Sei sulla pagina 1di 32

Universitatea „Babeş-Bolyai”

Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative


Secţia Jurnalism

Rezistenţa din munţii României, o formă de alteritate faţă de


regimul comunist în perioada 1944 – 1958

Octavian Coman
Anul II

Prolegomene

„Românii au fost, în principal, cei care i-au omorât, încarcerat, torturat pe români”, îmi
mărturisea într-un interviu, cel mai important istoric care a radiografiat Securitatea, Marius
Oprea. Documentele şi faptele o dovedesc. De aceea cercetarea comunismului românesc acum,
după 14 ani de la Revoluţie, este încă un demers dificil şi nu lipsit de riscuri 1. Prea mulţi se simt
vinovaţi… Şi uitarea îi salvează.
Istoria recentă nu operează cu oameni şi evenimente de acum câteva secole, ci, adeseori,
taie în carne vie. Timpul, metaforic vorbind, anesteziază, astfel încât treptat detaliile se pierd şi
generalul câştigă în defavoarea particularului. Ĩn studiul perioadei contemporane centrarea se
face pe indivizi, indiferent de statutul acestora: victime sau beneficiari ai fostului sistem politic.
De aici vâltoarea cercetărilor şi mai ales presiunea psihologică ce însoţeşte analiza unor anumite
cazuri. Rănile victimelor sunt încă deschise, iar călăii, ce trăiesc prea aproape, încetinesc
vindecarea.
Lucrarea de faţă îşi propune sinteza unui fenomen ce stârneşte controverse energice în
societatea românească post-totalitară: rezistenţa anticomunistă din munţi sau partizanii, după
denumirea lor populară. De la totala falsitate creată în jurul lor de propaganda comunistă, până
la aureolările de după 1989, rezistenţa din Carpaţi a cunoscut interpretări şi portrete variate. Deşi
arhivele găzduiesc sute de documente şi participanţi la mişcare încă mai trăiesc, veridicitatea şi
moralitatea le este în continuare contestată. Sunt destule adevăruri care deranjează şi mă gândesc
aici la afinităţile politice ale unei bune părţi a luptătorilor. Ĩnsă istoria trebuie scrisă, indiferent
de actanţi.
Pe plan internaţional această formă de beligeranţă, purtată de grupuri reduse de luptători, ce
încearcă prin toate mijloacele destabilizarea unui regim politic, îşi are deschiderea la sfârşitul
secolului al XVII-lea , extinzând-se în secolele următoare. Adevărata încununare o capătă în
timpul celui de-al doilea război mondial şi pe parcursul Războiului Rece. Acum lupta
partizanilor începe să fie popularizată sub titulatura de „luptă de gherilă”. Iniţial termenul de
„partizan” făcea trimitere la luptătorii din spatele liniilor inamice în timpul revoluţiei bolşevice
din 1917 şi a războiului civil ce i-a urmat. După cum afirmă istoricul Marius Bejenaru,
partizanul este „un combatant care luptă în numele unei cauze marxist-leniniste revoluţionare”2.
Sub acest aspect, încetăţenirea în rândul românilor a apelativului de „partizani” pentru luptătorii
anticomunişti din munţi este de-a dreptul nefericită… Ĩnsă, cu siguranţă, cei mai mulţi se
raportau la combatanţii antifascişti din Grecia şi Iugoslavia sau la binecunoscuta mişcare
franceză, termenul încetăţenit pentru ultimii în spaţiul francofon fiind „maquis”.
Ĩntre istoricii români există şi o confruntare de idei în privinţa numelui ce ar trebui să-i
desemneze pe membrii nucleelor armate din munţi. După cum s-a observat, semantica
termenului „partizan” este oarecum coruptă, iar cuvintele apropiate ca înţeles, capătă la o
gândire mai profundă o paletă largă de nuanţe ce nu reflectă întreaga dimensiune a fenomenului.
Câteva exemple: „fugar”– refuză aspectul combatant al mişcării, atribuindu-le participanţilor un
rol exclusiv defensiv; „oponent” sau „rezistent” nu face trimitere la nuanţa armată şi, în mod
concret, poate fi extins la un nivel mult mai larg; „luptător” – exacerbează latura militară. De-a
lungul acestei lucrări am ales utilizarea nominaturii de „partizan”, ce s-a impus prin larga
răspândire în rândul populaţiei acelor vremuri. Desigur, pentru a evita frecvenţa ridicată a
termenului, sursă sigură de monotonie, voi încerca folosirea cuvintelor parţial sinonomice în
funcţie de statutul de moment al respectivilor „actori”.

2
Ĩn România, imaginea partizanului s-a suprapus destul de bine peste înfăţişarea legendarilor
haiduci. Putem afirma, fără teama de a greşi, că existenţa acestor antecedenţi a impulsionat într-o
oarecare măsură naşterea „modernilor” partizani. La o privire atentă, similitudinile ne apar
constant. Memorialistul Ion Victor Pica indică, în opoziţie, şi o distincţie între statutul celor
două categorii de „oameni ai codrului”: „Dacă haiducul se ridica să facă dreptate celui sărman,
acum partizanul se ridica să facă dreptate unei întregi ţări. Şi dacă altă dată partizanul se retrăgea
în munţi să lovească duşmanul cu care lupta ţara, în coaste, acum partizanul se ridica în primul
rând ca pildă pentru cei care, din frică şi necugetare dreaptă, au uitat cum se luptă şi se moare.”3
Altfel spus, luptătorii din munţi apărau un ideal naţional, pe când haiducii ni se înfăţişează
asemeni unor justiţiari sociali.
Apariţia grupurilor de rezistenţă a însemnat, într-o primă etapă, o acţiune spontană, ce
viza trupele sovietice sălăşluite pe meleagurile noastre până în 1958. Cronologic, Ion Bălan
urmăreşte extinderea în întrega ţară a celulelor de partizani. 4 Dintâiul grup se constituie în 1944
în munţii Bucovinei (Macoveiciuc, 15 aprilie 1944), urmează Dobrogea, munţii Banatului, zona
Olteniei, Munţii Făgăraşi, Apusenii, Munţii Maramureşului şi Retezat. Mişcarea apune, în linii
marii, în 1958, ultimul partizan fiind ucis în Banat în 1962 (este vorba de ţăranul Ion Banda).
Condiţiile geografice au făcut posibilă existenţa partizanilor, o rezistenţă armată de durată în
afara munţilor fiind de neînchipuit fără un sprijin extern temeinic şi în situaţia acaparării tuturor
segmentelor statului de noul regim politic, secondat atent de Armata Roşie.
Marius Bejenaru, în articolul său din Dosarele istoriei, întocmeşte o tipologie succintă a
grupurilor de rezistenţă: celule conduse de ofiţeri deblocaţi (col. Uţă, loct.col. Arsenescu, maiorul
Dabija). Acestea se bizuiau pe o organizare militară şi stabilire de contacte cu misiunea americană
din Bucureşti; acte de nesupunere civică, axate pe refuzul comunizării şi a viitorului în închisoare;
organizaţii ce serveau pentru aprovizionarea, sprijinul luptătorilor din munţi şi pregătirea în cazul unui
conflict militar Est-Vest. Din păcate, acestea au fost cel mai rapid anihilate.5
Sarcina decimării „bandelor” a revenit la început Jandarmeriei. După înfiinţarea Securităţii prin
decretul 1512, din 28 august 1948, aceasta a fost instituţia ce a tutelat soluţionarea problemei.
Principalul obiectiv: întreruperea legăturilor dintre luptători şi populaţie.
Ĩncheierea celei de-a doua deflagraţii mondiale, cu toate noutăţile sale în privinţa tacticilor de
luptă, aduce şi preocuparea organismelor internaţionale pentru legitimarea statutului partizanilor. La
Conferinţa de la Geneva din 1949, s-a stabilit că, pentru recunoaşterea pe plan internaţional a unei
mişcări de rezistenţă, aceasta trebuie să întrunească câteva criterii: organizarea să aibă un caracter
militar şi să urmărească un scop politic; să fie recunoscută de un subiect de drept internaţional; să aibă
o susţinere populară.6
Câte din principiile enunţate au fost îndeplinite de luptătorii anticomunişti din România, vom
descoperi de-a lungul capitolelor acestei sinteze.

Pe drumul „democraţiei populare”…

Perioada de după 23 august 1944 a marcat venirea comuniştilor la putere în etape succesive,
mai întâi sub forma unor guverne de coaliţie conduse de generalii Constantin Sănătescu şi Nicolae
Rădescu. Sub presiune militară, URSS-ul reuşeşte să-l deteremine pe rege să accepte instalarea
cabinetului Petru Groza, dominat de comunişti. Istoricii Cosmin Budeancă şi Cornel Jurju remarcă:
„Cabinetul Groza era în realitate un executiv minoritar, care nu reprezenta voinţa majorităţii românilor,
antiruşi şi anticomunişti.”7 Noul guvern a fost recunoscut oficial de SUA şi Marea Britanie abia în
1946, numai după ce au fost acceptaţi şi doi miniştri fără portofoliu (ţărănistul Emil Haţieganu şi
liberalul Mihai Romniceanu). Acceptarea la conducere a unor reprezentaţi ai partidelor istorice, ce

3
practic nu aveau nici o autoritate, ci mai degrabă un rol decorativ, a punctat abandonarea României în
mâinile comuniştilor. Sub aparentul luciu democratic, ei aveau acum drum liber spre organizarea
alegerilor. Inevitabil, turul de scrutin s-a transformat într-o mascaradă, marcată de o sumedenie de
acte de violenţă şi hărţuieli. Rezultatele certificau reuşita Blocului Naţional Democratic, cu
sprijinul a circa 70% din electorat. Reţeta succesului: înţelepciunea preaiubitului Stalin –
important este cine numără voturile…
Ĩnscenarea aşa-zisei fugi de la Tămădău le dă comuniştilor motivaţia oficială a dizolvării
PNŢ şi a arestării liderilor partidului (vara lui 1947). Abilele manevre ale comuniştilor
dezorganizează şi celelate două formaţiuni ale opoziţiei, PNL şi PSD (aripa Titel Petrescu), ce în
decursul anului 1948 îşi încetează activitatea. Ultimul pas: la 30 decembrie 1947, regele Mihai
este obligat să abdice, Adunarea Naţională proclamând Republica Populară Română. Rapid,
Partidul Comunist porneşte pe linia înlăturării opozanţilor şi a înlocuirii economiei capitaliste cu
modelul stalinist.
Concluzia istoricilor Cornel Jurju şi Cosmin Budeancă este relevantă: „Ĩntr-o perioadă de timp
foarte scurtă, aproximativ între anii 1944 şi 1949, Partidul Comunist, sprijinit din plin de Uniunea
Sovietică, a reuşit să paraziteze un întreg edificiu politic, instituţional, economic şi social, destul
de bine fundamentat în România şi să-l substituie cu sistemul sovietic.”8

Viitorul luminos: dacă Sahara ar fi comunistă, ar importa nisip

Ĩn noaptea de 30 august 1935, minerul Alexei Stahanov a reuşit să extragă 102 t cărbune,
ceea ce însemna de 14 ori normele de producţie. „Comunismul va fi pe deplin înfăptuit, atunci
când toată lumea va deveni stahanovistă.”9
Frazele de mai sus conturează esenţa „marii iluzii”, după cum persifla Lucian Boia
comunismul. Un vis distructiv însă… Totul trebuia schimbat, începând cu omul şi finalizând cu
natura. Nimic să nu mai amintească de trecutul burghez. Fără echivoc, singura direcţie a ochilor:
societatea multilateral dezvoltată. Omul nou va avea piatră de temelie: ateismul, munca ca a doua
natură, ştiinţa ca fundament, partidul ca Dumnezeu, glasul sângelui supus necesităţii istoriei,
vigilenţa revoluţionară, proprietatea comună.
Cu aceste atuuri venea comunismul în faţa românilor, o naţie predominant agrară şi bine
înrădăcinată în tradiţii. În mod normal, accesul la conducerea ţării, printr-un proces evolutiv, era
imposibil. Istoria trebuia forţată, iar violenţa folosită ca o măsură temporară. „Ghilotina nu a fost
decât instrumentul care trebuia să aducă fericirea.”10

Mişcări armate de rezistenţă

Subcapitolele ce vor urma spicuiesc din istoria a patru grupuri de rezistenţă care mi s-au
părut semnificative pentru întreg fenomenul luptei în munţi. Itinerarul acestora va fi schiţat prin
intermediul informaţiei acumulate în urma lecturii câtorva cărţi apărute după 1989. După cum este
şi firesc, frecvent amintirile scriitorilor sunt conjugate cu fascicule de teorii personale, ce reflectă o
anumită viziune asupra realităţilor istorce, de aceea pentru obiectivitatea analizei am recurs la
eludarea acestora.
Un aspect ce va fi permanent accentuat se referă la relaţiile partizanilor cu localnicii, pentru a
observa astfel dacă luptătorii din munţi pot fi categorisiţi în cele din urmă ca o formă de alteritate.

4
Mişcarea Naţională de Rezistenţă

Ĩnfiinţată după 6 martie 1945 cu scopul de-a coordona activitatea tuturor grupurilor de
rezistenţă din ţară, MNR atrage atenţia prin rolul foarte important pe care şi l-au asumat iniţiatorii
(gen. Aurel Aldea, amiralul în rezervă Horia Măcelaru, gen. Constantin Eftimiu, loct.col. Eugen
Plesnilă). Comandamentul împarte din punct de vedere militar teritoriul ţării în mai multe zone de
acţiune, fiecare condusă de un comandament. Obiectivele urmărite dau dovadă de generozitate,
dar activitatea concretă s-a limitat doar la propaganda anticomunistă şi la colportarea de
informaţii. Structura paramilitară a MNR este dovedită de utilizarea parolelor, a numelor
conspirative, a legendelor pentru legăturile operative şi prin secretizarea acţiunilor.
Ĩn plin proces de cristalizare, agenţii Siguranţei se infiltrează în organizaţie, din mai 1946
începând arestările. Ruxandra Cesereanu oferă şi o altă explicaţie pentru insuccesul şi rapida
dezagregare a MNR: încorsetarea „ într-o clandestinitate birocratică, minată de slăbiciuni concrete
precum învechirea planurilor de luptă, lipsa finanţării, absenţa locurilor de antrenament şi a dotării
necesare.”11 Aceste lipsuri fuseseră, de altfel, sesizate şi de gânditorii MNR.
Până în momentul anihilării, comandamentul din Bucureşti reuşise să contacteze căteva nuclee
de rezistenţă: Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui, Grupul Ĩnarmat Sinaia.

Grupul Gavrilă

Un om ce a înfrânt un întreg edificiu al terorii clădit de Securitate şi acolitele ei: Ion


Gavrilă-Ogoranu. Dovada o găsim în mărturia: Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, memoriile sale
publicate după Revoluţie. Timp de 28 de ani a fost cel mai căutat om de către instituţiile statului
(1948-1976), reuşind să supravieţuiască unui număr apreciabil de situaţii riscante. Astăzi (2003),
trăieşte într-un sat din Ţara Făgăraşului, încercând să salveze ce se mai poate din memoria
camarazilor morţi în lupta anticomunistă.
Anul 1946, cu toate „binefacerile” sale, îl surprinde student la Facultatea de Agronomie
din Cluj. Confruntările dintre studenţi, susţinuţi de mănăştureni, şi poliţie (triată deja pe criterii
politice) constituie un fapt al zilei. Emblematică pentru atmosfera ostilă regimului mi se pare
inscripţia apărută pe zidul unei clădri situate la intrarea în vechiul cartier clujean: „Până aici
«democraţia», de aici Mănăşturul”. Piatra de temelie pentru viitoarea evoluţie a destinului lui
Gavrilă era aşezată. Oaza de libertate a Mănăşturului o va înlocui peste numai trei ani cu aerul tare
al munţilor.
Implicându-se energic în Frăţiile de Cruce din licee şi colaborând cu organizaţii
anticomuniste studenţeşti, Ion Gavrilă Ogoranu nu scapă vigilenţei revoluţionare a „întineritei”
Siguranţe, devenită Securitate. Drept urmare, din 1947 începe supravegherea, până la 15 mai
1948, când centrul universitar este scotocit de autorităţi pentru a captura studenţii reticenţi la
noua doctrină. Gavrilă reuşeşte să fugă spre Rupea, unde se ascunde sub identitatea unui simplu
fermier. Aici foloseşte perioada de acalmie, pentru a-şi reîntâlni vechii colegi de la liceul „Radu
Negru” din Făgăraş. Ĩn decursul unui an, Gavrilă adună în jurul său tineri cu vederi anticomuniste.
Ĩn luna mai 1949, viitorii partizani îşi stabilesc în pădure, într-un loc bine apărat, o naivă tabără:
corturi şi o mulţime de obiecte nefolositoare. „Ĩncă nu ne dădeam seama câte lucruri de prisos
aveam”12, zâmbeşte retrospectiv Gavrilă. Numai peste un an, pregătirea pentru o noapte de somn
se desfăşoară după un ceremonial a cărui „blasfemiere” putea să aibă repercusiuni fatale: „Când
ajungeai obosit într-un loc, dacă erai ud, îţi schimbai ciorapii şi hainele de corp cu cele din raniţă,
uscate. Le luai pe cele ude deasupra, să se usuce, bocancii ţi-i puneai la cap sau, dacă era ger, la
piept, ca să nu îngheţe şi să nu te mai poţi încălţa când te trezeai, îţi băgai picioarele în raniţă. Dacă
ploua, puneai foaia de cort deasupra cojocului, fixai cu patul armei cojocul între genunchi şi
adormeai cu arma la piept, sub cojoc. Când te trezeai, hainele de corp erau uscate, un rând le

