G 7 Hinduismul

Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu 67
PRELEGEREA a 7-a
HINDUISMUL
Plan de expunere
A.TRĂSĂTURI GENERALE
I. CIVILIZAŢIA INDIANĂ
1. Civilizaţia Indului
2. Invazia ariană (2000-1500 î.Hr.)
3. Epoca veddică (1500-850 î.Hr.)
4. Societatea împărţită în patru caste (850-600 î.Hr.)
5. Epoca statului arian budist Magadha (600-200 î.Hr.)
6. Transformarea brahmanismului în hinduism şi expulzarea budismului în afara
Indiei (200 î.Hr.- 700 d.Hr.)
II. RELIGIILE INDOARIENE
1. Linia principală a hinduismului
a) Veddismul
b) Brahmanismul
c) Hinduismul nou
2. Linii colaterale ale hinduismului
a) Budismul
b) Jainismul
d) Sectele hinduiste moderne din Occident
B.VEDDISMUL
I. CĂRŢILE SACRE
1. Vedda imnurilor
2. Vedda descântecelor
3. Vedda rugăciunilor şi a formulelor de sacrificiu
4. Vedda libaţiunilor
II. ZEII VEDDISMULUI ŞI OMUL
III. CULTUL
IV. MORALA
C.BRAHMANISMUL
I. ORIGINEA
II. DOCTRINA BRAHMANISTĂ
1. Învăţătura panteistă despre Dumnezeu
2. Învăţătura panteistă despre lume
3. Învăţătura brahmanistă despre om
4. Doctrina brahmanistă despre mântuire
III. PRACTICILE BRAHMANISTE
1. Pe plan terestru
2. Practicile mântuirii
IV. CONCLUZII CREŞTINE ASUPRA BRAHMANISMULUI
D.NOUL HINDUISM
I. ORIGINEA
1. Cauzele crizei brahmanismului
2. Rezultatele reformei pentru înnoirea brahmanismului
68 Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu
II. CĂRŢILE SACRE

1. Mahabharata
2. Ramayana
III. ZEII
1. Şiva (Nimicitorul)
2. Vişnu (Păstrătorul)
3. Brahma (Creatorul)
IV. DOCTRINA
1. Legea faptelor (karman)
2. Respectarea regulilor castei
3. Respectarea vieţii (Ahimsa)
4. Metempsihoza (reîncarnarea)
5. Calea devoţiunii (bhakti)
V. CULTUL ŞI PRACTICILE
E.SECTE HINDUISTE ÎN OCCIDENT

I. HARE KRIŞNA
II. MEDITAŢIA TRANSCENDENTALĂ
III. MIŞCĂRI ŞI CURENTE INSPIRATE DE HINDUISM
1. Spiritismul
2. Teosofia
3. Antroposofia
4. Antoanismul
5. Biserica scientologică
IV. MIŞCAREA DE SINTEZĂ „Era nouă” (New Age)
F.CONCLUZII GENERALE
HINDUISMUL
TRĂSĂTURI GENERALE
I.CIVILIZAŢIA INDULUI
1.Civilizaţia Indului
A fost creată în mileniul III î.Hr.(3000-2001î.Hr.) de o populaţie de rasă amestecată
(negroidă, mongoloidă, europoidă) care vorbea o limbă de tip dravidian. Limbi dravidiene se
vorbesc azi de negroizii din India de sud şi de europoizii din Belucistan (în Pakistan şi Iran).
2. Invazia Ariană (prima jumătate a mil. II î.Hr.; 2000-1500 î.Hr.)
3. Epoca veddică (1500-850 î.Hr.)

Arieniin sau indoeuropenii, care s-au întins din India până în Europa, pe la 2000 î.Hr.,
s-au aşezat în India de nord, mai ales pe valea Gangelui, creând o civilizaţie a bronzului în
epoca Veddică (circa 1500-850 î.Hr. sau sec XV-IX î.Hr.)
4. Societatea împărţită în caste (850-600 î.Hr.)

Se dezvoltă panteismul clasic, numit Brahmanism. Societatea este împărţită în
grupuri sociale închise, numite caste:
• preoţii sau brahmanii
• războinicii sau nobilii în frunte cu regele
• producătorii liberi
• sudrii sau argaţii
În afara castelor erau paria, cei necuraţi.
5.Epoca statului arian budist Magadha (sec. VI-III î.Hr.)

Religia panteistă budistă desfiinţează castele. Apare Jainismul (în sec. VI î.Hr.).
6.Transformarea Brahmanismului în Hinduism şi expulzarea Budismului în

afara Indiei (sec. II î.Hr.- VII d.Hr.)
Hinduismul creează sute de caste. Apar tehnicile de meditaţie Yoga.
II.RELIGIILE INDOARIENE
1.Linia principală a Hinduismului

a) Veddismul
La origine este o religie henoteist-animistă, dezvoltată în sens politeist, ca şi religiile
aeriene greacă şi romană. Are la bază cărţile sacre numite Vedda (cunoaştere).
b) Brahmanismul
După cum politeismul grec avea să fie orientat mai târziu în sens panteist prin
filosofia platonică, politeismul veddic a fost orientat mult mai devreme în sens panteist prin
gândirea filosofico-religioasă a brahmanilor.
Are la bază cărţile sacre Brahmana (comentarii asupra cărţilor Vedda), Upanişad
(despre viaţa spirituală) şi Sutra (despre ritual).
Brahmanismul şi-a pierdut audienţa din cauza formalismului ritualist.
c) Hinduismul nou
Are la bază cărţile yoga şi tehnicile lor de antrenament psihofizic. Este un sistem
panteist-politeist, deschis spre toate religiile.
2.Linii colaterale ale Hinduismului

a)Budismul
A fost întemeiat în sec. VI î.Hr. de Budha, care a desfiinţat castele şi a înlocuit
ritualismul cu viaţa interioară. S-a răspândit în afara Indiei, printre populaţiile socotite de
indoarienii brahmanişti ca fiind paria (necurate). Nu se interesează de teism ci numai de
mântuire, înţeleasă ca o dizolvare între fiinţă şi nefiinţă.
b)Jainismul
A fost întemeiat în sec. VI î.Hr. de JINA VARDHAMANA. Crede într-un univers
format din spirite care au nevoie de salvare. Astăzi jainismul este aproape dispărut.
c)Secte hinduiste moderne
Bazate pe yoga sau pe budismul zen, incluzând practici cu caracter sportiv şi
medical, cum ar fi karate şi hatha yoga, aceste mişcări hinduiste contemporane încearcă să
se impună pe plan mondial sub forma meditaţiei transcendentale, new age, etc.
B. VEDDISMUL
I.CĂRŢILE SACRE
1. Rig-Veda (Vedda imnurilor)

