Meronimia

Rezumatul disertatiei ................................p.
1-22
Meronimia, relatie parte-intreg ...............p.23-72
RELAŢIA PARTE–ÎNTREG (MERONIMIA1)

– RELAŢIE SEMANTICĂ ÎN LEXIC2
1. MERONIMIA – RELAŢIE SEMANTICĂ DE TIP PARADIGMATIC

2. TIPURI DE RELAŢII MERONIMICE
3. TESTE LA CARE RĂSPUNDE MERONIMIA
4. MERONIMIA – RELAŢIE PARADIGMATICĂ UTILIZATĂ ÎN LUCRĂRILE DE
LEXICOGRAFIE ŞI DE TERMINOLOGIE ŞI ÎN LINGVISTICA COMPUTAŢIONALĂ
1
Termenul meronimie apare pentru prima oară la Cruse 1986, pentru a desemna relaţia lexicală parte–
întreg.
2
În acest capitol ne propunem, fără a intra în detalii care ar presupune un studiu separat şi aprofundat în
domeniul semanticii lexicale, să semnalăm câteva aspecte privind analiza şi rolul meronimiei (al relaţiei
parte–întreg) în structurarea vocabularului. Meronimia va fi privită aici în ansamblul relaţiilor
paradigmatice şi sintagmatice care organizează vocabularul: sinonimia, antonimia, hiponimia şi colocaţiile.
Analiza manifestărilor gramaticale, sintactico-semantice, ale relaţiei meronimice va constitui un scop aparte
pentru capitolele III Relaţii semantice înrudite cu relaţia parte–întreg; IV Relaţia parte–întreg în
grupul nominal; V Relaţia parte–întreg în grupul verbal, dedicate relaţiilor sintactico-semantice în
cadrul grupului nominal, grupului verbal şi la nivel discursiv.
1
Unităţile lexicale ale unei limbi intră în relaţii de sens paradigmatice (de
substituţie) şi sintagmatice (de înlănţuire)3. Relaţiile paradigmatice sunt: sinonimia,
antonimia, hiponimia şi meronimia4, iar relaţiile sintagmatice sunt colocaţiile.
Relaţiile paradigmatice sunt de identitate (sinonimia5), de opoziţie6 (antonimia) şi
de incluziune (hiponimia şi meronimia)7. Spre deosebire de sinonimie şi antonimie,
hiponimia şi meronima sunt relaţii ierarhice, desemnând relaţia subtip–tip / specie–gen,
respectiv relaţia parte–întreg.
Relaţiile sintagmatice sunt ilustrate de colocaţii, adică de sintagme care, fără a fi
asocieri complet libere de cuvinte (precum stradă frumoasă, plăcerea de a citi), sunt
semantic transparente, fiecare cuvânt component reprezentând un constituent semantic al
sintagmei; ex.: vreme bună, ploaie torenţială, burniţă slabă, vânt puternic8.
3
Termenii paradigmatic şi sintagmatic sunt înţeleşi în perspectiva gramaticii structuraliste, potrivit căreia
orice unitate lingvistică (fonem, morfem, cuvânt, sintagmă, propoziţie) se poate angaja deopotrivă în relaţii
paradigmatice şi sintagmatice, relaţii care sunt definitorii pentru unitatea lingvistică respectivă. Vezi şi
Pană Dindelegan 2001, în DSL, paradigmatic, sintagmatic.
4
Printre relaţiile de sens paradigmatice ar putea fi indicată şi relaţia de omonimie, caracterizată negativ,
prin faptul că sensurile cuvintelor omonime, identice ca formă, sunt total diferite. Nu luăm în discuţie
monosemia şi polisemia care privesc sensul, respectiv sensurile (şi relaţia dintre sensurile) aceluiaşi cuvânt.
5
Vezi pentru analiza relaţiei de sinonimie, Lyons 1995, p. 499–507. Este preliminară în analiza sinonimiei
distincţia făcută de Lyons între sinonimia în sens restrâns şi sinonimia în sens larg, după cum unităţile
lexicale au acelaşi sens sau prezintă fiecare anumite nuanţe de sens.
6
Lyons 1995, p. 515–525, subordonează relaţiei de opoziţie trei relaţii: complementaritatea, antonimia şi
conversia. Doi termeni sunt complementari dacă negarea unuia implică afirmarea celuilalt: ~x ⊃ ~y şi y ⊃
~x (Ion nu este căsătorit. implică Ion este celibatar. şi Ion este căsătorit. implică Ion nu este celibatar.). În
schimb, în cazul antonimelor (care trebuie să fie comparabile în raport cu o proprietate, care proprietate
este predicată în grade diferite: mai mare pentru un membru al relaţiei, mai mic pentru celălalt), este
valabilă numai implicaţia: y ⊃ ~x (Ion este bun. implică negarea propoziţiei Ion este rău., în vreme ce Ion
nu este bun. nu implică negarea propoziţiei Ion este rău.). Doi termeni sunt converşi când apar în contexte
simetrice: a vinde – a cumpăra (X a cumpărat ceva de la Y. implică Y a vândut ceva lui X.), soţ – soţie (X
este soţul lui Y. implică Y este soţia lui X.).
7
Pentru definirea sinonimiei, antonimie şi hiponimiei, vezi şi Bidu Vrănceanu 2001, în DSL, sinonimie,
antonimie, hiponimie (termenul meronimie nu este cuprins în DSL). Pentru o analiză detaliată a sinonimiei
şi a antonimiei în limba română (analiză componenţială, analiză contextuală, analiză stilistică), vezi şi Bidu
Vrănceanu – Forăscu 1984, p. 65–153. O sinteză mai nouă asupra interpretărilor date sinonimiei se găseşte
în Barbu Mititelu 2005, p. 301–315, unde se discută şi despre utilizarea sinonimiei, ca modalitate de
organizare a materialului lexical, într-o reţea semantică de tip WordNet. Despre relaţia de antonimie
utilizată într-o reţea semantică de tip WordNet, deci în perspectiva lingvisticii computaţionale, vezi, de
asemenea, Barbu Mititelu 2004, p. 643–650, unde se operează, pentru analiza adjectivelor descriptive, cu
sintagmele antonimie directă şi antonimie indirectă.
8
Exemplele de colocaţii sunt cele date de Cruse 1986, p. 40. Cruse 1986, p. 37–48, face distincţia între
colocaţii şi idiomuri: o colocaţie este o secvenţă de elemente compatibile, frecvent coocurente, a cărei
semnificaţie poate fi reconstruită plecând de la sensul componentelor sale; în schimb, idiomul reprezintă o
expresie al cărei sens nu poate fi reconstruit pornind de la sensul elementelor sale componente (idiomul
este opac din punct de vedere semantic; ex.: a lua peste picior – engl. to pull someone’s leg, a-i tăia craca
cuiva de sub picioare – engl. to cook someone’s goose, a da colţul – engl. to kick the bucket etc.). Unii
specialişti în semantica lexicală consideră şi grila de roluri (structura argumentală) drept o relaţie semantică
sintagmatică, alături de colocaţii (vezi, de exemplu, Gayral 2007; pentru Tutin 2007, colocaţiile,
2
Dintre toate aceste relaţii, importante în organizarea vocabularului, ne vom opri
asupra relaţiei de incluziune. Aşa cum am arătat, atât hiponimia, cât şi meronimia se
bazează pe acest tip de relaţie, însă într-un mod diferit9.
Referindu-se la relaţia de hiponimie, Lyons 1995 arată că incluziunea „unui
termen mai specific într-unul mai general a fost formalizată de unii semanticieni folosind
logica claselor: clasa de entităţi la care se face referinţă prin cuvântul floare este mai
largă şi include clasa de entităţi la care se face referinţă prin cuvântul lalea; clasa de
entităţi care pot fi descrise corect ca fiind stacojii este inclusă în clasa de entităţi care sunt
corect descrise ca roşii ş.a.m.d.10”
Relaţia de meronimie indică o relaţie ierarhică, de includere a părţii / părţilor într-
un întreg.
Noţiunea de bază, marcată, a relaţiei meronimice este partea. Trăsăturile inerente
ale părţii dau informaţii despre trăsăturile semantico-referenţiale ale întregului, despre
relaţia pe care aceasta o are cu întregul sau cu părţile–surori.
Cruse 1986 distinge între noţiunea de parte şi cea de bucată11. Spre deosebire de
bucată, partea se caracterizează prin autonomie, limite nonarbitrare şi printr-o funcţie
determinată. Pentru a ilustra distincţia, Cruse porneşte de la un exemplu: dacă o maşină
de scris ar fi tăiată cu un bonfaier, aceasta s-ar transforma în bucăţi, şi nu în părţi.
Diferenţele dintre parte şi bucată sunt sistematice. Dacă o bucată face parte obligatoriu
dintr-un întreg, partea poate fi şi autonomă (de exemplu, roata unei maşini). Dacă bucata
are limite arbitrare, partea are limite „motivate” (de exemplu, coapsa este delimitată de
şold şi de genunchi). Dacă bucata nu are o funcţie (sau nu are o funcţie precisă), partea
are o funcţie determinată (de exemplu, ochii folosesc pentru vedere, frâna, pentru oprire).
Compararea celor două noţiuni presupune, evident, şi existenţa unor trăsături
comune, iar Cruse consideră că acestea sunt stabilitatea topologică (forma stabilă) şi
reprezentând relaţiile sintagmatice, împreună cu relaţiile paradigmatice – sinonimia, hiperonimia,
meronimia, antonimia –, oferă informaţii semantice interlexicale, iar descompunerea sensului şi structura
argumentală oferă informaţii semantice intralexicale). Vezi şi Bidu Vrănceanu 2001, în DSL, colocaţie.
9
Inversul relaţiei de hiponimie este relaţia de hiperonimie; inversul relaţiei de meronimie este relaţia de
holonimie.
10
Vezi Lyons 1995, p. 507. Lyons 1995, p. 507–514, face distincţia între hiponimie şi incompatibilitate.
Incompatibilitatea implică o relaţie de contradiţie între propoziţii. Termenii roşu, verde / albastru, alb,
galben etc. sunt incompatibili pentru că propoziţia care îl conţine pe unul se află în relaţie de contradicţie
cu propoziţia care îl conţine pe celălalt, ca în exemplul (dat în Lyons 1995, p. 512): Maria purta o pălărie
roşie. vs Maria purta o pălărie verde / albastră, albă, galbenă etc.
11
Vezi Cruse 1986, p. 157–159.
3
continuitatea spaţială; de asemenea, ambele presupun o relaţie topologică determinată cu
întregul, pe de o parte, şi cu părţile–surori, pe de altă parte.
Aşa cum arată Cruse 1986, relaţia dintre corpul uman şi părţile sale componente
este considerată prototipică pentru ierarhia parte–întreg12:
corp
cap gât trunchi braţ picior
antebraţ mână
palmă deget
Dacă hiponimia este o relaţie de incluziune tranzitivă (ceea ce înseamnă că

legătura specie–gen este una fixă, neechivocă):
(1) prepelicar cu păr lung – câine – animal.
în schimb, meronimia poate fi tranzitivă (2) sau intranzitivă (3)13:
(2)a. Jacheta are mâneci.

b. Mânecile au manşete.
c. Jacheta are manşete.
12
Vezi Cruse 1986, p. 157.
13
Compararea hiponimiei cu relaţia lexicală parte–întreg sub aspectul caracterului lor tranzitiv / intranzitiv
este semnalată şi de Lyons 1977, p. 312.
4
(3)a. Casa are o uşă.
b. Uşa are un mâner.
c. ?Casa are un mâner.
Comparând cele două seturi de exemple – (2)-(3) –, Cruse observă că, faţă de
manşetă, al cărei domeniu funcţional este generalizat (funcţia unei manşete este
decorativă atât pentru mânecă, cât şi pentru jachetă), mâner are un domeniu funcţional
restrâns (funcţia mânerului – de a permite manevrarea unui obiect cu mâna – este valabilă
numai pentru un nivel al ierarhiei, şi anume în raport cu uşa, nu şi cu casa.)14; vezi şi
supra, unde se discută, conform cu analiza lui Cruse 1986, caracteristicile noţiunii de
parte în raport cu cele ale noţiunii de bucată, printre care şi caracterul funcţional.
Mânerul poate avea mai multe domenii funcţionale, de aceea, domeniul funcţional al lui
mâner este determinat numai într-un context specific. Propoziţia (3)c. este greu
acceptabilă din cauza faptului că mâner nu reprezintă o parte integrantă (engl. integral
part) a uşii, ci un ataşament. Un test pe care îl dă Cruse pentru a diferenţia partea
integrantă de ataşament priveşte posibilitatea acestora de asociere cu anumite predicate.
O parte integrantă se asociează cu un predicat cu care se poate asocia şi întregul, în timp
ce un ataşament nu se asociază (în mod necesar) cu acelaşi predicat ca întregul.
Exemplele lui Cruse demonstrează această deosebire:
(4) I-am atins cotul. implică I-am atins braţul.

(5) Piciorul mesei a fost distrus. implică Masa a fost distrusă.
(6) Avea arsuri la degete. implică Avea arsuri la mâini.
(7) Uşa era curată, dar mânerul era murdar.
Nu este exclus însă ca şi partea integrantă să se asocieze cu alt predicat decât cel
al întregului:
(8) Braţul său nu era rănit, dar avea arsuri la mână.
14
Cele două serii de exemple sunt discutate şi de Lyons 1977, p. 312–313.
5
Prin urmare, relaţia de meronimie este tranzitivă atunci când părţile sunt
integrante. Sau, aşa cum spune Cruse: dacă X este o parte integrantă a lui Y, atunci o
parte a lui X va fi considerată, de asemenea, parte a lui Y15.
Comparând cele două relaţii ierarhice, hiponimia şi relaţia parte–întreg, Lyons

1977 arată că diferenţa dintre acestea este clară când lexemele implicate sunt substantive
care denotă obiecte fizice discrete, de tipul braţ–corp, roată–bicicletă (vezi infra). În
schimb, în cazul masivelor, abstractelor şi al unor verbe, precizează Lyons, diferenţa nu
mai este evidentă16.
Relaţia dintre aur şi substanţă, de exemplu, poate fi analizată ca o relaţie de
hiponimie, dar şi ca o relaţie de tip parte–întreg:
(9) Această substanţă are aur în ea.

(10) Această substanţă este compusă din aur.
(11) Această substanţă este aur.
În schimb, formulări precum (12)-(13) arată că relaţia dintre animal şi vacă este în
mod cert una de hiponimie, iar relaţia dintre corp şi braţ, una de tip parte–întreg:
(12) *Acest animal este compus dintr-o vacă (şi alte mamifere).
(13) *Acest corp este un braţ.
În cazul abstractelor onestitate şi virtute, se poate vorbi, de asemenea, despre o

relaţie de hiponimie, onestitatea fiind un tip de virtute, dar şi de o relaţie de tip parte–
întreg, onestitatea fiind o parte din virtute.
Pentru a demonstra dubla posibilitate de interpretare a unor relaţii între lexeme, ca
hiponimie şi ca parte–întreg, Lyons dă şi exemple cu verbe care exprimă activităţi:
(14) X poate coase.

15
Vezi pentru explicarea caracterului tranzitiv sau intranzitiv al meronimiei, Cruse 1986, p. 165–168.
16
Vezi Lyons 1977, p. 314–315.
6
(15) X poate împunge cu acul.
(16) X poate tivi.
(17) X poate însăila17.
Astfel, a împunge cu acul, a tivi, a însăila pot reprezenta hiponime ale verbului a
coase, dar şi părţi ale activităţii exprimate de verbul a coase.

Relaţia de meronimie asociază un meronim şi un holonim, respectiv termenul care
denumeşte partea şi termenul care denumeşte întregul. Relaţiile posibile de tip parte–
întreg stabilite de Winston et al. 1987 sunt18:
(18) element component / obiect: acoperiş / casă, capitol / carte, volan / maşină
(19) membru / colectiv: floare / buchet, copac / pădure
(20) porţiune / masă: fulg / zăpadă, bucată de pâine / pâine
(21) materie / obiect: metal / maşină
(22) fază / proces: introducere / prezentare
(23) caracteristică / activitate: plată / cumpărare
(24) loc / spaţiu (zonă): oază / deşert, Vârful Omu / Masivul Bucegi
Diferitele tipuri de meronimie conceptualizează în mod diferit organizarea părţilor

în constituirea întregului.
17
Exemplele (9)-(17) sunt cele date de Lyons 1977, p. 314–315.
18
Vezi Winston – Chaffin – Hermann 1987, p. 421, apud Marc Van Campenhoudt 1996; apud Lecolle
1998, p. 46; vezi şi clasificarea tipurilor de meronimie prezentată pe site-ul
http://dchaffiol.free.fr/info/langages/obj/art_obj_RelCompo_r.htm (titlul documentului: Questionnaire
Objet. Relations de Composition), având aceeaşi sursă. / SAU INDIC ART. DACĂ ÎL GĂSESC. Unele
dintre aceste tipuri de meronimie sunt menţionate sau sunt sugerate şi de Cruse 1986, p. 172–177. La
tipurile distinse de Winston – Chaffin – Hermann 1987, ar fi de adăugat relaţia prototipică parte a
corpului – corp (mână / braţ), despre care vorbeşte Cruse, şi relaţia numită de noi subperioadă –
perioadă, care ilustrează o diviziune temporală, prin analogie cu subtipul loc – spaţiu, care exprimă o
diviziune spaţială (copilărie / viaţă, minut / oră). Acest ultim tip este, de altfel, sugerat tot de Cruse 1986,
p. 172: „[…] se poate vorbi şi de părţi ale unor entităţi nonconcrete, precum evenimente, acţiuni, procese,
stări, precum şi ale unor noţiuni abstracte nominale, precum adolescenţă şi curaj.”
7
Relaţia element component / obiect este una structurală şi funcţională. Fiecare
parte are locul şi rolul său în structurarea şi funcţionarea întregului: acoperişul este o
parte a casei care o acoperă şi o protejează de intemperii, capitolele sunt părţile esenţiale
ale unei cărţi care structurează conţinutul acesteia, volanul este indispensabil pentru
conducerea unei maşini.
În cazul relaţiei membru / colectiv, în schimb, structura şi funcţia părţii nu sunt
precise. Anumite substantive care denumesc un colectiv (i.e. substantivele colective)
precizează însă numărul unităţilor componente (cvartet, duzină, treime etc.). Colectivul
prezintă o relativă autonomie în raport cu membrii care îl constituie. Aşa cum arată
Lecolle 1998, „în cazul numelor colective, membrul este întotdeauna izolabil referenţial
şi lexical. În plus, Nmembru există independent de Ncolectiv: exprimându-ne în termeni
de meronimie, partea nu este, în principiu, definită pornind de la întreg”19.
Spre deosebire de relaţiile descrise mai sus, în care partea indică un referent
izolabil, în cazul relaţiei porţiune / masă, atât partea, cât şi masa se caracterizează prin
omogenitate, separarea unei părţi dintr-o masă fiind o operaţie arbitrară, în sensul că
operaţia de separare a părţii nu ţine cont de limitele acesteia, oricâte părţi s-ar separa şi
oricare ar fi forma părţii.
Relaţia materie / obiect este una intimă; fără materia componentă, obiectul îşi
pierde identitatea: o maşină este construită obligatoriu dintr-un material, cel mai adesea,
din metal.
Faza reprezintă o parte precisă a unui proces care este structurat în mai multe faze
semnificative: introducerea, de exemplu, este o etapă preliminară a unei prezentări.
Dacă faza poate fi separată de un proces, caracteristica este o parte (o
subactivitate) obligatorie a unei activităţi, aşa cum este plata pentru activitatea de
cumpărare.
Se poate vorbi, de asemenea, de o „compunere spaţială” a unui întreg. Un anumit
loc face parte dintr-un spaţiu mai larg (vezi exemplele de la (24)). În cazul acestui tip de
meronimie, partea (locul) nu este separabilă de întreg (spaţiul).
În mod similar, pe axa temporală, o unitate de timp face parte inerent dintr-o
perioadă mai întinsă: copilărie / viaţă, minut / oră.
19
Vezi Lecolle 1998, p. 42.
8
Descrierea tipurilor de meronimie în funcţie de trăsăturile părţilor –
[±Funcţional], [±Similar], [±Separabil], [±Simultan], propuse de Winston et al. 1987 se
prezintă în următorul tabel20:
Relaţii Exemple Funcţional Similar Separabil Simultan

element volan/maşină + - + +
component/obiect
membru/colectiv copac/pădure - - + +
porţiune/masă bucată de pâine/pâine - + + +
materie/obiect metal/maşină - - - +
fază/proces introducere/prezentar + - + -
e
caracteristică/activitate plată/cumpărare + - - -
loc/spaţiu (zonă) oază/deşert - + - +

Cruse 1986 propune câteva teste pe care meronimia trebuie să le satisfacă. Primul
test propus cuprinde două cadre. Primul cadru corespunde formulei:
(A) Un Y are X (unde X este un plural sau un singular).
Exemplele lui Cruse răspund acestui test:
(25) O mână are degete.

(26) Un pian are o claviatură.
(27) O maşină are roţi.
(28) Un ferăstrău are dinţi.
(29) O carte are pagini.
Acest cadru însă este valabil şi pentru construcţii precum (30)-(31), care nu pot fi
analizate ca exprimând o relaţie parte–întreg:
(30) O soţie are un soţ.

20
Cf. Winston – Chaffin – Hermann 1987, p. 421.
9
(31) Un sunet are o înălţime şi un volum21.
Partea a doua a acestor ultime două construcţii (are X) nu exprimă partea / părţile
din care este compus Y, ci reprezintă numai o anumită însuşire caracteristică a lui Y. În
exemplele date, soţie este un nume relaţional care se defineşte prin raportare la termenul
simetric – soţ, iar sunetul presupune o înălţime şi un volum, care, fiind caracteristici /
calităţi inerente ale sunetului, nu pot fi considerate părţi (detaşabile) ale acestuia. Desigur
că şi în construcţiile (30)-(31) s-ar putea vorbi de o însuşire caracteristică a lui Y dată
tocmai de componenţa acestuia (X).
Al doilea cadru al testului propus de Cruse este:
(A’) Un X face parte dintr-un Y.
Însă şi această formulă poate să corespundă unor construcţii a căror interpretare

nu se bazează pe o relaţie parte–întreg:
(32) A schimba scutecele face parte din viaţa unei mame22.

(33) Un cont semnificativ în bancă face parte din succesul lui la femei.
Prima parte a construcţiilor (32)-(33) reprezintă anumite caracteristici ale

termenului (referentului denumit de acest termen) din a doua parte (faptul de a schimba
scutecele este o caracteristică a vieţii femeii, contul semnificativ este un atu pentru
succesul la femei), şi nu părţi ale acestuia.
De altfel, se constată că atât (30)-(31), cât şi (32)-(33) nu corespund formulei
celuilalt test:
(34) *Un soţ face parte dintr-o femeie.

(35) *Un volum şi o tonalitate fac parte dintr-un sunet.
21
Exemplele sunt cele date de Cruse 1986, p. 161.
22
Presupunem aici elipsa numelui faptul care permite exprimarea relaţiei dintre infinitivul a schimba şi
numele viaţa: Faptul de a schimba scutecele face parte din viaţa unei mame. În mod normal, nu se
relaţionează două elemente aparţinând unor clase lexico-gramaticale diferite: un verb cu un substantiv, un
adjectiv cu un adverb etc.
10
(36) *Viaţa unei mame are a schimba scutecele.
(37) *Succesul lui la femei are un cont semnificativ în bancă.
Adevăratele meronime satisfac ambele cadre. Compară exemplele (25)-(29) cu:
(38) Un deget face parte dintr-o mână.

(39) Claviatura face parte dintr-un pian.
(40) Roţile fac parte dintr-o maşină.
(41) Dinţii fac parte dintr-un ferăstrău.
(42) Paginile fac parte dintr-o carte.
Cruse propune un alt test mai cuprinzător:
(B) Părţile unui Y includ X-ul (X-ii), Z-ul (Z-ii) etc.
Acest test este ilustrat de Cruse prin exemplele:
(43) Părţile unei flori includ sepalele, petalele, ...

