II.

ISTORIA PROPOVĂDUIRII
CUVÂNT ÎNAINTE

Ţinerea unui curs de Istoria Predicii la Institutele teologice o socotim

de urgenţă necesitate.
Mai întâi pentru că orice licenţiat în teologie se cuvine să aibă o
privire de ansamblu şi asupra acestui component esenţial al creştinismului,
care este propovăduirea cuvântului. Cunoaşterea Istoriei predicii de către
viitorul predicator îl va ajuta să-şi dea seama ape de o parte ca el e un
continuator în materie, nu un iniţiator; pe de alta îl va pune în condiţia de a-
şi da seama la ce distanţa în sus sau în jos se afla fata de antecesori.
În al doilea rând, cunoaşterea Istoriei predicii de către preotul
predicator e necesară pentru că în activitatea sa el are nevoie de idei, modele,
metode, care să-l ajute în activitatea sa de a tâlcui şi inarticula cât mai adânc
în viaţa credincioşilor, a ascultătorilor, dumnezeiescul mesaj al Revelaţiei
Un curs de Istoria predicii vă face tocmai acest important serviciu: va
înfăţişa predicatorului de azi începuturile şi devenirea predicii, perioadele de
înflorire şi stagnare, chipuri de predicatori care, prin adâncirea lor în
cuprinsurile Descoperirii de sus, prin cunoaşterea realităţilor vremii lor, prin
fondul lor de idei, prin măiestria lor oratoric al şi prin pilda unei vieţi de
înalt nivel duhovnicesc, continua să rămână izvoare de inspiraţie şi pilda de
urmat de permanentă valabilitate.
În Anexe au fost reproduce unele predici aparţinând unora din marii
predicatori, mai ales ai perioadei patristice.

I. PREDICA – REVELAŢIE

1. Predica în Vechiul Testament

În lumea de dincolo de conferirile iudaismului nu era cunoscută

predică. Întâi pentru ca în spaţiul lor la care ne referim nu exista o Revelaţie
autentică, adică nu există tocmai ceea ce constituie fondul predicii. În al
doilea rând, pentru ca preoţii clerului păgân constituia o clasă distanţata fata
de societate, fata de mulţime, învăluindu-se într-un ermetism indescifrabil.
Clerul la care ne referim poseda anumite doctrine pe care le transmitea unui
număr restrâns de iniţiate, cu obligaţia strictă pentru aceştia de a nu le
divulga nimănui. Motiv foarte important pentru care preoţii păgâni nu puteau
deveni pastori şi învăţători ai poporului. În al treilea rând, se cuvine să fie
luat în considerare şi faptul că cultele păgâne, nu puţine dintre ele, erau
asociate cu o serie de practice care contraziceau nu numai noţiunea de
zeitate, dar şi cea de demnitate umană.
Evident, în cadrul unor asemenea culte nu-şi putea găsi loc o activitate
predicatorială.
Altfel se prezintă situaţia în lumea vechistestamentară. Aici întâlnim
condiţii care favorizau practicarea unei predici de conţinut şi zidire şi deci
apropiată de conceptual ei plin.
În adevăr, Vechiul Testament avem o reală şi autentică descoperire
dumnezeiască; avem persoane anume chemate să primească, cunoască şiş a
tâlcuiască voia lui Dumnezeu; întâlnim de asemenea un cult care se preta la
folosirea drept cadru potrivit pentru propovăduire.
Cei dintâi predicatori în sânul poporului evreu au fost profeţii. Însăşi
denumirea de profet în accepţiunea ei prima indica pe acel om care nu
vorbeşte în numele său, ci în numele altuia, în locul altuia.
Când, trimis de sus la faraon pentru a cere eliberarea israeliţilor,
Moise a ezitat pe motiv că era greoi la vorba, I s-a răspuns “Aaron, fratele
tău, îţi va fi tir prooroc” (Ies. 6, 30; 7,1).
Adică Aaron va vorbi el în locul tău, va explica el lui faraon ceea ce
vrei tu să-I spui ceea ce vrei tu să-I spui. “El îţi va fi prooroc, iar tu îi vei fi
grăitor din partea lui Dumnezeu” ( Ies. 4, 16).
Profetul era deci prevestitorul voii lui Dumnezeu către oameni, era
gura Lui către lume.
Chemarea şi încadrarea în lumea profetică nu le venea de la cei spre
care îşi îndreptau cuvântările lor, ci de sus, de la Iahve fata de care se
simţeau dependenţi şi răspunzători. “Du-te şi spune poporului acestuia “,
porunceşte Dumnezeu lui Isaia, sau lui Ieremia “La câţi te voi trimite, la toţi
vei merge şi tot ce-ţi voi porunci vei spune” (Ier. 1, 7). La fel porunceşte lui
Ezechiel “Am să te trimit la fii lui Israel…să le spui cuvintele Mele” (2, 3-
7).
În linii mari, trei au fost temele de bază ale propovăduirii profetice:
a) tema credinţei într-un singur Dumnezeu.
b) Tema frecventei alunecării a ascultătorilor de la credinţa
monoteistă.
c) Tema mântuirii poporului evreu şi a tuturor celorlalte
popoare prin venirea lui Mesia.
De la început proorocii s-au străduit cu o perseverentă care impune în
gradul cel mai înalt să vestească iudeilor pe Iahve ca pe singurul adevăratul
Dumnezeu, care desfiinţează nefiinţa creând lumea şi purtându-I de grijă. El
este sfânt, mărirea Lui umple tot pământul (Îs. 6, 3); e Dumnezeu al tuturor
împăraţilor de pe pământ (Îs. 37, 16). Ochii Lui sunt deschişi asupra tuturor
cailor fiilor oamenilor (Ier. 32, 19), pătrunde inima şi cearcă cele dinăuntru
(Ier. 11, 27). Popoarele înconjurătoare erau politeiste, erau idolatre. Ele nu
cunoşteau un Dumnezeu personal, creator al cerului şi al pământului care să
nu troneze ca un despot ci să fie aproape de lume, de oameni, să intervină în
viaţa lor şiş a-I ocrotească părinteşte.
Zeii popoarelor vecine vedeau slăbiciuni care înjoseau idea de
Dumnezeu şi constituiau pentru credincioşi temei de a duce ei înşişi o viaţă
contrara adesea unei adevărate ţinte etice. Pe de altă parte, idea politeista nu
era de natură să constituie fermentul acelui proces de unificare fără de care
un popor e expus grave primejdii a destrămării. Zeii mulţi înseamnă multe
centre de atracţie şi deci posibilitatea pentru credincioşi de a se împărţi şi a
cultiva credinţa. Dimpotrivă, monoteismul aduce cu sine asigurarea unui
singur centru de gravitaţie pentru toţi credincioşii şi deci indispensabil izvor
al unităţii. Mai mult, teza ca Iahve este Dumnezeu nu numai al poporului
evreu, dar al tuturor neamurilor, cuprinde acea forţă spirituală capabilă să
înlăture piedicile dintre etnii şi râse şiş a lase deschisă larg cale apropierii şi
solidarizării lor.
Proorocii cunoşteau lucrurile acestea şi de aceea lucrau cu eroică
perseverenta pentru inculcarea în conştiinţe a unei tot mai luminoase
credinţe într-un singur Dumnezeu.
A doua tema a predicii profetice e cum se ştie, aceea a alunecării
iudeilor de la poruncile lui Iahve.
Alunecarea de la credinţa într-un singur Dumnezeu aduce cu sine o
scădere a vieţii morale, iar scăderea moralităţii antrenează o slăbire a
puterilor de viaţă ale întregului popor.
Contactele tot mai strânse cu străinii idolatri şi practicanţi ai unui cult
cu grave lipsuri morale, au favorizat o schimbare în modul de viaţa al
evreilor care s-au lăsat antrenaţi spre nepăsare religioasă şiş pre obiceiuri
contrare cultului şi rânduielilor cuprinse în Lege. Luxul, pofta de câştig
nedrept, adulterul, apăsarea celor de jos, corupţia în înţelesul cel mai
cuprinzător, prosperau alternând grav sănătatea societăţii Iudee. Pentru
reintegrarea acestei societăţi în modul ei normal de a fi şi anume acela al
comuniunii strânse cu Iahve şi al unei vieţi practice în acord cu aceasta
comuniune, proorocii au acţionat cu toată puterea lor, cu tot sufletul şi cu o
voinţă împinsă nu arareori până la sacrificial supreme
Intru realizarea scopului lor, proorocii s-au servit de ameninţări, de
preziceri, de pedepse, precum şi de sfaturi pătrunzătoare.
 Sunt pline cărţile profetice cu preziceri, cu ameninţări ai anunţare
dinainte a unor viitoare nenorociri. “Lepădarea ta de credinţa te va pedepsi şi
răutatea ta te va mustra”, scrie proorocul Ieremia. Înţelege şi vezi cât e de
rău şi amar a părăsi pe Domnul Dumnezeul puterilor (Ier. 2, 19). Din pricina
îndepărtării de El, Iahve va aduce asupra lui Israel “un neam de departe, un
popor puternic, un popor vechi….şi vor mânca aceia secerişul tău şi pâinea
ta; vor mânca pe fiii tăi sip e fiicele tale, vor mânca oile tale şi boii tai…şi
vor trece prin sabie cetăţile cele intarite în care tu e încrezi”. În ziua aceea,
prooroceşte Miheia, vor veni la tine din Asiria şi din cetăţile Egiptului şi
până la Eufrat, de la o mare şi până la cealaltă şi de la un munte până la altul.
Ţara se va preface în pustie din pricina locuitorilor ei, ca prêt al purtării lor”
(7, 12 – 13). “Pustie să ajungă Samaria fiindcă s-a răzbit impotricva
Dumnezeului ei. Să cadă în ascuţişul sabiei, pruncii ei să fie ucişi iar femeile
care iau zămislit spintecate să fie” (Osea 14, 1-2). “Nelegiuirea casei lui
Israel şi a lui Iuda este mare şi ţara aceasta e mânjita cu sânge, iar cetatea ei
plină de nedreptate….de accea ochiul Meu nu-I va cruţa şi Eu nu-I voi
îndura şi voi întoarce purtarea lor împrejurul capului lor” (Iez. 9, 9-100.
încât e greu de găsit un prooroc care san u vestească pedepse pentru
nelegiuirile celor către care-şi îndreaptă proorocirea lor.
Dar o atentă lectură a cărţilor profetice ne arată ca proorocii nu
rămâneau numai la ameninţări şi la prevestiri de pedepse, ci în urmărirea
readucerii credincioşilor în comuniunea cu Iahve şi a transformării vieţii lor
practice, ei se foloseau în larga măsura şi de persuasiune, de îndemnuri şi
sfaturi pătrunzătoare.
Astfel, dup ace arata ca “tara…e pustiita, cetăţile arse cu foc, ţarinile
le mănâncă străinii…(1, 7) din pricină că băştinaşii l-au părăsit pe Domnul
(1, 4), Isaia adauga indemnul: “spălaţi-vă, curăţaţi-vă. Nu mai faceţi rău
înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată. Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi
dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduva!
De mă veţi asculta şi veţi vrea, bunătăţile pământului veţi mânca! “ (Isaia 1,
10-19). În nenumărate locuri Ieremia formulează îndemnuri la pocăinţă. Fata
de alunecările credincioşilor, Iahve nu rămâne indifenent ci rosteşte
poruncitor: “întoarce-te la Mine…întoarce-te necredincioasa fiică a lui
Ierusalim, zice Domnul, că nu voi vărsa asupra voastră mânia mea, pentru că
sunt milostiv….întoarceţi-vă voi copiii căzuţi de la credinţa…întoarceţi-vă,
copiii rezvratiti, şi Eu vă voi vindeca neascultarea voastră” (Ierem. 3, 7-120.
în acelaşi spirit, Osea, dup ace formulează o ameninţare la adresa celor ce s-
au răzvrătit împotriva lui Iahve, vine cu un mişcător îndemn la pocăinţă:
“întoarce-te Israele, la Domnul Dumnezeul tău, ca tu te-ai poticnit din
pricina fărădelegii tale!” (Osea 14, 1-3).
 La întrebarea dacă ameninţările, pedepsele, îndemnurile, mustrările au
dat rezultate, răspunsul nu poate fi decât acesta: în general mijloacele
acestea s-au dovedit insuficiente pentruu scopul urmărit de predica profetică,
reintegrarea în legea fundamenala a vieţii credincioşilor, adică al comuniunii
cu Dumnezeu şi, pe cale de consecinţă, cu toţi oamenii. Tot ceea ce a putut
obţine predica profetică a fost o respectare externă a poruncilor şi aceasta
doar cu intermitenţe.
Motivul principal l-a constituit faptul că inima credincioşilor, a
oamenilor era atinsă de tarele unor alunecări din care nu se mai putea smulge
singura, prin propriile ei puteri. E vorba de acea cădere a primilor oameni,
cădere a cărei dispoziţie pecabilă a rămas ca o rană adâncă a finite umane.
“Inima omului, învaţa Ieremia, este mai vicleană decât orice şi foarte
stricata” (17, 9). “Că iată intru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a
născut mama mea”, mărturiseşte proorocul David. El ştia că păcatele
izvorăsc dintr-o inclinare spre rău a inimii. De aceea se roagă în continuare:
“inima curate zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte intru
cele dinăuntru ale mele” (Ps. 50, 6-11).
Aici, în zidirea din nou a unei inimi curate în fiiinta credincioşilor se
afla secretul punerii acestora în situattia ca binele exprimat în poruncile
divine să-l împlinească nu silnic, nu ca pe ceva impus din afară, sin u, numai
din când în când, ci ca pe o cerinţă a firii însăşi şi anume ca pe o cerinţă
permanentă a ei. O asemenea creare din nou a inimii omeneşti însă nu o
putea face dact Dumnezeu, decât Mesia. De aici efortul imens pe care, sub
inspiraţie divină, profeţii îl fac pentru a trezi şi întări în sufletele
ascultătorilor credinţa în venirea lui Mesia care, prin întreaga Să activitate,
prin învăţătură, patimile, moartea şi învierea Sa avea să regenereze firea
fiilor lui Israel, a tuturor oamenilor, avea să realizeze mântuirea, adică
eliberarea oamenilor, a tuturor aoemnilor, din robia păcatului şi a morţii
(Isaia 53, 4-5), punad astfel definitive bazele vieţii umane plenitudinare.
Stilul profeţilor este în general viu, variat, împodobit cu elemnte profetice,
intuitive.
Primind relative mulkte descoperiri prin mijlocirea viziunilor, profeţii,
proorocii foloseau în propovăduirea lor nu arareori icoane, unele luate din
Lege, altele cu character symbolic.
Folosirea icoanelor luate din istoria poporului evreu nu este
întâmplătoare. Faptul vrea să exprime adevărul ca cele prezise nu trebuie
luate numai în sens spiritual, ci şi realist, concret, ca realităţi manite să ia
fiinţă în sfera lucrurilor perceptibile şi sensorial. De pildă, când proorocul şi
arhierreul de care vorbeşte Legea, au fost realităţi tangibile, la fel va fi şi
Mesia. Tot aşa şi Mesia va fi rege adevărat, profet şi arhiereu, trăind,
învăţând şi aducându-Se pe Sine jertfă pentru oameni.
Deosebit de icoanele istorice, proorocii foloseau şi icoane simbolice.
Astfel cele două coşuri cu smochine pe care profetul le prerevede în vedenie
în faţa cortului, prevesteau soarta diferită a iudeilor duşi în captivitae de cea
a celor rămaşi în patrei (Ierem 24). Coşul cu poame coapte pe care
Dumnezeu i-l arăta în vedenie lui Amos simbolizează că datorită abaterilor
grave, credincioşii sunt copţi pentru pedeapsă 9Amos 8). Spargerea de către
profet, la porunca Domnului, a unui vas de lut în fata credincioşilor cuprinde
prevestirea ca aşa cum e sfarmast vasul, vor fi sfărâmaţi şi cei abaturi de la
adevărata închinare de Dumnezeu (Ier. 29).
În concluzie vom spune că:
1. predica profetică nu e brodată pe un fond scripturistic
preexistent, ci pe descoperirea primită de sus. Predica
profetică este vestire a voii lui Dumnezeu, darn u ca o
tâlcuire a unei revelaţii preexistente, ci a unei revelaţii
primită de către predicatorul însuşi.
2. predica profetică cuprindea în sfera ei de înrâurire nu numai
viaţa religioasă a israelitenilor, dar şi viaţa lor morala,
socială şi naţională.
3. predica profetică împlinea şi o funcţie critică, denunţând cu
indraznelala alunecările spre idolatrie, nedreptate, lux,
adulter, vicii.
4. predica profetică nu este o predică pesimistă. Dimpotrivă,
prin dinamica fundamentală, ea se destăinuie ca fiind plină
de încredere într-un viitor mai bun, chezăşuit acesta prin
venirea în lume a Unsului Domnului, a lui Mesia.
În perioada postexilica, citirea şi explicarea textului scripturistic în
cadrul cultului devine regulă. Din astfel de tâlcuiri s-a dezvoltat predica
propriu-zisă. Faptul a fost determinat de necesitatea aplicării învăţăturii
scripturistice la actualitate.
Cele mai vechi denumiri evreieşti pentru predica sunt: limed (a
învăţa), hebin (a înţelepţi), higgid (a vesti) şi dares (a eexplica Scriptura).
Odată cu încetarea cultului la Templu, predica ocupa un loc tot mai
important de istruire şi educare religioasă a iudeilor.
La început, predica era precedată de lectura unei parase (o pericopă
din Lege), iar mai târziu, şi de citirea unei haftare (pericopa din profeţi).
Lectura Scripturii o putea face oricine dintre membrii comunităţii,
dintre sclavi, dintre minori; nu-I sigur însă dacă şi femeile aveau acest drept.
 Principial, predicator putea fi oricare dintre participanţii la cult.
Obişnuit însă predicau cei ce aveau oarecare cunoştinţe despre Lege.
Tâlcuirea începea cu o introducere. Se trecea apoi la explicarea verset
cu verset a textului citi. Încheierea o constituia un cuvânt de laudă a lui
Dumnezeu, o rugăciune, mângâieri, îndemnuri corespunzătoare.
Tendinţa principală a predicii urmarea deprinderea credincioşilor de a
fi răbdători în suferinţe şi de a rămâne în mod statornic fideli Legii.
În tâlcuire domina metoda alegorică. Limba predicii era aceea
înţeleasă de popor, iar când se întâmpla că vorbirea să fie ţinută în vechea
limbă ebraică, ea era tradusă de către un tălmăcitor pe înţelesul
ascultătorilor.

Predica în Noul Testament

2. Predica Mântuitorului Iisus Hristos

Predica creştină începe cu Iisus Hristos Domnul. El este Cel ce-I

fixează drept conţinut Revelaţia dumnezeiască, pe Sine Însuşi cu învăţătura,
viaţa şi activitatea Sa. El ridică predica la rang de instrument principal al
mântuirii. El este cel ce instituie oficiul predicatorial pe care îl şi împlineşte
personal în chip desăvârşit.
Despre vreo pregătire specială a lui Iisus Hristos în vederea
propovăduirii nu poate fi vorba. El n-a învăţat nici în şcolile rabinice, nici în
vreun gimnaziu grecesc, nici în altă parte. “Predica lui Iisus nu are nicio
legătură cu elenismul”, scrie un bun cunoscător al culturii vechi1. În
propovăduirea lui Iisus nu poate fi identificată nici ‘cea mai mică urmă de
alexandrinism”, observa un alt cercetător2. De aceeaşi părere e şi cunoscutul
biografi iudeu al lui Iisus, J. Klausner, care scrie “deşi atunci erau mulţi
păgâni în Galileea, El n-a fost influenţat de ei”3.
De o valoare deosebită sunt în această privinţă mărturiile
conaţionalilor, a acelor oameni în mijlocul cărora Domnul şi-a dus viaţa Să
pământeasca şi care-l cunoşteau de aproape. Ei stiua despre Iisus că este
1 Paul Wendland, Hellenistisch Roemische Kultur, p. 112.
2 H. J. Holzmann, Lehrbuch der N. T. Theologie, I, p. 211.
3 Lagrandmaison, Jesus Christ II, Paris, 1929, p. 109.
“fiul lui Iosif” (Lc. 4, 22), “fiul teslarului” (Mt. 13, 3), ştiind şi ca “n-a
învăţat carte” (În. 7, 15). Din acre pricina apariţia lui în faţa lor ca unul
deplin maturzat şi plin de înţelepciune îi uple de uimire. “Cei mai mulţi
ascultau, istoriseşte Sf. Ap Marcu, stand uimiţi şi ziceau: de unde la El toate
acestea?” (Mc. 6, 2). “De unde ia El înţelepciunea aceasta şi puterile?” (Mt.
13, 54). “Cum ştie carte fără a fi învăţat?” (În. 7, 15).
De altfel însăşi predicile Domnului ne arată ca Autorul lor nu s-
asprijinit pwe mijloacele obişnuite ale înţelepciunii umane, sin u şi-a întărit
niciodată cuvântul prin referiri la vreuo scoala, învăţător sau autoritate
lumească. S-a referit, e adevărat, la Vechiul Testament. Dar a făcut-o pe de o
parte, din voinţa de a se revela că stăpân desăvârşit al Scripturilor, iar pe de
alta, din voinţa de a lui din V. T. elementele viabile spre a le încadra în
contextl descoperirilor şi faptelor Sale cu totul noi. “N-am venit să stric
Legea sau proorocii…n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. 5, 17).
Obiectul predicii Mântuitorului este Evanghelia inseparabilă de
persoana lui, este Revelaţia dumnezeiască efectuată parţial prin profeţi şi
desăvârşită de El însuşi, şi care cuprinde tot ce e necesar pentru mântuire.
În desfăşurarea propovăduirii Sale, Domnul vorbeşte despre
Dumnezeul treimic, despre om, despre lume.
Propriu lui Iisus în legătură cu învăţătura despre Dumnezeu e
descoperirea mudului treimic de a fi al Aceluia (Mt. 28, 19).
Prima persoană a Sfintei Treimi e persoana Tatălui.Paternitatea lui
Dumnezeu a fost cunoscută într-o oarecare măsură şi în V. T. (Îs. 64, 8; Ps.
102, 13-14). Cu vremea însă însuşirea de Tata a lui Dumnezeu şi-a pierdut
mult din relief, pe prim plan apărând o alta însuşire a Lui: cea de judecător
care mustra, ameninţa şi pedepseşte pe cei ce se abat de la poruncile Sale.
Mântuitorul reia noţiunea de tată pentru denumirea lui Dumnezeu, o
încadrează în propovăduirea Să, dându-I un conţinut mai profound şi
universalizand-o.
În predica Mântuitorului, Dumnezeu este Tatăl plin de grijă şi de
dragoste faţă de toţi. Nu numai faţă de fiii poporului evreu, ci faţă de toţi
oamenii. Mântuitorul învaţa că nu numai drepţii dar şi păcătoşii care oricând
se pot îndrepta, au pe Dumnezeu ca Tata. “El face să răsară soarele şi peste
drepţi, şi peste păcătoşi” (Mt. 5, 45). Vameşii, femeile cu viaţa urâtă,
samaritenuu sunt şi ei, ca penitenţi potenţiali, obiectul iubirii şi iertării
Tatălui ceresc (Lc. 18, 10-14; În. 8, 3-11; În. 4, 39).
Despre Sine Domnul spune că este Fiul lui Dumnezeu (Mt. 26, 64), şi
că este una cu Tatăl (În. 10, 30), care-l trimite în lume (În. 7, 28) ca
Mântuitor al ei (În. 4, 42). Domnul a venit în lume ca să slujească, nu să fie
servit (Mt. 20, 28). Împărăţia de El întemeiata nu este o împărăţie a
stăpânirii, ci a slujirii dezinteresate. Alungarea duhurilor rele (Lc. 11, 20),
vindecarea orbilor, muţilor, surzilor, paracliricilor, leproşilor nu constituie
altceva decât semna ca împărăţia cerurilor e prezentă în mijlocul oamenilor
ca putere slujitoare.
Despre Duhul Sfânt, Domnul învaţa că purcede de la Tatăl şi că va fi
trimis să desăvârşească opera Sa mântuitoare (În. 15, 26;16, 7; 13, 15).
Despre om Mântuitorul învaţa că, deşi este supus păcatului (Mt. 15,
19;Mc. 7, 21-23; În. 1, 2), el posedă capacitatea de a distinge între întuneric
şi lumina, bine şir au, adevăr şi minciuna (În. 3, 19-21). Mai mult, omul are
un suflet a cărui valoare nu poate fi egalată cu nimic din lumea aceasta (Mt.
16, 26).
Ţinta pe care Domnul a pus-o în fata credincioşilor este desăvârşirea
(Mt. 5, 48), având că sfera de manifestare slujirea semenilor, a lumii. Căci
Iisus n-a spus numai ‘Fiti desăvârşiţi” ci şi “precum v-am iubit Eu pe voi,
aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul” (În. 13, 34). Adică aşa cum v-am slujit
eu pe voi, şi voi să vă slujiţi unul pe altul, dezinteresat şi până la jertfă,
extinzând slujirea asupra tuturor oamenilor inclusive asupra vrejmasilor (Mt.
5, 43-47).
Despre lume Mântuitorul învaţa pe de o parte că este sub înrâurirea
duhului rău (În. 16, 8), iar pe de alta că este sub permanentă purtare de grijă
a lui Dumnezeu (Mt. 6, 26-31) şi este obiect al iubirii Sale (În. 3, 16).lumea
este locul unde s-a născut Mântuitorul Însuşi şi unde şi-a desfăşurat
activitatea Sa mântuitoare (În. 18, 37). Lumea e locul în care urmează să se
realizeze mântuirea credincioşilor. După învăţătura Domnului exprimata
într-una din Evanghelii, lumea e menită să devină sediul celei mai
desăvârşite forme de viaţă. Cerul nou şi pământul nou despre care scrie
Apocalipsa (Apoc. 21, 1), sunt pământul acesta şi acest mediu cosmic,
promovate la cea mai înaltă treaptă a dezvoltării prin munca omului în
colaborare cu Dumnezeu.
Din punctual de vedere al formei propovăduirea Mântuitorului ni se
înfăţişează sub modalitatea fi\olosirii sentinţelor, a grupurilor de sentinţe,
precum şi a parabolelor. Domnul vorbeşte deschis, dar şi acoperit, lăsând pe
ascultători să mediteze şi singuri asupra celor rostite de către Inavatatorul
lor.
Cuvintele Mântuitorului sunt pregnante şi sunt concentrate în expresii
uşor de reţinut. Expresii ca “san u ştie stânga ce face dreapta”, “de ce vezi
paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău n-o vezi?”, “toate câte
voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor”, sunt de o mare
putere de impresionare şi înrâurire asupra sufletelor ascultătorilor.
 Dar la Mântuitorul găsim şi începutul celor două forme fundamentale
ale propovăduirii: omilia şi predica tematică. Sf. Evanghelist Luca ne
istoriseşte ca Domnul aflându-se în Nazaret în zi de sâmbătă, intra, după
obiceiul sau, într-o sinagogă, la slujbă. Aici I s-a dat cartea proorocului Isaia
din care a citit un fragment. Apoi, “închizând cartea, a dat-o slujitorului şi a
şezut…şi El a început a zice către ei…” (Lc. 4, 16-21). Aşadar, avem aici
citirea unei periscope biblice şi apoi explicarea ei. Cu alte cuvinte, avem
indicate aici folosirea de către Mnatuitorul a omiliei.
Indicaţii despre folosirea predicii tematice avem în Predica de pe
Munte, în cuvântările din preajma Răstignirii, etc.
Ducând o viaţă interioară de o neobişnuită intensitate pe de o parte, iar
pe de alta fiind mereu în stare de maxima receptivitate fata de viaţă din jur,
Iisus îşi găsea uşor tema cunavtarilor . un fapt trăit, o întrebare, o intenţie a
vreunuia din cei ce-L urmau îi sugerau despre ce anume se cuvine să
vorbească.
În dezvoltarea temei Domnul renunţa la metoda folosită de cărturarii
evrei. În activitatea lor didactica, aceia se sprijineau mereu pe afirmaţiile
altora, pe care ei le adunau, le confruntau, teoretizau mereu asupra lor fără să
ajungă la vreun rezultat conform cu Legea şi cu bunul simţ. Mântuitorul
procedează altfel. El afrima cu tărie şi consecvenţă învăţătura pe care o
scoate din adâncurile finite Sale. Domnul nu oscilează între o temă ssau alta,
intre un răspuns sau altul, ci îşi exprima cu promptitudine şi claritate
învăţătura. Şi expunerea Să, sprijinită pe o logică strânsă sip e sfinţenia vieţii
personale nu mai îngăduie nici un fel de replică.
În cazul când interlocutorii căuta să-şi acopere spusele cu autoritatea
lui Moise, Iisus substituie autorităţii aceluia propria Sa autoritate (Mt. 19, 7-
9).
Pentru a sublinia mai energic unele învăţături, Domnul le enunţă
punând în fruntea lor formula “adevăr grăiesc vouă” (Mt. 5, 18) sau “amin
grăiesc vouă “ (Lc. 4, 24), sau “amin, amin grăiesc vouă” (În. 1, 51).
În predicile Sale Domnul s-a adaptat posibilităţilor de înţelegere ale
ascultătorilor care rău diferiţi atât ca fond aperceptiv, cât şi în ce priveşte
caracterul. Adaptarea la ascultători însă e condiţionată de cunoaşterea
sufletului acelora. Şi trebuie………………….LIPSA PAGINA 13 !
Învăţătura despre smenenie Domnul o transmite între altele prin
folosirea contrastului rezultând din punerea faţa-n faţa a două tipuri de
oameni: al vameşului şi a fariseului. În contrast cu îngâmfarea acestuia din
urmă atitudinea smerită a vamezului capăta un relief puternic şi un accent
care-I asigura pătrunderea adâncă în conştiinţa credincioşilor. Frumuseţea
vieţii de veci e reliefata prin punerea ei în contrast cu “focul cel veşnic care
este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt. 25, 34).
În scopul trezirii interesului pentru una sau alta din învăţăturile Sale,
Domnul se foloseşte şi de istorisiri. Astfel, pentru a evidential specificul
învăţăturii proprii despre căsătorie, Iisus istoriseşte despre măsurile luate de
Moise în scopul reglementarii acestei instituţii. Domnul istoriseşte ca
proorocul , învârtoşând inimile canationalilor, le-a îngăduit să-şi repudieze
sotiile şiş a ia altele (Mt. 19, 7-8). Altădată, vrând să reliefeze menirea Să pe
neaşteptate, istoriseşte despre felul cum a avenit potopul asupra lumii din
vremea lui Noe (Mt. 24, 37-39).
În legătură cu jurământul, Domnul ocoleşte expunerea teroretica şi,
individualizând, spune :”san u vă juraţi niciodată nici pe cer…nici pe
pământ…nici pe Ierusalim…nici pe capul tău să nu te juri” (Mt. 15, 33-36).
Pe cei ce vor să intre în Împărăţia cerurilor, Iisus îi aseamănă cu
pruncii (Mt. 18, 3;Mc. 10, 15), pe cărturari şi farisei îi aseamănă cu orbii
(Mt. 23, 19).
Vrând să arate că nu arareori suntem mai răi decât cei pe care îi
criticam, Domnul compara păcatul aproapelui cu un “păi”, iar pe cel al
nostrum cu o “bârna”. “De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi de bârna
din ochiul tău nu-ţi dai seama?” (Mt. 7, 3).
Să observăm că printer mijloacele plasticizante folosite de Mase
număra şi alegoria. Desprindem una dintr-o cuvântare a Sa: “precum
mlădiţa nu poate să aducă roada de la sine, dacă nu rămâne în viaţă, tot aşa
nici voi dacă nu rămâneţi întru Mine. Eu sun t vită, voi sunteţi mlădiţele.
Cine rămâne întru mine şi Eu întru el, acela adduce multă roada…” (În. 15,
1-5). Alegoria aceasta îi pune pe credincioşi în condiţia de a-şi da mai bine
seama cât de necesară este pentru rodnicia vieţii lor rămânerea în Hristos.
După cum mlădiţele rodesc numai în măsura în care rămân în butucul vitei
din care-şi trag seva, la fel credincioşii aduc roada faptelor bune, a faptelor
de slujire dezinteresată a asemenilor numai în măsura în care rămân în cea
mai strânsă comuniune cu Domnul, izvorul puterii lor duhovniceşti
purificatoare şi înnoitoare de viaţă.
Dar Mântuitorul nu se limitează numai la propovăduirea cât mai
intuitive şi mai accesibilă a invataturiiSale. El voieşte ca ascultătorii Săi să
înţeleagă mai bine ceea ce li se transmite, dar totodată pretinde că ei să-şi
pună în practică învăţătura aceasta. “Nu oricine care îmi zice Doamne
Domane va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce va face voia Tatălui Meu
din ceruri…” (Mt. 7, 21). Şi în altă parte “voi sunteţi prietenii Mei sunteţi
dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (În. 15, 14).
 Pentru a-I determina pe credincios să treacă la aplicarea în viaţă a
invataturiic e li se trasmite, Iisus se foloseşte de însuşi modul de a aexpune
şi explică învăţătura. Propovăduirea clară, vie, colorată, intuitive,
pătrunzătoare nu poate san u exercite o înrâurire şi asupra voinţei
credincioşilor.
O putere deosebită atribuie Mântuitorul motivului iubirii ca mijloc de
înduplecare a voinţei ca să acţioneze la nivell învăţăturii predicate. Ucenicii
şi mulţi dintre cei ce veneau la El să-L vadă şi asculte ţineau la El, îl iubeau,
îl înconjurau cu căldură. Domnul însă le arăta că semnul sigua al iubirii fata
de El este împlinirea poruncilor Sale “cine are poruncile Mele şi le păzeşte,
acela este carele Mă iubeşte…cine nu mă iubbeste nu ţine poruncile Mele”
(În. 14, 21-24).
Nimeni nuu poate lua urma lui Hristos fără să-L iubesca, dar nimeni
nu-L poate iubi fără să-I pună în practică poruncile. Adevărata iubire faţă de
Iisus e prezentă numai acolo unde nu nuai mintea şi inima, dar şi voinţa se
orineteaza mereu după steaua polară a Evengheliei Sale.
În acelaşi scop al determinării voentei credincioşilor de a acţiona în
direcţia transpunerii în viaţă a învăţăturii predicate, Mântuitorul valorifica şi
motivul pedepsei şi al recompensei. “Orice pom care nu face roada bună se
taie şi se arunca în foc” (Mt. 7, 19). “Fiul Omului va răsplăti fiecăruia după
faptele sale” (Mt. 16, 27; În. 5, 29).
Desigur, fiecare credincios e liber să împlinească sau nu învăţătura
propovăduită de Domnul. Dar totodată se cuvine să ştie că asupra purtării lui
sunt îndreptate în permanentă privirile veşnicului Dumnezeu care va răsplăti
sau va sancţiona în funtie de realizările bune sau rele din viaţa aceasta.
Perspective unei bucurii sau suferinţe, a unei fericiri sau nefericiri,
poate îndupleca voinţe\a să acţioneze în direcţia binelui, respectivc o poate
împiedica de la săvârşirea raului.
Un alt mijloc folosit de Domnul pentru determinarea ascultătorilor în
sensul dorit de El este exemplul personal.
Domnul propovăduieşte nu numai prin cuvânt, dar şi prin fapte. El ştie
că adevărul religios moral transmis doar prin cuvânt poate fi oricând tras la
îndoială de către ascultători când li se trasmite numai prin cuvânt. El
cunoaşte de asemenea ca îndoiala constituie o piedică grea în calea
declanşării voinţei în direcţia împlinirii învăţăturii predicate. De aceea,
pentru a crea de la început condiţii psihologice prielnice primirii şi
practicării învăţăturii Sale, Domnul o propovăduieşte nu numai prin cuvânt,
ci şi prin fapte.
 Învăţăturile despre smerenie, lepădarea de sine, puritate, stăpânire de
sine, rugăciune, iubire slujitoare, Iisus le propovăduieşte nu numai prin
cuvânt, dar şi prin fapte, prin întreaga Sa viaţă.
Se cuvine să mai observăm că cuvintele şi faptele Mântuitorului nu
erau cuvinte şi fapte commune.în ele pulsa o forţă lansată din adâncul
Persoanei Sale şi care lucra tainic asupra ascultătorilor, luminându-le mintea,
făcând să le vibreze inima şi îndemnându-le voinţa spre o decizie
corespunzătoare. E vorba de dumnezeescul har care învăluie întreaga
propovăduire şi activitate a Domnului, conferindu-le o trăsătură cu totul
specifică.
Instituind Tainele ca parte constitutive a Evangheliei Mântuitorul a
arătat ca propovăduirea adevărului dumnezeiesc e inseparabila de puterea
dătătoare de viaţa a Harului, e inseparabila de realizarea mântuirii.
Iisus Hristos nu predica în locuri anumite. El propovăduia oriunde se
oferea prilej: în sinagogi (Mt. 9, 35; Lc. 4, 15-16), în templu (Lc. 19, 47).
Alteori, malul mării îi era amvon (Mc. 4, 11), sau barca (Lc. 5, 3), sau
muntele (Mt. 5, 1-20). Predica chiar mergând pe cale (Mt. 21, 20-21), dar
predică şi în case particulare (Lc. 19, 1).
Nu ţinea niciodată seama de numărul ascultătorilor. Predica
mulţimilor, unor grupuri restrânse şi chiar unei singure persoane. Ca, de
pildă, lui Nicodim (În. 3), sau femeii samarinence (În. 4).
Obişnuit vorbea stând jos. “Iisus s-a suit în munte, a şezut…şi
rădicând glasul îi învaţa” (Mt. 5, 1-2). După ce a citit, “a şezut jos…şi a
început să cuvante…” (Lc. 4, 20-21).
Nu propovăduia prea mult într-un loc. După un timp oarecare,
Domnul pleca de acolo “ca să înveţe şiş a predice mai deparrte., prin prăsele
lor” (Mt. 11, 1), dând astfel expresie convingerii că pentru aceasta a fost
trimis. Din zori şi până-n noapte, Iisus era mereu printer oameni, slujindu-I
prin cuvântul, pildă şi puterea Să taumaturgica.
Fără îndoială, activitatea predicatorială a Mântuitorului nu putea san u
aibă rezultate. Ce-I ce-L auzeau, simţeau în cuvântul Lui ceva ce-I
transpunea în stare de uimire şi bucurie mare (Lc. 13, 17).
Când pleca în alt loc, credincioşii mergeau după El (Mt. 19, 2), se
îmbulzeau în jurul lui, se îngrămădeau şi îl împresurau ca să-I asculte
cuvântul (Lc. 5, 1; 8, 34; 12, 1).
Uneori, sub vraja predicii Învăţătorului, ascultătorii uitau şi de masă şi
de casa (Mt. 15, 32). Sf. Ev. Marcu motivează îmbulzeala din jurul
Domnului astfel “erau uimiţi de învăţătura Lui. Căci îi învaţă pe ei ca Unul
care are putere, iar nu în felul cărturarilor” (Mc. 1, 21-22). În timp ce
cărturarii îşi umpleau expunerile cu citate şi argumente luate din Talmud,
Domnul, cum am mai spus, nu lua în ajutorul Său nicio autoritate externă,
nici erudiţia şi nici măiestria artei oratorice. El îşi afirmă învăţătura cu o
siguranţă de sine şi cu o forţă care impugn un grad maxim. În propovăduirea
Să Domnul nu ezită, nu oscilează, nu da niciun sems de îndoială, ci, deplin
conştient şi stăpân pe ceea ce vrea să spună, El vorbeşte liniştit, demn, nou,
pătrunzător şi cu o limpezime profundă, îndrumându-şi în chip sigur
expunerea spre scopul propus.
Noutatea, frumuseţea şi forţa propovăduirii Sale trezeau pretutindeni
printer ascultători admiraţie şi laude. “Şi învaţă în sinagogile lor şi toţi îl
lăudau” (Lc. 4, 14-15).
Faptul nu convenea fariseilor şi cărturarilor. Împinşi de teama de a nu-
şi pierde popularitatea şi autoritatea, aceştia începură a-I întinde lui Iisus tot
felul de curse, căutând să-l prindă şiş a-l piardă. Dar multă vreme au ezitat şi
n-au îndrăznit să pună man ape El, “pentru ca norodul sta atârnat de El şi-l
asculta” (Lc. 19, 47).
Cât de mare era forţa şi eficientă predicii Mântuitorului se poate vedea
şi din următorul episode. La un moment dat, mai marii preoţilor şi fariseilor,
indignaţi peste măsură de creşterea popularităţii Domnului, au chemat
servitarii templului, poruncindu-le să meargă şi să prindă pe “amăgitorul”
acela. Dând ascultare poruncii servitoarii s-au dus să-l caute şiş a-l aresteza,
dar ajungând lângă El şi auzindu-l vorbind, nu îndrăzniră să-l atingă şi se
întoarseră cu mâna goală. La întrebarea de ce nu L-au adus, slugile
răspunseră “niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte omul acesta” (În. 7,
32).
Să observăm că numindu-L “amăgitor” (Mt. 27, 63), adversarii
Domnului recunosc indirect chiar şi ei marea putere de înrâurire a predicii
Lui. Căci numai dintr-o conştiinţă alarmată de neobişnuitul success al
predicii lui Iisus în rândurile ascultătorilor a putut izvorî un asemnea
calificativ. “Hristos, scrie un specialist laic în materie de retorică, a fost un
vorbitor cu totul peste nivel, iar parabolele Sale, chiar în traducere,
impresionează şi pe cel mai adânc al creştinismului” (Vasile Florescu,
Retorica şi neoretorica. Geneza, evoluţie, perspective, Bucureşti, 1973, p.
91).
Vorbind despre predica Mântuitorului constatam următoarele:
1. în predicile Sale Domnul nu porneşte de la texte
preexistente. Predica Domnului este Revelaţie. E revelaţia
neotestamentara care împlineşte pe cea vechitestamentara.
Revelaţie era şi predica profetică. Dar în timp ce profeţii
primeau revelaţia, Iisus este El însuşi izvorul Descoperirii.
 2. predica Mântuitorului nu poate fi separate de persoana , viaţa
şi faptele Domnului sunt constitutive predicii Sale.
3. scopul predicii lui Iisus este mântuirea credincioşilor,
eliberarea lor din servitutea păcatului, a egooismului spre a-I
face disponibili în vederea desfăşurării, după aptitudini şi
necesităţi, a unei activităţi positive, creatoare, axate pe iubire
\dezinteresată.
4. predica Mântuitorului are character de totalitate. Ea e totală
în sensul că cuprinde toate adevărurile necesare mântuirii, a
desfiinţării alienării prin păcat a credincioşilor. E totală în
înţelesul ca ea e alcătuită nu nuai din cuvânt, ci din întreaga
viaţă a Domnului. E totală, în sfârşit, în sensul că, în fond, ea
e valabilă pentru toţi credincioşii din toate locuile şi din toate
timpurile.
5. predica Mântuitorului împlineşte în chip magistral funcţia
prophetic-critica , funcite esenţiala propovăduirii creştine
izvorând din autoritatea Celui ce, sufenind adânc din pricina
alunecărilor în care oamenii se lasa prinşi, voieşte cu tot
sufletul să-I repună pe făgaşul unei vieţi plenitudinare.

3. Predica Sfinţilor Apostoli

Izvor de viaţa spirituală, plenitudinara, Evanghelia purta în sine

menirea de a fi transmisă tuturor generaţiilor din cuprinsul istoriei dintre
înălţarea la cer a Domnului şi Parusie.
În vederea împlinirii acestui scop, Mântuitorul şi-a ales şi pregătit pe
Sf. Apostoli, cărora, înainte de înălţare, le-a încredinţat cu porunca, misiunea
de a merge în toată lumea şi de a propovădui Evanghelia la toată făptura
(Mc. 16, 15; Mt. 28, 18-20).
Starea de conştiinţă cu care Apostolii pornesc la propovăduire e
convingerea că ei transmit mai departe cuvântul lui Hristos, “cuvântul lui
Dumnezeu” (II Cor. 2, 17; 4, 2). Adică nu un cuvânt despre Hristos, ci chiar
cuvântul rostit de Iisus Hristos Domnul, cuvântul mântuirii. Când Sf. Pavel
numeşte “cuvântul lui Dumnezeu cuvântul meu” (I. Cor. 2, 4), o face în
înţelesul ca prin rostul său vorbeşte Hristos Însuşi (Rom. 2, 6).
Sf. Apostoli sunt convinşi că nu propovăduiesc de la ei şi în numele
lor, ci cuvântul lui Dumnezeu şi în numele lui Dumnezeu. “Luând voi
cuvantulk ascultării de Dumnezeu de la noi, nu aţi luat cuvânt omenesc, ci,
precum este adevărat, cuvântul lui Dumnezeu” (I. Tes. 2, 13). “Aşadar solim
pentru Hristos că şi cum Dumnezeu v-ar îndruma prin noi” (II Cor. 5, 20). În
desfăşurarea activităţilor, Apostolii sunt conştienţi că se afla în permanenţă
sub oblăduirea Sf. Duh. Cei ce “v-au propovăduit Evanghelia, spune Sf.
Petru, au făcut-o întru Duhul Sfânt trimis din cer” (I Petru 1, 12).
Precum pentru Mântuitorul, aşa şi pentru Sf. Apostoli propovăduirea
constituia o grijă primordială. Când au constatat ei slujirea agapelor le
răpeşte prea mult timp, Apostolii au încredinţat oficiul acesta diaconilor, ei,
Apostolii, urmând să se dedice cu dinadinsul propovăduirii. “Nu este potrivit
ca noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea,
fraţilor, căutaţi şapte bărbate, dintre voi, bine văzuţi, plini de Duh Sfânt, pe
care noi să-I rânduim la această slujbă” (Fapte 6, 2-30.
Porunca trimiterii la propovăduire ardea în sufletul Apostolilor atât de
puternic încet ei trebuiau să se dedice total cuvântului. “Ca de vestesc
Evanghelia n-am cuvânt de laudă, întrucât porunca mare sta deasupra mea.
Vai mie dacă nu binevestesc” (I. Cor. 9, 16). Neglijarea propovăduirii
însemna împiedicarea oamenilor de a crede în Hristos, adică de a dobândi
viaţa de veci.
Nu exista mântuire sigură decât pentru cel ce crede în Hristos şi
chiama numele Lui. “Dar cum vom chema numele aceluia în care n-au
crezut? Şi cum vor crede în acela de care n-au auzit şi cum vor auzi fără de
propovăduitor?...credinţa este din predica auzită, iar predica este prin
cuvântul lui Hristos” (Rom. 13, 14-17).
În concepţia Sf. Ap., predica este absolute necesară pentru mântuirea
credincioşilor, a oamenilor.
Fără îndoială, Apostolii erau încredinţaţi că pentru dobândirea vieţii în
Hristos sunt neapărat necesare şi Sfintele Taine, dar la început preocuparea
lor se îndrepta spre propovăduire.
Prioritatea cronologică a predicii fata de administrarea Tainelor se
explică prin necesitatea de a crea mai întâi condiţii cerute de celelalte
activităţi preoţeşti: cea sfinţitoare sic ea de conducere pastorală. Pentru
administrarea Sf. Taine şi exercitarea oficiului pastoral e necesar mai întâi să
existe credincioşi decişi să primească a li se administra Tainele şi a fi
conduşi în cele duhovniceşti. O asemenea situaţie însă nu se putea crea decât
prin predică. Şi anume prin predica misuionara, adică prin predica de
chemare la Hristos, de sensibilizare a credincioşilor fata de harurile Lui, de
înduplecare a lor în sensul de a intra şi rămâne în comuniue cu El.
Dintre predicile misionare ale Sfinţilor Apostoli amintim: predica f
Ap Petru rostita în ziua Cincizecimii (Fapte 2, 14 s. u.); cuvântarea Sf Ap
Pavel ţinută în Antiohia Psisidiei în prima sa călătorie misionară (Fapte 13,
15 s. u.); cuvântarea rostită la Listra (Fapte 14, 15), cea vestita în Areopag
(Fapte 17, 22 s.u.), etc.
Dar Sf. Apostoli au predicat şi predica de zidire, de întărire a
credincioşilor prin învăţături transmise în cadrul cultului divin.
Astfel, Faptele Apostolilor ne istorisesc ca, dup ace în ziua
Cincizecimii se convertiseră ca la trei mii de suflete, acestea “stăruiau în
învăţătura Apostolilor şi viaţa frăţească în frângerea pâinilor şi în rugăciune”
(Fapte 2, 42). Adică Apostoliipropovaduiau la Sf. Liturghie întărind astfel în
credinţa pe neofiţii adunaţi la slujbă. Predica folosită în asemenea
împrejurare era, desigur, predica de zidire. Predica de zidire a fost sic ea
rostită de Sf Pavel în cadrul slujbei de Duminică înainte de plecarea sa din
Efes (Fapte 20, 7-11; I Cor. 14, 12-13; 19).
Sfinţii Apostoli au propovăduit oral, dar şi în scris. De fapt, scrierile
apostolice nu sunt rezultatul unor ceasuri de speculaţie, de teoretizare asupra
Evangheliei, ci sunt rodul unor suflete adânc preocupate şi convinse de
necesitatea consolidării şi dezvoltării în continuare a realizărilor obţinute pe
calea propovăduirii orale.
s-a spus că scrierile Apostolilor nu sunt predici. Totuşi nu se poate
contesta ca aceste Scrisori n-ar răsfrânge însuşi conţinutul propovăduirii
orale a Apostolilor. Ele sunt parte constitutive a activităţii misionare a
pnevmatoforilor mesageri ai Evangheliei, şi sunt menite să fie citite în fata
credincioşilor cărora le sunt adresate. “Şi dup ace scrisoarea acesta (către
Coloseni) se va citi de către voi, puneţi la cale să se citească şi în biserica
Laodicenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiţi şi voi”(Col. 4, 16; I Tes. 5,
27).
Desigur, nu e vorba aici de o lectură în particular, ci de una în faţa
tuturor credincioşilor. Şi cum, de regulă, credincioşii erau prezenţi cu toţii
numai la serviciul divin, urmează că lectura scrisorilor Apostolilor se efectua
în cadrul cultului.
Faptul îndreptăţeşte concluzia că Epistolele Sf. Apostoli au un caracte
practice, omiletic, urmărind intarrirea în credinţa a destinatarilor şi păstrarea
lor strâns uniţi în jurul Bisericii pe de o parte, pe de alta reducerea la tăcere a
oricărei veleităţi apre împrăştiere şi separatism. “Caracterul oratoric şi
practice pastoral al Epistolelor iese la fiecare pas. Chiar Epistola către
Romani, are, în cea mai mare parte, aceeaşi înfăţişare. Pavel obişnuia să
dicteze Epistolele sale. El “vorbea” prin urmare gândurilor sale. Atitudinea
sa, în clipa alcaturii Epistolelor este atitudinea unui puternic predicator care
are, în cea mai mare parte, aceeaşi înfăţişare. Pavel obişnuia să dicteze
Epistolele sale. El “vorbea” prin urmare gândurilor sale. Atitudinea sa, în
clipa alcătuirii Epistolelor este atitudinea unui puternic predicator care are în
faţa sa un auditoriu, ce trebuia convins, mişcat, cucerit”4.
Faptele Apostolilor ne-au păstrat în rezumat unele din predicile orale
ale Sf. Apostoli. Din ale Sf. Petru ni s-au păstrat opt. în prima se vorbeşte
despre alegerea unui nou Apostol în locul lui Iuda (Fapte 1, 16-22). A doua a
fost rostită cu prilejul Pogorârii Duhului Sfânt (Fapte 2, 14-39). A treia – în
legătură cu vindecarea unui slăbănog (Fapte 3, 12-16). A patra cuprinde
apărarea în fata sinedriului (Fapte 4, 8-12). A cincea vorbeşte despre sutaşul
Corneliu în cadrul creştinismului (Fapte 11, 5-17). A opta cuprinde
cuvântarea rostită cu prilejul tinerii Sinodului Apostolic (Fapte 15, 7-11).
Din predicile Sf Pavel ni s-au păstrat nouă, de asemenea în rezumat.
Prima e cuvântarea rostită în fata iudeilor din diaspora precum şi a
prozeliţilor. Cuvântarea a avut loc în Antiohia Pisidiei (Fapte 13, 16-41). A
doua predica ţinută în Listra, în faţa celor ce-I considerau pe ei sip e
Barnaba, drept zei (Fapte 14, 15-17). A treia e celebra cuvântare din
Areopag (Fapte 17, 22-31). A patra e cuvântarea din Efes (Fapte 20, 18-35).
A cincea cuprinde apărarea în fata compatrioţilor (Fapte 22, 1-21). A şasea –
cuvântarea în faţa lui Agripa (Fapte 26, 2-23). A şaptea cuvântarea de
îmbărbătare către tovarăşii de călătorie în drum spre Roma (Fapte 27, 21-
26), a nouă este întâia cuvântare către iudeii din Roma (Fapte 28, 17-20).
Sf Apostoli sia-u îndreptat predica lor misionara atât către iudei, cât şi
către păgâni.
În Palestina, Apostolii îşi căutau ascultătorii în templu, “un înger
scoţându-I (pe Apostoli din închisoare) le-a poruncit: mergeţi şi staţi în
templu şi vorbiţi norodului toate cuvinele acestei vieţi (Fapte 5, 19-20).
Dar ei predicau şi în case. “Şi toată ziua în templu şi în case nu
conteneau să înveţe” (Fapte 5, 22). Învăţau în cadrul cultului de la templu,
dar şi în cadrul Sf. Liturghii care se slujea prin case anume rezervate pentru
acasta. “şi frângeau pâinea prin case” (Fapte 2, 46).
Evreilor din disapora li se predica în sinagogi. “Şi degrabă în
sinagogi, a propovăduit Pavel pe Iisus că este Fiul lui Dumnezeu “ (Fapte 9,
20; 13, 5; 14, 1; 17, 1-2).
Neiudeilor li se propovăduia la ei acasă. “Proconsulul Sergius
Paulus…chemând la sine pe Barnaba şi pe Saul a căutat cu dinadinsul să
audă cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte 13, 7). Apoi în sinagogi, unde
împreună cu credincioşii evrei erau prezenţi şi neiudei. După predicile ţinute
de Pavel şi Barnaba în sinagogă din Iconia, “din iudei şi din elini a crezut
mulţime multă” (Fapte 14, 1).
4 Pr. Constantin Provian, Sf. Apostol Pavel. Studiu asupra personalitatii si activitatii sale practice, Buzau,
1921, pp. 80 – 81.
 Uneori prediva se rostea în aer liber. La Filipi, de pildă, Pavel a
predicat lângă râul din apropierea oraşului, unde fiind de fată şi neguţătoarea
Lidia, aceasta a crezut şi s-a boteazat cu toată casa ei. Acordând ospitalitate
lui Pavel, nu-I exclus ca Lidia să fi făcut din casa ei un loc de propovăduire a
neiudeilor (Fapte 16, 14-15).
Piaţa a servit şi ea ca amvon predicii apostolice. În Atena, Sf. Pavel
“stătea de vorbă cu iudeii şi prozeliţii, iar în piaţă, în fiecare zi, cu cine se
întâlnea” (Fapte 17, 17). Într-o anumită împrejurare Apostolul neamurilor a
predicat şi în fata Areopagului (Fapte 17, 22).
În cuvântările adresate către conaţionali, Sfinţii Apostoli înfăţişau cu o
mare putere de convingere adevărul că Mesia despre cel care vorbise
scripturile VT. A şi venit în lume şi anume a venit în persoana lui Iisus
Hristos. Iisus cel care a trăit între oameni, a pătimit, a murit şi a înviat din
morţi estte însuşi Mântuitorul lumii vestit cu sute şi sute de ani înainte de
către proorocii VT. Ceea ce au prezis proorocii, ei, Apostolii, au văzut
împlinindu-se sub ochii lor. Predica Sf. Apostoli este o marturis a ceea ce ei
înşişi au văzut şi auzit. Apostolii nu fac slujba de vestitori ai unor lucruri
fictive, scoase din închipuire, ci de martosi care istorisesc viaţa şi activitatea
Mantutitorului aşa cum s-au desfăşurat ele sub privirile lor (Fapte 2, 32; 3,
15; 4, 33, 10, 39 – 41).
Prezentarea continua a temei Hristos nu înseamnă o repetare
stereotipa a aceloraşi învăţături, ci o continuă amplificare asi adâncire a lor.
De pildă, dacă în cuvântarea de la Cincizecime Apostolul dovedeşte puterea
lui Hristos prin referire la glosolalie – harisma acordată de Sfântul Duh unor
oameni – (Fapte 2, 17-18), în cuvântarea rostită cu prilejul vindecării unui
olog, Sf Petru arata ca puterea lui Hristos se extinde nu numai asupra sferei
interne, spirituale, dar şi asupra celei fizice, externe (Fapte 3, 7-16).
Neiudeilor li se propovăduia aceeaşi temă, anume ca Iisus cel ce a
pătimit, a murit şi a înviat este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii,
prezis cu mult înainte de către proorocii VT., dar, în dezvoltarea acestei
teme, Sfinţii Apostoli făceau unele referiri cerute de necesitatea adaptării la
o mentalitate deosebită de aceea a iudeilor. Lucrtul acesta se vede între
altele, din predica rostită de Sf. Pavel în Areopag. Aici întâlnim idea ca
Dumnezeu n-are nevoiae de nimic (Fapte 17, 25), idée care poate fi socotită
şi de origine filosofică. De origine filosofică este expresia τό τέίον
(Dumnezeirea) (Fapte 17, 29). Pentru denumirea lui Dumnezeu, iudeii şi
creştinii foloseau termenul ό τεός.
Ştiind de ce mare preţuire se bucurau poeţii la Atena, Sf Pavel
utilizează în cuvântarea să unele expresii (Fapte 15, 28), aşa cum altădată în
imprejuraru asemănătoare, citase din Menandru (I Cor. 15, 33) şi Epimides
(I Tit 1, 12).precum şi Mântuitorul, aşa şi Sf. Săi Apostoli sia-u adaptat
propovăduirea la împrejurările date. Astfel, păgânilor lipsiţi de cultură din
Listra, Sf Pavel le vorbeşte despre Dumnezeu creatorul şi purtătorul de grija
al lumii (Fapte 15, 16-17). În Areopag, Apostolul tine o predică de nivel
înalt, aşa cum se cuvenea în faţa unor ascultători instruiţi (Fapte 17, 22-31).
În Milet întăreşte în credinţa pe creştini (Fapte 20, 18-35). În Ierusalim tine o
cuvântare de apărare în fata conaţionalilor (Fapte 20, 1-21). Înaintea lui
Agrippa rosteşte o cuvântare potrivită pentru un iudeu instruit (Fapte 26, 2-
23). Felul cum ştia să se aprere în faţa unui tribunal roman iese la iveală din
cuvântarea rostită către procuratorul roman Felix (Fapte 24, 10-
21).corintenilor nedebarasati cu totul de unele deprinderi practicate înainte
de increstinre, Pavel le aspune: “n-am putu să vă vorbesc ca unor oamnei
duhovniceşti, ci ca unora trupeşti” (I Cor. 3, 1). Filipenilor care făcuseră
progrese în viaţa creştină, le spune :”vouă vi s-a dăruit pentru Hristos, nu
numai să credeţi întru El, ci să şi suferiţi pe\ntru El “ (Fil. 1, 29). Nu putem
san u amintim aici şi mărturisirea Apostolului, din care se vede preocuparea
vie de a-şi adapta la ascultători cuvântul. “Cu cei slabi m-am făcut slab, ca
pe cei slabi să-I câştig. Tuturor m-am făcut toate, ca, în orice chip să
matuiesc pe unuii” (I Cor. 9, 22).
Deşi predicile apostolice nu ni s-au păstrat în extensiunea lor, totuşi
din ceea ce avem la îndemâna ne putem da seama că ele se desfăşurau în
limitele unui plan bine întocmit.
De pildă, în cuvântarea prima, Sf Petru vorbind despre completarea
locului rămas liber prin trădarea lui Iuda, îşi împarte expunerea în două părţi.
În prima parte vorbeşte des[pre căderea lui Iuda prezisă cu mult înainte de
către proorocul David. Procedeul de a pune fapta apostolului necredincios
sub semnl unui nepătruns plan dumnezeiesc are ca urmare o înţeleaptă
reţinere a cuvântătorului de la folosirea unor epitete aspre la adresa
trădătorului. Sf. Petru nu-l batjocoreşte pe fostul său coleg Iuda, nu-l
socoteşte criminal. Nu-l arata cu degetul ca pe un trădător vrednic de ură, ci
îi narează simplu faptele care culminează cu dramaticul sfârşit al
vânzătorului.
În partea a dou, Sf Petru arata condiţiile ce se cer pentru a fi împlinite
de cel ce avea să-I urmeze lui Iuda în colegiul apostolic.
Principala condiţie indicate de Sf Petru este aceasta: înlocuitorul lui
Iuda să fie un bărbat cunoscut prin râvna de a fi trăit în cea mai strânsă
communune cu apostolii şi cu Iisus în tot timpul vieţuirii Lui pe pământ.
Numai unul ca acesta care a fost martor la cele aspuse şi săvârşite de
Domnul poate mărturisi negreşit, fără adaosuri şi fără omisiuni, învăţătură,
faptele şi viaţa Domnului.
 Expuneri bine organizate avem şi în celelalte predici ale Sf Petru.
Ca formulă de adresare Sf Petru foloseşte expresii ca “Bărbaţi fraţi”
(Fapte 1, 16), “Bărbaţi iudei” (Fapte 2, 14), “Bărbaţi israeliteni” (Fapte 2,
22), “Mai mari ai poporului şi bărbate ai lui Israel” (Fapte 4, 8).
Uneori Apostolul conferă formulei de adresare funcita unui excellent
mijloc de persuasiune, de mişcare a inimii şi înduplecare a voii
credincioşilor. În cuvântarea a doua, de exemplu, Sf Petru utilizează expresii
ca acestea “Bărbaţi iudei” (Fapte 2, 14), “Bărbaţi fraţi” (Fapte 2, 29).
Gradaţia e evidentă. Ea merge de la formula care-l apropie de ascultători
până la formulă care exprima cea mai caldă şi mai intimă comuniune intre
vorbitor şi ascultători.
Şi mai bine se vede construcţia omiletică a propovăduirii apostolice
din predicile Sf. Pavel. Amintim spre exemplificare predica rostită în
Areopag (Fapte 17, 22-31).
Marele Apostol îşi începe cuvântarea cu formula “Bărbaţi ateniei”,
formula utilizată de vestiţii retori greci bine cunoscuţi ascultătorilor.
Trecând la introdcere, vorbitorul releva ca ei, cei din Atena, sunt
oameni deosebit de evlavioşi. Constatarea n-a putu fi decât foarte
măgulitoare pentru ascultătorii areopagiti care aveaum înscrise în programul
lor ca punct princiapal păstrarea neatinsă a tradiţiilor religioase ale cetăţii.
Pentru întărirea celor spuse, Pavel arata ca trăind şi cercetând
sanctuarele ateniene, a aflat unul închinat “Dumnezeului necunoscut”. Şi
adăuga “iată, ceea ce voi cinstiţi fără a cunoaşte aceea vă vestesc eu vouă”
(Fapte 17, @#). Mare cuvântător, Pavel îşi formulează précis tema, trezind
astfel la ascultători interesul, curiozitatea, sentimental aşteptări pentru ceea
ce avea să urmeze.
Primul punct din tratare este adevărul despre Dumnezeul Dumnezeul
pe care-l propovăduieşte Pavel nu este un zeu oarecare, ci unicul Dumnezeu,
creator al cerului s al pământului. E Dumnezeul cel atotputernic şi
atatprezent. Din care pricină El nici nu poate fi cuprins în temple făcute de
mâini omeneşti.
Toate aceste învăţături erau străine areopagitilor şi grecilor în general.
Şi totuşi Pavel nu şovăie să le propovăduiască.
Dumnezeul cel adevărat cere un cult adevărat. Dacă cultul păgân
consta în repetarea mecanică a unor rituri tradiţionale ca fiind necesare
zeilor, cultul creştin consta din cinstirea lui Dumnezeu cu participarea totală
a închinătorilor şi cu sentimental ca creatorul a toate nu are nevoie de nimic
de vreme ce El da tuturor şi viaţă şi suflare şi toate.
 În continuare, Apostolul întregeşte învăţătura despre creaţie şi pronie,
arătând ca întreg neamul omenesc provine dintr-un singur om, dintr-o
singură pereche create de Dumnezeu.
Nici învăţătura aceasta nu era cunoscută atenienilor. În vremurile
acelea, fiecare popor îşi avea zeii şi mitologia proprie în acre era vorba şi
despre naşterea primilor oameni.
Concepţia duce la o exgerare a orgoliulkui national şi implicit la o
desconsiderare a celorlalte popoare. Prin învăţătura ca tori oamenii provin
dintr-o singură pereche iniţială se înlătura ca total neîntemeiata idea
împărţirii popoarelor în superioare şi inferioare. În fata Areopagului, Sf
Pavel formulează învăţătura ca toţi oamenii sunt egali şi ca în consecita nu
exista demnitate rasială, ci demnitate de om.
Totodată Sf Pavel învaţa că nu numai apariţia dar şi răspândirea
popoarelor pe pământ s-a înfăptuit cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Mai
mult, nu numai apariţia şi răspândirea popoarelor, ci şi durata lor în spaţiu şi
în timp e rânduita tot de sus.
Ştiindu-I pe ateniei străini de Revelaţia supranaturală, Pavel le arata
calea cunoaşterii naturale a lui Dumnezeu. Dumnezeu poate fi cunoscut ca o
realitate palpabilă intrcat urmele lLui se văd pretutindeni în lume.
Pentru a-şi întări argumentarea, Sf Pavel nu citează din Scriptură, care
nu comportă nicio autoritate pentruu ateniei, ci utilizează locuri din unuii
poeţi greci bine cunoscuţi ascultătorilor.
Avem aici un exemplu de propovăduire a unui adevăr creştin cu
ajutorul unor valori umane.
După ce a arătat învăţătura creştină despre Dmnezeu, Sf Pavel
conchide că e nepotrivit ca Ziditorul a toate sas fie socotit asemenea aurului,
argintului, sau pietrei. Statuile sunt opera omului şi dacă omul e superior
operelor sale, cu atât mai mult e superior Dumnezeu fata de tot ce există.
Cauza confundării lui Dumnezeu cu statuile a fost neştiinţă. Dar
Dumnezeu, tracand cu vederea vremurile neştiinţei, voieşte ca, acum, toţi
oamenii de pretutindeni să se îndrepte şiş a înceapă vi aţa nouă., dacă înainte
numai evreii s-au bucurat de bunurile Descoperirii, acum cuvântul
dumneziesc se adresează tuturor.
Toţi oamenii să se îndrepte. Altfel, vor fi judecaţi de către barbatl care
a înviat din morţi.
Când l-au auzit vorbind despre învierea din morţi, areopagtii s-au
grăbit să încheie şedinţa. La scurtă vreme după aceea, Pavel a părăsit Atena.
Nu ştim cum marele Apostol şi-ar fi încheiat predica dar din
rezumatul păstrat, din compoziţia, linia, gradaţia , argumentele folosite, se
vede clar ca autorul era stăpân pe o înaltă măiestrie oratorical. Pe bună
dreptate s-a spus că predica rostită de Sf Pavel a fost cea mai frumoasă
cuvântare, care s-a auzit vreodată în Atena.
Propovăduirea apostolică era strâns legată de viaţa harismatică în
Hristos. Sf Apostoli erau adânc convinşi că mântuirea nu se realizează
numai prin predici, dar şi prin primirea Sf Taine.
În cuvântarea de la Cincizecime, Sf Petru spune credincioşilor să
asculte cuvintele (Fapte 2, 22), dar să se şi boteze (Fapte 2, 38). În acelaşi
capitol în care ni se reda rezumatul amintitei predici, se arăta ca credincioşii
stăruiau în ascultarea predicii apostolice (Fapte 2, 46). Sf. Pavel spune că
mântuirea nu vine numai prin predica, ci şi prin primirea cu vrednicie a Sf
Euharistii (I Cor. 11, 23-29).
Propovăduirea e legată şi de viaţa practica a Apostolilor. Ei
binevestesc cu cuvântul, dar şi cu pilda vieţii proprii. Ceea ce transmiteau
altora era nu numai meditate dar şi trăit de ei înşişi. “Luaţi-vă după mine
precum şi eu m-am luat după Hristos” (I Cor. 11, 1). Pe Filipeni, Apostolul îi
îndeamnă să facă nu numai cele ce au auzit, dar şi cele ce au văzut la el” (4,
9). În epistola către Romani, Sf Pavel spune că Hristos a lucrat prin el
peentru aducerea păgânilor la credinţa “prin cuvânt şi prin fapta” (Romani
15, 18).
Deşi predica apostolică n-a folosit podoabele artificiilor oratorice,
totuşi ea e plan de acea forţă şi frumuseţe caracteristică cuvântărilor în care
gura nu este decât organul de expresie al celei mai adânci şi neclătinate
convingeri despre dumnezeirea adevărului propovăduit, despre dumnezeirea
Mântuitorului nostrum Iisus Hristos.

