Sei sulla pagina 1di 31

 

L'origine del clamoroso equivoco   


 
 
 
A questo punto si impone una domanda: come ha potuto nascere
e affermarsi, mantenendosi poi saldamente nei secoli sino ai nostri
giorni, un equivoco così clamoroso? 
 
 
 
Il Gesù della storia e il Gesù dei vangeli
 
Per rispondere a tale domanda occorre fare almeno un accenno a
una questione preliminare, che potremmo definire del “Gesù ebreo”,
in quanto consiste nello stabilire fino a che punto il Nazareno si
conformò alla dottrina e alla prassi del giudaismo.
Non sono rari infatti gli studiosi che sottolineano con forza la
stretta osservanza, da parte di Gesù, dei precetti e dello spirito della
tradizione religiosa del suo popolo, minimizzando o addirittura
negando la sua volontà di provocare una rottura con la tradizione
religiosa d’Israele, e tanto meno di fondare una nuova religione.
Un esempio di radicalità in questo atteggiamento ce lo fornisce P.
Flores d’Arcais: “Gesù non è mai stato cristiano. Non si è mai
proclamato Messia. Gesù era un profeta ebraico apocalittico
itinerante, che annunciava nei villaggi della Galilea la prossima fine
del mondo e l’incombente trionfo del Regno dove gli ultimi saranno i
primi”.
 
Non possiamo qui prendere posizione su una questione del
genere. Ci limitiamo a osservare che essa costituisce un aspetto della
più vasta problematica relativa al “Gesù storico”, mirante a delineare
la figura del Nazareno, e in particolare a stabilire fino a che punto
sono attendibili le informazioni che su di lui ci forniscono gli
evangelisti.
A questo scopo sarebbe importante sapere quando i vangeli
furono scritti, in tutte le loro parti.
 
Oggi alcuni apologeti, sulla scia della tesi di Jean Carmignac
secondo cui i testi greci che noi possediamo sarebbero traduzioni
(ahimè, assai poco accurate!) di originali semitici, insistono per una
datazione più “alta”, ossia più antica, di quella sostenuta dalla
maggioranza degli studiosi: i primi vangeli, quello di Marco e forse
quello di Luca, risalirebbero a loro giudizio agli anni Quaranta del
primo secolo, risultando quindi posteriori di soli dieci o vent’anni alla
morte di Gesù.
Ciò costituirebbe garanzia di fedeltà alla realtà storica, in quanto,
si sostiene, eventuali informazioni inesatte sarebbero state smentite
dai testimoni ancora presenti in gran numero.
 
L’argomento è di per sé capzioso (come noi dimostriamo nel
paragrafo “Se avessero mentito sarebbero stati sconfessati” de “Gli
appelli al buon senso”, nella monografia “L’apologetica e i racconti
pasquali”); ma il guaio maggiore è che i primi manoscritti completi
dei vangeli in nostro possesso risalgono al IV secolo, ossia proprio
all’epoca in cui, col riconoscimento politico ufficiale e i primi due
grandi concili, la dottrina cristiana riceveva una sistemazione quasi
definitiva. Sicché non abbiamo alcuna garanzia che le primissime
versioni di tali testi corrispondessero in tutto e per tutto a quelle che
noi possediamo.
È evidente che per il problema che qui ci poniamo sarebbe utile
sapere, per ciascuna affermazione attribuita a Gesù, se essa risale
effettivamente a lui o è frutto dell’idea che della sua identità e della
sua missione si fece la comunità primitiva dei credenti.
 
 Sarebbe utile, abbiamo detto; non è comunque necessario,
poiché a noi interessa in primo luogo porre a confronto, su un piano
sincronico, la religione cristiana quale si presenta nel Catechismo
della Chiesa cattolica e la religione giudaica testimoniata dall’AT.
Di conseguenza, non potendo disporre di certezze circa
l’autenticità delle informazioni evangeliche su quel che fece e disse
Gesù, noi, come ipotesi di lavoro, considereremo in via di principio
autentiche tutte le esternazioni attribuitegli nei vangeli canonici.
 
Di qui un corollario: poiché molte di tali esternazioni appaiono
decisamente contrastanti, dobbiamo supporre che fosse lo stesso
Gesù ad essere incerto, ad avere un atteggiamento oscillante. Tutte le
contraddizioni scaturite dal lavorio, durato parecchi decenni, che ha
portato i testi evangelici alla forma in cui li possediamo, finiscono
ovviamente per investire la persona di Gesù, attribuendole tratti di
marcata incoerenza.
È comunque legittimo anche ipotizzare che egli in effetti sia
giunto solo gradualmente all’idea della sua missione e della sua
provenienza celeste, che vi sia stata cioè un’evoluzione nel suo
atteggiamento, o quanto meno un’acquisizione graduale di
consapevolezza delle novità dirompenti portate dalla sua
predicazione.
 
Concretamente, il problema riguarda soprattutto i primi punti che
noi abbiamo elencato fra i tratti qualificanti del cristianesimo: Trinità,
Incarnazione (e quindi missione da parte del Padre), morte e
risurrezione, nuova alleanza che sostituisce l’antica e imperativo
della predicazione del vangelo a tutte le genti.
 
Per quanto riguarda il valore dell’espressione “figlio di Dio”, è
vero che essa di per sé non aveva il valore teologico che ha nel
“Credo” cristiano, potendo venire intesa nel senso di “figlio secondo
la grazia, secondo l’elezione”; nell’AT si usava per indicare il re e
anche Israele stesso.
Ma già nei sinottici, e in particolare in Marco, vi sono numerosi
passi in cui la divinità di Gesù viene più o meno direttamente
affermata : v. ad es. Mc 3,11 e 5,7 (l’annuncio è fatto dai demòni
stessi che vengono cacciati); Mc 14,61 (dichiarazione del Nazareno di
fronte al Sommo sacerdote) ; Mc 15,39 (esclamazione ammirativa del
centurione).
Implicite autoaffermazioni del proprio status divino sono poi due
atteggiamenti che Gesù assume più volte: il proclamarsi signore del
sabato (di cui si permette di non rispettare i divieti), e l’arrogarsi il
potere e il diritto di rimettere i peccati, prerogativa esclusiva di Dio.
 
In ogni caso, ci pare indiscutibile che se si accetta la
testimonianza del quarto vangelo non è possibile dubitare del fatto
che Gesù abbia apertamente proclamato la propria divinità:
affermazioni quali, ad esempio, “Io e il padre siamo una cosa sola” o
“Chi vede me vede il Padre”; e in particolare il “Prima che Abramo
fosse, io sono”, seguito dal rinfaccio di Gv 10, 33 (“Non ti lapidiamo
per un’opera buona, ma per bestemmia, e poiché tu, che sei un uomo,
fai te stesso Dio”) ci sembrano inequivocabili.  
Del resto, il “discorso sul pane di vita” di Gv 6 ha senso solo se chi
si offre come cibo indispensabile per raggiungere la beatitudine
eterna è di sostanza divina.
 
 
Gesù e l’Antico Testamento
 
È un fatto che Gesù nella sua predicazione utilizza in modo
massiccio i riferimenti alla Scrittura - ossia a quel che è per noi l’AT -
e ne presuppone la conoscenza nei suoi ascoltatori. Tanto per fare
una minima esemplificazione:
elenca i comandamenti più importanti (Mt 19, 18-19 e 22, 37-40
par.)                                            
parla del Dio di Abramo, di Isacco e di Giacobbe (Mt 22, 32 par.)
nella sinagoga di Nazaret legge il passo di Isaia 61, 1-2 (nonché
58, 6) e proclama compiuta la profezia ivi annunciata;
risponde allo stesso modo agli inviati del Battista (citando da Is
26; 29; 35 e 61);
nell’episodio della Trasfigurazione identifica il Battista con il
profeta Elia tornato sulla terra;
si esibisce in numerosissime citazioni dai Salmi;
si richiama alla Scrittura per tuonare contro i profanatori del
Tempio;
“spiega”, prima ai due discepoli di Emmaus e poi agli Undici, passi
scritturali che a suo dire preannunzierebbero la sua morte e
risurrezione (anche se tali passi ancora oggi nessuno riesce a
reperirli, come vedremo in seguito, il bluff di Gesù pare aver
funzionato);
ma soprattutto egli afferma di non essere venuto ad abolire la
Legge (di cui, sottolinea enfaticamente, non cadrà “neppure uno
iota”), bensì a compierla. Senonché, a parte il fatto che egli si
contraddice anche formalmente, poiché in realtà annuncia precisi
cambiamenti (cfr. i vari “Avete inteso che fu detto ... ma io vi
dico ...”), tale affermazione è sfacciatamente mistificatoria: in effetti,
col solo fatto di proclamarsi figlio unigenito di Dio egli sgretola
letteralmente la religione veterotestamentaria.
 
