Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
ALGEBRÃ
I. Elemente de logicã matematicã ………………………………………………. 3
II. Mulţimi ………………………………………………………………………. 6
III. Relaţii binare ………………………………………………………………... 9
IV. Funcţii ………………………………………………………………………. 11
V. Operaţii cu numere reale …………………………………………………….. 12
VI. Ecuaţii şi inecuaţii de gradul întâi …………………………………………... 14
VII. Numere complexe ………………………………………………………….. 16
VIII. Ecuaţii şi inecuaţii de gradul al II-lea ……………………………………... 18
IX. Ecuaţii algebrice de gradul III, IV şi V ……………………………………... 24
X. Logaritmi …………………………………………………………………….. 24
XI. Metoda inducţiei matematice ……………………………………………….. 26
XII. Analizã combinatorie ………………………………………………………. 27
XIII. Progresii …………………………………………………………………... 29
XIV. Polinoame …………………………………………………………………. 30
XV. Permutãri, matrici, determinanţi …………………………………………… 32
XVI. Sisteme lineare ……………………………………………………………. 35
XVII. Structuri algebrice ………………………………………………………... 36
GEOMETRIE ŞI TRIGONOMETRIE
I. Triunghiul …………………………………………………………………….. 39
II. Poligoane convexe …………………………………………………………… 40
III. Relaţii metrice în triunghi …………………………………………………... 40
IV. Patrulatere …………………………………………………………………... 42
V. Poligoane înscrise în cerc ……………………………………………………. 43
VI. Cercul ……………………………………………………………………….. 43
VII. Complemente de geometrie planã …………………………………………. 44
VIII. Poliedre ……………………………………………………………………. 45
IX. Corpuri rotunde ……………………………………………………………... 49
X. Funcţii trigonometrice ……………………………………………………….. 50
XI. Formule trigonometrice …………………………………………………….. 51
XII. Inversarea funcţiilor trigonometrice ……………………………………….. 53
XIII. Soluţiile ecuaţiilor trigonometrice simple ………………………………… 54
XIV. Elemete de geometrie analiticã …………………………………………… 55
1
ANLIZÃ MATEMATICÃ
I. Siruri ………………………………………………………………………….. 59
II. Limite de funcţii ……………………………………………………………... 61
III. Funcţii derivabile …………………………………………………………… 64
IV. Asimptote …………………………………………………………………… 67
V. Primitive ……………………………………………………………………... 68
VI. Integrale definite ……………………………………………………………. 70
2
ALGEBRÃ
I. Elemente de logicã matematicã
I.1. Noţiunea de propoziţie
Definiţia I.1.1. Se numeşte propoziţie un enunţ despre care se poate spune cã
este adevãrat sau fals, adr nu şi adevãrat şi fals simultan.
Se noteazã cu p,q, P, Q
Ex: 1) π∉Q : acesta este un enunţ care exprimã un adevãr, deci o propoziţie
adevãratã.
2) x + 5 = 3, x∈N este o propoziţie falsã, pentru cã nu existã nici un
numãr natural astfel ca x + 5 = 3
3) x ≤ y, x,y∈N este un enunţ despre care nu se poate spune nimic. Deci
nu este o propoziţie.
Valoarea logicã sau valoarea de adevãr a unei propoziţii. Dacã o propoziţie p
este adevãratã se spune cã are valoarea logicã sau valoarea de adevãr: adevãrul;
aceastã valoare de adevãr se noteazã cu simbolul 1 sau a şi scriem v(p) = 1 sau
(v)p = a. Daca o propoziţie q este falsã, se spune cã are valoarea de adevãr: falsul;
aceastã valoare de adevãr se noteazã cu simbolul 0 sau f şi scriem v(q) = 0 sau
v(q) = f.
I.2. Operatori logici
Negaţia
Definiţia I.1.2. Negaţia unei propoziţii p este propoziţia care este falsã când p
este adevãratã şi este adevãratã când p este falsã. Se noteazã: non p, p, p .
Tabela de adevãr a propoziţiei non p se întocmeşte be baza relaţiei
v(non p) = 1 – v(p).
p non p
1 0
0 1
Conjuncţia
Definiţia I.2.2. Conjuncţia a douã propoziţii p şi q este propoziţia care este
adevãratã dacã şi numai dacã fiecare propoziţie p şi q este adevãratã.
Se noteazã: p ∧ q
3
Tabela de adevãr a propoziţiei p ∧ q este:
p q p ∧
q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0
Disjuncţia
Definiţia I.2.3. Disjuncţia a douã propoziţii p şi q este propoziţia care
este adevãratã dacã şi numai dacã cel puţin una din propoziţiile p, qeste
adevãratã.
Se noteazã: p ∨ q
Tabela de adevãr a propoziţiei p ∨ q este:
p q p ∨
q
1 1 1
1 0 1
0 1 1
0 0 0
Implicaţia
Definiţia I.2.4. Implicaţia propoziţiilor p şi q este propoziţia care este falsã
dacã şi numai dacã p este adevãratã şi q este falsã.
Se noteazã: (non p) sau q, p→q şi se citeşte: “p implicã q” sau “dacã p, atunci
q”. Propoziţia p este ipoteza, iar propoziţia q este concluzia.
Tabela de adevãr a propoziţiei p→q este:
p q non p (non
p)∨q
1 1 0 1
1 0 0 0
0 1 1 1
0 0 1 1
4
Echivalenţa logicã
Definiţia I.2.4. Propoziţiile p şi q sunt echivalente logic, dacã şi numai dacã
p, q sunt adevãrate sau false simultan.
Se noteazã (non p)∨q şi (non q)∨p; (p→q) şi (q→p); p↔q; se citeşte: “p
echivalent cu q” sau “p dacã şi numai dacã q”, “p este condiţie necesarã şi suficientã
pentru q”.
5
I.5. Cuantificatori
Definiţia I.5.1. Fie p(x), cu x∈M, un predicat. Dacã existã (cel puţin) un
element x’∈M, astfel încât propoziţia p(x’) este adevãratã, atunci scriem ∃xp(x),
(∃x)p(x) sau (∃x∈M)p(x). Simbolul ∃ se numeşte cuantificator existenţial şi se
citeşte “existã”.
Definiţia I.5.2. Fie p(x) cu x∈M, un predicat. Dacã p(x) este o propoziţie
adevãratã pentru orice x∈M, atunci scriem ∀xpx, (∀x)p(x) sau (∀x∈M)p(x).
Simbolul ∀ se numeşte cuantificator universal şi se citeşte “oricare ar fi”.
Proprietatea de comutativitate a cuantificatorilor:
1. (∀x)(∀y)p(x,y) ⇔ (∀y)(∀x)p(x,y);
2. (∃x)( ∃y)p(x,y) ⇔ (∃y)( ∃x)p(x,y);
Reguli de negare:
1. ((∃x)p(x)) ⇔ ((∀x)(p(x));
2. ((∀x)p(x)) ⇔ ((∃x)(p(x));
3. ((∃x)(∃y)p(x,y))⇔((∀x)(∀y)p(x,y));
4. ((∀x)( ∀y)p(x,y))⇔(( ∃x)( ∃y)p(x,y));
II. Mulţimi
6
Moduri de definire a mulţimilor. Mulţimile se definesc fie prin indicarea
elementelor lor (de pildã {0,1,3} sau {x,y,z}), fie prin specificarea unei proprietãţi
caracteristice a elementelor lor (de exemplu {x∈Rx2 – 3x + 2 = 0}).
Mulţimile se noteazã cu litere mari: A, B, C,… X, Y, Z, iar elementele lor cu
litere mici: a, b, c,…
Apartenenţa unui element la o mulţime. Dacã un element a aparţine unei
mulţimi A, acesta se noteazã a∈A şi se citeşte “a aparţine lui A”.