Începe să se formeze după 1500 î.Hr. ajungând în final să cuprindă 1000 de imnuri.
Este prima samhită, culegere a ştiinţei (Vedda) sacre, cu caracter oral, fiindcă scrierea avea
să apară după anul 600 î.Hr.
Apariţia veddelor nu marchează apariţia veddismului, ci începutul declinului unei
religii care a durat circa 1000 de ani, ajungând să acumuleze o tradiţie religioasă strânsă în
aceste „cărţi” orale.
Cultul culturii indoariene se stabileşte la Doab, pe valea fluviului sacru Gange. Apar
cetăţi numite Pura dar centrul vieţii acestei societăţi agrare rămâne satul. Tribul era condus
de un Rajah- rege. Apar nobilimea militară şi preoţimea.
2. Atharva-Vedda (Vedda descântecelor)

Începe să se formeze după 1400 î.Hr. Au loc războaie în care nobilii luptă în care de
luptă iar oamenii liberi de rând sunt pedeştri. Duşmanii sunt numiţi dasa-străini. Prizonierii
devin sclavi, numiţi tot dasa.
3. Yajur-Vedda (Vedda rugăciunilor şi a formulelor de sacrificiu)
„Vedda albă” începe să se formeze după 1300 î.Hr., stabilind regulile pentru
sacrificii. După 1200 î.Hr. începe epoca fierului, pomenit în textele mai noi din Vedda
descântecelor.
4. Sama-Vedda (Vedda libaţiunilor), după 1000 î.Hr.

Libaţiunile erau jertfele de băutură. Băutura sacră, numită Soma avea proprietăţi
psihodelice.
Începe împărţirea societăţii în caste, numite Varna: brahmanii (preoţii); nobilimea