Gesù insiste molto, anche con atteggiamenti provocatori e
clamorosi, sulla condanna dell’interpretazione farisaica della Legge,
attenta al rispetto formalistico delle prescrizioni e chiusa alla
percezione della misericordia divina: ma, come dice la Pontificia
Commissione Biblica ne “L’interpretazione della Bibbia nella Chiesa”
(p. 81),  “non si trattava da parte sua di capriccio da contestatore,
ma, al contrario, di fedeltà più profonda alla volontà di Dio espressa
nelle Scritture”.
Insomma, Gesù dà continuamente l’impressione di voler
restaurare la purezza originaria della fede contro le distorsioni di
un’interpretazione legalistica. Tanto che persino quando contrappone
il proprio insegnamento ai precetti mosaici, come avviene a proposito
del diritto di divorzio (cfr. Mt 5, 32 e 19, 8-9), paradossalmente lo fa
affermando di voler rimettere in vigore la Legge originaria,
premosaica.
È comprensibile quindi che si imponesse presto l’idea di un
compimento, di un’interpretazione autentica, da parte di Gesù, della
religione veterotestamentaria; mentre in realtà, ripetiamo, si trattava
di vero e proprio sovvertimento.
 
Se dai Vangeli allarghiamo lo sguardo ad altri testi del NT,
vediamo che anche qui il radicamento veterotestamentario è la
regola. Gà nel primo discorso tenuto alla folla il giorno di Pentecoste
Pietro si esibisce in lunghe citazioni (dal capitolo 3 di Gioele e dai
salmi 16 e 110) che appaiono decisamente forzate.
In particolare, la prima - lunghissima - lascia perplessi: la nuova
prospettiva dischiusa dal Cristo (noi oggi potremmo dire: il
cristianesimo) ha forse come suo tratto qualificante il profetare e le
“visioni” dei giovani, nonché i “sogni” dei vecchi? È evidente che
l’unico modo di attribuire un senso al richiamo biblico è vedervi un
preannunzio di parusia imminente (peraltro escluso, come ogni altro
preannunzio del genere, dal Magistero e dall’apologetica).
 
Non meno pretestuoso, per fare un altro esempio, il discorso di
alto spessore teologico costruito dall’autore della Lettera agli
Ebrei intorno alla figura di Melchìsedek, enigmatico protagonista di
tre soli versetti della Genesi (14, 18-20), richiamato poi in modo non
meno enigmatico in un versetto del salmo 110.
Paolo, dal canto suo, in quella che è la prima formulazione
del kérygma, non esita a proclamare che “Cristo morì per i nostri
peccati secondo le Scritture, fu sepolto ed è risuscitato il terzo
giorno secondo le Scritture ...” (1Cor 15, 3-5); e un’affermazione
simile gli attribuisce Luca in At 26, 22-23: “i Profeti e
Mosè dichiararono [...] che il Cristo avrebbe dovuto soffrire e che,
primo tra i risorti da morte, avebbe annunziato la luce al popolo e alle
genti”.
 
Ma, soprattutto, nei capitoli 9-11 della “Lettera ai
Romani” Paolo parla esplicitamente del problema dei rapporti tra la
la nuova fede e la fede tradizionale d’Israele, introducendo la
metafora dell’olivastro innestato sull’olivo.
L’innesto sarà fecondo, scrive, perché sana è la radice su cui è
stato operato (radice che altro non è se non il giudaismo testimoniato
dal nostro AT); al contrario, i rami eliminati per consentire
l’operazione “sono stati tagliati per mancanza di fede”:
rappresentano i giudei che non hanno riconosciuto in Gesù il Messia
di cui le Scritture parlavano da secoli.
Potranno però sempre ravvedersi, in virtù della loro appartenenza
alla radice dell’olivo buono; in ogni caso, dice Paolo, “l'ostinazione di
una parte d'Israele è in atto [solo] fino a quando non saranno entrate
tutte quante le genti. Allora tutto Israele sarà salvato, come sta
scritto [...]” (Rm 11, 25-26).
 
Si configura in sostanza l’idea di una sorta di biforcazione nella
Storia della salvezza, biforcazione in cui i giudei avrebbero sbagliato
strada; o, se si preferisce, avrebbero continuato sulla vecchia non
accorgendosi che la strada giusta è quella nuova, che dalla vecchia si
diparte.
Avrebbero insomma equivocato, non rendendosi conto che Gesù
era l’uomo preannunziato da tutta la Scrittura.
 
Senonché la nuova religione, proprio perché non etnica, bensì
universalistica, mostra subito di avere chances enormi, e
praticamente “cancella” l’altra, la sostituisce (anche a causa
dell’intervenuta diaspora di Israele), acquistando facilmente il crisma
di “vera interpretazione”, “giusto sviluppo” del giudaismo,
“compimento” della Legge profetato da secoli.
Il giudaismo ortodosso diventa così “devianza”; mentre in effetti
deviante - e clamorosamente - è proprio il cristianesimo.
 
 
Due nodi dottrinali 
 
a)  Sotto il profilo esegetico, uno dei nodi più appariscenti è un
problema a cui abbiamo più volte accennato: la ripetuta mistificatoria
affermazione secondo cui la vicenda pasquale di Gesù (passione,
morte e risurrezione) sarebbe preannunziata “nelle Scritture”, vale a
dire nell’AT.
 
È Gesù stesso che dà inizio al tormentone parlando ai due di
Emmaus: “"Stolti e lenti di cuore a credere in tutto ciò che hanno
detto i profeti! Non bisognava che il Cristo patisse queste sofferenze
per entrare nella sua gloria?". E cominciando da Mosè e da tutti i
profeti, spiegò loro in tutte le Scritture ciò che si riferiva a lui” (Lc 24,
25-27).
Nientemeno! Si comincia addirittura da Mosè. Sfortunatamente,
circa questa meravigliosa abbondanza di preannunzi l’esegesi devota
non riesce a darci alcun lume.
In effetti, anche ammesso che Gesù abbia interpretato la figura
del servo sofferente in senso individuale (anziché in senso collettivo,
secondo l’esegesi allora corrente), come poteva rimproverare i
discepoli per il fatto di essere rimasti delusi dalla sua morte, dato che
del servo sofferente non si dice affatto che sia destinato a risorgere?
Come poteva dunque la sua avvenuta risurrezione non risultare
fatto assolutamente imprevedibile, sulla base della Scrittura? (Altra
cosa erano i suoi reiterati preannunzi, che però a quella data non
erano ancora Scrittura; e “quel che non è nel libro non esiste”, come
ci viene continuamente ripetuto.)
 
Comunque sia, poche ore dopo, davanti a tutti gli apostoli, Gesù è
ancora più esplicito:
“"Sono queste le parole che io vi dissi quando ero ancora con voi:
bisogna che si compiano tutte le cose scritte su di me nella legge di
Mosè, nei Profeti e nei Salmi".
Allora aprì loro la mente per comprendere le Scritture e disse
loro: "Così sta scritto: il Cristo patirà e risorgerà dai morti il terzo
giorno, e nel suo nome saranno predicati a tutti i popoli la
conversione e il perdono dei peccati, cominciando da Gerusalemme.
Di questo voi siete testimoni"” (Lc 24, 44-48).
È un vero peccato che Luca non ci dica quali passi della Scrittura
citò Gesù. A proposito dell’episodio di Emmaus, la Bibbia CEI,
sentendosi in dovere di fornire almeno uno straccio di nota per venire
incontro alla più che legittima curiosità del lettore circa tali sortite del
Risorto (il quale, si badi, dà una solenne lavata di capo ai discepoli,
accusandoli di ottusità e di accidia), non trova di meglio che indicare
altri passi di Luca. La nota si presenta come segue:
“24, 25-27 bisognava che il Cristo patisse queste sofferenze: era
stato preannunciato da Dio nella Scrittura. cfr. Lc 9, 22; cfr. Lc 13, 33;
cfr. Lc 17, 25; cfr. Lc 24, 7.”
Ora, è chiaro a chiunque che tali passi non appartengono alla
Scrittura nota a Gesù e ai suoi discepoli, la quale ovviamente
comprendeva soltanto (e neppure integralmente) quello che è il
nostro Antico Testamento. Sicché, prendendo sul serio la nota della
CEI saremmo nel ridicolo fino al collo: il Risorto rimprovererebbe ai
due di Emmaus di non avere debitamente considerato e meditato il
Vangelo di Luca!
 