Definiţie. Mulţimea vidã este mulţimea care nu are nici un element. Se
noteazã cu ∅.
7
II.4. Intersecţia mulţimilor A şi B:
A ∩ B = {xx∈A ∧ x∈B}
Proprietãţile intersecţiei:
1. ∀ A, B: A ∩ B = B ∩ A (comutativitatea);
2. ∀ A, B, C: (A ∩ B) ∩ C = A ∩ (B ∩ C) (asociativitatea);
3. ∀ A: A ∩ A = A (idempotenţa);
4. ∀ A: A ∩ ∅ = ∅
5. ∀ A, B: A ∩ B ⊂ A, A ∩ B ⊂ B
6. ∀ A, B, C: (A ∪ B) ∩ C = (A ∩ C) ∪ (B ∩ C) (distributivitatea intersecţiei faţã de
reuniune);
7. ∀ A, B, C: (A ∩ B) ∪ C = (A ∪ C) ∩ (B ∪ C) (distributivitatea reuniunii faţã de
intersecţie);
8. ∀ A, B: A ∩ (A ∪ B) = A, A ∪ (A ∩ B) = A (absorbţia).
8
6. ∀ A, B: A ∆ B = A ∪ B \ (A ∩ B)
9
este echipotentã cu F; cardinalul mulţimii vide se noteazã cu 0, cardinalul mulţimii
{1,2,…,n} cu n∈N, senoteazã cu n, iar cardinalul mulţimii N se noteazã cu x0 (alef
zero).
Teorema II.9.1. Fie A şi B douã mulţimi finite. Atunci:
A ∪ B = A + B -A ∩ B
Teorema II.9.2. Fie A, B şi C trei mulţimi finite. Atunci:
A ∪ B ∪ C= A +B +C - A ∩ B - A ∩ C - B ∩ C + A ∩ B ∩C
10
Definiţia III.6. Fie M o mulţime nevidã. Se numeşte relaţie de ordin pe M o
relaţie binarã care este reflexivã, tranzitivã şi antisimetricã.
Se noteazã: “<” sau “≤”
De exemplu: relaţia cunoscutã de ordine naturalã “≤” pe N, Z, Q şi R este o
relaţie de ordine.
Definiţia III.7. Fie M o mulţime nevidã şi “ ≤ ” o relaţie de ordin pe M.
Aceastã relaţie de ordin se numeşte relaţie de ordine totalã dacã oricare douã
elemente ale lui M sunt comparabile adicã ∀a,b∈M avem sau a<b sau b<a.
Mulţimea înzestratã cu o relaţie de ordine totalã se numeşte mulţime total
ordonatã.
Definiţia III.8. Fie M o mulţime nevidã. O relaţie de ordine pe M se numeşte
relaţie de bunã ordonare dacã orice parte nevidã a lui M are un cel mai mic
element. Mulţimea M, cu aceastã relaţie de bunã ordonare, se zice bine ordonatã.
O relaţie de bunã ordonare pe M este o relaţie de ordie totalã pe M.
IV. Funcţii
IV.1. Noţiunea de funcţie
Definiţia IV.1.1. Fie A şi B douã mulţimi. Prin funcţie definitã pe mulţimea
A, cu valori în mulţimea B se înţelege orice lege (procedeu sau convenţie) f, în baza
cãreia oricãrui element a∈A i se asociazã un unic element, notat f(a), din B.
Mulţimea A se numeşte domeniu de definiţie, iar mulţimea B se numeşte
codomeniu de definiţie sau domeniul valorilor funcţiei.
Definiţia IV.1.2. Fie f:A→B o funcţie. Prin graficul acestei funcţii înţelegem
submulţimea Gf a produsului cartezian A x B formatã din toate perechile (a,f(a)),
a∈A. deci Gf = {(a, f(a) a∈A}
Definiţia IV.1.3. Se numeşte funcţie numericã o funcţie f:A→B, pentru care
atât domeniul de definiţie A cât şi domeniul valorilor B sunt submulţimi ale
mulţimilor numerelor reale (deci A, B⊂R).
11
IV.2. Funcţii injective, surjective, bijective
Definiţia IV.2.1. Fie f:A→B o funcţie. Spunem cã f este o funcţie injectivã,
dacã pentru oricare douã elemente x şi y ale lui A, x≠y, avem f(x) ≠ f(y). Faptul cã f
este injectivã se mai exprimã şi altfel: ∀x,y∈A: f(x) = f(y) ⇒ x = y
De exemplu: f:N→N, definitã prin formula f(x) = x2, este injectivã, dar
g:Z→N, g(x) = x2 nu este o funcţie injectivã deoarece g(-2) = g(2) = 4.
Definiţia IV.2.2. O funcţie f:A→B este o funcţie surjectivã, dacã pentru orice
b∈B existã cel puţin un element a∈A, astfel încât f(a) ≠ b. Deci f:A→B nu este
surjectivã dacã ∃ b∈B avem f(a) ≠ b(∀)a∈A.
De exemplu: f:R→R, f(x) = ax, a ≠ 0 este surjectivã.
Definiţia IV.2.3. O funcţie f:A→B care este simultan injectivã şi surjectivã se
numeşte funcţie bijectivã.
De exemplu: Fie A = {x∈Rx ≥ 0} şi f:R→R, f(x) = x2. Funcţia f este bijectivã.
12
V. Operaţii cu numere reale
V.1. Puteri naturale ale numerelor reale
1. (+a)n = +an
2. (-a)2n = +a2n
3. (-a)2n+1 = -a2n+1
4. am⋅an = am+n
5. am:an = am-n, a ≠ 0
6. am⋅bm=(a⋅b)m
m
a
m
7. a :b = m
, b ≠ 0;
b
m
1 1
8. m = = a − m , a ≠ 0;
a a
9.(am)n = amn = (an)m;
10. a0 = 1, a ≠ 0;
11. 0n = 0, n ≠ 0, n∈N.
Puterile numerelor reale se extind atât pentru exponenţi raţionali pozitivi sau
negativi, cât şi pentru exponenţi reali, puterile reale fiind definite cu ajutorul şirurilor
de puteri raţionale. Aceste puteri au proprietãţi identice cu exponenţi numere
naturale.
V.2. Identitãţi fundamentale
Oricare ar fi x,y,z,t,a,b,c∈R şi n∈N, avem:
1. a – b2 = (a – b)(a + b); 4ab = (a + b)2 – (a – b)2;
2
13
16.a2n+1 + b2n+1 = (a + b)(a2n + a2n-1b + … + ab2n-1 +b2n);
17.(1 + a + a2 + … + an)(1 + an+1) = 1 + a + a2 + … + a2n+1.
V.3. Radicali. Proprietãţi
1
1. m
a = am ,a > 0;
1
1 1 −
2. m = m = a m ,a > 0 ;
a a
3. ( a)
m
m
= a, a ≥ 0 ;
4. m
a ⋅ b = m ab , a, b ≥ 0 ;
m
m
1 1
5. m = , a > 0 ;
a a
6. m
a ⋅ m b ⋅ m c = m abc , a, b, c, ≥ 0 ;
a
7. m
a :mb =m , a ≥ 0, b > 0 ;
b
8. m a ⋅ n a = m +n a m +n , a ≥ 0 ;
9. m a : n a = m+n a m −n , a > 0 ;
10. a = a , a ≥ 0 ;
n nm m
11. m a n = ( m a ) n = a m , a ≥ 0 ;
n
12. mn a mp = n a p , a > 0 ;
13. m a p ⋅ n b q = mn a pn ⋅ b qm , a, b ≥ 0 ;
14. m n a = mn a = n m a , a ≥ 0 ;
15. m a p : n b q = mn a pn : b qm , a ≥ 0, b > 0 ;
16. a 2 = a , a ∈ R;
1
17. 2 n +1 − a = −a 2 n +1 = −2 n +1 a , a ≥ 0 ;
18. (2 n +1 − a )
2 n +1
= −a, a ≥ 0 ;
19. a + b = a +b + 2 ab , a, b ≥ 0 ;
A+C A−C
20. A± B = ± , dacã şi numai dacã A2 – B = C2;
2 2
21.Expresia conjugatã a lui a± b este a+ b iar pentru 3
a ±3 b este
3
a + ab + b
2 3 3 2
14
b b
1. a ≠ 0, x = −
a
(soluţie unicã). S = { − a }.