5
dădeai jos şi le puneai în raniţă, te încălţai, îndesai cojocul în raniţă, îndoiai foaia de cort sub
capacul ei şi în câteva minute erai bun de drum.”13
Componenţa iniţială cuprindea cincisprezece partizani, număr ce se va reduce o dată cu
punerea în gardă a autorităţilor şi declanşarea şirului de trădări. Speranţa unui conflict iminent
între ruşi şi occidentali le-a adăpat credinţa că şederea lor în munţi va fi de scurtă durată. Cu aceste
gânduri, preparativele pentru venirea americanilor constau în construirea unor depozite de
armament în pădure şi dotarea combatanţilor cu cele absolut necesare luptei subversive. Foşti
ofiţeri din armată le furnizează armament, muniţie, busole, hărţi şi binocluri.
În munte efectiv se găseau: Ion Gavrilă, Laurean Haşiu („Leu”), Andrei Haşiu („Baciu”),
Gheorghe Haşiu („Ghiţă”), Ioan Chiujdea („Profesoru”), Remus Sofonea („Brâncoveanu”), Nelu
Novac, Gheorghe Şovăială, Silviu Socol, Gelu Novac, Ion Ilioi, Ioan Pop („Jean”), Pârău Toma
(„Porâmbu”) şi Victor Metea. Viaţa în munte le era o permanentă fugă, oscilând între feluritele
surse de aprovizionare cu alimente. Sentimentele anticomuniste ale populaţiei din satele Ţării
Făgăraşului constituiau garanţia supravieţuirii luptătorilor, fără acest suport, fie el şi numai moral,
orice zbatere fiind de prisos. Evident, trăirea comună, mediată de repulsia faţă de un sistemul
„democraţiei populare”, nu induce în mod absolut un ajutor material din partea sătenilor cu vederi
anticomuniste. Deşi cazurile în care oameni cu care nu mai avuseseră nici o legătură înainte le
ofereau în mod spontan haine, mâncare şi oblojire, nu au fost puţine, reţeaua gazdelor era
constituită din rude şi prieteni apropiaţi. Doar în situaţii extreme, la recomandarea unuia dintre
componenţii organizaţiei de sprijin, luptătorul se avânta spre o altă gazdă. Prin acest sistem al
„votului de încredere” s-a extins suficient de larg reţeaua, astfel încât partizanii să nu fie nevoiţi să
apeleze de două ori la acelaşi adăpost, într-o perioadă prea scurtă de timp.
Un rol formator în mentalitatea ostilă comunismului l-au avut şi instituţiile de învăţământ, prin
spiritul impregnat elevilor de unii profesori, desigur situaţia menţinându-se până în momentul
definitivării procesului de epurare. Aici trebuie amintit liceul „Radu Negru” din Făgăraş, al cărui
absolvent era şi Gavrilă, de aici provenind câţiva dintre tinerii ce s-au înrolat cu entuziasm în
reţelele de sprijin de la poalele Munţilor Făgăraşi.14 La un moment dat în memoriile sale, Ion
Gavrilă mărturiseşte greşeala de a-i fi temperat pe cei 20-30 de feciori, participanţi activi la
susţinerea cu cele necesare a luptătorilor şi care se dovedeau mult prea dornici de o acţiune în
forţă: „Nu era mai frumos să fi murit o dată eroic, decât să mori încet, pe rând, chinuit între
zidurile unei închisori?”15, se întreabă, frământat de remuşcări.
Prin incandescenta moralitate ce-i caracterizează, partizanii făgărăşeni lasă impresia unor
sihaştri. Resping macularea, prin simpla vieţuire într-un regim „demonizat”. „În lumea «de sus»,
unde trăiam, libertatea avea un gust mai viu şi mai puţin corupt decât în lumea «de jos», iar lupta
propriu-zisă făcea altfel gustul morţii şi al vieţii.”16 Ziua partizanilor începea şi se sfârşea cu o
rugăciune. Ecoul slujbei de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus le oblojea idealurile adeseori rănite de
trădare.
În toamna lui 1950, în organizaţia din sate se infiltrează informatori, ce reuşesc să dezvăluie
Securităţii aspecte preţioase legate de gazdele unora dintre rezistenţi. Urmarea: după o
confruntare cu trupele de urmărire, Silviu Socol este arestat, iar Toma Pârău („Porâmbu”),
înconjurat într-o şură, se sinucide cu ultimul glonţ în faţa mamei sale, adusă de organele statului
pentru a-l convinge să se predea. „În răcoarea nopţii de noiembrie, un glas de mamă înnebunită
murmura mereu şi mereu: «Dragul mamei, drag!» şi va murmura mereu până ce pământul o va
acoperi. Am încercat să ne punem în locul luptătorului. Au murit ucişi aproape toţi dintre noi, dar
durerea de a muri în faţa celei ce ţi-a dat viaţă nu a avut-o decât Porâmbu”17
O sursă constantă de alimente au găsit-o luptătorii la stânile din munte. Securitatea cunoştea
foarte bine situaţia, de aceea ciobanii erau forţaţi să declare tot ce ştiau despre urmăriţi. În ciuda
permanentei presiuni, păstorii nu şi-au schimbat obiceiul, chiar dacă nu întotdeauna o făceau din
convingeri anticomuniste. Stânele intraseră în proprietatea statului, ţinându-se o evidenţă strictă a

6
oilor şi a produselor din lapte, ciobanii oferindu-le cele necesare partizanilor, în schimbul unui bon
ce atesta „jaful săvârşit de bandiţi”.
Credinţa în iminenta venire a americanilor pătrunsese atât de adânc în mentalul colectiv, încât
luptătorii din munţi păreau sătenilor agenţi ai CIA-ului veniţi spre a deschide drumul trupelor
eliberatoare. Exagerările şi superstiţiile de care era îmbibată societatea rurală, dar şi refuzul unui
posibil abandon occidental, au dat naştere unor poveşti incredibile: în munte s-ar afla mii de
luptători cărora autorităţile nu aveau ce le face, partizanii erau înzestraţi cu arme speciale aduse
din străinătate de către avioane ce aterizau pe pajiştile alpine sau, un alt exemplu, oponenţii
regimului săpaseră în stâncă o linie de tranşee pentru a se putea apăra la nevoie. Suprapunerea
peste imaginea legendarilor haiduci a fost aproape un gest reflex. De aceea Gavrilă povesteşte că,
în comunele de la poalele muntelui, colonelul Arsenescu, conducătorul grupului de partizani de pe
versantul sudic al Munţilor Făgăraşi, era pomenit sub simbolicul nume de „Dumbravă”. Până la
intrarea în folclor nu a mai fost decât un pas: „Când strigă Dumbrav-o dată / Se adună ţara toată, /
Să lupte şi să ne scape / De la rău şi de la moarte.”18
Contrar imaginii de eroi cu puteri supranaturale, încet, o dată cu declanşarea unor operaţiuni de
amploare ale Securităţii, partizanii din grupul lui Gavrilă îşi pierd statutul de luptători ce-i
aureolase în primii ani, în favoarea unei fugi perpetue din faţa trupelor de căutare. Cadrul eroului
rămâne să-i amăgească pe sătenii ce nu aveau nici un contact cu vreun partizan adevărat. Fugarii
din munte se încăpăţânau să trăiască. Pe lângă capcanele Securităţii, motive de teamă ar mai fi fost
multe. De pildă, orice boală, acolo în munte, se putea dovedi fatală în lipsa medicamentelor. În
1952 s-au intoxicat cu ciuperci, şansa lor fiind otrava nu prea puternică. Tot cât au fost pe munte,
Gelu Novac se îmbolnăveşte de gălbează. Îşi poartă boala cu stoicism o bună periodă de timp,
până găseşte o gazdă ce îl ajută cu tratamentul necesar. Nici cu muşcăturile viperelor n-au stat
rău...
Majoritatea timpului şi-l ocupau cu dezlegarea curselor întinse de Securitate, ce trecuse deja la
planuri complexe de capturare a „bandiţilor”. În decursul celor şapte ani de existenţă a grupului în
munţi, hărţuielile cu unităţile pornite pe urmele lor au fost numeroase. Spre norocul fugarilor,
adeseori soldaţii în termen se înspăimântau la primul foc de armă tras pe deasupra capului lor.
Gavrilă semnalează şi cazuri când se pare că unii ofiţeri sau subofiţeri au pactizat tacit cu luptătorii
din munţi. Iată un scurt episod ce demonstrează „curajul” fără margini al unor soldaţi: „Şi ne aflam
faţa-n faţă cu trei ostaşi năuciţi, uitându-se speriaţi la noi, cu armele în mână. Le strig: «Fugiţi!
mama cui v-o făcut...» Cred că arătam tare fioroşi că soldaţii o iau la fugă. După altă tufă, alţi trei,
zărindu-i pe ceilalţi fugind, o tulesc şi ei.”19
Dacă multe din planurile începutului, concepute de securişti, dădeau dovadă de necunoaşterea
terenului şi de proastă gândire, prin deplasarea unor efective impresionante pentru capturarea unei
mâini de oameni, experienţa căpătată îi ajută în elaborarea unor curse bine ticluite. Doar vigilenţa
şi perspicacitatea fugarilor, obişnuiţi deja cu modul de gândire al „vânătorului”, au reuşit să
dejoace situaţii ce pentru ochiul „profan” nu păreau cu nimic suspecte. De exemplu, trimiterea pe
munte a unor grupe de falşi partizani pentru a lua legătura cu luptătorii lui Gavrilă a fost o practică
curentă, o perioadă. Neşansa uneia dintre aceste trupe a fost întâlnirea cu fraţii Arnăuţoiu, ce aveau
ca zonă de acţiune tot creasta Făgăraşilor20. Deconspiraţi de luptătorii musceleni, securiştii
camuflaţi sub „haina” partizanilor au fost executaţi, cu excepţia unuia. Gavrilă şi ai săi de
asemenea au fost nevoiţi să împuşte doi ofiţeri şi un colaborator, ce recurseseră la o strategie
similară.
În 1953, luptătorii făgărăşeni primesc din partea unui sătean un modern aparat de radio
portabil, cadou ce, fireşte, i-a entuziasmat. Gheorghe şi Gelu, plini de curiozitate, îl desfac pentru a
înţelege cum funcţionează minunăţia. Mare le-a fost spaima când au descoperit în interiorul
aparatului un emiţător pentru localizare, lăsat plocon de Securitate. După cum se vede instituţiile
însărcinate cu soluţionarea problemei „bandiţilor” nu precupeţeau nici o resursă ce i-ar fi putut
sluji în îndeplinirea sarcinilor. Începând cu un an în urmă se foloseau deja, pentru supravegherea

7
zonelor de acţiune ale grupului, avioane şi elicoptere, iar pentru a identifica orice urme lăsate în
pădure se aduceau câini special antrenaţi. Un document descoperit de cercetătorul Florin Banu ne
atestă o imagine de-a dreptul hilară. Pentru capturarea grupului Gavrilă, în noiembrie 1953, s-au
folosit următoarele efective: Batalionul de Securitate Oraşul Stalin, Batalionul de Securitate
Drăgăşani, o companie din Batalionul de Securitate Turnu Măgurele, Batalionul de Securitate
Orăştie, Batalioanele de Securitate Floreşti, Tecuci şi Oradea, un număr de cincizeci de câini de
urmărire şi organele de Securitate ale Regionalei MAI Oraşul Stalin, toate aceste trupe având ca
menire scotocirea şi blocarea zonei21. Asemenea mişcări de trupe erau uşor de reperat, astfel încât
partizanii se retrăgeau rapid în sate, la diferite gazde de mare încredere. Nici această operaţie nu
era lipsită de riscuri, mai toate drumurile şi podurile peste Olt fiind serios păzite. În contrast cu
zbaterile spasmotice ale organelor de urmărire, cei vizaţi se ascundeau o perioadă de timp, până ce
vâltoarea se potolea. Acum, timp era destul: „După-masă urma un program la alegere: citit din
cărţile aduse, studiam limba germană dintr-un curs condensat. Pe masă zăceau tabla de şah şi
căştile de la galenă.”22
Lupta nu se ducea pe un singur plan. Rudele partizanilor şi oricine din sat bănuit că ar oferi
sprijin „bandiţilor” erau trecute prin beciurile Securităţii. Comunităţile de la poalele munţilor se
vedeau supuse unui adevărat asediu militar şi psihologic. Plăgile sângerânde ale celor arestaţi şi
reîntorşi acasă acţionau clar ca un avertisment.
Un simplu episod din teroarea declanşată asupra locuitorilor: „Negăsind nimic, convinşi că la
cine-am fi ascunşi era la biserică, Securitatea s-a dus şi a scos copiii din biserică, i-a dus în
cimitirul apropiat şi i-a legat de cruci şi i-a bătut să spună cine a fost seara la ei.”23 Spre
dezamăgirea anchetatorilor, nici astfel de „abordări” nu smulgeau informaţii de preţ. Explicaţia e
foarte simplă: cel mai adesea oamenii chiar nu ştiau nimic, partizanii învăluindu-se într-o
conspirativitate bine gândită pentru a-i scuti astfel pe săteni „să ştie ceva”şi să fie nevoiţi să
ascundă. Consecinţele infracţiunii de a deţine informaţii despre „terorişti” şi a nu le divulga
organelor statului erau binecunoscute de fiecare partizan în parte, iar această realitate le apăsa
conştiinţa zi de zi: „Ne-am rugat pentru cei de jos, a căror cruce era mai grea decât a noastră.”24
Rezistenţa sprijinitorilor la calvarul prin care erau trecuţi de călăii Securităţii trebuie atent
delimitată, în contextul opus al unui univers aflat sub auspiciile duplicităţii, concupiscenţei şi al
trădării. Ion Gavrilă problematizeză adeseori de-a lungul celor trei volume ale memoriilor sale
spinoasa tară a unei societăţi în derivă: „În luptă, în munţi, vom fi răniţi, dar morţi nici unul. Ucişi
am fost numai atunci când am fost vânduţi.(...) Vânzarea de frate e o boală naţională.” 25 Şi încă o
constatare, de data aceasta şi mai amară: „Pentru fraţii noştri săteni, noi nu reprezentam decât o
valoare comercială, calculată în bani mărunţi. Dacă am fi fost prinşi, câţiva beţivi ar fi avut ce bea
în crâşmă. Şi noi aveam conştiinţa că ne sacrificăm pentru aceşti oameni!”26
Pentru onestitatea demersului istoric, trebuie limpezit un aspect legat de situaţia
informatorilor. Alături de tagma oportuniştilor şi, de ce nu, a celor care îşi asumaseră cu adevărat
valorile comuniste, documentele Securităţii menţionează la capitolul informatori şi oameni ce
jucaseră în realitate un rol complex. Gavrilă mărturiseşte în paginile cărţii sale că unii săteni,
nemaisuportând regimul sadic al anchetelor, au acceptat să colaboreze cu instituţiile statului. Pe
teren lucrurile stăteau însă altfel. Fără ştirea autorităţilor, respectivii „informatori” acţionau în
sensul invers al directivelor primite. Ei le mărturiseau partizanilor tot ce aflaseră de la securişti, în
schimb ofiţerului de legătură turnându-i cel mai adesea pure fabulaţii sau, în cazuri mai speciale,
chiar informaţii derutante regizate de luptători (acesta a fost cazul pădurarului Ion Pop, zis şi
„Fileru”). Şi mulţumită acestor oameni, Gavrilă şi camarazii săi au rezistat luptei inegale ce se
ducea.
Dezinformările puse la cale de partizanii făgărăşeni s-au angrenat cu imbecilitatea securiştilor,
urmările fiind previzibile – eşecuri ruşinoase. Un caz concret: într-o operaţiune de răscolire a unei
zone împădurite în care se ascundeau camarazii lui Gavrilă, fruntaşii trupelor de căutare au ales ca
semnal de recunoaştere între diferitele subunităţi cântecul cucului. Un singur aspect au neglijat ei:

8
pădurea răsuna de cuci, într-o perioadă în care această pasăre nu mai cânta de mult. Luptătorilor
nu le-a fost greu să realizeze cine se ascundea în spatele concertului...
„Slujitori” ai Securităţii, de multe ori au fost făgărăşenii în mod total neintenţionat. „Plăcerea
de-a bârfi la gard, apanajul unei lumi sărace, în care râvna şi dispreţul se amestecă în egală
măsură”27 constituie, în viziunea istoricului Marius Oprea, sursa multor tragedii. Constatările lui
Ion Gavrilă-Ogoranu vin să întărească acestea: „Românii noştri, pe vremea aceea, erau curajoşi,
sinceri, darnici, dar nu puteau tăcea. Ştiau bine ce chinuri, ce condamnări riscau dacă afla
Securitatea, dar, cu toate acestea, tot vorbeau. Spuneau la un frate, acesta la o soră, asta la o
cumnată, până ştia tot satul.”28
În 1953, în grupa lui Gavrilă rămăseseră unsprezece oameni (Andrei Haşiu, zis „Baciu”, fusese
trădat de un informator şi împuşcat de trupele Securităţii, însă, în scurt timp, se alătură partizanilor
şi pădurarul Ion Pop, „Fileru”, vechi sprijinitor). Confruntările destul de frecvente cu urmăritorii îi
determină pe fugari să se gândească la o soluţie de salvare. Una dintre cele mai controversate idei
a fost traversarea ilegală a frontierei, fapt ce în realitate se dovedea aproape imposibil, în condiţiile
în care graniţele ţării erau straşnic păzite.
Atmosfera în interiorul grupului devine apăsătoare, astfel că începutul anului 1954 îl găseşte pe
Ion Gavrilă făcând lucrurile fără prea mare tragere de inimă. La 20 august într-o întâlnire inopinată
cu Securitatea, Ilioi este rănit şi arestat. Presiunea asupra fugarilor devine sufocantă, iar ieşire din
această situaţie nu prea exista. Migrarea spre alte regiuni muntoase nu constituia o alternativă, din
simplul motiv că altundeva n-ar fi existat şi funcţionat sistemul gazdelor de încredere. Cu alte
cuvinte, ar fi însemnat moarte sigură. În situaţia dată, asumându-şi sfârşitul inevitabil, partizanii se
pun de acord asupra declaraţiilor ce le vor face în cazul arestării.
Permanenta tensiune în care trăiau nu le răpeşte „haiducilor” preocupările intelectuale. De
pildă, Gavrilă citea sociologia lui Gusti, iar în nopţile lungi de iarnă luptătorii se delectau cu
memorarea cuvintelor din dicţionarul francez-român.
Iarna dintre 1954 şi 1955, Fileru şi Gavrilă şi-o petrec împreună, restul camarazilor
adăpostindu-se la diferite familii. La data stabilită pentru reîntâlnirea din primăvară, cei doi nu mai
reuşesc să ia legătura cu nimeni. Conştienţi că s-a întâmplat ceva, Ion Ogoranu şi Ion Pop hotărăsc
să se îndepărteze cât mai repede cu putinţă de regiunea, în care vor fi cel mai probabil căutaţi. Pe
drumul „înstrăinării”, ajunşi în dreptul localităţii Boarta, Fileru îi spune prietenului său: „Eu nu
mai sunt în siguranţă de când n-am mai văzut seara munţii din vârfurile de deal. (...) Eu nu mă pot
depărta de familie. Măcar la un an să ştiu de ea.”29 Astfel Gavrilă rămâne singur, îndreptându-se
spre Mureş.
Gelu Novac şi Gheorghe Şovăială sunt vânduţi de un paznic; înconjuraţi de oamenii
Securităţii, refuză să se predea şi sunt împuşcaţi. Tot în 1955, Brâncoveanu este rănit la picior de
un glonţ şi ajutat de foarte bunul său prieten, Laurean Haşiu reuşesc să se ascundă în casa unei
cunoştinţe (Olimpiu Borzea). Rana căpătată de Brâncoveanu se infectează, singura şansă de
salvare pentru bolnav fiind amputarea piciorului. Pentru un partizan acest lucru echivala cu
moartea. Brâncoveanu, pe numele adevărat Remus Şofonea, îşi asumă destinul. Deşi sănătos, din
spirit de solidaritate, Laurean Haşiu decide să se sinucidă împreună cu prietenul său. După câteva
minute de absenţă, gazda se întoarce în casă şi-i găseşte pe cei doi împuşcaţi în cap. Culmea,
Laurean Haşiu supravieţuieşte, cu toate că glonţul îi trecuse prin cutia craniană. Nu peste mult timp,
în urma unei înscenări puse la cale de Securitate, cu ajutorul unui trădător din organizaţia de sprijin,
Laurean Haşiu va fi arestat împreună cu alţi cinci partizani făgărăşeni. Fugarilor fără speranţă
trădătorul le promisese o cale sigură de-a ajunge în Grecia.
Gavrilă, departe de toate acestea, nu are habar de planul camarazilor săi, astfel izolarea fiindu-i
salvatoare.
Procesul partizanilor se desfăşoară în iulie 1957. Sunt condamnaţi la moarte prin împuşcare:
Ion Chiujdea („Profesorul”), Laurean Haşiu („Leu”), Gheorghe Haşiu („Ghiţă”), Victor Metea („Victor),
Nelu Novac („Nelu”), Ion Pop („Fileru”), Olimpiu Borzea (sprijinitor), Nicolae Burlacu (sprijinitor).

9
Ultimilor doi li se comută pedeapsa la muncă silnică pe viaţă.
În tot acest timp, Ion Gavrilă, liderul partizanilor făgărăşeni, se ascunde în casa unei văduve de
deţinut politic, Ana Săbăduş din satul Galtiu. Aceasta este cea care îi va deveni soţie şi-l va ascunde
pe fostul luptător anticomunist timp de 21 de ani. Singurii avizaţi de noua situaţie a văduvei au fost
câteva rude apropiate. În rest, nimeni din sat nu ştia că, în afara celor doi copii din prima căsătorie,
Ana mai avea pe cineva în casă. Cu toată vigilenţa familiei, Ana Săbăduş intră în vizorul Securităţii,
ce în martie 1973 întreprinde prima percheziţie fulger. Cu mult noroc, Gavrilă reuşeşte să se ascundă
la timp.
Izolarea la care trebuia să se supună conducătorul partizanilor este înfrântă prin numeroase
lecturi, dar şi prin redactarea manuscriselor cărţii Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, astfel
păstrându-se din prospeţimea amintirilor. Observând că Securitatea se află pe punctul de a-l dibui,
Ion Gavrilă se decide, la vârsta de 53 de ani, să treacă graniţa iugoslavă. Înainte de plecarea
definitivă, trebuia să-şi mai vadă pentru ultima oară mama. După 20 de ani se întoarce acasă. Familia
îl credea de mult mort şi îngropat pe cine ştie unde.
Frontiera cu Iugoslavia este atât de bine păzită, încât timp de două săptămâni Gavrilă nu
întrevede nici o posibilitate de a înfrânge vigilenţa grănicerilor. Neputincios, abandonează planurile
sale de „evadare” şi se întoarce acasă. Aici tensiunile sunt aceleaşi, raziile Miliţiei şi Securităţii
continuând. Contextul nefavorabil îi înlesneşte luarea unei decizii: iarna anului 1975 şi-o va petrece
într-un bordei sub pământ, săpat într-o pădure bănăţeană. Aflat în pericolul de fi descoperit şi aici, în
luna februarie se întoarce pe ascuns acasă.
Anul 1976 aduce şi arestarea lui Gavrilă, pe când se afla la Cluj în vizită la vechi cunoştinţe.
După atâţia ani de la emiterea în contumacie a sentinţei, pedepsa era însă prescrisă. De aceea, celor
cinci luni de anchete la Securitatea din Bucureşti, unde este tratat aproape ca un musafir, le urmează
ordinul de eliberare. Totuşi, după mărturia autobiografului, se pare că la Bucureşti s-a încercat
eliminarea sa prin iradiere.
Partizanul făgărăşan devenise cunoscut şi în afara graniţelor, istoricul Iuliu Crăcană descoperind
că însuşi Secretarul de Stat al SUA, Henry Kissinger, se interesase de soarta lui Ion Gavrilă. Şi
printre securişti îşi câştigase deja faima, unii dintre aceştia cunocându-i viaţa până în cele mai fine
detalii. De exemplu, colonelul Nagy, ce se ocupase ani în şir de cazul său, îl uimeşte pe Gavrilă:
„Era specialist în viaţa mea particulară şi publică, în cele mai mici amănunte. De la el am aflat că, de
fapt, nu m-am născut în Gura Văii, ci în satul vecin, Iaşi. Nu ştiusem lucrul acesta o viaţă întreagă,
dar ei l-au descoperit. Îmi ştia rudeniile mult mai bine ca mine, câţi erau în familie şi ce fac.”30
Eliberarea din arestul Securităţii nu-i aduce îndârjitului luptător anticomunist şi liniştea,
încercările ulterioare de a-l transforma în colaborator fiind insistente.
Concluzia memoriilor sale este cât se poate de drastică: „În spatele fiecărui arestat, deportat,
condamnat, ucis de regimul comunist se află un iudă, care a pârât, a cerut, a obţinut un bun material,
o funcţie sau o decoraţie sau şi-a satisfăcut setea de răzbunare asupra vecinului sau consăteanului
său, şi apoi, în tihnă, şi-a ronţăit cei treizeci de arginţi.”31
Nici astăzi nu se cunoaşte locul în care au fost îngropaţi partizanii făgărăşeni.

Grupul Arsenescu-Arnăuţoiu

Făgăraşii erau locul ideal al partizanilor libertăţii şi pentru formaţiunea Arsenescu-Arnăuţoiu,


constituită pe versantul sudic al secţiunii carpatice amintite. Voi reconstitui după culegerea de
documente reunite sub numele de Luptătătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara.
Documente ale anchetei, procesului, detenţiei şi întocmită de Ioana-Raluca Voicu-Arnăţoiu.
Autoarea s-a născut în munţi, având ca părinţi pe doi dintre „protagoniştii” cărţii – Maria Plop şi
Toma Arnăuţoiu. Până la revoluţia din 1989, ea nu a ştiut numele părinţilor adevăraţi, secretul
fiindu-i dezvăluit de câţiva membri ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.

10
Aşa după cum ne lasă şi titlul să înţelegem, laborioasa activitate de cercetare a Ioanei Arnăuţoiu
s-a axat pe cazul grupului muscelean. Documentele oficiale invocate pe parcursul lucrării trebuie
privite cu discernământ, îmbibarea ideologică operând, implicit, numeroase mistificări la nivelul
faptelor cu adevărat petrecute. Este greu de imaginat că, în condiţii normale, un luptător
anticomunist, după aproape nouă ani petrecuţi în munte ar declara conştient aşa ceva: „Totodată
Marinescu Virgil s-a dedat la critici la adresa regimului democrat din RPR.”32 Asemenea declaraţii
erau smulse după anchete de ore în şir, lucru dovedit, dacă mai trebuie, de antetul fiecărui
rechizitoriu ce conţine intervalul orar în care a avut loc „discuţia”. Nu de puţine ori întâlneşti
consemnate cam treisprezece ore continue de interogatoriu. Cu siguranţă la aceste întâlniri ale
acuzatului cu anchetatorul nu erau uitate şi maltratările de rigoare.
Nucleul Arsenescu-Arnăuţoiu îşi are începuturile în primăvara lui 1949, prin jurământul depus
de primii membri în casa lui Gheorghe Rizea din Nucşoara. Îniţiatorul mişcării, colonelul Gheorghe
Arsenescu avea deja experienţa constituirii unei alte celule de rezistenţă în regiunea Dragoslavele,
dar aici grupul a fost rapid anihilat de instituţiile comunizate.
Trecutul militar al celor doi poli ai noului focar de oponenţă, Gheorghe Arsenescu şi Toma
Arnăuţoiu, va marca puternic concepţia acestora despre lupta în clandestinitate. De aceea momentul
depunerii jurământului este însoţit şi de atribuirea numelor conspirative, a gradelor şi a îndatoririlor
fiecăruia. Câteva date: Toma Arnăuţoiu – „Mereanu” – căpitan, Petre Arnăuţoiu – „Bujor” – sergent
major, Gheorghe Arsenesccu – „doctorul Craiul” – colonel, Ioan Chirca – locotenent.

Desigur, asemeni Armatei Naţionale Române a lui Ion Gavrilă, noua organizaţie îşi va alege
şi un nume de luptă: Haiducii Muscelului. Petre Arnăuţoiu, în calitatea sa de secretar, deţinea
tabelele nominale cu toţi sprijinitorii, idee ce, ulterior, s-a dovedit o mare eroare, respectivele
liste devenind un ghid extrem de facil pentru anchetatori. Primele confruntări cu organele
statului nu întârzie să apară, într-una din lupte, în iunie 1949, Toma Arnăuţoiu fiind rănit la un
picior.
Conform documentelor Securităţii în grup este strecurat acum Benone Milea, însărcinat cu
furnizarea de informaţii. Statutul acestuia rămâne în continuare incert, deoarece se pare că nu şi-a
îndeplinit menirea, din moment ce a fost şi el condamnat la moarte după capturarea tuturor
partizanilor.
Primele lupte cu forţele Securităţii îi demoralizează pe rezistenţi, ce conştientizează destinul
ce îi aşteaptă. Ca urmare, Arsenescu îşi anunţă camarazii că şi-n celelalte secţiuni muntoase s-au
organizat celule armate de rezistenţă, conduse de foşti militari. În documentele provenite din
arhivele instituţiilor de represiune, Arsenescu se justifică astfel: „Am făcut asemenea afirmaţii
faţă de membrii bandei de la Nucşoara, pentru a le întări moralul care, în urma asasinatelor
comise de noi la Nucşoara, nu era tocmai satisfăcător. Am vrut prin aceasta să înţeleagă că nu
suntem singuri.”33
Traiectoria grupului muscelean de rezistenţă este permanent obstrucţionată de neînţelegerile
între luptători. Însă, aşa cum am mai spus, multe din aspectele ce reies din documentele
Securităţii trebuie privite cu suspiciune în contextul binecunoscut al regimului anchetelor. Întâile
divergenţe puternice de opinii duc rapid la fragmentarea formaţiunii în două subunităţi conduse,
pe de-o parte, de Gheorghe Arsenescu şi, de cealaltă, de Toma Arnăuţoiu. Primului i se alătură
Ion Chirca, Eugen Chirca, Constantin Popescu şi Milea Benone, iar cu fraţii Arnăuţoiu, Toma şi
Petre, rămân Titu Jubleanu, Constantin Jubleanu, Maria Jubleanu şi, puţin mai târziu, Maria
Plop.
În Nucşoara averea familiei Arnăuţoiu fusese împărţită ţăranilor, dar aceştia de teama unor
acţiuni vindicative ale partizanilor refuză să intre în posesia terenurilor. Privind mai îndeaproape
situaţia, anxietatea ce învăluia comunitatea locală îşi avea sursa mai degrabă în acţiunile brutale
ale instituţiilor statului, decât în incursiunile justiţiare ale partizanilor. Singurii ce se puteau simţi
cu adevărat ameninţaţi de prezenţa luptătorilor, făceau parte din tagma membrilor de partid.

11
Dovadă stau scrisorile trimise de Toma Arnăuţoiu preşedintelui comitetului provizoriu al
comunei Nucşoara:
„Aud mereu fel de fel de planuri pe care le păziţi pentru prinderea noastră şi regret că vă
hrăniţi cu iluzii deşarte, după cum credeţi că o să moşteniţi pământul, nedându-vă seama că
sunteţi foarte aproape de sfârşitul, care vă gâdilă la picioare deja.”34 Mesajul altei scrisori este
încă şi mai clar: „Veţi avea surprize mari domnule secretar şi vă asigur că vom discuta
prieteneşte, dar după sfânta lege.”35
Anul 1949 îl aduce alături de partizani şi pe Gheorghe Mămăligă, urmărit de Miliţie pentru
lovirea unui reprezentant al statului. Jurământul depus de fiecare „neofit” avea darul de-a
menţine coeziunea grupului, dar şi de a-i atrage atenţia noului venit că gestul său nu mai are cale
de întoarcere. Viaţa îi era dedicată luptei. „În caz de trădare sau călcare a jurământului să fiu
ucis atât eu, cât şi familia neamului meu, până la al nouălea neam.” 36 Orice solicitare de
adeziune a unui nou luptător trebuia garantată de un membru al grupului.
Stilul dogmatic-oficial al documentelor ce compun cartea Ioanei Voicu-Arnăuţoiu nu reuşesc
să marcheze elementele de context atât de importante în pocesul reconstituirii destinului
opozanţilor din munţi. Totuşi, frazele trunchiate şi puternic inoculate ideologic lasă să respire
unele detalii legate de viaţa adevărată de acolo de sus. Maria Plop, fostă servitoare în casa lui
Petre Arnăuţoiu, se apropie mult de fratele acestuia, Toma. În curând, cei doi vor avea un copil,
Ioana, ce-şi va petrece anii frăgeziei în grote şi bordeie amenajate în pădure.
Totodată, începând cu 22 septembrie 1949, Gheorghe Arsenescu întrerupe orice legătură cu
partizanii din subformaţiunea sa, ascunzându-se de acum încolo, pe cont propriu, timp de zece
ani.
Dacă regimul ascetic din munte putea fi acceptat până la urmă, responsabilitatea faţă de cei
lăsaţi acasă şi permanent şicanaţi de Securitate însemna adevărata traumă a vieţii de oponent al
Partidului. Astfel, imediat după identificarea partizanilor, organele de represiune declanşează un
şir de arestări în rândul familiilor, pentru a smulge orice informaţie ce s-ar putea dovedi utilă.
Un singur extras dintr-un raport, întocmit cu o nonşalanţă uimitoare, proiectează grotescul
ansamblului: „A fost ridicată fata fugarului Jubleanu Titu, în etate de 17 ani, aceasta a fost
bătută, mai mult i s-a dat foc la partea de jos a corpului, astfel copilul fiind nevoit să spună
diferite minciuni, la care a revenit spunând că nu-i adevărat, ci a spus numai minciuni de
frică.”37
La fel de dramatică s-a dovedit situţia lui Ion Chirca. Luând drumul codrului, partizanul a
lăsat acasă cinci copii, ce imediat au fost plasaţi într-un orfelinat. Tatăl fugarului, Gheorghe Chirca,
rezistă cu stoicism chinurilor din timpul interogatoriilor, fără a indica locul unde se ascunde Ion. Pus în
faţa neantizării întregii familii, partizanul îşi ia angajamentul colaborării cu Securitatea, în vederea
capturării camarazilor rămaşi pe munte după plecarea lui Arsenescu. Reîntors la grup, se pare că
Gheorghe Mămăligă şi-a dat sema de trădare şi l-a împuşcat.
Un fidel colaborator al partizanilor, Ion Marinescu, se adaugă în martie 1950 formaţiunii, ce fusese
condusă de colonelul Arsenescu. Nu peste mult timp, noul venit atacă, împreună cu Gheorghe
Mămăligă, postul de miliţie, abuziv înfiinţat în casa Elisabetei Rizea (o altă însufleţită sprijinitoare).
Luna august a anului 1950 cunoaşte o intensificare a acţiunilor de căutare coordonate de autorităţi, ce
se finalizează cu împuşcarea lui Gheorghe Mămăligă şi rănirea lui Constantin Jubleanu. Dificultatea
cu care securiştii reuşeau să obţină vreo informaţie legată de localizarea urmăriţilor îşi găseşte sursa în
larga atitudine anticomunistă, ce persista la nivelul maselor. Numai aşa se poate explica situaţia, de-a
dreptul penibilă pentru strădaniile autorităţilor, în care, deşi satul Nucşoara era înţesat de patrule,
partizanii primeau găzduire în casele localnicilor. Insuccesele Securităţii se clădesc însă şi pe temelia
friabilă compusă din cadre prost pregătite. Aspectul acesta este subliniat şi de rapoartele oficiale: „Noi
am comis serioase greşeli politice, făcând mult zgomot, atunci când pentru lichidarea unui grup de 5-6
indivizi s-a mers pe linia cea mai uşoară: cereri de trupe, operaţiuni cu efective mari etc. Toate acestea