II. PREDICA - INTERPRETARE A REVELAŢIEI ŞI

APLICAREA EI LA VIAŢĂ

A. Predica în perioada Bisericii ecumenice

1. Predica postapostolica
 Nu se poate spune că încetarea din viaţa a Sf Apostoli a adus cu sine
întreruperea activităţii de propovăduire a Evangheliei. Dimpotrivă, se ştie că
misiunea predicării cuvântului a fost preluată, după rânduiala Mântuitorului,
de către episcope şi preoţi. E cunoscut de pildă, ca Sf Ignatie a dezvoltat, ca
episcope al Antiohiei, o rodnică activitate de instruire şi educare a
credincioşilor săi. În a sa Istorie bisericească, Eusebiu ne arată ca Ignatie
predica, în cadrul cultului, în aşa fel încât ascultătorii deveneau ucenicii săi.
Şi anume episcopul tâlcuia învăţătura cuprinsă în Sfintele Evanghelii.
Scriind colegului său Policarp al Smirnei, Sf Ignatie da, între altele, şi
indemnul de a predica în temeiul harului pe care-l are. “Te îndemn ca în
harul cu care eşti îmbrăcat…să-I îndemni pe toţi ca să se mântuiască”. Şi
mai jos adauga: fereşte-te de cele înşelătoare şi combate-le mai ales în
cuvântările tale. Vorbeşte surorilor mele ca să iubească pe Domnul şiş a fie
mulţumite de soţii lor….porunceşte de asemenea şi fraţilor mei în numele lui
Iisus Hristos să-şi iubească soţiile, precum Domnul iubeşte Biserica…”.
Eusebiu spune că Irineu folosea termenul dialogues pentru denumirea
cuvântărilor pe care Policarp le ţinea înaintea mulţimii.
Printre preţioasele informaţii pe care ni le da în legătură cu viaţă şi
cultul creştin de pe la jumateatea sec. II, Sf Iustin Martirul (+ 165) vorbeşte
în treacăt ceva şi despre predică şi predicator. Iată ce scrie el în întâia să
Apologie: “În ziua numită a Domnului toţi credincioşii de la ţară şi de la
oraş se aduna într-unul şi acelaşi loc şi aici citesc Memoriile Apostolilor şi
Cărţile Profeţilor. După ce lectorul a terminat, întâistătătorul tine o cuvântare
îndemnând şi încurajând la imitarea acestor lucruri frumoase”. Din textul
acesta rezulta:
1. predica se rostea în cadrul cultului.
2. rostirea ei se făcea îndată după citirea Sf Scripturi.
3. predica o rostea proestosul, episcopul.
4. indirect rezulta că pentru a fi putut îndemna, încuraja pe ascultători
în sensul de a urma, de a practică învăţăturile Evangheliei,
episcopul trebuie să fi fost el însuşi un practicant exemplar al
acestor învăţături.
Odată cu succesiunea apostolică, episcopii, zice Irineu, “au primit şi
harisma adevărului după cum i-a bineplăcut Tatălui”. Ei sunt cei ce prin
propovăduirea lor păstrează şi păzeşte nealterat adevărul aşa cum s-a
transmis de către Sfinţii Apostoli. Precum un singur soare luminează întreg
pământul aşa şi lumina propovăduirii creştine este una. Şi aceea este în
Biserica purtată de episcope sub călăuzirea Duhului Sfânt. “Şi nici cel tare În
cuvânt, dintre inaistatatorii Bisericii nu va spune mai mult, nici cel puţin tare
nu va împuţina conţinutul soliei, al descoperirii dumnezeieşti.
 Cât de convins era Irineu ca misiunea episcopului e aceea de
propovăduitor al Evangheliei o vădeşte şi faptul că, locul din biserica al
întâistătătorului, marele teolog îl numeşte “ locus magisterii”, locul
învăţăturii, locul de unde se da învăţătura.
Subliniind că propovăduirea este obligaţia fundamentală a episcopilor,
Sf Ciprian le atrage atenţia în acelaşi timp că e bună predicare e
conditioanata de bună pregătire a întâistătătorului cuvântător “Se cade ca
episcopul nu numai să înveţe pe alţii, dar şiş a se înveţe pe el însuşi, căci
acela învaţa mai bine pe alţii care sporeşte şi progresează zilnic învăţând el
însuşi lucruri tot mai bune”.
În acelaşi sens vorbesc despre episcope şi Constituţiile Apostolice.
“Episcopul este slujitorul cuvântului lui Dumnezeu este păzitorul ştiinţei
teologice, mijlocitorul intre Dumnezeu şi voi, învăţătorul pietăţii şi, alături
de Dumnezeu, este părintele vostru care v-a născut din nou prin apă şi Duh”.
Episcopul este slujitorul cuvântului, darn u un slujitor empiric, improvizat,
ci un slujitor luminat, un slujitor care cultivă el însuşi şi promovează ştiinţa
teologiei ca instrument de adâncire a învăţăturilor descoperite, ca mijloc de
cuprindere mai din adânc a Evangheliei şi de tâlcuire mai cu folos a ei în fata
credincioşilor.
Dar nu numai episcopii, ci şi preoţii îşi aduceau contribuţia la
propovaaduirea cuvântului. Sfântul Pavel scrie ucenicului său Timotei ca
“preoţii cei ce-şi ţin bine dragatoria să se învrednicească de îndoita cinstire,
mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi în învăţătura” (I Tim. 5, 17). Pavel îi
spune episcopului Timotei să propovăduiască “cu timp şi fără timp” (II Tim.
4, 2), dar în aceeaşi vreme, să fie cu grijă ca şi preoţii să propovăduiască sip
e cei ce se ostenesc în direcţia aceasta să-I învrednicească de îndoita cinstire.
Păstorul lui Herma, scriere alcătuită în jurul anului 100, îi numeşte pe
preoţi învăţători. “Pietrele cele în patru colţuri albe şi potrivite la încheieturi
sunt apostolii, episcopii, învăţătorii şi diaconii care au vieţuit după sfinţenia
lui Dumnezeu şi şi-au îndeplinit slujba de episcope, învăţători sidiaconi în
curăţie şi sfinţenie fata de aleşii lui Dumnezeu”. Învăţătorii indicate sunt
preoţii care mpreuna cu ceilalţi slujitori sunt chemaţi să-şi împlinească
misiunea de slujitori legând strâns misiunea aceasta de vietuuirea în curăţie
şi sfinţenie.
Clement Alexandrinul (+216 – 216) ştie că episcopul este cel ce
răspunde de propovăduirea cuvântului, dar alături de întâistătător el numeşte
sip e presbiter care şi acesta este propovăduitor . mai mult, “adevaatul
presbiter al Bisericii” nu-I decât acela “care învaţa şi face cele ce sunt ale lui
Dumnezeu”. Textul vrea să spună că în Biserica sunt prezbiteri şi prezbiteri.
Unii propovăduiesc, alţii nu. Adevăraţii preoţi ai Bisericii sunt numai cei ce
propovăduiesc învăţătura dumnezeiască. Şi anume, cei ce o propovăduiesc şi
cu fapta şi cu cuvântul deopotrivă.
În scrisorile sale Sf Ciprian (+ 258) aminteşte de repetate ori despre
obligaţiile predicatoriale ale presbiterilor. În Epistola X, de pildă, scrie aşa:
“am crezut că preoţii şi diaconii care sunt acolo de faţă să vă îndemne şiş a
vă instruiască desăvârşit asupra legii Evangheliei”. Şi în altă parte: “să ştiţi
că pe Saturus l-am făcut lector iar pe mărturisitorul Optatus subdiacon, ca pe
unii pe care încă în sfatul comun i-am propus pentru slajba duhovnicească.
La Paşti, când i-am încredinţat lui Saturus, de repetate ori citirea (la slujba)
sic and împreună cu prezbiterii învăţători am examinat cu luare aminte pe
lectori, l-am rânduit pe Optatus intre lectori ca să înveţe pe cei din treaptă
ascultătorilor, cercetând astfel dacă ei au toate celelalte pe care trebuie să le
aibă cei ce se pregătesc pentru slujba duhovnicească”. Din ambele locuri
rezulta că episcopul Ciprian se ajuta şi cu preoţii în cele ale Bisericii
inclusive în cele ale instruirii credincioşilor.
Nu mai amintim de cunosutul canon apostolic – canonul 58 – care
prevede că preotul este împreună răspunzător cu episcopul de instruirea
credincioşilor în cele ale bunei cinstiri de Dumnezeu. “Episcopul sau preotul
care nu poara grijă de clar sau de popor sin u-l învaţa bună cinstire de
Dumnezeu să se afurisească”.
Existau şi regiuni unde se statornicesc rânduiala ca pe lângă episcope
să predice şi preotul. Aceasta era situaţia de pildă în Biserica din nordul
Africii chiar pe vremea Fer. Augustin. Când acesta, preot fiind, a primit
chiar de la episcopul sau Valeriu, învoirea de a predica în prezenţa sa, mulţi
întâistătători au criticat măsura aceasta ca fiind contrara uzului Bisericii.
Ieronim dimpotrivă releva ca obieceiul ca în unele Biserici preoţii san
u vorbească în prezenţa episcopilor, e cum nu se mai poate mai rău.
“Pessimas consuetudinid est Quibusdam Ecclessi tăcere presbyteras…et
praesentibus episcopias non lequi”.
Odată cu înmulţirea parohiilor la ţară s-a afirmat tot mai mult şi
practice draptul preoţilor de a propovădui.
Ne îngăduim să amintim în treacăt că dacă episcopii au interzis unor
preoţi să predice, aceasta s-a întâmplat numai pentru cei dovediţi a fi
sacrificat zeilor. Iar dacă la Alexandria, preoţii au fost excluşi pentru o
vreme de la predica aceasta s-a datorat faptului că un presbiter, anume Arie,
produsese adâncă tulburare prin răspândirea ereziei sale.
Aşadar în perioada de care vorbim predicau episcopii şi preoţii. Dar
diaconii?
 De la început întâlnim şi diaconi activând în domeniul propovadurii şi
al administrării Botezului. Diaconul Filip, de pildă, a propovăduit în Samaria
şi a botezat pe famenul dregător al Candachiei (Fapte 8, 5).
Când episcopul sau preotul se îmbolnăveau, diaconul primea din
partea unuia sau a celullalt misiunea de a predica citind omilia alcătuită fi de
unul, fie de celălalt. Sau citind o omili alcătuită de un alt episcope sau prot.
Obişnuit, diaconii erau utilizaţi în activitatea de instruire a catehumenilor.
Laicii puteau predict în biserica numai cu încuviinţarea episcopului.
Origen, se ştie, a predicat în Cezareea cu încuviinţarea lui Teoctist al
Cezareei şi a lui Alexandru al Ierusalimuluil La protestul lui Demetrius al
Alexandriei, episcopii palestinieni se apăra referindu-se la tradiţie, la cazuri
de precedenta. La predica misionară însă laicii participau în mai mare
măsură. Un vestit cunoscător al misionarismuli creştin din vremurile la care
nereferim, scrie: “cei mai numeroşi şi mai izbânditori misionari ai religiei
creştine n-au fost învăţătorii profesionişti, ci creştinii înşişi întrucât erau
fideli şi tari”.
Pentru denumirea cuvântărilor religioase se foloseau termenii……(nu
se înţelege)…şi mai ales omilia, apoi logos.
Primul termen se folosea apropape cu exclusivitate pentru denumirea
cuvântărilor didactice misionare. Al doilea se folosea pentru cuvantarille
didactice populare. Al treilea, omilia, care avea sic ea mai deasă
întrebuinţare, denumea cuvântările precumpănitor parenetice rostite înaintea
credincioşilor întruniţi la slujbă. Omilia era predica culturală, spre deosebire
de predica cu character misionar.
Fotie, referindu-se la omiliile Sf Ioan Hrisostom spune că, deşi după
titlu s-ar părea că sunt logos-uri, în realitate cuvântările marelui antiohian
sunt omilii, adică cuvântări în care predicatorul , ţinând seama de ascultătorii
prezenţi, se întreţine cu ei, pune întrebări, răspunde şi se foloseşte de
făgăduinţe, dar expunerea e fără unitate internă şi fără o rotunjire a formei.
Omilia se axa totdeauna pe lectură Scripturii, dar fără să se ţină strict
de text. Până la Origen ea a constituit forma generală de predica culturală.
Termenul e fundamentat pe Fapte 20, 11 unde îl întâlnim pentru prima dată
folosit pentru denumirea cuvântării ţinută la cult, înaintea credincioşilor, de
către o persoană anume rânduita pentru aceasta.
Termenul logos începe să fie folosit tot mai mult pentru denumirea
predicii cu o tehnică şi compoziţie mai complicate, pentru denumirea
predicii tematice.
Predica se rostea în toate zilele în care se făceau slujbe sfinte. Se
propovăduia în biserici anume construite pentru cult, dar se predică şi în
locaşuri cumaparate şi amenajate pentru slujbe.
 Numai în mod excepţional se predica în catacombe şi în bisericile
cimitirelor.
Episcopul predica stând jos în scaunul său. Preotul îşi rostea cuvântul
stând în faţa altarului.
Uneori se rosteau mai multe cuvântări în cadrul aceleiaşi slujbe.
Cea mai veche predica păstrată din epoca imediat postapostolica este
aşa numita Epistolă a II a lui Clement Romanul. A fost alcătuită pe la 140 –
150 de către un autor necunoscut în Corint.
Că aici este vorba de o omilie nu de o Epistla, se poate dovedi uşor.
Astfel, la cap I citim “şi noi cei ce ascultăm cu nepăsare ca despre lucruri
neînsemnate, păcătuim neştiind de unde am fost chemaţi şi când”. Termenul
ascultam exprima atitudinea credincioşilor prezenţi la slujbă în timpul când
se citea sau rostea omilia.
În cap 17 sunt cuprinse cuvintele “şiş a ne arătăm credincioşi şi
asculktatori nu numai acum când suntem povăţuiţi de către preoţi, ci sic and
mergem acasă, san e aducem aminte de poruncile Domnului şiş a nun e
lăsam atraşi de poftele lumeşti, ci venindtot mai des la slujba să încercăm a
înainta în poruncile Domnului”. Indemnul “san e arate ascultători nu numai
acum…” nu poate fi interpretat decât ca făcând parte dintr-o cuvântare
adresată unor ascultători prezenţi la slujbă.
În cap 19 se arăta şi mai direct ca aşa numita Epistolă a II a lui
Clement este o omilie şi anume o omilie citită în cadrul slujbei , după citirea
scripturii. “De aceea fraţilor şi surorilor, după Dumnezeul adevărului (adică
după citirea Sf Scripturi în care vorbeşte Dumnezeul adevărului) vă citesc
omilia, spre a lua aminte la Scripturi”.
Un indiciu în plus în direcţia caracterului de omilie a lucrării la care
ne referim l=ar putea constitui formula de adresa “fraţilor”, repeteta aproape
în fiecare capitol. O atât de deasă folosire a formulei acum amintite nu-şi are
justificarea decât în hotărârea cuvântătorului de a stimula sip e calea aceasta
atenţia ascultătorilor.
Pe cât se pare, pericopa de la care porneşte omilia în discuţie este cea
cuprinsă în capitolele 54 – 66 de la Isaia. Dar expunerea nu urmează strict
cuprinsul pericopei.
În prima parte (cap. 1-2) autorul mărturiseşte că Hristos este
Dumnezeu Mântuitorul viilor şi al morţilor. Prin Botez devenim fii ai lui
Dumnezeu.
În tratare (cuprinsă pe cât se pare în cap. 3-17) autorul dezvolta pe
larg învăţătura aceasta insistând apupra obligaţiilor credincioşilor de a-şi
impropria roadele mântuirii aduse de Hristos. Practice aceasta se poate
realize prin cunoaşterea şi mărturisirea lui Dumnezeu nu numai prin cuvânt
dar şi prin fapte: prin fapte mărturisim iubindu-ne unii pe alţii nesavarsind
adultery, nedefaimandu-ne unii pe alţii şi nepizmuindu-ne, ci dimpotrivă
fiind înfrânaţi, milostivi, buni, de asemenea trebuie să ne arătăm
compătimirea unii altora şi să nu fim iubitori de arginţi.
O altă obligaţie a credincioşilor e aceea a căinţei. “Să ne pocăim “.
Căinţa să se facă din inima curate dar şi cu păzirea de păcatele trupeşti, căci
trupul este “un templu al lui Dumnezeu”.
Fuga de răutate şi urmarea virtuţii are ca rezultat pacea şi ca răsplată
intrarea în împărăţia lui Dumnezeu.
E necesar ca ascultătorii să pună în practică învăţătura primită de sus
pentru a nu da altora pricină de defăimare a numelui lui Dumnezeu. “Căci
neamurile când aud din gura noastră cuvintele lui Dumnezeu, le admira ca
frumoase şi măreţe…când observă apoi că faptele noastre nu sunt demne de
cuvintele pe care le vorbim, atunci se întorc din această cauză spre defăimare
şi zic că Evanghelia este fibula şi rătăcire”. Motivele pentru care ascultătorii
trebuie să ducă o viaţă curate şi bogată în fapte corespunzătoare sunt:
indurarea arătată de Hristos “prin care am fost mântuiţi”, aşteptarea judecaţii
viitoare.
În partea finală (c. 18-20) se dau îndrumări în sensul că ascultătorii să
se nevoiască a se căi din toată inima, a se osteni pentru pietate şi dreptate.
Credincioşii să lupte cu viaţa aceasta ca să fie încoronaţi în cea viitoare.
Idea fundamentală a omiliei e aceasta: să slujim lui Dumnezeu cu
cuvântul şi cu fapta, cu voinţă şi cu inima curate în vederea dobândirii
mântuirii.
Forma expunerii este simplă. Compoziţia e adaptata unor credincioşi
obişnuiţi. Foloseşte un bogat material ilustrativ. De pildă, faptele bbune sunt
prezentate ca apărătorul credincioşilor înaintea lui Dumnezeu (c.
6).ostenelile pentru dobândirea vieţii veşnice sunt comparate cu lupta în
arenă pentru obţinerea unei cununi (c. 70). După cum un vas de lut dacă e
strâmb se poate face forma din nou dacă înainte de-a fi pus în cuptor aşa şi
credincioşii îşi pot indretpta viaţa numai câtă vreme sunt în lumea aceasta.
Dincoolo nu mai pot face nimic pentru îndreptare (c.8).trupul celui botezat e
ca un templu al Duhului Sfânt ( c. (0. ziua judecăţii e ca un cuptor care arde
(c. 16). Prin aceste comparaţii, asemănări şi exemple precum şi prin masiva
folosire a Scripturii – în cele 20 de capitole, care sunt foarte scurte, foloseşte
peste 20 de texte biblice – omilia la care ne referim vădeşte un oarecare
avant oratoric.
O alta cuvântare păstrată din vremurile anterioare lui Origen e omilia
lui Clement Alexandrinul: “care bogat se va mântui?”
 Textul, aşa cum ni s-a păstrat prezintă dezvoltări proprii unei lucrări
menite publicării. Este sigur însă ca la baza acestei lucrări e omilia purtând
titlul indicat mai sus. Cuvântarea e axată pe pericopa Mc. 10, 17-31 şi în
deosebi pe textul: “mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului,
decât băgatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Mc. 10, 25).
În partea introductivă (c. 1-3) se arăta ca unii înţeleg inexact cuvântul
amintit mai sus al Mântuitorului. În partea I (cap. 4-26) autorul arata ca
Domnul lasa şi celui ce deţine bunuri personale cale deschisă către Împărăţia
lui Dumnezeu. Mântuitorul nu porunceşte dispteretul fata de bunurile
materiale ci cere independenta internă fata de ele pe de o parte, dreapta
utilizare a acestora pe de alta. În partea a II a omiliei (c. 27-42) se arăta că,
folosite în chip correct, bunurile materiale pot constitui chiar un mijloc
pentru dobândirea mântuirii în sensul că porunca iubirii fata de Dumnezeu I
fata de aproapele poate fi împlinita mai din plin sub forma binefacerilor, a
generozităţii, a dărniciei dezinteresate. Credinciosul care are bunuri
materiale să ştie că nu este stăpânul lor absolute. Folosirea lor stă sub
semnul moralei creştine, sub regimul poruncilor lui Dumnezeu. Nu bunurile
materiale trebuiesc îndepărtate, ci patimile, lăcomia, egoismul.
Particularitatea acestei omilii const ape de o parte în faptul că în ea se
tratează pentru prima dată în mod amănunţit tema bunurilor materiale din
unghiul de vedere al moralei creştine, iar pe de alta, în faptul că autorul
valorifica în expunerea san u numai argumente teologice, dar şi puncte de
vedere sociale privind bunurile materiale ca mijloace menite să lege pe
oameni între ei, să-I sprijine în tendinţele lor de a se organiza în cadrul
societăţii.
Omilia se încheie ci istorisirea despre tânărul care parasindul pe Sf
Ioan ajunge şeful unei bande de tâlhari sip e care sfântul izbuteşte să-l
convertească.
Cel dintâi teolog răsăritean care ne-a lăsat un număr însemnat de
omilii este Origen (185 – 254). Iată pe scurt lasamantul lui omiletic: 20
omilii la Ieremia, 1 la I Samuel cap. 28, 3-25 – toate acestea în original. În
traducerea Latină a lui Ieronim ne-au rămas două omilii la Cântarea
Cântărilor, 8 la Isaia, 14 la Ieremia, 14 la Iezechiel, 39 la Luca. În traducerea
lui Rufin ni s-au păstrat: 16 omilii la Facere, 13 la Exod, 16 la Levitic, 28 la
Numeri, 26 la Iosua, 9 la Judecători, 9 la Psalmi. În traducerea lui Ilarie de
Pictavium ne-au rămas fragmente din 28 de omilii la Iov.
Dacă luăm în considerare şi omiliile pierdute şi care nu sunt puţine –
putem spune că Origen a taklcuit în fata credincioşilor cea mai mare parte a
VT precum şi o bună parte din NT. Activitatea predicatorială şi-a desfasurat-
o mai laes după stabilirea să în Cezareea Palestinei.
 Ca forma de propovăduire Origen foloseşte omilia căreia îi imprima
înţelesul de interpretare practica a unei periscope, în faţa unei comunităţi
bisericeşti determinate.
Desigur şi înainte de Origen s-au rostit omilii în cadrul cultului. Şi
înainte de el omilia era în legătură cu periscope scripturistice. Dar în timp ce
înainte omilia nu se ţinea strict de textul de la care pornea, începând cu
Origen ea rămâne credincioasa textului de la început până la sfârşit. În
acelaşi timp începând cu Origen, termenul omilie se specifică, se
individualizează, pentru denumirea cuvântării culturale analitice. Cuvântarea
tematică axată pe un verset din pericopa şi care începe a lua în slujba ei o
structură şi o formă oratorical mai comlicata, e denumita cu termenul de
logos.
Din lasamantul omiletic al marelui alexandrine se poate vedea clar
cata grijas purta el ca predicile sale să înfăţişeze credincioşilor învăţătura
biblică în toată puritatea şi adâncimea ei. Uriaşa munca dezvoltată de Origen
în legătură cu critica textului scripturistic nu-şi găseşte explicaţia deplină
decât în convingerea lui profunda ca la temelia propovăduirii trebuie să stea
textul biblic nealterat, textul aşa cum a ieşit el de sub până sfinţilor autori ai
Cărţilor dumnezeieşti.
La slujba se citeau, după cum se ştie, mai multe periscope. După
indicaţiile episcopului, Origen se opera numai asupra unei periscope sau
numai asupra unor versete din pericopa.
Astfel, într-o omilie la cartea Regilor, Origen, dup ace arata că s-au
citit patru periscope, zice “fiind patru periscope şi fiecare cuprinzând nu
puţine lucruri, nici cei mai îndemânatici în cercetarea unor asemenea locuri
n-ar putea face aceasta într-o oră, ci în mai multe. De aceea episcopul să
indice pe care voieşte dintre cele patru san e ocuupam de ea”.
Alte ori Origen alegea el însuşi textile ce urmau să fie tâlcuite.
Criteriul după care se ghida în alegea şi interpretarea textelor era de
natura practica. El nu urmarea sad ea o explicare teoretică, abstractă, ci
gândul care-l călăuzea era acela al edificării credincioşilor a, dezvoltării şi
adâncirii vieţii lor de evlavie şi rugăciune. Introducerile omiliilor lui Origen
sunt scurte dar astfel întocmite că pot trezi interesul ascultătorilor, le pot
capta atenţia. De exemplu, omulia a III a la Exod tratează despre chemarea
lui Moise şi începe aşa “cât timp Moise se afla în Egipt şi se iniţia în toată
înţelepciunea egiptenilor, nu era slab la cuvânt şi neîndemânatic la vorbire.
În Egipt avea şi voce puternică şi elocvebta incomparabila. Dar când a auzit
glasul lui Dumnezeu şi felul Lui de a vorbi, şi-a dat seama de puţinătatea şi
slăbiciunile cuvântului sau şi de limba să târzielnică şi împiedicata…”.
 Punerea în contrast al lui Moise cel din Egipt, a lui Moise cel plin de
îndrăzneală şi iscusit la vorbire în faţa lui faraon, cu Moise cel din fata
Horebului, cu Moise cel ce la auzul cuvântului lui Dumnezeu, devine sfios şi
neîndemânatic la vorbire, a putut capta atenţia credincioşilor, deschizându-le
sufletele pentru primirea celor ce urmau să li se tâlcuiască.
Alteori, autorul nostrum îşi începe omilia făcând legătura cu
cuvântările rostite anterior. De pildă, într-o omilie la Exod, vorbind despre
darurile credincioşilor pentru Cortul Sfânt, Origen începe aşa “am vorbit şi
mai înainte, cum ne-au ajutat puterile, despre tabernacol. Căci descrierea
aceasta se repata des în cartea exodului…acum ni s-a citit acel loc unde sta
scris: “şi a grăit Moise către toată obştea fiilor lui Israil şi a zis: acesta este
cuvântul pe care l-a poruncit Domnul zicând…”.
Cel mai adesea introducerile omiliilor lui Origen constau din
observaţii pătrunzătoare menite să înlesnească ascultătorilor o mai bună
înţelegere a învăţăturilor ce urmau să fie prezentate în cuvântare. Iată câteva
exemple.
Într-o omilie la Geneza se vorbeşte despre rânduirea circumciziunii de
către Dumnezeu prin mijlocirea lui Avraam. Pentru a face pe ascultători să
înţeleagă cum a fost cu putinţă ca Dumnezeu să vorbească precum un om, cu
omul Avraam, Origen da în introducere unele interesante explicaţii.
Astfel, el combate mai întâi eroarea acelora care afirmau că pentru a
vorbi cu omul, Dumnezeu trebuie să aibă El însuşi trup, gura şi tot ce-I
necesar pentru vorbire. Cum stau lucrurile în realitate? Când Dumnezeu
insufla în inima sfinţilor ceea ce vrea să le spună, sau face să parvină la
urechile lor sunet de cuvânt, zicem că Dumnezeu vorbeşte cu omul. Când
Dumnezeu arata că-I sunt cunoscute cele ce vorbeşte sau face credinciosul,
zicem că Dumnezeu aude. Când ne arata nedreptatea pe care o săvârşim,
zicem că El se mânie pe noi. Când ne spune că suntem nemulţumiţi de
binefacerile Lui, zicem că se căieşte. Când spunem că se poartă după
muodul omenesc cu oamenii noi nu-I atribuim organe omeneşti şi afecte,
înzestrată cu puteri divine şi pentru ca oamenii s-o poată înţelege e înfăţişata
ca purtătoare de member omeneşti şi afecte commune şi cunoscute.
O introducere asemănătoare cu cea acum amintita avem la omilia
treispre zece la Levitic, omilie în care se vorbeşte despre sărbători,
candelabru, pâinile punerii înainte…rânduielile de ordin cultic privind aceste
lucruri au fost date de Dumnezeun prin intermediul lui Moise. Pentru a-I
face pe ascultători să înţeleagă de ce Dumnezeu n-a vorbit cu fiecare dintre
credincioşi, Origen spune “cine e desăvârşit primeşte direct de la Dumnezeu
învăţătura despre temeiul sărbătorilor…dar cine nu-I desăvârşit, ci e inferior
primeşte învăţătură de la acela care e instruit de Dumnezeu…”. Moise face
parte din această primă categorie.
În omilia a zecea la Numeri, în care se tratează despre datoriile şi
drepturile preoţilor, autorul arata în partea introductive importanta învăţăturii
cuprinsă în cuvintele:”şi a zis Domnul către Aaron: tu şi fii tai şi casa tatălui
tău veţi purta păcatele sfinţilor” (Num. 18, 1). Preotul este cel ce mijloceşte
intre credinciosul păcătos şi Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor. În faţa lui
Dumnezeu şi sfinţii ssunt într-un anume sens, păcătoşi. Căci “se poate ca
slujind lui Dumnezeu sfântul san u împlinească toate cum se cere şi atunci
păcătuieşte”.
Întâlnim, la Origen, şi omilii care încep cu îndemnuri îndreptate spre
ascultători în sensul că ei să fie cu băgare de seamă la cele ce urmează să fie
dezoltate în cuvântare. “Plecaţi-vă urechile, voi care v-aţi apropiat de
Domnul şi care vă socotiţi credincioşi. Luaţi seama în ce chip e încercata
credinţa, din cele ce s-au citit, şi a fost după aceste cuvinte, ca Dumnezeu a
cercat pe Avraam şi i-a zis…” (Gen 12, 1).
Când socotea potrivit, Origen îşi începea omilia cu o rugăciune.
“Moise ni se citeşte în biserică. Să rugăm pe Domnul ca nu cumva, când se
citeşte Moise, să fie şi asupra inimii noastre acel zăbranic despre care
vorbeşte Apostolul” (II Cor. 3, 14). Sau: “când se citeşte Moise, pericopa cu
pericopa, se cuvine să rugăm pe Părintele Cuvântului ca să se împlinească şi
în noi ceea ce s-a scris în Psalmi: “deschide ochii mei ca să văd minunile din
Legea ta” (Ps. 118, 18).
Desfăşurarea omiliei se face prin tâlcuirea verset cu verset a pericopei
indicate de episcope sau asupra căreia sia- propus el însuşi să insiste. De
pildă, în omilia întâi la Facere, cap. 1 , în omilia a II a interpretează versetele
13-22 ale cap. 6 de la Facere, în omilia a III a Facere 17, 1-14, omilia a IV,
Facere 18, 1-21, etc.
Dar, cum am spus, Origen nu-şi axează totdeauna omilia pe o peicopa
întreaga; uneori, el allege şi tâlcuieşte un număr restrâns de versete. De
pildă, în omilia 16 la Facere, sunt tâlcuite versetele 20-21 ale cap. 34, omilia
întâi la Numeri se ocupa cu versetele 1-3 ale cap. 1, etc.
În desfăşurarea interpretării textelor biblice, Origen nu se limitează la
relevarea şi valorificarea sensului grammatical şi moral, ci trece şi la
interpretarea alegorică. El porneşte de la premise ca, întrucât Scriptură este
cuvântul lui Dumnezeu nu se poate ca în textile, propoziţiile, expresiile ei
san u fie cuprins un înţeles mai adânc decât cel perceput prin lectura
obişnuită. Exemple? Quantum satis.
În omilia I la Facere se vorbeşte, între altele, despre cer şi despre
firmament. Cerul se refere la dimensiunea spirituală a creaţiei, iar
firmamentul la dimensiunea lui materială. Cerul despre care se voerbeste în
versetul 1 zice Origen, sip e are l-am numit spiritual, este mintea noastră,
spirit ea însăşi, adică este omul nostrum lăuntric, omul spiritual care vede şi
cunoaşte pe Dumnezeu. cerul fizic care se chiama firmament e omul cel din
afară care e perceput senszorial. Şi după cum deasupra şi cele de sub el la fel
şi omul din afară dacă ar putea face distincţie şiş a discearnă care-s apele de
deasupra tăriei şi care de sub această, s-ar numi şi el cer, adică om ceresc,
după cuvântul Apostolului Pavel: “căci cetăţenia noastră este în ceruri”
(Filip. 3, 20).
Apa de deasupra este apa spirituală, este apa cea vie (În. 7, 38), iar cea
de desupt este apa intunericulul în care locuieşte diavolul. Fiecare credincios
participa la apa cea de sus atunci când e cu inima lui la cele înalte, la cele de
sus, nu la cele telurice. Apa de sub tărie adică păcatul şi viciile, pe acestea să
le aruncăm de la noi”.
În legătură cu cele de la Facere cap. 1, 11: “sad ea din sine pământul
verdeaţa”, autorul nostrum spune “după înţelesul literal e limpede că e vorba
de roadele pe care le produce pământul, nu uscatul. Dar san e raportam
aceasta la noi. Dacă şi noi suntem pământ roditor, nu uscat, să aducemm
roade îmbelşugate şi variate lui Dumnezeu, ca astfel să fim şi noi
binecuvântaţi de Părintele, care zice: iată mirosul fieului meu e ca mirosul
unui câmp bogat…” (Gen 27, 27). Şi după cum pământul din sine da iarbă
cu sămânţă într-însa şi pomi roditori, dar şi cu sămânţă, la fel şi noi trebuie
să facem roade şiş a avem în noi seminţele tuturor fapteloor bune şi ale
tututror virtuţilor.
Soarele şi luna sunt Iisus Hristos. Stelele sunt Avraam, Isaac, Iacov,
Ieremia, Iezechiel, David, Daniel şi toţi cei despre care Scriptura
mărturiseşte că au bineplăcut lui Dumnezeu.
Fiinţele care-s menite să mişune în adâncul apelor sunt mişcările şi
gândurile noastre, care îşi iau naştere din adâncul inimii.
Cuvintele: “stăpâniţi peste peştii mari, peste păsările cerului, peste
toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişca pe pământ” (Fac. 1, 28), în
sens allegoric vor să exprime obligaţia sfinţilor de a-şi stăpâni simţurile,
gândurile, dorinţele, impulsurile interioare.
În alta omilie, vorbind despre arca lui Noe, Origen spune: “începând
să vorbim despre arca construită de Noe după porunca lui Dumnezeu să
vedem mai întâi cele ce se spun despre ea ca temelie, san e putem ridica de
la textul istoric la sensul allegoric al înţelegerii spirituale…”.
Noe în arcă lui, zice cuvântătorul nostrum, este Hristos în Biserica Să.
Cele trei rânduri de cămări ale corabiei reprezintă cele trei sensuri ale
Scripturii: istoric, moral şi spiritual.
 Lungimea, lăţimea şi înălţimea semnifica credinţa, nădejdea şi
dragostea, etc.
Vietăţile care mişună în apa simbolizează mişcările şi cugetările
minţii noastre. Fiinţele de pe uscat simbolizează mişcările omului din afară,
ale omului fizic, etc.
Mai de greu de spus, după autorul nostrum, ce semnifica animalele
necurate. Totuşi pe cât ne e îngăduit să îndrăznim când e vorba de asemenea
lucruri grele, socotesc că animalele necurate simbolizează concupiscenta şi
mânia. Trebuie să ţinem însă seama că aceste două lucruri, concupiscenta şi
mânia sunt necurate numai când îl îndeamnă pe om la păcat. Dar când avem
în vedere faptul că fără concupiscenta nimeni nuu poate avea urmaşi, şi fără
mânie nimei nu poate face îndreptarea şi disciplinarea cuiva, ele sunt
socotite necesare şi ca atare trebuie păstrate.
Ca şi cum în adâncul sufletului său ar fi stăruit oarecare îndoială cu
privire la îndreptăţirea de a practică metoda alegorică, Origen ori de câte ori
enunţa motivul care să-I justifice procedeul. “Nu e mare lucru a păzi extern
sabatul, lunile noi, circumciziunea şi deosebirile dintre mâncări. Dar cine ar
începe să le înţeleagă allegoric, îşi va da seama că alcele practice care după
litera erau neînsemnate şi mici , după înţelesul spiritual nu vor fi mici, ci
mari”.
În altă parte vorbind despre tăierea împrejur a lui Isaac, autorul
adauga: “Ce? Să socotim oare ca Duhul Sfânt şi-a propus să scrie întâmplări
şiş a povestească precum că copilul a fost tăiat împrejur şi că s-a făcut ospăţ?
Că s-a jucat şi a săvârşit alte copilării? Sau trebuie să socotim că prin acestea
a vrut san e nvete ceva divin şi că e potrivit ca neamul omenesc să înveţe
ceva din cuvintele lui Dumnezeu?”
Într-o omilia la Levitic autorul nostrum spune:”san u-ţi închipui că
Dumnezeu a poruncit şi a sancţionat prin lege să se aducă tămâie din Arabia.
Tămâia aceasta din care primeşte bună mireasmă înseamnă rugăciunile din
inima curate şi conştiinţa împăcată, rugăciuni prin care Dumnezeu primeşte
moros de bună mireasmă.
Adânc convins că învăţăturile din periscope depăşesc puterea de
cuprindere a credinciosului oricât de erudite, Origen cerea mereu în sprijinul
său ajutorul lui Dumnezeu. alteori în cursul cuvântării se opera pentru o
clipă şi înaltă câte o caldă rugăciune către Dumnezeu. astfel în omilia a doua
la Geneza, dup ace vorbeşte despre construirea arcei lui Noe, zice:”acum
rugând pe cel care singur poate ridica valul de pe pericopa V.T., să încercăm
a cerceta ce cuprinde pentru zidirea duhovnicească, această măreaţă
construire a arcei”.
 În omilia a cincea la Levitic îşi întrerupe la un moment dat expunerea,
cu rugăciunea:”trebuei să chem. În ajutor pe Doamnul meu Iisus să facă aşa
că eu cel ce caut, să găsesc, şi mie celui ce bat, să mi se deschidă ca să
găsesc în Scripturi cuptorul în care să ard sacrificial meu ca să-l primească
Dumnezeu”
Cuvântătorul poate primi ajutor de sus nu numai prin rugăciunile
proprii, dar şi prin cele făcute de ceilalţi credincioşi pentru el. În omili a a
treia la Facere şi anume în partea introductive, Origen semnalează
ascultătorilor ca unii înţeleg greşit felul în care Dumnezeu se adresează
credincioşilor. Şi continua san e oprim asupra acestor lucruri, ajutaţi de
rugăciunile voastre şi cât ne va da Dumnezeu”.
Adeseori, concomitant cu interpretarea merge şi aplicare practică la
viaţa credincioşilor.
În omilia a patra la Geneza, vorbind despre felul cum Avraam a primit
pe cei trei oaspeţi (Geneza 18, 2-4) cuvântătorul nostrum găseşte potrivit să
facă următoarea aplicare:”prin purtatea să Avraam te învaţă modul cum sit u
trebuie să-ţi primeşti oaspeţii”. Şi ceva mai jos continuă:”pe cei răi
Dumnezeu nu-I socoteşte vrednici să fie cunoscuţi de El. Noi însă să se silim
că faptele şi legături;e dintre noi să fie de aşa fel încât să fim socotiţi
vrednici a fi cunoscuţi de Dumnezeu…să fim socotiţi vrednici a fi cunoscuţi
de Fiul Sau Iisus Hristos, de Duhul Sfânt, să fim cunoscuţi de către Treime”.
Într-o altă omilie, dup ace istoriseşte ce s-a intampalt cu Lot cel ameţit de
băutură, zice:”auziţi ce face beţia? Auxiti la ce crima sfătuieşte? Luaţi seama
şi păziţi-vă voi pentru care răul acesta nu este o învinuire neîntemeiată, ci un
obicei”. Altădată, talciund în fata ascultătorilor cap. 11 de la Exod, unde inre
altel;e se arăta ca atât timp cât ţinea mâinile ridicate către Dumnezeu, Moise
era biruitor împotriva amalecitilor, sic and le lasa jos, biruiau aceştia, Origen
da acest indemn:”tot aşa şi noi în pterea crucii lui Hristos să ridicăm braţele
în sus, să ridicăm pentru rugăciune mâini curate, în locul fără mânie şi fără
cârtire, ca san e facem vrednici zicând:”staţi împotriva diavolului şi va fugi
de la voi. Să lucrăm aşadar cu toată credinţa că diavolul nu numai să fugă de
la noi, dar şiş a fie zdrobit sub picioarele noastre precum Faraon s-a
scufundat în mare şi a pierit în adâncul valurilor”.
Vorbind despre chemarea de către Mântuitorul a lui Simon Petru şi
Andrei, a lui Iacob fiul lui Zevedei şi a lui Ioan fratele lui, pentru a-I face
pescari de oameni, Origen face următoarea aplicaţie la ascultători:”sit u când
eşti scos din valurile acestui veac de către ucenicii Domnlui, leapădă-ţi
viciile trupeşti, schimbă-ţi sufletul. Acum nu mai eşti peştele care înoată în
undele sărate ale mării, ci ai fost scos din adâncul ei ca să te converteşti la o
viaţă mai bună, după cuvântul apostolului “iar noi toţi, cu fata descoperită,
contemplând mărirea lui, ne prefacem în aceeaşi asemănare, din mărire în
marre precum este de la Domnul, care e Spiritul” (II Cor. 3, 18).
Încheierile omiliilor autorul de care vorbim sunt fără artificii retorice.
Uneori ele cuprind o aplicare practica:”ce folos să mărturisesc venirea lui
Hristos în trupul luat din Maria, dacă nu arăt ca El a venit şi-n trupul meu?
Dovedesc că El a venit şi în trupul meu atunci când membrele mele pe care
mai înainte le-am făcut să slujească nedreptăţii spre nedreptate, acum le voi
transforma şi le voi face să slujească dreptăţii spre sfinţenie. Arăt că
Legământul lui Dumnezeu e în trupul meu dacă voi putea zice după
Pavel:”m-am răstignit împreună cu Hristos, sin u mai trăiesc eu, ci Hristos
trăieşte întru mine” (Gal. 2, 19). Şi dacă voi putea zice precum însuşi
zicea:”cine ne va despărţi de iubirea lui Dumnezeu? oare necazul? Ori
strâmtoarea, ori primejdia ori sabia?” (Rom. 8, 35).
Dacă mărturisim cu cuvântul ca Domnul Iisus şi n-arătam că
Legământul Lui este asupra trupului nostrum, după cum am spus mai sus,
vom arăta că facem ceva asemenator cu ce-a făcut iudeii cei de demult care
socoteau că-l mărturisesc pe Dumnezeu prin simplul semsn al
circumciziunii, dar cu faptele lor îl tăgăduiau. Să ne dea Dumnezeu să
credem cu inima, să mărturisim cu trupul nostrum ca “văzând oamenii
faptele noastre cele bune să mărească pe Tatăl nostrum căruia I se cuvine
mărirea în vecii vecilor Amin”.
Ultimele cuvinte ale omiliilor lui Origen sunt, de regulă, o doxologie
hristologica, aşa cum e de pildă, cea din încheierea amintită. Dar întâlnim şi
doxologii triadologice, precum şi diadologice.
Ca formulă de adresare Origen a folosit pe cât se pare expresii ca:”o,
ascultătorilor”, “o, popor al lui Dumnezeu”. asemenea formule le întâlnim în
cuprinsul omiliilor, darn u-in exclus ca ele să fi fost folosite şi la-nceputul
lor.
În general omiliile lui Origen sunt scurte. Ele sunt scurte dar dense,
prezentând în mod concentrate învăţăturile dogmatice, morale şi
duhovniceşti pe care credincioşii le ascultau de la Origen
Ceea ce-l călăuzeşte pe marele teolog în desfăşurarea omiliilor sale
sunt două idei:
Primă este idea înaltă ce avea el despre Dumnezeu. adânc convins că
Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu, Origen socotea că nu e rxpresie sin u
e propoziţie biblică în care să fie ascunse înţelesuri bogate şi profunde. De la
Dumnezeu nu putem primi decât învăţături purtând amprenta bogăţiei şi
adâncimii proprii Dumnezeirii.
Pornind de la premise aceasta Origen a socotit că în interpretarea
Scripturilor poate folosi metoda alegorică.
 A doua idée care ll-a călăuzit a fost de natura practica. Prin fiecare
cuvântare autorul nostrum urmarea educarea, zidirea ascultătorilor,
îndrumarea lor în sensul de a-şi potrivi viaţa după dumnezeieştile învăţături.
El sties a se adapteze ascultătorilor folosind mijloace simple şi ocolind
artificiile retorice.
Pregătite prin îndelungate cercetări şi printr-o susţinută meditaţie,
omiile despre care vorbim erau ceel mai adesea improvizate din punct de
vedere formal, şi erau prinse în scrie de către tahigrafi.
Un suflu de sinceritate le străbate de la un capăt la altul, sinceritate
care na- putut san u fie sesizată de către ascultători. Când I se prezintă
ocazia, autorul dezaproba abaterile credincisilor. Dar acest lucru îl face cu
blândeţe, cu înţelegerea fratelui în inima căruia vibrează puternic
sentimental dragostei fata de aproapele. Sub înrâurirea unui asemenea
sentiment unele din cuvântările lui Origen ating treapta unei adevărate
elocvente.
Renunţând la patosul rhetoric, predicatorul nostrum vorbeşte în tonul
unei convorbiri între prieteni de aceeaşi credinţă, darn u arareori cu
însufleţire. El e mereu stăpânit de sentimental răspunderii pentru a transmite
ascultătorilor nealterate învăţăturile înalte ale creştinismului. Chiar când
merge prea departe cu alegorizarea, el o face nu cu gândul de a altera fondul
ortodox al acestei învăţături, ci o face, cm am spus, călăuzit de idea ca,
descoperită de Dumnezeu, învăţătura cuprinsă în Scriptură, nu poate fi
prinsă şi relevata în adâncimea ei decât prin metoda alegorică.
În istoria predicii, rămâne ca un merit deosebit al lui Origen faptul că,
într-o vreme în care întâlnirea dintre Evanghelia lui Hristos şi lumea de idei
a elenismului ajunsese într-o fază acută, vestitul teolog arata predicii calea
cea mai bună de urmat şi anume calea legăturii strânse cu Sfânta Scriptură.
În Apus cele mai vechi indicii de retorică în cadrul Bisericii le avea la
Tertulian (160 – 240). Nu ne-au rămas predici de la el. Dar se ştie că a fost
preot. Ne-o spune Ieronim în termini categorici: “Tertulianus presbyter….”.
în consecinţă nu se poate san u fi desfăşurat o activitate predicatorială.
Despre felul cum va fi predicat Tertulian, ne putem face o idée din
scrierile lui, mai ales cele de conţinut moral: Spectaculis, De oratione, De
Patirntia, De virginibus valandis, De corona militis, De fuga în
persecutione…etc. învăţăturile cuprinse în aceste scrieir vor fi alcătuit şi
fondul predicilor morale. De relevant ca acest apologet plin de temperament,
cu stilul său uneori întunecat, dar original, plin de substanţă, spirit şi culoare,
a constituit multă vreme pentru Biserica Latină, un model de oratorie.
Sf. Ciprian, de pildă, şi l-a luat ca model. Îl citea zilnic şi-l numea
dascălul sau. E de la sine înţeles însă că principalul izvor al predicilor Sf
Ciprian a fost Sf Scriptura. Câtă importanţă acorda el Scripturii se vede,
între altele, şi din scrisoarea : Ad Quirinum.
Solicitat de prietenul său Quirinius (din Cartagina) să-I recomande o
scrisoare care să-I completeze initiarea în cele ale învăţăturii creştine,
Ciprian alcătuieşte el însuşi o asemeneascrisoare, alegând şi grupând texte
biblice după un plan logic şi bine conceput. Textile au fost organizate în trei
grupe: în prima grupă au fost trecute textile care vorbeau despre caracterul
provizoriu al Legii Vechi, în a doua grupă, textile privind împlinirea în
Hristos a profeţiilor Vechiulor Testament, în a treia grupa textile privind
credinţa, datoriile şi virtutilr creştinului. Aceasta este lucrarea: ad quirinium.
Vorbind despre Ciprian, Lactantiu spune că acesta a izbutit să-şi
câştige o recunoaştere şi apreciere generală, nu numai prin elocventă, dar şi
prin scrisul sau. Cât despre elocventa episcopului, aceasta era slujita de un
cuvânt plin, bogat, plăcut, de o vibraţie particulară. Expunerile îi erau de o
remarcabilă limpezime, încât e greu de precizat ce element avea precădere în
ele: frumuseţile stilului, claritatea cuprinsului, sau tăria convingerii
autorului?
Poeetul Prudentius, alcătuind un imn în cinstea lui Ciprian, afirma că
prin până episcopului acum amintit duhul dumnezeiesc al profeţilor de
odinioară se face din nou puternic simţit.
Ieronim vorbeşte des despre Ciprian. Uneori îl numeşte “bărbat
puternic prin elocventa şi martiriu”, sau “bărbat sfânt foarte iscusit în
cuvânt”.
Un alt predicator apusean a fost Ipolit. Despre viaţa lui nu se cunosc
prea multe amănunte. Pe cât se pare, el s-a născut în Orient, între 170 – 175.
în jurul anului 200 e preot în Roma.
Mai târziu a ajuns episcope al unei grupe de credincioşi separate
împreună cu el, de episcopul de atunci, Calist.
Pe vremea lui Maxim Tracul Ipolit a fost exilat, în 235, împreună cu
Ponţian, al doilea successor al lui Calist, când poate va fi şi murit.
s-a spus despre Ipolit că ar fi fost un om ambiţios, încăpăţânat şi
capabil ca din orgoliu să frângă unitatea comunitatiii bisericeşti. E adevărat
ca autorul de care vorbim a fost un spirit autoritar şi ferm în deciziile sale ca
unul care avea o înaltă concepţie despre preoţie. Dar se pare că aşa a fost şi
în cazul despărţirii de episcopul Calist. O dovadă în acest sens ar fi faptul că
Ipolit se împăcase cu Bisrrica încă înainte de a suferi moarte de martir.
Ca preot şi apoi ca episcope, Ipolit a desfăşurat fără îndoială, şi o
activitate predicatorială în care a pus nu numai pregătire şi zel, dar şi un
remarcabil talent oratoric.
 Faima de bun cuvântător al lui Ipolit răzbătu până departe în Orient,
unde în vremea la care ne referim, înflorea marele Origen. Acesta vizitând
Roma, în 121, a ţinut neapărat să meargă şi la biserica unde slujea Ipolit,
spre a-l auzi vorbind.
Dinb nefericire de la Ipolit ne-a rămas prea puţin material omiletic
peropriu-zis. Astfel până la noi a răzbătut: Cuvânta la Sfânta Teofanie, e o
predică rostită la un botez şi în legătură cu Botezul Domnului. Unii pun la
îndoială autenticitatea acestei predici.
I se atribuie de asemenea una dintre omiliile neautentice ale Sf Ioan
Hrisostom, intitulata L a învierea cea de a patra zi a lui Lazăr. Cuvântare
care în manuscris poarta menţiunea explicative:”Din comentariul fericitului
Ipolit episcope de Bostra, la Evanghelia lui Ioan asupra învierii lui Lazăr”.
Ni s-au mai păstrat fragmente din omilia despre Paste. Ni s-au păstrat
de asemenea: Omilia contra unui oarecare Noet, Demonstratio adversusu
iudeos.
Trebuie să luăm în considerare şi faptul că la baza lucrirulor exegetice
ale lui Ipolit stau tâlcuirile sale omiletice fără ca totuşi comentariile la care
ne referim să reprezinte o simplă tahigrafiere a predicilor sale, cum în bună
parte a fost cazul cu comentariile lui Origen. Dar, comentariile luiIpolit îşi
astreaza tonul omiliei. Aşa sunt: Comentariile asupra lui Daniil, păstrate
aproape în întregime şi care e cel mai vechi comentar cunoscut asupra
Scripturii, Comentar asupra Cântării Cântărilor păstrat şi el în mare parte şi
în care autorul valorifica exegeza alegorică cu graţia unui geniu oriental şi
cu o antrenantă căldură sufletească.
După Ipolit, primul izvor al predicii este Sf Scriptura, Creştinii trebuie
să trăiască după învăţătura lui Dumnezeu. dar pentru a trăi o asemenea
învăţătura mai inai trebuie s-o cunoască bine. “Căci după cum atunci când
cineva voieşte să se exercite în înţelepciunea veacului acestuia, nu va putea
să realizeze aceasta dacă nu-şi va însuşi părerile filosofilor, la fel toţi cei câţi
voiesc să se exercite în pietate, nu în altfel se vor exercita decât în
învăţăturile lui Dumnezeu. să cunoaştem deci, ce binevestesc şi ce învaţa Sf
Scripturi”.
Învăţăturile trebuiesc luate aşa cum sunt ele în textile sacre. Nimănui
nu-I e îngăduit să pună în Scripturi alt înţeles decât cel pe care îl cuprind ele.
“Cele ce predica Scripturile dumnezeieşti acelea să le ştim; cele ce ne învaţa,
să le cunoaştem. Să credem aşa cuum Tatăl voieşte să credem. Să-l
preamărim pe Fiul aşa cum El vrea să fie preamărit. Şi cum vrea să ni-l
dăruiască Duhul Sfânt, aşa să-l primim. Nu după voinţa noastră nici cum
vrem noi să înţelegem, nici violentând cele date de Dumnezeu, ci precum El
a voit san e înveţe din Sfntele Scripturi aşa să înţelegem”.
 În activitatea sa predicatoriala Ipolit înţelege să valorifice şi Sf
Tradiţie. “Vom crede, aşadar, fericiţilor fraţi, conform predaniei Apostolilor
că Dumnezeu Cuvântul s-a pogorât din cer în Fecioara Maria…”. Simbolul
credinţei de asemenea trebuie neapărat luat în considerare.
Ca formulă de adresare Ipolit folosea expresiilee: iubitule, o, omule,
fraţilor, fericiţilor fraţi, etc.
În partea introductive, Ipolit ştia trezi atenţia ascultătorilor sugerând
marea importantă pentru ei a învăţăturii ce urma să fie tratată. Iată, de pildă,
cum îşi începe predica în legătură cu Noet:”unii răspândesc pe ascuns o
învăţătură străină şi anume ucenicii unui oarecare Noet, de neam din Smirna,
şi care a trăit nu cu mult înainte. Acest Noet plin de sine însuşi, căzu în
mândrie, stăpânit de un duh rău. El a spus că Hristos este însuşi Tatatl şi că,
deci, însuşi Tatatls-a nqascut, a suferit şi amurit. Vedeţi ce mândrie a inimii
şi ce umflare a duhului rău a intrat în el. Din diferite fapte s-a putut inyelege
ca Noet nu vorbea în numele unui duh curat. Cel ce săvârşeşte blasfemul
împotriva Duhului Sfânt e înlăturat dintre aleşii lui Dumnezeu. noet zicea că
el e Moise şi fratele sau Aaron. Când fericiţii preoţi au auzit asta, l-au
chemat în fata Bisericii şi-au făcut cercetare. Dar acela a negat de la început
că ar cugeta aşa. După aceea ascunzându-se în spatele altora şi adunându-I şi
per alţii în aceeaşi eroare, voia să-şi apere deschis dogma să. Chemându-l
din nou, fericiţii preoţi l-au făcut de ruşine. Dar acela se opunea zicând: “ce
rău fac dacă cinstesc pe Hristos?” la aceasta presbiterii au răspuns:”şi noi
cunoaştem pe Dumnezeu cel unul, cunoaştem pe Fiul cel ce a pătimit aşa
cum a pătimit, pe Fiul cel mort aşa cum a murit, a înviat a treia zi, sade de-a
dreapta Tatălui, urmând să vină a judeca vii şi morţii. Spunem ceea ce am
învăţat. Atunci fiindu-I dovedita eroarea, l-au dat afară din Biserică. Acesta
însă a mers cu îngâmfarea până acolo ca a organizat ademenirea altora”.
Rostite sub presiunea unui clocot interior şi într-o cadenţă crescândă,
propoziţiile introdiucerii pătrund adânc în sufletele ascultătorilor, le solicită
interesul, le captivează atenţia, le trezeşte curiozitatea făcându-I astfel
receptivi pentru ceea ce urma să le transmită.
Cuvântarea la Sf Teofanie începe printr-o serie de intrevbari care se
succed într-un ritm atât de viu încât peste putinţă ca ascultătorii san u se
adune din împrăştiere şiş a nu-şi îndrepte privirea şi atenţia asupra
vorbitorului. “ce altcea e frumuseţe mai variată decât bolta cerului? Ce
altceva este mai frumos decât înfăţişarea grădinilor pământului plin de flori?
Ce este mai repede în mişcare decât mersul soarelui în cursul său? Ce este
mai plăcut ca lumina lunii şi a constelaţiilor? Ce vieţuitoare este mai de prêt
ca omul? Ce este mai necesar ca apa?”. După ce arata la cât de multe lucruri
foloseşte apa, vorbitorul relevă şi faptul întru totul vrednic de luat în seamă
că Hristos însuşi s-a botezat în apa Iordanului.
În continuare autorul expune dialogul dintre Ioan şi Mântuitorul. “eu
nu pot boteza pe cei ce vin la mine fără ca mai întâi să-şi mărturisească
păcatele. Dacă aş vrea să te botez, tu ce ai avea de mărturisit? Tu eşti cel ce
ştergi păcatele şi vrei să fii botezat cu botezul pocăinţei? Chiar dacă aş
îndrăzni să te botez eu, apoi Iordanul nu va cuteza să se apropie de tine”.
Iată ce răspunde Mantuirtorul:”Botează-mă Ioane, ca nimeni în viitor
san u dispreţuiască Botezul . vreau să fiu botezat de un serv pentru ca
nimeni, oricât de mare ar fi, san u se ruşineze a primi Botezul de la un preot,
oricât de dispreţuit ar fi acesta. Îngăduie să intru în Iordan pentru ca
credincioşii să audă mărturisirea Tatălui şiş a cunoască puterea Fiului”.
În continuare se arăta ca prin Botezul Domnului se înnoieşte omul cel
vechisi premeste vrednicia de fiu al lui Dumnezeu, se împaca cele văzute cu
cele nevăzute.
Autorul releva că dacă Fiul a apărut în trup, El n-a fost separate de
sânul Tatălui. Prin trimiterea Duhului în chip de porumb asupra lui Hristos
s-a urmărit să se precizeze la cine se referă cuvintele Tatălui” acesta este
Fiul Meu…”.
Fiul a fost trimis în lume pentru regenerarea oamenilor prin apă şi prin
Duh, pentru renaşterea lor sufleteasca şi trupească. Tot cel ce iese din
colimvitră va fi părtaş împreună cu Hristos la învierea din morţi.
În încheiere da îndemnuri pentru primirea Botezului. “Vino, aşadar,
sit e renaşte, o , omulespre a deveni fiu al lui Dumnezeu. în ce chip vei
deveni fiu al lui Dumnezeu? dacă nu vei fi un desfrânat, dacă nu vei săvârşi
ucidere şi idolatriei. Dacă nut e vei lăsa biruit de voluptate şi de patima
trufiei. Dacă vei şterge murdăria necuratiri şi vei lăpăda povara
păcatului…”. “Cel ce intră cu credinţă, în baia renaşterii se leapădă de diavol
se uneşte cu Hristos…se dezbraca de robie şi se îmbracă cu vrednicia de fiu
al lui Dumnezeu. iese din Botez ca un soare strălucitor răspândind razele
dreptăţii. Dar lucrul cel mai important e că iese ca fiu al lui Dumnezeu şi
împreună moştenitor cu Hristos căruia I se cuvine mărirea şi puterea
împreună cu bunul şi de viaţa facatoorul sau Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor, Amin”.
În omilia privind erzea lui Noet, Ipolit expune erorile acestuia şi le
respingew ca nefiind în accord cu învăţătura Sfintei Scripturi. Partea slabă a
lui Noet, zice Ipolit, e că nu conoaste bine scriptura. Şi când citează din ea o
face trunchiat textile şi fără să ţină seama de context. Noet desfigurează
Descoperirea de sus pentru a-şi susţine eroarea lui ca Fiul n-ar fi distinct ca
persoana de Tatăl. Argumentarea lui Ipolit este susţinută, strânsă, temeinica.
Încât Noet chiar dacă nu i-af fi pe plac, va trebui să mărturisească recum ca
Tatăl e Dumnezeu cel atotputernic şi Hristos este Fiul Lui, Fiul cel întrupat,
căruia Tatăl i-a spus toate afară de sine şi de Duhul Sfânt. Va trebui să
mărturisească precum că aceştia sunt trei.
Ipolit foloseşte şi metoda alegorică. Astfel, citând Baruh 3, 37 – 38, el
tâlcuieşte ca Iocov şi Israil despre care e vorba în locul citat, nu-s altceva
decât Fiul. “Cine e Iacov şi cine Israil cel iubit decât acela despre care se
spune: acesta e Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit? Cine e Israil dacă
nu omul care vede pe Dumnezeu? dar pe Dumnezeu nu-l vede decât Fiul şi
omul desăvârşit care singur descoperea voinţa Tatălui. Căci zice Ioan:”pe
Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, Fiul cel unul născut, care este în
sânul Tatălui, acela a spus despre El” (Ioan 1, 18).
Pentru înviorarea expunerii Ipoliit foloseşte întrebarea, dialogul,
adresa directă şi destul de des antiteză. Iată câteva exemple de
antiteze:”Hristos fiind Dumnezeu nu a refuzat totuşi să-şi atrate umanitatea
când era flămând, când era oboist, când era chinuit de sete, când dormea,
deşi ca Dumnezeu nu avea trebuinţă de odihnă, când voia să indrepteze
paharul sufeintei, deşi pentru asta venise în lume, când transpire suferind,
când fu întărit de către înger, El care întărea pe cei ce credeau într-însul şi-I
învăţa să dispreţuiască moartea, când s-a lăsat trădat de către Iuda, când a
fost înfruntat de către Irod, El care va judeca lumea, când a fost luat în
derâdere El, căruia îi serveau mii şi zeci de mii de îngeri şi arhangheli…”.
Ipolit îşi încheie predicile cu îndemnuri corespunzătoare şi cu o
doxologie la care asocial uneori şi Biserica în înţelesul de mediu în care să
se practice preamărirea lui Dumnezeu. “Acesta este Dumnezeu şi, din
pricina noastră, este şi om. Tatăl i-a supus Lui toate. Luis a-I fie mărirea şi
puterea împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt în Sf Biserica, acum şi pururea şi
în vecii vecilor, Amin”.
Deşi materialul omiletic ce ne-a rămas de la Ipolit este redus, totuşi şi
din puţinul acesta ne putem da seama de virtuţile oratorice ale teologului la
care ne referim. Astfel, se poate spune că Ipolit a fost predicator înzestrat şi
zelos până la pasiune în vestirea şi aparatea mesajului evanghelic. Faptul că
în cuuvantarile mai sus amintite se face simţit un avânt destul de pronunţat,
o gradaţie a expunerii, se folosesc antiteze şi imagini, nedreptăţeşte să
conchidem ca Ipolit reprezintă trecerea de la omilia obişnuită la cuvântarea
sintetita, cuvântare care va lua tot mai mult în serviciul ei mijloace retorice
tot mai înalte.
Aruncad acum o privire de ansamblu asupra propovăduirii
postapostolice putem constata următoarele:
1. predica postapostolica rămâne fiintial legată de predica
apostolică, de predica noutestamentara. Ca fond ea ni se arăta
ca fiind adânc înrădăcinată în solul dumnezeieştii
Descoperiri. Respectful fata de învăţătura revelată pe de o
parte, iar pe de alta, teama de a nu se strecura în cuprinsul ei
idei care ar fi putut-o diforma, au determinat pe predicatorii
epociila care ne referim să-şi dezvolte activitatea sub strânsă
călăuzire a Sf Scripturi.
2. în perioada postapostolica, predica nu mai este Revelaţie,
cum a fost predica apostolică. Dar nu e nicio simpa
parafrazare a textelor sacre. Propovăduirea postapostolica ia
tot mai mult caracterul unei activităţi de adâncire şi
interpretare a textelor sacre preexistente. De interpretare şi
aplicare a mesajului biblic la trebuinţele în continuă
schimbare ale ascultătorilor şi effort personal pe bază de
pregătire temeinică şi în cadrul Bisericii.
3. în secolele doi şi trei se face un pas important în ce priveşte
diferenţierea şi individualizarea formelor de propovăduire.
Denumirea de omilie e specifica pentru tâlcuirea pericopica,
iar denumirea de logos se atribuie tot mai mult cuvântării
tematice.
4. ca metoda de interpretare s-a folosit mult metoda alegorică cu
scopul de a atrage atenţia asupra adâncirii Scripturilor şi de a
îndigui păreri greşite asupra VT. Promovate de unele cercuri
eretice.
5. propovăduitorii au fost în primul rând episcopii. Apoi şi
preoţii. Dar şi unii şi alţii, dar în primul rând episcopii,
socoteau că principala misiune a lor propovăduirea mesajului
evanghelic. Propovăduirea nu numai cu vorba, dar şi cu fapta
a învăţăturii dumnezeieşti, ca mijloc de canalizare a apei
celei vii spre ogorul sufletesc al credincioşi;lor.
6. practicată cu unele mijloace teologice mai dezvoltate şi cu
luarea în slujba ei şi a unor elemente noi de tehnică şi
structură, predica postapostolica pregăteşte şi anunţa
propovăduirea perioadei imediat următoare, care avea să se
înscrie în istoria Bisericii ca perioada de culminaţie a
oratoriei patristice.

.
5. Predica în perioada veacului de aur
Consideraţii generale

În perioada patristică propovăduirea cuvântului cunoaşte trei etape

mai importante. Prima cuprinde veacurile doi şi trei. A doua – veacul patru
şi prima jumătate a veacului cinci. A treia cuprinde jumătatea a doua a
veacului cinci, apoi veacurile şase până la opt inclusiv.
Din primele decenii ale sec. doi nu ni s-au păstrat predici. Avem însă
unele mărturii din care ne putem da seama de felul cum se predica atunci.
Cea mai importantă mărturie în acest sens este accea a Sf. Iustin Martirul
(+165). Iată ce scrie el în prima să Apologie (e.67): „În ziua numită a
Domnului are loc o adunare a tuturor celor ce locuiesc la orşe sau ţară. Cu
această ocazie se citesc Memoriile Apostolilor (= Evangheliile) şi cărţile
Profeţilor. După ce lectorul a terminat, întţistătătorul ţine o cuvântare, dând
îndemn şi încurajare pentru imitarea acestor învăţături bune”. De aici rezultă
că:
1. Predica îţi avea locul în cadrul cultului şi anume îndată după citirea
Sf. Scripturi.
2. Predica nu mai e expresia unei inspiraţii primite de sus, ci e
interpretare a Sf. Scripturi.
3. La Liturghie se citea şi din V. Testament.
4. Predica o rostea întâistătătorul care lămurea învăţătiri cuprinse în
Descoperirea dumnezeiascăşi le aplică la viaţa ascultătorilor.
Aşadar, în linii mari predica cuprindea la începutul sec. doi: o lectură
din Scrierile
Sfinte; tâlcuirea; aplicarea lor.
Cea mai veche predică ce ni s-a păstrat este aşa numita Epistolă a
doua a lui Clement Romanul. A fost alcătuită pe la 140-150 de către un autor
necunoscut din Corint.
Pe cât se pare, omilia aceasta a avut ca text pericopa: Isaia 54-66. dar
expunerea nu urmează strict cuprinsul pericopei.
În partea introductivă (e.1-2), se arată că Iisus Hristos e Mântuitorul
viilor şi morţilor. Prin Botez devenim fii ai lui Dumnezeu.
În tratare (e.3-17) se insistă asupra obligaţiilor credincioşilor de a-l
cunoaşte şi mărturisi pe Dumnezeu prin căinţă, cuvânt şi faptă. Motivele
pentru care credincioşii trebuie să ducă o viaţă curată şi bogată în fapte bune
sunt: iubirea ce ne-a arătat-o Hristos; teama de judecata viitoare.
Forma expunerii e simplă. Autorul foloseşteun bogat material
ilustrativ . de pildă, faptele bune sunt reprezentate ca apărătorii
credincioşilor înaintea lui Dumnezeu. Ostenelile în vederea mântuirii sunt
comparate cu lupta în arenă pentru dobândirea cununei. După cum un vas de
lut nu poate fi îndreptat decât numai înainte de a fi pus în cuptor, la fel
credinciosul nu se poate îndrepta decât înainte de a merge la judecată, etc.
Omilia lui Clement Alexandrinul (+215) intitulată: Care bogat se va
mântui, tratează pentru prima dată tema bunurilor materiale din unghi de
vedere creştin. Ideea de bază a omiliiei e că bunurilr materiale nu sunt rele în
sine. Rele sunt lăcomia şi egoismul posesorilor. Aceştia însă trebuie să ştie
că nu pot dispune de ele în mod absolut. Ei sunt numai administratorii
bunurilor lor, în care calitate sunt obligaţi să se ghideze după poruncile
dumnezeieşti.
Cel dintâi predicator răsăritean de la care ne-a rămas un însemnat număr de
omilii este Origen (+ 254).
Omiliile, în număr de 200, sunt scurte, dar dense. Nu arareori se simte
vibrând într-însele coarda unei voinţe dârze, profetice, îmbinate cu căldura
unei inimi închinate cu pasiune misiunii asumate.
Criteriul după care se ghida în interpretarea textelor era cel practic:
acela al edificării ascultătorilor, al dezvoltării şi adâncirii vieţii lor de
credinţă şi evlavie.
Nu arareori sădea lămuriri asupra autenticităţii textuluisau textelor
folosite, voind să arate că predica trebuie să se exeze nu pe orice text, ci
numai pe cel autentic.
În interpretarea pericopei sau părţii din pericopă, Origen valorifică nu
numai sensul gramatical şi moral, dar şi pe cel alegoric. Scriptura, zicea
marele alexandrin, e cuvântul lui Dumnezeu şi ca atare, textele, expresiile,
propoziţiile ei nu se poate să nu cuprindă şi un înţeles mai adânc decât cel
perceput prin lectura obişnuită.
Adânc convins că învăţătura descoperită depăşeşte puterea de
cuprindere a credincioşilor inclusiv a predicatorului, Origen socotea
trebuitor să cheme mereu în ajutor puterea lui dumnezeu. Într-adevăr
întreaga lui propovîduire este adusă şi ţinută mereu în strâns contact cu
puterile tainice ale rugăciunii. Uneori rostea o rugăciune la începutul
cuvântării; alteori chiar în cursul omiliei se oprea şi înălţa o caldă rugăciune
către Dumnezeu.
În istoria predicii Origen rămâne cu acest întreit merit:
 1. Într-o vreme în care întâlnirea dintre dintre Evanghelia lui Hristos
şi
lumea de idei a elenismului ajunsese într-o fază acută, vestitul teolog arată
predicii calea cea mai bună de urmat: calea legăturii strânse, organice cu Sf.
Scriptură.
2. Origen a cerut ca predica să-şi scoată substanţa din textul autentic
al Sf. Scripturi.
3. Faptul că predica e legată de Sf. Scriptură al cărei conţinut vine de
dincolo de puterile omeneşti, aduce cu sine necesitatea ca, în
exercitarea misiunii sale, predicatorul să invoce ajutorul Duhului
Sfânt: pentru sine ca să înţeleagă şi interpreteze corect textele
sfinte, pentru ascultători – ca aceştia să asimileze şi să aplice în
viaţă învăţăturile ce li se transmit.
Despre felul cum va fi predicat Tertulian (+240) ne putem face o idee
din scrierile
sale, mai ales din cele de conţinut moral ca: De spectaculis; De orations; De
patientia; De corona milites etc. Conţinutul acestor scrieri va fi alcătuit şi
fondul predicilor sale.
De relevat că acest apologet plin de temperament, cu stilul său
original, viguros, sentenţios a constituit multă vreme, pentru apuseni, o sursă
de inspiraţie în cele ale oratoriei bisericeşti.
Sf. Ciprian (+258), de pildă şi l-a luat drept model. Îl citea zilnic şi-l
numea dascălul său.
Deşi a împrumutat de la Tertulian nu puţine idei pentru rezolvarea
problemelor impuse de mediul în care trăia, totuşi Ciprian s-a ferit de
exagerările lui Tertulian, de asprimea şi violenţele de limbaj ale acestuia.
Ciprian a fost mult mai cumpănit, mai cu tact, mai înclinat spre calea de
mijloc. În mult mai mare măsură decât Tertulian, Sf. Ciprian a realizat
chipul credinciosului stăpân pe el însuşi şi a cărui demnitate şi-a
exercitatînrâurirea şi dincolo de cercurile creştine.
Nu Tertulian, ci Sf. Scriptură i-a fost cel mai însemnat izvor de
inspiraţie. Scriptura, nu Tertuliani-a mlădiat şi i-a înnobilat limba, stilul.
Vorbind despre Ciprian, Lactantiu spune că episcopul Cartaginei a
izutit să-şi câştige loc de frunte în aprecierea generală atât prin scris cât şi
prin elocvenţă.
Un alt predicator apusean a fost Ipolit (+235).
Ca preot şi episcop, Ipolit a desfăşurat o o activitate predicatorială în
care a pus nu numai pregătire şi zel, dar şi un remarcabil talent oratoric.
Faima lui de binecuvântător a răzbătut până departe în Orient, unde, în
vremea aceea, înflorea marele Origen. Acesta, vizitând Roma în 212, a ţinut
neapărat să meargă şi la biserica unde slujea Ipolit spre a-l auzi vorbind.
De la Ipolit ne-a rămas puţin material omiletic. În scrierile sale
exegetice pot fi identificate pasagii care permit concluzia că iniţial ele au
fost omilii. La fel comentarul la Cântarea Cântărilor e alcătuit din câteva
omilii.
Pentru Ipolit, izvorul principal al predicii e Sf. Scriptură. Dar şi
Tradiţia.
În ce priveşte metodă, el o foloseşte pe cea istorio-gramaticală, dar şi
pe cea alegorică. Pentru înviorarea expunerii se foloseşte de întrebare,
dialog, antiteză, etc.
Din cele spuse până aici despre predica veacurilor doi şi trei putem
constata următoarele:
1. În perioada această predică nu mai e Revelaţie, cum a fost predica
apostolică.
Predica postapostolică începe să se individualizeze ca activitate de
interpretare a textelor preexistente şi de aplicare a învăţăturilor la trebuinţele
în continuă schimbare ale credincioşilor.
2. În perioada de care vorbim începe să se formeze conştiinţa că
propovăduireaeste şi efort personal pe bază de pregătire temeinică.
3. Predica se rostea în cadrul cultului după lectură Sf. Scripturi.
Cultualitatea predicii se explică prin necesitatea şi pentru predicator şi
pentru ascultători, a unui ajutor de sus în scopul înţelegerii, explicării şi
aplicării în viaţă a învăţăturilor dumnezeieşti. În acelaşi timp, faptul rostirii
predicii în cadrul cultului exprimă învăţătura ca mântuirea nu se poate
dobândi numai prin ascultarea cuvântului, dar neapărat şi prin primirea Sf.
Taine, şi în primul rând a Sf. Euharistii.
4. În secolele doi şi trei se face un pas important în ce priveşte
diferenţierea formelor de propovăduire. Denumirea de omilie se specifică tot
mai mult pentru tâlcuirea pericopică, ca cea de logos pentru predica
tematică.
5. Pe lângă metoda gramatical-istorică şi morală s-a folosit şi metoda
alegorică în scopul de a atrage atenţia asupra adâncimii Scripturilor sfinte
precum şi pentru a înlătura unele păreri greşite, promovate de cercuri eretice
în legătură cu textele biblice.
6. Predica veacurilor doi şi trei s-a rezumat nu numai pe cuvântul
propovăduitorilor, dar şi pe viaţa, pe jertfa lor, împinsa uneori până la
martiriu.5

5 Pr. Prof. D. Belu, Predica postapostolică (sec. 2-3) în : Mitropolia Ardealului 4-6/1966.
 După veacul lui Origen, propovăduirea creştină cunoaşte o perioadă
de dezvoltare atât de amplă şi strălucităîncât pe bună dreptate etapa aceasta a
fost înscrisă în paginile Istoriei bisericeşti sub denumirea de veacul de aur al
predicării cuvântului dumnezeiesc.
Ceea ce a contribuit la promovarea slujirii cuvântului pe trepte de
culminaţie a fost mai întâi eliberarea Bisericii, prin edictul de la Milan de
primejdiile persecuţiilor. Nemaifiind tulburată din afară, Biserica şi-a putut
organiza şi dezvolta în voie viaţa şi activitatea inclusiv cea predicatorială.
În al-doilea rând, sporirea numărului de credincioşi prin trecerea la
creştinism a importante loturi de păgâni, au obligat biserica să fie cu mai
multă grijă în materie de transmitere a mesajului evanghelic. Printre neofiţi
erau şi din cei cu un nivel cultural mai ridicat şi, evident, acestora trebuia să
li se predice într-un chip mai înalt, mai cu măiestrie. Pe de altă parte nu
puţini dintre noii trecuţi la creştinism aduceau cu ei din lumea lor unele vicii
ca lăcomiia, necurăţia, egoismul, fapta care de asemenea impunea o mai
temeinică şi mai pedagogică imtocmire a predicilor.
Un alt fapt care a contribuit la înflorirea predicii din veacul de aur a
fost dezvoltarea cultului, zidirea de biserici măreţe, trebuinţa de a vorbi la
hirotonie, la primirea sau părăsirea unui post, la înmormântări şi cu alte
ocazii. Toate aceste împrejurări reclamau mai mare diversificare a
cuvântărilor, o mai accentuată îmbogăţire a cuprinsului şi o mai bună
înveşmântare a lor.
Se cuvine amintit şi faptul că veacul patru este veacul întâlnirii
bisericeşti cu oratoria nebisericească. Este veacul în care mulţi dintre corifeii
cuvântului trecuseră prin şcolile de retorică ale vremii, unde se iniţiaseră în
tainele măiestriei şi artei oratorice. Desigur, propovăduitorii Evangheliei
erau conştienţi de deosebirile dintre predică şi discursul profan, şi au ştiut
păstra în cuvântările lor, un loc secundar artificiilor retorice, dar nu e mai
puţin adevărat că retorica profană şi-a adus partea ei de contribuţie la
dezvoltarea propovăduirii creştine.
Nu trebuie trecută cu vederea nici necesitatea pentru Biserică de a lua
atitudine faţă de ereziile care amenunţau cu destrămarea comunităţile
bisericeşti şi care introduceau îndoieli şi confuzie în mărturisirile de credinţă
ale păstoriţilor.
E de la sine înţeles că pentru o apărare eficientă în faţa curentelor
neortodoxe era necesară o propovăduire cât mai substanţială şi mai
temeinică.
O altă împrejurare care a favorizat dezvoltarea predicii în secolul
patru a fost recunoaşterea efortului personal în întocmirea predicilor. Se
acreditează definitiv teza că o predică bună nu se poate baza numai pe
inspiraţie, pe ajutor de sus, dar neapărat şi pe trudă personală. Practic aceasta
înseamnă că, cu cât un propovăduitor era mai bine înzestrat, cu atât ajutorul
de sus era mai deplin valorificat, cu atât învăţăturile descoperite erau prinse
mai din adânc şi mai eficient transmise.
În aceeaşi ordine de idei se cuvine să amintim şi aportul şcolilor
catehetice. Direct sau indirect, aceste aşezăminte au contribuit la formarea
teologică şi practică cel puţin a unora dintre cei ce aveau să fie rânduiţi
pentru propovăduirea cuvântului.
Cuprinsul propovăduirii din veacul de aur varia după timp şi
trebuinţele ascultătorilor, dar era constant legat de Sf. Scripturi.
Se predica despre Sf. Treime, despre dogma hristologică,
antropologică, cosmologică, despre normele morale.
De subliniat că propovăduirea secolului de aur cuprindea în sfera ei de
priză întreaga arie a vieţii umane, imdividuale şi sociale. Dreptatea şi
calitatea; nedreptăţile şi apăsarea aclavilor şi a tuturor celor de jos;
mamonisml şi huzurul revoltător al celorde sus; bogăţia şi sărăcia; munca şi
nedreaptă repartiţie a bunurilor; răul şi eliberarea de sub tirania lui, sunt tot
atâtea aspecte ale complexei probleme sociale, prezente cu persistenţa
obsesiei în preocuparea marilor propovăduitori din perioadă la care ne
referim.6
Din sec. patru se acordăo mai mare atenţie precizării temei şi unei mai
buneorganizări a materiei cuprinse în predică. Unii propovăduitori ca, de
pildă, Sfântul Hrisostom şi Fericitul Augustin îşi enunţau – dar nu totdeuna
– tema cuvântării. Când cuvântătorul nu era episcopul, ci un preot, tema
cuvântării o fixa, de regulă, episcopul.
Introducerile sunt simple. Adeseori ele fac legătura dintre omilia
anterioară şi cea care urmează să fie rostită. Nu arareori, Părinţii trec direct
la cuprins. Exemple de introduceriscurte şi simple avem, de pildă, la
Fericitul Augustin, Sf. Grigore de Nazianz îţi lucrează cu grijă unele
introduceri. La Sf. Hrisostom, multe introduceri sunt întise, altele îsă sunt de
o deosebită frumuseţe atât din punctul de vedere al cuprinsului, cât şi formal.
Predică şi ascultătorii erau puşi de către cuvântător sub semnul
rugăciunii.
Uneori rugăciunea era rostită nu numai la început, dar şi la sfârşit, ca
încheiere.
Se predica în fiecare sărbătoare. În post se predica în fiecare zi. Şi
chiar de două ori pe zi. Survin şi cazuri când urmau mai multe predici una
după alta. Când, de pildă, la aceeaşi biserică erau prezenţi episcopul
6Pr. Prof. Procopoviciu Petre, Predica patristică sub aspectul ei social în: Mitropolia Moldovei 1-2/1957, p.
101
împreună cu mai mulţi preoţi, fiecare trebuia să-ţi aducă aontribuţia la
zidirea credincioşilor, rostind câte-o predică. Seria cuvântărilor o încheia
episcopul.
Pe lângă omilie şi logos, întâlnim şi cuvântări deretminate de diferite
ocazii, ca de exemplu: La alegerea şi hirotonia episcopului; La aniversarea
alegerii şi consacrării; La întronizare; La sfinţiri de biserici; La luarea de
rămas bun; La întâmplări extraordinare; Panegirice; Necrologuri.
Cei îndreptăţiţi la propovăduire erau episcopii şi preoţii. Laicii şi
călugării nu aveau acces la amvon. Din veacul patru s-a interzis şi diaconilor
să predice.
Episcopul predica stând în scaunul arhieresc sau din faţa altarului.
Apoi şi din amvon (introdus în biserică prima dată de către Pavel de
Samosata – sec. III).
Credincioşii ascultau predica stând în picioare. Celor bolnavi, slabi,
bătrâni li se îngăduia să stea jos.
În general ascultătorii arătau zel şi interes pentru predici. Când
predicile nu le erau pe plac, îşi arătau nemulţumirea. Iar când predicatorul
izbutea să-i încălzească, ei, credincioşii izbucneau în ropote de aplauze.
Marii propovăduitori ai veacului de aur nu obişnuiau să-şi scrie
predicile. Ei meditau temeinic asupra temei alese din vreme şi apoi o
dezvoltau liber în faţa ascultătorilor.
Nu trebuie să ne imaginăm că predica veacului patru s-a rezemat
exclusiv pe umerii unor episcopi ca Vasile cel Mare, Grigore Nisanul,
Grigore de Nazianz, Ioan Hrisostomul, Augustin. Trebuie să admitem că au
propovăduit şi ceilalţi episcopi precum şi măcar unii dintre preoţi, chiar dacă
de la ei nu s-a păstrat nimic.7
După veacul de aur, adică după veacul patru şi prima jumătate a sec.
cinci, predica începu să piardă din substanţă ţi strălucire.
Începe să slăbească legătura dintre Sfintele Scripturi şi conţinutul
predicilor. Nu se valorifică îndeajuns conexiunea dintre predică şi cult.
Începe un proces de atrofiere a conştiinţei obligaţiei de a propovădui
cuvântul.
E cunoscut canonul 19 al Sinodului Trulan (692). Acesta atrage
atenţia episcopului şi preoţilor asupra datoriei de a propovădui. Materia
predicii să fie luată din Sf. Scripturi. Interpretarea Scripturilor să se facă în
conformitate cu Sf. Tradiţie.
Această autoritară înnoire a prescripţiilor amintite a fost necesară
deoarece începură să nu mai fie privite cu seriozitate şi responsabilitatea
necesară. De pildă, începuse să se promoveze o propovăduire care punea în
7 Krieg, Predigt – în: Realenyklepadie der christichen Alterhumer II, Fr. i. Br.1886, p.633 ş.u.
centru asceză, aghiologia, cultul moaştelor, taumaturgia, teme care
împingeau oarecum la periferieînvăţăturile fundamentale ale Revelaţiei. Pe
de altă pare erau prinse în conţinutul predicilor o serie de elemente din
scrierile apocrife, elemente neistorice, legendare. Pentru a da avânt
cuvântărilor se recurge la artificii retorice, la alcătuiri de cuvinte noi,
exclamaţii, interogaţii, dialoguri, epitete ornante. Alţi predicatori îţi uţurau
lucrul propovăduirii, citind în faţa ascultătorilor predici ale altora, mai ales
ale marilor propovăduitori ca: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur,
Chiril al Alexandriei şi alţii. Uneori predicile luate de la cei mari erau
prelucrate şi adaptate trebuinţelor păstoriţilor respectivi. Întâlnim şi cazuri
când predici proprii erau prezentate ca aparţinând unuia sau altuia din
predicatorii vestiţi, în scopul de a le face ascultate mai cu imnteres de către
credincioşi.
Aşa se explică marele număr de predici patristioce neautentice.
Dintre împrejurările care au declanşat şi întreţinut declinul predicii de
după veacul de aur, amintim:
Năvălirile barbare şi întinderea mahomedanismului, care au dus la
răsturnări mari şi la crearea unui climatneprielnic unei propovăduiri regulate,
temeinice şi rodnice.
Moartea lentă a culturii greco – romane care a dus la privarea
propovăduirii creştine de importante mijloace de pătrundere şi exprimare a
învăţăturilor descoperite.
Amestecul împăraţilor nu numai în cele externe ale Bisericii, dar,
uneori, şi în cele teologice a contribuit de asemenea la slăbirea efortului
celor chemaţi să dezvolte o propovăduire mai vie, mai dinamică.
O împrejurare care a contribuit în măsură importantă la declinul
predicii în perioada de care vorbim a fost şi accentuarea exagerată a
spiritului tradiţionalist care paraliza iniţiativele şi făcea opoziţie oricărui
progres. Expresii ca: „Aşa au zis Părinţii”, sau: „Părinţii n-au spus aşa”, nu
se folosesc totdeauna pentru afirmarea dreptei credinţe. Uneori ele sunt
utilizate pentru a acoperii lipsa puterii de gândire şi a efortului personal.
Să observăm însă că şi după veacul cinciau existat predicatori care
dacă nu s-au ridicat la înălţimea celor din veacul de aur, răsfrâng totuşi ceva
din strălucirea acelora. Aţa au fost, de pildă, Andrei Criteanu (+740), care
după Krumbacher, „poate fi socotit cel mai bun orator al epocii bizantine”.8
Apoi Sf. Ioan Damaschinul (+749); Gherman al Constantinopolei (+733),
care arează un nou gen de predici şi anume predica dialogală.9

8 Krumbacher, Geschichte der Byzantinisehen Literatur, Munchen 1897, p.165.

9 Pr. D. Fecioru,Un nou gen de predică în Omiletica Ortodoxă în BOR 1946, p. 60-92; 180-193; 386-397.
 Marii predicatori în veacul de aur (Sf. Vasile cel Mare,
Grigorie Nisanul, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul)

E în afară de orice îndoială că libertatea dobândită de Biserică prin

edictul de la Milan (313) a contribuit într-o măsură foarte importantă la
dezvoltarea predicii în veacul nostru. Dar tot atât de sigur e că fără acei
bărbaţi superior înzestraţi şi pregătiţi ai bisericii de atunci, activitatea
omiletică a acesteia ar fi rămas undeva pe o treaptă inferioară.
Ne vom opri în cele ce urmeazăasupra câtorva din personalităţile
omiletice care au ridicat predica veacului patru la un nivel de strălucire
uinică în istoria creştinătăţii. Vom începe cu Sf. Vasile cel Mare (330-379).
Sf. Vasile era capadocian. Fire superior dotară Sf. Vasile s-a pregătit
ani îndelungaţi pe la şcolile înalte din Cezareea, constantinopol şi atena.
Înainte de a deveni preot (364) şi episcop (370), Sf. Vasile a fost dascăl de
retorică în Cezareea. Şi poate că ar fi rămas aşa toată viaţa, dacă sora să
Macrina, n-ar fi stăruit şi n-ar fi izbutitsă-l determine a îmbrăca haina
monahală. După un timp petrecut în rugăciuneşi studiu în abianţa severă a
mănăstirii, îţi pleacă grunajii sub asprul jug al hirotoniei intrând astfel
definitiv în slujba lui Hristos şi a oamenilor.
Probemele cărora a trebuit să le facă faţă au fost multe şi deosebit de
complexe.
Pe plan religios-moralera confruntat cu erezii agresive, apoi cu unele
moravuri de scăzut nivel moral mai ales ale unora dintre credincioşii de
origine păgână care aduseseră cu ei în Biserică o serie de idei şi deprinderi
incompatibile cu învăţăturile creştine.
Pe plan social era confruntat cu nedreptăţi strigătoare la cer.
Societatea era împărţită în două categorii. În prima erau cei avuţi care
beneficiau din plin de bucuriile şi plăcerile vieţii. În a doua categorie se
aflau cei mulţi, oropsiţi, apăsaţi şi bântuiţi de tot felul de suferinţe şi mezerii.
Sus-lîcomie, trufie şi huzur; jos-strâmtorări, nevoi, prigoane, mizerie. Sus-
viaţă bazată pe exploatarea muncii altora, jos-cei exploataţi şi îngenunchiaţi
sub apăsarea lăcomiei şi egoismului barbar al celor bogaţi.
Cunoscând această situaţie Sf. Vasile se ridică hotărât să critice şi să
aline, să mustre şi să mângâie, să descurajeze lăcomia celor de sus, să
îmbărbăteze pe cei de jos.
Ţinta activităţii sale predicatorialr a fost:
a. Să elimine ereziile, izvor de neînţelegeri şi de fracţiuni primejdioase
pentru unitatea biserici şi a societăţii;
 b. Să se dea un exemplu de rezolvare a problemei sociale nu numai
prin milostenie, dar şi prin pregătirea şi asigurarea unui loc de muncă pentru
cei lipsiţi (Vasiliada).
c. Să se creeze o abianţă axată pe principiile mesajuluicreştin şi
menită să ajute la transformarea conştiinţei nu numai a credincioşilor dar şi a
celor în societatea cărora trăiau.
Trei lucruri l-au ajutat în practicarea înaltei misiuni a propovăduirii:
1. Posedarea unei înalte culturi teologice.
2. Stăpânirea valorilor literar-filozofice ale vremii sale.
3. Cunoaşterea temeinică a vieţii celor cărora îşi adresa cuvintele.
De la Sf Vasile cel Mare ne-au rămas: 13 omilii asupra Psalmilor; 24
cuvântări cu teme diverse ca de pildă:
a) Cuvântări cu teme dogmatice: Despre credinţă; La extul: La început
era cuvântul; Contra sabelienilor, a lui Arie şi a Eunomienilor; Dumnezeu nu
este autor al răului.
b) Cu teme moral-sociale: Despre avariţie; Despre invidie; Contra
bogaţilor; Cu ocazia foametei şi secetei; Contra beţiei; omilie către tineri etc.
c) Cu teme penegirice: La martirii; Sf. Iulita, Sf. Gordius; Cei 40
martiri din Sevsta; Sf. Mament.
De asemenea ne-au rămas de la el 9 omilii la Hexaimeron (MPG
XXXIX, 209-494; XXX, 70-118). Acestea deţin un rol de frunte în întreaga
exegeză patristică.
Primele patru şi ultimele patru formează două serii repartizate fiecare
în câte două zile. A V-a ocupă un loc mai puţin determinat.
Pe cât se pare, omiliile acestea au fost rostite în post. Ascultătorii au
fost numeroşi şi în majoritatea - de jos. Se aflau, de sigur, printre ei şi spirite
mai cultivate.
Omiliile tâlcuiesc primul capitol al Genezei. Unii afitmă ca aceste
cuvântări au fost rostite de Sf. Vasile înainte de hirotonia întru episcop. Dar
sunt indicii (tonul autoritar adoptat, notorietatea cuvântului, un simţ viu al
răspunderii faţă de ascultători etc.) care pledează mai de grabă pentru teza că
omiliile la Hexameron au fost rostite după hirotonia întru episcop.
Planul cuvântărilor e înainte de toate exegetic. Dar fiecare cuvânt citat
îi prilejuieşte explicaţii care depăţesc cu mult cadrul unui comentar (cf.
Basile de Cesaree: Homelies sur l’Hexaemeron. Texte grec, introduction et
traduction de Stanislas Giet, Paris, 1949, p.57).
În desfăşiurarea omiliilor autorul îmbină cu măiestrie vastele sale
cunoştinţe cosmologice şi filozofice, meteorologice şi botanice, de
astronomie şi de istorie naturală cu o profundă cunoaştere a doctrinei
creştine, dar nu pentru a impresiona mintea ascultătorilor, ci pentru a scoate
învăţături în vedrea zidirii lo, pentru a le da motive şi pilde vredince de
urmat în viaţa lor practică.
Precum în omiliile Hexaimeron aşa şi în cele asupra psalmilor, Sf.
Vasile are mereu în centrul atenţiei preocuparea de a fi cât mai de folos
pentru viaţa practică a ascultătorilor.
În tâlcuire nu rămâne niciodată la literă, ci răzbate până la spiritul
textului biblicdin care scoate lumini şi îndemnuri pentru ridicarea vieţii
morale a credincioşilor.
Dintre omiliile asupra psalmilor se remarcă mai ales omilia la psalmul
14 în care autorul combate lăcomia barbară a cămătarilor.
∗
Cunoscută e de asemenea cuvântarea în legătură cu secetă din 368 10.
Apoi omilia către tineri în care recomandă tinerilor catehumenisă aibă o
atitudine pozitivă faţă de cultura profană.
În lectura operelor de conţinut laic, zice autorul, tinerii trebuie să se
comporte că albinele. Precum acestea nu culeg nectar din orice floare, la fel
tinerii să ocolească acele scrieri contrare conştiinţei lor.
În cuvântările sale Sf. Vasile vădeşte un fin simţpsihologic, un rar
spirit de observaţie, o adâncă cunoaştere a stărilor sociale, un puternic simţ
al responsabilităţii carecteristic păstorului coştient că odată şi odată va da
socoteală înaintea Domnului de felul cum şi-a împlinit misiunea lui
încredinţată.
Cuprinsul omiliilor se remarcă prin claritate, ordine, temeinică
închegare a gândurilor, expresivitate, forţă. Foloseşte descrieri plastice luate
din viaţa reală, precum şi din minunatele rânduieli ale naturii; de asemenea
aplică cu impunătoare îndemânare învăţătura la viaţa ascultătorilor.
Deşi cu înclinări spre pusnicie şi viaţă ascetică, Sf. Vasile ştie să
intervină cu impresionantă competenţă în viaţa practică a credincioşilor,
năzuind şi deseori izbutind să le formeze şi consolideze conştiinţa în spiritul
înaltelor comandamente ale Domnului.
Să observăm că Sf Vasile n-a predicat numai cu cuvântul, sdar şi cu
pilda întregii sale vieţi. El n-a cerut puritatea credinţei fără să se fi trudit s-o
aibă curată pe a sa. N-a cerut altora viaţa axată pe dreptate şi iubire fără să-şi
fi pus el însuşi aceste virtuţi la temelia comportamentului său. N-a
recomandat altora milostenie fără ca el însuşi să fi pus în slujba semenilor
întreaga sa avere şi fără să fi luat măsuri ca pe cei avizaţi la mila altora să-i
pregătească în aşa fel pentru muncă încât să ajungă a-şi dobândi existenţa
prin ei înşişi.