2. a = 0 şi b ≠ 0, ecuaţia nu are soluţii: S = ∅;
3. a = 0 şi b = 0, orice numãr real x este soluţie a ecuaţiei afine date; S = R.
Semnul funcţiei afine f:R→R, f(x) = ax + b, a ≠ 0
x b
-∞ −
a
+∞
f(X) semn contrar lui a 0 semnul lui a
Graficul funcţiei de gradul întâi va fi o linie dreaptã.
y
A(0,b)
x
b
B( − a ,0)
VI.2. Inecuaţii de gradul întâi sau ecuaţii fine
Cazul 1. ax + b > 0, a,b,x∈R. Fie S mulţimea soluţiilor. Dacã:
b
1. a > 0, S =( − a , + ∞);
b
2. a < 0, S = (-∞, − a );
3. a = 0, b > 0, S = R;
4. a = 0, b = 0, S = ∅.
Cazul 2. ax + b = 0, a,b,x∈R. Dacã:
b
1. a > 0, S = (+∞, − a ]
b
2. a < 0, S = [ − a ,+∞)
3. a = 0, b = 0, S = R;
4. a = 0, b > 0, S = ∅.
Inecuaţiile ax + b < 0 şi ax + b ≥ 0 se reduc la cele douã cazuri (prin înmulţirea
inecuaţiei respective cu –1 şi schimbarea sensului inegalitãţilor).
VI.3. Modului unui numãr real
15
− x, daca x < 0
x = 0, daca x = 0
x, daca x > 0
Proprietãţi:∀ x,y∈R, avem:
1. x =0 ⇔ x = 0 ;
2. −x = x ;
3. x = y ⇔ x = y sau x = − y ;
4. x =a ⇔ − a = x = a, a ∈R;
5. − x ≤x ≤ x ;
6. x +y ≤ x + y ;
7. x −y ≤ x + y
8. x − y ≤ x −y ;
9. x − y ≤ x +y ≤ x + y ;
10. xy = x ⋅ y ;
x x
11. = , y ≠0 .
y y
Ecuaţii şi inecuaţii fundamentale, care conţin modulul:
1. x −a =b , (a,b,x∈R, S = mulţimea soluţiilor)
b S
b<0 ∅
b=0 a
b >0 {a – b; a + b}
2. x − a >b
b S
b<0 R
b=0 R\{a}
b >0 {-∞,a – b)∪{a + b,∞}
3. x − a <b
b S
b<0 ∅
b=0 ∅
b >0 {a – b; a + b}
16
Definiţia VII.1. Se numeşte numãr complex orice element z=(a,b) al mulţimii
RxR = {(a,b)a,b∈R}, înzestrate cu douã operaţii algebrice, adunarea: ∀z=(a,b),
∀z’=(a’,b’)∈RxR, z + z’ = (a + a’, b + b’) şi înmulţirea: ∀z=(a,b),
∀z’=(a’,b’)∈RxR, z z’ = (aa’-bb’, ab’ +a’ b). Mulţimea numerelor complexe se
noteazã cu C şi este corp comutativ.
VII.1. Forma algebricã a numerelor complexe
z = a + ib, cu a = (a,0), b = (b,0) şi i = (0,1), respectiv i2 = -1.
Egalitatea a douã numere complexe z şi z’:
a + ib = a’ + ib’ ⇔ a = a’ şi b = b’
Adunarea numerelor complexe are proprietãţile:
este asociativã, comutativã, admite ca element neutru pe 0 şi orice numãr complex
a + bi admite un opus –a – ib.
Înmulţirea numerelor complexe are proprietãţile:
este asociativã, comutativã, admite ca element neutru pe 1 şi orice numãr complex
a b
a + bi nenul admite un invers ( a + bi ) =
−1
− 2 2 ; este distributivã faţã de
i
a +b a +b
2
2
z z' z
6. z'
= ;
zz
7. z n =(z ) ;
n
z' z'
8. = .
z z
2. z +z ' ≤ z + z ' ;
17
3. z − z ' ≤ z +z ' ≤ z + z ' ;
4. zz ' =z z ' ;
z' z'
5. = , z ≠0 .
z z
( ) n
1 k = cos
2kπ
n
+ i sin
2kπ
n
, k = 0,1,2,..., n − 1
( n
)
− 1 k = cos
(2k + 1)π
n
+ i sin
(2k + 1)π
n
, k = 0,1,2,..., n − 1
18
ϕ + 2kπ ϕ + 2kπ
xk = n
p cos + i sin , k = 0, n −1 , A∈C\R
n n
∆=0
X -∞ x1 = x2 +∞
f(x) semnul lui a 0 semnul lui a
19
∆<0
X -∞ +∞
f(x) semnul lui a
y ∆>0
a>0
A(x1,0)
B(x2,0)
C(0,c)
b ∆
C V − 2 a ,− 4a
O A B x
D
20
−b −b
Observaţie: Intervalele ( −∞, şi ,+∞) se numesc intervale de
2a
2a
monotonie ale funcţiei f.
Descompunerea trinomului f(x) = aX2 + bX + c, a,b,c∈R, a≠0, x1 şi x2 fiind
rãdãcinile trinomului.
1. ∆ > 0, f(x) = a(X – x1)(X – x2);
2. ∆ = 0, f(x) = a(X – x1)2;
3. ∆ < 0, f(x) este ireductibil pe R, deci f(x) = aX2 + bX + c
Construirea unei ecuaţii de gradul al doilea când se cunosc suma şi produsul
rãdãcinilor ei: x2 – Sx + P = 0, cu S = x1 + x2 şi P = x1x2.
Teoremã: Ecuaţiile ax2 + bx + c = 0 şi a’x2 + b’x + c’ = 0, ∀a,b,c,a’,b’,c’∈R,
a,a’≠0, au cel puţin o rãdãcinã comunã dacã şi numai dacã:
a b c 0
0 a b c = 0 sau (ac’ – a’c)2 – (ab’ – a’b)(bc’ – b’c) = 0
a’ b’ c’ 0
0 a’ b’ c’
Condiţii necesare şi suficiente pentru ca numerele reale date α şi β sã fie în
anumite relaţii cu rãdãcinile x1 şi x2 ale ecuaţiei de gradul al doilea f(x)=ax2 + bx + c
a,b,c∈R, a≠0, respectiv, pentru ca f(x) sã pãstreze un semn constant ∀x,x∈R.
