PE TEMA:

Funcţiile şi rolul bǎncilor

centrale

Coordonator: Boariu Angela

1
 Cuprins:

1. Repere istorice ............................................................................3

2. Funcţiile bǎncilor centrale..........................................................4

2.1 Funcţia de emisiune..............................................................4

2.2 Funcţia de bancǎ a statului...................................................6
2.3 Funcţia de bancǎ a bǎncilor..................................................7
2.4 Funcţia de centru valutar......................................................9
2.5 Funcţia prudenţialǎ şi disciplinarǎ......................................11
2.6 Funcţia economicǎ..............................................................13

3. Operatiunile bǎncilor centrale...................................................14

4. Funcţii noi ale bǎncilor centrale apǎrute în contextul evoluţiei

sistemului bancar.......................................................................19

5. Rolul bǎncilor centrale în perioada crizelor bancare.................25

6. Bibliografie................................................................................31

2
 1. Repere istorice

Analiza sistemelor bancare contemporane evidenţiazǎ cǎ acestea sunt structurate pe

doua nivele, respectiv banca centralǎ şi bǎncile de rang secundar, denumite şi bǎnci de
sistem. Apariţia tuturor bǎncilor centrale în perioada secolelor XVII-XVIII s-a bazat pe
bǎncile comerciale existente şi cǎrora li s-a încredinţat, de cǎtre guvernele ţǎrilo
respective, rolul de “bancher” al statului, cum a fost cazul Olandei şi al ţǎrilor
scandinave.
În alte ţǎri bǎncile centrale s-au infiinţat pentru a emite moneda necesarǎ rǎzboaielor sau
pentru a urmǎri stabilitatea monetarǎ dupǎ cheltuielile generate de derǎzboaie, prin
emisiunea de titluri guvernamentale.Analiza cronologicǎ a bancilo centrale evidenţiazǎ cǎ
acestea s-au constituit prin transformarea unor bǎnci comerciale, prin dobândirea
gradualǎ a unor drepturi de monopol asupra emisiunii de moneda, şi prin acceptarea
responsabilitaţii de împrumutǎtor de ultim resort.
La începutul formǎrii sistemului bancar, nu exista o delimitare între operaţiunile
realizate de bǎncile comerciale şi cele centrale. Aceleaşi bǎnci efectuau atît operaţii de
mobilizare a disponibilitaţilor bǎneşti şi de acordare de credite, cît şi operaţii de emisiune
a bancnotelor. Drept rezultat, emisiunea era realizatǎ concomitant de un mare numǎr de
bǎnci. Astfel în perioada convertibilitaţii monetare, activitatea de emisiune nu constituia
un privilegiu al bancii centrale, treptat, însǎ, prin concentrarea emisiunii de monedǎ la
nivelul unei singure bǎnci are loc şi o delimitare între cele doua tipuri de autoritaţi
bancare.
Acest proces poate fi situat, în timp, la momente diferite, în funcţie de gradul de evoluţie
economicǎ şi socialǎ a ţǎrilor. Astfel, în Anglia, banca centralǎ s-a infiinţat în anul 1694,
sub formǎ de societate privatǎ pe acţiuni; în anul 1880 se organizeazǎ Banca Franţei, iar