Per scrupolo di completezza, aggiungiamo che anche nel quarto
vangelo Gesù, dopo essersi solennemente proclamato Figlio del Padre
divino e da lui inviato, afferma di essere prefigurato nella
Scrittura: “Voi scrutate le Scritture, pensando di avere in esse la vita
eterna: sono proprio esse che danno testimonianza di me” (Gv 5,39).
 Qui la Bibbia CEI, per non crearsi grane, finge di non vedere il
problema e non fornisce alcuna delucidazione.
 
Benedetto XVI, nel suo secondo volume su Gesù di Nazaret, in uno
dei balbettamenti a cui non di rado si riducono le sue argomentazioni
tese a difendere l’indifendibile e a dimostrare l’indimostrabile,
suggerisce a mezza bocca il versetto del salmo 110 (“non permetterai
che il tuo santo veda la corruzione”) richiamato anche da Pietro nel
discorso di Pentecoste. Quindi, concludiamo noi, è da quel versetto
(per di più considerato nella versione greca dei Settanta, come ci dice
il Papa stesso, anziché in quella originale ebraica) che i due discepoli
avebbero dovuto “ricavare”, e quindi prevedere, l’evento della
risurrezione di Gesù!
 
San Paolo, oltre ai “secondo le Scritture” di cui, come abbiamo
visto, correda il suo kérygma in 1Cor 15, ci offre l’assicurazione che il
suo vangelo “annuncia Gesù Cristo, secondo la rivelazione del
mistero, avvolto nel silenzio per secoli eterni, ma ora manifestato
mediante le scritture dei Profeti” (Rm 16,25-26).
 
Nella prima lettera di Pietro poi si legge: “Su questa
salvezza indagarono e scrutarono i profeti, che preannunciavano la
grazia a voi destinata; essi cercavano di sapere quale momento o
quali circostanze indicasse lo Spirito di Cristo che era in loro,
quando prediceva le sofferenze destinate a Cristo e le glorie che le
avrebbero seguite”.
Qui almeno, pudicamente, si accenna al carattere vago di queste
profezie, i cui autori, si dice, cercavano di cogliere con lo sguardo
quel che ancora era avvolto nella nebbia. La CEI nella sua nota
naturalmente non può far altro che rinviare al solito passo del Servo
sofferente, al salmo 22 (in realtà assolutamente irrilevante) e alle
parole di Gesù agli Undici riferite da Luca e da noi sopra ricordate.
 
La mistificazione continua comunque il suo percorso sino a quella
che si può considerare, quattro secoli dopo, la sistemazione
dottrinale del cristianesimo: ancora la definitio del concilio di
Calcedonia afferma che il “Cristo Signore unigenito [...] non è diviso o
separato in due persone, ma è un unico e medesimo figlio, unigenito,
Dio, Verbo e Signore Gesù Cristo, come un tempo hanno insegnato i
profeti e poi lo stesso Gesù Cristo, [...] (DS 302). Naturalmente,
nessuna indicazione circa i passi di questi profeti, né dai padri
conciliari né dal Magistero o dall’apologetica.
 
Ci siamo soffermati su questo punto perché si tratta di un tema
cruciale per quanto riguarda il nesso profondo tra i due testamenti.
L’insistenza a tutti i livelli, negli scritti neotestamentari, su profezie
che in effetti non esistono è un pietoso tentativo di occultare la
realtà, ossia il fatto che nell’Antico Testamento non figura neppure il
più vago accenno ai due misteri fondamentali del cristianesimo,
quello del Dio trinitario e quello dell’Incarnazione, coi suoi corollari di
passione, morte  e risurrezione.
Queste ultime, insieme alla figliolanza divina del Messia, sono
state annunciate soltanto da Gesù stesso, ossia proprio dal sedicente
Messia e Figlio di Dio.  
 
b)  L’altro punto su cui va posta attenzione per chiarire il
presunto legame tra i due testamenti è di natura teologica. Si tratta
di stabilire a che cosa corrisponda il Dio dell’AT in termini di Dio del
NT, di fare cioè una sorta di “conguaglio” tra i due. L’unica soluzione
teologicamente corretta ci pare quella che viene sostenuta, tra gli
altri, da J.-H. Nicolas: Yahweh non è altro che la Trinità.
È ovvio infatti che la natura di Dio non può essere mutata nel
passaggio dal Vecchio al Nuovo Testamento: se Dio è uno e trino, lo
è ab aeterno. Il fatto che l’AT non accenni mai alla Trinità perché non
ne ha il minimo sentore non impedisce a noi, che fortunatamente
sappiamo come stanno le cose grazie alla rivelazione
neotestamentaria e al magistero della Chiesa, di proiettare sulla
figura di Yahweh/Elohim la struttura trinitaria.
 
È irresponsabile dunque liquidare il discorso sul Dio dell’AT
dicendo semplicemente che “di regola ho theós indica il Padre”, quasi
che si trattasse di un banale dettaglio di cultura biblica di cui si vuole
arricchire il fedele “sprovveduto”. Qui si gioca tutta l’essenza e la
validità del cristianesimo visto come continuatore della religione di
Abramo, di Isacco e di Giacobbe: quello del “conguaglio” tra il Dio
dall’Antico Testamento e il Dio del Nuovo è il problema più
importante, per quanto riguarda la ricezione del VT nel depositum
fidei.
In ogni caso, si dovrebbe almeno trarne la logica conseguenza che
non si deve più scrivere “Dio” (o “il Signore”), bensì “il Padre”: se è
lui, occorre chiamarlo col suo nome.
 
Si badi che diverso è il discorso da fare per il NT: per quanto la
cosa sia teologicamente più che discutibile, qui è pacifico che quando
si parla di Dio si intende il Padre, in quanto vi è contrapposizione,
esplicita o implicita, rispetto al Figlio (cfr. ad es. Gv 3, 16: “Dio ha
tanto amato il mondo da dare il proprio Figlio, l’unigenito ....”).
Si tratta in fondo di un’applicazione del principio sancito dal
concilio di Firenze: in Deo omnia sunt unum, ubi non obviat relationis
oppositio; quella “contrapposizione di relazione” che nell’AT, come
sappiamo, non può mai darsi per il semplice fatto che è
completamente assente la prospettiva trinitaria.                               
 
Ma perché, ci si può chiedere, la Chiesa rifugge dall’identificazione
del Dio trinitario con il Dio di Adamo, di Abramo e di Mosè?
Il motivo ci pare chiaro: approfittando del fatto che sotto il profilo
esegetico è indubbio che il Figlio e lo SS sono completamente
sconosciuti all’AT (circostanza di per sé irrilevante, come abbiamo
detto, per chi veramente creda alla rivelazione portata da Cristo), si
vuole tenere la figura di Gesù “pulita” dalle macchie che offuscano
quella di Yahweh.
Per fare un esempio: come immaginare una partecipazione e un
ruolo di Gesù Cristo, il Buon Pastore, nel Diluvio e negli altri
innumerevoli massacri di innocenti compiuti da Yahweh?
 
Il problema teologico tuttavia rimane, poiché è impossibile non
chiedersi: dov’erano il Figlio e lo SS mentre “il Padre”, ho theós, si
esibiva in queste operazioni? Non potevano certo essere in vacanza ai
Caraibi.
L’escamotage si rivela pertanto piuttosto ingenuo: il Dio uno e
trino, il “Dio di Gesù”, come prudentemente lo chiamano alcuni
esegeti che lo vorrebbero il più possibile distinto dalla divinità irosa e
vendicativa che domina l’AT, non può in effetti non coincidere in tutto
e per tutto con quest’ultima.
 
 
Gesù Messia e figlio di Dio
 
Prima di arrivare alla conclusione, è opportuno sottolineare che
due sono le fondamentali novità annunciate dal Nazareno: il suo
ruolo messianico e la sua natura divina (con i corollari della Trinità e
dell’Incarnazione).
 
Circa il secondo punto, la rottura con la religione
veterotestamentaria, nella misura in cui si considerino autentiche le
esternazioni di Gesù riportate dai Vangeli, è netta e indiscutibile. Si
tratta solo di vedere quando e come, nella realtà, i contenuti
rivoluzionari della sua predicazione furono portati a conoscenza dei
suoi uditori.
In ogni caso, al termine del suo ministero gli uomini del Sinedrio
mostrano di non avere dubbi circa la radicale eterodossia di tale
predicazione, che a buon diritto definiscono blasfema.
 
Circa la prima qualifica, invece, in via di principio la pretesa di
Gesù non era in conflitto con le Scritture, poiché il Messia era atteso,
e i tempi erano maturi per la sua venuta; egli poteva quindi
legittimamente avanzare la propria candidatura, legittimandola con i
“segni”. E la primissima apologetica cristiana, finché non appare
chiaramente definita la fisionomia divina del Cristo, punta proprio
sulla sua messianicità, ossia sul suo ruolo di “unto” inviato da Dio.
Di fatto, però, vi era l’ostacolo della profonda differenza tra la
figura del Messia delineata dalle profezie bibliche e quella che Gesù
pretendeva di incarnare.  
 
Delle aspettative giudaiche intorno al Messia abbiamo una
conferma nei Vangeli stessi, dove i due di Emmaus affermano
candidamente di essere costernati per la morte di colui che
speravano restaurasse il regno d’Israele. E quaranta giorni dopo, alla
vigilia dell’Ascensione descritta negli Atti, gli apostoli tutti mostrano
di attendersi ancora un evento del genere: a niente son servite le
spiegazioni del Risorto.
Nella dinamica neotestamentaria (o, quanto meno, in quella
lucana) si dovrebbe dunque intendere che la rivelazione piena del
vero ruolo messianico di Gesù gli apostoli l’ebbero solo a Pentecoste.
 
È probabile quindi che nei primi tempi la polemica cristiano-
giudaica si sia  concentrata soprattutto sul controverso ruolo
messianico di Gesù.
L’apologetica cristiana sin dall’inizio punta sull’idea che i Giudei
non abbiano capito che il Messia ha una missione di riscatto non
politico, nazionalistico, bensì spirituale. Questo sarebbe stato il loro
equivoco; ma è  chiaro che, a parte l’enigmatica figura del Servo di
Yahweh (che peraltro Gesù formalmente non richiama mai), manca a
tale tesi ogni appoggio nell’AT.
Un messaggio del genere è in effetti recato dal Battista; ma questi
non si trova nel Vecchio Testamento, bensì nel Nuovo. E
indirettamente conferma che simili prospettive erano appunto frutto
dei tempi nuovi, dell’apocalittica dell’epoca ellenistica, con la quale
Yahweh aveva poco o nulla da spartire.
 
I nuovi credenti, comunque, nella misura in cui - accumulando
profezie prretestuose - cercano di dimostrare che, al contrario, Gesù
è proprio l’ “unto” profetizzato, si muovono ancora nell’ambito di una
disputa intragiudaica: si tratta di stabilire chi è seguace del
giudaismo corretto.
Del fatto che in realtà si è in presenza di una nuova religione
probabilmente nessuno dei contendenti è ancora pienamente
consapevole, poiché nei primi decenni successivi alla morte di Gesù,
quando si formano le “tradizioni” che alla fine confluiranno nei
Vangeli, non è facile fare un bilancio obiettivo di tutte le “novità”
portate da Gesù, e tanto meno delle altre ancora in via di formazione
ad opera dei suoi seguaci.
In termini attuali, potremmo dire che all’inizio il cristianesimo
venne probabilmente considerato dai giudei una setta eretica del
giudaismo, pur se essi non potevano esprimersi in questi termini
perché era ancora estraneo alla loro esperienza religiosa il concetto
stesso di eresia, come abbiamo detto parlando della trasformazione
del concetto di fede (v. “Tratti qualificanti ...”, n. 10).
 
 
Conclusioni
 
Ci pare dunque di poter concludere che non è difficile
comprendere come siano andate le cose. Gesù era ebreo, impregnato
di cultura e mentalità giudaica, tanto da non perdere occasione di
citare dalla Bibbia quanto riteneva potesse servire alle sue
argomentazioni, magari anche solo per contrapporre il proprio
vangelo ai testi sacri della tradizone o alla pratica religiosa corrente. 
Egli in effetti parte dai presupposti teologici del giudaismo;
senonché le novità che si permette di introdurre (sempre che siano
almeno in parte attendibili i resoconti evangelici, s’intende) sono
letteralmente devastanti: mentre afferma di voler semplicemente
portare a compimento la Legge, di fatto la stravolge, fondando una
nuova religione.
Paolo poi fa il resto, con la dottrina del peccato originale e della
giustificazione per mezzo della fede nonché con la teoria
dell’olivastro innestato sull’olivo, teoria che “sistema”
definitivamente i rapporti tra le due confessioni.
 
Quello che scaturisce dalla predicazione del Nazareno non è
quindi, come vorrebbe l’apologetica, “un altro volto di Dio”: è, nel
senso pieno del termine, “il volto di un altro Dio”.
Ovvero diciamo che si è trattato non di un ritocco estetico, sia
pure particolarmente incisivo, ma di un vero e proprio trapianto di
faccia.  
 
Il cristianesimo ha la sua matrice nell’ebraismo, storicamente ne
è figlio. Ma non è raro il caso che i figli ripudino il padre e mostrino
maggiore affinità psicologica e spirituale con qualcun altro.
Così è avvenuto per il cristianesimo e l’ebraismo. Il fatto che
Gesù, la Madonna e gli apostoli fossero tutti ebrei, come spesso
ricorda l’apologetica, è del tutto irrilevante.
Tra giudaismo e cristianesimo vi è continuità genetica, nel senso
che il secondo è generato (meglio sarebbe dire “occasionato”) dal
primo; ma si tratta ormai di due organismi radicalmente diversi, quali
possono essere il bruco e la farfalla, che pure sono geneticamente
legati.
 
Del resto, la storia ci mostra parecchi casi di movimenti politici,
sociali o culturali sorti sul tronco di ideologie molto diverse. Il
fascismo, ad esempio, nasce dal socialismo, e Mussolini ha sempre
sulle labbra “il popolo” (tanto da chiamare “Il popolo d’Italia” il
giornale del partito), presentandosi come autentico paladino dei suoi
diritti e dei suoi ideali, in quanto autore della vera rivoluzione, la
“rivoluzione fascista”.
Qualche analogia presenta il caso di Hitler, che non per nulla
chiama il proprio movimento “nazionalsocialismo”. E si potrebbe
ricordare la vicenda di Napoleone: la liberté rivendicata e instaurata
dalla rivoluzione frutto della cultura illuministica finì per dar vita al
più classico dispotismo.
 
In tutti questi casi, insomma, chi si fa banditore di un’ideologia
nuova si presenta, più o meno esplicitamente, come autentico
interprete di un’altra già largamente diffusa, a cui proclama di voler
dare attuazione. Ma in realtà il nuovo ordine politico e culturale si
contrappone frontalmente – o è comunque sostanzialmente estraneo
- all’ideologia di cui pretende di essere il compimento.
 
Per concludere: Gesù non è un riformatore religioso, sia pure
geniale e radicale; è, a pieno titolo, un fondatore di religione. Il suo
annuncio è di fatto una creazione ex novo.
E in ogni caso è creazione ex novo, rispetto al giudaismo
veterotestamentario, ciò che dalla sua predicazione è scaturito,
poiché alla novità di tale predicazione si sono sommate prima le
interpretazioni fornitene dalle tradizioni che han dato vita agli scritti
del NT e poi il lavorio teologico dei quattro secoli successivi.
 
Ma il fatto che egli si sia continuamente richiamato alla Scrittura e
che i suoi primi seguaci abbiano insistito sul suo ruolo messianico e
sulle presunte profezie che lo preannunziavano ha impedito di
comprendere tempestivamente che nella prospettiva teologica
dischiusa dal Nazareno il VT non serviva più a nulla.
E quando, a metà del secondo secolo, qualcuno se ne accorse, era
ormai troppo tardi per intervenire.
 
Del resto, per un’operazione di questo genere sarebbe stata in
primo luogo necessaria una struttura ecclesiale forte e centralizzata,
anziché una costellazione di chiese in larga misura indipendenti.
Inoltre sarebbe stato compito estremamente difficile decidere che
cosa conservare e che cosa buttare, smembrando la Scrittura; e ciò
magari per epurare anche solo determinate parti di singoli libri. 
Da ultimo, di tutta l’operazione si sarebbe dovuta dare una
motivazione teologica, riconoscendo in tal modo ufficialmente le
radicali differenze tra le due confessioni.   
 
Si finì quindi per non fare nulla, conservando tutto e riducendo al
silenzio le sporadiche voci critiche che si levavano.
Cominciò così il bimillenario lavoro di interpretazione dell’Antico
Testamento alla luce del Nuovo. Ossia un’esegesi spesso fantasiosa e
non di rado fraudolenta. 

 Originea neînțelegerii zgomotoase   


 
 
 
În acest moment apare o întrebare: cum s-ar putea naște și
afirma o astfel de neînțelegere senzațională și apoi să rămână fermă
de-a lungul secolelor până în prezent ? 
 
 
 
Isusul istoriei și Isusul Evangheliilor
 
Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să
menționăm cel puțin o întrebare preliminară, pe care am putea să o
definim ca „ Iisus evreu ”, întrucât constă în stabilirea în ce măsură
nazarenul s-a conformat doctrinei și practicii iudaismului.
Într-adevăr, cercetătorii care subliniază cu tărie respectarea
strictă a lui Isus a preceptelor și spiritului tradiției religioase a
poporului său nu sunt rare , minimizând sau chiar negând voința sa
de a provoca o rupere cu tradiția religioasă a Israelului, cu atât mai
puțin pentru a întemeia o nouă religie.
Un exemplu de radicalism în această atitudine este oferit de pr.
Flores d'Arcais: „Isus nu a fost niciodată creștin. El nu s-a proclamat
niciodată Mesia. Iisus a fost un profet evreu apocaliptic ambulant,
care a anunțat în satele din Galileea sfârșitul apropiat al lumii și
triumful iminent al Împărăției, unde ultimul va fi primul ”.
 
Nu putem lua o poziție aici cu privire la o astfel de problemă. Ne
limităm la a observa că acesta constituie un aspect al problematicii
mai largi în raport cu „ Iisus istoric ”, menit să delimiteze figura
nazarineanului și, în special, să stabilim în ce măsură informațiile pe
care ni le oferă evangheliștii despre el sunt de încredere.
În acest scop, ar fi important să știm când au fost scrise
Evangheliile, în toate părțile lor .
 
Astăzi, unii apologeți, ca urmare a tezei lui Jean Carmignac
conform căreia textele grecești pe care le posedăm sunt traduceri
(din păcate, foarte inexacte!) Ale originalelor semitice, insistă asupra
unei date „mai mari”, adică mai vechi, decât cea susținută de
majoritatea savanților: primele evanghelii, cea a lui Marcu și poate
cea a lui Luca, s-ar întoarce în opinia lor până în anii 1940 ai secolului
I, rezultând astfel la doar zece sau douăzeci de ani de la moartea lui
Isus.
Aceasta ar constitui o garanție a fidelității față de realitatea
istorică, întrucât, se susține, orice informație inexactă ar fi fost
negată de martorii încă prezenți în număr mare.
 
Argumentul este înșelător în sine (așa cum demonstrăm în
paragraful „Dacă ar fi mințit, ar fi fost renunțați” din „ Apeluri la bun
simț ” , în monografia „ Apologetică și povești de Paște ” ); dar
problema majoră este că primele manuscrise complete ale
Evangheliilor aflate în posesia noastră datează din secolul al IV-lea,
adică tocmai în momentul în care, cu recunoașterea politică oficială și
primele două mari concilii, doctrina creștină a primit un aranjament
aproape definitiv. Deci nu avem nicio garanție că primele versiuni ale
acestor texte corespundeau din toate punctele de vedere celor pe
care le posedăm.
Este evident că pentru problema pe care ne-o punem aici ar fi util
să știm, pentru fiecare afirmație atribuită lui Isus , dacă aceasta se
întoarce de fapt la el sau este rodul ideii pe care comunitatea
primitivă de credincioși a făcut-o din identitatea și misiunea sa.
 
 Ar fi util, am spus; cu toate acestea, nu este necesar, deoarece ne
interesează mai întâi să comparăm, la nivel sincronic , religia creștină
așa cum este prezentată în Catehismul Bisericii Catolice și religia
evreiască mărturisită de Vechiul Testament .
În consecință, neputând avea certitudini cu privire la
autenticitatea informațiilor evanghelice despre ceea ce a făcut și a
spus Isus, noi, ca ipoteză de lucru, vom considera în principiu ca
autentice toate enunțurile atribuite lui în Evangheliile canonice.
 
De aici rezultă un corolar: întrucât multe dintre aceste enunțuri
apar în mod decisiv contrastante , trebuie să presupunem că Isus
însuși era incert, care avea o atitudine oscilantă . Toate contradicțiile
apărute în urma lucrării, care au durat câteva decenii, care au adus
textele evanghelice la forma în care le posedăm, în mod evident
ajung să investească persoana lui Isus, atribuindu-i trăsături de
incoerență marcată.
Cu toate acestea, este de asemenea legitim să ipotezăm că, de
fapt, el a ajuns treptat la ideea misiunii sale și a originii sale
cerești, că a existat o evoluție în atitudinea sa sau cel puțin o
dobândire treptată a conștientizării inovațiilor perturbatoare aduse
din propovăduirea lui.
 
În termeni concreți, problema se referă mai presus de toate
primele puncte pe care le-am enumerat printre trăsăturile calificative
ale creștinismului: Treime, Întrupare (și, prin urmare, misiune din
partea Tatălui), moarte și înviere, un nou legământ care înlocuiește
vechiul și imperativul predicării Evangheliei. tuturor popoarelor.
 
În ceea ce privește valoarea expresiei „fiul lui Dumnezeu”, este
adevărat că ea în sine nu avea valoarea teologică pe care o are în
„Crezul” creștin, deoarece ar putea fi înțeleasă în sensul „ fiului după
har, conform alegerii "; în Vechiul Testament era folosit pentru a
indica regele și, de asemenea, Israelul însuși.
Dar deja în sinoptici, și în special în Marcu, există numeroase
pasaje în care divinitatea lui Isus este afirmată mai mult sau mai
puțin direct : v. de exemplu. Mc 3:11 și 5,7 (anunțul este făcut de
înșiși demoni, care sunt alungați); Mc 14,61 (declarația Nazarenului
în fața Marelui Preot); Mc 15,39 (admirând exclamația centurionului).
Afirmările de sine implicite ale propriului statut divin sunt apoi
două atitudini pe care Isus le asumă de mai multe ori: proclamându-
se stăpân al Sabatului (pe care își permite să nu-l respecte
interdicțiile) și arogându-se pentru sine puterea și dreptul de a ierta
păcatele , prerogativa exclusivă a Dumnezeu.
 
În orice caz, pare incontestabil că, dacă acceptăm mărturia celei
de-a patra Evanghelii, nu este posibil să ne îndoim că Isus și-a
proclamat în mod deschis divinitatea : afirmații precum, de exemplu,
„Eu și tatăl suntem una” sau „Cine” mă vede mă vede pe Tatăl ”; și în
special „Înainte ca Avraam să fie, eu sunt”, urmat de mustrarea din
Ioan 10,33 („Nu te pietrăm pentru o lucrare bună, ci pentru hulă și
din moment ce tu, care ești om, te faci Dumnezeu ”) Ni se pare
neechivoc. 
La urma urmei, „discursul despre pâinea vieții” din Ioan 6 are
sens numai dacă cei care se oferă ca hrană indispensabilă pentru a
ajunge la fericirea eternă sunt de substanță divină.
 
 
Isus și Vechiul Testament
 
Este un fapt că Isus, în predicarea sa, folosește referințe la
Scriptură într-un mod masiv - adică la ceea ce este Vechiul Testament
pentru noi - și presupune cunoașterea ei în ascultătorii săi . Doar
pentru a face un mic exemplu:
enumeră cele mai importante porunci (Mt 19, 18-19 și 22, 37-40
alin.)                                            
vorbește despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov (Mt 22, 32
alin.)
în sinagoga din Nazaret citește pasajul din Isaia 61, 1-2 (precum
și 58, 6) și proclamă profeția anunțată acolo;
el răspunde în același mod la trimișii Baptistului (citând din Is 26;
29; 35 și 61);
în episodul Schimbării la Față îl identifică pe Botezător cu profetul
Ilie care s-a întors pe pământ;
expune în numeroase citate din Psalmi;
el se referă la Scriptură pentru a tună împotriva profanatorilor
Templului;
„Explică”, mai întâi celor doi ucenici ai lui Emaus și apoi celor
Unsprezece, pasaje scripturale despre care a spus că vor anunța
moartea și învierea sa (chiar dacă aceste pasaje încă astăzi nimeni nu
este în stare să le găsească, așa cum vom vedea mai târziu, bluful lui
Isus pare să aibă a lucrat);
dar mai presus de toate afirmă că nu a venit să desființeze Legea
(din care, subliniază cu emfază, „nu va cădea nici măcar un iot”), ci
să o îndeplinească. Cu toate acestea, în afară de faptul că se
contrazice și el însuși în mod formal, întrucât în realitate anunță
modificări precise (cf. diferitele „Ați auzit că s-a spus ... dar vă
spun ...”), această afirmație este în mod flagrant mistificatoare: de
fapt , prin simplul fapt de a se proclama singurul fiu născut al lui
Dumnezeu, el sfărâma literalmente religia Vechiului Testament.
 
Isus insistă foarte mult, chiar și cu atitudini provocatoare și
senzaționale, asupra condamnării interpretării fariseice a Legii , atent
la respectul formalist al prescripțiilor și închis percepției milostivirii
divine: dar, așa cum spune Pontifical Commission Biblic în
„Interpretarea Bibliei în Church "(p. 81),  " nu era o chestiune din
partea lui a capriciului unui protestatar, ci, dimpotrivă, a unei
fidelități mai profunde față de voința lui Dumnezeu exprimată în
Scripturi ".
Pe scurt, Isus dă continuu impresia că vrea să restabilească
puritatea originală a credinței împotriva distorsiunilor unei
interpretări legaliste. Atât de mult încât chiar și atunci când își
contrastează învățătura cu preceptele mozaice, așa cum se întâmplă
în ceea ce privește dreptul la divorț (cf. Mt 5, 32 și 19, 8-9), în mod
paradoxal, face acest lucru afirmând că vrea să recrească Legea
originală, premozaică.
Prin urmare, este de înțeles că ideea unei împliniri , a unei
interpretări autentice , de către Isus, a religiei Vechiului Testament
a fost impusă în curând ; în timp ce în realitate, repetăm, a fost o
adevărată subversiune .
 
Dacă ne lărgim privirea de la Evanghelii la alte texte din NT,
vedem că și aici rădăcinile Vechiului Testament sunt regula. Deja în
primul discurs ținut mulțimii în ziua Rusaliilor, Petru expune citate
lungi (din capitolul 3 din Ioel și din psalmi 16 și 110) care par hotărât
forțate.
În special, prima - foarte lungă - ne lasă nedumeriți: noua
perspectivă deschisă de Hristos (am putea spune astăzi:
creștinismul) are poate ca trăsătură de calificare profeția și
„viziunile” tinerilor, precum și „visele” celor vechi? Este evident că
singura modalitate de a da sens referinței biblice este de a vedea în
ea un anunț al unei paruzii iminente (care este exclusă, ca orice alt
anunț de acest fel, din Magisteriu și din apologetică).
 
Nu mai puțin pretext, pentru a da un alt exemplu, este discursul
de mare adâncime teologică construit de autorul Scrisorii către evrei
în jurul figurii lui Melchìsedek, enigmaticul protagonist al doar trei
versete ale Genezei (14, 18-20), apoi amintit nu mai puțin enigmatic
într-un verset din Psalmul 110.
Pavel, la rândul său, în ceea ce este prima formulare a kérygmei ,
nu ezită să proclame că „Hristos a murit pentru păcatele
noastre conform Scripturilor , a fost îngropat și a fost înviat în a treia
zi conform Scripturilor ...” (1 Cor 15 , 3-5); iar Luca îi atribuie o
afirmație similară în Faptele 26, 22-23: „ Profeții și Moise au declarat
[...] că Hristos ar trebui să sufere și că, mai întâi dintre cei înviați din
morți, a anunțat lumina oamenilor și oamenilor ".
 
Dar, mai presus de toate, în capitolele 9-11 din „Scrisoarea către
romani”  Pavel vorbește explicit despre problema relației dintre noua
credință și credința tradițională a lui Israel , introducând metafora
măslinului altoit pe măslin.
Grefa va fi roditoare, scrie el, deoarece rădăcina pe care a fost
operată este sănătoasă (o rădăcină care nu este alta decât iudaismul
la care este martor TA); dimpotrivă, ramurile eliminate pentru a
permite operațiunea „au fost tăiate din lipsă de credință”: reprezintă
evreii care nu L-au recunoscut pe Isus ca fiind Mesia despre care
Scripturile vorbeau de secole.
Cu toate acestea, vor putea să se pocăiască întotdeauna, în
virtutea apartenenței lor la rădăcina măslinului bun; în orice caz,
Pavel spune, „încăpățânarea unei părți din Israel este în vigoare
[numai] până când toate națiunile au intrat. Atunci tot Israelul va fi
mântuit, după cum este scris [...] ”(Rom 11, 25-26).
 
În esență, ia forma unui fel de bifurcație în istoria mântuirii, o
bifurcație în care evreii ar fi luat-o pe un drum greșit; sau, dacă
preferați, ar fi continuat pe cea veche, fără să-și dea seama că calea
cea bună este cea nouă, care se îndepărtează de cea veche.
Pe scurt, ar fi înțeles greșit, fără să-și dea seama că Isus a fost
omul prezis de toată Scriptura.
 
Cu excepția faptului că noua religie, tocmai pentru că nu este
etnică, ci universalistă, arată imediat că are șanse enorme și practic o
„anulează” pe cealaltă, o înlocuiește (și din cauza diasporei
israeliene), dobândind cu ușurință crisma lui „ interpretarea ”,
„ dezvoltarea corectă ”a iudaismului,„ împlinirea ”Legii profețite timp
de secole.
Iudaismul ortodox devine astfel „devianță”; în timp ce de fapt
creștinismul este deviant - și senzațional - .
 
 
Două puncte doctrinare 
 
a )   Din punct de vedere exegetic, una dintre cele mai izbitoare
probleme este o problemă pe care am menționat-o de mai multe ori:
afirmarea mistică repetată conform căreia evenimentul pascal al lui
Isus (pasiunea, moartea și învierea) ar fi prezis „în Scripturi”, adică
în AT .
 
Isus însuși este cel care inițiază sloganul vorbindu-le celor doi din
Emaus: „„ Prosti și cu inima înceată să creadă în tot ceea ce au spus
profeții! Nu trebuia Hristos să sufere aceste suferințe pentru a intra
în slava Sa? ”. Și începând cu Moise și toți profeții, el le-a explicat în
toate Scripturile ce se referea la el ”(Lc 24: 25-27).
Nimic mai putin! Începe chiar cu Moise. Din păcate, exegeza
devotată nu reușește să ne ofere vreo lumină despre această
minunată abundență de preziceri.
Într-adevăr, chiar presupunând că Isus a interpretat figura
slujitorului suferind într-un sens individual (mai degrabă decât într-
un sens colectiv, conform exegezei actuale de atunci), cum ar putea
să-i reproșeze ucenicilor că ar fi fost dezamăgiți de moartea sa, dat
fiind că un slujitor suferind nu se spune deloc că este destinat să se
ridice din nou?
Cum ar putea, deci, învierea sa să nu fie un fapt absolut
imprevizibil, pe baza Scripturii? (Un alt lucru au fost anunțurile sale
repetate, care, totuși, la acea dată nu erau încă Scripturi; și „ceea ce
nu este în carte nu există”, așa cum ni se spune continuu.)
 
Oricum ar fi, câteva ore mai târziu, în fața tuturor apostolilor, Isus
este chiar mai explicit:
„„ Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când eram încă cu
voi: toate lucrurile scrise despre mine în legea lui Moise, în profeți și
în psalmi trebuie să se împlinească ”.
Apoi le-a deschis mintea pentru a înțelege Scripturile și le-a spus:
„Așa este scris : Hristos va suferi și va învia din morți în a treia zi și în
numele său va fi predicată convertirea și iertarea păcatelor tuturor
popoarelor, începând cu Ierusalimul. . Despre aceasta sunteți martori
"" (Lc 24, 44-48).
Este un adevărat păcat că Luca nu ne spune care sunt pasajele din
Scriptura pe care le-a citat Isus. În ceea ce privește episodul din
Emaus, Biblia CEI, simțindu-se obligată să ofere cel puțin o bucată de
note pentru a satisface curiozitatea mai mult decât legitimă a
cititorului cu privire la aceste plecările Celui Înviat (care, atenție la
tine, dă ucenicilor o spălare solemnă a capului, acuzându-i de
terneală și lene), nu găsește nimic mai bun decât să indice alte
pasaje din Luca. Nota arată astfel:
„24, 25-27 Hristos a trebuit să sufere aceste suferințe : fusese
prezis de Dumnezeu în Scriptură. cf. Lc 9, 22; cf. Lc 13, 33; cf. Lc 17,
25; cf. Lc 24: 7. "
Acum, este clar pentru oricine că aceste pasaje nu aparțin
Scripturii cunoscute de Isus și ucenicii săi, care în mod evident a
inclus doar (și nici măcar pe deplin) ceea ce este Vechiul Testament
al nostru. Așadar, luând în serios nota CEI am fi ridicoli până la gât :
Cel Înviat i-ar reproșa celor doi Emaus că nu au luat în considerare și
meditat în mod corespunzător Evanghelia după Luca!
 
Din motive de completitudine, adăugăm că, de asemenea, în
Evanghelia a patra, Iisus, după ce s-a proclamat solemn Fiul Tatălui
divin și trimis de el, pretinde că este prefigurat în Scriptură: „Căutați
Scripturile, crezând că aveți viața veșnică în ele: ele sunt cu adevărat
cei care mărturisesc despre Mine ” (In 5, 39).
 Aici Biblia CEI, pentru a nu crea probleme, pretinde că nu vede
problema și nu oferă elucidări.
 
Benedict al XVI-lea, în cel de-al doilea volum al său despre Iisus
din Nazaret, într-unul dintre bâlbâielile la care argumentele sale care
vizează apărarea indefendabilului și demonstrarea indemonstrabilului
sunt adesea reduse, sugerează în gura sa versetul Psalmului 110
(„nu îi vei permite sfântului tău să vadă corupția ”), amintit și de
Petru în discursul Rusaliilor. Deci, concluzionăm, din acel verset
(considerat în plus în versiunea greacă a Septuagintei, așa cum ne
spune însuși Papa, mai degrabă decât în versiunea ebraică originală),
cei doi discipoli au trebuit să „derive” și, prin urmare, să prevadă
evenimentul a învierii lui Isus!
 
În plus față de „conform Scripturilor” care, după cum am văzut,
însoțește kergima sa în 1 Cor 15, Sfântul Pavel ne oferă asigurarea că
Evanghelia sa „îl proclamă pe Iisus Hristos, conform revelației
misterului, învelit în tăcere de secole. veșnic, dar acum manifestat
prin scripturile profeților ”(Rm 16,25-26).
 
În prima scrisoare a lui Petru, citim apoi: „Cu privire la această
mântuire , profeții au cercetat și au cercetat, care au prezis harul
care ți-a fost destinat ; încercau să știe ce moment sau ce
circumstanțe a indicat Duhul lui Hristos care era în ei când a prezis
suferințele destinate lui Hristos și gloriile care urmau să le urmeze ”.
Aici, cel puțin modest, există un indiciu al naturii vagi a acestor
profeții, ai căror autori, se spune, au încercat să surprindă cu ochii
ceea ce era încă învăluit în ceață. ICE, în nota sa, desigur, nu poate
face altceva decât să se refere la pasajul obișnuit al Slujitorului
suferind, la Psalmul 22 (în realitate absolut irelevant) și la cuvintele
lui Isus către Unsprezece menționate de Luca și menționate de noi
mai sus.
 
Mistificarea își continuă totuși drumul până la ceea ce poate fi
considerat, patru secole mai târziu, aranjamentul doctrinar al
creștinismului: din nou definiția conciliului de la Calcedon afirmă că
„Hristos singurul născut [...] nu este divizat sau separat în două
persoane, dar el este unul și același fiu, numai născut, Dumnezeu,
Cuvânt și Domnul Iisus Hristos, așa cum au învățat odată profeții și
apoi Iisus Hristos însuși, [...] (DS 302). Desigur, nu există nicio
indicație a pasajelor acestor profeți, nici de la Părinții Sinodali, nici de
la Magisteriu sau de la apologetică.
 
Ne-am concentrat asupra acestui punct, deoarece este o problemă
crucială în ceea ce privește legătura profundă dintre cele două
testamente. Insistența la toate nivelurile, în scrierile Noului
Testament, asupra profețiilor care de fapt nu există este o încercare
jalnică de a ascunde realitatea, adică faptul că în Vechiul Testament
nu există nici măcar cea mai vagă referire la cele două mistere
fundamentale ale creștinismului, cea a Dumnezeului trinitar și cea a
Întrupării, cu corolarii săi de pasiune, moarte   și înviere.
Acestea din urmă, împreună cu filiația divină a lui Mesia , au fost
anunțate numai de Isus însuși , adică de Mesia și Fiul lui Dumnezeu.  
 
b )   Celălalt punct asupra căruia trebuie acordată atenție pentru
a clarifica presupusa legătură dintre cele două testamente este de
natură teologică. Este vorba de stabilirea la ce corespunde
Dumnezeul Vechiului Testament în termenii Dumnezeului Noului
Testament , adică de a face un fel de „echilibru” între cei doi. Singura
soluție teologic corectă ni se pare cea susținută, printre altele, de J.-
H. Nicolas: Yahweh nu este altul decât Trinitatea.
Într-adevăr, ESTE evident că natura lui Dumnezeu nu poate fi
schimbată în trecerea de la Vechiul la Noul Testament : dacă
Dumnezeu este unul și trei, el este atât de ab aeterno . Faptul că
Vechiul Testament nu menționează niciodată Trinitatea pentru că nu
are nici cea mai mică înțelegere nu ne împiedică pe noi, care din
fericire știm cum stau lucrurile datorită revelației Noului Testament și
Magisteriului Bisericii, să proiecteze structura pe figura lui Iahve /
Elohim. Trinitar.
 
Prin urmare, este iresponsabil să respingem discursul despre
Dumnezeul Vechiului Testament pur și simplu spunând că „de
regulă ho theós îl indică pe Tatăl”, ca și cum ar fi un detaliu banal al
culturii biblice pe care credincioșii „neexperimentați” vor să-l
îmbogățească. Aici este în joc întreaga esență și validitate a
creștinismului, văzută ca continuatoare a religiei lui Avraam, Isaac și
Iacov : cea a „echilibrului” dintre Dumnezeul Vechiului Testament și
Dumnezeul Noului este cea mai importantă problemă, pentru că cu
privire la primirea TV în depozitul fidei .
În orice caz, ar trebui cel puțin să tragem consecința logică că nu
ar trebui să mai scriem „Dumnezeu” (sau „Domnul”), ci „Tatăl”: dacă
este el, este necesar să-l chemăm pe numele său.
 
Trebuie remarcat faptul că discursul care trebuie făcut pentru NT
este diferit: deși chestiunea este teologic mai mult decât discutabilă,
aici este de necontestat că atunci când vorbim despre Dumnezeu ne
referim la Tatăl, deoarece există o opoziție, explicită sau implicită, cu
privire la Fiul. (cf. ex. Ioan 3, 16: „Dumnezeu a iubit atât de mult
lumea, încât și-a dat propriul Fiu, singurul născut ...”).
Este practic o aplicare a principiului sancționat de Consiliul de la
Florența: în Deo omnia sunt unum, ubi non obviat relationis
oppositio ; acea „opoziție a relației” care în Vechiul Testament, după
cum știm, nu se poate datora niciodată simplului fapt că perspectiva
trinitară este complet absentă .                              
 
Dar de ce, se poate întreba, Biserica se îndepărtează de
identificarea Dumnezeului trinitar cu Dumnezeul lui Adam, Avraam și
Moise?
Motivul ni se pare clar: profitând de faptul că sub profilul exegetic
nu există nicio îndoială că Fiul și SS sunt complet necunoscute
Vechiului Testament (circumstanță care este irelevantă în sine, așa
cum am spus, pentru cei care cred cu adevărat în revelația adusă de
Hristos), vrem să păstrăm figura lui Isus „curată” de petele care o
ascund pe cea a lui Iahve .
Pentru a da un exemplu: cum să ne imaginăm o participare și un
rol al lui Isus Hristos, Păstorul cel bun, la Potop și în nenumăratele
alte masacre de nevinovați efectuate de Yahweh?
 
Cu toate acestea, problema teologică rămâne, deoarece este
imposibil să nu ne întrebăm: unde au fost Fiul și SS în timp ce
„Tatăl”, ho theós , a efectuat aceste operațiuni? Cu siguranță nu ar
putea fi în vacanță în Caraibe.
Trucul se dovedește a fi, așadar, destul de naiv: singurul și trinicul
Dumnezeu, „Dumnezeul lui Iisus”, așa cum unii exegeți îl numesc cu
prudență pe cel care ar dori ca el să fie cât mai diferit de divinitatea
furioasă și răzbunătoare care domină Vechiul Testament, nu poate de
fapt să nu coincidă din toate punctele de vedere cu acesta din urmă.
 
 
Isus Mesia și fiul lui Dumnezeu
 
Înainte de a ajunge la concluzie, trebuie subliniat faptul că
nazarineanul a anunțat două inovații fundamentale: rolul său
mesianic și natura sa divină (cu corolarii Trinității și Întrupării).
 
În ceea ce privește al doilea punct, ruptura cu religia Vechiului
Testament, în măsura în care afirmațiile lui Isus raportate în
Evanghelii sunt considerate autentice, este clară și
incontestabilă. Este doar o întrebare când și cum , în realitate,
conținutul revoluționar al predicării sale a fost adus în atenția
ascultătorilor săi.
În orice caz, la sfârșitul slujirii sale , oamenii din Sanhedrin arată
că nu au nicio îndoială cu privire la heterodoxia radicală a acestei
predici, pe care o definesc pe bună dreptate blasfemie.
 
În ceea ce privește prima calificare, totuși, în principiu, pretenția
lui Isus nu era în conflict cu Scripturile , întrucât Mesia era așteptat și
timpul a venit pentru venirea sa; prin urmare, el și-ar putea avansa în
mod legitim candidatura, legitimând-o cu „semne”. Și chiar prima
apologetică creștină, până când fizionomia divină a lui Hristos apare
clar definită, se concentrează tocmai pe mesia sa, adică pe rolul său
de „uns” trimis de Dumnezeu.
De fapt, însă, a existat obstacolul deosebirii profunde dintre figura
lui Mesia descrisă de profețiile biblice și cea pe care Iisus a pretins că
o întrupează. 
 
Avem confirmarea așteptărilor evreiești cu privire la Mesia în
Evangheliile înseși, unde cei doi din Emaus afirmă cu sinceritate că
sunt consternați de moartea celui care sperau că va restabili
împărăția lui Israel. Și patruzeci de zile mai târziu, în ajunul Înălțării
descrise în Fapte , toți apostolii arată că încă așteaptă un astfel de
eveniment: explicațiile Celui Înviat sunt inutile.
În dinamica Noului Testament (sau, cel puțin, în cea lucaniană) ar
trebui deci înțeles că apostolii au avut revelația deplină a
adevăratului rol mesianic al lui Isus doar la Rusalii.
 
Prin urmare, este probabil ca în primele zile controversa creștin-
evreiască să se   concentreze mai presus de toate asupra
controversatului rol mesianic al lui Isus.
Apologetica creștină arată de la început ideea că evreii nu au
înțeles că Mesia are o misiune de răscumpărare, nu politică,
naționalistă, ci spirituală . Aceasta ar fi fost neînțelegerea lor; dar
este   clar că, în afară de figura enigmatică a Slujitorului lui Iahve
(pe care Iisus nu o amintește în mod formal niciodată) , această teză
nu are niciun sprijin în Vechiul Testament.
Un astfel de mesaj este de fapt transmis de Baptist; dar acest
lucru nu se regăsește în Vechiul Testament, ci în Noul. Și confirmă
indirect că perspective similare au fost tocmai rezultatul noilor
timpuri, al apocalipticului epocii elenistice, cu care Yahweh a avut
puțin sau nimic de împărtășit.
 
Noii credincioși, însă, în măsura în care - acumulând profeții
pretextuale - încearcă să arate că, dimpotrivă, Isus este tocmai
„unsul” profețit, ei încă se mișcă în contextul unei dispute intra-
judiciare: adept al iudaismului corect .
De faptul că, în realitate, suntem în prezența unei noi religii,
probabil că niciunul dintre pretendenți nu este încă pe deplin
conștient, deoarece în primele decenii care au urmat morții lui Isus,
când s-au format „tradițiile” care converg în cele din urmă în
Evanghelii, nu este ușor o evaluare obiectivă a tuturor „noutăților”
aduse de Iisus, cu atât mai puțin a celorlalte încă în curs de a fi
formate de urmașii săi.
În termeni actuali, am putea spune că la început creștinismul era
probabil considerat de evrei ca fiind o sectă eretică a iudaismului ,
chiar dacă aceștia nu se puteau exprima în acești termeni deoarece
însăși conceptul de erezie era încă străin de experiența lor religioasă ,
așa cum am spus atunci când vorbeam. a transformării conceptului de
credință (vezi „ Trăsături calificative ... ” , n. 10).
 
 
Concluzii
 
Prin urmare, se pare că putem concluziona că nu este dificil să
înțelegem cum au mers lucrurile . Iisus a fost un evreu, impregnat de
cultură și mentalitate evreiască , atât de mult încât nu a ratat ocazia
de a cita din Biblie ceea ce credea că ar putea servi argumentelor
sale, poate chiar doar pentru a-și contrasta Evanghelia cu textele
sacre ale tradiției sau cu practica religioasă actuală. 
El pleacă de fapt de la presupozițiile teologice ale iudaismului; cu
excepția faptului că noutățile pe care și le permite să le introducă (cu
condiția ca relatările evanghelice să fie cel puțin parțial fiabile,
desigur) sunt literalmente devastatoare : în timp ce el susține că vrea
pur și simplu să aducă Legea la împlinire, de fapt, o denaturează,
întemeind o nouă religie.
Pavel face apoi restul, cu doctrina păcatului originar și justificarea
prin credință, precum și cu teoria măslinului altoit pe măslin, teorie
care „stabilește” definitiv relația dintre cele două confesiuni.
 
Ceea ce izvorăște din propovăduirea nazarineanului nu este,
așadar, așa cum ar spune-o apologetica, „o altă față a lui Dumnezeu”:
este, în sensul deplin al termenului, „fața altui Dumnezeu”.
Adică nu a fost un retuș estetic, deși deosebit de incisiv, ci un
adevărat transplant de față.  
 
Creștinismul își are originea în iudaism, istoric este copilul
său. Dar nu este neobișnuit ca copiii să divorțeze de tatăl lor și să
arate o afinitate psihologică și spirituală mai mare cu altcineva.
Așa s-a întâmplat pentru creștinism și iudaism. Faptul că Isus,
Maica Domnului și apostoli erau toți evrei, așa cum ne amintește
adesea apologetica, este complet irelevant.
Între iudaism și creștinism există continuitate genetică , în sensul
că al doilea este generat (ar fi mai bine să spunem „prilejuit”) de
primul; dar acum sunt două organisme radical diferite, cum ar
fi omida și fluturele , care sunt, de asemenea, legate genetic.
 
Mai mult, istoria ne arată mai multe cazuri de mișcări politice,
sociale sau culturale care au apărut pe baza unor ideologii foarte
diferite. Fascismul, de exemplu, provine din socialism, iar Mussolini
are întotdeauna „oamenii” pe buze (atât de mult încât el numește
ziarul de partid „Il Popolo d'Italia”), prezentându-se ca un autentic
campion al drepturilor și idealurilor sale, ca autor al revoluției reale ,
„revoluția fascistă”.
Există o anumită analogie în cazul lui Hitler, care nu degeaba
numește propria sa mișcare „național-socialism”. Și ne-am putea
aminti de povestea lui Napoleon: libertatea revendicată și stabilită de
revoluție, rod al culturii iluministe, a ajuns să dea viață celui mai
clasic despotism.
 
În toate aceste cazuri, pe scurt, cine anunță o nouă ideologie se
prezintă, mai mult sau mai puțin explicit, ca un interpret autentic al
unei alte deja răspândite, pe care pretinde că vrea să o pună în
aplicare. Dar, în realitate, noua ordine politică și culturală este opusă
frontal - sau, în orice caz, substanțial străină - ideologiei căreia
pretinde a fi împlinirea.
 
În concluzie: Isus nu este un reformator religios , deși unul
strălucitor și radical; el este, în sine, un fondator al religiei . Anunțul
său este de fapt o nouă creație .
Și, în orice caz, creația ex novo , în ceea ce privește iudaismul din
Vechiul Testament, a fost rezultatul predicării sale , întrucât noutatea
acestei predici s-a adăugat mai întâi la interpretările oferite de
tradițiile care au dat viață scrierilor din NT și apoi lucrării teologice.
din următoarele patru secole.
 
Dar faptul că s-a referit continuu la Scriptură și că primii săi
adepți au insistat asupra rolului său mesianic și asupra presupuselor
profeții care l-au prezis ne-a împiedicat să înțelegem rapid că, în
perspectiva teologică dezvăluită de nazarinean, Vechiul Testament nu
mai era util .
Și când, la mijlocul secolului al II-lea, cineva a observat-o, era
prea târziu pentru a interveni.
 
Mai mult, pentru o astfel de operațiune ar fi fost necesară o
structură eclesială puternică și centralizată în primul rând, mai
degrabă decât o constelație de biserici în mare măsură independente.
Mai mult, ar fi fost extrem de dificil să decidem ce să păstrăm și
ce să aruncăm, dezmembrând Scriptura; și aceasta poate pentru a
curăța chiar și anumite părți ale cărților individuale. 
În cele din urmă, ar fi trebuit să se ofere o motivație teologică
pentru întreaga operațiune, recunoscând astfel diferențele radicale
dintre cele două confesiuni.   
 
Așa că am ajuns să nu facem nimic, să păstrăm totul și să amuțim
vocile critice sporadice care au apărut.
Astfel a început lucrarea de două mii de ani de interpretare a
Vechiului Testament în lumina Noului . Adică o exegeză adesea
imaginativă și adesea frauduloasă.