(44) Părţile unui cuvânt includ rădăcina, ...
(45) Părţile unei uşi includ mânerul, broasca, ...
Diferenţele de rezultate obţinute între testul dublu precedent, care priveşte relaţia
strictă parte–întreg, şi ultimul test, care evidenţiază o familie de relaţii, sunt determinate,
arată Cruse, de doi factori: opţionalitate / necesitate şi congruenţă parţială.
În raport cu factorul opţionalitate / necesitate, lingvistul distinge patru variante:
(a) X este un meronim canonic al lui Y; Y este un holonim canonic al lui X (deget
– mână: între deget şi mână există o relaţie bilaterală necesară)
11
(b) X este un meronim canonic al lui Y; Y este un holonim facultativ al lui X (fung
– lichen: fungul poate trăi şi ca organism liber, asocirea lui cu o algă în forma unui lichen
fiind opţională23)
(c) X este un meronim facultativ al lui Y; Y este un holonim canonic al lui X
(editorial – ziar: ziarul poate să aibă sau să nu aibă editorial, însă editorialul face parte în
mod necesar dintr-un ziar)
(d) X este un meronim facultativ al lui Y; Y este un holonim facultativ al lui X
((facultatea de medicină (engl. medical school) – universitate))24.
Congruenţa totală dintre un meronim şi un holonim este evidenţiată de testul

dublu prezentat mai sus.
În raport cu factorul congruenţă, Cruse 1986 distinge câteva tipuri de relaţii de
noncongruenţă între un holonim şi un meronim, mai precis între un holonim şi un super-
meronim, un hipo-meronim, respectiv un semi-meronim.
În unele situaţii, meronimul este mai general decât holonimul. De exemplu,
unghie este super-meronimul lui deget de la picior, pentru că deget de la picior este
întotdeauna holonim al lui unghie, în timp ce unghie nu este întotdeuna meronim al lui
deget de la picior (unghia poate fi şi meronimul lui deget de la mână). În raport cu
unghie, deget de la picior este un hipo-holonim.
În alte situaţii, holonimul este „mai inclusiv” / mai cuprinzător decât meronimul
său. Astfel, floarea reprezintă super-holonimul sepalei, care este în raport cu primul
termen un hipo-meronim: floarea poate să aibă sau să nu aibă sepale, dar sepalele sunt
părţi componente numai ale florii25.
Un alt tip de relaţie de noncordanţă este acela în care X poate fi sau nu un
meronim (X este un semi-meronim). De exemplu, codiţă poate fi un meronim în raport cu
frunza sau în raport cu floarea. Codiţă este un semi-meronim al frunzei, pentru că nu
toate frunzele prezintă codiţă26.
23
Cf. definiţia din DEX a cuvântului lichen: „(la pl.) grup de plante inferioare al căror tal este compus
dintr-o ciupercă şi o algă aflate în simbioză”. Fungul reprezintă ciuperca din alcătuirea lichenului.
24
Variantele b, c şi d demonstrează caracterul asimetric al relaţiei parte–întreg.
25
Cf. definiţia din DEX pentru sepală: „fiecare dintre frunzele (modificate) care alcătuiesc caliciul unei
flori”.
26
Termenii ştiinţifici din biologie pentru codiţă a frunzei şi codiţă a florii sunt diferenţiaţi: peţiol, respectiv
peduncul. Am tradus termenul stalk prin codiţă (în engleză, termenul curent pentru codiţă este leafstalk):
12
4. MERONIMIA – RELAŢIE PARADIGMATICĂ UTILIZATĂ ÎN
LUCRĂRILE DE LEXICOGRAFIE ŞI DE TERMINOLOGIE ŞI ÎN
LINGVISTICA COMPUTAŢIONALĂ27
Metodele şi rezultatele analizelor efectuate în domeniul semanticii lexicale sunt

preluate de lucrările de lexicografie şi de cele dedicate studiului unor terminologii
circumscrise în cadrul lexicului unei limbi.
Ca şi celelalte relaţii paradigmatice – sinonimia, antonimia, hiponimia –,
meronimia reprezintă o modalitate de definire a cuvintelor. Definiţiile lexicografice
apelează adesea la această modalitate.
În următoarele definiţii din DEX – (46)-(53) şi (54)-(58) –, apare termenul parte,
respectiv ansamblu sau un cvasisinonim al fiecăruia (bucată, fragment, porţiune,
segment; colecţie, totalitate, mulţime), care explicitează relaţia parte–întreg dintre
cuvântul-intrare („partea” sau „întregul”) şi termenul care se găseşte în cadrul definiţiei
lexicografice28:
(46) acoperiş – „partea de deasupra care acoperă şi protejează o clădire de

intemperii”
(47) parter – „1. parte a unei clădiri situată la nivelul solului (sau puţin deasupra
lui); totalitatea încăperilor situate în această parte a clădirii. 2. parte a unei săli de
spectacole cuprinsă între scenă şi fundul sălii. 3. parte dintr-o grădină sau dintr-un parc
rezervată cultivării florilor sau a gazonului”
(48) butuc – „bucată dintr-un trunchi de copac tăiat şi curăţat de crengi”
(49) citat – „fragment dintr-o lucrare scrisă, reprodus întocmai şi de obicei cu
indicarea exactă a izvorului, în scopul de a întări şi a ilustra o idee sau o argumentare”
“Consider the relation between stalk and leaf; not all leaves have stalks, and flowers, as well as leaves, may
have stalks.”, cf. Cruse 1986, p. 164.
27
Urmărim în această secţiune să arătăm şi să exemplificăm maniera în care lexicografia, terminologia şi
lingvistica computaţională utilizează relaţia meronimică în descrierea cuvintelor şi a sensurilor acestora,
fără a intra în detalii de analiză specifice fiecăruia dintre cele trei domenii menţionate.
28
Într-o analiză componenţială a lexemelor, dedusă din definiţia lexicografică, se evidenţiază semul generic
pentru noţiunea de parte („parte”, „bucată”, „fragment”, „porţiune”, „segment”, „fracţiune”) sau pentru cea
de întreg („ansamblu”, „colecţie”, „totalitate”, „mulţime”).
13
(50) semiaxă – „porţiune dintr-o dreaptă mărginită de un punct şi formată din
toate punctele dreptei care se află într-o parte sau în cealaltă în raport cu originea”
(51) esofag – „segment al tubului digestiv cuprins între faringe şi stomac, prin
care trec alimentele înghiţite”
(52) fototecă – „colecţie de fotografii sau fotograme organizată pentru cercetări
sau în vederea folosirii lor în publicaţii”
(53) francatură – „ansamblul mărcilor poştale şi al ştampilelor aplicate pe o
corespondenţă”
Subtantivele care denumesc partea sau întregul beneficiază de definiţii

relaţionale. De exemplu, în definirea următoarelor substantive derivate, desemnând un
ansamblu (exemplele (54)-(46)) sau o parte (exemplele (57)-(58)), se trimite la cuvântul
care reprezintă baza derivării. Atunci când cuvântul-intrare este nume de ansamblu sau de
întreg, cuvântul-bază este nume al părţii (exemplele (54)-(56)) şi invers (exemplele (57)-
(58):
(54) gestică (< gest + -ică) – „ansamblu de gesturi folosite de un actor în

interpretarea unui rol ori în recitarea sau în lectura unei opere poetice”
(55) studenţime (< student + -ime) – „totalitatea studenţilor; mulţime de studenţi”
(56) stejăriş (< stejar + -iş) – „pădurice sau desiş de stejari”
(57) aripioară (< aripă + -ioară) – „parte mobilă a unei aripi de avion, care
serveşte pentru comandă şi control”
(58) gâtlej (< gâlt (înv. „gât” < sl.) + -ej) – „partea interioară a gâtului,
cuprinzând faringele cu esofagul şi laringele cu traheea”29.
Asemenea definiţii nu au structura aristotelică gen proxim + diferenţă specifică,

întrucât elementele definiţiei: parte, ansamblu, totalitate etc. nu pot fi considerate „gen”,
în consecinţă, nu pot fi luate drept arhilexeme30.
29
Atât definiţiile, cât şi etimologiile cuvintelor derivate sunt luate din DEX 1996. În MDA, etimologia lui
gâtlej este gât + -ej.
30
Vezi Picoche 1977, p. 138–146, care distinge definiţiile relaţionale de cele substanţiale, cele din urmă
comportând un gen proxim (reprezentat de un hiperonim sau de un arhilexem) şi o diferenţă specifică.
14
În cazul cuvântului polisemantic, relaţia de meronimie antrenează fie un sens al
acestuia, fie două sau mai multe sensuri, fiind, de aceea, preliminară operaţia de
dezambiguizare a sensurilor. În definiţia (47), se remarcă faptul că termenul parte intră în
descrierea fiecărui sens al cuvântului parter, în timp ce, în definiţia cuvântului brâu,
numai pentru pentru sensul 2 se poate stabili o relaţie meronimică:
(59) brâu – „1. cingătoare lată de lână, de piele, de mătase etc. pe care o poartă
ţăranii. 2. parte a corpului omenesc pe care o încinge brâul; mijloc. 3. ornament care
înconjoară uşile, ferestrele, faţadele etc. unei case. 4. şir, lanţ (muntos, deluros etc.)”
Meronimia reprezintă o modalitate de definire a unor termeni aparţinând unor

domenii specializate.
Săvulescu 2000 indică, printre alte modalităţi de definire a termenilor din
domeniul mineralogiei, şi relaţia de meronimie şi dă ca exemplu relaţia dintre holonimul
olivină şi comeronimele forsterit şi fayalit31. Numeroase definiţii ale unor termeni
aparţinând diverselor domenii de specialitate se bazează pe relaţia parte–întreg. De
exemplu, următorii termeni din domeniul biologiei – (60)-(63) – şi al chimiei – (64)-(65)
– sunt definiţi în DEX 1996, dicţionar de uz general, astfel32:
(60) globină – „(biol.) substanţă organică, care, împreună cu hemul, formează

hemoglobina”
(61) proteină – „substanţă organică alcătuită din carbon, hidrogen, oxigen, azot,
sulf etc., care intră în componenţa protoplasmei celulelor animale şi vegetale, îndeplinind
în organism funcţii variate fundamentale”
Definiţiile relaţionale, spune Picoche, sunt date cuvintelor–intrare care trimit la un cuvânt de bază, numit
cuvânt–rădăcină. Printre exemplele cărora li se aplică o astfel de definiţie, Picoche indică şi relaţia
întregului cu partea: hêtraie= ensemble de hêtres poussant sur le même terrain; aileron = extrémité de
l’aile d’un oiseau.
31
Vezi Săvulescu 2000, p. 133.
32
Ar fi interesant de comparat aceste definiţii cu cele date aceloraşi termeni în lucrări de specialitate
(cursuri universitare, tratate etc.), pentru a se observa dacă şi în ce măsură definiţiile se suprapun, ce
strategii se utilizează în definirea termenilor (obiectiv care ar fi însă numai tangenţial lucrării noastre). Un
asemenea exerciţiu de comparare a definiţiilor din lucrări de specialitate şi dicţionare de uz general este
prezentat de Săvulescu 2000, p. 119–147, care studiază terminologia mineralogică. În dicţionarele de uz
general (cum este DEX-ul), domeniul de specialitate căruia îi aparţine un cuvânt este indicat prin mărcile
diastratice (adică de notaţiile dintre paranteze de tipul: biol., med., chim. etc.) sau reiese din definiţia
lexicografică.
15
(62) nucelă – „partea centrală din ovulul unei plante fanerogame, în care se
găseşte sacul embrionar”
(63) plasmă – „parte lichidă a sângelui sau a limfei formată din apă, săruri,
protide, lipide, glucide, anticorpi etc.”
(64) hipofosfat – „sare a acidului hipofosforic”
(65) hipofosfit – „sare a acidului hipofosforos”
În lucrările de specialitate, în definirea riguroasă a termenilor ştiinţifici, se

apelează, de asemenea, la relaţia de meronimie, întrucât descrierea unui fenomen, a unei
substanţe, a unui organism etc. presupune referirea la caracteristicile, la funcţionarea, dar
şi, implicit, la componenţa acestora. Iată câteva exemple din domeniul chimiei, preluate
dintr-un curs de chimie bioorganică:
(66) Galactozil-ceramidul este glicosfingolipidul predominant din materia albă a

creierului şi măduvei spinării şi este o componentă caracteristică a mielinei.
(67) Acizii graşi sunt acizi organici monocarboxilici conţinând în molecula lor
cel puţin 4 (după alţi autori cel puţin 6) atomi de carbon. Acizii graşi au de regulă un
număr par de atomi de carbon în moleculă.
(68) Steroizii sunt un grup de compuşi înrudiţi structural, sunt larg răspândiţi în
organismele animale şi vegetale. Steroizii includ sterolii (compuşii hidroxilici de la care
provine şi denumirea de „steroid”), vitamina D, acizii biliari, un număr de hormoni
sexuali, hormonii cortexului suprarenalei, câteva hidrocarburi cancerigene, anumite
sapogenine etc.33
În unele definiţii, meronimia se întrepătrunde cu hiponimia. De exemplu, în

definiţiile de mai sus, substanţă organică reprezintă în raport cu globină un hiponim, dar
în raport cu hemoglobina, un meronim, fiind comeronimul lui hem. Aceeaşi sintagmă –
substanţă organică – este hiperonim al lui proteină şi în acelaşi timp un holonim pentru
carbon, hidrogen, oxigen, azot, sulf. La fel, hipofosfat şi hipofosfit sunt hiponime în
raport cu hiperonimul sare, dar meronime în raport cu holonimul acid hipofosforic,
33
Definiţiile (66)-(68) sunt preluate din Iga – Iga 1996.
16
respectiv acid hipofosforos; galactozil-ceramidul este hiponim pentru glicosfingolipid,
dar meronim pentru mielină; acizii graşi sunt hiponim pentru acizi organici
monocarboxilici, dar holonim pentru atomi de carbon; steroizii sunt hiponim pentru grup
de compuşi, dar holonim pentru vitamina D, acizii biliari, un număr de hormoni sexuali,
hormonii cortexului suprarenalei, câteva hidrocarburi cancerigene, anumite sapogenine.
Astfel de „întâlniri” între meronimie şi hiponimie ar putea fi dovada înrudirii
celor două relaţii de sens şi totodată a dificultăţii lor de deosebire netă (vezi despre dubla
interpretare a relaţiei dintre unele lexeme, ca relaţie de hiponimie şi ca relaţie de tip
parte–întreg, şi supra, 1., Meronimia – relaţie semantică de tip paradigmatic).
Semantica lexicală, al cărei obiectiv îl reprezintă descrierea sensului vehiculat de

lexic, oferă modele de analiză şi pentru lingvistica computaţională sau pentru TAL34.
Meronimia este o relaţie semantică cu care operează lingvistica computaţională în
organizarea materialului lexical într-o reţea semantică (alături de alte relaţii, precum
hiponimia, sinonimia, antonimia). Într-o reţea semantică de tip WordNet35, relaţia
meronimică este adecvată pentru modelarea unor tipuri de substantive 36. În WordNet sunt
utilizate meronimiile element component / obiect, membru / colectiv, materie / obiect
(vezi supra, 2.).
Exemplificăm relaţia ierarhică de meronimie / holonimie utilizată de WordNet
pentru cuvântul bathroom37:
34
TAL sau TALN este sigla pentru denumirea franceză “Le traitement automatique du langage (naturel)”;
vezi, de exemplu, utilizarea acestei sigle la Gayral 2007a.
35
Pentru descrierea componenţei şi a funcţionării reţelei semantice WordNet, creată (în 1985) şi dezvoltată
la Universitatea din Princeton de un grup de cercetători condus de psiholingvistul George Miller, vezi, de
exemplu, Barbu Mititelu 2004, p. 643–644: “WordNet este un graf orientat şi etichetat, ale cărui noduri
sunt mulţimi de sinonime numite sinseturi (engl. synset, prescurtare de la synonyms set “mulţime de
sinonime”), iar arcele marchează relaţii semantice existente între noduri. O caracteristică ambiţioasă a
acestei reţele este faptul că organizează materialul lexical în funcţie de sensurile cuvintelor, nu de formele
lor”. Vezi pentru o prezentare a relaţiilor care structurează clasele lexico-gramaticale pe care le conţine
WordNet: substantivul, verbul, adjectivul (adverbul doar se menţionează, fără a se analiza separat), cu
exemple, şi Gayral 2007b. Vezi, de asemenea, pentru prezentarea reţelei semantice WordNet şi a relaţiilor
semantice din WordNet, documentul disponibil pe site-ul phobos.cs.unibuc.ro/roric/Ro/aboutwn.html:
Roric-Ling Ce este WordNet.
36
Pe lângă meronimie, alte relaţii importante în organizarea substantivelor sunt hiponimia şi sinonimia. Aşa
cum arată Barbu Mititelu 2004, p. 645 (referindu-se la modelarea adjectivelor într-o reţea semantică de tip
WordNet, pentru care este relevantă relaţia de antonimie, dar şi sinonimia şi similaritatea), „în organizarea
reţelei semantice pentru fiecare parte de vorbire se încearcă modelarea psiholingvistică a felului în care
mintea omenească stochează informaţia lexico-semantică”.
37
Exemplul este preluat din WordNet 3.0. online, site-ul http://wordnet.princeton.edu/. Indicaţia pentru
„S:” este Show Synset (semantic) relations. Am selectat sinsetul 1 al substantivului polisemantic roof şi
17
(69) Noun
• S: (n) bathroom, bath (a room (as in a residence) containing a bathtub or shower

and usually a washbasin and toilet)
• S: (n) toilet, lavatory, lav, can, john, privy, bathroom (a room or building
equipped with one or more toilets)
Primul sinset pe care îl selectăm este: bathroom1, bath6.
Pentru bath, etapa preliminară este de separare a substantivului de verb, apoi de

stabilire a sinseturilor pentru fiecare dintre aceste părţi de vorbire, după cum urmează:
Noun
• S: (n) bath (a vessel containing liquid in which something is immersed (as to

process it or to maintain it at a constant temperature or to lubricate it)) "she
soaked the etching in an acid bath"
• S: (n) bath (you soak and wash your body in a bathtub) "he has a good bath
every morning"
• S: (n) bathtub, bathing tub, bath, tub (a relatively large open container that you
fill with water and use to wash the body)
• S: (n) bath (an ancient Hebrew liquid measure equal to about 10 gallons)
• S: (n) Bath (a town in southwestern England on the River Avon; famous for its
hot springs and Roman remains)
Verb
• S: (v) bathe, bath (clean one's body by immersion into water) "The child should
bathe every day"
relaţiile semantice care ne interesează, meronimia / holonimia, în special, şi hiponimia / hiperonimia.
18
Pentru sinsetul bathroom1, bath6 se utilizează relaţiile part meronym şi part
holonym (dar şi relaţia ierarhică direct hypernym / inherited hypernym / sister term)38:

o part meronym
• S: (n) bathtub, bathing tub, bath, tub (a relatively large open
container that you fill with water and use to wash the body)
• S: (n) shower stall, shower bath (booth for washing yourself,
usually in a bathroom)
• S: (n) toilet, can, commode, crapper, pot, potty, stool, throne (a
plumbing fixture for defecation and urination)
• S: (n) washbasin, handbasin, washbowl, lavabo, wash-hand basin
(a basin for washing the hands (‘wash-hand basin’ is a British
expression))
o part holonym
• S: (n) dwelling, home, domicile, abode, habitation, dwelling house
(housing that someone is living in) "he built a modest dwelling
near the pond"; "they raise money to provide homes for the
homeless"
Relaţia part meronym se organizează în 4 sinseturi:
S1 – bathub:1, bathing tub:1, bath:3, tub:1, având toate definiţia „a relatively large
open container that you fill with water and use to wash the body”.
S2 – shower stall:1, shower bath:1, ambele cu definiţia “booth for washing
yourself, usually in a bathroom”.
S3 – toilet:2, can:5, commode:1, crapper:1, pot:2, potty:1, stool:4, throne:2, toate
cu definiţia „a plumbing fixture for defecation and urination”.
38
Incluziunea părţii într-un întreg şi incluziunea altei părţi în această parte denotă caracterul recursiv al
relaţiei parte–întreg în cazul unor substantive.
19
S4 – washbasin:2, handbasin:1, washbowl:2, lavabo:1, wash-hand basin:1, cu
definiţia “a basin for washing the hands (‘wash-hand basin’ is a British expression)”.
Pentru fiecare dintre elementele unuia dintre cele 4 sinseturi, este de aşteptat ca
bathoroom să reprezinte holonimul39. Prin urmare, în configuraţia unui astfel de element
va apărea relaţia part holonim. De exemplu, pentru bathub1, va apărea sinsetul S: (n)
bathroom1, bath6 (“a room (as in a residence) containing a bathtub or shower and usually
a washbasin and toilet”).
Relaţia part holonym se organizează într-un singur sinset:
S: dwelling:1, home:2, domicile:2, abode:2, habitation:2, dwelling house:1,
cu definiţia şi exemplele următoare: „housing that someone is living in” – "he built a
modest dwelling near the pond"; "they raise money to provide homes for the homeless".
Pentru fiecare element din sinset, bathroom este meronimul. Aceasta înseamnă că
pentru un astfel de elemet al sinsetului va apărea relaţia subordonată part meronym. De
exemplu, pentru dwelling1, va apărea sinsetul S: (n) bathroom, bath (“a room (as in a
residence) containing a bathtub or shower and usually a washbasin and toilet”).
Exemplul dat arată că relaţia de meronimie / holonimie este o relaţie de
subordonare între sinseturi.
Următorul exemplu ilustrează numai relaţia semantică part holonim40:
(70) Noun
• S: (n) trouser, pant ((usually in the plural) a garment extending from the waist to
the knee or ankle, covering each leg separately) "he had a sharp crease in his
trousers"
39
Acest fapt presupune ca relaţia de meronimie / holonimie să fie simetrică: X este o parte a lui Y, deci Y
este întregul care conţine partea.
40
Exemplul este preluat, de asemenea, din WordNet 3.0. online, site-ul http://wordnet.princeton.edu/.
20
• S: (n) trouser (a garment (or part of a garment) designed for or relating to
trousers) "in his trouser's pocket"; "he ripped his left trouser on the fence"
Primul sinset este :
S: trouser:1, pant:2.
Relaţiile semantice subordonate acestui sinset sunt:

direct hyponym / full hyponym
part meronym
direct hypernym / inherited hypernym / sister term
Relaţia part meronym cuprinde sinseturile:
• S: (n) hip pocket (a pocket in rear of trousers)

• S: (n) lap, lap covering (the part of a piece of clothing that covers
the thighs) "his lap was covered with food stains"
• S: (n) leg (a cloth covering consisting of the part of a pair of
trousers that covers a person's leg)
• S: (n) pant leg, trouser leg (the leg of a pair of trousers)
• S: (n) seat (the cloth covering for the buttocks) "the seat of his
pants was worn through"
• S: (n) slide fastener, zip, zipper, zip fastener (a fastener for locking
together two toothed edges by means of a sliding tab)
• S: (n) trouser (a garment (or part of a garment) designed for or
relating to trousers) "in his trouser's pocket"; "he ripped his left trouser on
the fence"
• S: (n) trouser cuff (a cuff on the bottoms of trouser legs)
21
II. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG (MERONIMIA) – RELAŢIE
SEMANTICĂ LEXICALĂ
4. PRELIMINARII
8. MERONIMIA – RELAŢIE PARADIGMATICĂ UTILIZATĂ ÎN LUCRĂRILE DE
LEXICOGRAFIE ŞI DE TERMINOLOGIE ŞI ÎN LINGVISTICA COMPUTAŢIONALĂ
9. CONCLUZII
1. PRELIMINARII
În acest capitol ne propunem, fără a intra în detalii care ar presupune un studiu

separat şi aprofundat în domeniul semanticii lexicale, să semnalăm câteva aspecte privind
analiza şi rolul meronimiei (al relaţiei parte–întreg) în structurarea vocabularului.
Meronimia va fi privită aici în ansamblul relaţiilor paradigmatice şi sintagmatice care
organizează vocabularul: sinonimia, antonimia, hiponimia şi colocaţiile. Analiza
manifestărilor gramaticale, sintactico-semantice, ale relaţiei meronimice va constitui
obiectul capitolului III. Relaţia sintactico-semantică şi relaţiile sintactico-semantice
înrudite cu relaţia parte–întreg, ca şi al unor părţi din alte capitole ale lucrării (de
exemplu, capitolul IV. Relaţia în grupul verbal, ……).
Înainte de a analiza meronimia, este necesar să precizăm termenii care sunt în
prim-planul acestui capitol, şi anume meronimia şi holonimia.
Termenul meronimie apare pentru prima oară la Cruse 1986, pentru a desemna
relaţia lexicală parte–întreg. Este un termen compus cu ajutorul prefixoidului mero- care
vine din grecescul meros „parte”41.
Inversul relaţiei de meronimie este relaţia de holonimie, adică relaţia întreg–parte.
Termenul holonimie este un compus cu prefixoidul holo- care vine din grecescul holos
„întreg”.
Precizăm că termenul meronimie va fi utilizat în lucrarea noastră numai cu
referire la relaţia lexicală parte–întreg, în timp ce sintagma relaţie parte–întreg va fi
utilizată într-o manieră generală pentru a indica atât o relaţie lexicală (caz în care este
echivaelntă cu termenul meronimie), cât şi o relaţie sintactico-semantică.
Capitolul de faţă va avea ca obiect numai relaţia lexicală parte–întreg sau
meronimia.
41
Un termen înrudit formal şi semantic cu meronimie este mereologie, care denumeşte teoria raportului
dintre parte şi întreg, teorie fondată de logicianul polonez Stanisław Leśniewski.
22
Unităţile lexicale ale unei limbi intră în relaţii de sens paradigmatice (de
substituţie) şi sintagmatice (de înlănţuire)42. Relaţiile paradigmatice sunt: sinonimia,
antonimia, hiponimia şi meronimia43, iar relaţiile sintagmatice sunt colocaţiile.
Relaţiile paradigmatice sunt de identitate (sinonimia44), de opoziţie45 (antonimia)
şi de incluziune (hiponimia şi meronimia)46. Spre deosebire de sinonimie şi antonimie,
hiponimia şi meronima sunt relaţii ierarhice, desemnând relaţia subtip–tip/specie–gen,
respectiv relaţia parte–întreg.
Relaţiile sintagmatice sunt ilustrate de colocaţii, adică de sintagme care, fără a fi
asocieri complet libere de cuvinte (precum stradă frumoasă, plăcerea de a citi), sunt
semantic transparente, fiecare cuvânt component reprezentând un constituent semantic al
sintagmei; ex.: vreme bună, ploaie torenţială, burniţă slabă, vânt puternic47.
42
Termenii paradigmatic şi sintagmatic sunt înţeleşi în perspectiva gramaticii structuraliste, potrivit căreia
orice unitate lingvistică (fonem, morfem, cuvânt, sintagmă, propoziţie) se poate angaja deopotrivă în relaţii
paradigmatice şi sintagmatice, relaţii care sunt definitorii pentru unitatea lingvistică respectivă. Vezi şi
Pană Dindelegan 2001, în DSL, paradigmatic, sintagmatic.
43
Printre relaţiile de sens paradigmatice ar putea fi indicată şi relaţia de omonimie, caracterizată negativ,
prin faptul că sensurile cuvintelor omonime, identice ca formă, sunt total diferite. Nu luăm în discuţie
monosemia şi polisemia care privesc sensul, respectiv sensurile (şi relaţia dintre sensurile) aceluiaşi cuvânt.
44
Vezi pentru analiza relaţiei de sinonimie, Lyons 1995 (1968), p. 499–507. Este preliminară în analiza
sinonimiei distincţia făcută de Lyons între sinonimia în sens restrâns şi sinonimia în sens larg, după cum
unităţile lexicale au acelaşi sens sau prezintă fiecare anumite nuanţe de sens.
45
Lyons 1995 (1968), p. 515–525, subordonează relaţiei de opoziţie trei relaţii: complementaritatea,
antonimia şi conversia. Doi termeni sunt complementari dacă negarea unuia implică afirmarea celuilalt: ~x
⊃ ~y şi y ⊃ ~x (Ion nu este căsătorit. implică Ion este celibatar. şi Ion este căsătorit. implică Ion nu este
celibatar.). În schimb, în cazul antonimelor (care trebuie să fie comparabile în raport cu o proprietate, care
proprietate este predicată în grade diferite: mai mare pentru un membru al relaţiei, mai mic pentru celălalt),
este valabilă numai implicaţia: y ⊃ ~x (Ion este bun. implică negarea propoziţiei Ion este rău., în vreme ce
Ion nu este bun. nu implică negarea propoziţiei Ion este rău.). Doi termeni sunt converşi când apar în
contexte simetrice: a vinde – a cumpăra (X a cumpărat ceva de la Y. implică Y a vândut ceva lui X.), soţ –
soţie (X este soţul lui Y. implică Y este soţia lui X.).
46
Pentru definirea sinonimiei, antonimie şi hiponimiei, vezi şi Bidu Vrănceanu 2001, în DSL, sinonimie,
antonimie, hiponimie (termenul meronimie nu este cuprins în DSL). Pentru o analiză detaliată a sinonimiei
şi a antonimiei în limba română (analiză componenţială, analiză contextuală, analiză stilistică), vezi şi Bidu
Vrănceanu – Forăscu 1984, p. 65–153. O sinteză mai nouă asupra interpretărilor date sinonimiei se găseşte
în Barbu Mititelu 2005, p. 301–315, unde se discută şi despre utilizarea sinonimiei, ca modalitate de
organizare a materialului lexical, într-o reţea semantică de tip WordNet. Despre relaţia de antonimie
utilizată într-o reţea semantică de tip WordNet, deci în perspectiva lingvisticii computaţionale, vezi, de
asemenea, Barbu Mititelu 2004, p. 643–650, unde se operează, pentru analiza adjectivelor descriptive, cu
sintagmele antonimie directă şi antonimie indirectă.
47
Exemplele de colocaţii sunt cele date de Cruse 1986, p. 40. Cruse 1986, p. 37–48, face distincţia între
colocaţii şi expresii idiomatice: o colocaţie este o secvenţă de elemente compatibile, frecvent coocurente, a
cărei semnificaţie poate fi reconstruită plecând de la sensul componentelor sale; în schimb, expresia
idiomatică reprezintă o expresie al cărei sens nu poate fi reconstruit pornind de la sensul elementelor sale
componente (expresia idiomatică este opacă din punct de vedere semantic; ex.: a lua peste picior – engl. to
pull someone’s leg, a-i tăia craca cuiva de sub picioare – engl. to cook someone’s goose, a da colţul –
engl. to kick the bucket etc.). Unii specialişti în semantica lexicală consideră şi grila de roluri (structura
argumentală) drept o relaţie semantică sintagmatică, alături de colocaţii (vezi, de exemplu, Gayral 2007;
pentru Tutin 2007, colocaţiile, reprezentând relaţiile sintagmatice, împreună cu relaţiile paradigmatice –
sinonimia, hiperonimia, meronimia, antonimia –, oferă informaţii semantice interlexicale, iar
descompunerea sensului şi structura argumentală oferă informaţii semantice intralexicale). Vezi şi Bidu
Vrănceanu 2001, în DSL, colocaţie.
23
Dintre toate aceste relaţii, importante în organizarea vocabularului, ne vom opri
asupra relaţiei de incluziune. Aşa cum am arătat, atât hiponimia48, cât şi meronimia se
bazează pe acest tip de relaţie, însă într-un mod diferit.
Referindu-se la relaţia de hiponimie, Lyons 1995 (1968) arată că incluziunea
„unui termen mai specific într-unul mai general a fost formalizată de unii semanticieni
folosind logica claselor: clasa de entităţi la care se face referinţă prin cuvântul floare este
mai largă şi include clasa de entităţi la care se face referinţă prin cuvântul lalea; clasa de
entităţi care pot fi descrise corect ca fiind stacojii este inclusă în clasa de entităţi care sunt
corect descrise ca roşii ş.a.m.d.”49 Hiponimia reprezintă deci relaţia dintre un termen
specific, numit hiponim, şi un termen mai general, numit hiperonim.
Relaţia de meronimie indică o relaţie ierarhică, de includere a
părţii/părţilor într-un întreg.
Noţiunea de bază, marcată, a relaţiei meronimice este partea. Trăsăturile inerente
ale părţii dau informaţii despre trăsăturile semantico-referenţiale ale întregului, despre
relaţia pe care aceasta o are cu întregul sau cu părţile-surori.
Cruse 1986 distinge între noţiunea de parte şi cea de bucată50. Spre deosebire de
bucată, partea se caracterizează prin autonomie, limite nonarbitrare şi printr-o funcţie
determinată. Pentru a ilustra distincţia, Cruse porneşte de la un exemplu: dacă o maşină
de scris ar fi tăiată cu un bonfaier, aceasta s-ar transforma în bucăţi, şi nu în părţi.
Diferenţele dintre parte şi bucată sunt sistematice. Dacă o bucată face parte obligatoriu
dintr-un întreg, partea poate fi şi autonomă (de exemplu, roata unei maşini). Dacă bucata
are limite arbitrare, partea are limite „motivate” (de exemplu, coapsa este delimitată de
şold şi de genunchi). Dacă bucata nu are o funcţie (sau nu are o funcţie precisă), partea
are o funcţie determinată (de exemplu, ochii folosesc pentru vedere, frâna, pentru oprire).
Compararea celor două noţiuni presupune, evident, şi existenţa unor trăsături
comune, iar Cruse consideră că acestea sunt stabilitatea topologică (forma stabilă) şi
continuitatea spaţială; de asemenea, ambele presupun o relaţie topologică determinată cu
întregul, pe de o parte, şi cu părţile-surori, pe de altă parte.
Aşa cum arată Cruse 1986, relaţia dintre corpul uman şi părţile sale componente
este considerată prototipică pentru ierarhia parte–întreg51:
corp
cap gât trunchi braţ picior
antebraţ mână
palmă deget
48
Inversul relaţiei de hiponimie este relaţia de hiperonimie.
49
Vezi Lyons 1995 (1968), p. 507. Lyons 1995 (1968), p. 507–514, face distincţia între hiponimie şi
incompatibilitate. Incompatibilitatea implică o relaţie de contradiţie între propoziţii. Termenii roşu,
verde/albastru, alb, galben etc. sunt incompatibili pentru că propoziţia care îl conţine pe unul se află în
relaţie de contradicţie cu propoziţia care îl conţine pe celălalt, ca în exemplul (dat în Lyons 1995 (1968), p.
512): Maria purta o pălărie roşie. vs Maria purta o pălărie verde / albastră, albă, galbenă etc.
50
Vezi Cruse 1986, p. 157–159.
51
Vezi Cruse 1986, p. 157.
24
Dacă hiponimia este o relaţie de incluziune tranzitivă (ceea ce înseamnă că
legătura specie–gen este una fixă, neechivocă):
(1) prepelicar cu păr lung – câine – animal.
în schimb, meronimia poate fi tranzitivă (2) sau intranzitivă (3)52:
(2)a. Jacheta are mâneci.