12
se puteau rezolva cu o muncă informativă serioasă, de profunzime, sistematică şi numai cu câţiva
oameni.”38
Ion Marinescu continuă solitar linia atacurilor violente, spre sfârşitul anului 1950 împuşcând doi
membri de partid din Nucşoara, ce-şi împărţiseră din bunurile sale. Incidentul pune pe jar toţi
simpatizanţii comunişti din regiune: „S-a constatat că o parte din cetăţeni sunt stăpâniţi de frică,
nemaiavând curajul a mai pleca pe munte sau a mai umbla noaptea prin sat şi în special membri de
Partid care aceştia spun că s-ar putea să omoare şi pe ei.”39, aminteşte un document cu caracter secret
din arhiva Securităţii.
Cu toate că trecuseră deja printr-o sciziune, disensiunile între luptătorii musceleni continuă, încât
fraţii Arnăuţoiu şi Maria Plop aleg să urmeze un drum separat. Despărţirea de famillia Jubleanu (Titu,
Constantin şi Maria) şi Ion Marinescu este urmată aproape imediat de împuşcarea într-o ambuscadă a
Mariei Jubleanu şi de capturarea lui Titu Jubleanu.
Observând că sectorul lor de acţiune roieşte de trupe MI, ce scotoceau pădurea pas cu pas, în
august 1952, fraţii Arnăuţoiu decid să le distragă atenţia prin atacarea cabanei din muntele Padina
(Bucegi). Toate bunurile luate de aici sunt trecute de partizani pe bonuri, datate ironic 19 noiembrie
1946 (momentul alegerilor falsificate).
Printre cei mai activi susţinători ai luptei partizanilor de pe versantul sudic al Munţilor Făgăraşi se
remarcă preoţii Nicolae Andreescu şi Ion Constantinescu, ce ori de câte ori au putut i-au ajutat pe fraţii
Arnăuţoiu cu mâncare, armament şi informaţii. Un alt exemplu, Elisabeta Rizea din Nucşoara, care,
deşi încarcerată pentru sprijinul dat luptătorilor, la ieşirea din închisoare în 1956 continuă să-şi facă
datoria de suflet.
Impulsivitatea lui Ion Marinescu şi ameninţările proliferate la adresa camarazilor săi îi determină
pe fraţii Arnăuţoiu să ia din nou o decizie radicală: pentru a-şi salva vieţile, trebuie să o sacrifice pe a
lui Marinescu. După cum se observă, soarta grupului Arsenescu-Arnăuţoiu a fost una tensionată. Pe
lângă puternica presiune venită din afară, dezintegrarea mişcării de rezistenţă muscelene îşi are
cauzalitatea şi în fricţiunile interne. Contextul istoric a alăturat într-o luptă comună oameni mult prea
diferiţi.
La 22 mai 1956 se naşte pe munte Ioana, fiica lui Toma Arnăuţoiu şi a Mariei Plop – un caz
singular în toată rezistenţa din munţi. La fel de inedită este însă şi perfidia de care dau dovadă organele
securităţii statului: pentru a afla informaţiile necesare capturării luptătorilor, un agent sub acoperire s-a
căsătorit în mod special cu o colaboratoare a partizanilor. Această sursă, împletită cu înregistrările
făcute pe parcursul unui an cu ajutorul „tehnicii operative” (microfoane ascunse), şi-au arătat
„roadele”. Conştienţi că Securitatea este tot mai aproape de ei, fraţii Arnăuţoiu decid ca în vara lui
1958 să traverseze graniţa cu Iugoslavia. Un trădător le împiedică însă planurile, fiindcă la 20 mai
1958, atraşi într-o capcană, Toma şi Petre Arnăuţoiu sunt arestaţi. Indicaţiile celor doi prizonieri
conduc autorităţile spre bordeiul din pădure în care rămăseseră în expectativă Maria Plop, Ioana şi
Constantin Jubleanu. Constantin Jubleanu refuză să se predea şi, inevitabil, sfârşeşte împuşcat.
Procesul – la fel de previzibil: 16 oameni sunt condamnaţi la moarte, iar Maria Plop la muncă
silnică pe viaţă. Luptătoarea va muri bolnavă de TBC în 1962 în închisoarea din Miercurea Ciuc.
Printr-o altă sentinţă, Tribunalul Militar a dispus condamnarea pentru legături cu „organizaţia teroristă”
a încă 97 de persoane.
Colonelul Gheorghe Arsenescu este arestat în 1960 şi executat.

Filon Verca şi formaţiunile paraşutate

Prin cartea sa, Paraşutaţi în România vândută, Filon Verca aduce în atenţia societăţii
româneşti o realitate istorică chiar mai puţin cunoscută decât cea a luptătorilor anticomunişti din munţi:
existenţa unor mici nuclee, formate cu precădere din legionari, paraşutate în România, cu sprijinul
Germaniei, imediat după întoarcerea armelor la 23 august 1944. Obiectivul urmărit: desfăşurarea unei
laborioase activităţi informative în spatele liniilor sovietice şi, atunci când se putea, sabotarea trenurilor

13
militare ruseşti şi, în general, a administraţiei comuniste. Cel puţin acestea erau directivele cu care au
plecat din Germania...
Soarta luptătorilor anticomunişti paraşutaţi a fost neglijată de istoriografia postdecembristă, în jurul
lor persistând un văl de obscuritate. O explicaţie pentru actuala stare de fapt vine şi din direcţia
orientării politice împărtăşite de aceşti combatanţi, majoritatea legionari. Pentru o limpezire a
ansamblului, propun o particularizare pe experienţa lui Filon Verca, aşa cum reiese din memoriile sale.
23 august 1944 înseamnă pentru cei patru sute de legionari, aflaţi în lagărul din Buchenwald,
începutul libertăţii. O senzaţie însă de scurtă durată... Imediat după eliberare, o parte din foştii
prizonieri sunt repartizaţi, pe baza unor criterii de selecţie, la cursuri intensive de specializare militară.
Filon Verca parcurge rapid etapele cursului condensat de telegrafie fără fir şi distrugeri, ţinute într-o
localitate din apropierea Vienei. Întregul proces de şcolarizare a legionarilor se desfăşoară, după
mărturisirile scriitorului, sub atenta coordonare a lui Horia Sima şi a unui comandament german. La
finalizarea pregătirii se compun echipe de 6-8 oameni, conduse de un telegrafist, ce răspundea de
legătura cu nucleul central din Viena. Verca primeşte în subordonare încă cinci colegi din lagăr: Nicu
Bălănescu, Ion Chirilă, Ion Carapantea, (?) Tismănaru, plus încă un camarad al cărui nume a fost uitat
de memorialist. Operaţiunea se desfăşoară sub o maximă conspirativitate, luptătorii aflând locul
paraşutării doar în avion. Trupa lui Verca decolează spre România în data de 9 decembrie 1944 pentru
a fi plasaţi în zona Teregova (Banat), situată la aproximativ 45 de kilometri de satul natal al
scriitorului. Primul contact cu pământul României nu este lipsit de dificultăţi, principalul impediment
în derularea planurilor dinainte stabilite regăsindu-se la nivelul stării fizice deplorabile a
„combatanţilor”. Semnele începutului nu sunt de bun augur: după căutări febrile, din trupa iniţială nu
reuşesc să se reunească decât patru oameni (Verca, Bălănescu, Chirilă şi Carapantea), ceilalţi doi
dispărând pentru totdeauna (din nefericire aceştia au căzut la aproape 200 de kilometri depărtare).
Îmbrăcaţi în uniforme militare româneşti, reuşesc să ia legătura cu un localnic fără a atrage
atenţia. Mare le-a fost surpriza când descoperă că se află la zeci de kilometri de locul stabilit pentru
desantul aerian. Jandarmeria aflase de paraşutări, pornind deja pe urmele lor.
Asemeni lui Ion Gavrilă, primele luni din viaţa de partizan înseamnă pentru Verca şi
prietenii săi un calvar. Următorul episod descriptiv atestă chinurile întâielor nopţi petrecute în gerul
iernii: „Mâinile, de lemn uscat, le afund în zăpadă. Pojghiţa groasă de nea îngheţată deasupra mă
zgârâie, dar sângele nu curge. Înfig mai mult degetele şi încep să frec neaua până simt durerea, apoi
încheieturile înţepenite. Duc mâna plină de zăpadă la obraz şi, sprijinit pe mâini, mă ridic în genunchi,
ca pentru rugăciune.”40
Suferinţa le este acutizată de prima trădare. Ajunşi, după câteva zile de mers, în vecinătatea
Lugojului, singurul cunoscător al oraşului, Carapantea, este trimis pentru a face rost de provizii.
Reîntâlnirea cu familia, după atâţia ani departe, îl determină pe acesta să-şi abandoneze prietenii, deşi
ştia că rămăseseră fără mâncare. Verca subliniază acum plin de amărăciune: „Cancerul trădării muşcă
din plin.”41 Dincolo de toate lipsurile şi deziluziile, o condiţie axiomatică a luptei în clandestinitate o
reprezintă supravieţuirea. Partizanul trebuie să aibă conştiinţa impactului său, altfel orice zbatere i-ar fi
zadarnică. „Să fim alături de cei răzbiţi, să împărţim cu ei aceeaşi soartă, să fim ultimii a ne pierde
nădejdea, înainte ca lumea toată să-şi dea seama că bolşevismul va deveni o ameninţare pentru restul
lumii, libere astăzi.”42, accentuează Filon Verca într-o discuţie cu ceilalţi partizani.
Impasul trădării o dată depăşit, cei trei luptători încep restabilirea legăturilor cu celelate
aproximativ zece formaţiuni paraşutate. Cristalizarea organizaţiei naţionale de subminare a regimului
filosovietic se desfăşoară sub îndrumarea lui Ion Constantin, paraşutat cu prima echipă. Acesta îşi
stabileşte comandamentul la Timişoara, unde fiecare celulă îl contactează prin intermediul unui curier.
Conform „ordinului de luptă”, în activitatea grupurilor trebuie să primeze extinderea reţelei prin
contactarea unor oameni de încredere. Nici o acţiune violentă nu era permisă fără acordul
comandamentului. În paralel cu activitatea informativă adresată comandamentului din Timişoara,
micile formaţiuni aveau şi responsabilitatea menţinerii legăturii cu biroul din Viena. Această atribuţie

14
s-a dovedit extrem de complicată, din cauza deteriorării la contactul cu solul a nouă din cele zece
aparate de emisie-recepţie ce se aflau în dotarea fiecărei unităţi paraşutate.
După un parcurs plin de dificultăţi, cu multe nopţi pierdute pe drumuri, Verca ajunge în
Petroşniţa, satul copilăriei sale. Aici îşi contactează imediat vechii prieteni legionari, încercând, prin
intermediul acestora, să găsească o soluţie pentru repararea aparatului ce îi asigura legătura cu
exteriorul. Strădaniile sale nu rămân fără rezultat şi, cu ajutorul unui telegrafist german paraşutat într-o
echipă paralelă, începe activitatea informativă destinată centrului din Viena, tutelat de Horia Sima. La
solicitările luptătorilor, dintr-un avion german le este aruncat un conteiner cu armament, bani şi aur.
Informaţiile referitoare la situaţia politică, economică şi socială trimise spre Berlin pe calea
undelor sunt folosite de Horia Sima în discursurile sale de la Radio Donau.
Înaintarea spre Viena a Armatei Roşii desfiinţează orice sprijin extern pentru organizaţia din
România. La sfârşitul lunii aprilie 1945, la semnalul distinctiv al telegrafiştilor români nu mai răspunde
nimeni. Rămăseseră singuri... Totodată, printr-o trădare, coordonatorul reţelei, Ion Constantin, este
arestat la Timişoara. Imediat începe reorganizarea, cu ţinta clar stabilită a rezistenţei până la eliberarea
de sub ocupaţia trupelor sovietice. „Nimeni nu credea acum că Occidentul va lăsa tot spaţiul dunărean
în mâna bolşevicilor, că mai devreme sau mai târziu vor ajunge la cuţite cu ei şi acest moment să-l
folosim noi, cu maximum de eficacitate, pentru a lovi tare dintru început”43, îşi aminteşte Filon Verca..
Deşi ascuns în pădurea din preajma satului natal, Verca îşi reprimă cu greu porinirea de a-şi
întâlni după atâţia ani familia. Motivaţia este cât se poate de solidă: „Nu mi-ar face rău cu intenţie, ci
de bucurie de a mă fi văzut, ar împărtăşi bucuria cuiva: soţiei, copiilor şi din vorbă în vorbă ar ajunge
la urechile diavolului (...) Aşa nu ştiu nimic, pot jura la nevoie! Când ar şti ceva, nu va mai fi acelaşi
lucru.”44
Gazdă credincioasă, în toată această vreme, se dovedeşte moş Dragu, iar ascunzătoarea
oferită de el – perfectă. Casa izolată a bătrânului devenise sediul unei garnizoane sovietice. Moş Dragu
îl prezintă pe Filon Verca ca pe feciorul lui şi cu ajutorul acestei stratageme cei doi sunt singurii
români toleraţi în interiorul garnizoanei. Nimeni nu s-ar fi gândit să-l caute pe partizan tocmai printre
duşmani! Totuşi, instituţiile noului regim nu stau degeaba. Arestările în nervurile reţelei se ţin lanţ. Ca
urmare, structura de coordonare a organizaţiei se află într-o perpetuă schimbare.
Semnarea în decembrie 1945 a acordului între Mişcarea Legionară şi guvern, ce prevedea
predarea armelor în schimbul libertăţii, îl readuce pe Verca în legalitate. Fostul paraşutat se întoarce, în
sfârşit, după câţiva ani acasă. De acum, firul vieţii sale continuă firesc: îşi reia studiile întrerupte şi,
ulterior, devine profesor la un liceu din Caransebeş. Campania electorală şi alegerile din 19 noiembrie
1946 îi dezvăluie gustul amar al „libertăţii”. La scurt timp îi este plasat ca vecin un chiriaş securist. În
data de
3 august 1947, în drum spre casa logodnicei sale este arestat. Verca îşi reproşează, fără a se menaja:
„Aţipisem prea repede pe aşternutul libertăţii. (...) În urmă, mama, logodnica de o clipă, vor plăti
scump, prea scump, necugetarea mea.”45
Ancheta se desfăşoară în Timişoara, unde ofiţerii Securităţii se străduiesc din plin să-i
smulgă o mărturisire, ce i-ar putea conduce spre capturarea tuturor colaboratorilor. Speculând totala
neglijenţă a supraveghetorilor, Filon Verca evadează din închisoarea Curţii Marţiale, împreună cu încă
doi prieteni. Fără a pierde nici o clipă, se îndreaptă spre Petroşniţa, ajungând aici de Crăciunul lui
1947. Practic, din acest moment, rezistenţa împotriva trupelor sovietice de ocupaţie se transformă
categoric într-o acţiune de subminare a regimului comunist.
Se adăposteşte într-o colibă din pădure şi, treptat, foarte prudent îşi reia legăturile cu foştii
membri ai organizaţiei. Starea de spirit a rezistenţei se schimbase între timp radical: „Moralul lor
scădea din ce în ce mai mult. Nesiguranţa şi teama se citeau în ochii fiecăruia.” 46 Prigoana pornită
împotriva legionarilor îi determină pe Spiru Blănaru, Nicolae Cristoi, Ion Brânzei şi Mitru să se alăture
fugarului. Coliba se metamorfozează într-o adevărată fortăreaţă: armamentul primit de la germani şi
bine ascuns până acum este temeinic drămuit, pentru a ajunge o perioadă îndelungată de timp, câteva
puncte din jurul adăpostului sunt minate, iar o mitralieră de mare calibru stă pregătită să facă faţă

15
oricărei surprize. Însă toate preparativele sunt de prisos. Securitatea, în curs de formare, nu a luptat
niciodată corect. Pentru a se răzbuna pe fugarul Nicolae Cristoi, securiştii îi ucid fiul rămas în sat. Din
punct de vedere tactic, o greşeală, fiindcă de acum încolo regimul comunist şi-a câştigat încă un
duşman ce nu mai are nimic de pierdut. „Eu nu mai am pe nimeni, trăiesc de acum cu voi şi pentru voi
toţi (...) Cei care l-au ucis îşi aşteaptă, azi, rândul.” 47, le mărturiseşte îndurerat Nicolae Cristoi
camarazilor săi.
Supravieţuirea în ascunzişul din pădure a fost posibil şi cu sprijinul activ al unor săteni. Într-
un fel, fugarii aveau de ce să fie invidiaţi de „oamenii liberi”. Iată perspectiva unui ţăran ce îi
aproviziona: „Şi apoi, aici mai poţi răspunde, te mai poţi apăra. Tragi, dobori, îţi verşi focul cât ţii flinta
în mână, iar pădurea îţi ascunde urmele.”48
Neatenţia pentru o clipă poate fi fatală partizanului. Din imprudenţă, Filon Verca cade din
nou în mâinile autorităţilor. Suportă încă o dată regimul interogatoriilor, într-un repetat periplu prin
sediile Securităţii din Caransebeş şi Lugoj. În final, partizanul este încarcerat în aceeaşi închisoare de
la Timişoara, dar acum inclusiv fereastra celulei are un gardian aproape.
În închisoare, planurile miraculoase de evadare îi dau putere lui Verca să reziste. Trăia din speranţa
împlinirii visului. Cu sârg şi imaginaţie îşi fabrică din diferite resturi instrumentele necesare evadării.
Şi miracolul se împlineşte! Lipsa de vigilenţă a unuia dintre paznici îi dă ocazia să fugă din nou din
închisoare. Şansa de a scăpa a doua oară din penitenciar îl învaţă preţul libertăţii. O ultimă cursă
dramatică spre casă; orice pauză poate însemna moartea. Simţurile sunt încordate la maximum: „Mă
întind la pământ şi aplec urechea pâlnie să ascult. Ştiam că pământul transmite zgomotele mai puternic
decât aerul, iar noaptea în linişte totală, transmite cea mai mică mişcare.” Urmează acelaşi traseu ca în
cazul primei evadări. Deşi riscurile sunt imense, vechile gazde rămân la fel de primitoare. În zonă,
propaganda comunistă răspândeşte zvonul că în momentul prinderii fugarului acesta va fi executat în
piaţa publică.
Ajuns în zona Petroşniţa, Filon Verca se întâlneşte pentru ultima oară cu Spiru Blănaru, devenit
între timp liderul nucleului regional de rezistenţă anticomunistă. Se sfătuiesc asupra viitorului, iar
singura scăpare viabilă apare trecerea ilegală a graniţei cu Iugoslavia. Auspiciile sub care se pleacă pe
acest drum se întrevăd destul de sumbre: din câţi au plecat, începând cu luna iulie 1948, nimeni nu a
trimis vreun semn încurajator. Totuşi era singura ieşire dintr-un cordon de ţări slave vasalizate URSS-
ului.
Emoţionant este momentul despărţirii definitive de mamă. Nu după mult timp ea a murit şi „eu i-
am grăbit sfârşitul” îşi reproşează retrospectiv fiul. La 32 de ani, Verca reuşeşte să traverseze graniţa,
după doi ani ajungând în Franţa.

Grupul Şuşman

Mărturia Lucreţiei Jurj transcrisă de istoricii Cornel Jurju şi Cosmin Budeancă în paginile cărţii
Suferinţa nu se dă la fraţi..., împărtăşeşte istoria grupului Şuşman ce a rezistat în Apuseni timp de zece
ani (1948-1958).
Lucreţia Jurj face parte din categoria partizanilor ce au supravieţuit regimului comunist şi au trăit
cu efervescenţă clipa Revoluţiei. Din pricina imposibilităţii consultării dosarelor din arhiva fostei
Securităţi, reconstituirea firului existenţei formaţiunii Şuşman se sprijină aproape în exclusivitate pe
amintirile celor ce au rămas. În condiţiile date, adevărul despre partizanii din Răchiţele rămâne
permanent tulburat de idiosincrazii, fapt ce se poate observa în subcapitolul Cuvinte de azi al prezentei
lucrări.
Constituirea grupului de rezistenţă din Apuseni a avut un caracter spontan. Nu a existat un plan
anterior stabilit şi nici o voinţă concretă de-a lua drumul codrului. Mai exact apariţia cercului Şuşman a
fost cauzată tocmai de avântul „revoluţionar” al instituţiilor statului. Resortul s-a declanşat în data de
18 august 1948, când jandarmii încearcă să-l aresteze pe Teodor Şuşman, fost primar şi om extrem de
apreciat în regiune. Teodor Şuşman era tatăl a cinci copii: Teodor jr. (absolvent al Liceului Militar din

16
Târgul Mureş), Traian (absolvent al Liceului Nr 2 de băieţi din Cluj), Visalon, Emil şi Romulica.
„Cineva a pârât că nu poate organiza aici partid şi nu se înscriu oamenii din sat în Partidul Comunist
din cauza lui Şuşman, că îi minte Şuşman că el îi împotriva comunismului şi oamenii s-ar înscrie dacă
nu i-ar minţi el.”49 îşi aminteşte unul dintre membrii efemeri ai grupului (Teodor Suciu). Adevăratele
motive sunt însă altele: familia Şuşmanilor era cotată ca una dintre cele mai înstărite din regiune, fapt
ce a stârnit invidia oportuniştilor locali, ce se regăseau acum în doctrina comunismului. În fruntea
acestora se situa noul primar, Suciu Paşcu, ce avusese frecvente dispute cu bătrânul Şuşman.
Dovada că primarul comunist a fost persoana ce a încercat să facă cât mai mult rău familiei
Şuşman se regăseşte într-un dosar al Miliţiei cercetat de cei doi isorici, autori ai cărţii. Cităm un singur
fragment referitor la Suciu Paşcu: „Începe prin a-l raporta pe Şuşman Teodor şi pe fiii săi (...) ca
uneltitori contra ordinii sociale în stat. Raportează fapte adevărate şi neadevărate (sbl. n.) despre
Şuşman.”50
Descinderea jandarmeriei în casa Şuşman eşuează însă. Singurul găsit în casă este Visalon, ce
reuşeşte să evadeze chiar din mâinile autorităţilor. Raziile din 18 august 1948 i-au vizat şi pe apropiaţii
lui Teodor Şuşman sn, Ioan Bortoş şi Teodor Suciu. Nici în cazul acestora operaţiunile nu înregistrează
vreun succes, cei doi fiind plecaţi. Pasul următor l-a constituit alipirea la grupul fugarilor a lui Teodor
Şuşman jr. şi a încă trei săteni, toţi căutaţi de organele statului: Ioan Popa („Ciota”), Ilie Lazăr
(„Jeru”), şi Nuţ Lazăr („Mirghiş”).
În toamna lui `48 componenţa nucleului de rezistenţă era următoarea: Teodor Şuşman sn (53 de
ani), Teodor Şuşman jr (25 de ani), Traian Şuşman (23 de ani), Visalon Şuşman (20 de ani), Ioan Popa
(28 de ani), Ioan Bortoş (44 de ani), Teodor Suciu (23 de ani), Ilie lazăr şi Nuţ Lazăr. Venirea
anotimpului rece îi determină să-şi caute un adăpost, un pădurar din munţii Bihorului oferindu-le
cabana sa din zona Padiş. Aici sunt găsiţi de trupele de Securitate, ghidate de un delator. Din încercuire
reuşesc să fugă toţi partizanii, cu excepţia lui Traian Şuşman, care este prins. Pierderile în rândul
luptătorilor răchiţeni continuă în perioada imediat următoare prin arestarea lui Ilie Lazăr şi Nuţ Lazăr şi
prin plecarea lui Teodor Suciu ce decide să se ascundă de unul singur. Numărul partizanilor rămaşi în
munte se restrânge în scurt timp de la închegarea nucleului la numai cinci oameni. Important acum
pentru moralul luptătorilor devine solidaritatea de care se bucurau în rândul moţilor. O fişă dintr-un
dosar al Miliţiei evaluează starea de spirit a localnicilor: „Prieteni îi sunt (lui Teodor jr) toţi moţii din
zona de munte, fiind cunoscut sub numele său de fugar politic şi popularizat în rândul maselor moţeşti,
care de altfel îl spijină în toată opera lui de fugar (...) Toată populaţia moţească îl sprijină, natural şi pe
tatăl său, cu alimente, informaţii etc.”51
Conform istoricilor Cornel Jurju şi Cosmin Budeancă, acţiuni represive de amploare împotriva
răchiţenilor încep în 1950, când zeci de persoane sunt arestate şi anchetate în condiţii extrem de dure.
Autorităţile mizau, prin aplicarea unor măsuri în forţă, pe desolidarizarea populaţiei faţă de acţiunile
partizanilor. Efectele scontate nu numai că nu s-au împlinit, ba, din contră, au produs reacţia adversă,
grupul completându-se cu încă trei noi sosiţi: Gheorghe Mihuţ, Mihai Jurj şi, după două luni, Lucreţia
Jurj.
Mihai Jurj, pădurar în regiune, le-a furnizat permanent fugarilor mâncare şi informaţii, iar faptul
acesta nu a scăpat până la urmă atenţiei Securităţii. Pe punctul de a fi arestat, Mihai fuge definitiv în
pădure. Lucreţia Jurj, soţia acestuia, cu toate riscurile inerente, reuşeşte să intre în contact cu membrii
formaţiunii, furnizându-le în continuare cele necesare. Întâlnirile se făceau cu mare grijă, cu toţii
conştientizând de ce Lucreţia nu fusese încă arestată: „Că o zis şeful ocolului către cei de la Securitate
că să mă ţină sub supraveghere, că mă iubeşte soţul şi pentru mine vine acasă. Pentru mine se
predă.”52. Totuşi, simţind că, inevitabil, răbdarea autorităţilor are o limită, ce o dată depăşită va
însemna pentru ea un lung şir de chinuri, Lucreţia decide, în octombrie 1950, să se alăture lui Mihai.
Şuşman sn nu a acceptat cu inima împăcată venirea unei femei în munte. Se temea că nu va face faţă.
În toamnă partizanii se hotărăsc să dea o replică teroarei instaurate în Răchiţele de adepţii noului
regim, de aceea, ghidaţi de o informaţie primită dintr-o sursă, atacă pe casierii unei societăţi de stat de
exploatare a lemnului. Din nefericire, datele se dovedesc eronate, cei vizaţi având asupra lor o sumă

17
mică de bani. Autorii cărţii Suferinţa nu se dă la fraţi... precizează referitor la acest caz: „Relaţia
conjuncturală întemeiată între partizani şi reprezentanţii IPEIL a fost lipsită de orice accente de
violenţă, înainte de a li se permite să-şi continue drumul, Ioan Popa cerându-şi iertare pentru situaţia
creată şi restituind o parte din obiectele şi banii ridicaţi iniţial.”53 La o săptămână după incident fugarii
răchiţeni fac o descindere la o cooperativă, de unde au luat mai multe obiecte şi o sumă de bani
necontabilizată. Pentru a-l feri pe gestionar de orice repercusiuni, întocmesc un inventar pe care-l
semnează „Grupul”.
Una din acuzele constante aduse „bandiţilor” în timpul procesului s-a referit la „terorizarea
populaţiei nevinovate”, impresie ce a supravieţuit în mintea unora şi după Revoluţie. Îndoctrinarea,
dar, mai ales, zvonurile abil răspândite de Securitate au un rol fatal în acest fenomen. Pura fabulaţie a
unor asemenea sintagme poate fi uşor măsurată cu sprijinul mărturiilor. Lucreţia Jurj vine cu o
explicaţie pe cât de simplă, pe atât de logică: „De aia am şi putut rezista că ne-a sprijinit lumea de pă
sate cu măncare, cu haine, cu adăposturi. Au făcut-o că aveau aceleaşi speranţe ca şi noi. Oamenii ne-
au susţinut cu tăt sufletu.”54 O altă declaraţie, de data aceasta a unui sătean, Nicolae Neag, vine în
sprijinul celor afirmate mai sus: „Nu făceau rele. Nu spărgeau, nu aveau treabă cu animalele. Erau oile
pe munte, mereau femei, că aici la noi merg femeile la lapte şi închiagă, fac caş acolo. Nu s-o auzât că
i-o luat caşu sau mâncarea de la femeie, când s-o dus cu mâncare la ciobani. (...) O mai făcut ei aşa câte
oarece când erau mai flămânzi, dar pă la prăvălii, pă la oamenii săraci nu.”55
Singurii ameninţaţi de prezenţa partizanilor se puteau socoti acoliţii noului regim. „Jafuri”, marcate
adeseori de complicitatea „victimelor”, într-adevăr au avut loc, dar numai la obiectivele aflate în
proprietatea statului. Inclusiv un raport al Miliţiei precizează cât se poate de clar: „banda are un
caracter politic, împletit cu tâlhării înarmate (...) îndreptate contra sectorului socialist de stat
(sbl.n.).”56 O dată aplicată această etichetă, orice infracţiune cu autor necunoscut din raza de acţiune a
luptătorilor le este automat atribuită, urmărindu-se discreditarea în faţa comunităţii şi implicit încetarea
ajutorului. De exemplu, într-o noapte de octombrie a anului 1950, câteva persoane neidentificate au
tăiat firele telefonice. Cu toate că nu a fost obţinut nici un indiciu, autorităţile imediat i-au acuzat pe
Şuşmani.
Iarna, luptătorii din Răchiţele se risipesc la diferite gazde de încredere, unde se ascundeau până la
topirea zăpezii, dacă nu erau nevoiţi să se mute din pricina raziilor Securităţii. Culmea ironiei este că,
în intervalul 1950-1951, Mihai şi Lucreţia Jurj iernează în casa părinţilor unui activist de partid. Acesta
a aflat până la urmă pe cine adăpostesc părinţii săi, dar nu i-a denunţat. Cel mai greu de înfrânt în
aceste perioade era plictiseala. Cei doi soţi stăteau toată ziua în ascunzătoarea de sub casă, jucând remy
sau citind din Biblie. Ştirile despre situaţia reală din România le aflau din emisiunile Europei Libere.
În primăvara anului 1951 se reîntâlnesc opt oameni. Deşi bucuria revederii le dădea speranţă,
incertitudinea asupra viitorului se accentuează. „Toţi eram necăjiţi câteodată, da` mai mult bătrânu` şi
Visalon. Să cam săturaseră de atâta suferinţă şi atâta mizerie, de dormit pă pământ, de fugit de colo-
colo.”57
Vara pe vreme bună nu foloseau adăposturile, ci dormeau pe pământ, sub cerul liber. De altfel,
băieţii lui Şuşman, Teodor şi Visalon, nici nu petreceau mult timp cu ceilalţi. „Aproape în fiecare sară
plecau amândoi. (...) Să duceau pă la fete, că aveau prietene în sat. Da` Todor era mare crai... El nu a
avut numai una, a avut o duzină (...) Fetele îi plăceau şi o acceptat să fie prietene cu ei chiar dacă erau
fugiţi. Ele săracele cred că zâceau că scapă repede şi se întorc în sat. Cine credea atunci că o să dureze
atât...”58 În general, ştiau unul de celălalt, unde merg şi când se întorc. Nu puteau lua decizii capitale
fără aprobarea întregului grup, fiindcă vieţile le erau legate.
Numeroase controverse între răchiţeni le-au stârnit bruştele dispariţii din vara lui 1955 ale unor
cunoscuţi colaboratori ai Securităţii: fostul primar comunist Suciu Paşcu şi Petru Purcel. Zvonurile
vehiculate atunci printre săteni presupuneau că cei doi comunişti ar fi plătit cu viaţa pentru necazurile
pricinuite familiilor partizanilor. Ipoteza nu poate fi respinsă sau acceptată în ansamblul absenţei
oricărui document care să lumineze respectiva situaţie59. Lucreţia Jurj mărturiseşte că nu are habar de o
astfel de execuţie făcută de Şuşmani, volatizarea celor doi comunişti rămânând în continuare neclară.

18
Operaţiunile de anihilare a partizanilor răchiţeni iau amploare şi, în tăcere, se declanşează o
adevărată competiţie între Miliţie şi Securitate. Numai aşa s-a putut ajunge la situaţia ridicolă în care
doi ofiţeri ai celor două instituţii s-au rănit reciproc într-o acţiune de filaj la casa partizanului Roman
Oneţ. Oricum, dincolo de frecventele rateuri, Securitatea îşi împlineşte cu paşi mărunţi menirea.
Îţi trebuia multă tărie de caracter şi credinţă în justeţea drumului ales pentru a suporta calvarul
vieţii de fugar. După doi ani în care şi-a văzut casa transformată în post de Miliţie, soţia îngropată, fără
a-i putea fi alături în ultimele clipe, copiii cu soarta pecetluită pentru totdeauna şi zeci de oameni
trecuţi prin pivniţele Securităţii, Teodor Şuşman nu a mai rezistat. La 15 decembrie 1951 se sinucide
cu un glonţ tras în cap. Corpul îi este aruncat de securişti în râpa de lângă biserică. Peste iarnă dispare
şi Ioan Bortoş, fără a se şti nici astăzi ce s-a întâmplat cu el.
Bunele relaţii ale partizanilor cu sătenii nu trebuie absolutizate. Au fost şi destui oameni care
pentru bani sau alte favoruri acordate de regim au acceptat să devină informatori.
Anul 1952 aduce o puternică mobilizare de forţe pentru a se reuşi decimarea rezistenţei din munţi.
Cercetătorul Clara Cosmineanu a descoperit că, în luna mai, au fost puse la dispoziţia departamentului
însărcinat cu problema „bandiţilor” următoarele efective: 18 ofiţeri ai DRSS Cluj, 3 ofiţeri ai DRSS
Oradea, 2427 soldaţi de la Batalioanele de Securitate Floreşti, Oradea, Orăştie, o companie de Miliţie
(circa 100 de oameni) şi şase câini special antrenaţi. Cifrele apar de-a dreptul hilare în contrast cu cei
şapte partizani, cât mai rămăseseră în munte la ora aceea. Desigur trebuia înfrântă şi oponenţa
localnicilor... Trupele au început scotocirea regiunii muntoase în care fuseseră semnalaţi partizanii.
Încercând să treacă Someşul, fugarii sunt surprinşi de soldaţi care imediat deschid focul. Victimă cade
Ioan Popa, zis „Ciota”, ce moare pe loc. Scăpaţi de sub tirul mitralierelor, supravieţuitorii o iau în
direcţii diferite pentru a fi mai în siguranţă. Gheorghe Mihuţ are neşansa de-a se confrunta din nou cu
trupele Securităţii, fiind rănit şi murind mai târziu în spital, fără ca anchetatorii să apuce să-i smulgă
vreo informaţie valoroasă.
Cercul se strânge în jurul celor cinci rămaşi între timp fără provizii. În cursul unei săptămâni, îşi
astâmpără foamea cu măcriş, coajă de fag şi... multă apă. Salvarea le este un soldat ce, după mărturia
Lucreţiei Jurj, deşi i-a observat în grota în care se ascunseseră ca ultimă soluţie, a ales să păstreze
tăcerea. Au scăpat de la moarte sigură. De acum partizanii decid să se separe. Şi va fi pentru totdeauna.
Teodor jr şi Visalon Şuşman se deplasează spre zona satelor Brăişor, Morlaca, Traniş, iar soţii Jurj şi
Roman Oneţ aleg ca refugiu împrejurimile Beiuşului.
Moartea lui Stalin readuce optimismul în orizontul luptătorilor. „Trebuie să se întâmple ceva”... dar
semnele întârzie să apară. Scurta visare se estompează şi partizanii revin cu picioarele pe pământ.
Mihai şi Lucreţia ţin mereu aproape un pistol încărcat, în eventualitatea în care n-ar mai fi avut nici o
şansă de scăpare. Ultimul glonţ i-ar fi scăpat de prea multă suferinţă.
Trădarea pentru Lucreţia Jurj, Mihai Jurj şi fratele său vitreg, Roman Oneţ, vine de acolo de
unde se aşteptau cel mai puţin. În vara lui 1954 sunt vizitaţi într-un adăpost din satul Sudrigiu de sora
lui Mihai şi Roman, Ana. Ea tocmai fusese eliberată din închisoare, cu obligaţia de a ajuta la prinderea
fraţilor săi. Rugăminţile mult prea insistente ale Anei de a se preda devin imediat suspecte pentru greu
încercaţii partizani. Au realizat că nu mai sunt în siguranţă. Părăsesc gazda cât se poate de repede după
plecarea Anei. Din păcate, o mare greşeală au făcut când s-au întors după câteva săptămâni pentru a-şi
recupera nişte lucruri lăsate în urmă. Securitatea, răbdătoare, le întinsese o capcană din care, de data
aceasta nu au mai reuşit să scape.
Mihai Jurj este grav rănit la cap, moartea sa survenind la scurt timp, probabil în închisoare sau
spital. Roman Oneţ şi Lucreţia Jurj ajung în penitenciar. Condamnările sunt exemplare: fratele lui
Mihai, Roman Oneţ moare executat la penitenciarul Oradea, iar Lucreţia Jurj primeşte muncă silnică
pe viaţă.
Destinul grupului Şuşman continuă însă încă patru ani, prin fraţii Teodor şi Visalon, ce le dau
multă bătaie de cap securiştilor. Folosind acte contrafăcute, cei doi îşi petrec mai mult timp prin sate.
Tudor, sub numele de Petre, începe să picteze icoane (de aici şi apelativul pe care-l capătă printre

19
localnici: „Petre a Icoanelor”). Amuzant este că, deşi organele statului îl căutau cu febrilitate, sub noua
identitate Teodor a ieşit la o băută inclusiv cu... şeful de post dintr-un sat.
Soluţia ultimă şi cea mai eficientă pentru a strânge date valoroase despre cei doi partizani rămaşi în
viaţă s-a dovedit pentru Securitate „tehnica operativă” instalată în casa unor foste gazde. Discuţiile
înregistrate devin o mină de aur. Pas cu pas locul de iernat al fraţilor Şuşman este identificat. În data de
2 februarie 1958, şura lui Romul Florea este înconjurată. Schimbul de focuri durează aproape două ore,
timp în care mai multe echipe de şoc au încercat un asalt. În final, îndârjirea luptătorilor anticomunişti
îi determină pe ofiţeri să ia o decizie „eficientă”: incendierea şurii. Visalon şi Teodor sunt găsiţi a doua
zi carbonizaţi printre resturile de lemn.
Singura supravieţuitoare a grupului Şuşman, Lucreţia Jurj, rezistă cu îndârjire periplului prin
închisorile Jilava, Mislea, Miercurea-Ciuc, Cluj şi Văcăreşti, în 1962 fiind eliberată bolnavă de
turbeculoză.
Astăzi partizanca îşi aminteşte cu sufletul curat: „Eram tare fericită când mergeam cu Mihai pă
munte, pă la colibele unde erau moţii cu vite şi cu oi. Eram în al nouălea cer (...) Am fost tare apopiată
şi legată sufleteşte de Mihai. De aia l-am urmat şi nu am nici un sentiment de regret. (...) Cine ştie unde
l-o aruncat după ce o murit... Nu i-o pus nici o lumânare, nici nimica. Io îi aprind câte o lumănare de
câte ori mă duc la biserică. Aşa că io îs liniştită că mi-am făcut datoria de soţie adevărată..”60

Anticamera

Rezistenţa anticomunistă nu s-a limitat la grupurile armate din munţi. Numeroase alte formaţiuni
au prins puls pe suprafaţa ţării. Antisovietice într-o primă concepţie şi ulterior oponente ale
„democraţiei populare”, înfiinţate spontan sau după planuri mai elaborate, din nefericire viaţa le-a fost
efemeră. Jandarmeria şi, ulterior, Securitatea au reuşit cu repeziciune anihilarea lor încă din faşă. Astfel
de mişcări aveau puţini sorţi de izbândă. Construcţia în interiorul satelor sau a oraşelor face asemenea
iniţiative extrem de vulnerabile în faţa aparatului represiv. Nu existau munţii şi pădurea care să le
piardă urma...
Organizaţiile subversive din interiorul localităţilor s-au dovedit adeseori o „şcoală” pentru
recrutarea partizanilor. De altfel, unul dintre scopurile asumate de membrii acestor nuclee a urmărit
susţinerea cu alimente, îmbrăcăminte, medicamente, armament a luptătorilor din munţi, în aşteptarea
iminentului atac salvator american.
Numărul lor nu poate fi menţionat cu certitudine, din pricina opacităţii de care dau dovadă
instituţiile de astăzi în legătură cu liberul acces la dosarele fostei poliţii politice. Independent de această
stare de fapt, astfel de inţiative au alcătuit, metaforic vorbind, o constelaţie de scântei, ce, dacă ar fi fost
înteţite cu spijin extern, cu siguranţă ar fi propagat focarul.
Ca girant aducem un singur caz.

Ion Mogoş şi Nicolae Mazilu sau „netămăduiţii visători”

Povara unor amintiri, ce îi ard sufletul în aşteptarea confesiunii, îl determină pe Ion Victor Pica să
rişte totul. A scrie în România anului 1986 despre rezistenţa împotriva comunismului înseamnă un act
de curaj. Premisa de la care porneşte Ion Victor Pica în mărturia sa, reunită sub titlul Libertatea are
chipul lui Dumnezeu, explică integral raţionamentul înfruntării pericolului: „La ce foloseşte viaţa când
e trăită în staul? La ce foloseşte viaţa când e prihănită de lipsa de conştiinţă şi vidul de vis? La ce
foloseşte viaţa când alungi imaginea lui Dumnezeu din ea?”61 Şi, în plus, destinul unor oameni ce au
crezut în libertate nu trebuie cufundat în negura nepăsării...

20
Ioan Mogoş şi Nicolae Mazilu nu ar fi meritat un astfel de drum. Cei doi fac parte dintr-un
fel aparte de rezistenţi: partizanii boemi sau haiducii filozofi. Lupta lor stă sub semnul unor principii
ce emană un iz clasic: onestitate, caramaderie, spirit de sacrifciu, nobleţea gândului şi neliniştea
metafizică. Deşi doar elevi la liceul „Radu Negru” din Făgăraş, Mogoş şi Mazilu îşi aleg o altă viaţă. În
amintirea lui Ion Pica, cu câţiva ani mai mic decât idolii săi, cei doi tineri zeloşi apar asemeni unor
spartani: dormeau, fără a fi constrânşi de cineva, pe scânduri, cu un bolovan în loc de pernă, adăpându-
se intelectual cu nesfârşite lecturi.
Instaurarea treptată a nomenclaturii comuniste îi găseşte pe Mogoş şi Mazilu decişi să formeze în
satele făgărăşene o reţea subversivă, ce, în cazul unei debarcări a trupelor americane, ar fi ajutat la
sabotarea regimului. Însă până la primirea ajutorului extern, toate eforturile trebuiau concentrate spre
clădirea unei ramificaţii cât mai solide.
Mazilu şi Mogoş pornesc tumultos pe drumul fără de întoarcere. Peregrinările prin satele de la
poalele Munţilor Făgăraşi (Ileni, Toderiţa, Bucium, Mândra, Breaza, Poiana Mărului, Comăna) le
permit să-şi formeze numeroase legături, ce ulterior se vor dovedi foarte utile. În toamna lui 1949, când
încă tânăra organizaţie, aflată în proces de atomizare, nu intrase în colimatorul autorităţilor, la o
întrunire secretă decretată de Mogoş reuşesc să se adune treisprezece oameni devotaţi cauzei. Îşi
stabilesc acum două mari ţinte: în primul rînd, activitatea lor nu va consta în instigarea ţăranilor la
revoltă, fiindcă, foarte probabil, o astfel de acţiune ar fi fost imediat anihilată într-o baie de sânge, şi, al
doilea scop, lărgirea mişcării prin căştigarea unor aliaţi de încredere.
Iarna dintre 1949 şi 1950 trece fără ca organizaţia să întreprindă vreo acţiune, singurul eveniment
important fiind refuzul lui Mogoş de a se prezenta la încorporare. De acum, oficial, Ioan Mogoş se
situa în afara legii. Ascuns în casa lui Pica, Mogoş construieşte împreună cu tatăl autorului o tiparniţă
capabilă să imprime zeci de manifeste, dar, din cauza unor deficienţe, această iniţiativă nu a fost dusă
până la capăt.
Întâlnirile membrilor organizaţiei se intensifică o dată cu tentatvele autorităţilor de-a declanşa
colectivizarea. Termenul „subversiv” asociat inocentelor reuniuni ale tinerilor este mult prea mult.
Aerului rarefiat de pe piscurile munţilor, tinerii îi substituie atmosfera vaporosă a dezbaterilor
intelectuale. Dilema lui Hamlet le muncea şi lor existenţa: „Cum pot stârpi crima, eu însumi ucigând
un criminal.”62 Alimentaţi de trăirea idilică şi de fiorul religios, în ceas de noapte, ascunşi sub străluciri
de stele, citeau poezie, alternată cu imuri dătătoare de speranţă şi cântece. Rugăciunea le era însă
temelie. Elanurile rezonând dintr-o puternică trăire interioară a vieţii le sunt de nestăvilit. Nicolae
Mazilu decide să se urce singur pe munte, acolo fiind singurul loc unde ar putea scrie cu adevărat un
marş al partizanilor. Pe 21 mai 1950 îşi părăseşte prietenii pentru a-şi împlini menirea: abandonarea
simţirii sihastrice a creaţiei. După câtva timp se întoarce cu imnul dorit, dar şi cu picioarele ceva mai
aproape de pământ... Viaţa e dură la înălţime şi el a simţit-o pe propria piele.
Deşi scurte peregrinări în munte vor exista, spre deznădejdea lor, partizanii filozofi nu au
rămas niciodată acolo. „Ei vor visa mereu, până în ziua în care vor cădea răpuşi. Căci ei au fost, poate
mai înainte de orice, nişte visători incurabili.”63
Fermecaţi de savoarea mirajului şi împărtăşiţi cu darul rugăciunii, la nivel ideatic, Mogoş şi
Mazilu sunt nişte veritabili asceţi. Dar, din păcate, pe umăr le atârnă instrumentul Satanei: mitraliera.
Cu sprijinul unui plutonier de la depozitul militar de lângă Făgăraş, tinerii reuşesc să facă o
captură de zile mari. Noaptea se strecoară în unitate şi sustrag zeci de lăzi cu sticle incendiare şi
fumigene, ba, până şi bombe de mare calibru. Muniţia obţinută astfel este rapid ascunsă în diferite
locaţii uşor de identificat în cazul declanşării războiului. În permanentă legătură s-a aflat grupul din
satele făgărăşene cu organizaţia de partizani condusă de Gavrilă. Acesta participă la câteva reuniuni ale
tinerilor oponenţi, sfătuindu-i să fie cât mai discreţi, disciplinaţi şi responsabili.
Singurii din grup care au dus o existenţă cât decât apropiată de cea a partizanilor au fost
Mogoş şi Mazilu, siliţi de căutările Securităţii să se ascundă la diverse gazde. Ceilalţi tineri trăiau
absolut firesc în sat împreună cu familiile, fără a fi suspectaţi. În toată perioada pribegiei cei doi fugari

21
au fost nevoiţi doar o dată să facă uz de armă, rănind un şef de post, ce altfel le-ar fi pus serioase
probleme. Incidentul nu trece neobservat, operaţiunile de capturare a fugarilor intensificându-se.
Cu sprijinul unui trădător neştiut, în noaptea de 14-15 noiembrie 1950 se declanşează razii de
amploare ale Securităţii, căzând victime câţiva tineri. Totuşi, Mazilu şi Mogoş scapă, plecând imediat
în Banat la un prieten. Pica este arestat o zi mai târziu. Împlinise 17 ani şi era în clasa X-a . Urmează
drumul „firesc” al chinurilor prin închisorile comuniste (opt ani). Mogoş şi Mazilu, o dată ajunşi în
Banat, sunt trădaţi şi în timpul operaţiunilor de capturare sunt împuşcaţi. Şi-au dus astfel visele cu ei în
mormânt...

Similitudini

Cuvinte de ieri...

„În urma zădărnicirii acestor planuri, guvernul SUA a trecut, prin reprezentanţii săi oficiali în
România, la organizarea de bande şi comploturi, cu scopul de a răsturna regimul democratic şi de a
înrobi ţara, prin acţiuni teroriste şi lovituri de stat.
Aceste acţiuni josnice, îndreptate împotriva independenţei şi suvernităţii statului său au fost la
rândul lor respinse cu hotărâre de poporul român, zădărnicite şi lichidate.”64

„Poporul român va continua cu şi mai multă hotărâre lupta pentru apărarea libertăţii şi
independenţei sale, pentru apărarea păcii în lume, pentru zădărnicirea agresiunilor imperialiste. El
înfierează cu dezgust pe tădătorii aflaţi în solda imperialiştilor americani, indivizi fără patrie şi înrăiţi în
fărădelegi.”65

„Securitatea noastră de stat, care se bucură de dragostea şi sprijinul activ al oamenilor muncii din
ţara noastră, a dovedit că stă cu vigilenţă de strajă în apărarea intereselor poporului.”66

Cuvinte de azi...

„Se descoperă martiri acolo unde nu sunt şi nici n-au fost vreodată. Inşi dubioşi, autori ai unor
crime, sunt calificaţi acum drept eroi, când, în realitate, ei sunt nişte asasini de ultimă speţă. (...) Voi lua
în discuţie din această carte doar cazul Şuşman, un asasin ordinar, pe care autorii cărţii, sub masca unui
anticomunism îndoielnic, ni-l servesc pe tavă în postura de martir. (...) El era ciocoiul în faţa căruia
trebuia să mergi umil, cu căciula în mână. (...) Din oamenii convinşi de el să-i stea alături şi-a alcătuit o
ceată în fruntea căreia făcea descinderi (un fel de haiducie demodată) pe la casele oamenilor din
Răchiţele şi din împrejurimi, cerând alimente, îmbrăcăminte.
(...) Şuşman şi ai lui au jefuit magazine, au distrus linii telefonice, au atacat casierii şi sedii de
instituţii (luptătorii adevăraţi de prin alte părţi nu ştiu să se fi pretat la aşa ceva), fapte ce contraveneau
legii, fapte peste care autorii acestei cărţi lunecă prea uşor (...) Nu ştiu cât adevăr va fi fost în asta, dar,
în câinoşenia sa, Şuşman ar fi fost în stare de aşa ceva. (...) Sinceritatea Lucreţiei Jurj însă e o mască pe
care o foloseşte, se vede, cu mult succes, spre a-şi crea imaginea ce şi-a dorit-o – aceea de martir – şi
de a beneficia, nu numai material, de pe urma ei.
Şuşman a murit ca un laş, împuşcându-se, neavând curajul să se predea autorităţilor; să-şi explice
faptele, să şi le asume, dacă le considera drepte. (...) Cadavrul lui a fost adus în sat (Răchiţele), ţinut
complet dezbrăcat, în vânt şi în ploaie, veneau răchiţenii şi-l scuipau, eu însumi, elev pe atunci, în clasa

22
a III-a, l-am văzut, era hidos, am vrut să-l scuip (ştiam că e asasinul tatălui meu), dar mama mea, venită
să vadă monstrul, m-a oprit (...)
Cineva – nu-mi mai amintesc cine – avansase ideea ca lui Şuşman să i se ridice un monument. De
acord. El ar putea fi chiar în Răchiţele. Am avea un loc unde să scuipăm, iar câinii vagabonzi unde să-
şi satisfacă unele «delicate» nevoi.” 67

Concluzii

Nu trebuie demontate nişte mituri în locul lor construind altele. Luptătorii anticomunişti din munţi
n-au fost nici sfinţi, nici criminali, ci oameni care au avut curajul să încerce să schimbe ceva. În
România dintre 1945-1958 s-a desfăşurat o cvasibeligeranţă în tăcere. Coordonatele confruntării
partizanilor cu instituţiile de menţinere a a noii ordini rămân, în cea mai mare proporţie, ambigue. Pe
filiera istoriei orale, pot fi recreate doar aspecte fragmentate, singura soluţie pentru limpezirea
ansamblului regăsindu-se în filele sutelor de dosare inaccesibile încă din arhivele funestei Securităţi.
Din pricina acestei unidirecţionalităţi a surselor de informare, şi anume amintirile supravieţuitorilor,
adeseori distorsionate de îndepărtarea temporală, tensiunile însoţesc la tot pasul demersul
demitologizării istoriei recente. Un exemplu concret îl personifică recentele răbufniri, extrem de
tăioase, ale unor contemporani cu perioada de acţiune a grupului Şuşman din Răchiţele.
Aici trebuie distinct delimitat un fenomen: deşi din punct de vedere istoric, oficial, România anilor
`50 nu era înregimentată în nici un război, totuşi putem spune, după analiza celor mai reprezentative
cazuri ale luptătorilor din munţi, că în plan intern se petrecea un proces oarecum similar – o
confruntare armată, deschisă, mărturisită între alteri, întruchipaţi de adepţii comunismului, permanent
întăriţi de o putere străină, URSS-ul, şi partizani, forma corporală a covârşitoarei atitudini antisovietice
a românilor. Desigur, nu avansez ideea unei beligeranţe de amploare, ce a ţinut în şah armatele
„eliberatoare” şi, mai apoi, autorităţile comuniste. Istoricul Marius Oprea afirmă, referitor la această
problemă, cât se poate de răspicat: „În România, prin 1952-1953, în întreaga ţară erau urmăriţi doar
ceva mai mult de două sute de oameni care participau la rezistenţa armată din munţi, în vreme ce în
Lituania, de pildă, în aceeaşi perioadă, luptau împotriva ocupaţiei sovietice două divizii de partizani.
Noi nu am avut o revoltă majoră împotriva comunismului, precum maghiarii sau polonezii şi nici o
rezistenţă concertată.”68 Un alt cerecetător, Marius Bejenaru, folosind ca izvor rapoarte oficiale ale
vremii, a stabilit că în întreaga ţară au fost descoperite 1196 de grupări şi organizaţii subversive, dintre
care 119 în 1948, 200 în 1949, 182 în 1958 şi 180 în 1959 (cifrele cuprind cu siguranţă şi multe aşa-
zise „organizaţii teroriste” inventate de autorităţi pentru a-şi justifica duiumul de arestări printre
reticenţi).69 Fără a recurge la o amplificare forţată, eu văd lupta partizanilor la nivelul unui microrăzboi
intern, raportându-ne la situaţia de ocupare a ţării de către trupele sovietice.
Treptat, o dată cu înlăturarea nesupuşilor din organismele statului şi cu aplatizarea populaţiei prin
consimţământul de-a se integra în noul mecanism politic şi social, aspectele combatante ale activităţii
partizanilor se estompează. Din luptători devin fugari. Imediat după revolta din Ungaria anului 1956,
când ţara vecină a fost lăsată de puterile occidentale la discreţia ruşilor, luptătorii din munţi, dar şi din
celelalte organizaţii subversive şi-au conştientizat pe deplin soarta: se aflau singuri în faţa unui colos.
Nu mai puteau face nimic în afară să se ascundă.
În atmosfera unui conflict, standardele etice ale unei societăţi normale sunt eludate prin
descoperirea de nuanţe. Verbul „a ucide” nu mai este atât de înfierat. Sub umbra unor principii
asumate, crima devine justificabilă pentru ambele tabere implicate în confruntări. Comuniştii doreau
prin eradicarea flagelului „bandiţilor” să instaureze întru-totul sistemul, ce, din perspectiva lor, cu
siguranţă ar fi adus bunăstarea, iar partizanii se foloseau de armă în vederea protejării libertăţii
naţionale. 90% din crimele săvârşite de nucleele de rezistenţi au fost îndreptate împotriva mult prea

23
zeloşilor activişti de partid sau a securiştilor, împotriva delatorilor şi a oportuniştilor, cu toţii provocând
suferinţe populaţiei din sate. Toate calităţile, toate valorile morale extrem de generoase asumate, nu-i
transformă pe luptătorii din munţi în făpturi celeste. Asemeni oricărui război au existat greşeli şi
deviaţii.
La nivel macrosocial, partizanii au reuşit să exprime prin puterea exemplului ceea ce restul n-au
avut curajul să facă. Într-o anumită măsură, ei au împiedicat pentru o perioadă alunecarea populaţiei în
letargie. După cum s-a observat în particularizările făcute de-a lungul prezentei analize, combatanţii
din munţi au întreţinut credinţa ţăranilor că regimul proaspăt instaurat este unul fulgurant, iminenta
venire a amaricanilor, îmbinată cu sprijinul intern al mişcărilor subversive, urmând să reinstaureze
sistemul politic parlamentar. De aici şi puternica solidaritate de care s-au bucurat partizanii în mijlocul
comunităţilor. Lipsiţi de suportul necondiţionat al muncitorilor forestieri, mocanilor şi a altor categorii
ale populaţiei, fără nici un dubiu drumul luptătorilor ar fi fost unul insignifiant. Faptul că, timp de zece
ani, rezistenţii au găsit susţinere în lumea satului, demonstrează justeţea, legitimitatea celor mai multe
acţiuni punitive întreprinse împotriva unor acoliţi ai aparatului de stat. Asemenea ieşiri la rampă
deveneau o gură de oxigen pentru victimele represiunii Securităţii sau Miliţiei.
Sub acest unghi de focalizare partizanii ne apar ca exponenţi ai unui sentiment omogen distribuit în
straturile universului social românesc. Însă majoritatea covârşitoare a populaţiei se menţine la etapa
unui anticomunism interiorizat, ce dă naştere ulterior unui soi de teatralism practicat la scară naţională.
Acasă, în relativa siguranţă a ambianţei familiale, ei îşi permit să se elibereze de toate nemulţumirile şi
obiecţiile ce vizau „democraţia populară”. Dar în relaţiile sociale exterioare căminului se apelează
frecvent la duplicitate, combinată cu un lanţ de concesii menite „a nu crea probleme”.
Aşezând lucrurile faţă în faţă, de aici se distanţează primele diferenţe, iar partizanii devin net o
alteritate în noua societate comunistă. Ei sacrifcă totul în numele unor idealuri. Nu se menţin doar la
stadiul închis, mental, al oponenţei faţă de dogma marxistă, ci trec şi la acţiunile palpabile, sub forma
unui conflict armat.
Ion Victor Pica formulează în autobiogarfia sa un excelent portret şablon al luptătorului
anticomunist din munţi, ce vine în consolidarea tezei propuse: rezistenţii ca formă de alteritate. În
fiecare cuvânt avansat de Pica se poate întrevedea ce nu au fost ceilalţi: „Partizanul e fiinţa care
veghează necontenit, mereu gata de luptă şi de apărare. Timpul său de acţiune şi veghe e noaptea (...)
Bâjbâind, el învaţă să vadă lucruri nevăzute de ceilalţi (...) El e fiinţa veşnic nomadă, veşnic în căutarea
siguranţei şi a adăpostului (...) Plecat pe drumul singurătăţii, cu trecerea timpului, el capătă o singură
certitudine, aceea că de aici nu mai există întoarcere (...) Lihnit de foame, dezbrăcat, adesea bolnav,
părăsit de toţi, el zace uneori zile în şir prin cine ştie ce şanţ sau râpă, neaşteptând pe nimeni să-i
întindă o bucată de pâine sau o haină caldă. Ochiul care îl vede poate fi al iscoadei şi pâinea aruncată
poate fi otrăvită.”70
Şi totul datorită unui simplu „nu” spus ticăloşilor... Dincolo de aspectele dramatice, bine surprinse
în portertul cizelat de Ion Victor Pica, Ruxandra Cesereanu observă cu limpezime şi o altă faţă:
„Indiferent de nuanţele sale active (samurai, cruciat, haiduc), luptătorul din munţi oferea o alternativă
concretă la omul nou confecţionat de comunişti. Chiar şi atunci când era vorba doar despre gânditori ai
rezistenţei armate, lecţia etică era decisivă.”71
Nucleele mobile de luptători carpatini nu au recurs la sabotaje economice sau militare, asemeni
confraţilor francezi, limitându-se la hărţuielile extrem de istovitoare pentru mecanismul greoi al
organelor regimului. Tactica s-a dovedit rodnică, în sensul în care colectivizarea a fost întârziată în
regiunile de acţiune a partizanilor, iar autorităţile silite să aloce sume importante de bani pentru
deplasările de trupe necesare exterminării diferitelor focare de nesupunere.
Datele confuze, dar şi proasta pregătire a unor cadre, ce făceau greşeli puerile, l-au determinat pe
Alexandru Drăghici să înfiinţeze, la jumătatea anului 1952, Serviciul „Bande”, departament compus din
ofiţeri de Securitate şi Miliţie, în cadrul Direcţiei a III-a.
Pe plan internaţional mişcarea de rezistenţă din România nu a fost cunoscută. O vină o poartă şi
emisarii străini din Bucureşti, ce adeseori s-au lăsat conduşi de zvonurile abil concertate de agenţii

24
puterii comuniste. Un raport al unui funcţionar din cadrul Legaţiei britanice din capitală, publicat de
istoricul Dennis Deletant, ne oferă un argument în plus: „Ne îndoim că ar fi corect să-i descriem pe
aceşti disidenţi ca fiind altceva decât nişte proscrişi. Nu par să poată influenţa cursul evenimentelor în
vreun mod previzibil.”72 La antipod se situau notele informative exagerate, ce prezentau o stare cu totul
desprinsă de realitate: aproape 20.000 de oameni, inclusiv femei şi copii, refugiaţi în munţi.
Prăbuşirea comunismului nu a adus restaurarea adevărului pentru „luptătorii în perspectivă”, după
cum îi numea Ion Gavrilă Ogoranu pe rezistenţii din munţi. Nu trebuie să li se ridice statui. De altfel nici
nu cred că le-ar plăcea să se vadă pietrificaţi, ei,oameni ce o viaţă întreagă au răzbătut înălţimile alpine.
Nu este nevoie de foarte multe lucruri pentru ca memoria să nu le rămână în continuare pătată de
rezultatele propagandei comuniste, iar publicarea unor studii istorice bine documentate asupra temei ar
face mai mult decât orice monument. Din nefericire, situaţia se află încă departe de a se aşeza în matca
firească, pentru că, iată, după paisprezece ani de la Revoluţie, Ion Gavrilă Ogoranu mai are încă înscrisă
în cazier condamnarea pentru „alcătuire de bandă teroristă”.

Anexă

Interviu cu Lucreţia Jurj, singura supravieţuitoare a grupului de rezistenţă din Răchiţele.

Crăiasa munţilor

Pentru două ore am descoperit zâmbetul libertăţii.

Doamna Lucreţia Jurj, cum era privită doctrina comunistă de către oamenii din sate?

Despre comunism, mai ales la ţară, nu-şi dădeau ei seama ce înseamnă. Până o început să le
ieie ce o avut. Atunci o început lumea să-şi deie seama... Când o început să scrie câte vite ai şi să-ţi ia
căruţa, să-ţi ia plugul, să-ţi ia găina...

Cine reprezenta Partidul în satul Ponor, comuna Răchiţele?

25
Care o trecut repede la comunism o fost ăştia cărora nu le-o plăcut să lucre. Mai uşor e să dai
ordine decât să lucrezi. Şi atunci ăla care o fost lipit pământului de sărac s-o dus la ăla care o avut în
ogradă şi i-o luat ce-o avut. Numai omul ştie cum şi-o făcut o gospodărie...

După ce v-am citi mărturia publicată de istoricii Cornel Jurju şi Cosmin Budeancă, am avut
impresia că aţi plecat pe munte mai mult din dragoste pentru Mihai, decât din convingeri
anticomuniste...

Dacă nu plecam, mă arestau. Am ales din două variante una. Securiştii ştiau că eu îi pot duce
la locul unde se află ascuns Mihai. Ei m-au lăsat pe mine două luni după ce el a fugit, o crezut că
poate-poate îl prind cumva vinind acasă sau mă duc io. Mihai era foarte abătut... el nu rezista dacă eu
nu eram cu el. Mihai era mai supărat, mai slab... avea el curaj, dar eu tot timpul l-am îmbărbătat. Altfel,
cred că şi el făcea ce o făcut Şuşman bătrânu`.

Vă mai aminiţi ceva din ziua în care v-aţi decis să rămâneţi definitiv pe munte alături de Mihai?

Bătrânul Şuşman o făcut gălăgie, că-s prea tânără şi n-oi rezista ... Nu le-am creat probleme
niciodată, mai degrabă am fost sprijin pentru bărbate-meu, Doamne iartă-l, că... s-o dus la 26 de ani...

Cum vă petreceaţi timpul dintre desele schimbări ale ascunzătorilor?

Mai jucam cărţi, mai citeam ziare, mai povesteam... Eu citeam pe Biblie ma mult sau dacă aveam
o carte, la fel, o citeam.

Credinţa va fost de ajutor?

Foarte. Fără credinţă nu rezistam. Am răbdat şi frig, am răbdat şi foame, toate le-am răbdat datorită
credinţei! Şi în închisoare nici un deţinut nu poate să spună că şi-o pierdut credinţa. O găsit-o acolo!

Ce nu vă plăcea acolo pe munte?

Când începea să cadă frunza, atuncea plângeam, că rămâneam dezbrăcaţi... Atuncea ne vedea
lumea de departe. Rămâneau copacii goi şi era o atmosferă tristă, mohorâtă. Cădeau lapoviţă, ploaie.
Dacă făceai o colibă sau stăteai sub umbrar, îngheţa frunza aia şi atunci când mergeai pe ea făceai
gălăgie. Nimeni nu-şi poate da sama...

Ştiu că atât timp căt v-aţi aflat pe munte aţi fost nevoiţi să vă construiţi unele adăposturi. Cum
arăta un astfel de sălaş?

Ne-am făcut adăposturi şi în pământ, „catacombe”, aşa le spuneam. Săpam în pământ o groapă
adâncă de vreun metru şi ceva, cât să poţi sta în genunchi. Am băgat frunze acolo şi, pe deasupra, puse
lemne groase şi pământ. Dar o făceam în aşa loc, unde nu putea să intre omul acolo, că era pe huiet şi
mai plantam şi noi mărăcini şi crengi. Am făcut o uşiţă din crengi de brad şi, dacă auzeam pe cineva,
intram acolo şi lăsam uşiţa şi gata! Şi dormeam câteodată aici.

Iar în restul nopţilor?

Dormeam sub câte un brad cu crengile până jos, mai ales vara, că era cald. Aveam şi câte o
pătură... Însă dormeam îmbrăcaţi! Nu te puteai dezbrăca. Ce te făceai dacă auzeai pe cineva... fugeai

26
dezbrăcat?! A fost o viaţă care nu se poate imagina. Să nu dea Dumnezeu omului cât poate... Că omul
foarte multe poate... Foarte multe poate... Şi numai acela nu face faţă care-i slab de înger. Ăla nu
rezistă şi-şi pune capăt zilelor la o aşa o încercare. Trebuie să fii tare şi să ai credinţă foarte adâncă în
suflet ca să duci crucea pe care am dus-o noi acolo. Omul trebuie să se bucure şi de rău ca şi de bine,
fiindcă Dumnezeu îţi dă suferinţă, dar îţi dă şi putere.

O dată porniţi pe acest cale a rezistenţei împotriva unui întreg sistem, implicit v-aţi asumat şi
moartea ce putea surveni la tot pasul. Totuşi v-a ispitit vreodată gândul de a vă preda?

De predat nu ne predam. Soţul s-ar fi împuşcat, dar el nu mă puşca pe mine. Mihai nu s-ar fi
dat viu niciodată, era foarte credincios. Nu ne-am gândit să ne predăm, pentru că soarta noastră o
ştiam care este. Ei nu se mulţumeau cu ce spui şi scoteau de la tine ce doreau ei şi apoi pe urmă te
condamnau la moarte.
Acum, pe mine nu mă condamnau la moarte, că n-am tras. Dacă aş fi zis că am tras... De altfel, la
proces m-o întrebat: «Ai purtat armă?» «Am purtat, sigur că am purtat.» «De ce ai purtat armă, dacă nu
ai tras?» «Păi, să nu ducă soţul două!» Avea soţul o carabină, un ZB şi o armă de vânătoare. Cum să
ducă el trei ... Carabina îmi plăcea, că era mai mică. Aia o desfăceam, o curăţam.

Aflată într-o situaţie primejdioasă, aţi fi tras?

Da, cum să nu.

Care era starea de spirit în grup?

Era o bucurie pentru noi când ne reîntâlneam primăvara. Noi ne-am împăcat foarte bine toţi.
Numai vara stăteam împreună şi, de obicei, şi acum stăteam puţin împreună. Băieţii lui Şuşman erau
tineri, necăsătoriţi şi se duceau sara, până în sat, la Răchiţele. Întorşi de acolo, ziua dormeau.

În cartea Suferinţa nu se dă la fraţi... amintiţi la un moment dat că Teodor Şuşman jr era mare
„crai”...

Avea destule fete prin Răchiţele... Am stat şi la închisoare cu multe care o fost drăguţe de ale lui.

Cu siguranţă de mâhnire n-aţi dus lipsă.

Eram şi supăraţi de multe ori... mai plângeam... Mai ales Şuşman. A avut o familie aşa de
frumoasă, gospodărie şi s-a ras de pe faţa pământului: soţia i-a murit, pă copii i-o trimis cu domiciliu
obligatoriu, când i-o murit soţia nu s-a putut duce la înmormântare.
Până când ne-o fost ceasu`, nu ne-o prins.

Puterea de luptă a partizanilor din munţii României a fost puternic susţinută şi de credinţa unei
apropiate sosiri a americanilor. Şi în interiorul grupului Şuşman a fost la fel?

Sigur că toată lumea a aşteptat venirea americanilor. Nimeni n-o ştiut c-am fost vânduţi. Ascultam
Vocea Americii şi Europa Liberă şi tot spuneau să avem răbdare. Noi speram că poate se întâmplă
ceva. La fel în 1956, când o fost cu ungurii, am crezut că poate se întâmplă şi la noi ceva. Atunci dacă
se întâmpla, atunci era bine... Când o fost în Ungaria, să fi fost şi aicea, atunci scăpam de ei.

În sate, Securitatea a pornit o puternică represiune împotriva familiilor şi a tuturor celor care v-
au ajutat. Nu vă apăsau suferinţele acestora?

27
Sigur că da! Acum, erau şi care se pârau unul pe altul, chiar dacă nu mergeam noi pe acolo. Atunci
aşa era. Dacă spunea un om celor din partid că a văzut un suspect la vecin, deîndată venea maşina şi-l
lua şi-l ducea. Nu le trebuiau martori. Aşa a fost comunismul...

Din perspectiva dumneavoastră, şi-au dat românii suferinţa la fraţi?

Da. Uite, fratele lui bărbate-meu (Roman Oneţ), el a fost un om adevărat. Oneţ a fost arestat, bătut
săracu şi a fost obligat să spuie unde suntem. Şi când o vinit la noi şi-a rupt cătuşele şi-a zis: „frate, dă-
mi o armă că suntem înconjuraţi, că a trebuit să spun unde sunteţi.” Şi tot el ne-a salvat! Oneţ a fost un
frate adevărat!
O fost şi mulţi care şi-o trădat fraţii... Eu am mulţumit lui Dumnezeu că am fost eu dintre toţi fraţii
care am suferit. Nici un frate n-ar fi putut să suporte ce am suportat eu...

Aţi citit articolul din Adevărul de Cluj, în care autorul, Teofil Răchiţeanu, afirmă că Şuşmanii
erau sprijiniţi de localnici doar de teama unor eventuale represalii. Chiar aşa să fie?

Dar cum să le fie frică, pentru că Şuşmanii mergeau la oamenii care-i cunoşteau. Noi ne-am
întâlnit cu ţărani, pe care nu i-am văzut niciodată în viaţă, şi ne-o dus la ei acasă. Şi am stat toată iarna.
Ei îl cunoşteau pe bărbate-meu după nume, că socru-meu era renumit în părţile acelea. În timpul iernii,
Mihai trimitea gazda cu un bilet la oameni de încredere. Şi mergea gazda asta a noastră şi venea
încărcată: slănină, cârnaţi, carne, de toate aducea. Noi n-am obligat pe nimeni... Şi mulţi ne chemau,
dar nu mergeam. Nu vroiam să le creăm necazuri.

Traiul aspru din munte v-a întărit pentru suferinţele de după arestare?

Eu am avut întotdeauna putere. Trebuie să ai curaj, trebuie să spui nu. Degeaba te laşi doborât de
greutăţi. Şi la tribunal, când m-o întrebat ce am de spus la ultimul cuvânt, le-am răspuns: „N-am nimic.
Dacă l-aţi omorât pe bărbate-meu puteţi să mă condamnaţi şi pe mine la moarte.” N-am cerut milă. Şi
în anchetă am luat mult asupra mea ca să-l uşurez pe bărbate-meu... Nu ştiam că o murit.
A fost aci un consătean de-al meu şi mi-o spus că el era în 1954 în armată. Şi a aflat de la un alt
soldat că Mihai a sărit într-o groapă cu var... Da! O sărit într-o groapă cu var... O pus ei var pe el! Ce să
sară într-o groapă cu var, când el nu se putea ţine pe picioare.

Durerea, probabil, vă este alinată de câteva imagini plăcute, ce v-au rămas după atâţia ani pe
munte...

Natura, frunza, păsările, Când ne sculam dimineaţa cântau păsărelele. Ne bucuram când începea
frunza să se deschidă. Astăzi era mai mică, dimineaţa următore era mai multă frunză. Asta era o
distracţie şi o plăcere. Am întâlnit şi lupi şi urşi. Eu, când am văzut prima dată lupul, am zâs că-i câine.
N-am ştiut... Tot aşa, când am văzut ursu. Am zis către bărbate-meu: „Uite un măgar!” Era ursu care
dădea jos lâna aia de pă el.
Când eram cu Mihai nu mi-era frică...

De ce credeţi că Teodor Şuşman sn. şi-a luat viaţa?

Nu mai avea pentru ce trăi. El tot singur era. Visalon şi Teodor amândoi, iar bătrânu tot singur,
singur. Decât să se fi dat pe mâna securiştilor, să fie ei satisfăcuţi, să-l chinuie... mai bine aşa. Tăt
moartea aia o avea, tot la moarte îl condamnau, dar numai după ce-l chinuia.

28
După eliberarea din închisoare n-aţi vorbit despre trecutul dumneavoastră. Ce v-a reţinut?

Nu vroiam. M-am recăsătorit şi mi-am schimbat numele. După ce m-am internat, surorile de la
spital au ştiut pentru ce fusesem condamnată. Şi doctorilor a trebuit să le spun în ce împrejurări m-am
îmbolnăvit de tuberculoză. Doctorii o avut foarte mare grijă de mine. Mare noroc am avut cu doctorii
de la TBC... Şi tot ei mi-o dat şi serviciu.

Aţi avut noroc şi de oameni buni.

Dumnezeu mi-a dat suferinţă, da` mi-a dat şi oameni buni în calea mea. M-a trimis tot acolo unde
am primit ajutor. În Turda, la spital, toţi trei doctorii erau foşti deţinuţi politici. Dumnezeu mi-o dat
suferinţă, dar şi medic să mă vindece.

Cum a trăit Revoluţia un om care a luptat atâţia ani pentru libertate?

Când am văzut pe Dinescu la televizor spunând „Am învins!”, m-a apucat un plâns... Nu m-am
mai putut opri. Mă tot gândeam: „De ce n-a venit mai devreme?” Prea târziu a venit pentru mulţi. Mult
prea târziu...
Am crezut că se va întâmpla altfel după căderea comunismului. Un fost deţinut politic din Cluj îl
ştie pe cel care l-a bătut... şi-l vede pe stradă. Şi nu-i face nimeni dreptate.

Care credeţi că este motivaţia din spatele unor articole de genul celui din Adevărul de Cluj?

Ăştia care i-au fost duşmani lui Şuşman, duşmani îi sunt şi acum Aşa s-o născut ei, să învrăjbească
lumea. Că eu, chiar dacă ştiu că cineva mi-o făcut rău, eu nu-i doresc răul. Nu vreau să mă răzbun pe
nimeni. Dumnezeu plăteşte la fiecare. Mie nu mi-e frică, că mă simt curată şi fără nici o vină.

Regretaţi ceva din acei ani?

Am fost cu soţu şi nu regret că nu l-am părăsit. Dacă l-aş fi părăsit, nu mi-aş fi iertat-o niciodată.
Nu l-am părăsit şi am stat până în ultimul ceas cu el. Moartea ne-a despărţit.
Aşa mi-a fost viaţa, chiar ca un roman. Eu n-am cunoscut fericirea...

De ce v-aţi decis, după Revoluţie, să vă destăinuiţi?

Pentru cei morţi. Nu m-ar fi iertat Dumnezeu niciodată. Numai eu am rămas, trebuie să vorbească
cineva despre ei. Ar fi fost păcat să nu ştie nimeni cum au dispărut, cum a fost viaţa lor. Pentru ei am
vorbit... nu pentru mine. Pe ei am vrut să-i scot din morţi şi să-i aduc între cei vii.

Deja a fost publicată mărturia dumneavoastră referitoare la grupul Şuşman, iar oamenii încep să
ştie câte ceva despre ei... Ceea ce vă doreaţi începe să se împlinească.

Da. Sunt foarte mulţumită şi mor liniştită... Şi ei cred că sunt mulţumiţi acolo unde sunt. Eu eram
obligată să vorbesc. De abia aşteptam să mă întrebe cineva... Parcă îmi venea să strig pe stradă! Îmi
face plăcere să vorbesc, măcar că a fost greu la început. O fost lucruri dureroase şi o suferit şi ei. Dintr-
o familie aşa de mare şi bine închegată... s-o ales prafu`.
Istoria trebuie să meargă înainte şi istoria tot cu oameni care au vorbit s-a făcut, nu?

29
30
1
Cu prilejul aceleiaşi discuţii Marius Oprea mi-a confirmat că au existat presiuni de tot soiul asupra sa: „Da – şi mai există, unele
vin în mod explicit din partea regimului prezent. Dar am mare noroc: n-au ce să-mi facă. N-am nici măcar carnet de şofer, în
tren îmi place numai la clasa a II-a şi sunt norocos, după standardele vechiului regim: m-am căsătorit cu o doctoriţă, care are
casă (adică apartament) şi maşină (adică un Renault 5 de-acum 14 ani). Octavian Coman, Noi n-am avut o revoltă majoră
împotriva comunismului, în UBBReport, Anul I, Nr 2, 2002, p. 8.
2
Marius Bejenaru, Să lupţi pentru a muri, în Dosarele istoriei, Anul VII, Nr. 12 (76), 2002, p. 16.
3
Ion Victor Pica, Libertatea are chipul lui Dumnezeu, Editura Arhipleag, (fără oraş şi an), p. 141.
4
Ion Bălan , Regimul concentraţionar din România. 1945-1964, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2000.
5
Marius Bejenaru, art.cit, p.20.
6
Ibidem,p. 18.
7
Cornel Jurju şi Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…” Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă
din Apuseni. (1948-1958), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 14.
8
Ibidem, p. 15.
9
Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 132
10
Ibidem, p.23.
11
Ruxandra Cesereanu, Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1998, p. 59.
12
Ion Gavrilă-Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, Editura Marineasa, Timişoara, 1993, Vol. I, p. 100.
13
Ibidem, p. 101.
14
Tot din liceul „Radu Negru” proveneau şi Ion Mogoş, Nicolae Mazilu, Ion Pica. Pentru mai multe detalii a se vedea
subcapitolul Ion Mogoş şi Nicolae Mazilu sau „netămăduiţii visător”.
15
Ion Gavrilă-Ogoranu, op.cit, p. 143.
16
Ibidem, p.61.
17
Ibidem, p.172.
18
Ibidem, p. 103
19
Ibidem, Vol. II, p. 53.
20
Destinul partizanilor conduşi de fraţii Arnăuţoiu poate fi regăsit, pe scurt, în subcapitolul Grupul Arsenescu-Arnăuţoiu.
21
Florin Banu, 1948-1958.Autorităţile şi combaterea rezistenţei armate din munţi.Metodele Securităţii, în Dosarele istoriei,
An VII, Nr 12 (76), 2002, p. 30
22
Ion Gavrilă-Ogoranu, op.cit, Vol. I, p. 335.
23
Ibidem, Vol. II, p. 230.
24
Ibidem, Vol. I, p. 198.
25
Ibidem, p. 172-173.
26
Ibidem, p. 238.
27
Octavian Coman, art.cit, p. 8.
28
Ion Gavrilă-Ogoranu, op.cit, Vol. I, p. 117.
29
Ion Gavrilă-Ogoranu, op.cit, Vol II, p. 149.
30
Ibidem, p. 270.
31
Ibidem, p. 317.
32
Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei,
procesului, detenţiei, Editura Vremea, Bucureşti, 1997, p. 63.
33
Ibidem, p. 135.
34
Ibidem, p. 234.
35
Ibidem, p. 235.
36
Ibidem, p. 212.
37
Ibidem, p. 319.
38
Ibidem, p. 241.
39
Ibidem, p. 374.
40
Filon Verca, Paraşutaţi în România vândută, Editura Gordian, Timişoara, 1993, p. 47.
41
Ibidem, p. 69.
42
Ibidem, p. 62.
43
Ibidem, p. 148.
44
Ibidem, p. 162.
45
Ibidem, p. 303.
46
Ibidem, p. 362.
47
Ibidem, p. 375.
48
Ibidem, p. 383.
49
Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, op.cit, p. 22
50
Ibidem, p. 23.
51
Ibidem, p. 31.
52
Ibidem, p. 110.
53
Ibidem, p. 35.
54
Ibidem, p. 112.
55
Ibidem, p. 37.
56
Ibidem, p. 37.
57
Ibidem, p. 114.
58
Ibidem, p. 117.
59
Cercetătorii Cornel Jurju şi Cosmin Budeancă nu au avut acces la arhiva funestei Securităţi, recompunerea itinerarului
grupului Şuşman bazându-se în cea mai mare parte pe istoria orală. Singurele documente ce au putut fi consultate provin din
fondul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Cluj.
60
Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, op.cit, p. 264.
61
Ion Victor Pica, op.cit, p. 9.
62
Ibidem, p. 98.
63
Ibidem, p. 103.
64
Declaraţia Guvernului Republicii Populare Române, în Scânteia, 6 decembrie 1951, Nr. 2213, p. 2.
65
Ibidem, p. 2.
66
Spionii terorişti şi diversioniştii americani şi-au primit osânda, în Scânteia, Nr. 2231, 28 decembrie 1951, p. 2.
67
Fragmentele sunt extrase din articolul Şuşman – erou sau asasin, apărut în două numere consecutive din Adevărul de
Cluj (Anul XV, Nr. 3708, 22 ianuarie 2003, respectiv Anul XV, Nr 3709, 23 ianuarie 2003) sub semnătura lui Teofil
Răchiţeanu. p
68
Octavian Coman, art. cit, p. 8.
69
Marius Bejenaru, art.cit, p. 20.
70
Ion Victor Pica, op.cit, p. 92.
71
Ruxandra Cesereanu, op.cit, p. 64.
72
Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc. 1948-1965, Editura Polirom, Iaşi,
2001. p. 177