Nr.crt. Relaţii între x1, x2, α şi β Condiţii necesare şi suficiente
1 α < x1 < β < x2 sau 1. f(α )f(β) < 0
x1 < α < x2 <β
1. ∆ = b2 – 4ac = 0
2. af(α) > 0
3. af(β) > 0
2 α < x1 ≤ x2 < β −b
4. α < 2a
−b
5. β > 2a
1. af(α) < 0
3 x1 < α < β < x2 2. af(β) < 0 ceea ce atrage dupã
sine ∆ >0
4 x1 < α < x2 1. af(α) < 0
1. ∆ = 0
5 α < x1 ≤ x2 2. af(α) > 0
−b
3. α < 2a
21
1. ∆ = 0
6 x1 ≤ x2 < α 2. af(α) > 0
−b
3. 2a
<α
22
ax + by + c = 0
( S ) 2
a 1 x + b1 xy + c1 y 2 + d1 x + e1 y + f1 = 0
Se rezolvã prin metoda substituţiei. În prima ecuaţie putem presupune cã sau
a≠0 sau b≠0 (dacã a = b = 0 atunci prima ecuaţie dispare). Presupunând cã b≠0,
− c − ax a c
atunci ecuaţia ax + by + c =0 este echivalentã cu ecuaţia y= =− x − . Dacã
b b b
substituim în y în cea de a doua ecuaţie a sistemului (S), atunci (S) este echivalent cu
sistemul:
a c
y = − x−
b b
( S ' ) 2
a x + b x − x − + c − x − + d x + e − a x − c + f = 0
2 a c a c
1 1 1
b b b b
1 1
b b
1
a1 x 2 + b1 xy + c1 y 2 = d1
( S ) 2
a 2 x + b2 xy + c2 y 2 = d 2
Sistemul (S) se numeşte omogen deoarece polinoamele a1X2 + b1XY + c1Y2 şi
a2X2 + b2XY + c2Y2 sunt omogene, în sensul cã toate monoamele care apar în scrierea
lor au acelaşi grad.
Presupunem mai întâi cã d1≠0 şi d2≠0. Existã în aces caz numerele reale α şi β
diferite de zero astfel încât αd1 + βd2 = 0. Se înmulţeşte prima ecuaţie cu α şi cea de a
doua cu β şi apoi se adunã. Se obţine sistemul echivalent:
23
a1 x 2 + b1 xy + c1 y 2 = d1
( S ' )
( α a2 + β a2 ) x 2 + (α b1 + β b2 ) xy + (α c1 + β c2 ) y 2 = 0
Notãm coeficientul ecuaţiei a doua din (S’) cu a3,b3,c3. Atunci:
a1 x 2 + b1 xy + c1 y 2 = d1
( S ' ) 2
a 3 x + b3 xy + c3 y 2 = 0
Deoarece d1≠0 sistemul (S’) nu are soluţia x = 0 şi y = 0. Putem presupune cã
x≠0. Împãrţim ecuaţia a doua din (S’) cu x2 şi obţinem ecuaţia de gradul al doilea în
2
y y y
x
: c3 x + b3 x
+ a3 = 0 care, rezolvatã, ne dã în general douã valori k1 şi k2 pentru
y y y
x
adicã, x
= k1 şi x
= k2.
Rezolvarea sistemului (S) este echivalentã cu rezolvarea urmãtoarelor douã
sisteme:
y = k1 x y = k2 x
( S1 ) 2 şi (S )
a 1 x + b1 xy + c1 y = d1 a 1 x 2 + b1 xy + c1 y 2 = d1
2 2
24
IX.2. Ecuaţia reciprocã de gradul al patrulea
ax4 ± bx3 + cx2 ± bx + a = 0, a,b,c∈R, a≠0
Rezolvarea ei se reduce la aceea a unei ecuaţii de gradul al doilea, prin
1 1 1
substituţia y = x + : a(x2 + 2 ) ± b(x + ) + c = 0 sau ay2 + by + c – 2a= 0.
x x x
X. Logaritmi
Definiţia X.1. Fie a∈R*+, a ≠ 1 şi b∈R*+ douã numere reale. Se numeşte
logaritm al numãrului real strict pozitiv b exponentul la care trebuie ridicat
numãrul a, numit bazã, pentru a obţine numãrul b.
Logaritmul numãrului b în baza a se noteazã logab
Evident b = a log b . Pentru a = 10 obţinem logaritmi zecimali, iar pentru a = e
a
a b
25
Operaţii cu logaritmi zecimali
1. Suma a doi logaritmi: se adunã separat caracteristicile (se adunã algebric, întrucât
existã caracteristici pozitive şi caracteristici negative) şi separat mantisele (care sunt
întotdeauna pozitive în afarã de cazul în care întregul logaritm este negativ); apoi cele
douã rezultate se adunã algebric.
2. Scãderea a doi logaritmi: se adunã descãzutul cu logaritmul scãzãtorului.
3. Înmulţirea unui logaritm cu un numãr întreg: când caracteristica este pozitivã,
înmulţirea se face în mod obişnuit; când caracteristica este negativã se înmulţeşte
separat mantisa şi separat caracteristica şi se adunã algebric rezultatele.
4. Împãrţirea unui logaritm printr-un numãr întreg: în cazul când caracteristica este
pozitivã, împãrţirea se face obişnuit. În cazul în care este negativã se împarte separat
mantisa şi separat caracteristica; dacã nu se împarte exact cu caracteristica prin
numãrul dat, atunci se adaugã caracteristicii atâtea unitãţi negative câte sunt necesare
pentru a avea un numãr divizibil prin împãrţitorul respectiv şi, pentru a nu se
modifica rezultatul, se adaugã şi mantisei tot atâtea unitãţi, dar pozitive.
X.1. Ecuaţii şi inecuaţii logaritmice fundamentale
1. logax = b, a>0, a≠1, b∈R. Soluţia: x = ab.
2. logax > b, b∈R. Fie S mulţimea soluţiilor. Avem:
a S
a>1 b
(a , +∞)
0<a<1 (0, ab)
3. logax < b, b∈R. Fie S mulţimea soluţiilor. Avem:
a S
a>1 (0, ab)
0<a<1 (ab, +∞)
26
a>0 b<0 ∅
a≠1
XII.2. Aranjamente
27
Definiţia XII.2.1. Se numesc aranjamente a n elemente luate câte m (m≤ n)
ale unei mulţimi A cu n elemente, toate submulţimile ordonate cu câte m elemente
care se pot forma din cele n elemente ale mulţimii A. Se noteazã Amn.
Numãrul aranjamentelor a n elemente luate câte m este:
n!
Amn = n(n – 1)…(n – m + 1) = (n − m)!
, n≥m.
n!
Proprietãţi: Ann = Pn; Ann = sau Ann= n!; Ann −1 = Ann ; An0 = 1 .
0!
XII.3. Combinãri
Definiţia XII.3.1. Se numesc combinãri a n elemente luate câte m (m≤ n) ale
unei mulţimi A cu n elemente toate submulţimile cu câte m elemente, care se pot
forma din cele n elemente ale mulţimii A. Se noteazã C nm .
Proprietãţi:
1. Cn = n; C n = C n = C0 = 1 ;
1 n 0 0
2. C nn = C nn −m ; C nm = C nm−1 + C nm−−11 ;
3. Numãrul submulţimilor unei mulţimi cu n elemente este 2n;
4. C n = C n−1 + C n−1 + ... + C m+1 + C m + C m −1 ;
m m −1 m −1 m −1 m −1 m −1
n!
5. =C np C np−p ...C n −( p +...+p
1 2
m −1 ) unde p1 + … pm-1 < n
p1! p 2 !... p n ! 1 1
Proprietãţi:
1. Termenul de rank k+1 este Tk+1 = (-1)k C n xn-kak;
k
n − k k k +1 n − k k
2. C nk +1 = C n ; C n +1 = Cn ;
k +1 k +1
n −k a n −k a
3. Tk+2 = ⋅ Tk+1 sau Tk+2 = − ⋅ T ;
k +1 x k + 1 x k+1
4. Numãrul termenilor dezvoltãrii (x ± a)n este n+1;
5. Coeficienţii termenilor egal depãrtaţi de extremi sunt egali.
Relaţii importante:
C n0 + C n1 + ... + C nn = 2 n ; C n0 − C n1 + ... + ( −1) n C nn = 0;
C n0 + C n2 + C n4 + ... = 2 n−1 ; C n1 + C n3 + C n5 + ... = 2 n−1 ;
C 2nn = (C n0 ) 2 + (C n1 ) 2 + ... + (C nn ) 2
Dezvoltãri particulare uzuale:
1. (a ± b)2 = a2 ± 2ab + b2;
2. (a + b + c)2 = a2 + b2 + c2 + 2(ab + bc + ac);
3. (a + b)3 = a3 + 3a2b + 3ab2 + b3;
28
4. (a – b)3 = a3 – 3a2b + 3ab2 – b3;
5. (a + b + c)3 = a3 + b3 + c3 + 3(a2b + a2c + b2a + b2c + c2a + c2b) + 6abc;
6. (a + b)4 = a4 + 4a3b + 6a2b2 + 4ab3 + b4.
XII.5. Suma puterilor asemenea ale primelor n numere naturale
Dacã Sp = 1p + 2p + …+ np, p∈N, atunci avem:
2
n( n + 1) n(n + 1)(2n + 1) n ( n + 1
S1 = ; S2 = ; S3 =
2 6 2
n(n + 1)(6n 3 + 9n 2 + n − 1) n 2 ( n + 1) 2 ( 2n 2 + 2n − 1)
S4 = ; S5 =
30 12
O relaţie care permite calculul lui Sp, când se cunosc Sp-1, Sp-2,…, S1 este
formula lui Pascal: (n+a)p+1 = 1+ C S + C S + ... + C S + n
1 2 p
p +1 p P +1 p −1 p +1 1
XIII. Progresii
XIII.1. Progresii aritmetice
Definiţia XIII.1.1. Se numeşte progresie aritmeticã un şir de numere a1,a2,a3,
…,an,… în care fiecare termen, începând cu a2, se obţine din cel precedent prin
adãugarea unui numãr constant numit raţia progresiei. Se noteazã ÷a1,a2,a3,…an,…
Dacã a1 este primul termen, an cel de-al n-lea termen (termenul general), r raţia,
n numãrul termenilor şi Sn suma celor n termeni, atunci avem:
an = an-1 + r, n≥2 (prin definiţie)
an = a1 + (n – 1)r, n≥2 (prin definiţie)
(a 1 + a n )n
Sn = a1 + a2 + …+ an, Sn =
2
2a 1 + (n − 1)r
Sn = n
2
Termenii echidistanţi de extremi. Într-o progresie aritmeticã suma termenilor
echidistanţi de extremi este egalã cu suma termenilor extremi: ak + an-k+1 = a1 + an.
Observaţie. Dacã numãrul termenilor este impar (n = 2m + 1), atunci existã un
termen în mijloc, am+1, astfel încât 2am+1 = a1 + a2m+1.
Condiţia necesarã şi suficientã pentru ca trei termeni a,b,c, luate în aceastã
ordine, sã formeze o progresie aritmeticã, este sã avem 2b = a + c.
XIII.2. Progresii geometrice
Definiţia XIII.2.1. Se numeşte progresie geometricã un şir de numere a1,a2,a3,
…,an,… în care fiecare termen, începând cu a2, se obţine din cel precedent prin
înmulţirea acestuia cu un acelaşi numãr q (q ≠ 0) numit raţie. Se noteazã ÷÷a1,a2,a3,
…an,…
29
Dacã a1 este primul termen, an cel de-al n-lea termen (termenul general), q
raţia, n numãrul termenilor şi Sn suma celor n termeni, atunci avem:
an = qan-1, n≥2 (prin definiţie)
an = a1qn-1, n≥2 (an în funcţie de a1, q şi n)
q n −1
Sn = a1 + a2 + …+ an, Sn = a1
q −1
a −a q
Sn = 11 − qn , q ≠ 1
Termeni echidistanţi de extremi. Într-o progresie geometricã, produsul a doi
termeni echidistanţi de extremi este egal cu produsul termenilor extremi:
apan-p+1 = a1an.
Observaţie. Dacã numãrul termenilor este impar (n = 2m + 1) atunci existã un
termen la mijloc, am+1, astfel încât a m+1 = a1 a2 m+1 .
2
XIV. Polinoame
XIV.1. Forma algebricã a unui polinom
f∈C[x] este f = a0Xn + a1Xn-1 + a2Xn-2 + … + an, unde n este gradul, a0 – coeficientul
dominant, an – termenul liber.
Funcţia polinomialã asociatã lui f∈C[x] este ~ ~
f :C→C f (α) = f(α) ∀α∈C;
f(α) fiind valoarea polinomului f în α.
Teorema împãrţirii cu rest: ∀f,g∈C[x], g≠0 existã polinoamele unice q,r∈C[x]
astfel încât f = gq + r, grad r < grad g.
Împãrţirea unui polinom cu X-a: Restul împãrţirii polinomului f∈C[x], f≠0 la
X-a este f(a).
Schema lui Horner: ne ajutã sã aflãm câtul q = b0Xn-1 + b1Xn-2 + … + bn-1 al
împãrţirii polinomului f = a0Xn + a1Xn-1 + a2Xn-2 + … + an la binomul X-a; precum şi
restul acestei împãrţiri r = f(a);
a0 a1 … an-1 an
a b0 = a0 b1 = ab0+a1 … bn-1 = abn-2+an-1 r=f(a)=abn-1+an
XIV.2. Divizibilitatea polinoamelor
Definiţia XIV.2.1. Fie f,g∈C[x], spunem cã g divide pe f şi notãm gf dacã
∃q∈C[x] astfel încât f=gq.
Proprietãţi:
1. a f, ∀a∈C*, ∀f∈C[x];
2. g f şi f≠0 ⇔ r = 0;
30
3. g f şi f≠0 ⇒ grad f ≥ grad g;
4. a∈C* ⇒ af f;
5. f f (refelexivitate);
6. f g şi g h ⇒ f h (tranzitivitate);
7. f g şi g f ⇒ ∃ a∈C* cu f = ag (f,g sunt asociate în divizibilitate).
Definiţia XIV.2.2. Un polinom d se numeşte cel mai mare divizor comun
(c.m.m.d.c.) al polinoamelor f şi g dacã: 1) d f şi d g.
2) d’ f şi d’ g ⇒ d’ d şi notãm d=(f,g)
Definiţia XIV.2.3. Dacã d=1 atunci f şi g se numesc prime între ele.
+ m2 + … + mn = grad f.
XIV.4. Ecuaţii algebrice
Definiţia XIV.4.1. O ecuaţie de forma f(x) = 0 unde f≠ 0 este un polinom, se
numeşte ecuaţie algebricã.
Teorema lui Abel-Ruffini: Ecuaţiile algebrice de grad mai mare decât patru nu
se pot rezolva prin radicali.
Teorema lui D’Alambert-Gauss: Orice ecuaţie algebricã de grad mai mare sau
egal cu unu, are cel puţin o rãdãcinã (complexã).
Formulele lui Viete: Dacã numerele x1,x2,…,xn sunt rãdãcinile polinomului
f∈C[x], f = a0Xn + a1Xn-1 + …+ an, a0≠0 atunci:
31
a1
x1 + x 2 + ... + x n = − a
0
a2
x1 x 2 + ... + x1 x n + x 2 x3 + ... + x n −1 x n = a
0
a3
x1 x 2 x3 + x1 x 2 x 4 + ... + x n −2 x n −1 x n = −
a0
......................................................
a
x1 x 2 ...x k + x1 x 2 ...x k −1 x k +1 + ... + x m −k +1 x m −k +2 ...x m = (−1) k k
a0
.......................................................
n an
x1 x 2 ...x n = (−1)
a0
1 2 .. n
ϕ=
ϕ (1) ϕ (2) . . σ (n)
Sn – mulţimea permutãrilor de grad n; card Sn = n!
32
1 2 . . n
1A = e, permutarea identicã e =
1 2 . . n
Compunerea permutãrilor
1 2 .. n
Fie σ,τ∈Sn atunci σoτ = ∈Sn
j, daca k = i 1 2 . . i . . k . . j . . n
τ ij (k ) = i, daca k = j τ ij (k) =
1 2 . . j . . k . . i . . n
k, daca k ≠ i, j
33
XV.2. Matrici
Definiţia XV.2.1. Fie M = {1,2,…m} şi N = {1,2,…n}. O aplicaţie A:MxN→C
A(i,j)=aij se numeşte matrice de tipul (m,n): cu m linii şi n coloane:
a11 a12 ... a1n
a a 22 ... a 2 n
A = 21 şi notãm Mm,n(C) mulţimea matricelor de tipul (m,n) cu
... ... ... ...
a m1 am 2 ... a mn
elemente numere complexe.
Definiţia XV.2.2. Dacã m=n atunci matricea se numeşte pãtraticã de ordinul
n, iar mulţimea lor se noteazã Mn(C).
Definiţia XV.2.3. Douã matrici A,B∈Mm,n(C) sunt egale dacã şi numai dacã
aij = bij ∀(i,j)∈MxN.
Operaţii cu matrici:
1. Adunarea
Fie A,B∈Mm,n(C) atunci C = A + B∈Mm,n(C) unde cij=aij + bij ∀ (i,j)∈MxN este
suma lor.
Proprietãţi ∀A,B,C∈Mm,n(C):
1. A+B = B+A (comutativitate);
2. (A+B)+C = A+(B+C) (asociativitate);
3. A+0 = 0+A = A (elementul neutru este matricea nula 0);
4. A+(-A) = (-A)+A = 0 (opusul lui A este –A).
2. Înmulţirea cu scalari
Fie A∈Mm,n(C) şi λ∈C atunci B=λA∈Mm,n(C) unde bij=λij ∀(i,j)∈MxN este
produsul matricei A cu scalarul λ.
Proprietãţi ∀A,B∈Mm,n(C) şi λµ∈C.
1. 1⋅A = A;
2. λ⋅A = A⋅λ;
3. λ(A+B) = λA + λB;
4. (λ+µ)A = λA + µA;
5. λ(µA) = (λµ)A = µ (λA).
34
1. (A⋅B) ⋅C = A⋅(B⋅C) (asociativitate);
2. A⋅In = In⋅A (element neutru-matricea unitate)
1 0 ... 0
0 1 ... 0
I n =
... ... ... ...
0
0 ... 1
3. (A+B)⋅C = A⋅C + B⋅C;
4. A⋅(B+C) = A⋅B + A⋅C.
XV.3. Determinanţi
Fie Mn(C) – mulţimea matricilor pãtrate de ordin n cu elemente din C:
a11 a12 ... a1n
a a 22 ... a 2 n
A = 21 , A∈Mn(C)
... ... ... ...
a m1 am 2 ... a mn
Definiţia XV.3.1. Se numeşte determinantul matricii A, numãrul
det A = ∑ε (σ )a1σ (1) a 2σ ( 2 ) ...a nσ ( n )
σ ∈S n
35
a 11 a 12 ... a 1j-1 a 1j+1 ... a 1n
a 21 a 22 ... a 2j-1 a 2j+1 ... a 2n
... .... ... ... ... ... ...
Aij = (-1)i+j a i −11 a i-12 ... a i-1j-1 a i-1j+1 ... a i-1n
a i+11 a i+12 ... a i +1j-1 a i+1j+1 ... a i+1n
... ... ... ... ... ... ...
a n1 a n2 ... a nj-1 a nj+1 ... a nm
Dacã C = AB, atunci det C = det A det B (A,B,C∈Mn(C))
Determinantul de ordinul 2:
a11 a12
= a11 a 22 − a12 a 21
a 21 a 22
Determinantul de ordinul 3:
a11 a12 a13
a 21 a 22 a 23 = a11 a 22 a33 + a 21 a32 a13 + a12 a 23 a31 − a31a 22 a13 − a11a32 a 23 − a 21a12 a33
a31 a32 a33
36
a11 a12 ... a1n b1
a21 a22 ... a2n b2
a11 a12 ... a
1n
... A =
a a 22 ... a
A = 21
2n
37
M2. ∃ e∈M astfel încât x*e = e*x = x ∀x∈M (e element neutru);
dacã M3. x*y = y*x, ∀x,y∈M monidul este comutativ.
Ex: 1. (N,+), (N,⋅) sunt monoizi comutativi;
2. (F(E),o) monoid necomutativ (F(E) este mulţimea funcţiilor f:E→E, E –
nevidã, o – compunerea funcţiilor).
XVII.2. Grup
Fie (G,*), GxG→G, (x,y)→x*y, G-nevidã.
Axiomele grupului:
G1. (x*y)*z = x*(y*z) ∀x,y,z∈G(asociativitatea);
G2. ∃ e∈G astfel încât x*e = e*x = x ∀x∈G (e element neutru);
G3. ∀ x∈G ∃ x’∈G astfel încât x’*x = x*x’ = e (x’ simetricul lui x);
dacã G4. x*y = y*x, ∀x,y∈G grupul este comutativ (sau abelian).
Ex: 1. (Z,+), (Q,+), (R,+), (C,+) – grupuri comutative;
2. (Rn,⊕) – grupul resturilor modulo n, comutativ;
3. (Mn(Z),+) – grupul matricilor pãtrate de ordin n cu elemente din Z;
4. (K, o) – grupul lui Klein (al simetriilor faţã de sistemul de coordonate),
comutativ;
5. (σn, o) – grupul simetric de grad n (al permutãrilor de n elemente) nu este
comutativ;
Definiţia XVII.2.1. Fie (G,*) grup, H⊂G, H este subgrup dacã ∀ x,y∈H ⇒
x*y∈H şi ∀ x∈H ⇒ x’∈H (x’ este simetricul lui x în raport cu operaţia *);
Fie grupurile (G1,⊥), (G2,∆):
Definiţia XVII.2.2. f:G1→G2 se numeşte morfism de grupuri dacã
f(x⊥y)=f(x)∆f(y), ∀x,y∈G1.
Definiţia XVII.2.3. f:G1→G2 se numeşte izomorfism de grupuri dacã f este
bijectivã şi f(x⊥y)=f(x)∆f(y), ∀x,y∈G1.
Definiţia XVII.2.4. f:G1→G2 se numeşte automorfism (endomorfism) al
grupului G1, dacã f este un izomorfism (morfism).
XVII.3. Inel
Fie (A,+,•), AxA→A, (x,y)→x+y şi AxA→A, (x,y)→x•y, A nevidã;
Definiţia XVII.3.1. (A,+,•) este inel dacã:
G. (A,+) este grup abelian;
M. (A,•) este monoid şi
D. • este distributivã faţã de +:
x•(y+z) = x•y + y•z
(y+z)•x = y•x + y•z, ∀x,y,z∈A
38
dacã C. x•y = y•x ∀x,y∈A, inelul este comutativ.
Exemple de inele:
1. (Z,+,⋅) – inelul numerelor întregi;
2. (Z[i],+, ⋅) – inelul întregilor lui Gauss, Z[i] = {z = a + bia,b∈Z}
3. (Rn,⊕,⊗) – inelul resturilor modulo n;
4. (Mn(A),+,⋅) – inelul matricelor pãtratice (cu elemente din inelul A);
5. (Zn,+,⋅) – inelul claselor de resturi modulo n.
Fie inelele (A,⊥,*) şi (A’,∆,o):
Definiţia XVII.3.1. f:A→A’ se numeşte izomorfism de inele dacã f este
bijectivã şi f(x⊥y) = f(x)∆f(y), f(x*y) = f(x)of(y), ∀x,y∈A.
Definiţia XVII.3.2. (A,+,•) este inel fãrã divizori ai lui zero dacã x≠0, y≠0
implicã x•y≠0.
Definiţia XVII.3.3. Un inel comutativ cu cel puţin douã elemente şi fãrã
divizori ai lui zero se numeşte domeniu integritate.
Definiţia XVII.3.4. Dacã (A,+,⋅) este inel, atunci (A[X],+ ,⋅) este inelul
comutativ al polinoamelor cu coeficienţi în A.
f∈A[X], f = a0 + a1X + a2X2 + … + anXn este forma algebricã a unui polinom de
nedeterminatã X cu coeficienţi în A:
- dacã an≠0, grad f = n (an – coeficient dominant);
- dacã a0 = a1 = … = an, f = 0 (polinom nul), grad 0 = -∞.
Proprietãţi: 1. grad (f+g) ≤ max{grad f, grad g};
2. grad f⋅g ≤ grad f + grad g.
Teoremã. Dacã A este domeniu de integritate atunci A[X] este domeniu de
integritate şi grad f⋅g = grad f + grad g, ∀f,g∈A[X].
XVII.4. Corp
Fie (K,+,•), KxK→K, (x,y)→x+y şi KxK→k, (x,y)→x•y, K – nevidã.
Definiţia XVII.4.1. (K,+,• ) este corp dacã (K,+,• ) este inel, 0≠1 şi ∀x∈K, x≠0
⇒ ∃ x ∈K, astfel încât x•x-1 = x-1 •x = 1.
-1
39
Definiţia XVII.4.2. Fie corpurile (K,⊥ ,*) şi (K’,∆ ,o), f:K→K’ este izomorfism
de corpuri dacã f este bijectivã, f(x⊥y) = f(x) ∆ f(y), f(x*y) = f(x) o f(y) ∀x,y∈R.
Teorema împãrţirii cu rest în mulţimea K[X], K corp comutativ şi g∈K[X],
g≠0: ∀f∈K[X], existã polinoamele q,r∈K[X], unic determinate astfel încât f = q⋅g+r,
grad r < grad g.
GEOMETRIE ŞI TRIGONOMETRIE
Notaţii:
- lugimea laturilor triunghiului ABC, AB = c, BC = a, CA = b;
- lungimile segmentelor importante în triunghi:
AD = ha (AD⊥BC, ha lugimea înãlţimii din A, D∈BC);
AD = ma (BD=BC, ma lugimea medianei din A, D∈(BC));
AD = ba (∠BAD =∠CAD, ba lugimea bisectoarei din A, D∈(BC));
a +b+c
- 2
= p (p – semiperimetrul triunghiului ABC);
- AABC – aria triunghiului ABC, notatã şi S;
- R – raza cercului circumscris unui poligon;
- r – raza cercului înscris într-un poligon;
- ln – latura poligonului regulat cu n laturi;
- an – apotema poligonului regulat cu n laturi;
- P – perimetrul poligonului;
- Alat – aria lateralã (prismã, piramidã, trunchi de piramidã);
- Atot – aria totalã, notatã şi A;
- V – volumul.
I. Triunghiul
Inegalitãţi gemetrice:
40
1. m(∠MBA) > m(∠A), m(∠MBA) > m(∠C), ∠MBA este unghi exterior;
2. a+b > c, b+c > a, a+c > b
3. a > b-c , b > c-a , c > a-b A
b +c
4. ma <
2
5. p < ma + mb + mc < P
41
7. sin( 2π − α ) = − sin α
sin(2π − α ) = cosα ; tg (2π − α ) = −tgα
2 1
x1 + x2 y + y2
3. Coordonatele (x,y) ale mijlocului segmentului AB: x = ,y= 1
2 2
4. Coordonatele punctului M care împarte segmentul (AB) în raportul k:
x1 + kx2 y + ky 2
x= ,y= 1
1+ k 2
x = xo + ut
(d ) : , t∈R, ecuaţiile parametrice;
y = yo + vt
3. Ecuaţia explicitã: y =mx + n (m∈R*, n∈R, m – panta, n – ordonata la origine);
x y
4. Ecuaţia prin tãieturi: + −1 = 0, (a, b ∈R*);
a b
5. Ecuaţia dreptei de pantã m, prin punctul Mo(xo,yo): y – yo = m(x – xo), (m≠0);
6. Ecuaţia dreptei determinatã de punctele A(x1,y2), B(x2,y2):
y 2 − y1 y − y1 x − x1
y − y1 = ( x − x1 ), = , ( x1 ≠ x2 , y1 ≠ y 2 ) sau
x2 − x1 y 2 − y1 x2 − x1
42
x y 1
x1 y1 1 =0
x2 y2 1
7. Ecuaţia generalã: ax + by + c = 0;
1
8. Aria triunghiului ABC (A(x1,y1), B(x2,y2), C(x3,y3)): AABC = ∆, unde
2
x y 1
∆ = x1 y1 1, dacã ∆ = 0 atunci A, B, C sunt colineare
x2 y2 1
9. Poziţia relativã a dreptelor (d1) şi (d2):
( d1 ) : a1 x + b1 y + c1 = 0 şi ( d 2 ) : a2 x + b2 y + c2 = 0
a b c
d1 = d2, dacã a = b = c
1 1 1
2 2 2
a b c
d1 d2, dacã a = b ≠ c ;
1 1 1
2 2 2
a1 b1
d1 ≠ d2 şi d1 ∩ d2 ≠ ∅, dacã a ≠ b
2 2
10.Distanţa de la punctul Mo(xo,yo) la dreapta (h): ax + by + c = 0
ax0 + by 0 + c
d ( M , h) =
a2 + b2
11.Unghiul α determinat de dreptele:
(d1 ) : y = m1 x + n1 şi (d 2 ) : y = m2 x + n2
m2 − m1
tgα = , (m1m2 ≠ −1)
1 + m1m2
d1 ⊥ d2, dacã m1m2 = -1
XIV.3. Cercul
Cercul C de centru M(a,b) şi razã r:
1. Ecuaţia cercului (x – a)2 + (y – b)2 = r2; dacã M(a,b) = 0(0,0): x2 + y2 = r2;
m n
2. Ecuaţia generalã: x2 + y2 + mx + ny + p = 0, unde a = − , b= − şi
2 2
1
r2 = (m2 + n2) – p.
4
43
O
B’
Ecuaţia tangentei în punctul M(xo,yo), M∈E:
xxo yyo
+ 2 −1= 0
a2 b
2. Hiperbola H: F(c,0), F’(-c,0), A(a,0), A’(-a,0), MF – MF’= 2a, M∈H.
x2 y2
Ecuaţiea hiperbolei: 2
− 2 − 1 = 0, c 2 − b 2 = a 2
a b
y
M
F’ A’ O A F x
x
O F
44
ANALIZÃ MATEMATICÃ
Definiţia II.1.3. lim f ( x) = l , l ∈ R , dacã ∀ε>0, ∃δε >0 astfel încât ∀x∈D\
x→ α
{α} şi x - α< δε rezultã f(x) - l< ε;
Definiţia II.1.4. lim f ( x) = l , dacã ls = ld = l, unde l s = lim f ( x)
x→ α
şi
l d = lim f ( x )
x→ α
.
x→ α
x <α x >α
45
II.2. Operaţii cu limite de funcţii
f:D→R, g:D→R, α - punct de acumulare a lui D, lim f ( x) = l1 , lim g ( x) = l2 ,
x→ α x→ α
l1,l2∈R;
1. lim ( f ( x) + g ( x)) = l1 + l2 ;
x→α
2. lim f ( x) ⋅ g ( x) = l1 ⋅ l 2 ;
x →α
3. lim af ( x) = a ⋅ l1 ;
x→α
f ( x) l1
4.daca l2 ≠ 0, lim = .
x →α g ( x) l2
II.4. Continuitatea funcţiilor
Definiţia II.4.1. Fie f:D→R, xo∈D, xo – punct de acumulare a lui D, f este
46
f’(x0) = fs’(x0) = fd’(x0)
Interpretarea geometricã:
- dacã f’(x0)∈R, y - f(x0) = f’(x0)(x – x0) este ecuaţia tangentei la graficul funcţiei f în
punctul A(x0,f(x0));
- dacã f este continuã în x0, fd’(x0) = +∞, fs’(x0) = -∞, sau invers, x0 este punct de
întoarcere al graficului;
- dacã f este continuã în x0 şi existã derivatele laterale în x0, cel puţin una fiind
finitã, dar f nu este derivabilã în x0, x0 este punct unghiular al graficului.
III.2. Reguli de derivare
f,g:E→R, f,g derivabile în x∈E:
1. (f + g)’(x) = f’(x) + g’(x);
2. (cf)’(x) = cf’(x), c∈R;
3. (f⋅g)’(x) = f’(x)⋅g(x) + f(x)⋅g’(x)
'
f f ' ( x) g ( x) − f ( x) g ' ( x)
4. dacã g(x)≠0,
g
( x) = ;
g 2 ( x)
5. dacã f:I→J, g:J→R, f derivabilã în x0∈I şi g derivabilã în y0 = f(x0), atunci
(gof)’(x0) = g’(y0)f’(x0);
6. dacã f:I→J continuã, bijectivã şi derivabilã în x0 cu f’(x0)≠0, atunci f-1:J→I este
1
derivabilã în y0, y0 = f(x0) şi f-1(y0) = f ' ( x0 )
.
47
arcsin x, x∈[0,1] 1
, x ∈(0,1)
1 − x2
arcos x, x∈[0,1] 1
− , x ∈(0,1)
1 − x2
arctg x 1
1 + x2
arcctg x −
1
1 + x2
48
Dacã f,g:[a,b]→R continue pe [a,b], derivabile pe (a,b) şi g’(x)≠0, ∀x∈(a,b)
f (b) − f ( a ) f ' (c )
atunci ∃c∈(a,b) astfel încât g (b) − g ( a )
=
g ' (c )
IV. Asimptote
IV.1. Asimptote orizontale (f:D→R)
Definiţia IV.1.1. Dacã lim f ( x) = l1 sau lim f ( x) = l2 , l1,l2∈R, dreptele
x→ +∞ x→ −∞
y=l1 şi y=l2 sunt asimptote orizontale a lui f spre +∞, respectiv -∞
V. Primitive
(integrale nedefinite)
Definiţia V.1. Fie funcţia f:J→R, J – interval, F:J→R este primitiva lui f,
dacã F este derivabilã pe J şi F’(x) = f(x), ∀x∈J.
Se noteazã: ∫ f ( x) dx = F ( x ) + c
Proprietãţi ale primitivelor:
1. ∫ [ f1 ( x) + f 2 ( x)]dx = ∫ f1 ( x)dx + ∫ f 2 ( x) dx ;
2. ∫ af ( x)dx = a ∫ f ( x) dx ;
3. ∫ f ( x) g ' ( x)dx = f ( x ) g ( x) − ∫ f ' ( x) g ( x )dx .
49
V.1. Prima metodã de schimbare a variabilei
Dacã ϕ :I→J, f:J→R,ϕ derivabilã pe I, f admite primitive (F), atunci
∫ f (ϕ (t )) ⋅ ϕ ' (t )dt = F ϕ (t ) + c
50
12.
∫ ctgxdx = ln sin x + c, x ∈ I , I ⊂ R \ { kπ k ∈ Z} ;
13. ∫ 2
x +a
1
2
( )
dx = ln x + x 2 + a 2 + c, x ∈ R ;
1
14. ∫ dx = ln x + x 2 − a 2 + c, x ∈(a,+∞) sau x ∈( −∞,−a ), a > 0 ;
2 2
x −a
1 x
15. ∫ dx = arcsin + c, x ∈(−a, a ), a > 0
2
a −x 2 a
dx 1
3. ∫ =− + c, n ∈ N , n ≠ 1, a ≠ 0 ;
(ax + b) n
(n − 1)a ( ax + b) n−1
dx 1 x +b
4. ∫ = ln + c, a ≠ b ;
( x + a )( x + b) a − b x + a
dx 1 dx
∫ 2 = ∫ 2
+ c, unde ∆ = b 2 − 4ac, a ≠ 0
5. ax + bx + c a 2 b ∆ .
x + −
2 a 4 a
Substituţiile lui Euler:
1. ax 2 + bx + c = t ± x a , daca a > 0 ;
2. ax 2 + bx + c = tx ± c , daca c > 0 ;
3. ax 2 + bx + c = t ( x − x1 ), daca b 2 − 4ac > 0 si x1 este o rãdãcinã a ecuaţiei
ax2 + bx + c = 0.
∆ = max ( xi − xi −1 )
1≤ i ≤ n
51
b
Se noteazã: I f = ∫ f ( x)dx
a
Proprietãţi ale integralei definite:
b b b
1. ∫ (αf ( x) + βg ( x))dx = α ∫ f ( x)dx + β ∫ g ( x)dx ;
a a a
b c b
2. ∫ f ( x)dx = ∫ f ( x)dx + ∫ f ( x)dx ;
a a c
b a
3. ∫ f ( x )dx = −∫ f ( x )dx ;
a b
a
4. ∫ f ( x)dx = 0 .
a
Formula lui Leibniz-Newton:
b
∫ f ( x)dx = F (b) − F (a ) (F – primitivã a lui f)
a
Teorema de medie:
b
Dacã f continuã pe [a,b], atunci ∃ξ∈[a,b] astfel încât: ∫ f ( x )dx = (b − a ) f (ξ )
a
Formula de integrare prin pãrţi:
b b
b
∫ f ( x ) g ' ( x)dx = f ( x) g ( x) a − ∫ f ' ( x) g ( x) dx
a a
Formula de schimbare de variabilã:
Dacã ϕ :[a,b]→J, f:J→R, f continuã pe J, ϕ derivabilã cu derivata continuã pe
b ϕ (b )
[a,b], atunci ∫ f (ϕ(t )) ⋅ ϕ' (t )dt = ∫ f ( x)dx
a ϕ(a)
Proprietãţi de paritate:
0, daca f impara
a
Dacã f:[-a,a]→R continuã atunci: ∫ f ( x)dx = a
−a 2∫ f (x)dx, daca f para
0
VI.2. Aplicaţii ale integralei definite
1. Aria subgraficului Γf, f:[a,b]→R+, f continuã:
y
b
aria Γf = ∫ f ( x)dx Γf
a
52
y
0 a b x
b
vol (C f ) = π ∫ f 2 ( x)dx
a
a b x
B
A
b
l ( f ) = ∫ 1 + ( f ' ( x)) 2 dx
a
a b
53
b
A f = 2π ∫ f ( x ) 1 + ( f ' ( x)) 2 dx
a
54