3
în 1863 bǎncile naţionale din SUA.Instituirea monopolului asupra emisiunii, prin
reglementǎri ale statului, s-a realizat mai tîrziu , printr-o serie de legi, care au marcat
evoluţia sistemelor monetare.Pot fi enumerate cîteva momente: în anul 1844, în Anglia se
stabileşte sistemul de emisiunii (prin legea lui Robert Peel); în 1848 în Franţa, se
eliminǎ dreptul de emisiune monetarǎ al bǎncilor departamentale; în 1913 în SUA se
creeazǎ Sistemul Federal de Rezerve, constituit din 12 bǎnci federale de reserve.
Deşi, în perioada actualǎ, bǎncile centrale ale tuturor ţǎrilor, cu excepţia celor 12 bǎnci
federale de rezervǎ din SUA, sunt bǎnci cu capital de stat, de-a lungul evoluţiei lor în
timp, s-au identificat mai multe categorii de bǎnci, în funcţie de provenienţa
capitalului.Astfel, în Anglia, banca de emisiune a fost cu capital privat; în Suedia,
Finlanda, Austria, Bulgaria, bǎncile s-au constituit prin participarea capitalului de stat, iar
în ţǎrile, precum România şi Belgia, capitalul bǎncilor a fost mixt.
Bǎncile centrale, diferite de la o ţarǎ la alta, ca formǎ şi dimensiune, şi-au dezvoltat
propria lor politica, în contextul economic şi cultural respectiv, însǎ, de-a lungul secolelor
şi-au îndeplinit obiectivul lor principal, de menţinere a valorii interne şi externe a
monedei.Interpretarea acestui obiectiv prezintǎ particularitaţi de-a lungul timpului
Obiectivul bǎncilor centrale a evoluat de-a lungul timpului. Astfel, în perioada
etalonului aur, obiectivul a fost formulat în termenii convertibilitaţii metalice; ulterior,
prin erodarea rolului aurului ca etalon al valorii, obiectivul bǎncii centrale a fost
reformulate in termini de stabilitate a preţurilor.Alǎturi de acestea, obiectivele
intermediare au przentat o mare variabilitate, însǎ , indiferent de modificǎrile în
formularea obictivelor, bǎncile centrale au acceptat idea cǎ stabilitatea monetarǎ
constituie o contribuţie importanta la stabilitatea financiarǎ,Si, de asemenea, rolul lor a
evoluat o datǎ cu dezvoltarea sistemului financiar.
De remarcat cǎ banca de emisiune, prin importanţa activitaţii sale privind determinarea
stǎrii monetare la nivel micro şi macroeconomic,prin influienţele pe care le poate exercita
asupra celorlalte instituţii financiar-bancare şi asupra economiei, în general, deţine o
poziţie prioritarǎ în cadrul oricǎrui sistem bancar.

4
 2. Funcţiile şi operaţiunile bǎncilor centrale

Într-o economie de piaţǎ, bǎncile de emisiune îndeplinesc urmǎtoarele funcţii:

• Funcţia de emisiune;
• Funcţia de bancǎ a statului, a administraţiei şi a serviciilor publice;
• Funcţia de bancǎ a bǎncilor;
• Funcţia de centru valutar şi de gestionare a rezervei valutare;
• Funcţia prudenţialǎ şi de supraveghere;
• Funcţii economice ocazionale;

2.1 Funcţia de emisiune

Etapa hotǎrîtoare în dezvoltarea bǎncilor de emisiune a fost reglementarea de cǎtre stat a

sistemului de emisiune şi mai ales instituirea monopolului asupra emisiunii prin
atribuirea acestui privilegiu unor bǎnci şi, în final,unei singure bǎnci sau unor bǎnci
încadrate într-un sistem federal.
Monopolul emisiunii provine din vechiul drept de batere a monedei, care a fost atribuit,
de-a lungul timpului, suveranilor, în detrimental celorlalţi demnitari ai regatelor sau
imperiilor.Obţinerea acestui monopol a reprezentat unul dintre momentle esenţiale ale
construcţiei statelor moderne. În secolul al XVII- lea, datorita unei insuficienţe a cantitǎţii
de metale preţioase faţǎ de creşterea dimensiunilor producţiei, anumite bǎnci au procedat
la emisiunea de bilete de bancǎ, sub forma certificatelor de depozit sau a unor înscrisuri
care atestau existenţa de cantitǎţi de metal monetar în depozite bancare. Acestea au
dobîndit ulterior putere liberatorie legalǎ.
Prima apariţie a bancnotelor s-a realizat în Suedia în 1656, când banca centralǎ a
eliberat deponenţilor bilete de bancǎ, la purtǎtor, fǎrǎ dobândǎ, care puteau circula ca
instrumente de plata. Datorita emisiunii în exces a acestora, banca a înregistrat faliment