militară Kşatriya; cei născuţi de două ori Vaisya; cei o dată născuţi Sudrii (nu treceau prin
riturile de iniţiere care marcau „naşterea a doua”).
Pe Gangele de sus se formează regatul Bharatavarşa, ale cărui lupte dinastice vor fi
descrise în epopeea Mahabharata.
Datarea Veddelor şi ordinea în care au apărut, diferă de la autor la autor. După unii
perioada veddică are loc după 800 î.Hr.! Veddele nu sunt considerate de hinduişti cărţi de
inspiraţie divină dar li se acordă autoritate absolută, datorită vechimii lor şi caracterului lor
religios.
II. ZEII VEDDISMULUI ŞI OMUL
Veddismul cunoaşte 33 de zei principali care sunt personificări ale diferitelor însuşiri
ale Spiritului naturii sau ale spiritului omenesc. Cele 12 luni ale anului au şi ele 12 zei. Între
zeii mai importanţi sunt:
1. Indra, zeul ploii şi al tunetului; era un zeu popular, pe seama căruia se povesteau
multe anecdote şi care scăpa pe oameni de secetă; conducea o cireadă de vaci sacre, dătătoare
de ploaie când se uşurau.
2. Agni, zeul focului; avea un rol preponderent, fiindcă jertfele trebuiau arse de tot ca
să fie oferite diferitelor divinităţi, Agni fiind preotul zeilor.
3. Prajapati, puterea jertfei, asigura viaţa zeilor şi a universului care trebuia
menţinută prin jertfe.
4. Soma, libaţiunea, adică jertfa de băutură; era socotit mijlocitorul îndatoritor dintre
oameni şi zei.
5. Dyaus, cerul; era un vechi zeu indoeuropean, corespunzător lui Zeus-Jupiter al
greco-romanilor.
6. Varuna, păzitorul legilor fizice şi morale, împreună cu Mitra; nu făcea parte din
cei 33 de zei dar era cinstit uneori ca un zeu suprem, fiind garantul ordinii cosmice, de acesta
ţinând şi ordinea socială şi morală.
În principiu, aceşti zei nu erau nici veşnici, nici atotputernici, chiar dacă erau lăudaţi
ca atare în imnurile religioase. Viaţa lor depindea de jertfele care li se aduceau de către
oameni.
Indienii au crezut întotdeauna în viaţa de după moarte. După religia veddică, sufletele
oamenilor mergeau în rai sau în iad, în funcţie de faptele lor rituale, nu morale.
III. CULTUL
La început toţi arienii liberi puteau îndeplini slujba preoţească, în calitate de taţi de
familie. Ceremoniile erau însă complicate iar formulele de sacrificiu trebuiau pronunţate fără
cea mai mică greşeală, de aceea au apărut preoţi specializaţi, care tindeau din perioada
veddică să formeze o castă specializată.
Nu existau temple iar cultul avea loc în aer liber, în prezenţa vizibilă a zeului: foc,
soare, etc. Pe lângă jertfele animale se aduceau ca jertfă: miere, unt, prăjituri, fructe, flori.
Noţiunea de ispăşire apare puţin. Jertfele erau daruri aduse unui zeu, a cărui binecuvântare,
mai ales materială, era aşteptată în schimbul darului. Un imn din Rig-Vedda are ca refren:
„ O, Indra, a cărui bogăţie este nesfârşită,
Dă-ne mii de cai şi vaci foarte bune!”
Un ciclu de sărbători diferite se înşira de-a lungul anului, mai ales sărbătoarea de
primăvară, când se bea licoarea îmbătătoare Soma.
Preoţii foloseau descântece şi băuturi vrăjite ca să pricinuiască şi să vindece boli, să
asigure moştenitori sau reuşita unei lucrări. Preoţii veddici au trecut primii la vegetarianismul
care azi e tipic pentru hinduism.
O categorie specială de rituri o constituie „consacrările” legate de naştere, de iniţiere
(la prezentarea băiatului către învăţătorul său brahman, numit „guru”), de căsătorie şi de
moarte.
IV. MORALA
Morala veddică era destul de înaltă, deşi în afara lui Varuna, zeii nu se prea interesau
de ea. Cele cinci îndatoriri principale erau:
1) învăţătura Veddelor;
2) îndeplinirea îndatoririlor faţă de zei;
3) îndeplinirea îndatoririlor faţă de strămoşi;
4) îndeplinirea îndatoririlor faţă de oameni;
5) îndeplinirea îndatoririlor faţă de animale;
Iată un exemplu de cântare de „pocăinţă”: „După cum toţi oamenii greşesc, noi ne
stâlcim în fiecare zi închinarea, făcând-o în chip nedesăvârşit. Nu ne da morţii în urma
mâniei tale aducătoare de nenorociri, din cauza neplăcerii pe care ţi-o pricinuim. Noi
potolim duhul tău o, Varuna cu laudele noastre… Varuna căruia îi plac sărbătorile sfinte şi
care face fapte bune s-a aşezat în rândurile zeilor ca să îndeplinească stăpânirea supremă.
Prin el înţeleptul contemplă toate minunile care au fost sau vor fi. Fie ca preaînţleleptul fiu al
lui Aditi să ne ţină drumul drept şi să ne lungească zilele. (Rig-Veda)
Iată un imn din Rig-Veda către un zeu necunoscut: „El care dă viaţă, el care dă
puterea, el ale cărui porunci le cinstesc toţi zeii, a cărui umbră este nemurirea, a cărui
umbră este moartea, cine este acest zeu pe care îl cinstim prin jertfele noastre? El, prin care
există munţii înzăpeziţi şi marea cu râul subpământean, el care are ca braţe regiunile
cerului, cine este acest zeu pe care îl cinstim prin jertfele noastre? El, prin care spaţiul este
strălucitor şi pământul solid, prin care a fost întemeiat cerul şi chiar cerul este mai înalt, el
care a măsurat spaţiile eterului, el care singur este zeu deasupra tuturor zeilor, cine este
acest zeu pe care îl cinstim prin jertfe?”
Iată şi n imn din Rig-Veda care lasă să se întrevadă desfăşurările ulterioare ale
hinduismului: „Nu există nici Fiinţă, nici Nefiinţă, nu există nici văzduhul, nici cerul
deasupra… Nici moartea nu era pe atunci, nici nemurirea. Ziua nu era despărţită de noapte.
Singur, Unul respira, fără suflu străin, prin el însuşi şi nu exista nimic altceva decât el.
Atunci s-a deşteptat în el, pentru prima dată, dorinţa; aceasta a fost prima sămânţă a
duhului…Cine ştie? Cine poate să spună? De unde s-a născut, de unde vine creaţia? Şi dacă
zeii nu s-au născut, decât după ea? De unde a venit această creaţiune, dacă ea este creată
sau necreată, acela al cărui ochi veghează asupra ei din înaltul cel mai înalt al cerului,
acela singur ştie şi încă oare va fi ştiind şi el?”
Eminescu s-a inspirat şi el din această viziune veddică:
„La început, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi dorinţă,
Fu prăpastie, genune, fu noian întins de ape?
N-a fost ochi ca să le vadă şi nici minte să priceapă…”
Putem ghici ce mare poet religios creştin s-a pierdut în Coşbuc după această traducere
a lui din Rig-Veda, un imn măreţ închinat lui Dumnezeu:
„Ascultaţi acum cântarea focului, a lui Varuna.
Soarele-I stă-n mâna dreaptă iar în stânga lui stă luna.
Şi covor pe sub picioare stă pământul cel bătrân.
Iată, numai el e tare, singur numai el stăpân.
El va fi de-acum de-a pururi, căci a fost întotdeauna.
El a pus în cal iuţimea, el a pus în uger lapte,
Pune mintea-n cel cuminte şi-n cel vrednic pune fapte.
El adapă şi hrăneşte, călător din loc în loc.
El topeşte-n aer norii şi din apă naşte foc.
Iată-l, regele puterii, cum din ziuă naşte noapte.
El stă veşnic în văzduhuri, luminând îndepărtarea.
Soarele pluteşte-n aer, măsurând în cale zarea,
Căci Varuna-i domnul lumii, soarele-i măsura lui
Câte râuri sunt în lume, alte râuri să mai pui
Ca să curgă toate-n mare, ele tot nu umplu marea.
Cine este cel ce poate într-un loc ceva să puie
Necurmat, fără să umple? Nu e om şi nimeni nu e.
Singur, el, Varuna, poate! El se plimbă fulgerând
Şi cu tunet umple cerul, plin de spaimă despicând
Aerul. Pe vânt şi neguri, el coboară şi se suie.
Doamne, dacă noi vreodată ne-am înduşmănit vecinii
Dac-am înşelat la jocuri, dacă n-am primit străinii,
Iartă-ne Tu, bun şi tare, noi sărmanii, slabi şi răi!
Însă năzuinţa noastră e să fim iubiţii Tăi
Şi iubirea noastră cată biruinţele luminii!”
BRAHMANISMUL
I. ORIGINEA
Această mişcare religioasă a luat avânt la începutul mil. I î.Hr., deci după anul 1000
î.Hr. El îşi datoreşte originea gânditorilor indieni nemulţumiţi de mulţimea zeilor veddici şi
căutând un principiu de unitate absolută. Din alt punct de vedere, această mişcare are un
caracter foarte clerical, fiind reprezentată de preoţi (brahmani), doritori să-şi asigure o poziţie
privilegiată.
Nu a avut loc un atac contra Veddelor, ci o reinterpretare a lor, pe baza unei gândiri
religioase profunde. Între 1000-800 î.Hr. începe o nouă Vedda (ştiinţă), numită Vedangga
(sfârşitul Veddei), formată din comentarii - Brahmana, din 140 de tratate filosofice numite
Upanişad, din meditaţiile din păduri Aranyaka şi din Codul lui Manu care conţine regulile
privind castele în care se împarte societatea indiană.
II. DOCTRINA BRAHMANISTĂ
1. Învăţătura panteistă despre Dumnezeu

Ca să atingă absolutul, gânditorii brahmanismului au dat întâi preeminenţă zeului
focului, Agni, de neînlocuit ca preot al zeilor. Apoi au considerat şi mai înaltă puterea jertfei
– Prajapati. În final, s-au oprit la ceea ce li se părea că dă acestei puteri valoarea supremă şi
anume la Cuvântul ritual al jertfei, Brahman pe care l-au identificat cu duhul care reprezintă
Conştiinţa Absolută în Sine – Athman.
Brahman este infinit nu în sensul că ar umple un spaţiu infinit, ci fiindcă nu are nimic
de a face cu spaţiul; el este imobil. El este etern, nu în sensul că ar fi anterior sau posterior
timpului, ci fiindcă nu are nimic de a face cu timpul, bucurându-se de un prezent veşnic; el
este imuabil.
El este necreat. El este complet în afara lanţului cauzelor şi efectelor. El este inactiv.
El este deasupra moralei care este legată de legea cauzelor şi efectelor. În unitatea lui
Brahman, toate contrastele sunt desfiinţate, inclusiv opoziţia dintre Bine şi Rău.
El este impersonal, fiindcă personalitatea se defineşte în funcţie de altă personalitate
iar Brahman este singur.
„El este răspândit în lumea întreagă, nimic nu este mai mare sau mai mic decât el, el
este singur ca un arbore neclintit în cer.” (Svetasvatara)
„El este tot ce este şi tot ce nu este.”(Prana)
„Pe ce se bazează infinitul? Pe propria măreţie sau nici chiar pe măreţie. Deoarece
în lume măreţia se cheamă să ai vaci, cai, elefanţi, aur, robi, femei, ogoare, case. Eu nu mă
refer la o măreţie de acest fel, în care fiinţa se bazează pe ceea ce nu este ea.”(Chandogya
Upanişad)
Din toate acestea, reiese că Brahman nu poate fi definit. „Iată doctrina lui Brahman,
constă în a spune: Nu, Nu. Nu există nimic mai înalt decât acest lucru: Nu este aşa.” (Brihad
Aranyaka)
2. Învăţătura panteistă despre lume

Dacă ne întoarcem ochii de la Brahman asupra lumii materiale în care trăim,
constatăm că totul este diametral diferit. Lumea este înscrisă în spaţiu şi mereu în mişcare. Ea
este supusă timpului şi în perpetuă schimbare. Ea este supusă legii cauzelor şi efectelor,
inclusiv legii care pedepseşte răul şi răsplăteşte binele. Ce loc să fie rezervat în aceste condiţii
lumii aparenţelor, care nu ar putea exista alături de Brahman, fiindcă este total diferită. Cu o
îndrăzneală surprinzătoare, gânditorii brahamanişti au tras singura concluzie logic posibilă:
această lume nu există; ea se datoreşte iluziei Maya.
Brahmaniştii dedaţi speculaţiei au imaginat, de altfel, că lumea aceasta iluzorie trece
prin faze interminabile, întinzându-se pe milioane de ani şi presupunând cicluri de creaţie, de
degenerare, de distrugere şi de repaus, după care totul reîncepe.
3. Învăţătura brahmanistă despre om

Din punct de vedere brahmanist, omul aparţine în unele privinţe lumii aparenţelor. El
trăieşte în spaţiu, depinde de timp, se schimbă, este personal, are relaţii cu alte fiinţe, suferă
urmările faptelor lui. Omul este supus legii Karman care pedepseşte întotdeauna răul şi
recompensează întotdeauna binele. Evident, această lege nu se verifică în cadrul unei
existenţe terestre în care vedem oameni răi care prosperă şi oameni virtuoşi care suferă.
Pentru a explica taina aceasta, brahmaniştii au recurs la doctrina reîncarnării sau
transmigraţiei sufletelor. Cei răi care prosperă vor fi pedepsiţi într-o reincarnare viitoare iar
adepţii care suferă vor fi răsplătiţi într-o existenţă ulterioară.
Raiul şi iadul veddismului nu sunt contestate dar sunt socotite stări temporare. După o
şedere mai mult sau mai puţin lungă acolo, sufletul se reîncarnează, uneori şi într-un animal.
Dacă are un Karman bun sufletul poate deveni un zeu. Astfel sistemul rezervă un loc zeilor
veddici, care sunt socotiţi suflete pe cale de transmigraţie şi care au obţinut pentru câteva
secole un rang divin, aşteptând să devină altceva, în raport cu binele sau răul pe care l-au
înfăptuit ca zei.
De altfel, oamenii sunt împărţiţi şi ei în caste, conform faptelor din existenţa
anterioară şi nu-şi pot schimba casta decât într-o altă reincarnare. O fiinţă vie poate trece prin
milioane de reîncarnări iluzorii. Omul care se naşte, trăieşte, moare, se reîncarnează nu este
decât o aparenţă înşelătoare.
4. Doctrina brahmanistă despre mântuire

Realitatea unei fiinţe umane nu este nici trupul, nici spiritul, nici personalitatea sa.
Omul adevărat este identic cu Brahman, fiindcă numai Brahman există; omul este identic cu
Brahman în toată infinitatea sa, fiindcă Brahman este indivizibil. Există o identitate între
Athman-ul sau conştiinţa omului şi Athman, conştiinţa absolută în sine. „Cel care este
Brahman în om şi cel care este Brahman în soare sunt unul.”(Taittiriya Upanişad)
Mântuirea constă în scăparea din lanţul fatal al Karman-ului şi de reincarnare, pentru
a se pierde în Brahman. „După cum râurile ajung la capăt în mare, pierzându-şi numele şi
forma, la fel eliberat de nume şi formă, înţeleptul se predă conştiinţei divine, care este mai
mare decât ceea ce este mare.”(Mundaka-Upanişad)
Mântuirea este prin meditaţie. Veddismul concepea mântuirea prin fapte, mai ales
fatpte rituale. Acestea însă nu asigură decât un bun Karman, dau nu un pot ducepe drumul
izbăvirii. Căii faptelor, Brahmanismul îi opune calea cunoştinţei, prin carese ajunge la
conştiinţa unităţii cu Brahman. Atunci omul este scăpat de Karman, de transmigraţie (sau
metempsihoză) şi nu mai treubuie să revină pe lume, dobândind pacea.
III. PRACTICILE BRAHMANISTE
Aceste practici se situează la două niveluri: acela al moralei terestre şi cel al mântuirii
veşnice.
1. Pe plan terestru
Omul trebuie să acumuleze Karman pozitiv, ca să-şi asigure o reincarnare
avantajoasă. Pentru aceasta, folosesc faptele rituale ale Veddismului, purtarea ireproşabilă
dar mai ales respectarea legilor castei, aşa cum au fost stabilite în Codul lui Manu. În
această privinţă sunt cinci reguli fundamentale:
a) Obligaţia de a practica doar meseriile şi profesiunile castei în care s-a născut omul
respectiv
Brahmanii şi nobilii puteau avea la nevoie, ocupaţii inferioare dar cei din castele inferioare
nu aveau voie în nici un caz să aibă o ocupaţie superioară.
b) Să se căsătorească în casta sa, măcar la prima căsătorie
Văduvul se putea recăsători cu o femeie dintr-o castă inferioară dar niciodată cu una dintr-o
castă superioară. Văduvele nu se puteau recăsători şi erau maltratate, ca să-şi ispăşească
faptele rele dovedite prin faptul că s-au născut femei şi au ajuns văduve. Uneori erau arse pe
rugul mortuar împreună cu cadavrul soţului. Soţul putea divorţa, nu şi soţia. Singura
îndatorire religioasă a soţiei era de a-şi cinsti soţul ca pe un zeu.
c) Obligaţia de a nu mânca hrana pregătită de oameni dintr-o castă inferioară
d) Să nu se atingă de cei dintr-o castă inferioară şi mai ales de un paria, ca să nu se
întineze.
e) Să nu traverseze oceanul, fiindcă dincolo nu sunt decât paria obraznici.
Toată această morală favoriza pe brahmani care nu primeau decât pedepse simbolice, foarte
uşoare, pentru cele mai grave abateri.
2. Practicile mântuirii
Se recomanda mai întâi acumularea unui Karman bun, pe „calea ignoranţei”, adică pe
calea faptelor veddismului, pentru a se naşte într-o castă superioară şi a trece apoi la
dobândirea mântuirii pe calea meditaţiei. Numai bărbaţii puteau face aceasta, în patru etape:
a) instruirea tânărului în Upanişade de către un Guru (învăţător) brahman ca să înveţe
să se desprindă de lume prin virtuţi, mai ales negative:
- Ahimsa, refuzul de a face rău oricărei fiinţe vii;
- practici ascetice şi o morală înaltă:
- să nu-şi dorească nici moarte, nici viaţă;
- să nu răspundă la rău cu rău, ci cu bine;
- să nu mintă, etc.
b) împlinirea obligaţiilor sociale şi familiale, căsătorindu-se, având copii, etc.
c) retragerea în singurătate şi practicarea unor meditaţii şi exerciţii numite mai târziu
Yoga (sec. II î.Hr., de Patanjali).
„Când ascetul, în lumina naturii adevărate a sufletului său, vede natura adevărată a lui
Brahman, fără naştere, veşnic, liber de tot ce este natural, atunci este desprins de orice
legătură.” (Svetasvatara)
d) Transformarea într-un Sanyasi sau Sadhu, ajungând deasupra zeilor. „Cine
înţelege în acest fel că el este Brahman, devine toate lucrurile iar zeii înşişi nu sunt în stare
să îl împiedice. Oricine se închină unei alte divinităţi spunând: „Este altul şi eu sunt altul.”
nu are cunoştinţă. El este în slujba zeilor ca o vită de povară… Este supărător pentru un
proprietar să i se răpească o singură vită şi încă şi mai supărător să i se răpească mai
multe. Este deci neplăcut pentru zei ca oamenii să aibă cunoştinţă.” (Brihad – Aranyaka)
Un Sadhu este deci dezlegat de toate. În identitatea cu Brahman a ajuns deasupra
spaţiului şi timpului, deasupra moralităţii. Nu este mărit de o faptă bună, nu este micşorat de
o faptă rea. Devine indiferent faţă de regulile castelor. Iar când moare este absorbit de
Brahman şi nu se mai reîncarnează.
IV. CONCLUZII CREŞTINE ASUPRA BRAHMANISMULUI
Această religie nu a fost niciodată populară. Ea nici nu era destinată să fie populară,
fiind strict rezervată oamenilor din castele superioare. Dar noţiunile de Karman şi
Metempsihoză (transmigraţie sufletească) s-au răspândit foarte larg în toată populaţia Indiei
şi mult dincolo de ea.
Sistemul este atrăgător prin înlănţuirea logică şi îndrăzneala gândirii, prin prioritatea
dată domeniului spiritual, prin afirmaţia că toate fiinţele vii sunt fundamental una singură.
Dar elementele negative sunt înspăimântătoare. Nu există Dumnezeu personal cu care
să se poată avea o comuniune binefăcătoare. Nu există morală absolută, rezultând din voinţa
unui Dumnezeu sfânt. Învăţătura despre Karman şi reincarnare duc la dispreţul faţă de cei
nenorociţi, considerându-se că şi-au meritat soarta prin greşeli anterioare. Fiecare este
îngrozitor de singur în lucrarea de a-şi câştiga mântuirea, fără nici un ajutor, nici de la ceilalţi
oameni, nici de la zei, care ei înşişi au nevoie de izbăvire, nici de la Brahman, care rămâne
mereu inactiv. Într-un cuvânt, în această religie mai mult decât în oricare alta răsună un ecou
al străvechii ispitiri: „veţi fi ca Dumnezeu” (Genesa 3:5). Din această religie decurg
hinduismul, budismul şi mai multe erezii din cadrul creştinismului.
D. NOUL HINDUISM
I. ORIGINEA
1. Cauzele crizei brahmanismului

Brahmanismul a fost neatrăgător mai ales din următoarele motive:
a) Pe linia veddismului a accentuat caracterul formalist al practicilor rituale, în
vederea acumulării unui Karman pozitiv „pe calea ignoranţei”, faptele bune fiind rituale iar
nu morale.
b) Caracterul elitist şi solitar al căii brahmaniste spre o mântuire de neînţeles.
2. Rezultatele reformei pentru înnoirea brahmanismului

Pe de o parte au apărut în sec. VI î.Hr. ereziile hinduismului, budismul şi jainismul,
care vor fi tratate separat.
Dezvoltarea şi răspândirea sistemului yoga a lărgit caracterul elitist al căii
brahmaniste spre mântuire, oferind diverse tipuri de antrenament spiritual yoga unor cercuri
mai largi.
Apare însă o cale populară spre mântuire, prin adorarea zeului Krishna şi contopirea
cu el, zeul preluând sarcina ducerii mai departe a mântuirii credinciosului. Evanghelizarea
Indiei a început de pe vremea Bisericii primare datorită apostolului Toma şi poate fi vorba de
o influenţă creştină. După 700 î.Hr., influenţa islamică a putut întări ideea comuniunii cu un
Dumnezeu personal. Această influenţă a dus şi la apariţia religiei monoteiste hinduiste a
Sikhismului, în sec. XVI.
Noul hinduism este un amalgam care s-a constituit în cursul ultimelor două milenii şi
care este religia dominantă între cei 700 de milioane de locuitori ai Indiei. Unele din
elementele ei provin din Veddism, altele din Brahmanism, altele din religiile populaţiilor
supuse de arieni în India, altele din influenţe musulmane şi creştine.
Dezvoltarea internă a hinduismului a dus la exagerarea unor tendinţe vechi, cum ar fi
înmulţirea castelor şi vegetarianismul obligatoriu.
II. CĂRŢILE SACRE
Pe lângă Vedde şi scrierile Brahmanismului se adaugă alte lucrări în care sunt

exprimate doctrinele caracteristice ale hinduismului:
1. Mahabharata
Este un poem imens de 200000 de versuri. Se consideră că a fost compus în India de
nord, în 700 de ani, din sec.V î.Hr., până în sec. II d.Hr. Un episod în mod deosebit
caracteristic este Bhagavad Gita în care zeul Krishna , în ajunul unei bătălii se descoperă
unui viteaz războinic şi îi dezăluie misterele existenţei. Această bucată, a cărei lungime este
comparabilă cu cea a unei evanghelii este considerată culmea literaturii filosofico-religioase
păgâne.
2. Ramayana
Un poem epic din 24000 de distihuri (48000 de versuri), compus în India de sud, timp
de secole, descrie aventurile zeului Rama.
3. Puranele,compuse în evul mediu, conţin teorii asupra existenţei.
4. Stotrele sunt cântări de laudă
5. Tantrele care după unii aparţin budismului tibetan, sunt cărţi de formule magice cu
caracter obscen.
III. ZEII
Se pare că noul hinduism are 330 milioane de zei, câte un zeu la fiecare doi locuitori
ai Indiei de azi.
1. Şiva, un zeu al băştinaşilor supuşi de arieni în India, era în Veddism un zeu mai
puţin important. În hinduismul actual este cel mai important, având 1000 de nume şi forme
diverse. Este un zeu de temut, Nimicitorul, dar şi plin de veselie în anumite împrejurări. Soţia
lui, destul de sângeroasă, este Kali (neagra) numită şi Şakti (puterea sexuală). În orbita lui
Şiva, trebuie menţionat fiul său, Ganeşa, cu cap de elefant, zeul inteligenţei şi al scrierii,
protectorul studenţilor la examene. Unii închinători ai lui Şiva cred că el este, de fapt,
singurul zeu. Ceilalţi zei nu ar fi decât nume şi ipostaze ale lui Şiva, care ar avea astfel mai
mult de 1000 de înfăţişări.
2. Vişnu, al doilea ca importanţă, păstrătorul universului, ar fi un zeu binevoitor,

dispus să dea ajutor la nevoie. Soţia sa Lakşmi este zeiţa frumuseţii. Vişnu nu are, ca Şiva,
nume şi ipostaze multiple dar trece în cariera sa prin diverse încarnări sau avataruri (de aici
cuvântul avatar cu sensul de metamorfoză). Primele 6 avataruri sunt fără importanţă:
- un peşte care salvează pe Manu de la potop, conducându-i barca;
- o broască ţestoasă, purtând în spinare pământul;
- un om-leu, care sfâşie un hulitor;
- un pitic, însoţitor al lui Varuna (în Vedde);
- un brahman care se răzbună pe un rege mândru;
Următoarele patru sunt importante:
- Rama, eroul epopeei Ramayana, care-şi eliberează soţia Sita (brazda) răpită de
demonul secetei. Regele maimuţelor din Ceylon, Hanuman ajută pe Rama.
- Krishna, eroul din Mahabharata, gonit de unchiul său şi adăpostit de păstori care
învinge pe regele şerpilor.
- Budha, ceea ce creează o punte între noul hinduism şi budism.
- Judecătorul care va apărea la sfârşitul veacurilor, pe un cal alb, cu sabia în mână.
Mulţi adepţi ai lui Vişnu cred că el este singurul zeu iar ceilalţi ar fi avatarurile lui
Vişnu care atunci nu ar fi zece, ci sute de milioane. Alţii pretind că închinarea adusă altor zei
se adresează, de fapt, lui Vişnu. Krishna declară: „Cei care sunt închinătorii altor zei şi aduc
jertfă cu credinţă, mie, în realitate, îmi aduc jertfă implicită.”
Trebuie multă orbire şi rea credinţă pentru a compara avatarurile lui Vişnu cu
întruparea Fiului lui Dumnezeu. Pe de o parte avem istorii fanteziste, câteodată scârboase, pe
de altă parte o viaţă umană reală şi sfântă, solid ancorată în istorie.
3. Brahma, creatorul, este al treilea zeu important al hinduismului, care nu trebuie

confundat cu Brahman. Brahma are patru capete întoarse spre cele patru puncte cardinale. El
avea şi un al cincilea cap, pe care i l-a tăiat Şiva, într-o zi când cei doi zei se certau pentru
întâietate. Unii gânditori hinduişti au imaginat un fel de trinitate: Brahma, creatorul; Vişnu,
păstrătorul; Şiva, nimicitorul; în raport cu ciclurile prin care trece lumea în milioane de ani.
Această concepţie nu prea are influenţă asupra cultului şi nu are nici un raport cu
doctrina creştină a Dumnezeului unic în trei persoane.
Hinduşii atribuie un anumit caracter personal zeilor lor însă ideilr lor sunt
schimbătoare în această privinţă iar tentaţia panteismului rămâne mereu vie. Krishna se
prezintă singur ca „sprijinul lui Brahman, al nemuririi şi al nestricăciunii, al ordinii veşnice
şi al fericirii desăvârşite” (Bhagavad Gita).
Putem să cităm şi această invocaţie care îi este adresată: „ O, fiinţă măreaţă, prima
care a intrat în acţiune, mai vrednic de închinare decât însuşi Brahma, tu eşti fiinţa şi
nefiinţa şi ceea ce este dincolo de ele. Tu eşti subiectul şi obiectul oricărei ştiinţe şi al
bunăstării supreme. Tu eşti Vayu, Yama, Agni, Varuna; tu eşti luna, tu eşti Prajapati, tu eşti
strămoşul…Uriaşă şi fără margine este puterea ta. Tu pătrunzi totul şi astfel tu eşti totul.”
(Bhagavad Gita)
IV. DOCTRINA
Lumea este considerată ca reală, creată de un zeu, de preferinţă, Brahma. Pentru

durata sa se iau în calcul cifre la fel de extravagante ca şi în brahmanism.
1. Omul este supus legii Karman şi reîncarnării. Ca să se obţină un Karman pozitiv

se cere curaj, puritate interioară, stăruinţă în însuşirea ştiinţei, dărnicie, stăpânire de sine,
evlavie, studiu, cumpătare, dreptate, bunătate, dragoste de adevăr, răbdare, renunţare, calm,
sinceritate, dezinteresare, tandreţe, pudoare, linişte, forţă, rezistenţă, voinţă, curăţie,
indulgenţă, modestie.
2. Respectarea regulilor castei, este de asemenea, de o importanţă capitală. De

câteva decenii s-au făcut eforturi în societatea hindusă pentru a face mai flexibil acest cadru
rigid dar abuzurile sistemului castelor sunt departe de a fi dispărut.
3. Datoria de a respecta orice viaţă, Ahimsa are consecinţe negative. Mii de vaci
sfinte, deşi prost hrănite, consumă din resursele insuficiente ale ţării. Nu se cuvine să fie
exterminaţi şoarecii şi şobolanii. Unii hinduşi îşi filtrează apa de băut, nu pentru igienă, ci ca
să nu înghită vreo vietate minusculă care ar putea fi reîncarnarea unui strămoş.
4. Noţiunea de Metempsihoză aduce nenorociţilor o oarecare uşurare în speranţa

unei reîncarnări mai favorabile dar în ansamblu această doctrină este deprimantă, pe lângă că
este falsă. Hinduiştii suspină după izbăvirea din lanţul interminabil al vieţilor succesive.
5. Calea bhakti
Hinduismul diferă de brahmanism în privinţa metodei recomandate pentru a pune
capăt reîncarnărilor. Fără a renunţa la calea cunoaşterii câştigate prin meditaţie, este
prezentată ca eficientă calea cultului fierbinte (a devoţiunii- bhakti) a zeului suprem. Iată
ce declară Krishna: „Cei al căror zel religios are ca obiect indestructibil, inexprimabilul,
inaccesibilul faţă de simţuri, omniprezentul, inimaginabilul, neclintitul, imuabilul, fixul, cei
care, stăpânindu-şi simţurile, nu încearcă în privinţa tuturor senzaţiilor lor decât o
indiferenţă completă, aceşti oameni pasionaţi de binele tuturor fiinţelor, mă ating pe mine.
Dar efortul este mult mai chinuitor pentru spiritele care se ataşează de inaccesibil; un obiect
abstract este pentru oameni anevoios de atins. Cei care, dimpotrivă, uşurându-se în mine de
toate faptele lor, nu mă văd decât pe mine, care mă slujesc, concentrând în contemplaţia
mea toate eforturile lor, aceşti oameni al căror spirit se adăposteşte în mine, repede îi smulg
din oceanul transmigraţiei şi al morţii.” (Bhagavad Gita)
Este vorba de un fel de mântuire prin har şi prin credinţă, cu problema de a şti dacă
este decisivă acţiunea divină sau hotărârea omenească. Hinduiştii numesc teoria
predestinării „învăţătura pisicii”, deoarece pisoiul rămâne pasiv când pisica îl
poartă ţinându-l de pielea gâtului iar teoria voinţei libere (sau a liberului arbitru)
este numită de ei „doctrina maimuţei”, fiindcă micul maimuţoi se agaţă de
pieptul mamei sale. Bhagavad Gita înclină spre doctrina maimuţei: „Prin tine
însuţi eşti mântuit, scapi de pierzanie; omul îşi este prieten lui însuşi şi duşman
sieşi.”
Spre deosebire de brahmanism, calea Bhakti este accesibilă tuturor: „ Între toate creaturile
nu fac nici o diferenţă, pe niciuna n-o urăsc, pe niciuna n-o iubesc; dar aceia care se
ataşează de mine cu devoţiune (Bhakti) aceia sunt în mine şi eu în ei. Chiar un mare
criminal, dacă mă adoră fără inimă împărţită, trebuie socotit neprihănit; deoarece credinţa
sa este adevărată. Repede el devine ireproşabil şi atinge pacea veşnică. Niciodată robul meu
nu se pierde. Cei care îşi găsesc adăpost în mine, fie ei de cea mai de jos obârşie, femei,
vaysias sau sudri, chiar şi aceia îşi ating scopul…Întoarce spre mine rugăciunea ta, adu-mi
jertfe, adoră-mă, preocupându-te numai să fii ocupat de mine, tu vei ajunge la mine.”(
Bhagavad Gita) Se observă distanţa între nepăsarea exprimată de Krishna şi noţiunea de
Dumnezeu al dragostei care se desprinde din Biblie. În acest stadiu de contopire cu Krishna,
omul se situează deasupra moralei: „Cel ce nu resimte nici o înclinaţie, care nu se bucură de
nici un bine şi nu se revoltă de nici un rău, acela este în stăpânirea înţelepciunii.”
(Bhagavad Gita) „Nici păcatul, nici fapta bună nu atinge pe Domnul.” (Bhagavad Gita)
Hinduismul nu caută o absorbţie completă în infinit dar totuşi o contopire panteistă cu
zeul suprem: „Mulţi s-au topit în fiinţa mea.” spune Krishna. (Bhagavad Gita)
V. CULTUL ŞI PRACTICILE
Veddismul nu prevedea idoli iar brahmanismul şi mai puţin. Hinduismul, dimpotrivă,

a devenit profund idolatru. Unii închinători naivi identifică zeul cu statuia, alţii cred că el
poate fi prezent în chip special în mai multe statui. Alţii, încă mai subtili, cred că statuia tinde
să favorizeze concentrarea gândirii. Fiecare îşi are idolii săi acasă. În afară de statui, în
temple se găsesc basoreliefuri, uneori lascive. Uneori divinitatea este reprezentată printr-un
simbol, de pildă Şiva printr-un lingam (falus).
Veddismul nu avea temple. În hinduism, templele abundă. Temple numeroase, relativ
mici, în nord, temple mai puţin numeroase dar imense în sud. Ceremoniile amintesc cultul
egiptean. În fiecare dimineaţă, idolul este deşteptat, i se dă să mănânce, oferindu-i-se un

sacrificiu; se curăţă templul, de pildă răspândind în el baligă de vacă sacră; idolul este dus la
plimbare, seara este lăsat să se odihnească, urându-i-se „noapte bună”. Preoţii îndeplinesc
aceste ritualuri iar credincioşii se asociază cu ofrande, dansuri şi cântări. De altfel, un
hinduist are acasă micul său sanctuar.
Diverse sărbători punctează anul, între altele sărbătoarea lămpilor, în cinstea zeiţei
Lakşmi, soţia lui Vişnu. Ofrandele sunt variate. Se oferă orez, flori, câteodată victime
însângerate, mai ales în cultul sângeroasei zeiţe Kali, soţia lui Şiva.
Devoţiunea Bhakti poate avea un aspect destul de nobil, însă uneori îmbracă forme
superstiţioase sau degradante. Cu ocazia unei sărbători, unii fanatici se aruncă sub enormele
roţi ale carului care transportă idolul, ca să piară striviţi. Anumiţi asceţi fac legământ să nu-şi
desfacă pumnul, astfel încât unghiile le pătrund în carne sau ţin un braţ ridicat în sus până se
atrofiază. Cutare fakir se culcă pe cuie cu capătul ascuţit în sus. Pelerinajele sunt socotite
meritorii, mai ales dacă au loc în condiţii chinuitoare. Sunt oameni care parcurg sute de
kilometri aruncându-se la fiecare pas cu faţa la pământ, ridicându-se şi luând-o de la capăt. În
fiecare dimineaţă sunt ruguri care se aprind la Benares, oraşul sfânt de pe malul Gangelui, iar
cenuşa răposaţilor este aruncată în apă. Oamenii se cufundă în fluviul sfânt, făcând spălături
rituale. Nu mai descriem orgiile pe care le presupune cultul lui Şakti, puterea creatoare sau
riturile recomandate de cărţile Tantra. Pe scurt, în hinduism există elanuri sublime dar şi
perversiuni revoltătoare.
SECTE HINDUISTE
I. ASOCIAŢIA PENTRU CONŞTIINŢA LUI KRISHNA
Se deosebeşte printr-un costum special, prin coafură, prin regimul vegetarian şi prin
importanţa atribuită repetării neobosite a cuvintelor Hare Krishna.
II. MEDITAŢIA TRANSCENDENTALĂ
Lansată de Maharişi Maheş, sub un aer ştiinţific, ascunde un ataşament necondiţionat faţă
de Bhagavad Gita.
III. MIŞCĂRI NĂSCUTE ÎN OCCIDENT CARE PREIAU DIN INDIA

NOŢIUNILE DE KARMAN ŞI TRANSMIGRAŢIE:
1. Spiritismul, cunoscut mai ales pentru pretenţia sa de a asigura o legătură între vii şi
morţi. S-a dezvoltat în S.U.A. la mijlocul sec. XIV, de unde a trecut şi în Europa.
2. Teosofia, întemeiată de rusoaica Elena Blavaţki şi colonelul Olcott, deşi a început

în India, s-a dezvoltat în S.U.A. şi Europa. Se distinge prin speculaţii complicate şi un mare
interes pentru ocultism.
3. Antroposofia, o disidenţă a Teosofiei, iniţiată de Rudolf Steiner în 1912 are

succes în ţările de limbă germană şi a înfiinţat Şcolile Waldorf. Din ea se trage şi
Comunitatea de creştini a pastorului Rittelmeyer (1872-1938).
4. Antoanismul, întemeiat de belgianul Louis Antoine (1846-1912), supranumit

Tatăl. El ia în consideraţie reîncarnarea ca o cale spre progresul moral şi promite vindecarea
bolnavilor.
5. Biserica scientologiei sau Biserica noii înţelegeri, întemeiată în 1954 se

caracterizează prin teorii complicate asupra reîncarnării.
IV. MIŞCAREA DE SINTEZĂ „NEW AGE”

Mişcarea de sinteză „New Age” reuneşte toate curentele hinduiste importate sau
născute în Occident.
E. CONCLUZII GENERALE
De la Vedde la Tantre, în India a avut loc în 3000 de ani o degradare progresivă a

religiozităţii, de la o religie abstractă la idolatrie, cu toată ardoarea mistică a unor gânditori
hinduişti.
Hinduismul, în general, foarte primitor cu noii învăţători (Guru) car iniţiază noi forme
de yoga. Hinduismul este gata să acorde şi lui Isus Hristos un loc între cei 330 de milioane de
zei ai săi.
În schimb, confruntat cu o religie exclusivistă ,care se prezintă ca fiind singura
adevărată, hinduismul opune rezistenţă îndârjită. Luptele dintre musulmani şi hinduişti au
fost şi sunt încă sângeroase. India a rezistat până acum misionarismului creştin. După
apostolul Toma, se ştie sigur că o biserică a fost implantată în sec. IV d.Hr. în India de sud.
Există şi azi un cult creştin tradiţional care se trage direct de atunci, în India de sud.
Misionarul catolic Francois Xavier în sec. XVI şi misionarul evanghelic William Carrey pe la
1800 s-au plâns de lipsa de cooperare a colonizatorilor portughezi sau englezi în
evanghelizarea Indiei.
Totuşi, în ultimele două secole, creştinismul s-a răspândit mai ales în masele
defavorizate de paria. În ultimele trei decenii s-au înmulţit numărul convertirilor la
creştinism, cu toate piedicile administrative. Este un câmp posibil de acţiune şi pentru
misionarii români.

G 7 Hinduismul

Caricato da

Informazioni sul documento

Titolo originale

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Copyright:

Formati disponibili

G 7 Hinduismul

Caricato da

Copyright:

Formati disponibili

Istoria Religiilor Valeriu Andreiescu 67

II. CĂRŢILE SACRE

E.SECTE HINDUISTE ÎN OCCIDENT

2. Invazia Ariană (prima jumătate a mil. II î.Hr.; 2000-1500 î.Hr.)

3. Epoca veddică (1500-850 î.Hr.)

4. Societatea împărţită în caste (850-600 î.Hr.)

5.Epoca statului arian budist Magadha (sec. VI-III î.Hr.)

6.Transformarea Brahmanismului în Hinduism şi expulzarea Budismului în

1.Linia principală a Hinduismului

2.Linii colaterale ale Hinduismului

1. Rig-Veda (Vedda imnurilor)

2. Atharva-Vedda (Vedda descântecelor)

4. Sama-Vedda (Vedda libaţiunilor), după 1000 î.Hr.

Începe împărţirea societăţii în caste, numite Varna: brahmanii (preoţii); nobilimea

II. ZEII VEDDISMULUI ŞI OMUL

II. DOCTRINA BRAHMANISTĂ

1. Învăţătura panteistă despre Dumnezeu

2. Învăţătura panteistă despre lume

3. Învăţătura brahmanistă despre om

4. Doctrina brahmanistă despre mântuire

III. PRACTICILE BRAHMANISTE

IV. CONCLUZII CREŞTINE ASUPRA BRAHMANISMULUI

1. Cauzele crizei brahmanismului

2. Rezultatele reformei pentru înnoirea brahmanismului

II. CĂRŢILE SACRE

Pe lângă Vedde şi scrierile Brahmanismului se adaugă alte lucrări în care sunt

3. Puranele,compuse în evul mediu, conţin teorii asupra existenţei.

4. Stotrele sunt cântări de laudă

2. Vişnu, al doilea ca importanţă, păstrătorul universului, ar fi un zeu binevoitor,

3. Brahma, creatorul, este al treilea zeu important al hinduismului, care nu trebuie

Lumea este considerată ca reală, creată de un zeu, de preferinţă, Brahma. Pentru

1. Omul este supus legii Karman şi reîncarnării. Ca să se obţină un Karman pozitiv

2. Respectarea regulilor castei, este de asemenea, de o importanţă capitală. De

4. Noţiunea de Metempsihoză aduce nenorociţilor o oarecare uşurare în speranţa

Veddismul nu prevedea idoli iar brahmanismul şi mai puţin. Hinduismul, dimpotrivă,

egiptean. În fiecare dimineaţă, idolul este deşteptat, i se dă să mănânce, oferindu-i-se un

I. ASOCIAŢIA PENTRU CONŞTIINŢA LUI KRISHNA

II. MEDITAŢIA TRANSCENDENTALĂ

III. MIŞCĂRI NĂSCUTE ÎN OCCIDENT CARE PREIAU DIN INDIA

2. Teosofia, întemeiată de rusoaica Elena Blavaţki şi colonelul Olcott, deşi a început

3. Antroposofia, o disidenţă a Teosofiei, iniţiată de Rudolf Steiner în 1912 are

4. Antoanismul, întemeiat de belgianul Louis Antoine (1846-1912), supranumit

5. Biserica scientologiei sau Biserica noii înţelegeri, întemeiată în 1954 se

IV. MIŞCAREA DE SINTEZĂ „NEW AGE”

De la Vedde la Tantre, în India a avut loc în 3000 de ani o degradare progresivă a

Potrebbero piacerti anche