10∗ şi pe care o vom reda în întregime în anexe.

 Slujit de remarcabile calităţi ca: judecată sănătoasă, sensibilitate
delicată, voinţă energică, remarcabil talent oratoric, Sf. Vasile conferă
elocvenţei sale acel accent bărbătesc capabil să înfrângă rezistenţele şi să
înduplece voinţele de a acţiona în direcţia creştinismului practic.
Pe bună dreptate s-a spus că Sf. Vasile îşi merita calificativul de mare
şi ca orator.11
Vorbind despre opera Sf. Vasile, Sf. Grigorie de Nazianz spunea:
„Când iau textele sale morale şi practice, sufletul şi trupul mi se
curăţă...Duhul său pune în suflerul meu ritmul armeniei şi astfel încep să mă
simt transformându-mă în altul, încep să mă simt schimbat după asemănarea
lui Dumnezeu” (Panegirie la Sf. vasile cel Mare MPG 67,58).
Iar Sf. Grigorie Nisanul: „din sufletul fiecăruia el (Sf. Vasile) face
prin cuvântul său un adevărat templu în care Dumnezeu vrea să sălăşluiască”
(panegirie la Sf. Vasile cel Mare MPG 66, 812).
Dăm aici câteva reguli omiletice care se desprind din opera să
predicatorială.
1. predicarea cuvântului constituie pentru preot obligaţia absolută. Cel
ce şi-a asumat misiunea de a propovădui, dar nu şi-o împlineşte conştiincios
este „ucigaş de oameni” (MPG 31,1112 B).
2. Nimănui nu-i e îngăduit să propovăduiască învăţături eterodoxe.
3. Predicatorul să nu se eschiveze de la ceea ce e necesar să fie spus.
4. Predicatorul să fie întru toate model şi să urmărească perseverent
îmbunătăţirea credincioşilor.
5. predicatorul să nu linguşească pe escultători. Nimeni să nu predice
urmărindsă-şi gâştige glorie şi avere.
6. Predicatorul să se ocupe nu numai cu problemele spirituale ale
credincioşilor, dar şi cu cele culturale, economice, sociale.
7. Predicatorul să fie drept faţă de toţi, să trateze pe fiecare potrivit cu
individualitatea proprie.
Sfântul Grigorie Nisanul (335-390).
Sf. Grigorie Nisanul a fost fratele mai mic al Sf. Vasile cel Mare.
Acestuia îi datoreşte o bună parte din cultura sa clasică retorică. Contactul cu
Libanius şi cu alţi oamenimari ai vremii i-a completat pregătirea şi i-a
insuflat un atât de mare entuziasm pentru retorică încât s-a hotîrât să devină
şi a devenit de fapt profesor de retorică.
După moartea soţiei şi la îndemnurile fratelui său Vasile şi ale
prietenului său Grigorie de Nazianz, el renunţă la cariera didactică şi se
retrase la mănăstire în liniştea căreia se pregăti prin studiu şi asceză în

11 Vezi Anexa B.
vederea misiunii preoţeşti. La scurtă vreme ajunse episcop de Nişa în
Capadocia.
Nu era prea iniţiat în problemele de administraţie şi nici în cele
privitoare la mediul social în care era era chemat să lucreze ca episcop.
Acuzat de către arieni că ar fi risipit bunurile Bisericii, Sf. Grigore îţi pierde
scaunul episcopal, dar după doi ani şi-l redobândeşte.
Dacă în cele ale administraţiei bisericeşti era mai puţin iniţiat, în cele
ale gândirii creştine era atât de bine pregătit încât după moartea Sf. Vasile, el
devine unul din cei mai vaşnici apărători ai ortodoxiei. La sinoadele vremii
era preţuit ca o autoritate în materie de teologie. Episcopi şi preoţi îl luau
drept călăuză în ce priveşte credinţa şi gândirea creştină autentică.
În ce priveşte propovăduirea Sf. Grigore Nisanul a cultivat – precum
şi fratele său Vasile-, mai ales omilia.
Ne-au rămas de la el omilii atât la V. Cât şi la N. Testament. Dintre
cele ale Vechiului Testament amintim: 8 omilii la Ecleziast; 15 la Cântarea
Cântărilor pe care o interpretează alegoric. La N. Testament: 5 omilii la
Tatăl nostru; 8 asupra Fericirilor12.
Dar, de la Sf. Grigorie Nisanul ne-au rămas şi alte cuvântări, unele
dogmatice: despre divinitatea Fiului şi a Duhului Sfânt. Altele sunt de
conţinut moral: Contra cămătarilor; Despre iubirea de săraci şi despre
binefacere (2 cuvântări); Despre amânarea Botezului, Cuvântări la sărbători
împărăteşti (Crăciun; Botezul Domnului; paşti; înălţarea la cer; Rusalii).
La unele sărbători ale sfinţilor (la Sf. Ştefan); La 40 mucenicio; La
moartea lui Meletie al Antiohiei; La moartea Pulcheriei, fiica lui Teodosie I;
la fratele său Vasile.
Panegiricele şi cuvântările funebre cuprind cuprind şi unele artificii
retorice.
Nu arareori, Sf. Grigore Nisanul anunţa la început temă şi împărţirea
ei pe puncte.
Din punct de vedere exegetic, omiliile nisaniene nu prezintă
importanţă deosebită, totuşi nu puţine din ele cuprind idei teologice
profunde.
Fără să se poată compara cu Sf. vasile şi Sf. Grigorie de Nazianz, Sf.
Grigorie Nisanul ocupă un loc de frunte în oratoria bisericească.13

Sf. Grigorie de Nazianz (329-330-389/390).

Sf. Grigorie de Nazianz e cunoscut în istoria Bisericii prin eminentele
sale calităţi de propovăduitor, gânditor şi scriitor.
12 Omilia asupra fericirii a VII-a e redată în anexe.
13 Vezi Anexa C
 Pregătirea şi-a format-o mai întâi în familie, mai ales prin purtarea de
grijă a mamei sale Nona. Apoi a frecventat cu aviditatea şcolarului superior
înzestrat şcolile din Cezareea Capadociei, Cezareea Palestinei; de asemenea
a frecventat şcolile din Alexandria şi Atene unde a avut ca profesori pe
Himerius şi Prohaeresius.
O vreme a fost profesor de retorică în patria sa.
Copleşit de măreţia misiunii preoţeşti, Sf. Grigorie de Nazianz a ezitat
pe cât a putut să accepte hirotonia. Iar după ce totuşi a fost hirotonit, Sfântul
fuge la prietenul său Vasile, în pont. Aici însă n-a rămas prea mult.
Împrejurările grele în care se afla atunci Biserica, pe de o parte, pe de alta
bătrâneţele şi rugămintele tatălui său, episcopul grigorie al Nazianzului, l-au
obligatsă iasă din singurătate şi să treacă la slujirea activă a lui Hristos.
În 380 e ales episcop al Constantinopolelui împotriva eunomianului
Demofil. În constantinopole toate bisericile erau luate în stăpânire de către
arieni. Sf. Grigorie se instalează în locuinţa unei rude unde era şi o capelă.
Aici a rostit el celebrele cinci cuvântări teologice carea veau să-i asigure o
mare faimă.
S-au abătut apoi asupra marelui teolog necazuri grele. A fost dat în
judecata tribunalului pe motiv că ar fi fost instigator şi autor al sângeroaselor
tulburări care au avut loc între ortodocşi şi arieni, cu prilejul rostirii acum
amintitelor cuvântări teologice.
Necazuri a avut şi din partea unui prieten al său Maxim, filozof cinic,
venit din Egipt. Sprijinit de Petru al Alexandriei, acesta voia să ia locul Sf.
Grigorie, dar a fost surprins de ortodocşi chiar în noaptea când primea
hirotonia ca episcop. Conflictul era deschis. Din pricina aceasta Sfântul se
hotărăşte să plece din Constantinopol, deşi mulţimile de credincioşi se
opuneau. „Dacă pleci, i se spunea, tu iei cu tine Treimea” (Cayre, Precas de
Patrologie I 406 n.3).
Cu venirea împăratului Teodosie, bisericile trec în mâna ortodocşilor.
După plecarea din Constontinopole, Sfântul se retrage în Arianz unde se
ocupă cu scrisul.
A fost un orator de mari posibilităţi. Tânjea după o viaţă
contemplativă, dar năzuia şi să fie în slujba credincioşilor. Era mai puţin
practic decât Sf. Vasile, însă o delicată sensibilitate nativă constituia o
dotaţie care-i ţinea mereu calea deschisă spre oameni. Gândirea teologică îi
era profundă, bine închegată. O imaginaţie vie îl punea în condiţia de a se
folosi de expuneri captivante, de descrieri pline de avânt, de un stil înflorit,
străbătut uneori de o fină ironie. Toate aceste însuşiri îl ridică la rangul unui
maestru în folosirea mijloacelor retorice.
 Înclinarea de a se lăsa dominat de dispoziţii afective, îl duce uneori la
un patos greu de justificat din punctul de vedereal poziţiei sale de credincios
creştin. De pildă el vrea ca în atitudinea sa critică să rămânăîn limitele
cuvântului moderat, blând, dar când vorbeşte despre Iulian Apostatul, Sf.
Grigorie foloseşte un întreg arsenal de apelative pentru nimicirea
„balaurului, a sirianului, a lui Ahab, a Faraonului”. În cuvântare a 2- a
despre Dumnezeu (cap.2), ereticul este stigmatizat cu atribute ca acestea:
„fiară rea şi sălbatică”, „lup”, „vulpe”, „suflet viclean şi necredincios” (Cele
cinci cuvântări despre Dumnezeu trad. Pr. Gh. Tilea şi Nicolae Barbu, C. De
Argeş 1947, p. 10), în cuvântarea a cincia (cap. 20).
Rămâne însă mereu egal cu sine însuşi în cuvântările de apărare a
doctrinei ortodoxe din care n-a lăsat la o parte nimic şi pe care a formulat-o
în spiritul deplinei autenticităţi. Cum a făcut, de pildă, cu Triadologia,
conţinutul principal al predicii sale.
Ne-au rămas de la el 45 de cuvântări. Mai vestite sunt cele cinci
cuvântări teologice rostite la 380 în Constantinopole, în capela Învierii şi
contra lui Eunomie şi Macedodie. Aceste cuvântări i-au atras titlul onorific
de teologul, pentru că nici un alt Părinte nu a dezvoltat cu mai multă claritate
şi evlavie, cu mai multă incisivitate şi autenticitate cea mai înaltă taină a
creştinismului: Taina Sf. treimi (cu specială privire asupra Fiului lui
Dumnezeu).
Cuvântarea I-a tratează despre condiţiile necesare studiului teologiei:
puritatea morală şi duhovnicească. Face distincţie între lucruri asupra cărora
se poate filozofa şi lucruri asupra cărora nu se poate filozofa. (Aici, în
această ultimă categorie intră şi învăţătura despre Dumnezeu, Sf. Treime,
Întruparea, mântuirea, Sf. Taine)
Cuvântarea a II-a vorbeşte despre Dumnezeu în sine.
Cuvântările a III-IV: Despre Fiul lui Dumnezeu.
Cuvântarea a V-a : Despre Duhul Sfânt.
Cuvântările 20 şi 32 tratează despre calităţole teologului.
Singura care porneşte de la un text biblic este cuvântarea 37- a axată p
e textu Mt 19, 1-12 unde este vorba despre căsătorie şi feciorie.
În cinstea Sfinţilor sunt cuvântările 15 (în cinstea Macabeilor), şi 21 în
cinstea Sf. Atanasie.
Cuvântări funebre sunt: a 7-a la moartea fratelui său Cezar; a 8-a la
moartea sorei sale Gorgonia; a 18-a la moartea tatălui său; a43-a la moartea
Sf. Vasile.
De reţinut că Sf. Grigorie de Nazianz este primul care a introdus genul
literar al necrologului în literatura patristică.
 Predica Sf Grigorie se distinge nu numai prin adâncimea conţinutului
dar şi prin stilulcaptivant, de cele mai multe ori elegant. Autorul ştie folosi
cu măiestrie întreaga gamă de mijloace oratorice, cum se vede de exemplu în
cuvântările de Crăciun, Epifanie, Paşti, Rusalii. Apoi în panegiricile în
cinstea Macabeilor, a Sf. Atanasie, a Sf. Ciprian de Antiohia. Bogate
mijloace retorice foloseşte şi în necrologuri. Dar şi cu mai multă măiestrie
valorifică mijloacele retorice în cuvântările la ocazii personale ca, de
exemplu, în : Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont; Cuvânt de despărţire de
credincioşii săi din Constantinopole după demisia sa din postul de
Arhiepiscop.
La întocmirea predicilor, Sf. Grigorie e cu mare grijă în alcătuirea
întroducerii. După introducere urmează o expunere amănunţită şi bine
închegată a gândurilor sale. Exegeza textului rămâne nu arareori în urma
interesului polemic şi apologetic, mai ales în predicile în care vorbeşte
despre Sf. Treime.14
Unele din cuvântările Sf. Grigorie de Nazianz n-au fostrostite. De
pildă, cuvântarea a 2-a – folosită şi de Sf. Hrisostomla întocmirea vestitului
tratat π ε ρ ι ι ε ρ ω σ υ ν η s nu poate fi socotită ca predică rostită,
dacă ţinem seama de întinderea pa care o are.
De remarcat de asemenea că unele din cuvântările Sf. Grigorie au fost
utilizate ca izvor imnografic, cum a fost cazul cu vestitul cuvânt la Naşterea
Mântuitorului care începe cu propoziţiile: „Hristos se naşte măriţi-l! Hristos
din ceruri întâmpinaţi-l”.
Din Biserica Siriei manţionăm pe Sf. Efrem Sirul (născut306- mort
373 după alţii, de exemplu , după D.Moraitis, Sf. Efrem a murit la 380). A
fost toată viaţa diacon. A înfiinţat şcoala din Edesa pe care a ilustrat-o timp
de zece ani.
Era mic de talie, slab, pleşuv, fără barbă, îmbrăcat sărăcăcios.
A fost polemist, exeget, poet, dar şi predicator. După moarte au scris
panegirice în cinstea lui: Sf. Grigore Nisanul, Amfitochie din Iconiu, Sf.
Ioan Gură de Aur.
Scrisul său bogat şi variat îţi aşteaptă încăo ediţie critică.
Menţionăm din cele rămase de la el: şapte cuvântări despre Taina Sf.
Treimi; trei cuvântări despre credinţă; patru despre liberul arbitru. Predici la
Botezul Domnului, predici în săptămâna mare; 56 cuvântări contra ereziilor;
13 omilii la unele personaje biblice; la sărbătorile Domnului, ale Născătoarei
de Dumnezeu, apostolilor, martirilor etc.15

14 Vezi Anexa D
15 A se vedea Anexa E.
 A fost un predicator adânc religios. Căldura, sinceritatea, avlavia
străbătută de vibraţia unei profunde trăiri însufleţesc toate cuvântările lui.
Predica suspinând şi lăcrimând.
Îţi înviorează expunerea cu imagini plastice, interogaţii, apostrofe,
rugăciuni, expresii surprinzătoare.
Uneori bogăţia fanteziei acoperă oarecum dreapta cunoaştere a
textului. Asemănările nu-s totdeauna reuşite. Întâlnim în cuvântările lui şi
unele exagerări mai ales acolo unde vorbeşte despre judecată, pedeapsă,
duhuri rele etc.
În unele omilii pot fi întâlnite tautologii, fapt care s-ar putea explica
prin aceea că sirienii simţeau plăcere pentru repetiţie ca şi pentru lămurirea
unei idei folosind cuvinte multe.

7. Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407)

A fost antiohian de origine: pregătirea şi-a dobândit-o în familie sub

conducerea mamei sale Antuza; la şcoala condusă de Diodor din Tars; în
şcoala de retorică condusă de vestitul retor Libanius. O importantă înrâurire
asupra lui a exercitat şi viaţa de aspră asceză. Atras de modul de viaţă al
asceţilor, Sf. Ioan a trăit în mijlocul lor timp de patru ani, ispitindu-şi
puterile, înclinaţiile şi aspiraţiile, rugându-se şi meditând, citind şi studiind
Sf. Scripturi, pregătindu-se astfel pentru prea plină de răspundere misiune a
slujirii cuvântului şi Bisericii lui Hristos. Întâiul rod al acestei retrageri a fost
lucrarea: Despre preoţie.
La vârsta de 40 de ani, Sfântul pleacă dintre monahi şi se stabili în
Antiohia: Episcopul Meletie îl hirotoneşte diacon în 381, iar Flavian – ca
preot în 386. e momentul când îţi începe activitatea predictorială în Antiohia
unde timp de 12 ani îţi împlini misiunea primită de la Flavian cu talent,
pasiune şi putere cum nu le-a mai avut niciodată un orator bisericescşi care
au determinat posteritatea ( sec.VI ) să-l numească Gură de Aur. Pius al X-
lea (1903-1914) l-a decretat patron al predicatorilor creştini.
Sf. Ioan era mic de statură şi uscăţiv, faţa agreabilă, fruntea încreţită,
larg boltită, pleşuvă, privirile vii, adânci şi pătrunzătoare.
Din punct de vedere spiritual era înzestrat:
1. Cu o gândire ageră dezvoltată printr-o îndelungă străduinţă de a
pătrunde temeinic dogma, dar şi cultura vremii.
2. Cu o voinţă tare care l-a păstrat tot timpul în contact cu
dumnezeieştile Scripturi şi totodată l-a ajutat să biruie imensele greutăţi care
i-au stat în cale.
 3. Cu un excepţional talent de a întrupa în cuvânt, logică şi stil,
frământările, trăirile, clocotul sufletului său de mare strateg al lui Hristos.
4. Cu o credinţă sinceră, adâncă, vie în Hristos şi Biserica lui, cu o
cunoaştere desăvârşită a idealurilor creştinismului în lumina cărora şi-a
propus să transforme viaţa semenilor, luaţi atât ca unităţi individuale cât şi
ca comunitate.
Dintre Apostoli pe Sf. Pavel îl purta, alături de Hristos, în sufletul său.
Îi purta în suflet chipul şi năzuia a-l imita întru totul. Îl citea regular de două,
adesea de trei, patru ori pe săptămână. „Dacă eu înţeleg astfel anumite
lucruri din Epistolele lui Pavel, nu o datoresc strălucirii şi puterii de
pătrundere a spiritului meu, ci neîncetata lecturi a scrierilor sale şi dragostei
aprinse ce-i port. Citind scrierile sale de două ori pe săptămânăşi adesea de
3-4 ori chiar, mă veselesc de sunetul acestei trâmbiţe spirituale, tresar şi ard
de dragoste, am impresia că-l văd în faţa mea”.16
Sf. Ioan predica în toate bisericile din oraş precum şi în capelele
dedicate martirilor şi care erau clădite în împrejurimile oraşului. Dar mai
ales predica în biserica cea mare clădită de Constantin cel Mare, precum şi
într-o altă biserică a cărei vechime urcă până la vremea Apostolilor.
Obişnuit predica Dumineca, dar în vreme de post predica în fiecare
zi. De asemeneasărbătorile celelalte şi împrejurările excepţionale îl făceau să
ia cuvântul.
Sf. Ioan nu scria niciodată predicile. Uneori cuvântarea izbucnea
spontan din inimă şi înflorea uimitor pe buzele sale. Nimeni nu l-a egalat
vreodată în ce priveşte puterea de improvizaţie. Am spus că era mic de
statură şi uscăţiv. Dar de îndatăce se urca în amvonşi începea să vorbească,
uriaşa masă a ascultătorilorîncepea să vibreze intens, să se înflăcăreze, să
izbucnească în ropote de aplauze, sau să suspine, să lăcrimeze, să se
încordeze sub presiunea impulsului de a trece imediat la acţiune.
Uneori Sf. Ioan primeşte cu bunăvoinţă aplauzele: „mă bucur, zice el,
văzându-vă că ascultaţi cu plăcere cele spuse de mine şi că o arătaţi prin
aplauze” (Homil. 3 la Geneza 4). Alteori însă aţi mustra ascultătorii pentru
asemenea manifestări în biserică. „Să tăceţi când ascultaţi acestea”, le
porunceşte el. „Mă bucur mai mult de tăcerea voastră decât de aplauze”
(Hom. 2 La Lazăr 1). „Ce folos am eu din laudele voastre când nu vă văd
suspinând după virtute?...Lăudă vorbitorului nu-s aplauzele, ci zelul pentru
evlavie al ascultătorului” (Către cei ce se scandalizează din pricina
suferinţelor 3, La Moraites, Predica în Răsărit în veacul de aur până la
Hrisostom, Tesalonic 1957, p.272).

16 Omilia 1 la Epistola către Romani.

 Uneori după ce îţi termina predica, mulţimea-l aştepta la ieşire şi-l
silea să urce din nou în amvon. Iar când nu putea venila biserică, toţi erau
îngrijoraţi şi agitaţi, toţi se lamentau căutând să afle pricina absenţii lui de la
slujbă şi predică.
Cuvântările din postul anului 386 l-au făcut celebru. Nimeni nu voia
să-l asculte decât pe el. Şi ca să-l poată asculta credincioşii veneau la
biserică încă înainte de începerea slujbei şi se luptau pentru a-şi câştiga un
loc cât mai aproape de amvon.
De la Sf. Ioan ne-au rămas:
67 omilii la geneză (PG 53-54) ţinute în 388 în Antiohia; 58 omilii la
unii Psalmi, şi câteva omilii la Isaia (PG 55; 56; 47-142); 90 omilii la
Evanghelia după Matei (PG 57-58) ţinute în 390 în Antiohia; 7 omilii
laEvanghelia după Luca (PG 58, 963-1054); 88 omilii la Evanghelia lui Ioan
(PG 59), ţinute în 389 la Antiohia; 55 omilii la Faptele Apostolilor (PG 60)
ţinute în 400-401 la Constantinopole. Punctul culminant în tâlcuirea
scripturilor îl reprezintă tâlcuirea Scrisorilor Sf. Pavel (PG 60-63).
Temele propovăduirii hrisostimice sunt cele indicate de aituaţia
ascultătorilor. Cele mai multe au caracter moral. Dar el tratează şi teme
dogmatice.
Dintre acestea din urmă insistă asupra divinităţii Mântuitorului şi
asupra Sf. Euharistii. În aceste două dogme vede Sf. Ioan tot adâncul
Evancheliei şi izvorul luminii pentru toate tainele mari ale vieţii.
Tratarea temelor dogmatice era impusă de curente spirituale
potrivnice creştinismului autentic, precum: arianismul, moniheismul,
iudaismul, păgânismul care continua să fie virulent.
Împotriva dochetismului gnostic şi maniheic marele strateg al lui
Hristos accentuează realitatea întrupării, iar faţă de arianism accentuează
dumnezeirea Cuvântului şi neschimbabilitatea Lui prin întrupare. Despre
Apolinarie aminteşte o singură dată (în Phil. Hom. 6,1- la Filip. 2,5 – în :
PG 62, 231 B) unde aminteşte despre integritatea sufletului în Hristos.
Modul în care Sf. Ioan prezintă taina întrupării e simplu. Hristos e
Cuvântul întrupat, e Cuvântul care a luat carnea, trupul nostru (mai rar
foloseşte expresia: natura omenească). Numai într-un singur text e vorba
despre asumarea de către Logos a omului (Adv. Anomoeos, Hom. 7,6- PG
48, 765).
Sf. Hrisostom foloseşte des expresiile tradiţionale: carenea e haina şi
locuinţa Cuvântului. Foloseşte rar expresia de templu.
Sfântul nu s-a ocupat în mod deosebit nici cu problema raportului
dintre cele două naturi însă acolo unde aducea vorba despre acest lucru, se
exprima clar: „Locatarul nu-i tot una cu locuinţa, ci ceva deosebit. Căci un
lucru locuieşte în altul...Prin unire şe legătură Cuvântul şi carnea sunt una,
nu prin amestecarea şi dispariţia substanţelor, ci printr-o unire care nu poate
fi exprimată şi descrisă”
„Deci să nu amestecăm şi nici să nu separăm; un singur Dumnezeu,
un singur Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Când spun însă: Unul – vorbesc
despre unire, nu despre amestecare, ca şi cum o natură s-ar fi transformat în
alta, ci că una s-a unit cu cealaltă” (în Phil. Hom. 7,3- PG 62, 232 B).
Teologia lui Hrisostom e aceea a unui moralist, preocupat puţin de
problemele speculative (cf. Jacques Eiebaert, Christologie von der
apostolischen Zeit bis zum Konzil von Chalcedon (451) mit einer biblisch –
christologischen Einleitung von P. Lamerche SJ, 1965, Herder Frb. – Basel
– Wien p. 99-100).
Puterile cele mai multe şi le-a folosit marele cuvântător în direcţia
tâlcuirii practice a Scripturilor, în direcţia înserării dumnezeieştilor reguli în
dinamica vieţii cotidiene a ascultătorilor, în vederea eliberării lor de sub
tirania instinctelor pe de o parte, pe de alta a integrării lor pe făgaşul vieţii
umane normale.
Într-adevăr, Sfântul nu putea rămâne liniştit în faţa contrastului
dureros dintre măreţia preceptelor creştine pe de o parte şi viaţa bogaţilor pe
de alta. Egoismul şi lăcomia claselor de sus, duritatea lor inumană, viclenia
şi cupiditatea lor, violenţa, viciile, toate sunt diagnosticate cu stăruinţa şi
precizia unui profund cunoscător al oamenilor şi societăţii din vremea sa.
În acelaşi timp toate aceste abateri sunt denunţate şi arse cu fierul
roşual remediilor, scoase din bogatul arsenal al eticii Mântuitorului. Se
popate spune că niciodată Evanghelia n-a fost mai profund înţeleasă şi
înfăţişată în funcţia ei de putere înnoitoare a vieţii morale, fie individuale, fie
mai ales sociale, precum s-a realizat aceasta în omiliile preotului cu gură de
aur. Nimwni n-a arătat mai bine ca el cât de nevrednice de numele şi jertfă
Mântuitorului arată un creştin limitat exclusiv la mărturisirea verbală şi
culturală. Creştinismul e energie în desfăşurare, e înfăptuirea înaltelor
comandamente ale Evangheliei. Faptaconcretă dă viaţă şi justificare
credinţei şi rugăciunii. Acolo unde lipseşte fapta, credinţa se diluează, se
superficializează, iar rugăciunea devine vorbărie goală.
Că gen de oratorie bisericească, cuvântările Sf. Ioan sunt mai ales
omilii. Predica e pentru el, explicarea şi aplicarea la viaţă a Sf. Scripturi,
folosind în acest scop metoda şcolii antiohiene. Omiliile rostite în Antiohia
vădesc o ţinută mai liberă, sunt străbătute de un spirit senin; cele rostite în
Constantinopole relevă un accent mai gravşi o notă de amărăciune, de
nemulţumire cu felul de comportament al ascultătorilor. „ câţi socotiţi că
sunt în cetatea voastră cei care se vor mântui? E penibil, e supărător ce o să
răspund, dar totuşi voi spune-o. Între atâtea mii nu găseţti nici o sută din cei
ce-şiurmăresc mântuirea. Şi nici de sută asta nu sunt sigur. Spuneţi-mi câtă
răutate nu e în tineri? Câtă trândăvie nu e în bătrâni? Nimeni nu poartă grijă
de a da copiilor educaţie corespunzătoare. Nimeni nu vede un bătrân pe care
să-l dorească a-l imita. Exemplele bune au dispărut. De aceea nici tinerii nu
sunt vrednici de a fi admiraţi”. Şi după ce arată că în Biserică nu mulţimea
contează, ci viaţa curată, Sfântul adaugă: „Iată, se rosteşte rugăciunea; tinerii
şi bătrânii stau nepăsători...îndeletnicindu-se mai mult cu râsul, cu glume, cu
poveşti. Lucrul acesta l-am auzit eu însumi. Şi am auzit pe alţii care, aşezaţi
în genunchi, rostesc vorbe de batjocură. Tu care eşti de faţă, tânăr sau bătrân,
...împotriveştete cu putere, iar dacă nu se astâmpără cheamă pe diacon,
ameninţă-i şi fă tot ce stă în puterea ta. Şi dacă ei îndrăznesc să facă ceva
împotriva ta, vei avea pe mulţi în ajutorul tău... Iarăşi văd pe alţii stând şi
discutând în timpul rugăciunii...Cum să fie mântuire? Cum vom putea să-L
îmblânzim pe Dumnezeu? (În Acta Apost., Hom. XXIV 4, la cap.10, 44-46
în MPG 60, 189-190).
Totuşi, în general, şi credincioşii din Constantinopole, ca şi cei din
Antiohia când l-au avut în mijlocul lor, alergau să-l asculte cu ardoare.
Când Sfântul nu putea veni la slujbă, credincioşii se interesau de el,
mergeau la locuinţa lui ca să-l vadă şi aă audă măcar câteva cuvinte de la el.
Mergeau de asemenea după el în afara oraşului, la mormintele martirilor,
unde în aer liber vorbea mulţimilor entuziaste care înfruntau orice greutăţi
numai pentru al asculta.
În ce priveşte tâlcuirea textelor Sf. Ioan procedează exegetic,
explicând verset cu verset, fixându-le înţelesul şi limpezindu-le cu alte texte
scripturistice, când textul prim nu i se pare destul de clar. Uneori citatele
folosite sunt atât de numeroase că omilia nu se mai prezintă ca tâlcuire doar
a unei pericope, ci a unei întregi părţi a Scripturii. Citatele sunt făcute cu o
mare iscusinţă psihologică în sensul că ele ţin totdeauna seama de puterea de
atenţie şi receptare a ascultătorilor.
Aplicarea n-o face în general, în abstract, ci cu luarea în considerare a
situaţiilor concrete în care se aflau ascultătorii. Suferinţele sociale sunt
privite în lumina textelor sacre, a legilor morale şi ale rânduielile credinţei
dreptmăritoare indicându-se cu precizie leacurile corespunzătoare.
Obişnuit, omiliile hrisostomice comportă două părţi principale: prima
are caracter exegetic analitic; a doua – caracter sintetic. Partea a doua e axată
pe o temă luată din partea primă şi e desfăşurată în spirit practic. Adesea în
această a doua parte, oratorul se ocupă cu porunci şi abateri care n-au nici o
legătură cu partea primă. La obiecţia că predicile sale sunt uneori lipsite de
unitate, Sfântul răspundea astfel: „Predicatorul e ca un medic care pentru
multe răni ele sufletului e dator să pună la-ndemână multe şi variate
doctorii”. (în Ioh., Hom. 23,1 – PG 59, 177-178).
Stilul cuvântărilor hrisostomice e de un colorit, variaţie, amploare,
dinamism, căldură şi strălucire inegalabile. Între cuvânt şigând, formă şi
conţinut, simţăminte şi expresie este cea mai strânsă fuziune.
Puternic, impetuos, năvalnic ca un torent de munte care mătură totul
în calea lui, aşa ni se înfăţişează stilul Sf. Hrisostom, care e mereu încordat
şi preocupat ca prin forţa crescândă a inimii să descurajeze pe adversar, să-l
înfrângă şi să înfigă victoria, steagul credinţei ortodoxe pe ruinele
meterezelor duşmane.
E strălucit stilul hrisostomic, dar forţa nu şi-o trage din mijloacele
artificiale ale meşteşugului retoric, ci din extraordinara bogăţie de idei de
care dispunea în orice clipă, dintr-o imaginaţie şi sensibilitate de excepţie şi
mai presus de toate din alipirea lui totală de Hristos dar şi de ascultători a
căror mântuire îi era mai scumpă decât orice în lume.
Aş vrea să mai relevăm, câteva lucruri în legătură cu concepţia Sf.
Ioan despre preedicator şi despre predică.
Predicatorul, zice el, nu-şi asumă cu de la sine putere vrednicia de
propovăduitor. El e ales de sus, e trimisul lui Dumnezeu. „Dumnezeu este
cel ce te-a ales. El a avut încredere în tine. Nu oamenii, ci Dumnezeu te-a
făcut ceea ce eşti” (în Epist. 1 ad. Tim., Hom. 5,1).
Răspunderea propovăduiţii nu o au toţi credincioşii, ci ierarhia.
„ După cum în armată nu toţi au aceaşi calitate, ci sunt ierarhizaţi după
grade, aşa şi în Biserică unul slujeşte ca învăţător, altul ca discipol” (Îd.
Ibid.).
Propovăduirea nu-i un lucru uşor. Ea nu poate fi efectuată cu
mijloacele omului comun.
Predicatorul creştin trebuie să aibă vocaţie pentru misiunea lui. Adică
să-şi simtă întreaga fiinţă orientată spre slujirea cuvântului şi să nu-şi
găsească satisfacţie decât în împlinirea acestei misiuni. Cum a fost, de pildă
Sf. Pavel, care în activitatea lui de propovăduitor nu s-a lăsat biruit de nici o
potrivnicie, ci depăşind orice obstacol, a dus lumina Evangheliei până în
depărtate ţinuturi. (De laud. S. Pauli Apost., Homil. 6).
E necesar apoi că preotul să fie temeinic cunoscător al Scripturilor,
„păşunea duhovnicească” din care trebuie hrăniţi credincioşii (În Ioan. Hom.
37,1). Scripturile sunt un imenstezaur de remedii contra trufiei, bolilor
morale, a concupiscenţei, a lăcomiei de avere (În princip. Act. Homil. 3,2).
În tâlcuire textele să nu fie trunchiate. Şi mai puţin e permis să fie
denaturate (În illud Domine non est în homine via eius – Ier. 10, 23).
 La alegerea textelor, predicatorul să se călăuzească nu după gusturile
ascultătorilor ci după ceea ce e necesar pentru mântuirea lor (Despre preoţie,
Cartea 5, 1-2).
Că un preot nu are cine ştie ce talent oratoric, faptul ar mai putea fi
trecut cu vederea, dar ca să nu aibă pregătire corespunzătoare, aceasta nu e
admisibil. Nu cer de la preot „nici dulceaţa cuvântărilor lui Isocrate”, nici
„măiestatea lui Demostene”, nici „gravitatea lui Tucidide”, nici „Înălţimea
lui Plato”. „nu cer nici podoaba căutată a oratorilor păgâni, şi nu mă
interesează nici cum îi e fraza şi stilul. Să fie preotul sărac în cuvinte! Să-şi
aranjeze simplu şi fărămeşteşugire cuvintele în frază! Numai să nu fie
neiscusit în ştiinţă, să nu fie neiscusit în învăţătura cea adevărată” (Despre
preoţie, Cartea 4, 6; Ad Tit. Homil. 2, 2).
Predicatorul e obligat să cunoască temeinic realitatea pe care vrea să o
modeleze prin predica să.
Predicatorul e dator să cunoască „cele ale vieţii la fel cu cei ce-s prinşi
în valurile ei” (Despre preoţie, Cartea 6, 4). Aceasta pentru că e dator să
lucreze cu tot felul de oameni: cu bărbaţi, femei, copii, servitori, bogaţi,
săraci oameni de jos, oameni învestiţi cu înalte magistraturi. Cu atât e mai
obligat să cunoască pe cei cărora se adresează, cu cât misiunea să e aceea de
a-i mântui pe toţi. „ Toţi trebuie mântuiţi. Dacă numai unul singur piere, pier
şi eu împreună cu el” (De Eutropio n.5).
Chezăşia mântuirii este Hristos. El este temelia, noi clădirea, El este
drumul noi peregrinii” (Cât. La Bâlcă, Câteva trăsături ale Sf. Ioan
Hrisostomul ca predicator – în St. ŢŢ. 7-8, 1968, p. 508).
Viaţa credincioşilor e condiţionată nu numai de mediul bisericesc, dar
şi de cel social. Mediul social poate influenţa în chip pozitiv, dar şi negativ
asupra celor ce sunt prinşi în structurile lor. Pentru a contracara năvala răului
asupra sufletelor, pentru a le sustrage deteriorării e necesar ca predicatorul să
fie bine orientat şi în problemele vieţii sociale.
Cât de temeinic cunoştea Sf. Ioansocietatea antiohiană se vede clar
din desele referiri şi energicele luări de atitudine faţă de atâtea din relele,
păcatele, viciile care infestau pe atunci atmosfera cetăţii.
Cunoştinţele Sf. Ioan asupra societăţii antiohiene sunt atât de întinse şi
amănunţite ca dintr-însele s-ar putea întocmio foarte clarăimagine asupra
moravurilor şi culturii celor ce vieţuiau atunci în vestita cetate.
În ce priveşte predica, Sf. Ioan o preţuieşte drept principalul mijloc de
convertire a potenţialului duhovnicesc creştin în energie personală actuală.
Pentru tămăduirea bolilor trupeşti medicii au la îndemână felurite leacuri.
Pentru tămăduirea Trupului lui Hristos, a credincioşilor, preotul n-are la-
ndemână decât instruirea prin cuvânt. „Cuvântul e instrument, cuvântul e
hrană, cuvântul e cea mai bună temperare a atmosferei; el ţine loc de
medicament, de foc, de sabie. Dacă e nevoie de ars sau tăiat, de el trebuie să
ne servim...Dacă el nu reuşeşte, toate celelalte cad. Prin cuvânt trezim un
suflet adormit şi potolim pe unul aprins; prin el retezăm ce-i de prisos şi
împlinim ce lipseşte; prin el facem toate celălalte câte desăvârşesc sănătatea
sufletului” (Despre preoţie, Cartea 4, 3- la: I. Coman, Sublimul preoţiei
creşrine, Bucureşti, 1940, P. 12-13).
Propovăduirea este poruncă de sus. Ea obligă în mod absolut. Nu-ţi
împlineşti misiunea dacă predici numai când te simţi bine, când eşti ascultat
sau obţii rezultate. Misiunea ta e să predici în orice condiţii, „cu timp şi fără
timp”. „Că şi izvoarele curg chiar dacă nimeni nu bea den apa lor; fântânile
izvorăsc, chiar dacă nimeni nu scoate apă din ele; râurile aleargă la vale,
chiar dacă nimeni nu se adapă din ele. Tot aşa şi predicatorul trebuie să-şi
facă datoria lui, chiar dacă nimeni nu-l ascultă. Aceasta este legea ce ni s-a
încredinţat slujba cuvântului: să nu tăcem, fie că ne ascultă, fie că nu ne
ascultă cineva” (De Laz. Concio 1,1).
E exemplul pe care ni-l dă în primul rând Mântuitorul însuşi. Deşi ştia
că n-o să-l abată nimic pe Iuda de la hotărârea luată, Domnul n-a încetat nici
un singur monent să-l recâştige prin cuvânt, avertisment, binefaceri.
Predica permanentă e necesar să fie împlinită nu numai prin cuvânt
dar şi prin faptă. „E necesar ca la cuvânt dascălul să adauge lecţia şi
îndemnul faptelor corespunzătoare. Faptele singure fac respectat pe dascăl şi
înduplecă pe discipol să-l asculte” (Ad Philipp., Hom. 12, 3). Şi-n această
privinţă, Sf. Ioan a fost o pildă vrednică de urmat. Personal trăia ca un ascet.
Veniturile le cheltuia pentru săraci. Bolnavii, năpăstuiţii, cei loviţi de
nenorocire aveau într-însul un sprijin de nădejde. Viaţa aceasta a dus-o nu
numai în Antiohia, dar şi în Constantinopole unde a înfiinţat case pentru
bolnavi şi a organizat o asistenţă în stil mare a săracilor.
Succesul propovăduirii hrisostomice a fost întru totul remarcabil. O
dovadă în acest sens o constituie cuvintele de înaltă preţuire care au fost
formulate la adresa lui.
Încă Milus de Ancira (+430) l-a numit „fluviu de aur” (Epist. 1, 123
ad Valerium – PG 79, 296 B). Isidor din Pelusius (+453) îl laudă folosind
termeni ca aceştia: „Cine n-ar rămâne entuziasmat de scrierile lui? Cine n-ar
mulţumi Providenţei de a se fi născut după el pentru a putea gusta
dumnezeieştile accente ale acestei Lire” (Epist. Ad Heraclium 4, 224; PG
78, 1317, 1320). Din secolul 6 e numit, se ştie, Gură de Aur. Teodor Suditul
aţi exprima astfel admiraţia faţă de marele Dascăl: „Părintele nostru de aur,
Ioan...adevăratul păstor şi învăţător, cel mai experimentat şi adeverit doctor
de suflete...Gură de Aur cu limba lui muiată în aur...trâmbiţa cu sunet plin a
Duhului Sfânt” (PG 99, 709). La fel istoricul bisericesc Nichifor Calist
(+1335) nu poate vorbi despre el decât în termeni întraripaţi: „Am citit mai
mult de o mie de predici de-ale sale. Ele radiază o inexprimabilă plăcere. L-
am îndrăgit de când eram tânăr şi-i ascultam vocea de parcă ar fi fost vocea
lui Dumnezeu (Hist. Ecel. 13, 2 – PG 146, 433 C).
Chiar şi după opinia celor mai de seamă filologi ai veacului nostru, Sf.
Ioan n-a avut egal în antichitatea creştină. El folosea cea mai pură limbă
atică, şi ceilalţi elevi ai veacului său nu sunt decât nişte cârpaci barbari faţă
de acest creştin care în mult mai mare măsură decât Aristide merită să fie
asemănat cu Demostene (U.v. Wilamowitz – Moellendorff, în: Hinneberg,
Die Kultur der Gegenwart I 8 Berlin 1905, 212) – la Johann Baprist
Schneyer, Geschichte der Katholischen Predig Frb. i. Br. 1969, p. 57-58).
Opera hrisostomică a intrat definitiv în patrimoniul creştinătăţii. Ea
continuă să fie şi astăzi un izvor omiletic de care nici un preot conştient de
misiunea să nu se poate dispensa fără pagubă mare.
Redăm aici câteva din regulile omiletice ce se desprind din
propovăduirea hrisostomică:
1. Predica e o obligaţie necondiţionată a preoţilor.
2. predica nu e întreagă decât când se practică prin cuvânt şi faptă
deopotrivă.
3. Izvorul predicii este întreaga Descoperire dumnezeiască a Noului,
dar şi V. Testament.
4. Predica are menirea de a cuprinde în sfera ei de priză întreaga arie a
vieţii omeneşti :spirituale, morale, sociale etc.
5. Predica îndeplineşte nu numai o funcţie didactic – educativă, dar şi
critică de denunţare şi combatere a păcatului sub toate formele lui.
6. Eficienţa predicii depinde de valoarea intrinsecă a cuvântului
dumnezeiesc, dar şi de faptul cum preotul ştie să-l tâlcuiască şi actualizeze
prin cuvânt şi faptă.17

8. Alţi predicatori răsăriteni (Macarie cel Mare,

Atanasie cel Mare, Eusebie al Emeesiei, Isaia ascetul)

Desigur, opera predicatorială a veacului la care ne referim (IV - V) nu

s-a efectuat numai de către cei amintiţi până acum. Au existat de fape şi alţii
care cu mai mult sau mai puţin talent, cu mai accentuată sau mai puţin
accentuată îndemânare oratorică şi+au adus contribuţia lor la reintegrarea
oamenilor în comuniunea cu Iisus Hristos Domnul, adică la ridicarea lor la
modul uman normal.
17 Anexa F
 Dintre aceştia menţionăm pe:
Macarie cel Mare (+390) căruia i se atribuie 50 (sau 57) omilii. Ele
vădesc un cuvântător foarte bun cunoscător al Scripturilor şi al culturii
profane (stoicism, neoplatonism). Ideea lor fundamentală e unirea sufletului
cu Hristos prin Duhul Sfânt. Treptele care duc spre acest ţel sunt credinţa şi
nădejdea.
Unii cercetători spun că omiliile în chestiune nu ar aparţine lui
Macarie ci unui autor din cercul mesalienilor, poate lui Simeon
dinMesapotania. Alţii resping această părere.
Atanasie cel Mare (+373). Sub numele lui sunt cunoscute patru
cuvântări. Ca autentice sunt recunoscute primele trei.
Atanasie e primul care a alcătuit cuvântări polemice contra arienilor, a
lui Sabelie şi contra lui Pavel de Samorsata.
Cuvântările sunt de conţinut dogmatic. Autorul procedează citind mai
întâi ideile adversarului, pe care apoi le respinge cu argumente temeinice.
Stilul e clar şi fără afectare. I se impută că e prea unilateral dogmatic,
neglijând problemele practice, i se impută de asemenea că se lasă antrenat pe
panta folosirii unor expresii grele la adresa adversarilor, lucru puţin
compatibil cu calitatea de cuvântător creştin. Fotie are cuvinte de laudă la
adresa lui. Fraza îi e clară, spune frotie, gâdirea ascuţită, adâncă, puternică.
Mânuieşte cu forşă dovezile biblice contra arianismului (Bibl., Cod. CXL).
Eusebie al Emesiei (+360). Sinodul din Antiohia l-a socotit vrednic
urmaş al lui Atanasie. A scris omilii asupra Evangheliilor. „Scurte dar foarte
multe”, ne informează Ieronim în: De vir. ill. 91. din fragmentele păstrate ne
putem da seama că Eusebie a fost unul din cei mai buni cuvântători ai
Bisericii vechi.
Isaia ascetul, contemporan al Sf. Atanasie, a scris 29 cuvântări şi
diferită lucrări ascetice. Cuvântările lui s-au păstrat în traducere latină; în
original s-au păstrat dosr câteva fragmente. Ceea ce le caracterizează e
adâncimea cugetării şi tenddinţa ascet-practică.
Antonie cel Mare (+355) e ludat de Sf. Atanasie cel Mare care-i
atribuie calităţi de bun cuvântător bisericesc. Omiliile şi epistolele păstrate
sub numele lui nu-s autentice.
Chiril al Ierusalimului (386) exprimă în cele 24 cateheze, învăţătura
precisă a Bisericii într-o vreme în care aceasta era angajată în luptă grea
contra arianismului.
Chiril a fost un eminent predicator popular. Ocoleşte artificiile
retorice. Înfăţişarea îi e modestă, liniştită, tonul trezeşteîncredere şi pătrunde
pe ascultători. Din învăţăturile de credinţă fundamentale el scoate norme
pentru viaţa practică a ascultătorilor. Sinceritatea şi convingerea creştină
şi+a dovedit+o prin viaţa să plină de lupte şi de suferinşe.
Faptele, viaţa să predicau mai curat şi mai elocvent decât cele mai
frumoase cuvinte.
Flavian episcopul Antiohiei (381-404) ne-a lăsat o cuvântare despre
iubirea aproapelui (PG 48, 945-954). Din alte omilii ale lui ne+au rămas
doar fragmente.
Severian episcop de Gabala, în Siria (+408) a fost preţuit în cercurile
din Constantinopole, drept un bun predicator. Omiliile rămase de la el ne
arată că autorul era un bun cunoscător al Scripturilor.
De la Nectarie patriarhul Constantinopolei (381-397), antecesor al Sf.
Hrisostom ne-a rămas o predică la Sf. Teodor despre post şi milostenie (PG
389, 1821-1840).
Atticus urmaşul Sf. Hrisostom la scaunul patriarhal (406-405) şi-a
ştiut face un nume bun atât în Biserica greacă precum şi în cea latină. Ne-au
rămas doar fragmente dintr-o predică a lui la Crăciun şi din alta la Sf.
Treime.
Antiohus, episcop de Ptolemais (+408), un adversar al Sf. Hrisostom a
fost un cuvântător de oarecare strălucire. Ni s-a păstrat întreagă doar o
predică despre crearea sufletului lui Adam şi despre Patimile lui Hristos. Nu
se apropie însă nici pe departe de faimă Sf. Hrisostom.
Proclus al Constantinopolei (+446) încă de pe când era episcop, dar
mai ales după ce a ajuns patriarh (434) a dezvoltat o remarcabilă activitate
predicatorială. Ca unul care a studiat retorica a folosit în cuvântările sale
multe artificii retorice.
De la Hrisipus de ierusalim, după440 preot în Ierusalim avem patru
cuvântări: la Sf. Teodor, arhanghelul Mihail, la Maica Domnului şi Ioan
Botezătorul.
Alexandru al Alexandriei (313-338), e cel care în 338 l-a excomunicat
pe Arie şi adepţii. Pe lângă câteva fragmente de predici, ni s-a păstrat în
traducere siriacă şi coptă o Sermo de anima et corpore deque passione
domini (PG 18, 585-604).
De la Sf. Chiril alAlexandriei (+444) ni s-au păstrat vreo 20 predici,
unele numai fragmentar (Pg 77, 981-1116). A predicat în Alexandra despre
întruparea Domnului. Punctul culminant al oratoriei sale e atins la Efes
(431), în lupta contra lui Nestorie. În centrul cuvântărilor sale din această
perioadă e învăţătura despre întruparea Fiului lui Dumnezeu şi despre
Theotokia Prea Curatei. Omilia îndreptată contra lui Nestorie şi intitulată:
„cu prilejul treceri la ortodocşi a celor şapte episcopi nestorieni” este cea
mai vestită predică mariologică din antichitatea patristică. Predica prezintă
pe Fecioara Maria ca odor de mare preţ al lumii, ca lumină nestinsă, cunună
a fecioriei, sceptru al dreptei credinţe, altar indistructibil, vas al
necuprinsului, mamă şi fecioară. Dintre operele Sf. Chiril mai menţionăm:
Despre închinarea în duh şi adevăr (MPG 68, 133-1125); Glaphyra (PG 69,
9-679); Comentarii la cărţile V. şi N. Testament (PG vol. 70-74). Cel mai
important e cel al Evancheliei Sf. Ioan.
Dintre scrierile dogmatico-polemice amintim: Tezaurul despre
Treimea Sfântă şi cea de o fiinţă (PG 75, 9-656); Despre Treimea Sfântă şi
de o fiinţă (PG75, 658-1124); Contra blasfemiilor lui Nestorie (PG 76, 9-
248); Despre dreapta credinţă (PG 76, 293-312; 315-386; 389-452); Că unul
este Hristos (PG 75, 1253-1362); Contra celor ce nu vor să mărturisească pe
Sf. Fecioară ca Născătoare de Dumnezeu (PG 76, 255-2929) etc.
Amfilohie de Iconiu (+394) a fost elev al lui Libaniu în antiohia. A
funcţionat ca avocat în Constantinopole până ce Sf. Vasile l-a chemat ca
episcop în Iconiu. Ne-au rămas de la el câteva (opt) omilii asupra unor texte
biblice şi unor sărbători bisericeşti. Omiliile vădesc la autor talent oratoric,
dar la distanţă mare de acela al Sf. Vasile.
Astoriu al Amasiei (+410). Înainte de a fi episcop a activat ca avocat.
Ni s-au păstrat de la el 16 omilii şi cuvântări de laudă la martiri. Sunt axate
pe texte biblice pe care le valorifică scoţând din ele îndemnuri pentru viaţa
practică a credincioşilor. Stilul e fluient, limba curată şi pătrunsă de
însufleţirea păstorului conştient de misiunea lui.
Teodor de Mopsuestia (392-428) a fost unul din martirii exegeţi ai
Şcolii antiohiene. A tâlcuit aproape întreaga Scriptură. Ni s-au păstrat de la
el şi câteva cuvântări catehetice, valoroase pentru cunoaşterea teologiei sale
şi pentru cunoaşterea Liturghiei antiohiene.
Frimus episcop al Cezareei (+438) a fost un dârz adversar al lui
Nestorie. Predica păstrată sub numele lui e îndreptată contra ereziei
dioprosopiste.
Teodot alAncirei (+446) a fost un prieten al lui Nestorie. Aceasta nu l-
a împiedicat însă să lupte împreună cu Ciril contra ereziei nestoriene.
Patriarhul Ioan al Antiohiei (429-441) a fost conducătorul grupului
antiohian la sinodul din Efes. E cunoscută numai o predică de a lui, dar şi
aceasta îndreptată contra lui Ciril.
Teodot al Cirului (393-460) a căutat să menţină predica la înălţimea la
care o ridicase Sf. Ioan Gură de Aur. Ca episcop al Cirului (de le 423)
Teodot venea des în Antiohia unde vorbea ascultătorilor, ce se numărau cu
miile, cu atâta însufleţire că aceştia îl aplaudau zgomotos. Din prewdicile lui
nu ne-au mai rămas decât fragmente. Cele mai importantene apar cuvântările
– zece la număr – asupra Providenţei. Ele sunt lucrate temeinic şi din
punctul de vedere al ştiinţelor naturale şi sunt prezentate cu strălucirea
mijloacelor retorice.

9. Predicile lui Vasile de seleucia

Despre Vasile al Seleuciei nu se cunosc prea multe lucruri. Istoria

bisericească a înregistrat şi ne-a transmis puţine date în legătură cu viaţa şi
activitatea acestui slujitor al cuvântului din apoca patristică. Se ştie doar că
între 432-447, predicatorul la care ne referim a fost episcop – după unii:
mitropolit – al Seleuciei, cetate situată în Isauria, o provincie din Asia Mică,
pe coasta Mediteranei. 18
Vorbind despre acest episcop orator, patriarhul Fotie (+867) emitea
opinia că predicatorul acum amintit ar fi una şi aceeaşi persoană cu acel
Vasile amintit de Sf. Ioan Gură de Aur în cunoscutul său tratat Despre
preoţie.19 Astăzi se ştie însă că între cele două personaje nu se poate face nici
o apropiere. Astăzi se ştie că Vasile, pritenul Sf. Ioan Gură de Aur n-a fost
episcop al Seleuciei, ci al Rifaniei.20
Nu e sigură nici data morţii. Unii spun că Vasile al Seleuciei ar fi
murit în 459.21 Alţii îi mută data decesului cu nouă ani mai târziu, adică pe la
468 şi chiar după.
Epoca în care trăieşte episcopul în chestiune este una dintre cele mai
frământate. Se fac tot mai mult simţite semnele încheierii unei perioade
istorice şi se anunţă la orizont zările unei epoci noi. Elenismul antic cu
cultura lui seducătoare, cu frumuseţile mitologiei şi cu bogoţia de idei a
filozozofiei, făcuse ultimul efort de a se impune din nou că principala
mărime în circuitul vieţii, dar fără rezultate sensibile. Măsurile iniţiale de
Constantin cel Mare şi anume acelea tinzând la promovarea fermă a
învăţăturilor şi a modului de viaţă creştin axat pe ideea solidarităţii şi
fraternităţii tuturor oamenilor că fii ai aceluiaşi Dumnezeu, şi-au găsit
susţinători şi continuatori hoţirăţi în epoca la care ne referim. Teodosie cel
Mare, de pildă, luă o serie de măsuri care spulberară definitiv iluzia
păgânismului de a se mai impune ca putere de viaţă. În aceeaşi direcţie au
lucrat şi împăraţii: Arcadiu, unul din fiii lui Teodosie cel Mare, şi care de la
395, primi conducerea părţii de răsărit a imperiului; Teodosie al II-lea şi
urmaşul acestuia, Marcian (+457). Populaţiile din imperiul de răsărit nu s-au
bucurat de prea multă linişte. Asalturile unor năvălitori (vizigoţi, slavi, etc.)

18
19
20
21
provocau griji şi temeri tulburătoare. Dar spre deosebire de imperiul de apus
care se prăbuşi sub loviturile năvălitorilor în 476, imperiul de răsărit îţi mai
prelungi existenţa încă aproape o mie de ani. Adică până la 1453.
Pe plan social existenţa aclavilor continua să constituie cea mai
importantă problemă. În mare, societatea era împărţită, se ştie, în două
categorii: sus o pătură subţire a bogătaşilor cares e bucurau de tot ceea ce
viaţa de atunci putea să ofere ca plăcere, confort, comoditate etc.; jos erau
cei mulţi, sclavii, lipsiţi de drepturi, apăsaţi, exploataţi, bântuiţi de tot felul
de drepturi, apăsaţi, exploataţi, bântuiţi de tot felul de suferinţe şi lipsuri.
Lupta Părinţilor împotriva sclavajului a fost purtată în principal pe plan
religios-moral, ei urmărind să împlânte în conştiinţa celor de sus învăţătura
că, întrucât că fii ai aceluiaşi Dumnezeu, oamenii sunt fraţi între ei, relaţiile
lor reciproce nu pot şi nu trebuie să fie altele decât cele ce decurg din
calitatea lor de fraţi. Un credincios adică, trebuie să se considere obligat a
purta grijă nu numai de ale sale, dar şi de cele necesare pentru cei ce nu erau
ei înşişi în stare să facă aceasta.
Pe plan religios, în sec. V şi-au făcut simţite agresivitatea mai ales
nestorianismul şi eutihianismul. În tulburările provocate de acesta din urmă
a fost împlicat şi Vasile de Seleucia.
Se ştie că după condamnarea lui Nestorie la Sinodul de la Efes (431),
nu toţi alecsandrinii au fost stisfăcuţi de formula învăţăturii privind raportul
dintre cele două firi ale Mântuitorului. Unii, ca de exemplu Dioscor, fost
arhimandrit al Sf. Ciril Alexandrinul – mai apoi succesor al acestuia în
scaunul patriarhal -, dar mai ales Eutihie, stareţ al unei mari mănăstiri din
apropierea Constantinopolelui, începură să răspândească învăţătura
monofizită.
Lipsit de judecată clară, Eutihie credea că, promovând teza absorbirii
naturii omeneşti a lui Hristos de către natură divină a acestuia, va putea
zdrobi mai uşor dioprosopismul nestorian.
Denunţat ca eretic, Eutihie a fost chemat în faţa unui sinod endemic
convocat de patriarhul Flavian la Constantinopole în 448. Neizbutind în
încercările de a-l readuce în circuitul vieţii ortodoxe, sinodul stigmatizeză ca
erezie învăţătura eutihiană, iar pe autorul ei îl anatematiză şi –l despuie de
demnităţilesale.
La amintitul sinod a participat şi Vasile de Seleucia, ridicându-se
împreună cu Flavian şi cu ceilalţi episcopi, împotriva lui Eutihie şi a ereziei
lui.
Dar Eutihie nu cedă. Ajutat de Dioscor al Alecsandriei, de finul său,
atotputernicul Hrisafiu şi de alţii care urmăreau eliminarea lui Flavian,
Eutihie izbuti să-l determine pa Teodosie al doilea să convoce la Efrs, în
449, un sinod ecumenic.
Vasile de Seleucia a participat şi la acest sinod ca că unul din membrii
lui cei mai marcaţi. Aici, însă, votă pentru reabilitarea lui Eutihie şi pentru
condamnarea lui Flavian. De unde la 448 episcopul la care ne referim se
comportă ca un ortodox, la numai un an după aceasta trecu în atbăra celui pe
care-l anatematizase. Poate din slăbiciune, poate mai probabil, sub
ameninţările violentuluiDioscor, care căuta să acrediteze punctul de vedere
că doctrina lui Eutihie ar coincide cu aceea a lui Ciril al Alexandriei. Dar
conducătorul bisericii sin Seleucia n-a rămas prea mult pe poziţia aceasta.
Căci la Calcedon, în 451, retractă în plin sinod votul de adeziunela
eutihianism, declarând că ceea ce a făcut la Efes (449) a fost rezultatul
presiunilor exercitate asupra sa de către Dioscor şi acoliţii acestuia.
După 451 episcopul de Seleucia a rămas constant pe făgaşul
ortodoxiei. Un indiciu puternic în sensul acesta îl constituie – între altele-
scrisoarea adresată de către Vasile împăratului Leon I (457-474), scrisoare în
care episcopul susţine autoritatea sinodului calcedonian, protestând în
acelaşi timp împotriva instalării monofizitului Timotei Elurul în scaunul
patriarhal al Alexandriei. Dar atitudinea lui oscilatorie în dispută eutihiană n-
a fost uitată. Lipsa de fermitate de care episcopul de Seleucia s-a făcut
vinovat în momente grele pentru Biserică i-a barat calea spre suprema
cunună la care poate aspira un credincios creştin: aceea a sfinţeniei. Vasile
de Seleucia, se ştie, n-a fost trecut în rândul sfinţilor. În anul 533 i s-a
acordat titlul de fericit.
De la episcopul la care ne referim ne-a rămas un număr de lucrări,
între care şi o serie de cuvântări.
În cele ce urmează ne vom opri asupra omiliilor lui.
Fotie enumără 15 omilii vasiliene, adăugând, însă, că oratorul
seleucian mai are şi „alte lucrări”, „ „ 12 prin care
„pot fi înţelese şi omilii”.
Unii vorbesc de 40 predici cunoscute sub numele de lui Vasile de
Seleucia. Alţii îi atribuie 41 predici. Migne redă 41 predici sub titlul: Basilii
Seleuciensis Orationes. Bardenhewer contestă autenticitatea cuvântărilor: 38
() şi 41 (), pe considerentul că stilul şi limba acestora ar diferi sensibil de
stilul şi limba celorlalte cuvântări.
B. Marx crede că logos-urile 38 şi 39 (la Bunavestire) ar aparţine lui
Proclus al Constantinopolei (sec. V). după unii cercetători episcopului de
Seleucia i-ar mai aparţine: şase pseudoatanasiene; o omilie publicată de P.
Camelot: Homilia lui Lazarum; două omilii nepublicate încă.
 În cele următoare vom lua ca punct de plecare cuvântările tipărite de
Migne (85, 27-474), cu excepţia celor două: 38 şi 41, care, într-adevăr
degajă o atmosferă deosebită de a celorlalte de paternitate basiliană. Unele
din predicile oratorului de care vorbim sunt în legătură cu persoane biblice.
Ca, de exemplu: Cuvântările 2 şi 3 sunt în legătură cu Adam; 4 – la Cain şi
Abel; 5 şi 6 – la Noe; 7 – la Abraam; 8- la Iosiv; 9 – la Moise. Alte cuvântări
– şi acestea sunt cele mai numeroase – pornesc de la texte biblice. Astfel
prima cuvântare e axată pe textul: „La început Dumnezeu a creat cerul şi
pământul” (Gen.1,1); cuvântarea 22 are ca text: „Şi navigară îmreună Iisus,
discipolii şi iată furtună mare s-a făcut” (Mt. 8,23-24); 24 îşi ia conţinutul
din textul: „Zi să şadă aceşti doi fiiai mei, unul de-a dreapta, iar unul de-a
stânga ta” (Mt. 20, 21). Iată şi textele altor cuvântări: Mt. 16, 13: „Cine-mi
zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului?” (Cuv. 25); În. 10, 11: „Eu sunt
Păstorul cel bun” (Cuv. 29); Mt. 18, 3: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi
că pruncii nu veţi imtra întru împărăţia cerurilor” (Cuv. 28); Mt. 11, 28:
„Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi îmovăraţi şi eu vă voi odihni” (Cuv. 29);
Mt. 4, 19: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Cuv. 30) etc.
O clasificare a cuvântărilor lui Vasile de Seleucia nu e uşor de făcut.
Obişnuit ele sunt denumite λ ο γ ο ι , orationes, adică cuvântări cu o
compoziţie şi o structură mai complicate, mai nuanţate. Dar aceste cuvântări,
unele dintre ele, se apropie mult şi de omilii.
Cuvântările temetice, se ştie, pornesc de la un verset biblic în care e
cuprinsă învăţătura programată spre a fi transmisă ascultătorilor. Cuvântările
în chestiune pornesc, într-adevăr, multe din ele, de la un text luat fie din
Vechiul, fie, mai ales din Noul Testament. Dar cel ce le citeşte cu atenţie
poate constata că la alcătuirea lor autorul nu foloseşte procedee distincte.
Uneori oratorul la care ne referim îndrumă expunerea ca şi cum ar fi vorba
de cuvântări tematice. De pildă, cuvântarea primă, deşi valorifică patru
versete, din referatul biblic referitor la creaţiunea lumii (Gen. 1, 1, 3, 9; Cap.
2, 26),totuşi desfăşurarea întruneşte mai degrabă caracterele unei predici
tematice decât ale unei omilii.
Alteori, autorul utilizează procedeul expunerii analitice. De exemplu:
Cuvântarea 19 în legătură cu centurionul asi ia substanţa din Mt. 8, 6-11;
cuvântarea 20 în legătură cu cananeanca foloseşte textele: Mt. 15, 21, 23;
26-28; cuvântarea 22 se axează pe textele: Fapte 3, 1-4; cap. 4,1, 16-17.
cuvântarea 22 e la textul: „Mergând discipolii cu corabia împreună cu Iisus,
iată s-a lăsat furtună mare” (Lc. 8, 23). Dar pe lângă această
oratorulvalorifică şi locurile paralele: Mt. 8, 23; Mc. 4, 26; apoi Mt. 8, 26-
27; 4, 39. cuvântarea 24 are ca text: „zi ca să şadă aceşti doi fii ai mei unul
de-a dreapta ta, iar altul de-a stângă ta”. (MT. 20, 21); ea utilizează, însă şi
textele: Mt. 20, 20; Mt. 19, 18, 28; 8, 3; 9, 28; 25, 34; 28, 18 etc.
Alteori episcopul orator arată clar că îşi axează cuvântarea pe
pericopele citite. Cuvânarea 18 de pildă (în legătură cu Irodiada), începe aşa:
„Glasul Evangheliilor (citite) ne face cunoscut astăzi dansul Irodiadei”.
Cuvântarea 19: La centurion, se deschide cu astfel de cuvinte: „Trâmbiţa
Evangheliilor a intonat cu precizie cântarea duhovnicească, iar mie mi-a
îndemnat limba ca să vorbesc”. Şi tot în aceeaşi cântare: „Iau în considerare
prezenta istorisire a pericopei evanghelice...”
Adăugăm că oratorul seleucian a cunoscut şi panegiricul, cum o
dovedeşte, de pildă, cuvântarea 39 (la Bunăvestire).
Şi atunci, ce vom zice despre procedeele omiletice formale ale lui
Vasile de Seleucia?
Fără îndoială el a cunoscut şi logos- ul şi omilia, şi panegiricul. Dar,
pa cât se pare, episcopul predicator a voit să utilizeze şi o formă mixtă,
constând din îmbinarea cuvântării sintetice cu cea analitică. În timp ce Sf.
Ioan Gură de Aur – pe care, desigur, l-a cunoscut, tâlcuia analitic pericopele,
după care trecea la o nouă cuvântare axată pe una sau alta din învăţăturile
cuprinse în tâlcuirea analitică, episcopul de Seleucia vrea să cuprindă, pe cât
se pare, în una şi aceiaşi cuvântare atât elementul analitic, cât şi pe cel
sintetic.
Textele scripturistice sunt valorificate din punct de vedere dogmatic,
dar şi moral. Mai rar, din punct de vedere moral-social.
În cuvântarea 1 vorbeşte despre creaţiunea lumii şi a omului, despre
Sf. Treime. În cuvântările 2 şi 3 insista asupra primei perechi de oameni,
despre misiunea şi căderea lor.
În alte cuvântări – şi anume nu în puţine – predicatorul seleucian
stăruie îndelung asupra învăţăturii hristologice. El mărturiseşte înaintea
credincioşilor că, prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu a rămas ceea ce era şi
mai înainte. „A devenit ceea ce nu era, dar a rămas cee ce era” (Oratio 9,3).
Prin întrupare adică, Fiul a devenit on, fără să înceteze a fi Dumnezeu. Cel
născut din Fecioară este unom adevărat şi un Dumnezeu adevărat. (Oratio
39, 3)
Întruparea nu s-a înfăptuit prin desprindere de din sânurile Tatălui.
„Cel ce umplea sânul matern, nu a golit sânul patern” (Oratio 39,3). Şi după
naşterea din Fecioară, Fiul rămâne în cea mai strânsă legătură cu Tatăl
şideofiinţă cu El. Predicatorul seleucian se ridică cu hotărâre împotriva celor
ce necunoscând Scripturile, învăţau că Hristos n-ar fi Dumnezeu. „Ei (Arie,
Eunomie) văd scris în Scriptură: „Eu şi Tatăl una suntem” (În.10, 30) şi nu
le acceptă. Nu le acceptă pentru că ele sunt mamă a adevărului. Ei aud:
„Cele ce face Tatăl le face şi Fiul” (În. 5, 19) şi se arată cu dispreţ faţă de
spusele Scripturii. Ei aud din nou: „Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi-i
înviază, aşa şi Fiul pe carele voieşte îi înviază (În. 5, 21); dar resping ceea ce
stă scris” etc. (Oratio 32, 1). Desigur, Scriptura spune că Iisus adormit, a
pătimit, a suferit moarte. Dar toate acestea le-a suferit nu ca Dunezeu, ci ca
om (Oratio 7, 2; 22, 1).
Deofiinţă cu tatăl, Fiul e deofiinţă şi cu omul. Episcopul de Seleucia
foloseşte des expresii precum:

etc. (cf. de exemplu, Oratio 39), expresii care ne duc cu gândul la

cunoscutele formule caledoniene.
Cele două naturi ale Fiului nu pot fi nici separate, nici amestecate. Ele
subsistă unite nedespărţit () în Iisus Hristos (Oratio 25, 3).
Dar interesul predicatorului de care vorbim s-a îndreptat şi spre alte
teme dogmatice ca: Maria, Maică şi Fecioară (în Cuvânt. 31, 24; 39, 2, 6);
Crucea (Cuvânt. 24 şi 32); Biserica (în Cuvânt. 31, 34; 39). Conştient de
răspunderea pentru credincioşii de sub juristicţia să, arhipăstorul Seleuciei
şi-a-ndreptat adesea cuvântul împotriva păcatului sub feluritele lui forme
indicând în acelaşi timp, drept principale căi de elibarare din servitutea lui:
căinţa şi iertarea (Cuvânt. 12; 13;18 etc.).
Ce priveşte temele de morală socială acestea sunt mai rar atinse în
mod direct în predicile cuvântătorului nostru. De exemplu în predica 19 (în
legătură cu centurionul) autorul laudă purtarea sutaşului faţă de slugă sa,
care înainte de a fi sclav este om şi de aceea pe bună dreptate este tratat ca
om nu ca sclav.
Trecând la analiza structurii cuvântărilor de care ne ocupăm, vom
constata că autorul, un versat mânuitor al tehnicii retorice, îşi organizează cu
multă grijă expunerile.
Astfel introducerile cuvântărilor sunt lucrate cu multă îndemânare şi
am putea zice cu remarcabilă măiestrie. Puţini dintre predicatorii epocii
patristice au acordat introducerii atenţia pe care i-a acordat-o Vasile
deSeleucia. Ca om format, poate, la şcolile de oratorie ale vremii, episcopul
propovăduitor va fi cunoscut şi părerea lui Aristotel cu privire la valoarea
introducerii unei cuvântări: „Un început bun, spusese stagiritul, face mai
mult decât jumătate din întreg”. Cuvântul acesta al marelui filozof şi
teoretician al retoricii îşi va fi avut partea lui în hotărârea episcopului nostru
de a acorda un interes sporit elaborării introducerilor la predicile sale.
Într-adevăr, la cuvântările de care ne ocupăm e greu să găsim vreun
exordiu care să dea impresia că autorul ar fi recurs, din comoditate, la
formule şablon, stereatipice, şi de aceea inhibitoare ale atenţiei
ascultătorilor.
Astfel, în partea introductivă aprimei cuvântări axată pe textul: „La
început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Gen. 1,1) autorul porneşte de
la teza că întreaga viaţă a credincioşilor palestă în care aceştia se străduiesc
să cunoască pe Creatorul universului. „La ce bun să ştii că omul e făcut de
Dumnezeu, dacă ignori mâna care l-a creat? La ce-ţi foloseşte să ştii că omul
e aşezat ca rege al creaturilor, dacă ignorezi pa Ziditorul ca şi cum acesta n-
ar exista? La cebun să priveşti frumuseţile lumii, dacă rămâi rob faţă de
Făcătorul lumii?” Să ne plecăm interes asupra lumii. Dar să nu ne rezumăm
numai la atât. Ci luând în seamă cuvintele Scripturii să medităm asupra celor
create şi folosindu-ne de acestea ca de o scară, să ne ridicăm treptat spre
Ziditorul a toate”. Se vede clar cum cuvântătorul ştie îndruma cu măiestrie
atenţia ascultătorilor spre învăţătura ce-şi propune să transmită.
Partea primă a cuvântării următoare (La Adam) începe cu o asemănare plină
de o remarcabilă putere de impresionare. După cum cei ce vădefigiile regilor
cu purpura lor strălucitoare, cu diadema scânteind de lumina pietrelor
scumpe şi în mână cu globul pământesc, sunt cuprinşi de admiraţie şi se duc
cu gândul la frumuseţea de dincolo de efigie, la fel cei ce-l văd pe om , care
e regele creaturilor şi imagine vie a Creatorului, admiră vrednicia chipului,
dar admiră şi mai mult iscusinţa autorului care şi-a lucrat cu atâta măiestrie
opera.
Pornind de la înfăţişarea chiar şi numai parţială a vredniciei omului,
cuvântarea la care ne referim vrea să vestească neasemuită măreţie a
Creatorului.
În predica 22 la cuvântul : „Navigau împreună cu Iisus şi discipolii şi iată s-a
lăsat furtună mare” (Lc. 8, 23; Mt. 8, 24; Mc. 4, 37), oratorul porneşte, de
asemenea, de la propierea dintre atitudinea păsărilor faţă de puii lor, şi dintre
atitudinea Mântuitorului faţă de Apostolii Săi. După cum păsările, „de îndată
ce-şi văd puii împodobiţi cu pene, îi scot din cuib ca să-i deprindă cu
zborul...la fel şi Hristos Domnul după ce i-a învăţat (pe Ucenici) multe
despre credinţă, acum , vrând parcă să-i examineze asupra învăţăturii ce le-a
dat, îi ţine suspendaţi între frică şi nădejde, pregătind marea să fie ca un
stadion al credinţei lor...” La fel cuvântarea 30 (La cuvântul: „Veniţi după
mine Mt. 4, 19) îşi deschide drum către inima ascultătorilor, tot printr-o
asemănare luată de data aceasta din sfera medicinii. După cum un medic
iscusit e acela care la tămăduirea bolilor foloseşte nu fierul şi focul, dar
medicamente suportabile, la fel şi Iisus Hristos, medicul prea înţelept, şi-a
arătat iscusinţa de tămăduitor al impietăţii, nu prin ploi de foc, nici prin
inundaţii, ci îndemnând la ascultare prin semne de binefaceri, şi potolind
prin cuvinte cereşti aprinsele patimi ale sufletului.
Când reia teme tratate şi în alte cuvântări, episcopul orator ţine să facă
legătura între predica nouă şi cea de mai înainte. De exemplu, în partea
finală a predicii a doua, autorul arată că, întrucât prin cele expuse a adus
sufletele ascultătorilor la un grad de saţietate dincolo de care nu se poate
trece, el îşi întrerupe predica, făgăduind că ajutat de Harul lui dumnezeu, va
înfăţişa într-o altă cuvântare cele ce au mai rămas de spus, în legătură cu
teme tratată. Şi într-adevăr, în introducerea cuvântării imediat următoare (a
treia), autorul arată că se simte obligat să-şi ţină promisiunea de a continua
să vorbească despre tema dezbătută şi mai înainte şi anume despre Adam. Şi
recunoscând greutatea acestei obligaţii cheamă pe ascultători că, împreună
cu el, să roage pe Hristos Domnul să-i fie într-ajutor la explicarea învăţăturii.
„Deoarece voi sunteţi foarte doritori de cunoştinţe şi revendicaţi cu stăruinţă
împlinirea făgăduinţei făcute, pe de o parte; iar pe de alta deoarece noi
suntem slabi în ce priveşte respectarea acestei promisiuni, să rugăm pe
Hristos Domnul să ne ajute ca să ne plătim datoria, adică să împlinim ce a
mai rămas nearătat din învăţătura despre adam. E potrivită o asemenea temă
în post deoarece, încă pe când era în paradis...lui Adam i s-a prescris şi legea
postului când i s-a poruncit: Din tot pomul din rai să mănânci; iar din pomul
cunoştinţei binelui şi răuluisă nu mănânci” (Gen. 2, 16, 17).
Lăudă la adresă ascultătorilor şi indicaţia că, reluând tema predicii
anterioare, oratorul nu intenţionează să repete ce a spusşi mai înainte, ci vrea
să releve aspecte noi, vor fi trezit desigur, atenţia şi interesul credincioşilor
făcându-i astfel receptivi pentru ceea ce voia să le transmită.
Alteori, de pildă, în cuvântarea a patra: La Cain şi Abel, episcopul
arată păstoriţilor că nu poate să nu le dea învăţătură, deoarece în calitatea ce
deţine stă sub legea care-i porunceşte să înveţe. Faptul că, de pildă, în
cuvântarea a patra spune că e slab în ce priveşte cunoştinţele nu-l
dispensează de datoria propovăduirii. Cu atât mai puţin se poate simţi în
afara obligaţiei Kerigmatice, cu cât Harul ce-i stă într-ajutor „nu-i sărac şi
nici dăruitorul nu e fără mijloace”.
Pentru a-şi sensibiliza ascultătorii în vederea istorisirii despre Cain şi
Abel, cuvântătorul relevă faptul că Dumnezeu potoleşte, spune răutatea
îngăduind suferinţele, dar în acelaşi timp El e gata să vindece orice
slăbiciune a sufletului. Leacuri pentru suflet sunt în întreaga Sf. Scriptură.
Dar ele ne sunt îmbiate în mod cu totul deosebit în istorisirea despre Cain şi
Abel, istorisire care ne pune în faţă virtute ce trebuie urmată pe de o parte;
iar pe de alta, ne face atenţi asupra răutăţii ce trebuie ocolită.
 Fără îndoială, vibraţia puternică a unei asemenea introduceri a putut
trezi atenţie şi interes chiar şi în sufletele obijnuite să se retranşeze în
pasivitate şi indiferenţă.
În alte cuvântări, autorul lasă la o parte obijnuita introducere şi trece
direct la temă. Cum o face, de pildă, în cuvântarea a cincea (La Noe): „Cât
de mult iubeşte Dumnezeu dreptatea şi cât de mult urăşte nedreptatea ne-o
arată în chip strălucit istoria lui Noe. Căci din naufragiul întregii creaturi
singurul salvat a fost Noe ca unul care a avut dreptatea ca însoţitor spre
mântuire. Acum mulţimi mari de oameni care sorbiseră cu nesaţ din marea
nedreptăţilor au fost închiţite de valuri pe bună dreptate...”
Autorul foloseşte şi exordiul simplu, fără înflorituri şi fără să-i
imprime acel suflu viu, năvalnic, răscolitor, de care episcopul de Seleucia
ştie să se folosească uneori ca un orator superior înzestrat.
Un exemplu de exodiu simplu avem la cuvântarea a yecea (Despre
Elisei şi Sunamiteanca). „parte dintre profeţi l-au prevestit pe Hristos prin
cuvânt, parte dintre ei au arătat cele privitoare la El prin fapte. Alţii au fost ei
înşişi prefigurare a Cuvântului întrupat, preînchipuind în linii generale
icoana celui ce avea să vină.
Prin cuvânt l-au prevestit Isaia, Ieremia, Iezechil şi, împreună cu ei,
cei doisprezece profeţi. Prin acţiuni l-au prefigurat Ilie Tesviteanul şi Elisei,
discipolul acestuia. Tip al cuvântului întruchipat a fost Iona. „Căci precum
Iona a fost în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi Fiul Omului în
inima pământului trei zile şi trei nopţi” (Mt.12, 40).
Acum trecând peste Iona, iar pe Ilie lăsându-l pentru o a doua
cuvântarea, să-l aducem în mijlocul pe Elisei şi să cercetăm de ce nu a înviat
pe fiul Sunamitencii prin rugăciune, precum Petru a înviat pe Tăviţa,ci s-a
întins peste trupul mort al copilului...
Exordiul e clar, fără îmodobiri, adaptat ascultătorilor înzestraţi cu un
elementar fond aperceptiv şi cu bunul simţ sănătos al omului obişnuit.
Cel mai adesea, Vasile de Seleucia îşi încheie introducerile
cuvântărilor cu indicarea celor ce urma să dezvolte. Aşadar, îndemnaţi de
cereasca trâmbiţă (Sf. Scriptură) să medităm la cele divine şi rezemându-ne
pe creaturi să ne ridicăm la Domnul creaturilor. Căci Dumnezeu, ierarhizând
creaturile în felul unnei scărri, a pus la îndemâna celor ce-l iubesc
posibilitatea de a se înălţa la El. La fel e cazul la cuvântarea a treia: „Deci, o
iubiţilor, să ne ocupăm cu istoria lui Adam...” Cuvântarea a zecea îşi încheie
partea introductivă cu enunţul: „Să cercetăm pe cine a prefigurat Elisei, pe
cine Sunamiteanca şi pe cine fiul cel mort al Sunamitencii.” În a
douăsprezecea cuvântare, oratorul, încheindu-şiintroducerea, şi-anunţă
obiectul discursului său în felul acesta: „dacă vă este voia să parcurgem
istoria lui (Iona) şi să-nvăţămdin ea în ce chip Dumnezeu urmăreşte de
aproape pe profetul chinuit şi cum convertaşte pe păcătoşi şi-i aduce la
căinţă.” Încheieri asemănătoare întâlnim la introducerile cuvântărilor 14, 15,
16, 21, 22 etc.
Copleşit de măreţia învăţăturii ce-şi propune să dezvolte oratorul îşi
încheie uneori introducerile cu câte o caldă rugăciune. Cum face de pildă, în
cuvântarea la Bunavestire. „Doamne atotputernice, împărate a tot universul,
tu care în chip negrăit luminezi cu lumina duhovnicească puterile cele
netrupeşti, luminează şi mintea mea ca să cunoască fără greşală ceea ce şi-a
propus să spună; cele cunoscute – să le rostească cu evlavie; cele spuse să fie
înţelese în chip corect”.
În tratare autorul foloseşte o impresionantă multitudine de mijloace în
scopul de a-şi face expunerea cât mai interesantă şi mai acesibilă
ascultătorilor. În cuvântarea la Elisei şi Sunamiteanca, de exemplu, vorbeşte
mai întâi despre rolul prefigurator al celor două personaje în istoria
mântuirii. Elisei înfăţişează pe Hristos. Acela (mortul înviat de Elisei: II
Regi 4 , 35) prefigurează pe păgânii cei morţi din pricina păcatelor. A venit
Elisei cel spiritual (Hristos), care a găsit moarte toate menbrele păcătoşilor:
gura, ochii, mâinele, picioarele. Păgânii erau morţi în ce priveşte gura pentru
că nu şi-o puteau deschide ca să laude pe Dumnezeu, ci se adresau lemnului
spunând: „Eşti tatăl meu!” şi pietrii: „Tu mi-ai dat viaţă!” (Ierem. 2, 27).
Ochiile erau şi ei morţi întrucât nu priveau spre Dumnezeu, ci venerau
creatura în locul Creatorului. Mâinile erau moarte ca unele care aduceau
daruri demonilor. Moarte şi picioarele ce se plecau în semn de cinstire
înaintea deavolului. Corpul întreg era putred şi avea nevoie de un medic
capabil să-nvie morţii”. Şi într-adevăr, medicul acesta a şi venit: este Iisus
Hristos Domnul. Acesta asumă firea omenească întreagă, în care după
cuvântul Apostolului locuieşte trupeşte plenitudinea Dumnezeirii (Col. 2, 9).
Prin coborârea Dumnezeirii în trup, toate membrele au fost sfinţite şi aduse
la o mai bună întrebuinţare. Într-adevăr gură a fost deprinsă să spună:
„Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta” (Ps. 50,
16). Ochii au învăţat să dea slavă lui Dumnezeu. „Ochii tuturor spre tine
caută, Doamne, şi Tu le dai hrană la vreme” (Ps. 144, 16). Mâinile ridicate
spre Dumnezeu, binecuvintează pe Domnul lor: „Ridicaţi şi noaptea mâinile
spre locaşul cel sfânt şi binecuvântaţi pe Domnul” (Ps. 133, 2) şi „ridicarea
mâinilor mele că o jertfă de seară” (Ps. 140, 2). Picioarele stând în biserică,
aduc şi ele lauda lor: „Picioarele noastre erau în casa Domnului”. Şi iarăşi:
„Picioarele noastre erau stând în pragurile tale, Irusalime (Ps. 121, 2). Ai
vorbit despre lauda adusă de membrele externe. Dar despre părţile interne?
Vor fi oare acestea, scutite de obligaţii? Nicidecum. Dimpotrivă, sufletul cu
puterile lui cele mai dinăuntru strigă şi el către Domnul: „Binecuvintează
suflete al meu pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu numele cel sfânt al
lui” (Ps. 102, 1).
Renunţând la prezentarea mai pe larg a istoriei despre Sunamiteanca şi
despre minunile prorocului Elisei, oratorul îşi îndreaptă atenţia asupra
Mântuitorului, pe care îl prezintă mai ales în ipostaza Lui de binefăcător al
celor asaltaţi şi copleşiţi de necazuri şi suferinţe. Un exemplu în această
privinţă în constituie atitudinea Mântuitorului faţă de drama femeii din nain.
Care, după ce îşi pirdu soţul, la scurtă vreme se văzi lipsită şi de fiu,de
unicul său fiu. Fără nici un sprijin de nicăieri, fără mijoace de existenţă, fără
sprijinul întăritor al ambianţei familiale, văduva simţea cum din toate părţile
năvălesc asupra ei umbre reci ale deznădăjduirii. În această situaţie o
întâlneşte Mântuitorul. Dar să dăm cuvântul predicatorului de care ne
ocupăm. „Lacrimile văduveiîl determină pe Unul născut să redea viaţa celui
unul născut al manei sale. Căci văzând noianul nenorocirii, El cel prea
îndurător, apropiindu-se de văduvă, varsă răcoare peste jatul durerii ei, din
izvorul iubirii Sale de oameni. „căci, zice, rana ta este rană dătătoare de
viaţă” (Îs. 26, 19), şi ramura ruptă o aşeză la loc ca un iscusit altoitor. Ce
inimă n-ar fi fost rănită de un asemenea rău? Cine ar fi putut trece pe lângă
lacrimile văduvei fără să nu plângă el însuşi?
Întâmplarea aceasta a cufundat în durere întreaga cetate văduvele
sufereau împreună cu văduva; mamele căinau pe cea rămasă fără copil;
tinerii jeleau pe tânărul neînsufleţit. Aceia – părinţii – îl jeleau ca pe propriul
lor fiu; aceştia – tinerii- ca pe fratele lor. Durere îi cuprinsese pa toţi şi
pârjolea inima mamei. Căci amintirea copilului mort ardea ca o piatră vârâtă
în mătuntaie producându-i dureri şi mai ascuţite. Nimic nu doboară mai mult
pe o mamă ca amintirea fiului încetat din viaţă. Văduva îşi smulgea părul, îţi
zâria obrajii cu unghiile, vărsa fluvii de lacrimi, rostea asupra mortului
cuvinte înduioşătoare, pe care i le inspiră, desigur, durerea: O, fiul meu, ciu
laşi pe văduva lipsită de copii? Cui ai încredinţat pe mama cea fără de
nădejde? Cine-mi va mai ocroti văduvia? Spre ce ajutor să-mi îndrept
privirile? Pe cine mă voi mai sprijini? Pe cine-mi voi mai lua ca apărător?
Soţul mi-a plecat mai înainte. Acum pleacă şi fiul. Cum voi suporta
arzătoarea durere pricinuită de moartea copilului meu? Cum voi scăpa de
furtuna văduviei? Până azi povara văduviei m-a apăsat până la zdrobire. De
acum, după ce mi-a fost luat şi copilul mă învăluie întunericul. Am avut doi
ochi de lumină: soţul şi copilul. Dar moartea mi i-a stins pe amândoi. O, fiul
meu, cine va încredinţa mormântului pe mama ta când va muri? Cine va
împlini cele rânduite pentru morţi? Pe cel ce trebuia să mă jelească, iată că
trebuie să-l jelesc eu. Pe cel ce trebuia să mă-ngroape, iată îl înmormântez
eu. Nu mă voi mai bucura de îmbrăţişările şi sărutările tale mai dulci ca
mierea şi ca fagurile. O, moarte, tu trebuia să iei pe mamă înaintea fiului,
căci aceasta esterânduiala firii: copiii să înmormânteze ei pe părinţi. Dar
dacă ai schimbat rânduiala, fă-mi cât mai repede favoarea de a nu zăbovi să
mă adaugi şi pe mine lângă cei pe care mi i-ai luat. E mai bine să fiu
îngropată în acealşi mormânt cu copilul decât să mă bucur fără de el de
lumina aceasta trecătoare. La ce să mai rămân în viaţă dacă el nu mai
trăieşte? Pentru cine să mai trăiesc? Cât timp mi-a trăit copilul am putut
suporta durerea arzătoare a văduviei. Ne eram de ajuns unul altuia spre
mângâiere. Nici pe el nu-l dobora sentimentul că e orfan, şi, în prezenţa lui,
nici pe mine nu mă copleşea văduvia. Absenţa soţului mă obijnuise puţin
câte puţin cu asprimea văduviei. Darmoartea aceasta nedreaptă a fiului meu
îmi converti brusc văduvia într-un lucru lipsit de sens şi transformând acea
mare sărbătoare la care mă aşteptam, într-o suferinţă insuportabilă. Căci câte
n-am întâmpinat? Ce rău nu s-a abătut asupra mea? În fiecare zi aşteptam
ceasul căsătoriei lui. Dar în locul camerei nupţiale, iată i-am pregătit
mormântul. Când făceam planuri pentru logodna lui, a trebuit să-i pregătesc
monumentul funerar. Când să discut asupra învoielilor de nuntă, duc cu
minetestamentul pecetluit, în care mama cea lipsită de moştenitor a fost
trecută ca moştenitoare. Când îi împodobeam haina de nuntă, iată-l fără
suflare. Şi-l înfăşor strâns cu feş ca pe un Lazăr.
E potrivit într-adevăr să ne amintim aci de Lazăr, de Lazăr cel ce a
fost înviat din morţi. Ce n-am îndurat? Ce rău nu s-a abătut asupra mea? „Nu
e durere mai mare că durerea mea” stă scris în Cartea Plângerilor (1, 12). Şi
nu e o nenorocire că nenorocirea mea. Nimeni nu poate vindeca vătămarea
mea. Nimeni nu e în stare să îmi vindece rana. Şi atunci, nu aş putea găsi
oare pe cineva înaintea porţilor? Şi în timp ce tocmai vorbea, iată că cel
căutat cu fierbinte dorinţă se arată stând înaintea porţii.
Ocrotitorul văduvelor merge întru întâmpinarea văduvei. Tatăl
orfanilor strigă pe tânărul cel mort. Dăruitorul vieţii, mai mult: Viaţa însăşi
readuse în viaţă pe cel mort, şi cel plecat spre milostivire potoli lacrimile
mamei celei ce rămăsese fără fiu. „Când a văzut-o domnul- stă scris – i s-a
făcut milă de ea şi i-a zis: Femeie, nu mai plânge!” (Lc. 9, 13). „Iar dacă s-a
propiat de poarta cetăţii- spune evanghelistul- iată scoteau pe un mort fiu
unic al mamei sale” (Lc.7, 12 ). Tocmai când mortul ieşea din cetate, fu
întâmpinat de Viaţa care intră. Şi văzând pe văduva îndurerată, Domnul,
pătruns de milă faţă de ea, îi zice: „Nu mai plânge! Moartea care s-a războit
contra ta a fost biruită, nu mai plânge! Lovit infernul cere înapoi sufletul
fiului tău, nu mai plânge! Se bucura atâta că avea să devoreze o asemenea
pradă. Acum, pentru că nu şi+a atins scopul, geme. Şi ca să ştii că făgăduinţa
mea nu-i amăgitoare, primeşte dovada învierii. „Tinere, ţie zic scoală-te”!
Şia şezut mortul şi a început a vorbi”. – Tinere ţie zic: scoală-te!” oare de ce
Domnul a mai adăugat cuvântul: „Ţie”? ar fi fost mai simplu să zică:
„Mortule, scoală-te!” Dar, în acest caz cuvântul Mântuitorului, prin puterea
ce-i e proprie ar fi înviat şi alţi morţi. Acesta e motivul pentru care El a
adăugat determinativul: „Ţie” pentru că puterea Harului său să se extindă
numai asupra acelui tânăr mort. La fel a procedat şi cu Lazăr. N-a spus
simplu: “Mortule, vino afară!”, ci numindu-l pe nume îi zice: “Lazăre vino
afară!” A procedat aşa, pentru că nu cumva cuvântul Dătătorilui de viaţă să
învie mai mulţi morţi. “Şi s-a sculat mortul şi a început să vorbească”. “De
n-ar fi fost Domnul ajutorul meu, de mult sufletul meu s-ar sălăşluit în iad”
(Ps. 93, 17). Şi iarăşi: “Domnul m-a scos din locul pieirii şi din noroiul
mocirlei”. Picioarele mele le-a pus pe stâncă şi a întătit paşi mei”. (Ps. 39, 2-
3). Şi noi strigând în marea aceasta a ispitelor, să aducem slavă Tatălui şi
Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururea şi-n vecii vecilor nesfârşiţi. Amin.“
N-am avut de gând să redăm cuvântarea în ăntregime, dat atraşi de
fluenţa expunerii nu rezistarăm ispitei de a reproduce fără să eliminăm ceva
dintr-însa. Dealtfel, în pagubă nu putem fi. Felul cum oratorul îşi gradează
desfăşurarea, e caracteristic tehnicii retoricii basiliene. Autorul porneşte de
la faptul învierii de către Elisei, a fiului Sunamitencii şi, relatând procedeul
folosit de către proroc nu insistă asupra lui decât atât cât socoteşte potrivit
pentru a putea trece la realitatea perfigurată de profetul vechitestamentar şi
anume pentru a putea trece la personalitatea Mântuitorului. Elisei, ca de
altfel întreg Vechiul Testament îndrumă spre ceva dincolo de el şi anume
spre Iisus Hristos. Pe care nu ni-l înfăţişează numai în chip abstract,
dogmatic, dar mai ales ca iubire faţă de credincioşi, ca o prezenţă activă în
nevoile, în suferinţele, în drama lor. Pentru ilustrare oratorul îşi alege cazul
văduvei din Nain căreia, la nenorocirea pierderii soţului se adaugă alta şi mai
mare: aceea a pierderii unicului fiu. Întâmplarea tulbură adânc întreaga
cetate. La auzirea nenorocirii, văduvele, mamele, taţii, tinerii, ies cu toţii din
liniştea lor. Renunţă la preocupările cotidiene şi adânc mişcaţi, încep aă se
tânguiască, să jelească, să plângă, împreună cu văduva, făcând ecou durerii
ei ca o vastă cutie de rezonanţă. Compasiunea cetăţii însă, nu avu darul să
tempereze durerea văduvei. Dimpotrivă i-o amplifică, parcă, şi mai mult.
În prezentarea zbuciumului acestei fiinţe autorul dădovadă de o
remarcabilă înţelegere a inimii omeneşti în situaţiile de limită şi, în acelaşi
timp dă dovadă de o adâncă participare la suferinţele ei. Cuvintele prin care
prezintă drama văduvei, parcă sunt muiate în lacrimi şi ţipăt. Propoziţiile şi
frazele sunt scurte, nervoase, sacadate. Debitul verbal ascultă de ritmul unei
cadenţe de o accelerată rapiditate. Frazele se succed în rafale mereu înteţite.
Clocotul durerii neizbutind să fie cuprins întreg în recipientele înguste ale
cuvintelor, simţi cum se revarsă ca o lavă fierbinte peste marginile lor
intensificând tensiunea psihologică până la paroxism. În prezenţa unei
asemenea expuneri e peste putinţă ca ascultătorii să nu fi fost impresionaţi
până la lacrimi. Se vede limpede cum oratorul e pe deplin stăpân pe tehnica
dramatizării unui fapt. Dar ceea ce a urmărit el n-a fost atât asocierea
afectivă a celorlalţi la drama văduvei cât mai ales pregătirea lor sufletească
în vederea înţelegerii faptului că ajutorul nu putea veni decât de la Acela
care sigur îl putea da şi anume de la Iisus Hristos. Salvarea văduvei, în cazul
dat, nu se putea realiza decât prin salvarea fiului. Salvarea fiului nu se putea
înfăptui decât prin înviere. Iar învierea lui nu o putea realiza decât Iisus
Hristos, Domnul, care, tocmai în momentul când totul părea pierdut definitiv
pune în acţiune puterea Sa, redând vieţii pe fiul văduvei şi introducând din
nou bucurie de viaţă în familia ei.
În prezentarea aceasta a Mântuitorului, autorul vrea să releve una din
modurile Lui de a lucra cu credincioşii. Domnul îi lasă pe aceştia pe seama
propriei lor deciziuni. El nu se substituie iniţiativelor şi eforturilor acestora,
ci adaugă numai, ceea ce le lipseşte. Cuvântătorul la care ne referim
urmăreşte să-şi instruiască păstoriţii în sensul că în lupta contra
nenorociţilor, necazurilor, obstacolelor, să meargă până la limita puterilor,
să-şi încordeze toate disponibilităţile de energie până la punctul când au
sentimentul că omeneşte nu mai e nimic de făcut, dar, în acelaşi timp, să-şi
păstreze neatinsă credinşa în ajutorul salvator al lui Dumnezeu.
Cunoscând caracterul paradoxal al credinţei creştine, Vasile de
Seleucia relevă că următorul lui Hristos, odată ajuns la limita puterilor nu
rămâne aici. Nu încrucişează braţele, nu aşteaptă pasiv, ci se deschide
sufleteşte, devenind de o maximă sensibilitate faţă de ajutorul dumnezeiesc
care nu va întârzia să vină sub o formă sau alta.
Din cuvântare se vede- şi aceasta e un alt lucru pe care vrem să-l
relevăm – că elementul retoric nu lasă spaţiul corespunzător celui
interpretativ, exegetic. Este însă prezent şi acesta. Am văzut că fapta lui
Elisei nu e numai enunţată, dar e şi interpretată şi anume e interpretată
simbolic, alegoric. De asemenea, învierea tânărului din Nain, mai corect:
modalitatea acestei învieri prineşte o tâlcuire interesantă. Oratorul relevă cu
fineţe că determinativul “ţie” din expresia: “Tinere, ţie zic scoală-te!” nu
este adăugat întâmplător. Cuvântul vrea să arate că în clipa rostirii lui,
puterea ce-i e proprie Mântuitorului îşi limitează în modvoit eficienţa asupra
unui obiectiv determinat şi anume aspra tânărului neînsufleţit al acestei
văduve.
Iată şi tratarea cuvântării a noua (La Moise).
 Poporul evreu, spune oratorul, a fost un popor ocrotit de Dumnezeu,
pentru credinţa lui tare. Întâmplându-se să ajungă sub stăpânirea egiptenilor,
aceştia, la porunca lui Faraon au început să-i împileze pe evrei şi să
împiedice în chip silnic înmulţirea lor. Între altele, Faraon porunci ca toţi
nou născuţii de parte bărbătească să fie aruncaţi în fluviu. Aici oratorul
valorifică retoric până la exces elementul dramatic cum în oarecare măsură
se poate vedea şi din cuvântarea mai nsus reprosusă.
“Ceea ce au zidit mâinile lui Dumnezeu, Faraon nimicea cu apă.
Pretutindeni erau supraveghetori ai naşterilor şi ai fluviul deveni călăul nou-
născuţilor...Cele ce aveau să nască erau condamnate. Naşterile erau supuse
controlului criminal. Natura era despuiată de libertatea ei. Fluviul prindea,
prin curse pe noii născuţi şi pântecelui mamei îi luă locul albia apelor.
Copilul abia născut şi nici măcar zărit de raza soarelui, era aruncat în
chinurile înnecului… Fluviul ajunse ucigaş şi mormânt al copiilor…
Nimicirea copiilor se luase la întrecere cu naşterile şi când ajungeau să
nască, mamele se rugau să nu devină mame… »Ca să nu nască pentru
fluviu »…etc.etc
Penru atitudinea lor nedreaptă, egiptenii au fost pedepsiţi, iar
făgăduinţa lui Dumnezeu cu privire la eliberarea evreilor a fost împlinită
prin Moise.
În continuare insistă asupra rolului covârşitor al lui Moise în păstrarea
monoteismului împotriva idolatriei. Nu le vordeşte evreilor despre Treime,
pentru că “încă nu era momentul”. Pedagog înţelept, Moise dă
conaţionalilor săi o învăţătură despre Dumnezeu pa măsura puterii lor de
înţelegere. “precum cei ce au suferit de o boală de 0ochi trebuie să se
deprindă treptat cu lumina, la fel a procedat şi Moise: el n-a îndrăznit să dea
dintr-o dată toată lumina cunoaşterii lui Dumnezeu.” Moise nu dă o
învăţătura clară despre Treime, dar o indică în mod acoperit. Cum face de
pildă prin expresia: “Domnul Dumnezeul tău, unul este” (Deut. 6, 4)
“Vorbeşte despre unul şi-l numeşte de trei ori. Vorbeşte despre unul şi
rostirea o întreieşte întru mărturisirea ipostazelor. Domnul Dumnezeul tău,
Domnul unul este”. Numai cât nu zice:n “Unul după fiinţă, întreit după
ipostasuri”. În continuare oratolul explică expresiile: “Să facem pe om după
chipul şi asemănarea noastră” şi “Veniţi şi coborându-ne” (Gen. 1, 26; 11,
7).
Ia, apoi, atitudine contra antitrinitarilor, relevând în continuare gravă
eropare a celor ce amestecă firile în persoana Mântuitorului. Contra unora ca
aceştia oratorul citează cuvintele Sf. Pavel, de la Filip. 2, 6-7: “Care fiind în
chip de Dumnezeu, n-a socotit o răpire a fi în el întocmai cu Dumnezeu, ci s-
a golit pe sine luând chip de rob”. Căci a rănas ce era luând ce nu era, după
cuvântul Evancheliei: “Cuvântul trup s-a făcut” (În. 1, 14). Adică: S-a făcut
ce nu era, rămânând ceea ce era. Aceasta e învăţătura celor care poartă pe
Dunezeu în inima lor, după cuvântul profetului:”tu, însă, acelaşi eşti şi anii
tăi sunt fără de sfârşit” (Ps. 101, 28, 38)
În predica la cuvântul: “Cine-mi zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului?
“, tratarea începe prin a arăta că după ce a sensibilizat ochii Ucenicilor
punându-i în prezenţa minunilor, Iisus trece mai departe străduindu-se să le
deschidă auzul. Şi aducându-i pe Apostoli îi întreabă: “Cine zic oamenii că
sunt eu Fiul Omului?” (Mt. 16, 13). Apostolii nici nu erau lămuriţi asupra
Dumnezeirii ascunse în firea omenească. Un exemplu: Când Domnul a
poruncit vânturilor şi valurilor să se potolească, ucenicii se întrebară miraţi:
“Cine este acesta că şi vânturilor şi mării îi porunceşte?” (Lc. 8, 25). Ei nu-
şi dădeau seama de divinitatea ascunsă în trupul omenesc al Domnului. Şi
tot aşa n-au înţeles Apostolii nici cuvintele: “Sricaţi acest templu şi în trei
zile îl voi ridica” (ÎN. 2, 19). Fără pricepere s-au dovedit şi după minunea
înmulţirii pâinilor. “Nu pricepuseră nimic de la pâini, că era împietrită inima
lor” (Mc. 6, 52). Cu ocazia Schimbării la faţă, Petru spuse Domnului:
“Învăţătorule, bine este nouă să fim aici şi să facem trei corturi: una ţie şi
una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce spune” (Lc. 9, 33).
Ştiind că firea omenească sew dezvoltă treptat nu prin salturi şi ştiind
de asemenea că aceasta nu poate primi prea multe învăţături deodată,
Domnul îndruma şi pregătea cu grijă pa Apostoli în direcţia punerii lor în
situaţia de a mărturisi cu toată hotărârea credinţa în divinitatea Lui. După ce
la întrebarea: „Cine zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului?” Apostolii
răspunseseră: „Unii Ioan Botezătorul, alţii Ilie...sau unul din proroci (Mt. 16,
13-14). Domul se adresă direct lor: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” În numele
Ucenicilor vorbeşte Sf. Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui
viu” (Mt. 16, 16). Ca oameni Apostolii au putut spune că Iisus e un proroc,
un drept, un trimis al lui Dumnezeu, dar totuşi om. Mărturisirea Dumnezeirii
lui Hristos nu e rezultatu al puterilor cunoaşterii fireşti, ci e rezultatul unei
inspiraţii de sus. „Ceea ce prin propria lor ştiinţă n-au putut spune, a spus-o
Harul. Intrând prin aprobarea Să mărturisirea (lui Petru), îi instruieşte pe toţi:
„Fericiţ eşti Simone Bariona că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci
Tatăl meu cel din ceruri” (Mt. 16,17). Bariona înseamnă: fiul lui Iona.
Expresia aceasta nu e adăugată întâmplător. Ea vrea să exprime adevărul că
după cum, ca fiu al lui Iona, Simon Petru este de o fiinţă cu tatăl său, la fel
ca fiu al lui Dumnezeu Iisus Hristos esre deofiinţă cu Tatăl. „Deoarece m-ai
numit Fiul lui Dumnezeu, cele privitoare la mine învaţă-le pornind de la tine.
Căci după cum tu eşti om născut din om, la fel eu port aceeaşi fiinţă cu Tatăl
meu”. Expresia: Hristos, Fiul lui Dumnezeu înseamnă: Fiul cel întrupat este
deofiinţă cu Tatăl. Cele două firi ale lui Iisus nu se amestecă şi nu se despart.
„Nu se amestecă natura creată de cea necreată...Fiul e necreat şi prin
iconomie poartă trup ca pe o purpură neîmpărţită, deplină şi completă. Ceea
ce se naşte nu e un membru sau o parte a celui ce naşte. Dumnezeirea e în
afara împărţirii”. Mărturisirea lui Petru despre divinitatea lui Hristos este
adevărata piatră a evlaviei, este baza mântuirii, zidul credinţei, temelia
adevărului. Căci altă temelie nimeni nu poate pune afată de cea pusă care
este Iisus Hristos” (I Cor. 3,11). Conţinutul acestea tratări întăreşte şi el
constatarea că Vasile de Seleucia a acordat atenţie şi elementului exegetic
didactic, vădindu-se ca un versat cunoscător al Scripturilor.
De o remarcabilă spontaneitate şi vivacitate ni se pare tratarea
cuvântării a treizecea. E vorba aici de tâlcuirea cuvintelor: „Veniţi după
mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mt 4, 19). După ce arată
împrejurările istorice în care Domnul a vorbit cuvintele acestea, oratorul se
lasă în voia talentului său inspirat desfăşurându-şi amplu gândurile şi
sentimentele. „ O sfat înalt şi înţelepciune nemuritoare! El a rânduit ca
oamenii muritori să înveţe pe alţii...învăţătura adusă din cer...A lăsat la o
parte...srviciile puterii regale, a respins puterea bogaţilor, a ocolit puterea
rettorilor şi n-a umblat după limbajul filozofilor...
Lăsând cetele îngereşti în liniştea lor, El a cutreierat porturile, fluviile,
ţărmurile mării şi atelierele de lucru voind să ia de aici pe slujitorii
dogmelor. Şi stând lângă ţărm rostea îndemn zicând: Veniţi după mine şi vă
voi face pescari de oameni”.”Am venit, zice, să vă vânez. Caut pescari, nu
regi. Corăbieri vreau să angajez, nu prinţi. Încetaţi de a vă mai lupta cu
marea cea neînsufleţită. Transferaţi pe pământ arta voastră de a pescui. Căci
pământul cuprinde o întreagă mare a impietăţii. Arucându-vă mrejele aici
veţi vâna o pradă care va sluji dreptăţii. Veniţi după mine, voi discipolii mei
şi dascăli ecumenici. Slujiţi-vă de meşteşugul vostru în folosul cerului.
Marea idolatriei este revărsată peste tot, creatură e acoperită de notul
mulţimii zeilor, toate le inundă adâncul impietăţii. Oamenii sunt cufundaţi în
valurile ispitelor demonice. Lumea miroase greu a sânge şi e plină de
murdăria sacrificiilor omeneşti. Pentru acei oameni vă voi face pescari –
medici. Boala însăşi reclamă o lucrare ca a voastră – să ne folosim de
doctoria cea bună pentru tămăduirea creaturii aflate în primejdie. Veniţi
după mine. Şi aceia părăsindu-şi mrejele merseră după El”. Ei n-au zis că
chemarea ce li s-a adresat ar fi o vorbă spusă aşa fără temei. Nici nu s-au
gândit să-i răspundă Domnului, dând expresie slăbiciunilor şi nepregătirii
lor. Ei nu s-au gândit să-l întrebe: „Ce bogăţii să arătzăm noi oamenilor ca
să-i putem mişca? Le vom arăta oare mrejele noastre rupte şi vom vâna
mulţimile cum vânăm sălbăticiunile? Ce limbă să folosim şi prin ce
frumuseţi de stil să captivăm pe ascultători? Vom atrage oare pe regi
folsindune de limba noastră de pescari? Noi am fost deprimşi să pescuim
peşti, nu oameni”. Apostolii nici n-au vorbit şi nici măcar n-au gândit
asemenea lucruri. „Ci atraşi de undiţa cuvântului lui Hristos, ei îl urmară pe
Domnul...Veniţi...şi cei chemaţi merseră după El. O cuvinte întărite prin
fapte! Veniţi! Eu voi adăuga cuvintelor voastre momeală. Prin graiurile
voastre voi converti popoare şi cetăţi. „În continuare se arată că de obicei
Dumnezeu se foloseşte de cele slabe pentru a-şi arăta puterea Sa. O victorie
e cu atât mai măreaţă cu cât a fost obţinută cu arme mai puţine şi mai simple.
Succesele misionare ale Apostolilor sunt cu atât mai impunătoare cu cât au
fost de jos, din ceata oamenilor simpli. „După ce Domnul s-a înălţat la cer ei
(Apostolii) pescuiră neamurile în mrejile Harului. Mai întâi aţi aruncară
plasele asupra adunărilor iudaice şi îndată prinseră ca la trei mii (Fapte
2,41). A doua oară a scos ca la cinci mii” (Fapte 4, 4). După ce arată
împrejurarea în care s-a realizat convertirea acestora, oratorul vorbeşte
despre convertirea lui Cornelius, apoi despre convertirile realizate dincolo de
confiniile Palestinei, în Cipru, Pamfilia, Macedonia, Tracia, Grecia, Roma”,
care, ascuzându-şi cununa se înclină cu adânc respect în faţa predicii despre
Cruce. Una după alta cetăţile căzură „pradă” în mrejele Apostolilor. Care n-
au încetat să le arunce până ce n-au prins în mrejele Domnului lumea
întreagă. O lucruri neaşteptate şi peste puterea firii! Înficoşându-se de cele
văzute, deavolul n-a suferit să vadă mântuirea răspândindu-se în lung şi lat,
şi împresură cu moartea pe propovăduitori, împingând contra pescuitorilor
nişte peşte foarte sălbatic. Dar acceptând moartea, Apostolii n-au încetat a
pescuii nici după ce şi-au încheiat viaţa, ci ei împlinesc şi după moarte
porunca Domnului, neuitând nici în mormânt de pescuit. Căci când Harul
voieşte vorbesc şi mormintel”.
Deşi puternic hiperbolizată, expunerea cuprinde bine reliefată
învăţătura că, deşi , oameni simpli, Apostolii s-au arătat totuşi deosebit de
receptivi faţă de Evanghelie, pe care au răspândit-o utbi et orbi, călăuziţi şi
întăriţi de puterea Harului dăruit lor de Hristos Domnul. Predica aceasta
formulează limpede teză, că forţa de atracţie, de impresionare şi de
convertire a învăţăturii creştine nu îşi are izvorul în propovăduitor, ci în
autorul învăţăturii. Adică în Mântuitorul Iisus Hristos.
În cuvântarea asupra vameşului şi fariseului, după ce enumeră o
mulţime de vindecări trupeşti săvârşite de Iisus, oratorul relevă în continuare
că Domnul a acordat o atenţie cu totul deosebită păcatelor ca izvoare ale
dezechilibrului, diformării şi alterării vieţii interioare. Între păcate, de o
nocivitate cu totul particulară este superbia, trufia. „Multe pasiuni şi vicii
înconjoară sufletul întocmai ca o oaste; mândria însă e ca o cetate a viciilor
care se luptă contra lui Dumnezeu, ignorează drepturile firi şişi e stăpânită
de o boală diavolească. Poţi să duci în mijlocul ei întregul cor al virtuţilor,
dacă în frunte rămâne trufia, aceasta va stinge toate luminile acelora.
Unde există îngâmfare postul nu foloseşte la nimic. Însăţi castitatea e
fără rost atunci când e atinsă de boala mândriei Dumnezeu îşi întoarce faţa
de la dreptatea pusă în slujba arogantului. Urăşte binefacera izvorând dintr-
un suflet tumefiat de îngânfare. O rău nemaiauzit, care devalorizează
agoniseala virtuţilor. O boală străină de iubirea cerească! Pe cei ce săvârşesc
alte păcate, Ziditorul său îi socoteşte vrednici de milă, când se căiesc, sau îi
pedepseşte când stăruie cu înverşunare în păcatele lor. Numai celor mândri
Dumnezeu le stă âmpotrivă” (Iac. 4, 6), ca unora pe care-i socoteşte nu
slijitori, dar vrăjmaşi ai Săi. De aceea Hristos, îndemnând ceata Apostolilor
să se depărteze de patima trufiei, le-a spus:”Când veţi face toate cele ce vi s-
au poruncit, să ziceţi: Slugi netrebnice suntem” (Lc. 17, 10). El a spus
aceasta pentru a îmodobi truda Apostolilor cu frumuseţea smereniei. Căci
numai smerenia este adversara trufiei care a despuiat sufletul de podoabă
virtuţilor. Smerenia ia apărarea celor păcătoşi şi-i pune în condiţia de a
dobândi victoria. Primeşte dovada spuselor mele din parabola vameşului şi a
fariseului. Parabola e învăluită în lumina vie a unei interpretări care vădeşte
la autor numai simţ psihologic, dar şi vie sensibilitate duhovnicească.
Oratorul compară trîsăturile cele mai caracteristice ale vieţii fariseului cu
acelea ale vameşului.
Fariseul se îngâmfă vorbind despre sine; vameşul se pleacă şi se
învăluie tăcut în smerenia lui. Fariseul se prezintă ca păzitor al legii şi
virtuţii; Vameşul se acuză aspru pe sine. Îşi mărturiseşte vina, păcătoşenia,
răutatea. El pune-n faţa lui Dumnezeu lăcomia rapace, neîndurătoarea
pornire spre jaf, extorcarea nemiloasă la care supunea pe cei ce treceau prin
punctul de vamă aflat în grija lui. Plata vămii însemna pentru unii plânset
amar, mizerie pentru alţii. Conştiinţa unor asemenea fărădelegi îndurerează
până la copleşire inima vameşului. Dar fariseul? „fariseul a venit aducând
după părerea sa, o comoară întreagă de virtuţi. Şi ce face el?
Stând, se ruga plin de sine. Vorbea cu ochii ridicaţi spre Dumnezeu şi
se aştepta să fie răpit în cer ca să discute acolo cu Dumnezeu. „Mulţumescu-
ţi - zice – că nu sunt ca ceilalţi oameni”. „Frumos” început pentru o
rugăciune de mulţumire...”Erijându-se în judecător, condamnă lumea-
ntreagă şi pronunţă o setinţăde desfiinţare a tuturor celorlalţi. „Nu sunt ca
ceilalţi”. Nici unul nu-i aici la rugăciune, decât eu singur. Toţi îşi văd de
treburile lor. Eu singur mă gândesc la tine. Doamne, precum vezi, eu sunt
singurul om drept. „Eu singur sunt purtătorul virtuţilor Tale. Pământul ar fi
pustiu de virtute dacă n-aş călca eu pe el. Nu sunt ca ceilalţi...şi nu sunt ca
acest vameş”.
Fariseul, în loc să vină cu conştiinţa celui ce simte nevoia să se roage,
îşi arogă de a judeca împreună cu Dumnezeu, pe vameş: „după mine, acesta
murdăreşte chiar şi numai prin prezenţa sa, rugăciunile mele. Aş prefera să
nu-l văd ca să nu-mi mai aduc aminte de crimele lui”. Eu? „ eu postesc de
două ori pe săptămână pentru a nu cheltui prea mult. Dau zeciuiala din toate
cele ce am”, atrăgându-i astfel atenţia lui Dumnezeu asupra obligaţiilorpe
care la rându-I le are faţă de el, faţă de fariseu. „Cele prescrise de lege le-am
împlinit cu aspră măsură. Am practicat mai multe virtuţi decât cer poruncile.
Templul s-a îmbogăţit după urma ofrandelor mele”. Dar vameşul? „Stând
departe nu îndrăznea să-şi ridice nici ochii către cer”. Conştiinţa păcatelor îl
împiedica de a înainta mai mult. Amintirea abaterilor săvârşite îi pironea
privirea în pământ „şi suspinând din adâncul inimii îşi lovea pieptul, se
pedepsea înaintea Judecătorului, îşi sfâşia sufletul prin plânset, îşi izbea
inima cu mâna, devenindpropriul său călău şi rostind în timp ce se
autolagela: „Milostiv fii mie păcătosului (Lc.18, 13). N-am nici o faptă bună
care să mă ia sub ocrotire la judecată. Întreaga mea fiinţă e rănită de păcate.
Sunt înconjurat de valurile nedreptăţilor, văd marea răutăţilor mele. Cine mă
va vindeca de relele mele? Unde să mă duc după ajutor? Ce faptă bună aş
putea arăta când nici măcar fără voie n-am lucrat ceva de folos? Ce
binefacere să arăt în locul greşelilor mele? Cum să scap de acuzatorii mei cei
drepţi? La care să mă uit? De la care să-mi întorc privirea? Ce să trec sub
tăcere? Ce voi spune? Pentru care faptă voi cere îndurare? Pe care dintre
păcate să le arunc? Pe care să le ascund? Pe care-l voi plânge? Voi mai privi
oare spre cerlu pe care l-am batjocorit cu nedreptăţile mele? Îmi voi îndrepta
privirile spre Dumnezeul împotriva căruia am rostit bucuros blasfemii?
Pentru nenorocirile mele nu aflu decât un remediu: Să alerg la îndurarea lui
Dumnezeu şi aşa voi ocoli primejdia. „Dumnezeule, Milostiv fii mie
păcătosului!” Nu fapte ale dreptăţii, ci păcate voi arăta. O judecătorule, să nu
rosteşti şi-mpotriva mea sentinţa dată contra fariseului şi să nu mă respingi şi
pe mine împreună cu el! Ştiu că Ziditorul este drept, nu-L cunosc ca
Judecător. Umblu după iubirea Lui, singura putere mântuitoare a oamenilor.
Eu arăt rănile tu adu vindecarea.
Dar ce face cel ce aude rugăciunile tuturor? Ce spune Judecătorul
după ce i-a ascultat pe cei doi, pe vameş şi pe fariseu? Să vedem ce sentinţă
rosteşte asupra păcătosului smerit şi ce sentinţă împotriva dreptului
îngâmfat. „Vameşul s-a coborât mai îndreptat decât fariseul” (Lc. 18, 14).
Ordinea s-a inversat. Înaintea dreptului Judecător vameşul s-a vădit mai
drept decât fariseul. S-a transformat însăşi natura lucrurilor: cel înălţat a fost
aruncat jos din trufia lui, iar cel ce s-a smerit a fost înălţat prin setinţa
Judecătorului. O vameşule, care ai negociat cu bunătatea divină! O
vameşule, care ai arătat păcătoşilor calea încrederii în salvare! Ai arătat că
perceperea de biruri dispune de puteri mai mari decât dreptatea, neîncetet să
strângi dări până nu l-ai făcut birnic al tău pe însuşi Iisus Hristos! Grea dare
superbia! Grea şi potivnică lui Dumnezeu. „Nu sunt, zice, ca vameşul
aceste” (Lc. 18, 11). Adevăr grăieşti fariseule. Căci acela ţi-a luat-o înainte
prin smerenia lui. „Postesc, zici, de două ori pe săptămână” (Lc. 18, 12).
Trudă zadarnică, din pricina trufiei tale. Patima sufletului l-a despuiat de
răsplată. „Nu sunt, zici, ca ceilalţi”. Când Avraam vorbea cu Dumnezeu era
el, protopărintele tău, sau al vameşului, a cărui purtare îl apropie de patriarh?
Oare n-a spus el privind spre pământ: !Eu sunt pământ şi cenuşă”? )Gen. 18,
27=. Vezi cum recunoaşterea realităţii fireşti i-a adus favoarea lui
Dumnezeu? Şi plecându-se mai degrabă cu cugetul decât trupeşte, el vorbi
cu Dumnezeu. Aia uzit şi cântul lirei lui David: „Inimă înfrântă şi smerită
Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18). Aşa a vorbit cu Dumnezeu şi Moise
învăţătorul tău, zicând: „Cine sunt eu ca să mă duc la Faraon? (Ex. 4, 10).
Vameşul şi fariseul: două tipuri de credincioşi situate la antipozi şi pe
care autorul îi prezintă în linii şi culori vrednice de un bun cunoscător al
tipologiei moral-religioase, dar şi al tehnicii retorice.
Chiar dacă uneori autorul alunecă în exagerări şi se lasă atras de
mulţimea artificiilor retorice, rămâne totuşi mereu vizibilă străduinţa lui de a
expune şi explică învăţătura; de a o argumenta, de a combate erorile în
materie de credinţă, şi de a aplica învăţătura la viaţa ascultătorilor. Iată
motive care ne obligă să primim cu rezerve afirmaţia unora ca de pildă a lui
S. Kreuz, că predicile lui Vasile de Seleucia n-ar avea vreo valoare
exegetică.
Ce priveşte încheierile cuvântărilor episcopului din Seleucia, acestea
sunt în genral scurte. De exemplu, în Cuvântarea La Moise, încheierea se
rezumă la aceste ăropoziţii: Tu însă acelaşi eşti şi anii tăi sunt fără de sfârşit”
(Ps. 101, 28). „Lui fie-i slavă în veci. Amin.” „Zice Mântuitorul cel iubitor
de oameni : Tu, Petre, mă îndemni să nu accept moartea”. Dar”aceeptarea
Patimilor constituie calea spre mântuire. Crucea este mijlocitoarea
împărăţiei. Daţi dovadă că sunteţi următori ai învăţăturii mele şi când vă
aflaţi în necazuri. Astfel pătimind împreună cu mine veţi şi împărăţi
împreună cu mine. Căruia i se cuvine slava şi puterea în veci. Amin.”
Explicaţia încheierilor scurte trebuie căutată, credem, în faptu că, bun
cunoscător al regulilor retoricii, episcopul predicator nu mai socotea potrivit
să dea îndemnuri speciale după o expunere vibrantă, însufleţită, răscolitoare,
a temei. Neinsistând în unele cuvântări asupra încheierii, autorul urmărea să
obţină rezultate, lăsând să lucreze liber în sufletul păstoriţilor emoţia atârnită
într-înşii prin forţa şi dramatizarea expunerii.
Dar oratorul la care ne referim foloseşte şi încheieri de o mai largă
respiraţie. De pildă, Cuvântarea 12 încheie aţa: „Să năzuim şi noi după
dătătorul mântuirii. Să iubim pe medicul care, lăsând la o parte focul şi
fierul, ne tămăduieşte sufletul folosind ca leac doctoria. Toţi avem nevoie de
o asemenea tămăduire. Împotriva bolii noastre comune să folosim doctoria
comună. Ascultaţi-l pe Ioan strigând: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia
cerurilor!” Să ne apropiem de Mântuitorul care, întânzând mâinile spre noi,
ne atrage la Sine zicând: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu
vă voi odihni pe voi”. Lui să-i fie slavă şi putereaîn veci. Amin.”
Iată şi alte încheieri: „Am cunoscut puterea pocăinţei. Am cunoscut şi
întrebuinţarea doctoriei. Să nu-cetăm a ne folosi de acest dar, dar şi când
cădem să ne şi tămăduim. Că nu cumva din pricina nepăsării să batjocurim
Harul. Să nu ascundem rănile incurabile ale păcatelir. Să n-aşteptăm a fi
vindecaţi prin foc. Să strigăm şi noi: „Doamne, am păcătuit!” Şivom primi şi
noi aceaşi sentinţă de la Stăpânul cel pre iubitor de oameni şi care zice:
Domnul ţi-a iertat păcatul. Lui i se cuvine slava şi cinstea în vecii vecilor.
Amin.”
Cuvântarea în legătură cu jocurile olimpice are un final plin de forţă şi
în care se simte vibrând hotărârea neînduplecată a oratoruluide-a îndruma
voinţa ascultătorilor în direcţia ţintei ce şi-a propus. „Să ne-ntoarcem inimile
de la cele diavoleşti. Să ne depărtăm de diavol că nu cumva să fim din nou
legaţi de el prin viclenie. Să stăm strânşi în jurul lui Hristos spre a nu fi
separaţi de El în chip diavolesc. Căci, iubiţilor, viaţa este scurtă, moartea va
veni pe neaşteptate şi sub ochii noştri se abat atâtea nenorociri asupra
cetăţenilor. Să fugim de vrăşmaşul cel dintru început al oamenilor şi să
alergăm la Hristos cel pururea iubitor de oameni. În viaţa aceasta ni s-au
râmnduit anumiteservicii şi ne-aşteaptă o zi a socotelilor, o judecată care nu
poate fi ocolită; ne aşteaptă un judecător neîmblânzit, care ori ne va chema
în împărăţia Sa, ori ne va arunca în gheenă. Partea ce ne-o vom alege aici, pe
aceasta o vom lua în stăpânire acolo. Soarta ce ne-o pregătim aici, de ea ne
vom bucura dincolo.
Să fugim, deci, de întunericul cel veşnic şi să iubim împărţia cerurilor.
Să fugim de viermele neadormit şi să alergăm spre cununa cea nepieritoare.
Să fugim de focul cel nestins şi să alergăm la Dumnezeu cel bun şi de
oameni iubitor.
Acestea vi le spunem, acestea vă sfătuim, acestea le rostim împreună
cu Pavel: „să umblăm cu vredicie după chemarea cu care suntem chemaţi în
Hristos” (Filip. 4, 1), căruia se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor.
Amin.”
Cu rarisime excepţii, cuvântările lui Vasile de Seleucia se încheie
obişnuit cu doxologie hristologică.
Drept formulă de adresăoratorul de care ne ocupăm foloseşte obişnuit
expresii ca: O iubitule; sau: O iubiţilor; O pre bunule.
Cât despre stilul cucuvântărilor lui Vasile de Seleucia socotim potrivit
să amintim în această privinţă aprecierile patriarhului Fotie.
După ce înşiră predicile episcopului la care ne referim, patriarhul
continuă: „Din aceste cuvântări, predicatorul se vădeşte ca un orator, poate
unic, în materie de tropi, de expunere impetuoasă şi inspirată, şi care-şi
păstrează în acelaşi timp limpezimea şi frumuseţea limbii. Dar pentru că se
foloseşte prea mult de tropi şi figuri retorice, produce saţietate; sau mai
degrabă pentru că aleargă după acestea cu asiduitate şi fără măsură, trezeşte
neplăcere în ascultători şi dă prilej la obiecţia că autorul n-a fost în stare să-
şi înfrâneze firea cu ajutorul artei şi să stăpânească cu ajutorul regulilor ceea
ce e fără rânduială.
Dar deşi se foloseşte în mod exagerat de tropi, lăsându-ne impresia
unui izvor de expresii figurate, el nu alunecă în expuneri lipsite de
importanţă şi nici nu le întunecă în expuneri lipsite de importanţă şi nici nu
le întunecă înţelesul prin lipsa de siguranţă. Ci prin scurtimea frazelor şi
perioadelor şi prin pregnanţa expresiilor el ştie înlătura dificultăţile vorbirii
figurate. Dar, cum am mai spus, exagerarea anulează frumuseţea, iar
afluenţa tropilor nu-ngăduie să fie valorificate legile oratoriei”.
Ce rezultă din textul acesta_
Rezultă că Vasile de Seleucia a fost un orator bine înzestrat dar că a
folosit în mod exagerat artificiile artei retorice. Într-adevăr, cum se poate
vedea în oarecare măsură şi din textele redate mai sus – el se lasă uneori
ispitiţi de o anumită facilitate, de o anumită dexteritate în întocmirea de fraze
şi perioade de remarcabilă euforie şi euritmie, dar lipseşte de un conţinut mai
consistent.
Acelaşi lucru se poate constata şi din utilizarea nu arareori exagerată a
tropilor şi figurilor literare.
Dintre tropi foloseşte mai ales alegoria, metafora şi hiperbola, iar
dintre figurile retorice – repetiţiunea, perifraza, antiteza, interogaţia,
exclamaţia etc. Pentru exemplificare dăm câteva texte cuprizând exclamaţii:
„O iubire de oameni a lui Dumnezeu! Cum caută ca şi cum nu l-ar cunoaşte
pe cel ce însuşi l-a alungat! Şi cum El care e pretutindeni de faţă, îl cheamă
ca şi cum nu l-ar vedea: „Adame, Adame, unde eşti?” în aceeaşi cuvântare
ceva mai jos: „O lucruri neaşteptate! În vestibulul morţii se citeşte inscripţia
învierii. Căci pentru ce nu intră întâi Adam pe porţile morţii când prin
căderea de la legea naturii a atras asupra sa moartea? De ce sentinţa morţii
nu s-a rostit mai întâi asupra Evei, din pricina căreia firea-ntreagă a fost
supusă judecăţii? „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Dumnezeu a
îngăduitca mai întâi să moară Abel (a îngăduit, nu l-a predat anume; căci
Dumnezeu nu a dat pe cel drept morţii, ci doar nu a împiedicat moartea de a
pătrunde în el); şi anume a îngăduit ca mai întâi să moară Abel...pentru a se
pune o bază şubredă morţii...” Sau tot acolo: „O Caine, ce faci? Pentru ce dai
învăţătură despre moarte, când tu n-ai învăţat-o de nicăieri?”...”O Caine,
pentru ce fugi de pedeapsă, alergi după moarte?”
În cuvântarea la Noie: „O lucruri minunate! Cum de nu s-a afărmat
arca lovindu-se de munţi?...O corabie mai tare că paradisul! Căci într-însa se
află şi şarpele împreună cu alte vieţuitoare. În paradis lemnul a fost
instrument al morţii, aici cârma corăbiei a fost lemn al salvării. Acolo s-a
arătat căderea lui Adam; aici Noe a căutat ca un loc de salvare. O, Noe,
strămoş al neamului omenesc. Şi mai de cinste decât Adam! O păzitor mai
statornic al chipului lui Dumnezeu! O, sfârşit şi în acelaşi timp început al
zidirii...” şi tot aşapână la ultimul rând, întreaga încheiere a acestei cuvântări
nefiind alcătuită decât din asemenea exclamaţii.
Aproape aceeaşi e situaţia în partea finală a cuvântării a şasea: La
Noe. „O, corabie, şcoală a virtuţii! O, salvatoare a vieţii ce ţi s-a încredinţat
în vreme de primejdie! O corabie umbră şi icoană a lemnului mântuitor!”
etc.
În cuvântarea la Avraam: „o tărie de suflet! N-a gemut. N-a vărsat
lacrimi. Nu s-a lăsat biruit de pieire..”o porunci neobişnuite! O cerinţe
abhorate de legile firii!” etc.etc.
s-ar mai putea cita încă multe asemenea exemple, fiindcă aproape nu e
cuvântare în care exclamaţiile şi întrebările să nu fie folosite masiv, nu
arareori până la exces. Se poate spune, deci, că predicile lui Vasile de
Seleucia suferă de o exagerată utilizare a artificiilor retorice. Se cuvine să
adăugăm, însă, că desfăşurarea expunerii într-un crescendo susţinut; frazele
scurte şi supuse unei dinamici stimulatoare, răscolitoare, suflul caldcare le
animă atmosfera de seriozitate pe care o degajă ne îngăduie să conchidem că
predicile la care ne referim au fost rostite de un adânc pătruns de
răspunderea ce-i revenea în calitate de episcop, faţă de transmiterea şi
răspândirea printre credincioşi a mesajului scripturistic.
O dovadă în acest sens o constituie , între altele, preţuirea înaltă pe
care oratorul o acordă Scripturilor, izvorul principal al cuvântărilor sale.
Scriptura nu-i o scriere oarecare, învaţă episcopul de Seleucia. Ea e
carte „inspirată de Dumnezeu”, e „dascăl al virtuţilor”, dascăl care nu se
limitează numai la nararea faptelor bune ale drepţilor, dar denunţă şi
păcatele lor condamnându-le. Întreaga Scriptură cuprinde doctorii pentru
bolile sufleteşti, dă îndemnuri la virtute şi la luptă împotriva răutăţii.
Promovarea virtuţii şi denunţarea şi combaterea răutăţii nu le face numai pe
cale verbală, dar şi prin prezentere de exemple: pozitive, care trebuiesc
imitate şi negative, care trebuiesc condamnate şi ocolite.
„Scriptura cea inspirată de Dumnezeu...dă învăţătura al cărei câştig
este nemurirea; arată câtă evlavie să punem în trudă pentru paradis; în ce
chip poate fi dobândit cerul; în ce chip cineva îşi agoniseşte tezeure cereşti;
în ce chip îl va moşteni pe Hristos; cum va împărăţi împreună cu Hristos şi
cum va scăpa de gheenă; cum va birui focul care va să vină; cum, scăpând
de judecată, va deveni prieten al Judecătorului. Scriptura învaţă toate aceste
lucruri. Şi enunţându-le, ea instruieşte pe ucenici, nemulţumindu-se numai
cu comandamente verbale, ci dând îndemnuri mai degrabă prin fapte
concrete”.
Mai mult, Scriptură nu dă numai învăţătură, ci dă şi puterea necesară
practicării învăţăturii. Ea e ca o fântână în care dacă se sapă „cu puterea
propovăduirii” rezervorul cel gol al sufletului se va umple de Har.
Harul, acesta este haină sufletului. „Cel ce dă hrană pentru trupuri, dă
şi pentru suflete. Iar hrana sufletească o constituie ospăţul dumnezeieştilor
cuvinte. Dacă trupul se hrăneşte cu alimente trupeşti, dezvoltându-sse, el cel
supus pieirii, - prin alimente supuse stricăciunii, sufletul se hrăneşte prin
cunoaşterea adevărului, prin înţelegerea Ziditorului, prin aplicarea la viaţa sa
a tâlcuirii lucrurilor dumnezeieşti, cuprinse în Scriptură.
Dar tocmai pentru că Scriptura e o carte inspirată cuprizând cuvântul
lui Dumnezeu, ea nu poate fi tâlcuită oricum. Învăţătura creştină nu e o
creaţie a propovăduitorului. Nu creşte din puterile lui. Şi atunci pentru a o
înţelege corect şi pentru a o tâlcui şi transmite curată ascultătorilor, e necesar
ca predicatorul să fie ajutat de o putere de dincolo de el, şi anume e necesar
să fie ajutat de puterile dumnezeiescului Har. De aceea – ne lasă să
înţelegem autorul – cei ce au căzut din Har, cei ce n-au ştiutpăstra nesfâşiat
trupul Bisericii, aşa cum sunt Arie, Eunomie şi alţii, unii ca aceştia nu pot
reda adevărul cuprins şi înţeles al scripturilor. O altă dovadă că episcopul de
Seleucia a avut o vie conştiinţă a responsabilităţii sale omiletice o constituie
stăruinţa depusă întru a da cât mai multă scriptură ascultătorilor săi, întru a-i
aduce şi menţine în ambianţa învăţăturilor şi simţămintelor cuprinse în
Descoperirea dumnezeiască. De pildă, în cuvântarea primă – care n-are nici
trei pagini – valorifică zece texte; în cuvântarea nouăsprezecea – cam de
aceeaşi extensiuni – foloseşte paisprezece texte; în cuvântarea douăzeci şi
trei utilizează şaisprezece locuri; în cuvântarea douăzeci şi cinci – ia în
slujba temei nu mai puţin de treizeci şi patru texte scripturistice atât din
Vechiul cât şi din Noul Testament etc. Şi nu e vorba de o îngrămădire de
citate sau de o simplă juxtapunere a lor ci de o conştiincioasă utilizare a
texelor în scopul de a da, prin tâlcuirea lor, o bună substanţă predicilor şi o
consistentă hrană duhovnicească păstoriţilor.
De altfel, episcopul însuşi mărturiseşte că în activitatea sa
predicatorială se călăuzeşte nu după bunăvoinţa, iniţiativa sau dispoziţia
proprie, ci după implacabilele cerinţe ale unei legi, ale legii propovăduirii.
De la legea aceasta nu există dispensă pentru cel hirotonit. Oricare i-ar fi
înzestrarea, preotul predicator e dator să transmită învăţătura Evangheliei
deplin în credinţat că în activitatea aceasta el va fi mereu sprijinit de un
ajutor de sus, de dumnezeiescul Har. „Din nou legea propovăduirii ne
îndeamnă să dăm învăţătură. Din nou ne dă puterea ca să udăm grădina cea
spirituală cu picături de rouă. Din nou ne cheamă pe noi cei săraci să fim
dătători de ospeţe bogate. Dar Harul nu e sărac şi nici dăruitorul nu-i fără
mijloace. Care, văzând credinţa ascultătorilor ne instruieşte din destul limba
ca să reverse prin noi asupra voastră apa cea duhovnicească”.
S-a spus sespre predicile lui Vasile de Seleucia că au fost valorificate
ca material de inspiraţie de către Roman Melodul (sec. V-VI), în
compoziţiile sale imnografice. Afirmaţia e întemeiată. Într-adevăr, o
cercetarea atentăne îndreptăţeşte să conchidem că, de pildă, imnele 9 – 20 în
care se vorbeşte pe de o parte despre importanţa postului, iar pe de alta
despre viclenia, duplicitatea şi perfidia de care se foloseşte diavolul pentru a-
i determina pe protopărinţi la călcarea poruncii s-au inspirat din cuvântarea a
treia a episcopului de seleucia. Imnele la Noe: 1-20 s-au inspirat în oarecare
măsură, din cuvântarea a cincia şi a şasea. Imnele la Sf. Ilie: 1-33 prezintă
frapante asemănări cu cuvântarea a unsprezecea a lui Vasile de seleucia. De
exemplu, imnul prin cae are acest conţinut: „Văzând imensa nedreptate a
oamenilor pe de o parte, iar pe de alta văzând imensa iubire a lui Dumnezeu
faţă de oameni, profetul Ilie, tulburat de mânie, rosti către Dumnezeul
îndurării aceste cuvinte fără milă: „Arată-ţi mânia faţă de cei ce te
dispreţuiesc, tu, judecătorule al dreptăţii desăvârşite!” Dar nicidecum Ilie n-a
putut să determinepe Preamilostivul ca să pedepsească pe cei ce-l
dispreţuiau. Căci domul nu-ncetează s-aştepte căinţa tuturor, El, singurul
iubitor de oameni”. Imnul acesta e calchiat pe următorul text din cuvântarea
unsprezecea a episcopului de Seleucia: „Când a văzut pe iudei cum se
foloseau fără nici o măsură atât de bunurile cerului, cât şi de cele ale
pământului, ignorând în acelaşi timp pe dătătorul lor; când i-a văzut cum au
schimbat iubirea faţă de Dumnezeu în prilej pentru împietate îndreptând
aspra demonilor cinstea cuvenită lui Dumnezeu, profetul cuprins de
mânie...a spus: „Viu este Domnul... în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici
ploaie pe pământ” (III Regi 17, 1).
Imnul trei are acest cuprins: „Am să judec eu în locul Ziditorului: voi
nimici de pe pământ pe cei neevlavioşi şi eu voi dicta pedeapsa. Dar mă tem
de bunătatea lui Dumnezeu: ştiu că sunt deajuns câteva lucruri pentru a
îndupleca pe prietenul oamenilor. Şi atunci ce voi imagina împotriva
bunătăţii Sale nemărginite? Cum voi anula efectul milei Sale? Întărind
hotărârea mea printr-un jurământ care să-l lege-n aşa fel ca să nu poată, El,
cel drept, să anuleze sentinţa mea aspră, ci să-l silească a o întări prin
atotputernicia Să, căci e singurul iubitao de oameni”. Imnul se aseamănă
foarte mult cu textul: „Mă tem dunăvoinţa luio Dumnezeu faţă de oameni.
Ştiu că prin lacrimi se lasă repede înduplecat. Ştiu că rugăciunile îl fac să
cedeze şi că puţină căinţă îl determină să sisteze pedepsele. Mă tem să nu
aducă prea devreme înlăturarea secetei...Şi atunci ce voi face? Voi lega cu
jurământ iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Şi când, rugat de ei,
Dumnezeu va zice către mine: Să dau ploaie oamenilor, Ilie? Eu voi
răspunde: Viu este domnul....în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie pe
pământ, decât prin cuvântul gurii mele” (III Regi 17,1).
Faptul că Roman Melodul – cel mai mare poet bisericesc al tuturor
timpurilor (Krumbacher), a utilizat în operă să predicile episcopului
deSeleucia, poate fi interpretat ca semn sigur al preţuirii de care se bucurau
atunci cuvântările conducătorului duhovnicesc al credincioşilor seleucieni.
Vorbind despre predicile lui Vasile de Seleucia putem spune că ele se
situează pe o treaptă care marchează trecerea de la o epocă la alta, de la
epoca de culminantă dezvoltare a oratoriei bisericeşti, la una de mai scăzută
densitate şi strălucire a acestei oratorii.
Perioada de măreţie căreia un Vasile cel Mare, Grigorie Nisanul,
Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur, Augustin şi alţii investiseră un talent
de mare forţă creatoare şi un imens volum de cunoştinţe multilaterale, de
credinţă şi evlavie, era acum pe sfârşite. Desigur, ea continua să-şi
prelungească ecoul şi să-şi proiecteze lumina şi asupra predicatorilor
următori. Dar aceştia nu vor mai izbuti să se ridice la înălţimea cuvântărilor
veacului de aur. Înzestrarea mai slabă, împrejurări neprielnice şi alte cauze
vor determina apariţia semnelor unei alunecări a propovăduiri spre zona mai
scăzută a pierderii de substanţă, a verbalismului spumos, a imitaţiei.
Asemenea semne pot fi identificate, în oarecare măsură, şi în
propovăduirea lui Vasile de Seleucia. Profunzimea de figuri stilistice, de
exclamaţii, întrebări şi metafore, avalanşa de propoziţii paralele prezente în
unele din predicile lui lasă impresia că, în ultimă analiză , ele nu fac altceva
decât să mascheze minusul de fond, de substanţă, de densitate a expunerii.
 Cu toate acestea nu arareori cuvântările predicatorului seleucian ne
îngăduie să întrevedem scânteierile unui talent oratoric remarcabil precum şi
să simţim vibraţia puternică a unui conducător bisericesc conştient de marea
să responsabilitate pentru credincioşii săi înaintea lui Dumnezeu. Nu arareori
întâlnim în predicile la care ne referim accentul energic al luptătorului
hotărât nu numai să denunţe păcatul, dar şi să-l înfrângă; întâlnim patosul
învăluitor, entuziasct, avâtat al slujitorului bisericesc conştient că menirea
predicii nu se poate limita la simpla transmitere de învăţătură, dar că ea e
chemată să încălzească şi inimile ascultătorilor şi să le convertească voinţele
la modul de viaţă cerut de Iisus Hristos Domnul.
Iată de ce trudă pentru cunoaşterea predicilor episcopului seleucian nu
poate fi fără utilitate. Dimpotrivă. Preotului de azi cunoaşterea predicilor la
care ne referim îi poate aduce un folos multiplu.
Întâi, ele îi pot pune la-ndemână unele nuanţe noi în materie de
interpretare practică a Scripturii, nuanţe pe care nu le-ntâlneşti la nici un alt
propovăduitor al cuvântului.
În al doilea rând, prin lectura – se-nţelege, fără păreri preconcepute –
a lăsământului omiletic amintit, preotul de azi poate rămâne cu un spor de
mijloace formale (Figuri de stil, tehnica organizării materialului, gradarea
expunerii etc.), bune de utilizat şi în propria sa activitate predicatorială.
În al treilea rând, predicile în chestiune pot stimula sensibilitatea şi
receptivitatea spirituală a preotului, intensificându-i totodată conştiinţa că
învăţăturile duhovniceşti nu pot fi transmise altora fără să fie trecute mai
întâi prin inima proprie.
În sfârşit, prin felul cum şi-s împlinit misiunea de propovăduitor
Vasile de Seleucia constituie un exemplu de neastâmpăr, de zel şi
perseverenţă profetică întru răspândirea învăţăturii lui Iisus Hristos, în
vederea creării unei lumi în care credincioşii, rezemaţi pe dragostea faţă de
Dumnezeu, să-şi arate mai cu dinadisul, mai cu tragere de inimă şi mai cu
abnegaţie, iubirea lor faţă de viaţa aceasta. Faţă de semeni. Faţă de oameni.
Faţă de lumea întreagă.
Predica răsăriteană din sec. VI-XI

Precum retorica bizantină în general, aşa şi cea bisericească e

influenţată din punct de vedere formal de retorică greacă. Dar trebuie să
relevăm că ultima, propovăduirea bisericească, e în mult mai strânsă
dependenţă de predica marilor Părinţi ai veacurilor patru şi cinci. În perioadă
la care ne referim(după sec. V) încep să se prelucreze omilii vechi şi să fie
adaptate gustului contemporanilor. Mai mult: au fost puse în circulaţie omilii
ca aparţinând unuia sau altuia din marii Părinţi bisericeşti, fireşte cu intenţia
de a le asigura o mai bună circulaţie şi primire.
În general, predica răsăriteană din veacurile pe care le avem în vedere
e superioară predicii apusene medievale, datorită legăturii ei cu clasicitatea
greacă precum şi darului înnăscut al grecilor pentru oratorie. Dar predica
epocii de care vorbim n-a mai atins niciodată nivelul propovăduirii din
veacul de aur.
Din punct de vedere literar, predica bizantină prezintă unele lipsuri
ca: laude exagerate, îngrămădiri de figuri retorice, tropi, antiteze, aplicarea
nepotrivită a dialogului, asonanţe obositoare, expuneri lungi. La acestea se
adaugă o oarecare lipsă în ce priveşte simţul istoric, unii predicatori punând
în gura personajelor afirmaţii nepotrivite cu epoca în care au trăit. De
asemenea se mai constată la predicile în discuţie o lipsă de echilibru în
aranjarea părţilor.
Conţinutul predicilor răsfrânge trăsăturile caracteristice teologiei
răsăritene şi anume: preferinţa pentru problemele dogmatice; o concepţie
senină asupra creştinismului etc.
Ca forme de propovăduire au fost folosite: predici la sărbători;
panegirice la martiri şi sfinţi; cuvântări funebre; omilii în sens
strict(explicări la pericopele duminicale). Cele mai des folosite au fost
primele două forme.22
Dintre predicatorii perioadei bizantine menţionăm pe:
Anastasie I al Antiohiei (559-599). Ni s-au păstrat de la el patru
predici: una asupra Schimbării la faţă a Domnului; două la Bunavestire; una
rostită când a plecat în exilul în care fusese trimis de către împărat pentru că
a luat atitudine împotriva unor păreri teologige greşite ale acestuia.(...)
De la Timotei din Antiohia, presbiter, (prima jumătate a sec. VI) nu s-
a păstrat o predică despre cruce şi Schimbarea la faţă a Domnului.
Anastasie Sinaitul (după 700) a dus luptă pentru apărarea dreptei
credinţe împotriva ereziilor din Egipt şi Siria. Materialul omiletic rămas de
la el ne îngăduie să-l socotim că pe un bun mânuitor al temelor dogmatice şi
morale. De asemenea a cultivat predica axată pe texte biblice.
Andrei Criteanul. S-a născut la 660 în Damasc. Pe la vârsta de 14-15
ani îl întâlnim în Ierusalim unde se călugăreşte. Participă la Sinodul VI (680)
ca delegat al patriarhului de Ierusalim. O vreme a fost monotelit, apoi îşi
revine. A luptat contra iconoclaştilor. Încetează din viaţă la 740. Ne-au
rămas de la el 29 de predici : opt dintre ele(nu sunt toate autentice) sunt
închinate Maicii Domnului. De relevat că predicile sunt lucrate cu grijă,

22 Krumbacher, Geschicate der byzantinischen Litteratur, Munchen 1897, p.161-162.

vădind un orator bine pregătit. Krumbacher spune că Andrei Criteanul
« poate fi socotit drept cel mai bun orator bisericesc al epocii bizantine ».23
Sf. Gherman I al Constantinopolului. S-a născut dintr-o familie
nobilă. Ajuns episcop al Cizicului, apoi patriarh al Constantinopolului(715).
Luând atitudine împotreiva iconoclaştilor, Gherman a fost depus din scaunul
patriarhal în 730, după care a mai trăit până la 733.
Între altele, ne-au rămas de ,la el nouă omilii, şapte dintre ele fiind în
cinstea Preacuratei Fecioare.
Prin predica la Bunavestire, Gherman creează un nou gen de predică:
predica sub formă dialogală.
Tema nu e dezvoltată într-o singură desfăşurare, ci ţesătura ei e
înlocuită de toate personajele implicate în actul Buneivestiri: Născătoarea de
Dumnezeu, Arhanghelul Gavriil şi Iosif.
Dalogul e precedat de o introducere de profundă vibraţie religioasă şi
împletită din frumuseţi care o apropie de imnul Acatist al Buneivestiri, iar
figurile omiletice folosite o apropie de rugăciunea de Sfinţirea apei mari de
la Bobotează, rugăciunea datorită Sf. Sofronie al Ierusalimului.
Tratarea e împărţită în două: prima parte e dialogul dintre Arhanghel
şi Fecioara Maria; a doua parte e dialogul dintre Iosif şi Maria.
Fiecare parte e alcătuită din 48 strofe, câte două strofe pentru fiecare
literă a alfabetului grec.
Frumuseţea dialogului constă nu numai în profunzimea sentimentelor
religioase, dar şi în măiestria cu care Sfântul Gherman ştie să îmbine emoţia
religioasă cu sentimentele etern umane ale tinerei logodite şi care e pe cale
să fie ispitită de un străin pe de o parte, iar pe de alta-cu sentimentele etern
omeneşti ale logodnicului legal pe cale de a fi lezat în drepturile lui.
Elementul pur uman însă, nu umbreşte pe cel religios, expunerea rămânând
în limitele indicate de textul de la Luca 1, 26-38.
Predica se încheie cu un imn de laudă şi cu o rugăciune către Maica
Domnului.
Ideea de bază a cuvântării e că Bunavestire reprezintă restabilirea
armoniei în lume, împăcarea cerului cu pământul, întoarcerea de la echilibrul
pierdut prin căderea omului.24
Sfântul Ioan Damaschinul.S-a născut probabil în 675 la Damasc. A
învăţat carte de la călugărul Cosma din Calabria, care fusese luat prizonier
de către arabi.
Când izbucni lupta iconoclastă, Ioan luă apărarea cultului icoanelor
şi, hirotonit preot îşi consacră întreaga viaţă evlaviei, scrisului şi predicii.
23 Krumbacher, Op. cit. p.165.
24 Pr. D. Fecioru; Un nou gen de predică în Omiletica ortodoxă-în BOR 1946, pp.60-92;180-193;386-397.
 A fost anatemizat de către sinodul iconoclast din 754, dar sinodul al
şaptelea ecumenic l-a reabilitat. A încetat din viaţă în 749.
A fost un zelos propovăduitor al cuvântului.25
De la Sf. Ioan Damaschinul ne-au rămas nouă omilii autentice. Dintre
acestea trei au ca temă Adormirea Maicii Domnului.
În cele trei cuvântări ale sale Sf. Ioan susţine între altele, ideea luării
la cer a Maicii Domnului. Iată ce zice el în una din omilii(Hom.1
n.12):”Trupul ei (al M.D.) preacurat n-a rămas în pământ ci ea, regina şi
stăpâna a fost luată în palatul cel ceresc.” "La părăsirea mormântului, trupul
ei a lăsat mireasma dumnezeiască dar şi un izvor de tămăduiri şi
lumină"(Ibid.n.l3). Biserica însă, n-a acceptat ideea aceasta a luării cu trupul
la cer a
Maicii Domnului, printre învăţăturile ei dogmatice.26
Dintre omiliile lui Damaschin mai amintim:Despre schimbarea la
faţă; La smochinul uscat; La Sâmbăta cea mare; două panegirice: Despre Sf.
Ioan Gură de Aur; Despre Sfânta Varvară.
Să observăm că opera predicatorială a Sf. Ioan Damaschinul nu se
limitează numai la ceea ce ne-a lăsat el ca predici propriu-zise. Se ştie că
Biserica îşi propovăduieşte învăţătura nu numai pe calea cuvântărilor
obişnuite, dar şi prin imnele liturgice. Conştient de avantajele pe care arta
poetică le prezintă pentru transmiterea şi eficienţa învăţături1or de credinţă
Sf. Ioan a 1uat în slujba să mijloacele unei asemenea arte alcătuind canoane,
irmoase, imne care, încadrate în cultul divin, îşi aduc aportul la instruirea şi
zidirea sufletească a credincioşilor. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
ceilalţi predicatori care au fost şi alcătuitori de imne, ca Andrei Criteanul,
Gherman al Constantinopolului etc.Ei au propovăduit la vremea lor prin
cuvânt, dar continuă să predice prin imne1e bisericeşti de-a lungul
generaţiilor de credincioşi.
Teodor Studitul (759-826). Cu ale sale 135 de cuvântări catehetice,
scurte pareneze împrovizate şi adresate călugărilor. Expunerea e simplă,
adesea plină de vibraţie religioasă şi uneori presărată cu imagini
corespunzătoare.
Dintre predicatorii sec. al nouălea o subliniere deosebită merită Fotie,
patriarhul Constantinopolului(+891 sau 897). Krumbacher îl numeşte "un
omilet proeminent".