5
în 1776, dar rolul sǎu a rǎmas considerabil, prin realizarea unei inovaţii în domeniul
plǎţilor.
O a doua experienţǎ a avut loc în Anglia, unde în perioada 1640-1694 se produce
transformarea bǎncii publice din Turnul Londrei în Banca Angliei, cu drept de a primi
depozite, de a sconta efecte şi de a emite bilete la purtǎtor. În 1697, Banca Angliei obţine
monopolul de emisiune monetarǎ asupra Londrei.Prin legea lui Robert Peel din 1844 s-a
stabilit pentru Anglia un sistem în care emisiunea bancnotelor, dincolo de un anumit
nivel, trebuia sǎ beneficieze de o acoperire în aur de 100%. Aceastǎ lege s-a bazat pe
principiile şcolii “monetare”, şi sistemul a durat pânǎ în anul 1931, când a fost suspendatǎ
convertibilitatea în aur a lirei sterline. A fost un sistem auster de emisiune, în care, pentru
a asigura stabilitatea puterii de cumpǎrare a banilor,au fost îngreuiate accesul la
emisiunea monetarǎ şi adaptarea la necesitǎţi a stocului de monedǎ.
În schimb, celelalte bǎnci de emisiune de pe continental European au adoptat în general
principiile şcolii “bancare”. Ele au menţinut un stoc de metal preţios de circa o treime din
valoarea bancnotelor emise, care a servit la operaţiunile de convertire, iar emisiunea
bancnotelor s-a fǎcut pe baza cambiilor comerciale rescontate. Aceste principii au fost
adoptate şi de autorii legii de înfiinţare a BNR.
În comparaţie cu şcoala monetarǎ, punctele de vedere ale şcolii bancare sunt considerate
mai realiste, fapt ce a permis şi o bunǎ “aprovizionare” cu bani a economiei.
Acoperirea în aur a emisiunii monetare a fost treptat redusǎ, întrucât numai o parte a
deţinǎtorilor de semen bǎneşti apelau la convertire. Multǎ vreme, stocul de acoperire în
aur a reprezentat 41% din masa monetara, apoi el a coborît la 33%, la 25%, pentru ca în
final, aceastǎ prevedere, care de cele mai multe ori devenise pur formala sǎ fie abolitǎ.
Emisiunea monetarǎ este în present separatǎ de aur, nu doar în unele ţǎri, ci pe plan
generalizat. S-a elaborat şi se aplicǎ alte mecanisme de limitare a emisiunii monetare. În
acest scop banca de emisiune apeleazǎ la o serie de pârghii monetare şi de credit
specifice, urmǎrind prin aceasta transpunerea în practicǎ a obiectivelor unor politici
monetare adecvate (rezervele minime obligatorii, rata de rescont, operaţiunile de open-
market,cumpǎrarea şi vinderea devizelor).
În present banca centralǎ deţine dreptul exclusive de a emite însemne monetare ca
mijloace legale de platǎ, este singuara în drept sǎ stabileascǎ valoarea nominalǎ,

6
dimensiunile, greutatea, desenul, precum şi alte caracteristici ale bancnotelor şi
monezilor. În virtutea aceluiaşi drept, banca centralǎ asigurǎ tipǎrirea bancnotelor,
baterea monezilor metalice şi punerea lor în circulaţie, precum şi retragerea şi distrugerea
însemnelor monetare retrase.De asemenea,banca centralǎ poate dispune anularea sau
retragerea din circulaţie a oricǎror bancnote sau monede metalice care au fost emise şi , în
locul acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne monetare.
Pentru a preveni emiterea de monedǎ fǎrǎ acoperire,prin statut se stabileşte obligaţia ca
tranşa de numerar aflatǎ în circulaţie, emisa de BC, peste nivelul rezervelor
internaţionale, sǎ fie acoperitǎ integral prin titluri de stat deţinute în portofoliul de
investiţii, prin active rezultate din credite acordate bǎncilor şi altor personane juridice, în
condiţiile legii, sau prin cecuri, cambia şi alte titluri de credit scontate sau deţinute în
portofoliu.

