UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE DREPT CONSTANŢA

SPECIALIZAREA: DREPT
DISCIPLINA: DREPT INTERNATIONAL PUBLIC
ANUL III ZI, FR, ID
Conducătorul disciplinei: Conf. univ. dr. DRAGOS CHILEA
Tel/Fax: 0241/545015 şi E-MAIL:ushcta@spiruharet.ro

(I)

1. Definiţie.

Dreptul internaţional public reprezintă ansamblul de norme juridice

care reglementează relaţiile ce se stabilesc în cadrul societatăţii
internaţionale, în principal între state, dar şi între celelalte subiecte de drept
internaţional.
Din definiţie reţinem:
1. Dreptul internaţional public reglementează relaţiile ce se stabilesc
între state, acestea fiind principalele subiecte ale dreptului internaţional
public.
2. Alături de state, în peisajul internaţional contemporan, există şi alte
subiecte: o multitudine de organizaţii internaţionale guvernamentale sau
neguvernamentale.

2. Evoluţia societăţii internaţionale.

La început, dreptul internaţional public privea numai relaţiile dintre

state (interstatale). Tendinţa actuală este de a creşte ponderea organizaţiilor
internaţionale, dar şi a persoanelor particulare, pe care autorii de manuale de
drept internaţional public încep să-i considere subiecte de drept internaţional
public.

3. Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.

Dreptul internaţional public este născut pe bază de consensualism,

este bazat pe normele convenţionale şi cutumiare elaborate de către state, pe
baza acordului lor de voinţă. În dreptul internaţional public avem de-a face
cu norme internaţionale.
Dreptul internaţional privat reprezintă ansamblul de norme juridice
interne, specifice fiecărui stat, care reglementează raporturile dintre
persoanele fizice sau juridice în care apare un element de extraneitate.

4. Deosebiri faţă de alte ramuri de drept.

– În dreptul internaţional public nu avem un organ legislativ. Normele

dreptului internaţional emană din acordul de voinţă al statelor. În dreptul
intern puterea legislativă se realizează de parlament.
– În dreptul internaţional public nu avem un organ executiv. Aplicarea
dispoziţiilor unui tratat internaţional este urmărită de anumite organizaţii
internaţionale prevăzute în respectivul tratat
– În dreptul internaţional public lipseşte latura sancţionatorie
(punitivă) mulţi autori contestând existenţa dreptului internaţional public.

5. Principiile dreptului internaţional public.

Declaraţia Adunării Generale a ONU, adoptată prin rezoluţia 2625 din

octombrie 1970 se referă la principiile dreptului internaţional privind
relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta
ONU. Textul declaraţiei reprezintă compromisul realizat din confruntarea
intereselor ţărilor occidentale, ţărilor blocului socialist şi ţările în curs de
dezvoltare.
– Egalitatea suverană a statelor.
Suveranitatea statului reprezintă atotputernicia acestuia pe plan intern
şi constituie baza pentru independenţa statală, care este expresia puterii sale
în relaţiile internaţionale.
Suveranitatea şi independenţa statală dau posibilitatea încheierii
convenţiilor şi tratatelor la nivel internaţional. Conform rezoluţiei 2625
statele „au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai comunităţii
internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic
sau de altă natură”.
– Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.
Drept de inspiraţie mai recentă, apărut în legătură cu decolonizarea
statelor care au aparţinut marilor puteri şi se referă mai mult la problemele
naţiunilor decât a grupurilor particulare din cadrul aceluiaşi stat.
– Interdicţia recurgerii la forţă.
 Art. 2 pct. 4 din Carta ONU prevede că „toţi membrii organizaţiei se
vor abţine în relaţiile lor internaţionale de la recurgerea la ameninţarea cu
forţa sau la folosirea forţei fie împotriva integritaţii teritoriale şi
independenţei politice a vreunui stat, fie în ori ce alt mod incompatibil cu
scopurile Naţiunilor Unite.
Art. 51 din Cartă prevede dreptul la legitimă apărare individuală sau
colectivă.
– Reglementarea paşnică a diferendelor.
Art. 2 pct. 3 din Carta ONU prevede soluţionarea diferendelor
internaţionale de asemenea maniera încât pacea şi securitatea internaţională,
precum şi justiţia să nu fie puse în pericol.
Art. 33 pct. 1 prevede dreptul de liberă alegere a mijloacelor de
soluţionare: tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară,
recurgerea la anumite organisme internaţionale sau acorduri regionale.
– Neamestecul în treburile interne sau externe ale altui stat
Nici un nu este autorizat să se amestece în treburile interne sau în
comportamentul extern al altui stat. Fiecare stat trebuie să se abţină de la
orice fel de ingerinţă de orice natură exprimată prin forţa armată sau prin alte
mijloace.
Organizaţiei Naţiunilor Unite nu poate să intervină în problemele ce
ţin în mod direct de competenţa internă a statelor.
– Principiul respectării drepturilor omului.
Acest principiu a condus la apariţia unor dispute între sistemele de
drept ale statelor occidentale, care au inspirat apariţia principiului, şi
sistemele unor ţări care se prevalează de specificul tradiţiilor lor culturale
sau religioase, cum sunt ţările asiatice sau islamice.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are consistenţa unei legi
obligatorii, cu forţă de constrângere asupra celor cărora li se adresează.
– Principiul cooperării internaţionale.
Prevăzut iniţial în art. 1 pct. 3 din Carta ONU, principiul circumscrie
obligaţia statelor de a coopera între ele, în vederea menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale, favorizării progresului şi stabilităţii economice
internaţionale.
– Buna credinţă semnifică existenţa unei anume libertăţi a fiecărui
sistem jurisdicţional intern care trebuie utilizat de statele suverane cu
moderaţie.
Prevederile dreptului intern nu vor fi folosite împotriva legislaţiei
internaţionale şi împotriva principiilor de drept internaţional.
Principiile formează un tot unitar, un ansamblu în interiorul căruia nu
există nici un fel de ierarhie, ele având aceeaşi forţă juridică.
 6. Izvoarele dreptului public.

Izvoarele formale ale Dreptului internaţional public sunt mijloacele

juridice prin care se exprimă normele Dreptului internaţional public.
Conform art. 38 Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie izvoarele
deptului internaţional public sunt: tratatul internaţional, cutuma
internaţional, jurisprudenţa unor instanţe internaţionale, doctrina în materie
elaborată de către profesorii recunoscuţi pe plan internaţional, principiile
generale de drept şi uneori echitatea.