b. Mânecile au manşete.
c. Jacheta are manşete.
(3)a. Casa are o uşă.

b. Uşa are un mâner.
c. ?Casa are un mâner.
Comparând cele două seturi de exemple – (2)-(3) –, Cruse observă că, faţă de
manşetă, al cărei domeniu funcţional este generalizat (funcţia unei manşete este
decorativă atât pentru mânecă, cât şi pentru jachetă), mâner are un domeniu funcţional
restrâns (funcţia mânerului – de a permite manevrarea unui obiect cu mâna – este valabilă
numai pentru un nivel al ierarhiei, şi anume în raport cu uşa, nu şi cu casa.)53. Mânerul
poate avea mai multe domenii funcţionale, de aceea, domeniul funcţional al lui mâner
este determinat numai într-un context specific. Propoziţia (3)c este greu acceptabilă din
cauza faptului că mâner nu reprezintă o parte integrantă (engl. integral part) a uşii, ci un
ataşament. Un test pe care îl dă Cruse pentru a diferenţia partea integrantă de ataşament
priveşte posibilitatea acestora de asociere cu anumite predicate. O parte integrantă se
asociează cu un predicat cu care se poate asocia şi întregul, în timp ce un ataşament nu se
asociază (în mod necesar) cu acelaşi predicat ca întregul. Exemplele lui Cruse
demonstrează această deosebire:
(4) I-am atins cotul. implică I-am atins braţul.

(5) Piciorul mesei a fost distrus. implică Masa a fost distrusă.
(6) Avea arsuri la degete. implică Avea arsuri la mâini.
(7) Uşa era curată, dar mânerul era murdar.
Nu este exclus însă ca şi partea integrantă să se asocieze cu alt predicat decât cel
al întregului:
(8) Braţul său nu era rănit, dar avea arsuri la mână.
52
Compararea hiponimiei cu relaţia lexicală parte–întreg sub aspectul caracterului lor tranzitiv/intranzitiv
este semnalată şi de Lyons 1977, I, p. 312.
53
Cele două serii de exemple sunt discutate şi de Lyons 1977, I, p. 312–313.
25
Prin urmare, relaţia de meronimie este tranzitivă atunci când părţile sunt
integrante. Sau, aşa cum spune Cruse: dacă X este o parte integrantă a lui Y, atunci o
parte a lui X va fi considerată, de asemenea, parte a lui Y54.
Comparând cele două relaţii ierarhice, hiponimia şi relaţia parte–întreg, Lyons

1977 arată că diferenţa dintre acestea este clară când lexemele implicate sunt substantive
care denotă obiecte fizice discrete, de tipul braţ–corp, roată–bicicletă (vezi infra). În
schimb, în cazul masivelor, abstractelor şi al unor verbe, precizează Lyons, diferenţa nu
mai este evidentă55.
Relaţia dintre aur şi substanţă, de exemplu, poate fi analizată ca o relaţie de
hiponimie, dar şi ca o relaţie de tip parte–întreg:
(9) Această substanţă este aur.

(10) Această substanţă este compusă din aur.
(11) Această substanţă are aur în ea.
În schimb, imposibilitatea unor formulări precum (12)-(13) demonstrează că

relaţia dintre animal şi vacă este în mod cert una de hiponimie, iar relaţia dintre corp şi
braţ, una de tip parte–întreg:
(12) *Acest animal este compus dintr-o vacă (şi alte mamifere).
(13) *Acest corp este un braţ.
În cazul abstractelor onestitate şi virtute, se poate vorbi, de asemenea, arată

Lyons, despre o relaţie de hiponimie (onestitatea fiind un tip de virtute), dar şi de o
relaţie de tip parte–întreg (onestitatea fiind o parte din virtute)56:
(14) Onestitatea este o virtute.

(15) Virtutea cuprinde onestitatea, modestia, curajul etc.
Pentru a demonstra dubla posibilitate de interpretare a unor relaţii între lexeme, ca

hiponimie şi ca parte–întreg, Lyons dă şi exemple cu verbe care exprimă activităţi:
(16) X poate coase.

(17) X poate împunge cu acul.
(18) X poate tivi.
(19) X poate însăila57.
Astfel, a împunge cu acul, a tivi, a însăila pot reprezenta hiponime ale verbului a
coase, dar şi părţi ale activităţii exprimate de verbul a coase.
54
Vezi pentru explicarea caracterului tranzitiv sau intranzitiv al meronimiei, Cruse 1986, p. 165–168.
55
Vezi Lyons 1977, I, p. 314–315.
56
Vezi Lyons 1977, I, p. 314.
57
Exemplele (9)-(13) şi (16)-(19) sunt cele date de Lyons 1977, I, p. 314–315.
26
Relaţia de meronimie asociază un meronim şi un holonim, respectiv termenul care

denumeşte partea şi termenul care denumeşte întregul. Relaţiile posibile de tip parte–
întreg stabilite în Winston et al. 1987 şi Chaffin et al. 1988 sunt şapte58 (tipurile (21)-
(27)), la care adăugăm două – parte a corpului/corp (tipul (20)) şi subperioadă/perioadă
(tipul (28)):
(20) parte a corpului/corp: nas/corp, ochi/corp

(21) element component/obiect: acoperiş/casă, capitol/carte, volan/maşină59
(22) membru/colectiv: floare/buchet, copac/pădure
(23) porţiune/masă: fulg/zăpadă, bucată de pâine/pâine
(24) materie/obiect: metal/maşină
(25) fază/proces: introducere/prezentare
(26) caracteristică/activitate: plată/cumpărare
(27) loc/spaţiu (zonă): oază/deşert, Vârful Omu/Masivul Bucegi
(28) subperioadă/perioadă: copilărie/viaţă, minut/oră60.
Diferitele tipuri de meronimie conceptualizează într-un mod propriu organizarea

părţilor în constituirea întregului.
Relaţiile parte a corpului/corp şi element component/obiect seamănă destul de
mult, în sensul că ambele sunt relaţii structurale şi funcţionale. Fiecare parte are locul şi
rolul său în structurarea şi funcţionarea întregului: nasul foloseşte la miros, ochii folosesc
la vedere, picioarele, la mers, urechile pentru auz ş.a.m.d.; acoperişul este o parte a casei
care o acoperă şi o protejează de intemperii, capitolele sunt părţile esenţiale ale unei cărţi
care structurează conţinutul acesteia, volanul este indispensabil pentru conducerea unei
maşini ş.a.m.d. Ceea ce deosebeşte cele două relaţii este caracterul animat sau nonanimat
al întregului.
În cazul relaţiei membru/colectiv, în schimb, structura şi funcţia părţii nu sunt
precise. Anumite substantive care denumesc un colectiv (i.e. substantivele colective)
precizează însă numărul unităţilor componente (cvartet, duzină, treime etc.). Membrul
prezintă o relativă autonomie în raport cu colectivul din care face parte. Aşa cum arată
Lecolle 1998, „în cazul numelor colective, membrul este întotdeauna izolabil referenţial
şi lexical. În plus, Nmembru există independent de Ncolectiv: exprimându-ne în termeni
58
Vezi Winston – Chaffin – Herrmann 1987, p. 421 şi Chaffin – Herrmann – Winston 1988, p. 20, apud
Marc Van Campenhoudt 1996; apud Lecolle 1998, p. 46; apud Kleiber 2001, p. 279; vezi şi clasificarea
tipurilor de meronimie prezentată pe site-ul
Objet. Relations de Composition), având aceeaşi sursă. / SAU INDIC ART. DACĂ ÎL GĂSESC. Unele
dintre aceste tipuri de meronimie sunt menţionate sau sunt sugerate şi de Cruse 1986, p. 172–177.
59
Printre exemplele date de Winston et al. 1987 pentru relaţia element component/obiect, se găseşte şi
relaţia dintre biserică şi sat. Suntem de acord însă cu aprecierea lui Kleiber 2000, p. 30, că acest exemplu
ilustrează, de fapt, o relaţie locativă; vezi şi capitolul III Relaţia sintactico-semantică parte–întreg şi
relaţiile sintactico-semantice înrudite cu relaţia , 3.
60
Acest ultim tip este sugerat şi de Cruse 1986, p. 172: „[…] se poate vorbi şi de părţi ale unor entităţi
nonconcrete, precum evenimente, acţiuni, procese, stări, precum şi ale unor noţiuni abstracte nominale, ca
adolescenţă şi curaj.”
27
de meronimie, partea nu este, în principiu, definită pornind de la întreg”61. Relaţia dintre
membru şi colectiv se detaşează de toate celelalte relaţii meronimice, în care partea este
intim legată de întreg, tocmai datorită autonomiei părţii/membrului în raport cu
întregul/colectivul, iar acest fapt are consecinţe în plan gramatical (vezi capitolul III.
Relaţia sintactico-semantică parte–întreg şi relaţiile sintactico-semantice înrudite cu
relaţia , 2.1., 2.5.).
Spre deosebire de relaţiile descrise mai sus, în care partea indică un referent
izolabil, în cazul relaţiei porţiune/masă, atât partea, cât şi masa se caracterizează prin
omogenitate, separarea unei părţi dintr-o masă fiind o operaţie arbitrară, în sensul că
operaţia de separare a părţii nu ţine cont de limitele acesteia, oricâte părţi s-ar separa şi
oricare ar fi forma părţii.
Relaţia materie/obiect este una intimă; fără materia componentă, obiectul îşi
pierde identitatea: o maşină este construită obligatoriu dintr-un material, cel mai adesea,
din metal.
Faza reprezintă o parte precisă a unui proces care este structurat în mai multe faze
semnificative: introducerea, de exemplu, este o etapă preliminară a unei prezentări.
Dacă faza poate fi separată de un proces, caracteristica este o parte (o
subactivitate) obligatorie a unei activităţi, aşa cum este plata pentru activitatea de
cumpărare.
Se poate vorbi, de asemenea, de o „compunere spaţială” a unui întreg. Un anumit
loc face parte dintr-un spaţiu mai larg (vezi exemplele de la (27)). În cazul acestui tip de
meronimie, partea (locul) nu este separabilă de întreg (spaţiul).
În mod similar, pe axa temporală, o unitate de timp face parte inerent dintr-o
perioadă mai întinsă. Exemple precum copilărie/viaţă, minut/oră ilustrează o diviziune
temporală.
Descrierea tipurilor de meronimie în funcţie de trăsăturile părţilor în raport cu
întregul – [± Funcţional], [± Similar], [± Separabil], [± Simultan], propuse în Winston et
al. 1987 şi Chaffin et al. 1988 se prezintă în următorul tabel, completat cu relaţiile parte a
corpului/corp (tipul (20)) şi subperioadă/perioadă (tipul (28))62:
Relaţii Exemple Funcţional Similar63 Separabil Simultan

parte a corpului/corp nas/corp + - - +
element volan/maşină + - + +
component/obiect
Membru/colectiv copac/pădure - - + +
Porţiune/masă bucată de pâine/pâine - + + +
materie/obiect metal/maşină - - - +
fază/proces introducere/prezentar + - + -
e
caracteristică/activitate plată/cumpărare + - - -
loc/spaţiu (zonă) oază/deşert - + - +
61
Vezi Lecolle 1998, p. 42.
62
Cf. Winston – Chaffin – Herrmann 1987, p. 421 şi Chaffin – Herrmann – Winston 1988, p. 20, apud
Marc Van Campenhoudt 1996; apud Lecolle 1998, p. 46; apud Kleiber 2001, p. 279; vezi şi site-ul
Objet. Relations de Composition) / SAU INDIC ART. DACĂ ÎL GĂSESC.
63
Părţile similare cu întregul şi cu părţile-surori (cum sunt porţiunea în raport cu masa şi cu alte porţiuni,
locul în raport cu spaţiul şi cu alte locuri) sunt numite şi părţi homeomere (homeo- < gr. homoios
„asemănător”).
28
subperioadă/perioadă copilărie/viaţă - - - +
Cruse 1986 propune câteva teste pe care meronimia trebuie să le satisfacă64.

Primul test propus cuprinde două condiţii, dintre care prima corespunde formulei:
(A) Un Y are X-uri/un X (unde un X, un Y sunt interpretate generic).
Exemplele lui Cruse răspund acestui test:
(29) O mână are degete (engl. A hand has fingers.)65

(30) Un pian are o claviatură.
(31) O maşină are roţi.
(32) Un ferăstrău are dinţi.
(33) O carte are pagini.
Această condiţie însă este valabilă şi pentru construcţii precum (34)-(35), care nu
pot fi analizate ca exprimând o relaţie parte–întreg:
(34) O soţie are un soţ.

(35) Un sunet are o înălţime şi un volum66.
Partea a doua a acestor ultime două construcţii (are X) nu exprimă partea/părţile

din care este compus Y, ci numai o anumită însuşire caracteristică a lui Y. În exemplele
date, soţie este un nume relaţional care se defineşte prin raportare la termenul simetric –
soţ, iar sunetul presupune o înălţime şi un volum, care, fiind caracteristici/calităţi
inerente ale sunetului, nu pot fi considerate părţi (detaşabile) ale acestuia. Desigur că şi în
construcţiile (34)-(35) s-ar putea vorbi de o însuşire caracteristică a lui Y dată tocmai de
componenţa acestuia (X).
A doua condiţie a testului propus de Cruse este:
(A’) Un X face parte dintr-un Y (unde un X, un Y sunt interpretate generic).
Însă şi această formulă poate să corespundă unor construcţii, precum cele date de
Cruse – (36)-(37) –, a căror interpretare nu se bazează pe o relaţie parte–întreg:
(36) A schimba scutecele face parte din viaţa unei mame67.
64
Vezi Cruse 1986, p. 160–161.
65
Pentru deget, în engleză, se ştie, există două cuvinte: finger („deget de la mână”) şi toe („deget de la
picior).
66
Exemplele sunt cele date de Cruse 1986, p. 161.
67
Presupunem aici elipsa numelui faptul care permite exprimarea relaţiei dintre infinitivul a schimba şi
numele viaţa: Faptul de a schimba scutecele face parte din viaţa unei mame. În mod normal, nu se
relaţionează două elemente aparţinând unor clase lexico-gramaticale diferite: un verb cu un substantiv, un
adjectiv cu un adverb etc.
29
(37) Un cont semnificativ în bancă face parte din succesul lui la femei.
Prima parte a construcţiilor (36)-(37) reprezintă anumite caracteristici ale

termenului (referentului denumit de acest termen) din a doua parte (faptul de a schimba
scutecele este o caracteristică a vieţii femeii, contul semnificativ este un atu pentru
succesul la femei), şi nu părţi ale acestuia.
De altfel, se constată că atât (34)-(35), cât şi (36)-(37) nu corespund formulei
celeilalte condiţii:
(38) *Un soţ face parte dintr-o femeie.

(39) *Un volum şi o tonalitate fac parte dintr-un sunet.
(40) *Viaţa unei mame are a schimba scutecele.
(41) *Succesul lui la femei are un cont semnificativ în bancă.
Adevăratele meronime satisfac ambele condiţii. Compară exemplul (29) cu:
(42) Un deget face parte dintr-o mână. (engl. A finger is a part of the hand.)
Testul cuprinzând cele două condiţii exclude totuşi cazuri clare de relaţii :
(43)a. ?Un mâner este o parte a unei genţi.

b. ?O geantă are un mâner.
(44)a. O sepală este o parte a unei flori.
b. ?O floare are sepale.
(45)a. ?O rădăcină este o parte a unui cuvânt.
b. ?Un cuvânt are o rădăcină68.
Cruse propune un alt test mai cuprinzător, care acceptă cazurile de mai sus:
(B) Părţile unui Y includ X-ul (X-urile), Z-ul (Z-urile) etc.
Acest test este ilustrat de Cruse prin exemplele (care pot satisface şi formula: X şi
alte părţi ale lui Y):
(46) Părţile unei flori includ sepalele, petalele, ...

(47) Părţile unui cuvânt includ rădăcina, ...
(48) Părţile unei uşi includ mânerul, broasca, ...
Cruse ia în considerare trei factori responsabili de diferenţele de rezultate dintre

acest ultim test (care stabileşte o familie de relaţii) şi testul strict care priveşte relaţia .
Aceşti factori sunt: opţionalitatea/necesitatea, congruenţa şi existenţa unor sensuri
locale („sense-spectra with local senses”)69.
În raport cu factorul opţionalitate/necesitate, lingvistul distinge patru variante:
68
Exemplele (43)-(45) aparţin lui Cruse 1986, p. 161.
69
Vezi pentru descrierea acestor factori şi pentru exemple, Cruse 1986, p. 162–165.
30
(a) X este un meronim necesar al lui Y; Y este un holonim necesar al lui X (engl.
finger (deget) – hand (mână): între finger şi hand există o relaţie bilaterală necesară)70;
(b) X este un meronim necesar al lui Y; Y este un holonim facultativ al lui X (fung
– lichen: fungul poate trăi şi ca organism liber, asocierea lui cu o algă în forma unui
lichen fiind opţională71);
(c) X este un meronim facultativ al lui Y; Y este un holonim necesar al lui X
(editorial – ziar: ziarul poate să aibă sau să nu aibă editorial, însă editorialul face parte în
mod necesar dintr-un ziar);
(d) X este un meronim facultativ al lui Y; Y este un holonim facultativ al lui X
(facultatea de medicină – universitate)72.
Un alt factor care poate împiedica satisfacerea testului strict este congruenţa. În
cazul testului strict , congruenţa este totală (de exemplu, relaţia dintre finger şi hand).
În raport cu factorul congruenţă, Cruse distinge câteva tipuri de relaţii de
noncongruenţă între un holonim şi un meronim, mai precis între un holonim şi un super-
meronim, un hipo-meronim, respectiv un semi-meronim.
În unele situaţii, meronimul este mai general decât holonimul. De exemplu,
unghie este super-meronimul lui deget de la picior, pentru că deget de la picior este
întotdeauna holonim al lui unghie, în timp ce unghie nu este întotdeuna meronim al lui
deget de la picior (unghia poate fi şi meronimul lui deget de la mână). În raport cu
unghie, deget de la picior este un hipo-holonim.
În alte situaţii, holonimul este mai cuprinzător („more inclusive”) decât
meronimul său. Astfel, floarea reprezintă super-holonimul sepalei, care este în raport cu
primul termen un hipo-meronim: floarea poate să aibă sau să nu aibă sepale, dar sepalele
sunt părţi componente numai ale florii73.
Un alt tip de relaţie de noncongruenţă este acela în care X este un semi-meronim.
Frunzele, ca şi florile, au codiţe, dar sunt situaţii când acestea nu au codiţe. Codiţă
trebuie descris, spune Cruse, ca un semi-meronim al frunzei74.
Al treilea factor care intervine în aplicarea testului strict pentru meronimie este
existenţa unor sensuri locale („sense-spectra with local senses”). Exemplul utilizat de
Cruse este din nou cel al mânerului, care poate fi interpretat ca super-meronim al lui uşă,
din moment ce mânerul uşilor şi al sertarelor (având sensuri locale apropiate) se acceptă.
Nu este un sens supraordonat pentru toate utilizările mânerului, de aceea ar fi potrivit,
arată Cruse, să descriem mânerul ca meronim local al uşii. Relaţiile care presupun sensuri
locale depind şi pot diferi în funcţie de necesitate. Astfel, mânerul este meronim local
necesar al lingurii, dar meronim local facultativ al uşii.
70
Am tradus termenul engl. canonical (din sintagmele canonical meronym, canonical holonym) prin
necesar (meronim necesar, holonim necesar).
71
Cf. definiţia din DEX a cuvântului lichen: „(la pl.) grup de plante inferioare al căror tal este compus
dintr-o ciupercă şi o algă aflate în simbioză”. Fungul reprezintă ciuperca din alcătuirea lichenului.
72
Variantele (b), (c) şi (d) demonstrează caracterul asimetric al relaţiei parte–întreg.
73
Cf. definiţia din DEX pentru sepală: „fiecare dintre frunzele (modificate) care alcătuiesc caliciul unei
flori”.
74
Termenii ştiinţifici din biologie pentru codiţă a frunzei şi codiţă a florii sunt diferenţiaţi: peţiol, respectiv
peduncul. Am tradus termenul stalk prin codiţă (în engleză, termenul curent pentru codiţă este leafstalk):
„Consider the relation between stalk and leaf; not all leaves have stalks, and flowers, as well as leaves, may
have stalks.”, cf. Cruse 1986, p. 164.
31
5. MERONIMIA – RELAŢIE PARADIGMATICĂ UTILIZATĂ ÎN
LUCRĂRILE DE LEXICOGRAFIE ŞI DE TERMINOLOGIE ŞI ÎN
LINGVISTICA COMPUTAŢIONALĂ
Urmărim în această secţiune să arătăm şi să exemplificăm maniera în care

lexicografia, terminologia şi lingvistica computaţională utilizează relaţia meronimică în
descrierea cuvintelor şi a sensurilor acestora, fără a intra în detalii de analiză specifice
fiecăruia dintre cele trei domenii menţionate.
Metodele şi rezultatele analizelor efectuate în domeniul semanticii lexicale sunt
preluate de lucrările de lexicografie şi de cele dedicate studiului unor terminologii
circumscrise în cadrul lexicului unei limbi.
Ca şi celelalte relaţii paradigmatice – sinonimia, antonimia, hiponimia –,
meronimia reprezintă o modalitate de definire a cuvintelor. Definiţiile lexicografice
apelează adesea la această modalitate.
În următoarele definiţii din DEX – (49)-(53) şi (54)-(58) –, apare termenul parte,
respectiv ansamblu sau un cvasisinonim al fiecăruia (bucată, fragment, porţiune,
segment; colecţie, totalitate, mulţime), care explicitează relaţia parte–întreg dintre
cuvântul-intrare („partea” sau „întregul”) şi termenul care se găseşte în cadrul definiţiei
lexicografice75:
(49) acoperiş – „partea de deasupra care acoperă şi protejează o clădire de

intemperii”
(50) parter – „1. parte a unei clădiri situată la nivelul solului (sau puţin deasupra
lui); totalitatea încăperilor situate în această parte a clădirii. 2. parte a unei săli de
spectacole cuprinsă între scenă şi fundul sălii. 3. parte dintr-o grădină sau dintr-un parc
rezervată cultivării florilor sau a gazonului”
(51) butuc – „bucată dintr-un trunchi de copac tăiat şi curăţat de crengi”
(52) citat – „fragment dintr-o lucrare scrisă, reprodus întocmai şi de obicei cu
indicarea exactă a izvorului, în scopul de a întări şi a ilustra o idee sau o argumentare”
(53) semiaxă – „porţiune dintr-o dreaptă mărginită de un punct şi formată din
toate punctele dreptei care se află într-o parte sau în cealaltă în raport cu originea”
(54) esofag – „segment al tubului digestiv cuprins între faringe şi stomac, prin
care trec alimentele înghiţite”
(55) fototecă – „colecţie de fotografii sau fotograme organizată pentru cercetări
sau în vederea folosirii lor în publicaţii”
(56) francatură – „ansamblul mărcilor poştale şi al ştampilelor aplicate pe o
corespondenţă”
Subtantivele care denumesc partea sau întregul beneficiază de definiţii

relaţionale. De exemplu, în definirea următoarelor substantive derivate, desemnând un
ansamblu (exemplele (57)-(59) sau o parte (exemplele (60)-(61)), se trimite la cuvântul
care reprezintă baza derivării. Atunci când cuvântul-intrare este nume de ansamblu sau de
75
Într-o analiză componenţială a lexemelor, dedusă din definiţia lexicografică, se evidenţiază semul generic
pentru noţiunea de parte („parte”, „bucată”, „fragment”, „porţiune”, „segment”, „fracţiune”) sau pentru cea
de întreg („ansamblu”, „colecţie”, „totalitate”, „mulţime”).
32
întreg, cuvântul-bază este nume al părţii (exemplele (57)-(59)) şi invers (exemplele (60)-
(61):
(57) gestică (< gest + -ică) – „ansamblu de gesturi folosite de un actor în

interpretarea unui rol ori în recitarea sau în lectura unei opere poetice”
(58) studenţime (< student + -ime) – „totalitatea studenţilor; mulţime de studenţi”
(59) stejăriş (< stejar + -iş) – „pădurice sau desiş de stejari”
(60) aripioară (< aripă + -ioară) – „parte mobilă a unei aripi de avion, care
serveşte pentru comandă şi control”
(61) gâtlej (< gâlt (înv. „gât” < sl.) + -ej) – „partea interioară a gâtului,
cuprinzând faringele cu esofagul şi laringele cu traheea”76.
Asemenea definiţii nu au structura aristotelică gen proxim + diferenţă specifică,

întrucât elementele definiţiei: parte, ansamblu, totalitate etc. nu pot fi considerate „gen”,
în consecinţă, nu pot fi luate drept arhilexeme77.
În cazul cuvântului polisemantic, relaţia de meronimie antrenează fie un sens al
acestuia, fie două sau mai multe sensuri, fiind, de aceea, preliminară operaţia de
dezambiguizare a sensurilor. În definiţia (50), se remarcă faptul că termenul parte intră în
descrierea fiecărui sens al cuvântului parter, în timp ce, în definiţia cuvântului brâu,
numai pentru pentru sensul 2 se poate stabili o relaţie meronimică:
(62) brâu – „1. cingătoare lată de lână, de piele, de mătase etc. pe care o poartă
ţăranii. 2. parte a corpului omenesc pe care o încinge brâul; mijloc. 3. ornament care
înconjoară uşile, ferestrele, faţadele etc. unei case. 4. şir, lanţ (muntos, deluros etc.)”
Meronimia reprezintă o modalitate frecvent întâlnită de definire a unor termeni

aparţinând unor domenii specializate.
Săvulescu 2000 indică, printre alte modalităţi de definire a termenilor din
domeniul mineralogiei, şi relaţia de meronimie şi dă ca exemplu relaţia dintre holonimul
olivină şi comeronimele forsterit şi fayalit78.
În DEX 1996, dicţionar de uz general, următorii termeni din domeniul biologiei –
(63)-(666) – şi al chimiei – (67)-(68) – sunt definiţi tot pe baza unei relaţii meronimice79:
76
Atât definiţiile, cât şi etimologiile cuvintelor derivate sunt luate din DEX 1996. În MDA, etimologia lui
gâtlej este gât + -ej.
77
Vezi Picoche 1977, p. 138–146, care distinge definiţiile relaţionale de cele substanţiale, cele din urmă
comportând un gen proxim (reprezentat de un hiperonim sau de un arhilexem) şi o diferenţă specifică.
Definiţiile relaţionale, spune Picoche, sunt date cuvintelor-intrare care trimit la un cuvânt de bază, numit
cuvânt-rădăcină. Printre exemplele cărora li se aplică o astfel de definiţie, Picoche indică şi relaţia
întregului cu partea: hêtraie = ensemble de hêtres poussant sur le même terrain; aileron = extrémité de
l’aile d’un oiseau.
78
Vezi Săvulescu 2000, p. 133.
79
Ar fi interesant de comparat aceste definiţii cu cele date aceloraşi termeni în lucrări de specialitate
(cursuri universitare, tratate etc.), pentru a se observa dacă şi în ce măsură definiţiile se suprapun, ce
strategii se utilizează în definirea termenilor (obiectiv care ar fi însă numai tangenţial lucrării noastre). Un
asemenea exerciţiu de comparare a definiţiilor din lucrări de specialitate şi dicţionare de uz general este
prezentat de Săvulescu 2000, p. 119–147, care studiază terminologia mineralogică. În dicţionarele de uz
general (cum este DEX-ul), domeniul de specialitate căruia îi aparţine un cuvânt este indicat prin mărcile
diastratice (adică de notaţiile dintre paranteze de tipul: biol., med., chim. etc.) sau reiese din definiţia
33
(63) globină – „(biol.) substanţă organică, care, împreună cu hemul, formează
hemoglobina”
(64) proteină – „substanţă organică alcătuită din carbon, hidrogen, oxigen, azot,
sulf etc., care intră în componenţa protoplasmei celulelor animale şi vegetale, îndeplinind
în organism funcţii variate fundamentale”
(65) nucelă – „partea centrală din ovulul unei plante fanerogame, în care se
găseşte sacul embrionar”
(66) plasmă – „parte lichidă a sângelui sau a limfei formată din apă, săruri,
protide, lipide, glucide, anticorpi etc.”
(67) hipofosfat – „sare a acidului hipofosforic”
(68) hipofosfit – „sare a acidului hipofosforos”.
În lucrările de specialitate, în definirea riguroasă a termenilor ştiinţifici, se

apelează, de asemenea, la relaţia de meronimie, întrucât descrierea unui fenomen, a unei
substanţe, a unui organism etc. presupune referirea la caracteristicile, la funcţionarea, dar
şi, implicit, la componenţa acestora. Iată câteva exemple din domeniul chimiei, preluate
dintr-un curs de chimie bioorganică:
(69) Galactozil-ceramidul este glicosfingolipidul predominant din materia albă a

creierului şi măduvei spinării şi este o componentă caracteristică a mielinei.
(70) Acizii graşi sunt acizi organici monocarboxilici conţinând în molecula lor
cel puţin 4 (după alţi autori cel puţin 6) atomi de carbon. Acizii graşi au de regulă un
număr par de atomi de carbon în moleculă.
(71) Steroizii sunt un grup de compuşi înrudiţi structural, sunt larg răspândiţi în
organismele animale şi vegetale. Steroizii includ sterolii (compuşii hidroxilici de la care
provine şi denumirea de „steroid”), vitamina D, acizii biliari, un număr de hormoni
sexuali, hormonii cortexului suprarenalei, câteva hidrocarburi cancerigene, anumite
sapogenine etc.80
În unele definiţii, meronimia se întrepătrunde cu hiponimia. De exemplu, în

definiţiile de mai sus, substanţă organică reprezintă în raport cu globină un hiperonim,
dar în raport cu hemoglobina, un meronim, fiind comeronimul lui hem. Aceeaşi sintagmă
– substanţă organică – este hiperonim al lui proteină şi în acelaşi timp un holonim pentru
carbon, hidrogen, oxigen, azot, sulf. La fel, hipofosfat şi hipofosfit sunt hiponime în
raport cu hiperonimul sare, dar meronime în raport cu holonimul acid hipofosforic,
respectiv acid hipofosforos; galactozil-ceramidul este hiponim pentru glicosfingolipid,
dar meronim pentru mielină; acizii graşi sunt hiponim pentru acizi organici
monocarboxilici, dar holonim pentru atomi de carbon; steroizii sunt hiponim pentru grup
de compuşi, dar holonim pentru vitamina D, acizii biliari, un număr de hormoni sexuali,
hormonii cortexului suprarenalei, câteva hidrocarburi cancerigene, anumite sapogenine.
Astfel de „întâlniri” între meronimie şi hiponimie ar putea fi dovada înrudirii
celor două relaţii de sens şi totodată a dificultăţii lor de deosebire netă81.
lexicografică.
80
Definiţiile (66)-(68) sunt preluate din Iga – Iga 1996.
81
Vezi despre dubla interpretare a relaţiei dintre unele lexeme, ca relaţie de hiponimie şi ca relaţie de tip
parte–întreg, şi supra, 2. Meronimia – relaţie semantică de tip paradigmatic.
34
Semantica lexicală, al cărei obiectiv îl reprezintă descrierea sensului vehiculat de
lexic, oferă modele de analiză şi pentru lingvistica computaţională sau pentru TAL82.
Meronimia este o relaţie semantică cu care operează lingvistica computaţională în
organizarea materialului lexical într-o reţea semantică (alături de alte relaţii, precum
hiponimia, sinonimia, antonimia). Într-o reţea semantică de tip WordNet83, relaţia
meronimică este adecvată pentru modelarea unor tipuri de substantive 84. În WordNet sunt
utilizate meronimiile element component/obiect, membru/colectiv, materie/obiect (vezi
supra, 3.).
Exemplificăm relaţia ierarhică de meronimie/holonimie utilizată de WordNet
pentru cuvântul bathroom85:
(72) Noun

• S: (n) toilet, lavatory, lav, can, john, privy, bathroom (a room or building
equipped with one or more toilets)
Sinsetul pe care îl selectăm este:
S: bathroom:1, bath:686.
82
TAL sau TALN este sigla pentru denumirea franceză „Le traitement automatique du langage (naturel)”;
vezi, de exemplu, utilizarea acestei sigle la Gayral 2007a.
83
Pentru descrierea componenţei şi a funcţionării reţelei semantice WordNet, creată (în 1985) şi dezvoltată
la Universitatea din Princeton de un grup de cercetători condus de psiholingvistul George Miller, vezi, de
exemplu, Barbu Mititelu 2004, p. 643–644: „WordNet este un graf orientat şi etichetat, ale cărui noduri
sunt mulţimi de sinonime numite sinseturi (engl. synset, prescurtare de la synonyms set „mulţime de
sinonime”), iar arcele marchează relaţii semantice existente între noduri. O caracteristică ambiţioasă a
acestei reţele este faptul că organizează materialul lexical în funcţie de sensurile cuvintelor, nu de formele
lor”. Vezi pentru o prezentare a relaţiilor care structurează clasele lexico-gramaticale pe care le conţine
WordNet: substantivul, verbul, adjectivul (adverbul doar se menţionează, fără a se analiza separat), cu
exemple, şi Gayral 2007b. Vezi, de asemenea, pentru prezentarea reţelei semantice WordNet şi a relaţiilor
semantice din WordNet, documentul disponibil pe site-ul phobos.cs.unibuc.ro/roric/Ro/aboutwn.html:
Roric-Ling Ce este WordNet.
84
Pe lângă meronimie, alte relaţii importante în organizarea substantivelor sunt hiponimia şi sinonimia. Aşa
cum arată Barbu Mititelu 2004, p. 645 (referindu-se la modelarea adjectivelor într-o reţea semantică de tip
WordNet, pentru care este relevantă relaţia de antonimie, dar şi sinonimia şi similaritatea), „în organizarea
reţelei semantice pentru fiecare parte de vorbire se încearcă modelarea psiholingvistică a felului în care
mintea omenească stochează informaţia lexico-semantică”.
85
Exemplul este preluat din WordNet 3.0. online, site-ul http://wordnet.princeton.edu/, de aceea, este în
engleză. Indicaţia pentru „S:” este Show Synset (semantic) relations. Am selectat sinsetul 1 al
substantivului polisemantic bathroom şi relaţiile semantice care ne interesează, meronimia/holonimia, în
special, şi hiponimia/hiperonimia.
86
Numărul care însoţeşte fiecare cuvânt (bathroom:1, bath:6) reprezintă numărul sinsetului în care apare
cuvântul respectiv, în relaţie cu acele cuvinte având aceeaşi definiţie. Pentru fiecare cuvânt selectat,
WordNet afişează un număr de sinseturi, adică mulţimi de sinonime cărora li se dă câte o definiţie; numărul
sinseturilor diferă de la un cuvânt la altul.
35
Pentru bath, etapa preliminară este de separare a substantivului de verb, apoi de
stabilire a sinseturilor pentru fiecare dintre aceste părţi de vorbire, după cum urmează:
Noun
• S: (n) bath (a vessel containing liquid in which something is immersed (as to

process it or to maintain it at a constant temperature or to lubricate it)) „she
soaked the etching in an acid bath”
• S: (n) bath (you soak and wash your body in a bathtub) „he has a good bath
every morning”
• S: (n) bathtub, bathing tub, bath, tub (a relatively large open container that you
fill with water and use to wash the body)
• S: (n) bath (an ancient Hebrew liquid measure equal to about 10 gallons)
• S: (n) Bath (a town in southwestern England on the River Avon; famous for its
hot springs and Roman remains)
Verb
• S: (v) bathe, bath (clean one’s body by immersion into water) „The child should
bathe every day”
Pentru sinsetul S: bathroom:1, bath:6, se utilizează următoarele relaţii:
• S: (n) bathroom, bath (a room (as in a residence) containing a bathtub or

shower and usually a washbasin and toilet)
o part meronym
o direct hypernym / inherited hypernym / sister term
o part holonym
o derivationally related form
Detaliem în continuare relaţiile part meronym şi part holonym, aşa cum apar în
WordNet87:

o part meronym
87
Incluziunea părţii într-un întreg (part holonym – bathroom:1 în raport cu dwelling:1, de exemplu) şi
incluziunea altei părţi în această parte (part meronym – bathtub:1 în raport cu bathroom:1) denotă
caracterul recursiv al relaţiei parte–întreg în cazul unor substantive.
36
• S: (n) bathtub, bathing tub, bath, tub (a relatively large open
container that you fill with water and use to wash the body)
• S: (n) shower stall, shower bath (booth for washing yourself,
usually in a bathroom)
• S: (n) toilet, can, commode, crapper, pot, potty, stool, throne (a
plumbing fixture for defecation and urination)
• S: (n) washbasin, handbasin, washbowl, lavabo, wash-hand basin
(a basin for washing the hands (‘wash-hand basin’ is a British
expression))
o part holonym
• S: (n) dwelling, home, domicile, abode, habitation, dwelling house
(housing that someone is living in) „he built a modest dwelling
near the pond”; „they raise money to provide homes for the
homeless”
Relaţia part meronym se organizează în următoarele 4 sinseturi:
S: bathub:1, bathing tub:1, bath:3, tub:1, având toate definiţia „a relatively large
open container that you fill with water and use to wash the body”.
S: shower stall:1, shower bath:1, ambele cu definiţia „booth for washing yourself,
usually in a bathroom”.
S: toilet:2, can:5, commode:1, crapper:1, pot:2, potty:1, stool:4, throne:2, toate cu
definiţia „a plumbing fixture for defecation and urination”.
S: washbasin:2, handbasin:1, washbowl:2, lavabo:1, wash-hand basin:1, cu
definiţia „a basin for washing the hands (‘wash-hand basin’ is a British expression)”.
Pentru fiecare dintre elementele unuia dintre cele 4 sinseturi, este de aşteptat ca
bathroom să reprezinte holonimul88. Prin urmare, în configuraţia unui astfel de element
va apărea relaţia part holonym. De exemplu, pentru bathtub:1, va apărea sinsetul:
S: (n) bathroom1, bath6 („a room (as in a residence) containing a bathtub or

shower and usually a washbasin and toilet”).
Relaţia part holonym se organizează într-un singur sinset:
S: dwelling:1, home:2, domicile:2, abode:2, habitation:2, dwelling house:1
cu definiţia şi exemplele următoare: „housing that someone is living in” – „he built a
modest dwelling near the pond”; „they raise money to provide homes for the homeless”.
Pentru fiecare element din sinset, bathroom este meronimul. Aceasta înseamnă că
pentru un astfel de element al sinsetului va apărea relaţia subordonată part meronym. De
exemplu, pentru dwelling:1, va apărea sinsetul:
88
Acest fapt presupune ca relaţia de meronimie/holonimie să fie simetrică: X este o parte a lui Y, deci Y
este întregul care conţine partea.
37
S: bathroom:1, bath:6 („a room (as in a residence) containing a bathtub or shower
and usually a washbasin and toilet”).
Exemplul dat arată că relaţia de meronimie/holonimie este o relaţie de

subordonare între sinseturi.
Următorul exemplu ilustrează numai relaţia semantică part holonym89:
(73) Noun
• S: (n) trouser, pant ((usually in the plural) a garment extending from the waist to
the knee or ankle, covering each leg separately) „he had a sharp crease in his
trousers”
• S: (n) trouser (a garment (or part of a garment) designed for or relating to
trousers) „in his trouser’s pocket”; „he ripped his left trouser on the fence”
Primul sinset este :
S: trouser:1, pant:2.
Relaţiile semantice subordonate acestui sinset sunt:
• S: (n) trouser, pant ((usually in the plural) a garment extending from the
waist to the knee or ankle, covering each leg separately) "he had a sharp
crease in his trousers"
o direct hyponym / full hyponym

o part meronym
o direct hypernym / inherited hypernym / sister term
Relaţia part meronym cuprinde sinseturile:
• S: (n) hip pocket (a pocket in rear of trousers)

• S: (n) lap, lap covering (the part of a piece of clothing that covers
the thighs) „his lap was covered with food stains”
• S: (n) leg (a cloth covering consisting of the part of a pair of
trousers that covers a person’s leg)
• S: (n) pant leg, trouser leg (the leg of a pair of trousers)
• S: (n) seat (the cloth covering for the buttocks) „the seat of his
pants was worn through”
• S: (n) slide fastener, zip, zipper, zip fastener (a fastener for locking
together two toothed edges by means of a sliding tab)
• S: (n) trouser (a garment (or part of a garment) designed for or
relating to trousers) „in his trouser’s pocket”; „he ripped his left trouser
on the fence”
89
Exemplul este preluat, de asemenea, din WordNet 3.0. online, site-ul http://wordnet.princeton.edu/.
38
• S: (n) trouser cuff (a cuff on the bottoms of trouser legs)
6. CONCLUZII
Am analizat în acest capitol relaţia semantică lexicală dintre parte şi întreg

(meronimia), adică acea relaţie care se stabileşte a priori între două lexeme. Studiul lui
Cruse 1986 ne-a oferit mijloacele de examinare a meronimiei, şi anume, testele pe care
termenii angajând o relaţie lexicală trebuie să le satisfacă (teste corespunzând
formulelor: Un Y are X-uri/un X; Un X face parte dintr-un Y; Părţile unui Y includ X-ul
(X-urile), Z-ul (Z-urile) etc.) şi factorii care pot împiedica satisfacerea testului strict
pentru evidenţierea relaţiei : opţionalitatea/necesitatea, congruenţa, existenţa unor
sensuri locale.
Un loc important în acest capitol am acordat tipurilor de meronimie, din
clasificarea dată de Winston et al. 1987 şi Chaffin et al. 1988 (element component/obiect,
membru/colectiv, porţiune/masă, materie/obiect, fază/proces, caracteristică/activitate,
loc/spaţiu (zonă)), pe care am completat-o cu alte două tipuri (parte a corpului/corp,
subperioadă/perioadă).
În ultima parte a capitolului, am încercat să arătăm rolul meronimiei în lucrările
de lexicografie şi de terminologie şi în lingvistica computaţională, utilizând în acest scop,
exemple sugestive.
39
III. RELAŢIA SINTACTICO-SEMANTICĂ PARTE–ÎNTREG
ŞI RELAŢIILE SINTACTICO-SEMANTICE ÎNRUDITE CU
RELAŢIA PARTE–ÎNTREG
1. EXPRIMAREA RELAŢIILOR SINTACTICO-SEMANTICE ÎN GRUPUL NOMINAL, ÎN GRUPUL
VERBAL ŞI LA NIVEL DISCURSIV
1.1. EXPRIMAREA RELAŢIILOR SINTACTICO-SEMANTICE ÎN GRUPUL NOMINAL
1.1.1. MĂRCILE DE COEZIUNE ALE GN
1.1.2. SEMANTICA SUBSTANTIVELOR COMPONENTE ALE GN
1.2. EXPRIMAREA RELAŢIILOR SINTACTICO-SEMANTICE ÎN GRUPUL VERBAL
1.3. EXPRIMAREA RELAŢIILOR SINTACTICO-SEMANTICE LA NIVEL DISCURSIV
2. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG vs RELAŢIA DE POSESIE/APARTENENŢĂ
2.1. RELAŢIA DE APARTENEŢĂ PARTITIVĂ vs RELAŢIA DE APARTENENŢĂ LA UN
ANSAMBLU
2.2. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG/DE APARTENENŢĂ PARTITIVĂ vs RELAŢIA DE
POSESIE/APARTENENŢĂ
2.3. TESTE DE DIFERENŢIERE A RELAŢIILOR PARTE–ÎNTREG ŞI A RELAŢIEI DE
2.4. POSESIA ALIENABILĂ vs POSESIA INALIENABILĂ
2.5. ANAFORA ASOCIATIVĂ PARTE–ÎNTREG ŞI COMPARAREA EI CU ANAFORA
ASOCIATIVĂ POSESIVĂ
3. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG vs RELAŢIA LOCATIVĂ
3.1. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG vs RELAŢIA LOCATIVĂ ÎN GN
3.2. ANAFORA ASOCIATIVĂ LOCATIVĂ
4. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG vs RELAŢIA TEMPORALĂ
4.1. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG vs RELAŢIA TEMPORALĂ ÎN GN
4.2. ANAFORA ASOCIATIVĂ TEMPORALĂ
5. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG vs RELAŢIA AGENTIVĂ
5.1. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG vs RELAŢIA AGENTIVĂ ÎN GN
5.2. ANAFORA ASOCIATIVĂ AGENTIVĂ
6. ALTE RELAŢII SINTACTICO-SEMANTICE DIN GN
6.1. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG vs RELAŢIA OBIECTIVĂ, RELAŢIA SUBIECTIVĂ,
RELAŢIA ATRIBUTIVĂ
6.2. ANAFORA ASOCIATIVĂ ŞI RELAŢIILE OBIECTIVĂ, SUBIECTIVĂ ŞI ATRIBUTIVĂ
7. CONCLUZII
1. EXPRIMAREA RELAŢIILOR SINTACTICO-SEMANTICE ÎN

GRUPUL NOMINAL, ÎN GRUPUL VERBAL ŞI LA NIVEL DISCURSIV
În capitolul II. Relaţia parte–întreg (meronimia) – relaţie semantică lexicală,

am stabilit, completând clasificarea făcută de Winston et al. 1987 şi Chaffin et al. 1988,
tipurile de relaţii lexicale parte–întreg, pe care le amintim:
40
(1) parte a corpului/corp: nas/corp, ochi/corp
(2) element component/obiect: acoperiş/casă, capitol/carte, volan/maşină
(3) membru/colectiv: floare/buchet, copac/pădure
(4) porţiune/masă: fulg/zăpadă, bucată de pâine/pâine
(5) materie/obiect: metal/maşină
(6) fază/proces: introducere/prezentare
(7) caracteristică/activitate: plată/cumpărare
(8) loc/spaţiu (zonă): oază/deşert, Vârful Omu/Masivul Bucegi
(9) subperioadă/perioadă: copilărie/viaţă, minut/oră
Aşa cum anunţam în capitolul anterior90, manifestările gramaticale, sintactico-

semantice, ale relaţiei meronimice, cuprinzând tipurile (1)-(9), vor fi analizate în capitolul
acesta (dar şi în unele părţi din alte capitole).
Două obiective ne vor conduce cercetarea în capitolul de faţă. Primul este acela de
a arăta că cele 9 cupluri cuprinzând termenii denumind partea şi întregul se corelează în
plan morfosintactic cu o serie de trăsături care susţin diferenţierea lor semantico-
referenţială şi totodată cuprinderea lor în aceeaşi sferă mai largă a relaţiei parte–întreg. Al
doilea obiectiv îl va constitui compararea tipurilor de relaţie parte–întreg cu alte relaţii
sintactico-semantice înrudite, pentru a evidenţia specificul relaţiei parte–întreg în cadrul
GN, GV şi la nivel discursiv, şi, implicit, justificarea unei tratări separate a acestei relaţii.
Relaţiile semantice stabilite între componentele unui grup sintactic (GN sau GV)
şi la nivel discursiv, comparabile cu relaţia parte–întreg, la care ne vom referi în cele ce
urmează sunt: relaţia de posesie/apartenenţă, relaţia locativă, relaţia temporală, relaţia
agentivă, relaţia obiectivă, relaţia subiectivă, relaţia atributivă91.
Diferenţele sunt evidente, în primul rând, la nivel semantico-referenţial. Pe de o
parte, raportul dintre parte/părţi şi întreg este individualizat, fiecare dintre cuplurile (1)-
(9) presupunând o conceptualizare proprie92, pe de altă parte, fiecare dintre celelalte
relaţii enumerate presupune un raport specific, nonambiguu, între componentele sale:
obiect posedat–posesor, entitate localizată în spaţiu–loc, entitate localizată în timp–timp,
creaţie–creator, proces/eveniment–subiect/obiect, caracteristică–entitate caracterizată.
La nivel sintactic, relaţiile menţionate evidenţiază structuri sintactice comune sau
parţial comune, dar şi o serie de restricţii particulare de manifestare.
La nivel discursiv, realizarea anaforei (asociative) antrenează mecanisme comune
sau speciale, reflectând particularităţile semantico-referenţiale ale membrilor
(antecedentul şi anaforicul).
1.1. EXPRIMAREA RELAŢIILOR SINTACTICO-SEMANTICE ÎN

GRUPUL NOMINAL
90
Vezi capitolul II. Relaţia parte–întreg (meronimia) – relaţie semantică lexicală, 1.
91
Tipologia relaţiilor este inspirată (dar nu preluată ca atare) de Bartning 1993 şi 1996, care le studiază în
cadrul GN complex în de din limba franceză. Menţionăm că nu discutăm aici construcţiile partitive
(marcate printr-o prepoziţie partitivă: doi dintre copii, unul de-ai noştri), construcţiile cu „de genitiv” (un
prieten de-al Mariei) şi nici construcţiile cantitative (acestea din urmă evidenţiind nu o relaţie, ci o
caracterizare cantitativă – douăzeci/o mulţime de copii); aceste trei tipuri de construcţii vor constitui
obiectul capitolului IV Relaţia parte–întreg în grupul nominal.
92
Vezi capitolul II Relaţia parte–întreg (meronimia) – relaţie semantică lexicală, 3.
41
1.1.1. MĂRCILE DE COEZIUNE ALE GN
Fiind o relaţie a grupului nominal, prin excelenţă, relaţia parte–întreg va fi

urmărită în comparaţie cu alte relaţii semantice înrudite, în special, în cadrul grupului
nominal.
Înainte de a descrie legătura dintre relaţia parte–întreg cu fiecare tip de relaţie
anunţat, facem precizarea că GN în care se manifestă toate aceste relaţii conţine două
nominale legate prin prepoziţie sau prin cazul genitiv.
Se pune problema dacă sensul relaţiei dintre nominale este dat de semantica
acestora sau dacă sensul relaţiei este marcat prin prepoziţie sau prin caz.
Atunci când coeziunea GN este realizată prin prepoziţie, trebuie să se aibă în
vedere două aspecte: 1) dacă această prepoziţie este plină semantic sau dacă este lipsită
de sens93 şi 2) rolul ei în raport cu N1 şi, mai ales, cu N2 (complementul prepoziţiei
împreună cu care formează GPrep).
Atunci când prepoziţia este plină semantic, aceasta are rol important în realizarea
sensului relaţiei. În construcţia (10), de exemplu, sensul locativ este antrenat de numele
de loc sat, dar şi de prepoziţia locativă din:
(10) Un singur om din sat rememorează, prin ochii copilului care a fost odată,
marea moşie a Podrigii […]. („Dilema veche”, 3-9 februarie 2006).
În alte situaţii, semantica lui N2 este decisivă, sensul lui N2 dezambiguizând

sensul contextual al prepoziţiei al cărui complement este. Substantivul şcoală, de
exemplu, fiind polisemantic, nu trimite neechivoc la un anumit referent: deşi desemnează
prototipic „instituţia de învăţământ public unde învaţă elevii”, mai poate însemna şi
„clădirea destinată instruirii elevilor”, „perioada de timp în care elevii se instruiesc în
şcoală”94. Numai contextual se determină sensul substantivului şcoala, şi, implicit,
valoarea semantică a prepoziţiei căreia i se subordonează:
(11) locativ – Concursul din şcoala noastră se organizează în fiecare vară.

(12) parte–întreg – Biblioteca din şcoala noastră este spaţioasă.
(13) posesie/apartenenţă – Doi elevi din şcoală au participat la concurs.
(14) temporal – Amintirile din şcoală mă înveselesc.
Prepoziţia din funcţionează în toate contextele (11)-(14) ca un predicat semantic

în GN complex, fiind plină semantic (vezi şi IV Relaţia parte–întreg în grupul
nominal, UNDE VORBESC DESPRE PREP PARTITIVE)95. În această calitate,
93
Pană Dindelegan 2005, în GALR II, cap. „Predicatul”, p. 240, vorbeşte de calitatea de predicat semantic
a prepoziţiei purtătoare de informaţie semantică (Ion trăieşte pe stradă.) şi de calitatea nonpredicativă a
prepoziţiei lipsite de sens (Ion se bazează pe Gheorghe., Ion îl ajută pe Gheorghe.). Pornind de la această
clasificare, Nedelcu 2005, în GALR II, cap. „Grupul prepoziţional”, p. 122-129, detaliază comportamentul
prepoziţiilor-predicate semantice în raport cu cel al prepoziţiilor semantic nonpredicative.
94
Ultimele două sensuri sunt derivări metonimice de la sensul concret iniţial.
95
Prepoziţiile partitive dintre, printre, între nu marchează relaţia dintre partea constitutivă şi întreg (altfel
spus, nu marchează o relaţie de compunere); aceste prepoziţii sunt specifice construcţiilor partitive, ai căror
42
prepoziţia din impune roluri tematice: Locativ (exemplul (11)), Sursă (exemplele (12),
(13), (14)).
În construcţii precum (15)-(16), prepoziţia de este doar marcă de coeziune, fără
sens de sine stătător, având rolul de a lega un nume de parte şi un nume de întreg:
(15) uşă de biserică96

(16) lemn de măslin.
În aceste construcţii, substantivele biserică şi măslin, complementele prepoziţiei

de, denotă proprietăţi (tipul (e, t))97.
În schimb, în construcţiile cu genitiv (17)-(18) substantivul al cărui referent este

întregul se asociază cu o denotaţie de tip individ (tipul e) 98:
(17) uşa bisericii

(18) lemnul măslinului.
În astfel de construcţii, numele în genitiv, care exprimă întregul, îndeplinind

condiţia de a fi delimitat, individualizat, suportă operaţia de partiţie.
În limba veche, de apărea şi în ipostaza de predicat semantic, marcând o relaţie de
tip parte–întreg:
(19) Gotoviţi doao sute de voinici se meargă pânră la Chiesariia şi şaptedzeci de

călăraşi şi doao sute de săgetători dintr-al treile ceas de noapte […] („Codicele
voroneţean”)
În construcţia (19), relaţia parte–întreg se stabileşte pe axa temporală, între al

treile ceas şi noapte99.
termeni nu exprimă o relaţie ontologică de tip parte–întreg: o pagină dintre acestea (dar o pagină din
carte); cel mai ales între toţi scriitorii – Internet; familia cea mai importantă printre parfumurile feminine
– Internet (vezi capitolul IV Relaţia parte–întreg în grupul nominal).
96
Pentru o analiză a construcţiilor de tipul o uşă de biserică ca un DP complex în de, incluzând un NP (i.e.
nume fără determinant: biserică), vezi Mardale 2007.
97
Denotaţia de tip proprietate este demonstrată şi de echivalenţa semantică a modificatorului realizat ca
GPrep de biserică cu adjectivul categorial bisericească.
98
Vezi pentru explicaţia tipurilor de denotaţie asociate poziţiilor de predicat sau de argument Dobrovie-
Sorin – Laca 2003, p. 235-238, care evocă tradiţia lingvistică conform căreia predicatele denotă proprietăţi
(tipul (e, t)) sau relaţii, în timp ce argumentele lor denotă indivizi (tipul e) sau cuantificatori generalizaţi
(tipul ((e,t), t), pentru a introduce o noutate de interpretare în legătură cu denotaţia numelor fără
determinant ori a numelor nude. Noutatea de interpretare a autoarelor este accea că numele fără
determinanţi sau numele nude, ca argumente, în interpretare existenţială, denotă tot proprietăţi. O
proprietate, arată autoarele, p. 247, „este o funcţie de tipul (e, t), care se aplică unui individ (tipul e) pentru
a reda o valoare de adevăr (tipul t)”; e vine din engl entity, iar t din engl. truth-value. Despre denotaţia
grupurilor nominale cuantificate, vezi capitolul IV Relaţia parte–întreg în grupul nominal, ….
99
Considerăm că în acest exemplu este adecvată lectura „partitivă” referenţială, şi nu cea în termeni de
proprietate (caz în care construcţia al treile ceas de noapte ar echivala cu al treilea ceas nocturn), motivul
fiind determinarea substantivului ceas de un adjectiv numeral ordinal, care presupune în mod inerent o
selecţie, deci o partiţie.
43
Printre prepoziţiile care exprimă raportul parte–întreg sau alt raport semantic
apropiat, precum posesia ori asocierea, se numără şi cu.
Prepoziţia cu din construcţii precum (20)-(23) are statut de predicat semantic,
contribuind la stabilirea unei relaţii de tip parte–întreg ((20)-(21)) sau a unei relaţii de
posesie ((22)-(23)):
(20) vipera cu corn

(21) casă cu etaj
(22) fata cu ochelari

(23) bărbatul cu pălărie.
În astfel de construcţii, N2 are o citire predicativă, rolul acestuia fiind acela de a-l
încadra pe N1 într-o clasă cu o anumită proprietate – proprietatea de a avea corn,
proprietatea de a avea etaj, proprietatea de a avea ochelari, proprietatea de a avea pălărie.
Grupul prepoziţional constituit din prepoziţia cu şi N2 are în aceste construcţii rol de
modificator restrictiv al lui N1.
Faptul că GPrep cu centrul prepoziţia cu pot apărea în poziţia de nume predicativ
este o dovadă a faptului că N2 sunt predicate care denotă proprietăţi (tipul (e, t)):
(24) Vipera aceasta este cu corn.

(25) Casa aceasta este cu etaj.
(26) Fata aceasta este cu ochelari.
(27) Bărbatul acesta este cu pălărie.
Articularea hotărâtă a lui N2, care se corelează, de obicei, cu interpretarea

referenţială, nu este dovada faptului că acesta ar avea o citire referenţială. Articolul poate
fi cerut de prezenţa unui modificator sau are o utilizare anaforică, trimiţând la un termen
menţionat anterior:
(28) N-am să uit niciodată fata cu părul roşu.

(29) N-am să uit niciodată fata cu umbrela.
Conform distincţiei propuse de Pană Dindelegan 2007, referindu-se, în special, la

prepoziţiile „calităţii” (ca, drept, de): prepoziţii cu determinări de tip referenţial (30) vs
prepoziţii cu determinări de tip predicativ (31)):
(30) Lucrează ca Ion./ca tine./ca părinţii lui.

(31) L-a trimis ca profesor.
prepoziţia cu din construcţiile (20)-(23) constituie un exemplu de prepoziţie cu

determinare de tip predicativ.
Testele indicate de Pană Dindelegan pentru verificarea naturii predicative a
complementului prepoziţiilor „calităţii” sunt, în general, valabile şi pentru argumentarea
naturii predicative a complementului prepoziţiei cu, şi anume: nerealizarea prin pronume
personal sau nume propriu a complementului (dovada indubitabilă a naturii referenţiale a
44
complementului) – (32)-(35) – şi neacceptarea de către N2 (complementul prepoziţiei) a
determinantului demonstrativ utilizat deictic:
(32) *vipera cu el
(33) *casă cu el
(34) *fata cu ei
(35) *omul cu ea.
În privinţa celui de al doilea test – neacceptarea de către N2 (complementul

prepoziţiei) a determinantului demonstrativ, constatăm că acesta este respins numai în
lectura predicativă; dacă însă N2 poate accepta un determinant demonstrativ, acesta
primeşte o lectură referenţială:
(36)a. *vipera cu acest corn

b. ?vipera cu cornul acela
(37)a. *casa cu acest etaj
b. ?casa cu acel etaj100
(38)a. fata cu aceşti ochelari
b. fata cu acei ochelari
(39)a. bărbatul cu această pălărie
b. bărbatul cu acea pălărie.
Reiese din exemplele (36)-(39) că partea (cornul, etajul) este legată în mod
inerent de întreg (vipera, casa), în timp ce obiectul posedat (ochelari, pălărie) poate fi
separat de posesor (fata, bărbatul).
Rolul prepoziţiei este decisiv însă în stabilirea sensului partitiv al construcţiilor

conţinând una sau două proforme, deci cuvinte fără sens de sine stătător – (40)-(41) –
sau cuvinte care nu exprimă lexical partea sau întregul – (42)-(43) – (vezi capitolul IV.
Relaţia parte–întreg în grupul nominal):
(40) doi dintre copii

(41) mulţi dintre ei
(42) două eleve dintre ele

(43) un prieten de-ai Mariei.
În ceea ce priveşte marcarea cazuală a relaţiilor, genitivul este cazul tipic pentru
exprimarea relaţiei de posesie (44) sau parte–întreg (45), dar poate marca şi o relaţie
temporală (46) sau locativă (47):
(44) Îmi place rochia Mariei.

(45) S-a rupt un picior al mesei.
100
Sunt posibile totuşi construcţii precum (36)-(37), însă utilizarea demonstrativului de apropiere sau de
depărtare nu are rol deictic. Într-un anumit context de comunicare, construcţiile (36)a şi (36)b, de exemplu,
pot fi interpretate ca „vipera cu un asemenea corn”, respectiv „vipera cu un corn de felul acela”.
45
(46) Nu am uitat jocurile copilăriei.
(47) Rând pe rând mă supun muncilor vaporului (Internet, vers din poemul S-a
găsit inelul de iarbă al poetului, de Ion Gheorghe)101.
Mai rar, alte cazuri, precum dativul sau acuzativul, au rolul de a marca legături
semantice de tip parte–întreg sau înrudite cu aceasta din urmă între componentele GN. De
exemplu, dativul poate stabili o relaţie parte–întreg (parte a corpului/corp) – (48) – sau o
relaţie de posesie (49), iar acuzativul, o relaţie parte–întreg (parte a corpului/corp) – (50);
vezi infra, 2.4.:
(48) Îmi ţiuie urechile.

(49) Mi-am pierdut cartea.
(50) Mă doare capul.
1.1.2. SEMANTICA SUBSTANTIVELOR COMPONENTE ALE GN
Semantica substantivelor conectate prin prepoziţie sau prin caz determină sensul
relaţiei (partitive sau înrudite cu partitivul) dintre ele. Uneori, sensul relaţiei este indus de
unul dintre termeni, tipul semantic al celuilalt termen fiind impus de asocierea cu primul.
Cele afirmate în primele două fraze sunt valabile numai în cazul interpretării
prototipice a relaţiei. De aceea, în descrierea relaţiilor sintactico-semantice din cadrul GN
trebuie să ţinem seama şi de posibilitatea aplicării unei alte interpretări: discursive sau
pragmatice, interpretări pe care Bartning 1993, 1996 le separă de cea prototipică. Astfel,
Bartning deosebeşte trei tipuri de interpretări ale GN complex în de din franceză, care se
potrivesc şi construcţiilor cu genitiv din română102: interpretarea prototipică, interpretarea
discursivă şi interpretarea pragmatică103. Conform autoarei, interpretarea prototipică
este stabilă şi se deduce din proprietăţile semantice şi referenţiale ale numelor relaţionate,
deci la nivelul microstructurii reprezentate de GN complex:
(51) amabilitatea lui Paul.
Interpretarea discursivă presupune ca N2 să fie o temă proeminentă, o noţiune

centrală dedusă din discurs, conexiunea stabilindu-se deci la nivelul macrostructurii:
(52) tânăra cărţilor (construcţie din Duras, L’Amant: „cărţilor trimite la cărţile
precedente ale lui Duras în care tratează istoria aceleiaşi fete”).
Interpretarea pragmatică recurge la cunoştinţele extralingvistice şi

enciclopedice ale interlocutorilor. Exemplul (53) poate însemna „casa locuită de arhitect”
sau „casa construită de arhitect”, în funcţie de context:
101
Sensul locativ al relaţiei se datorează unei interpretări discursive: cadrul fizic, conturat în întreaga
poezie, este cel al unui vapor de pescuit (parafrazarea acestui exemplu este „Rând pe rând mă supun
muncilor care au loc pe vapor”); vezi pentru distingerea interpretării discursive de interpretarea prototipică,
infra,1.1.2.
102
După cum se ştie, în franceză, genitivul se exprimă cu ajutorul prepoziţiei de.
103
Vezi Bartning 1993, p. 164-165, şi 1996, p. 29-32.
46
(53) casa arhitectului104.
În cele ce urmează, vom avea în vedere mai ales interpretarea prototipică a GN,
singura care permite o descriere obiectivă a sensului substantivelor componente şi a
relaţiei dintre ele.
În cazul în care N1 este un nume unirelaţional, s-ar putea susţine faptul că
exclusiv semantica nominalelor N1 şi N2 stabileşte sensul relaţiei, mai precis, că N1
implică N2. Bartning 1993 indică în categoria numelor unirelaţionale şi numele care
reprezintă partea, antrenând, prin urmare, coocurenţa numelui întregului105:
(54) ochii băiatului

(55) mâna fetei.
Potrivit „direcţiei” de stabilire a relaţiei, dinspre parte spre întreg, în sensul că

partea este cea care „cere”/atrage întregul, s-ar putea spune că întregul, termenul „cerut”,
se defineşte în raport cu partea.
Totuşi, aşa cum argumentează Kleiber 2000, trimiţând la un studiu al său anterior
din 1996 şi la un studiu al lui Tamba din 1994106, numele părţii este cel care se defineşte
în raport cu numele întregului, şi nu invers. Referindu-se la anafora asociativă, Kleiber
2000 precizează că „dacă numele expresiei anaforice este efectiv intrinsec marcat ca fiind
o parte, numele antecedent, care reprezintă totalitatea, nu este, cum foarte bine a arătat
Tamba (1994), un holonim: el nu conţine trăsătura semantică definitorie de totalitate aşa
cum meronimul implică trăsătura „parte a/parte din”. Dacă tulpină sau volan sunt definite
semantic ca fiind o parte dintr-un copac sau dintr-o maşină, copac şi maşină nu sunt
definite ca „întregi””107.
Observaţia celor doi lingvişti ar putea fi completată cu o alta similară privitoare la
substantivele care desemnează întregul într-o manieră generică. Astfel, substantive
precum întreg, ansamblu, total, totalitate, grup antrenează coocurenţa numelui părţii,
deşi acesta din urmă nu prezintă trăsătura intrinsecă „parte a/parte din”:
(56) grupul elevilor

(57) ansamblul cărţilor.
104
Exemplele (51)-(53) pentru cele trei tipuri de interpretări, ca şi glosarea lor, sunt date de Bartning 1993,
p. 164-165.
105
Alte nume unirelaţionale care trimit neechivoc la N2 sunt, conform Bartning 1993, p. 168-171, numele
de rudenie (Ion este fiul Mariei. implică: „Maria este mama lui Ion.”, Ion este frate cu Gheorghe. implică:
„Gheorghe este frate cu Ion.”), numele care presupun relaţii interpersonale (Ion este prieten cu Maria.
implică „Maria este prietenă cu Ion.”, Ion este profesorul lui Gheorghe. implică „Gheorghe este elevul lui
Ion.”), numele deverbale construite cu un genitiv subiectiv (plecarea maşinii) sau obiectiv (învăţarea
lecţiei), numele deverbale agentive (îndrumătorul cursului), numele deverbale care indică sentimente
(plăcerea lecturii), numele adjectivale (isteţimea lui Ion, frumuseţea lui Ion/muntelui/faptei).
106
Studiul la care face referire Kleiber 2000 este Tamba 1994 – Tamba, I., „Un puzzle sémantique: le
couplage des relations de tout à partie et de partie à tout”, Le gré des langues 7, 64-85.
107
Vezi Kleiber 2000, p. 42.
47
Construcţiile (56)-(57) însă nu reflectă o relaţie lexicală stereotipică, fixată
(precum relaţia copaci – pădure, flori – buchet108), tocmai din cauza genericităţii
substantivului denumind întregul; numai contextual componenţa întregului poate fi
definită.
Spre deosebire de numele întregului, numele părţii poate fi exprimat lexical, în
raport cu un anumit nume de întreg (mâna – în raport cu corpul uman; volanul – în raport
cu maşina; tulpina – în raport cu copacul), dar şi într-un mod generic, la fel ca în cazul
numelui întregului, prin substantive precum: parte, fragment, segment, fracţiune,
compartiment, diviziune, bucată, fâşie, fărâmă.
În accepţia lui Benveniste 2000 (1974), un nume al părţii precum parte, fragment,
segment etc. poate fi considerat, unul dintre „termenii relativi care necesită termeni
complementari”. Benveniste arată că expresii (compuşi, cum le numeşte el) precum fils
de (roi) – „fiu de (rege)”, chef de (famille) – „cap de (familie)”, charretée de (foin) –
„căruţă de (fân)”, poignée de (grain) – „pumn de (grăunţi)”, arrow-head – lit. „capul
săgeţii”, skr. dam-páti- – „stăpânul casei, capul familiei” reprezintă, în logică, funcţii cu
două variabile sub forma sintactică a predicaţiei „X este de Y”109.
Pornind de la sugestia oferită de Benveniste 2000 (1974), considerăm că numele
părţii, de tipul parte, fragment, segment, fracţiune, compartiment, diviziune, bucată,
fâşie, fărâmă, sunt predicate logice cu două locuri sau predicate diadice. Altfel spus,
numele generice care desemnează partea, precum cele menţionate, sunt predicate logice
care necesită două argumente corespunzătoare părţii şi întregului:
(58) Textul acesta reprezintă un fragment din romanul „Madame Bovary”.

(59) Perioada aceea este o parte din viaţa mea.
(60) iar inima mea conţine în sine universul întreg / nu este o fărâmă din el […]
(Internet; versuri din poezia Destăinuire simplă, din vol. „Liber” de Marius Marian
Şolea).
Chiar dacă unul dintre argumente nu este lexicalizat, el este subînţeles,

recuperabil din context:
(61) Textul acesta reprezintă un fragment [din romanul „Madame Bovary”].
Locuţiunea verbală a face parte (din), a cărei structură este transparentă, arată cel
mai bine cum un nume generic desemnând partea are statut de predicat logic cu două
argumente:
(62) Ezitarea face parte din negaţie. (Internet)
O construcţie precum (63) este incompletă, argumentul corespunzător întregului

trebuind să fie lexicalizat:
(63) *Ezitarea face parte.

108
Alăturarea substantivelor exprimând lexical membrii şi colectivul este pleonastică; prezenţa unui
modificator face însă posibilă asocierea lor: copacii pădurii bătrâne, florile buchetului miresei, jucătorii
slabi ai echipei.
109
Vezi Benveniste 2000 (1974), p. 128.
48
Potrivit definiţiei date de Pană Dindelegan 2001 predicatului logic: „componentul
propoziţiei care asociază unui individ o proprietate sau care îl pune într-o relaţie
determinată cu alt sau alţi indivizi”, numele părţii este un predicat care corespunde părţii
a doua a definiţiei, acesta având rolul de a pune un individ într-o relaţie de tip parte–
întreg cu alt individ110.
Statutul de predicat logic al numelui care desemnează generic partea este
explicabil. Presupoziţia pe care o are locutorul când formulează o construcţie conţinând
un asemenea nume este că există, pe de o parte, un întreg din care partea este prelevată şi,
pe de altă parte, mai există cel puţin o parte în componenţa întregului. Din contextul
situaţional sau lingvistic se deduce coocurenţa întregului şi a părţii/părţilor-surori:
(64) Romanul pe care l-am citit are două părţi. Aceasta este o parte/partea
interesantă. [presupoziţia este că mai există cel puţin o parte care este neinteresantă]
În construcţiile (58)-(60), fiecare dintre grupurile nominale textul acesta,

perioada aceea, inima mea este identificat cu numele care desemnează partea prin
intermediul unui verb exprimând o predicaţie „de identificare”: a reprezanta, a fi, la care
se poate adăuga a constitui.
O construcţie precum (65), similară construcţiilor (58)-(60), dar în care nu apare
numele generic pentru parte (ci doar numele generic pentru întreg: grup), merită o
discuţie specială:
(65) Ăştia/Ăia (cei pe care îi vezi) sunt românii din grup.111
Nicula 2007 arată că în construcţia (65) pronumele demonstrativ de apropiere sau

de depărtare trimite la o totalitate, în exemplul de faţă, reprezentată de românii din grup.
Observaţia este justă dacă interpretarea construcţiei românii din grup este că
grupul în totalitatea sa este constituit din români sau că românii sunt organizaţi într-un
grup. Construcţia poate avea însă şi o altă interpretare, care corespunde interpretării date
de noi construcţiilor (58)-(60), şi anume, că românii reprezintă în raport cu grupul o parte
(şi atunci presupoziţia declanşată este că în afară de români există în grup şi indivizi de
altă etnie). Dar chiar în această a doua interpretare s-ar putea vorbi de valoarea de
totalitate a substantivului românii, marcată de articolul hotărât cu rol de cuantificator
universal, dovadă că această construcţie este echivalentă cu:
(66) Ăştia/Ăia sunt toţi românii din grup.
În termeni mai intuitivi, în această a doua interpretare, am putea spune că românii

reprezintă partea în totalitatea sa.
În construcţia (67), în schimb, demonstrativul trimite la o parte neprecizată din
întreg, incompatibilă deci cu valoarea de totalitate:
110
Vezi Pană Dindelegan 2001, în DSL, predicat logic. Vezi, de asemenea, Pană Dindelegan 2005, în
GALR II, p. 238-244, pentru distincţia predicat semantic (echivalent cu predicat logic) – predicat sintactic
– predicat al enunţării.
111
Exemplul (65) este dat de Nicula 2007.
49
(67) Ăştia/Ăia sunt câţiva români din grup.
Aşa cum N1 denotând partea este nume unirelaţional, în mod similar, N1 denotând
întregul poate fi considerat un nume unirelaţional care implică numele părţii:
(68) grupul elevilor

(69) familia mamei
(70) totalul cărţilor.
În schimb, dacă numele părţii sau al întregului reprezintă N2, acesta nu mai este
unirelaţional, deoarece nu impune ca N1 să fie nume al părţii:
(71) curajul grupului

(72) imaginea capului.
De altfel, mai rar, N2 are rolul determinant în realizarea sensului relaţional al GN

complex. Însă, în cazul relaţiilor temporale (73), locative (74) şi agentive (75), din
clasificarea noastră, semantica lui N2 este decisivă (vezi infra, 3., 4., 5.):
(73) întâlnirea din acea zi

(74) copacul din deal
(75) teorema lui Pitagora.
Atunci când N1 este multirelaţional, relaţia semantică în care acesta intră nu este
predictibilă112. Un substantiv precum maşină, de exemplu, poate angaja o relaţie posesivă
(76), dar şi o relaţie locativă (77) sau temporală (78):
(76) maşina lui Ion

(77) maşina din garaj
(78) o maşină din secolul trecut.
Substantivul multirelaţional carte poate, de asemenea, să reprezinte termenul unei

relaţii posesive (79), al unei relaţii agentive (80), al unei relaţii locative (81), al unei
relaţii temporale (82):
(79) cartea lui Ion (parafraza: „Ion are o carte.”)

(80) cartea lui Cărtărescu (parafraza: „Cărtărescu a scris cartea.”)
(81) cartea din geantă (parafraza: „Cartea se află în geantă.”)
(82) Acea carte din copilărie mi-a marcat primii ani de şcoală. (parafraza:
„Cartea pe care am citit-o în copilărie mi-a marcat primii ani de şcoală.”).
1.2. EXPRIMAREA RELAŢIILOR SINTACTICO-SEMANTICE ÎN

GRUPUL VERBAL
112
Vezi pentru tipuri de construcţii cu N1 multirelaţional Bartning 1993, p. 171-172.
50
Relaţiile parte–întreg şi cele înrudite cu partitivul pot fi exprimate şi prin
intermediul unor verbe şi locuţiuni verbale. De exemplu, a face parte (din), a se
compune/alcătui (din), a cuprinde, a se împărţi, a se descompune ş.a.m.d., exprimă
relaţia parte–întreg (vezi capitolul V. Relaţia parte–întreg în grupul verbal, ...., unde
sunt enumerate verbele ai căror actanţi sunt partea şi întregul); a aparţine, a poseda, a
avea marchează relaţia de posesie.
Exprimând relaţii, acestea pot fi considerate predicate logice cu două
locuri/argumente: partea şi întregul, respectiv posesorul şi obiectul posedat.
Uneori, construcţiile cu aceste verbe sunt echivalente semantic cu construcţii
reprezentând grupuri nominale; vezi, de exemplu, exprimarea relaţiei de posesie în GN
(83) şi în GV ((84)-(85)):
(83) maşina lui Ion

(84) Ion are/posedă o maşină.
(85) Maşina este a lui Ion/aparţine lui Ion.
Parafrazarea construcţiilor nominale cu ajutorul acestor verbe dezambiguizează de

multe ori sensul relaţiei: posesie/apartenenţă, apartenenţă partitivă, relaţie locativă,
temporală (vezi infra, 2., 3., 4., 5., 6.).
1.3. EXPRIMAREA RELAŢIILOR SINTACTICO-SEMANTICE LA

NIVEL DISCURSIV
Fiind relaţii lexicale, stabilite deci între elemente lexicale, şi nu între elemente
fără referinţă proprie (ca în construcţia unul dintre ei, unde unul şi ei sunt proforme)113,
relaţia parte–întreg şi relaţiile înrudite cu aceasta sunt susceptibile de a realiza, la nivel
discursiv, un tip de anaforă asociativă ce se decodează prin apel la cunoştinţele despre
lume ale utilizatorilor unei limbi.
Modul cum se realizează legătura dintre un termen (partea, obiectul posedat,
obiectul localizat etc.) – în sens larg, anaforicul 114 – şi celălalt, la care se raportează
primul (întregul, posesorul, locul etc.) – în sens larg, antecedentul – reprezintă un criteriu
de comparare a relaţiilor sintactico-semantice la care ne referim. Astfel, în funcţie de
diverse caracteristici ale substantivelor aflate în conexiune, şi, în special, ale
substantivului care reprezintă antecedentul (precum caracterul animat sau inanimat,
sensul colectiv, locativ, temporal), legătura dintre cei doi termeni se realizează direct
(fără fi nevoie de o marcare explicită a legăturii, anaforicul fiind, de regulă, articulat
hotărât, semn al individualizării referenţiale), sau indirect, prin intermediul adjectivului
posesiv sau al genitivului (vezi infra, 2.5.).
113
Vezi şi Zafiu 2005, în GALR II, p. 659, care arată că anafora asociativă „se realizează în mod
obligatoriu prin expresii lexicale pline, nu prin proforme (un referent nonevocat în enunţ nu poate fi
pronominalizat)”.
114
Vorbim de anaforic şi de antecedent în sens larg, întrucât, în unele construcţii, aceste două elemete nu
sunt coreferenţiale (total sau parţial), ci se asociază pur şi simplu în virtutea unei baze semantice comune
sau măcar a unei compatibilităţi semantice (vezi, de exemplu, relaţia dintre posesor şi obiectul posedat).
Analizând diversele tipuri de anaforă asociativă, vom considera, convenţional, că termenul subordonat, care
se raportează la un antecedent (termenul superior ierarhic) reprezintă anaforicul.
51
2. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG vs RELAŢIA DE
Vom demonstra în cele ce urmează că diversele (sub)tipuri ale relaţiei lexicale

parte–întreg au relevanţă în plan morfosintactic şi că relaţia parte–întreg se apropie cel
mai bine de o altă relaţie importantă a GN, şi anume, de relaţia de posesie.
Relaţiile pe care le analizăm corespund celor trei tipuri de relaţii de apartenenţă
stabilite de Riegel 1984: apartenenţa partitivă, apartenenţa la un ansamblu şi
apartenenţa/posesia.
Conform cu analiza întreprinsă în capitolul anterior, apartenenţa partitivă
subordonează tipurile (1)-(2) şi (4)-(9), iar apartenenţa la un ansamblu corespunde
tipului (3); vezi supra, 1. Am arătat în capitolul II modul diferit de conceptualizare a
relaţiei parte–întreg şi, implicit, a organizării părţii/părţilor în constituirea întregului (vezi
capitolul II. Relaţia parte–întreg (meronimia) – relaţie semantică lexicală, 3.).
Riegel analizează cele trei tipuri de apartenenţă, comparându-le semantic şi
sintactic, stabilind, prin urmare, ce au în comun şi ce anume le separă.
Cele trei tipuri de relaţii au, în primul rând, o serie de manifestări comune. De
exemplu, toate sunt actualizate în tipare sintactice (parţial) comune şi toate pot fi realizate
prin intermediul verbului a avea sau pot fi parafrazate cu ajutorul verbului a avea; vezi
infra.
Relaţia de apartenenţă partitivă (tipurile (1)-(2) şi (4)-(9) menţionate supra, 1), pe
care Riegel 1984 o consideră „mai primitivă”, este comparată, pe de o parte, cu relaţia de
apartenenţă la un ansamblu, pe de altă parte, cu relaţia de posesie/apartenenţă.
Deducem din clasificarea şi denumirea tipurilor de relaţii pe care le compară că,
pentru Riegel, relaţia parte–întreg prototipică este cea care reprezintă tipurile (1)-(2) şi
(4)-(9), iar relaţia reprezentată de tipul (3) este una înrudită cu prima115.
2.1. RELAŢIA DE APARTENEŢĂ PARTITIVĂ vs RELAŢIA DE

APARTENENŢĂ LA UN ANSAMBLU
Există o diferenţă ontologică între relaţia de apartenenţă partitivă şi relaţia de

apartenenţă la un ansamblu. Entitatea-parte este legată în mod necesar de întreg, pe când
membrul nu este legat în mod necesar de ansamblu, putând funcţiona şi individual (vezi
şi II Relaţia parte–întreg (meronimia) – relaţie semantică lexicală, 3., unde sunt
descrise comparativ toate tipurile de meronimie: element component/obiect,
membru/colectiv şi celelalte). Aşa cum precizează Lecolle 1998, „în cazul numelor
colective, elementul este întotdeauna izolabil referenţial şi lexical. În plus, Nmembru
există independent de Ncolectiv: exprimându-ne în termeni de meronimie, partea nu este,
în principiu, definită pornind de la întreg.116”
Exemplele următoare ilustrează relaţia dintre membru/membri şi clasă/ansamblu:
115
În această secţiune, vom face şi noi diferenţa între membru şi parte (constitutivă), respectiv între
colectiv/ansamblu şi întreg. În lucrarea noastră, vom considera totuşi, aşa cum am stabilit în capitolul I,
pornind de la clasificarea lui Winston et al. 1987, că relaţia membru/colectiv este una de tip parte–întreg.
116
Vezi Lecolle 1998, p. 42. Subliniem că afirmaţia este valabilă numai în cazul relaţiei membru/colectiv.
În cazul unor construcţii precum (54), (55) însă, partea este definită în raport cu întregul.
52
(86) Un membru din grup a renunţat la proiect.
(87) Multe elemente din clasă au trăsături comune.
(88) Puţine piese din colecţie au fost salvate.
O serie de substantive sunt specializate pentru a exprima un colectiv/ansamblu.

Aşa sunt: ansamblu, categorie, clasă, colecţie, colectiv, domeniu, grupă, grămadă,
mulţime etc. În asociere cu un astfel de substantiv, orice substantiv poate desemna un
membru sau un reprezentant al unei clase. În exemplele date, substantivele membru,
elemente, piese, ele însele specializate într-o măsură mai mare sau mai mică pentru
indicarea membrului/membrilor, desemnează constituenţii care alcătuiesc ansamblul
(grupul, clasa, colecţia).
În afara acestor substantive, al căror sens colectiv este generic, în sensul că ele pot
denumi ansambluri constituite din diverse tipuri de elemente (vezi, de exemplu,
substantivul mulţime care se poate referi la oameni, animale, obiecte, entităţi abstracte),
există substantive colective specializare care îşi specifică natura membrilor. De exemplu,
un substantiv colectiv precum constelaţie desemnează un ansamblu de stele, substantivul
buchet indică o mulţime de flori, substantivul brădet, o mulţime de brazi, studenţime, o
grupare de studenţi. Prin urmare, numele membrului se deduce neechivoc din numele
ansamblului: stea – constelaţie, floare – buchet, brad – brădet, student – studenţime117.
Relaţia intimă dintre membru şi ansamblu este marcată uneori şi de înrudirea
formală, numele ansamblului fiind un cuvânt derivat de la numele membrului:
(89) fişier < fişă

(90) brădet < brad
(91) studenţime < student.
Pentru compararea relaţiilor de apartenenţă partitivă şi de apartenenţă la un

ansamblu, Riegel 1984 discută structurile:
(92) Acest sertar face parte/este o parte din comodă/aparţine unei comode.
(93) Acest copac este un stejar.
În separarea celor două tipuri de relaţii, Riegel porneşte de la distincţiile făcute de

logicieni între noţiunea de totalitate (sau de întreg) şi cea de clasă (sau de ansamblu),
prima presupunând o relaţie eterogenă de apartenenţă a membrilor la clasa pe care aceştia
o formează, a doua, o relaţie omogenă între părţile constitutive şi întreg118.
Desigur că exemplul (93) este de altă natură decât (86)-(88), constatare ce implică
o analiză diferită de cea făcută pentru ultimele construcţii. Prin raportul de apartenenţă,
precizează Riegel 1984, o entitate individuală este plasată într-o clasă, atribuindu-se un
tip. Prin urmare, entitatea copac este inclusă în clasa entităţilor-stejari.
Analiza exemplelor (93) şi (86)-(88) presupune distincţia între lectura referenţială
şi cea predicativă. Exemplele (86)-(88) au o citire referenţială, substantivele colective
117
Nu avem în vedere utilizările metaforice ale unor nume colective de tipul: un buchet de ani, un buchet
de copii. Pentru descrierea substantivelor colective specializate sau nu din punct de vedere semantico-
referenţial, în sensul că partea este specificată sau nu prin utilizarea însăşi a numelui
ansamblului/întregului, vezi Brăescu 2005, în GALR I, p. 109-113.
118
Vezi Riegel 1984, p. 5.
53
grup, clasă, colecţie denotând indivizi, adică elemente de tip e (< engl. entity). În schimb,
în construcţia (93), substantivul stejar este un predicat, cu argumentul copac, care denotă
o proprietate corespunzând unei funcţii de tipul <e, t> şi, în termeni de ansamblu, unui
ansamblu de indivizi. Conform cu descrierea tipurilor de denotaţie făcută de Dobrovie-
Sorin 2004, sunt considerate primitive două tipuri de denotaţii, şi anume indivizii (tipul e)
şi valorile de adevăr (tipul t, din engl. truth-value) care corespund GN referenţiale,
respectiv propoziţiilor. Ceilalţi constituenţi sintactici, arată Dobrovie-Sorin, denotă
funcţii. Un predicat cu un singur argument denotă o funcţie care se aplică domeniului
indivizilor (De) şi trimite valori în domeniul valorilor de adevăr (Dt = {0,1}, unde 0, 1
reprezintă elementele adevărat şi fals)119.
În exemplul nostru, predicatul denotă proprietatea de a fi stejar sau extensional
ansamblul de indivizi care se caracterizează prin proprietatea de a fi stejar.
Diferenţele semantico-referenţiale dintre relaţia de apartenenţă partitivă (tipurile

(1)-(2) şi (4)-(9)) şi cea de apartenenţă la un ansamblu (tipul (3)) se asociază cu diferenţe
de manifestare în plan sintactic.
Exprimarea anaforei asociative, pe care o vom analiza mai jos, evidenţiază
condiţii comune sau speciale de manifestare a fiecăreia dintre relaţiile la care ne referim
(vezi infra, 2.5., 3.2., 4.2., 5.2., 6.2.).
2.2. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG/DE APARTENEŢĂ PARTITIVĂ vs

RELAŢIA DE POSESIE/APARTENENŢĂ
Următoarele seturi de exemple indică o relaţie de apartenenţă partitivă, respectiv o

relaţie de posesie/apartenenţă:
(94)a. Mâna fetei este fină.

b. Fata are o mână fină.
(95)a. Cartea Mariei este colorată.

b. Maria are o carte colorată.
c. Cartea este a Mariei.
După cum se observă din construcţiile (94)a-b, (95)a-c, relaţia de apartenenţă

partitivă şi cea de apartenenţă/posesie se exprimă prin genitiv120 sau prin intermediul unui
verb: de posesie (a avea) sau copulativ (a fi).
119
Vezi Dobrovie-Sorin, în Dobrovie-Sorin – Beyssade 2004, p. 10-11.
120
Nu orice genitiv marchează o relaţie parte–întreg sau o relaţie de posesie. Astfel, genitivul subiectiv şi
cel obiectiv, având ca regent, în structura de suprafaţă, un substantiv deverbal, sunt rezultatul unor
transformări şi indică subiectul, respectiv obiectul direct din construcţia verbală de bază: plecarea copiilor
(< copiii pleacă), citirea cărţii (< citesc cartea). Pentru a distinge genitivul care exprimă relaţia dintre
posesor şi obiectul posedat de aceste două tipuri de genitiv, se foloseşte sintagma „genitiv posesiv”. Pentru
consecvenţă, s-ar putea spune că relaţia dintre parte şi întreg este marcată prin „genitivul partitiv” (vezi şi
capitolul IV Relaţia parte–întreg în grupul nominal………, despre genitivul partitiv din latină şi evoluţia
sa la română).
54
Construcţia cu verbul copulativ a fi este indicată de Riegel 1984 numai pentru
redarea relaţiei de posesie. Desigur că o construcţie precum (96) nu este firească la prima
vedere, dar se poate imagina măcar un context în care o astfel de construcţie să fie
normală; de exemplu, într-un joc, cel care este legat la ochi ghiceşte a cui este o mână şi
poate să răspundă:
(96) Mâna (fină) este a fetei.
Când relaţia parte–întreg se stabileşte între o parte constitutivă a unui obiect şi

obiectul respectiv în totalitatea sa (deci când nu este vorba de o fiinţă), construcţia cu
verbul copulativ a fi este şi mai posibilă, şi, în consecinţă, mai frecventă:
(97) Piciorul este al mesei.

(98) Pagina este a cărţii.
În cazul construcţiilor cu verbul a fi, identificarea unei părţi prin apartenenţă

presupune de multe ori o focalizare contrastivă, numele predicativ fiind emfatizat:
(99) Mâna (fină) este a fetei, nu a băiatului.

(100) Piciorul este al mesei, nu al scaunului.
(101) Pagina este a cărţii, nu a ziarului.
2.3. TESTE DE DIFERENŢIERE A RELAŢIILOR PARTE–ÎNTREG ŞI A

RELAŢIEI DE POSESIE/APARTENENŢĂ
Riegel 1984 separă relaţia parte–întreg/de apartenenţă partitivă de relaţia de

posesie/apartenenţă pe baza unor restricţii sintactice şi semantice de manifestare.
În construcţiile cu verbul a avea, arată Riegel, pentru exprimarea relaţiei de
apartenenţă/posesie, determinantul numelui obiectului posedat nu este supus unor
restricţii particulare:
(102) Ion are maşina/o maşină/această maşină/câteva maşini/multe

maşini/maşina mea etc.
În schimb, pentru exprimarea unei relaţii de tip parte–întreg, nu este posibilă

determinarea celui de-al doilea nume printr-un determinant din seria celor acceptaţi în
construcţia (102):
(103) *Ion are faţa/o faţă/această faţă/faţa mea121.
Numai dacă substantivul nume de parte este însoţit de un modificator este posibil
ca determinantul să fie admis:
121
Într-un caz special, când persoana are un handicap, este posibilă însă o construcţie precum Ion are o
mână/un picior., unde un, o sunt adjective numerale.
55
(104) Ion are faţa senină/o faţă senină/această faţă senină122.
Altă diferenţă între cele două tipuri de relaţii priveşte posibilitatea sau
imposibilitatea de parafrazare a construcţiilor conţinând verbul a avea ((96)-(98)) cu
ajutorul verbului a poseda ori a aparţine, a fi (al/a), când se schimbă ordinea subiect-
obiect. Astfel, o construcţie care exprimă o relaţie de posesie/apartenenţă precum (102)
acceptă parafrazarea cu verbul a poseda sau cu a aparţine, a fi (al/a):
(105) Ion posedă maşina/o maşină/această maşină/câteva maşini/multe maşini.

(106) Maşina/O maşină/Această maşină/Câteva maşini/Multe maşini
aparţin(e)/este/sunt (a/ale) lui Ion123.
Spre deosebire de construcţia (102), construcţia (103), care exprimă o relaţie

partitivă, nu acceptă sau acceptă dificil parafrazarea cu a poseda, a aparţine sau a fi
(al/a):
(107) *Ion posedă faţa/o faţă/această faţă/faţa mea124.

(108) * Faţa/o faţă/această faţă/faţa mea aparţine/este a lui Ion.
Pentru relaţia parte–întreg, exprimată printr-o construcţie cu verbul a avea, testul

utilizat de Riegel este posibilitatea parafrazării cu ajutorul unei expresii de tipul A
cuprinde/se descompune în/este compus din/este constituit din B sau B este o parte
(constitutivă) din/face parte din A, deşi, precizează lingvistul, uneori este dificilă o
asemenea parafrază:
(109) Piciorul este o parte a mesei.

(110) Pagina face parte din carte.
(111) ?Mâna este o parte a fetei.
2.4. POSESIA ALIENABILĂ vs POSESIA INALIENABILĂ
Apropierea mare dintre relaţia parte–întreg/de apartenenţă partitivă şi relaţia de

posesie/apartenenţă are drept consecinţă teoretică faptul că în lingvistică se vorbeşte
despre o relaţie de posesie inalienabilă în situaţia în care partea este intim legată de
întreg. Prototipic, relaţia de posesie inalienabilă exprimă relaţia dintre corpul uman şi o
parte a sa, pentru că o parte a corpului este legată inerent, în mod necesar, de structura
fizică a persoanei:
122
Numai cu sens metaforic se pot accepta construcţii precum Ion are faţa mea de atunci., Ion are mâna
mea de lucru./de ajutor., care comportă un modificator al numelui „părţii”.
123
Spre deosebire de construcţiile cu verbul de posesie a avea, care acceptă un nume (obiectul posedat)
însoţit de un determinant posesiv indicând un posesor diferit de subiectul verbului (Ion are maşina mea.),
construcţiile cu verbele a poseda, a aparţine, a fi (al/a) nu acceptă sau acceptă mai greu ca determinantul
posesiv să indice altă persoană decât cea a verbului: ?Ion posedă maşina mea., ?Maşina mea aparţine/este
a lui Ion. În toate construcţiile unde este posibilă prezenţa determinantului posesiv identic cu persoana
verbului, efectul este redundant: Ion are/posedă maşina sa. (*Maşina sa aparţine/este a lui Ion.).
124
Exemplul lui Riegel 1984, p. 4, Moş Crăciun posedă o barbă., care parafrazează construcţia Moş
Crăciun are o barbă., este acceptabil, în condiţiile în care barba nu este a lui Moş Crăciun.
56
(112) faţa Mariei
(113) degetul copilului.
În cazul numelor de obiecte se vorbeşte, de asemenea, despre o relaţie strânsă,

necesară, între parte şi întreg, deci despre o posesie inalienabilă, ca în:
(114) piciorul mesei

(115) paginile cărţii.
Relaţia de posesie inalienabilă se poate marca în GN printr-un genitiv – (112)-

(115) – sau un posesiv echivalent cu genitivul (al său, a sa, ai/ale sale):
(116) faţa sa
(117) degetul său.
dar şi printr-un „dativ posesiv”125, în construcţii ternare de tipul:
(118) Îmi/Îţi şterg mâinile.

(119) Îmi ţiuie urechile.
De asemenea, relaţia de posesie inalienabilă poate fi redată şi printr-o construcţie

gramaticalizată conţinând „acuzativul posesiv”. Dacă „dativul posesiv” poate intra într-o
relaţie posesivă fie alienabilă, fie inalienabilă, acuzativul cu valoare posesivă este
condiţionat de caracterul inalienabil al posesiei126:
(120) Mă doare capul.

(121) Te înţeapă la inimă.
Posesia inalienabilă se opune posesiei alienabile prin faptul că numai în cazul

celei din urmă legătura dintre obiectul posedat şi posesor este contingentă:
(122) mingea copilului

(123) pantofii lui Ion.
125
În Pană Dindelegan 1994, p. 129-131, dativul posesiv reprezintă o funcţie sintactică distinctă de obiectul
(complement) indirect, a cărei realizare este cliticul de dativ personal sau reflexiv cu valoare posesivă.
Rădulescu-Sala 2005, în GALR II, p. 441-449, în acord cu interpretarea din Pană Dindelegan 1994,
analizează acest dativ (exprimat prin pronume reflexiv sau personal) ca un complement posesiv. Faptul că
exprimă împreună cu nominalul coocurent o relaţie de „posesie inalienabilă” o determină pe autoare să
considere că acest complement posesiv este un component obligatoriu al grupului verbal, care nu provine
deci din amalgamarea grupului verbal cu un grup nominal. În schimb, atunci când cele două nominale
realizează o relaţie de posesie alienabilă, arată autoarea, complementul posesiv este un component
facultativ al grupului verbal, obţinut prin amalgamarea unui grup verbal cu unul nominal (vezi evoluţia spre
construcţia cu complement posesiv: A pierdut cartea sa. → A pierdut cartea-şi. → Şi-a pierdut cartea.).
126
Vezi Vasilescu 2005, în GALR, I, p. 207, unde se menţionează faptul că „structurile cu acuzativ posesiv
sunt structuri sintactice care conţin un clitic de acuzativ cu semnificaţie posesivă, actualizată prin
intermediul unei anafore asociative de tip posesiv între cliticul de acuzativ şi un nominal din structură”.
57
Bartning 1993 separă raporturile esenţiale (referindu-se la construcţia (115)) de
cele accidentale, stabilite în cadrul structurii posesive, dar susţine ideea că relaţia parte–
întreg este inclusă în posesia inalienabilă127.
Raportul de incluziune este văzut în sens opus de către Herslund 1996. Astfel,
pentru Herslund 1996, posesia inalienabilă este „un caz particular al fenomenului mai
general al partitivităţii”128. De notat că la Herslund 1996, noţiunea de partitivitate (fr.
partitivité) este mai largă, incluzând: cantitatea ((124)-(125)), diviziunea arbitrară ((126)-
(127)) şi partitivitatea constitutivă sau organică ((128)-(129)):
(124) un kilo de tomates

(125) une part de gâteau
(126) le tiers de la population
(127) une partie du territoire
(128) le manche du balai
(129) le toit de la maison129.
Mai precis, arată Herslund 1996, „posesia inalienabilă constituie un caz particular
al fenomenului mai general al partitivităţii organice (sublinierea noastră) şi depinde mai
mult sau mai puţin, în funcţie de limba considerată, de conceptul de ‘persoană’”130.
Lingvistul consideră că posesia inalienabilă nu priveşte numai numele cu trăsătura
[+ Animat] sau [+ Uman] – care evidenţiază uneori anumite particularităţi de construcţie
–, ci şi numele inanimate. În franceză, arată autorul, paralelismul sintactic din
construcţiile (130)-(132) relevă aceeaşi bază semantică:
(130) Il en prend la moitié. (du gâteau)

(131) Il en prend la manche. (du marteau)
(132) Il lui prend la main. (de sa soeur)131
Pentru a înţelege concepţia lui Herslund, este de menţionat şi faptul că la el

noţiunea de posesie inalienabilă are o accepţie mai largă, implicând nume care exprimă
relaţii, în general: nume de rudenie (fiu, frate), nume care indică relaţii sociale (prieten,
vasal), obiecte necesare unui războinic din trecut, precum armă, corn etc., întrucât şi
acestea, ca şi numele părţii, denotă referenţi intim legaţi de un alt referent. Lingvistul
afirmă chiar că „s-ar putea, la limită, susţine că orice cuvânt, într-un context dat, este
susceptibil de o utilizare relaţională” şi dă ca exemplu fr. femme „care este când relaţional
(„femeie a, soţie”), când absolut („adult uman de sex feminin”)”132.
127
Vezi Bartning 1993, p. 174. Lingvista menţionează această idee, trimiţând la două studii anterioare –
„L’interprétation des syntagmes binominaux en de en français contemporain” (1987) şi „Le déterminant
possessif et les compléments adnominaux en de” (1989).
128
Vezi Herslund 1996, p. 33.
129
Exemplele pentru cele trei aspecte vizate de noţiunea de partitivitate în concepţia lingvistului sunt cele
date în Herslund 1996, p. 33.
130
131
132
Vezi Herslund 1996, p. 35-37. Pentru a explica accepţia în care foloseşte noţiunea de posesie
inalienabilă, Herslund 1996, p. 35, îl citează pe Fillmore 1968 – The Case for Case: „Les mots qui
définissent, dans différentes langues, la possession inaliénable sont, selon la caractérisation de Fillmore
„concepts which are inherently relational (…) side, daughter, and face” (Fillmore 1968: 61)”.
58
În urma celor prezentate, considerăm că este justificată distingerea relaţiei de
posesie (şi a posesiei inalienabile, în special) de relaţia parte–întreg. Constrângerile de
ordin semantic şi sintactic, puse în evidenţă de testele la care răspund cele două tipuri de
relaţii (vezi construcţiile (102)-(111)), ne îndreptăţesc să susţinem delimitarea lor şi,
implicit, nesubordonarea relaţiei parte–întreg/de apartenenţă partitivă relaţiei de
posesie/apartenenţă.
Aşa cum arată şi Riegel 1984, termenul comun de posesie este inadecvat pentru
cele două tipuri de relaţii – posesie alienabilă vs posesie inalienabilă, întrucât acesta ar
trebui să ne trimită la două specii ale aceluiaşi raport. În plus, spune Riegel, opoziţia
alienabil/nonalienabil nu este relevantă întotdeauna, pentru că uneori părţile constitutive
sunt interşanjabile, deci detaşabile. Riegel susţine acest fapt prin exemplul pieselor unei
maşini care pot fi puse la o altă maşină de acelaşi tip şi chiar prin exemplul organelor
umane care pot fi transplantate.
2.5. ANAFORA ASOCIATIVĂ PARTE–ÎNTREG ŞI COMPARAREA EI

CU ANAFORA ASOCIATIVĂ POSESIVĂ
Manifestările sintactico-semantice ale relaţiilor parte–întreg/meronimice şi de

posesie sunt evidente când acestea marchează o relaţie anaforică discursivă133.
Vom face distincţia preliminară între anafora pronominală şi anafora asociativă,
ca modalităţi de exprimare atât a relaţiei parte–întreg, cât şi a relaţiei de posesie. Cele
două tipuri de anafore reflectă diferenţa dintre relaţiile ontologice şi relaţiile nelexicale,
stabilite contextual (vezi şi capitolul IV. Relaţia parte–întreg în grupul nominal, ....).
Altfel spus, dacă termenii unei relaţii ontologice sunt fixaţi lexical (cum sunt tipurile
parte–întreg (1)-(9) prezentate mai sus), în cazul relaţiilor nelexicale, nu există o legătură
semantică a priori între termeni, aceştia putând fi realizaţi şi ca proforme:
(133) Copiluli era supărat. Jucăria luii se stricase.

(134) Eleviii îl aşteptau pe profesor. Câţivaj stăteau la uşă134.
Spre deosebire de anafora pronominală, ai cărei membri, antecedentul şi

anaforicul, pot fi total (135) sau parţial (136) coreferenţiali, cele două tipuri de anaforă
asociativă, parte–întreg şi posesivă, implică doi membri care nu sunt (strict)
coreferenţiali. În cazul anaforei asociative parte–întreg, suprapunerea referenţilor este
numai parţială, partea fiind inclusă în întreg (137), iar în cazul anaforei asociative
posesive, membrii relaţiei au în comun o bază semantică, însă aceasta nu reflectă un
raport de incluziune (138)135:
133
Pentru diferenţa dintre anaforă sintactică şi anaforă discursivă, vezi Zafiu 2005, în GALR, II, p. 656-
658. Vezi, de asemenea, sinteza din Pană Dindelegan 2001, în DSL, anafora, anaforic, asupra anaforei în
cadrul teoretic GB (unde se face distincţia între anafore şi pronominale) şi asupra anaforei în accepţie mai
largă (cuprinzând ambele tipuri, anafora sintactică şi anafora discursivă, în virtutea modului similar de
obţinere a referinţei prin raportare la un antecedent).
134
Vom nota prin indicii [i, i] coreferenţialitatea totală dintre antecedent şi anaforic, iar prin indicii [i, j]
coreferenţialitatea parţială a elementelor care realizează o anaforă pronominală sau asociativă. Vom indica
prin [i] numele care denotă întregul, iar prin [j] numele părţii.
59
(135) Mariai are gusturi frumoase. Locuinţa sai este o dovadă.
(136) Am răsfoit cărţilei. Unelej păreau interesante.
(137) Mariei i-a căzut din mână canai şi toartaj s-a rupt.
(138) Am vizitat o proprietatej cu multe lalele. Proprietaruli este olandez.
În cele ce urmează, numai anafora asociativă, nu şi cea pronominală, va constitui

criteriul de comparaţie a relaţiei parte–întreg cu relaţia posesivă. Vom urmări în ce
măsură mecanismul de realizare a celor două tipuri de anaforă, implicând partitivul,
respectiv posesivul, relevă atât asemănări, cât şi deosebiri.
Anafora lexicală care angajează termenii desemnând întregul, respectiv partea
reprezintă cazul prototipic de anaforă asociativă. În multe lucrări de lingvistică, anafora
asociativă este identificată cu relaţia lexicală dintre parte şi întreg sau este, cel puţin,
exemplificată prin această relaţie136.
Pe lângă anafora asociativă /meronimică, Kleiber 2000 şi 2001 mai distinge
câteva tipuri de anaforă asociativă: anafora asociativă locativă (139), anafora asociativă
actanţială (140), anafora asociativă funcţională (141), anafora asociativă membru-colectiv
(142)137:
(139) Intrarăm într-un sat. Biserica era situată pe o moviliţă.

(140) Paul îşi tăie pâine şi puse cuţitul.
(141) Intrarăm într-un sat şi cerurăm să-l vedem pe primar.
(142) Regimentul a fost înfrânt. Soldaţii nu au avut timp să se lupte.138
Referindu-se la relaţia dintre posesor şi obiectele de vestimentaţie, Kleiber 2001

subordonează anafora asociativă posesivă (fără a o numi astfel) anaforei asociative parte–
întreg, pentru că, spune el, obiectele de vestimentaţie „pot să apară ca inalienabile şi să se
comporte deci în raport cu anafora asociativă precum părţile corpului animatelor” 139. Un
exemplu precum (143) poate să ilustreze acest tip de anaforă:
(143) Maria a ajuns târziu acasă. A schimbat rochia şi a plecat din nou.
Comparaţia anaforei asociative parte–întreg cu anafora asociativă posesivă ne-a

determinat să ne gândim dacă nu putem vorbi şi în cazul relaţiei posesive de o relaţie
ontologică. Aceasta ar presupune ca numele obiectului posedat să evoce numele
posesorului sau/şi invers. Condiţia aceasta este satisfăcută de combinaţii de termeni,
indicând (într-o manieră generică) posesorul şi obiectul posedat, precum: proprietate –
proprietar, stăpânire – stăpân, fermă – fermier, întrepindere/firmă – patron:
135
Posesorul şi obiectul posedat reprezintă un tip de asociere cognitivă. În acest sens, vezi şi Zafiu 2005, în
GALR II, p. 658-659.
136
Vezi, de exemplu, în lingvistica franceză, Riegel – Pellat – Rioul 1994, p. 615; Corblin 1995, p. 164-
168; Maingueneau 1999, p. 148-150. Vezi, de asemenea, Kleiber 2001 şi bibliografia pe care Kleiber o
citează în acest sens, p. 267.
137
Vezi Kleiber 2000, p. 29-52; Kleiber 2001, p. 263-367. Se observă că în clasificare lui Kleiber se separă
relaţia membru-colectiv de celelalte relaţii parte–întreg ilustrate de tipurile (1)-(2) şi (4)-(9).
138
Exemplele (139)-(142) aparţin lui Kleiber 2000, p. 30-31.
139
Vezi Kleiber 2001, p. 225-229.
60
(144) Aceasta este o firmă vestită în oraş, pentru că patronul este un om de
afaceri celebru.
Vom avea în vedere, prin urmare, pentru comparaţia noastră, atât anafora
asociativă bazată pe o relaţie semantică a priori (ca în exemplele (137)-(138)), cât şi
anafora asociativă bazată pe o relaţie contingentă (ca în exemplul (143)).
Aşa cum demonstrează Kleiber 2000 şi 2001, referindu-se la cele cinci tipuri de
anaforă asociativă: meronimică, locativă, actanţială, funcţională, membru-colectiv,
anafora asociativă este concurată de turnurile înrudite comportând un „marcator de
legătură” ce stabileşte relaţia între cei doi termeni (anaforicul şi antecedentul/sursa), şi
anume, un posesiv:
(145) Poliţiştii examinară maşina. Roţile sale erau pline de noroi.140
Menţionăm că structurile cu posesiv sunt echivalente cu structurile conţinând

pronumele adnominal en, în franceză (146), şi cu structurile cu genitiv, în română (147):
(146) Il s’abrita sous un vieux tilleul. Le tronc en était tout craquelé.141

(147) Se adăposti sub un tei bătrân. Trunchiul lui era foarte crăpat.
Se pune întrebarea de ce aceste turnuri nu sunt asimilate anaforei asociative.

Răspunsul lui Kleiber 2001 este că deşi aceste secvenţe, ca şi anafora asociativă, introduc
un referent nou (roţile şi trunchiul) cu ajutorul unui referent menţionat anterior (maşina,
teiul), în cazul lor, „prezentarea referentului nou introdus nu este tocmai efectuată în
forma cunoscutului: identitatea sa este explicit dată ca dependentă de un alt referent prin
intermediul posesivului şi al pronumelui adnominal. Referentul acestui posesiv şi al
acestui pronume este cel prezentat drept cunoscut şi care constituie deci problema de
interpretare de rezolvat în primul rând.”142 Anafora asociativă, mai arată Kleiber, „pentru
că cere ca referentul nou să fie interpretat ca deja cunoscut, este în relaţie anaforică
indirectă (sau noncoreferenţială) cu referentul deja menţionat, în timp ce sintagma
nominală posesivă sau turnura cu pronumele adnominal dă prilej la o anaforă directă sau
coreferenţială cu acest referent antecedent (ses roues = les roues de la voiture; le tronc en
= le tronc du tilleul).”143
Observaţiile lui Kleiber, destul de intuitive, a căror subtilitate este dificil de a
deveni criteriu de diferenţiere netă a anaforei asociative de turnurile cu posesiv/genitiv,
privind statutul anaforicului în raport cu antecedentul, mai precis autonomia anaforicului
în raport cu antecedentul, explică de ce anafora asociativă presupune ca anaforicul să fie
articulat hotărât.
140
Exemplul (145) – Les policiers examinèrent la voiture. Ses roues étaient pleines de boue. – aparţine lui
Kleiber 2001, p. 14. În română însă, unde există posibilitatea determinării atât printr-un posesiv, cât şi
printr-un genitiv a numelui părţii (roţile) într-un exemplu ca acesta, genitivul este mai potrivit decât
posesivul, care trimite, de obicei, la un referent uman.
141
Exemplul (146), regăsibil în multe studii consacrate anaforei asociative, este dat de Kleiber 2001, p. 14.
142
143
61
În continuare vom analiza fiecare dintre anaforele asociative parte–întreg şi
posesivă, luând în seamă de fiecare dată şi concurenţa acesteia cu sintagma nominală
posesivă, capabilă să explice legătura dintre anaforic şi antecedent, apoi, la sfârşit, vom
reveni asupra problemei dacă este legitimată diferenţa anaforă asociativă – sintagmă
nominală posesivă144 şi chiar delimitarea unei anafore asociative, în general.
Ceea ce apropie şi separă totodată relaţia parte–întreg de relaţia de posesie la nivel
discursiv este modalitatea de realizare a legăturii dintre termenul subordonat, anaforicul
(numele părţii sau numele obiectului posedat), şi termenul superior, antecedentul/sursa
(numele întregului sau numele indicând posesorul). Uneori, legătura dintre anaforic şi
antecedent se realizează direct, alteori, este nevoie de un „marcator de legătură”, şi
anume, de un posesiv sau de un genitiv. Posibilitatea sau imposibilitatea de combinare cu
determinantul posesiv (sau cu genitivul145) a anaforicului şi/sau a antecedentului
reprezintă un criteriu important al comparaţiei pe care o efectuăm şi, implicit, al descrierii
fiecărui tip de anaforă la care ne referim. Constrângerile de combinare cu determinantul
posesiv sunt reflexul particularităţilor semantico-referenţiale ale conexiunii
componentelor: întregul şi partea, pe de o parte, posesorul şi obiectul posedat, pe de altă
parte.
În cazul relaţiei de posesie, adjectivul posesiv este substitut al numelui
posesorului sau al numelui obiectului posedat, reprezentând antecedentul.
În exemplele (148)a-b, ilustrând relaţia posesor–obiect posedat, adjectivul
posesiv, evocând numai posesorul, nu poate însoţi decât numele care indică obiectul
posedat:
(148)a. Ioni iubeşte maşinile. Maşina sai/luii este de epocă.

b. *Maşina aceastai este de epocă. Ion al săui/al eii o iubeşte146.
144
Pentru sintagma nominală posesivă, Kleiber 2000, p. 32-33, foloseşte sintagma anaforă posesivă. Pentru
a elimina orice ambiguitate asupra interpretării, vom utiliza, întocmai precum Kleiber 2001, p 15, sintagma
nominală posesivă pentru turnura cu posesiv, delimitând-o astfel de anafora asociativă posesivă şi de
anafora pronominală posesivă.
145
Formele de posesiv, persoana a III-a: său, sa (pentru un singur posesor, un singur obiect posedat); săi,
sale (pentru un singur posesor, mai multe obiecte posedate) sunt echivalente semantic cu formele de genitiv
ale pronumelui personal de persoana a III-a, singular lui, ei. Există totuşi preferinţe sau chiar restricţii de
utilizare a posesivului sau a pronumelui personal în funcţie de particularităţile semantice ale antecedentului
(de obicei, posesorul sau întregul) sau de contextul pragmatic, posesivul fiind considerat o formă deferentă
de referire la posesor. În cazul relaţiei de posesie, ambele forme sunt acceptate, diferenţa situându-se la
nivel pragmatic, în funcţie de raportul social pe care locutorul îl are cu posesorul exprimat în enunţ
(compară maşina domnului director cu maşina sa şi maşina fratelui meu cu maşina lui). În schimb, în cazul
relaţiei parte–întreg, dacă numele antecedentului are trăsătura [+ Uman], se utilizează atât forma de genitiv,
cât şi cea de posesiv, cu diferenţa de grad de respect faţă de posesor (compară părul lui Ion cu părul lui şi
părul său), iar dacă numele antecedentului are trăsătura [- Uman], [- Animat], de regulă, forma de genitiv
(compară piciorul mesei cu piciorul ei şi piciorul său). Vezi şi Vasilescu 2005, în GALR, I, p. 239, care
arată că motivele pentru alegerea formelor de genitiv ale pronumelui personal, persoana a III-a, singular sau
a formelor de posesiv, persoana a III-a, desemnând un singur posesor şi un obiect posedat sau mai multe
obiecte posedate sunt: marcarea opoziţiei colocvial/literar, nonmarcat/deferent şi variaţia stilistică şi/sau
individuală a exprimării. În exemplele pe care le vom discuta, nu vom face o distincţie strictă între posesiv
şi genitiv, de aceea, le vom indica de cele mai multe ori (mai puţin unde este exclusă utilizarea posesivului)
pe ambele.
146
Când unul dintre termenii relaţiei anaforice este un grup sintactic, marcăm grafic – prin îngroşare –
întregul grup pentru eliminarea oricărei ambiguităţi de interpretare a relaţiei.
62
În schimb, dacă numele posesorului este din clasa numelor care exprimă lexical
posesorul: proprietar, stăpân, deţinător, posesor, acesta poate fi determinat de adjectivul
posesiv, evocând obiectul posedat:
(149)a. Vecinul meui iese din casă dimineaţa la ora 8,00. Câinele săui/luii are
program de plimbare.
b. Câinele de pe scara meai este talentat la cântat. Stăpânul săui/luii este
mândru de el.
În cazul relaţiei parte–întreg, adjectivul posesiv este substitut al numelui

întregului sau al numelui părţii, reprezentând antecedentul:
(150)a. Stilouli nu mai scrie. Peniţaj sai/luii s-a stricat.

b. *Peniţai s-a stricat. Stiloulj săui/eii nu mai scrie147.
(151)a. Ioni este frumos. Părulj săui/luii este blond.
b. *Păruli lui Ionj este blond. Ionj al săui/al luii este frumos.
Exemplele (150)-(151) dovedesc faptul că partea este subordonată întregului,

aparţine întregului, şi nu invers, de aceea, în ultima situaţie, construcţiile ((150)b-(151)b)
sunt agramaticale. O construcţie precum (152), care ar indica raportul invers, de
subordonare a întregului faţă de parte, este cu totul izolată, fiind rezultatul unei strategii
stilistice de exprimare:
(152) Grădiştea, satul podului prăbuşit (Internet)
Dacă în cazul relaţiei parte–întreg, privite în general, determinantul posesiv (sau

echivalentul acestuia trimiţând la întreg) al numelui subordonat, adică al numelui părţii
poate lipsi mai frecvent, simpla asociere a numelor fiind suficientă, în schimb, în cazul
relaţiei de posesie, determinantul posesiv sau echivalentul semantic al acestuia este cel
mai adesea necesar pentru marcarea legăturii dintre cele două nume. Compară exemplul
(153) cu exemplele (154)-(155):
(153) Stiloul nu mai scrie. Peniţa s-a stricat.

(154)a. *Vecinul meui iese din casă dimineaţa la ora 8,00. Câinele are program
de plimbare.
b. Vecinul meui iese din casă dimineaţa la ora 8,00. Câinele săui/luii are
program de plimbare.
(155)a. ?Ion s-a întors acasă prin ploaie. Paltonul era ud.
b. Ioni s-a întors acasă prin ploaie. Paltonul săui/luii era ud.
c. Ioni s-a întors acasă prin ploaie. Paltonul îii era ud.
Totuşi, într-un exemplu precum (156), marcând o legătură ontologică între

obiectul posedat (ferma) şi posesor (fermierul), determinantul posesiv nu este acceptat,
147
Vom considera că întreaga sintagmă: nume al părţii/întregului + determinant posesiv/genitiv
desemnează referentul corespunzător părţii sau întregului.
63
aceasta şi din cauza faptului că antecedentul şi anaforicul au aceeaşi bază lexicală,
legătura dintre cei doi termeni fiind intrinsecă:
(156)a. Am înnoptat la o fermă. Fermierul ne-a primit foarte bine.

b. *Am înnoptat la o fermă. Fermierul său/ei ne-a primit foarte bine.
Exemplul dat de Zafiu 2005148 – (157) –, ca şi exemplul (143) de mai sus

dovedeşte că este posibilă şi asocierea fără intermediul posesivului/genitivului dintre
posesor şi obiectul posedat:
(157) Andrei a intrat în sala de mese. A pus paltonul în cui.
Vom urmări în cele ce urmează modul cum se realizează legătura dintre anaforic
(partea) şi antecedent (întregul) la nivel discursiv pentru diversele tipuri de relaţie parte–
întreg.
● În cazul relaţiei ilustrate de tipul (3) – porţiune/masă –, determinantul posesiv
sau genitivul echivalent este, de regulă, exclus pentru fiecare dintre membri:
(158)a. Am dat pâinei câinilor adunaţi în jurul meu. Bucăţilej (de pâine) erau
cam groase.
b. *Am dat pâinei câinilor adunaţi în jurul meu. Bucăţilej salei/eii erau cam
groase.
c. *Am mâncat o bucată de pâinei. Pâineaj sai/eii era proaspătă.
Exemplul (159)a nu reprezintă o contradicţie, întrucât anaforicul lui poate

substitui masivul neindividualizat tort, ca şi un substantiv al cărui referent este
individualizat, ca în (159)b:
(159)a. Am mâncat torti. Blatulj luii ne-a plăcut în mod deosebit.

b. Am mâncat tortul/un torti. Blatulj luii ne-a plăcut în mod deosebit.
● Realizarea relaţiei parte–întreg de tipul (4) – materie/obiect – cere, de obicei,

prezenţa determinantul posesiv sau a unui genitiv pe lângă numele denotând materia149:
(160)a. Am cumpărat o bijuteriei. Metalulj este preţios.

b. Am cumpărat o bijuteriei. Metalulj săui/eii este preţios.
● Pentru relaţia fază/proces, doar numele părţii permite combinarea cu

determinantul posesiv sau cu genitivul:
(161)a. Compunerea şcolaruluii a fost surprinzătoare. Introducereaj sai/eii te

surprindea prin universul imaginar în care te aducea.
148
Vezi Zafiu 2005, în GALR, II, p. 659.
149
În limba franceză, conexiunea dintre numele obiectului şi cel al numelui materiei din care este constituit
obiectul se poate realiza şi prin intermediul pronumelui en: J’ai acheté un bijou. Le métal en est prétieux.,
J’ai admiré une robe. La soie en était très fine.
64
b. *Introducereaj te aducea într-un mediu imaginar. Compunereai sai/eii era
excepţională.
● Relaţia loc/spaţiu acceptă doar ca numele părţii să fie determinat de un

posesiv/genitiv, nu şi numele întregului:
(162)a. Au mers mult prin deşerti. Oazaj sai/luii era de negăsit.

b. *Oazai era de negăsit. Deşertulj săui/eii era imens.
● Relaţia subperioadă/perioadă ilustrează, de asemenea, doar o variantă, şi

anume, prezenţa posesivului/genitivului numai împreună cu numele părţii:
(163)a. Viaţai este tristă. Tinereţeaj sai/eii este trecătoare.

b. *Tinereţeaj este trecătoare. Viaţai saj/eij este tristă.
(164)a. *Viaţai i-a rezervat multe surprize plăcute. Bătrâneţeaj sai/eii a fost
senină.
b. *A trăit o bătrâneţe seninăj. Viaţai saj/eij a avut surprize plăcute.
(165)a. Acea orăi nu se mai termina. Minutelej eii parcă se blocaseră.

b. *Minutelej parcă se blocaseră. Orai lori nu se mai termina.
● Pentru relaţia membru/colectiv, uneori numai una dintre variante este acceptată:
(166)a. Pădureai prin care am trecut era tânără. Copaciij săii/eii erau înalţi şi
viguroşi150.
b. *Copaciij erau înalţi şi viguroşi. Pădureai lorj era tânără.
(167)a. *Am cunoscut o familie fericităi. Mamaj sai/eii era un om deosebit.
b. Am cunoscut o mamă deosebităj. Familiai saj/eij este fericită.
Alteori, sunt posibile ambele variante, posesivul/genitivul asociindu-se atât cu

numele membrilor, cât şi cu numele ansamblului:
(168)a. Echipa „Steaua”i va merge în finală. Fotbaliştiij eii/săii sunt foarte bine
pregătiţi.
b. Fotbaliştiii au jucat foarte bine până acum. Echipaj lori va merge în
finală.
Din analiza tuturor tipurilor de relaţie parte–întreg în privinţa realizării anaforei,

reiese că relaţia membru/colectiv se detaşează de celelalte, întrucât – cu unele excepţii şi
aici –, aceasta permite ca atât numele „întregului”, cât şi numele „părţii” să fie însoţit de
un determinant posesiv sau de un genitiv, fapt ce indică, pe de o parte, independenţa lor,
pe de altă parte, posibilitatea dependenţei lor reciproce. Altfel spus, se justifică şi prin
modul de realizare a anaforei că relaţia membru/colectiv este de altă natură decât relaţia
propriu-zisă parte–întreg. În terminologia lui Riegel 1984, cum am văzut, acestea au şi
150
Exemplul este redundant, întrucât pădurea este un nume colectiv care îşi specifică implicit membrii –
copacii.
65
denumiri diferite: apartenenţa la un ansamblu, respectiv apartenenţa partitivă, implicând
analize separate.
Revenind la compararea relaţiei parte–întreg cu cea de posesie, aşa cum am arătat

mai sus (vezi exemplul (137)), spre deosebire de relaţia de posesie, relaţia parte–întreg
permite, în unele situaţii, ca anafora să se realizeze „direct”, fără ajutorul determinantului
posesiv. Dacă legarea este „directă”, anaforicul este articulat hotărât, cel mai adesea (cum
se vede din exemplele de mai sus), sau nehotărât, numai în situaţia în care anaforicul
denotă o parte similară altor părţi. Această observaţie, preluată de la Kleiber 2001, este
justificată prin următoarele două exemple:
(169) ?O maşină se opri. Un volan era deformat.

(170) O maşină se opri. O roată era deformată. (= „una dintre roţi”)151
Legarea „directă”, fără posesiv, a numelui care indică partea de numele denotând
întregul cere, după Kleiber 1999, respectarea „condiţiei de alienare” şi a „principiului
congruenţei ontologice”152.
Conform analizei lui Kleiber 1999, condiţia de alienare presupune ca referentul
anaforicului, care reprezintă partea, să fie detaşat, ca în (171) sau detaşabil (ca în (172)).
Aceasta înseamnă că anaforicul este perceput ca un individ autonom în raportul cu
antecedentul reprezentând întregul. Constatarea aceasta este desigur adecvată în primul
rând pentru numele membrilor, dată fiind autonomia lexicală şi referenţială a
părţii/părţilor, în raport cu numele colective, adică cu întregul:
(171) Solista a primit pe scenă un buchet imensi. Trandafirii roşiij i-au spus că
este iubită foarte mult de spectatori.
Conexiunea anaforicului şi a antecedentului se realizează direct şi atunci când

partea constitutivă are o relativă libertate, putând fi detaşată de întreg:
(172) Am achiziţionat o maşină modernăi. Trapaj se deschide automat.
În schimb, dacă partea nu este „liberă”, conexiunea face apel, de regulă, la un

marcator anaforic, un posesiv sau un genitiv, care să indice întregul de care depinde
partea. Această situaţie o întâlnim în cazul relaţiilor:
● fază/proces
(173)a. X a ţinut un discurs interesanti. Încheiereaj luii (discursului) a fost

surprinzătoare.
b. ?X a ţinut un discurs interesanti. Încheiereaj a fost surprinzătoare.
● caracteristică/activitate
151
Vezi Kleiber 2001, p. 274-275. Exemplele (169)-(170) sunt cele date de Kleiber.
152
Vezi pentru explicarea „condiţiei de alienare” şi a „principiului congruenţei ontologice” Kleiber 1999, p.
84-96.
66
(174)a. Vrem să facem o achiziţiei. Plataj eii ne dă bătaie de cap.
b. ?Vrem să facem o achiziţiei. Plataj ne dă bătaie de cap.
● loc/spaţiu
(175)a. Am făcut o excursie în deşerti. Oazaj luii era superbă.

b. ?Am făcut o excursie în deşerti. Oazaj era superbă.
● subperioadă/perioadă
(176)a. Viaţai este tristă. Tinereţeaj sai/eii este trecătoare.

b. Viaţai este tristă. Tinereţeaj este trecătoare.
Există însă contexte precum (177) în care prezenţa posesivului sau a genitivului
nu este necesară, ba chiar este nepermisă:
(177)a. În fiecare zii mă trezesc devreme. Dimineaţaj este momentul meu preferat.
b. *În fiecare zii mă trezesc devreme. Dimineaţaj eii/sai este momentul meu
preferat.
Neadmiterea posesivului/genitivului în (177) se explică prin faptul că există o

incompatibilitate semantică între determinantul antecedentului, reprezentat de
cuantificatorul universal fiecare153, şi determinantul anaforicului – posesivul (sau
genitivul), acesta din urmă având rolul de a individualiza referentul dimineaţa constituind
o parte din antecedentul zi.
În cazul în care ambele nume sunt nume proprii, respectiv toponime, prezenţa
indicelui anaforic – determinantul posesiv sau genitivul – nu este necesară, legătura
dintre ele fiind marcată implicit:
(178) Am făcut o excursie în Masivul Bucegi. Vârful Omu mi-a placut în mod
deosebit.
Caracterul animat sau inanimat al întregului are consecinţe asupra realizării

anaforei. Compară exemplele (137) şi (153) care se subordonează tipului (2) – element
component/obiect – cu (179), ilustrând tipul parte a corpului/corp:
(179) *Ioni a ieşit repede din casă. Părulj era răvăşit.
Asocierea dintre numele persoanei şi o parte a corpului se realizează cu ajutorul

unui posesiv (sau al unui genitiv cu valoare posesivă):
(180)a Ioni a ieşit repede din casă. Părulj săui/luii era răvăşit.
153
Pentru descrierea cuantificatorului universal fiecare, vezi capitolul IV Relaţia parte–întreg în grupul
nominal, …..
67
b. Ioni a ieşit repede din casă. Părulj îii era răvăşit.
Aceeaşi constrângere apare când numele cu trăsătura [+ Uman] se asociază cu

numele unui obiect de vestimentaţie, asocierea respectivă constituind o relaţie de posesie
(compară exemplul (179) cu exemplul (155)a)).
În terminologia lui Kleiber, entităţile independente din punct de vedere ontologic

de alte ocurenţe, precum biserică, câine, cuţit sunt desemnate de numele categorematice.
Presupoziţia pe care o avem este că acestea pot constitui o anaforă asociativă întrucât
indică în mod intrinsec indivizi autonomi, ceea ce înseamnă că alienarea lor nu mai este
necesară. În opoziţie cu acestea, entităţile dependente ontologic de alte ocurenţe, aşa cum
este partea în raport cu întregul, sunt reprezentate de numele sincategorematice, precum
sertar, volan, prefaţă, tulpină, păr (dependente de numele dulap, maşină, carte, copac,
om)154.
Dată fiind independenţa lor în raport cu ansamblul, numele care indică membrii
nu reclamă prezenţa determinantului posesiv pentru marcarea legăturii dintre aceştia şi
ansamblul pe care îl formează:
(181) Am primit un bucheti. Florilej sunt multicolore.
Satisfacea principiului congruenţei ontologice, dependent de condiţia de alienare,

permite ca anafora asociativă să se realizeze. Aceasta înseamnă că numai dacă anaforicul
este de acelaşi tip ontologic cu referentul antecedentului condiţia de alienare este
îndeplinită. Exemplele lui Kleiber 1999 demonstrează că dacă principiul congruenţei
ontologice, care explică posibilitatea alienării părţii, nu este respectat, anafora asociativă
nu se produce:
(182) ?Era o valizăi pe pat. Pieleaj era toată murdărită.

(183) ?Îi scoase uşor rochiai. Lânaj era moale.
(184) ?Paul deschise comodai. Lemnulj era policrom.
În exemplele (182)-(184), nu se stabileşte o relaţie anaforică asociativă parte–

întreg, din cauza faptului că antecedentul este de tipul materie + formă, în timp ce
anaforicul nu este decât de tipul materie. Neavând formă proprie, rezultă că materia nu se
poate detaşa.
Pe lângă explicaţiile valabile ale lui Kleiber 1999, considerăm că, în exemplele
lui, anafora asociativă nu se poate realiza din cauza incompatibilităţii predicaţiilor din
fiecare din cele două enunţuri vizând întregul şi partea. Astfel, predicatul semantic
murdărită, cu argumentul pielea, nu este congruent cu era pe pat, având argumentul o
valiză, din enunţul-pereche; predicatul semantic moale, cu argumentul lâna, nu este
congruent cu scoase uşor, având argumentul rochia, din enunţul-pereche; predicatul
semantic policrom, cu argumentul lemnul, nu este congruent cu deschise, având
argumentul comoda, din enunţul-pereche. De altfel, şi Kleiber se apropie de interpretarea
noastră atunci când spune că dacă în fraza care conţine antecedentul există totuşi un
154
Vezi pentru distingerea nume categorematice – nume sincategorematice Kleiber 1999, p. 85-87.
68
indiciu al alienării materiei, condiţie suficientă, atunci, anafora asociativă se poate
realiza155. Exemplele lui Kleiber demonstrează acest lucru:
(185) Paul pipăi/atinse valizai. Pieleaj era fină.

(186) Valizai se rupse. Pieleaj era prea veche.
(187) Paul zgârie maşinai. Vopseauaj fu ştearsă în profunzime.
Între enunţurile care cuprind întregul, respectiv partea, se instaurează o relaţie de

tip explicativ care permite realizarea anaforei asociative prin intersectarea domeniului de
predicaţie al celor două componente.
Exemplele (188)-(189) ilustrează o anaforă asociativă de tipul materie/obiect, care
nu are nevoie de marcatorul anaforic – determinantul posesiv –, întrucât „explicaţia”
pentru acţiunea de admirare, respectiv de vânzare a unui obiect (rochia şi mobila) se
găseşte în calitatea materiei componente: mătasea extrem de fină, lemnul foarte rar.
Altfel spus, predicatul semantic am admirat, având argumentul o rochie, este compatibil
cu predicatul extrem de fină cu argumentul mătasea, aşa cum predicatul semantic se
vindea foarte scump, cu argumentul mobila, este compatibil cu predicatul semantic foarte
rar, având argumentul lemnul:
(188) Am admirat o rochie. Mătasea era extrem de fină.

(189) Mobila se vindea foarte scump. Lemnul era foarte rar.
În concluzie, în funcţie de modul cum se realizează anafora la nivel discursiv,

tipurile de relaţie parte–întreg se comportă neomogen. Am constatat că uneori este nevoie
de un determinant posesiv sau de un genitiv pentru stabilirea conexiunii dintre termenii
relaţiei anaforice, că alteori, pentru acelaşi scop, este suficientă simpla articulare a
anaforicului. În studiile sale, printre care şi cele la care ne-am referit noi, Kleiber a
încercat, analizând diferitele tipuri de relaţii semantice: meronimice, posesive, actanţiale,
funcţionale, locative, să fixeze condiţiile în care anafora apelează la un marcator anaforic
sau când aceasta se realizează fără intermediar posesiv sau genitival.
Pornind de la cercetările lui Kleiber, De Mulder – Tasmowski 2000 oferă o soluţie
mai economicoasă pentru interpretarea anaforei în limba franceză, care se îndepărtează de
accepţia curentă, considerând că aceasta presupune ca anaforicul să fie de forma son N,
nu le N. Articolul definit, arată cei doi lingvişti, nu instaurează el însuşi un raport între
două nume. Într-adevăr, exemplele date de lingvişti, dintre care selectăm două, relevante
şi pentru situaţia din limba română, dovedesc acest lucru:
(190) Aţi analizat bine casa şi acoperişul?

(191) Aţi reuşit să restauraţi vasul şi capacul?
Nu există o legătură asociativă între casa şi acoperişul, între vasul şi capacul,

fiecare dintre termeni situându-se la acelaşi nivel al coordonării.
Diferenţele de interpretare pe care le antrenează utilizarea articolului sau a
posesivului/genitivului se văd foarte bine în exemplul împrumutat de la De Mulder –
Tasmowski:
155
69
(192)a. Ajuns acasă, vei găsi soneria sa/ei de aramă în partea dreaptă a uşii156.
b. Ajuns acasă, vei găsi soneria de aramă în partea dreaptă a uşii.
Efectul utilizării marcatorului posesiv sau genitival îl constituie faptul că soneria

este legată de casă, este o caracteristică a casei, în timp ce articularea hotărâtă a
substantivului sonerie are ca efect izolarea soneriei de aramă: „ea este identificată în
interiorul unui ansamblu de sonerii, dintre care una este de aramă”157.
Luând în considerare apropierea pe care Kleiber 2000 o stabileşte între posesiv şi
anafora asociativă, cei doi lingvişti sintetizează astfel diferenţa dintre determinantul
posesiv şi articolul definit: „În timp ce determinantul posesiv cere să se stabilească o
relaţie anaforică cu un punct de referinţă158 şi caracterizează în acelaşi timp indirect acest
punct de referinţă, articolul definit prezintă referentul său în primul rând într-o formă
independentă şi cere recuperarea unui cadru relaţional în care presupoziţia de unicitate să
fie satisfăcută”159. Identificarea cadrului relaţional, arată De Mulder – Tasmowski 2000,
presupune luarea în considerare a unor restricţii discursive şi/sau sintactice. Exemplul
prin care argumentează acest fapt arată că în poziţia de obiect direct identificarea
referentului anaforicului articulat definit devine mai indirectă:
(193) ?Am ajuns într-un sati situat în vârful unei moviliţe. Paul a vrut să viziteze
bisericaj.
(194) ?Mi-ar trebui un instrument pentru a alunga toate aceste muşte. A, este o
cratiţăi în dulap. Iau capaculj.
În franceză, cum arată cei doi lingvişti, raportul dintre biserica şi un sat şi dintre
capac şi cratiţă ar fi explicitat dacă s-ar insera pronumele en, care cere un antecedent
proeminent:
(195) Nous sommes arrivés dans un village situé tout en haut d’une butte. Paul a
voulu en visiter l’église.
(196) Il me faudrait un instrument pour chasser toutes ces mouches. Ah, il y a une
marmite dans l’armoire. J’en prendre le couvercle.
Se pune întrebarea dacă se susţine atunci existenţa unei anafore asociative, ai

cărei membri, anaforicul şi antecedentul, să fie legaţi direct, deci fără niciun marcator
anaforic.
Din analiza exemplelor date în această secţiune a capitolului, reiese că prezenţa
posesivului/genitivului este dacă nu obligatorie, cel puţin posibilă. Singura excepţie în
care posesivul nu este acceptat este dată de exemplul (156), excepţie explicabilă însă prin
raţiuni semantico-lexicale. La această excepţie, putem adăuga tipul de anaforă actanţială,
156
Determinantul posesiv trimite la substantivul casă; în franceză, această legătură este evidentă: Arrivé à
la maison, tu trouveras sa sonnette de cuivre du côté droite de la porte.
157
De Mulder – Tasmowski 2000, p. 80.
158
Punctul de referinţă este antecedentul proeminent (fr. saillant) al determinantului posesiv care ajută la
identificarea referentului sintagmei care conţine determinantul posesiv; vezi De Mulder – Tasmowski 2000,
p.76-81.
159
De Mulder – Tasmowski 2000, p. 80.
70
singura care, aşa cum arată Kleiber 2000, ilustrată de exemplul (140), reluat aici (197), nu
acceptă determinantul posesiv160:
(197) Paul îşi tăie pâine şi puse cuţitul său/ei.
Este oarecum surprinzător că în studiile pe care le-am menţionat dedicate anaforei

asociative, nu apare posibilitatea explicării printr-o anaforă Ø a legării „directe” a
membrilor anaforei. Această ipoteză ar unifica interpretările tuturor contextelor, şi a celor
în care apare marcatorul anaforic, şi în a celor în care anaforicul este articulat hotărât. În
exemple precum (143), (153), (157), (160)a, (171), (181), pe care le reluăm aici, putem
presupune o anaforă Ø ce ţine locul determinantului posesiv/genitivului:
(198) Maria a ajuns târziu acasă. A schimbat rochia Ø şi a plecat din nou.
(199) Stiloul nu mai scrie. Peniţa Ø s-a stricat.
(200) Andrei a intrat în sala de mese. A pus paltonul Ø în cui.
(201)a. Am cumpărat o bijuteriei. Metalulj Ø este preţios.
(202) Solista a primit pe scenă un buchet imens. Trandafirii Ø roşii i-au spus că
este iubită foarte mult de spectatori.
(203) Am primit un buchet. Florile Ø sunt multicolore.
Articularea definită poate avea şi rolul de a izola un referent şi de a-l

individualiza, făcând abstracţie, acolo unde este cazul (vezi relaţiile meronimice), de
relaţiile stereotipice stabilite în cadrul lexicului (exemplul (192)b din De Mulder –
Tasmowski 2000 este elocvent în acest sens). Aşadar, în lipsa unui marcator anaforic
(posesivul/genitivul), interpretarea a doi termeni ca fiind membrii unei relaţii anaforice
asociative depinde de restricţiile discursive şi sintactice pe care le presupune contextul ca
şi de posibilitatea ocurenţei unei anafore Ø în locul marcatorului anaforic.
3. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG vs RELAŢIA LOCATIVĂ
3.1. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG vs RELAŢIA LOCATIVĂ ÎN GN
Comparaţia pe care ne propunem să o facem aici va privi numai cadrul GN

complex, cuprinzând deci două nume legate prin prepoziţie sau prin caz, şi, de asemenea,
nivelul discursiv, unde se poate constata modul de realizare a anaforei asociative
partitive, ca şi a anaforei asociative locative. Nu extindem comparaţia la nivelul GV,
unde diferenţele între cele două relaţii sunt prea mari (nu este relevantă o comparaţie între
Tinerii se întorc/vin din străinătate. şi Paharul este format din picior şi cupă.).
Înainte de a compara relaţia parte–întreg cu relaţia locativă, este necesar să
distingem între relaţia ontologică parte–întreg de tipul loc/spaţiu de relaţia
circumstanţială de loc. Astfel, relaţia dintre oază şi deşert, dintre Vârful Omu şi Bucegi,
pe care le-am discutat mai sus (vezi supra, 2.5.) şi în capitolul anterior, sunt de altă natură
decât relaţia locativă stabilită în construcţiile:
160
71
(204) omul din grădină
(205) biserica din centru
(206) blocurile oraşului.
Relaţiile dintre omul şi grădină, dintre biserica şi satul, dintre casele şi centrului
nu sunt din punct de vedere semantico-referenţial relaţii determinate, inerente, ci sunt
relaţii accidentale, circumstanţiale. Această constatare explică afirmaţia lui Bartning 1993
cum că N1 este, de obicei, multirelaţional în construcţiile care exprimă o relaţie locativă.
Singura condiţie, susţine Bartning 1993, pe care trebuie s-o îndeplinească N 1 este ca
acesta să fie „localizabil”161.
Relaţia parte–întreg se poate compara cu relaţia locativă în raport cu câteva
aspecte.
În cazul relaţiei parte–întreg, mărcile de coeziune din GN, prepoziţia şi cazul
genitiv, pot fi echivalente (206)a-b:
(207)a. Paginile din acea carte sunt încântătoare.

b. Paginile acelei cărţi sunt încântătoare.
În schimb, în cazul relaţiei locative, marcarea conexiunii dintre nominale prin

genitiv este mai rară decât marcarea obişnuită printr-o prepoziţie locativă. În exemplul
(208), citat mai sus, pe care îl reluăm, genitivul marchează o relaţie locativă numai în
interpretare neprototipică, discursivă:
(208) Rând pe rând mă supun muncilor vaporului (Internet, vers din poemul S-a
găsit inelul de iarbă al poetului, de Ion Gheorghe).
Uneori, în lectură prototipică, prepoziţia şi genitivul tind să diferenţieze sensul

relaţiilor pe care le articulează. Exemplul (209)a reprezintă o relaţie parte–întreg, iar
(209)b mai degrabă o relaţie locativă decât una partitivă:
(209)a. camerele apartamentului

b. camerele din apartament
Este totuşi dificil de precizat dacă avem a face în exemplul (209)b cu o relaţie
locativă. Apartament este şi nume de loc, dar şi nume de întreg atunci când se asociază cu
numele părţilor componente, respectiv camere. Prin urmare, nu este exclusă nici
interpretarea ca relaţie parte–întreg a exemplului (209)b şi aici se vede cum relaţia parte–
întreg se înrudeşte foarte mult cu relaţia locativă. De altfel, prepoziţiile partitive sunt
toate – de, din, dintre, între, printre – la origine locative (vezi capitolul IV. Relaţia
parte–întreg în grupul nominal, despre ocurenţa prepoziţiilor partitive în GN).
În afara unui context explicit, în anumite situaţii, este greu de stabilit ce tip de
relaţie marchează prepoziţia, ca în exemplul:
(210) o carte din biblioteca mea
161
Vezi Bartning 1993, p. 175.
72
unde biblioteca poate reprezenta locul (mobila în care se ţin cărţile sau încăperea unde se
păstrează şi se citesc cărţile), ceea ce atrage lectura locativă, sau, metonimic, o colecţie de
cărţi, caz în care lectura parte (membru)-întreg (colectiv) este cea mai adecvată.
3.2. ANAFORA ASOCIATIVĂ LOCATIVĂ
Relaţia locativă se aseamănă cu acea relaţie parte–întreg care nu presupune un

posesiv sau un genitiv în asocierea numelui întregului cu numele părţii (211); vezi supra,
2.5. pentru discutarea anaforei asociative partitive. Utilizăm pentru a demonstra această
afirmaţie exemplul lui Kleiber 2002 pentru anafora locativă (exemplul (212)), în care
numele locului (sat) şi cel al obiectului localizat (biserica) se asociază fără intermediar
posesiv sau genitival:
(211) Stiloul nu mai scrie. Peniţa s-a stricat.

(212) Intrarăm într-un sat. Biserica era situată pe o moviliţă.
Relaţia locativă se aseamănă cu relaţia parte–întreg (implicit cu tipul de relaţie

loc/spaţiu) şi prin faptul că în ambele situaţii numai numele subordonat (numele părţii,
respectiv numele obiectului localizat), nu şi numele superior ierarhic (al întregului,
respectiv al locului) acceptă combinarea cu adjectivul posesiv sau cu genitivul:
(213) peniţa sa/lui vs *stiloul său

(214) biserica sa/lui vs *satul său.
4. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG vs RELAŢIA TEMPORALĂ
4.1. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG vs RELAŢIA TEMPORALĂ ÎN GN
Comparaţia se va limita la GN. Exprimarea partitivului şi a relaţiei

circumstanţiale temporale în GV pun probleme care nu sunt relevante pentru o
comparaţie din care să reiasă trăsăturile fiecăreia dintre relaţii, prin urmare nu va intra în
discuţie.
Distingem şi de data aceasta între relaţia ontologică subperioadă/perioadă
(exemplele (215)-(216)) şi relaţia temporală circumstanţială care este una accidentală
(exemplele (217)-(221)):
(215) minutele orei de visare

(216) dimineaţa zilei de 5 august
(217) o zi din săptămână

(218) al treilea ceas din noapte
(219) foametea din timpul războiului

(220) masa de la prânz
73
(221) discuţiile după-amiezii162.
Pentru exprimarea relaţiei temporale circumstanţiale, este foarte important sensul

temporal al lui N2. Practic, acesta determină sensul temporal al relaţiei în care intră.
După cum se constată din exemplele (215)-(221), relaţia temporală poate fi
marcată printr-o prepoziţie (din, de, de la) sau prin cazul genitiv.
4.2. ANAFORA ASOCIATIVĂ TEMPORALĂ
Nefiind vorba despre o relaţie lexicală între termenii care marchează un raport
temporal (ca în cazul relaţiei parte–întreg de tipul subperioadă/perioadă), este de aşteptat
ca anafora asociativă, adică legarea „directă” a termenilor, să nu fie realizabilă.
Într-adevăr, este greu de interpretat drept anaforă asociativă relaţia dintre
dimineaţa şi plecarea, respectiv dintre după-amiezile şi discuţiile din următoarele
exemple:
(222)a. Ne-am dat întâlnire într-o dimineaţă. Plecarea era programată dinainte.
b. *Ne-am dat întâlnire într-o dimineaţăi. Plecarea sai/eii era programată
dinainte.
(223)a. Ne întâlneam după-amiezile la restaurant. Discuţiile erau aprinse.

b. *Ne întâlneam după-amiezilei la restaurant. Discuţiile salei/lori erau aprinse.
Independenţa celui de-al doilea termen, condiţie pentru stabilirea unei anafore
asociative (vezi supra, 2.5.), este totală, fapt ce nu mai permite legătura conceptuală
univocă dintre cei doi referenţi vizaţi. Posesivul sau genitivul nu sunt acceptaţi în această
conexiune (vezi exemplele (222)b, (223)b), pentru că exemplele (222)-(223) nu suportă o
interpretare prototipică, ci una neprototipică, discursivă. Este semnificativ în acest sens
testul pe care îl indică Bartning 1993 pentru diferenţierea interpretării prototipice de
interpretările discursive şi pragmatice şi anume imposibilitatea pronominalizării prin
determinant posesiv a primului termen în cazul interpretărilor neprototipice (discursive şi
pragmatice)163:
(224) *plecarea sa/ei

(225) *discuţiile sale/lor.
În schimb, în următorul exemplu, relaţia dintre prânz şi masa s-ar putea interpreta
ca o anaforă asociativă, dată fiind legătura convenţională pe care locutorul, cu o
experienţă de viaţă, o stabileşte între acest moment al zilei şi obiceiul de a lua masa:
(226)a. Ne-am văzut la prânz. Masa am luat-o împreună.

b. *Ne-am văzut la prânzi. Masa sai/luii am luat-o împreună.
162
Exemplele (219)-(221) pot fi interpretate ca small clause („fraze reduse”): „foametea care a fost în
timpul războiului”, „masa care se ia la prânz”, „discuţiile care au loc după-amiaza”.
163
Vezi Bartning 1993, p. 165-168.
74
Nici în acest ultim exemplu însă nu este acceptată prezenţa posesivului sau a
genitivului pentru marcarea conexiunii dintre cele două elemente.
5. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG vs RELAŢIA AGENTIVĂ
5.1. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG vs RELAŢIA AGENTIVĂ ÎN GN
Bartning 1993 defineşte relaţia agentivă ca fiind relaţia dintre un N 1 care indică o
creaţie sau o producţie şi N2 care îl desemnează pe autorul său. În stabilirea acestui tip de
relaţie, rolul decisiv îl are N2164.
Ca şi relaţia parte–întreg, relaţia agentivă poate fi marcată prin cazul genitiv
(exemplele (227)-(228)) sau prin prepoziţie (exemplele (229)-(230)):
(227) cartea lui Cărtărescu

(228) muzica lui Beethoven
(229) o carte de Cărtărescu

(230) o simfonie de Beethoven.
Parafrazele corespunzătoare acestor cnstrucţii sunt: „cartea scrisă de Cărtărescu”,

„muzica/simfonia compusă de Beethoven”.
5.2. ANAFORA ASOCIATIVĂ AGENTIVĂ165
În cazul anaforei care presupune o relaţie agentivă între membrii ei, numele
desemnând creatorul este, în mod obişnuit, însoţit de determinantul posesiv sau de
genitiv:
(231) ?Am văzut un tablou celebru. Pictorul este olandez.

(232) ?Am citit o carte. Autorul este celebru.
Este posibilă însă şi asocierea „directă” a numelor reprezentând creaţia şi

creatorul:
(233) Am privit îndelung tabloul pentru că ştiam că pictorul are un stil de

exprimare încifrat.
Este interesant că, în cazul acestei anafore, este acceptată combinarea cu

posesivul/genitivul atât a numelui creatorului, cât şi a numelui creaţiei:
(234) tabloul său vs pictorul său

(235) cartea sa vs autorul său
164
165
Prin analogie cu celelalte relaţii sintactico-semantice discutate, putem vorbi şi despre o anaforă
asociativă agentivă.
75
Relaţiei agentive i se poate subordona o relaţie pe care Bartning 1993 o preia de la
Durieux166 numită Sursă/Origine exemplificată prin:
(236) opinia lui Luc

(237) cuvintele cântăreţului.
6. ALTE RELAŢII SINTACTICO-SEMANTICE DIN GN
6.1. RELAŢIA PARTE–ÎNTREG vs RELAŢIA OBIECTIVĂ, RELAŢIA

SUBIECTIVĂ, RELAŢIA ATRIBUTIVĂ
Relaţiile din GN – relaţia obiectivă (238), relaţia subiectivă (239) – din

clasificarea lui Bartning 1993167 se îndepărtează mult de relaţia parte–întreg şi din punct
de vedere referenţial, şi din punct de vedere gramatical:
(238) rezolvarea problemei

(239) sosirea lui Ion.
Relaţia atributivă (240) se apropie însă de relaţia parte–întreg, pentru că aşa cum o
proprietate sau un atribut defineşte un obiect/individ, la fel, componenţa unui
obiect/individ îl caracterizează:
(240) deşteptăciunea lui Ion.
Totuşi este destul de exagerat să spunem că o proprietate a unui obiect/individ

reprezintă o parte a acestuia din urmă, chiar dacă proprietatea/caracteristica este
intrinsecă (şi nu temporară sau facultativă), aşa cum este înălţimea pentru un
baschetbalist168. Această opinie este în acord cu observaţia făcută în capitolul I. Relaţia
parte–întreg (meronimia) – relaţie semantică lexicală, 4., referitoare la un exemplu
precum (240), preluat de la Cruse 1986, pe care îl reluăm aici, şi anume că formula Un Y
are X nu corespunde întotdeauna unei relaţii parte–întreg, ci poate indica faptul că X
caracterizează Y:
(241) Un sunet are o înălţime şi un volum.
Încadrat de Bartning printre numele unirelaţionale, N1 din construcţiile (238)-

(240) nu este un substantiv propriu-zis, ci este rezultatul unei nominalizări:
(242) rezolvarea < infinitivul lung rezolvare de la verbul a rezolva

(243) sosirea < infinitivul lung sosire de la verbul a sosi
166
Vezi Bartning 1993, p. 175-176. Studiul la care face referinţă Bartning este Durieux F. (1990), „The
meanings of the specifying genitive in English. A cognitive analysis”, Antwerp Papers in Linguistics 66.
167
168
Exemplul de proprietate/caracteristică intrinsecă – înălţimea – pentru jucătorul de baschetbal este preluat
de la Kleiber 1999, p. 79.
76
(244) deşteptăciunea < adjectivul deştept.
Prin urmare, analiza sintactico-semantică a lui N1 din astfel de construcţii

presupune luarea în considerare a naturii lui duale, de substantiv şi de verb, respectiv
adjectiv. Asta înseamnă că N1 prezintă o serie de trăsături care îl încadrează în clasa
substantivului, dar şi trăsături moştenite de la verbul sau adjectivul de origine169. Însăşi
natura relaţiei se explică prin structura de bază conţinând verbul sau adjectivul de origine:
verb-obiect (245), verb-subiect (246), subiect-calitate/atribut (247):
(245) rezolvarea problemei < X rezolvă problema.

(246) sosirea lui Ion < Ion soseşte.
(247) deşteptăciunea lui Ion < Ion este deştept.
Marcate printr-un genitiv, posibilitate utilizată şi de relaţia parte–întreg,

construcţiile cu N1 rezultat al procesului de nominalizare se îndepărtează de relaţia parte–
întreg care angajează termeni nederivaţi, dintre care unul cel puţin exprimă lexical partea
(de regulă) sau întregul.
6.2. ANAFORA ASOCIATIVĂ ŞI RELAŢIILE OBIECTIVĂ,

SUBIECTIVĂ ŞI ATRIBUTIVĂ
Anafora asociativă, în accepţia dată de Kleiber, nu poate marca niciuna dintre

relaţiile obiectivă, subiectivă şi atributivă, întrucât condiţia ca termenul subordonat,
corespunzător lui N2 (obiectul, subiectul, proprietatea/caracteristica) nu poate fi izolat de
termenul superior ierarhic, la care se raportează:
(248) *Ion are în mână o carte. Citirea îl preocupă.

(249) *Ion este acum acasă. Plecarea va fi mâine.
O discuţie aparte merită relaţia atributivă, dată fiind apropierea ei mai mare de
relaţia parte–întreg (vezi supra, 6.1.).
Faptul că o proprietate a unui obiect/individ nu se analizează ca fiind parte a
acestuia justitifică, în interpretarea lui Kleiber 1999, de ce „proprietatea unei entităţi nu
poate constitui referentul unei expresii anaforice asociative”170, aşa cum se întâmplă în
cazul relaţiei parte–întreg, mai precis în cazul anumitor (sub)tipuri de relaţii parte–întreg
(vezi supra, 2.5.):
(250) *El este Andrei. Inteligenţa este recunoscută.
Într-adevăr, legătura dintre proprietate şi entitatea pe care aceasta o

caracterizează, la nivel discursiv, necesită prezenţa unui posesiv/genitiv, simpla articulare
hotărâtă a anaforicului fiind insuficientă pentru marcarea relaţiei:
169
Pentru analiza substantivelor verbale şi adjectivale sub aspectul caracteristicilor lor semantice şi
morfosintactice, reflectând natura lor duală – de substantiv şi verb, respectiv de substantiv şi adjectiv, vezi
Stan 2005, în GALR I, p. 113-118.
170
77
(251) El este Andrei. Inteligenţa sa/lui este recunoscută./Inteligenţa îi este
recunoscută.
7. CONCLUZII
Am încercat în acest capitol să răspundem celor două obiective anunţate: 1) relaţia

semantică lexicală parte–întreg are un reflex clar în plan gramatical şi 2) relaţia parte–
întreg împarte cu alte relaţii sintactico-semantice o serie de trăsături comune, dar prezintă
şi suficiente particularităţi de manifestare care susţin delimitarea ei de alte relaţii înrudite.
Analiza întreprinsă ne-a arătat că legătura dintre cele două nume (reprezentând:
partea şi întregul, obiectul posedat şi posesorul, entitatea localizată în spaţiu şi locul,
entitatea localizată în timp şi timpul, procesul/evenimentul şi subiectul/obiectul,
caracteristica şi entitatea caracterizată) în cadrul grupurilor sintactice (GN şi GV) şi la
nivel discursiv implică o serie de restricţii care decurg în special din natura semantico-
referenţială a celor două elemente.
La nivelul grupurilor sintactice, ne-a interesat, pe de o parte, semantica numelor
componente, pe de altă parte, mijloacele prin care acestea sunt conectate – mărcile de
coeziune.
În GN, am constatat că statutul lui N1 de nume unirelaţional sau de nume
multirelaţional are un rol foarte important în stabilirea sensului relaţiei dintre cele două
nume, dar şi că, uneori, ca în cazul relaţiei locative, temporale şi agentive, N2 are rolul
decisiv în stabilirea sensului relaţiei. Sensul relaţiei, ca şi semantica numelor componente
depind şi de rolul mărcilor de coeziune ale GN, prepoziţia şi cazul. Pentru marcarea
relaţiei parte–întreg, am văzut că sunt utilizate, cu diferenţele de interpretare de rigoare
(prepoziţia poate fi semantic predicativă sau nepredicativă), o serie de prepoziţii
specializate, din, de, cu, şi anumite cazuri gramaticale: genitivul, în primul rând, dar şi
dativul şi acuzativul, în cazul relaţiei parte–întreg de tipul parte a corpului-corp.
În cadrul GV, am remarcat rolul verbului în realizarea unui anumit tip de relaţie.
Verbe precum a se compune din, a face parte din, a cuprinde; a se împărţi, a se
descompune marchează o relaţie parte–întreg, iar verbe precum a aparţine, a poseda, a
avea, o relaţie de posesie. Aceste verbe, am arătat, sunt predicate logice ale căror
argumente sunt: partea şi întregul, respectiv obiectul posedat şi posesorul.
O atenţie specială am acordat comparaţiei relaţiei parte–întreg cu relaţia de
posesie, demonstrând pe baza unor teste sintactico-semantice că relaţia parte–întreg se
separă de relaţia de posesie. În plus, am susţinut că „posesia inalienabilă” este, de fapt, tot
o relaţie parte–întreg.
Comparaţia cu alte relaţii sintactico-semantice înrudite din cadrul GN a fost mai
puţin extinsă, întrucât problemele de delimitare şi de interpretare presupuse au fost mai
clare, fapt datorat, desigur, distanţei semantice mai mari dintre acestea şi relaţia parte–
întreg.
Analiza anaforei discursive ne-a permis să facem o serie de observaţii în legătură
cu manifestarea fiecărui tip de relaţie parte–întreg şi a celorlalte relaţii înrudite cu
aceasta. Examinarea posibilităţilor de realizare a anaforei, prin articularea anaforicului
sau prin ocurenţa marcatorului anaforic – determinantul posesiv/genitivul –, ne-a
78
determinat să lansăm ipoteza că anafora Ø ar putea să explice legătura „directă” dintre
anaforic şi antecedent, şi nu simpla articulare a anaforicului.
79

Meronimia

Caricato da

Informazioni sul documento

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Copyright:

Formati disponibili

Meronimia

Caricato da

Copyright:

Formati disponibili

Rezumatul disertatiei ................................p.

RELAŢIA PARTE–ÎNTREG (MERONIMIA1)

1. MERONIMIA – RELAŢIE SEMANTICĂ DE TIP PARADIGMATIC

1. MERONIMIA – RELAŢIE SEMANTICĂ DE TIP PARADIGMATIC

cap gât trunchi braţ picior

Dacă hiponimia este o relaţie de incluziune tranzitivă (ceea ce înseamnă că

(1) prepelicar cu păr lung – câine – animal.

în schimb, meronimia poate fi tranzitivă (2) sau intranzitivă (3)13:

(2)a. Jacheta are mâneci.

(4) I-am atins cotul. implică I-am atins braţul.

(7) Uşa era curată, dar mânerul era murdar.

(8) Braţul său nu era rănit, dar avea arsuri la mână.

Comparând cele două relaţii ierarhice, hiponimia şi relaţia parte–întreg, Lyons

(9) Această substanţă are aur în ea.

În cazul abstractelor onestitate şi virtute, se poate vorbi, de asemenea, despre o

(14) X poate coase.

2. TIPURI DE RELAŢII MERONIMICE

Diferitele tipuri de meronimie conceptualizează în mod diferit organizarea părţilor

Relaţii Exemple Funcţional Similar Separabil Simultan

3. TESTE LA CARE RĂSPUNDE MERONIMIA

(A) Un Y are X (unde X este un plural sau un singular).

Exemplele lui Cruse răspund acestui test:

(25) O mână are degete.

(30) O soţie are un soţ.

(A’) Un X face parte dintr-un Y.

Însă şi această formulă poate să corespundă unor construcţii a căror interpretare

(32) A schimba scutecele face parte din viaţa unei mame22.

Prima parte a construcţiilor (32)-(33) reprezintă anumite caracteristici ale

(34) *Un soţ face parte dintr-o femeie.

Adevăratele meronime satisfac ambele cadre. Compară exemplele (25)-(29) cu:

(38) Un deget face parte dintr-o mână.

Cruse propune un alt test mai cuprinzător:

(B) Părţile unui Y includ X-ul (X-ii), Z-ul (Z-ii) etc.

Acest test este ilustrat de Cruse prin exemplele:

(43) Părţile unei flori includ sepalele, petalele, ...

Congruenţa totală dintre un meronim şi un holonim este evidenţiată de testul

Metodele şi rezultatele analizelor efectuate în domeniul semanticii lexicale sunt

(46) acoperiş – „partea de deasupra care acoperă şi protejează o clădire de

Subtantivele care denumesc partea sau întregul beneficiază de definiţii

(54) gestică (< gest + -ică) – „ansamblu de gesturi folosite de un actor în

Asemenea definiţii nu au structura aristotelică gen proxim + diferenţă specifică,

Meronimia reprezintă o modalitate de definire a unor termeni aparţinând unor

(60) globină – „(biol.) substanţă organică, care, împreună cu hemul, formează

În lucrările de specialitate, în definirea riguroasă a termenilor ştiinţifici, se

(66) Galactozil-ceramidul este glicosfingolipidul predominant din materia albă a

În unele definiţii, meronimia se întrepătrunde cu hiponimia. De exemplu, în

Semantica lexicală, al cărei obiectiv îl reprezintă descrierea sensului vehiculat de

• S: (n) bathroom, bath (a room (as in a residence) containing a bathtub or shower

Primul sinset pe care îl selectăm este: bathroom1, bath6.

Pentru bath, etapa preliminară este de separare a substantivului de verb, apoi de

• S: (n) bath (a vessel containing liquid in which something is immersed (as to

relaţiile semantice care ne interesează, meronimia / holonimia, în special, şi hiponimia / hiperonimia.

• S: (n) bathroom, bath (a room (as in a residence) containing a bathtub or shower

Relaţia part meronym se organizează în 4 sinseturi:

S: dwelling:1, home:2, domicile:2, abode:2, habitation:2, dwelling house:1,

Următorul exemplu ilustrează numai relaţia semantică part holonim40:

Primul sinset este :

Relaţiile semantice subordonate acestui sinset sunt:

Relaţia part meronym cuprinde sinseturile:

• S: (n) hip pocket (a pocket in rear of trousers)

În acest capitol ne propunem, fără a intra în detalii care ar presupune un studiu

2. MERONIMIA – RELAŢIE SEMANTICĂ DE TIP PARADIGMATIC

cap gât trunchi braţ picior

(1) prepelicar cu păr lung – câine – animal.