25 Krumbacher, scrie despre el: “Als Homiletiker ist Iohannes nich hervorragend”-Op. cit. p.69.
26 Despre Omiliile damaschiniene la Adormirea M.D. a se vedea –V. Loichiţă, Doctrina Sf. I.
Damaschinul despre M. Preacurată, C.1939-p.60 sq.
 Din cuvântările sala duhovniceşti nu ni s-au păstrat decât câteva.
Parte se referă la sărbătorile Domnului şi ale Maicii Preacurate, parte la
întâmplări istorice ale vremii sale (PG 102, 264-541; 548-576).
Niketas David (+890), episcop în Paflagonia, a purtat şi numele de
filozoful, retorul şi patlagonu1 şi e socotit împreună cu Fotie, drept
panegirist de frunte al secolului nouă.
În lăsământul său omiletic se înscriu 20 cuvântări. Ce1e la adresa
Apostolilor vădesc o insuficientă înţelegere istorică a perioadei apostolice.
Cuvântarea la Sf. Petru şi Pavel e alcătuită dintr-o singură apostrofă.
E repetat la nesfârşit cuvântul: Bucură-te!
Pentru cuvântările în cinstea Apostolilor, Niketsas a utilizat scrierea
apocrifă: Istoria Apostolilor. Pentru celelalte a folosit actele martirilor şi
legendele sfinţilor. Cuvântarea la martirii Eustachie şi Theopiste se
întemeiază pe acte pe care le-a redat în esenţa lor, dar pe care le-a împodobit
exagerat cu flori retorice (Pg. 105, 16-488).
Împăratul Leon Fi1ozoful (886-912) se cuvine să fie amintit printre
cuvântătorii bizantini pentru omiliile şi cuvântările rostite de el în adunările
bisericeşti. Sunt în număr de 33. Obiectul acestora: Sărbătorile închinate
Mântuitorului şi sfinţilor. Dintre ultimele, cea mai cuprinzătoare e
cuvântarea rostită în cinstea Sf.loan Gură de Aur.
În cuvântările lui întâlnim deseori idei de natură dogmatică mai ales
hristologică.
Structura cuvântărilor e aproape aceeaşi. De Scripturi se serveşte rar.
(Pg. 107, 9-298).
Theoder Dafnopates (jumăt. sec. X) e cunoscut prin lucrări din
diferite cuvântări ale lui Ioan Hrisostom(Pg 63, 567-902). Cu pricepere şi
îndemânare autorul (eventual autorii) a (au) selecţionat din omiliile
hrisostomice părţile care tratează aceeaşi temă (iubire, rugăciune, căinţă
etc.).
Dintre omiliile proprii n-a fost tipărită decât cea rostită cu prilejul
mutării moaşte1or Sf. Ioan Botezătorul de la Antiochia la Constantinopole
(şi care a fost rostită la l ianuarie 957).

11.Predica în Biserica apuseană

(Sf. Ambrozie, Fericitul Augustin)

Edictul de la Milan şi-a extins binefacerile şi asupra Bisericii

apusene. Libertatea de manifestare a dumnezeiescului aşezământ a dus şi
aici la o remarcabilă înflorire a teologiei inclusiv a predicii. Spre deosebire
de Răsărit însă unde .teologia punea accentu1 pe latura speculativă, a
precizării şi apărării dogmelor, în Apus orientarea mergea mai mult în
direcţia practică, soteriologic-antropologică. Dacă teologia răsăriteană a fost
influenţată de filosofia greacă, teologia apuseană înrâurirea spiritului juridic
roman.
Desigur, predica greacă de atunci a fost superioară celei latine în ceea
ce priveşte bogăţia şi profunzimea ideilor, ca şi în ce priveşte forma şi
strălucirea stilului.
Totuşi şi în apus găsim predicatori care pot sta cu cinste alături de
orientali. Aşa au fost Ambrozie şi Augustin.
Au existat, fireşte, şi din cei mai cu mica faimă, dar care şi-au adus şi
ei partea de contribuţie la răspândirea mesajului creştin.
Vom începe amintind mai întâi dintre aceştia din urmă câţiva.
Menţionăm mai întâi pe Ilarie din Paitiers cu ale sale “Tractatus super
psalmos”. Se cuvine relevat că în activitatea sa, Ilarie e dependent de greci,
şi mai ales de Origen.
Zeno al Veronei (362-371) ne-a lăsat 93 de predici(Tractatus). Dintre
acestea numai şaisprezece sunt lucrate deplin, restul sunt schiţe.
Temele acestor predici sunt virtuţile creştine cele mai însemnate
pentru zidirea vieţii credincioşilor.
Se folosesc mult de texte vechi testamentare precum şi de pilde, de
exemple vii ca de acela al lui Abraam, Iacov, Iov etc.
În majoritatea lor însă, predicile la care ne referim se mişcă în
atmosfera N.T. cum sunt cele în care autorul cheamă pa ascultători la Botez,
cele în care instruieşte pe cei ce au primit Botezul; predica asupra Învierii;
asupra ieşirii israelitenilor din Egipt.
Felul cum îşi întocmeşte predicile vădeşte pe retorul şcolit, a cărui
limbă e influenţată de aceea a lui Ciprian, Tertulian, Lactaniu.
Uneori foloseşte prea multe exclamaţii şi interpretări alegorice
arbitrare.
De la Gaudentius de Brescia(+406) au ajuns până la noi 20 de predici.
Dintre acestea zece au fost ţinute în săptămâna Paştilor.
În acestea din urmă sunt multe indicaţii despre Sf. Euharistie.
Conţinut bogat în expunere simplă caracterizează propovăduirea lui
Gaudentius.
Gregor episcop de Elvira(+392) a fost un neînduplecat apărător al
credinţei niceene.
I se atribuie : 20 de predici ale lui Origen despre Cărţile Sf. Scripturi, care
tratează cu precădere teme vechi testamentare ; şase omilii asupra Cântării
Cântărilor; o omilie despre Arca lui Noe; o expositio în PS. 91.
 Ambrozie al Milanului(339-397) a fost o personalitate care a unit
vechile virtuţi romane cu Duhul Lui Iisus Hristos.
Cinstirea cea mai înaltă şi înrâurirea asupra Bisericii şi le dobândeşte
în calitatea lui de episcop. A luptat mult pentru independenţa Bisericii faţă
de puterea politică şi a luptat de asemenea pentru eliminarea păgânismului
din viaţa publică, precum şi a ereziei ariane. De îndată ce a ajuns episcop a
renunţat la averea părinţilor în folosul săracilor, el însuşi ducând o viaţă
simplă, modestă şi având uşa deschisă pentru oricine îi solicită ajutorul. Dar
mai presus de toate Ambrozie a acordat grijă deosebită propovăduirii
cuvântului.
Solida cultură clasică şi trăsăturile de caracter l-au ajutat mult pentru
a-şi însuşi o cât mai temeinică cunoaştere a Scripturii în slujba tâlcuirii
căreia a pus nu numai un remercabil talent pedagogic-psihologic, dar şi o
limbă şlefuită în spiritul unei severe discipline caracteristică stiului juridic
sentenţios.
A fost influenţat îndeosebi de Sf. Vasile cel Mare şi Origen. Împreuna
cu acesta din urmă, Ambrozie distinge trei sensuri în textele biblice: istoric,
moral şi spiritual. În tâlcuire punea accentul pe sensul alegoric, fapt care l-a
ajutat să deschidă Fericitului Augustin cale spre tezaurul Sf. Scripturi. Nu se
poate spune că Ambrozie a fost dependent de alţii în activitatea sa
predicatorială. Gândirea sa personală a fost destul de puternică pentru a-i
asigura independenţa. Ceea ce a luat de la alţii, a prelucrat şi regândit
potrivit cu scopurile proprii.
Principiul şi miezul predicilor ambroziene le-au costituit Sf. Scripturi.
De aici şi-a scos el ideile multe, variate, şi profunde care dau substanţă
cuvâtărilor sale.
Cât de puternică a fost înrâurirea predicilor ambroziene asupra
ascultătorilor ne-o arată între alţii Augustin care zice:”Per illsus os
pollissimum me Dominus ab errore liberavit.”(Epistola 147, 23.52). precum
oarecând în jurul lui Hrisostom, aşa şi în jurul lui Ambrozie poporul se-
nghesuia şi aştepta să-i asculte cuvântul.
S-ar părea ciudat că de la el mai că nu ne-au rămas predici propriu-
zise. Faptul se explică prin aceea că la baza aproape a tuturor scrierilor sale
sunt predici prelucrate. Astfel cele şase cărţi la Hexaimeron au rezultat din
nouă omilii ţinute în 389, Tratatele, De paradiso, De Cain et Abel, De Noe,
De Abraham,De Isaac et anima, De Iacob et vita beată etc. Au luat naştere
din omilii. Chiar şi comentariul la Evanghelia lui Luca a luat naştere din
omilii. Chiar şi comentariul la Evanghelia lui Luca cuprinde substanţa a 25
de predici.
 Nu mai puţin, scrierile dogmatice, au la origine o activitate omiletică.
La fel multe din scrierile sale moral-ascetice sunt predici dezvoltate.
Oratoria lui Ambrozius atinge punctul de culminaţie în cuvântările
funebre: La moartea fratelui său Satyrus, La înmormântarea împăratului
Valentinian II şi La moartea lui Theodosie I care au rămas ca modele pentru
acele Sermones funebrales de mai târziu.
Ambrozie face parte din categoria acelor propovăduitori care sunt
convinşi că predica nu-şi poate exercita deplina ei înrâurire decât atunci când
se practică nu numai prin cuvânt dar şi prin viaţa de fiecare zi.
Ieronim (347-420) şi-a dezvoltat activitatea sa de predicator în
Betleem unde vorbea regulat călugărilor din mânăstirea în care locuia.
Cele mai multe omilii ajunse până la noi sunt axate pe psalmi. Alte
omilii tratează texte din Isaia, Marcu etc.
Vorbea improvizând. Faptul face ca omiliile lui să nu aibă strălucirea
stilului pe care-l întâlnim în alte scrieri ale lui. Cuvântările lui Ieronim
constituie mărturii grăitoare despre grija şi răspunderea pe care o avea pentru
sufletele celor aflaţi în subordinea sa.
Augustin(354-430). Epoca în care trăieşte Augustin este una dintre
cele mai frământate, dar şi mai rodnice din întreaga istorie a creştinătăţii.
Multe din complexe erau probleme cărora Biserica trebuia să le facă
faţă atunci(între 360-430).
Astfel păgânismul păstra încă unele insule destul de puternice în
imensul fluviu al vieţii creştine. Iulian Apostatul încerca, precum e cunoscut,
să reintroducă în circuitul vieţii şi să-i dea vigoare nouă cultului păgân.
Biserica avea de luptat împotriva acestor nuclee de rezistenţă şi centre de
primejdioasă ispitire pentru cei ce abia trecuseră peste pragul Botezului.
O altă problemă căreia Biserica era chemată să-i facă faţă, o
constituiau creştinii prin dezacordul dintre credinţa şi viaţa lor practică.
Mulţi creştini nu-şi mai duceau viaţa la nivelul învăţăturii mărturisite.
Primeau Botezul, urmau catehizaţia, dar nu se arătau destul de sârguincioşi
în practicarea învăţăturii. Pe aceşti creştini, scrie un istoric. Îi atinsese apa
Botezului, dar nu-i pătrunsese spiritul Evangheliei(Duchense, Histoire
ancienne de l’Eglise III 1911.P.5.).
De relevat că unii –mai ales din clasa de sus, preferau să rămână toată
viaţa catehumeni, decât să primească botezul. Aceasta pentru a putea gusta
cât mai mult din plăcerile interzise de Biserică, şi pentru a ocoli canonisirile
ce li s-ar fi putut da pentru asemenea abateri.
Dar cea mai mare primejdie pentru Biserică o reprezentau ereziile şi
schismele:maniheismul, pelagianismul, donatismul şi altele. Prin
vicleşuguri, falsificări şi insinuări aceştia abăteau pe mulţi de la dreapta
credinţă.
Primejdiile erau într-adevăr mari pentru Biserică, dar şi aceasta era
acum bine organizată. Relativă împăcare cu puterea politică o ajută a-şi
dezvolta şi consolida cadrele. Episcopatul era deplin dezvoltat. “Nimic mai
complet şi mai bine utilizat ca viaţa unui episcop din secolul IV-V.
Episcopul boteza, spovedea, predica, prescria penitenţe publice sau private,
dădea anateme sau pronunţa excomunicări; vizita bolnavi, captivi, hrănea
săracii, văduvele şi orfanii; întemeia ospicii şi spitale, conducea clerul, făcea
pace ca judecător în cauze particulare sau aplana diferendele dintre oraşe. În
acelaşi timp însă episcopul publica tratate de morală, de disciplină şi
teologie, scria contra ereziarhilor şi contra filosofilor păgâni, se ocupa cu
ştiinţa şi istoria, dicta scrisori pentru persoanele ce-l consultau într-o
problemă de credinţă sau alta, coresponda cu Biserici şi episcopi, călugări şi
eremiţi, prezida conciliile şi sinoadele, era chemat în sfaturile împăraţilor,
însărcina cu negocierile, trimis la uzurpatori sau principi barbari pentru a-i
dezarma ori înfrâna. Cele trei puteri religioase, politică şi filosofică se
concentraseră în persoana episcopului.”(Chateaubriand, Oeuvres completes,
Paris, 1936, t.V.,Pg. 286 la D.Fecioru, Epoca Fer. Augustin, Buc.1929 pg.
12).
În asemenea împrejurări urcă în amvonul Bisericii marele episcop
Augustin.
S-a născut în Tagaste (354) dintr-o familie de condiţie mijlocie. Tatăl,
păgân, s-a botezat în momentul morţii. Mama sa, Monica, un model de
mamă creştină, a exercitat o profundă înrâurire asupra lui.
A învăţat la Tagoste şi Cartagina, lăsându-se în voia pasiunilor
iniţiate şi de un temperament aprins, precum şi de marile ispite ale oraşului
pe jumătate păgân.
În 373, după lectura lucrării lui Cicero:Hortenaius- în care se face
elogiul filosofului- ,tânărul Augustin îşi propune un nou ideal: acela de a
renunţa la toate pentru adevăr. Preocupările retorice de până acum lăsară loc
filosofiei.
Între timp lucrează ca profesor de retorică la Tagaste apoi la Cartago.
Merge la Roma, apoi la Milan unde e botezat de Ambrozie.
Îndemnurile şi rugăciunile mamei, propriile sale lupte cu sine însuşi,
precum şi predicile, episcopul de Milan a contribuit la convertirea lui
Augustin.
După convertire se întoarce cu unele popasuri la Roma şi Cartago-, la
Tagaste. Îşi vându averea şi o împărţi săracilor. Apoi, vreme de trei ani se
dedică vieţii de rugăciune şi studiu al Sf. Scripturi.
 Nu se gândea să se facă preot, dar în 391 a trebuit să cedeze şi
plângând, a primit hirotonia de la Valeriu, episcopul Iponiei. În 395/6 fu
hirotonit episcop, urmând lui Valeriu. E anul în care el începe să devină
conducătorul spiritual al întregului episcopat nord-african.
Lupta contra ereziilor a început-o îndată după ce a primit Botezul.
Maniheii, donatiştii, palagienii au avut în persoana lui Augustin un adversar
redutabil.
A scris mult, lăsându-ne o serie întreagă de scrieri în domeniul
dogmatic, apologetic, filosofic, polemic. Dar şi omiletic.
Împreună cu omiliile hrisostomice, opera predicatorială a lui
Augustin e cea mai voluminoasă din câte ne-a lăsat epoca patristică. Ne-au
rămas de la el Ennarationes în psalmos(PL 36-37) care sunt omilii
duhovniceşti. Nu toate au fost rostite, însă toate au fost alcătuite în acest
sens. Dimpotrivă Tractatus în Iohannis Evanghelium (PL 35) reprezintă 124
sermones , care au fost rostite în 416. În ele îşi exprimă gândurile sale cele
mai profunde. Şi epistola I a lui Ioan s-a bucurat de exegeza omiletică a
marelui episcop (PL 35, 1997-2062).
În afară de aceste omilii biblice ne-au mai rămas de la el 500 de
predici.
Lasământul lui omiletic e împărţit precum urmează : 1.Sermones de
Scriptures Veteris et Novi Testamenti ; 2. Sermones de tempore ; 3.
Sermones de Sanctis ; 4. Sermones de diversis.
Două sunt cauzele bogatei sale opere predicatoriale : a.iubirea să
preoţească faţă de credincioşi şi b.cuprinzătoarea şi profunda cunoaştere a
Sfintei Scripturi. Predicatorul e înainte de toate, scrie Augustin : Divinarum
Scripturarum tractator et doctor (De doctr. Christiana L.IV c.IV, n.6).De
aceea trebuie să şi le însuşească temeinic şi să le aprofundeze. Dar, adăuga
el, înţelepciunea creştină trebuie să ia în serviciul ei şi elocinţa (Ibid. Cap.
III).
Cuvântările lui Augustin sunt în general scurte. De exemplu
cuvântarea I: Despre judecată lui Solomon, cuprinde doar trei pp (PL 38, 91
sq); Cuvântarea XI: Despre Ilie şi văduva din Sarepta- 4 ½ pp; Despre Agar
şi Ismail- ½ p. etc.
Predica în public şi în particular. Pesidius, episcop de Colona în
Numidia şi prieten nedespărţit al lui Augustin, scrie: “Augustin învăţa şi
predică şi în particular şi în public, acasă şi în biserică, cuvântul mântuirii cu
toată încrederea împotriva ereziilor din Africa, îndeosebi împotriva
donatiştilor, maniheilor şi păgânilor. Pentru aceasta el întocmea cărţi şi
improviză cuvântări spre admiraţia şi bucuria de negrăit a creştinilor
(ortodocşilor), care nu treceau sub tăcere, ci vesteau până unde puteau
lucrul acesta “(Vita S.Aurelii Augustini 7-PL 52, 38-39).
Predica aproape în fiecare zi. Adesea de mai multe ori pe zi. Şi
aceasta timp de patruzeci de ani.
Vorbea simplu, fără afectare şi în limba poporului. Deşi unul dintre
cele mai speculative spirite, Augustin ştie să se coboare la nivelul
ascultătorilor simpli, prezentându-se astfel că un predicator popular de mâna
întâi.
Deşi se străduia să fie pe înţelesul credincioşilor Augustin folosea un
stil pe cât de pregnant şi cizelat în expresiile singulare pe atât de cu largă
respiraţie în ansamblu. Ocolind frazele încărcate stilul augustinian e direct,
pătrunzător, plin de vibraţia caldă a inimii care vrea cu tot dinadinsul să-şi
câştige ascultătorii pentru modul de viaţă indicat de Descoperirea
dumnezeiască. Stilul augustinian e plin de jocuri de cuvinte, un stil care
printr-o antiteză spune mai mult decât prin expresiile directe. El îndeamnă
pe predicator să fie cât mai clar în expunerile sale. Dacă un cuvânt mai
vulgar exprimă mai bine ceea ce vrea să spună el, predicatorul, să-l
folosească. Dacă limba comună, populară e mai accesibilă ascultătorilor
decât limba utilizată în şcoala, predicatorul să nu ezite a folosi pe cea
populară.” Mai bine să mă expun mustrărilor unor dascăli, decât prezentării
unor expuneri în aşa fel încât ca voi să nu le înţelegeţi”( în Ps. 36, 3, 6). Iată
cum exprimă ideea aceasta Erasm (în ediţia predicilor lui Augustin publicată
în Bsel 1529): “Predica creştina urmăreşte să fie de folos poporului, nu să-şi
atragă aplaudele elitei. Ea înseamnă mai mult după fericirea fraţilor decât
după propria-i glorie.”
Să observăm însă că oricât de cizelat şi bogat, stilul cuvântărilor
marelui cuvântător nu are farmecul, nuanţarea şi amploarea omiliilor
hrisostomice.
Străduindu-se să fie pe înţelesul ascultătorilor, Augustin urmărea în
acelaşi timp să pună în predicile sale tot ce avea mai bun în mintea şi inima
sa. Adesea era nemulţumit că cuvântările sale nu redau deplin ceea ce vrea el
să spună. Aspir la o expunere mai bună, scria el, la acel fel de expunere
prezentă în inima mea înainte de a începe s-o înveşmântez în cuvinte. Şi,
dându-mi seama că aceasta rămâne sub nivelul gândirii mele mă întristez că
limba mea nu-i în stare să dea satisfacţie inimii mele (contristor linguam
meam cordi mea sufficere non potest)( De catechizandis ruditues c.II, 3).
În interpretarea Scripturii folosea şi metoda alegorică. Contactul cu
Ambrozie l-a făcut atent asupra acestui lucru. Scriptura era pentru el izvor
nesecat de lumină şi putere duhovnicească : “Vă conduc, spunea
credincioşilor, la păşune bogată şi, împreună cu voi mă hrănesc eu însumi.
Fie ca Domnul să-mi dăruiască puterea de a vă iubi în aşa fel că, dacă va fi
nevoie, să-mi dau chiar viaţa pentru voi,”(Sermo 296, 5, PL 38, 1354-5).
În interpretarea alegorică, aluneca uneori, în subtilităţi excesive, iar
când folosea metoda literală aluneca nu arareori în analize gramaticale care
oboseau pe ascultători.
Să observăm că tocmai în timpul predicii, Augustin făcea câte o
scurtă rugăciune, cerând ajutorul lui Dumnezeu pentru dreapta tâlcuire a
textelor.”Dă-mi Doamne cuvântul pe care eu, robul tău, să-l pot spune celor
ce sunt robi împreună cu mine”(în Ioh. 69, 3). “Tu, Doamne, dăruieşte-mi
tâlcuirea acestui loc”(în Ioh. 46, 7).
Augustin era conştient de faptul că propovăduirea cuvântului nu e un
lucru exclusiv omenesc, ci rezultatul colaborării stânse dintre preot şi
Dumnezeu. Ceea ce preotul spune în predica lui e rezultatul nu numai al
efortului propriu, dar şi al luminii ce vine de sus. “Lumina cunoaşterii o
avem de la Hristos. Predica o facem noi, dar cel ce învaţă e Hristos”(Sermo
153.1, PL 38, 825-826). Preotul rosteşte cuvintele dar cel ce le face vii în
inimile ascultătorilor este Duhul lui Dumnezeu.
Cu adâncă înţelegere cultivă Augustin şi colaborarea cu credincioşii.
Aceştia îl ascultau în picioare, fremătând de curiozitate şi de dragoste pentru
episcopul lor. Adesea sunt turbulenţi manifestându-şi sentimentele cu
deplină libertate. Fac zgomot, aplaudă, întrerup pe cuvântător, ridicând
obiecţii şi venind cu citate din Scriptură. Episcopul îi potoleşte, îi domină, le
vorbeşte părinteşte.”N-aş spune că nu îmi plac aplauzele, asta e ceva
omenesc şi ar fi necorect să spun altfel. Dar eu nu vreau să fiu lăudat de
oameni care duc o viaţă rea....Sunt mereu lăudat, dar sunt îngrijorat de viaţa
celor ce mă laudă”. Şi , lucru care merită a fi relevat, Augustin se implică
între cei care au mereu de învăţat la şcoala lui Dumnezeu:” Cu toţii meregem
la şcoala lui Dumnezeu. Vă vorbesc ca unul care învaţă că şi voi. Cu toţii
avem un învăţător comun. În faţa Lui suntem cu toţii la fel”(Sermo 270, 1-
PL 3, 1237).
Pentru Augustin predica e opera celei mai stânse legături dintre Duhul
lui Dumnezeu, predicator şi credincios. Numai o asemenea strânsă
comuniune conferă predicii forţă mântuitoare.
Augustin îşi adaptă, cu un fin simţ psihologic, predica la posibilităţile
ascultătorilor. Când observă că unii dintre credincioşi nu-l pot urmării,
întrerupea cuvântarea şi exprima din nou cele spuse, în mod mai amănunţit
şi mai clar.” Expun mai amănunţit acestea pentru fraţii care nu pot urmării
repede cuvântarea. Aceia dintre voi care aţi înţeles să fiţi cu răbdare faţă de
greutatea care o întâmpină ceilalţi” (Sermo 264, 4-PL 38, 1214).
 Totodată el ţine seama şi de realităţile care afectează viaţa
credincioşilor. De exemplu, intrarea lui Aleric în Roma, cutremurul de la
Ierusalim, subscripţiile organizate de episcopul Ioan pentru ajutorarea
sinistraţilor, distrugerea Serapelului din Alexandria în urma unei răscoale,
toate acestea îşi găsesc ecou în predicile lui Augustin.
Păcatul, Harul, mijloacele mântuirii, Biserica, sunt teme frecvente în
predica augustiniană. Un interes deosebit acordă învierii Domnului.” Vrem
să înviem din morţi, strigă sufletele avide de eternitate. Şi Biserica răspunde:
Vă spun cu adevărat: veţi învia din morţi. Veţi învia cu trupurile, veţi învia
cu sufletele, veţi renaşte în întregime”. Credincioşii înşişi cereau să fie
întăriţi în convingerea despre nemurirea sufletului.
Nu arareori, inspiraţia de moment îi dicta despre ce urma să
vorbească. Într-o zi, la slujbă, Augustin indică diaconului ce psalm să
citească pentru ca acesta să se potrivească cu ceea ce avea el intenţia să
vorbească. Din greşeală, diaconul citi alt psalm. Episcopul, deşi nu era
pregătit, predică asupra psalmului citit, privind această întâmplare ca un
semn ceresc( Gr. Cristescu, Activitatea omiletică, teoretică şi practică a Fer.
Augustin- în St. Teologice, Bucureşti 1 (1931) p. 29).
Spuneam mai sus că succesul predicii augustiniene a fost legat pe de
o parte de dragostea lui pentru credincioşi, iar pe de alta de profundă lui
cunoaştere a Sf. Scripturi. Trebuie să mai adăugăm acum încă un element
care a sporit mult eficienţa propovăduirii vestitului episcop. E vorba de
întărirea predicii prin cuvânt, cu predică din viaţa personală. Şi acest lucru îl
cerea oricărui predicator. “Sit eius quasi copia dicendi forma vivendi”(De
doctr. Christ., L.IV 26, 59, 61).
Activitatea predicatorială a lui Augustin, a fost preţuită în mod
deosebit încă de pe atunci. Maniheul Secundinus, de pildă îl numea pe
Augustin “summum oratorem et deum pene tatius eloquentiae” (PL 42,574).
Paulinus de Nola îl numeşte “trâmbiţa Domnului”(Inter Augustini epistolas
32, 2. 3).
În evul mediu apusean predicile episcopului de Iponia sunt cele mai
citate. Chiar şi predicatorii vestiţi ca Bossuet de pildă, au învăţat la şcoala lui
Augustin.
Omiliile şi cuvântările lui constituie şi astăzi un izvor omiletic de
primă importanţă.

BIBLIOGRAFIE
 Pr. Gr. Cristescu, Activitatea omiletică, teoretică şi practică a Fer.
Augustin-în: St. Teologice I, Buc. 1931.
Pr. Prof. I. Coman, Opera Fer. Augustin şi critica personală teologică
din Retractările sale-în: St. Teolog. 1-2, 1959.
Diac. N. Corneanu, Fer. Augustin ca predicator-în: Duh şi adevăr 1-3,
Timişoara, 1946.
J. B. Schneyer, Geschichte der Catholischen Predigt, Fr.i.Br. 1969.
A. Niebergall, Geschichte der Catholischen Predigt, Leiturgia II,
Kassel 1955.
M. Schian, Geschichte der Catholischen Predigt
12. Predica apuseană postaugustiniană ( Petru, Hrisologul Sf. Grigore cel
Mare)

Secolele imediat următoare epocii augustiniene stau sub semnul unor

profunde prefaceri politice caracterizate prin aceea că germanii pătrund în
bazinul mediteranian.
E perioada în care se valorifică din nou predica misionară în vederea
încreştinării în continuare a popoarelor.
Ca fond predica e simplă, ca extenziune e scurtă; ca orientare e
practică şi trebuie adăugat: primitivă ca formă. Toate acestea din pricina
nivelului scăzut atât al preoţilor, cât şi al ascultătorilor.
Din pricina inculturii, a lipsei chiar a unei pregătiri minimale, unora
dintre preoţi ( sacerdates illiterati, simplices), li se interzicea categoric să
predice.
De relevat că acolo unde se predica, cuvântarea începe să fie alcătuită
tot mai mult în legătură cu pericopele de rând.
Dintre predicatorii mai vestiţi ai perioadei la care ne referim amintim
pe următorii:
Leon cel Mare, episcop al Romei(440-461) ne-a lăsat 96 sarmones
( Post, Crăciun, Patimile Domnului, Rusalii etc.). Predicile răsfrâng forţa
personalităţii autorului manifestată în idei clare, expresie pregnantă, limbă
curată. Nu atinge însă nivelul propovăduirii augustiniene. Predicile lui sunt
cuprinse în PL 54, 137-468.
Cezar de Arles, în sudul Franţei, (470-572) a dezvoltat o activitate
omiletică remarcabilă, urcând treapta unuia din cei mai preţuiţi predicatori
populari. Potrivnic improvizaţiei, autorul la care ne referim îşi aşternea în
scris predicile. Prin activitatea sa predicatorială, episcopul de Arles urmărea
dezvoltarea şi consolidarea vieţii creştine a credincioşilor.
 Ni s-au păstrat de la el 238 sermones axate pe texte din V. şi N.
Testament.
Utiliza în predici pe Augustin, Origen şi alţii. Îşi trimitea predicile şi
în alte centre bisericeşti spre a fi citite la slujbe. A purtat grijă ca, pe cât
posibil, predica să nu lipsească nici din bisericile săteşti.
Petru din Ravena sau Hrisologul. S-a născut pe la 405 dintr-o familie
de creştini practicanţi. Numele de Petru i s-a dat întru cinstirea Sf. Petru,
precum şi ca o prevestire a ceea ce el însuşi avea să devină adică un reazem
puternic pentru Biserica acelor vremuri grele.
A crescut sub îngrijirea unui episcop, Cornelius, care l-a şi iniţiat de
timpuriu în cele ale ştiinţei teologice. Concomitent a fost iniţiat în cele ale
vieţii practice pentru a fi nu numai ascultător dar şi împlinitor al învăţăturilor
Mântuitorului.
Înzestrat cu o remarcabilă frumuseţe fizică Petru s-a străduit să devină
frumos şi în interior, sufleteşte.
După ce a primit cunoştinţele de bază pentru pregătirea sa ştiinţifică,
Petru se retrase într-o mănăstire de unde nu ieşi decât când fu ales episcop
de Ravena(cam pe la 432). Au fost măreţe festivităţile prilejuite de
intronizare a episcopului. Între alţii, a luat parte la ele şi reprezentantul
împăratului. De faţă erau de asemenea episcopul Cornelius al Imasiei din
provincia Emilia-Italia. Urcându-se în amvon, Petru rosti o scurtă cuvântare
despre datoriile episcopului. Cuvântarea şi-a început-o aşa: “Precum sufletul
se înfierbântă şi mintea oboseşte din pricina unei făgăduinţe a cărei
îndeplinire întârzie, la fel simţurile toate şi mădulerele se trezesc când se
îndeplineşte făgăduinţa. Căci aceasta este ziua precum spune Isaia(52,1)
când Sf. Maică Biserica bucuroasă, s-a arătat surâzând şi împodobită când a
îmbrăcat hainele fericirii sale. Şi după cum logodnica şi-a pus coroana, s-a
împodobit şi s-a înveşmântat, precum cerul străluceşte de lumina stelelor,
precum pământul se acoperă cu florile sale şi precum grădina produce
rodurile sale, tot astfel de consecinţe produce şi bucuria în faţa tuturor fiilor
ei. Fiindcă însăşi făgăduinţa lui David zice: “Astăzi s-a născut Bisericii în
loc de tată fiu (Ps. 45,16) şi acesta nu şi-o va supune prin forţă, nici n-o va
înspăimânta cu privirea, nici n-o va nelinişti cu inima sa, ci o va susţine
printr-o fidelă administraţie”(Sermo 130 în conservatione episcopi.PL 52,
556 B).
Ca episcop se dovedi model de viaţă creştină: se ruga, postea, predica,
încât puse sub ochii credincioşilor o pildă vrednică de urmat. A acordat
atenţie sporită disciplinei înlăturării abuzurilor şi a ceea ce mai rămăsese din
superstiţii.
 Iată ce scrie un cercetător despre el:”Precum în portul Ravenei, care
e la o mică distanţă de locul în care Mentona se varsă în Marea Adriatică,
farul arată direcţia şi limanul cel mai sigur tuturor corăbierilor ce se află în
întunericul nopţii şi pe o mare furtunoasă, tot asfel a fost pentru acel timp şi
acea ţară unde năvălirea popoarelor barbare se arunca şi izbea cu putere din
ce în ce mai mare, uned căutat sprijin, aderenţi şi stăpânire, toate ereziile ce
se năpusteau din Orient asupra Italiei de Nord, unde bogăţia, camăta şi
marile ticăloşii ale vremii sălăşluiau împreună Sf. Petru, care prin râvna să
pentru mântuirea sufletului, prin strălucitoarea sa elocenţă şi adâncă
cunoaştere a adevărurilor dumnezeieşti, prin amabilitatea şi sfinţenia
persoanei sale, prin distincţia să mai mult decât firescă, a stat în Ravena ca
un far pentru Italia de Nord, pentru Imperiul Roman ce se prăbuşea, ţinând
departe erezia şi răspândind mila creştină şi virtutea”(I. Looshon, Der heilige
Petrus Chrisologus und seine Schriften-în : zeitschrifur catholiche
Theologie, Innsbruk, Neft2 , p. 241).
Faptul că în conducerea Bisericii s-a călăuzit după rânduiala
canoanelor; purtarea aspră faţă de sine, blândă faţă de ceilalţi; grijă deosebită
faţă de fii săi duhovniceşti i-au sporit până într-atât vază şi cinstea, încât nu
numai că veneau din depărtare la el credincioşi să-i asculte predicile, dar
unii i se adresau cerându-i sfat în probleme de mare importanţă. De pildă,
Eutihie al Constantinopolului îi scrise în 449 cerându-i sprijin în dispută
monofizită. Petru îi răspunde cu demnitate apostolică, refuzându-i ajutorul şi
recomandându-i împăciuire. Redăm ceva din răspunsul episcopului: “Cu
durere ţi-am citit întristătoarea ta epistolă şi cu mâhnire i-am parcurs jalnicul
cuprins. Căci precum pacea Bisericilor, bună înţelegere dintre preoţi şi
liniştea poporului ne umplu de cereasca bucurie, tot astfel ne întristează şi ne
tulbură dezbinarea dintre fraţi, mai ales când izvorăşte din astfel de cauze.
Legile civile interzic prezentarea pârii la 30 de ani după săvârşirea unei
fapte, şi atunci de ce naşterea lui Hristos mai e subiect de discuţie după
atâtea veacuri? Unde a ajuns Origen cu cearta sa asupra naturilor desigur nu-
ţi este cunoscut...
Peste tot noi te sfătuim, cinstite frate, să ţii cu supunere cele ce sunt
scrise de către episcopul Romei, Leon”(În Epistola dogmatică ad Flavianum-
PL 54, 739 ş.u.).
A încetat din viaţă pe la 450.
Ni s-au păstrat sub numele lui 170 de predici (PL 52, 183- 666) dintre
care vreo 5 nu sunt autentice(53, 107, 135, 138,149).
Cea mai mare parte e consacrată explicării pericopelor scripuristice.
În tâlcuire expune mai întâi sensul literal, apoi pe cel alegoric mai
adânc din care scoate reguli pentru viaţa practică a credincioşilor. Acordă
atenţie deosebită predicilor morale. Dar întâlnim la el şi predici dogmatice
(cum sunt de pildă cele având ca temă Întruparea Domnului). Altele
comentează simbolul apostolesc sau Rugăciunea Domnească; Altele sunt în
cinstea Preacuratei şi a Sf. Ioan Botezătorul.
Cuvântările lui Petru Hrisologul sunt scurte, (durau cam 5-10
minute); Sunt concentrate şi de remarcabilă vigoare oratorică.
Stilul nu are nimic artificial,căutat şi deşi frazele par ca nişte sentinţe,
ele nu sunt lipsite de linie interioară.
Foloseşte expresii simple şi naturale; descrieri limpezi şi potrivite ca
extensiune “Cu poporul,zicea el, trebuie să vorbeşti popular; adunarea
trebuieşte sfătuită într-o limbă uşor înţeleasă, cele universal necesare se
cuvine să fie înfăţişate conform nevoilor generale. Vorbirea naturală este
plăcută celor simpli, iar celor neînvăţaţi-dragă. Cel învăţat trebuie să se
exprime astfel încât să fie tuturor de folos” (Sermo 43: De Oratione, jejunio
et ellemosyna PL 52, 320 B).
După explicaţia textului urmează aplicaţii corespunzătoare.
Prin predică Petru de Ravena urmăreşte: promovarea virtuţilor,
eliminarea abaterilor, promovarea căinţei şi a deciziunilor de îndreptare;
cunoaşterea de către credincioşi a valorii postului şi milosteniei precum şi a
practicării consecvente a acestora; respectarea sărbătorilor.
Posteritatea i-a dat numele de Hrisologul prin analogie cu epitetul
Hristonomul atribuit Sf. Ioan de Antiohia. Deşi rămâne la mare distanţă de
Sf. cu gura de aur, Petru al Ravenei i se aseamănă în oarecare măsură în ce
privreşte aplicaţiile practice ale cuvântărilor sale.
Unii au relevat că episcopul de care vorbim nu şi-a prea meritat
atributul de Hrisologul, deoarece predicile lui sunt simple, nepretenţioase,
avide şi lipsite de substanţă bogată şi amplitudinea predicilor veacului de
aur. Dar, scrie un cercetător, nu trebuie să se uite “ că predicile sale au fost
destinate rostirii în faţa unui auditor iar nu citirii, şi că preocuparea de
căpetenie a cuvântătorului a fost aceea de a influenţa. Iar bună înrâurire era
la Petru un lucru sigur şi durabil. Săracii şi nenorociţii simţeau concret
consecinţele predicilor sale prin darurile ce le primeau de la înstăriţii
îndemnaţi la milostenie. Propovăduirea sa era bine întemeiată pe credinţa
ortodoxă şi a determinat nenumărate convertiri. Pericolul ereziei a fost cu
totul îndepărtat din Ravena şi Italia de Nord”(I. Looshorn, op. cât. p. 247).
Din cuvântările lui Petru Hrisologul au fost traduse în româneşte cinci
cuvântări şi anume “ Cele cinci cuvântări ale Sf. Petru Hrisologul despre fiul
cel risipitor şi despre cel cruţător”.
Ele au apărut în Revista Teologică- Sibiu, în ordinea următoare:
Cuvântarea I- în Nr. 3 al RT (1910) p. 127-129.
 Cuvântarea II- în Nr. 4 al RT (1910) p. 172-174
Cuvântarea III- în Nr. 5 al RT (1910) p. 213-215
Cuvântarea IV- în Nr. 6 al RT (1910) p. 250-252
Cuvântarea V- în Nr. 11-12 al RT (1910) p. 426-429.
Traducătorii au fost G. Comşa şi V. Judele- studenţi teologi.
Grigorie Cel Mare(540-604). Înainte de a fi episcop a lucrat în
administraţie ajungând pretor al Romei. Apoi, vânzându-şi averile şi
împărţindu-le săracilor, intră în călugărie şi duce o viaţă aspră. Între 579-585
a fost apocrisiar la Constantinopol. În 590 a fost ales episcop de către cler,
popor şi senat. Erau, atunci, vremuri grele pentru Biserică. Conştient de
situaţie, Grigorie s-a angajat în luptă, folosind că principală armă predică.
A predicat mult. Cele 40 de omilii asupra Evangheliilor (PL 76, 1076-
1312) sunt axate pe pericopele duminicale şi ale altor sărbători. Primele 20
au fost dictate spre a fi citite în diferitele biserici ale Romei. Celelalte 20 le-a
rostit el însuşi. Omiliile sunt model de propovăduire creştinească. S-a folosit
şi de interpretarea alegorică, lucru care-i îngăduia să pătrundă adânc în viaţa
ascultătorilor, să-i intereseze, să-i răscolească. Credincioşii se îmbulzeau în
jurul amvonului său.
Ni s-au mai păstrat de la el şi unele omilii la Ezechiel (PL 76, 785-
1072).
A fost un profund cunoscător al Sf. Scripturi către care s-a simţit atras
din pruncie şi pe care le-a aprofundat apoi în singurătatea mănăstirii. S-a
dezvoltat sub influenţa lui Augustin şi Ambroziu.
A ocolit artificiile retorice şi nu simţea nici un fel de atracţie pentru
figurile cu care retorii îşi înfrumuseţau discursurile. Predicile lui sunt fără de
eleganţă, fără expresii lustruite, dar clare şi precise în ce priveşte linia
interioară a expunerii. Nu regulile lui Donatus şi limba Scripturii trebuie să
ne călăuzească la întocmirea predicilor scria el. Unde socotea necesar
folosea şi un stil mai elevat. Însă rămânea mereu conştient de limitele
posibilităţilor sale. “Cine caută o hrană gustoasă acela să nu se îndrepte spre
tărâţele mele, ci să întindă mâna spre grâul lui Augustin, să nu se adape din
fântâniţă mea, ci din fluviul lui Ambroziu şi Augustin” (Registru epistolarul
x 16:12,16 a).
În activitatea sa predicatorială a fost ajutat mult şi de adânca să
cunoaştere a oamenilor precum şi de înţelepciunea sa, dobândite prin
contactele durabile cu oameni din toate straturile poporului, contacte
prilejuite de funcţiile împlinite de el în Roma şi Constantinopol.
De asemenea l-a ajutat şi voinţa să puternică. “ Eu pot răbda multe,
scria el; dar când odată m-am hotărât să nu mai admit ceva, merg până-n
pânzele albe, indiferent de primejdii” (Epist. 4,47 PL 77,721).
 Sf. Grigorie cel Mare a formulat şi unele importante reguli pentru
predicator în Cartea a treia a lucrării lui Regula Pastoralis ( 77, 13-128).
Predicatorul să fie un bun cunoscător al Sfintei Scripturi. Să
vorbească simplu şi pe înţeles, luând în considerare nevoile şi împrejurările
concrete în care trăiesc credincioşii. Să cunoască temeinic viaţa Sf. Părinţi,
bărbaţi împodobiţi cu ştiinţă şi virtuţi alese. Să-şi sprijine mereu predica prin
cuvânt, pe predica faptelor bune. Să ştie să mângâie pe cei de jos şi să le fie
practic de folos.
Prin purtarea şi cuvântul său, predicatorul să caute a fi lăudat nu el, ci
Iisus Hristos Domnul.
În Evul Mediu, Grigorie cel Mare a fost după Augustin, cel mai des
utilizat de predicatori. Montalembert se pare că dă adevărata explicaţie a
faimei Sfântului la care ne referim. “ Orientarea lui Grigorie a fost în direcţia
practică...Mulţi Părinţi îi sunt superiori în limbă, stil şi elocinţă...Dar nimeni
nu cunoaşte mai bine ca el sufletul omenesc.

-
13. Predica apuseană din sec.VII-XI, XII

Odată cu trecerea la creştinism a unor popoare necunoscătoare ale

limbii latine, Biserica s-a văzut în faţa necesităţii ca în activitatea ei de
propovăduitoare a cuvântului să nu mai folosească limba latină ci pe cea
înţeleasă de către ascultători.Fără folosirea limbii înţeleasă de popor nu s-ar
fi realizat nimic în materie de propovăduire.
Pe vremea lui Carol cel Mare s-a insistat asupra necesităţii de a se
vesti cuvântul ut vulgus passit intelligere, şi că limba omiliilor patristice să
fie tradusă în rusticam romanam linquam. Dar cu toate că se predica în limba
poporului, din vremea despre care vorbim ni s-au păstrat mai multe predici
în latineşte. Aceasta pentru că limba latină continua să fie limba scrisă.
Predicile erau susţinute în limba poporului, dar erau concepute şi scrise în
limba latină.
Scopul predicii era acum de a deprinde cu viaţa creştină pe cei de
curând trecuţi la creştinism.
 Preoţii erau tot mai mult solicitaţi să nu pregete întru a-şi împlini
misiunea de propovăduitori ai cuvântului.
Grigore cel Mare în lucrarea să Libre reg.pastoralis (L. II, 4), apoi
sinodul de la Toledo ţinut în 683, au insistat asupra obligaţiei preoţilor de a
predica regulat.
Carol cel Mare stăruie mult “ut unsquisque sacerdos praedicet", şi
anume să predice în fiecare Duminică şi sărbătoare. Episcopii erau obligaţi
ca în vizitaţiile_ lor canonice să se informeze dacă preoţii respectă datoria
de_a predica regulat. Prin anumite decrete, Carol cel Mare a dispus ca laicii
să frecventeze Biserica şi să asculte predică.
O piedică în calea unei propovăduiri eficiente şi regulate o constituia
lipsa de pregătire a preoţilor. Cunoaşterea omiliilor Sf. Părinţi şi a scrierii
Liber regulae pastoralis erau condiţii minimale pentru admiterea la hirotonie.
Se insistă asupra cerinţei că preoţii să explice simplu Mărturisirea de
credinţă şi Tatăl nostru. Se insistă de asemenea asupra necesităţii împlântării
în sufletele ascultătorilor a regulilor morale fundamentale. Credincioşii erau
obligaţi să înveţe pe de rost Simbolul credinţei şi Tatăl nostru. Pentru
înlesnirea propovăduirii, Carol cel Mare ceru episcopilor şi preoţilor să
alcătuiască o culegere de omilii patristice pentru ca atunci când nu puteau
întocmi o predică proprie, preoţii să aibă de unde citi credincioşilor.
Carol cel Mare a dispus ca Paul Diaconul, să alcătuiască pentru
mănăstiri o cazanie din omliliile Părinţilor. Omiliarul, în 2 volume a fost
acceptat şi pentru predicile de mir că
o colecţie de predici model.
Predică din această epocă e lipsită de originalitate, trăieşte din
moştenirea trecutului.
Încreştinarea triburilor germane promovată pe vremea lui Carol cel
Mare a continuat şi după moartea acestuia, îndeosebi sub
Otto I (936-973).
S-au înfiinţat mai multe scaune episcopale, ai căror titulari au
continuat opera de încreştinare şi de consolidare a acestuia.
Opera de convertire s-a realizat cu greu, în condiţiile unei rezistenţe
îndârjite ale celor în cauză care uneori îşi apărau cu armele în mână poziţia.
Chiar şi după încreştinare, poporul s-a desprins cu greu de obiceiurile şi
vechile deprinderi păgâne.
Dintre episcopii misionari merită a fi amintiţi: Otto de Bamberg
(+1139) , cel mai bun predicator popular al timpului său,
Albert de Apeldern (pe la 1200); Herman de Praga (+ll22) de la care a rămas
un Omiliar cu scurte pareneze pentru sărbători ; Norbert, întemeietorul
ordinului premonstritens, şi, mai târziu arhiepiscop de Magdeburg, care încă
înainte de a ocupa scaunul episcopal, străbătu predicând Franţa, Germania,
Ţările de Jos, a continuat şi ca episcop opera să misionară.
În general predica era, atât la oraşe cât şi la sate, destul de modestă.
Episcopii se străduiau să pregătească pe preoţi pentru oficiul lor,
înfiinţând în acest scop şcoli elementare pe lângă mânăstiri şi catedrale. Şi
erau bucuroşi dacă cei ce veneau la hirotonie ştiau Simbolul şi Tatăl nostru,
ştiau să administreze Tainele, cunoşteau rânduiala anului liturgic şi puteau
citi o omilie patristică în faţa credincioşilor.
Din pricina nepregătirii, mulţi preoţi nu puteau dezvolta o activitate
predicatorială personală. O pregătire teologică mai serioasă nu se putea
dobândi decât în puţine şcoli întemeiate pe lângă unele mânăstiri şi
catedre1e. Numai după absolvirea unor asemenea şcoli se putea spera că
respectivii să-şi ia răspunderea desfăşurării unei activităţi predicatoriale
personale, adaptate la situaţiile concrete ale ascultătorilor.
Două erau piedicile care făceau pe mulţi tineri să ocolească sau să
părăsească şcolile acum amintite. Prima piedică o constituia metoda
memorizării mecanice şi a_recitării fără greşeală a celor memorizate. Lucrul
acesta era deosebit de greu, mai ales că elevii erau obligaţi să memorizeze
texte neînţelese redactate într-o limbă străină (în limba latină). A doua
piedică o constituiau sancţiunile aspre corporale ce se aplicau elevilor care,
dintr-o pricină sau alta nu memorizau sau nu recitau corect cele memorizate.
O problemă şi mai complicată decât aceea a pregătirii profesionale
era aceea a moralităţii preoţilor de atunci. Episcopii se plâng adeseori de
preoţii care trăiesc în concubinaj. Nu puţini apoi erau dedaţi dipsomaniei şi
necumpătării.
La rându-le, nu puţini din cei aparţinând clerului superior erau
stăpâniţi de lăcomie, cămătărie, simonie.
Dar faptele de căinţă sinceră puneau pe atâţia dintre prelaţi şi preoţi în
condiţia de a-şi recâştiga autoritatea în faţa credincioşilor.
Nepregătirea clerului pe de o parte, iar pe de alta necesitatea ca
propovăduirea cuvântului să nu înceteze au dus la alcătuirea unor colecţii de
predici menite a fi citite la slujbe.

Bibliografie

Schneyer, Gaschichte der katholischen Predigt, Fr.i.Br. 1969.

A. Niebergal1, Geschichee der christlichen Predigt, Kassel, 1955.
 B. PREDICĂ DIN PERIOADA DINTRE SCHISMĂ ŞI REFORMĂ
14.Predica răsăriteană din sec. XI-XV(Grigore Palama)

Dintre predicatorii răsăriteni ai secolului XI menţionăm în primul

rând pe Ioan Xifilin născut în Trapezunt pe la 1010-1012.
El a venit de tânăr la Constantinopole unde s-a împrietenit cu Mihail Pse1os.
După ce a activat o vreme ca avocat şi conducător al secţiei de drept a
nou înfiinţatei Academii, Xifilin s-a dus la o mânăstire din Bitinia unde s-a
dus şi Psa1os.
În 1064 ajunge patriarh la Constantinopole, dezvoltând o activitate
remarcabilă pe teren ascetic, legislativ şi disciplinar. Dar şi predicatoria1. La
moartea lui (1075) a vorbit Psa1os.
Omi1iile rămase de la el se remarcă prin simplicitate şi moderata
folosire a artei retorice, cât şi prin profunda cunoaştere a Sf. Scripturi.
A fost aristotelician, combătând cu vehemenţă pe Psalos care era
p1atonician (PG 120, 1201-1292).
Teofan Karameus (sec. XII). Sub numele lui şi cu denumirea de
arhiepiscop de Taormina în Sicilia, Fr. Scorso a editat (Paris, 1644) cea mai
cuprinzătoare culegere de omilii duminicale ce ni s-a păstrat din epoca
bizantină. Dar nu toate sunt culese de el (Pg.133, 136-1077).
Ghermanos al II-lea al Constantinopolei (1222-1240). Lăsământul său
literar principal constă din cuvântări duhovniceşti şi omilii. I se atribuie 46
de omilii şi 6 cateheze (PG 140, 621-757).
Ioan Glichis, patriarh de Constantinopo1e (între 1316- 1320), e
socotit că autor al unor omilii duminicale.
Ciri1 al Cizicului (l300) are câteva predici.
Macarie Hrisochefa1os mitropolit de Filadelfia (pe la jumăt. sec.
XIV), are de asemenea un număr de omilii.
De la Ka1ist, patriarh de Constantinopole (1350-1354; 1355-1363) şi
de la patriarhul Nil (1379-1387) avem culegeri de omilii.
Ioan Ca1ecas, patriarh al Constantinopolei (1333-1347) ne-a lăsat o
co1ecţie de omilii duminicale. Ele au fost tipărite în româneşte de către
diaconul Coresi în Evanghelia cu învăţătură (Braşov 1581), dar după un text
slavon.
Pe la sfârşitul sec.XIV, Isidor, arhiepiscop de Tesalonic valorifică
retorica bizantină în cuvântările sale mariologice. În ele e folosită literatura
apocrifă. A fost partizan al lui Grigore Palama.
Un loc deosebit ocupă în retorica bisericească a perioadei bizantine
Sfântul Grigorie Palama. S-a născut în Constantinopole în 1396 dintr-o
familie evlavioasă. Tatăl său, membru al Senatului şi consilier intim al
împăratului Andronic II (1282-1328) înainte de moarte a intrat în că1ugărie.
Grigorie, cel mai mare dintre cei cinci fraţi, a fost dat să înveţe mai întâi
ştiinţele profane.
Împăratul îl chema adesea la sine şi stă de vorbă cu el.
Grigorie a simţit de tânăr atracţie către viaţa şi nevoinţa monahicească,
cultivând comuniunea cu călugării atoniţi. Încă de tânăr a dus o viaţă de
aspră asceză, iniţiindu-se cu seriozitate şi perseverenţă în disciplina
rugăciunii mintale.
A fost tuns în monahism la Athos, dedicându-se studiului şi
contemplaţiei.
În urma unei incursiuni a turcilor Grigorie se refugiază.la Salonic,
unde a fost hirotonit preot.
Mai târziu (1349) ajunge mitropolit. Încetează din viaţă în 1359.
S-a folosit de predică mai întâi ca simplu monah în scopuri
misionare, apoi ca polemist împotriva lui Varlaam şi Achindin. În sfârşit ca
mitropolit a propovăduit cu zel şi însufleţire, luminându- şi şi întărindu-şi
păstoriţii în cele ale credinţei.
De la el avem o colecţie de 63 omilii pentru duminicile şi sărbătorile
anu1ui.
Ca predicator, Palama s-a vădit a fi înzestrat cu un remarcabil talent
de vorbitor, de care s-a folosit din plin pentru a apăra şi preciza prin
formulări adecvate dogma greşit înţe1easă de către unii contemporani.
Palama ocolea exagerări1e retoricii bizantine. În predicile duminicale
rămâne în strânsă legătură cu textele Sf.Evanghelii.
Cele două omilii: Despre vremea secerişu1ui dovedesc interes şi
înţelegere pentru cele ale naturii. În alte omilii Sf. Grigorie Palama îşi arată
preocuparea şi grija lui pentru situaţia poporului.
Precum în celelalte scrieri ale sale, aşa şi în predici, autorul vădeşte
un suflet care a trăit şi trăieşte profund realităţile duhovniceşti despre care
vorbeşte.
Singura cale ce-l duce pe om la Dumnezeu este întoarcerea gândului
înăuntru, spre inimă, vistieria tuturor cunoştinţelor adevărate.Acolo trebuie
să privim unde Harul dumnezeiesc şi-a imprimat legile duhului. Acolo unde
este şi mintea şi unde sunt cugetările toate.
Printr-o operaţie de purificare a cugetelor noastre de tot ceea ce în ele
este revărsat prin simţuri, vom scoate din neîntrebuinţare şi vom şlefui
adevăratul organ al cunoaşterii din experienţă a lui Dumnezeu: o stare de
atenţiune spre Dumnezeu a inimii curate.
 Dumnezeu se arată în interesul omului ca o lumină care nu este deloc
materială, ci spirituală şi necreată, care este însuşi Dumnezeu aşa cum îl
poate cuprinde o fiinţă mărginită şi în măsura în care-l poate cuprinde.
Învăţătura pe care o propovăduieşte Palama nu e o învăţătură
speculativă, intelectualizată, abstractă, ci este o învăţătură a experierii lui
Dumnezeu, a trăirii revărsării Lui în adâncul fiinţei noastre.
Fond dogmatic, ascetic şi moral bogat; limpezime în expunere, fraze
lipsite de podoabe stilistice exagerate, iată câteva trăsături specifice
propovăduirii palamite.

Bibliografie
Niebergall, Geschichte der christl Predigt -în: Leiturgia II, Kassel, 1995.
Dumitru Stăniloaie, Viaţa şi învăţătura Sf. Grigore Palama, Sibiu, 1938.
Krembache, Geschichte der byzantinischen Litteratur, Ed.II, Munchen,
1897.
Dumitru Fecioru, Un nou gen de predică în Omiletica ortodoxă- în BOR,
1946.
D. Joseph Langen, Johanes von Damaskus, Gotha, 1879.
V. Vasilache, Predica în evul mediu, Iaşi, 1938.
Schneyer, Geschichte der kath.Predigt, Fr.i.Br.1969.

15. Predica în Răsărit după 1453

(Ilie Miniat- Nikifor Teotoke)

Veacurile ce au urmat după 1453 au constituit pentru Biserica

răsăriteană şi în primul rând pentru Biserica greacă un lung martiriu de care
sunt răspunzători în primul rând turcii, dar nu în mică măsură şi creştinii
înşişi. Spiritul intrigant al grecilor din Fanar, lipsa de pregătire a clerului,
demoralizarea în care căzură după pierderea Consţantinopolului, creară
Bisericii o situaţie din ce în ce mai tristă.
Împărţiţi în felurite fracţiuni, grecii se întreceau în linguşiri şi oferiri
de peşcheşuri sultanului, în scopul de-ai câştiga bunăvoinţa_şi aprobarea
pentru un candidat sau altul la scaunul patriarhal.
Sultanul şi miniştii săi exploatară situaţia storcând sume mari de bani
de la Biserica pe care în scurtă vreme o aduseră la o completă stare de
sărăcie. La înjosirea morală a Bisericii se adăuga acum şi sleirea ei din punct
de vedere material.
Bisericile mai de seamă fură transformate silnic în moschei şi numai
prin mari daruri se permitea creştinilor să-şi repare câte o biserică, să-şi
construiască vreuna din lemn şi să-şi practice cultul. Le era categoric interzis
creştinilor să fixeze cruci pe biserici şi să folosească clopotele.
Ca rajah (popor de adunătură şi ghiauri necredincioşi) ortodocşii au
fost supuşi la biruri grele. Până la 1638 grecii trebuiră să plătească şi o dare
de sânge şi de cap, fiind obligaţi a preda pe băieţii lor cei mai frumoşi şi mai
robuşti ca să fie tăiaţi împrejur şi crescuţi în credinţa mahomedană, ca trupă
de ieniceri, trupă care a existat până la 1826.
Creştinii şi clerul lor nu erau câtuşi de puţin siguri pe viaţă. Abia
începând din sec. al XVIII-lea când Rusia începu politica ei în legătură cu
Răsăritul, ortodocşii de sub stăpânirea turcilor mai erau luaţi din când în
când sub ocrotire. Când Petru cel Mare (+1725) şi Caterina a II-a (+1796)
încheiau tratate cu turcii, înscriau în asemenea documente şi obligaţia pentru
cealaltă parte de a acorda creştinilor dreptul de.a-şi practica liberi cultul, de a
le apăra persoana şi avutul.
Dar turcii nu prea respectau asemenea înscrisuri, o dovadă în acest
sens o oferă faptul că în anul 1821 izbucnind revoluţia în E1ada, turcii
cuprinşi de furie împotriva a tot ce era grec, au scos cu forţa din biserică,
în.ziua de Paşti, pe patriarh şi l-au spânzurat pe loc 1ângă biserică.
Mahomedanii care se converteau la creştinism erau pedepsiţi cu
moartea.
Aceasta era situaţia în toate cele patru patriarhii istorice:
Constantinopole, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim căci asupra tuturora
apăsa aceeaşi stăpânire mahomedană.
În asemenea împrejurări e limpede că nu se putea dezvolta o cu1tură
teo1ogică corespunzătoare şi deci nici predică.
Întâlnim însă în această perioadă bărbaţii erudiţi care şi-au putut face
studiile pe la şcolile păstrate încă din timpul imperiului, din generaţie în
generaţie, deşi cu întreruperi, pe lângă patriarhii, mitropolii, episcopii şi
mânăstiri, sau pe la universităţi străine (din Franţa, Anglia, Germania,
Rusia), sau chiar ca autodidacţi.
Dintre cei care s-au remarcat pe tărâm predicatorial amintim mai întâi
pe:
Ilie Mâniat. S-a născut la 1669 în oraşul Lixurion din insula
Cefa1onia existentă în marea Ionică.
Tatăl său, Francisc Miniates, a fost protopop al oraşului Miniat a
învăţat carte în cetatea Veneţiei (amintim că insulele ionice au fost ale
Veneţiei până la 1797 când trecură la Franţa până în 1814, an în care
insu1ele trecură în stăpânirea Angliei până în 1863, când fură retrocedate
Greciei).
 Miniat a învăţat carte la Veneţia, dar într-o şcoală grecească de rangul
unei Academii.
În scurt timp numele de Miniat a fost cunoscut în întreaga Veneţie.
Faima i se răspândi până în Cefalonia. La chemarea compatrioţilor, el se
întoarse acasă angajându-se cu toate puterile în munca de ridicare a
poporului, nu numai ca profesor, dar şi ca propovăduitor al cuvântului. Încă
din Veneţia a dovedit o rară îndemânare şi pricepere în cele ale
propovăduirii.
Din Cefalonia trece în insula Zante, apoi în Corfu.
Predica oriunde şi ori de câte ori i se oferea prilejul. Predica mai cu
osebire în Postul Mare.
Vorbea în greaca vu1gară, uneori şi în italieneşte.
Din Corfu vine din nou la Veneţia, apoi merge la Constantinopole
unde găseşte un vast câmp de activitate. Talentul îl impuse atenţiei tuturora.
În 1703 e trimis de Dimitrie Cantemir într-o misiune diplomatică la
Viena, la Leopold I.
După ce şi-a împlinit cu succes misiunea, Miniat s-a întors la
Constantinopol. Patriarhul Gavril îl numi predicator al Bisericii celei mari şi
profesor la şcoa1a patriarhală.
Timp de şase ani Ilie Mâniat a desfăşurat o bogată activitate
predicatorială şi didactică. În al şaptelea an demisionează şi pleacă în
Cefalonia.
Faima de om învăţat (cunoaşte multe limbi: greacă, latină, ebraica,
germana, franceza, italiana), apoi talentul său oratoric remarcabil, viaţa sa
morală exemplară, priceperea deosebită şi în treburile po1iticeşti constituiau
tot atâtea trepte care-l urcau spre o slujbă mai înaltă.
La 1711 a şi fost ales episcop. Cea dintâi grijă a lui a fost să
dovedească prin predica cuvântului şi a faptei măreţia misiunii arhiereşti.
A murit în 1714, prea tânăr. Avea la încetarea din viaţă numai 45 de
ani.
Scrieri ale vremii şi unele de mai târziu vorbesc cu mare laudă despre
acest strălucit predicator al Bisericii ortodoxe.
Între alţii aminteşte de el şi Dimitrie Cantemir (în Istoria Împărăţiei
otomane), numindu-l cugetător adânc şi învăţat în toate ramurile teologiei.
Activitatea predicatorială a fost remarcabilă. Din păcate nu avem de
la el decât un număr de 39 predici în greceşte, la care se mai adaugă câteva
rostite în italieneşte, dar păstrate tot în limba greacă.
Predicile lui Miniat sunt dense, pline de substanţă. Ocolind locurile
comune şi frazeologia pioasă, Miniat împleteşte în ţesătura cuvântăilor lui
idei înalte, fapt ce dovedeşte atât învăţătura lui solidă, cât şi îndemânarea,
talentul lui de a prelucra, dezvolta şi prezenta ascultătorilor învăţăturile
Bisericii.
Predicile lui Miniat sunt în general lungi. După o introducere destul
de intensă, urmează tratarea, constând obişnuit din două parţi - mai rar din
trei-, una mai extinsă, cealaltă mai restrânsă. Aşa era atunci obiceiul în apus
unde străluceau un Bossuet, Baurdalaue, Massillon. O predică de-a lui ţinea
cam un ceas.
Deşi întinse, predicile lui Miniat sunt întocmite cu multă grijă şi
competenţă. Chiar şi lectura numai a uneia singure ne poate demonstra
interesul viu pe care Miniat îl acorda elaborării predicilor sale. Se vede dintr-
o dată că nu lucra de mântuială, nu improviza, nu îngrămădea propoziţii şi
fraze uzuale şi fără conţinut. Miniat se documenta temeinic asupra temei
alese, o dezvolta metodic şi amplu, îşi orânduia gradat materia, expunerea
era păstrată mereu pe făgaşul unei logici strânse, toate acestea învăluite în
unda unei evlavii sincere, profunde, cuceritoare.
În toate predicile sale, Miniat respecta cu stricteţe principiul adaptării
la ascultători.
Foloseşte expresii clare, energice, pline de elemente intuitive. Limba
folosită e cea vorbită de ascultători, e străină de întortocheli scolastice, e
plină de culoare şi duh scripturistic.
Expunerea e înviorată prin folosirea de antiteze, interogări, dialoguri.
Poate că în unele cuvântări utilizează prea multe ilustraţii care abat
atenţia de la ideea centrală. De asemenea i s-ar putea obiecta că pune un prea
apăsat accent pe latura afectată de păcat a firii omeneşti, nevalorificând în
măsura cuvenită aspectul ei luminos, funciara aspiraţie a omului spre înalt,
spre adevăr spre crearea de frumuseţe, spre înmulţirea binelui şi a bunătăţii.
Unii l-au învinuit că ar fi urmat prea de aproape pe predicatorul
italian Paolo Segneri şi că în ce priveşte construcţia predicii l-ar fi imitat pe
Massillon.
Desigur, ca unul care a studiat la Veneţia, Miniat n-a putut să nu se
intereseze şi de predicatorii apuseni. El a cunoscut desigur pe Segneri
(senior 1624- 1694 şi junior, nepotul primului:1673-l7l3) pe Massillon
(1663-1742) pe Bossuet (1627-1704) şi pe alţii. Dar cunoscându-i şi
studiindu-i, Miniat n-a făcut decât ceea ce era obligat să facă orice preot-
predicator.
Că a fost influenţat de predicatorii apuseni, e şi aceasta adevărat, dar
influenţa exercitată de către apuseni asupra lui Miniat este de natură formală
adică se referă la elemente de construire a predicii (plan, metodă, extensiune
etc.). Dovadă faptului că cuprinsul , fondul de idei al cuvântărilor lui Miniat
este cu desăvârşire ortodox.
 Ca orice predicator conştient de importanţa misiunii de propovăduitor
al cuvântului, Miniat a umblat la şcoala altora, a adâncit tehnica lor, metodă,
concepţia, mijloacele folosite, însuşindu-şi numai ceea ce a socotit el că se
potriveşte cu chemarea sa de predicator ortodox.
Din punctul de vedere al conţinutului, predicile lui Miniat pot fi
considerate ca o realizare de mare valoare, iar din punctul de vedere al limbii
ele pot fi socotite ca un monument al culturii greceşti. Prin predicile sale,
Miniat a ridicat limba poporului la strălucirea vorbirii lui Demostene.
În româneşte, predicile lui Miniat au fost traduse prima dată de către
mitropolitul Neofit în 1742. S-au mai făcut şi alte traduceri (1837, 1863).
În 1914 preotul D. Iliescu-Palanca face o nouă traducere dar care lasă
de dorit cel puţin în ce priveşte fluenţa expunerii.
Cea mai bună traducere în româneşte a predicilor lui Miniat este cea
efectuată de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, publicată la Bucureşti în 1945.
Versiunea lui Fecioru are la bază textul grec editat de Antim
Mazarachis în a XVI-a ediţie şi tipărită la Atena în 1935. Ediţia aceasta a
fost confruntată cu tipăritură greacă de la Veneţia 1720.
Se poate spune deci că traducerea Fecioru e a cincea în ordinea
traducerilor româneşti ale predicilor miniatiene: Prima la 1742 a lui Neofit; a
doua a lui Săulescu la 1837;.a treia a pr. Mașescu la 1863 tipărită la Brăila;
a patra a pr. Dem. Iliescu-Palanca, Bucureşti 1944.
De observat că ediţia Fecioru cuprinde şi predici netraduse până acum
în româneşte (şi care au fost rostite în italieneşte). Dintre acestea a tradus
două: 1. Despre Credinţă; 2. Despre dragostea de vrăjmaşi). Singurele din
cele cinci amintite mai sus, care prezintă interes pentru credinciosul de azi.
Nikifor Teotoke. E originar din Corfu. S-a născut în 1736. Carte a
învăţat la gimnaziul din localitatea în care a-a născut. Apoi, în Italia, la
Bolonia şi Padua a studiat filozofia, matematicile şi teologia.
Întorcându-se în Corfu, în 1756, a predat literatura greacă şi ştiinţele
la şcoala populară.
După câţiva ani intră în monahism, schimbându-şi numele din Nicolae
în Nikifor (1762) fiind şi hirotonit ca ieromonah.
De timpuriu se afirmă că unul din cei mai distinşi teologi şi predicatori
greci.
Prin 1765 îl întâlnim la Constantinopole unde fu chemat de patriarhul
Samuil care îl numi în funcţia de Hierokiryx (predicator)al marei biserici.
La ConstantÎnopole se împrieteni, între alţii, şi cu prinţul Grigore
A1exandru Ghica, pe atunci mare dragoman pe lângă Înalta Poartă (1764-
1767).
 Întâmplându-se ca mama prinţului să înceteze din viaţă, Teotoke rosti
un necrolog. Patriarhul Samuil prezent şi el la rostirea necrologului, îl
mustră în public pe Teotoke, spunându-i: ”A înălţat pe o femeie moartă
deasupra Prea Sfintei Fecioare. Biserica are nevoie de predicatori nu de
linguşitori".
Întâmplarea a produs indignare. Nikifor îşi dădu imediat demisia.
Ghica îl chemă la Iaşi unde îl numi director la şcoala domnească grecească.
Teotoke nu rămâne însă mult timp la Iaşi. Părăsind profesoratul el pleacă la
Lipsca, în Germania, ca să-şi desăvârşească studiile (între 1770-1774). Aici
poartă grijă de tipărirea unor lucrări pe cheltuiala prinţului Ghica. Tipărirea
acestor scrieri avea drept scop răspândirea luminii în straturile poporului de
Jos.
În 1771 a fost ales în unanimitate ca mitropolit al Filadelfiei (în Lidia-
Asia Mică), de către grecii din Veneţia. Dar patriarhul Samuil cu care nu
era în bune relaţii nu l-a întărit.
Renunţând la postul de mitropolit, Teotoke se întoarce la Iaşi unde îşi
reluă în primire postul de director la susmenţionata şcoală. A trăit modest
în acest oraş, afirmându-se ca dascăl şi scriind cărţi pentru ridicarea şi
educarea poporului grec.
A rămas în Iaşi până ce Evghenie Bulgaris l-a chemat la Paltava, în
Rusia. Spre a-i succede la scaunul episcopal. Teotoke învaţă ruseşte, merse
la Petersburg unde în 1779 fu hirotonit ca arhiepiscop de Slavianxsky şi
Cherson (=Ecaterinoslav), cu reşedinţa la Paltava. Îi succedă în acest post
lui Evghenie Bulgaris care abdică.
În 1786 Teotoke e transferat la Astrahan.
În timpul arhipăstoriei sale, sunt reintegraţi în Biserica ortodoxă mulţi
rascolnici.
Refuzând odată să binecuvânteze, într-o zi de post, o masă încărcată cu
cărnuri, arhiepiscopul îşi atrase mânia lui Potekin care organizase banchetul.
Urmarea fu că Teotoke demisionă în 1762, retrăgându-se la mănăstirea
Danilov din Moscova unde îşi petrecu ultimii ani, studiind şi alcătuind
unele din cele mai bune lucrări ale sale.
Încetează din viaţă în 1800, după alţii în 1805.
A scris şi publicat diferite cărţi şcolare ca: Elemente de fizică;
Elemente de matematică; Despre puterea electricităţii.
În materie omiletică, cele mai bune lucrări ale sale sunt cele două
Chiriakodromioane.
 Primul apare la Mascova în 1796 ( în două volume cu paginaţie
continuă (14 + 964 pp), şi cuprinde explicarea Evangheliilor duminicale.
Metodă e cea folosită de exemplu de Sf. Ioan Gură de Aur, adică se
face mai întâi explicarea pericopei duminicale; apoi se adaugă o predică
axată pe o temă cuprinsă în pericopa de rând.
Kiriakodromionul acesta a fost tradus în ruseşte în 1809 apoi şi în
turceşte cu litere greceşti, în Constantinopole în 1816.
Al doilea Kiriakodromion apare tot în două volume la 1808 şi cuprinde
explicarea unor pericope din Faptele şi Epistolele Apostolilor.
Predicile lui Teotoke sunt clare atât din punctul de vedere al formei cât
şi al fondului.
Folosesc bogat material intuitiv. Uneori expunerea senin a învăţăturii
ortodoxe cedează locul unei polemici viguroase îndreptate împotriva
romano-catolicismului.
Kiriakodromionul la Evangheliile duminicale apare şi în traducere
românească la 1801. Traducători au fost muntenii Gherontie şi Grigorie.
Ediţia a II-a apare la Buzău în 1839. Ediţia a III-a - la Iaşi cu
binecuvântarea şi cheltuiala mitropolitului Veniamin Costache (Tom. I la
1840; Tom II la 1841). Ediţia a IV-a apare la Sibiu în 1855, completat cu un
număr de 26 de predici ale mitropolitului Andrei Şaguna, la sărbătorile de
peste an.
Ediția a cincea apare la Bucureşti; a şasea tot la Bucureşti în 1912 (T.
N. Manolache, Bibliografia mitropolitului Venimin Costache – în BOR
1946, p.564).
La 1811 Veniamin Costache avu grijă să apară în româneşte (la
Neamţu) şi al doilea Kiriakodromion al lui Teotoke şi anume cel
cuprinzând explicarea "Apostolilor” de peste an.
În sfârşit trebuie să adăugăm că în 1960 a apărut: Tâlcuirea
Evangheliilor şi Cazaniile Duminicilor de pesta an. Alcătuite de Prea
Fericitul Justinian, Patriarhul BOR. După Kiriakodromionul lui Nikifor
Teotoke, arhiepiscopul Astrahanului, tradus de mitropo1itul Grigore, tipărit
pentru prima dată în 1801 de mitropolitul Dositei şi retipărit în 1867 de
mitropolitul Nifor, Editura institutului biblic şi de misiunea ortodoxă
Bucureşti.
Ediţiile numeroase în româneşte ale predicilor lui Teotoke şi
distribuirea lor pe întreaga arie a Bisericii româneşti mărturisesc şi ele,
puternic, despre valoarea deosebită, despre fondul bogat şi bine închegat,
despre vibraţia profund religioasă şi ortodoxă a cuvântărilor vestitului
mitropolit al Astrahanu1ui.

Bibliografie

Euseviu Popovici, Istoria Bisericii universa1e, vol. IV, ed. II Buc. 1928.
Pr. Dem. Iliescu - Palanca, Viaţa şi opera lui Ilie Mâniat, vol. I, Buc. 1936.
Pr. Const. Provian, Un predicator al Bisericii ortodoxe: Ilie Mâniat - în:
Studii de Teol. Practică, Buzău, 1921.
Th. Belliantes, Theotokes Nikeforos - în: Marea Enciclopedie elenă, Tom
12.
Beth, Theothokis Nikeforos - în: ROG V, Tubingen 1913.
Kyriakos Diomedes, Istoria bisericească, Ed. II Tom III, Atena, 1891.
Ilie Mâniat, Didahii şi predici (Trad. D Fecioru) Buc. 1945.
Magistrand Arhim. Justinian Dalea, Ilie Mâniat, Însemnătatea operei sale în
literatura omiletică a BOR - în: Studii Teologice 9-10/1963.
Diac. Marin N. Pană, Predicatorul Nichitor Teotoke, în: Stadii Teologice 5-
6/1974.

16. Predica în Biserica rusă (Inochentie al Odesei,

Filaret al Moscovei)

În cartea sa: Geschichte der russischen Predigt(trad. germ. Stuttgart

1889), N. Katajew - prof. la Seminarul din Odesa -, distinge trei faze în
istoria predicii ruseşti.
Prima e cuprinsă între sec. XI-XVI; a două între XVI-XVIII; a treia
între XVIII şi începutul sec. XIX.
Caracteristica propovăduirii practicate între sec. XI-XVI o constituie o
puternică înrâurire bizantină. Lucrul se explică prin faptul că ruşii au primit
încreştinarea de la Bizanţ şi tot de acolo au primit şi o seamă de
reprezentanţi ai ierarhiei superioare: mitropoliţi şi episcopi. Mulţi dintre
aceşti ierarhi greci au fost şi buni predicatori.
De observat că odată cu ierarhii au venit din Grecia şi scrieri de
conţinut bisericesc. Răspândirea creştinismului era însoţită, se ştie, de
scrieri corespunzătoare precum: scrieri liturgice, vieţile sfinţilor, scrierile
Sf. Părinţi.
 În această privinţă ruşii au primit un important ajutor şi de la bulgari
care le-au trimis multe opere de-ale Părinţilor.(De pildă 136 predici a1e Sf.
Ioan Zlataust în traducerea ţarului bulgar Simeon (888-927).
La sfârşitul sec. XV existau în Rusia toate scrierile patristice în
traduceri manuscrise (op. cât.p.5).
Lucrările acestea au exercitat o mare influenţă asupra predicatorilor
ruşi cărora le-au servit drept model atât sub raportul fondului, (dogmatic,
moral, istoric), cât şi al formei. Dar e exclus ca predicatorii ruşi de până la
veac. XVI să se fi limitat exclusiv la imitarea predicii patristice. Într-o
oarecare măsură, ei vor fi izbutit să alcătuiască şi unele predici proprii.
Dovadă faptul că în unele predici din perioada respectivă găsim şi unele
trăsături ale sufletului popular rus. De exemplu, predică din perioada
amintită se ocupă şi cu extirparea superstiţiilor şi a altor obiceiuri
necreştine care se perpetuau sub o formă sau alta în viaţa poporului.
Ocupaţia mongolă a pus şi predicii probleme noi. Ea îşi concentrează
efortul în direcţia descoperirii şi eliminării scăderilor din viaţa poporului
aflat sub apărare , păstrând totuşi contact strâns cu tradiţia. Direcţia unei
asemenea predici (sec. XIII-XIV) ar putea fi denumită pedagogic -
educativă.
Din epoca stăpânirii mongole au rămas mai puţine predici. Unele de la
autori cunoscuţi. Altele de la autori necunoscuţi. O altă categorie de predici
rămase din perioada amintită cuprinde prelucrări din cuvântări ale autorilor
mai vestiţi.
În general însă ocupaţia mongolă n-a favorizat practicarea normală a
predicii. În unele părţi predica încetă aproape cu totul. Pe la sfârşitul sec.
XVII, nici măcar cazania nu se mai citea. Nu existau şcoli, profesori, nu
erau preoţi pregătiţi.
Propaganda catolică efectuată sub protecţia statului polonez care
stăpânea o mare parte din Rusia vestică şi sudică, a determinat o reacţie din
partea ortodocşilor, care au întemeiat şcoli după modelul celor catolice,
poloneze. Manualele folosite la colegiul lui Movilă din Kiev erau catolice.
Cărţile de omileti erau scrise şi ele, în spirit scolastic.
Dacă predică din nordul Rusiei punea accentul pe adaptarea învăţăturii
la priceperea ascu1tătorilor şi la trebuinţele vieţii lor, predică din sud
punea accent pe formă.
Desigur ambele se inspirau din Scriptură şi tradiţie, dar cea din sud se
mai inspira şi din predicile catolice.
 De observat că cei din sud folosesc altfel Biblia decât cei din nord. şi
anume primii preferă tâlcuirea alegorică, celeilalte, celei literale. Cât despre
Tradiţie, cei din sud citează numai din Sf. Părinţi, dar şi din teologii latini
medievali. Încât se poate spune că atât din punctul de vedere al fondului cât
şi al formei predicile din sud sunt imitaţii ale unor modele poloneze. I.
Goliatovski (sec. XVII) autorul celei dintâi cărţi de omiletică la ruşi
(Întitulată: Învăţătura despre modul cum se alcătuiesc predicile), da sfaturi
culese de prin cărţile catolice.
Printre predicatorii vestiţi ai acestei epoci întâlnim pe Petru Movillă al
Kievului, Ioanniki Golyatovsky, rectorul colegiului din Kiev.
Pentru a veni în ajutorul preoţilor – predicatori, Petru Movilă a tipărit
colecţii de predici patriotice traduse din greceşte şi latineşte de către
călugări învăţaţi.
Dintre predicatorii vestiţi ai Rusiei sudice amintim pe Sf. Dimitrie al
Rostovului (1651-1709). Din predicile rămase de la el - circa 96, ne putea da
seama de marele talent oratoric şi neobosita activitate a sfântului.
În faza a III-a (sec• .XVIII - încep. sec. XIX), predica rusă îşi
dobândeşte independenţa. Petru cel Mare cerea predicatorilor să vorbească
de aşa manieră ca poporul să accepte reformele propuse de el. Predicile care
ţineau seama de dispoziţiile lui erau tipărite din poruncă, iar autorii -
premiaţi.
Unii însă criticau unele aspecte ale reformei lui Petru, şi totodată
căutau să se elibereze şi de jugul scolasticii. Cum a făcut, de pildă, Teofan
Procopovici. Acesta, pe lângă eliberarea predicii de influenţa scolasticii, s-a
străduit să o lege mai strâns de viaţă. Părerile lui despre predici sunt
cuprinse în lucrarea sa: Regulament fur Geistliche apărută în 1776. Fiecare
predicator, scrie Procopovici, să posede scrierile Sf. Ioan Hrisostok şi să le
citească cu tragere de inimă. Că chiar de nu va deveni întocmai aşa de
desăvârşit ca Hrisostom, va învăţa totuşi de la el să vorbească clar şi
inteligibil. Însă lucrările superficiale ale polonezilor să nu le citească
(Regulament p.51 şi urm.).
Procopovici şi urmaşii s-au ocupat mai mult cu popular: zarea
reformelor lui Petru şi mai puţin cu problemele de credinţă şi morală. E
adevărat că Procopovici a avut în plan să reabiliteze şi predica pentru popor,
dar partea aceasta din program n-a izbutit s-o rea1izeze.
Abia la sfârşitul sec. XVIII întâlnim unele încercări mai serioase de a
explica clar poporului că voinţa lui Dumnezeu e sfântă şi dreaptă.
 În sec. XVIII, vestitul predicator Tihon de Voronej a dezvoltat o
rodnică activitate predicatorială. Cuvântări1e lui sunt cuprinse de adâncă
iubire faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu de adâncă evlavie.
Platon al Moscovei s-a făcut cunoscut încă de pe când era profesor la
Academia din Moscova, prin predicile sale catehetice. Ne-au rămas de la el
circa 500 predici.
Cel mai vestit predicator rus de la începutul secolului al XIX-lea a fost
Filaret al Moscovei. Pregătirea vastă, limba nuanţată şi bogată, talentul
oratoric remarcabil îl promovează la rangul unuia din cei mai vestiţi oratori
ai amvonului rusesc.
Întru totul vrednic de amintire este şi Inochentie al Chersonesului
(1800-1857), numit Hrisostomul ruşilor. S-a născut în oraşul Elet, din
eparhia Orlov. Tatăl său a fost preot. Numele său întreg a fost Ioan Alexie
Borisov.
De mic s-a arătat înzestrat cu înclinaţii pentru viaţa religioasă. La
seminar s-a dovedit a fi un elev superior, umplând de mirare pe colegi şi
chiar pe profesori prin scrisul şi cuvântările sale religioase. A fost premiant
în toate clasele. După terminarea seminarului a trecut la Academia din Kiev.
Aici a studiat cu pasiune, petrecând nopţi întregi aplecat asupra cărţilor.
Mitropolitul Macarie Bulgakov, fost rector al Academiei Kievului,
mărturiseşte că Ioan Borisov s-a instruit nu atât prin cursurile profesorilor,
cât mai ales din lectură proprie, prin meditaţii şi exerciţii de compunere.
Aici, la Academie, s-a deprins să scrie ordonat şi să-şi dezvolte darul de
cuvântător.
Dintre predicatorii pe care i-a frecventat cu sârguinţă menţionăm pe
Bossuet, Massillon şi mai ales pe Sf. loan Gură de Aur. El însuşi ajunsese
ca un Gură de Aur al Bisericii ruseşti.
La 23 ani şi-a luat titlul de magistru în teologie. Funcţionează ca
profesor de istorie bisericească şi limba greacă, precum şi ca subdirector la
Seminarul din Petersburg. După şapte luni e numit director al seminarului
Sf. Alexandru Nevschi aflat tot în Petersburg.
Intră în monahism şi e sfinţit ca ieromonah. Pregătirea şi calităţile
remarcabile l-au promovat la treapta de profesor la Academia duhovnicească
din Petersburg. Acum e la largul lui. Nu-şi scria cursurile. Predica liber.
A predat teologia fundamentală şi comparată, vădind o remarcabilă
putere de pătrundere şi originalitate în cele mai Înalte probleme teologice.
Era totdeauna la curent cu cele mai noi lucrări din ramura teologiei şi
filozofiei.
 Paralel cu cursurile academice, el desfăşoară şi o activitate
predicatorială, activitate care-i creă o faimă deosebită.
Poporul venea cu duiumul să-l asculte.
Predicile şi le tipărea într-o revistă care, din pricina aceasta, începu să
fie tot mai preţuită şi mai căutată.
Inochentie a introdus o metodă nouă în tratarea teologică cea istorico-
comparată, folosindu-se în acest scop de izvoarele ştiinţei apusene.
Toate studiile teologice predate de el timp de 16 ani le-a prelucrat după
această metodă. Aşa a procedat cu: teologia fundamentală, dogmatica,
pastorală, teologia comparată; ba a creat două discipline noi pentru acea
vreme: simbolica şi eclesiastica.
Prin scrierea sa: Cele din urmă zile ale Domnului Nostru Iisus Hristos,
Inochentie a sărit cu 50 ani peste timpul său. A folosit metoda istorico-
arheologică, lucru la care nu se gândea nimeni în vremea sa.
În l829 Inochentie primeşte cununa academică a doctoratului în
teologie. Avea atunci 3o de ani. La un an după aceea, fu numit rector al
Academiei duhovniceşti din Kiev. Viaţa spirituală a şcolii urcă repede
treptele unei mari altitudini. Cei zece ani cât Inochentie a stat în fruntea
şcolii se poate spune că au fost cei mai străluciţi din viaţa ei.
Inochentie îi îndruma pe studenţi să nu se închidă în cuprinsul studiilor
teologice, dar să citească şi în alte ramuri: în ştiinţele naturale, morale,
filozofice ca să li se lărgească orizontul. Un lucru care nici azi n-a ajuns să
Între deplin la felul de lucru al teologilor.
Pe măsură ce treceau anii se îmbogăţea şi ştiinţa lui, dar şi măiestria
de propovăduitor. Cuvântările ţinute în Săptămâna Patimilor şi-n cea
luminată se disting printr-o mare elocvenţă. Au fost tipărite în volume
separate.
Era şi un fecund scriitor. El mărturiseşte undeva că a scris 80 de coa1e
(1280 pp.) în două săptămâni.
Pentru a-şi putea tipări lucrările şi-a înfiinţat o revistă a sa:
Voscresnoe Citenie(Lectură duminicală), foarte bine primită de credIncioşi.
Tot atunci s-a apucat de o lucrare monumentală: Adunarea simbolurilor de
credinţă ale Bisericii Ortodoxe din toate timpurile, de la începutul Bisericii.
Lucrarea nu s-a tipărit decât aproape de moartea lui, dar fără să se pună în
circulaţie.
Tot atunci se gândea la o ediţie întreagă a Istoriei Bisericii ruseşti,
precum şi la tipărirea unei Enciclopedii teologice. Împrejurările nu l-au
ajutat să-şi ducă la îndeplinire planurile.
 În 1836 ajunge arhiereu vicar al Mitropoliei Kievului. La 1840 e mutat
ca episcop la Harcov. În 1848 fu înălţat la treapta de arhiepiscop al
Hersonului şi Tauridei. Moare în 1857.
S-a îngrijit mult şi de mănăstiri şi de ridicarea stării materiale şi
culturală a clerului sătesc.
Purtarea exemplară din vremea războiului din Crimeea, care a bântuit
tocmai în eparhia să, i-a adus înaltă preţuire. Istoricul Pagodia l-a numit
"marele cetăţean al pământului rusesc". Când atacatorii împroşcau Odesa cu
tunurile, Inochentie slujea liturghia în catedrală, deşi aceasta slujea drept
ţintă de tragere. Mai mult: a mers personal pe câmpul de luptă, îmbărbătând
pe luptători.
Predicile lui Inochentie au fost tipărite la Petersburg între anii 1871-
1872; ele s-au răspândit în întreaga Rusie, iar multe au fost traduse şi-n alta
limbi: franţuzeşte, nemţeşte, sârbeşte, poloneză, greceşte, româneşte,
armeneşte.
O ediţie mai nouă a scrierilor lui a fost publicată tot la Petersburg în
1901,în 12 volume.
Inochentie a fost înzestrat cu aptitudini de mare predicator. Predicile lui
izvorăsc dintr-un suflet care simte şi sunt pline de conţinut bogat, viu şi
nou. Sunt străine de ceea ce se cheamă locuri comune, nu cuprind platitudini
şi banalităţi pioase. În ele se simte vibrând puternic o inimă evlavioasă care
zămisleşte din ea conţinut nou şi plin de viaţă. Traducătorul în
franţuzeşte al predicilor lui Inochentie pentru întâia săptămână a Postului
mare spune că numai fiind ascultate din citirea altuia în biserică, acestea au
chemat la pocăinţă pe un ascultător care nu Se mai spovedise de 15 ani.
Inochentie seamănă mai mult cu Massillon, iar dintre cei vechi cu Sf.
Ioan Gură de Aur.
Un alt mare predicator rus a fost Filaret al Moscovei.
S-a născut probabil în 1782 în oraşul Colomna lângă Moscova. După
numele său de naştere s-a chemat Vasile Drozdov.
Carte a învăţat la seminarul din Colomna, apoi la cel din Lavra Sf.
Serghie.
În 1808 Intra în călugărie. În 1810 îl întâlnim ca profesor la Academia
duhovnicească Sf. Alexandru Nevskii din Petersburg. În 1812 e rector al
acestei Academii. De la data aceasta şi-a început şi activitatea
predicatorială.
În 1819 e episcop. În 1821 e instalat ca Arhiepiscop al Moldovei. În
1826 e mitropolit.
 În 1844 îşi tipăreşte cuvântările (în 3 volume). În 1848 tipăreşte o a
doua ediţie, dar în două volume, iar în 1861 s-a mai tipărit un volum.
La tipar au fost date 371 cuvântări. Dintre acestea au fost alese şi
tipărite în franceză 168. Selecţia cuvântărilor s-a făcut de către mitropolitul
însuşi.
În 1849 Alexandru Sturză tipărise tot franţuzeşte un volum Întitulat:
Cuvântări funebre, omilii şi cuvântări de I.P.S.S Filaret, membru al Sf.
Sinod al Rusiei, Mitropolit al Moscovei, Paris - Cherbuliez 1849.
În predică, Filaret insista asupra învăţăturilor dogmatice fundamentale,
precum: Starea primitivă a omului; Căderea omului; Răscumpărarea omului
prin Dumnezeu - Omul Iisus Hristos.
Dar mitropolitul dezvoltă şi teme din cuprinsul moralei ca, de pildă,
luxul, indiferenţa faţă de săraci etc.
Stilul cuvântărilor lui Filaret e clar, concentrat, de stringenţă logică.
Fraza e scurtă, fără întortocheri, fără artificii retorice.
Materialul ilustrativ îl lua din Sf. Scriptură şi din Istoria Bisericii.
Duhul biblic şi bisericesc răzbate prin toate predicile lui Filaret.
Şi-a încheiat viaţa în 1867.

Bibliografie

N. Katajev Geschichte der Predigt în der russischen Kirche (trad. germ. de

dr. Alexis Markow) Stuttgart l889.
Arhim. I. Scriban, Inochentie al Odesei - în: BOR Nr. l/l929.
Acelaşi, Alt mare chip al predicii ortodoxe, Mitropolitul Filaret al Moscovei
- în: BOR Nr.4/1929.

17. Predica mitropolitului Nicolae Krutiţki

Dintre predicatori noi şi-a câştigat o faimă mare fostul mitropolit

Nicolae Krutiţki.
S-a născut la 13 ianuarie 1892 şi a încetat din viaţă în 1961. Înainte de
călugărie purta numele de Boria Dorotheevici Iarusevici. A-nvăţat carte la
Petersburg - actualul Leningrad -,unde a terminat gimnaziul cu medalia de
aur.
 După terminarea şcolii secundare s-a înscris la Facultatea de Fizică-
matematici de pe lângă Universitatea din Petrograd Leningrad. După primul
an universitar a trecut la Academia teologică de acolo.
Studiile teologice le-a terminat în 1914. În acelaşi an a intrat în
călugărie.
Între 1915-1918 a fost profesor de teologie practică la seminarul
duhovnicesc din Petrograd.
În 1917 a fost proclamat magistru în teologie pe baza lucrării: Judecata
bisericească în Rusia, până la promulgarea codicelui lui Alexie Mihailovici
(1649).
Nicolae Krutiţki a mai publicat:
− Despre improvizaţia în predică, 1913
− Persecuţia creştinilor sub împăratul Deciu (249-251)
− Rolul mirenilor în administrarea averilor bisericeşti din punct de
vedere al canoanelor vechii Biserici Ecumenice.
− Calea către mântuire după Sf. Grigore al Nişei
− Articole, predici, cuvântări din 1913-1918, în rev. Credinţă şi
Raţiune; Glasul Bisericii, Buletinul bisericesc şi altele
În 1947 Patriarhia din Moscova i-a tipărit Cuvântări, discursuri şi
pastorale.
Pe lângă ocupaţiile de mitropolit, Nicolae al Krutiţelor dezvoltă şi o
bogată activitate predicatorială, apoi la redacţia revistei Jurnalul Patriarhiei
din Moscova; pe tărâmul luptei pentru pace etc.
În 1949 i s-a conferit suprema cunună academică: Doctoratul în
teologie de către Academia teologică din Moscova, pentru lucrarea amintită:
Cuvântări bisericeşti. În 1950 i s-a decernat titlul de doctor honoris cauza de
către Facult. Ioan Huş din Praga, acelaşi titlu i l-au decernat şi alte instituţii
de înaltă cultură teologică (Bucureşti 1954; Sofia 1952; Debreţin 1954).
În româneşte a apărut lucrarea: Cuvântări bisericeşti, în trei volume,
traducere de Pr. prof. Nicolae M. Popescu.
Primul volum a apărut în 1949; al II-lea în 1950; al III-lea în 1952.
Toate au apărut în Editură Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă
din Bucureşti.
N. M. Popescu începuse să tipărească în revista Mitropolia Olteniei alte
predici ale mitropo1itului Nicolae Krutiţki, predici care urmau să alcătuiască
al IV-lea volum al Cuvântărilor bisericeşti, dar moartea traducătorului, ca de
alt fel şi a autorului a împiedicat realizarea scopului propus.
 Mitropolitul Nicolae Krutiţki predica mult: în biserici, la întruniri
interconfesionale, din URSS şi din străinătate. În biserici vorbea mai mult
de 200 ori pe an aşa cum însuşi mărturiseşte.
Nu şi-a scris predicile urmând, în această privinţă, pilda unor mari
predicatori din trecut.
Tematica predicilor mitropolitului Krutiţki.
Temele dezvoltate sunt luate din întreaga învăţătură de credinţă şi
viaţă a Bisericii ortodoxe. Astfel Nicolae Krutiţki vorbeşte despre
Dumnezeu (Legea iubirii; întâlnirea cu Hristos vol. I; Duhul Sfânt Vol. II);
despre învăţătura ortodoxă privitoare la mântuire (Înţelepciunea şi iubirea;
Fericirea vol. I; Iubirea şi dreptatea Vol. II); despre chipul Mântuitorului
care atrage. Prin farmecul frumuseţii Lui (frumuseţea vol. I; Crucea vol. II);
despre Învierea Domnului, temelia nădejdilor noastre în nemurire (Credinţa,
nădejdea, iubirea; Bucuria credinţei; Îngerii; Împărăţia lui Dumnezeu vol.
II); despre Harul cel dătător de viaţă (Harul vol. I; Bucuria credinţei vol. II),
despre Sf. Taine (Pocăinţa vol. I; Paharul mântuirii; Daruri; Răsplata vol. II);
despre rostul morţii, înfricoşata judecată (Moartea; Sfârşitul vol. I;
Chemarea ; Daruri; Uşile raiului vol. II); despre Biserică; rostul căutării
Împărăţie lui Dumnezeu(Nu mai este moarte; Biserica vol. I; Împărăţia lui
Dumnezeu Vol. II).
Discursurile rostite între anii 1941-1946 şi pe care nu le avem în
româneşte, sunt în strânsă legătură cu al II-lea război mondial. La ele sunt
dezbătute teme ca: Biserica ortodoxă binecuvântează pe ostaşi pentru
isprăvile lor patriotice; Bucuri şi mândrie pentru pământul rusesc purtătorul
şi apărătorul marilor idealuri ale omenirii; Culmea fericirii este slujirea
jertfitoare pentru poporul său şi pentru Patrie; Unirea Bisericii cu poporul;
Sfinţită răzbunare asupra barbarilor fascişti pentru răutăţile lor; Apelul
pentru unirea slavilor etc.
Pastoralele pe care de asemenea nu le avem în româneşte tratează
aceleaşi teme: lupta cu duşmanii patriei şi ai Bisericii cu înşelătorii şi cu
schismaticii dinăuntrul Bisericii, cu pseudoepiscopii uzurpatori din Ucraina;
laude la adresa ostaşilor partizani şi apel pentru ajutorarea lor pe orice cale;
sfânta răzbunare asupra fasciştilor etc.(cf. Prof. N. Doktusov: Nicolae
mitropolit Krutiţki şi Kalomenski orator bisericesc-social - în Ortodoxia,
iulie-dec. 1952, p.528-529).
După cum se vede, tematica predicilor cuprinde întreaga gamă a
învăţăturilor şi mijloacelor mântuirii după concepţia Bisericii ortodoxe.
 Tematica discursurilor şi pastoralelor este răspunsul viu la întrebările
şi interesele Bisericii şi Patriei.
Tema e cuprinsă parţial său integral în titlu, iar când predica are text
preliminar, tema e cuprinsă în text.
Textul nu e numai un pretext, o formalitate, o concesie făcută unei
tradiţii, ci, în predicile fostului mitropolit Nicolae textul e miezul predicii
însăşi. Predica se dezvoltă din text, organic, precum pomul din sămânţă. Şi
precum la un pom distingem rădăcină, tulpină, coroană, aşa şi la predicile
autorului de care vorbim, o introducere, o tratare, o încheiere.
Introducerile pornesc de la împrejurările de loc şi țin de la slujba zilei;
de la un tropar, o cântare, canon; de la o rugăciune rostită; de la o
binecuvântare, un otpust etc. Ele sunt fireşti, simple şi fără să-i ţină pe
ascultători prea mult în anticameră, ele trezesc cu putere sentimentul
aşteptării, al interesului pentru ceea ce urmează să fie dezvoltat.
Uneori introducerea se încheie cu enunţarea temei. Alteori trece la
tratare fără să se mai enunţe tema.
Tratarea ţine seama de cerinţa de a adânci tema, de a lămuri din cât
mai multe laturi, de a da ceva substanţial fără ca totuşi, să piardă din vedere
posibilităţile ascultătorilor. Adâncirea teologică a temei şi adaptarea
expunerii la psihologia ascultătorilor constituie trăsături definitorii ale
tratării temei în propovăduirea fostului mitropolit Nicolae.
Uneori tratarea se face pe puncte; alteori e într-o singură desfăşurare.
Dar şi-ntr-un caz şi în altul învăţăturile sunt puternic reliefate nu numai
prin măiestria tâlcuirii, dar şi prin materialul plastic folosit.
Autorul evită împărţirea şi subîmpărţirea temei după metoda
Scolastică, dar acordă cea mai mare atenţie expunerii logice unitare, după
planul făcut în prealabil.
Încheierile predicilor sunt simple. O repetare de idei fundamentale şi
scurte îndemnuri la o viaţă duhovnicească mai intensă.
Ideea centrală leagă strâns părţile, animă şi dirijează creşterea
cuvântării într-un tot armonios şi organic.
Nu întâlnim îndepărtări de la temă, digresiuni care lungesc inutil
expunerea şi abat atenţia ascultătorilor în altă parte.
Stilul predicilor fostului mitropolit Nicolae e un stil vorbit, clar, viu,
popular, spontan, plastic, lipsit de perioadele lungi şi abstracţiile care, dacă
sunt la locul lor într-un tratat de teologie, n-au ce căuta într-o cuvântare
menită să pătrundă şi să încălzească inima ascultătorilor.
 Lipsite de podoabele meşteşugite ale retoricii de tribu cuvântările
fostului mitropolit Nicolae se dezvoltă urmând cerinţa interioară a unei
intense trăiri duhovniceşti. Stilul predicilor la care ne referim vădeşte pe
cuvântătorul de mare clasă, înzestr cu darurile alese ale unei înalte elocinţe.
Ilustraţii ca: asemănări, comparaţii, pilde, dialoguri, întâmplări din viaţa de
toate zilele - mărunte în aparenţă, dar pline de tâlc -; exemple din vieţile
Sfinţilor, din experienţa credincioşilor, din experienţa personală, din Istoria
Bisericii, din monumentele de evlavie ale poporului rus, din natura
înconjurătoare şi mai ales din Sf. Scriptură, din Sf. Părinţi, fac predicile
intuitive, adevărurile lor - concrete şi mai uşor de înţeles, cu un cuvânt le
dau actualitate, le leagă de realităţile vieţii.
Legarea de realitate subjugă atenţia, trezeşte în ascultători reflexiunea
personală, face adevărurile creştine mai asimilabile şi practicabile.
Izvoarele cuvântărilor, predicilor în discuţie, sunt cele clasice şi mereu
valabile: Izvorul scripturistic, patristic, istoric, psihologic, social, literar, al
experienţei comune.
În legătură cu folosirea textelor scripturistice, observăm că acestea sunt
totdeauna bine alese, inteligibile pentru ascultători, impregnate de elementul
emoţional. Citatele nu sunt intercalate mecanic, nu sunt presărate
întâmplător în expunere, ci sunt integrate organic în cuprinsul cuvântării. Nu
foloseşte prea mult citate, şi pe cele folosite le tâlcuieşte totdeauna clar.
Astfel citatele biblice nu mai apar ca nişte lucruri de prisos care ar putea şi
lipsi, ci apar ca elemente care hrănesc predica şi-i dau substanţa însăşi.
Dintre Sfinţii Părinţi citează pe Sf. Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare,
Grigore Teologul; dintre sfinţii ruşi, pe: Alexandru Nevschi, Serghie din
Radonej, Serafim din Sarov, Dumitru a Rostovului etc. Citează şi din autori
profani ca: Lermontov, Herzen, Nekrasov.
Uneori, pentru lămurirea ideilor sale, autorul se foloseşte de argumente
filozofice şi teologice. El caută să justifice suferinţele omeneşti, să
dovedească adevărul nemuririi, să împace pe ascultători cu imperfecţiunile
vieţii, cu purtarea Crucii, dar în acelaşi timp se străduieşte să aprindă în
sufletele lor nădejde în înviere, în dulceaţa nespusă a vieţii viitoare, faţă de
care toate necazurile vieţii de aici par neînsemnate.
Mitropolitul Nicolae subliniază că învăţătura creştină este optimistă în
esenţa ei, că starea de păcătoşenie poate fi îndreptată; că trebuie să privim
cu încredere la ajutorul Harului şi să vieţuim bucurându-ne statornic,
corectându-ne şi desăvârşindu-ne pe calea către sfinţenie (cf. Doktusov,
Op. cât. p. 533).
 Predicile de care vorbim nu sunt înşelări pioase şi nici întocmiri din
cr1mpeie luate de ici şi de colo. Ele sunt originale, sunt izvorâte dintr-un
suflet profund evlavios. Căci autorul s-a apropiat de teologie nu numai cu
curiozitatea unui om inteligent, dar şi cu o inimă adânc însetată de cele
duhovniceşti şi veşnice. Creştinismul mitropolitului Nicolae n-a rămas
limitat numai la sferă vieţii sale intelectuale, ci a fost asimilat printr-o trăire
adâncă, personală. Predicile mitropolitului Nicolae răsfrâng marea sa
personalitate creştină.
Întinderea predicilor nu e prea mare (3-5 pag. tipărite).
Cu toată importanţa problemelor tratate şi cu toată adâncimea
teologhisirii, ele se disting prin concentrare, prin conciziune. S-ar putea
asemăna cu nuvelă.
Scurtimea lor se îmbină eu adâncimea ideilor, cu plinătatea tratării
problemelor, cu vigoarea şi integritatea dovezilor.
Atmosfera lor interioară e de linişte, de împăcare, de înseninare. Din
toate iese în relief marea, negrăita fericire, de a trăi cu Hristos, de a-L iubi şi
de a fi iubit, iertat şi izbăvit de El.
Încheiem cu cuvintele prof. Doktusov: ”Enormă importanţă pentru
viaţă a predicilor se întăreşte foarte mult prin înaltele calităţi oratorice ale
autorului. Ascultătorii lui direcţi se lasă cuceriţi de destăinuirea gândului, de
ton, de importanţa cuprinsului, de credinţa tare a predicatoru1ui în
adevărul chemărilor sale…
Meritele indicate deschid drumuri noi în domeniul originalei arte
predicatoriale ruse: tratare completă a dogmaticii şi moralei creştine într-o
expunere foarte concisă, corespondenţă strictă între ton şi conţinut, ecou
foarte viu al actualităţii, contopire armonioasă între formă şi conţinut, duh
şi limbă populară. (op. cât. p. 538).

Bibliografie

Nicolae Mitropolitul Krutiţki, Cuvântări bisericeşti vol. I, 1949; II, 1950;

III, 1952 (trad. Pr. Niculae N. Popescu).
Pr. D. Fecioru, Recenzie la I volum de predici, în: Ortodoxia nr. 4/1949.
Prof. Gr. Cristescu, Recenzie la vol. II - în: Ortodoxia nr. l/l95l.
Prof. M. Doktusov, Nicolae Mitropolitul Krutiţki şi Kolomenski orat
bisericesc-social - în: Ortodoxia nr. 3-4(iulie-dec.)195
Prof. Gr. Cristescu: Metoda omiletică a I. P. S. Mitropolit Nicolae Krutiţki
(cu prilejul apariţiei vol. III: Cuvântări bisericeşti, 1953) - în:
Ortodoxia nr. 3(1953) p.464-471.

18. Predica în Biserica romano-catolică. Predica ordinelor călugăreşti

În secolele XII-XIII Biserica romano-catolică a acordat o atenţie

sporită predicii atât sub raportul fondului cât şi al formei. N-a fost neglijată
nici personalitatea predicatorului.
Predica a fost cultivată mai ales de către călugări, de către ordinele
călugăreşti.
Astfel dintre predicatorii aparţinând Benedictinilor menţionăm mai
întâi pe Guibert de Nogent(+1124). Comentariile sale sunt în slujba predicii
aşa cum erau odinioară comentariile Părinţilor. Predici nu prea au rămas de
la el; a rămas însă lucrarea Liber, quo ordine sermo fieri debet (PL 156, 22)
care este o ars praedicendi, o omiletică.
Dintre predicatorii aparţinând ordinului Cistercienilor amintim pe
Bernard de Clairvaux (1090-1153). Predicile lui au fost ţinute călugărilor.
Ele cuprind îndemnuri la încrederea în iubirea lui Dumnezeu, în Iisus
Hristos Domnul; cuprind îndemnuri la adorarea şi urmarea lui Hristos.
Predicile vădesc o profundă cunoaştere a inimii şi vieţii omeneşti din
partea autorului. Cunoaşterea Scripturii şi a personalităţii istorice a
Mântuitorului se îmbină la el cu înclinarea spre o tâlcuire spiritual-alegorică
a Bibliei, precum şi cu o înflăcărată cinstire a Maicii Domnului.
Bernard a predicat poporului. Oriunde predica: în Franţa, Italia,
Germania lasă o adâncă întipărire asupra ascultătorilor.
Prin elocinţa deosebită îmbinată cu o viaţă austeră, predica lui
Beranard a influenţat profund asupra principilor, papi şi mulţimilor de
ascultători din Europa apuseană.
S-a spus chiar că predica bernardiană întrege în măreţie, adâncime şi
întindere întreaga predică din vremea lui.
Din activitatea lui omiletică se pot desprinde importante reguli pentru
predicatori. Ca de exemplu: 1. Ceea ce preotul şi-a agonisit prin studiu şi
contemplaţie să nu reţină pentru şi ci să transmită credincioşilor; 2. În
expunere să se ferească de vorbărie goală, de superficialitate; 3. Să nu
transmită nimic înainte de a fi asimilat temeinic conţinutul respectivei
cuvântări. 4. Predicatorul să caute a-şi influenţa ascultătorii nu numai prin
măiestria cuvântului, dar şi prin întreaga sa viaţă.
Dintre premonstratensi menţionăm pe Norbert (+1134), care după
Bernard, a fost, poate, cel mai mare predicator al sec. XII. A fost canonic în
Arhiepiscopia de Colonia; apoi se hotărî să devină predicator itinerant. În
1120 s-a stabilit împreună cu câţiva asociaţi la Premontré în apropiere de
Lion şi fondă ordinul Premonstratensilor cu menirea de a pregăti predicatori
ai pocăinţei, dar Morbert nu renunţă la misiunea sa de predicator itinerant.
În 1126 deveni arhiepiscop de Magdeburg, unde îşi făcu intrarea în haine de
cerşetor. Ordinul Premonstratensilor a fost multă vreme cu faimă mare
datorită bărbaţilor erudiţi şi predicatorilor zeloşi care s-au format în sânul
său.
Din ordinul Dominicanilor amintim pe însuşi întemeietorul ordinului
Dominic Guzman (+1221). Acesta trecu în 1205 din Spania peste Pirinei În
sudul Franţei ca un cerşetor şi desculţ. Prin sinceritatea predicii şi prin
sărăcia evanghelică, el, împreună cu primii săi asociaţi izbutiră să
convertească mulţi sectari numiţi albigensi, după localitatea Albi, unde
apărură prima dată. În 1215 Dominic înfiinţă la Toulouse ordinul călugăresc
care, pe lângă numele dominicani, mai poartă şi denumirea de ordofratrum
praedicatorum.
Ordinul şi-a câştigat o influenţă redutabilă când în 1232, papa Grigore
al IX-lea i-a dat jurisdicţia asupra ereticilor. Dominicanii îşi exercitau
dreptul acesta cu atâta severitate încât s-a provocat jocul de cuvinte prin care
călugării acestui ordin erau numiţi câinii Domnului, Domini canes.
Alţi predicatori vestiţi din ordinul Dominicanilor.
Albert cel Mare. S-a născut în 1206, dintr-o familie de nobili. A-nvăţat
carte la Padua. În 1233 a intrat în ordinul Dominicanilor. A profesat în Paris,
apoi în Colonia. Între 1260-1262 a fost episcop de Regensburg, după care
reveni ca profesor la Colonia. A încetat din viaţă la 1280.
A fost celebru atât ca teolog şi filozof, cât şi ţes naturalist şi medic.
Adversarii l-au acuzat că ar fi vrăjitor, discipolii însă i-au dat titlul de doctor
universalis, adică doctor versat în toate ştiinţele. A fost un neobosit vestitor
al vestei cele noi atât ca profesor cât şi ca episcop.
Sub numele lui ne-au rămas o colecţie de predici dintre care o bună
parte sunt autentice şi vădesc că autorul lor a fost deosebit de înzestrat şi în
sfera activităţii omiletice.
Toma de Aquino, ucenicul lui Albert, s-a dovedit superior dascălului
prin claritatea gândirii, prin genialitate.
 Toma trăieşte între 1225-1274 şi studiază în Paris şi Colonia sub
conducerea lui Albert. Activează în Paris, Italia, iarăşi în Paris, apoi din nou
în Italia, la Roma şi Neapole. A murit în drumul spre sinodul din Lion
(1274).
Sub numele lui e cunoscut un important număr de predici, care însă în
raport cu lucrările sale ştiinţifice precum şi seriile de predici ale altor
predicatori dominicani par lipsite de importanţă.
Predicile poartă amprenta metodei scolastice caracterizată prin
minuţioase împărţiri şi subîmpărţiri dar şi printr-un formalism sterp.
Din sânul ordinului Franciscanilor s-a ridicat de asemenea un număr de
predicatori vestiţi.
Întemeietorul ordinului a fost Francisc născut la Assisi în Umbria,
dintr-o familie de negustori.
După o viaţă de petreceri, părăsi casa părintească şi se dedică unei
asceze riguroase şi propovăduirii pocăinţei. Oamenii îl luară în râs dar el
birui prin umilinţa şi înfocata să dragoste faţă de Dumnezeu, prin imitarea
lui Hristos.
Oficial, ordinul întemeiat de Francisc a fost recunoscut în 1223 de către
papa Onoriu al III-lea.
A murit În 1226 cu un atât de mare renume de sfânt că la doi ani după
moartea acestuia Grigore al XI-lea l-a trecut în rândul sfinților.
Înrâurirea lui Francisc asupra contemporanilor a fost deosebit de
puternică. Dovadă, între altele, şi faptul că 40 de ani după moartea lui
numărul mănăstirilor franciscane se ridicase la 8000.
Dintre predicatorii franciscani mai amintim pe Alexandr de Halea
(1170-1245),englez de origine şi care a activat ca profesor la Paris.
I se atribuie o serie de predici: Sermones ad populum şi altele.
A fost numit Doctor irrefragabilis, Doctor imposibil de combătut,
precum şi Monarha theologorum, fiind cel mai ingenios teolog din timpul
său.
Iohan de Rupella (+1245) a fost un fecund alcătuitor de predici.
A Întocmit o ars praedicandi şi o serie de Sermones pentru duminici şi
pentru sărbătorile închinate sfinţilor mai importanţi.
Arhiepiscopul Odo Rigaldus (+1275) a fost un predicator remarcabil.
S-au păstrat de la el: mai multe predici la duminici şi sărbători; predici
ţinute în vremea postului.
Bonaventura (1221-1274) depăşeşte pe toţi ceilalţi predicatori
franciscani din sec. XIII. În predicile lui: Callationes în evangelius Johannis;
Sermones de tempore et de sanctis; Callatione novem de 7 Donis Spiritus
Sancti etc., Bonaventura atinge aproape toate temele teologiei spirituale şi
oferă studiului o inimă inepuizabilă.
Teologia şi viaţa erau la el strâns unite.
De la Raimund Lullus (+1318) sunt de menţionat: Sermonea contra
averoistas; Ars maior praedicationis; Ars brevis praedicationis; Liber de
praedicatione. Predicile tipărite au mai mult caracter literar şi nu răsfrâng
mai nimic din bogăţie de experienţă a acestui om care a călătorit mult şi a
cunoscut bine viaţa.
Nicolae Liranul (+1349) a influenţat mult dezvoltarea ulterioară a
predicii.
Ne-au rămas de la el: Predici asupra evangheliilor duminicale; Predici
la duminici; Predici la sărbătorile sfinţilor.
În comentariile sale, Liranul face distincţie între sensul literal şi cel
alegoric. De exegeza să s-au folosit predicatorii până în secolul XVI.
Episcopul Bertrand de Salerno (+1332) a Întrecut pe mulţi prin
numărul predicilor. Predicile sale la toate pericopele duminicale şi la toţi
"Apostolii", împreună cu cele asupra postului şi asupra sărbătorilor sfinţilor
alcătuiesc un inepuizabil compendiv omiletic.
În primele secole ale celui de al doilea mileniu teologia apuseană s-a
dezvoltat în direcţie speculativă, folosindu-se în acest scop mai ales de
filozofia lui Aristotel. Ideea de bază a acestei direcţii era aceea de a
demonstra că învăţăturile de credinţă pot fi prezentate ca adevăruri
ştiinţifice.
Tendinţa aceasta speculativă şi-a pus amprentă şi asupra propovăduirii
cuvântului. Nu arareori predicile erau intelectualizate până la exces. Ele
satisfăceau trebuinţele intelectuale ale ascultătorilor, dar lăsau în nelucrare
celelalte puteri adânci a sufletului.
Faptul nu putea rămâne nerelevat şi necombătut. Aceasta s-a făcut prin
curentul care prin intermediul predicii se adresă mai ales inimii
credincioşilor.

Bibliografie

Schneyer, Geschichte der kath. Predigt Fr.i.Br. 1969.

Niebergall, Geschichte der crristlichen Predigt, Kasel 1955.
Euseviu Popovici, Istoria bisericească universală III, Bucureşti, 1927.
 19. Predicatori contemplativi (Eckehart, Tauler, Suso)

Scolastica şi-a avut meritele ei, dar în materie de propovăduire a dus la

o uscăciune sufletească, la o ignorare a afectivităţii, fapt care a însemnat o
lăsare în nelucrare a unor importante coarde ale fiinţei credincioşilor. O
reacţie împotriva acestei situaţii nu s-a lăsat prea mult aşteptată. S-au ivit
teologi şi predicatori care în opoziţie cu scolasticii şi-au îndreptat efortul în
direcţia sensibilizării inimii ascultătorilor pentru perceperea prezenţei lui
Hristos şi pentru modelarea vieţii după pildă Lui. Menţionam câţiva dintre
aceştia.
Eckehart de Hochheim s-a născut în 1260, dintr-o familie nobilă. Încă
de tânăr a intrat în mănăstirea dominicană de la Erfurt. Aici îl întâlnim şi în
ultimii ani ai sec.XIII, ocupând funcţii înalte.
După un novician de doi ani urmează un curs de patru ani, curs
pregătitor, apoi trei ani de Teologie.
În 1300 Ordinul îl trimite la Paris, centru spiritual al Apusului, spre a
ocupa o catedră la Universitatea de acolo.
Ca rezultat al activităţii în Paris a apărut comentariul la Sentinţele lui
Petru Lombardul, la baya căruia stau prelegerile de dogmatică. Cmentariul s-
a pierdut.
Când să îşi înceapă al treilea an de profesorat, e rechemat în Germania
unde i se încredinţează misiuni importante. În 1309 e în Boemia unde se
ocupa cu reorganizarea mănăstirilor.
În 1311 e trimis din nou la Paris. Aici Duns Scotus luase atitudine
contra filozofiei intelectualiste a lui Toma de Aquino, formulând ideea că nu
intelectul ci voinţa constituie baza vieţii sufleteşti, şi,deci, şi a mântuirii.
Eckehart s-a văzut nevoit să-şi fixeze propria-i poziţie faţă de tezele
franciscane. Rivalitatea între cele două ordine l-a influenţat mult.
După întoarcerea în patrie, Eckehart a fost numit la conducerea şcolii
teologice din Strasburg, instruindu-şi ucenicii în spiritul vederilor sale.
Aici alcătuieşte principala să opera Opus tripartitum.Activitatea sa
predicatorială e consmnata în partea a III-a a lucrării. Temenicia
propovăduirii i-a asigurat înrâurirea şi asupra multor credincioşi laici.
Datorită profunzimii gândirii şi activităţii sale Eckehart urca treapta celui
mai renumit teolog şi predicator al Germaniei de atunci.
Predicile sale erau copiate, în întregime sau în extrase, răspândindu-se
şi ducând învăţătura autorului şi acolo unde cuvântul său viu nu putea
răzbate.
 Faima predicatorului a trezit reacţii.
Arhiepiscopul de Colonia l-a acuzat la Papă că ar răspândi erezii.
Acuzaţiile au fost numeroase, dar Eckehart n-a rămas dator nimănui cu
răspunsul pe care l-a socotit potrivit.
În scrierile ca şi în predicile sale, Eckehart susţine aceste idei:
Dumnezeu este în mod nemijlocit prezent fiecărui creaturi, Dumnezeu
conferă fiecărei creaturi existenţa nu în posesie proprie ci numai ca o
iradiere (Einstrahlung).
În orice om este un loc în care el experimentează foamea de
Dumnezeu ca fiind experienţa sa proprie cea mai adâncă şi în care naştem
noi pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. Consecinţa practică, morală a acestei
situaţii: să lepădăm orice voinţă externă şi să hrănim numai foamea
sufletului nostru.
În predicile sale în germană, Eckehart s-a dovedit că un creator de
limba de prim rang. El a deschis limba germană spre largi domenii ale
supranaturalului, creând termeni pe care i-a introdus în circuitul viu al
limbii.
Încât se poate spune că întreaga predică germană ulterioară epocii lui
îi este debitoare.
Predicile eckehartiene au influienţat asupra a tot felul de oameni:
învăţaţi şi neînvăţaţi, călugări şi laici; oameni evlavioşi şi neevlavioşi, unii
căutând să rămână în limitele sensului imprimat de către autor, alţii
denaturându-le şi transformându-le în erezie.
Un alt predicator contemporan a fost Johan Tauler ( 1300-1361). Ca
predicator el a accentuat mai ales latura practică a vieţii contemplative,
mistice. Credincioşii, zicea el, trebuie să se păzească atât de legalism, cât şi
de sentimentalism.
Tauler a fost un predicator versat care folosindu-se de o limbă
concretă, colorată, vie, ştia să-şi atragă şi captiveze ascultătorii şi să le
imprime învăţătura ce voia să transmită.
Numărul predicilor tauleriene e controversat. Ele şi-au exercitat şi
continuă să-şi exercite puternic influenţa lor.
Un alt teolog contemplativ a fost Enric Suso (1300-1366), cunoscut şi
sub numele de Amandus. A desfăşurat o intensă activitate pastorală şi
predicatorila. Deşi se mişca cu uşurinţă în sfera speculaţiilor înalte, a
renunţat la aceasta pentru a se apropia cât mai mult de sufletul ascultătorilor.
Prin concentrarea asupra Patimilor Domnului şi prin exerciţii de căinţă
anume alese şi practicate în şcoala lui Hristos, Suso căuta să pregătească
sufletele pentru primirea lui Dumnezeu. Prin limbă să aleasă, plină de
căldură şi imagini potrivite, Suso s-a impus ca predicator de frunte în
perioada respectivă.
Ne-au rămas puţine predici de la el.
Johan de Sterngassen (+1327) a fost elev al Sfântului Toma. Autorul
la care ne referim a tratat în predicile sale marile probleme ale vieţii
contemplative călăuzindu-se după ideile măiestrului.
De cercurile misticilor germani mai ţine şi Franciscanul Marcared de
Lindau (+1392). Deşi s-a făcut cunoscut mai ales prin explicarea catehetică a
Decalogului, totuşi principalul său efort a fost îndreptat spre propovăduirea
cuvântului.
Ph. Strauch a dat publicităţii o parte din predicile în germană ale
oratorului la care ne referim.
În general propovăduirea misticilor nu accentuează legătura dintre
predică pe de o parte, cult şi viaţa bisericească pe de alta.
De asemenea propovăduirea misticilor nu rămâne legată organic de
textul biblic, ci mai mult formal.
Se dă atenţie în mod precumpănitor sensului alegoric, cel istoric fiind
lăsat pe plan secundar.
Adeseori predica misticilor ia înfăţişarea unei meditaţii.
Partea pozitivă a propovăduirii misticilor germani constă în revelarea
necesităţii de apune în mişcare şi puterile emoţionale ale sufletului, cu atât
mai mult cu cât ele pot determina voinţa să treacă la punerea în practică a
învăţăturilor transmise prin predică.

Bibliografie
Schneyer, Geschichte der katholischen Predigt, Fr. i. Br. 1969.
A. Niebergall, Geschichte der christl. Predigt, Kassel 1955.
Meister Eckehart, Schriften Aus dem Mittelhochdeutscen Ubertrag und
eingeleitet von Herman Butner, Iena 1934
Victor Delbos, Le mysticisme allemand-în: Qu’est –ce que la mystique,
Paris 1929, p. 110 ş.u.
C. PREDICA ÎN APUS SUB INFLUENŢA REFORMEI. REACŢIA
KERIGMATICĂ A BISERICII ROMANO-CATOLICE
20. Predica în concepţia şi practica lui Luther

În preajma Reformei propovăduirea pierde oarecum din importanţă

sub influienţa umanismului. Se ştie că umanismul era axat pe ideea că
omuş nu e numai fiinţă religioasă dar şi mundană, el aparţinând nu numai
planului spiritual, dar şi celui mundan, istoric.
Aparteneţa la acest dublu plan de existenţă implică două categorii
de datorii şi drepturi, unele referindu-se la legăturile cu Dumneyeu,
celelalte referindu-se la atitudinea credinciosului faţă de sine şi faşă de
lumea de care e legat existenţial.
Umanismul renascentist şi-a concentrat toate forţele în direcţia
ideii de a pune în lumină drepturile omului, de a pretinde respect faţă de
individualitatea să distinctă precum şi drepturile lui de a-şi dezvolta şi
manifesta liber forţele şi darurile cu care e înzestrat.
În perioadă anterioară Renaşterii, antropologia nu dezvoltase şi nu
pusese în lumină într-un mod mai argumentat acest mare adevăr despre
om, anume că fiinţa umană e menită nu numai să asimileze. Dar şi să
creeze valori. Antopologia prerenascentistă îl prezintă pe om prea legat şi
destinat efortului de cunoştere şi promovare a valorilor religioase,
neacordându-se interesul meritat celorlalte forţe, celor creatoare, tot atâat
de constitutive fiinţei umane ca şi cele ţinând de dotaţia religioasă.
 Umanismul şi Renaştera înlătură această lipsă a antropologiei
anterioare epocii la care ne referimpunând în lumină puternică formula
potrivit căreia omul nu corespunde conceptului său plin decât atunci când
se manifestă ca fiinţă în cea mai strânsă comuniune cu Dumnezeu şi
totodată că fiinţă liberă şi creatoare de valori, de cultură şi civilizaţie.
Să observăm că, la început, umanismul renascentist nu se
manifestă în poziţie cu viaţa religiosă, ci în prelungirea acesteia,
neurmărind altceva decât scoaterea din nelucrare a puterilor creatoare
prezente în acel nucleu spiritual numit chipul lui Dumnezeu.
Pe urmă lucrurile s-au schimbat, mişcarea renascentistă alunecând
tot mai mult în apele tulburi ale monofizitismului antropocentric.
Deplasarea accentului spre om a influenţat în oarecare măsură şi
propovăduirea creştină. Pentru a nu face o figură depăşită, preotul
predicator îşi umplea predica cu fel şi fel de lucruri care n-aveau său
aveau o slabă tangenţa cu Scriptura. Nu vrem să spunem că în perioada
imediat premergătoare Reformei nu întâlnim predicatori cu priză în
popor. Dimpotrivă. Existau destui preoţi care practicau predica
tradiţională caracterizată prin luarea de atitudine faţă de lipsurile din
Biserică şi popor. Aceşti predicatori plecau de la textele biblice, dar rar se
întâmpla să le rămână credincioşi până la capăt.
Fără să pierdem din vedere că în ajunul Reformei predica
constituia un factor al vieţii publice şi bisericeşti totuşi trebuie să
recunoaştem că ea, predica, nu valorifica în măsura cuvenită tezaurul
scripturistic.
Predica lui Luther. Importnţa ei.
Apariţia lui Luther (1483-1546) pe scena istoriei a adus profunde
schimbări şi în materie de predică. Luther desprinde predică din
legăturile tradiţiei bisericeşti şi ale ierarhiei sacramentale, legându-o
exclusiv de Scriptură şi de inspiraţia Duhului Sfânt. Totodată el
eliberează predica de balastrul filozofiei şi teologiei scolastice.
Lutherva fost un mare predicator. Predica în fiecare săptămână de
2-4 ori. Predica chiar şi când era suferind. Nu numai în biserică, ci şi în
casa proprie. Aceasta timp de 30 de ani.
Ni s-a păstrat de la el aproximativ 2000 de predici. O predică dură
cam până la o oră.
Pornea de la pericopele de rând. Repetările le socotea utile. Ţinea
şi serii de predici.
În introducere trezea interesul ascultătorilor, prezentând importanţa
pericopei.
 În tratare se ţinea strâns de textul biblic în explicarea căruia se
ridică cu vehemenţă contra catolicismului. Pentru că predica e arenă în
care Hristos lupta contra Papei.
Încheierea e simplă. De obicei repeta ideile mai importante ale
tratării sau făcea o aplicaţie.
În cuprinsul predici nu arareori pune felurite informaţii privind
viaţa comunităţii.
În scopul înviorării expunerii, Luther se foloseşte de dialog,
dramatizare, proverbe, imagini sugestive, experienţe. Citează şi din
Părinţi, mai ales din Augustin, fără să mai amintim de citatele biblice
cărora le acordă totdeauna locul prim.
Pentru Luther, mântuirea se realizează sola fide, şi anume prin acel
fides pe care omul n-o poate găsi decât în Scriptură. Cunoaşterea de către
fiecare credincios a cuvântului dumnezeiesc e absolut necesară pentru
mântuire. De aici necesitatea ca fiecare să ştie câţi fapt care a impus
înfiinţarea de şcoli populare.
Pentru Luther cuvântul are menirea de a duce pe om la căinţă şi
credinţă, nu de a-i vorbi despre mântuire ci de a i-o conferi.
După voinţa lui Dumnezeu nu există altă cale spre mântuire decât
auzirea şi supunerea faţă de cuvânt şi anume faţă de cuvântul citit în
Scriptură şi auzit în predica Bisericii.
Aceasta pentru că între cuvânt şi Duh e cea mai strânsă legătură.
Duhul nu-l poţi avea nemijlocit cum greşit îşi închipuie exaltaţii.
După cum Hristos se ascunde în carnea omenească, la fel Duhul se
slujeşte de cuvânt. Duhul, ca să se manifeste are nevoie de un instrument,
de un mijlocitor şi purtător. Funcşia acesta revine atât cuvântului
Scripturii cât şi predicii.
Eficienţa cuvântului în sensul unei funcţii a Duhului e posibilă
numai în comunitate. Acolo unde Duhul e activ prin şi în cuvânt, acolo ia
fiinţă Biserica.
Cuvântul şi Sacramentul se deosebesc numai după forma în care
transmit unul şi acelaşi Har: pe Iisus Hristos. Dar în administrarea
Sacramentului, se poate vedea bine puterea cuvântului. Căci, după cum
Sacramentul numai atunci îşi împlineşte rostul când îl preţuiesc personal
şi îmi răsplăteşte real Trupul şi Sângele lui Hristos, aşa şi cuvântul numai
atunci îşi atinge scopul când mi se adresează personal şi îmi împărtăşeşte
real darul despre care vorbeşte, adică îndreptarea din credinţă, iubirea
mântuitoare a lui Dumnezeu: pe Iisus Hristos.
 Precum Sacramentale (Botezul, Cina, Căinţa) numai atunci îşi
realizează sensul când se săvârşesc „ pro me” , la fel cuvântul numai
atunci îşi atinge ţelul când se rosteşte „pro me”.
Cuvântul e citit, tâlcuit şi predicat pentru a trezi în noi credinţa că
el cuprinde în sine în mod real făgăduinţa lui Dumnezeu.
Numai cuvântul crează credinţa şi o păstrează vie. Cuvântul e
numai atunci cuvânt când e crezut. Credinţa e numai atunci credinţă când
atârnă de cuvânt şi reazemă de el.
Faptul că credinţa se aprinde din cuvânt şi că cuvântul naşte şi
hrăneşte credinţa aceasta e opera Duhului.
Numai credinţa în cuvânt crează acea contemporaneitate cu Hristos
care realizează mântuirea.
Oriunde se practică predica se duce lupta contra lui Satan. Oriunde
ascultătorii primesc cuvântul, diavolul e înfrânat şi se instaurează
Împărăţia lui Dumnezeu.
Hristos se descoperă acoperit în cuvântul Său.
Precum Sacramentele extrausum n-au nici o importanţă, la fel şi
cuvântul, dar de îndată ce e vestit el devine lucrător valabil.
După Luther predica e tâlcuire şi aplicare în forme diferite a
cuvântului păstrat în Scriptură.
El respinge principiul sensului împărţit al textelor biblice.
Scriptura, zice el, se interpretează pe sine însăşi.
Luther pune accentul pe înţelegerea hristologică a Scripturii. Cel ce
ne ajută să o înţelegem este Duhul Sfânt.
Ca tâlcuire a cuvântului scripturistic predica e locul în care
vorbeşte Hristos însuşi. Gura predicatorului e gura lui Hristos. Unde e
predicatorul, acolo e Hristos însuşi.
Ca solie despre Hristos, Evanghelia îşi împlineşte sensul atunci
când e dată mai departe ca solie.
Numai prin predică, cuvântul trecut devine cuvânt prezent care
crează credinţa şi-l înadrează pe ascultător în communio sanctorum.
Cuvântul predicat e o interpretare a cuvântului lui Hristos.
Criteriul hotărâtor al predici este fundamentarea şi intenşia ei
hristologica.
Pentru ca Duhul să-şi manifeste puterea are nevoie de cuvânt, fie
de cel fixat în Scriptură, fie de cel predicat. Predicatorul e un instrument
al Duhului.
Scopul predicii: să cheme la credinţă, să creeze credinţa, să
întărească credinţa.
 În principiu, orice creştin are dreptul la predică, dar ţinând seama
de marea răspundere legată de propovăduire, nimeni nu şi-o poate asuma
din iniţiativă proprie ci numai cel chemat oficial, rite vocatus.
Predicatorul trebuie să întrunească aceste condiţii:
1. Să cunoască şi înţeleagă temeinic Scriptură şi să fie în
permanenţă în legătură cu ea.
2. Misiunea de predicator să fie predată de un stagiu ca învăţător,
aceasta pentru ca respectivul să poată preda Scriptură şi celor
mai simpli.
3. Viaţă ireproşabilă.
4. Să fie gata să accepte suferinţele şi persecuţiile.
5. Să fie pătruns de un spirit de combativitate.
Cultul are un rost pedagogic-catehetic; esenţialul în cadrul lui e
predică.
Principala calitate a predicii luterane constă în permanenţă şi organica
ei legătura cu Scriptura.
Principala lipsă constă în promovarea ei, a predicii, la rang de
instrument exclusiv al Harului dumnezeiesc.

Bibliografie

Niebergall, Geschichte der christlichen Predigt, Kassel 1995.

Schneyer, Geschichte der kathol. Predigt, Fr. i. Br. 1969.
M. Schian, Geschichte der christlichen Predigt-în: Realenzyklo pădie fur
Theol. und kirche,vol XV.
W.v.Kepper, Predigt- în: Wetzer und WellesKLexikon X, Fr. i. Br. 1897.

21.Predica în Biserica protestantă

(sec.XVII-XX)

În perioada postluterană predica protestantă începe să înlăture legătura

dintre fapta lui Dumnezeu şi cuvântul Lui. Predicatorii dau tot mai mult a se
înţelege că predica nu mijloceşte însăşi fapta mântuirii, ci mai degrabă
învăţătura despre mântuire.
 Astfel unitatea între învăţătură şi faptă aşa cum o prezentase Luther
este zdruncinată. Accentul estre pus tot mai mult nu pe cuvânt ca faptă, ci pe
cuvânt că învăţătură carfe are menirea de a lumina, instrui, educa.
Pe de altă parte, în timp ce predica Reformei se adresa tuturor
categoriilor de credincioşi, acum el începe a se limita numai la anumite
cercuri.
Ca o reacţie împotriva acestei tendinţe apare pietismul. Mişcarea
pietistă urmărea să transforme Biserica într-o comunitate a celor ce vor să fie
cu adevărat creştini, să promoveze o cultură religioasă a personalităţii. Se
urmărea ca fiecare credincios să fie o fiinţă convertită, renăscuta, având şi
derpinderea de a se comporta cu dragoste faţă de toţi şi-n primul rând faţă de
săraci, bolnavi şi orfani.
Predica se adresează mai ales vieţii personale. Prin pietism
individualismul religios primeşte un puternic impuls.
Un reperezentant de seamă al pietismului a fost Phillipp Iacob Spener
(+1705). În lucrarea să Piadesideria el cere ca Srriptura să fie explicată
simplu pentru a fi bine înţeleasă de către cei mulţi. Să se influienţeze asupra
omului dinăuntru, asupra resorturilor adânci ale sufletului. Să se renunţe la
formalismul şi artificiile retorice. Să se dea precădere aplicaţiilor practice nu
expunerilor şi aplicaţiilor didactice, teoretice.
Spener înfiinţează cercuri de cercetare a Scripturii şi de zidire
sufletească. În râurirea lui asupra mulţimilor de credincioşi s-a datorat mai
ales purtării sale străbătută de sufletul seriozităţii caracteristice celui ce ia în
serios învăţătura creştină.
Un alt reprezentant al pietismului a fost Augustin Hermann Francko
(1663-1727). Precum Spener, aşa şi Francko pune accentul pe aducerea
comunităţii în strânsă legătură cu Scriptura, continuând totodată
continuitatea comuniunii cu spiritul lui Luther.
Predica, observă Francko, să pornească de la şi să ducă la Scriptură.
Preconizează o eliberare de schematismul rigid, de artificiile şi podoabele
retorice. Ţine seama în mult mai mare măsură de cât predica anterioară de
situaşia corectă a comunităţii şi crdinciosului singular. În predică ia în
considerare nu întreg adevărul revelat, ci numai o parte a lui.
În rezumat, predica pietistă:
1. Promovează predică şi în afara adunărilor la cult, schimbând astfel
însemnătatea acestuia din urmă.
2. Scopul urmărit e în principal convertirea asclutătorului în aşa fel ca
fiecare să ştie umbla cu Scriptura.
3. Predicatorul să fie el însuşi un convertit.
 4. Dezvoltă pietate individuală, dar nu ia în considerare problemele
rezultând din întâlnirea creştinismului cu filozofia, ştiinţele naturii,
poezia, arta, politica.

Predica protestantă ăn perioada iluminismului.

În timp ce în pietism se urmăreşte o reformă prin folosirea de puteri

intraeclezitale, în perioada iluminismului pătrund în Biserică forţe din afara
vieţii tradiţionale.
Principala problemă era acum: cum va putea Biserica să păstreze şi să
propovăduiască adevărul mântuitor?
S-ar putea spune că în iluminism Biserica n-a stăpânit în deajuns
această problemă.
Predica iluminismului a încercat să împace creştinismul cu cultura şi
prin aceasta să pună stavilă procesului de descreştinare a vieţii. Ea stabileşte
puncte de contact cu spiritul timpului, acordând importanţă motivelor de
ordin psihologic şi istoric.
Predica acestui timp a înţeles că şi cultura aparţine sferei
propovăduirii. Iluminismul din perioada în care pentru prima dată se pune în
toată acuitatea ei problema cum să se transmită ”vechia” Evanghelie a lui
Iisus Hristos unei lumi profund schimbate faţă de acea în care a trăit
Mântuitorul.
Dintre reprezentanţii acestei epoci menţionăm pe:
Johann Lorenz von Mesheim (1694-1755), acesta considerat ca
deschizător de drum al predicii protestante moderne. Prin felul propovăduirii
sale, el a ştiut să facă aşa că amvonul să fie respectat şi reţinut că o forţă
importantă, chiar şi de către lumea cultă.
August Friederich Wilhelm Sack (1703-1786=, predicator al curţii şi
catedralei din Berlin, a îmbinat moştenirea pietistă cu o puternică tendinţă
iluministă.
Către sfârşitul sec. al XVIII-ţlea predica suferă o puternică influienţă
raţionalistă, în sensul că nu mai acceptă decât ceea ce putea rezista în faţa
raţiunii. Scriptura decade din rolul precumpănitor pe care-l avea mai înainte.
De observat că acum întâlnim pentru prima dată în Germania predica
politică. În calitate de reprezentant al secolului luminilor, preotul se simte
obligat să ajute statul în combaterea superstiţiilor, a erorilo, a înţelegerii
greşite a învăţăturilor lui Iisus etc.
Predica protestantă în sec. XIX.
În sec. XIX întâlnim o serie de orientări în materie de propovăduire
care merg paralel.
 Unul din aceste curente e reprezentant mai ales de Schleiermacher
(1768-1834).
Acest teolog îmbină într-un tot unitar protestantismul, iluminismul,
romantismul, idealismul şi teologia.
Atât ca profesor de teologie cât şi ca preot (în Halle şi Berlin),
Schleiermacher s-a străduit să prezinte creştinismul în aşa fel ca lumea cea
nouă să existe în Biserică, nu în afară şi nici împotriva ei.
Iluminiştiiurmăriseră acelaşi scop, dar în timp ce aceia nu au izbutit
să-şi domine epoca, Schleiermacher punând în slujba teologiei romantismul
şi idealismul, a izbutit să-şi asigure o puternică influienţă asupra epocii sale.
Participă la politica vremii ca un om de mare cultură şi deschide
problemelor timpului.
În Kurze Darstellung des Theologischen Studiums, Schleiermacher
prezintă predica drept cuvântare religioasă care trebuie privită ca însăşi
esenţa cultului.
Misiunea predicii e să trezească şi să zidească conştiinţa religioasă a
comunităţii.
Pe de o parte predica e legată de teologie, pe de altă ea trebuie să
exprime conştiinţa evlavioasă a comunităţii. Dacă zidirea e scopul predicii
atunci de acesta ţine nu numai trezirea şi instruirea conştiinţei religioase, dar
şi îndrumarea voinţei pe temeiul impresiilor mijlocite de cuvântarea
religioasă, apoi şi îndrumarea spre citirea şi înţelegerea Bibliei.
Textul şi temă să formeze o unitate. Să fie o înrudire interioară între
conştiinţa religioasă a predicatorului şi text. Toate predicile să ducă la
Hristos.
Predica porneşte de la o predispoziţie general-umană şi prin aceasta e
legată şi de referinţele politice.
Schleiermacher e convins că nu numai viaţa individuală, dar şi cea
social-politcă îşi are măsuraîn învăţătura şi viaţa Mântuitorului.
În predicile lui Schleiermacher, accentul cade pe elementul etic-
politic. El caută să răspundă creştineşte la problemele omului modern ca de
pildă la problemele: Cum poate omul trăi creştineşte în stat şi în familie;
Cum poate să-şi practice munca lui profesională rămânând creştin, etc.
Schleiermacher nu neglijează nici elementul dogmatic, dar acesta e pe
plan secundar.
Predicatorul în discuţie a făcut respectat amvonul nu numai în viaţa
bisericească, dar şi în cealaltă mai largă a timpului său. El a făcut posibil
accesul la creştinism pentru oamenii culşi ai vremii.
Nu acordă preţuirea cuvenită V.T. Nu a luat în considerare păcatul în
toată adâncimea lui.
 Predica lui Schleiermacher e lipsită de patos. Expunerea e liniştită,
desfăşurându-se pe firul unei logici strânse. Nu se repetă. Nu se foloseşte de
frazeologie. Ocoleşte podoabele poetice.
În activitatea sa predicatorială, el a avut în vedere mai ales pe oameni
culţi asupra cărora influienţa prin claritatea şi logica expunerii, prin fondul
bogat, prin stilul său remarcăbil.
Ne-au rămas de la el zece volume de predici, dar numai 1,2 şi4 au fost
redactate de el.
În protestantism Schleiermacher e socotot tatăl predicii moderne.
Un alt reprezentant al predicii protestante în sec. XIX este Johann
Heinrich Bernhard Drasecke (1774-1849). Ca şi Schleiermacher,
predicatorul acum amintit s-a adresat şi el celor culţi cum se vede din
culegerea: Predigten fur denkende Verehrer Jesu (1804-1815).
Precum Schleiermacher şi Drasecke a fost predicator politic. În
această privinţă ne-a lăsat: Die Predigten Uber Deuschlands Wiedergeburt
(1814).
Un alt curent predicatorial protestant din sec. XIX este curentul
biblicist. În locul predicii care căuta să împace credinţa cu spiritul vremii,
apare predica tinzând să trezească şi să convertească pe ascultători, să-i
cheme la căinţă şi sfinţenie.
O asemenea predică nu umblă după teme potrivite pentru viaţa omului
modern, dar pleacă de la textul biblic, pe care-l socoteşte singurul izvor al
cuvântării şi se sileşte să-l interpreteze.
Dintre reprezentanţii acestui curent menţionăm pe: Adolf
Krummacher (1767-1845); August Tholuck (1799-1877); Gotfried Menken
(1768-1831) etc.
Curentul teologiei de mijloc nu prezintă un program unitar. Drept scop
îşi propune: să împace opoziţia dintre creştinism şi cultură, dintre credinţă şi
ştiinţă, să pătrundă întreaga viaţă a poporului cu principiile şi forţele
Evangheliei.
Curentul a fost reprezentat între alţii de: Karl Immanuel Nitzsch
(1787-1868); Richard Roth (1799-1867); Rudolf Stier (1800-1862).
Curentul confesionalist aduce predica în legătură nu numai cu
Scriptura, dar şi cu mărturisirile de credinţă protestante. Predicatori
confesionalişti au fost printre alţii: Claus Harms (1778-1855); Adolf
Petri(1803-1873); Gherhard Uhlhorn (1826-1901); Theodor Zahn (1838-
1933) etc.
Curentul predicii moderne liberale urmăreşte să prezinte creştinismul
ca valabil şi pentru actualitate, dar recunoaşte că şi actualitatea îşi exercită
influenţa ei asupra creştinismului. Predica se consideră liberă de legăturile ei
cu trecutul şi aşteaptă totul de la viitor. Curentul a fost promovat de: Karl
Schwartz (1812-1885); Heinrich Lang (1826-1876); Alexander Schweitzer
(1808-1888).
Spre sfârşitul sec. XIX şi începutul celui de al XX-lea, avem o situaţie
deosebit de complexă pentru Biserică.
Industrializarea crescândă a societăţii, tehnicizarea vieţii, izbânzile
dobândite de ştiinţele naturale şi de gândirea matematică, crează Bisericii şi
predicii o situaşie nouă considerată adesea drept ameninţătoare.
Proletarismul şi păturile supra puse nu mai frecventează regulat
predică. La oraşe slujbele sunt cercetate de micii burghezi conservatori. La
sate continuă să mai fiinţeze oarecare legături între comunitatea bisericească
şi cea civilă. În oraşele mari se accentuează procesul de părăsire a Bisericii.
Legătura strânsă dintre Biserică şi forşele politice conducătoare constituie o
piedică în calea eficienţei predicii.
Teologia istoric-criticăanalizează critic Tradiţia Bisericii, iar solia
Bibliei o reduce la un mănunchi de adevăruri.
Mulţi predicatori ai vremii încearcă să pună de acord predica cu
rezultatele teologiei moderne. E timpil protestantismului cultural. Expresia
cuprinde tendinţa de a umple cultura vremii cu energiile protestantismului,
dar şi invers de a se lăsa influienţată de cultura vremii.
Predicatori preţuiţi ai acestei perioade sunt elveţienii: H. Kutter (1863-
1931); G. Benz (n. 1866); L.Răgaz (n.1868). Toţi pornesc de la lumea de
reprezentări şi preocupări a ascultătorilor.
Unii ca: Friederich Nuamann (1860-1919) şi Gustav Frensen (1863-
1945) renunţă la caltatea lor de pastori, devenind cel dintâi - om politic; al
doilea – poet.
Faptul dovedeşte condiţiile grele ale predicii de atunci.
Predica protestantă de la primul război până în prezent.
În intervalul acesta pot fi identificate trei faze:
Prima fază o avem între 1918-1933 şi se caracterizează prin influienţa
suferită din partea evenimentelor de atunci.
Înfrângerea Germaniei în primul război mondial e interpretată drept o
condamnare a unei culturi la care Biserica şi predica îşi aduseseră partea lor
de contribuţie.
Prăbuşirile de ordin politic, disoluţia normelor şi formulelor valabile
paână atunci şi-au pus amprentă şi asupra conţinutului predicilor.
Biserica îşi pierde unele poziţiile proprii, fapt care intensifică impresia
de resemnare caracteristică propovăduirii de atunci.
 Acum iese puternic în relief adevărul că credinţa nu e un lucru al
obişnuinţei, dar de fermă şi curajoasă hotărâre personală. Totodată se
conturează adevărul că într-o lume în disoluţie trebuie luat totul de la capăt.
Contactul strâns cu realităţile şi răspunderea pentru comunitate
determină şi forma predicii. Se porneşte de la pericopă dar domină textul
liber ales, fapt care dă predicatorului posibilitatea de a vorbi despre ce vede
el că e necesar ascultătorilor. Se promovează predica de idei.
De prin 1920 încep să se facăsimţite influenţele predicii dialectice,
promovată mai ales de către predicatori religioşi-socilaişti din Elveţia.
Cam în acelaşi timp în care publică comentarul la Epistola către
Romani, Karl Barth publică împreună cu Eduard Thurneysen culegerea de
predici: Suchet Gott, so werdet ihr lieben. Câţi va ani mai târziu: Komm,
Schopfer Geist.
Ideile de bază ale acestor lucrări:
Dumnezeu există indiferent că întrebăm sau nu despre El, indifernt de
purtarea noastră faţă de El. Iisus este cea mai amre nelinişte în viaţa
personală că şi în cea comunitară.
Se renunţă la orice apologetică şi se propovăduieşte cu mare forţă.
Neliniştea pe care această predică vrea s-o trezească în ascultători se
răsfrânge şi în stilul, în limba ei: propoziţii scurte, concentrate; foarte multe
întrebări, imagini şi asemănări, se renunţă la schematizare şi se imprimă
expunerii o dinamică răscolitoare.
La dinamismul stilistic se adaugă bogăţia de idei şi forţa profetică,
critică.
Renunţarea la legăturile cu cultura, concentrarea asupra cuvântului lui
Dumnezeu, asupra Bibliei, a cuvântului Mântuitorului, acestea
caracterizează predica dialectică.
Adoua fază cuprinse intervalul dintre 1933-1945.
În perioada aceasta se accentuează necesitatea că în predică să fie lăsat
la cuvânt Dumnezeu, cuvntul, învăţătura Lui, mângâierea Lui, Desşi
împrejurările i-au fost potrivnice, ca de pildă: neopăgânismul, secularismul,
totuşi predica a izbutit să-şi păstreze poziţia ei proprie. A ajutat-o în direcţia
această legătura strânsă cu serviciul divin, sacramentele, cu întreaga
activitate a Bisericii.
Faza ultimă: perioada de după 1945.
Predică din această perioadă urmăreşte să facă auzit verbum divinum
ascuns în text. Dar e deschisă şi frământărilor politice.
Predica de după 1945 prezintă tendinţa de a contribui la formarea
noilor relaţii de viaţă social-politică.
 Tendinţa spre politizare a predicii se întemeiază pe învăţătura despre
cele două împărăţii şi e legată de multe greutăţi. Totuşi şi-n această perioadă
predica îşi păstrează caracterul ei predominant bisericesc.

Bibliografie
A. Niebergall, Geschichte der christl. Predigt, 1955.
M. Schian, Gsch. Der christl. Predigt în: Realencyklopadie, XV 1897.
Keppler, Predigt-in: Wetzer und Welte’s Klexikon X, 1897.
Sebastian Sebu, Preocupări şi orientări în predica protestantă contemporană
(Privite din punct de vedere al Biserici Ortodoxe- manuscris).

22. Predica în Biserica Romano-catolică după

izbucnirea protestantismului

Precum era şi firesc, predica romano-catolică de după Reformă s-a

arătat pătrunsă, dominată de spiritul polemic îndreptat împotriva
protestantismului. Luarea de atitudine faţă de luteranism şi efortul de a-l
reintegra în circuitul vieţii catolice a constituit tema ei fundamentală.
Sinodul tridentin înăspreşte obligaşia propovăduirii.
Dintre predicatorii vâre merită să fie amintiţi menţionăm pe:
Iohan Wild ( Ferus) franciscan din Mainz (1495-1544).
Numeroasele sale cărţi de predici ni-l arată ca pe un remarcabil exeget.
Recomandă legătura Sf. Scripturi precum şi ocolirea interpretării ei
alegorice.
Carol Barromaus (1538-1584) a predicat în Milan cu mult zel şi s-a
străduit pentru o mai bună pregătire a clerului cum dovedesc ale sale
Instructiones omiletice şi sermones către monahi.
 Aceste Instructiones s-au răspândit sub titlul de Acta ecclesiae
Mediolanensis în întreaga Europă apuseană, dicând cu ele spiritul acestui
înalt ierarh.
Dominicanul Ludovic de Granada, spaniol (1504-1588), are predici
străbătute de unsuflu viu, de o caldă radiaţie; vădesc de asemenea un bun
simţ psihologic, dar lipsă de ordine şi execs de imagine.
În secolul XVI Biserica romano-catolică înfiinţează ordine
călugăreşti noi cu misiunea de a recâştiga terenul pierdut prin întinderea
protestantismului, dar şi pentru dobândirea de teritorii păgâne pentru
catolicism. Asemenea ordine au fost între altele, ordinul iezuiţilor şi al
capuţinilor.
În secolul XVII se poate constata o slăbire a actului predicatorial,
în ţări ca Germania, Italia, Franţa, Spania. Grija pentru elaborarea
temeinică a predicilor scade tot mai mult.
Şi totuşi şi în veacul la care ne referim întâlnim predicatori
remarcabili cum au fost, de pildă, Belarmin şi iezuitul Segneri.
Cardinalul Robert Belrmin (1542-1621) a activat în diferite
domenii ale vieţii dar a fost şi un predicator zelos. Predicile lui au fost
editate în 1615 la Colonia.
Paulo Segneri senior (+1694) a străbătut timp de 27 ani oraşele
Italiei îndurând cele mai aspre flagelaţii şi propovăduirile cu reală
însufleţire şi elocvenţă cuvântul. Poporul se-mbulzea să-i asculte
predicile. În 1692 a fost numit predicator al Curţii papale. Dintre predici
s-au impus Îndeosebi ale sale Quadragesimale predici în Postul Mare.
O deyvoltare deosebită cunoaşte predica în Franţa lui Ludovic al
XIV-lea.
Un factor important care a contribuit la dezvoltarea propovăduirii
în perioada aceasta a fost avântul întregii literaturi franceze, înflorirea ei
până la nivelul formelor clasice. Eliberarea de sub dominaţia limbi latine
a grăbit dezvoltarea limbii naţionale, a limbii franceze, în aşa măsură că
ea devine un excelent instrument de expresie.
Regele cere să se realizeze o literatură de larg nivel artistic pentru
a-şi oglindi în ea strălucirea. Lucru că s-a şi înfăptuit prin marii scriitori
Jean Racine, Piere Corneille, Moliere, La Fontaine, Boileau.
Amintim în tracăt că tot în vremea Regelui Soare au trăit şi vestiţii
pictori Poussini şi Lebrun, Precum şi renumitul arhitect Mansart,
creatorul palatului Versaillea.
Regele dorea ca şi predica să contribuie la sporirea strălucirii
monahului. În acest scop chemă la curte predicatori care prin talentul lor
să dea satisfacţie unui gust de înalt nivel.
 Arta şi literatură sunt stăpânite de ambiţia de a imita clasicismul
antic, dar şi de tendinţa de a linguşi pe rege.
Predica, la rândul ei, urmăreşte să egaleze în strălucire predica
Bisericii vechi. Se reintroduc cuvântările panegiriceşi necrologurile
pompoase la moartea unor personalităţi mari. Predicatorii laudă virtuţile
celor de sus dar nu se sfiesc să mustre în public şi lipsurile lor.
Predica cultivată acum nu e atât pentru popor, cât mai ales pentru
oameni culţi, o predică valorificând arta oratorică în faţa unui public
iniţiat în asemenea artă şi capabil să-i guste frumiseţile.
Predica la care ne referim se remarcă prein desăvârşirea formei,
prin marea ei strălucire, prin expunerea nuanţată. Tratarea e când
avântată, când sentenţioasă, când plină de siguranţă şi calmul unei
remarcabile unităţi şi stringenţe logice.
Dintre predicatorii vestiţi ai acestei perioade amintim în primul
rând pe
Jacques Benigne Bossuet.
S-a născut în 1627 la Dijon dintro familie de magistraţi profund
creştină. Astudiat teologia şi filozofia la colegiul iezuit din localitatea
natală; apoi la colegiul Mavarra din Paris.
Lucrarea: Deaspre stil şi lectura Sf. Părinţi (apărută în 1669/70) ne
arată direcţia în care erau orientate studiile sale.
Studiază cu perseverenţă şi metodă Sf. Scriptura „Esenţialul, scrie
el, e să cunoşti foarte bine Scriptura V. şi N.T. Metoda ce am folosit la
citirea Scripturii a fost de a remarca mai întâi frumoasele locuri mai uşor
de înţeles.....apoi am venit la cele mai grele:”
Un cunoscător scrie astfel despre felul cum Bossuet folosea
Scriptura: „El prefera exactitatea şi forţa traducerii literale. Apoi
interpretă textul cu logica şi siguranţa maestrului. Scriptura cercetată şi
prelucrată temeinic a constituit forţa de ne birut a lui Bossuet. Ideile
biblice alcătuiesc capitolul lui de bază. Biblia desăvârşeşte pe teologul,
gânditorul, oratorul, scriitorul, poetul Bossuet.” (Longhaye, Din Predigt
Grosse Meister und grosse Gesetze, Mânz 1935).
Concomitent cu Scriptura, Bossuet a studiat cu pasiune şi pe Sf.
Părinţi. A studiat pe Tertulian, Ciprian, Clement Alexandrinul, Chiril al
Ierusalimului, Chiril al Alexndriei, Sf. Grigorie Nisanul, Sf. Grigorie de
Nazianz, Sf. Ioan Gură de Aur, Petru Hrisologul, dar mai ales pe
Augustin, dascălul său preferat. Precum Augustin, aşa şi Bossuet a fost
scriitor şi orator în acelaşi timp.
Precum Augustin, Bossuet a ridicat oratoria amvonului până la cele
mai înalte culmi.
 În 1652 a fost hirotonit preot. ÎN acelaşi an şi-a luat doctoratul în
Teologie.
A avut fericirea ca la Paris să cunoască pe Sf. Vicent de Paul şi a-i
asculta conferinţele săptămânale. Sub conducerea lui s-a pregătit pentru
preoţie.
Ca preot pleacă la Metz, continuând să studieze sistematic.
La atitudinea contra protestanţilor. Publică o serie de lucrări printre
care: Refutation du Catechisme de Paul Ferrz (reformat); Exposition de la
foi katholique. Lucrările vădesc un stil elocvent, plin, natural, o
compoziţie nuanţată, o concepţie profundă. Bossuet arată că şi catolicii îl
au pe Iisus Hristos, dar că ei mai au ceva în plus faţă de protestanţi:
unitatea care e mai de preţ de cât schisma. Predica lui e tot mai bogată şi
mai gustată.
În activitatea predicatorilală a lui Bossuet se pot distinge trei faze:
În prima fază domină tendinţele didactic-teologice. Ca de exemplu,
în cuvântările rostite la Metz: Despre bunătatea şi asprimea lui
Dumnezeu; Prima cuvântare pentru Vinerea Sfântă; Penegiricul Sf.
Gorgon, etc.
În 1659 se stabileşte la Paris. Anii dintre 1659-1670 sunt anii
triumfului său oratoric şi care constituie a doua fază a activităţii sale, fază
care poate fi caracterizată prin preocupările sale filozofice şi morale, dar
nu în sensul laic. Bossuet arată că dintre toate filozofiile, creştinismul
singur explică în chipul cel mai deplin omul şi natura. La Paris predică
mult: în biserici, la curtea regală. Celebre sunt predicile lui: Despre
Providenţă; Despre divinitatea religiei; Despre unitatea Bisericii; Despre
ambiţie, moarte şi datoriile regilor ( mai multe cuvântări).
Atreia fază, când se manifestă mai ales ca teolog polemist, este
marcată prin controversele cu janseniştii şi protestanţii.
În 1669 e ales episcop de Condom şi ceva mai târziu, preceptorul
fiului lui Ludovic al XIV-lea. Misiunea aceasta l-a determinat să renunţe
la dieceză. Calitatea de educator i-a prilejuit alcătuirea acelui vestit
compendiu a filozofie, a istoriei Discours sur l’histoire universelle. În
1681 e chemat ca episcope de Meaux.
A fost de asemenea membru al Academiei Franceze.
În activitatea sa predicatorială, Bossuet a abordat toate genurile de
cuvântări.
Ceea ce îl caracterizează în primul rând este adâncimea cugetării,
cunoaşterea temeinică a doctrinei creştine, amploarea vederilor sale,
perspectiva largă a compoziţiei.
 Ocoleşte locurile commune şi platitudinea. Se sileşte să fie mereu
nou. Totdeauna lasă impresia că nu vorbeşte formă ci numai pentru a
spune ceva foarte important.
Stăpânit de pasiunea adevărului, Bossuet îl afirmă şi îl apără cu
mare îndrăzneală. Scrie despre el Saint Simon: “Adeseori vorbea
monarhului cu o libertate vrednică de primele veacuri şi de episcopii de
atunci ai Bisericii”. Sensibil faţă de suferinţele poporului, Bossuet atrage
atenţia regelui că misiunea lui e să sprijine pe cei de jos. Într-o predică
ţinută în ziua de Paşti (1681), el îndemna pe suveran să urmeze exemplul
Mântuitorului. “Trebuie să te coborî împreună cu El, oricât de mare ai fi,
să coborî până la a-ţi da seama de suferinţele acelora pentru a asculta din
apropiere glasul mizeriei care străpunge inima şi pentru a-i aduce
uşurarea vrednică de o aşa de mare putere”.
Bossuet se străduia şi izbutea să arunce lumină vie asupra temelor
tratate şi să scoată în relief aspecte de o noutate neaşteptată.
În dezvoltarea subiectului ales, el nu rămâne la aspecte secundare,
ci răzbate până la esenţe, până la fondul şi cauza faptelor.
În substanţa lor, predicile lui Bossuet reazemă pe Sf. Scriptură şi
Sf. Tradiţie, pe care şi le-a asimilat tat de bine încât dispune totdeauna de
citatele cele mai potrivite şi menite a se încadra organic în cuvântările
sale.
În activitatea sa oratorică, Bossuet a fost ajutat şi de înfăţişarea sa
fizică. El era un om bine făcut, de o statură impresionantă, cu o ţinută
care atrăgea atenţia şi impunea de la prima vedere.
Vocea îi era plină, gestul expresiv, stilul perfect adaptat la cerinţele
oratoriei bisericeşti. Aproape în toate predicile lui se simte vibraţia caldă,
lirică, dominatoare a unui om deprins să conducă mulţimile prin arta
cuvântului. În toate cuvântările sale este ceva solemn, impunător,
maiestos.Ţinea aceasta de temperamental său. Era echilibrat, lucid,
sincer.
Limba îi era de o frumuseţe clasică. Fraza bogată, colorată, adesea
îmbrăcataă în strălucire poetică.
Cuvântările lui Bousset respiră forţă, impetuositate. Uneori au ceva
din fermitatea bărbătească a lui Tertulian şi din accentual furtunos al
acestuia.Rămânea totdeauna în limitele posibilului, ale utilului.
A fost cel mai savant dintre teologii vremii şi şi-a păstrat până la
moarte credinţa simplă, fără umbriri şi îndoieli, a unui copil. Explica cu
pătrundere mecanismul pasiunilor, al instinctelor, al egoismului uman. A
crezut totdeauna în oameni.
 S-a distins în mod deosebit prin bunul simţ, prin iubirea faţă de
adevăr. Supunerea faţă de credinţă nu a însemnat abdicare. Raţiunea
rămâne mereu în drepturile ei. Pentru Bossuet totul e nesigur şi obscur
fără credinţă. Prin credinţă universul, viaţa, morala devin inteligibile. Din
credinţă izvorăsc claritatea şi certitudinea. În limitele largi ale credinţei:
raţiunea se manifestă liber.
Cu o deplină sinceritateel cuprinde în sistemul religiei creştine
toateadevărurile fundamentaleagonisite de-a lungul veacurilor de raţiunea
laică.
Panegiricele asupra Sf. Pavel, Francise din Assisi, Sf. Bernard sunt
modele ale genului. Cuvântările asupra eminentei demnităţi a săracilor;
asupra Providenţei; asupra morţii(despre care am amintit şi mai sus), n-au
fost întrecute. Dar mai ales cuvântările sale funebre rămân inegalabile.
Ele constituie o culme nu numa a oratoriei bisericeşti, dar şi a literaturii
franceze.
Precum alţi mari oratori ai Bisericii, Bossuet îşi scria rar şi în
întregime predicile. În schimb îşi pregătea cu grijă un plan detailat, cu
diviziuni precise şi simple. Apoi, o dată urcat în amvon, improviza
lăsându-se în voia inspiraţiei.
În lucrarea sa: Bousset, cunoscut istoric al literaturii franceze, G.
Lason, observă: „Dacă ar fi fost orator mediocru toată teologia lui nu i-ar
fi folosit la nimic pentru a ajunge unde a ajuns şi eretici iluştri care voiau
să se lumineze nu i-au fi procurat onoarea convertirii lor”.
Predica lui Bossuet are, însă, şi unele părţi slabe. De pildă e
vizibilă la el o numită tendinţă de a lăuda fără reţinere Curtea, tendinţă
foarte apropiată de linguşire. Nu poate să nu fi lăudat curajul lui Bossuet
de a atrage atenţia monarhilor absolutişti că au datorii faţă de popor, dar
nu se poate să nu fie dezaprobat când, în prezenţa regelui, foloseşte
expresii ca acestea: „Ludovic cel Mare, cel mai Mare, cel mai înţelept,
cel mai religios dintre toţi regii” etc.
Merită a fi preţuite sensibilitatea şi căldura lui religioasă, a
cuvântărilor lui, dar nu pot fi aprobate obiceiurile lui de curtean şi orator
căruia nu-i displăcea deşertăciunea aplauzelor.
Totuşi Bossuet rămâne în istoria predicii ca unul dintre cei mai
mari oratori ai amvonului.
Contemporanii l-au preţuit mai mult ca polemist şi teolog.
Posteritatea l-a cinstit ca pe unul din măiestri elocinţei şi folosind un
cuvânt al lui La Bruyere, ca pe un „părinte al Bisericii”. „Orator, istoric,
teolog, filozof de o rară erudiţie de o şi mai rară elocvenţă, fie în
convorbirile sale, fie în scrierile sale, fie la amvon; un apărător al
Bisericii şi o lumină a Bisericii şi-să folosim de acum graiul posterităţii-
un părinte al Bisericii”( La Bruyere, Discurs rostit la Academia franceză
în 1693( trad Aurel Ţâţa) în: Caracterele II Buc.1968, p 361).
Bossuet poate fi folosit pentru unele din ideile sale, ni însă pentru
stilul său.
Massillon
Un alt mare predicator al Franţei a fost Jean-Baptiste Massillon. S-
a născut în 1663. A studiat filozofia, teologia, istoria, literatură, oratoria.
Afost hirotonit în 1691.
Îşi începe activitatea predicatorială în 1693, când rosteşte o serie de
predici funebre. Rosteşte conferinţe care impun prin bogatul lor conţinut
de idei.
Impresionat de necredinţa în ceştere, Massillon atacă răul în
izvorul lui, adresându-se inimii. Împietatea născută din corupţie
decşanşează ruinarea tuturor principiilor care promovează demnitatea şi
tăria poporelor. Oamenii, zicea el, sunt mai mult laşi decât necredincioşi.
Fără să neglijeze dogma, Massillon avea predilecţie pentru temele
morale. A şi fost socotit cel mai mare moralist al Franţei secolului al
XVIII-lea.
Avea înfăţişarea agreabilă, coce pătrunzătoare, dicţiune
cuceritoare, deşi cam precipitată. Doar Chateaubriand l-a-ntecut în ce
priveşte frumuseţea imaginilor, armonia cuvintelor, ritmul frazelor,
farmecul descrierilor.
Ccuvântările lui Massillon sunt străbătute de suflul unei
învăluitoare afecţiuni. El ştia cuceri inimile ascultătorilormai înainte de a
le cuceri mintea. Pe cât se pare, succesul (lipsă pagină).

Bourdalone (Louis) (1632-1704) a fost de asemenea un mare

bpredicator al apusenilor. În ce priveşte organizarea temei, zborul înalt al
ideilor, bogăţia imaginaţiei, strălucirea stilului nu-l egalează pe Bossuet,
dar se impune prin rectitudinea şi seniozitatea caracterului, prin logică
strictă, prin căldura expunerii şi prin conştiinţa vie a responsabilităţii
preoţeşti.
Unii l-au lăudat pentru felul cum a ştiut să înfăţişeze adevărul
creştin (Doamna de Svigne). Alţii, ca de pildă Fenelon i-a găsit o serie
întreagă de lipsuri – nu în ce priveşet forţa ideilor ci felul de a le înfăţişa,
apoi monotonia, repetiţiile, etc.
 Dar lipsurile acestea nu scad nimic din măreţia lui Bourdalone. Ele
nu-s decât umbrele care scot şi mai bine în lumină chipul ilustrului
predicator.
După terminarea studiilor şi după hirotonie, Bourdalone a
funcţionat ca profesor de filozofie morală la colegiul din Bourges.
Talentul său de predicator însă , i-a deschis calea către Paris(1669). În
1670a ţinut o serie de predici la cureta din Versailles. În 1672 a fost
invitat anume acolo să predice în post. Invitaţia a fost repetată de mai
multe ori. Faptul mărturiseşte îndeajuns despre marele său talent oratoric
şi despre impresia adâncă pe care a făcut-o asupra regelui şi curţii.
La întocmirea predicilor punea la contribuţie ştiinţa lui
cuprinzătoare, cunoaştera profundă a Scripturii, a Părinţilor, a teologiei
scolastice. Cunoştinţele acestea şi le organiza într-un tot organic, clar,
convingător, îndreptat mai ales spre mintea ascultătorilor. Dintre cele trei
ţinte ale unei bune cuvântări: să instruieşti, să placi, să mişti inima,
Bourdalone punea accentul pe instruirea ascultătorilor.
A dus luptă aprigă împotriva erorilor timpului său. A combătut pe
jansenişti, quietişti, galicani şi liber cugetători.
Succesul predicilor sale s-a datorat nu atât puterii sale de gândire,
cât mai ales caracterului său. Predicile îi erau în strânsă simbioză cu
viaţa. Adevărul propovăduit era trecut prin trăirea, prin viaţa sa proprie.
Nu făcea concesii celor mari, care l-au preţuit şi stimat.

Bibliografie
A.Malieu, Massillon- în: Dict. De theol. catholique, t.x.l Paris 1928.
A.Largent, Bossuet- în: Dict. De theol. catholique, t. II l Paris 1923.
M.Schilan, Geschichte der christlichen Pradigt- în: Realencyklopadie fur
Theologie und Kirche, Bd.XV Leipzing 1904.
Keppler, Predigt- în: Welter und Welte”s Klexikon, Bd. X Fr. i.Br. 1897.
Massilon, Cuvântări bisericeşti (trad Ioan Genţ) t.l, Oradea Mare 1898.
Freppel, Bossuet et l’eloquence sacree an XVII-e siecle, Paris 1883.
M.Popescu, Massillon- în: BOR 1898/99.
R.P.Rambaud, Trăite moderne de predication Lyon-Paris 1941.
L’abbe Driaux, Oraisons funebres de Bossuet suivies des oraison
funebres de
Flechier, Paris.
Eugen Griselle, S.J., Bourdalone, Hist. Critique de să predication t.1-2
Paris
1092; t.3 Paris 1906.
Bourdalone, Predicile de Advent (trad. Alexandru Nicolescu) Blaj 1920.
Schneyer, Geschicte der Katolischen Predigt, Fr.i.Br. 1969.

23. Predica romano-catolică între sec. XVIII-XX

Iluminismul avu ecou şi în sânul Bisericii romano-catolice.

Curentul acesta determină o polemică împotriva celibatului , a călugăriei,
a folosirii în slujbe a limbii latine.
În ce priveşte predica se formula pretenţia de a se propovădui o
morală bazată mai mult pe raţiune decât pe Evanghelie. Conţinutul
supranatural al predicii era tot mai mult trecut prin sită unui unghi de
vedere anentist. Totuşi cei mai mulţi predicatori au rămas credincioşi
poziţiei autentic creştine.
Dintre acestea amintim pe:
Ignay Wurz (1727-1784), cel mai de seamă omilet de limbă
germană al sec. XVIII.
În activitatea sa s-a inspirat din clasicii predicii franceze: Bossuet,
Bourdalone şi Massillon.
Lucrările sale au fost tipărite mai întâi la Viena în opt volume
(între 1783-1786) şi apoi la Colonia în 12 volume (în 1801).
Roman Sebastian Zangerle (1771-1848) a fost mai întâi profesor,
iar după ce a ajuns episcop s-a străduit să înnoiască şi întărească viaţa
religioasă, folosindu-se de predică.
 Modestul Hahn (+1794) a fost un zelos predicator. A publicat
numeroase volume de predici: La sărbătorile Fecioarei Maria; La
sărbătorile sfinţilor; La duminicele de peste an; În legătură cu Patimile
Domnului; Despre rugăciune, etc.
Cassiodor Franz Joseph Zenger (n. 1755) îşi fundamentă predicile
pe Sf. Scriptură şi caută să opună mentalităţii superficiale a vremii,
valorile veşnice ale Biserici, folosindu-se de forma omiliei. Ne-au rămas
de la el: Omilii la Evangheliile din sărbătorile închinate Mântuitorului;
Omilii la sărbătorile Preacuratei şi ale sfinţilor; Omilii la pericopele
duminicale, etc.
Dintre cei care au luptat cu hotărâre împotriva secularismului
iluminist amintim pe:
Johann Michael Sailer (1751-1832), care a îmbinat o remarcabilă
erudiţie cu o credinţă adâncă, a fost vestit dascăl, educator exemplar şi un
păstor de suflete îmbunătăţit. A tipărit mai multe volume de predici pline
de credinţă vie şi de adâncă evlavie. S-a inspirat din Evanghelii şi
Epistole, înfăţişând credincioşilor o viaţă purtând amprenta înţelepciunii
şi puterii cuvântului lui Dumnezeu. În aprecierea împrejurărilor în care
trăia, Salier a dovedit un superior tact şi o adâncă înţelegere.
Joseph Ludwig Colmar (1760-1818) a fost numit în 1802 episcop
de Mainz de către Napoleon. În împlinirea misiunii sale, Colmar a căutat
să înlăture pagubele spirituale operate de către mişcarea iluministă. A
fost un predicator îndemânatic şi plin de zel. Predicile sale au fost
publicate la Mainz (1836 ş.u.) în şapte volume.
Raţionalismul sec. XVIII nu s-a limitat numai la spaţiul acestui
veac, ci s-a extins, sub diferite forme şi în veacurile XIX şi XX,
cuprinzând aproape lumea întregă. Situaţia impuse predicii eforturi
sporite şi perseverente în sensul apărării vieţii credincioşilor de puterile
dizolvante ale negativismului şi în sensul mobilizării tuturor forţelor
constructive ale soliei creştine pentru apărarea dreptului lui Dumnezeu
asupra sufletului omenesc.
Dintre predicatorii acestei perioade menţionăm pe episcopul de
Mainz Wilhelm Emmanuel von Ketteler(1811-1877). El a insistat în
predici asupra unor teme fundamentale precum: muncă şi salar; familia şi
căsătoria; stat şi societate; Biserica şi religia, dezvoltându-le în aşa fel că
expunerile sale au rămas ca o lumină călăuzitoare pentru catolicism.
Predicile şi pastoralele i-au fost publicate la Mainz, primele în 1878;
celelalte în 1904.
Episcopul Paul Wilhelm von Keppler (1852-1926). Din 1883 a fost
profesor de Exegeză N.T. la Tulingen; din 1889 profesor de Morală şi
Pastorală. Din 1894 a predat aceste discipline în Freiburg. În 1898 a fost
numit episcop în Rottenburg.
Keppler nu a fost numai un profund cunoscător al istoriei predicii
(vezi de pildă, articolul lui despre istoria predicii în Wetzer un Weltes
Kirchenlexikon), dar el deschise o cale largă predicii sub forma omiliei,
tipărind o serie de scriei ca: Pericopele din postul Crăciunului explicate
exegetic-omiletic (Freiburg 1899; ed.VI 1917); Gânduri şi sfaturi
omiletice, (Freiburg 1910; ed.VI 1911); Apă din stâncă (2 vol. Freiburg
1927-1928; ed.II 1929), etc. Aceste volume de predici mărturisise nu
numai despre zelul său predicatorial, dar şi despre înzestrarea să
superioară penru asemenea misiune.
Predicator vestit a fost şi cardinalul Michael von Faulhaber (1869-
1952). Din 1904 a fost profesor de V.T. în Strasburg; din 1921 episcop de
Speyer, apoi de Munchen şi Freisi.
În predicile sale, cardinalul a utilizat valorile religioase ale V.T.
pentru promovarea spiritualităţii credincioşilor actuali. A publicat
numeroase cătţi de predici precum: Arme ale luminii (Freiburg 1925, ed.
5 în 1918). Voci care strigă în pustiu actualităţii (Frb. 1931, ed. 2 1932).
Iudaism, creştinism, germanism, predici în postul Crăciunului, 1933, etc.
Karl Ignaz Seipel (1843-1926). Din 1909 a funcţionat ca profesor
de Teologie morală în Salzburg, iar din 1917 în Viena. Încă din Salzburg
s-a remarcat că predicator. A fost ministru şi cancelar. A dat atenţie
deosebită aspectului social al învăţăturilor creştine. Cele mai importante
predici ale sale au fost publicate la Viena în 1955, sub titlul: În slujba
cuvântului.
Ottekar Prohaska (1858-1927) a fost (din 1904) profesor la
Budapesta, iar din 1905 episcop. Prin predicile şi conferinţele sale a
readus la Biserică pe mulţi. Operele sale complete, în 25 volume, au fost
publicate la Budapesta în 1928/29.
Tihamer Toth (1889-1939) a funcţionat ca episcop începând din
1938. Prin predici şi-a câştigat o faimă până dincolo de hotarele patriei
sale, mai ales în Germania. Dintre volumele sale de predici menţionăm:
În via Domnului; Cele zece porunci ale lui Dumnezeu (ed. 3 în 1932);
Cred (1933); Dumnezeu cel Mare (1933); Patimile lui Hristos (1934);
Învăţătura lui Hristos (1934); Izbânda lui Hristos; Biserica lui Hristos;
Viaţa veşnică.
Între prediatorii francezi ai sec. XIX, locul prim îl ocupă
Lacordaire (1802-1861). Ca student, lăsându-se influienţat de Voltaire şi
Rousseau, s-a abătut de la credinţă. Lucrările lui Chateaubriand însă l-au
redat Bisericii. În 1828 fu hitotonit preot şi mai târziu (1840) intră în
ordinul Dominicanilor.
A predicat cu multă putere, căldură şi sinceritate.
Prin claritatea ideilor şi mai ales prin profunda cunoaştere a inimii
omeneşti a readus pe mulţi la credinţa în Hristos. Cuvântul său
pătrunzător mişcă adânc inima ascultătorilor.
Dintre lucrările sale menţionăm: Ouvres completes (în nouă
volume) Paris 1911-12.
Dupanloup (1802-1878) a fost din 1849 episcop de Orleso.
Îşi lucra totdeauna temeinic predicile, purtând grija ca şi în ce
priveşte forma ele să fie cât mai corecte.
Era împotriva improvizaţiilor pentru motivele arătate în
Entreetiens sur la predication populaire.
Agostine de Montefetre (1839-1921), franciscan. Ca misionar şi
predicator itinerant a urcat amvoanele celor mai însemnate oraşe
italieneşti. Se adresă mai ales păturilor culte. Cultura sa vastă l-a pus în
situaţia de a ţine conferinţe apoligetice de mare răsunet. Folosea o limbă
simplă şi clară. Predicile sale sunt cuprinse într-o serie de culegeri, unele
în italieneşte, altele în nemţeşte.
Dintre englezi menşionăm pe John Newmann (1801-1890).
Părerile asupra lui sunt împărţite. Unii l-au criticat, alţii l-au lăudat.
Newmann realizează tipul predicatorului modern. El nu e ca
Hrisostom sau Savonarola ai căror ascultători nu ezitau să izbucnească în
aplauze. El nu e nici ca Bossuet, Massillon ori Lacordaire care puneau
accentul pe compoziţie şi desfăşurarea patetică a ideilor. Apariţia sa în
faţa credincioşilor era modestă. Uneori îşi citea predicile şi anume le
citea cu o voce abia perceptibilă. Nu se folosea de gesturi. Nu dramatiza
expunerea. În schimb asimilarea concentrată a soliei Mântuitorului îl
umplea şi-l mişca interior atât de puternic , că mişcarea aceasta lăuntrică
se transmitea şi ascultătorilor.
Predicile sale mărturisesc despre efortul constant de a prezenta
realitatea adevărurilor mântuitoare cuprinse în Scriptură, realitatea
prezenţei lui Dumnezeu şi a vieţii izvorând din adâncurile Sale.
Se fereşte de a superficializa temele prin soluţii raţionaliste. El
releva paradoxia unor învăţături creştine, paradoxie rezultând din măreţia
de neajuns a izvorului lor care e Dumnezeu. Aspectul misterios al
credinţei creştine constituie pentru el piatra de încercare după care
fariseul se deosebeşte de ucenicul lui Hristos.
Nu predica în abstract. Adânc cunoscător al sufletelor, el le avea
mereu în vedere când îşi elabora şi rostea predică. Nu cruţa îngâmfarea şi
suficienţa, dar era de o nelimitată compasiune faţă de tragicul acestei
existenţe.
Cele mai multe dintre predicile sale au fost îndreptate către
cercurile culte ale ascultătorilor a căror viaţă religioasă era amorţită sub
influenţa liberalismului modern. Alegea teme de morală şi credinţă pe
care le trata de aşa manieră încât pătrundea crusta de indiferenţă a
ascultătorilor, denunţându-le şi laxitatea morală. În asemenea
predicidomina idea de păcat şi pedeapsă, dar cu ocolirea orcărui
pesimism. „Treisteţea, zicea el, n-are nimic comun cu creştinismul...Noi
trebuie şi trăim în lumină, chiar când suntem copleşiţi de griji.”
În predicile morale ştie să împace severitatea cu frumuseţea.
În ce priveşte alegerea temelor Newmann ocolea pe cele prea
cuprinzătoare. De exemplu, nu vorbeşte despre providenţă în toată
întinderea ei, ci arată cum Dumnezeu se îngrijeşte de fiecare om.
Pune accentul pe expuneriel psihologice, nu pe cele teologic-
metafizice.
Cuvântările ţinute la Universitatea din Oxford tratează despre
raportul dintre credinţă şi raţiune; despre religia naturală şi cea revelată;
despre sfinţenia evanghelică; despre dreptate ca principiu de bază al
guvernării lumii de către Dumnezeu.
Dar nu numai zelul pentru adevăr şi finul său simţ psihologic îl
ajutau în efortul de câştigare a ascultătorilor, ca şi stilul. Newmann a fost
un măiestru al stilului, ştiind să-şi adapteze limbajul atât la ascultători,
cât şi la temele tratate. Foloseşte din plin material ilustrativ. Expunerea
concretă e preferată celei teoretice, dar poartă mereu pecetea unui om
cult.
Îşi scria predicile, mărturisind că gândeşte mai bine când scrie.
Se fereşte de artificiile retorice. El ştia cucei pe ascultători prin
fotţa ideilor.
S-a străduit să-şi sprijine cuvântul pe inegalabila putere de atracţie
a exemplului personal. Cuvântarea îi izvora din spiritul şi viaţa lui.
Predicile sale- tipărite în multe volume- dau mărturie despre bogăţia
vieţii sale interioare.
După Conciliul II Vatican predica romano-catolică îşi caută noi
modalităţi de afirmare. Caută să se apropie mai mult de oameni, să-i
întâlnească şi agrăiască acolo unde sunt ei prinşi de nevoile vieţii. Zelul
misionar izvorăştedin adevărul că Dumnezeu a vorbit pentru toţi oamneii
în vederea mântuirii lor. Hristos e „piatra din capul unghiului” şi în
nimeni altul nu există mântuire (Fapte 4, 11 ş.u.)
 În Constituţia despre Liturghie, Conciliul cere preoţilor ca în
propovăduirea lor să se rezeme pe Scriptură şi Liturghie. Şi accentuează
ca predică şi mai ales omilia să fie parte nelipsită a Liturghiei. Prin
dispoziţia aceasta s-a făcut un pas de apropiere faţă de protestanţi, care,
se ştie, pun predica scripturistică în centrul slujbei lor.

Bibliografie

Schnezer, Geschichte der Katholischen Predigt, Frb. 1969.

 D. PREDICĂ LA ROMÂNI

24. Începuturile

Pentru perioadă anterioară sec. XIV, ştirile privitoare la viaţa

noastră bisericească şi deci şi la predică, deşi puţine sunt totuşi
semnificative. Astfel, cerccetări mai noi arată că încă de prin sec.X, la
Cenad (Morissena) spre apu de Arad, pe Mureş a funcţionat o mănăstire
„cu călugări greci”, adică e mănăstire de rit ortodox, având ca misiune să
servească interesele religioase ale românilor din partea locului. La
venirea ungurilor, călugării „greci” de la Cenad au fost transferaţi în altă
parte (la mănăstirea Oxovlanos). Faptul dovedeşte că la venirea
ungurilor, românii îşi aveau o însemnătate instituţie de cultură:
mănăstirea.
Dar cum mănăstirile, pe lângă călugării veniţi au şi călugări
autohtoni, trebuie să admitem că la Cenad au existat şi călugări români
care, ca să poată sliji greceşte, au trebuit să înveţe greceşte şi astfel să ia
contact cu cultura şi teologia greacă. Trebuie să se admită de asemenea
că Cenadul va fi fost locul de pregătire al viitorilor preoţi. Cu pregătirea
dobândită la mănăstire, cei ce erau rânduiţi ca parohi îşi puteau îndeplini
misiunea de slujitori ai altarelor şi într-o măsură oarecare îşi puteau
îndeplini şi misiunea de predicatori.
De altfel, apariţia primelor cnezate şi voievodate- lucru întâmplat
puţin după 900- a adus cu sine necesitatea afirmării organizate şi a unui
suntem de norme de viaţă socială. Ca instituţie cu tradiţie, Biserica
ortodoxă şi-a asumat ea rolul de a transmite, explica şi consolida acest
sistem de norme care, precum se ştie, e cuprins în mesajul evanghelic.
Acţiunea aceasta de transmitere, explicare şi consolidare a
normelor de viaţă creştine s-a făcut fără îndoială şi prin predică.
În Bula papală din 1235 adresată episcopului de Milcovia se
recomandă acestuia să ia atitudine faţă de învăţătura unor „ pseudovlădici
schizmatici”. De asemenea documentul din 1234, menţionează că valahii
nu primesc tainele bisericeşti de la episcopul catolic, ci „ de la nişte
pseudoepiscopi care ţin ritul grecilor”, adică ritul ortodox. Aceasta
 dovedeşte că în perioada respectivă românii îşi aveau episcopii lor care
propovăduiau învăţătura ortodoxă şi care, desigur, purtau grijă de
hirotonirea şi rânduirea de preoţi la sate, care preoţi vor fi făcut câte ceva
şi în ce priveşte propovăduirea cuvântului.
Cât priveşte limba în care au fost rostite atunci predicile, trebuie să
spunem că n-a putut fi decât cea înţeleasă de popor. Fără îndoială, s-a
folosit şi limba greacă, apoi slavona, dar pentru mulţimea care nu
cunoştea aceste limbi a trebuit să se predice în graiul ei.
În această privinţă, iată ce scrie prof. St. Bărsănescu: „Cât priveşte
limba folosită (în predici) nu dispunem până azi de nici o indicaţie despre
limba în care se preda învăţământul religios, totuşi, cunoscând că în
Franţa s-au descoperit texte vechi de predici în limba franceză, într-o
epocă în care în rest activităţii intelectuale se folosea limba latină, putem
conchide prin analogie că şi la noi predicatorii, fie ei vlădici, fie preoţi,
îşi rosteau predicile în limba poporului27.
Fără îndoială, la predica prin cuvânt, predica sporadică desigur, s-a
adăugat predica permanentă prin intermediul slujbelor şi al arhitecturilor
bisericeşti. Cultul, se ştie, are şi caracter didactic, vehiculator de
învăţătură. Viaţa Mântuitorului, a Apostolilor, a Sfinţilor, rugăciunile
imnele, actele care intră în ţesătura slujbelor sunt, toate, pline de
învăţături dumnezeieşti care, învăluite în unda caldă a evlavieişi a
meoldiei cântărilor bisericeşti, mişcă sufletele şi le deschide lăsând să
pătrundă în adâncul lor lumina şi puterea învăţăturilor revelate.
La fel locaşurile de închinare, prin înfăţişarea lor deosebită de a
tuturor celorlalte, trezesc atenţia şi o îndrumă spre acelaşi fond de
învăţături dumnezeieşti.
Astfel, construcţia în formă de navă sau cruce, exprimă învăţătura
ca Biserica e întemeiată de Mântuitorul în scopul salvării omului din
robia egoismului, a păcatului. Precum corabia, străbătând prin furia
valurilor, duce pe cei dintr-însa la liman liniştit, la fel Biserica îşi duce
credincioşii la mântuire. C dinăuntrul bisericii, duc gândul laieslea în care
s-a născut Mântuitorul. Cupola centrală, către care converg toate
elementele construcşiei, exprimă învăţătura, că iniţiativa mântuirii a avut-
o şi o are Dumnezeu, care, ca un Părinte iubitor se apleacă asupra
oamenilor cuprinzându-i pe toţi sub ocrotirea Să, etc.
Nu trebuie ignorată nici predica prin exemplul personal, pe care cel
puţin unii sau alţii dintre preoţi şi vlădici o vor fi practicat, cu smerenie şi
perseverenţă. Cuvântul, slujbele, exemplele personale, locaşurile de
închinare cu arhitectură lor specifică şi cu zugrăviturile lor şi-au exercitat
27 Stefan Bărănescu, Pagini nescrise din istoria cultuirii româneşti (sec. X-XVI), Buc. 1971, p. 34-35.
 înrâurirea lor pozitivă asupra credincioşilor transmiţându-le lumină din
învăţătura Mântuitorului şi îndrumându-i în direcţia păstrării comunicării
cu Dumnezeu, în direcţia purităţii interioare şi a iubirii de oameni.

25. Predica între sec XIV şi începutul sec XVIII

O dată cu organizarea vieţii bisericeşti, s-a acordat o atenţie sporită

şi predicii. În actul sinodal din 1359 al patriarhiei Constantinopolei se
arată că mitropolitul Ungrovlahiei are misiunea de a fi un călăuzitor şi
învăţător (predicator) al Evangheliei. Totodată el, mitropolitul, are
datoria de a „întări” pe ceteţi, întrecare apoi să fie hirotoniţi preoţi şi pe
care să-i sfătuiască să înveţe cum să-şi împlinească datoria lor de păstori
şi îndrumători ai poporului „cu privire la folosul sufletesc”. Aşadar,
propovăduirea intră în obligaţiile elementare ale mitropolitanului şi e de
presupus că obligaţia aceasta va fi fost implantată şi în conştiinţa
preoţior. E de presupus că unii dintre ei vor fi încercat măcar să
parafrazeze texte din manuscrise biblice în limba şi pe înţelesul
ascultătorilor.
În sec.XV, pe vremea lui Alexandru cel Bun, întâlnim pe
învăţătorul călugăr bulgar, Grigorie Tamblac care a ţinut la Suceava o
serie de predici (17 la număr). Unele au fost rostite în cinstea marilor
sfinţi ca: Sf. Gheorghe, Sf. Petru şi Pavel, Sf. Ilie Tesviteanu. Altele au
fost rostite la praznice precum: Florii, Înălţare, Joia Mare, Vinerea Mare.
O altă categorie de predici au caracter dogmatic şi ascetic28. Aceasta nu
înseamnă că în bisericile rurale nu se predică. Dimpotrivă, trebuie să
admitem că se propovăduia prin parafrazarea textelor biblice şi mai ales
prin citirea la strană a unor omilii traduse. Ca de pildă, omiliile Sf. Ioan
Gură de Aur traduse în sec.XV în limba slavonă, traducere din care s-au

28 Istoria biserici române vol 1 p. 293. A se vedea şi Radu Constantinescu, o predică slavo-română
necunoscută de la începutul sec XV- în BOR- 3-4/1975
 păstrat mai multe manuscrise29. Textul slavon era explicat de către preot,
în limba poporului30. Că unii care erau pregătiţi în şcolile mănăstireşti
unde se predă greaca şi slavona31, preoţii erau în condiţia de a explica în
limba română textele slavone precum şi cele greceşti.
În sec. XVI se produc două lucruri cu binefăcătoare influenţă
asupra propovăduirii a) Se foloseşte şi la noi tiparul, b) Se publică predici
în limba română. E cunoscut în acest sens activitatea diaconului Coresi.
Acesta tipăreşte în 1564 Tâlcul Evangheliilor, care e cea dintâi carte de
predici tipărită la români. Cartea cuprinde cazanii pentru tot anu,
începând cu Duminica Învierii. Metoda folosită e simplă: se redă mai
întâi textul pericopei, apoi –tâlcuirea. Cartea a fost tradusă mai întâi în
nordul Transilvaniei sau în Maramureş însoţită de o carte de rugăciuni.
Cartea a circulat mai întâi în manuscrise. Coresi ajutat de către
traducătorii din Scheii Braşovului a adapt-o graiului din sudul
Transilvaniei. Originalul a fost scris în slavonă carpatică în care se
întâlnesc expresii din limba ungară şi rusă32.
Cartea cuprinde şi un Molitfelnic care vorbeşte numai de trei taine:
Botezul, Cuminecătura, Cununia; elimină cultul sfinţilor şi slujbele
pentru morţi; suprimă liturghia ortodoxă, lăsând doar slujba de dimineaţa.
La sfârşitul tâlcuirilor e adăugat un epilog din care se vede limpede
că tipărirea Cazaniei s-a făcut la dorinţa preoţilor de a avea la-ndemână
un izvor pentru propria lor activitate predicatorială. „După aceia deacă
am văzutu jelanie a mulţi preuţii de tâlculu evangheliilor cum să poată şi
ei propovădui şi a spune oamenilor învăţătura după cetitul evangheliei
aşa am aflatu aceaste tâlcuiri ale evangheliilor, pre dumineci... şi mie tare
plăcură şi am scrisu la tipariulu vouă fraţilor românilor să fie pre
învăţătură...” Trebuie să se adimtă deci că, printre motivele care au
determinat tipărirea în româneşte a cărţii: Tâlcul Evangheliilor a fost şi
trebuinţa simţită de preoţi de a propovăduii şi ei credincioşilor. Expresia
„a spune oamenilor învăţătură” ne îndreptăţeşte concluzia că preoţii, cel
puţin unii din ei, se gândeau la o propovăduire pe cale orală, nu a
cetitului.
Adoua Cazanie a lui Coresi şi care este „şi cea mai importantă din
toate cărţile apărute în Transilvania în a II-a jumătate a sec.XVI, este

29 Bărsănescu, O p. cit. p.94.

30 O indicaţie în acest sens la Meteş, Istoria Biserici din Transilvania I Sibiu 1935. p. 113.
31
32 Pandele Olteanu, Les originaux slavo-russes des plus anciennes collections d’homelies roumaines- în:
Romanoslavica, Buc.1963, p. 163-193, în Mitropolia Olteniei 11-12 (1963) p.949.
 Evanghelia cu învăţătură... tipărită la Braşov şi ieşită de sub tipar la 28
iulie 1581”.33
Cazania da tâlcuirea pericopelor duminicilor şi sărbătorilor de
peste an, începând cu Dumineca Vameşului şi Fariseului. Textele tâlcuite
sunt identice cu cele din Tetraevangheliile din 156134
Cartea reprezintă o traducere după versiunea slavonă a omiliilor
greceşti ale patriarhului Ioan Calecas (+1347) al Constantinopolei.
În predoslavie se vorbeşte de preoţi care simţeau trebuinţa unei
asemenea cărţi. Predoslovia, considerată până acuma originală, e în
realitate, aproape în întregime, tot o traducere şi anume după prefaţa
Cazaniei din Zabludov (tipărită de Ivan Feodorov la Zabludov în 1569).35
În Cazania din Zabludov avem 79-80 omilii, în cea de la Braşov64.
Coresi a renunţat la 14 omilii pentru praznicele împărăteşti. E
semnificativă lipsa omiliei la Duminica ortodoxiei: nu convenea
patronului lucrării, luteranul Luca Hârschel, judele Braşovului. (Omilia
se află însă în origonalul grec şi în versiunea slavă. În locul omiliei de la
Dumineca ortodoxiei s-a introdus omilia din joia mare în legătură cu
Cina cea de Taină, omilie care nu există nici în textul grec, nici în cel
slavon).36
Ca şi cea anterioară, cea de a doua Cazanie a lui Coresi se pare că a
venit în întâmpinarea unei necesităţi adânc simţite în sfera propovăduirii.
Cuvântările (64 la număr: 50 la duminici; 11 la sărbători; plus trei
la: joia mare; Înălţarea Domnului; Schimbarea la faţă) sunt sub formă de
omilii, cu excepţia la trei.
La sfârşitul cărţii e redat: Tatăl nostru; apoi Crezul şi Decalogul.
Din sec. XVI mai avem şi cuvântarea lui Neagoe Vodă Basarab,
ţinută la a doua îngropare a oaselor mamei sale Neagă, şi a copiilor săi:
Petru, Ioan şi Anghelina.
Să observăm că vor fi fost şi din rândul preoţilor vremii care,
posesori ai unei pregătiri mai bune, nu vor fi ezitat să alcătuiască şi
rostească cuvânt de învăţătură în faţa poporului. Alexandru Lăpuşneanu
trimite preotului Sava plecat la studii (la Braşov sau Lvov) scrisoare în
care, printre altele, spune: „ Şi mă rog sfinţiei tale ca să te sileşti cu
învăţătura, să fii învăţător al creştinilor şi stâlp cu sprijin credinţii
strămoşeşti”. Textul arată clar două lucruri: a) exintenţa conştiinţei că
propovăduirea cuvântului cere pregătire temeinică; şi că aceasta se şi

33 Istoria Bisericii române I, p. 427.

34 Istoria Bisericii române I, p. 427.
35 P. Olteanu, Op. Cit., în Mitropolia Olteniei 11-12 (1963) p.950
36 P. Olteanu, Op. Cit., în Mitropolia Olteniei 11-12 (1963) p.950
 realiză în măsura posibilă atunci; b) că apărarea ortodoxiei împotriva
asalturilor celorlalte confesiuni cerea de asemenea preoţi ortodocşi bine
instruiţi şi formaţi ca predicatori.37
Aici mai poate fi amintit şi faptul că şcoala din Scheii Braşovului
la care funcţiona un gramatikos (profesor de învăţământ elementar), ci
didaskolos ( profesor cu un nivel intelectual mai ridicat), pregătea
gramatici dar şi „viitor preoţi”. E limpede că preoţii care aveau la bază o
asemenea şcoală vor fi avut şi îndrăzneala de întocmi şi veşti predici,
măcar din când în când38.
O şcoală unde se pregăteau clerici a fost şi cea de la Putna. De
subliniat că la această şcoală se învăţa nu numai în limba greacă şi
slavonă, dar şi română39. Ceea ce ne îndreptăţeşte să acceptăm că, cei
pregătiţi chiar în limba română pentru cele ale preoţiei, se vor fi
încumetat cu atât mai mult să alcătuiască şi rostească, periodic măcar,
scurte cuvântări personale.
Un indiciu că şi în sec. XV-XVI s-au rostit predici alcătuite de
către preoţii înşişi îl avem în faptul că predica copiată de popa Grigorie
Măhaciu în 1619 (şi publicată de Hajdeu în Cuvente den betrani, II
Buc.1879, p.117-135), a fost copiată după o predică mai veche din sec.
XV-XVI40. E potrivit să amintim şi cuvântarea funebrărostită în 1639 la
înmormântarea Sofroniei Ciogole41.
În secolul XVII se continuă propovăduirea prin mijlocirea
cazaniilor. În 1641 a fost retipărită la Bălgrad, cazania de la Braşov din
1581.
În 1643, mitropolitul Varlaam tipăreşte la Iaşi: Carte românească
de învăţătura duminicile peste an şi la praznicele împărăteşti şi la sfinţi
mari.
Cazania cuprinde 76 de predici. Cele mai multe pleacă de la
pericopa zilei şi cuprinde povăţuiri privind înfrânarea, înfrăţirea şi
slujirea deaproapeleui. Cuprinde şi o serie de vieţi ale mucenicilor
Ortodoxiei (viaţa Sf. Ioan cel Mare, ocrotitorul Moldovei; viaţa muceniţii
Paraschiva ale cărei moaşte au fost aduse de Vasile Lupu şi aşezate la Sf.
Trei Ierarhi).

37 Bărsănescu, Op.cit. p. 201-202.

38 Bărsănescu, 233;
39 Bărsănescu 239, 243.
40 Cf. Ştefan Meteş, Ist. Bis. Rom. din Transilvania, Sibiu 1935, p. 497 nota1.
41 I. Bianu, Catalogul manuscriptelor româneşti I, Buc. 1907, p.375- cit. la Gabriel Strempel în: Antim
Ivireanul, Opere, ediţie critică, Buc. 1972, p. XLIII.
 Materialul predicilor a fost lăut din „scripturi tălmăcite din limba
slavonească... din tati tâlcovnicii sfintei evangheli, dascăli ai Bisericii
noastre”.
Cercetări mai noi par a dovedi că izvorul principal de care s-a
folosit Varlaam îl constituie lucrarea „Cartea numită comoară” a lui
Damaschin Studitul, originar din Salonic şicare probabil a studiat în
Mănăstirea Studion, de unde şi denumirea studitul.
Operă a apărut în prima ediţie la Veneţia în 1558 şi s-a răspândit în
neogreacă în peste 50 ediţii. Prin intermediul Cazaniei lui Varlaam,
Damaschin Studitul a răzbătut şi în circuitul culturii româneşti din sec.
XVVII şi următoarele.
Din Comoară Varlaam nu poate fi luat integral sau parţial peste
200 pp. Şi anume s-au tradus câteva cuvântări la unele Duminici din
Postul Mare. Mai integral au fost traduse cuvântările la sărbătorile
împărăteşti.
De aceea Varlaam nu poate fi lăudat atât ca traducător, cât mai
ales ca creator de limbă literară42.
Într-adevăr, se poate spune în chipsigur că limba folosită de
Varlaam e o limbă purificată de expresii slave greoaie, turnată în forme
care nu se deosebesc prea mult de cel de azi. Aşa se explică răspândirea
ei pe întreg teritoriul românesc: Moldova, Transilvania, Maramureş,
Oltenia, Muntenia.
Cazania lui Varlaam a constituit baza următoarelor tipărituri:
- Cazania de la mănăstirea Dealu 1644
- Chiriacodromionul sau Evanghelia învăţătoare de la Bălgrad
1699 (cf. I. Lupaş, Cartea românească de învăţăturăde la 1643
retipărită într-o ediţie transilvană la Albă Iulia în 1699 – în:
Revista Moldovei 10-11-12 (1957) p. 791-806. Retipărirea s-a
făcut cu unele modificări nu spre stricarea dogmelor, ci mai
spre întărire, cum spune Mihai Istfanovici, meşterul tipograf.
Numărul preicilor din Cazania lui Varlaam la fost sporit în
Chiriacodromion cu şase, dând câte o predică în plus la
cCrăciun, Bobotează, Paşti, Rusalii, 40 mucenici, 20 iulie.
- Chiriacodromionul de la Bucureşti 1732
- Cazania de la Râmnic 1748
- Cazania de la Bucureşti 1765
- Cazania a doua de la Bucureşti 1768
- Cazania de la Râmnic 1781
42 Prof. Dr. Docent Pandele Olteanu, Izvoare originale şi modele bizantino-slave – în: operele
mitropolitului Varlaam – în : BOR 1-2(1970) p. 136 ş.u.
 - Cazania a treia de la Râmnic 1792
- Cazania de la Buzău 1834
- Cazania de la Sibiu 1850
- Cazania de la Bucureşti 1858
- Cazaniile lui Varlaam, ediţie şcolară, Bucureşti 1894
- Cazania de la Bucureşti 1898
- Cazaniile lui Varlaam, Bucureşti 1903
- Cazania de la Bucureşti 1911
Aceasta dovedeşte pe de o aprte bogatul conţinut ortodox al cazaniilor,
iar pe de alta cât de potrivite au fost ele pentru sufletul românesc.
Cu un an înainte de Cazania lui Varlaam apăruse Cazania de la
Govora: Evanghelie învăţătoare (1642), izvodită de ieromonahul Silvestru şi
„ primenită de pe limba rusească pe loimba românească” de însuşi Udrişte
Năsturel. Nu e cunoscut izvorul rusesc al Cazaniei, „traducerea însă este
vioaie şi plastică”.
În 1691 apare la Bucureşti cartea: Sfântul Ioan Hrisostom şi alţii,
Mărgăritare, Traducere de Ştefan şi Radu Greceanu. Iată câteva din teme:
Pentru a fiilor creştere. Pentru frumuseţea muierilor. Pentru lăcomie. Pentru
necurata mândrie şi indeşarta mărire. Pentru pocăinţă şi ispovedanie. Pentru
zavistia şi urâciunea. Pentru dragostea şi iubirea frăţiei. Pentru milostenie.
Pentru rugăciune, etc.43
Ediţia a doua apare la Bucureşti 1746. Alte ediţii în 1846 şi 1872.
Se poate spune deci, că, până la începutul sec. XVIII propovăduirea la
noi se efectua prin cazanii, prin citirea de către preot a cazaniilor în faţa
credincioşilor. Desigur, nu se poate spune că predica personală ar fi lipsit cu
totul. Sporadic a existat şi un asemenea mod de propovăduire. În lucrarea sa:
Opera culturală a Bisericii Ortodoxe în viaţa poporului român (Cluj 1933, p.
13), I.Lupaş arată că în sec. XVII exista la Făgăraş o şcoală superioară, cu
două secţii: una pentru pregătirea viitorilor preoţi , cealaltă pentru pregătirea
dascălilor necesari satelor din Ţara Oltului. Trecerea vii torilor preoţi printr-
o asemenea şcoală ne îndreptăţeşte să acceptăm că, cel puţin unii dintr-înşii
vor fi rostit şi predici personale.

43 Vezi prezentarea mai pe larg la D. Fecioru, Bibliografia traducerilor în româneşte dinliteratura

patristică, vol. I, Fasc.I: Epoca de la 1691 până la 1833, p.9 ş.u.
 26.Predica în perioada dintre sec. XVIII până la 1944
(Antim Ivireanul

Începând cu sec.XVIII lucrurile se schimbă. E adevărat că şi în

veacul acum amintit continuă să apară treduceri de predici, ca de
exemplu: Macarie Egipteanul, Omilii, traducere de Macarie Ieromonahul,
Bucureşti 1775; Dorotei, traducere de Filaret episcopul Râmnicului,
Râmnic 178444. Dar ceea ce ridică acum propovăduirea în Biserica
românească, la un mod de practicare şi un nivel de originalitate
necunoscut până atunci la noi este propovăduirea lui Antim Ivireanul.
Originar din Iviria, Antim e chemat în ţară de Constantin
Brâncoveanu.
Lucrează mai întâi ca meşter la tipografia domnească din
Bucureşti. În 1694 trece la Snagov ca egumen şi meşter la tipografia de
acolo. În 1701se întoarce la tipografia din Bucureşti unde lucrează până
în 1705. În anul 1705 e ales episcop la Râmnic, punând între altele,
temelie tiparniţei, care avea să funcţioneăe până în 1707 şi să fie reluată
ulterior, încetând iarăşi, pentru că al 1709 să reapară ca tiparniţă
monahală, la mănăstirea Cozia.
După moartea mitropolitului Teodosie în 1708, Antim îi urmează
la conducerea Bisericii din Ţara Românească.
Înflăcărat luptător pentru creştinătatea care gemea sub apăsarea
turcilor, Antim a fost un Adirator a lui Petru cel Mare, care pe atunci
întruchipa aspiraţiile întregii creştinătăţi orientale. Din pricina aceasta
Antim a avut mult de suferit. Dacă în faţa lui Brâncoveanu s-a putut
dezvinovăţi cu succes, în faţa lui Nicolae Mavrocordat, omul turcilor, n-a
mai putut face aceasta. Se ştie că Mavrocordat, în complicitate cu turcii şi
cu patriarhul Ieremia a III-lea al Constantinopolei, l-au detronat pe
Antim, l-au caterisit şi măcelărit.
Antim Ivireanu a fost un om superior şi multilateral înzestrat şi
format. Tipograf de înaltă măiestrie, artist, cunoscător al multor limbi,
teolog, luptător pentru ridicarea poporului şi pentru libertate, orator de
remarcabile posobilităţi, Antim a adus un important aport la promovarea
vieţii bisericeşti şi româneşti din epoca lui Brâncoveanu. Toate darurile,
telentele şi aptitudinile sale, Antim şi le-a pus cu generozitate în slujba

44 Prezentarea la D.Fecioru, op. Cit. p. 14 ş.u.

 ridicării credincioşilor şi a compatrioţilor săi la cât mai înalt nivel de
conştiinţă şi existenţă prin credinţă, morală şi cultură.
Întru realizarea acestui scop Antim s-a folosit din plin de predică,
de predica personală, vie, care este „de o ţinută,de o substanţă şi o factură
nouă faţă de ceea ce acest gen al retoricii avusese la noi până la el”45.
Cea mai importantă operă a lui Antim în materie de predicare este
intitulată Didahii, adică învăţături.
Opera predicatorială a lui Antim se compune din 28 predici rostitre
în timpul domniilor lui Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino.
Pe cât se pare, pe vremea lui Nicolae Mavrocordat Antim n-a rostit nici o
cuvântare, cu excepţia Cuvântului de învăţătură asupra omului mort.46
Pe lângă cele 28 didahii, manuscrisele cunoscute mai cuprind şapte
predici ocazionale: una la urcarea în scaun, trei cuvântări funebre, un
cuvânt la parastas şi două cuvântări la spovedanie.
Didahiile n-au fost tipărite nici de Antim, nici de vreun ucenic de-
al lui, ci mult mai târziu şi anume în 1886 de către Ioan Bianu, bibliotecar
al fostei Academii Române. Titlul sub care au fost publicate: Predice
făcute pe la praznice mari de Antim Ivireanu, Mitropolitul Ungrovlahiei
(1709-1716), Bucureşti 1886 (pp. XXXII+218).
A fost tipărit de îcă şase ori.
Cea mai bună ediţie e cea publicată în 1972 de către Gabriel
Strempel, sub titlul: Antim Ivireanu, Opere. Ediţie critică şi studiu
introductiv.
La întocmirea acestei ediţii, Strempel a folosit patru manuscrise. Pe
cel din 1781 al arhimandritului Grigorie Deleanu descoperit de către
episc. Melhisodec al Romanului în 1886 când au fost tipărite pentru
prima dată Didahiile.
Al doilea manuscris a fost cel descoperit de către C.Erbiceanu în
1887.
Al treilea manuscris a fost cel copiat de Efrem gramaticul în 1722-
1725. Acesta a constituit textul de bază în ediţia Strempel.
Toate cele trei manuscrise amintite se află în colecţiile Academiei
RSR.
Al patrulea manuscris utilizat de Strempel se păstrează la Craiova,
în colecţiile Bibliotecii Judeţene şi datează de la mijlocul sec XVIII.47

45 Pr.conf.Al.I.Ciurea, Antim Ivireanul predicator şi orator– în: BOR 8-9/1956 p. 775.

46 G.Strempel-în:Antim Ivireanul, Opere,Bucureşti 1972, p.XLIII-XLIV.
47 G.Strempel- în : Antim Ivireanul, Opere, p.XLV-XLVI.
 S-a spus că Antim s-ar fi inspirat din predicile lui Ilie Mâniat. Al.
Ciurea a arătat48că o asemenea teză e neîntemeiattă pentru motivul că
predicile lui Miniat au apărut în 1718 în prima ediţie, adică la patru ani
după moartea marelui predicator grec şi la doi ani după moartea lui
Antim. Notăm în treacăt că deşi Ciurea a lămurit problema aceasta încă
din 1956, manualul de Istoria Bisericii române apărut în 1958, continuă
să rămână la teza că Antim a fost influienţat de Miniat în alcătuirea
Didahiilor sale49.
Spre deosebire de Cazanii, Didahiile prezintă particularitatea că
sunt răspunsul unui ierarh conştient de obligaţiile sale, la problemele
puse de împrejurările în care se aflau atunci, Biserica şi poporul
credincios.
În timp ce cazaniile aveau un caracter general, adresându-se unui
credincios abstract, despuiat de particularităţile legate de apartenenţa la
un anumit popor, la un anumit mediu, o anumită epocă, o anumită
cultură, predicile lui Antim poartă amprenta personalităţii sale şi a
credincioşilor români de la sfârşitul sec. XVIII.
În timp ce cazaniile se adresează omului ortodox în general,
predicile lui Antim se adresează unei comunităţi determinate, trăind în
precise condiţii religios-morale, culturale, economice, politice.
De pildă, în predicile mitropolitului se simte mocnind subiacent
patosul revoltei împotriva moravurilor străine de viaţa creştină ale păturii
conducătoare avide de averi, de lux şi petreceri, precum şi dispreţuitoare
de muncă.
Cu îndrăzneală profetică, Antim a sfichiuit dubla apăsare sub care
gemea poporul: cea otomană şi cea a boierilor.
Dacă pe turci şi pe boieri mitropolitul îi stigmatiza cu verbul său de
foc, pe cei de jos, pe cei mulţi şi oropsiţi îi îmbărbăta în toate chinurile, îi
mângâia şi le ţinea nestinsă flacăra nădejdii într-un viitor mai bun. Deşi
străin, Antim a năzuit şi a izbutit să se identifice cu interesele şi
aspiraţiile poporului nostru pe care l-a slujit până la jertfa supremă.
Din punct de vedere dogmatic-moral, predicile lui Antim se
încadrează în marea tradiţie a aortodoxiei.
În activitatea de propovăduire, Antim a folosit predica tematică,
omilia, pareneza.
Unele predici pornesc de la text, care însă nu e luat totdeauna di
pericopa de rând.

48 În: Antim Ivireanul ca predicator şi orator- BOR 8-9 (1956) p. 798.

49 Cf. Ist.Bis. rom. I p.166.
 Ca formulă de adresă folosea expresii ca: Blagosloviţilor creştini;
Iubiţii mei; Feţii mei iubiţi; Iubiţii mei ascultători; Înţelepţia Voastră;
Feţii mei, etc.
Introducerile sunt simple, dar ştiu capta atenţia ascultătorilo şi ştiu
deschide drum limpede către tema cuvântării.
Autorul porneşet de la realităţile vieţii înconjurătoare, de la
principii sau maxime, dar de cele mai multe ori de la sărbătoarea
respectivă.
Uneori, după îndemnul la atenţie, urmează o scurtă invocare a
ajutorului lui Dumnezeu.
Tratarea se desfăşoară potrivit rânduielii tradiţionale. Adică se face
mai întâi o expunere a învăţăturii care e argumentată scripturistic şi
patristic. În expunere nu rămâne la suprafaţă ci caută să pătrundă sensul
adânc al învăţăturilor despre care vorbeşte.
De pildă, în prima predică la Naşterea Domnului îşi pune aceste
două întrebări: De ce Dumnezeu a luat chip omenesc? De ce s.a întrupat
cea de a II-a persoană a Sf. Treimi şi nu alta?
La prima răspunde aşa: Dumnezeu a luat chip omenesc şi nu
îngeresc pentru că:
a. Oamenii au căzut toţi, dintre îngeri însă numai unii;
b. Omul a greşit din slăbiciune şi neştiinţă, îngerii din adâncul firii
lor;
c. Omul a căzut fiind ispitit şi din afară, îngerii numai din propria
iniţiativă;
d. Omul e mai puţin vinovat de căderea sa decât îngerii de a lor.
Răspunsul la a doua întrebare: S-a-ntrupat cea de a II-a persoană a
Treimii pentru că:
a. Fiul se cheamă Înţelepciune, care era tocmai chemată să
vindece nepriceperea ce a constituit pricina căderii omului;
b. A doua persoană este Fiul lui Dumnezeu care prin întrupare, îşi
păstrează calitatea de Fiu, El devenind şi Fiul Omului;
c. Împăcarea e lucrare de mijlocire, fapt care cerea să se întrupeze
persoana din mijloc50.
Unde e cazul, denunţă şi combate încercările de a da aparenţă de
adevăr unor poziţii greşite.
Aplicarea învăţăturii la viaţa ascultătorilor o face ce cea mai
amre grijă şi cu măiestria celui adânc cunoscător al sufletului omenesc.

50 Cuvânt de învăţătură la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos la Strempel, ediţia critică: Antim
Ivireanul, pere, p. 119 ş.u.
 Pentru înviorarea expunerii foloseşte antiteza, contrastul,
interogaţia, etc. Concretizarea expunerii constituie de asemenea o
preocupare permanentă a autorului.
Stilul folosit e cel vorbit, presărat cu expresii de larg răsunet în
sufletul ascultătorilor.
Încheierile sunt fireşti şi adaptate la nevoile credincioşilor. Dacă
în tratare se simţea uneori mustrarea cu care păstorul duhovnicesc
urmărea să-şi scoată fiii din primejdioasa deprindere a păcatului, în
încheiere dragostea cuvântătorului ia forma mângâierii, a încurajării,
insuflându-le prin tonul părintesc încrederea că prin ajutorul lui
Dumnezeu şi prin osteneala lor îşi vor putea birui lipsurile, păcatele de
care suferă.
Se poate spune deci că, prin talentul, pregătirea, profunda
religiozitate folosite în spiritul unei înalte răspunderi în slujba Bisericii
şi Patriei, Antim Ivireanul este cel dintâi mare orator al Bisericii
Ortodoxe Române. El e cu atât mia mare cu cât, la noi, nu e un
continuator, ci un începător venit de pe alte meleaguri şi care, deci,
avea de biruit şi greutăţile legate de cunoaştrea limbii şi a mediului în
multe privinţedeosebit de al ţării de unde venea51.
Să observăm că Antim nu este numai primul mare orator al
Bisericii noastre, dar el este, la noi, şi primul slujitor al amvonului care
ridică predica la sensul cerut de însăşi natura şi scopul ei: acela de a fi
un elaborat personal cu luare în considerare nu numai a înţelesului
textului biblic, dar şi a împrejurărilor de persoane, loc şi timp.
În istoria predicii la români, Antim constituie piatra de hotar
între predica axată mai ult pe cazanie, şi predica originală practicată
sub presiunea cerinţei de afi prezentă cu luminile şi puterile ei în viaţa
poporului nostru drept credincios52.
Un impuls în direcţia aceasta a obligaţiei de a renunţa la cazanie
şi atrece la practicarea prediciioriginale vor fi primit nu numai preoţii
de sub jurisdicţia mitropolitului, dar şi preoţii din celelalte provincii.
Cu atât mai mult suntem îndreptăţiţi să formulăm o asemenea teză, cu
cât predicile manuscrise ale lui Antim s-au răspândit pe întreg
cuprinsul pământului românesc. De pildă, o copie a predicilor lui
Antimdatată din 1814 şi publicată de Pr.Paul Mihail şi fica să Zamfira
51 Al.I.Ciurea, Antim Ivireanul predicator şi orator-în:BOR8-9 (1956) p.775 ş.u
52 D.I.Belum Predicile lui Antim Ivireanul-în: Mitropolia Aredealului(MA)1.3, 1963. Acelaşi, Aspecte
sociale din Didahiile lui Antim-în: Mitropolia Olteniei(MO) 9-10, 1963 Mihail-Gabriel Popescu,
Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitorul bisericesc şi propovăduitor al Evangheliei, Buc.
1969.
Eugen Negrici, Antim, logos şi personalitate, Buc. 1971.
 Mihail, în revista Mnuscriptum 2/1973 a fost copiată în Moldova după
manuscris adus din Muntenia de către mitropolitul Gavriil Bănulescu-
Bodoni, fost exarh în principate începând cu 1808. Fără îndoială, copia
aceasta a avut menirea să fie folosită în biserică la strană53, dar totodată
ea va fi constituit şi un impuls puternic pentru preoţi de a trece mai cu
îndrăzneală la întocmirea şi rostirea de predici personale, originale.

27. Predica în sec. XVIII-1944 (I). Sava Popovici, Radu Tempea,

Samuil Klain, Petru Maior, Lazăr Asachi, Eufrosin Poteca şi Ioan Pap.

În sec. XVIII propovăduirea se continuă pe calea citirii cazaniei.

În 1742 se traduc în româneşte predicile lui Ilie Mâniat de către mitropolitul
Neofit, iar în 1746 se retipăresc Mărgăritarele Sf. Ioan Hrisostom.
Mitropolitul Dosoftei Filitis pune la inima protopopilor să aibă grijă că preoţii să
citească la priceasnă vreo cazanie sau viaţa sfântului din acea zi. Avem insă şi dovezi că
era tot mai vie conştiinţa necesităţii de a se întocmi şi rosti predici personale. Menţionăm
în acest sens scrisoarea lui Alexandru Moruzi către episcopul Iosif al Argeşului în 1796:
„Să orânduieşti vreun preot dascăl cu procopseală, la învăţătură în limba romanescă,
ca să înveţe şi să vestească pe la sfintele biserici şi pretutindenea către toţi cuvântul lui
Dumnezeu.”54. Scrisoarea îngăduie mai multe constatări. Întâi că existau preoţi care nu
aveau pregătire necesară pentru a-şi putea îndeplini în mod corespunzător misiunea de
propovăduitori ai cuvântului. A doua constatare: era vie conştiinţa necesităţii de a lumina
poporul nu pe calea cazaniei, ci a predicii vii, directe. A treia constatare: existau preoţi
capabili să vestească în româneşte cuvântul Domnului.
În Ardeal e o situaţie asemănătoare celei de dincolo de munţi.
Lipsiţi de drepturi şi de şcoli, preoţii nu-şi puteau dobândi o pregătire mai bună.
De aceea nu ne putem aştepta din partea lor la o activitate predicatorială personală,
sistematică, susţinută. Într-una din pastoralele sale din 1784 Ghedeon Nichitici vestea că
nu va mai hirotoni „decât dieci, care ştiu bine scris-cititul, cântarea şi catehismul.”55.
Istoria a înregistrat însă şi numele unor preoţi care au dezvoltat o remarcabilă
activitate predicatorială pentru vremea lor. Aşa a fost, printre alţii, Sava Popovici din
Răşinari(1768-1808), de la care ne-au şi rămas unele predici. De pildă, avem de la el
predica rostită în 1789 cu prilejul unei festivităţi ostăşeşti56. Predica e vibrantă, dinamică
şi urmează o linie gradată. Oastea sprijină patria şi credinţa. Ne apără bunurile şi viaţa.

53 Cf.Pr.Dumitru Soare, Un manuscris din 1814 al Predicilor lui Antim Ivireanul, în Manusriptum 2/1973
(11) an IV p.170-173-în St.T. 7-8, 1973.
54 D. Furtună, Preoţimea românească în sec. XVIII , Văleni, 1925, p. 18.
55 Istoria Bisericii Române, vol. II, 1957, p. 355.
56 Predica a fost publicată de Emilian Cioran în Revista Teologică, nr. 4-5, 1912, pp. 129-130.
Ne asigură munca paşnică. Ne apară de năvala şi chinurile neprietenilor cu trupurile lor,
ne câştigă nouă pace cu jertfa vieţii lor. Îşi pun viaţa pentru ţară şi pentru binele tuturor.
O altă predică rămasă de la Sava Popovici e din 1792 şi are ca temă: Istoria
românilor din ţara Ardealului.
Predica are text, introducere, tratare şi încheiere. În introducere se arată că deşi
suntem neam mai vechi decât celelalte în Ardeal şi deşi după fire suntem bine înzestraţi,
totuşi suntem în urma altora. Pricina trebuie să o căutăm în „neştiinţa noastră” şi în
„lenevirea care avem spre câştigarea învăţăturii şi înţelepciunii”. Autorul încheie
introducerea indicând punctele ce va dezvolta în tratare şi cu ce anume îşi va încheia
cuvântarea.
În prima parte a tratării, autorul răspunde la întrebările: de unde se trage neamul
nostru? Cum de ne aflăm în ţara aceasta? De unde am venit? Şi „cum că am rămas pe
locul acesta”.
În partea a II-a a tratării se vorbeşte despre datoria ascultătorilor de a se face
vrednici de jertfele înaintaşilor, străduindu-se să scape de întunericul minţii şi al inimii.
„Trebuie a ne strădui întru aflarea înţelepciunii cei adevărate, a gusta din nectarul
maicei noastre învăţături spre a fi adevăraţi vrednici ori ăn ce stare a norocirii
noastre”.
În încheiere îndeamnă pe credincioşi a fi recunoscători mai marilor care trudesc
pentru câştigarea drepturilor şi a fericirii lor.
Deşi autorul acestei predici foloseşte cartea lui Lebrecht(†1807), Gheschichte der
aborigenen dazischen Völker în Abend-Unterhaltungen ( Sibiu,1971), totuşi el a ştiut să-i
dea o notă personală prin selecţionarea materialului şi prin încadrarea lui în formele
consacrate ale unei cuvântări bisericeşti57.
Predica e construită cu observarea unor precise reguli omiletice. Astfel, cuvântarea
are, cum am spus, o introducere, tratare, încheiere şi aplicare. Expunerea rămâne strict la
obiect. Stilul e cel vorbit. Întreţine atenţia prin întrebări, prin arătarea punctelor ce
urmează să fie tratate, etc.
Un alt preot care s-a impus prin calităţile sale de cuvântător a fost Radu Tempea,
urmaşul lui Eustatievici la conducerea şcolilor ortodoxe. Aşa îl şi prezintă comandantul
suprem din Transilvania Mitrovszky, într-o scrisoare din 24.IV.1802. Radu Tempea,
scrie Mitrovszky „este unul dintre cei mai distinşi preoţi români, om cult şi cu frumoase
cunoştinţe de limbi, cuvântător fără zăbavă, erudit, plin de merite şi cu totul devotat
chemării sale.”58.
O indicaţie privind preocupările omiletice mai sporite ale preoţilor de la sfârşitul
veacului XVIII şi începutul celui de-al XIX-lea ne-o poate da cartea de retorică a lui Ioan
Molnar, tipărită la Budă în 1798. Apariţia unei asemenea lucrări, care poate fi considerată

57 I. Lupaş, Studii, conferinţe şi comunicări istorice (I), Bucureşti, 1927, p. 376.

58 Nicolae Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până în 1800, Cluj, 1944, p. 290.
drept cea dintâi Omiletică de sine stătătoare în limba română59 poate fi interpretată ca
semn al unei mai accentuate sensibilizări a conştiinţei preoţilor de atunci pentru o
propovăduire originală şi de un nivel mai ridicat.
În acest context se cuvine să relevăm şi faptul că deşi, în general, ortodocşii aveam
rezerve faţă de cărţile apărute la Blaj60, totuşi uneori ostenitorii amvonului ortodox se
foloseau şi de predici publicate de autori aparţinând fostei Biserici unite.
Astfel, se ştie că preoţii ortodocşi au folosit în activitatea lor predicatorială
predicile lui Samuil Micu-Klain(†1806), predici publicate sub titlul: „Propovedanie sau
învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi”(făcute de preotul Samuil Klain la Blaj în
1784).
Catrea nu prezintă nicio tendinţă confesională. Spiritul în care e scrisă este acela al
izvoarelor pe care le foloseşte: al izvoarelor patristice răsăritene.
Iată câteva din titlurile cuvântărilor lui Samuil Micu- Klain:
Învăţătura 1: La oameni morţi. Şi lumea trece. De greutatea căii morţii şi de
merindea pe acea cale.
Învăţătura 2: Rânduit iaste. De neştirea morţii.
Învăţătura 3: Fiţi gata. De gătarea la moarte.
A celui între Sfinţi Părintelui nostru Vasile cel Mare. Cuvânt de moarte.
A celui între Sfinţi Părintelui nostru Chiril. Cuvânt pentru ieşirea sufletului.
Cartea a fost retipărită de două ori: în 1842 la Sibiu „cu binecuvântarea
episcopului neuniţilor din Ardeal, Vasile Moga”. Ediţia aceasta din 1842 prezintă o
deosebire faţă de cea din 1874, în sensul că e sporită cu şase predici faţă de aceea, fără să
se indice autorul lor.
Două dintre acestea vorbesc despre obligaţiile celor ce vor să se facă preoţi,
precum şi ale celor hirotoniţi. Prima poartă titlul: „Despre treptele pe care se cade a se sui
oricine voieşte a paşi la Preoţie”. A doua:”Despre învăţătura şi pilda cea bună, care
trebuie s-o deae preotul oilor lui Hristos”. În ambele cuvântări autorul îşi expune înalta sa
concepţie despre preot ca predicator. Preotul predicator, zice Klain, se cuvine să fie
deprins „întru înfrânare şi...sfinţenie, precum şi întru înţelepciune şi întru destoinicia de
a învăţa poporul” 61, cu cuvântul dar şi cu purtarea; „bună va fi învăţătura când mai
mult cu pilda cea bună va fi”62.
În 1907 a fost scoasă a treia ediţie a Propovedaniilor, sub purtarea de grijă a lui
Ioan Nicorescu din Curtici, cu binecuvântarea episcopului din Arad63.
Fără îndoială, episcopii ortodocşi n-ar fi luat sub girul lor cartea lui Klain dacă
aceasta ar fi cuprins tendinţe uniatiste.
59 D. Belu, Cea dintâi omiletică în limba română, în: Mitropolia Ardealului, nr. 9-10, 1963.
60 Şt. Mateş, Relaţiile Bisericii Române Ortodoxe din Ardeal cu Principatele Române în veacul XVIII, în:
Revista Teologică, nr. 12, Sibiu, 1927, p. 383.
61 Propovedania XIII, ed. 1842, p. 196.
62 Propovedania XIV, ibidem, pp.203-204.
63 N. Mladin, I. Vlad, Al. Moisiu, Samuil Micu-Klein- teologul, Sibiu, 1957, pp. 71-73.
 Nu mai puţin răspândite printre ortodocşi au fost şi predicile lui Petru Maior,
intitulate: „Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi”. Culese de Petru Maior,
tipărite la Budă în 1809. Apoi: „Didahii adecă învăţături pentru creaşterea fiilor, la
îngropăciunea pruncilor morţi”-culease de Petru Maior, Buda, 1809. În 1810 tipăreşte „
Prediche sau învăţături la toate Duminicile şi sărbătorile anului”. Partea I, 23 de predici,
237 pp. Partea a II-a, 31 de predici, cu 296 pp. Partea a III-a apare în 1811 şi cuprinde 20
„prediche sau învăţături la sărbătorile anului”, 92 pp. În total 74 de predici.
În 1906, Elie Dăianu retipăreşte la Cluj: „Propovedaniile” şi „Prediche-le”, cu
excepţia, deci, a Didahiilor.
În ediţia Dăianu volumele sunt grupate în ordine inversă de cum au apărut ele
iniţial, adică: volumul I- Predicile duminicale; volumul II- Predicile la sărbători; volumul
III- Propovedaniile.
Precum Maior însuşi mărturiseşte, predicile publicate de el nu-s originale, ci
„culease”. Ca unul care a învăţat carte la Roma, s-a putut inspira din opera vreunui mare
predicator italian, ca de pildă, din opera lui Paul Segneri. Segneri l-a inspirat şi pe Ilie
Mâniat, dar aşa cum acesta şi-a păstrat neatinse concepţia şi personalitatea sa ortodoxă, la
fel şi Maior, ortodox convins, a ocolit tot ceea ce ar fi putut aduce aminte de poziţia
catolică, prelucrând şi turnând în formă proprie materialul cules din izvor catolic.
În general, predicile lui Maior sunt străbătute de lumina unei înalte concepţii şi de
un suflu care îndeamnă nu numai la meditaţie, ci şi la faptă.
Ele vor să lumineze pe ascultători, însă totodată vor să-i determine să treacă la
acţiuni menite a le îmbunătăţi durabil viaţa individuală şi obştească.
În introducerile Propovedaniilor şi Predichelor Maior dă simpresbiterilor
importante îndemnuri de ordin omiletic „spre a-i îndupleca să-şi facă din plin datoria ca
propovăduitori ai cuvântului dumnezeiesc”64.
În Didahii, Maior stăruie asupra datoriilor părinţilor de a îngriji nu numai de
dezvoltarea trupească, dar şi de cea moral-sufletească a copiilor65.
În 1790 apare la Sibiu cartea: „Dezvoaltele Evanghelii a Duminicilor şi
sărbătorilor şi a oareşcărora zile spre trebuinţa cateheţilor şi a dascălilor neuniţi”, de
Dimitrie Eustatievici, „directorul şcoalelor neunite naţionaliceşti în limba românească,
puse şi întocmite”. Cartea a putut fi folosită şi pentru predici.
Metoda întrebuinţată de Eustatievici:
1. Se indică pericopă evanghelică.
2. Se dă pe scurt cuprinsul.
3. Se arată ideile principale cuprinse în pericopă.
4. Se face o scurtă exegeză a acestor idei.
5. Se formulează învăţătura de credinţă cuprinsă în pericopă.

64 I. Lupaş, Îndrumări de ordin omiletic în prefeţele „Propovedaniilor” şi „Predichelor” lui Petru

Maior, în Mitropolia Ardealului, nr. 5-8, 1957, p. 490 ş.u.
65 G. Comşa, Istoria predicii la români, Bucureşti, 1921, p.161.
 6. Apoi se arată şi învăţătura morală.
După această carte a lui Eustatievici a fost alcătuită mai târziu( în 1835) Tâlcuiala
Evangheliilor.
Tot pentru veac. XVIII, în Ardeal, este de amintit activitatea predicatorială
desfăşurată de un număr de preoţi şi călugări în scopul apărării ortodoxiei faţă de
imperialismul catolic. Aşa au fost preotul Măcinic, preotul Mailat din Sona, Visarion
Sarai - monah sârb, preotul Ioan Molnar, Sofronie de la Cioară, etc.

VEACUL AL XIX-lea marchează un progres şi mai evident în direcţia

încetăţenirii predicii legate de realităţile concrete şi de viaţa poporului. Faptul că şi în
acest veac se traduc şi circulă multe predici, poate fi interpretat nu numai în sensul că
propovăduirea pe calea cititului cazaniei este încă practicată, dar şi în sensul că aceste
traduceri au fost utilizate ca izvoare de inspiraţie pentru predicile personale.
Dintre predicile traduse şi de mare circulaţie amintim:
Chiriacodromionul lui Nikifor Teotoke, tipărit cu purtarea de grijă a mitropolitului
Grigorie Miculescu( Bucureşti, 1801). Lucrarea cuprinde 110 predici şi, alături de
cazania lui Varlaam, a cunoscut cea mai mare circulaţie în Biserica românească. Este
retipărită de mai multe ori: la Buzău în 1839, Iaşi-1840, Sibiu-1855, Bucureşti-1857, tot
la Bucureşti, în 1912.
Predicile sunt scurte, substanţiale şi de o puternică vibraţie religioasă.
Alte traduceri din predicile patristice:
Sf. Efrem Sirul – Cuvinte şi învăţături( traducere de Isaac Schimonahul şi Iosif
Ieromonahul, M-rea Neamţul, vol. I în 1818; vol. II – 1819; vol. III – 1823).
Sf. Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul – Cuvinte traduse de Grigorie
Dascălul( Bucureşti, 1826). Traducerea Hexaimeronului a fost făcută de Ilarion Dascălul
şi revizuită de Grigorie Dascălul.
Teodoret al Cirului – Zece cuvinte despre pronie( traducerea, Grigorie Dascălul,
Bucureşti, 1828).
Sf. Ioan Hrisostom – Puţul( trad. Grigorie Dascălul, Buzău, 1833).
Sf. Ioan Hrisostom – Împărţire de grâu( trad. Grigorie Dascălul, Buzău, 1833),
etc.
I se zice „Împărţirea”( = măsurarea) de grâu pentru că, zice traducătorul, „pentru
toţi cuprinde învăţături, pentru preoţi şi pentru mireani, pentru boiari şi pentru supuşi,
pentru bogaţi şi pentru săraci, pentru bărbaţi şi pentru mueri, pentru bătrâni şi pentru
tineri, pentru copii şi pentru copile, pre toţi îi sfătuieşte ce să facă şi cum să petreacă
viaţa curată, ca să scape de munca cea veacinică”66.
Veniamin Costache a tradus şi tipărit la Iaşi în 1805: Tâlcul Evangheliilor după
Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei( †1108)
66 La D. Fecioru, Bibliografia traducerilor în româneşte din literatura patristică, vol. I, Epoca de la 1691
până 1833, Bucureşti, 1927, p. 77.
 La 1811 tipăreşte Chiriacodromionul la Apostoli al lui Teotoke. În 1837 traduce şi
tipăreşte pe Mâniat.
Dintre predicatorii care au practicat predica originală menţionăm pe protopopul,
mai apoi, arhimandritul, Lazăr Asachi, tatăl lui Gheorghe Asachi. Lazăr a activat între
1803-1825 şi ne-au rămas de la el:
Nouă predici la duminicile Triodului;
Cinci la praznice împărăteşti;
Zece la duminicile după Rusalii( a X-a în limba rusă);
Patru cuvântări ocazionale;
Zece cuvântări funebre. În total 38 de cuvântări.
Predicile la duminicile Triodului şi la cele după Rusalii( cu excepţia predicii la
Duminica a XXVIII-a după Rusalii) au text. La fel cele ocazionale. Dintre necrologuri,
trei sunt lipsite de text.
Toate predicile indică precis temă şi o dezvoltă după rânduiala clasică:
introducere, tratare şi încheiere.
Ca extensiune diferă una de alta, cam 6-8 pagini de caiet.
Izvoare folosite: Sf. Scriptură; dintre Părinţi – Sf. Vasile cel Mare; dintre
predicatorii mai noi: Ilie Mâniat.
Foloseşte material ilustrativ şi din istoria veche a popoarelor.
Sunt indicii că L. Asachi îşi rostea liber, cel puţin uneori, predicile. Un asemenea
indiciu îl avem, de pildă, cuprins în predică din Duminica a V-a din post, sub forma
însemnării: „S-a alcătuit şi s-a rostit( s.n.) de către protopop Lazăr”.
Predicile sunt scrise în literă cirilică67.
În Muntenia un bun cuvântător s-a dovedit a fi Eufrosin Potecă.
S-a născut în 1786, în satul Nucşoara, de pe valea Teleajenului. A învăţat carte la
Academia grecească din Bucureşti, unde, la vârsta de 30 de ani, ajunge dascăl de
teologie. În 1818 trece la Sf. Sava, ca dascăl de geografie. În 1820 e trimis de Eforia
Şcoalelor, împreună cu alţi tineri, în Italia, să studieze filosofia. În 1823 pleacă la Paris
să-şi desăvârşească studiile. În 1825 se întoarce în ţară şi e numit profesor de filosofie la
Sf. Sava. După trei ani pleacă la Budă. În 1832 se-ntoarce în ţară şi este numit egumen al
mănăstirii Gura Motrului din Mehedinţi. A trăit şi lucrat aici 26 de ani, al XXVI-lea fiind
şi ultimul an al vieţii lui.
În domeniul Omileticii a tradus şi tipărit în 1846 la Bucureşti: „Cuvintele
înţeleptului Massillon”.
În revista „Vestitorul bisericesc”, Eufrosin Poteca publică mai multe predici
originale( între anii 1839-1841).
Fostul profesor Gh. Moisescu publică în „Mitropolia Olteniei”( nr. 4-6, 1954)
două cuvântări ale lui Potecă.
67 Cele de mai sus se bazează pe informaţiile primite de la arhim. Mocăniţă Teofil, paroh în Deda-
Pietriş. Cucernicia Sa e deţinătorul manuscrisului original al predicilor lui L. Asachi.
 Prima a fost rostită în ziua de Paşte – 1827, cu prilejul urărilor făcute lui
Alexandru Ghica de către dregătorii ţării în frunte cu mitropolitul. A doua, a fost rostită
în 1849 cu prilejul întâmpinării lui Barbu Ştirbei, venit în vizită la mănăstirea Gura
Motrului, unde Poteca era stareţ.
Pr. Gabriel Cocora publică şapte cuvântări inedite ale arhimandritului; dintre
acestea, primaa fost transmisă la sfârşitul unui manuscris, iar restul publicate în
periodicele bisericeşti ale timpului. După conţinut, patru din aceste cuvântări sunt
funebre, iar trei, au fost rostite la un An Nou, la aniversarea onomasticii lui Alexandru
Ghica, iar ultima, la întâmpinarea în mănăstirea Bistriţa a domnitorului Bibescu68.
În Transilvania avem predicile retipărite ale lui Klein şi apoi predicile lui Maior,
despre care am vorbit mai sus.
O menţiune deosebită merită predicile lui Ioan Pap, intitulate: „Învăţături morale”,
tipărite „cu învoirea... Înalt Preasfinţitului Domnului Domn Iosif Raiacici, Arhiepiscop şi
Mitropolit al Karloviţului” la Budă în anul 184769.
Stăpân pe materia ce-şi propune să dezvolte în predici, autorul o expune adâncind-
o şi formulând-o în mod personal şi strâns legat de viaţa ascultătorilor. Învăţături de
temelie ale moralei creştine sunt tâlcuite omiletic şi inarticulate ca izvoare de lumină şi
putere în circuitul vieţii credincioşilor.
Ocolind cu prudenţă abstracţiile şi generalităţile, predicile lui Ioan Pap sunt
alcătuite cu luarea în considerare a cerinţelor ascultătorilor, indicând în acelaşi timp
mijloace practice menite să ducă la îmbunătăţirea vieţii lor, la mai multă omenie şi
nobleţe, la mai multă putere de luptă împotriva relelor şi „greomânturilor” vieţii.
Se poate spune că dintre predicile folosite până la această dată în Transilvania,
predicile lui Ioan Pap sunt mai apropiate de om ul concret, de condiţiile şi aspiraţiile lui
omeneşti.
Preţuind după cuviinţă elementul religios, autorul se străduieşte să valorifice şi
puterile fireşti ale ascultătorilor, să le întărească încrederea în fireştile lor năzuinţe spre
bine, adevăr, frumos, dreptate şi progres. Predicile lui Ioan Pap nu se adresează
credincioşilor în general, ci credincioşilor ortodocşi ardeleni. Acelor credincioşi apăsaţi,
nedreptăţiţi, ţinuţi în întuneric. „Căci nu veiesc alta decât a folosi neamului mieu celui
tare rămas( în urmă): precum în cunoaşterea datoriilor omeneşti, aşa şi a celor
creştineşti... Eu numai atâta am făcut cât am putut până când spre bucuria mea, va face
altul şi mai mult decât mine”.
Singura răsplată aşteptată de autor ca rezultat al răspândirii cărţii sale e „folosul –
deşi puţintel – carele va câştiga neamul mieu dintr-însa”( Înainte cuvântare, p. VIII).

68 Pr. Gabriel Cocora, Câteva cuvântări ale arhimandritului Eufrosiu Poteca, în: Mitropolia Olteniei, nr.
9-10, 1964, pp. 758-768.
69 Cf. şi Pr. Gh. Liţiu, O carte de predici din 1847: „Învăţături morale”, în B.O.R., nr. 5-6, 1975, p. 703,
ş.u.
 Punând predica în slujba ridicării poporului, I. Pap şi-a adus modesta sa contribuţie
la trezirea şi cultivarea în credincioşi a conştiinţei drepturilor lor la cultură, libertate
independenţă naţională.

28. Predică din sec. XVIII-1944 (II). Andrei Şaguna.

Un capitol important în istoria predicii Bisericii noastre înscrie mitropolitul Andrei

Şaguna.
Într-o circulară din octombrie 1846, Şaguna cere ca fiecare preot să citească Sf.
Scriptură, să înveţe catehismul pe de rost şi, câştigându-şi cunoştinţe folositoare „să fie în
stare a cuvânta din timp în timp către popor, cu spor şi cu folos”. Iar în circulara
119/1848 spune: „Poftesc pe întreaga mea iubită preoţime ca să se nevoiască a întocmi şi
a spune cuvântări bisericeşti...”, şi mai departe: „poftesc pe întreaga preoţime ca
întocmitele sale cuvântări bisericeşti din vreme în vreme să mi le trimită încoace, pe care
eu, după aceea, le voi aduna într-una şi le voi da la lumină subt numele: „Adunarea
cuvântărilor bisericeşti întocmite prin preoţimea eparhiei greco-răsăritene neunite din
Ardeal”70.
Unii preoţi au răspuns chemării, trimiţându-şi unele din cuvântările ţinute. Dintre
cei ce au trimis predici menţionăm pe: Sava Popovici din Răşinari; Ioan Petric din
Braşov; Ioan Comşa, diacon la Zărneşti; Spiridon Jorgovan, protopop şi paroh la Drăguş;
Ioan Hannia, preot şi profesor la Seminar; Cuviosul Dr. Pantazi, etc.
Pentru încurajarea lor, mitropolitul a dispus să fie lăudaţi prin circulare trimise
protopopilor eparhiali71.
Dar colecţia plănuită nu a apărut. Poate, pentru motivul că, nu s-a primit un număr
suficient de predici.
Şaguna avea însă un plan omiletic mult mai complex. El era conştient că pentru
pregătirea unor preoţi predicatori capabili să facă faţă sarcinilor impuse nu numai de
misiunea sacerdotală, dar şi de aspiraţiile poporului, era nevoie în primul rând de o şcoală
bună. Adică de profesori buni, de un învăţământ eşalonat pe mai mulţi ani şi cu o
programă de studii cât mai bine întocmită.
Se ştie că Şaguna şi-a şi realizat acest plan. El a pregătit pentru institutul său o
pleiadă de dascăli care ar fi făcut cinste oricărei şcoli similare din apus. A înmulţit
numărul anilor de studii la şcoala teologică. A îmbogăţit programa de studii, introducând
din anul şcolar 1852/1853 şi studiul Omileticii, punând astfel bazele unei pregătiri
temeinice şi sistematice a viitorilor preoţi predicatori.

70 Mitropolitul Andrei Şaguna: Predici, cu un studiu introductiv de Pr. Florea Mureşanu, Cluj, 1945, pp.
XXX şi XXXIII.
71 Ibidem, pp. XXXVII-XLII.
 În acelaşi scop se tipăreşte în 1857, şi cu binecuvântarea lui Şaguna, Teologia
pastorală, în care este cuprinsă şi materia omileticii.
Cartea a apărut în româneşte prima dată la Budă în anul 1817 sub titlul:
„Datorinţele presviterilor parohialnici”( traducere a cărţii ierarhilor ruşi: Gh. Koniski şi
Părtenie Sopkovski).
În 1823 apare la Chişinău sub titlul: „Pentru datoriile presviterilor de popor”.
În 1838 – la Iaşi, cu titlul: „Datoriile preoţilor de popor”( cu blagoslovenia lui
Veniamin Costache).
În 1852 – la Bucureşti, tradusă din slavo-ruseşte de C. Mavrula, cu adaose şi
însemnări, sub titlul: „Datoriile preoţilor compuse din cuvântul lui Dumnezeu, din
canoanele soboarelor şi de la învăţătorii Bisericii”. Are două prefeţe semnate de
traducător, dintre care una este adresată mitropolitului Nifon, căruia îi închină lucrarea.
Mitropolitul are şi el o prefaţă, prin care recomandă cartea preoţilor.
În 1861 apare o a II-a ediţie a traducerii lui Mavrula, cu acelaşi titlu şi fără nicio
modificare faţă de ediţia din 1852.
În 1857, ediţia de la Budă, e retipărită la Sibiu sub titlul: „Teologia pastorală
pentru preoţi de legea ortodoxă răsăriteană”72.
Îndrumări omiletice a mai dat Şaguna şi în lucrarea sa: „Manual de studiul
pastoral”, apărut în 1872(ed. a II-a în 1878), precum şi în lucrarea: „Enchiridion”( Sibiu,
1871). Comentând canonul 58 apostolic, mitropolitul scrie: „Episcopul şi presbiterul
sunt în linia dintâi învăţători clerului şi poporului; aceasta pretinde de la ei şi fiinţa
creştinismului, care este religiunea luminii şi a culturii; deci care episcop sau presbiter
nu luminează cu învăţături clerul şi poporul, acela este şi petrece în întuneric, până se
face şi singur întuneric, şi aşa nu este vrednic de chemarea învăţătorească”( Op. cât., p.
32).
Adăugăm că în manualul de pastorală amintit mai sus, Şaguna cere că materia
predicii să fie luată nu numai din Scriptură şi Sf. Părinţi, dar şi din cărţile liturgice ca:
Octoih, Mineie, Triod, Penticostar, Psaltire. Mai mult: Şaguna recomandă să se
folosească drept izvoare şi predici de ale neortodocşilor, dar cu precauţiunea cuvenită.
Convins că o propovăduire substanţială şi susţinută nu înseamnă numai preoţi bine
pregătiţi, dar şi izvoare bune, Şaguna a pus la îndemâna slujitorilor amvonului principalul
izvor omiletic: Sf. Scriptură tipărită între 1856-1858, precum şi alte izvoare, între care:
Chiriacodromion-ul lui Nikifor Teotoke, mitropolit al Astrahanului, tradus prima dată la
noi de Gherontie şi Grigorie. Acesta din urmă ajunge mai târziu mitropolit, cunoscut sub
numele de Grigorie al IV-lea Miculescu.
Cartea cuprinde 58 de predici duminicale. La acestea Şaguna a ţinut să adauge un
ciclu de 26 de predici personale, pentru sărbătorile domneşti din cursul anului liturgic.

72 Mircea Păcurariu, Traduceri româneşti din literatura teologică rusă, în: Studii Teologice, nr. 3-4,
1959, pp. 191-192.
 Vorbind despre acest ciclu de predici, „Telegraful Român”, nr.78 din 1855 scria:
„Ceea ce înalţă preţul acestor cuvântări este că ele pretutindene cuprind un moral
creştinesc practic aplicat la trebuinţele vieţii sociale. Pe lângă datoriile strânse
creştineşti, ce le cere Biserică de la fiecare creştin, cuvântările acestea se întind pe larg
la ocupaţiile cu care se deprind oamenii spre a trăi, şi îi povăţuiesc la economie, la bună
creştere a copiilor, la îmbrăţişarea meseriilor şi la toate întreprinderile prin care
creştinii să-şi îmbunătăţească şi starea lor materială. Şi într-adevăr dacă omul este
alcătuit din trup şi suflet, şi are trebuinţe şi trupeşti şi sufleteşti, se înţelege că el numai
prin împlinirea amândurora acestora îşi va putea dobândi mântuirea sa trupească şi
sufletească”.
Iată pe scurt trăsăturile caracteristice ale predicilor şaguniene.
O primă trăsătură caracteristică.
În predicile sale, Şaguna nu insistă în măsura obişnuită asupra părţii introductive.
Desigur, nu pentru că mitropolitul n-ar cunoaşte valoarea cuvântului pentru sensibilizarea
ascultătorilor faţă de conţinutul predicilor. Motivul este altul. Anume, Şaguna e convins
că pe lângă cuvânt există un şi mai important mijloc pentru a câştiga bunăvoinţa
ascultătorilor.
E vorba de propria personalitate religios-morală a cuvântătorului.
Credinciosul, se ştie, este cu auz deschis la ce şi cum spui din amvon, dar totodată
e cu ochii aţintiţi asupra vieţii tale de fiecare zi. Orice nepotrivire constatată de el, între
învăţătura transmisă prin predică şi între purtarea ta, slăbeşte în el bunăvoinţa de a te mai
ascultă, îl închide sufleteşte şi-l umpole dce adâncă mâhnire.
Fără îndoială, s-ar putea obiecta că precum puterea de germinaţie a seminţelor nu
depinde de starea semănătorului, şi după cum, eficenţa doctoriei nu e condiţionată de
modul de viaţă al medicului, tot aşa rodnicia învăţăturilor propovăduite nu e legată de
purtarea preotului.
Observăm că sămânţa şi doctoria aparţin sferei externe. Nici semănătorul şi nici
doctorul nu trec sămânţa, respectiv , medicamentul , prin fiinţa lor, ele rămânându-le
exterioare.
Altfel stau lucrurile cu învăţătura propovăduită. Dacă semănătorul şi medicul sunt
numai nişte vehiculatori ai seminţelor, respectiv, al doctoriilor; predicatorul nu-şi poate
reduce misiunea la aceea de simplu transmiţător al unor învăţături descoperite, care pe el
nu l-ar privi.
Predicatorul este credinciosul care şi-a asimilat înaintea tuturor păstoriţilor săi, şi
mai bine decât ei, învăţătura Mântuitorului, şi care, după ce i-a experimentat, în propria
sa viaţă, forţa înnoitoare, se simte obligat s-o transmită şi altora.
Nu poţi predica dacă nu eşti convins de adevărul celor propovăduite. Şi nu poţi fi
convins dacă nu ai trecut învăţătura prin toate dimensiunile fiinţei tale: minte, inimă,
voinţă, viaţă practică. Aceasta este regula irefragabilă, cuprinsă în cuvintele Sf. Ioan
Evanghelistul: „De va voi cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura
aceasta, dacă este de la Dumnezeu”( În. 7, 17).
Credinciosul vrea să vadă forţa transformatoare a învăţăturii lui Hristos, nu atât din
cuvântul, ci mai ales din viaţa ta.
Cu alte cuvinte, preotul este chemat să propovăduiască nu numai cu cuvântul, dar
şi cu întreaga lui fiinţă
Predica ortodoxă deplină este predica cu tine însuţi.
Se cuvine, aşadar, sugerează Şaguna, că preotul propovăduitor să aibă o pronunţată
personalitate religios-morală. Calitatea aceasta îi conferă acvea autoritate şi prestanţă
care pot trezi şi întreţine atenţia ascultătorilor mai mult şi mai bine decât orice măiestrie
oratorică.
O a doua trăsătură caracteristică.
În mod obişnuit consideraţiile de ordin teoretic, deci cele mai grele, Şaguna le
concentrează în partea primă a predicii. De pildă, în Cuvânt la Naşterea Domnului,
autorul face, în partea primă, consideraţii precum acestea: Fiul lui Dumnezeu vine în
lume din sânul Tatălui ceresc. Întruparea Fiului nu este rezultatul unei legi necesitante,
sau al destinului orb, ci e urmarea voinţei libere a marelui şi atotputernicului Dumnezeu.
Rostul întrupării este eliberarea credincioşilor din robia păcatului, înnoirea lor şi a
întregii făpturi73.
Acestea sunt învăţături dogmatice nu tocmai uşor de urmărit şi vom vedea îndată
de ce Şaguna le-a plasat în partea primă a cuvântării, şi nu în alt loc.
În prima parte a cuvântării la Sf. Vasile autorul vorbeşte despre Harul Botezului şi
despre iertarea păcatului strămoşesc cu care se naşte orice credincios. În continuare se
arată că fiecare nou-botezat primeşte un nume. Nu un nume oarecare, ci unul de sfânt, pe
care-l „poartă până la moarte”. Rânduiala îşi are temeiurile ei. Pe de o parte,
credinciosul purtător al unui nume de sfânt are, în persoana acestuia, un model din care
se poate inspira în viaţă; pe de alta, conştient de numele ce-l poartă, el va serba mai cu
multă evlavie „sfinţenia şi bunătatea sărbătorilor” rânduite de Biserică „în cinstea şi în
pomenirea sfinţilor lui Dumnezeu”74.
La Bună Vestire, cuvântătorul arată că la baza acestei sărbători stau fapte de
maximă importanţă pentru mântuirea noastră. Astfel, în această zi Dumnezeu a binevoit
să pună în lucrare „sfatul cel neurmat şi dumnezeiesc al întrupării Fiului Său din
Fecioară Maria”. Zămislirea Fiului lui Dumnezeu s-a făcut „prin bunăvestirea
arhanghelului Gavril şi prin umbrirea Preasfintei Fecioare Maria, prin Duhul Sfânt”.
Zămislirea s-a realizat „în chipul cel peste fire şi peste cuprinderea omenească şi
îngerească”. Deşi Maică, Preacurata rămâne „pururea Fecioara Maria”75.

73 Mitropolitul Andrei Şaguna: Predici, cu un studiu introductiv de Pr. Florea Mureşanu, Cluj, 1945, pp. 4
-5.
74 Ibidem, p. 22.
75 Ibid., p. 70.
 Evident, pentru asimilarea unor asemenea dogme se cere din partea păstoriţilor o
maximă încordare a atenţiei, mai ales că în majoritatea lor, nu erau de un nivel prea
ridicat.
Asemenea expuneri de un conţinut mai greu, plasate la începutul tratării, găsim şi
în alte cuvântări ale lui Şaguna, ca de pildă: la Sf. Gheorghe( p. 77-78); la Sf. Ioan
Botezătorul( p. 101-102); la Schimbarea la Faţă( p. 129-130); la Tăierea capului Sf. Ioan
Botezătorul( p. 143-144), etc.
Explicaţia procedeului trebuie căutată în sfera consideraţiilor de ordin psihologico-
pedagogic. Bun psiholog şi pedagog, Şaguna a ştiut că în timpul rostirii unei predici,
atenţia ascultătorilor nu rămâne aceeaşi de la început până la sfârşit, ci variază în puterea
ei de concentrare şi receptare. La începutul cuvântării, ascultătorii sunt mai odihniţi şi
deci mai capabili de concentrare şi ascultare. Pe măsură ce predica înaintează în
desfăşurarea ei, atenţia celor prezenţi începe să oscileze, să slăbească, sau chiar să
înceteze.
Era deci firesc ca Şaguna să plaseze partea cea mai grea a expunerilor sale la
începutul tratării, adică acolo unde păstoriţii puteau oferi mai bune condiţii psihologice
pentru receptare.
Faptul că după expunerea teoretică autorul introduce în cuvântare material intuitiv(
istorisiri, povestiri, exemple) se explică prin constatarea potrivit căreia dacă abstracţiile
obosesc atenţia, expunerile concrete o incită, o înviorează şi o întreţin timp mai
îndelungat.
De altfel, întreţinerea atenţiei ascultătorilor e cerută nu numai de asimilarea
învăţăturilor dezvoltate într-o predică, dar şi de primirea îndemnurilor date în partea
finală a cuvântării. Un credincios obosit de o tratare abstractă a temei nu va mai putea
asculta cu folos partea parenetică a predicii. Sfaturile şi îndemnurile îndreptate spre el de
către cuvântător vor aluneca, inutile, pe lângă sufletul său obosit. Dimpotrivă, dacă şi
pentru partea finală a cuvântării ascultătorul e în bună condiţie psihologică de receptare,
îndemnurile ce i se adresează din amvon au şanse sporite de a fi primite şi aplicate în
viaţă.
Asemenea condiţie psihologică, Şaguna o realiza la ascultătorii săi plasând
materialul intuitiv înaintea formulării îndemnurilor finale.
Încât, judecând după felul în care e organizat cuprinsul lor: parte abstractă, parte
concretă, parte parenetică, putem spune că predicile şaguniene se remarcă şi printr-o
competentă luare în considerare a psihologiei ascultătorilor.
Caracteristic pentru predicile lui Şaguna e şi faptul că ele se menţin pe o linie
străină de luptele confesionale. În nici una din predicile lui nu se simte accentul polemic,
tonul aspru faţă de uneltirile făţişe sau ascunse ale imperialismului catolic de atunci.
Se cuvine să ştim însă că dacă Şaguna n-a folosit predica drept instrument de luptă
religioasă, a făcut-o nu pentru că s-ar fi temut să urce amvonul în armură, ci pentru că, în
înţelepciunea lui formată la şcoala lui Hristos, el a considerat ca nepotrivit să transforme
altarul în baricadă de luptă între confesiuni, pe de o parte, iar pe de alta, pentru că marele
mitropolit a voit să menţină slujbele ortodoxe pe linia tradiţională: aceea de vehiculatoare
a spiritului de apropiere, înfrăţire, pace şi dragoste între oameni.
Dacă, însă, Şaguna a ocolit predicile polemice, el n-a ezitat să le confere o
dinamică defensivă menită să apere pe credincioşi de uneltirile, făţişe sau ascunse, ale
celor de altă confesiune.
În împrejurările date, Şaguna a socotit că cea mai bună metodă de apărare a
păstoriţilor împotriva agresivităţii imperialismului catolic constă în cât mai temeinică
instruire a lor în doctrina Bisericii răsăritene.
Cu o perseverenţă plină de tact, dar şi de acea fermitate izvorâtă din convingerea
adâncă precum că Ortodoxia este deţinătoarea Revelaţiei în plenitudinea ei, mitropolitul,
osebit de măsurile luate în vederea înviorării funcţiei didactico-kerigmatice a sacerdoţilor
săi, a tâlcuit el însuşi, cu zel şi pătrundere, învăţături creştine fundamentale, îndemnând,
cu părintească dragoste, pe ascultători să le primească, să le păstreze şi să se inspire
constant dintr-însele în viaţa de toate zilele.
Dăm aici câteva din asemenea îndemnuri îndreptate către credincioşi: „Să ne ferim
de ura către fratele şi aproapele nostru şi să lucrăm să fie dragoste între noi”( la
Naşterea Domnului, op. cât., p. 10). Dragostea faţă de ceilalţi credincioşi nu trebuie să fie
asociată cu neglijarea credinţei proprii. Dimpotrivă, după cum Sfântul Ştefan a rămas
neclintit în „credinţa cea adevărată”, la fel credincioşii să trăiască „după poruncile
unuia născut Fiului( lui Dumnezeu)” şi „să asculte învăţăturile cele de mântuire ale
Sfintei Maicii Bisericii( răsăritene)” ( la Sfântul Ştefan, p. 15).
Marii Părinţi: Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur „sunt stâlpii neclătinaţi ai
credinţei dreptmăritoare peste care înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a zidit casa( Biserica)
Să, pe care nici porţile iadului nu o vor sfărâma”( la Sfinţii Trei Ierarhi, p. 50).
„Nu uitaţi, iubiţilor ascultători, spune Şaguna în altă parte, nu uitaţi niciodată
credinţa cea adevărată către unul adevăratul Dumnezeu, pe care aţi moştenit-o de la
părinţii, moşii şi strămoşii voştri, ci păzindu-o nevătămată, sârguiţi-vă ca să vă
desăvârşiţi şi să vă întăriţi într-însa cu copii şi nepoţii voştri, şi cu toate seminţiile
voastre viitoare”( la 40 de mucenici, p. 68; cf. şi la Sf. Ilie, p. 127).
Au credincioşii nedumeriri cu privire la legile lui Dumnezeu? În acest caz, ei să
caute lămuriri la cei ce sunt anume învestiţi cu astfel de misiune, adică să alerge „la
cuvântătorii de Dumnezeu preoţi” şi să ceară „de la dânşii povăţuire în trebile lor”( la
Sf. Ilie, p. 127).
Exemplele ar putea fi înmulţite. Dar cele prezentate sunt suficiente pentru a ne
releva grija cu care Şaguna căuta să-şi ocrotească credincioşii şi să-i ţină strâns legaţi de
altarele străbune.
În aceeaşi ordine de idei am vrea să mai observăm că în cuvântările sale, Şaguna
nu foloseşte niciodată pluralul: Biserici, dar exclusiv singularul: Biserică( cf.: la Sf.
Ştefan, p.15; la Sf. Constantin şi Elena, pp. 86-87; la Adormirea Maicii Domnului, p.
137; la Înălţarea Sfintei Crucii, p. 161; la Sf. Dimitrie, pp. 176-177; la Intrarea în
Biserică, pp. 195, 199; etc.).
Folosirea singularului: Biserică, nu este întâmplătoare. El ştie că există şi alte
Biserici, dar una singură este drept-măritoare şi aceasta este Biserica Ortodoxă. Fără să
nege eclesialitatea celorlalte confesiuni, Şaguna afirmă implicit că singura Biserică care e
deţinătoarea Revelaţiei în plenitudinea ei, este Biserica Ortodoxă. În jurul acesteia,
Şaguna s-a străduit şi a izbutit în mare măsură să polarizeze întreaga ramură ardeleană a
poporului român. Căci, chiar dacă oficial, prin actul de la 1700, o parte a românilor
ardeleni a fost subordonată catolicismului, în realitate, fluidul spiritualităţii ortodoxe a
continuat să circule şi să anime din adânc întregul românism transilvan. Şaguna a
cunoscut lucrul acesta şi l-a sprijinit cu înţelepciune şi energie.
Vrednic de relevat e şi faptul că mitropolitul cuprinde în sfera preocupărilor sale
kerigmatice totalitatea aspectelor vieţii credincioşilor, atât spirituală-internă, cât şi
materială-externă.
Viaţa spirituală a credinciosului prezintă un dublu aspect. Pe de o parte, ea e
supusă păcatului în dezordinea căruia, nu arareori, se lasă atrasă. Alunecat în păcat,
credinciosul nu se mai gândeşte la „fiinţa şi chemarea să”, devine „rob patimilor”, care îl
ţin „în gândul acela mincinos ca şi cum ar fi aici pe pământ cetatea
stătătoare...”( Cuvânt la Preacuvioasa Paraschiva, p. 174). „Patima îi vatămă şi-i
necinsteşte omenia să”, îl face să decadă din treaptă de om.( la Sf. Gheorghe, p. 78).
Pe de altă parte, însă, credinciosul îşi poate orienta viaţa în direcţia binelui.
Orientarea aceasta el reuşeşte să o realizeze deplin prin intrarea în contact cu Iisus
Hristos, prin împlinirea poruncilor Lui.
În contact cu Hristos se deşteaptă în el, în credincios, „lucrarea minţii
sănătoase”( la Sf. Dimitrie, p. 176), şi-şi dă seama de ce importanţă au pentru propria-i
viaţă învăţăturile, poruncile Domnului.
Împlinirea acestor porunci nu-i uşoară, dar trebuie să se ştie că practicarea lor se
vădeşte a fi potrivită „cu mintea omului, cu rândul cel obştesc al firii şi cu năzuinţa
„către cele înalte şi desăvârşite”( la Sf. Dimitrie, pp. 176-177). Apoi, credincioşii trebuie
să mai ştie şi aceea „că unde este iubire, acolo nu e nimic greu”( la Întâmpinarea
Domnului, p. 56).
În ultima analiză, urmarea poruncilor lui Dumnezeu înseamnă asigurarea
condiţiilor necesare slujirii semenilor. „Urmarea învăţăturilor lui Hristos, spune într-o
predică Şaguna, înseamnă a vieţui, a lucra şi a se îngriji foarte mult pentru alţii”( la
Întâmpinarea Domnului, p. 56).
Dar viaţa credincioşilor nu se poate limita exclusiv la sferă valorilor duhovniceşti.
Precum ceilalţi oameni, aşa şi ei, credincioşii, sunt avizaţi la trebuinţe de ordin material,
social, cultural, etc. Şaguna intervine şi în aceste domenii hotărât să-şi convingă păstoriţii
că ei nu pot fi oameni deplini fără să-şi asigure şi condiţii pentru satisfacerea trebuinţelor
materiale, culturale, etc.
 Deosebit de semnificativă în acest sens e cuvântarea rostită sau întocmită pentru a
fi rostită la Sf. Petru şi Pavel. Cuvântarea începe prin a arăta că „chemarea omului este
de a se îndulci de frumuseţile lumii acesteia prin lucrare şi strădanie”( p. 110). Munca e
o lege generală a vieţii. Într-un anume fel toate vietăţile pământului muncesc. Munceşte
albina care zboară din floare în floare şi culege cele necesare pentru miere şi ceară.
Munceşte furnica nevoindu-se întru a aduna hrană şi a o aduce „în cuibul obştesc pentru
păstrare”. Trudesc păsările zburând după hrana necesară lor şi puilor. În aceeaşi mişcare
a ostenelii pentru existenţă sunt prinşi şi caii, boii şi bivolii.
Omul nu face nici el excepţie de la această lege a vieţii. Plugarul „poartă grijă
pentru semănat, ca şi pentru seceriş”. Munceşte şi oierul, iar „meseriaşul toată ziua
lucrează şi nu părăseşte locul de lucrare”. „Cărturarul, învăţatul şi dregătorul se
deprind cu grijă chemării lor; ei petrec partea cea mai mare a zilei nu pentru sine, ci
pentru binele de obşte.”( p. 111). Sunt însă şi din cei care nu muncesc. E vorba de leneşi.
Aceştia poartă cu ei înşişi propria lor pedeapsă. Căci vor fi lipsiţi de cele necesare vieţii.
Omul harnic însă, trăieşte în îndestulare şi are mare satisfacţie de a crea „lucruri nouă cu
mâinile sale”( p. 112).
Prin muncă lumea aceasta poate fi transformată într-un „rai al desfătării”( p. 112).
O pildă de osteneli perseverente ne dau, între alţii, Sf. Ap. Petru şi Pavel. Mai ales
acesta din urmă se impune în gradul cel mai înalt, nu numai prin munca de propovăduitor
al legii, dar şi prin ostenelile lui de muncitor cu braţele( p. 116). Ca apostol, Pavel a ţinut
să-şi câştige cele necesare traiului practicându-şi munca lui de cărturar, de făcător de
corturi. Şaguna îndeamnă pe ascultători să urmeze pe Sf. Pavel nu numai în ce priveşte
credinţa, dar şi în ce priveşte munca manuală.
Întreaga viaţă să şi-o axeze pe muncă. Însă nu pe muncă efectuată la voia
întâmplării, ci pe eforturi desfăşurate cu bună rânduială şi socoteală. Căci „numai acolo
sunt rodurile strădaniei în măsură deplină, unde strădania s-a făcut cu rânduială şi
socoteală bună”( p. 117).
Rânduiala şi socoteala bună reclamă ca strădaniile să fie desfăşurate nu după
metode învechite, folosite cândva de moşii şi strămoşii noştri. Credincioşii să fie atenţi la
înnoirile şi schimbările ce se produc în lume în toate domeniile, inclusiv acela al tehnicii
de muncă. Să se lucreze cât mai multe din pământurile lăsate la o parte. Să fie îngrăşate,
ca să producă mai mult. Ascultătorii să poarte grijă de bună hrănire a animalelor, de
înmulţirea şi îmbunătăţirea soiului lor. „Este o deosebire foarte mare între folosul care-l
aduce stăpânului său un cal, o vacă sau o oaie de neam bun şi între folosul acela care-l
aduce un cal, o vacă sau o oaie de neam prost”( pp. 118-119). Cele de soi bun sporesc
veniturile fără ca întreţinerea lor să coste prea mult.
Dar mai este şi o altă chestiune. Nu-i destul să ştii a-ţi agonisi venituri bune, ci mai
este necesar să le ştii şi gospodări bine. Credincioşii să se ferească de cheltuieli fără
cruţare. Să se ferească de risipă care poate duce repede la sărăcie. Cel ce risipeşte „este
ucigaş de sine şi de casnicii săi”. Pentru că va ajunge să nu aibă cu ce se hrăni nici el,
nici ai săi( pp. 118-120).
În încheiere, Şaguna dă acest pătrunzător îndemn: „Aşa iubiţilor ascultători! Fiţi
strădalnici, dar fiţi şi cu cruţare în privinţa roadelor ostenelilor voastre, ca să nu le
risipiţi, căci aşa făcând veţi putea întâmpina cu înlesnire toate lipsele voastre, care, deşi
s-au înmulţit faţă de cele de mai înainte, totuşi le veţi putea acoperi, dacă veţi duce o
economie cu rânduială şi socoteală bună”( p. 120).
De relevat este că această predică de conţinut gospodăresc-economic e axată pe o
serie de texte biblice luate, acestea, în mod precumpănitor, din Vechiul Testament.
Faptul îşi are tâlcul său. Bun cunoscător al literei şi spiritului Scripturilor, Şaguna
ştia că dacă Noul Testament pune accentul mai ales pe dimensiunea duhovnicească a
vieţii credincioşilor, Vechiul Testament vizează în măsură importantă şi condiţiile
realiste ale vieţii de acum şi de aici.
Acesta este motivul pentru care, mitropolitul de care vorbim, şi-a documentat cu
citate din Vechiul Testament expunerea privind viaţa materială a păstoriţilor.
Dar bunăstarea materială nu se poate realiza fără o temeinică pregătire prin şcoli a
credincioşilor.
Şcoala este necesară întâi din motive de ordin religios. Pentru a-şi da mai bine
seama de ceea ce se face în biserică, păstoriţii nu trebuie să se limiteze doar la ascultarea
cuvântului lui Dumnezeu, ci mai este nevoie să stăruiască asupra lui, citind din cărţi, şi
anume: din Sfintele Scripturi, din Sfinţii Părinţi, din Catehism. Aceasta, ca să poată
înţelege şi împlini mai bine învăţătura ce li se dă( la Soborul Sf. Ioan Botezătorul, p. 44;
la Intrarea în biserică, p. 201; la Sf. Ilie, p. 127; la Sf. Trei Ierarhi, p. 51).
Este datoria fiecărui credincios să înveţe şi să-şi lumineze mintea cu tot felul de
cunoştinţe ce se dau în şcoală. Un creştin, accentuează energic mitropolitul, un creştin
„dacă rămâne cu mintea şi cu sufletul său în întuneric, nu se poate face mădular vrednic
al Bisericii lui Dumnezeu”(la Intrarea în biserică, p. 196).
În al doilea rând, învăţătura de carte este necesară pentru o cât mai bună
organizare, dezvoltare şi conducere a gospodăriei. Credincioşii ştiutori de carte se vor
putea informa mai bine asupra lucrurilor noi în legătură cu viaţa economică, îşi pot
îmbunătăţi mijloacele de lucru şi metodele. Biserica, spune Şaguna, voieşte ca „creştinul
să fie învăţat în legea lui Dumnezeu şi să fie luminat cu mintea pentru a-şi duce
economia sa cu folos”( la Intrarea în biserică, p. 202).
Pregătirea prin şcoli se cuvine să se facă începând din vârsta fragedă a copilăriei.
Drept aceea, părinţii sunt obligaţi să nu neglijeze de a-şi trimite copii la şcoală. „Părinţii
nu sunt datori a se îngriji numai de hrană trupească a copiilor lor, ci şi de hrană minţii
şi a sufletului acestora”. Experienţa arată că nici un tată nu s-a căit pentru că şi-a dat
copii la şcoală, dar s-au căit toţi cei ce „nu şi-au dat pe fiii lor al şcoli, căci astfel de
părinţi nu numai că nu au nici o deosebită bucurie pentru copii lor, ci le pare şi rău
când văd pe părinţii care şi-au dat fiii la şcoli... au folos şi bucurie de aceştia”( la
Intrarea în biserică, p. 202).
Aşadar, părinţii să-şi trimită copii la şcoli. Să nu uite însă că ei mai au şi datoria de
a contribui pentru construirea de şcoli. „Străduiţi-vă din toate puterile ca să întemeiaţi
şcoli pentru creşterea şi luminarea copiilor voştri”( la Intrarea în biserică, p. 202).
Unele din şcolile existente au nevoie de reparaţii. Părinţii să fie atenţi şi să ducă la
capăt şi asemenea lucrări de reparaţii. Nu-i destul ca ascultătorii să audă în fiecare an
despre dărnicia lui Zaheu şi despre milostenia Sf. Nicolae. „Căci este de lipsă ca să
înnoim şi să diregem zidirile bisericeşti şi şcolare, cum am băgat de seamă că ceva din
ele s-a stricat”. Şaguna sugerează şi cum să se strângă banii necesari. „Să veniţi în toate
Duminicile şi sărbătorile la slujba dumnezeiască şi tot creştinul să dea cât poate în disc;
banii aceştia să-i strângă epitropii bisericii şi din vreme în vreme să dea socoteală
despre dânşii şi aşa veţi avea bani pentru acoperirea lipselor la biserică şi la şcoala
voastră, şi veţi putea da de acolo şi la fundaţii”( la Sf. Nicolae, pp. 214-215).
Nu putem trece cu vederea nici acea neşovătoare încredere a lui Şaguna în puterile
fireşti ale credincioşilor, ale oamenilor.
Mitropolitul cunoştea ravagiile operate de păcat în fiinţa credincioşilor, dar în
acelaşi timp, el rămâne neclintit în convingerea că păcatul nu desfiinţează fondul uman al
ascultătorilor. Oricât de mari ar fi abaterile cuiva, el continuă să rămână om şi să
răsfrângă în viaţa să ceva din măreţia chipului dumnezeiesc după care a fost creat. Legea
lui Dumnezeu, citim într-una din predicile mitropolitului, ne încredinţează „că tot omul
poate să fie bun, şi poate să strălucească cu bunătatea sa, adică cu cinstirea şi evlavia
să către Dumnezeu şi cu purtarea să cea plăcută către oameni; căci Dumnezeu a dat
omului( oricărui om) toate însuşirile acelea care sunt de trebuinţă pentru cunoaşterea şi
punerea în lucrare a faptelor bune”( la Preacuvioasa Paraschiva, p. 169).
Ziditorul a toate a dat tuturor oamenilor minte, voie liberă, darul vorbirii prin care
împărtăşim altora gândurile noastre. Prin agerimea minţii s-a aflat şi modul scrierii prin
care împărtăşim celor ce locuiesc la mari distanţe de noi „tot ce împărtăşim celor de faţă
cu gura şi cu graiul”. Dar darurile cu care suntem înzestraţi nu se cuvine să rămână în
starea lor iniţială, rudimentară. Fiecare om este dator să-şi cunoască însuşirile, dar în
acelaşi timp, el este obligat să se străduiască pentru a-şi aduce „neîncetat starea sa la
desăvârşire”( la Preacuvioasa Paraschiva, p. 169).
În ansamblul celorlalte creaturi, omul ocupă locul prim. El „este creatura cea mai
aleasă a lui Dumnezeu. Pe om, şi numai pe el, l-a cinstit Dumnezeu cu chipul şi cu
asemănarea Sa; i-a dat minte judecătoare, i-a dat simţ cuvântător şi i-a supus lui toate
făpturile de pe pământ şi de sub ape”( la Sf. Gheorghe, p. 77).
Şi atunci, dacă toţi oamenii sunt zidiţi după unul şi acelaşi chip, urmează că „toţi
sunt asemenea şi deopotrivă înaintea Făcătorului”( la Naşterea Sf. Ioan Botezătorul,
p.100).
 Ideea egalităţii oamenilor este întărită şi prin faptul că în procesul de realizare a
mântuirii, Hristos n-a făcut nicio discriminare între oameni. El a pătimit, a murit şi a
înviat pentru toţi. „Patimile, moartea şi învierea Mântuitorului nu s-au făcut numai
pentru folosul unora, ci pentru al tuturor oamenilor”( Cuvânt la Schimbarea la Faţă, p.
130).
Şaguna n-a tras toate consecinţele implicate în asemenea texte. El n-a spus mai pe
larg cât de deschişi sufleteşte se cuvine să fie păstoriţii săi faţă de toţi oamenii, indiferent
de apartenenţa lor religioasă, politică, socială, etc.
Dar respectul, responsabilitatea şi dragostea faţă de toţi sunt implicate ca o regulă
de aur în întreaga lui propovăduire, îndreptată către păstoriţii săi.
Concluzii: Se poate spune că toate predicile lui Şaguna sunt străbătute de vibraţia
puternică a unui nobil umanism axat nu numai pe antropologia creştină, dar pe valoarea
intrinsecă a oricărui om.
Promovarea prestanţei şi autorităţii personale a preotului, ca principal mijloc de
trezire şi întreţinere a atenţiei interesului ascultătorilor pentru predică;
Plasarea expunerii teoretice în partea primă a cuvântării, adică acolo unde
receptarea de către credincioşi se poate realiza în condiţii mai bune;
Cuprinderea în tematica predicilor şi a problemelor de ordin economic, social,
cultural ale vieţii credincioşilor;
Alcătuirea cuvântărilor în spirit irenic faţă de cei de altă confesiune;
Preţuirea culturii drept condiţie importantă a calităţii de fiu al Bisericii;
Formarea la credincioşi a conştiinţei datoriei de a participa nu numai la construirea
de biserici, dar şi la zidirea de şcoli;
Încredere neclătinată în fondul bun, prezent în orice om, indiferent de credinţa sau
etnia lui;
Iată punctele constitutive ale predicilor şaguniene, puncte care le dau o notă
specifică, şi care fac din autorul lor un anticipator al noilor orientări a propovăduirii în
Biserica noastră. Şaguna este un precursor al predicii sociale, aşa cum se practică ea azi
la noi.

29. Predică din sec. XVIII-1944 (III). Zaharia Boiu, Grigorie Cristescu.

În principate, în a doua jumătate a sec. XIX-lea, pe lângă traduceri întâlnim şi

predici originale. În perioada aceasta cazaniile sunt înlocuite tot mai multcu predicile
legate de psihologia şi condiţiile de viaţă ale credincioşilor.
Dintre predicatorii care nu numai că au rostit, dar au şi tipărit predici, menţionăm
pe:
 Dionisie al Buzăului, care ia iniţiativa de a da la tipar o serie de cuvântări rostite la
diferite ocaziuni. Cu îndeplinirea acestei hotărâri a fost însărcinat iconomul P.
Bărbulescu, care în 1868 editează: „Adunare de cuvinte zise la diferite ocaziuni”
Neofit Scriban, originar din Ardeal, a petrecut o vreme în Bucovina, apoi în
Burdujeni. În 1838 îl întâlnim ca predicator al mitropoliei, urmând pe Sofronie Bărbosul.
În 1861 este arhiereu. În 1868 publică: „Cuvinte bisericeşti compuse şi rostite la diferite
ocazii”( 28 de cuvântări).
Teoctist Scriban publică în 1867: „Cuvinte bisericeşti”.
Melchisedec al Romanului traduce: „Şaizeci şi patru de cuvinte sau predici ale Sf.
Ioan Hrisostom” extrase de către Dr. Carol Hefele, profesor în Tübingen. Cartea a fost
tipărită la Bucureşti.
Chiricescu-Nazarie publică în 1900 un număr de ( 20) cuvântări bisericeşti.
Grigorie Teodorescu traduce şi tipăreşte în 1903 „Marele cuvânt catehetic” al Sf.
Grigorie Nisanul( de Nyssa).
Ilarie Teodorescu publică în 1903 un număr de 104 cuvântări bisericeşti.
Theodosie Athanasiu, fost episcop al Romanului, a tradus şi tipărit „Comentariile
Sf. Ioan Hrisostom la Scrisorile pauline”( între 1901-1923).
Patriarhul Nicodim Munteanu a tradus şi a publicat mai multe volume de predici,
ca de exemplu:
- 75 de predici catehetice pentru popor( după C. Stratilov).
- „Cuvântări apologetice”( după Serghei, arhiepiscop de Vladimirov).
- „Cuvântări la Postul Mare”( după Inochentie al Odessei).
- „Predicile la sărbătorile împărăteşti”( după Inochentie al Odessei).
- „Cuvântări la sărbătorile Maicii Domnului”( după acelaşi).
- „Predici despre căderea lui Adam”( după acelaşi), etc., etc.
Fostul arhimandrit şi profesor universitar Iuliu Scriban a publicat în 1904:
„Patruzeci de predici populare”; în 1908 – ediţia a II-a; iar în 1914 – ediţia a III-a,
cuprinzând 64 de predici.
Predicile lui Scriban sunt bine gândite, bine închegate, pline de substanţă şi
înveşmântate într-un grai neaoş românesc.
Om de vastă pregătire şi înzestrat cu un remarcabil talent oratoric, arhimandritul şi
profesorul Scriban era căutat şi ascultat cu viu interes de credincioşi atât dintre cei de jos,
cât şi dintre cei cu cultură superioară.
Predicator şi conferenţiar de mare clasă, Iuliu Scriban a lăsat o puternică dâră de
lumină în istoria predicii româneşti moderne.
Bun predicator a fost şi Toma Chiricuţă, care ne-a lăsat: „Chemări de sus”,
„Predici şi omilii”, „Cunoşti tu calea”, „Chemări către suflet”( Bucureşti). Predicile
volorifică în grad înalt sensibilitatea credincioşilor.
Pe acelaşi făgaş merg şi predicile lui Gh. Paschia: „Cer şi pământ”( Bucureşti).
 Dintre bucovineni menţionăm pe Silvestru Morariu, cu volumul: „Cuvântări
bisericeşti la toate Duminicile şi sărbătorile anului”, tipărit în 1860, încă pe când era
paroh.
Teodor Tarnavschi-Em. Voinţchi, „Predici la toate Duminicile anului bisericesc”,
vol. I, Cernăuţi, 1896( ed. a II-a, Caransebeş, 1909) – 64 de predici, câte 4 pentru fiecare
Duminică, începând cu a vameşului şi fariseului, şi sfârşind cu I-a după Rusalii). Vol. II,
Cernăuţi, 1898( ed. a II-a, Caransebeş, 1910) – 62 de predici, de la a II-a după Rusalii,
până la a XVI-a. Vol. III, Cernăuţi, 1900( ed. a II-a, Caransebeş, 1911). Cuprinde 73 de
predici: de la Duminica a XVII-a după Rusalii, până la a XXXII-a după Rusalii.
Predicile au bună substanţă teologică, dar expunerea se resimte de o pronunţată
notă scolastică.
I. Tarnavschi – Vască I. – O. Soroceanu, „Predici pentru toate Duminicile şi
sărbătorile anului bisericesc”, Tom. I, II, III, IV, V; Cernăuţi.
Dintre predicatorii şi autorii de predici ardeleni menţionăm pe Zaharia Boiu, care a
publicat: „Cuvântări la Duminicele de preste an”, Sibiu, 1898. „Cuvântări la praznicele
şi sărbătorile de preste an precum şi la casuale bisericeşti”, Sibiu, 1898. „Cuvântări
bisericeşti la înmormântări, parastase şi alte festivităţi funebrale”, Sibiu, 1899.
Predicile vădesc un bun cunoscător al învăţăturii ortodoxe, cât şi al disciplinei
omiletice. Prin bogăţia şi varietatea cuprinsului, precum şi prin cursivitatea limbii,
predicile lui Boiu reprezintă o realizare, care, împreună cu predicile lui Pap şi Şaguna
marchează trecerea decisivă de la cazanie la predica originală.
Prin predicile acestea preoţimea ardeleană a primit un exemplu, un îndemn şi o
îmbărbătare care au ajutat-o efectiv să nu mai pună accentul pe predica citită din cazanie,
ci pe cuvântarea personală, întocmită cu luarea în considerare a trebuinţelor spirituale,
sociale şi naţionale ale credincioşilor.
Predici substanţiale au publicat în 1915 la Sibiu, Dr. M. Bălan, sub titlul:
„Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Apoi Dr. I. Lupaş( în colaborare) în 1916 la Sibiu:
„Mângâiaţi poporul”. Iar în 1918 la Arad: „Căzut-a cununa capului nostru” – predici la
înmormântări.
După 1920 în sfera activităţii predicatoriale s-au remarcat:
Grigorie Cristescu, fost profesor de Catehetică şi Omiletică la Academia
Andreiană( între 1924-1929).
Personalitate combativă şi superior înzestrată, orator versat şi de mari posibilităţi,
Grigorie Cristescu s-a impus de la început ca dascăl la catedră, ca talentat mânuitor al
cuvântului la amvon şi tribună. Meditaţiile şi predicile lui se remarcă prin noutatea şi
vigoarea expresiei, prin biblicitatea lor şi prin profunda vibraţie religioasă de care sunt
străbătute de la un capăt la altul. Iată câteva titluri sub care şi-a publicat cuvântările şi
meditaţiile: „Capernaume! Capernaume!”( Craiova, 1923); „Propovăduiţi
Evanghelia”( Sibiu, 1925) – cuprinde şi şase meditaţii; „Semănături de
primăvară”( Sibiu, 1927) – gânduri închinate catehumenilor tineri; „La cine ne vom
duce”( Sibiu, 1925), etc.
Dintre profesorii Academiei Andreiane a mai publicat predici: Spiridon Cândea( în
colaborare), „Bunevestiri”.
Dintre foştii profesori ai Academiei Andreiane, Dr. Vasile Lăzărescu a publicat:
„Pârga darului”, Caransebeş, 1936; „Praznic luminat”, Caransebeş, 1940.
Au mai fost publicate şi alte predici, ca: Sf. Ioan Gură de Aur – „Predici despre
pocăinţă şi despre Sf. Vavila”( trad., Şt. Berzdechi), Sibiu, 1938.
În alte centre au publicat: Ştefan Cioroianu, „Nu plânge!”( Arad); „Un trup şi un
suflet” – la cununie( Arad); „Lauda crinilor” – la botez( Timişoara).
Grigorie Comşa al Aradului: „Brazde în ogorul ortodoxiei”( Arad); „Spre zările
veşniciei”( Arad).
Îl. Felea, „Duhul adevărului”, Arad.
Bogdan Petru, „Viaţa în Hristos” – predici morale, Arad, 1943.
Buzdug Andrei, „Merinde pentru sufletele credincioase. Predici la toate
praznicile şi sărbătorile anului bisericesc”, Cluj, 1933; „Doamne mântuieşte-ne că
pierim. Cuvântări funebrale”, Cluj, 1937; „Predici la toate Duminicile anului
bisericesc”, Cluj.
Dintre revistele bisericeşti în care s-au publicat predici, menţionăm:
„Vestitorul bisericesc”, cea dintâi gazetă bisericească din ţară, apărută în 1839, la
Buzău. Revista publică din Teotoke, în nr. 4/1840: „Pentru minciună”; în nr. 7/1840:
„Pentru beţie”; într-un alt număr, din acelaşi an: „Pentru rugăciune”. De asemenea
publică din Bourdalone, în nr. 46/1840: „Uitarea şi plângerea săracilor”. Din Massillon,
revista publică în nr. 51/1840:
”Vorbirea de rău”. Traducerile sunt rodul ostenelilor ierodiaconului Dionisie Romano,
iniţiatorul şi directorul gazetei.
„Vestitorul” mai publică şi unele cuvântări ale arhimandritului Eufrosin Potecă;
din ale episcopului Ilarion al Argeşului se publică una singură( la sfinţirea bisericii Sf.
Mitropolii a Ţării Româneşti). Mai publică şi din cuvântările mitropolitului Neofit, etc.
Ca adaos, „Vestitorul” publică meditaţii religioase cu a căror redactare era
însărcinat prof. Gavriil Munteanu, directorul Seminarului din Buzău. În fiecare număr se
publică o meditaţie tradusă din nemţeşte( Stunden der Andacht...).
Meditaţiile au apărut şi separat în 2 volume, sub titlul: „Meditaţii religioase”,
traduse de G. Munteanu, profesorul Seminarului Sf. Episcopii a Buzăului. Tom. I
(Buzău, 1840) – cuprinde 28 de meditaţii. Tom. II( 1840) – cuprinde meditaţiile de la 29-
55.
Revista îşi încetează apariţia la sfârşitul anului 1840.
Între 1850-1852, acelaşi Dionisie, publică „Echo eclesiastic”, în care tipăreşte:
„cuvinte panegirice, funebre şi la alte ocazii”.
 Ca adaos la gazetă, publică colecţia: „Biblioteca religios-morală”, sub formă de
broşură lunară de 50-65 de pagini., cuprinzând traduceri din Augustin, Chateaubriand,
etc.76.
S-au publicat predici şi în revista „Preotul” din Iaşi, care a apărut între anii 1861-
1864, sub conducerea ieromonahului Clement Nicolau şi a ierodiaconului Inochentie.
Revista „Predicatorul” apare în Bucureşti între 1857 şi 1859, fiind redactată de Pr.
Ilie Benescu şi protosinghelul Dionisie, economul Mitropoliei.
Cele mai multe predici tipărite în această revistă vor fi fost alcătuite chiar de către
redactorii ei. Predicile au fost retipărite într-un volum la Bucureşti în 1910.
S-au mai publicat predici în „Telegraful Român”( înfiinţat de Şaguna în 1853).
Apoi în revista „Ortodoxul” , apărută la Bucureşti între 1880-1886; în „B.O.R.”( apărută
în 1874); în „Biserica şi Şcoala”( apărută la Arad în 1877); în „Revista
Teologică”( apărută la Sibiu în 1907), etc.

30. Predica în perioada de după 1944. Apostolatul social al Patriarhului

Iustinian.

Ceea ce caracterizează activitatea predicatorială a preoţimii noastre în perioada de

după 1944 este întoarcerea la izvoare, şi în primul rând, la Sf. Scriptură.
Predica anterioară lui 1944 era, nu arareori, de o compoziţie sărăcăcioasă, rarefiată
şi lipsită de substanţă. Principala cauză a acestei situaţii o constituie înstrăinarea de
izvoarele Revelaţiei, şi anume, îndepărtarea, în primul rând, de Sf. Scriptură.
Desigur, şi-n perioadă la care ne referim întâlnim destule predici biblice, dar
întâlnim şi altele multe care, deşi porneau reglementar de la text, nu rămâneau
credincioase textului până la sfârşit, iar citatele presărate în desfăşurarea expunerii nu
erau integrate organic în cuprins, privându-l astfel de substanţă şi forţă.
O altă cauză, a superficialităţii multora dintre predicile anterioare lui 1944, trebuie
căutată în slabul lor contact cu viaţa credincioşilor. Multe dintre predicile la care ne
referim se complăceau într-o frazeologie stearpă, fără priză asupra frământărilor, grijilor
şi nevoilor, asupra vieţii reale a credincioşilor.
După 1944, şi mai ales după 1948, situaţia se schimbă. Sub directa conducere a
Patriarhului Iustinian, şcolile teologice se reorganizează. Studiile biblice şi practice sunt
promovate la loc de frunte, se intensifică înţelegerea şi sensibilitatea pentru valoarea de
neînlocuit a Scripturii în viaţa poporului credincios. Studierea permanentă a Scripturii îl
pune pe preot în condiţia de a cunoaşte direct de la sursă învăţătura de credinţă şi viaţă a

76 Pr. Gabriel Cocora, Câteva precizări şi adaosuri cu privire la începuturile periodicelor bisericeşti, în:
Glasul Bisericii, nr. 3-4, 1960, pp. 215-228.
Mântuitorului; îi pune la-ndemână un bogat şi variat vocabular pentru predici; îi prezintă
incomparabile exemple, etc.
O altă caracteristică a activităţii predicatoriale din perioada cârmuirii Patriarhului
Iustinian, constă într-o mai susţinută angajare în viaţa practică a credincioşilor prinşi şi
ei, împreună cu ceilalţi, în mişcarea de radicală transformare a societăţii.
Dacă învăţătura descoperită e neschimbabilă în fiinţa ei, viaţa nu rămâne niciodată
aceeaşi, ci, este în continuă şi, uneori, în radicală schimbare. Situat între Scriptură şi
viaţă, preotul este obligat să cunoască temeinic şi pe una şi pe cealaltă: să cunoască
Scriptura care-i dă tezaurul învăţăturii dumnezeieşti şi să cunoască viaţa care-i arată ce
anume învăţătură să valorifice pentru cerinţele concrete ale credincioşilor.
Contactul mai strâns al predicii cu Scriptură şi cu viaţa cea nouă, a prilejuit o
diversificare şi îmbunătăţire a tematicii ei.
Astfel, continuând să acorde interesul cuvenit vieţii spirituale a credincioşilor,
preotul ia în considerare şi viaţa lor externă: materială, socială, cetăţenească. Exact cum a
vrut să realizeze Patriarhul Iustinian prin Apostolatul social.
Teme că bunăstarea materială, munca în comun, înţelegerea şi înfrăţirea între
oameni şi popoare, înlăturarea războiului, etc. sunt mereu prezente în repertoriul
kerigmatic al preoţilor noştri.
În relaţiile interconfesionale s-a pus accentul pe ideea ecumenistă.
În ce priveşte Biserica Ortodoxă din Transilvania, aceasta a avut ca o temă
specifică, pentru activitatea ei predicatorială, consolidarea reîntregirii Bisericii77.
Să observăm că şi în perioada aceasta de după 1944 s-au tipărit multe predici. Vom
menţiona mai întâi: „Tâlcuirea Evangheliilor şi cazaniilor Duminicilor de peste an”.
Alcătuite de Prea Fericitul Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. După,
Kiriakodromionul lui Nikifor Teotoke, arhiepiscopul Astrahanului. Tradus de
mitropolitul Grigorie, tipărit pentru prima dată în anul 1801 de către mitropolitul Dositei
şi retipărit în anul 1867 de mitropolitul Nifon( Bucureşti, 1960).
Sub condeiul Patriarhului Iustinian, dinamica aproape exclusiv religioasă a
predicilor lui Teotoke, capătă un puternic accent de realism social.
Prof. M. Mladin publică, la Sibiu, în 1947: „Prin zbuciumul vremii”. Predicile sunt
substanţiale. Pline de însufleţire, căldură şi culoare, ele răsfrâng o particulară notă de
sensibilitate religioasă.
Fără să ignore trebuinţa de adâncire personală a temei, autorul se fereşte de
argumentarea abstractă, seacă, scolastică, ştiind să fie temeinic fără să alunece în
expuneri greoaie, şi îmbinând cu măiestrie tratarea pe firul unei logici strânse, cu forţa
expresiei avântate şi de autentic gust literar.

77 Cf. Pr. Prof. D. Belu, Preocupări şi studii de Pastorală, Omiletică şi Catehetică, în: Studii Teologice,
nr. 5-6, 1968, p. 460, ş.u.
 Frumuseţea diamantină a învăţăturii ortodoxe, prof. Mladin ştie s-o sporească prin
înveşmântarea acestei învăţături în strălucirea unui stil de remarcabilă bogăţie şi
varietate.
De mare utilitate pentru orientarea preoţilor au fost predicile mitropolitului
Nicolae Krutiţki. Ele au fost traduse din ruseşte de către Pr. Prof. Nicolae M. Popescu, şi
publicate sub titlul: „Cuvântări bisericeşti” – vol. I, Bucureşti, 1949; vol. II, Bucureşti,
1950; şi vol. III, Bucureşti, 1952.
Predicile lui Krutiţki se disting prin fondul lor riguros ortodox, prin spiritul de
adâncă evlavie în care au fost alcătuite, prin unda de căldură pe carte o degajă
răsfrângând-o, învăluitoare, asupra ascultătorilor.
Dintre traduceri mai amintim: Ilie Mâniat, „Predici şi panegirice”( trad. Pr. D.
Iliescu-Palanca), Bucureşti, 1944;
Ilie Mâniat, „Predici şi panegirice”( trad. Pr. D. Fecioru), Bucureştim, 1945.
traducerea lui Fecioru e superioară celei a lui Iliescu-Palanca.
Dintre volumele de predici mai noi, menţionăm:
Nicolae, mitropolitul Ardealului, „Iisus Hristos, viaţa noastră”( Cuvântări, tâlcuiri
şi îndrumări), Sibiu, 1973.
Vasile, episcopul Oradiei, „Cuvântări liturgice”, Oradea, 1973.
„Ieşit-a semănătorul” - Culegere de predici. Predici la Duminicile şi praznicile de
peste an pentru practica omiletică. Publicarea acestei culegeri s-a făcut la iniţiativa, şi cu
purtarea de grijă, a mitropolitului Nicolae al Banatului. Volumul a fost tipărit la
Timişoara în 1974.
Trăsătura cea mai caracteristică a predicilor cuprinse în aceste trei volume o
constituie afirmarea celei mai depline comuniuni cu Iisus Hristos aşa cum ni-L prezintă
Biserica, pe de o parte; iar pe de alta, afirmarea celei mai depline comuniuni cu lumea, cu
oamenii de azi, în vederea slujirii lor dezinteresate, a participării împreună cu ei la zidirea
unui viitor nou.
Nu trebuie să se treacă cu vederea nici faptul că aproape toate revistele bisericeşti
din cuprinsul Patriarhiei publică predici. Aproape că nu este un număr din „Glasul
Bisericii”, „Mitropolia Olteniei”, „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, „Mitropolia
Ardealului”, „Mitropolia Banatului”, în care să nu fie publicat şi ujn bogat material
omiletic.
Amintim aici şi revista „Duh şi Adevăr”, organ omiletic al preoţimii din eparhia
ortodoxă română a Timişoarei. Revista a apărut câţiva ani şi după 1944.

31. PERSPECTIVELE PROPOVĂDUIRII CUVÂNTULUI SUB

CÂRMUIREA P.F. PATRIARH IUSTIN.
 În cuvântarea programatică, rostită cu prilejul alegerii ca Patriarh al B.O.R., Prea
Fericitul Iustin a spus printre altele: „Mă voi strădui să trag brazdă nouă în ogorul
Bisericii, brazdă de înnoire adâncă, cuprinzătoare şi permanentă a vieţii noastre
religioase în spiritul Sfintei Scripturi, al tradiţiei marilor Părinţi ai Bisericii şi al vieţii
noastre ortodoxe româneşti”.
Fără îndoială, înnoirea adâncă şi cuprinzătoare pe care P.F. Patriarh şi-a înscris-o
în programul de activitate vizează şi activitatea kerigmatică a preoţimii.
În ce va consta înnoirea propovăduirii?
Un puternic impuls de înnoire, se ştie, a primit predică şi din partea fostului
Patriarh Iustinian. Mijloacele folosite în acest scop de către Patriarhul acum menţionat,
sunt cunoscute: reorganizarea învăţământului teologic; retipărirea Sf. Scripturi, în tiraje
menite să satisfacă cererile slujitorilor cuvântului; retipărirea cărţilor de slujbă;
înfiinţarea cursurilor de îndrumarea misionară; îndrumarea preoţilor de a-şi dezvolta
activitatea în duhul unui apostolat social; obligaţiile pentru revistele bisericeşti de a
publica materiale omiletice.
Dar Patriarhul Iustinian n-a cuprins în programul său omiletic un lucru foarte
important, şi anume: nu a asigurat pentru preoţi accesul la cel de al doilea izvor principal
al predicii, izvorul patristic.
Formulă: „izvoarele predicii sunt Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie”, circula şi atunci ca
un lucru de sine înţeles. Practic însă, parohii aproape că nu aveau acces direct decât la
primul dintre izvoare: la dumnezeiasca Scriptură. Nu vrem să spunem că predicile de
atunci nu beneficiau de elementul patristic. Dar citatele patristice, folosite de către
slujitorii amvonului, nu erau luate totdeauna direct de la izvor, ci de pe unde se putea: din
predici mai vechi, din vreun manual de dogmatică, din vreo traducere străină, etc. Un
acces direct la izvorul patristic nu era, practic, posibil decât pentru un număr restrâns de
parohi.
E adevărat că, în trecut, s-au făcut multe traduceri mai ales din „Părinţi de limbă
greacă”. „Pot să afirm în cunoscător, scrie D. Fecioru, că avem tradusă aproape
jumătate din literatură patristică – şi aici mă refer la scriitorii de limbă greacă. Dintr-o
bibliografie ca aceasta se va vedea nu numai numărul mare de tălmăciri, dar şi calitatea
lor; s-a tradus ce a fost mai reprezentativ în scrisul creştin, ce a fost mai bun, ce a fost
mai frumos, chiar dacă acest frumos a fost de multe ori apocrif”78.
Dar oricât de multe, traducerile la care ne referim, erau şi sunt practic intruvabile.
Aproape tot aşa de rare sunt şi traducerile mai noi, precum cele publicate în
trecutul apropiat. Ne referim la traducerile publicate în „Colecţia teologică”, „Biblioteca
Părinţilor bisericeşti”, „Izvoarele ortodoxiei”. Ne-ar fi fost plăcut să vorbim altfel despre
traducerile lui Theodosie Atanasiu, Bezdechi, A. Geamănu şi ale altora, dar respectul faţă
78 D. Fecioru, Bibliografia traducerilor în româneşte din literatura patristică, vol.I, Bucureşti, 1937, p.
3.
de adevăr ne obligă să arătăm că, nici acestea n-au putut fi întâlnite totdeauna pe masa de
lucru a predicatorilor.
Încât necesitatea înlesnirii unui acces fără obstacole la izvorul patristic, se impunea
cu stringenţă unui imperativ categoric.
Acestei necesităţi a hotărât să-i răspundă noul Patriarh, Prea Fericitul Iustin,
hotărând să fie traduse şi publicate succesiv un impunător număr de volume din literatură
patristică.
Suntem încredinţaţi că hotărârea nu va rămâne doar un pium desiderium. Prea
Fericirea Sa este un ierarh nu numai de vastă cultură, dar şi de o voinţă capabilă să biruie
obstacole oricât de mari, capabilă în speţă, să aducă la bun sfârşit şi decizia traducerii în
româneşte a izvorului patristic, lucru nu tocmai uşor.
Ceea ce ne întăreşte în certitudinea înfăptuirii planului propus nu e numai
caracterul ferm al Patriarhului, dar şi adânca Să convingere dobândită ca profesor de
Exegeza Noului Testament, apoi ca ierarh, că dreapta tâlcuire a Sfintei Scripturi este
indisolubil legată de cunoaşterea realizărilor, în acest domeniu, ale marilor Părinţi ai
Bisericii.
Ce va însemna accesul regulat, chiar şi al ultimului preot, la izvorul patristic, nu e
greu de imaginat. O pătrundere tot mai adâncă a Sfintei Scripturi, o înlăturare a
nedumeririlor cu privire la locurile mai grele, o îmbogăţire a cunoştinţelor biblice, un
spor de idei, variate modalităţi de prelucrare şi organizare a conţinutului predicilor, un
stil bogat şi nuanţat, un mai înflăcărat zel întru practicarea cu timp şi fără timp a slujirii
cuvântului, constituie tot atâtea avantaje de care vor beneficia parohii, în urma
transpunerii în româneşte a izvorului patristic, avantaje care, fără îndoială, vor marca o
înnoire a propovăduirii.
În sprijinul procesului de învigorare şi înnoire a procesului de prezentare a
mesajului evanghelic se poate spune că se înscrie şi grija pe care Prea Fericitul Patriarh o
manifestă în sensul că în şcolile teologice să se acorde un interes mai sporit disciplinelor
practice, inclusiv omileticii. O mai bună cunoaştere a regulilor pentru alegerea,
documentarea, elaborarea, organizarea, stilizarea şi expunerea temelor alese poate aduce
un suflu de spontaneitate, înviorare, înnoire, şi deci, de eficienţă a predicilor.
Un impuls spre înnoirea amvonului este cuprins şi în accentul pe care Prea
Fericirea Sa îl pune pe deschiderea tot mai cuprinzătoare şi mai consecventă a predicii
faţă de aspiraţiile şi eforturile poporului în direcţia progresului economic, cultural şi
social.
„Biserica, subliniază Patriarhul în cuvântarea rostită cu prilejul întronizării, şi-a-
mpletit destinele cu poporul nostru”. „Conştiinţa ortodoxiei noastre este contopită cu
conştiinţa noastră naţională. De aceea suntem slujitori convinşi ai patriei noastre”.
„Biserica aduce o contribuţie din zi în zi mai mare la opera istorică pe care o
înfăptuieşte poporul nostru acum.” Prea Fericirea Să vrea să spună că conştiinţa
apartenenţei la Biserica ortodoxă este strâns legată de conştiinţa apartenenţei la poporul
nostru, la Patria noastră, şi că, deci, nici un credincios nu-şi slujeşte deplin Biserică dacă
nu-şi slujeşte în acelaşi timp poporul, Patria. De aici datoria amvonului ca în repertoriul
său omiletic să pună mereu la loc de frunte teme care să întreţină mereu vie conştiinţa
datoriei credincioşilor de a fi prezenţi în mod constant pe baricade împreună cu ceilalţi în
luptă pentru construirea unui om nou şi a unei societăţi noi.
Strâns legată de ideea slujirii poporului este ideea ecumenismului local. Temeiul
consolidării unui asemenea ecumenism este, pe de o parte, asigurarea solidarizării tuturor
credincioşilor întru afirmarea Patriei care ne hrăneşte pe toţi şi ne crează cadrul şi
condiţiile comuniunii cu Hristos, iar de alta, asigurarea unei mai eficiente participări la
eforturile comune pentru crearea unei societăţi noi.
„Slujirea unui popor de către o Biserică, spune în continuare P.F. Patriarh Iustin,
nu împiedică nicidecum participarea sau cooperarea ei la slujirea altor popoare sau a
lumii întregi. Ca slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române şi ai neamului nostru... noi
suntem împreună lucrători cu Dumnezeu la mântuirea tuturor oamenilor”. Dar problema
mântuirii nu poate fi separată de celelalte multe şi complicate probleme „care frământă
astăzi omenirea”. Biserica nu poate lucra pentru mântuirea lumii dacă nu-şi aduce
contribuţia şi la soluţionarea celorlalte probleme ale ei. În acest scop, Biserica noastră
caută să promoveze înfrăţirea şi cooperarea cu toate celelalte Biserici. „Întrucât această
cooperare între Biserici – ne încredinţează P. F. Să – este legătura cea mai folositoare a
activităţii Bisericii în vremurile noastre, ne vom strădui să o intensificăm şi să o lărgim”.
„În mod cu totul deosebit vom spori eforturile noastre pentru apărarea păcii... În slujba
păcii noi punem adevărurile noastre de credinţă, căldura dragostei şi zelul nostru
statornic de înfăptuire a ei”.
Este evident că atât cooperarea cu Bisericile locale, cât şi cu cele de pe întinsul
lumii, nu poate fi promovată fără o înnoire şi intensificare a propovăduirii.
Predica luminează pe credincioşi asupra temeiurilor care impun şi îndreptăţesc
înfrăţirea cu ceilalţi credincioşi din cuprinsul Patriei. Totodată ea îi însufleţeşte şi le
determină voinţa de a coopera cu ei în vederea creării unor structuri noi şi a unei vieţi de
înalt nivel în Patria noastră comună.
Nu mai puţin necesară este predica pentru explicarea în faţa credincioşilor a
motivelor care îndreptăţesc şi chiar obligă Biserica noastră să promoveze legături tot mai
strânse cu celelalte Biserici din lume.
Problemele complexe, multe şi, nu arareori, urgente, care confruntă astăzi
omenirea reclamă cooperarea strânsă a tuturor factorilor conştienţi de răspunderea ce le
revine pentru destinul ei. Bisericile ştiu ce răspunderi apasă azi şi pe umerii lor. Dar
totodată, ele mai ştiu că aportul cu care se consideră datoare nu poate fi destul de eficient
decât cu condiţia ca el să nu fie iniţiat de fiecare Biserică în parte, ci de către toate
Bisericile în cea mai frăţească unitate. Să nu uităm că Bisericile, care, se ştie, îşi aduc
contribuţia lor la mişcarea pentru înfrăţirea popoarelor, sunt datoare lumii cu pilda
măreaţă a unirii şi înfrăţirii mai întâi între ele.
 Toată această mişcare de apropiere şi unire a Bisericilor, de conştientificare a
credincioşilor faţă de datoriile pe care le au în cadrul acestei mişcări, de sensibilizare a
lor faţă de prezenţa lui Hristos, în formidabilele frământări de azi se menţine şi se
dezvoltă în primul rând prin predică.
Dar nu printr-o predică neutră, călduţă, înţesată cu formule stereotipe, fără nerv,
fără adâncime, plicticoasă, ci printr-o predică de bogat conţinut, vie, caldă,
convingătoare, legată de Scriptură şi Tradiţie, dar şi de exigenţele vremurilor noi.
Aceasta este predica pe care o voieşte P. F. Patriarh Iustin. Principala chezăşie că
sub cârmuirea P. F. Sale va fi practicată o asemenea predică înnoită, este însăşi luminată
şi energică Sa personalitate.

xxxxx

Reflectând asupra istoriei predicii la români putem constata următoarele:

Ideea de propovăduire a cuvântului a fost totdeauna prezentă în conştiinţa Bisericii
noastre. În ce priveşte începutul propovăduirii la noi, se poate spune că lucrul acesta s-a
petrecut odată cu organizarea primelor cnezate. O asemenea organizare a adus cu sine şi
necesitatea promovării un or norme de viaţă socială. Necesitatea aceasta a împlinit-o
Biserica transmiţând, explicând şi consolidând mesajul evanghelic. În acest scop Biserica
s-a folosit de predică.
Deşi avem indicii că predica orală a fost practicată şi în perioada de început la care
ne referim( sec. X-XIV), totuşi trebuie să spunem că atunci propovăduirea a avut mai
mult un caracter indirect, practicându-se cu precădere prin mijlocirea slujbelor, a
sfaturilor ocazionale date de către preoţi, a zugrăviturilor sfinte, etc.
Prezenţa permanentă a preoţilor cu viaţa lor îmbunătăţită în mijlocul poporului,
prezenţa permanentă a locaşurilor de închinăciune împodobite cu icoane sau zugrăvituri
sfinte atrăgeau mereu atenţia credincioşilor asupra marilor adevăruri ale mântuirii
creştine.
În perioada cuprinsă între sec. XV-XVIII la predica indirectă se adaugă
propovăduirea prin citirea cazaniilor, predici traduse şi, deci, cu prea puţine tangenţe la
viaţa concretă a credincioşilor.
La sfârşitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII activează în amvonul ortodoxiei
româneşti Antim Ivireanul, care face cu hotărâre trecerea de la predica generală, la
predica vie, personală şi adaptată unor credincioşi cu trăsături determinate de împrejurări
de viaţă specifice.
În perioada cuprinsă între sec. XVIII şi 1944 s-a continuat cu tot mai multă
îndrăzneală consolidarea începutului făcut de Antim, s-a continuat adică procesul de
generalizare a utilizării predicii orale, personale şi adaptate situaţiilor concrete, drept
mod obişnuit de propovăduire a cuvântului.
 După 1944 până azi, predica Bisericii noastre îşi actualizează într-un chip deosebit
de accentuat valenţele sale sociale, cuprinzând în sfera ei de priză, alături de viaţa
spirituală, şi pe cea externă – materială , cetăţenească, socială a credincioşilor.
Este necesar însă că tendinţa orizontalistă a propovăduirii să fie mereu ţinută în
echilibru de tendinţa verticalistă care trebuie să fundamenteze şi să inspire în permanenţă
predica socială.

E. ÎNCHEIERE

32. Consideraţii finale asupra Istoriei predicii

Reflectând asupra celor expuse în acest curs de Istoria predicii, putem face
constatări, precum următoarele:
1. Propovăduirea cuvântului a constituit o prezenţă permanentă în istoria de după
înălţarea Domnului la cer.
Dacă uneori amvonul a tăcut, aceasta a fost considerată ca o lipsă esenţială pe care
factorii responsabili au căutat să o elimine cât mai repede.
Conştiinţa necesităţii vitale pentru credincioşi, a predicii, a existat neîntrerupt în
Biserică.
2. În desfăşurarea să bimilenară, propovăduirea a urmărit constant, pe de o parte,
eliberarea oamenilor de închiderea în sine şi de primejdia subordonării puterilor
spirituale trebuinţelor legate de viaţa externă – materială, iar pe de alta, reintegrarea lor în
comuniunea cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, propovăduirea a urmărit mântuirea
oamenilor, a lumii.
3. Propovăduirea n-a urmărit mântuirea ca pe un scop în sine, ci pentru a-i pune pe
credincioşi în condiţia de a realiza un maximum de efecienţă în comuniunea lor cu
oamenii, cu lumea.
Prin eliberarea credincioşilor de păcat, de egoism, predica crează în ei acea
disponibilitate, care le asigură angajarea tuturor puterilor de care dispun, şi în mod
dezinteresat, întru slujirea oamenilor, a lumii.
4. Istoria predicii arată că orientarea bipolară, teandrică, a propovăduirii n-a rămas
totdeauna în echilibru. Uneori, de exemplu în perioada patristică şi medievală, s-a
accentuat tendinţa teocentrică, alteori, de pildă în epoca iluminismului, cea
antropocentrică. Dar tendinţa de a păstra un echilibru între cer şi pământ, între spirit şi
materie, n-a dispărut niciodată cu totul din preocupările Bisericii.
5. Desfăşurarea propovăduirii a fost condiţionată nu numai de Revelaţia
supranaturală, dar şi de împrejurările istorice în care au trăit cei împuterniciţi cu predică.
Oscilarea între teocentrism şi antropocentrism a fost determinată tocmai de
împrejurările istorice care ridicau tot alte şi alte probleme.
6. Propovăduirea s-a afirmat că un izvor de cultură de neînlocuit.
Urmărind constant eliberarea credincioşilor de egoism, realizarea purităţii inimii,
inculcarea în fiinţa lor a iubirii de semeni şi a datoriei de a-i sluji, predica a modelat
oameni şi popoare asigurându-le cele mai bune condiţii spirituale cerute de dezvoltarea
unei culturi autentice.
7. Direct sau indirect, propovăduirea creştină a realizat lucruri de o valoare unică.
Dar ea ar fi înfăptuit şi mai mult:
a) Dacă propovăduirea ar fi fost la înălţime atât în ce priveşte pregătirea, cât şi,
mai ales, în ce priveşte acordul dintre viaţa personală şi cerinţele învăţături transmise.
Nenumăraţi predicatori au relevat, prin pilda lor, forţa intrinsecă a cuvântului
dumnezeiesc, determinând schimbări radicale în viaţa multora, înnoiri interioare, decizii
şi treceri eroice la practicarea virtuţilor creştine, menite să dea vieţii conţinut bogat, sens
înalt şi măreţia care să o facă vrednică de a fi trăită.
Dar, din nefericire, au existat şi există şi astăzi, e drept, tot mai puţini, predicatori
care dărâmă prin purtarea lor ceea ce se străduiesc să zidească prin cuvânt.
b) Dacă Biserica ar fi avut grijă să formeze de timpuriu şi sistematic, la
credincioşi, de deprinderea de a-şi pune de acord viaţa practică cu luminoasele norme de
credinţă şi conduită creştină.
c) Dacă toţi ascultătorii predicii ar fi făcut şi ei un efort mai susţinut, în sensul de a
fi urmărit mai cu regularitate, interes şi pătrundere cele transmise din amvon.
d) Dacă energia folosită în îndelungatele lupte interconfesionale ar fi fost dirijată şi
valorificată exclusiv în direcţia propovăduirii pozitive şi a sprijinului mutual.