A. Tratatul internaţional.

1. Potrivit art. 2 din Convenţia de la Viena printr-un tratat

internaţional se înţelege un acord încheiat în scris între subiectele de drept
internaţional, guvernat de dreptul internaţional şi care este consemnat într-
unul sau mai multe instrumente oricare ar fi denumirea acestora. Întâlnim
denumiri ca acord, act final, cartă, convenţie, pact sau protocol internaţional
toate aceste documente scrise putând constitui izvoare ale dreptului
internaţional public şi putând avea o existenţă de sine stătătoare sau
împreună cu alte asemenea documente, ca anexe ale acestora.
Curtea Internaţională de Justiţie, a arătat că un astfel de act scris poate
fi privit ca instrumentum şi atunci când ne referim la forma pe care o
reprezintă documentul sau ca negotium şi atunci ne referim la conţinutul
acestui document.
2. Principalele subiecte (părţile) la tratatul internaţional sunt statele.
Se pot încheia tratate între şi între state şi organizaţiile internaţionale ori
chiar între organizaţii internaţionale.
3. Clasificarea tratelor.
După criteriul funcţiei:
– tratatele legi conţin reglementări cu caracter general încheiate între
multe state şi privesc obligaţii nereciproce.
– tratatele contracte conţin obligaţii reciproce sau sinalagmatice.
Un alt mod de clasificare este potrivit numărului de părţi semnatare:
– tratatele bilaterale sunt semnate de 2 părţi: Convenţia de la Montego
Bay în Jamaica 1982.
– primul tratat multilateral este considerat Actul final al Congresului
de la Viena care în fapt nu era decât o sumă a tratatelor bilaterale încheiate
pe timpul Congresului de către participanţi.
 Referitor la întinderea, la aria de cuprindere a tratatelor internaţionale
avem
– tratate regionale (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care
au forta obligatorie pentru statele membre ale Consiliului Europei şi are
intindere regională, limitată, zonală).
– o altă categori o reprezintă tratatul cu caracter universal (Convenţia
de la Montego Bay).
Tratatele internaţionale se supun dreptului intern al fiecărui stat parte
prin aceea că normele privind semnarea şi ratificarea tratatelor internaţionale
sunt guvernate de legile interne iar pe plan internaţional dreptul aplicabil în
materia tratatelor îl reprezintă Convenţia de la Viena 1969.
Tratatele internaţionale se aplică numai statelor părţi. Dispoziţiile din
tratatele internaţionale au caracter supletiv (ele sunt înscrise numai când
părţile doresc acest lucru dar după aceea conform art. 42 al Convenţiei de la
Viena ele devin obligatorii).
5. Validitatea tratatelor internaţionale.
a. Condiţiile de formă privesc elaborarea tratatului care are loc pe trei
faze: negocierea, semnarea, ratificarea tratatului.
– Negocierea. În prima fază a elaborării se pun bazele juridice ale
tratatului, se elaborează textul acestuia iar statele îşi exprimă în mod liber
voinţa de a încheia tratatul în forma în care se negociază.
Negocierea trebuie purtată de persoane abilitate. Abilitarea ex-oficio,
derivând din însăşi calitatea şi competenţa lor (şefii de state, şefii de
guverne, miniştrii de interne, şefii unor organizaţii internaţionale cu
personalitate juridică internaţională).
Abilitarea în baza documentului depline-puteri stabileşte că o anumită
persoană, a cărei funcţie nu-i conferă competenţa ex-ofcio, poate negocia
acel tratat.
Adoptarea textului unui tratat multilateral se face cu majoritate, de
regulă 2/3 (art. 9 Convenţia de la Viena).
– Semnarea tratatului internaţional conduce la autentificarea
documentului negociat.
Semnarea poate avea un caracter definitiv. Statul semnatar (art. 18
Convenţia de la Viena) se angajează să nu aducă atingere scopului şi
obiectului tratatului aşa cum a fost negociat. Aceasta constituie o obligaţie
ce trebuie respectată cu bună credinţă. Semnarea poate avea caracter
temporar când depinde de confirmarea ulterioară a statelor. Semnarea ad
referendum prin organizarea unui referendum. Parafarea reprezintă
înscrierea iniţialelor numelui negociatorului.
 – Ratificarea textului negociat şi semnat se prezintă autorităţilor
statelor conform procedurilor naţionale conform dreptului intern din statul
respectiv.
Ratificarea este cerută numai în cazul tratatelor ce se încheie în formă
solemnă. Ar. 11 al Convenţiei de la Viena prevede că se poate exprima
consimţământul statului fie prin semnătură fie prin schimbul de instrumente
de ratificare, acceptare, aprobare sau adeziune precum şi prin oricare altă
formă convenită.
Ratificarea este obligatorie dacă tratatul prevede acest lucru sau dacă
după negociere el a fost semnat sub rezerva ratificării sau atunci când
deplinele puteri prevăd că ratificarea constituie o confirmare pe baza
semnăturii şefului statlui.
b. Condiţiile de fond
Capacitatea juridică internaţională de a încheia tratate.
Pentru a putea încheia un tratat internaţional, partea trebuie să fie
subiec de drept internaţional, să aibă puterea de a-şi exprima
consimţământul, de a conveni.
Art. 6 al Convenţiei de la Viena arată că orice stat are capacitatea de a
încheia tratate.
În anumite situaţii capacitatea statelor de a încheia tratate
internaţionale este limitată de facto. Acest lucru apare atunci când chiar
statul respectiv, anterior datei tratatului în cauză, a luat decizia de a nu
încheia vreun tratat în acel domeniu.
De asemenea datorită partajului de competenţe între statele federate şi
statul federal, acesta din urmă (landurile germane) poate să încheie tratate
valabile pentru statele federate. Organizaţiile internaţionale pot să încheie
tratate internaţionale dacă actul lor constitutiv le atribuie această capacitate.
Spre deosebire de state care au o competenţă generală, organizaţiile
internaţionale au o competenţă mai restrânsă specifică legată de domeniul
lor de activitate.
Art. 53 din Convenţia de la Viena arată că tratatul trebuie să respecte
norma imperativă a dreptului internaţional general denumită jus cogens
(normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor, în
ansamblul ei drept normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care
nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă imperativă a dreptului
internaţional general, având acelaşi caracter.
Pe parcursul negocierilor, a semnării sau ratificării tratatului
internaţional pot să apară anumite vicii de consimţământ şi prin urmare
cauze de nulitate a tratatelor. Acestea sunt eroarea, dolul, violenţa sau
constrângerea. Art. 48 al Convenţiei de la Viena tratează eroarea de fapt sau
asupra unei situaţii. Nici în domeniul internaţional nu este admisă eroarea de
drept. De asemenea, eroarea de fapt nu se admite la tratatele privind
delimitarea frontierelor. Pentru a fi considerată viciu de consimţământ
eroarea trebuie să fie gravă şi de natură a determina consimţământul.
Dolul. Dacă un stat a fost determinat să încheie un tratat în urma
conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la negociere, el poate
invoca dolul ca viciu al consimţământului său de a se lega prin tratat (art.
49).
Coruperea reprezentantului unui stat străin. Dacă exprimarea
consimţământului unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost obţinută pe
calea coruperii reprezentantului său prin acţiune directă sau indirectă a altui
stat care a participat la negocieri, statul poate invoca această corupere ca
viciu al consimţământului său de a se lega prin tratat (art. 50).
Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat (art. 51).
Art. 52 din Convenţia de la Viena arată că este nul orice tratat a cărei
încheiere a fost obţinută prin ameninţare cu forţa sau folosirea forţei fiind
încălcate principiile dreptului internaţional aşa cum sunt prevăzute în Carta
Naţiunilor Unite.
6. Efectele tratatelor internaţionale.
Convenţia de la Viena consacră în art. 26 adagiul Pacta sunt
servanda, în virtutea căruia tratatele în vigoare sunt obligatorii între părţile
semnatare ale tratatului. Un stat parte la un tratat internaţional nu poate
invoca prevederi ale dreptului intern pentru a justifica neexecutarea unui
tratat. Neexecutarea tratatelor reprezintă acte ilicite care deschid calea
angajării responsabilităţii statului în cauză putând să apară sancţiuni pentru
neexecutarea statului.
7. Interpretarea tratatului internaţional.
Necesitatea interpretării unui tratat intervine în momentul în care
prevederi sau părţi ale tratatului devin obiect al disputei între statele
semnatare. Interpretarea trebuie făcută în conformitate cu sensul normal al
termenilor folosiţi. Dispoziţiile în cauză trebuie să fie interpretate în context.
De asemenea la interpretare trebuie să se ţină seamă de scopul şi de obiectul
tratatului. Interpretarea cel mai des utilizată este cea teleologică. Ea ţine
seama atât de lucrările pregătitoare cât şi de voinţa părţilor.
8. Rezervele la tratatele internaţionale.
Art. 2 lit. d din Conv. de la Viena defineşte rezerva la tratatul
internaţional ca fiind o declaraţie unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau
denumirea acesteia, făcută de un stat atunci când semnează, ratifică, acceptă
sau aprobă un tratat sau când aderă la acesta şi prin care urmăreşte să
excludă sau să modifice efectele juridice ale anumitor dispoziţii din tratat în
aplicarea lor faţă de statul în cauză.
Condiţiile de valabilitate a rezervelor.
a. Tratatul internaţional trebuie să prevadă posibilitatea formulării
unor rezerve.
b. Rezerva să nu fie contrară scopului şi obiectului tratatului
internaţional.
9. Efectele tratatelor faţă de terţi
Acestea reprezintă excepţii de la principiul relativităţii pacta sunt
servanda. Există şi tratate care creează obligaţii faţă de statele terţe. Sunt
acele tratate care consacră o situaţie obiectivă cum ar fi statutul unui teritoriu
al unei zone geografice sau delimitarea frontierelor. Chiar dacă statele terţe
nu semnează un asemenea tratat sunt obligate să respecte.
10. Dispariţia tratatelor.
Toate situaţiile care, atunci când intervin, conduc la sfârşirea unui
tratat fie prin încetarea fie prin suspendarea provizorie a acestuia. Astfel de
situaţii pot avea în vedere tratatul în totalitatea sa sau îl pot afecta numai
parţial.
Atunci când tratatul îşi încetează existenţa prin voinţa părţilor această
împrejurare poate să fie înscrisă chiar în textul tratatului.
Alteori voinţa statelor părţi la un tratat de a înceta acel tratat şi decide
ulterior datei introducerii tratatului pe timpul derulării acestuia.
Prevederea expresă în textul tratatului a modalităţilor de încetare a
acestuia are rolul de a asigura o anumită stabilitate şi securitate juridică.
11. Încetarea sau suspendarea care intervin ulterior încheierii.
a. Apariţia unor noi reguli de drept internaţional care fac inoperante
reglementările tratatului.
b. Art. 59 Conv. Viena se referă la adoptarea de către aceleaşi părţi a unui
tratat posterior care are efecte de abrogare.
c. Art. 64 Conv. Viena se referă la apariţia unor noi norme imperative jus
cogens, care apariţie are ca efect încetarea oricăror tratate cu dispoziţii
contrare.
12. Încetarea tratatelor din cauze independente de voinţa părţilor are
loc în situaţia de încălcare sau violare a tratatului, în situaţia în care o parte
se găseşte în imposibilitatea de a exercita obligaţiile din tratat, în situaţia în
care se schimbă fundamental circumstanţele avute în vedere la încheierea
tratatului. Art. 60 Conv. Viena arată că violarea unui tratat trebuie să fie
substanţială pentru a conduce la încetarea sau suspendarea tratatului.
 Există o prezumţie care se aplică fiecărui tratat în sensul că violarea
prevederilor acestuia are drept consecinţă încetarea tratatului. Excepţie fac
tratatele referitoare la protecţia persoanei umane.
Atunci când imposibilitatea este temporară ea conduce la suspendarea
tatatului iar când avem de aface cu o imposibilitate definitivă sau
permanentă ea duce la încetarea tratatelor (art. 61).
Prevederile art. 62 Conv. de la Viena au în vedere schimbarea
fundamentală a condiţiilor care au dus la încheierea tratatului (rebus sic
stantibus).

B. Cutuma internaţională.

Şi în dreptul internaţional public cutuma este cel mai vechi izvor de

drept, aşa cum este considerată şi pentru alte ramuri ale dreptului. Prin
cutumă înţelegem o regulă nescrisă dar cu caracter obligatoriu. Unul dintre
elemente definitorii ale cutumei este caracterul ei de practică generală.
Practica generală trebuie să aibă o durată relativ îndelungată şi o
repetabilitate. Această regulă trebuie să fie considerată, de subiectele cărora
li se adresează, ca exprimând o cerinţă de conduită cu forţă juridică
obligatorie.
1. Raportul dintre tratat şi cutumă
Normele din tratatele internaţionale pot fi acceptate şi de alte state în
afara celor care sunt părţi la tratate. Pentru acestea ele au caracter de normă
cutumiară, devenind obligatorii pentru statele care le-au acceptat.
Anumite tratate creează norme noi prin reglementările lor, altele
codifică cutumele existente.
Tratatele şi cutumele care au acelaşi conţinut pot să coexiste în dreptul
internaţional. Acest lucru a fost consfiinţit şi prin hotărârea 1969 a Curţii
Internaţionale de Justiţie referitoare la platoul continental al Mării Nordului.
Tratatele concretizează normele într-un timp mult mai scurt. ele
conferă un caracter clar, precis conţinutului normei.
În caz de dubiu tratatul va fi interpretat în raport de dreptul
internaţional cutumiar. Dacă interpretarea priveşte o normă imperativă (jus
cogens) atunci cutuma va prevala faţă de norma din tratatul internaţional.
Prin hotărârile cale Curtea Internaţională de Justiţie a recunoscut
posibilitatea elaborării unor cutume nu numai prin practica statelor, dar şi pe
baza unei practici generale a organizaţiilor internaţionale.
Pentru a fi considerate ca izvor al unei norme de drept internaţional,
cutumele trebuie să constituie o practică generală, relativ îndelungată şi
uniformă, considerată de state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă
juridică obligatorie.
2. Elementele constitutive ale cutumei.
a. Elementul material privind formarea unei cutume se referă la
numărul de state necesar, care trebuie să participe pentru a putea vorbi
despre o cutumă. Participarea trebuie să fie largă şi reprezentativă pentru a
putea vorbi de formarea unei cutume, nefiind necesară participarea tuturor
statelor care formează Comunitatea internaţională.
Pot să apară şi cutume regionale sau locale destinate a fi aplicate pe o
arie geografică restrânsă, limitată.
b. Elementul material privind timpul necesar formării unei cutume.
Pentru ca o practică să poată fi invocată ca o cutumă ea trebuie să fie
îndelungată şi uniformă.
c. Elementul psihologic (subiectiv).
Nu este de ajuns să avem numai o simplă repetare generală, uniformă
şi îndelungată a practicii, dar mai trebuie ca această conduită să fie motivată
de convingerea că ea reprezintă o obligaţie juridică şi se impune statelor ca
atare.
Momentul de la care considerăm că putem vorbi despre o cutumă
internaţională este acela în care oricare dintre participanţii la viaţa
internaţională poate să conteze că şi ceilalţi participanţi se vor comporta
conform conduitei care formează obiectul respectivei practici.
3.Dovada cutumei. Sarcina probei revine statului care invocă cutuma
fie pentru a se apăra, fie pentru a revendica un drept. În acest sens pot fi
luate în considerare oricare dintre actele organelor interne ale statului,
abilitate şi autorizate să îndeplinească atribuţii în domeniul relaţiilor
internaţionale (note diplomatice, declaraţii de politică externă sau
corespondenţă diplomatică).
O altă dovadă o poate constitui opinia exprimată de delegaţiile statelor
în cadrul unor conferinţe sau cu prilejul deliberărilor în cadrul organizaţiilor
internaţionale.
Dovezi de existenţă a unei cutume internaţionale pot fi şi actele
normative interne precum şi hotărâri ale unor organe jurisdicţionale
naţionale care au incidenţă în raporturile internaţionale.
Dovada existenţei unei cutume poate fi făcută şi pe baza normelor
existente în anumite tratate internaţionale care pot fi invocate ca şi cutume
de state terţe sau între state părţi la tratat.
Codificarea dreptului internaţional
 Operaţiunea de codificare reprezintă sistematizarea normelor dreptului
internaţional şi precizarea conţinutului lor începând, în primul rând, cu
normele cutumiare.
Codificarea neoficială este rezultatul cercetărilor făcute de oamenii de
ştiinţă sau rezultatul unor lucrări desfăşurate în cadrul unor organisme
interne sau internaţionale cu caracter ştiinţific (Asociaţia de Drept
Internaţional, Institutul de Drept Internaţional).
Codificarea neoficială nu este obligatorie pentru state dar
interpretările neoficiale au fost luate în considerare cu prilejul codificărilor
oficiale sau în practica statelor ori pentru formarea jurisprudenţei.
Codificarea oficială este realizată de către state şi are un caracter
obligatoriu pentru cei care devin parte la convenţiile elaborate. Congresul de
la Viena 1815 este considerat a fi prima conferinţă internaţională care a
iniţiat o codificare oficială a unor norme de drept internaţional referitoare la
fluviile internaţionale precum şi în legătură cu normele de drept diplomatic
şi consular.
Codificarea urmăreşte formularea mai precisă şi sistematizarea unor
reguli de drept internaţional în domenii în care există deja practică constantă
din partea statelor, acolo unde avem precedente şi opinii doctrinare.
Codificare înseamnă transformarea unor reguli cutumiare în corpuri
de drept scris. Proiectele Comisiei de drept internaţional sunt transmise
tuturor statelor şi se adoptă apoi în Adunările Generale ale ONU sau
conferinţe internaţionale.

C. Principiile generale de drept.

Reprezintă ansamblul principiilor comune marilor sisteme ale

dreptului contemporan aplicate şi în ordinea internaţională. Principiul bunei
credinţe în îndeplinirea obligaţiilor convenţionale este aplicabil atât în
dreptul intern cât şi în relaţiile internaţionale (Alte principii: Principiul
autorităţii de lucru judecat, Răspunderea pentru prejudiciul cauzat, egalitatea
părţilor).
Principiile generale nu au numai un rol complementar faţă de tratat şi
cutumă dar sunt norme jurididice independente şi izvoare principale de drept
internaţional.

D. Hotărârile judecătoreşti.

Jurisprudenţa Curţii Internaţionale nu are o valoare obligatorie erga

omnes ca în cazul precedentului judiciar din sistemul common law.
 Art. 59 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie arată că hotărârile
Curţii au fortă obligatorie numai între părţile în litigiu şi numai pentru cauza
pe care o soluţionează.
Tribunalele internaţionale arbitrare sunt constituite ad-hoc de două sau
mai multe state pentru soluţionarea unui anumit diferend. În timp ce Curţile
sunt instanţe permanente tribunalele arbitrare au un caracter întâmplător,
trecător şi hotărârile acestora pot fi avute în vedere la stabilirea normelor de
drept internaţional.

E. Doctrina.

Lucrările specialiştilor, recunoscuţi în diferite state, constituie

mijloace auxiliare pentru determinarea normelor de drept internaţional. Se
au în vedere atât specialiştii individuali, forumurile de specialişti (Asociaţia
de Drept Internaţional sau Comisia de Drept Internaţional a ONU).
Opiniile unor judecători ai C.I.J. pot contribui, prin caracterul lor
documentat, la îmbogăţirea doctrinei.
Putem considera că în dreptul internaţional contemporan apar noi
izvoare de drept printre acestea actele organizaţiilor internaţionale sau actele
unilaterale ale statelor.

7. Actele organizaţiilor internaţionale.

Potrivit conţinutului lor unele dintre aceste documente au efecte cu

privire la funcţonarea organizaţiilor respective şi pot fi considerate ca drept
intern al acestora, altele se referă la conduita statelor membre în vederea
îndeplinirii obiectivelor organizaţiilor.
Dreptul intern al organizaţiilor internaţionale se referă la mecanismele
interne de funcţionare care au caracter obligatoriu, reglementează primirea,
suspendarea unor membrii, pierderea calităţii de membru, adoptarea
bugetelor, repartiţia cheltuelilor.
Actele ce privesc realizarea obiectivelor organizaţiilor internaţionale.
Unele dintre aceste documente au forţă juridică obligatorie, iar altele
au numai o valoare de recomandare şi se adresează statelor membre care le
aplică pe baza voinţei lor suverane. Art. 25 al Cartei ONU arată că membrii
Naţiunilor Unite sunt de acord să accepte şi să execute hotărârile Consiliului
de Securitate în conformitate cu prezenta Cartă.
Valabilitatea rezoluţiilor Adunării Generale ONU
Carta ONU în art. 10-14 foloseşte termenul de recomandare pentru
actele adresate statelor membre. Recomandările adoptate de Adunarea
Generală ONU îmbracă forma şi poartă denumirea de rezoluţii. În practică s-
a constatat că statele nu consideră rezoluţiile Adunării Generale ca fiind
obligatorii. Cu toate acestea nici un stat membru nu îşi permite să ignore
sistematic recomandările acestei organizaţii. Rezoluţiile ONU pot deveni
obligatorii atunci când sunt adoptate de Consiliul de Securitate şi se referă la
rezolvarea paşnică a diferendelor.

8. Actele unilaterale ale statelor.

Anumite acte unilaterale ale statelor sunt susceptibile să producă

efecte juridice în planul dreptului interneţional.
Opinii:
a. aceste acte ar fi izvoare ale dreptului internaţional public,
b. actele unilaterale ale statelor nu pot fi izvoare ale dreptului
internaţional public deoarece le lipseşte acordul de voinţă care stă la baza
relaţiilor internaţionale.
Declaraţiile sunt actele individuale prin care statele îşi fac cunoscute
poziţia sau opinia lor asupra unei situaţii internaţionale sau intenţia lor
privind anumite acţiuni în viitor (declaraţiile de război sau de neutralitate,
declaraţii privind revendicarea unor drepturi, declaraţii pe baza cărora unel
state recunosc jurisdicţia C.I.J.).
Recunoaşterea reprezintă constatarea sau acceptarea oficială de către
un stat a unui fapt sau a unei situaţii noi a unei reguli juridice sau a unei
entităţi.
Protestul este refuzul expres de a recunoaşte o anumită situaţie de
fapt. Ca urmare a unui protest poate fi împiedicată formarea unor norme
cutumiare.
Renunţarea este hotărârea de a abandona în mod voluntar exercitarea
unui drept sau a unui privilegiu (renunţarea unui stat de a invoca instituţiile
sale de jurisdicţie sau de execuţie în legătură cu garantarea unor contracte
internaţionale de împrumut).

9. Echitatea.

Echitatea poate fi considerată ca izvor material dar nu şi formal al

dreptului internaţional şi constituie fundamentul moral pentru regulile
juridice. Echitatea este o regulă specifică de drept internaţional sau constitue
un element necesar al principiilor generale de drept internaţional alături de
principiul bunei credinţe. Art. 38 al. 2 din Statutul C.I.J. circumstanţiază
recurgerea la echitate pentru soluţionarea unor diferende. Astfel Curtea are
dreptul de a soluţiona o cauză ex aequo et bono pe bază de echitate dacă
părţile sunt de acord cu aceasta. Astfel soluţionarea unui litigiu pe bază de
echitate este altceva decât aplicarea dreptului internaţional pozitiv.
Aplicarea echităţii în locul normelor de drept internaţional nu se poate
face decât cu acordul expres al părţilor.

10. Ierarhia normelor de drept internaţional contemporan.

Doctrina s-a pronunţat pentru egalitatea între izvoarele principale ale

dreptului internaţional tratate, cutumă principii generale. Unele opinii susţin
preeminenţa dispoziţiilor Cartei ONU. Art. 20 Pactul Societăţii Naţiunilor
Unite arată că prezentul pact abrogă toate obligaţiile şi acordurile
incompatibile cu prevederile sale.
Acest caracter prioritar decurge din rolul ONU în menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale. În drept internaţional pot să apară conflicte între
norme cu aplicabilitate universală şi norme cu caracter particular. Într-o
astfel de situaţie prevalează normele cu caracter universal.

11. Normele jus cogens.

Aceste norme în dreptul intern, semnifică faptul că interesând ordinea

publică dintr-un anumit stat nu admit nici o derogare prin convenţii între
particulari. Principiul a fost transpus în dreptul internaţional prin Convenţia
de la Viena din 1969 care arată că o normă interpretativă a dreptului
internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de Comunitatea
internaţională a statelor în ansamblul său ca o normă de la care nu este
permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o normă
având acelaşi caracter.
În general normele de drept internaţional au caracter dispozitiv, prin
acordul părţilor fiind admise şi posibile derogări. Acordurile care ar
contraveni unor norme jus cogens sunt considerate nule ab initio de Conv.
de la Viena.
Art. 63 arată în continuare că este nul orice tratat care la momentul
încheierii sale este în conflict cu o normă imperativă de drept internaţional
general.
Art. 64 arată că dacă intervine o nouă normă imperativă a dreptului
internaţional general orice tratat existent care este în conflict cu această
normă devine nul şi încetează.
Normele jus cogens se remarcă printr-un regim juridic specific. În
primul rând ele se identifică prin recunoaşterea lor de către state, în al doilea
rând aplicarea lor nu are în vedere nici o derogare, sub sancţiunea nulităţii
iar modificarea se poate face numai printr-o normă care are acelaşi caractere
de jus cogens.
Identificarea normelor jus cogens a fost lăsată pe baza practicii
statelor şi a tribunalelor internaţionale fiind astfel identificate norme
referitoare la interzicerea utilizării forţei şi a ameninţării cu forţa, norme
referitoare la principiul pacta sunt servanda, norme referitoare la principiul
Cartei ONU, norme referitoare la dreptul la viaţă şi demnitate umană şi la
drepturile general recunoscute tuturor membrilor Comunităţii internaţionale.
Ordinea publică a Comunităţii internaţionale este o sumă de principii
şi reguli a căror aplicare este atât de importantă pentru comunitatea
internaţională în ansamblul său încât orice acţiune unilaterală sau acord care
ar contraveni acestor principii sau reguli ar fi lipsit de forţă juridică.

12. Subiectele de drept internaţional public

Această noţiune desemnează entităţile care participă la raporturile

juridice guvernate de normele specifice ordinii internaţionale. Subiectele de
drept internaţonal trebuie să poată fi titulare de drepturi şi obligaţii în plan
internaţional.
Primul şi cel mai important subiect de drept internaţional este statul,
acesta ocupând un loc preponderent între subiectele de drept internaţional şi
fiind socotit subiect principal.
Statul reprezintă colectivitatea umană instalată permanent pe un
teritoriu şi având o structură a organelor sale reprezentând puterea de stat
care se bucură de suveranitate.
Statele au calitatea de subiect de drept atât în raporturile juridice
interne cât şi în ordinea juridică internaţională, calitate ce derivă din
caracterul suveran al puterii sale.
Caracteristicile statului sunt populaţia, teritoriu, guvernul şi
capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Statele au dreptul de a-şi exercita atributele inerente suveranităţii pe
plan extern şi intern şi de a acţiona în mod independent. Independenţa este o
condiţie şi un criteriu al suveranităţii, la rândul ei suveranitatea, o dată
recunoscută, este un garant al independenţei.
Competenţa internaţională a statului este prezumată iar temeiul acestei
prezumţii îl constituie suveranitatea. Competenţa statului este exclusivă,
deplină şi autonomă.
 Statele membre ale Uniunii Europene abandonează unele atribuţii ale
suveranităţii lor în favoarea unor instituţii suprastatale. De ex. Încredinţează
politica externă şi de securitate comună instituţiilor comunitare.
Statele se bucură de egalitate suverană, ele au drepturi şi obligaţii
egale şi sunt membrii egali ai Comunităţii Internaţionale indiferent de
deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură.
Principiile egalităţii suverane a fost înscris în Declaraţia asupra
Securităţii Generale şi în Carta ONU:
1. Statele sunt egale din punct de vedere juridic bucurându-se de
egalitate suverană.
2. Fiecare stat se bucură de drepturile deplinei suveranităţi respectiv
dreptul de a încheia tratate, dreptul la reprezentanţă diplomatică, dreptul la
repararea prejudiciilor de care sunt răspunzătoare alte state.
3. Fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea celorlalte
state. Statele trebuie să îşi recunoască reciproc calitatea de parteneri egali în
contracte şi raporturile dintre ele.
4. Integritatea teritorială şi independenţa politică a statelor sun
inviolabile.
5. Fiecare stat are dreptul de a alege şi de a dezvolta liber propriul său
sistem politic, economic, social şi cultural.
6. Fiecare stat are obligaţia de a respecta pe deplin şi cu bună credinţă
obligaţiile sale internaţionale şi de a trăi în pace cu celelalte state.
Teritoriul de stat delimitează spaţiul în interiorul căruia se exercită
suveranitatea unui anumit stat sub toate aspectele sale interne şi în raport cu
alte subiecte de drept internaţional.
Teritoriul se compune din solul, subsolul, apele interioare, apele
maritime interioare, marea teritorială şi spaţiul aerian de deasupra acestora.
Populaţia reprezintă comunitatea umană legată permanent sau
temporar de un anumit teritoriu şi organizată în limitele acestuia, pe baza
autorităţii legilor interne ale statului.
Legătura juridică permanentă dintre o persoană şi stat este dată de
cetăţenie.
Legătura permanentă sau temporară a unei persoane cu teritoriul este
dată de domiciliu.
Guvernul reprezintă o structură de organe care exercită prerogativele
puteri asupra ansamblului format din teritoriu şi populaţie. Exercitarea
acestei autorităţi trebuie să fie exclusivă şi efectivă.
Cele trei elemente au existenţă materială şi pot fi constatate în mod
obiectiv.
 Conform Tratatului de la Montevideo apare un al patrulea element şi
anume capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Aceasta presupune
facultatea de a produce acte juridice internaţionale, de a încheia tratate, de a
participa la elaborarea unor acte internaţionale.

13. Statele.

A. Recunoaşterea statelor şi guvernelor.

În dreptul internaţional public recunoaşterea este calificată ca un act
unilateral prin care un stat constată existenţa anumitor fapte sau acte care pot
avea consecinţe asupra drepturilor şi obligaţiilor sale sau asupra intereselor
sale politice şi declară expres sau admite implicit că acestea constituie
elemente pe care se vor baza relaţiile sale juridice viitoare, în raport cu noua
entitate sau situaţie.
B. Recunoaşterea statelor. Statul poate lua naştere ca subiect nou
numai prin întrunirea cumulativă a celor trei elemente constitutive: teritoriu,
populaţie şi guvern. Putem astfel defini recunoaşterea unui nou stat ca fiind
un act unilateral prin care unul sau mai multe state admit explicit sau tacit că
ele consideră o nouă entitate juridică ca stat şi că în consecinţă îi recunosc
personalitatea juridică internaţională, respectiv capacitatea de a obţine
drepturi şi de a contracta obligaţii internaţionale.
Statele nu pot recunoaşte o situaţie internaţională care contravine
normelor imperative rezultând într-un act ilicit din punct de vedere al
dreptului internaţional.
C. Efectele recunoaşterii.
a. Recunoaşterea are efect constitutiv în ceea ce priveşte calitatea de
subiect de drept internaţional a statului recunoscut.
b. Recunoaşterea are efect declarativ. Existenţa unui stat nu este
condiţionată de actele de recunoaştere ale celorlalte state, care oricum
intervin ulterior momentului de la care se consideră că un stat nou devine un
nou membru al comunităţii internaţionale.
Recunoaşterea guvernelor intervine atunci când un nou guvern se
instalează prin forţă ca urmare a unei revoluţii sau lovituri de stat.
Recunoaşterea unui guvern este astfel definită ca fiind un act
unilateral prin care un stat consideră guvernul altui stat ca organ al
autorităţii publice al acestui stat capabil să intermedieze relaţiile dintre cele
două state. În practica statelor în legatură cu recunoaşterea guvernului se
aplică principiul efectivităţii. Noul guvern este susceptibil de a fi recunoscut
dacă are autoritate asupra statului în cauză, îl controlează şi se bucură de
sprijinul majorităţii populaţiei având, deci, perspective rezonabile de
permanenţă. Guvernul ce urmează a fi recunoscut trebuie să fie capabil să se
achite de obligaţiile sale internaţionale.

14. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale.

Organizaţiile internaţionale interguvernamentale reprezintă o asociere

de state constituită printr-un tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe
comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor
membre.
Actul de naştere al unei organizaţii internaţionale este un tratat
multilateral iar acest instrument juridic, indiferent de denumirea pe care o
poartă, reprezintă actul constitutiv al organizaţiei. Actul constitutiv cuprinde
dispoziţii privind scopul organizaţiei, structura şi competenţa acesteia,
condiţiile de primire a noilor membri.
Calitatea de noi membri ai organizaţiei o pot avea numai statele ca
entităţi suverane şi independente. Dobândirea calităţii de membru se obţine
prin participarea la elaborarea actului constitutiv şi prin aderare.

15. Tipuri de state.

A. Uniunea personală. Acest lucru se întâmplă când şeful unui stat

devine în acelaşi timp şi şeful altui stat prin alegeri sau succesiune.
În istorie avem regele Spaniei care a fost şi împărat al Germaniei.
Uniunea personală nu conduce la crearea unui stat unitar, cel două
state rămânând independente.
B. Uniunea reală se realizează prin acordul încheiat între două state
care se înţeleg să fie conduse de acceaşi persoană. Deşi în mod formal cele
două state păstrează dreptul de a încheia tratate cu alte state ele au urmat
aceeaşi politică în raporturile externe şi în domeniul apărării. (Austria şi
Ungaria; Suedia şi Norvegia).
C. Confederaţia este o uniune de state independente care îşi păstrează
suveranitatea internă şi externă (SUA, Germania, Elveţia).
D. Federaţia de state. Federaţiile nu se deosebesc de statele unitare în
ceea ce priveşte dreptul internaţional. Statele federate, deşi, păstrează
anumite atribute pe plan local, nu sunt subiecte de drept internaţional. Ele
urmează acceaşi politică externă precum şi politica în domeniul apărării.
E. Protectoratele. Au fost întâlnite în istorie protectorate coloniale,
protectorate internaţionale şi situaţia unor state aşa-zise protejate
(Protectoratul internaţional al Marocului – Franţa, al Bruneiului – Marea
Britanie).
 Înainte de a deveni independente aceste protectorate au căpătat dreptul
de reprezentanţă diplomatică şi au început să-şi conducă afacerile externe.

16. Neutralitatea.

Neutralitatea constituie o formă de manifestare a voinţei unor state de

a se găsi temporar sau permanent în afara conflictelor militare.
Neutralitatea clasică a fost practicată pentru a se evita implicare în
anumite conflicte militare.
Neutralitatea permanentă trebuie să rezulte din actele interne ale
statului care îşi asumă un astfel de statut. Această legislaţie internă pe care
se întemeiază statutul de neutralitate permanentă trebuie să fie urmată de
acte internaţionale de recunoaştere şi de garantare din partea marilor puteri
în mod individual sau colectiv.
Neutralitatea contemporană. În funcţie de conduita statelor aflate în
conflict statul neutru va continua să respecte obligaţiile de abţinere şi
prevenire faţă de statul agresor dar nu şi obligaţiile care derivă din cerinţa de
imparţialitate. Astfel statul neutru va fi îndreptăţit să acorde sprijin statului
victimă a unei agresiuni.
Regimul juridic actual al neutralităţii.
Statul neutru este obligat să nu participe la alianţe militare, politice
sau economice care au ca scop pregătirea războiului.
Statul neutru trebuie să nu permită folosirea teritoriului său pentru
pregătiri militare inclusiv amplasarea de baze militare străine, depozite,
manevre militare sau alte asemenea.
Statul neutru trebuie să nu deţină, să nu producă şi să nu
experimenteze armament nuclear. Statul neutru trebuie să ducă o politică de
colaborare activă cu toate statele.

17. Organizaţiile neguvernamentale.

Numarul organizaţiilor neguvernamentale a crescut de o manieră

semnificativă, ele ocupând un rol important în viaţa internaţională alături de
organizaţiile internaţionale interguvernamentale.
Dreptul internaţional recunoaşte organizaţiilor neguvernamentale
statulul de subiect de drept, în sensul posibilităţii de a participa la viaţa
internaţională prin încheierea unor tratate sau convenţii internaţionale.
Scopul în care sunt create nu trebuie să aducă atingere principiilor de
drept internaţional şi nu trebuie să intre în contradicţie cu normele
imperative de drept internaţional, jus cogens.
 (II)

REGIMUL JURIDIC INTERNAŢIONAL A UNOR SPAŢII

18. Teritoriul de stat.

Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic în limitele căruia statul

îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.
Suveranitatea teritorială se caracterizează prin: – exclusivitate în
sensul că asupra unui teritoriu nu se poate exercita decât autoritatea unui
stat; – plenitudinea exerciţiului suveranităţii în sensul că statul este singurul
în măsură să decidă întinderea şi natura competenţelor pe care le exercită în
limitele teritoriului de stat.
Cooperarea cu alte state sau cu organizaţii internaţionale în cadrul
căreia statele se pot angaja să se abţină pe teritoriul lor de la anumite
activităţi, nu poate fi considerată ca încălcare a suveranităţii ci ca o
consecinţă a manifestării de voinţă a acelui stat care optează pentru un
anumit tip de regim juridic într-un domeniu dat.
Componentele teritoriului de stat. Distingem spaţiul terestru, spaţiul
acvatic, spaţiul aerian.
Spaţiul terestru include solul şi subsolul cuprins în limitele
frontierelor. Spaţiul acvatic cuprinde apele interioare, râuri, fluvii, canale,
lacuri şi mări interioare, precum şi apele maritime interioare din porturi,
golfuri şi marea teritorială pentru statele cu litoral. Spaţiul aerian reprezintă
coloana de aer situată deasupra spaţiului terestru şi al spaţiului acvatic al
statului.
Dobândirea sau modificarea teritoriului de stat.
Termenul de dobândire a unor teritorii se referă la modalitatea prin
care anumite state şi-au lărgit teritoriul fără ca să micşoreze în mod
corespunzător teritoriul altui stat.
Dobândirea originară de teritorii are ca obiect aşa-zisele „teritorii
fără stăpân” – terre nullius. C.I.J. în avizul consultativ dat în cauza privind
Sahara Occidentală a subliniat distincţia între teritorii fără stăpân şi teritorii
neorganizate în state.
Pentru perioada modernă nu mai există practic spaţii terestre nesupuse
suveranităţii unui stat astfel încât nu mai putem întâlni decât modificări ale
teritoriilor. Atunci când un stat ar dobândi un teritoriu, în mod
corespunzător, un alt stat ar suferi o pierdere.
 Din punct de vedere politic şi juridic are loc o înlocuire a suveranităţii
teritoriale a unui stat cu a altui stat.
Singura modalitate de modificare a teritoriului unui stat admisă de
dreptul internaţional contemporan este aceea care se întemeiază pe
consimţământul liber exprimat a populaţiei care locuieşte care locuieşte pe
teritoriul respectiv. Modificarea poate consta în desprinderea unor teritorii
de la un stat şi formarea unuia sau a unor state independente (desprinderea
Norvegiei de Suedia; dezmembrarea URSS).

19. Frontierele în dreptul internaţional contemporan.

Din punct de vedere geografic – frontierele reprezintă linii reale sau

imaginare, trasate între diferite puncte de pe glob, care stabilesc şi limitele
teritoriului terestru ale diferitelor state ori în înălţime, al spaţiului lor aerian
ori care delimitează marea lor teritorială de marea liberă şi între statele
vecine.
Din punct de vedere juridic – frontiera este zona periferică a
teritoriului de stat unde funcţionează servicii publice speciale distincte de
alte servicii interne (servicii vamale militare, de poliţie care se supun
normelor interne).
În dreptul internaţional public – frontiera semnifică limitele teritoriale
în interiorul cărora fiecare stat îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.
Frontierele reprezintă zona de contact şi de relaţii de vecinătate între
două state.
Frontierele naturale se stabilesc potrivit unor particularităţi
geografice (albia unor râuri sau fluvii, anumite înălţimi).
Frontierele geometrice reprezintă linii drepte trasate între anumite
puncte care despart teritoriile a două state.
Frontierele astronomice urmează paralelele sau meridianele globului
pământesc.
Frontiera terestră desparte uscatul între două state urmând linia
crestelor munţilor, mijlocul văilor sau poate fi stabilită în linie dreaptă
geometric sau astronomic.
Frontiera fluvială se stabileşte în general pe mijlocul şenalului
navigabil al fluviului ce desparte teritoriul a două state care se mai numeşte
talvegul cursului de apă.
Frontiera maritimă delimitează marea teritorială a statelor cu litoral
de marea liberă şi de marea teritorială a statelor vecine.
 Frontiera aeriană separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii
perpendiculare imaginare care pornesc de la frontierele terestre, fluviale şi
maritime până la limita inferioară a spaţiului cosmic.
Frontierele s-au stabilit din punct de vedere juridic fie prin acorduri
încheiate între statele vecine, fie prin tratatele care au marcat sfârşitul unor
cuvinte militare. În epoca modernă porţiuni de frontieră au fost stabilite şi
prin hotărârile unor instanţe arbitrale internaţionale ori a Curţilor
Internaţionale de Justiţie.
Etapa delimitării frontierelor constă în operaţiunea politică şi juridică
de identificare a direcţiei principale şi descriere amănunţită în cuprinsul
tratatului care se încheie pentru stabilirea frontierelor. În urma descrierii se
întocmeşte o hartă – anexă la tratat.
Etapa demarcării constă în efectuarea unor operaţiuni de instalare a
bornelor sau de identificare a altor semne de demarcaţie, forme naturale de
relief sau geamanduri.
Această etapă în care frontiera este marcată se efectuează de către o
Comisie centrală, care consemnează operaţiunile într-un proces verbal sau
într-un raport.

20. Fluviile internaţionale.

Fluviile internaţionale sunt cursurile de apă care separă sau

traversează teritoriile mai multor state şi care sunt navigabile până la
vărsarea lor în mare.
Fluviile succesive traversează teritoriile mai multor state (Dunărea –
Germania, Austria, Ungaria, Iugoslavia şi România; Nigerul – Guineea, Mali
şi Niger).
Fluviile contigue separă teritoriile unor state (Dunărea separă Slovacia
şi Ungaria; România şi Serbia; România şi Bulgaria).
În statutul elaborat de Conferinţa de la Barcelona conceptul de fluviu
internaţional a fost înlocuit cu acela, mai larg de curs de apă navigabil de
interes internaţional, despre care se consideră că are în vedere şi eventualii
afluenţi nevigabili ai unor fluvii internaţionale.
Libertatea de navigaţie pe fluviile internaţionale presupune asigurarea
accesului neîngrădit al navelor comerciale aparţinând tuturor statelor
riverane sau neriverane. Navele comerciale vor fi tratate în mod egal
indiferent de pavilionul pe care îl arborează.
Utilizarea fluviilor internaţionale în alte scopuri decât navigaţia.
 Fluviile internaţionale, ca şi cursurile de apă internaţionale sunt
utilizate şi în alte scopuri decât navigaţia, în special pentru agricultură, dar şi
în domenii industriale – producerea de energie electrică etc.
Potrivit conceptului resurse naturale partajabile drepturile şi
obligaţiile economice ale statelor care împart apele unui fluviu internaţional
cer ca utilizarea acestor ape să nu fie abuzivă şi cer, de asemenea,
respectarea unor obligaţii reciproce în numele comunităţii internaţionale de
interese.

21. Regimul juridic al Dunării.

Etapele pe care le-a parcurs reglementarea juridică a navigaţiei pe

Dunăre sunt edificatoare pentru evoluţia dreptului internaţional.
Prima etapă – Semnarea Tratatului de pace de la Paris 1856 prin care
s-a stabilit pentru prima dată un rejim juridic general referitor la navigaţia pe
Dunăre cere prevedea libertatea de navigaţie pentru toate statele riverane şi
neriverane şi împărţirea fluviului din punct de vedere al administrării
navigaţiei în 2 sectoare – Dunărea fluvială şi Dunărea maritimă.
A fost creată Comisia Europeană a Dunării din care făceau parte
marile puteri europene neriverane – Anglia, Franţa, Prusiaşi Sardinia precum
şi marile imperii riverane – Austria, Turcia şi Rusia. Această Comisie avea
în vedere numai Dunărea maritimă iar Principatele Române nu făceau parte
din această Comisie, deşi sediul ei se afla pe teritoriul Principatelor Române.
A doua etapă – Convenţia de la Paris s-a încheiat prin adoptarea
Convenţiei Dunării. S-a instituit un regim internaţional pe toată porţiunea
navigabilă a Dunării de la Ulm până la vărsarea în mare. Regimul s-a extins
şi la principalii afluenţi ai Dunării – Morava, Tisa etc.Potrivit Conv. de la
Paris au funcţional 2 organe Comisia Internaţională a Dunării pentru cursul
superior – de la Ulm până la Brăila, din care făceau parte Anglia, Franţa,
Italia şi statele riverane şi Comisia Europeană a Dunării pentru Dunărea
maritimă – de la Brăila până la vărsarea în mare pe braţul Sulina – din care
făceau parte Anglia, Franţa, Italia şi România.
Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este reglementat de Convenţia
de la Belgrad încheiată exclusiv între statele riverane. Potrivit Conv. de la
Belgrad se recunoaşte statelor riverane suveranitatea deplină asupra
porţiunilor de fluviu aflate în limitele graniţelor lor şi sunt excluse de la
gestiunea navigaţiei pe Dunăre statele neriverane.
Este garantată libertatea de navigaţie pe tot cursul navigabil pentru
vasele comerciale ale tuturor statelor.
 Canalul Dunăre–Marea Neagră este un curs de apă navigabil, situat
în întregime pe teritoriul României şi supus jurisdicţiei exclusive a statului
român.

22. Canale maritime internaţionale.

Canalele internaţionale sunt căi maritime de comunicaţie, construite

pe teritoriul unui stat pentru a lega două mări libere, în scopul facilitării
navigaţiei. Din punct de vedere teritorial ele sunt ape interne ale statelor pe
teritoriile cărora sunt situate, fiind supuse suveranităţii teritoriale ale
acestuia. Având în vedere scopul pentru care au fost construie, ele trebuie să
fie deschise navigaţiei pentru vasele tuturor statelor.
Canalul Suez se află pe teritoriul Egiptului şi face legatura între Marea
Mediterană şi Oceanul Indian prin Marea Roşie.
Canalul Panama deschide navigaţia între Oceanul Pacific şi Oceanul
Atlantic.
Canalul Kiel este construit de Germania pe teritoriul său pentru a lega
Marea Baltică de Marea Nordului.

23. Dreptul Mării.

Din punct de vedere al dreptului internaţional, marea reprezintă

ansamblul spaţiilor cu apă sărată, cu condiţia ca acestea să comunice liber
între ele. Marea Moartă şi Marea Caspică, deşi au apă sărată, nu sunt
guvernate de dreptul mării, fiind spaţii închise ce nu comunică cu spaţiile
maritime ale lumii.
Faţă de riscul de acaparare a resurselor mării de către un număr limitat
de state Comisia de drept internaţional a O.N.U. a înscris, pe agenda sa,
problematica codificării dreptului mării.
Prima Conferinţă referitoare la dreptul mării, convocată sub egida
O.N.U., a avut loc în 1958 şi a dus la adoptarea a 4 Convenţii: – asupra
mării libere; – asupra mării teritoriale; – cu privire la platoul continental şi
la pecuit; – privind conservarea resurselor biologice.
A doua Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării (1960) nu a reuşit
concilierea poziţiilor statelor participante cu privire la unele aspecte
nereglementate sau controversate încă din 1958, cum ar fi: lăţimea mării
teritoriale sau protecţia unor zone de pescuit.
În 1967 Adunarea Generală a O.N.U. a constituit Comitetul spaţiilor
submarine care urma să studieze aspectele utilizării paşnice a acestor spaţii
şi a resurselor lor. Din iniţiativa Comitetului în anul 1970 Adunarea
Generală a adoptat Declaraţia asupra principiilor care guvernează activitatea
statelor în spaţiile submarine dincolo de limitele jurisdicţionale
internaţionale.
A treia conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării a reunit 150 de state
iar lucrările ei s-au desfăşurat în numeroase sesiuni 1973-1982.
Textul final a fost adoptat la 30 aprilie 1982 şi a deschis spre semnare
într-o sesiune specială Montego Bay – Jamaica 1982. Convenţia a intrat în
vigoare la 16 noiembrie 1984 dupa realizarea numărului minim necesar de
ratificări.
România a participat la toate etapele de negociere şi la elaborarea
textului Convenţiei pe care a semnat-o la 10 octombrie 1982.

24. Apele maritime interioare.

Radele sunt porţiuni de apă adiacente porturilor închise în parte prin

diguri ca loc de adăpostire a navelor sau loc de ancorare a lor.
Apele porturilor sunt apele cuprinse între ţărm şi linia care uneşte
instalaţiile portuare cele mai avansate spre larg cu condiţia ca structurile
acestor instalaţii să fie parte integrantă din sistemul portuar unic.
Apele golfurilor sunt delimitate spre larg de linia care uneşte punctele
cele mai avansate ale unei crestături a ţărmului. Pentru a constitui un golf,
aceste puncte nu trebuie să fie la o distanţă mai mare de 24 mile marine (sunt
exceptate golfurile istorice).
Regimul juridic al apelor maritime interioare este dominat de
principiul deplinei suveranităţi a statului riveran consacrat pe cale cutumiară
şi prin Convenţia şi Statulul de la Geneva privind regimul juridic
internaţional al porturilor. Potrivit principiului accesul şi staţionarea în apele
maritime interioare se face distinct între navele comerciale, inclusiv cele de
stat folosite în scopuri comerciale, şi navele de stat utilizate în alte scopuri
(militare).
Convenţia de la Montego Bay recunoaşte statului riveran dreptul
exclusiv de a stabili condiţiile de acces şi de navigaţie în porturi, de
desfăşurare a operaţiunilor de încărcare şi descărcare, dreptul de a stabili şi
încasa taxe.
Pentru motive de protecţie sanitară ori de menţinere a ordinii, statul
riveran poate interzice intrarea în porturi a anumitor nave ori poate decide
închiderea temporară a porturilor sale pentru navele comerciale străine.
Accesul celorlalte categorii de nave în apele interioare este supus unor
condiţii restrictive.
 Accesul în porturi este admis oricăror categorii de nave fără autorizare
prealabilă în caz de forţă majoră (furtuni, avarii).

25. Marea teritorială.

Marea teritorială este partea de mare adiacentă ţărmului până la o

anumită distanţă în larg, făcând parte din teritoriul de stat, supusă
suveranităţii statului riveran.
Această suveranitate se extinde şi asupra spaţiului aerian de deasupra
mării teritoriale şi asupra solului şi subsolului acesteia.
Marea teritorială are un regim juridic specific stabilit, în toate
cazurile, prin legătura internă a statului riveran dar luând în considerare şi
unele reguli de drept internaţional.
Autorii contemporani de drept internaţional sunt de acord că statul
riveran exercită în marea teritorială propria suveranitate în sensul că acest
spaţiu se integrează teritoriului de stat, cu precizarea că dreptul internaţional
impune statului riveran respectarea anumitor drepturi în favoarea statelor
terţe. Art. 2 din Convenţia de la Montego Bay arată că suveranitatea unui
stat riveran se extinde dincolo de teritoriul terestru şi apele interioare, şi în
cazul unui stat arhipeleag dincolo de apele arhipeleagului, asupra mării
teritoriale.

26. Delimitarea mării teritoriale.

În cadrul celei de-a treia Convenţii asupra dreptului mării s-a ajuns la
un compromis care a consacrat limita maximă a mării teritoriale la 12 mile
marine. Art. 3 al Convenţiei din 1982 a stabilit că fiecare stat are dreptul să
fixeze lăţimea mării sale teritoriale până la o limită care să nu depăşească 12
mile marine măsurate de la liniile de bază determinate în conformitate cu
prezenta Convenţie, 12 mile marine reprezentând maximul pe care statele
sunt libere să nu-l atingă şi obligate să nu-l depăşească. Când statele au
ţărmuri faţă în faţă ori adiacente şi limita de 12 mile pentru fiecare stat nu
poate fi atinsă delimitarea se realizează prin acordul statelor implicate.
Delimitarea va urma linia mediană obţinută prin unirea punctelor
echidistante de la cele mai apropiate linii de bază de la care se măsoară
lăţimea mării teritoriale.
Art. 17 din Convenţia din 1982 privind marea teritorială:
– navele oricărui stat, riveran sau neriveran, se bucură de dreptul de
trecere inofensivă prin marea teritorială.
 – trecere: navigarea prin acest spaţiu înspre sau dinspre porturile
statului riveran ori apele interioare ale acestuia, fie traversarea mării
teritoriale fără a intra în porturi sau ape interioare (traversare laterală)
– navigarea trebuie să fie neîntreruptă şi rapidă urmând rutele
maritime indicate de statul riveran prin hărţi şi alte documente de navigaţie.
Oprirea şi ancorarea în marea teritorială se poate face numai în cazuri de
forţă majoră, incidente de navigaţie ori pentru a acorda sprijin altor nave în
pericol.
– trecerea să fie inofensivă: să nu aducă atingere păcii şi securităţii
statului riveran.

27. Zona economică exclusivă.

Termenul zona economică exclusivă a fost folosit pentru prima dată

de Kenya 1972 într-un document adresat Comitetului O.N.U. privins spaţiile
submarine, prin care se evidenţia caracterul exclusiv economic al drepturilor
revendicate de statele riverane în această zonă.
Conceptul zonă economică exclusivă cu o lăţime de 188 mile marine
măsurate de la linia exterioară a mării teritoriale sau 200 mile marine de la
liniile de bază ale mării teritoriale a întrunit o mare adeziune printre statele
celei de-a treia Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării fiind consacrat prin
Convenţia de la Montego Bay.
Regimul juridic al zonei economice exclusive. Statul riveran are
drepturi suverane numai în ceea ce priveşte explorarea şi exploatarea,
conservarea şi gestionarea resurselor naturale, biologice şi nebiologice.
Statul riveran are dreptul de a desfăşura activităţi în scopuri
economice de producere a energiei prin utilizarea apei, curenţilor marini şi
vântului. Resursele solului şi subsolului marin în limiita zonei economice
exclusive sunt supuse regimului aplicabil platoului continental.
Statul riveran fixează volumul total al capturilor de peşte ce se pot
realiza şi determina volumul propriei sale capturi.
Convenţia din 1982 recomandă statului riveran să acorde în acest
domeniu un regim preferenţial ţărilor fără litoral şi celor dezavantajate din
punct de vedere geografic care fac parte din aceeaşi regiune sau subregiune.
Statul riveran are dreptul să instaleze şi să utilizeze în acest spaţiu
insule artificiale, instalaţii şi utilaje.
Are dreptul să desfăşoare cercetare ştiinţifică marină şi să protejeze şi
să conserve mediul marin.
Alte state au dreptul să desfăşoare cercetări ştiinţifice în zone
economică exclusivă doar cu consimţământul statului riveran. Toate celelalte
state au libertatea deplină de navigaţie şi survol, libertatea de a instala
cabluri şi conducte submarine.
În doctrină zona economică exclusivă reprezintă un spaţiu sui-generis,
a cărui natură juridică exactă este greu de stabilit, întrunind elemente din
regimul mării libere şi mării teritoriale.

28. Platoul continental.

Platoul continental este prelungirea naturală a ţărmului care coboară

în pantă uşoară sub apele mării până la marginea continentală unde marea nu
atinge de regulă adâncimi mai mari de 150-200 m după care începe taluzul
continental abrupt spre marile adâncimi ale mărilor şi oceanelor.
Solul şi subsolul spaţiilor marine care se întinde dincolo de limita
exterioară a mării teritoriale de-a lungul prelungirii naturale a teritoriului
terestru până la limita exterioară a taluzului continental sau până la o
distanţă de 200 m măsurată la baza mării teritoriale acolo unde limita
exterioară a taluzului continental nu ajunge până la o asemenea distanţă.
Limita maximă a platoului continental atunci când prelungirea continentală a
taluzului continental se întinde pe distanţe foarte mari sub apele mării este
stabilită la 350m sau 100 m de la punctele unde apa are 2500 m adâncime.
Delimitarea platoului continental între statele vecine sau ale căror
ţărmuri sunt situate faţă în faţă se face prin acordul părţilor care trebuie să
ajungă la o soluţie echitabilă.
Regimul juridic al platoului continental. Statul riveran exercită asupra
acestui spaţiu dreptul suveran de explorare şi exploatare a resurselor naturale
(zăcăminte de hidrocarburi, ţiţei sau gaze). Statul riveran poate implanta
insule artificiale şi alte instalaţii destinate explorării sau exploatării
resurselor din această zonă. Statul riveran nu poate împiedica alte state să
instaleze şi să utilizeze conducte şi cabluri în perimetrul platoului său
continental.

29. Regimul insulelor.

Insulele sunt întinderi naturale de pământ înconjurate de ape, care

rămân dewscoperite în timpul fluxului şi care în principiu fac parte din
teritoriul diverselor state. Convenţia face distincţie între insulele locuite şi
cele nelocuite. Insulele locuite au mare teritorială, zonă contiguă, zonă
economică exclusivă şi platou continental propriu

30. Marea liberă.

 Acea parte a spaţiului marin care nu este supusă suveranităţii nici unui
stat. Consacrarea convenţională a principiului libertăţii mărilor a avut loc în
1958 la Geneva prin adoptarea Convenţiei mării libere. Regimul său juridic
se aplică tuturor spaţiilor marine care nu fac parte din zona economică
exclusivă, matera teritorială ori apele interioare.
Regimul juridic al mării libere. Regula de bază aplicabilă este aceea a
libertăţii, fiind un spaţiu deschis tuturor statelor indiferent că sunt riverane
sau fără litoral. Fiecare stat exercită propria jurisdicţie numai asupra navelor
care arborează pavilionul său.
Libertăţile prevăăzute de Convenţia din anul 1982 sunt: libertatea de
navigaţie, libertatea de survol, libertatea de pescuit, libertatea de a instala
cabluri sau conducte submarine, libertatea de a construi insule sau alte
instalaţii autorizate.
Toate activităţile desfăşurate în marea liberă trebuie să ia în
considerare şi interesele celorlalte state. Marea liberă nu poate fi utilizată
decât în scopuri paşnice.

31. Zona internaţională a spaţiilor submarine.

Preocuparea pentru solul şi subsolul fundului mărilor dincolo de

limitele jurisdicţiei naţionale a statului riveran a apărut după descoperirea
unor resurse minerale sub forma unor noduli polimetalici care conţin
magneziu, nichel, cupru, cobalt precum şi alte resurse solide, lichide şi
gazoase.
Regula de bază instituită este cea a neapropierii acestor spaţii şi a
resurselor, folosirea lor numai în scopuri paşnice şi considerarea lor ca
patrimoniu comun al umanităţii.
Principiile generale ale regimului juridic al zonei internaţionale a
spaţiilor submarine:
– zona şi resursele sale constituie patrimoniu comun al umanităţii;
– resursele au caracter inalienabil;
– principiul neapropierii.
Statele sunt obligate să vegheze ca şi întreprinzătorii particulari, care
sunt cetăţenii lor să respecte reglementările Convenţiei.
Convenţia instituie un sistem de organe cu atribuţii în exploatarea
resurselor zonei.
Autoritatea internaţională a zonelor submarine (sediul la Kingstone
– Jamaica) este formată din toate statele semnatare ale Convenţiei.
Atribuţii:
 – studierea evoluţiei activităţilor desfăşurate în zona internaţională a
spaţiilor submarine;
– analizarea situaţiei pieţei mondiale a metalelor;
– studierea impactului producţiei de minerale asupra ţărilor
producătoare terestre care pot fi grav afectate.
Consiliul este organul executiv al Autorităţii format din 36 membri:
– statele consumatoare sau importatoare de minerale (4 locuri);
– statele care sunt investitori potenţiali în zonă (4 locuri);
– statele reprezentând principalii exportatori de minerale (4 locuri);
– statele în curs de dezvoltare cu interese specifice în zonă (6 locuri);
– statele care asigură o repartizare geografică echitabilă (18 locuri).
Întreprinderea este o entitate operaţională a autorităţii. Desfăşoară
direct activitatea de exploatare şi gestionare a resurselor zonei. Realizează
activităţi de transport, prelucrare şi comercializare a mineralelor.

32. Strâmtorile internaţionale.

Întinderi de apă situate între porţiuni de uscat, formează treceri

înguste pentru navigaţie. Ele permit legătura dintre o parte a mării libere sau
a unei zone economice exclusive şi o altă parte a mării libere sau a zonei
economice exclusive.
Regimul trecerii prin strâmtori nu trebuie să afecteze statutul juridic al
apelor care formează aceste strâmtori şi nici exercitarea de către statele
riveran al suveranităţii şi jurisdicţiei lor asupra acestor ape, a spaţiului
aerian, a solului şi subsolului lor.
Dreptul de trecere în tranzit, conform Convenţiei asupra dreptului
mării 1982, este un drept acordat tuturor navelor în virtutea principiului
libertăţii navigaţiei.
Tranzitul trebuie să fie rapid şi continuu în sensul că trecerea prin
strâmtori să reprezinte o parte a itinerariului normal al navei. Nu sunt
permise ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva suveranităţii,
unităţii teritoriale, independenţeistatelor riverane strâmtorilor.
Pentru a asigura un flux normal al navigaţiei statele riverane trebuie să
adopte legi şi reglementări privind desfăşurarea navigaţiei respectând
principiul nediscriminării navelor aflate în tranzit.

33. Regimul juridic al Articii.

Artica este calota de gheaţă din jurul Polului Nord, o parte din
Oceanul Îngheţat de Nord.
 Temperaturile de -25º, -40º Celsius fac imposibilă locuirea şi
ocuparea efectivă ca o condiţie pentru revendicarea suveranităţii anumitor
teritorii.
Invocând argumentul contiguităţii statele cu litoral deschis spre Polul
Nord au cerut să-şi extindă suveranitatea asupra sectoarelor artice din
dreptul litoralului lor până la PN. Conform acestui criteriu SUA, Canada,
Danemarca, Norvegia, Rusia ar deţine suveranitatea asupra sectoarelor
formate cu baza pe litoralul lor şi cu vârful la Pol.
Din iniţiativa Canadei, Convenţia din 1982 asupra dreptului mării a
recunoscut dreptul statelor riverane la zone acoperite de gheaţă de a lua pe o
distanţă de până la 200 mile marine măsuri de protecţie şi control al poluării
maritime şi pentru conservarea echilibrului ecologic deosebit de fragil în
aceste zone.

34. Regimul juridic al Antarticii.

Antartica este continentul acoperit de gheaţă din jurul Polului Sud.

Tratatul de la Washington din 1 decembrie 1959 (intrat în vigoare în
1961) instituie asupra Antarticii un regim care consacră „îngheţarea”
revendicărilor teritoriale şi menţinerea situaţiei existente (România a aderat
la acest tratat prin Decretul nr. 255/1971).
Aceasta nu înseamnă renunţarea la revendicarea drepturilor de
suveranitate asupra unor zone din acest continent formulată anterior de
Marea Britanie, Noua Zeelandă, Australia, Franţa, Norvegia, Germania,
Argentina sau SUA.
Principiile de bază ce se desprind din tratat:
– principiul întăririi cooperării înternaţionale pentru garantarea
libertăţii cercetării ştiinţifice;
– principiul folosirii regiunii în scopuri exclusiv paşnice în
conformitate cu prevederile Cartei ONU;
– denuclearizarea şi demilitarizarea spaţiului precum şi interzicerea
deversării deşeurilor radioactive.
Convenţia de la Canberra (1980) privind conservarea resurselor
maritime vii din Antartica avea ca principal obiectiv conservarea mediului
marin şi protecţia ecosistemului antartic.
În 1988 la Welington – Noua Zeelandă se adoptă Convenţia privind
reglementarea activităţilor asupra resurselor minerale din Antartica.
Acordul de la Madrid interzice prospectarea şi mineritul în Antartica
pe 50 de ani cu excepţia activităţilor de cercetare ştiinţifică.
 35. Regimul juridic al spaţiului aerian.

Art. 2 alin. 2 al Convenţiei din 1982 prevede că suveranitatea asupra

mării teritoriale se extinde şi la spaţiul aerian de deasupra mării libere ca şi
cel aflat deasupra mării teritoriale şi a platoului continental şi reprezintă
spaţiul aerian deschis navigaţiei aeriene a tuturor statelor.
Actul internaţional prin care a fost instituită Organizaţia Aviaţiei
Civile Internaţionale (OACI) – Convenţia de la Chicago – 1944.
România a aderat la Convenţia de la Chicago prin Decretul din 29
aprilie 1965. Numai aeronavele statelor părţi beneficiază de prevederile
Convenţiei. Celelalte aeronave beneficiază de libertăţile acordate prin
această Convenţie pe baza unor autorizaţii speciale din partea statului a cărui
teritoriu îl survolează.
Suveranitatea statelor asupra spaţiului aerian a fost recunoscută prin
Convenţia multilaterală asupra aviaţiei civile – Paris (1919). Statul stabileşte
regimul juridic de survol al teritoriului său atât pentru navele proprii cât şi
pentru cele străine. Statele fixează prin legislaţia internă normele şi
condiţiile de acces precum şi utilizarea spaţiului lor aerian. Orice încălcare a
legilor interne reprezintă o încălcare a suveranităţii de stat şi dă dreptul la
ripostă.
Naţionalitatea. Orice aeronavă are naţionalitatea statului în ale căror
registre este înscris. Cerinţa înmatriculării derivă din necesitatea exercitării
unui control efectiv asupra navelor şi vizează navigabilitatea aparatului,
aptitudinile tehnice şi profesionale ale echipajului.
Aeronavele de stat îndeplinesc funcţii de apărare, vamale, de poliţie şi
servicii poştale. Toate celelalte se numesc aeronave civile.
Convenţia de la Chicago stabileşte 5 categorii de aeronave cărora li se
acordă diferenţiat 5 libertăţi ale aerului.
I – aeronave civile care nu efectuează transporturi pe baze comerciale
(pasageri, mărfuri, corespondenţă) li se acordă următoarele libertăţi: 1)
libertatea de survol fără escală, 2) libertatea de escală tehnică (fără a
îmbarca sau debarca mărfuri sau pasageri);
II – aeronave care efectuează transporturi comerciale regulate (zboruri
de linie) 3 libertăţi de trafic sau comerciale: 3) libertatea de a debarca
mărfuri, pasageri şi corespondenţă pe teritoriul statului a cărui
naţionalitate o are aeronava; 4) libertatea de a îmbarca mărfuri, pasageri şi
corespondenţă cu destinaţia pe teritoriul statului a cărui naţionalitate o are
aeronava; 5) libertatea de a îmbarca sau debarca mărfuri, pasageri şi
corespondenţă provenind sau având destinaţia pe teritoriul unui alt stat
contractant;
 III – aeronave civile care efectuează servicii comerciale neregulate
(zboruri charter) li se recunosc libertăţile 1) şi 2) dar nu pot beneficia de
celelalte trei decât în condiţiile impuse de statul pe teritoriul căruia are loc
escala;
IV – aeronave care efectuează servicii de cabotaj – zborurile interioare
între aeroporturile aceluiaşi stat. Aeronavele trebuie să aibă naţionalitatea
statului respectiv. Cabotajul cu nave străine implică autorizarea expresă a
statului;
V – aeronavele de stat nu beneficiază de regimul menţionat, nu pot
survola teritoriul altui stat decât cu autorizarea expresă solicitată în condiţiile
prevăzute de legile interne.

36. Regimul spaţiului cosmic.

Spaţiul cosmic se situează fără limite dincolo de spaţiul aerian al

statelor şi mării libere. Interesul statelor pentru delimitarea acestui spaţiu şi
reglementarea lui au apărut după lansarea primei rachete cosmice Sputnik.
Principiile şi regulile privind activităţile desfăşurate în spaţiul cosmic
prin specificitatea lor constituie o ramură distinctă a dreptului internaţional
contemporan – dreptul cosmic.
Au fost reglementate prin tratate şi convenţii activitatea statelor în
explorarea şi utilizarea spaţiului cosmic, activitatea statelor pe lună şi
celelalte corpuri cereşti, salvarea astronauţilor, restituirea obiectelor lansate
în spaţiul cosmic, răspunderea internaţională pentru daunele provocate de
obiectele lansate în spaţiul cosmic şi înmatricularea obiectelor lansate în
spaţiul cosmic.
Statutul juridic al spaţiului cosmic şi corpurilor cereşti este dominat de
principiul libertăţii preluat din dreptul mării şi adaptat în funcţie de
particularităţi. Declaraţia Adunării Generale a ONU şi art. 2 din Tratatul din
1967 privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi
utilizarea spaţiului cosmic: spaţiul extra atmosferic nu poate face obiectul
unei apropieri de către un stat ori persoană fizică sau juridică de drept
internaţional. Spaţiul cosmic, luna şi celelalte corpuri cereşti nu pot face
obiect al proclamării suveranităţii de stat nici prin ocupare nici prin alt mod.
Este considerată orbită geostaţionară aceea pe care se poate lansa un
satelit care pentru un observator de pe pământ pare că rămâne în punct fix. O
asemenea orbită este paralelă cu Ecuatorul la o distanţă de 36 mii de km. Ea
oferă cele mai bune condiţii pentru plasarea sateliţilor de teledetecţie şi
comunicaţie şi de aceea este deja aglomerată. Accesul şi utilizarea orbitei
geostaţionare (potrivit Tratatului din 1967) este permis tuturor statelor fără
discriminare şi fără autorizarea statului deasupra căruia se găsesc la un
moment dat.
Este interzisă utilizarea abuzivă a spaţiului cosmic, activitatea spaţială
trebuie să se desfăşoare în conformitate cu normele de drept internaţional şi
să servească intereselor tuturor statelor fără discriminare. Spaţiul cosmic
trebuie folosit în scopuri exclusiv paşnice.
Răspunderea internaţională a statelor in această materie priveşte
activităţile spaţiale naţionale cât şi cele desfăşurate pe teritoriul altor state.
Pentru prejudiciile cauzate pe pamânt sau aeronave în zbor statele de lansare
au o răspundere absolută, întemeiată pe risc. Pejudiciile produse unui obiect
spaţial de către un alt obiect spaţial oriunde altundeva decât la sol sunt
imputabile statului de lansare numai dacă se dovedeşte conduita culpabilă a
acesteia.

37. Răspunderea internaţională a statelor.

Statele sunt îndreptăţite pentru că sunt suverane să ceară altor state

repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Răspunderea internaţională se declanşează prin întrunirea cumulativă
a trei elemente:
– conduita ilicită respectiv încălcarea unei norme de drept
internaţional;
– imputabilitatea conduitei ilicite statului respectiv;
– producerea unui prejudiciu.
În dreptul internaţional răspunderea priveşte pe de o parte actele sau
faptele ilicite din punt de vedere internaţional iar pe de altă parte avem
răspunderea statelor pentru consecinţele păgubitoare ce rezultă din activităţi
licite (răspunderea pentru risc).
Organizaţiile internaţionale răspund pentru activitatea pe care o
desfăşoară.
Încălcarea de către un stat a unei norme internaţionale, în vigoare,
oricare ar fi originea acesteia, convenţionară sau cutumiară, constituie un
fapt internaţional ilicit.
Crima internaţională este faptul internaţional ilicit care rezultă dintr-o
încălcare de către un stat a unei obligaţii internaţionale esenţiale pentru
ocrotirea intereselor fundamentale ale comunităţii internaţionale astfel încât
încălcarea acesteia este recunoscută ca o crimă de către societatea
internaţională în ansamblul ei.
 O crimă internaţională poate rezulta din încălcarea gravă în special a
următoarelor:
– a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale precum aceea care interzice
agresiunea;
– a unei obligaţii internaţionale esenţiale pentru salvgardarea
drepturilor popoarelor la autodeterminare precum stabilirea sau menţinerea
cu forţa a unei dominaţii coloniale;
– încălcarea gravă şi pe scară largă a obligaţiei internaţionale care
interzice sclavia şi genocidul;
– încălcări grave a obligaţiilor internaţionale de importanţă esenţială
pentru protecţia şi păstrarea mediului (normele care interzic poluarea marină
sau a atmosferii).
Delictul internaţional este definit prin excludere astfel orice fapt
internaţional ilicit care nu constituie o crimă internaţională este un delict
internaţional.
Împrejurările care înlătură caracterul ilicit al faptei:
Consimţământul victimei expres şi valabil exprimat la o încălcare a
unei obligaţii internaţionale de către un alt stat face ca această încălcare să
nu poată fi imputată autorului.
Legitima apărare ca răspuns la actele ilicite ale altui stat.
Contramăsurile sau represaliile sunt acţiuni neconforme cu dreptul
internaţional dar legitime întrucât sunt luat ca răspuns la conduita ilicită a
altui stat împotriva sa.
Forţa majoră şi cazul fortuit sunt determinate de intervenţia unor
evenimente neprevăzute care scapă controlului acestui stat.
Starea de primejdie situaţia în care un stat decide în mod deliberat
încălcarea unei obligaţii internaţionale în faţa unei primejdii care ameninţă
interese majore ale cetăţenilor săi.
Starea de necesitate reprezintă ansamblul de măsuri luate de către un
stat atunci când consideră că interesele sale fundamentale sunt în pericol.
Actele particularilor nu pot fi imputate statului decât în măsura în
care, prin omisiune, organele sale nu au luat măsuri obişnuite de diligenţă
pentru identificarea şi pedepsirea infractorilor.
Prejudiciul ca element al răspunderii, trebuie să fie individualizat şi să
afecteze un subiect de drept internaţional determinat.
Prejudiciul direct priveşte statul, când sunt afectaţi un agent sau organ
al statului.
Prejudiciul mediat – când victima este o persoană fizică sau juridică
de drept intern.
 Care sunt condiţiile, ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca statul
să se poată implica, printr-o protecţie diplomatică, în cazul prejudiciului
suferit de o persoană fizică sau juridică?
a. Statul protector să dovedească că faptele care au prejudiciat
interesele persoanei particulare reprezintă şi o încălcare a unei norme de
drept;
b. Protecţia diplomatică nu se poate exercita de un stat decât în
favoarea propriilor cetăţeni;
c. Protecţia diplomatică se poate solicita numai după ce s-au epuizat
căile de recurs intern;
d. Prejudiciul invocat să nu fie rezultatul propriei conduite ilicite sau
culpabile a persoanelor care solicită protecţia, conform dreptului intern al
statului a cărui răspundere se invocă.
Producerea prejudiciului este suficientă pentru a pune problema
răspunderii autorului şi a reparării daunei fără să mai fie nevoie să se
dovedească încălcarea unei norme de drept internaţional.
Domeniile răspunderii pentru risc:
– utilizarea paşnică a energiei nucleare;
– poluarea cu hidrocarburi şi alte substanţe poluante;
– lansarea de obiecte în spaţiul cosmic.

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
CONSTANŢA
SPECIALIZAREA DREPT
ANUL III ZI, FR DREPT

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

(I)

1. Care sunt trăsăturile definitorii ale dreptului internaţional public?

2. Cine este recunoscut drept „părintele” dreptului internaţional public?

3. Dreptul internaţional public s-a născut pe bază de:

a. imparţialitate;
b. consensualism;
c. liberă iniţiativă.

4. Unde funcţionează Tribunalul pentru dreptul mării?

5. Unde sunt judecate dezastrele naturale?

6. Care sunt principiile ce stau la baza dreptului internaţional public?

7. Care sunt izvoarele dreptului internaţional public?

8. Care este scopul unui tratat internaţional?

9. Care sunt fazele de elaborare a tratatului internaţional?

10. Care sunt condiţiile de fond cu privire la elaborarea tratatului

internaţional?

11. Ce tipuri de tratate regăsim din punct de vedere al conţinutului normativ?

12. Precizaţi care este clasificarea tratatelor potrivit numărului de părţi

semnatare.

13. Care este clasificarea, potrivit ariei de cuprindere a tratatelor

internaţionale.

14. Care este actul internaţional care reglementează strâmtorile Mării Negre?

15. În ce an a fost semnat acordul internaţional pentru tarife şi comerţ

GATT?

16. Care sunt cauzele care duc la încetarea tratatelor internaţionale?

17. Cum trebuie să fie o cutumă în dreptul internaţional public pentru ca o

practică să poată fi invocată?
18. Cum poate fi considerată echitatea ca izvor al dreptului internaţional
public?

19. Care sunt subiectele dreptului internaţional recunoscute de doctrina şi

practica dreptului internaţional public?

20. Ce condiţii trebuie să îndeplinească statul pentru a fi subiect de drept

internaţional.

21. În ce tratat elementele definitorii ale statului, subiect de drept

internaţional public, au fost cel mai bine precizate?

22. Care este convenţia şi în ce an a fost semnată referitoare la dreptul

aplicabil în materia tratatelor?

23. Care sunt formele statelor compuse cunoscute de-a lungul istoriei?

24. În ce an a fost încheiat tratatul care reglementează neutralitatea dintre

Franţa şi Spania?

25. Care au fost statele care de-a lungul timpului şi-au declarat statutul de
neutraliate permanentă?

26. Prin ce act a fost recunoscută neutralitatea Elveţiei?

27. Recunoaşterea guvernelor poate fi:

a. de jure;
b. de facto;
c. implicită.

28. În ce an a fost elaborată „Doctrina Estrada” – de către ministrul de

externe al Mexicului?

29. Prin ce act a fost înfiinţată Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în

Europa (OSCE)?

30. Ce stabileşte documentul „depline-puteri”?

31. Semnarea tratatului internaţional:

 a. poate lipsi, în unele cazuri expres prevăzute de lege;
b. reprezintă o condiţie de fond importantă la elaborarea tratatului;
c. conduce la autentificarea documentului negociat.

32. Ratificarea textului negociat şi semnat se prezintă autorităţilor statelor:

a. conform procedurilor naţionale;

b. conform dreptului intern din statul respectiv;
c.conform procedurilor internaţionale, specifice dreptului
internaţional.

33. În ce mod se poate exprima consimţământul statului potrivit art. 11 al

Convenţiei de la Viena?

34. Ce susţin dispoziţiile art. 53 din Convenţia de la Viena privind tratatul

internaţional?

35. Cum este stipulată eroarea de fapt potrivit art. 48 al Convenţiei de la

Viena ?

36. Care este principiul în virtutea căruia tratatele în vigoare sunt obligatorii
între părţile semnatare?

37. Care sunt elemente definitorii ale rezervei la tratatul internaţional?

38. Precizaţi condiţiile de valabilitate a rezervelor.

39. În ce cazuri tratatul îşi încetează existenţa ulterior încheierii?

40. Care sunt elementele constitutive ale cutumei?

41. Care sunt definiţiile actelor unilaterale ale statelor susceptibile să

producă efecte juridice în plan internaţional ?

42. Prin ce se remarcă norma de jus cogens?

43. Care sunt subiectele de drept internaţional?

44. Precizaţi condiţiile regimului juridic actual al neutralităţii:

45. În cadrul cărei conferinţe problema libertăţii de navigaţie pe fluviile
internaţionale a fost reluată după primul război mondial?

46. La ce dată a fost adoptat Regulamentul navigaţiei pe Dunăre?

47. Pe teritoriul cărui stat se află canalul Suez?

48. Prin ce a fost consacrată exercitarea deplinei suveranităţi a statului

riveran?

49. Potrivit art. 136 din Convenţia care reglementează statutul zonei
internaţionale a spaţiilor submarine:
a. „zona şi resursele sale sunt patrimoniul comun al umanităţii”;
b. „zona şi resursele sale aparţin în proporţii egale statelor adiacente
acesteia”;
c. „zona şi resursele aparţin fiecărui stat cu ieşire la zona
internaţională”.

50. Unde îşi are sediul Autoritatea internaţională a teritoriilor submarine?

51. Uniunea Europeană se bazează pe:

a. un abandon de suveranitate al statelor membre;
b. o exercitare concomitentă a suveranităţii statelor membre;
c. o exercitare alternativă a suveranităţii statelor membre.

52. În dreptul internaţional public avem de-a face cu:

a. un legislator;
b. o latură sancţionatorie;
c. norme internaţionale.

53. La ce conduce „Uniunea personală”

54. Care sunt efectele recunoaşterii statelor?

55. Care sunt elementele constitutive care pot duce la recunoaşterea statului,
ca un subiect nou de drept internaţional?

56. Care sunt obligaţiile statului neutru?

57. Prin ce sunt caracterizate organizaţiile non-guvernamentale ONG?

58. Care este actul internaţional prin care a fost instituită Organizaţia
Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI)?

59. Menţionaţi actul care face referire la terorismul aerian?

60. Ce s-a avut în vedere la stabilirea frontierelor de stat ale României?

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE DREPT CONSTANŢA
SPECIALIZAREA: DREPT
DISCIPLINA: DREPT INTERNATIONAL PUBLIC
ANUL III ZI, FR, ID
Conducătorul disciplinei: Prof. univ. dr. DRAGOS CHILEA
Tel/Fax: 0241/545015 şi E-MAIL:ushcta@spiruharet.ro

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

 (II)

1. Prin ce act a fost consacrat principiul libertăţii de navigaţie pe fluviile

internaţionale?

2. Care din următoarele reglementări este prevăzută de Convenţia de la

Belgrad (1948)?
a. statele neriverane participă la gestiunea navigaţiei pe Dunăre;
b. statele riverane au suveranitate deplină asupra porţiunii de fluviu
aflate în limitele graniţelor lor;
c. este recunoscută libertatea de navigaţie pe Dunăre a navelor
militare străine.

3. Când o navă străină pierde dreptul de trecere inofensivă prin marea

teritorială?

4. Prin ce lege este reglementat regimul juridic al apelor maritime interioare

al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale
României?

5. Până la ce distanţă în larg normele de drept internaţional fixează limita

maximă a zonei contigue?

6. Alegeţi afirmaţia corectă:

a. Statul riveran poate împiedica necondiţionat trecerea inofensivă a
navelor străine în marea teritorială;
b. Statul riveran poate impune navelor străine obligaţii care să aibă
drept urmare împiedicarea sau restrângerea exercitării dreptului de trecere
inofensivă a acestor nave prin marea teritorială;
c. Statul riveran poate lua în marea sa teritoriala, măsurile necesare
pentru a împiedica orice trecere care nu este inofensivă.

7. Când poate statul riveran să-şi exercite jurisdicţia penală la bordul unei
nave străine care trece prin marea teritorială?

8. Prin ce regim sunt supuse resursele solului şi subsolului marin în limita

zonei economice exclusive?

9. În zona economică exclusivă:

 a. numai statele riverane se bucură de libertăţile de navigaţie şi survol
şi de a pune cabluri şi conducte submarine;
b. statul riveran are drepturi suverane în scopul explorării, conservării
şi gestiunii resurselor naturale, biologice şi nebiologice;
c. orice stat poate desfăşura necondiţionat cercetări ştiinţifice.

10. Care este marimea zonei economice exclusive?

11. Până unde se întinde platoul continental al unui stat riveran?

12. Care sunt drepturile pe care un stat riveran le poate exercita în zona
platoului continental?

13. În conduita lor generală cu privire la zona spaţiilor submarine, statele se

vor conforma principiului:
a. reciprocităţii;
b. echităţii;
c. neaproprierii.

14. În care din situaţiile următoare se aplică dreptul de trecere în tranzit?

a. la trecerea navelor străine prin marea teritorială cu condiţia ca
trecerea să fie rapidă şi continuă;
b. la trecerea navelor prin strâmtorile internaţionale;
c. Atunci când navele aparţinând statelor neriverane traversează o
zonă contiguă.

15. Unde se află sediul Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I)?

16. Potrivit normelor internaţionale, spaţiul cosmic, Luna şi celelalte corpuri

cereşti:
a. nu pot fi obiect al proclamării suveranităţii de stat;
b. sunt considerate pământuri fără stăpân (terra nulius) şi pot face
obiectul aproprierii „primului ocupant”;
c. pot fi utilizate în scopul organizării de baze militare şi manevre
militare dar numai cu acordul Adunării Generale O.N.U.

17. Cine are obligaţia de a-şi înmatricula obiectele lansate în spaţiu?

18. Care este diferendul internaţional soluţionat de CIJ care ilustrează cel
mai bine conduita ilicită a unui stat?
19. În ce constă distincţia între crime şi delicte internaţionale?

20. Când este angajată răspunderea internaţională a statului cu privire la

actele particularilor?

21. Care sunt părţile componente ale teritoriului de stat?

22. Câte feluri de frontiere de stat cunoaşteţi, după modul în care pot fi
trasate?

23. Prin ce act se stabilesc frontierele de stat?

24. Care este convenţia care reglementează posibilitatea de a intra şi staţiona

a navelor comerciale străine?

25. Care sunt tipurile de imunitate de care se bucură navele militare?

26. Care sunt drepturile care le are statul riveran asupra mării teritoriale?

27. Care este „dreptul specific” mării teritoriale, care o deosebeşte de apele
maritime interioare?

28. Care este Convenţia ce reglementează regimul actual al navigaţiei pe

Dunăre?

29. Ce reprezintă dreptul mării?

30. În ce an a avut loc prima Conferinţă referitoare la dreptul mării?

31. Care este principiul care domină regimul juridic al apelor maritime
interioare?

32. Prin ce act se stabileşte regimul juridic al mării teritoriale?

33. La ce se referă una din prevederile cele mai importante ale regimului
juridic al mării teritoriale?

34. Ce presupune dreptul de trecere inofensivă?

35. Care sunt categoriile de activităţi care duc la pierderea dreptului de
trecere inofensivă pentru o navă străină?

36. Care este Convenţia ce se referă la regulile aplicabile diferitelor categorii

de nave în marea teritorială?

37. Ce reprezintă zona contiguă?

38. Ce sunt insulele?

39. Ce reprezintă marea liberă?

40. Care sunt libertăţile de care se bucură un stat în marea liberă?

41. Ce sunt strâmtorile internaţionale?

42. Care sunt elementele constitutive ale răspunderii internaţionale?

43. Care principii guvernează răspunderea internaţională a statelor?

44. La ce se referă prejudiciul?

45. Prin ce se poate realiza repararea prejudiciului?

46. Satisfacţia este:

a. o formă de reparare a unor prejudicii morale;
b. o despăgubire materială;
c. o formă de reparare a prejudiciilor materiale.

47. Ce presupune repararea prin echivalent?

48. Ce drepturi suverane are statul riveran în zona economică exclusivă?

49. Ce tip de nave nu au acces la navigaţia pe Dunăre?

50. Canalul Dunăre-Marea Neagră este:

a. un curs de apă navigabil;
b. situat în întregime pe teritoriul României;
c. supus jurisdicţiei exclusive a statului român.
51. Ce sunt canalele maritime internaţionale?

52. Ce drepturi au statele în zona economică exclusivă?

53. Ce reprezintă contramăsurile sau represaliile?

54. Ce condiţii trebuie să îndeplineasă forţa majoră şi cazul fortuit pentru a

exclude caracterul ilicit al faptei?

55. Ce condiţii trebuie să îndeplinească consimţământul victimei pentru a

putea fi invocat ca o cauză exoneratoare de răspundere?

56. În cazul crimei internaţionale:

a. încălcarea obligaţiei autorizează şi alte subiecte decât statul direct
lezat să invoce răspunderea internaţională;
b. numai statul direct lezat are dreptul de a invoca răspunderea statului
autor al faptului ilicit;
c. faptul internaţional ilicit rezultă dintr-o încălcare gravă a unei
obligaţii internaţionale esenţiale pentru ocrotirea intereselor fundamentale
ale comunităţii internaţionale.

57. Enumeraţi împrejurările care înlătură caracterul ilicit al faptului.

58. Care sunt condiţiile, ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca statul să

se poată implica, printr-o protecţie diplomatică, în cazul prejudiciului suferit
de o persoană fizică sau juridică?

59. Unde este situat spaţiul cosmic?

60. Care sunt regulile de bază care se impun statelor când îşi desfăşoară
activitatea în spaţiul cosmic?