2.2 Funcţia de banca a statului, a administratiei publice şi a serviciilor publice

Aceastǎ funcţie reflectǎ sarcina bǎncii de a deţine şi a administra conturile statului, ale
cǎror solduri figureazǎ în pasivul bilanţului.
Bǎncile de emisiune, prin unitaţile de trezorǎrie, sunt în general “casierul” statului, în
conturile lor, la nivel central, reflectîndu-se execuţia bugetului de stat. Totodatǎ, statul
este pentru banca de emisiune unul dintre principalii beneficiari de credite.Titlurile de
credit emise de cǎtre stat în postura sa de debitor(bonuri de tezaur, titluri de rentǎ,
obligaţiuni) ocupǎ un loc important printre activele bǎncilor de emisiuni.
În ţǎri precum Franţa, Germania, Italia, Spania, serviciile Trezorǎriei asigurǎ
operaţiunile de încasǎri şi plǎţi, rolul bǎncii centrale fiind doar acela de a le înregistra. În
Anglia, Tezaurul deţine un cont deschis pentru operaţiunile din întreg teritoriu, dar banca
centralǎ este cea care asigurǎ încasǎrile şi plǎţile. Un sistem diferit se manifesta în SUA,
unde bǎncile private intervin în circuitul fondurilor statului. Tezaurul deţine conturi
deschise în numele sǎu la bǎncile de reserve federale, iar acolo unde nu existǎ acestea, la

7
marile bǎnci private, denumite ”depozitari generali”. În plus, alte bǎnci denumite “
depozitari speciali”, care au achiziţionat pentru ele sau pentru clienţii lor titluri
guvernamentale, crediteazǎ un cont al Tezaurului, deschis în numele bǎncii de rezervǎ a
destrictului respectiv.
În afara acestor diferenţieri în gestionarea depozitelor şi plǎţilor publice, banca centralǎ
joacǎ un rol direct sau indirect în finanţarea statului sau administraţiei publice. Astfel, în
activul BC figureazǎ creanţele asupra Tezaurului, care constituie fie anticipǎri asupra
veniturilor fiscale, fie acoperiri parţiale ale deficitului bugetar. În al doilea rând, sunt
înregistrate creanţele asupra guvernului, care benefeciazǎ de sprijin la un nivel plafonat
de legea bugetarǎ anualǎ. De asemenea, BC finanţeazǎ statul, direct sau indirect, prin
achiziţia de titluri publice pe piaţa de “open- market”.
Datoritǎ intervenţiilor de finanţare directǎ sau indirectǎ, bǎncile centrale îndeplinesc
rolul esenţial de consilier şi realizator al emisiunilor de titluri pentru contul statului.
Astfel, BC organizeazǎ sindicate pentru achiziţii de împrumuturi, administreazǎ datoria
publicǎ şi plata anualǎ a dobânzilor la titluri de stat, toate aceste atribuţiuni atestând, într-
o mǎsurǎ considerabila, funcţia de banca a statului.
În cazul BNR , aceasta în calitate de bancǎ a statului are mai multe atribuţiuni, printre
care aceea de acorda împrumuturi statului român.Astfel, B.N.R. deschide trezoreriei un
cont current, pentru a asigura acesteia suficientǎ flexibilitate în gestionarea bugetarǎ
curentǎ. Art. 29 alin.3 prevede cǎ B.N.R. poate acorda trezoreriei împrumuturi pe termen
de maxim 180 zile şi în condiţii de dobândǎ în vederea acoperirii decalajului temporar
dintre încasǎri şi plǎţi din contul current general al acesteia. Totalul acestor împrumuturi
nu poate sǎ depǎşeascǎ 7% din veniturile bugetului de stat realizate în anul precedent, iar
soldul permanent al împrumuturilor acordate şi nerambursate nu poate depǎşi dublul
capitalului B.N.R şi fondul de razervǎ.
Potrivit art. 28 alin.1 din statut, B.N.R are obligaţia de a administra contul current general
al trezoreriei statului, fǎrǎ a percepe comisioane pentru operaţiunile efectuate, dar cu
obligaţia de a pǎti dobânzi pentru disponibilitǎţile din acest cont.
Deasemenea, B.N.R. poate acţiona ca agent în contul statului în urmǎtoarele situaţii:
plasarea emisiunilor de titluri de stat şi alte efecte negociabile de îndatorare a statului
roman; exercitarea funcţiei de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor de

8
stat; plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi aspezelor aferente; executarea
decontǎrilor în contul current general al trezoreriei statului.
Tot în calitate de bancǎ a statului, B.N.R. participǎ în numele acestuia la stabilirea şi
dezvoltarea relaţiilor financiare internaţionale .

2.3 Funcţia de bancǎ a bancilor

Aceasta funcţie reuneşte trei activitǎţi, srtîns legate între ele, pe care le desfaşoarǎ banca
centralǎ.
1. fiecare bancǎ de rang secundar are un cont la banca centralǎ, care nu poate fi
debitor, şi pe baza caruia pot fi realizate viramente şi compensǎri interbancare.
2. dacǎ în procesul compensǎrilor, anumite bǎnci au nevoie de refinanţare, atunci
banca cenralǎ poate , în anumite condiţii, sǎ furnizeze resursele necesare,
alimentând piaţa monetarǎ. Se poate manifesta şi situaţia în care BC poate absorbi
lichiditǎţi de pe piaţǎ, dacǎ se considerǎ ca acestea sunt în surplus.
3. BC trebuie sǎ utilizeze intervenţiile pe piaţa monetarǎ pentru a menţine masa
monetarǎ şi rata dobânzii în limitele fixate de cǎtre autoritatea monetarǎ
BC poate, în majoritatea ţǎrilor, sǎ procedeze la refinanţarea prin operaţiuni de
rescontare, prin acordare de avansuri garantate prin titluri sau prin cumpǎrarea titlurilor,
în cadrul operaţiunilor de “open-market”
În procesul scontǎrii şi rescontǎrii se creazǎ o legǎturǎ între creditul commercial,
creditul bancar şi emisiunea monetarǎ.Ea este şi o componentǎ a relaţiilor dintre bǎncile
comerciale şi banca de emisiune, o expresie concludenta a rolului de “bancǎ a bǎncilor”
îndeplinit de cǎtre banca de emisiune.
Metoda tradiţionalǎ de finanţare directǎ este rescontarea. Prin aceastǎ tehnicǎ, banca
centralǎ resconteaza efectele eligibile, prezentate fie derect de cǎtre bǎnci, fie de cǎtre
intermediari sau case de rescontare. Acest mod de refinanţare a avut întotdeauna rezultate
favorabile în ţǎrile anglo-saxone şi în cele latine.În acest context, este necesar un plafon
de rescontare, dincolo de care refinanţarea BC devine foarte scumpǎ. Atunci când

9
macanismul rescontǎrii este foarte importanat, rata dobânzii practicatǎ de BC la
rescontare joacǎ rolul director şi reprezintǎ pivotal întregului sistem bancar.
De asemenea, banca centralǎ poate proceda la acordarea de avansuri garantate prin
titluri pe care le preia în pensiune sau le cumpǎrǎ. Astfel, în Germania modul tradiţional
de refinanţare îl constituie avansurile garantate cu titluri cumpǎrate, denumirea datǎ
acestor avansuri sunt credite de Lombard. Rata dobânzii practicatǎ la operaţiunile de
Lombard este mai mare decât rata de rescont. În acelaşi sens acţioneazǎ “ casele de
scontare” britanice, care practicǎ împrumuturi de minim 7 zile, garantate cu titluri: bonuri
de tezaur, obligaţiuni de stat.În Franţa, unde rescontul este din ce în ce mai puţin utilizat,
se practicǎ douǎ tehnici: pensiunea de titluri pentru 7 zile şi împrumuturile zilnice,
preferate în perioada de tensiune asupra monedei şi atunci BC trebuie sǎ controleze
nivelul dobânzilor.
Indiferent dacǎ titlurile sunt achiziţionate sau constituie doar o garanţie, aceste
avansuri au drept scop refinanţarea bǎncilor, conducând la ceea ce se numeşte piaţa de
refinanţare prin titluri sau open-market.
Banca de emisiune apare în raporturile sale cu celelalte bǎnci şi în calitate de autoritate,
de “for monetar”, care adoptǎ mǎsuri obligatorii, de genul nivelului minim al rezervelor
pe care celelalte bǎnci trebuie şa le deţinǎ la banca centralǎ sau al unor coeficienţi de
lichiditate, nivel relative al fondurilor proprii, coeficienţi de dispersie a riscului.
Politica monetarǎ reprezintǎ ansamblul mijloacelor utilizate de cǎtre autoritǎţile
monetare din fiecare ţarǎ pentru atingerea obiectivelor monetare fixate.
În unele ţǎri, politica monatarǎ este consideratǎ, în exclusivitate, un mijloc de menţinere
a stabilitǎţii preţurilor şi de luptǎ contra inflaţiei ,iar în altele se apreciazǎ cǎ trebuie sǎ
acompanieze politica bugetarǎ în reglementarea creşterii economice.
Banca de emisiune apare în raporturile sale cu celelalte bǎnci şi în calitate de “for
monetar”, care adoptǎ mǎsuri obligatorii, de genul nivelului minim al rezervelor pe care
celelalte bǎnci trebuie sǎ le deţinǎ la banca centralǎ sau al unor coeficienţi de lichiditate,
niveluri relative al fondurilor proprii , coeficienţi de dispersie a riscului.
Poziţia privilegiatǎ a Bǎncii Naţionale a României ca bancǎ a bǎncilor poate fi privitǎ
dintr-o triplǎ perspectivǎ: 1. B.N.R. acţioneazǎ ca o veritabilǎ bancǎ, acordând credite

10
 bǎncilor din sistem şi primind depozite; 2. B.N.R. realizeazǎ activitatea de
supraveghere bancarǎ; 3. are sarcina de a reglementa sistemele de plǎţi.

B.N.R. poate acorda bǎncilor credite pe un termen de cel mult 90 zile. Aceste credite pot
fi garantate:
• Titluri de stat provenite din emisiuni publice cu scadenţe de platǎ în termen de
maximum un an de la data constituirii garanţiei;
• Cambia şi bilete la ordin;
• Warante sau recipise de deposit;
• Depozite constituite la B.N.R. sau la alte personae juridice agreate de aceasta.

Pentru operaţiunile efectuate în cadrul activitǎţii de creditare, B.N.R. percepe dobânzi

şi comisioane. B.N.R. are dreptul de a stabili plafoane de creditare, niveluri ale ratei
dobânzii, termene de rambursare sau alte condiţii în care se pot acorda credite.
Potrivit art.15 din Regulament, pentru a obţine lichiditate pe termen foarte scurt bǎncile
pot apela facilitatea de creditare-credit de lombard. În vederea obţinerii creditului, banca
solicitantǎ trebuie sǎ adreseze o cerere scrisǎ Bǎncii Naţionale, care se va pronunţa asupra
ei pânǎ la sfârşitul zilei bancare. Perioada de acordare a creditului de lombard este
overnight. Garantarea creditului se va face cu active eligibile, valoarea acestora trebuind
sǎ acopere în proporţie de 100% creditul şi dobânda aferentǎ şi sǎ fie constituite pânǎ la
momentul acordǎrii acestui credit.
Atribuţiile B.N.R. de împrumutǎtor de ultimǎ instanţǎ împuterniceşte banca sǎ acorde
bǎncilor credite garantate sau negarantate, în mod excepţional şi numai de la caz la caz,
în scopul limitǎrii riscului de sistem bancar şi de plǎţi.

2.4 Funcţia de centru valutar şi gestionar al rezervelor valutare

Sub aceastǎ denumire este desemnatǎ o triplǎ funcţie a bǎncii centrale:

11
 • Asigurarea ,singurǎ sau la concurenţǎ cu bǎncile de rang secundar, a
schimbului de monedǎ naţionalǎ în devize;
• Pǎstrarea şi gestionarea rezervelor valutare;
• Supravegherea ratei de schimb a monedei naţionale.
Abandonarea etalonului aur clasic, a convertibilitaţii nestânjinite a bancnotelor în metal
monetar ca şi a circulaţiei libere a aurului între ţǎri a blocat mecanismele de autoreglare a
masei monetare în circulaţie, ca şi tendinţele de echilibrarea automatǎ a balanţei de plǎţi
cu strǎinǎtatea.
Banca de emisiune, ca centru valutar al ţǎrii, dobândeşte atribuţii pe linia aplicǎrii
politicii valutare a statului sub forma unor restricţii valutare(a contingentǎrii importurilor
şi controlul plǎţilor în devize, a preluǎrii unei pǎrţi din încasǎri valutare din exporti) sau
aplicǎrii unor stimulente la export de genul primelor la export, al subvenţionǎrii
axportului.
În anumite ţǎri, în perioade critice, schimburile valutare sunt controlate de banca
centralