ENIGMA DEFECTORILOR TRANSFUGI DIN FOSTUL BLOCUL ESTIC

COMUNIST DIN EUROPA

. Cristian Troncotă

Noţiunea de defector-transfug cuprinde în primul rând ofiţerii de securitate aflaţi în

misiune în afara graniţelor statului român şi care au refuzat înapoierea în ţară, solicitând azil
politic. O altă categorie se referă la foştii ofiţeri ai organelor de Securitate care, după trecerea
în rezervă, profitând de ocazia unor excursii în Occident, au refuzat înapoierea în ţară. Dar cea
mai numeroasă categorie o reprezinta informatorii Securităţii care, în timp ce erau activi –
deci folosiţi – au cerut azil politic în ţările occidentale, unii dintre ei chiar şi pe spatiul
sovietic. Numărul acestei din urma categorii este de ordinul sutelor.
Lucrările de specialitate referitoare la istoria tehnicilor de spionaj şi contraspionaj,
disting două categorii de defectori-transfugi: transfugi propriu-zişi (exteriori) care îşi
părăsesc ţara din motive politice, ideologice sau economice pentru a trece la inamic şi
transfugi activi („transfugue-en-place”, sau interiori) cei care acceptă să rămână în ţara de
origine, dar care joacă rol de „cârtiţe” pentru un serviciu de informaţii advers.
Potrivit unui act normativ, intitulat Final Report Senat Select Committee on
Intelligence, elaborat de Congresul SUA la 24 aprilie 1976, „defectorul” este definit ca
„persoana care, din raţiuni politice sau din alte raţiuni şi-a abandonat ţara şi se află sau s-ar
putea afla în posesia unor informaţii care interesează guvernul Statelor Unite”. Mai mult,
potrivit Public Law 110, un alt act normativ elaborat tot de Congresul SUA, „defectorii”, au
fost împărţiţi, în funcţie de interesele urmărite, în trei categorii: personalităţi, agenţi ai altor
servicii de informaţii şi persoane care au spionat, trădat sau lucrat în favoarea SUA. (Incluşi
sub incidenţa indicativului „110’S”, aceştia primesc salariu şi protecţie din partea CIA;
transfugi de importanţă medie (diplomaţi de carieră, politicieni, militari, cercetători etc.) care
n-au fost anterior în raporturi de subordonare sau conlucrare organizată cu serviciile
americane de informaţii. (Afiliaţi indicativului „55’S”, aceştia sunt sprijiniţi şi protejaţi de
CIA, de la caz la caz); personalităţi din domeniul artistic, cultural, sportiv, ştiinţific etc., care,
din considerente propagandistice sau de altă natură, sunt bineveniţi pe pământul american.
Nu toţi defectorii-transfugi sunt consideraţi trădători din punctul de vedere al ţării pe
care au părărsit-o. Serviciile secrete aveau obiceiul de a prelua sub control pe unii defectori-
transfugi ca metodă de a-şi implanta agenţii cu o instruire specială în tabăra adversă. Gestapo-
ul a provocat prin acest sistem mari pierderi mişcărilor de rezistenţã din ţările europene
ocupate de armata germană, la fel şi sovieticii au obţinut unele succese în perioada Războiului
Rece, ceea ce înseamnă că din punct de vedere strict profesional pentru activitatea de
informaţii, avem de-a face cu „defectori răi” şi „defectori buni”. Prin urmare, defectorii răi
sunt trădătorii pentru că divulgă adversarilor secrete de stat autentice, iar defectorii buni sunt
cei care continuă să-şi servească ţara sub acoperirea de trădători (falşi defectori), divulgând
doar secrete false (contrafăcute), lipsite de importanţă. De excepţională importanţă, în acest
sens, se dovedeşte aserţiunea lui Anatoli Goliţîn, un celebru defector-transfug sovietic, care a
cerut azil politic în SUA, în 1961: „Ori de câte ori un transfug important din est se refugiază
în vest, câţiva «transfugi falşi» sunt expediaţi în scurt timp, în vest, în scop de bruiere şi
compromitere atât a transfugului adevărat, cât şi a informaţiilor furnizate de el”. Prin urmare
„falşii transfugi” erau în realitate agenţi de valuare expediaţi în Occident de KGB sau de un
alt serviciu secret est-european, sub acoperire de defector, care aveau ca misiune „să-şi ofere
serviciile CIA”, dar, în realitate, continuau să lucreze pentru KGB, plasînd americanilor
informaţii false bine dozate, parţial exacte, parţial inexacte, în scop de „intoxicare”.

1
 La rândul său, Jacques Boud, în a sa monumentală enciclopedie despre tehnicile de
informaţii şi serviciile secrete, apărută la Paris în 1998, prezintă un nou tablou al defectorilor
transfugi, cu 52 ofiţeri ai KGB şi GRU, 5 români, 4 cubanezi, 3 polonezi, un ceh şi un
maghiar. Din studiul dosarelor de la fondul anchetă al fostei arhive de Securitatea rezultă însă
că numărul defectorilor-transfugi români, care în perioada 1975-1982 au cerut azil politic în
diferite ţări occidentale, ca Franţa, Anglia, SUA, Germania Federală, Belgia, Italia, Suedia şi
Elveţia, este mult mai mare, nu mai puţin de 15, de unde se naşte o firească întrebare: Oare ce
i-a nemulţumit atât de mult pe toţi aceştia, încât să-i determine la gesturi care practic au luat
proporţia unui fenomen? Un posibil răspuns nu poate pierde din vedere explicaţia oferită de
istoriografia occidentală despre această problemă, şi anume că o parte din defectorii-transfugi
din fostul Blocul Estic comunist erau în realitate dirijaţi de serviciile secrete sovietice.
Americanii au fost primii care şi-au dat seama despre această metodă, şi ca urmare, au
înfiinţat rapid un program special – Defector Program – administrat de CIA prin Interagency
Defector Committe (IDC), în scopul de a coordona găzduirea şi exploatarea (debriefing)
transfugilor. Pănă în 1990 au fost avuţi în vedere defectorii din Cuba, URSS şi celelalte ţări
din Tratatul de la Varşovia. Rezultatele nu le cunoaştem, ele constituind, evident şi astăzi
secrete de stat bine protejate. Dar cine citeşte cu atenţie dezvăluirile memorialiştilor fostei
Securităţi, e imposibil să nu constate unele aspecte de interes. Aşa, de exemplu, generalul (r)
Nicolae Pleşiţă susţine că atât de bine informata Securitate nu a cunoscut totuşi, până la
apariţia cărţii lui Ion Mihai Pacepa, Moştenirea Kremlinului, cine îl ajutase pe acesta să
ajungă în DIE (Direcţia de Informaţii Externe). Or, defectorul-transfug. Pacepa, care şi el a
fost supus timp de câţiva ani unui interogatoriu amănunţit (debriefing) de către serviciile
americane, în cadrul Defector Program, recunoaşte că a fost adus în DIE de Alexandr
Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietietici din Securitate,
în perioada 1949-1953.
Istoricul israelian, Shlomo Leibovici-Laiş, pe vrema când ocupa „un post oficial
sensibil” la Tel-Aviv, fiind întrebat de unul dintre „vânătorii (ofiţerii români din DIE)” care-l
căutau pe generalul defector, Ioan Mihai Pacepa, „acesta pentru cine lucrează?” a dat
următorul răspuns: „Ăsta (Pacepa – n.n.) a servit pe toţi cei care i-au cerut servicii”.
O situaţie asemănătoare ar fi avut şi un alt ofiţer al DIE, un anume Gheorghe
Mandache. Din datele păstrate în documentele fostei Securităţi, rezultă că acesta era născut la
13 februarie 1933 într-o comună din judeţul Botoşani, de profesie strungar. A fost încadrat în
Securitate în 1951, fiind trimis la un curs de specializare de doi ani în URSS, unde a fost
recrutat de organele de spionaj sovietice. Încadrat în DIE, a primit misiuni informative în R.D.
Germană, unde s-a logodit cu Kothe Brunich, sub numele de cod Rudolf Breuman. La 13
martie 1959 a fost declarat dispărut din Berlinul răsăritean. Împreună cu logodnica sa trecuse
sectorul occidental al oraşului, stabilindu-se ulterior la Ulm, în sudul R.F. Germania. În
realitate, primise misiuni informative din partea serviciilor secrete sovietice, care-i controlau
activitatea sub steag străin. Securitatea română a încercat să-l localizeze abia în 1973. Un an
mai târziu s-a întreprins o acţiune de răpire a sa şi aducere sub escortă în România, care e
eşuat. „Gheorghe Mandache – prognoza un raport al Securităţii - nu a fost judecat şi nici
condamnat în ţara noastră, întrucât imediat după comiterea actului de trădare s-a apreciat că
trădătorul va putea fi adus în ţară”. Între timp fapta ofiţerului dezertor intrase sub prescripţie.
Edificatoare este şi dezvăluirea făcută de generalul (r) Nicolae Pleşiţă, referitor la acest caz:
„L-am lansat în Germania şi a acţionat la ordinele ălora (adică a ofiţerilor KGB – n.n.) în
interesul lor şi în detrimentul nostru. Ăia au simulat dezertarea lui Mandache de la noi, iar el
a devenit trădător. Realitatea e că nu era trădător”.
Aceleaşi semne de întrebare le ridică şi tratamentul neuniform aplicat, după prăbuşirea
Blocului Estic, asupra defectorilor-transfugi. În vreme ce unii au rămas în postura de trădători,
alţii au fost reabilitaţi cu acte în regulă chiar de noile autorităţi democratice, din Polonia

2
(colonelul Ryszard Kuklinski), România (generalul Ion Mihai Pacepa, colonelul Liviu Turcu)
şi Federaţia Rusă (Boris Yutsin).
Un posibil răspuns - la întrebarea referitoare la motivele care au provocat această
adevărată maree de defectoir-transfugi din fostul Blocul Estic comunist către Occident, sau
pusă în slujba intereselor occidentale, şi nu numai, - îl putem formula, dacă e să avem în
vedere faptul că Departamentul de Stat din SUA, prin CIA, a pus bazele, în 1989, unei
structuri informative denumită Trust Organization, cu sediul central în California şi cu filiere
în Austria şi RFG. Nou creata organizaţie, în rândul căreia se aflau foşti ofiţeri de informaţii
transfugi, plecaţi din România, URSS, Polonia şi Cehoslovacia – printre aceştia numărându-se
şi fostul general de securitate Ion Mihai Pacepa -, primise următoarele misiuni: „de a începe şi
sprijini mişcarea de disedenţă în ţările socialiste, organizarea şi dirijarea activităţilor
informative în rândul emigraţiei originare din aceste ţări, iniţierea unor acţiuni îndreptate
împotriva statelor socialiste prin intermediul elementelor ostile din rândul emigraţiei sau
disidenţilor”. Printre acţiunile considerate reuşite ale lui Trust Organization, Nota nr. 00444
din 14 noiembrie 1989 a CIE (Centrul de Informaţii Externe – noua denumire a DIE după
1979) menţiona contribuţia adusă la destabilizarea situaţiei din Polonia, Ungaria şi RDG.
Potrivit datelor şi informaţiilor deţinute la jumătatea lunii noiembrie 1989 de principala
structură de spionaj a Securităţii din România, Trust Organization îşi propusese să-şi
concentreze acţiunile cu preponderenţă pe spaţiul României şi Cehoslovaciei. Având în
vedere evenimentele din noiembrie-decembrie 1989 de la Praga şi Bucureşti e sigur că
organizaţia care grupa foştii defectori-transfugi din Blocul Estic a jucat un rol important, rol
pe care îl vom putea cunoaşte mai bine pe măsură ce istoriografia va beneficia şi de alte
documente ce se vor declasifica.
Până în prezent, doar fostul general de securitate, Ion Mihai Pacepa, face referire
tranşant la acest aspect: „…revolta din Decembrie 1989 a fost posibilă datorită eforturilor
făcute de SUA pentru a demola imperiul sovietic, precum şi al acţiunilor îndelungate
întreprinse în comun de românii din ţară şi de cei din exil pentru a demola tirania lui
Ceauşescu. Acesta este părerea unanimă a politicienilor şi istoricilor americani interesaţi în
problemele româneşti”. Acelaşi memorialist, într-un interviu acordat ziaristului de limbă
spaniolă – Carlos Alejandro Alfaro – şi publicat în septembrie 2002, a afirmat fără falsă
modestie: „Mi-am riscat viaţa pentru a ajuta curajosul popor român să se dezbare de
Ceauşescu, şi sunt fericit să văd că România este din nou o ţară liberă”. Astfel de merite i-au
fost recunoscute oficial şi de autorităţile româneşti postdecembriste. Prin Hotărârea
Tribunalului Suprem al României, nr. 41/1999 s-a anulat sentinţa din 1978 prin care Ion
Mihai Pacepa fusese condamnat la moarte, restituindu-i gradul de general şi proprietăţile
confiscate.
Teza este susţinută şi de unul din „monştrii sacri” ai presei americane şi ai mediului de
analiză strategică din Washington, Arnaud de Borchgrave. Cel care a intervievat 24 de
defectori-transfugi din fostul Bloc-Estic comunist susţine tranşant că cinci foşti şefi ai CIA
spun că Pacepa „a jucat un rol foarte important în căderea comunismului”. Prin urmare,
noţiunea de defector-transfug, în concepţia americană, ar trebui înţeleasă nu ca o simplă
dezertare, ci trecerea pe baricada opusă şi continuarea luptei până la victorie, ceea ce au făcut,
de altfel, şi naziştii care au plecat în Anglia pentru a lupta contra nazismului.
Din studiul dosarelor clasate la fondul penal al arhivei fostei Securităţi rezultă că în
perioada 1975-1982, au trecut „cortina de fier”, cerând azil politic în occident: Pavel Matei
Haiducu (civil angajat în DIE, a dezertat în Franţa), lt.maj. Dan Ştefănescu (a dezertat în
SUA), cpt. Andrei Luca (în timp ce se afla în misiune în Bulgaria, a trecut şi a dezertat în
Italia), cpt. Ovidiu Tănăsescu (a dezertat în Suedia), cpt. Marius Ştefan Stoina (a dezertat în
Suedia), cpt. Nicolae Horodincă (a dezertat în SUA), cpt. Ioan Şerban (a dezertat în Elveţia),
maior Traian Nicola (a dezertat în SUA), maior Mihai Gheorghe (a dezertat în R.F.Germania),

3
maior Ioan Teodor Covaci (a dezertat în Belgia), lt.col. Florin Brozici (a dezertat în Belgia) şi
colonel Nicolae Vasile (a dezertat în Franţa). Toţi au fost condamnaţi la moarte, în
contumacie, prin sentinţe pronunţate de trimnalele militare, sentinţele rămânând şi astăzi
definitive. Acestora li se adaugă, locotenent colonelul Liviu Turcu, din CIE, care a cerut azil
politic în Franţa, în primăvara anului 1989. Faptul că acesta a vizitat România, înseamnă că a
fost achitat de orice răspundere penală, fiind reabilitat tacit.

Bibliografie : Nicolae Balint, Cine sunt „defectorii'' condamnaţi la moarte ? în „Ziarul de Mureş” 28 august
2006; Jacqes Baud, Encyclopedie du renseignement et des services secrets, Paris, Ed. Lavauzelle, 1998; Geffray
D’Aumale, Jean-Pierre Faure, Guide de l’espionage et du cntre-espionage. Histoire et technique, Paris, 1998 ;
Mihai Pelin, Ceea ce nu se spune : Defectorii, în „Cotidianul”, vineri, 24 noiembrie 2000; Constantin Sava,
Constantin Monac, Adevăr despre Decembrie 1989. Conspiraţie. Diversiune. Revoluţie… Documente din
Arhivele Armatei, Bucureşti, Editura FORUM, 1999; „Lumea magazin”, nr. 11/2000, p. 45. Col. (r) Traian
Stambert, Escală pe strada „cârtiţelor”, Editura Paco, Bucureşti 2006; Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie
a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Elion, 2004; „Jurnalul Naţional”,
12 februarie 2004, pp. 12-14