Sonete de Mihai Eminescu

SONETUL este o poezie cu forma fixa, a carei origine trebuie cautata in secolul al XIII-lea, in
vremea trubadurilor francezi; mai tarziu, sonetul a fost cultivat de mari poeti al lumii (Dante,
Petrarca, Shakespeare s.a), iar la noi, de Eminescu, V.Voiculescu.
Compus din 14 versuri, sonetul de tip italian este alcatuit din doua catrene si doua tertete, in
timp ce sonetul de tip englez cuprinde trei catrene si doua versuri finale.
In alcatuirea sonetelor se impun si alte cerinte: o anume masura a versului (11 silabe in primul
caz, zece in al doilea), ritm iambic, rima imbratisata (in strofele de patru versuri) si incrucisata
(in cele de trei versuri).

Sub titlul de "Sonete" sunt reunite trei poezii publicate la 1 octombrie 1879, in revista "Convorbiri
literare": "Afara- toamna...", "Sunt ani la mijloc..." si "Cand insusi glasul...", toate formand un
ansamblu.
In "Sonete", structura clasica a poeziei cu forma fixa se imbina cu nostalgia romantica a iubirii
pierdute.

"Sonete" I "Afara-i toamna..."

Primul dintre cele trei sonete are drept titlu o secventa din versul initial (procedeu utilizat si in
cazu; urmatoarelor doua creatii similare).
Textul se deschide cu prezentarea cadrului exterior – toamna ca anotimp al extinctiei naturii,
cand "poetul se trage in concavitatea odaii" (G.Calinescu):

"Afara-i toamna, frunza-mpreastiata,

Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri;
Si tu citesti scrisori din roase plicuri
Si intr-un ceas gandesti la viata toata".

Ca si in poeziile: "Nopatea", "Singuratatea" sau "Departe sunt de tine", poetul evoca un interior
caldut, propice aducerilor-aminte, reveriei si somnului:

"Dar si mai bine-i, cand afara-i zloata,

Sa stai visand la foc, de somn sa picuri".

In acest cadru interior, solitudinea eului liric conduc la stagnarea gandurilor; timpul prezent pare
a se fi oprit, iar omul aude pasii trecutului, in fosnetul hartiei vechilor scrisori ("Si tu citesti
scrisori din roase plicuri").
Coborarea in vreme facandu-se in trepte, dupa primul strat al timpului trait ("Si intr-un ceas
gandesti la viata toata"), urmeaza altul- cel al timpului mitic si fabulos: "Visez la basmul vechi al
zanei Dochii".
Adancimea in trecut, in ceata tot mai profunda a noianului de vreme, creeaza senzatia de inec,
facand loc reveriei si somnului.
In aceste conitii, aparitia iubitei (viziune formata din fosnet de matasuri si "maini subtiri si reci")
poate fi o continuare a visului, imaginea plutitoare prin ceturi fiind o proiectie ideala a iubitei
pierdute.
Dintre procedeele de expresivitate artistica pot fi mentionate: sinecdoca ("frunza-mprastiata"),
epitetul ornant, simplu sau dublu ("roase plicuri", "dulci nimicuri", "mani subtiri si reci"), repetitia
("randuri-randuri").
Poezia este alcatuita din doua catrene si doua tertine, are ritm iambic si masura versului de 11
silabe. Rima este imbratisata (in catrene), avand schme CDC, DCD.

"Sonete" II "Sunt ani la mijloc..."

Sonetul median este un poem al despartirii, care incepe printr-o aluzie la scurgerea timpului; au
trecut ani, din ceasul sfant al primei intalniri; multi ani inca vor trece peste barbatul ramas
singur, scufundandu-l in noianul de vreme si in tristele lui amintiri.
La randul ei, femeia "cu ochii mari si mana rece", disparuta in moarte (sau plecata de langa el),
isi pierde imaginea reala, fiind proiectata in mit si in fabulos:
"Sunt ani la mijloc si-nca multi vor trece
Din ceasul sfant in care ne-ntalniram,
Dar tot mereu gandesc cum ne iubiram
Minune cu ochii mari si mana rece".

Din acuta constiinta a unei despartiri prea lungi, se naste chemarea adresata celei ce i-ar putea fi
muza ("O, vino iar!/ Cuvinte dulci inspira-mi"), redandu-i noului Orfeu vibratia cantecului
nemuritor.
Neinteles de femeia iubita ("Tu nici nu stii a ta apropiere/ Cum inima-mi de-adanc o linisteste")
care i-ar fi pus viata sub lumini de Geneza ("Cu rasarirea stelei in tacere"), poetul traieste o mare
durere.
In ultima tertina, amintirea zambetului iubit insenineaza viata poetului si-i face sufletul sa
creasca asemeni unei revarsari de ape.

"Sonete" III "Cand insusi glasul..."

Cel de-al treilea sonet constituie o capodopera a liricii eminesciene. La aceasta contribuie
melancolia, pe care o degaja, dar, mai ales, muzicalitatea aparte a versului, realizata prin
aliteratia vocalei "â": "Cand insusi glasul gandurilor tace/ Ma-ngana cantul...".

Ca si in cazul primului sonet, singuratatea poetului conduce la stagnarea gandurilor si la oprirea

timpului curgator. In aceste conditii, versul: "Ma-ngana cantul unei dulci evlavii" pregateste
atmosfera magica a invocarii iubitei.
Urmeaza o suita de interogatii retorice, menita a recompune, din negurile mortii (sau ale
departarii) imaginea celei dragi:

"Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?

Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea noptii bland insenina-vei

Cu ochii mari si purtatori de pace?"

Aceasta "naluca iesita din neguri, cu ochii mari, impaciuiti de eternitate" (cum scria Calinescu)
devine treptat, un astru mistic: chemata "sa rasara" din negurile trecutului si sa coboare "incet"
in visul poetului, iubita aminteste de Luceafarul adus pe pamant de o frumoasa fata de imparat:

"Cobori incet...aproape, mai aproape,

Te pleaca iar zambind peste-a mea fata,
A ta iubire c-un suspin arat-o"

Dar, cea invocata in vis nu poate parasi recea vecie, iar poetul ramane ca Orfeul sau insingurat
pe malul marii, in timpce intre el si iubita se pun spatii de veacuri: "Pe veci pierduto, vecinic
adorato!".