands,
Germanos etc; maghiarii se numesc pe sine Magyarok, dar mai sunt
numiţi de francezi Hongrois, de englezi Hungarians, de români
Unguri etc. La fel românii, din dreapta şi stânga Dunării, singurii
descendenţi ai Romanităţii Orientale, s-au numit pe sine
dintotdeauna români (sau rumâni, rumeri etc.), păstrând conştiinţa
unităţii exprimată limpede în însuşi numele etniei pe care şi l-au dat,
moştenindu-1 până azi.
Termenul de român derivă de la latinescul Romanus - romani,
care a evoluat împreună cu limba din care face parte, devenind
44
„român” (rumân, rumer). Românii şi-au păstrat această denumire
convinşi că se trag din romani, precum şi din necesitatea populaţiei
romanizate de a se delimita prin numele său de celelalte popoare
înconjurătoare neromane.
Din germanicul Walh, care-i desemna pe toţi romanii, adoptat
după propriul grai de slavi, bulgari, greci, unguri, turci, aceştia au
creat un nume etnic, destinat exclusiv românilor, redat în limba
noastră prin vlahi sau valahi, care indică nu numai unitatea
neamului românesc dar şi individualitatea lui între celelalte popoare
romanice. Termenul de "vlah", la slavi însemna neslav, străin de
slavi, locuitor de limbă romanică.
Apariţia acestui nume (vlah, valah) marchează sfârşitul
etnogenezei poporului român şi momentul desprinderii sale ca nouă
realitate etnică 1 .
Deci, românii ca şi alte popoare au două nume: cel de român,
cu care s-au numit ei înşişi dintotdeauna şi cel de vlah, valah, cu
care-i denumesc străinii în evul mediu, prin diferite forme de
exprimare. Astfel, bizantinii le spuneau Blachoi sau Vlahoi, slavii
meridionali Vlahi, slavii de răsărit Volohi, ungurii Ol áh, Blâch,
Valachi, în lumea latină catolică apuseană, Ilah, Ulah la popoarele
orientale, iar etimologia cuvântului valachus este explicată încă din
evul mediu, de către Giovani Antonio Magini (1555 - 1617) în opera
sa geografică publicată la Veneţia în anul 1576. 2
Oricât de variată a fost denumirea poporului român, noţiunea
desemna una şi aceeaşi realitate etnică - un popor de origine
romană, deosebit de popoarele vecine.

1. De la romani (stră-români) la „vlahi”.

Cu toate tulburările provocate de năvălirea şi ocupaţia


hunilor, în care stră-românii au fost destul de implicaţi fiind
menţionaţi de izvoarele scrise ca "romani", viaţa economică în
teritoriile locuite de „romani” nu a încetat.
Priscus, ambasador al Constantinopolului la curtea lui Attila,
în drumul său spre reşedinţa acestuia, în anul 448 când trece peste
teritoriile locuite de populaţia romanizată, cărora noi le zicem stră-
români sau români vechi, pe teritoriul de azi al României, prin
Banat, întâlneşte sate locuite de oameni gospodari care-şi produceau
cele necesare traiului lucrând pământul şi protejaţi de aprigul
cuceritor.
Acesta îl ameninţa pe împăratul din Constantinopol cu război
dacă „romanii” care cultivă ţara cucerită de el (de Attila) nu-i vor
fi restituiţi. De la aceşti oameni gospodari se aprovizionează Priscus
45
cu cele necesare drumului său, uneori din târguri 3 .
În anul 587, cu ocazia uneia din năvălirile avarilor peste
Dunăre, în Peninsula Balcanică, cronicile bizantine consemnează
câteva cuvinte romanice în care mulţi istorici şi filozofi văd cea
dintâi menţiune a limbii române vorbite la sud de Dunăre de către
stră-românii (românii vechi) care luptau alături de alături de
armata imperială. În timp ce armata bizantină se îndrepta
împotriva avarilor, de pe spatele unui animal a căzut bagajul unui
soldat din primele rânduri, pe care camarazii săi l-au atenţionat cu
cuvintele „torna, torna, fratre” 4 .
Contactul dintre slavii migratori şi populaţia romanică de la
nord de Dunăre cu ocazia invaziei, început în a doua jumătate a
secolului al VI-lea, coincide şi cu primele denumiri date localnicilor
romanici, în legătură cu termenul de vlah. Astfel, în drumul lor prin
câmpia munteană spre sudul Dunării, slavii au dat numele de Vlaşca
„Ţara Vlahilor”, adică a romanilor, a neslavilor, şi numele de
„Vlăsia” - de la care au rămas în toponimie „Codrii Vlăsiei”,
consemnând prin aceasta prezenţa strămoşilor noştri în Muntenia în
secolul al VI-lea.
Procopius ne informează că la venirea lor, la nord de Dunăre
se vorbea limba latină. Slavul Chilbudios, care învăţase limba latină
la nord de Dunăre, se dădea drept general roman, dar a fost
demascat „cu toate că vorbea latineşte” 5 .
Înainte de generalizarea şi folosirea numelui de vlah pentru
români, în Strategikonul lui Maurikios se menţionează elementul
roman la nord de Dunăre la începutul secolului al VIII-lea, iar în
Acta Sancti Demetrii, găsim dovada persistenţei elementului roman
atât la nord cât şi la sud de Dunăre, la sfârşitul secolului al VIII-lea
şi în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Potrivit ştirilor provenite
de la Maurikios, şi celor din partea împăratului bizantin Constantin
al VII-lea Porfirogenetul (919 - 959), care, în lucrarea sa De
administrando imperio, înfăţişează întrepătrunderea lumilor
paleoslave cu cea protoromână, populaţia românească din vremea sa
era semnalată cu denumirea de „romani”, iar bizantinii cu
denumirea de „romei”. Din aceasta se poate trage concluzia că
afirmaţia împăratului stă la cumpăna dintre sfârşitul procesului de
etnogeneză şi totodată prima manifestare a conştiinţei noului popor.
Constantin al VII-lea îi consideră pe aceşti „romani” urmaşii
coloniştilor romani şi afirmă că „ei se numesc romani şi acest nume
l-au păstrat până astăzi” 6 .

2. Primele mărturii despre români sub numele de vlahi.

46
Primele mărturii scrise despre români se referă la populaţia
românească, vlahii din sudul Dunării. Românii sud-dunăreni s-au
aflat în contact mai direct cu politica europeană prezentă în scrierile
epocii, existând ştiri care îşi păstrează în egală măsură valoarea şi
pentru românii din nordul fluviului, ca urmare a numelui comun ce
oglindeşte originea şi limba lor comună 7 .
Referitor la prima menţiune a numelui de vlah, părerile
istoricilor care s-au ocupat de acest aspect din istoria poporului
român sunt diferite, dar aceştia sunt în unanimitate de acord cu
perioada în care aceştia apar în sursele istorice, a doua jumătate a
secolului al X-lea.
Prima ştire despre vlahii din Balcani este considerată cea din
anul 976 şi i se atribuie cronicarului bizantin Kedrenos, care ne
spune că David, unul din fraţii ţarului bulgar Samuil, a fost ucis
între Castoria şi Prespa, la locul numit „Stejarii frumoşi” de nişte
„vlahi chervagii” (căruţaşi) 8 .
A doua oară, vlahii sunt amintiţi în anul 980, când printr-un
document, împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul acordă lui
Niculiţă domnia peste „vlahii din Elada” 9 .
Aceste două ştiri au constituit obiectul unor dispute referitor
la siguranţa şi veridicitatea informaţiei privitoare la prima atestare
scrisă a românilor şi părerile au rămas împărţite.
În timp ce unii istorici consideră ca primă ştire despre români
pe cea din 976, alţii contestă această ştire socotind-o aproximativă şi
leagă prima amintire a românilor de anul 980, arătând că românii
sunt amintiţi alături de pecenegi, chiar în secolele IX- X 10 .
Există şi părerea că prima menţiune a numelui de vlah ar
proveni de la armeanul Moise din Choren, într-o geografie, care în a
doua jumătate a secolului al IX-lea aminteşte „ţara necunoscută
Balak”. Cam în aceeaşi perioadă este citată şi opera lui Mattahor al
Maqdisi, în care vlahii sunt amintiţi pe la 966 ca popor separat 11 .
După alte opinii, cea mai veche pomenire a românilor e aceea
a vlahilor din Transilvania (împreună cu slavii), din prima jumătate
a secolului al X-lea, făcută de către notarul anonim al regelui Bela al
Ungariei care, relatând venirea ungurilor în Panonia, afirmă că
aceştia au găsit o populaţie numeroasă, alcătuită din mai multe
neamuri, între care erau şi românii (vlahii, în text Blahii), pe care-i
identifică cu descendenţii direcţi ai romanilor. Tot acest cronicar,
Anonymus, susţine că „în spaţiul carpato-panonian a existat o
comunitate romană permanentă şi că ungurii au izgonit pe români
din Panonia” 12 .
Există şi opinii potrivit cărora, primele informaţii scrise
despre români ar data din secolul al XI-lea sau chiar al XII-lea cu
47
menţiunea că „alcătuirea şi dezvoltarea organică a acestui popor
aparţine unei epoci anterioare” .
Indiferent de părerile istoricilor referitoare la primul
document care-i menţionează pe români, un lucru este cert: prima
menţionare are loc în a doua jumătate a secolului al X-lea şi trebuie
reţinut faptul că apariţia denumirii de vlah sau valahus dat
românilor de către străini în evul mediu, marchează sfârşitul
etnogenezei româneşti. Noua entitate care moştenea întreaga
Romanie Orientală îşi făcuse apariţia în istorie.

3. Izvoare despre migraţii de români în sudul Dunării.

Există documente despre românii din Panonia şi Dunărea de


Mijloc, care au fost „goniţi” de către unguri şi bizatini de pe locurile
lor şi au îngroşat numărul românilor balcanici.
Strategiconul lui Katakalon Kekaumenos, în jur de anul 1075,
în care scriitorul, general bizantin, după ce-şi arată ostilitatea faţă
de vlahi care „nu ţin niciodată credinţa cuiva, cum nu au făcut-o
nici vechilor împăraţi romani” (deci îi consideră urmaşi ai dacilor
supuşi de romani care moşteneau aceeaşi sete de libertate
nesupunându-se uşor cotropitorului), ne informează că aceştia
(vlahii) care trăiau în apropierea Dunării şi pe Saos, pe care îl
numim Sava, s-au răsculat împotriva bizantinilor, dar „romanii
furioşi îi zdrobesc”, silindu-i să se retragă spre sud în Epir şi
Macedonia şi să se aşeze în Elada 13 .
În Povest vremennâh let (Povestea anilor trecuţi), sau Cronica
lui Nestor, scrisă la Kiev la începutul secolului al XII-lea, cronicarul
rus arată că ungurii nomazi atunci când au ajuns în Panonia s-au
ciocnit cu românii (vlahii) şi cu slavii, pe care i-au înfrânt, i-au
supus pe slavi, iar pe români i-au alungat... Parte din cei alungaţi au
plecat spre sud, parte la românii nord dunăreni 14 .
Descriptio Europae Orientalis, scrisă la 1308 de către un
călugăr dominican francez, afirmă că „între Macedonia, Ahaia şi
Tesalonic, există un popor foarte mare şi numeros, care se numeşte
români, care odinioară au fost păstorii romanilor şi care altădată
locuiau în Ungaria (Panonia)... Dar apoi, alungaţi de acolo, ei
(românii) s-au refugiat în părţile astea” 15 .
48
La fel, notarul anonim al regelui Bela al Ungariei, susţine,
după cum am mai relatat, poate într-unul din cele mai vechi izvoare
despre români, cunoscuţi sub numele de vlahi, că ungurii i-au
izgonit pe românii din Panonia, care erau organizaţi într-o
„Comunitate română permanentă” în spaţiul carpato–panonian 16 .
Aceste izvoare, scrise independent, în vremuri şi arii diferite,
consemnează o deplasare a populaţiei romanice, a românilor, de la
nord spre sud de Dunăre şi nu invers, cum susţin adversarii
continuităţii, deşi afirmaţiile lor aberante nu sunt susţinute de nici o
dovadă.
Culmea ironiei este că teoria migraţionistă, susţinută de cei
mai fanatici adversari ai continuităţii, este combătută chiar de un
cronicar ungur, astfel că aceştia sunt puşi în situaţia să-şi contrazică
unul din cei mai erudiţi şi mai de încredere cronicari medievali.

4. Tradiţia existenţei românilor în Panonia, Transilvania, la


nord şi sud de Dunăre în cronicile medievale.

În urma victoriei hunilor din anul 447, când limesul danubian


a fost pierdut, „biciul lui Dumnezeu”, Attila, a anexat pe lângă
malul stâng al Dunării şi pe malul drept o fâşie de teritoriu lată de 5
zile de drum spre sud, aproximativ pe linia Balcanilor, zonă locuită
de populaţia romanizată, stră-românii, viitorii români. În
evenimentele legate de năvălirea hunilor în Europa, fapt de
importanţă deosebită pentru acea perioadă, care a fost menţionat în
scrierile de mai târziu, alături de alte popoare din centrul şi sud-
estul continentului, au fost implicaţi şi protoromânii, atât în Panonia
cât şi de o parte şi de alta a Dunării.
Tradiţia acestor participări a vechilor români la evenimentele
legate de Attila, a fost transmisă oral din generaţie în generaţie, şi
cum hunii erau socotiţi strămoşi ai ungurilor, nu a fost greu ca
documentele medievale, cronicile, prin extrapolare să-i amintească
pe români la curtea regelui Attila, sau contemporani cu acesta când,
în realitate, se refereau la românii pe care ungurii, la venirea lor i-
au găsit în Transilvania şi Panonia.
Şi aşa, greşeala nu este prea mare, deoarece, prin secolul al V-
lea, în perioada lui Attila, procesul de etnogeneză românească, de
transformare a latinofonilor din Dacia, Moesia şi chiar Panonia în
stră-români şi apoi români, era în plină desfăşurare. Nibelungenlied
(Cântecul Nibelungilor), epopeea germană redactată în jur de 1200,
49
aminteşte de participarea ducelui Ramunc din „Ţara Românilor”
(Walachenland), conducătorul a 700 de români printre oaspeţii lui
Attila, la nunta acestuia cu Krimhilda.
De fapt, este vorba de căsătoria Gizelei de Bavaria cu regele
Ungariei Ştefan I cel Sfânt (997 - 1038). „Aci era şi ducele Ramunc,
din ţara vlahilor; cu 700 de oameni venise el în grabă. Ca şi păsările
zburătoare se vedeau ei sosind”. Unii istorici români îl consideră pe
Ramunc un personaj fictiv, care purta numele poporului său, iar
Walachenland (Ţara Vlahilor sau Românilor) era o formaţiune
social - politică locală incipientă, care prefigurează apariţia Ţării
Româneşti.
Nicolae Iorga şi Gh. I. Brătianu văd în Ramunc un personaj
real . Indiferent care este părerea istoricilor despre ducele Ramunc,
17

important este faptul că acest duce conducea o formaţiune politică


destul de importantă, dacă îşi poate permite să vină la un asemenea
eveniment cu o suită de 700 de oameni.
Biterolf und Dietleib, poem epic compus între anii 1254 – 1268,
aminteşte de ducele Râmunge din Ţara Românilor. Râmunc sau
Râmunge, din „Ţara Românilor” este o persoană destul de distinctă
în cadrul evenimentelor consemnate şi era probabil conducătorul
acelei formaţiuni statale denumită „Ţara Românilor”.
Die Klage, o continuare a Cântecului Nibelungilor, scoate în
evidenţă din nou un personaj cu un anumit rang în „Ţara
Românilor”: Sigener von Walâchen 18 .
Biografiile romanţate ale lui Attila, amintesc de asemenea pe
români printre aliaţii săi. Astfel, Codicele de la Biblioteca Marciana
din Veneţia (secolul al XIV-lea), Codicele de la Biblioteca
Ambrosiană din Milano (secolul al XV-lea) şi varianta latină a vieţii
lui Attila de la Biblioteca municipală din Verona (secolul al XVI-
lea), consemnează printre aliaţii regelui hunilor pe cumani, români,
bulgari, unguri, iar poemul cavaleresc La guerre d’ Attila, scris între
1358 -1368 de către Niccolo de Casola, ne informează că Attila,
ajuns rege al Ungariei şi al sarazinilor, avea între supuşii săi pe
cumani, bulgari, români şi tătari 19 .
Ideea existenţei românilor în Panonia şi bazinul Dunării, de la
Attila şi până la venirea ungurilor, a fost preluată şi de unii
umanişti:
- Anton Verantius (1504 - 1573), care-i desemnează pe ro -
mâni drept „păstori ai romanilor” (pastores romanorum) şi-i
aminteşte pe vlahi sau vlasi prin tot Iliricul, din Macedonia şi
Panonia de jos, până la Istru şi la ţărmul Dalmaţiei, specificând că
vlahii îşi trag originea de la romani, după o idee luată din cronicile
maghiare.
- Frideric Menius scrie pe la 1632, că în vremea lui Attila,
50
românii au populat Moesia şi Dacia, numite ulterior Ţara
Românească, Transilvania şi Bulgaria.
- cronica latino-maghiară, bine informată, Gesta Hunorum
et Hungarorum, scrisă de Simon de Keza, care a trăit în mijlocul
românilor şi i-a cunoscut bine, îi consideră şi prezintă pe români
drept singurii urmaşi ai Romaniei Orientale, şi numai ei ar fi rămas
în Panonia în vremea hunilor. Acest cronicar plasează începuturile
vlahilor în vremea hunilor, subliniind ideea continuităţii elementului
roman, reprezentat în vremea sa de vlahi 19 .
- în anul 1027, Analele de Bari consemnează pe români,
care apar ca înregimentaţi în armata împăratului Constantin al
VIII-lea, participanţi la o expediţie a împăratului Bizanţului
împotriva Saracenilor din Sicilia. Mai târziu, Alexie Comnenul va
căuta să umple golurile coloanelor din armată chemând sub steaguri
oameni aleşi din rândul păstorilor vlahi 21 .
- în secolul al XV-lea, cronicarul italian Bartolomeo
Platina scrie despre românii din nordul Dunării, care în anul 1205
au dat ajutor bizantinilor împotriva cruciaţilor. „...românii,
odinioară romani, locuiesc pe malul de dincolo de Dunăre şi erau
vecini cu bulgarii 22 . Acesta este un text foarte clar care confirmă
(pentru a câta oară?) latinitatea poporului român şi continuitatea sa
la nord de fluviu, independent de statul bulgar.

5. Informaţii despre primele forme de organizare socială şi


politică a românilor.

După cum am relatat anterior, venirea slavilor şi apoi a


bulgarilor, a rupt monolitul Romanităţii Orientale care a fost
împărţită în două părţi: una la nord de Dunăre, care a constituit un
centru al apariţiei românilor după ce au fost asimilaţi slavii
minoritari, şi alta la sud, în Peninsula Balcanică, formată din
românii vechi dislocaţi din spaţiul Danubiano - Balcanic, împinşi de
slavi şi bulgari spre regiunile muntoase din sud, unde au luat
naştere insule de populaţie protoromână, care au fost alimentate şi
de populaţia din Panonia izgonită de invazia ungurilor.
Această populaţie de limbă romanică, românii, numiţi de
izvoare vlahi, în cursul evului mediu se găsea în număr destul de
mare în numeroase regiuni ale Peninsulei Balcanice.
Un grup compact de vlahi locuiau în Munţii Pindului şi în îm -
prejurimi, în ţinuturi cunoscute sub numele de Vlahia şi anume
Vlahia Mare în Tesalia, Vlahia Mică în Etolia şi Acarnania şi Vlahia
de Sus în Epir. La fel Macedonia, cu ţinutul Meglenei numită şi
Karadjova şi cu vecinătăţile Bitolia, Ohrida, Veria, Vlahoklisura,
51
Moscopole, era plină de populaţie vlahă.
La începutul secolului al XII-lea, pe la 1105, găsim vlahi în
Peninsula Calcidică, aproape de Muntele Athos. Alţi vlahi locuiau în
partea de apus a Traciei pe lângă râul Mariţa, apoi în Munţii Hemus
(Balcani), unde se întâlneau pe ambele versante, unele localităţi din
jurul Sofiei (de exemplu, Văcărel, Păsărel, Cercel etc.) păstrându-şi
până azi numele de origine română, precum şi în regiunea Nişului şi
în zona Skutari – Ipek 23 .
Vlahii din munţii Bulgariei erau cu mult mai mulţi şi mai în
largul lor. Au rămas mari goluri de populaţie în urma cuceririi
ţaratului bulgar de către Vasile al II-lea Bulgaroctonul.
Războaiele acestuia au avut ca urmare nu numai căderea
politică şi militară a statului bulgar, ci şi pierderi demografice
pentru a face să dispară pentru totdeauna pericolul bulgar. De
aceea, imperiul a dus chiar o politică de colonizare în vederea
ocupării cu populaţie a ţinuturilor rămase libere.
Pe teritoriile părăsite sau pustiite în timpul războiului s-au
reîntors românii să le reocupe, sătui de suferinţele şi lipsurile
îndurate cât au locuit prin munţi pentru a nu avea de-a face cu
asuprirea invadatorilor.
Familia imperială a Comnenilor a adoptat o tactica de
menajare şi seducere a vlahilor munteni, rebeli şi buni soldaţi, de
multe ori prezenţi chiar şi în armata bizantină.
Beniamin de Tudela ne dezvăluie şi un alt motiv pentru care
românii erau avantajaţi sub dinastia Comnenilor. El ne spune că
împăratul Manuel Comnenul, în timpul căruia a vizitat
Constantinopolul, are „o deosebită înclinare sau simpatie faţă de
vlahi, ca unul ce se trage din neamul lor”.
Vlahii se înmulţiseră foarte mult prin secolele XI - XIII, mai
ales începând cu Alexie Comnenul, când aflăm că „Vlahii mişunau
ca roiul de albine”. Ei se revărsau la sud de Balcani până dincolo de
Meglenia, „locuită de mulţimea vlahilor”, încât colonia de pecenegi
stabilită aici în anul 1091 sub Alexie Comnenul a fost românizată.
Numărul mare de români se poate deduce şi din cronica
călugărului german Ansbertus, care spune că în timpul
confruntărilor cu bizantinii, Petru, domnul vlahilor şi bulgarilor a
pus la îndemâna lui Frederic Barbarosa un corp de 40.000 de vlahi
şi cumani pentru cucerirea Bizanţului. Aceeaşi cronică ne asigură
că, în acelaşi scop, la îndemâna Imperiului German stătea o armată
de peste 60.000 de sârbi şi vlahi.
În perioada de după anul 1018, după cucerirea statului bulgar
şi în perioada următoare (secolul al XI-lea şi prima jumătate a
secolului al XII-lea), „Balcanii de-a lungul şi de-a latul, până dincolo
52
de râul Morava (Serbia), gemeau de o covârşitoare mulţime de
români” 24 .
Numeroase sate de vlahi, din Ohrida până în Peninsula Istria,
au rămas necuprinse în Vlahiile care s-au constituit în tot spaţiul
sud-est european. Începând cu secolul al XII-lea, odată cu
organizarea unei cancelarii regale, apar şi primele menţiuni despre
vlahii din regatul sârb în documentele date de regele Ştefan
Nemanja (1166 - 1198), banul Bosniei (1235 - 1240, 1249), regele
Ştefan Uroş, precum şi de urmaşii acestuia. Aceste documente îi
semnalează pe vlahi în ţinutul Prizrenului, pe cursul superior al
râului Lim, la vest de Kosovo Polje şi pe cursul in ferior al râului
Narenta, care trăiau organizaţi în cnezate sau judecii. Vlahii mai
sunt menţionaţi în jupele Siretina şi Kutanska, iar un „pământ al
vlahilor”, desigur tot o formă incipientă de organizare social–
politică, este menţionat în zona Kijevo.
Documentele medievale sârbeşti mai menţionează pe vlahii
care locuiau în munţii din apropiere de Sitnica, dăruiţi mănăstirii
Cracovica, cât şi sate de vlahi de pe valea Drimului, dăruite
mănăstirii Decani. Toponimia românească foarte bogată (vezi
Decani, Durmitor, Vizitor, Pârlitor etc.) din Serbia constituie şi azi o
dovadă a existenţei şi numărului mare de vlahi. Regiunea dintre
Vidin şi Morava şi-a păstrat până azi, în mare parte, caracterul
românesc, ca urmare a numărului mare de vlahi care au locuit-o.
Clericul Ansbertus ne mai informează că în anul 1189,
participanţii la cea de-a treia cruciadă au fost atacaţi de vlahii care
locuiau între Timoc şi Morava.
În documente sunt pomeniţi Vlaska Pianina (Munţii
Româneşti, ca urmare a numărului mare de români care locuiau
aici), iar mulţimea românilor la hotarul dintre Serbia şi Bulgaria îi
determină pe balcanistul Sanfeld să afirme că între cele două
neamuri slave s-au interpus vlahii din regiunea Moravei.
În Bosnia există o regiune muntoasă numită Stari Vlah
(Valahia veche), care se întindea până la Munţii Romanija, de lângă
Sarajevo.
La Raguza, foarte multe documente amintesc existenţa
elementului românesc la est de această republică medievală, ca şi pe
teriroriul Bosniei. Nicolae Ujlah se intitula în a doua jumătate a
secolului al XV-lea ca rege al Bosniei şi Valahiei, fapt care denotă
importanţa elementului românesc din acea vreme în Bosnia.
Elementul românesc era foarte numeros şi în Croaţia în
secolul al XIV-lea. Pe râul Cetinie, într-o zonă locuită de vlahi, se da
o luptă între banul Croaţiei, Mladen, şi banul Sloveniei, primul
bucurându-se de ajutorul şi prietenia vlahilor.
53
În anul 1436, vlahii primesc din partea lui Hans Frankopan,
pe care-1 ajutaseră în lupta cu Sigismund, regele Ungariei, privilegii
prin care erau întărite drepturile acestora de a se conduce după
„legea românească” (Jus Valachicum).
În documentele din secolul al XV-lea, în Croaţia, este
menţionat şi un comite al vlahilor.
În anul 1070, într-un hrisov al regelui croat Keasima, se
menţionează vlahi pe insula Pago. Vlahii locuiau de asemenea, în
jurul cetăţilor Vrhrika şi Ostroviţa, iar de cetatea Knin aparţineau
„vlahii regali”.
Din românitatea sud-dunăreană s-au păstrat grupuri
compacte de aromâni în Albania, iar din restul romanităţii orientale
s-a format grupul etnic al istroromânilor.
Populaţia românească a Evului Mediu, până la apariţia
primelor forme statale, „trăia în grupuri de mase impunătoare, foarte
conservatoare şi organizate”, nu forma numai aşezări sau enclave
mici şi răzleţe 25 .
Numărul mare al elementului etnic de origine romană,
românii (vlahii, în denumirea străinilor) din Serbia, Albania,
Grecia, Bulgaria şi mai ales la nord de Dunăre, unde se află centrul
de greutate al românismului, a dus în cadrul evoluţiei istorice
ulterioare la formarea mai multor vlahii (forme de organizare
politică prestatală şi apoi la apariţia statelor feudale româneşti de
sine stătătoare).
Există o mulţime de documente care demonstrează că încă din
secolele VIII - X românii se găseau în stadiul de a forma state
incipiente. În secolele X - XII, existau autonomii teritorial-politice
ale romanităţii răsăritene, vlahi, valahi - în izvoarele străine,
români, aromâni în vorbirea proprie, care îşi semnalează prezenţa
sub denumirea de „Ţara Vlahilor”, „Valahia”, „Vlahia”, în cadrul
unor acţiuni politice şi militare.
Primele realităţi politice româneşti sunt semnalate în spaţiul
balcanic, care la cumpăna dintre secolele al X-lea şi al XI-lea se afla
sub stăpânire sau influenţă bizantină şi în contact mai direct cu
realitatea europeană, fapt care a făcut ca existenţa acestora să apară
în documentele vremii. Aceste documente, după cum am afirmat
anterior, îşi păstrează în egală măsură valoarea şi pentru românii
din nordul Dunării, ca urmare a numelui, originii şi limbii comune.
Documentele secolelor VIII - XI consemnează primele forme
de organizare social-politică pe teritoriul Transilvaniei. Astfel,
Anonymus, notarul regelui ungar Bela al III-lea, bun cunoscător al
realităţilor social politice din Transilvania, în lucrarea sa Gesta
Hungarorum (Faptele Ungurilor), menţionează pe larg existenţa
54
românilor organizaţi în ducate sau voievodate, din secolele VIII - X,
conduse de duci sau voievozi, care au luptat cu îndârjire împotriva
ungurilor pătrunşi în Transilvania. Aceşti conducători de ducate sau
voievodate aveau oşti organizate, cetăţi puternice şi legături politice
şi economice cu Imperiul Bizantin. Conform informaţiilor lui
Anonymus, confirmate apoi de rezultatele cercetărilor arheologice,
în Transilvania existau: ducatul sau voievodatul lui Menumorut, cu
centrul la Biharea; ducatul sau voievodatul lui Gelu, ducele
românilor (dux Blachorum), şi adevăratul conducător al
Transilvaniei (Gelou, vero dux Ultrasilvanus), care a pierit în
luptele cu ungurii apărându-şi glia strămoşească; ducatul sau
voievodatul lui Glad în Banat.
În lucrarea sa, Anonymus aminteşte pe români şi în Panonia
încă în anul 896, peste care au venit ungurii. Deci, în Transilvania,
dominaţia triburilor maghiare s-a instaurat, potrivit primei scrieri
istorice ungureşti (Gesta Hungarorum), cu forţa, după înfrângerea
căpeteniilor locale, duci sau voievozi, care se aflau în fruntea unor
autonomii teritorial - politice româneşti 26 .
La anul 980, împăratul bizanţului, Vasile al II-lea
Bulgaroctonul, acordă tesalianului Niculiţă „domnia peste vlahii din
Elada”. Formaţiunea condusă de ducele Niculiţă, investit ca domn
de Constantinopol, reprezenta nucleul din care s-a dezvoltat ulterior
Vlahia Mare (Megali Vlahia), una din cele mai însemnate vlahii
balcanice, o autonomie românească ce s-a menţinut până în vremea
stăpânirii otomane. Aceşti români balcanici, zişi sudici, aromânii, au
coborât, şi nu de bună voie, în Tesalia, din nordul Peninsulei
Balcanice, despărţindu-se de populaţia românească formată pe
ambele maluri ale Dunării, în vremea primului ţarat bulgar; sunt
vlahii din tema bizantină a Eladei şi strămoşii aromâ nilor care
trăiesc azi acolo 27 . Aceşti români s-au răsculat împotriva bi-
zantinilor în timpul împăratului Constantin Ducas (1059 - 1067),
care anulând avantajele acordate de Comneni, a supus populaţia la
grele încercări.
În anul 1066, conducătorii macedo-românilor, apăsaţi de
biruri, s-au adunat în Larisa şi au pus la cale răscoala generală, în
fruntea căreia au reuşit să-1 aducă pe însuşi guvernatorul local,
Niculiţă. Dacă după 86 de ani, deci după o generaţie sau două în
fruntea "Vlahiei Mari", acest al doilea Niculiţă era urmaşul direct al
celui menţionat în anul 980, ţinând cont că la români sunt foarte
frecvente cazurile când fiul poartă numele mic al tatălui, probabil
avem de-a face cu o moştenire ereditară a funcţiei de "guvernator"
local, conducător, duce al românilor. Niculiţă a încercat la început
să-i tempereze pe răsculaţi. Scriitorul bizantin Kekaumenos, ne

55
relatează: „Când ei au vestit vlahilor că şi protospatharios Niculiţă
Delphinas ni s-a alăturat... aceştia s-au bucurat foarte şi voiau chiar
să se ducă toţi la dânsul. El însă...s-a dus unde erau ei adunaţi. Când
l-au văzut aceştia, i-au sărit în întâmpinare cu supunere şi după ce
au descălecat, l-au salutat şi l-au condus în mijlocul lor, spunându-
i: Noi te vrem ca un părinte şi nu stăpân...Şi fiindcă ai venit, spune-
ne în privinţa planului acesta, ce avem de făcut? Iar el le-a spus că
ăsta nu e lucru bun, căci... îl supărăm pe împărat, care poate să pună
în mişcare împotriva noastră neamuri multe şi să ne prăpădească. Şi
apoi cum e luna iunie şi cum avem să secerăm dacă se face răscoală?
Şi le-a vorbit vlahilor: Unde vă sunt dobitoacele şi nevestele? Ei au
zis: în Munţii Bulgariei. Căci aşa li-e obiceiul, ca dobitoacele şi
familiile lor să stea din luna aprilie până în luna septembrie în munţi
înalţi şi în locuri foarte reci.” 28
Capii mişcării se întâlneau la casa unui român din Larisa,
numit Verivoi, unde pe lângă gazda Verivoi, mai erau Ioan din
Grimiani, Grigorie Bumbăcarul şi Teodor Seribon Petastos.
Mişcarea a luat avânt şi s-a extins în toată Tesalia. Răsculaţii s-au
aliat cu bulgarii şi au pus în pericol stăpânirea bizantină asupra
provinciei.
Împăratul, îngrijorat şi înfricoşat, promite răsculaţilor, la
întâlnirea cu şefii acestora, sub jurăminte înfricoşătoare, cu icoane
şi cu daruri că va scădea impozitele. În acest caz, Niculiţă trece de
partea împărăţiei reuşind să atragă şi unele căpetenii ale
răsculaţilor.
Astfel, căpetenii ca Slavota al lui Carmalac şi Verivoi sunt cei
dintâi eroi din istoria luptei neamului românesc pentru
independenţă şi drepturi sociale.
Răscoala vlahilor din Tesalia şi-a atins scopul de vreme ce ne
vin ştiri despre neatârnarea absolută a vlahilor munteni. Iar nu
peste multă vreme, această parte din Imperiul Bizantin, locuită de
români se va numi Vlahia Mare.
Cronicarii francezi ai celei de-a doua cruciade, o vor numi
„Blachie la Grande”, „o ţară puternică, înconjurată din toate părţile
de munţi, inaccesibilă”.
I s-a spus Vlahia Mare pentru a o deosebi de alte Vlahii
constituite ulterior în secolele XIII-XIV 20 .
O cronică a slavilor scrisă pe la 1160 - 1170 de un preot anonim
din Diocleea, comentând venirea bulgarilor în Peninsula Balcanică,
înfăţişează procesul de asimilare al românilor sudici de către slavii
balcanici, doar în unele regiuni ale peninsulei. El descrie efectele
provocate de invazia bulgară şi dislocarea acestei „provincia
Latinorum”, locuită de „romani” şi care în timpul său, începând cu
56
secolul al XI-lea se transformă într-o „Valachia”. Acest termen de
„Valachia” a fost folosit pentru prima dată de Beniamin de Tudela,
contemporan cu autorul cronicii slavilor, care spune că era locuită de
vlahi, care erau urmaşii romanilor 30 .
În secolul al IX-lea, geograful armean Moise din Choren
(Chorenati) aminteşte aşezările întărite sub autoritatea unor cnezi
sau juzi, locuri de apărare în faţa migratorilor invadatori, pe care le
numeşte în comun, „ţara necunoscută căreia i se zice Balak, şi care
se află la nordul Bulgariei” 31 . Termenul Balak este sinonim cu
valach, blach, cuvinte care în limbile germanice îi desemnau pe
romanici pentru a-i deosebi de celelalte popoare şi seminţii.
Cronica orientală Oguzname (Cronica lui Oguz - Han), cea
mai veche cronică turcească cunoscută până în prezent, în secolul al
IX-lea, atestă prezenţa vlahilor (Ulakos) la nordul Dunării, în „Ţara
Valahilor” (Ulak ili), care nu voiau să se supună cumanilor 32 .
Existenţa unei „Ţări a valahilor” (Ulak ili) în secolul al IX-
lea, demonstrează existenţa românilor organizaţi într-o formă
social-politică, „ţară” înaintea stabilirii cumanilor la Dunărea de
Jos în secolul al IX-lea.
Despre existenţa poporului român şi ţara sa se ştia şi în lumea
persană. Un tratat al geografului persan Gardizi, institulat Podoaba
istoriilor scris după unii istorici între anii 1049 - 1053, iar după alţii
în anul 1094, prezentând realităţile etnice şi politice ale Europei
răsăritene, aminteşte între slavi (bulgari), ruşi şi unguri, „un popor
din Imperiul Roman (Râm) şi toţi sunt creştini. Şi ei sunt mai mulţi
decât maghiarii”. Gardizi fixează acest popor între Dunăre şi un
munte mare - bineînţeles Carpaţii şi este vorba de românii carpato –
danubieni 33 .
Descriptio Europae Orientalis, scrisă pe la 1308, document
care menţionează o migraţie a vlahilor în sud, şi nu în nord, mai
aminteşte că „vlahii sunt un popor foarte mare şi răspândit”, care
locuiau o ţară „mare şi bogată” 34 .
În fostul ţarat bulgar, desfiinţat de Vasile al II-lea
Bulgaroctonul, a existat o episcopie a vlahilor „din întreaga
Bulgarie”. Hrisovul edict dat de împărat în anul 1020, hotărăşte ca
„vlahii din întreaga Bulgarie” să fie în ce priveşte cele bisericeşti,
sub ascultarea arhiepiscopului de Ohrida. Mai târziu, în această
dioceză (Ohrida) va exista şi un episcopat al vlahilor, deci o

57
organizaţie bisericească autohtonă, fapt ce explica de sigur şi o
existenţă proprie teritorială naţională 35 .
Spre sfârşitul secolului al XI-lea, prin anul 1094, Ana
Comnena, în opera sa Alexiada, aminteşte pe „geţi”, desigur românii
din nordul Dunării, ca fiind un factor însemnat în raportul de forţe
ce se înfruntau în regiunea Dunării. De asemenea, menţionează şi o
autonomie locală, vlahă, la sudul Dunării, condusă de un fruntaş pe
nume Pudilă, care avea şi generali în armata sa bine organizată.
„În timpul nopţii, sosind un oarecare Pudilă, fruntaş al
vlahilor, şi aducând vestea trecerii cumanilor peste Dunăre (în sud),
socoti că trebuie să cheme în zorii zilei la el pe cei mai de seamă
dintre rude şi generali, pentru a se sfătui ce este de făcut”.
Existenţa populaţiei vlahe între Dunăre şi Munţii Balcani,
consemnată în opera Anei, fiică de împărat şi bună cunoscătoare a
realităţilor politice, este contestată, ca orice existenţă a vlahilor, de
către istoricii bulgari 36 .
Tot scriitoarea Ana Comnena, fiică a împăratului Alexie I
Comnenul, ne relatează despre existenţa unor formaţiuni statale şi
în Dobrogea pe la anul 1086. Astfel, sunt consemnaţi „Tatos, numit
şi Chalis şi cu Sesthlav şi cu Satza...unul ţinând în stăpânirea sa
Dristra, ceilalţi Vicina şi celelate” 37 .
Romanitatea Orientală se afirmă tot mai mult în secolul al
XII-lea, prin singurii săi moştenitori, românii, încât existenţa şi
organizarea politică şi militară a acestora era cunoscută până în
Islanda.
În anul 1114, cronicarul islandez Sturluson, aminteşte despre
„Ţara Românilor” (Blokumannland) la nordul Dunării” 39 .
Cel mai vechi hrisov sârbesc păstrat până azi, care face
menţiune despre vlahi a fost dat de jupan Ştefan Nemamja prin anii
1198 - 1199, care cere împăratului bizantin „...dintre vlahi judeţia
lui Radu şi George şi de toţi 170 de vlahi”. Deci Radu şi George sunt
înainte de sfârşitul secolului al XII-lea reprezentanţii autentici ai
unei vechi forme de organizare a vlahilor - judeţia, iar ei erau juzi 39 .
„Ţara Românilor” şi „Ţara Bârsei” sunt amintite în Diploma
regelui Ungariei Andrei al II-lea, care a „dăruit cu dragoste
frăţească lui Herman, negustorul...acea ţară numită Bârsa din
Transilvania... Totodată i-am iertat pe ei şi pe oamenii lor de plata
oricărei vămi când vor trece prin ţara secuilor sau prin Ţara
românilor...”
În anul 1223, acelaşi rege dăruieşte mănăstirii Cârţa „ţinutul
luat de la români”, iar prin diploma din 30 noiembrie 1224,
dăruieşte saşilor de la Orăştie „...pădurea românilor (Silvam
Blacorum) şi a bârsenilor, dimpreună cu apele, ca să le folosească
58
împreună cu sus numiţii români” 40 . Existând o „Ţară a românilor”,
„Ţara Bârsei”, „ţinutul luat de la români” şi „pădurea românilor”,
sigur că avem de-a face cu o autonomie teritorială bine organizată,
care cuprindea o suprafaţă de teren bine delimitată, cu pământuri,
ape şi păduri.
Vlahii din Croaţia, apar într-un document din anul 1322 şi în
continuare, ca luând efectiv parte la istoria medievală a Croaţiei,
cărora în urma serviciilor aduse, le este conferită „Legea vlahilor”,
deci o lege a unei organizaţii vlahe, cu drepturile de care se bucurau
românii 41 .
Toate aceste documente, din surse diferite ca autor, timp şi
spaţiu, dovedesc că poporul român, format deja, trăia în cadrul
unor formaţiuni statale incipiente, proprii, mai mult sau mai puţin
avansate politic, militar şi social, iar conştiinţa romanităţii se va
consolida în cadrul evoluţiei istorice ulterioare, întemeindu-se şi pe
latinitatea limbii române.
Primele forme autonome ale vlahilor sunt „vlahiile”. În
secolele XIII – XIV, pe lângă Vlahia Mare din Tesalia şi aşezările
vlahe sau „ţările vlahe” din Munţii Dunării, mai apar: Vlahia Veche
(Stari Vlah), în cordonul muntos care desparte Bosnia, Herţegovina
şi Muntenegru de Serbia; Vlahia de Sus, în Epir; Vlahia Mică în
Etolia şi Arcanania; o „Vlahorynechinoi” în sudul Macedoniei; o
serie de vlahii în Munţii Balcani şi în Munţii Rodopi; un alt grup de
vlahii se întindeau din sudul Dobrogei până la Anhialos şi Marea
Neagră; Vlahia Albă la Dunărea de Jos (Muntenia), Vlahia Neagră
dintre Carpaţi şi Nistru (Moldova). Mai exista o Vlahie Mică
(Oltenia), o Romanija în Bosnia şi încă alte vlahii 42 .

6. Alte menţiuni ale românilor (vlahilor) în evul mediu, după


desăvârşirea etnogenezei româneşti.

Începând cu secolul al XI-lea, izvoarele care-i menţionează pe


români se înmulţesc, ca urmare a faptului că poporul român
devenise deja o realitate în istoria vremii, consemnat ca atare.
Numele de român este amintit şi cunoscut tot mai des atât în
vecinătate, cât şi în cele mai îndepărtate colţuri ale Europei.
O inscripţie runică de pe una din pietrele comemorative din
Sjonhem, insula Gotland, constituie cel mai vechi izvor scris care
atestă prezenţa romanilor la răsărit de Carpaţi la sfârşitul secolului
al XI-lea. În inscripţie se arată că varegul Rodfos fusese omorât de
„Blakumen în timpul călătoriei în străinătate”. Denumirea de
„Blakumen” este considerat ca varianta scandinavă a numelui
vlahilor 43 .
59
Tot românii de la răsărit de Carpaţi sunt amintiţi în secolul al
XI-lea (circa 1070), când o armată alcătuită din „ruteni, pecenegi şi
valahi” a fost ridicată de ducele Viaceslav de Polaţk, împotriva
regelui Boleslav.
Pe la mijlocul secolului al XII-lea, cu ocazia expediţiei din
anul 1148 la nordul Dunării împotriva cumanilor, bizantinii au luat
prizonier pe un şef cuman numit Lazăr. După nume, acesta nu poate
fi decât un român, „şef local” care intrase alături de cumani în
„elita” societăţii respective. Acest aspect al populaţiilor mixte la
nord sau sud de Dunăre, în care românii predominau alături de alţi
migratori, cuceritori temporari şi în trecere, este exclus de către unii
istorici bulgari, neacceptând mai ales existenţa românilor 45 .
Din nou sunt menţionaţi valahii din părţile Moldovei de către
scriitorul bizantin Nichita Choniates, în anul 1164, când l-au primit
pe fugarul Andronic, viitorul împărat Andronic I (1183 - 1185), în
timp ce se îndrepta spre cnezatul Haliciului şi l-au dus înapoi la
împărat 46 .
Scriitorul bizantin Ioan Kinnamos, secretarul împăratului
Manuel I Comnenul (1143 -1180), ne informează despre participarea
vlahilor nord-dunăreni la conflictele militare ale bizantinilor cu
ungurii (1166 - 1167): „Leon, numit şi Batatzes (comandant
bizantin), care aducea altă oaste numeroasă din altă parte, ba chiar
şi mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai
celor din Italia...”.
În legătură cu „mulţimea de vlahi”, menţionată de Kinnamos
au existat opinii diferite referitor la locul de unde au fost recrutaţi
aceştia. Unii istorici cred că este vorba de vlahii din nordul Dunării,
alţii că se referă la cei din sud. În ce ne priveşte, credem că este
vorba de acei „coloni de demult” din nordul Dunării 47 .
În anul 1210, Ioachim, contele Sibiului, a adunat „saşi, vlahi,
secui şi pecenegi, pe care i-a dăruit regelui Ungariei ca ajutor
împotriva ţarului Borilă 48 .
Românii sunt semnalaţi şi la începuturile statului sârbesc, la
Adriatica, unde apare „Petrilă” şi „Michalhas” (Mihăileş), între
şefii formaţiunilor semi-bulgăreşti, „în caracterul lor politic
imitându-se şi de sârbi Imperiul bulgarilor” 49 .
Două hrisoave, acordate de regele Ştefan Uroş I, unul la 1253,
iar altul între 1254 - 1264, menţionează donaţii de vlahi (36 familii)
alături de sate, pentru biserica Sfintei Născătoare de Dumnezeu din
Stango.
În anul 1280, regina văduvă Elena, într-o donaţie făcută
mănăstirii Sfântul Nicolae de pe insula Vranjina (lacul Scutari),
aminteşte despre „...boierii mari sau mici şi ceilalţi nobili, fie sârb,
60
fie latin, albanez sau vlah”.
Regele Uroş Milutin, cu ocazia renovării în anul 1300 a
mănăstirii Sfântul George de lângă Serava în Skoplje, alături de alte
donaţii, mai menţionează de trei ori pe vlahi: „Şi cine intră în acel
loc îngrădit, fie sârb, fie vlah, fie bulgar, să plătească 100 de
perperi” 50 .
Aceştia sunt vlahii sau românii, care în evul mediu ocupau la
nord de Dunăre teritoriul carpato-danubiano-pontic, cu prelungiri
până în Panonia şi Stepa getică până la Nipru, şi chiar până la Bug.
În sud „Balcanii de-a lungul şi de-a latul, până dincolo de râul
Morava (Serbia) gemeau de o covârşitoare mulţime de români”.
Atestările formelor incipiente de state autonome şi menţiunea
de „român” sub aspectul de „vlah” etc., prefigurează formarea
primelor state feudale româneşti de sine stătătoare, când putem
vorbi, nu de menţiuni ale românilor, ci de pură istorie românească
prin implicaţiile şi rolul pe care l-au avut românii în evul mediu în
această parte a Europei. Cel dintâi stat creat de romanitatea
răsăriteană a fost opera vlahilor din nordul Peninsulei Balcanice,
care se găseau mai aproape de realitatea politică europeană în care
au fost implicaţi.

7. Primul stat creat de Romanitatea Orientală operă a vlahilor


din nordul Peninsulei Balcanice.

După ce atinge culmea puterii în timpul ţarului Simeon (893 -


927), fiul lui Boris, care în anul 864 oficializase creştinarea
bulgarilor, primul ţarat bulgar decade treptat, astfel că în anul
1018, dispare sub loviturile împăratului Vasile al II-lea, zis de atunci
"Bulgaroctonul", adică „ucigătorul de bulgari”.
În cadrul evenimentelor care i-au atras şi renumele de
„ucigătorul de bulgari”, împăratul Vasile al II-lea a avut drept scop
desfiinţarea statului bulgar, dar şi o exterminare parţială a
populaţiei slave bulgăreşti pentru a face să dispară pericolul
reprezentat de ţarat, iar Imperiul Bizanţului să aibă linişte.
Vasile al II-lea i-a distrus politic şi militar pe bulgari, i-a şi
împuţinat, dar pericolul tot nu fusese înlăturat în această parte a
imperiului. Vlahii din Balcani, care ocupaseră în mare parte golurile
de populaţie rămase în câmpie după războiul distrugător din anul
1018, înmulţindu-se „ca roiul de albine” 51 , sub dinastia Comnenilor,
buni luptători şi recunoscuţi ca atare de bizantini 52 , care şi altădată
se revoltaseră 53 , s-au răsculat în anul 1185 sub conducerea fraţilor
vlahi Petru şi Asan, încercând să-şi păstreze privilegiile ameninţate
de urmaşii dinastiei care-i protejase.
61
Moartea lui Manuel Comnenul în anul 1180 marchează
începutul unei crize interne a Imperiului Bizantin, care duce în final
la prima cădere a Constantinopolului, în anul 1204. Profitând de
situaţia creată de criza internă şi de pericolul unor atacuri din
afară, cât şi de relaţiile încordate cu Papa, populaţia româno-
bulgară din sudul Dunării, în cooperare şi cu sprijinul celei româno-
cumane de la nord de fluviu, s-a răscu lat în anul 1185, întemeind un
stat, în care cel puţin în perioada de început, elementul român a fost
cel dominant.
Pretextul care a declanşat răscoala împotriva bizantinilor l-au
constituit noile impozite puse de împăratul Isac Anghelos, care
loveau mai ales pe stăpânii turmelor de oi şi de vite, care erau
românii. Principala îndeletnicire a acestora devenise păstoritul,
după ce cu secole în urmă fuseseră dislocaţi din zona de câmpie
balcano-dunăreană prin invazia slavilor şi apoi a bulgarilor. Aceste
dări erau necesare împăratului pentru sărbătorirea cu fast a
căsătoriei sale cu o principesă unguroaică, fiica regelui maghiar
Bela al III-lea.
Românii nemulţumiţi, trimit la împărăţie pe fraţii Petru şi
Asan să ceară reducerea sau desfiinţarea impozitelor, dar plângerile
lor nu sunt luate în seamă. Mai mult, unul din fraţi este pălmuit
pentru „obrăznicie”, de către unul dintre înalţii ofiţeri dregători,
unchiul împăratului. Petru şi Asan se întorc acasă şi ridică poporul
la luptă, locurile unde se găseau domeniile celor doi fraţi, devenind
centrul puterii politice şi spirituale ale noii stăpâniri. De-altfel, până
la căderea definitivă a statului bulgar sub turci, Târnova a constituit
nucleul politic şi spiritual al bulgarilor.
Petru, fratele mai mare, se proclamă „ţar”, iar preotul Vasile,
vlah de origine, a fost numit arhiepiscop al bisericii bulgare.
La început, vlahilor li s-au adăugat şi ceva bulgari, dar odată
cu extinderea răscoalei, de partea conducătorilor români a trecut
populaţia din toată Bulgaria de nord. Astfel, întreaga ţară, cu
excepţia unor cetăţi de pe malul Mării Negre, a fost pierdută de
imperiu.
Împotriva răsculaţilor s-au trimis armate, dar acestea n-au
putut trece Balcanii, suferind o mare înfrângere pe versantul sudic
al munţilor. Atunci, însuşi împăratul Isac Anghelos a pornit în
fruntea armatei să lichideze răscoala, devenită de-acum a vlaho-
bulgarilor. În vara anului 1186, numeroasa armată bizantină
reuşeşte să străbată trecătorile munţilor Stara Pianina spre Bulgaria
de nord, unde Petru şi Asan luaţi prin surprindere au fost înfrânţi
de bizantini. În această situaţie, au dat drumul la o parte din trupe
şi au trecut Dunărea cu restul de armată la vlahi, fraţii lor, aflaţi în
62
convieţuire cu cumanii, unde au găsit adăpost şi spri jin, ca unii ce
erau de acelaşi neam.
Cât timp Petru şi Asan erau la nord de Dunăre, împăratul a
jefuit şi devastat cu cruzime teritoriul răsculat, înrăind şi mai mult
populaţia, după care s-a întors la Constantinopol să-şi sărbătorească
victoria, fără a lăsa garnizoane suficiente de ocupaţie pentru a
preîntâmpina reizbucnirea răscoalei. Această greşeală a schimbat
soarta războiului în favoarea vlaho-bulgarilor.
Petru şi Asan, ajutaţi de trupele românilor şi cumanilor nord-
dunăreni, ca aliaţi, au revenit în Bulgaria şi au continuat
operaţiunile militare împotriva imperiului, trecând Balcanii spre
Tracia. Acţiunile militare comune cu aliaţii din nordul Dunării au
continuat toată toamna şi odată cu venirea iernii acestea au fost
întrerupte, împăratul amânând lichidarea răscoalei pentru
primăvara anului 1187, când a trecut Balcanii, dar şi-a dat seama că
nu va avea succes în această campanie, căreia i-a pus capăt începând
retragerea. În felul acesta, în nordul Peninsulei Bal canice, apare un
nou stat al vlahilor din dreapta Dunării şi al bulgarilor, pe teritoriul
Bulgariei, cunoscut la început ca „Statul Asăneştilor” sau „Imperiul
vlaho-bulgar”, iar ulterior ca „al II-lea Ţarat bulgar”.
Noul stat avea capitala la Târnova, iar primii conducător au
fost conducătorii răscoalei antibizantine, Petru şi Asan. Atunci când
împăratul Isac Anghelos, în anul 1190, după încheierea conflictului
cu cruciaţii, fără ciocniri armate, a încercat să readucă sub
ascultare teritoriile vlaho-bulgare răsculate, a fost înfrânt şi abia a
scăpat cu viaţă.
Imperiul vlaho-bulgar, era un stat al vlahilor din sudul
Dunării şi al bulgarilor, care luptând împreună îşi cuceriseră
independenţa, în bune relaţii de vecinătate cu vlahii şi cumanii de la
nord de fluviu, care-şi aduseseră contribuţia prin ajutorul oferit ca
aliaţi şi nu supuşi, la înfrângerea armatelor bizantine.
În anul 1196, Asan este ucis de un complot boieresc, iar după
un an, aceeaşi soartă o are şi Petru, după care urmează la tronul
vlahilor şi bulgarilor Ioniţă zis „Caloian”, adică „cel Frumos”
(1197-1207), fratele celor doi fondatori ai statului, figura cea mai
însemnată a vlahilor din Balcani.
Acesta a întins hotarele statului şi a obţinut din partea
bizantinilor şi a Papei, recunoaşterea oficială a lui cu titlul de „rege
al bulgarilor şi vlahilor” (Rex Bulgarorum et Blachorum), cât şi
independenţa totală a statului Asăneştilor. Şi Ioniţă a pierit de mână
ucigaşă, după care urmează la tron Asan Burul (1207-1218), apoi
nepotul lui Ioniţă, Ioan Asan al II-lea, când Ţaratul româno-bulgar,
sub dinastie română, ajunge la cea mai mare întindere: de la Marea
Neagră la Marea Adriatică şi de la Dunăre în sud, până la
63
Adrianopol şi Ohrida.
Cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice asculta de
Târnova unde, primii conducători şi fondatori ai acestui stat
fixaseră capitala pe domeniile lor.
După Ioan Asan al II-lea, statul începe să decadă, odată cu
stingerea dinastiei Asăneştilor, prin moartea ţarului Căliman al II-
lea în anul 1258.
Vreme de peste 70 de ani, destinele statului vlaho-bulgar,
cunoscut, după stingerea familiei Asăneştilor, ca al II-lea Ţarat
bulgar, au fost conduse de o dinastie română care a fost şi
creatoarea acestei formaţiuni politice.
În statul Asăneştilor, vlahii au avut un rol principal, mai ales
în perioada de început, dar evoluţia politică a Europei şi noul curs
politic interior consolidează tendinţa de revenire la tradiţia politică
a ţaratului bulgar care devine tot mai predominantă în detrimentul
elementului vlah. Astfel, începând chiar din timpul lui Ioan Asan al
II-lea, statul devine tot mai mult bulgar şi întâietatea o capătă
elementul bulgar, deoarece, din punct de vedere numeric, vlahii erau
în minoritate, iar tradiţia de stat era bulgară. Ca urmare, ţaratul nu
se va mai numi „româno-bulgar”, ci numai „bulgar” 54 .
În continuarea evoluţiei politice, viitorul va fi al romanităţii
din nordul Dunării, unde vor apărea state de sine stătătoare ce se
vor afirma tot mai mult, în timp ce Bulgaria ca stat decade, până va
dispărea ca entitate statală sub loviturile otomane (1393/1396).
Referitor la declanşarea, desfăşurarea răscoalei şi formarea
ţaratului româno-bulgar sub conducerea lui Petru şi Asan, există
păreri diferite asupra unor aspecte ale evenimentelor, cum ar fi:
originea etnică a conducătorilor, respectiv a fraţilor Asăneşti şi a
dinastiei Asăneştilor, participarea vlahilor şi a bulgarilor la lupta de
eliberare de sub bizantini, precum şi dacă a existat sau nu o
dominaţie bulgară la nord de Dunăre.

a) Originea etnică română a dinastiei Asăneştilor.

După unii istorici bulgari, originea etnică a conducătorilor


luptei de eliberare a vlahilor de sub bizantini, (pentru că aşa a
început răscoala) a lui Petru şi Asan, nu are o importanţă deosebită,
fapt acceptat şi de unii istorici români. În ce ne priveşte, considerăm
că dimpotrivă, originea etnică a lui Petru şi Asan, a avut o
importanţă deosebită în declanşarea răscoalei, mobilizarea
elementului vlah din Balcani la răscoală şi mai ales la atragerea
vlahilor nord-dunăreni în această luptă.
Bulgarii, singuri fără vlahi, se mai răsculaseră împotriva
64
bizantinilor, dar fără participarea vlahă nu au avut nici o şansă.
Vlahii din Bulgaria au participat la răscoală deoarece
conducătorii erau din rândul lor, vlahi. La fel şi populaţia nord-
dunăreană, i-au primit ca pe unii de acelaşi neam, atunci când
înfrânţi, Petru şi Asan cu ceva oaste rămasă alături, s-au refugiat
peste fluviu pentru a scăpa de furia bizantină. Tot pentru faptul că
erau de acelaşi neam, vorbeau aceeaşi limbă, au primit şi ajutor
militar din partea vlahilor şi a cumanilor şi au participat la lupta
comună ca aliaţi, până la atingerea scopului final - îndepărtarea
jugului imperial.
Ipoteza „admisă” totuşi de istoricul bulgar Borislav Primov
că Petru şi Asan au avut o origine mixtă şi că strămoşii lor au fost
reprezentanţi ai populaţiilor bulgare şi vlahe din Munţii Balcani,
este mai mult împăciuitoare, ca şi cum „aşa trebuie să fie” şi cade în
faţa izvoarelor bizantine, franceze, papale, germane, contemporane
cu evenimentele în cauză, care atestă că Petru Asan şi Ioniţă erau
fără îndoială vlahi.
Din corespondenţa papei Inocenţiu al III-lea cu Ioniţă
Caloian şi cu mitropolitul Vasile de Târnovo, rezultă clar că e vorba
de o conştiinţă românească autohtonă, pe care poporul român o avea
faţă de originea sa „valahă” română. Cu această origine „valahă
română” 55 se făleşte, dar o şi foloseşte ca pretext Ioniţă, atunci când
cere papei titlul de împărat al românilor şi bulgarilor. Dinastia
Asăneştilor a avut un rol decisiv în cre area şi afirmarea celui de-al
doilea ţarat, şi romanitatea ei, descendenţa vlahă, este confirmată de
papa Inocenţiu al III-lea. Acesta, la 8 noiem brie 1204, prin trimisul
său, nunţiul papal Leon Cardinal de Santa Croce, îl încoronează pe
Ioniţă, nu ca împărat, ci ca „rege al bulgarilor şi vlahilor” (rex
Bulgarorum et Blachorum). Cei ce succed la tronul ce lui de-al II-lea
ţarat după anul 1258, când se stinge ultimul reprezentant al
dinastiei române a Asăneştilor, Căliman al II-lea, sunt tot mai şterşi,
conducătorii bulgari nefiind în stare să păstreze moştenirea rămasă
„dovadă că nu vigoarea şi energia populaţiei bulgare a creat
Imperiul lui Petru şi Asan şi 1-a menţinut, ci vrednicia şi inteligenţa
dinastiei lor”.
„Era opera reprezentanţilor unui popor care venea să-şi
afirme dreptul de existenţă în mijlocul unor popoare vlăguite de
bătrâneţe sau de zbuciumul crâncenelor războaie anterioare” 56 .
Iată de ce este importantă apartenenţa etnică a lui Petru şi
Asan, creatorii unei dinastii, care scoate în evidenţă rolul
conducătorului în crearea şi afirmarea celui de-al II-lea Ţarat
româno-bulgar şi apoi bulgar.

65
b) Rolul vlahilor în formarea celui de-al II-lea Ţarat bulgar.

Unii autori de scrieri istorice, slavi şi bulgari, ca F. Uspenski


(1879), K. Jirecek (1876), V. Vasilievski (1879), V. N. Zlatorski
(1927-1934), având ca reprezentant principal pe P. Mutafciev (1927,
1932, 1943), la care s-au raliat mai târziu G. Ostrogorski (1940) şi
Ivan Duicev (1942-1956), neagă cu totul sau reduc la minimum
existenţa şi rolul populaţiei romanizate, a vlahilor din Peninsula
Balcanică, şi fără nici un fel de explicaţii şi argumente, susţin că
slavii şi protobulgarii au găsit acolo doar neînsemnate rămăşiţe din
vechea populaţie locală.
Ivan Duicev nu vorbeşte deloc de participarea vlahilor la
lupta de eliberare de sub bizantini şi afirmă neîntemeiat că Petru şi
Asan erau de origine bulgaro-cumană 57 .
Dimpotrivă, istoricul Alexandăr Brumov în Istoria Bulgariei
este de acord că vechea populaţie romanizată a continuat să existe
cu toate năvălirile, distrugerile, măcelurile, foametea şi epidemiile.
„Peninsula Balcanică nu a fost transformată în pustiu”. Aici a
trăit „o numeroasă populaţie pe care slavii au găsit-o în perioada
stăpânirii” 58 .
Într-adevăr, pe teritoriul Bulgariei a locuit încă din vremurile
cele mai îndepărtate şi înainte de slavi şi bulgari, şi alături de
aceştia, vechea populaţie romanizată a Peninsulei Balcanice, ai cărei
reprezentanţi încep să fie anunţaţi destul de des în secolul al X-lea,
ca vlahi care au împărtăşit în multe privinţe soarta poporului
bulgar.
Încă din sec. al VII-lea, slavii găsiţi de bulgari, până la
contopirea cu aceştia, stau sub stăpânire bulgară, pe când românii,
în aşezările lor, în "vlahiile" lor, cu conducătorii lor, nu cunosc
această stăpânire. Românii nu erau conduşi de bulgari, ci de
propriile lor căpetenii cum au fost cei doi Niculiţă, Taron, apoi fraţii
Petru şi Asan care dau o dinastie şi un nou stat.
După spusele lui Benjamin de Tudela, pe la 1161, vlahii erau
cu totul autonomi. Marea majoritate a populaţiei statului bulgar era
formată din bulgari, (bulgari asimilaţi de slavi) şi populaţia de
limbă romanică-vlahă. Este greu de crezut că bulgarii au rezistat
trei secole în faţa armatelor imperiale bizantine numai cu forţe
proprii. Românii care au avut o oarecare autonomie, au fost mai
mult aliaţi decât supuşi ai bulgarilor şi acest fapt reiese din faptul că
Asăneştii, prin răscoala lor, voiau să împreuneze „domnia vlahilor şi
bulgarilor precum au fost odinioară”, „să unească domnia misienilor
(vlahi sud-dunăreni) şi a bulgarilor într-una singură”, iar ca scop
final, independenţa „celor două neamuri (sau popoare) din
66
Bulgaria” 59 .
Deci, între aceste două popoare, vlahi şi bulgari, a fost o
neîntreruptă colaborare de la începutul convieţuirii în Peninsula
Balcanică, au trăit împreună, au alcătuit pe timp de pace şi război o
singură structură politică şi militară, care la iniţiativa
conducătorilor români urmăreau să se realizeze iar „domnia
vlahilor şi bulgarilor cum a fost odinioară”, probabil şi în vremea
primului ţarat bulgar 60 .
Se pare că vlahii din Bulgaria au fost protejaţi de Comneni,
care erau de acelaşi neam, şi au avut un regim deosebit sub
stăpânirea bizantină. Istoricul bulgar V.N. Zlatarski, confirmă
izvoarele istorice afirmând că: „După supunerea Bulgariei de către
Bizanţ, pentru vlahi au venit vremuri fericite; s-au înmulţit foarte
mult, au început să se răspândească prin toată Bulgaria” 61 . Vlahii,
ca buni soldaţi ce erau, aduceau servicii importante imperiului. Ana
Comnena, fiica împăratului Alexie Comnenul, ne spune în opera ei,
că tatăl său, în lupta cu pecenegii (1090), a dat poruncă generalilor
să înroleze în armata imperială soldaţi din rândul vlahilor de peste
Balcani, de prin părţile râului Mariţa.
Sub Manuel Comnenul în anul 1166, găsim o mulţime de vlahi
alături de oastea bizantină care a atacat pe unguri prin Ţara Româ-
nească.
Aceşti vlahi, care şi altă dată se ridicaseră împotriva
bizantinilor împreună cu bulgarii în anul 1066 62 , sub căpetenii
româneşti, au fost primii care au pus mâna pe arme sub conducerea
lui Petru şi Asan, când şi-au văzut privilegiile distruse de noua
dinastie imperială, după care au acţionat împreună cu bulgarii,
deoarece cauza românilor era şi cauza bulgarilor şi invers. Prin
numărul lor mare şi potenţialul militar ridicat, vlahii au fost în stare
să determine echilibrul dintre bizantini şi bulgari. Ei au dat
amploare şi caracter de masă mişcării de eliberare care a reu şit.
Sigur, dacă ar fi acţionat singuri, vlahii n-ar fi avut nici o şansă în
faţa armatelor bizantine superioare, precum n-au avut nici bulgarii,
când au acţionat în anii 1018, 1084, 1140, 1160 etc 63 .
Ideea principală care predomină în izvoarele referitoare la
răscoala vlahilor sud-dunăreni şi crearea ţaratului româno-bulgar,
este aceea că elementul principal şi decisiv, cel puţin în perioada de
început, l-au constituit vlahii din Balcani şi ulterior din toată
Bulgaria, care apoi au acţionat împreună cu bulgarii 64 , fapt pentru
care, în acele documente sunt amintiţi numai românii ca promotori
ai răscoalei şi creatori ai statului Asăneştilor. Choniates, ca
participant direct la acele evenimente începute în anul 1185 odată cu
declanşarea răscoalei, în „Istoria” sa, citează de 3 ori numele
67
bulgarilor, de 39 ori pe cel al vlahilor şi de 4 ori pe cel de mysoi
(misieni). Aceeaşi situaţie o întâlnim şi la Ansbertus, la Robert de
Clary şi la Villehardouin.
Dacă asupra denumirii de „misieni” părerile sunt împărţite,
referitor la identificarea acestora ca români sau ca bulgari (în
realitate erau români), aceasta nu poate schimba cu nimic raportul
în defavoarea românilor 65 .
P. Mutafciev, citând pe Choniates, spune că „pretutindeni
unde descrie în lucrarea sa luptele populaţiei răsculate în Bulgaria
dunăreană şi în Hemus, o desemnează sub numele de vlahi... Despre
bulgari ca participanţi la această răscoală, el (Choniates) nici nu
pomeneşte” 66 .
În acea perioadă, se vorbea de ambele popoare, poporul
bulgar şi vlah care trebuiau să fie convinse să treacă la luptă pentru
că „Dumnezeu a hărăzit libertatea poporului bulgar şi vlah” 67 .
Numele de bulgari, apare la început foarte rar, datorită
numărului mai mare de români răsculaţi, dar mai târziu,
întrebuinţarea numelui de bulgari devine tot mai frecventă, iar la
peste 50 de ani de la răscoală, la jumătatea secolului al XIII-lea,
când statul începe să devină bulgar, când se stinsese dinastia
română a Asăneştilor, despre noul stat se vorbeşte ca de "Bulgaria"
şi de "bulgari", iar numele de "Vlahia" şi "vlahi" înce tează să mai
fie menţionat.
În consecinţă, lupta pentru eliberare şi formarea celui de-al
doilea stat pe teritoriul Bulgariei, a fost dominată pentru perioada
de început de către români, la care s-au adăugat apoi şi bulgarii. În
această primă fază, cu o dinastie română, statul a avut mai mult un
caracter românesc, după care devine tot mai bulgar, ca urmare a
populaţiei majoritare bulgare şi contopirii tot mai mult a românilor
cu masa slavă.

c) Nu a existat dominaţie bulgară la nord de Dunăre.

Cei care susţin existenţa unei dominaţii bulgare cu posesiuni


teritoriale la nord de Dunăre o fac în virtutea unei simple tradiţii
istorice ce nu a corespuns decât pentru scurt timp, probabil,
realităţii (şi sub ce formă nu se ştie), fără a prezenta nici o dovadă
concretă, ci numai propuneri sau interpretări personale. Nu se ştie
ce teritoriu au stăpânit bulgarii la nord de fluviu, sau dacă au
stăpânit, nici de când până când şi care a fost regimul acelei
dominaţii, afirmându-se că a existat ori „vasalitate”, ori „cele mai
strânse legături”, ori „stăpânire de la distanţă asu pra unui teritoriu
ce nu se poate delimita” 68 .

68
În urma analizării tuturor izvoarelor şi a părerilor emise, nu
putem accepta ideea unei stăpâniri bulgare la nord de Dunăre
deoarece:
Dacă Petru şi Asan au căutat sprijin şi adăpost dincolo de
fluviu, în nord, şi le-au găsit, nu este deloc "elocvent", cum se
afirmă, că cei din sud dominau pe românii şi cumanii nord-
dunăreni. Choniates, spune clar că Petru şi Asan au înrolat din
nordul Dunării „mare mulţime de aliaţi, după plac” 69 , deci nu
supuşi, iar această colaborare între „aliaţi” va continua şi după
obţinerea independenţei şi constituirea statului Asăneştilor. Este
greu de presupus că au fost orice altfel de relaţii în afară de cele de
alianţă, deoarece nu există nici un fel de dovezi privi toare la relaţiile
de suzeranitate (vasalitate), care sigur ar fi intrat în titulatura
conducătorilor Imperiului româno-bulgar.
Spre exemplu, în privilegiul comercial pentru negustorii din
Ragusa, în care Ioan Asan îşi prezintă titulatura, nu se spune nici un
cuvânt despre posesiuni peste Dunăre, cu toate că într-un hrisov de
aşa natură, tocmai aceasta ar fi trebuit să aibă loc. Sigur, ţarilor
bulgari, care tot timpul au fost ocupaţi cu războaie, nu le dădea
mâna să se certe cu vlahii şi cumanii stăpânitori la nord de Dunăre,
aliaţii lor tradiţionali, deja recunoscuţi ca foarte puternici, numeroşi
şi folositori 70 .
Rodrigo Jimenez, în cronica sa, indusese pe bulgari şi români
într-o singură entitate lingvistică, datorită limbii slavone bisericeşti
comune, dar în anul 1243 ştia că românii se deosebesc prin limba lor
pe care o vorbesc de vecinii bulgari şi atunci când enumera
popoarele medievale europene, românii, „Blaci” apar independent
de celelalte popoare din acest spaţiu 71 .
În corespondenţa ţarului Ioniţă Caloian cu papa Inocenţiu al
III-lea, se vorbeşte de hotarele „Bulgariei şi Vlahiei” ca un singur
stat, cu Ungaria. S-a găsit prilej de a specula această informaţie
pentru a emite părerea că este vorba de graniţele Ungariei, atât cu
Bulgaria la sud, cât şi cu Vlahia la nord de Dunăre. În realitate este
vorba pur şi simplu de graniţele Ţaratului româno-bulgar ca un
singur stat la sud de Dunăre, cu Ungaria, pe o linie de hotar
aproximativ de la localitatea Orşova până la Belgrad 72 .
Dacă la unii cronicari apare denumirea de „Vlahia lui Asan şi
Bulgaria” (textul lui Guillaume de Rubruck), nu înseamnă neapărat
să luăm în seamă o părere personală, care, fără nici o justificare
desemnează în „Vlahia lui Asan” ţara de la nord de Dunăre. Era
Vlahia lui Asan, a vlahilor din Bulgaria 73.
Argumentul particulei „IO”, pe care şi-1 pun în faţă
domnitorii medievali în actele emise nu este nici pe departe o dovadă
69
cât de cât semnificativă despre extinderea statului Asăneştilor şi
asupra Vlahiei nord-dunărene. Acest „IO” nu este altceva decât
pronumele personal „EU” în pronunţarea de atunci, pus înaintea
numelui domnitorului. Nu este o prescurtare a numelui de Ioan,
moştenit de la primul Ioan al Imperiului româno-bulgar, Ioniţă
Caloian. Şi de ce tocmai Ioan? Puteau să moştenească un nume
mult mai semnificativ, ca cel de Petru sau Asan, care au fost chiar
realizatorii şi primii conducători ai statului.
Majoritatea hrisoavelor începeau spre exemplu aşa, dacă ne
referim, să zicem, la Mircea cel Bătrân: „Eu, Mircea Voievod...”, nu
„Ioan, Mircea Voievod...”, pentru că nu ar fi avut nici o logică, nu
ar fi fost acord gramatical pentru persoana I, care urma să prezinte
ceea ce dorea în acel document. În cel mai bun caz, ar fi putut să fie
sub aspectul: „Eu, Ioan Mircea Voievod...”. Acel „IO” este folosit şi
azi în vorbirea curentă, dar şi în folclorul vlahilor sud-dunăreni din
Serbia şi Bulgaria, sub forma de „Eu” 74 . Niciodată domnitorii, prin
acel „IO” pus înaintea numelui, nu voiau să exprime recunoaşterea
suveranităţii sudice numindu-se toţi „Ioan”.
Faptul că Ansbert spune că ţarul Petru era „Blacorum et
maxima parte Bulgarorum dominus” (domnitorul vlahilor şi a celei
mai mari părţi a bulgarilor), că Geofray de Villehardouin spune că
statul lui Ioniţă Caloian se numea „Vlahia şi Bulgaria”, iar papa
Inocenţiu al III-lea îl intitulează pe Caloian „rege al bulgarilor şi
vlahilor”, că acelaşi conducător al statului Asăneştilor îşi dă titlul de
„ţar al bulgarilor şi vlahilor” sau ţar al „Bulgariei şi Vlahiei”, care
denotă clar că în componenţa noului stat intrau atât bulgari cât şi
vlahi, a dat naştere la diferite interpretări şi speculaţii cu finalizarea
propusă de a demonstra că statul româno-bulgar a avut o perioadă
de dominaţie şi la nordul Dunării. Aceste documente constituie
deopotrivă dovezi clare despre existenţa vlahilor şi a unei vlahii sud-
dunărene ce intra în titulatura ţarului 75 .
Cu toate insistenţele celor care prezintă pe vlahii din
titulatura statului asanid drept vlahi nord-dunăreni, pentru a
încerca să diminueze sau să nege rolul vlahilor în evenimentele
legate de apariţia şi perioada de început şi glorie al ţaratului
româno-bulgar, realitatea este că în documente şi în titulatura
ţarilor din dinastia română a Asanizilor, este vorba de vlahii sud-
dunăreni, care se înmulţiseră ca „roiul de albine”, s-au împrăştiat în
„întreaga Bulgarie”. Apoi au început să se răspândească prin toată
Peninsula Balcanică, mai ales după supunerea Bulgariei de către
Bizanţ, când pentru ei (vlahi), au venit vremuri fericite 76 .
Documentele amintesc numai în treacăt şi sporadic pe bulgari
în lupta pentru eliberare de sub jugul împărătesc bizantin, nu
70
vorbesc deloc despre o contribuţie esenţială a acestora, pentru
simplul motiv că nu era cu putinţă, deoarece fostele câmpii ale
Bulgariei Mari (o spun cronicarii bizantini), erau de multă vreme
pustii de oameni ca urmare a războaielor anterioare care au avut
urmări dezastruoase pentru bulgari, mai ales în luptele cu Vasile al
II-lea Bulgaroctonul, care reuşise chiar o diminuare numerică a
bulgarilor. Pe aceste câmpii rămase libere, sub Comneni, au avut loc
colonizări, vlahii au coborât din munţi şi s-au reaşezat în câm pie de
unde fuseseră dislocaţi de venirea slavilor şi a bulgarilor, iar în
timpul evenimentelor în cauză pot fi amintiţi de 39 de ori, iar
bulgarii de 3 ori şi moesii, care erau tot vlahi, de 4 ori. Choniates
spune clar că „înainte se numeau moesi, iar acum se numesc vlahi” 77 .
Vlahii se găseau pretutindeni, deosebit de numeroşi, mai ales
între Dunăre şi Balcani unde „s-a ridicat un oarecare pe nume Asan
şi domneşte în ţară, supunând părţile Hemusului până la Dunăre” 78 .
Statul bulgar, până la începutul sec. al XI-lea când este
desfiinţat de Vasile al II-lea Bulgaroctonul, este întâlnit în izvoare
sub numele de „Bulgaria”, „stat bulgar”, „stat al bulgarilor”, dar
după reînfiinţarea lui în regiunile de NE sub dinastia română,
denumirea de „bulgari” şi „Bulgaria” apar tot mai rar. Teritoriul
dintre Dunăre şi Balcani, unde izbucneşte răscoala Asăneştilor şi se
pun bazele ţaratului româno-bulgar, încetează încă din sec. al XI-lea
să se mai numească Bulgaria şi nici po pulaţia lui nu a fost cunoscută
sub denumirea de bulgari. Numele de Bulgaria era doar o zestre
istorică şi era normal ca ţara vlahilor care a avut rolul preponderent
în această întreprindere istorică de proporţii să se numească Vlahia,
Tere de Blachie, Blaquie, Terra Blacorum, la cronicarii francezi şi în
scrierile papei, care adaugă şi Bulgarorum, aşa cum era voinţa
vlahilor de pe tronul Bulgariei, conform tradiţiei istorice.
Deci, Vlahia din titulatura ţarilor de dinastie românească, a
existat la sud de Dunăre, prin aceasta înţelegându-se fie tot
teritoriul dintre Dunăre şi Balcani, fie parţial Bulgaria muntoasă cu
o parte din Tracia unde erau concentraţi românii, cu toate că unii
istorici bulgari spun că între Dunăre şi Balcani nu erau vlahi,
deoarece „cred”, şi încearcă să demonstreze, că denumirea de vlahi
din izvoare desemnează de fapt bulgari 79 .
Pe lângă istoricii de origine slavă, şi unii istorici români au
căzut în greşeala de a considera că pătrunderea limbii slavone în
biserică se datorează existenţei unor locuitori slavi, care vorbeau şi
înţelegeau noua scriere, sau supremaţiei statului bulgar la nord de
Dunăre, anomalie contestată de alţi istorici români de marcă între
care se detaşează N. Iorga, G. Brătianu, N. Bănescu 80 etc. În secolul
al X-lea pătrunde după cum se ştie, noua scriere, cea slavonă
71
(chirilică), realizată de ucenicii lui Chiril şi Metodie în Bulgaria
după anul 825, şi în rândurile românilor din nordul Dunării. Chiar
dacă mai erau ceva slavi pe teritoriul ţării noastre, aceştia erau
puţini, deoarece se apropia momentul dispariţiei lor totale în marea
masă majoritară localnică română, şi nu aveau cum să contribuie la
răspândirea limbii slavone, deoarece o populaţie de rând, incultă, nu
putea cunoaşte şi folosi o limbă literară. Aşadar, elementul slav a
putut constitui o cale hotărâtoare de pătrundere a scrierii slave la
nord de Dunăre. Pătrunderea acestei scrieri s-a făcut prin
intermediul bisericii în contextul continuităţii legăturilor bisericeşti
între cele două maluri ale Dunării de jos existente de secole.
Mai trebuie amintit şi faptul că la nord de fluviu creştinismul
se instalase de aproape un mileniu, românii fiind în această parte a
Europei cei mai vechi creştini. Poporul român s-a născut creştin, iar
popoarele vecine, bulgarii, sârbii, croaţii, ungurii, slovacii,
polonezii, ruşii au fost creştinaţi după români. „Legenda Sancti
Metodii” relatează că înaintea fraţilor Chiril şi Metodie, au existat
la slavii din Moravia Mare şi misionari români, alături de cei greci
şi germani 81 .
Adoptarea slavonei pentru slujba în biserică începând cu
secolul al X-lea şi extinderea sa şi ca limbă de cultură mai târziu,
după organizarea statelor feudale româneşti în prima jumătate a
secolului al XIV-lea, nu se datorează vreunei presiuni politice sau
religioase, ci numai vecinătăţii cu ţările slave, deoarece devenise
limba „sfântă” a cultului ortodox, precum limba latină era limba
cultului catolic.
Atunci când a devenit şi limbă de cultură scrisă a clasei domi -
nante româneşti şi oficială a statului, scrierile diplomaţiei se făceau
în slavonă pentru relaţiile cu vecinii noştri slavi, în acelaşi timp
folosindu-se şi limba latină pentru relaţiile diplomatice cu centrul şi
apusul Europei.
Limba şi scrierea slavonă n-au ajuns niciodată să fie însuşite
şi folosite de masele largi ale populaţiei româneşti. Totdeauna la noi
s-a vorbit româneşte, întocmai cum în Germania, Franţa, sau Italia,
limba bisericii şi statului a fost latina, dar poporul a vorbit limba sa.
Călugărul franciscan Francisco Pastis din Candia, care a stat
în secolul al XVI-lea şapte ani printre români, în a sa „Informazione
della Valachia”, arată folosirea de către români a limbii slavone în
biserici, dar remarcă :...”et il parlar loro anticho era latino” 82 .
Folosirea unei limbi în formule oficiale şi alta de către popor
a fost un fapt caracteristic evului mediu din toată Europa. Oficial,
noi am scris cu scriere slavonă până în anul 1863, dar treptat,
renunţarea la această scriere începuse mai timpuriu.
72
Demn de remarcat în acest context, este faptul bine cunoscut
că înainte de apariţia scrierii slavone, pe teritoriul patriei noastre s-
au succedat din antichitate şi până la sfârşitul evului mediu, mai
multe feluri de scriere şi cultură.
Nici din punct de vedere arheologic nu există cât de cât dovezi
care să ateste o dominaţie bulgară sau o convieţuire a românilor cu
bulgarii la nord de Dunăre. În secolele VIII - XI, apare în spaţiul
carpato-danubiano-pontic, cât şi pe teritoriul Bulgariei o cultură
materială şi spirituală cu unele elemente comune, deosebită de cea
slavă care aparţine stră-românilor şi apoi românilor, dar care a fost
pusă de unii cercetători pe seama unei stăpâniri bulgare la nordul
Dunării.
Chiar dacă acceptăm teza conform căreia în secolele IX şi X
teritoriile nord-dunărene s-au aflat sub dominaţie bulgară, bazată
pe raporturi de tribut şi incursiuni, ceea ce exclude ideea prezenţei
efective în sensul aşezării sau colonizării de bulgari, complexele
arheologice descoperite nu pot fi atribuite slavo-bulgarilor, deoarece
descoperirile de acest fel de la nord de fluviu sunt cu mult mai
numeroase decât cele din Bulgaria.
Aria de răspândire a acestui aspect cultural carpato-balcanic,
cunoscut sub denumirea de "Cultura Dridu", după numele unei
localităţi din Câmpia Română, nu cuprinde toate teritoriile în care
sunt amintiţi vlahii începând cu sfârşitul secolului al IX-lea, deoarece
aceştia, vlahii, au fost dislocaţi de pe vetrele lor de venirea slavilor şi
apoi a bulgarilor 83 .
Nici un istoric şi nici un izvor nu menţionează în mod sigur
prezenţa efectivă şi de durată a bulgarilor aici în nordul Dunării.
Acele cuvinte transmise de Choniates: „să unească pe bulgari
şi pe vlahi într-o singură domnie, aşa cum fusese odinioară”
demonstrează că între cele „două neamuri din Bulgaria” a existat o
îndelungă colaborare. Atât în timpul primului ţarat bulgar, cât şi
după căderea acestuia cât au fost supuşi ai Bizanţului, cât şi în
timpul luptelor pentru independenţă, care au dus la crearea
Imperiului româno-bulgar, vlahii şi bulgarii au trăit alături şi
împreună au alcătuit în timp de pace şi război o singură structură
politică, socială şi militară. 84 „Ceea ce s-a realizat ca rezultat al
sângelui vărsat împreună de către bulgari şi români, a servit
intereselor comune şi a adus folos ambelor popoare. De aceea este
ciudat că aceste evenimente, exemplu de acţiuni de solidaritate au
dat naştere....la atâtea controverse intre istoricii care le-au
cercetat” 85 .

73
În cadrul colaborării comune bulgari-vlahi sud-dunăreni cu
elementele nord-dunărene, români şi cumani, noul stat al
Asăneştilor, în maxima sa dezvoltare a exercitat sigur o influenţă
culturală şi religioasă asupra românilor din nordul fluviului, dar
aceasta mai ales datorită relaţiilor de prietenie cimentate în cadrul
luptelor comune, şi faptului că se găseau mulţi români în sud, dar o
dominaţie politică nu a existat niciodată. Izvoarele ar fi atestat acest
lucru, dar în această privinţă păstrează absolută tăcere 86 .
Ciudat este şi faptul că, fără dovezi, în ţara vecină şi de care
ne leagă relaţii seculare de prietenie, Bulgaria, începând cu anul
1994 circulă o istorie în care graniţele Bulgariei sunt prezentate cu
erori colosale chiar cu girul Academiei de Stat a Bulgariei 87 .

Note Capitolul III

1.Giurescu, Constantin. C., Formarea poporului român, Ed. Scrisul


Românesc, Craiova, 1973, p. 96-100, 104-105; Armbruster, Adolf,
Romanitatea românilor, istoria unei idei, Ed. Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1972, p. 12-23; Pop, Ion Aurel, Istoria Transilvaniei
medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul , Ed.
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997, p. 26-28;
Murnu, George, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de
peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae
Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.8-9;
Constantin Drăgan, Iosif Constantin, Idealuri şi destine, Ed.
Cartea românească, Bucureşti, 1977, p.67; Arvinte, Vasile,
Român, românesc, România, Studiu filologic, Bucureşti, 1983, p.
75-80.
2.Manginus, G.A., Geographia, II, Venezia, 1596 , f.164, cf. Adolf Ar-
mbruster, Romanitatea românilor, p.133 ; Ştefan Ştefănescu, De
la România la România, în Arhivele Olteniei, nr. 1, serie nouă,
1981, p.77-79.
3.Priscus Panites, Despre soliile romanilor la cei de alt neam, 3, cf.
Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban
Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria Românilor, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti 1998, p.110 (în continuare Istoria
Românilor, Colectiv, 1998); Iorga, Istoria poporului românesc, p.
64 ; Istoria României, Bucureşti, 1960,1, p. 784.
4.Petre Năsturel, Torna, torna, fratre. O problemă de istorie şi lingvis-
tică, în Studii şi Comunicări de istorie veche (SCIV), VII, 1956, 1-
2, p. 179-188.
5.C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p. 125; Istoria Români-
lor, Colectiv, 1998, p. 121 ; Procopius, De bello Gothico, 111, 14,1-
74
6,36 ; Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 738-739 ; Istoria Ro-
mânilor, Colectiv, 1998, p. 120.
6.Mauricius, Arta militară, Editat N.Mihăescu, Bucureşti, 1970 , p.
285: Acta S Demetrii, Miracula, II, 195- 196; D.Onciul, Despre
controversata chestiune română, Scrieri istorice, I, p. 266-269;
Gh.Popa-Lisseanu, Continuitatea românilor în Dacia. Dovezi
nouă, în Analele Academiei Române, Memorii. Secţia Istorie, Seria
III, tom. XXIII, 1940-1941. p. 188-191; Constantinus
Porfirogenitus, De administrando imperio, Ed. Bonn, p. 125 şi
urm. cf. A.Armbruster, op.cit. p. 17-19; N.Stoicescu,
Continuitatea românilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti. 1980, p. 181.
7.A.Armbruster, Romanitatea românilor, p. 16.
8.Georgios Kedrenos, Compendiu de istorii, în Fontes Historiae Daco-
Romanae, III, p.145. Textul în Istoria României - Crestomaţie II,
Muzeul Naţional de istorie, sub coordonarea lui FI. Georgescu şi
Lucian Chiţescu; Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 780-781;
V.N. Zlatarski, Istoria statului bulgar în evul mediu, I, partea a Il-
a, Sofia, 1927, p.646, cu bibliografie, cf. Boreslav Primov,
Crearea celui de-al doilea tarat bulgar şi participarea vlahilor , în
Relaţii româno-bulgare de-a lungul veacurilor, sec. XII-XIV,
Studii, I, Ed. Academiei R.S.R., p.40.
9.A.Armbruster, Romanitatea românilor, p.12; George Murnu, Studii
istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare , Ediţie în-
grijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1984, p. 32-33; N.Stoicescu, op.cit.,p. 181;
N.Iorga, Istoria poporului românesc, p. 88; C.C.Giurescu,
D.C.Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până
astăzi, Ed. Albatros, Bucureşti, 1972, p. 186.
10. A.Armbruster, Romanitatea românilor, p.12, nota 2;
C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p.129; George Murnu,
Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare ,
Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.32-33, 67-70; P.P.Panaitescu,
Introducere la istoria culturii româneşti , Bucureşti, 1969, p.122 şi
urm; N.Stoicescu, op.cit., p.l99.
11. Istoria Românilor, Colectiv, 1998, p. l23; A. Decei, Românii din
veacul al X-lea până în al XIII-lea în lumina izvoarelor armeneşti ,
Bucureşti, 1939, p. 102; A. Decei, V.Ciocâltan, La mention des
Roumains (Walah) chez Al Maqdisi, în Româno-arabica, 1974,
p.49-54, cf. N.Stoicescu,op.cit., p.l81, nota 4, 6.
12. A.Armbruster, Romanitatea românilor, p. 31; M.Stratulat,
75
Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Ed.Globus, Bucureşti,
1994, p.46, cu bibliografie; N.Stoicescu, op.cit.,p.182, 187-192 ; I.
I.Russu, Etnogeneza românilor, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981, p. 224, nota 47.
13. Kekaumenos, Sfaturi şi povestiri, în Fontes Historiae Daco-
Romanae (F.H.D.R.) textul în Crestomanţie, p.17; A. Armbruster,
op. cit.p. 19-22, cu bibliografie; Istoria Românilor, Colectiv, 1998,
p.78; N.Stoicescu, op.cit., p.196, cu bibliografie şi comentarii la
notiţele 62-63.
14. Ioan Simion Pop, Istoria Transilvaniei p. 74; A. Armbruster,
op.cit.,p.31; M. Stratulat, Revizionismul şi neorevizionismul
ungar, Ed. Globus, Bucureşti, 1994, p.49.
15. Ioan Simion Pop, Istoria Transilvaniei, p. 78; AArmbruster,
op.cit.,p.33-34 ; N.Stoicescu, op.cit.,p.l95.
16. N.Stoicescu, op.cit.p. 195, nota 16.
17. AArmbruster, op.cit., p.34-35; N.Stoicescu, op.cit.,p.l99-200, cu
bibliografie şi comentarii la nota 75; Ioan Aurel Pop, Istoria
Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai
Viteazul, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997, p.
72; Textul din Istoria României - Crestomaţie, p.15; Iosif
C.Drăgan, Istoria Românilor, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1993,
p. 77.
18. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza
românilor până la Mihai Viteazul, Ed. Presa Universitară
Clujană, Cluj-Napoca, 1997, p.72-73.
19. Idem.
20. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza
românilor până la Mihai Viteazul, Ed. Presa Universitară Clujană,
Cluj-Napoca, 1997, p. 73; N.Stoicescu, op.cit.p.194; A.
Armbruster, op.cit.p. 32-33, cu bibliografie la notele 70-74;
M.Stratulat, op.cit.p.83; Victor Spinei, Migraţia ungurilor în
spaţiul carpato-dunărean şi contactul lor cu românii în secolul al
IX-lea şi al X-lea, în Arheologia Moldovei, XIII, 1990, p.122-123;
Simeon de Keza, Gesta Hunorum et Hungarorum, editat G.Popa -
Lisseanu, Bucureşti, 1935, p.32; Apud N.Stoicescu, Călători
străini despre Ţările Române, vol. I, ediţie îngrijită de Măria
Holban, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.403.
21. George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de
peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae
Şerban Tanaşoca, Ed Academiei, Bucureşti, 1984, p. 86;
N.Stoicescu, op.cit.p. 196; Stelian Brezeanu, „Românii” şi
„Blachi” la Anonymus. Istorie şi ideologie politică , în Revista de
istorie, 34, 1981, nr.7, p.1332; Ivan Duicev, M.Voinov, Sti.Lişev,
76
B.Primacov, Izvoare latine ale istoriei Bulgariei, II, p. 356-357, în
Izvoare ale istoriei Bulgariei, VII, Sofia, 1960, cf. Boreslav
Primov, op.cit.,p.40.
22. Constantin Şerban, O ştire privind pe românii din nordul Dunării
în 1205, în Revista de istorie, 10, 1979, p.1951, textul în
Crestomaţie, p. 21.
23. Boris Simeonov, Localităţi cu denumiri slavo-române în regiunea
Sofia, în Studii şi cercetări lingvistice, XXIII, 1972, 2, p. 171-174,
cf. C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p. 128-129.
24. George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de
peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae
Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.87, 164, 167,
cu bibliografie la notele 19-23, p.168, 194-201; N.Drăganu,
România în veacurile IX - XIV, Bucureşti, 1933, p.35; Silviu
Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu ,
Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1959, p. 11-13.
25. I.C.Drăgan, Istoria Românilor, p.291-293, cu bibliografie, George
Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste ho -
tare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban
Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p. 167-168, 194-201;
S.Dragomir, op.cit.p. 76-84,163.
26. Istoria României, Colectiv, Bucureşti 1998, p.l44-147; Ştefan
Pascu, Transilvania, Ed. Vatra Românească, Cluj Napoca, 1990,
p. 18-19; A.Armbruster, op.cit., p.29; N.Stoicescu, op.cit., p.187-
193; I.S.Pop, Istoria Transilvaniei, p.66-90; M.Stratulat, op.cit.,
p.46; Textul tradus din Crestomaţie, p. 10-12; I.C. Drăgan;
Istoria Românilor, p.71-74.
27. C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p.l29; Istoria
Românilor, Colectiv, Bucureşti, 1998, p. 144-145; A. Armbruster,
op.cit., p.12; George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul
românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de
Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed.Academiei, Bucureşti, 1984, p.33,
67-70,166.
28. Kekaumenos, Sfaturi şi povestiri, în F.H.D.R., III, p. 31-33, textul
din Crestomaţie, p.l7.
29. Kedrenos, I, p.484, cf. George Murnu, Studii istorice privitoare la
trecutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu intro-
ductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti,
1984, p. 99-102,132,166,190; Traian Stoianovich, în A study in
Balkan Civilization, după I.C. Drăgan, Istoria Românilor, p. 75-
76.
30. A.Armbruster, op.cit., p.23-24, cu bibliografie şi comentarii la
77
notele 42-45.
31. I.S.Pop, Istoria Transilvaniei, p.95; N. Stoicescu, op.cit., p.l8; A
Decei, Românii din veacurile IX-XIII în lumina izvoarelor
armenşti, în Relaţii româno-orientale, Bucureşti, 1978, p.32,
textul în Crestomaţie, p.8.
32. Mehmet Ali Ekrem, O menţiune inedită despre românii din sec. al
IX-lea în Oguzname ,cea mai veche cronică turcă , în SCIVA,
31,2,1980, p. 299; N.Stoicescu, op.cit.p 196, cu comentariul de la
notiţa 62; textul în Crestomaţie, p.9.
33. A.Decei, Asupra unui pasagiu din geograful persan Gardizi (a.
1050), Bucureşti, 1936, p.3, extras din volumul Omagiu fraţilor
Alexandru şi Ion Lepădatu, cf. A.Armbruster, op.cit.p.22, nota
33; Gh. I. Brătianu, Tradiţia istorică despre voievodatele
româneşti din Ardeal, în Analele Academiei Române, Memorii,
Secţiunea Istorie, seria III, tom. XXVII, 1944-1945, p. 108 şi urm,
cf. AArmbruster, op.cit p. 22, nota 34; N Stoicescu, op.cit. p.197;
I.A. Pop , op.cit. p. 98.
34. Idem nota 20 mai sus şi Gh.Popa - Lisseanu, Românii în Decriptio
Europae Orientalis, în Revista de istorie, 20, 1934, p. 101-111, cf.
N.Stoicescu, op.cit. p. 195, cu bibliografie şi comentarii la notele
59-60.
35. C.C. Giurescu, Formarea poporului român, p.129; George Murnu,
Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Edi-
ţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1984. p.85,164; V.N. Zlatarski, Istoria
statului bulgar, II, p.3, cf. Boreslav Primov, op.cit. p.10.
36.Ana Comnena, Alexiada, în F.H.D.R., III, p. 85,109,115, textul din
Crestomaţie, p. 16; George Murnu, Studii istorice privitoare la tre-
cutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu
introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1984, p. 159; N.Stoicescu, op.cit. p. l97, cu bibliografie
şi comentarii la notele 65-6; Silviu Dragomir, op.cit. p.11;
Boreslav Primov, op.cit. p. 41; N.Iorga, Istoria poporului
românesc, p.88, cu bibliografie la nota 10.
37. Ana Comnena, op.cit.
38. I.C. Drăgan, Istoria Românilor, p.77.
39. Silviu Dragomir, op.cit. p.17, cu bibliografie.
40. Documenta Romaniae Histórica, D, Relaţii între ţările române,
vol. I, (1222-1456), Bucureşti, 1977, p. 2-3; Documente privind
Istoria României, C, Transilvania, veacurile XI- XIII, I, Bucureşti,
1951, p.208-209; N.Stoicescu, op.cit. p.201, cu bibliografie la
notele 82-85. Textul în Crestomaţie p.22-23.
41. Silviu Dragomir, op.cit. p. 69-76.
78
42.George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de
peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae
Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.99-102, 132,
166,190; S.Dragomir, op.cit. p. 31-52, 69-109; I.C. Drăgan,
Istoria Românilor, p.75-76.
43. V.Spinei, Informaţii istorice despre prezenţa românească la est de
Carpaţi în sec. XI-XIV, în Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie AD. Xenopol , Iaşi, 1977, p. 1, cf. Istoria României,
Crestomaţie, textul la p.14.
44. Istoria României. Crestomaţie, p.15, cu bibliografie.
45. N. Stoicescu, op. cit, p.198, cu bibliografie şi comentarii la nota
67.
46. N.Choniates, Istoria, în F.H.D.R., III, p.251, textul în
Crestomaţie, p.21; N.Stoicescu, op.cit. p. 198, cu bibliografie.
47. loan Kinnamos, Epitoma, in F.H.D.R., vol. III, p.239, textul în
Crestomaţie, p.19; C.Daicoviciu, Izvoare istorice greşit
interpretate, în Tribuna, 3, 10, 17 şi 24, cf. N.Stoicescu, op.cit.,p.
198-199, cu bibliografie şi comentarii la notele 70-71;
A.Armbruster, op.cit., p.24; I.C. Drăgan, Istoria Românilor, p.77.
48. N.Stoicescu, op.cit. p. 201, cu bibliografie la notele 78-79.
49. N.Iorga, Istoria românilor din Peninsula Balcanică, Bucureşti,
1919, p.19; acelaşi, Istoria poporului românesc, p.90, nota 21.
50.S.Dragomir, op.cit. p. 19-21; Pentru alte menţiuni ale vlahilor în
cancelariile sârbeşti, vezi p.21-30.
51.George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de
peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae
Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.103; V.N.
Zlatarski, Istoria statului bulgar în evul mediu, Sofia, 1934, II,
p.38, cf. Boreslav Primov, op.cit. p. 41, cu bibliografie la nota 68.
52. Ana Comnena, ne spune că în lupta cu pecenegii, tatăl ei,
împăratul Alexie Comnenul (1081-1118), dă poruncă în anul 1090
să fie înrolaţi soldaţi din rândul vlahilor de peste Balcani, din
părţile râului Mariţa, iar în anul 1166, sub Manuel Comnenul, o
mulţime de vlahi din părţile Dobrogei, se găseau alături de oastea
bizantină care a atacat pe unguri prin Ţara Românească. Ibidem.
53. George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de
peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae
Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.l63;
Boreslav Primov, op.cit., p.15-16.
54. C.C.Giurescu, D.C.Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi
timpuri, p.187-192, N.Iorga, Istoria poporului românesc, p.78-79,
88-91; Istoria României, Bucureşti, 1962, II, p.12-110; George
Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste ho -
79
tare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban
Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.162,169,171; I.C.
Drăgan, Istoria Românilor, p. 78-82; A.Armbruster, op.cit. p.25-
28; N.Choniates, Istoria , in F.H.D.R., III, p.259-261, 239, 273,
textul din Crestomaţie, p.20.
55. A.Armbruster, op.cit.,p.27.
56. N.Iorga, Istoria poporului românesc, p.109; C.C.Giurescu,
D.C.Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri, p.191;
A.Armbruster, op.cit.,p.25-28; I.C.Drăgan, Istoria românilor,
p.80; George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul
românilor ele peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de
Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p. 195-
197, 201-202; Dinu C.Giurescu, Istoria ilustrată a României,
Bucureşti, 1981, p.100; Şt. Ştefănescu, Legături româno-bulgare
în prima jumătate a sec. al XIII-lea , în Omagiu lui
P.Constantinescu-Iaşi, Bucureşti, 1965, p.223-228, lucrare pusă la
dispoziţie istoricului bulgar Boreslav Primov în manuscris, cf.
Boreslav Primov, op.cit. p.16-17.
57. Boreslav Primov, op.cit. p. 11-13, cu bibliografie şi comentarii la
notele 11 şi 19.
58. Alexandăr Brumov, Istoria Bulgariei, editată de Institutul de
Istorie al Academiei Bulgare de Ştiinţe, I, Sofia, 1961, p.52, cf.
Boreslav Primov, p.13; Istoria României, Bucureşti, 1960,1,
p.757.
59. N.Choniates, Historia, De Isaccio Angelo , I, 489-491 şi Istoria în
F.H.D.R., III, p.259-261, textul din Crestomaţie, p.20; Istoria
României, Bucureşti, 1960, I, p.744; Idem, Bucureşti, 1962, II,
p.110; George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul
românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de
Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984,
p.102,119,125,162, 165, cu bibliografie şi texte din Choniates.
60. George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de
peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae
Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984 şi România şi
Elada, Academia Română , Memorii, III, tom VII, cf. George
Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste
hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban
Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p. 163.
61. V.N.Zlatarski, Istoria statului bulgar în evul mediu, II, Sofia,
1934, p. 38, după Boreslav Primov, p.41.
62. Vezi şi Boreslav Primov, op. cit. p.41, cu bibliografie la nota 66.
63. Istoria României, Bucureşti, 1962, II, p.12.
64. Idem, p.II ; A. Armbruster, op.cit, p.25.
65. George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de
80
peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae
Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.121, 171;
Boreslav Primov, op.cit, p.25.
66. P.Mutafciev, Istoria poporului bulgar, II, Sofia, 1943, p.46, după
Boreslav Primov, p.25.
67. Boreslav Primov, op.cit,19, 31, 32.
68. Istoria României, I, p.760; Boreslav Primov, OD.cir. p.41-55;
I.S.Pop, Istoria Transilvaniei, p.45; A.Armbruster, op.cit.,p.25;
Ştefan Ştefănescu, Paisie din Hilandar despre relaţiile româno-
bulgare în sec. al XVIII-lea, Note critice, Culegere omagială
academician Ivan Snegarov, p 295 şi acelaşi, Relaţii româno-
bulgare în sec. al IX-lea -al XIV-lea şi formarea statului român , în
Romanoslavica, IX, Bucureşti, p.531-542, după Boreslav Primov,
op.cit. p. 38 şi 40; N.Bănescu, L'ancien état bulgare et le pays
roumains, Bucureşti, 1947, p.17-58, cf. Boreslav Primov, op.cit.
p.47-48; A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, II,
p.224; Rodrigo Jimenez de Rada din Toledo, în cronica spaniolă
„Chronica hispaniae ab origine prima”, cf. A. Armbruster.
69. N.Choniates, III, 239-273 ; N.Stoicescu, op.cit, p.34.
70. N.Iorga, Istoria poporului românesc, p.110-111; A.Armbruster,
op.cit, p.36; Borelav Primov, op.cit., p.51-52.
71. C.I.Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româ-
neşti, Bucureşti, 1945, p.70, cf. A.Armbruster, p.44, cu
comentariu la nota 16.
72. Atlas istoric, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971,
Colectiv sub coordonarea lui Ştefan Pascu, p.43.
73. N.Bănescu, op.cit., p.63-64, după Boreslav Primov, p.48.
74. Ibidem. G.Giuglea, G.Vâlsan, De la Românii din Serbia, culegere
de literatură populară, Bucureşti, 1913, p.9, rând 180, p.26, rând
69, p.27, rând 114, p.28, rând 124, p.231, rând 60; N.Panea,
C.Bălosu, Gh.Obrocea, Folclorul românilor din Timocul
bulgăresc, Ed. Omniscop, Craiova, 1996, p.59.
75. Boreslav Primov, op.cit.,p.33 şi urm.
76. V.N.Zlatarski, Istoria, II, p.38; N.Bănescu, Les duchés byzantins
de Paristrion (Paradunavon) et de Bulgarie, Bucureşti, 1946,
p.105, cf. Boreslav Primov, op.cit, p.41-42; S.Dragomir,
op.cit.,p.l2.
77. Boreslav Primov, op.cit.,p.25; G.Murnu, Românii din Bulgaria
medievală, Bucureşti, 1939, p.20.
78. Georgius Acropolita, Historia, editat A.Heisenberg, Leipzig,
1903, p. 18, cf. Boreslav Primov, p.36.
79. N.Bănescu, L'ancien état bulgare et le pays roumains, p.57-60; Ge-
orge Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de
peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae
81
Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.171,202;
Boreslav Primov, op.cit., p.21-25,47-60.
80. N.Stoicescu, op.cit, p.156, cu bibliografie şi comentariu la nota 44
bis; G.D.Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor
româneşti, Bucureşti, 1945, p.70; N.Bănescu, L'ancien état
bulgare et le pays roumains, p.23-25; A. Armbruster, op.cit.,
p.44,48-51, cu bibliografie şi comentarii la p.36, nota 81 şi la p.44
nota 16.
81. Constantin Câşlaru, Unele considerente privind pătrunderea
scrierii slave la nord de Dunăre, Luceafărul bulgar, IX,
nr.13/1998, p.8-9, cu bibliografie; G.Mihăilă, Dicţionar al limbii
române vechi, Ed.Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p. 12-
14.
82. Constantin Câşlaru, Unele considerente privind pătrunderea
scrierii slave la nord de Dunăre, Luceafărul bulgar, IX,
nr.13/1998, p.8-9; G.Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi,
Ed.Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p.14-15;
A.Armbruster, op.cit., p.l33, cu bibliografie la nota 17.
83. Istoria României, 1960, I, p.780-781; C.C.Giurescu, Formarea
poporului român, p. 146; Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei
medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul , Ed.
Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 1997, p.122;
Oct.Toropu, op.cit., p.l91-199; Z. Vazarova, Arheologia, 1, 1971,
p.12-14 şi Arheologia, 3, 1974, p. 11-16, cf. O.Toropu, op.cit,
p.198.
84. George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de
peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae
Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.162, cu
textul în limba greacă după Choniates, p.102-125, 162-163.
85. Boreslav Primov, op.cit, p.54-55.
86. N.Bănescu, L'ancien état bulgare et le pays roumains, p. 17-58 .
87. Istoria Bulgariei - graniţele statului bulgar în ajutorul istoriei ,
Velico Târnovo, Ed. Slovo, 1994, sub semnătura dr. doc. Ivan
Stoianov.

82
CAPITOLUL IV

ROMÂNII SUD-DUNĂRENI, REALITATE ETNICĂ


CONTEMPORANĂ DE NECONTESTAT

Cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a ajuns sub ocupaţie


otomană (secolele XIV-XV). Astfel, sârbii, bulgarii, grecii, albanezii şi
românii din sudul Dunării trăiau în provincii otomane (numite
paşalâcuri, sangeacuri, eyaleturi, vilaieturi etc.). Numai românii de la
nord de Dunăre aveau propriile state, care deşi sub suzeranitate
otomană, îşi păstrau autonomia. Despre românii din Pen insula Balcanică
există un număr însemnat de documente provenite de la auto rităţile
otomane. Acestea ne permit să extragem o serie de concluzii:
- populaţia românească de la sud de Dunăre, ca şi cea de la nordul
fluviului, este numită în aceste documente cu termenul de eflaq sau
iflaq. Este un termen provenit din foarte cunoscuta denumire de valah
sau vlah şi reprezintă încă o dovadă a echivalenţei termenului de român
cu cel de vlah/valah.
- numărul mare al românilor. Astfel, s-a emis supoziţia că din
totalul populaţiei creştine din spaţiul balcanic 10% ar fi fost români. 1
- românii au beneficiat de anumite privilegii, care proveneau din
atribuţiile militare şi de păstrare a ordinii pe care le îndeplineau. În
acest sens, ei nu plăteau decât anumite taxe, spre deosebire de bulgari
sau sârbi.
- românii sud-dunăreni şi-au păstrat formele de organizare, în
fapt ei beneficiind de o adevărată autonomie. Această situaţie apare
menţionată în documente emise sub sultani precum Mahomed al II-lea
(datând de la 1467-1468) sau Selim I (din 1516). Existau zone locuite de
români pe Valea Timocului sau în Tesalia, unde otomanii nu aveau voie
să se stabilească, să posede pământ, să construiască lăcaşuri de cult
musulmane (moschei).
- autorităţile otomane respectau aplicarea în cadrul comunităţilor
româneşti sud-dunărene a legilor nescrise, care sunt numite în acele
documente cu denumirea de adet-i eflaki, adică „drept românesc”.
Conform acestuia, românii erau scutiţi de obligaţiile financiare în
schimbul efectuării slujbei militare. Astfel, sultanul Soliman Magnificul
(1520-1566) i-a organizat pe români în 15, mai apoi 17, căpitănate, care
83
să păzească trecătorile. Acei luptători au fost numiţi armatoli (de la un
cuvânt al românilor din Albania, armatulu). 2
- românii din Valea Timocului erau autohtoni (Valea Timocului a
fost o vatră a etnogenezei româneşti) şi nu proveneau numai din
deplasarea, în anumite perioade istorice dificile, a unor români proveniţi
de la nord de Dunăre. Se admite însă faptul că românitatea de pe Valea
Timocului a fost întărită de aportul unor români veniţi în această zonă,
de exemplu aromâni, după distrugerea marelui centru românesc de la
Moscopole (sfârşitul secolului al XVIII-lea). Alţi români sosiţi pe Valea
Timocului proveneau din Banat şi din Oltenia, în acelaşi secol al XVIII-
lea.
Aromânii din Albania (fârşeroţii) apreciaţi a fi în număr de
500.000 şi îndeobşte cunoscuţi sub denumirea de „rumâni” se consideră
parte componentă a naţiunii române, dar nu le este recunoscut statutul
juridic de minoritari. În localitatea Lubniţa, românii din Albania aprind
şi azi lumânări şi se roagă la icoane aduse din românia, în ruinele unei
foste bisericuţe româneşti. În anul 1992, la 5 aprilie, aceştia au înfiinţat
asociaţia „Românii din Albania”, o organizaţie social-culturală care
militează pentru dezvoltarea limbii aromâne, a folclo rului, tradiţiilor şi
portului românesc. În Albania, şcolile aromâne s-au desfiinţat în anul
1946, dar autorităţile permit primirea şi transportul de cărţi în limba ro -
mână din România, fapt neacceptat însă de sârbi. 3 (aspect care ridică de
altfel şi legitima întrebare asupra sorţii prezentului volum în faţa
„recenziei” ştiinţifice a vameşilor sârbi, „fini cunoscători” ai
istoriei/fenomenului românismului din Timoc). Revenind, în Albania,
anul 1913, erau 18 şcoli în limba română şi 6 bi serici româneşti, în anul
1945 mai erau 5 şcoli şi 5 biserici de acest fel, ulterior desfiinţate şi
acestea.
Macedo-românii din Grecia şi din Macedonia-Skopje trăiesc în
nordul Greciei şi în nordul Sarunei-Salonicului, în zona Bitolia-Ohrid.
Grecii le spun „kuţovlahi” (câini de vlahi), iar bulgarii şi sârbii „ţânţari”
şi vlahi. La recensământul din anul 1903 făcut la cererea sultanului
Abdul Hamid, aceştia numărau în jur de 1 milion, iar azi celor între
100.000 şi 300.000 (în realitate mai mulţi) le-au fost anulate până şi
drepturile ce le-au avut sub ocupaţie turcească. Identitatea naţională a
aromânilor le este şi azi contestată, n-au şcoli şi biserici ro mâneşti,
deoarece în Grecia limba română este în afara legii.
Vlaho-Morlacii din Slovacia de Nord, sunt cunoscuţi în
istoriografia ceho-slovacă sub denumirea de „Vlasca-etnanin”. În
această zonă, în anul 1876, între slavii din Moravia trăiau circa 60.000
de români, acum asimilaţi.
Vlahii din Bosnia şi Herţegovina sunt socotiţi chiar de către sârbi
cei mai vechi locuitori, zona „Stari Vlah” demonstrând aceasta. Azi au
84
mai rămas cam 500 de istro-români care vorbesc un grai bilingv. În anul
1886 o statistică austriacă evalua în Bosnia cam 289.760 români, iar în
Novi Pazar cam 77.300 români.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea populaţia
românească din sudul Dunării a fost ajutată de statul român pentru a-şi
cultiva limba şi cultura proprii prin deschiderea de şcoli în limba
română care au împânzit centrul şi sudul Peninsulei Balcanice. Astfel,
au fost achiziţionate sau construite imobile pe cheltuiala României în
care au funcţionat, între altele, Şcoala Superioară de Comerţ a României
de la Salonic şi Liceul şi Consulatul Român de la Bitolia, dar ajutorul
oferit în acest sens nu a folosit prea mult deoarece tinerii care absolveau
şcolile medii din Bitolia, Salonic, Grebena, Ianina, Sofia etc. îşi
continuau studiile superioare la Bucureşti, după care rămâneau aici, fapt
care a generat consecinţe negative prin lipsa elitei intelectuale româneşti
şi care s-ar fi putut implica mai mult în conducerea, culturalizarea şi
păstrarea românismului în ţările de unde proveneau.
În Albania au funcţionat o serie de şcoli româneşti susţinute şi
controlate de guvernul român, însă după anul 1921, treptat, autorităţile
albaneze au început restrângerea învăţământului şi apoi a vieţii
religioase în limba română, astfel că în anul 1925 mai erau doar trei
şcoli, iar în 1930 numai două. De altfel, datorită primului război
mondial, unele şcoli româneşti au fost închise şi în pe rioada 1915 –
1918. În virtutea unui regulament privitor la şcolile minoritare, în anul
1935 au apărut 7 şcoli primare şi de stat cu predare în limba română, în
care, în anul şcolar 1940-1941, învăţau 485 de elevi cu 9 învăţători,
însă, după terminarea războiului, acestea au dispărut.
Românii de la sud de Dunăre şi-au păstrat ocupaţiile strămoşilor,
în primul agricultura şi creşterea animalelor. De asemenea, şi-au
menţinut credinţa strămoşească, ortodoxia. La acest fapt au contribuit şi
domnitorii români de la nord de Dunăre, care au ctitorit locaşuri
ortodoxe pe Valea Timocului şi înainte şi după cucerirea otomană, de
exemplu Matei Basarab (1632-1654). Secolul al XIX-lea a marcat
formarea statelor naţionale în Balcani: Grecia, Serbia, Bulgaria. Toate
au apărut în urma unor revolte antiotomane, în care un rol important au
jucat românii sud-dunăreni şi armata română (în timpul războiului ruso-
româno-turc din 1877-1878). În urma tratatelor internaţionale, teritoriile
locuite de românii din sudul Dunării au revenit acestor state. Cu toate
vicisitudinile istoriei şi necazurile de care au avut parte în îndelungata
lor existenţă, totuşi românii balcanici au continuat să existe, uneori
împrăştiaţi în grupuri mici, alteori în grupuri compacte, la care s-au
adăugat mai târziu şi elemente nord-dunărene, constituind până azi
minoritatea cea mai numeroasă. Vlahii sunt destul de pre zenţi în
realitatea socială şi politică a Peninsulei Balcanice pe tot parcursul
85
evului mediu. Spre exemplu, vlahii din Bosnia sunt pomeniţi în secolul
al XIV-lea şi al XV-lea, iar ca urmare a importanţei elementului
românesc în a II-a jumătate a secolului al XV-lea, Nicolae de Ujlak se
intitula „rege al Bosniei şi Vlahiei”. La începutul sec. al XVI-lea, cei
din sangiacul Semendrâci sunt amintiţi în luptele dintre turci şi unguri
iar pentru serviciile aduse imperiului vor primi scutiri din partea lui
Soliman Magnificul (urmare a participării la luptele dintre regele
Ungariei şi marii feudali din Croaţia, unii vlahi au fost răsplătiţi cu
domenii devenind şi ei feudali).
A fost o perioadă în care românii sud-dunăreni au fost daţi uitării,
până spre a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea,
când prin intermediul presei şi al publicării unor studii efectuate,
existenţa acestora a început să fie pusă în discuţie. Astfel, românii din
patria mamă de la nordul Dunării, se mirau când aflau din ziare că în
timpul războiului bulgaro-sârb din anul 1913 (al II-lea război balcanic),
sârbii au pus în primele rânduri regimentele româ neşti din Craina,
Pojarevaţ şi Timoc. În Bulgaria, la Şiştov, preotul care a dat
binecuvântarea trupelor care plecau spre câmpul de luptă s-a rugat
pentru regele Carol şi a adus elogii vitejiei românilor din care se
compunea în majoritate garnizoana din Şiştov, iar colonelul comandant a
declarat că este mândru că are sub conducerea sa ostaşi români.
Emigrările de populaţie din nordul Dunării în zona Timocului,
care au întărit blocul romanităţii sud-dunărene multimilenare existent în
regiune, au avut loc ca urmare a înăspririi birurilor şi a creşterii
fiscalităţii din Ţara Românească. Hrisoavele domneşti, precum cel dat
de Alexandru Voievod la 6 februarie 1629 şi cel dat de Matei Basarab la
29 august 1635, scot în evidenţă această migraţie chiar şi mai devreme.
O deosebită amploare o ia migraţia spre sud la sfârşitul sec. al XVIII-lea
şi începutul sec. al XIX-lea, cu ocazia evenimentelor legate de
răzvrătirea lui Pazvantoglu, paşa din Vidin, care după ce a anexat tot
teritoriul dintre Timoc şi Morava, în anul 1799 propune o
împroprietărire tuturor vecinilor care vor veni pe acest teritoriu, fără să
se facă diferenţă între originea etnică a acestora. Datorită fiscului
excesiv, mulţi olteni treceau Dunărea şi se aşezau în zona Timocului,
unde nu aveau de plătit decât birul către sultan. Aici, la venire au găsit
pe românii sosiţi dintr-o migraţie anterioară generată de legea lui
Constantin Mavrocordat, aşezaţi peste „un strat” timocean vechi ro -
mânesc.
În acelaşi timp a existat şi o emigraţie de transilvăneni care
fugeau mai ales de cumplita asuprire naţională din Ardeal. De teamă ca
ţăranii să nu părăsească domeniile pe care lucrau şi să treacă Dunărea,
satele de pe marginea fluviului aveau un regim aparte din partea
domniei, concretizat în anul 1793 printr-o uşurare a obligaţiilor. Această
86
comunitatea vlaho-românească a fost ruptă în două prin stabilirea
frontierei dintre Serbia şi Bulgaria pe Valea Timocului în anul 1833,
când cea mai mare parte, zona Craina, devenind „sârbească” a fost
lipsită de şcoli şi de biserici româneşti. La fel şi statul bulgar, cu
precădere după primul război mondial, nu le-a mai permis timocenilor să
se exprime în limba română sau să-şi cultive tradiţiile şi obiceiurile
strămoşeşti. Situaţia s-a înrăutăţit în perioada interbelică.
Astfel, în 1933-1934, după îndelungi discuţii, a fost încheiate
acorduri între România şi Iugoslavia cu privire la reglementarea şcolilor
primare şi a organizării bisericii minoritarilor din Banat. Însă orice
referire la Timoc (chiar indirectă) constituia un pretext pentru
întreruperea discuţiilor. Aşa s-a întâmplat în 1927, când, într-un interviu
acordat unei publicaţii italiene, ministrul român de externe şi-a exprimat
speranţa în îmbunătăţirea stării românilor din partea bulgară a Văii
Timocului, fără a se face nici cea mai mică aluzie la românii timoceni
din Serbia. A fost pretextul pentru o violentă reacţie a unui ministru
iugoslav şi, bineînţeles...întreruperea tratativelor referitoare la situaţia
românilor din Banatul sârbesc (tocmai se ajunsese la un acord care nu a
fost ratificat de partea sârbă). 4
La fel de tragică era şi situaţia românilor din Bulgaria. Astfel, în
perioada 1921-1924 au fost închise şcolile care beneficiau de fonduri
venite din partea guvernului român. Învăţătorii şi preoţii români au fost
arestaţi de către autorităţile bulgăreşti. Peste circa un deceniu, numele
româneşti au fost bulgarizate în mod forţat şi s-au confiscat cărţile
religioase în limba română. S-a contestat originea comună a românilor
de la nord şi sud de Dunăre. De aseme nea, a fost ascuns numărul real al
românilor din Bulgaria.
Cererile statului român în legătură cu asigurarea dreptului la
şcoală şi biserică în limba română s-au izbit de indiferenţa autorităţilor
bulgăreşti. Mai mult, orice acţiune de sprijin a României provoca reacţia
inversă, de persecuţie a conaţionalilor din Bulgaria. Singurele şcoli
româneşti erau proprietatea statului român (la Sofia şi Jubaia). Cel de-al
doilea război mondial nu a dus la o îmbunătăţire a situaţiei românilor
din Balcani. Faptul că, după război, atât Româ nia, cât şi Bulgaria, cât şi
Iugoslavia au cunoscut regimuri comuniste, nu a contribuit la acordarea
de drepturi pentru minoritatea românească din statele slave de la sud de
Dunăre; astfel, identitatea românilor era negată atât de către auto rităţile
iugoslave, cât şi de cele bulgăreşti. Statisticile oficiale din Serbia şi Bul -
garia privitoare la populaţia românească sunt, în mare măsură, departe
de adevăr.

87
A. Evoluţia populaţiei româneşti în statisticile oficiale din Serbia (1846-2002) 5

Anul Români % Craina Timoc Pojarevat Morava % din Estimări


populaţia
Serbiei
1846 97215 41.8 64.8 51.0 36.6 17.1 11.2
1859 122595 43.3 67.7 51.6 38.8 16.1
1866 127326 9.5
1884 149727 63.3 61.2 32.3 15.6 8.1
1890 143684 59.2 42.9 26.1 5.4 6.8
1892 159510 59.2 48.1 28.0 5.4 6.2
1900 122492 47.4 5.9
1921 149946 59.0 25.3 20.2 2.9
1931 57000
1940 350000-
1945 434000
1953 29000
(198793 vorbitori
de română)

1961 1330

1991 16539
(71536 vorbitori
de română)
2002 39882 vlahi Cel puţin
2778 români 245000
42660 total
(58221 vorbitori
de română)

Examinând tabelul A se pun, în mod firesc, mai multe întrebări:


1. Cum se explică faptul că de la 1859 la 1866 populaţia românească a
crescut doar cu circa 5000 de persoane, în timp ce sârbii din aceeaşi zonă au
crescut cu peste 300000?
2. Cum se explică brusca scădere a populaţiei româneşti din Timocul
sârbesc de la 1892 la 1900 ?
3. Cum se explică scăderea bruscă populaţiei româneşti din Timocul
sârbesc după cel de-al doilea război mondial (minim de 1330 de locuitori în
1961) ?

B. Evoluţia numerică a populaţiei româneşti din Bulgaria conform statisticilor oficiale

Anul Populaţia românească


1905 75773
1910 79429
1920 57312
1926 69080
1934 16405

88
C. Conform recensământului din 2001 din Bulgaria, minoritatea românească nici măcar
nu este menţionată:

Total Bulgari Turci Ţigani Alţii Nu a de- Necunoscut


clarat
7928901 6655210 746664 370908 69204 62108 24807

D. În districtul Vidin, unde este concentrată o numeroasă populaţie românească statistica


oficială se prezintă astfel:

Total Bulgari Turci Ţigani Alţii Nu a Necunoscut


declarat
130074 118543 139 9786 528 553 525

La fel, evoluţia numerică a populaţiei româneşti din Bulgaria,


conform statisticilor oficiale, pune o serie de probleme, pe care
încercăm să le sintetizăm în mai multe întrebări:
1. Cum se explică scăderea bruscă a numărului de români din
1926 până în 1934 ?
2. Cum se explică scăderea populaţiei româneşti din districtul
Vidin de la cca. 42000 (1926) la 3213 (1934) ?
3. Cum se explică faptul că în Bulgaria, statisticile nu
menţionează populaţia românească, chiar acolo unde există români
(Vidin) ?
La toate aceste întrebări, atât cele referitoare la românii din nord-
estul Serbiei, cât şi la cei din Bulgaria, există un singur răspuns:
autorităţile sârbeşti şi cele bulgăreşti au încercat şi, din nefericire
încearcă încă, să ascundă numărul real al populaţiei româneşti!
Căderea comunismului a condus la mari schimbări, de natură
socială şi politică, dar şi teritoriale (în cazul fostei Iugoslavii). Din
păcate, în legătură cu acei români care trăiesc în Serbia şi în spaţiul ex-
iugoslav (cu excepţia celor din Voivodina), nu s-a întâmplat nimic
deosebit.
În continuare se practică o politică de asimilare şi li se încalcă
drepturile elementare: n-au şcoli în limba maternă, nici biserică...
Românilor de pe Valea Timocului nu li se recunoaşte nici măcar
denumirea de... români!
Ei sunt consideraţi a fi... vlahi! Care vlahi, chipurile, sunt diferiţi
de români!
Consiliul Europei (din care Iugoslavia şi apoi Serbia au făcut şi
fac parte) a adoptat mai multe documente în care era abordată problema
drepturilor minorităţilor. 6 Legat de românii de pe Valea Timocului, o
problemă a fost că s-a tergiversat recunoaşterea lor ca minoritate de
către statul sârb. „Românii din Timoc sunt în proces cu statul sârb
fiindcă nu sunt recunoscuţi ca minoritate naţională. Dintre toate cele 14
89
minorităţi naţionale din Serbia, doar vlahii nu sunt recunoscuţi. La
începutul anului 2006 ei înfiinţează Consiliul Naţional al
Rumânilor/Vlahilor din Serbia (cu sediul la Negotin), care nu este însă
înregistrat de către statul sârb decât cu mare întârziere (2007).
Ministerul pentru Drepturile Omului şi Minorităţilor şi Ministerul
pentru Administraţie Locală din timpul Uniunii Serbiei cu Muntenegrul,
dar şi după destrămarea uniunii statale, au ignorat problema românilor
timoceni, iar explicaţia lor a fost că tot schimbându-se structura
ministerului nu a avut cine să se ocupe de problema lor. Contra-
argumentul românilor a fost că în aceeaşi peri oadă cu ei s-a constituit şi
Consiliul Egiptenilor care, în două săptămâni a primit aprobare şi a fost
şi înregistrat. Pentru prima dată în istoria lor, românii din partea de
Răsărit a Serbiei (Timoc), cer recunoaştere. Explicaţiile pe care le dau
autorităţile sârbe au fost puerile sau întârziate din cauza procedurilor
legislative. De pildă, abia din anul 2002 s-a aprobat în Serbia legea de
ocrotire a drepturilor şi libertăţilor minorităţilor.
Printre primele care şi-au făcut Consilii, ca reprezentanţi legali şi
legitimi, au fost românii din Voivodina (Consiliul Naţional al Românilor
din Serbia, cu sediul la Novi-Sad). O explicaţie acceptată de
comunitatea românilor ignoraţi se regăseşte în problemele cheie ale
Serbiei: dezmembrarea Iugoslaviei şi mai apoi despărţirea de
Muntenegru; situaţia nerezolvată a regiunii Kosovo şi Metohia; un
număr mare de refugiaţi care locuiesc în Serbia. Doar comunitatea
română din Estul Serbiei nu are reprezentare legitimă în Parlament, şi ca
atare şi finanţare adecvată din partea Guvernului. 7
Dacă ar fi fost recunoscuţi ca minoritate naţională, atunci ar fi
trebuit să li se aprobe anumite drepturi cum ar fi acelea menţionate în
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale. În cele din
urmă, Consiliul Naţional al Rumânilor/Vlahilor din Serbia a fost
recunoscut abia la 1 august 2007, dar numai după ce autorităţile sârbeşti
au fost ameninţate cu acţionarea în instanţă de liderii românilor din
regiune şi în condiţiile în care, deputatul german Jurgen Hermann urma
să efectueze în scurt timp o vizită, din partea Consiliului Euro pei, pe
Valea Timocului. Mai mult, Consiliul Naţional al Rumânilor/Vlahilor a
fost recunoscut de autorităţile de la Belgrad doar cu condiţia ca limba
maternă a comunităţii să fie menţionată a fi limba sârbă (profitându-se şi
de unele neînţelegeri dintre liderii organizaţiei).
În Raportul cu privire la situaţia minorităţilor naţionale din
Voivodina şi minoritatea românească din Serbia, redactat de
eurodeputatul german Jurgen Hermann şi adresat Adunării Parlamentare
a Consiliului Europei - APCE (14 februarie 2008), se recunoaşte, practic
existenţa unei minorităţi româneşti pe Valea Timocului: „Adunarea
încurajează pe membrii minorităţii vlahe/române din Serbia de est
(s.n.) să-şi combine eforturile să depăşească dezacordurile interne în
90
interesul propriu în scopul de a păstra trăsăturile speci fice care formează
identitatea lor.” 8 În acest caz, protejarea limbii vorbite de ro mânii
timoceni ar intra sub incidenţa Cartei europene a limbilor regionale sau
minoritare.
În legătură cu acest din urmă aspect, al protejării limbii, Carta
menţionează că: „prin expresia „limbi regionale sau minoritare” se
înţeleg limbile: i. folosite în mod tradiţional într-o anumită zonă a unui
stat de către cetăţenii acelui stat care constituie un grup numeric inferior
restului populaţiei statului; şi diferite de limba (-ile) oficială (-ale) a
(ale) acelui stat; ea nu include nici dialectele limbii (-ilor) oficiale a
(ale) statului, nici limbile imigranţilor; prin “zonă în cadrul căreia o
limbă regională sau minoritară este folosită” se înţelege aria geografică
în care această limbă reprezintă modul de exprimare al unui număr de
persoane justificând adoptarea a diferite măsuri de protecţie şi de
promovare prevăzute prin prezenta Cartă”. 9 (articolul 1).
Definiţia oferită de Carta europeană a limbilor regionale sau
minoritare se potriveşte perfect situaţiei românilor din Timoc. Este
vorba de limba (română) folosită tradiţional într-o zonă a Serbiei de
către un grup inferior din punct de vedere numeric restului populaţiei
statului. Zona în care limba minoritară este folosită este în estul Serbiei
de-a lungul râului Timoc şi în zona montană învecinată.
Aceeaşi cartă prevede că „În materie de învăţământ, Părţile se
angajează, în ceea ce priveşte zonele în care sunt folosite astfel de limbi,
în funcţie de situaţia fiecăreia dintre aceste limbi şi fără a aduce atingere
limbii (-ilor) oficiale a (ale) statului: Să prevadă desfăşurarea unei
educaţii preşcolare în limbile regionale sau minoritare respective; sau să
prevadă desfăşurarea unei părţi substanţiale a educaţiei preşcolare în
limbile regionale sau minoritare respective; să prevadă desfăşurarea
unui învăţământ primar în limbile regionale sau minoritare respective;...
sau să prevadă desfăşurarea unei părţi substanţiale a învăţământu lui
primar în limbile regionale sau minoritare respective; să prevadă
desfăşurarea unui învăţământ secundar în limbile regionale sau
minoritare respective; sau să prevadă desfăşurarea unei părţi
substanţiale a învăţământului secundar în limbile regionale sau
minoritare respective; să prevadă desfăşurarea unui învă ţământ tehnic şi
vocaţional în limbile regionale sau minoritare respective...” 10 (articolul
7).
În legătură cu aceeaşi problemă a învăţământului în Convenţia-
cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale se stipulează că „Părţile
vor asigura, între altele, posibilităţi corespunzătoare pentru pregătirea
profesorilor, accesul la manuale şi vor facilita contactele dintre elevi şi
profesori ai diferitelor comunităţi.” 11 (articolul 12, paragraful 2).
De asemenea, la articolul 14, paragrafele 1 şi 2, ale Convenţiei se
91
stipulează că „Părţile se angajează să recunoască dreptul oricărei
persoane aparţinând unei minorităţi naţionale de a învăţa limba sa
minoritară” şi că „În ariile locuite tradiţional sau în număr substanţial de
persoane aparţinând minorităţilor naţionale, dacă există o cerere
suficientă, părţile vor depune eforturi pentru a asigura, în măsura
posibilului şi în cadrul sistemului lor educaţional, ca persoa nele
aparţinând acestor minorităţi să beneficieze de posibilităţi
corespunzătoare de învăţare a limbii lor minoritare ori de a primi o
educaţie în această limbă.” 12 (articolul 10, paragraful 1).
Ori, în acest moment românii de pe Valea Timocului nu au
această posibilitatea de a studia în limba maternă. Nu există şcoli în care
să se studieze în limba română, nu există învăţători şi profesori, nu
există cărţi şi manuale şcolare. Situaţia este realmente dramatică.
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale prevede
că „Părţile se angajează să recunoască faptul că fiecare persoană
aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul să utilizeze liber şi fără
ingerinţă limba sa minoritară, în privat sau public, în oral sau scris.” 13
Un evident caz în care dreptul de exprimare în limba maternă este
încălcat de către statul sârb, este cel legat de construirea bisericii de la
Malainiţa, lângă Negotin, având hramul „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi
Gavril” de către preotul Boian Alexandrović, în care slujba se ţine în
limba română.
Problema este că în 1833, bisericile şi mănăstirile în care slujba
s-a ţinut în limba română au intrat în patrimoniul Bisericii Ortodoxe
Sârbe şi de atunci slujba se face în limba slavonă veche. În ciuda
eforturilor lui Boian Alexandrović, Biserica Ortodoxă Sârbă se
împotriveşte existenţei unei biserici în care ceremonialul religios să se
facă în limba română. Au fost găsite tot felul de motive de natură
birocratică împotriva proiectului bisericii de la Malainiţa, între care
faptul că nu a existat o autorizaţie de construcţie; s-a spus chiar că bi -
serica va fi demolată şi s-a ajuns la ameninţări la adresa preotului român
şi a familiei sale (în legătură cu care autorităţile sârbeşti nu au
intervenit). 14
Acest caz a fost prezentat şi în raportul prezentat APCE de către
deputatul german Jurgen Hermann, citat mai sus: „Având cunoştinţă de
criticele ridicate faţă de legea din 2006 asupra bisericilor şi
organizaţiilor religioase din Republica Serbia, în particular chestiunea
nerecunoaşterii Bisericii Ortodoxe Romane prin aceasta lege, Adunarea
este surprinsă de influenţa dominantă a Bisericii Ortodoxe Sârbe în
cadrul recunoaşterii altor biserici şi/sau comunităţi re ligioase". 15
Tot în Convenţia-cadru se arată că „Fără a aduce atingere
măsurilor luate în cadrul politicii lor generale de integrare, Părţile se vor
abţine de la orice politică ori practică având drept scop asimilarea
92
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale contra voinţei lor şi vor
proteja aceste persoane împotriva oricăror acţiuni vizând o astfel de
asimilare.” (articolul 5, paragraful 2). 16
Ori, în cadrul minorităţii româneşti din Serbia de Est, se constată,
de exemplu, că membrii aceştia poartă nume sârbeşti, un pas important
în direcţia asimilării. Ironia sorţii face ca astfel de nume sârbeşti să
aparţină unor luptători pentru drepturile populaţiei minoritare, de
exemplu, preotul Boian Alexandrović (prenumele Boian s-ar explica
prin faptul că mama preotului este sârboaică, însă în ceea ce priveşte
numele...), Dimitrie Crăciunovici (liderul Mişcării Democrate a
Românilor din Serbia), Predrag Balaševici (conducătorul Partidului
Democrat Român din Serbia) etc.
În legătură cu politica dusă pentru asimilarea românilor de pe
Valea Timocului amintim următorul episod, relatat de Boian
Alexandrović, care demonstrează cât de dramatică este situaţia
conaţionalilor noştri din Serbia de răsărit: „În ziua de 14 august 2007 la
biserica noastră din Malainiţa au venit niscai credincioşi din satul
românesc Geanova, pe sârbeste Duşanovaţ, ca să le fac o ru găciune pentru
fetiţa lor. Când i-am întrebat dacă este botezată, mi-au răspuns că au
botezat-o cu câţiva ani înainte la mănăstirea Bucovo (a doua reşedinţă a
episcopului sârb Iustin). La întrebarea mea care este numele fetiţei,
părinţii mi-au spus Miliţa şi la urmă Sandra. Eu am întrebat: "Cum, Miliţa
or Sandra", după care ei mi-au povestit că s-au dus la mănăstire şi
călugărul de acolo i-a întrebat cum se cheamă fata, şi când ei au răspuns
Sandra el a zis că nu poate să se boteze cu acest nume "pentru că nu e al
nostru". Pentru că numele Sandra „nu este al nostru” el i-a pus numele
Miliţa că acest nume a purtat împărăteasa sârbească şi acuma fata este
scrisă în cartea de botez cu nume Miliţa, dar în actele oficiale Sandra. Nu
este prima dată când mi se plâng credincioşii de acest lucru fraţilor noştri
sârbi şi dacă stimaţii ierarhi sârbeşti spun că în Biserica Ortodoxă Sârbă
este loc de toate naţiunile. Da-i „credem”, dacă le schimbă numele şi
dacă-i fac din români sârbi atunci este loc de toţi. Nu am spus eu degeaba
cu câţiva ani înainte că mai bună maşina de asimilare a românilor
timoceni a fost şi a rămas Biserica Ortodoxă Sârbă. Ei nu vor să boteze
copiii nici cu nume internaţionale, dar să mai spunem cu nume românesc
(pentru că scopul lor este sârbizarea tuturor).” 17
Serbia este semnatară a Convenţiei-cadru pentru protecţia
minorităţilor naţionale; în lumina celor spuse mai sus, considerăm că, în
legătură cu românii timoceni nu respectă propriile angajamente, precum
şi pe cele luate în cadrul relaţiilor bilaterale cu statul român. Raportul
deputatului Jurgen Hermann remarcă faptul că înţelegerile bilaterale nu
sunt respectate: „Relaţiile între Serbia şi România sunt guvernate de
două texte: un tratat de prietenie, cooperare şi bună vecinătate între
93
România şi Serbia (semnat la 16 mai 1996) şi o înţelegere bilaterală
între guvernul României şi guvernul federal al Republicii Iugoslavia de
cooperare în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale (semnat la 4
noiembrie 2002). Raportorul a fost informat că punerea în aplicare a
acestor texte este nesatisfăcătoare. Ministrul Afacerilor Externe al
României a vizitat Serbia şi a cerut întrunirea unei comisii comune
interguvernamentale pentru minorităţile naţionale prevăzută în articolul
II al înţelegerii bilaterale, a cărei misiune era de aplicare a acordului. În
ciuda răspunsului pozitiv din partea autorităţilor sârbe la această cerere,
comisia interguvernamentală nu s-a reunit încă.” 18
Din nefericire, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei
(APCE) a adoptat la 1 octombrie 2008, în urma raportului prezentat de
parlamentarul german Jurgen Hermann (cu sprijinul parlamentarului din
Republica Moldova, Vlad Cubreacov) Rezoluţia 1632, prin care se
acreditează ideea că vlahii sunt diferiţi de români; astfel, amendamentul
17 introdus de delegaţia sârbă înlocuia textul proiectului de rezoluţie în
care apărea expresia „minoritatea vlahă/română” cu expresia
„minorităţile română şi vlahă”. În ciuda acestui fapt, autorităţilor sârbe
li se recomandau măsuri pentru protejarea minorităţii româ neşti din
Serbia, în special celei din Timoc. 19 De remarcat faptul că amendamen-
tul introdus de delegaţia sârbă a fost adoptat profitându-se de lipsa de
interes al unor parlamentari români.
Vlad Cubreacov şi Jurgen Hermann au reuşit să demonstreze, în
mod credibil, în faţa Adunării, că românii sunt unii şi aceiaşi cu vlahii,
deşi delegaţia Serbiei, susţinută de delegaţiile Greciei, Ciprului şi
Rusiei, a insistat că există două minorităţi distincte, românii şi vlahii. În
momentul în care, Rezoluţia 1632 a fost supusă la vot, aceasta conţinea
expresia iniţială „minoritatea româno-vlahă”, care a fost imediat
modificată, la dorinţa sârbă, cu expresia confuză „minorităţile română şi
vlahă”. Cu alte cuvinte, unii dintre românii din Timoc vorbesc limba
română, alţii, limba vlahă! Scandalosul amendament sârb a avut doar
două voturi în plus, în condiţiile în care Cornelia Cazacu a votat de
partea delegaţiei sârbe (sic!). În schimb, colegii dânsei, Cezar Preda, Ilie
Ilaşcu, Relu Fenechiu şi Mihai Tudose au absentat, deşi ştiau (probabil)
cât de important era votul lor.
Nici românii din Bulgaria nu au şcoli şi biserici în limba maternă,
nu pot face o carieră în administraţie dacă afirmă că sunt români, există
prea puţine publicaţii în limba română, numele de persoane sau de
localităţi sunt bulgarizate, nu se recunoaşte faptul că vlahii din Bulgaria
şi aromânii sunt români. Mai mult, românii nu sunt recunoscuţi drept
minoritate etnică, ci comunitate etnică. S-a ajuns până acolo, încât în
pofida oricărei logici, limba lor maternă este considerată o limbă slavă
(!). Când premierul român, Adrian Năstase, în timpul vizitei în Bulgaria
94
din 2003, a ridicat problema respectării drepturilor românilor din ţara
vecină, presa bulgărească a avut o reacţie neaşteptată. Astfel, în ziarul
24 Ceasa apărea articolul „ Năstase îl întreabă pe Simeon de minorita tea
românească din Bulgaria”, în timp ce în Trud se punea întrebarea
„Adrian Năstase caută minoritate românească în Bulgaria?”. S-a ajuns
până acolo încât românii au fost caracterizaţi în ziarul Vidin, care apare
într-o zonă în care trăiesc mulţi conaţionali de-ai noştri drept „naţionali
fără ţară, care îşi pot arăta coarnele numai dincolo de Dunăre. ”
E adevărat că Liceul Român din Sofia a fost redeschis în anul
1999, dar copiii învaţă în condiţii improprii, iar numărul de ore în limba
română este insuficient. Problema învăţământului în limba română a fost
ridicată de fostul preşedinte al României, în timpul vizitei în ţara vecină
din anul 2003.
Un caz asemănător cu cel al părintelui Boian Alexandrović din
Serbia este cel al preotului Valentin Ţvetanov Gheorghiev, care a
îndrăznit să oficieze slujba în limba română la Rabrovo. În consecinţă,
Biserica Ortodoxă Bulgară a intervenit, interzicând utilizarea limbii
materne. Deşi organizaţiile româneşti, printr-o scrisoare trimisă
Patriarhului Bulgariei solicitau oficierea slujbei în limba română în
acele localităţi cu populaţie preponderent românească, n-au primit nici
un răspuns. 20
Revenind la situaţia bisericii, încercarea de reînviere a unui
protopopiat românesc pe Valea Timocului de către acelaşi Boian
Alexandrović a fost, până de curând, respinsă de către autorităţile
sârbeşti. În acest sens trebuie remarcat un fapt important: „Curtea
Suprema de Justiţie a Serbiei a anulat decizia Ministerului Cultelor
prin care a fost respinsă înscrierea Protopopiatului Orto dox Roman
al „Daciei Ripensis” din Timoc în Registrul Bisericilor şi Comuni -
tăţilor religioase din Serbia, a declarat... pentru Agerpres, părintele
protoiereu Boian Alexandrovici.” 21 Poate că începutul de secol XXI
să ducă şi o schimbare a statului românilor din sudul Dunării.
Faptul că România şi Bulgaria sunt membre ale Uniunii
Europene şi că într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat şi
Serbia (în data de 22.12.2009, statul sârb şi-a depus în mod oficial
dosarul în vederea obţinerii statutului de candidat la aderarea în
UE) are şanse să devină parte a marii familii europene deschide
perspective încurajatoare pentru conaţionalii noştri din sudul
Dunării.

Note Capitolul IV

95
1 1. Băluţoiu, Valentin, O istorie pentru românii din sudul Dunării, Editura Alma, Craiova,
2009, p. 135-137.
2 2. Dogaru, Mircea, Zbuchea, Gheorghe, O istorie a românilor de pretutindeni, Liga
culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni, 2004, p. 98.
3 3. Copcea, Florian în revista Datina nr. 50065/18.11.2009 (jud. Mehedinţi) cu art.
„Continuă persecuţiile împotriva românilor din Timoc”: „La sfârşitul săptămânii trecute
asociaţia culturală Pro Europa din Craiova şi Fundaţia Culturală Lumina din Dr. Tr
Severin au îndrăznit să treacă frontiera în Serbia ducându-i lui Mihailo Vasilievici şi
Mişcării Democrate a Românilor din Serbia, cu sediul la Zaiecear circa 200 de bucăţi din
lucrarea bilingvă a prof. Valentin Băluţoiu „O istorie pentru românii de la sud de
Dunăre”. Cartea a fost trecută utilizându-se unele tertipuri pe sub furcile caudine ale
vameşilor sârbi, dar la nici un sfert de oră de la trecerea frontierei s-a solicitat
donatorilor predarea acestor cărţi sub motiv că este pro-românească şi este un pericol
întrucât poate să revolte românii...” (punctul de trecere al frontierei româno-sârbe Porţile
de Fier).
Un alt episod similar este relatat de Domozină Tiberius în articolul „ Prutul şi Dunărea,
graniţe între români” din vol. al III-lea al lucrării „Românitate şi Latinitate în UE” – pag.
284, 285 (Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova 2009): „În momentul în care declarăm
vameşilor sârbi ce transportăm, aceştia rup imediat pachetele cu cărţi şi încep să le
răsfoiască. Momentele următoare sunt unice într-o viaţă de om cred, căci urmează o lecţie
de istorie predată nouă de doi vameşi sârbi şi o corectare pe text a istoriei românilor
timoceni. Desluşim de câteva ori (vorbeau în sârbă) că vlahii nu sunt români, ci sârbi... ”
(punctul de trecere al frontierei bulgaro-sârbe Bregovo, situat între localităţile Vidin, în
Bulgaria şi Negotin, în Serbia).
4 4. Kostandinovic-Traian, Dragisa, Românii din nord-estul Serbiei între anii 1804-1948,
Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Editura Semne, 2008.
55. Băluţoiu, Valentin, op. cit., pag. 293-295.
6 6. Carta europeană a limbilor regionale sau minoritate (1992), Convenţia-cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale (intrată în vigoare în 1998) etc.
77. http://www.romaniuitati.eu/content/view/2/45/
8 8. Situaţia minorităţilor naţionale din Voivodina şi minoritatea etnică românească din
Serbia, raport redactat de deputatul german Jurgen Hermann, 14 februarie 2008.
99. http://www.dri.gov.ro/documents/Carta_ELRM.pdf .
1010. http://www.dri.gov.ro/documents/Carta_ELRM.pdf.
1111. http://www.bice.md/UserFiles/File/Tratate/MinNat.pdf .
1212. http://www.bice.md/UserFiles/File/Tratate/MinNat.pdf
1313. http://www.bice.md/UserFiles/File/Tratate/MinNat.pdf .
14 14. Despre cazul de la Malainiţa, Diana Nedelcea Cotescu, Biserica Românească din
Serbia, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2006, pag. 225-235.
15 15. Situaţia minorităţilor naţionale din Voivodina şi minoritatea etnică românească din
Serbia, raport redactat de deputatul german Jurgen Hermann, 14 februarie 2008.
1616. http://www.bice.md/UserFiles/File/Tratate/MinNat.pdf.
1717. http://www.romaniuitati.eu/content/view/36/45/
18 18. Situaţia minorităţilor naţionale din Voivodina şi minoritatea etnică românească din
Serbia, raport redactat de deputatul german Jurgen Hermann, 14 februarie 2008.
19 19.http://2008.rgnpress.ro/component/option,com_ab_calendar/month,10/year,2008/day,02
/Itemid,99999999 /
20 20. Despre problema respectării drepturilor minorităţii româneşti din Serbia, vezi Valentin
Băluţoiu, Aspecte ale drepturilor românilor timoceni în lumina unor reglementări
internaţionale, în revista Lamura, nr. 7-8-9/2008, pag. 49-50.
2121. http://www.frontpress.ro/p=4687 .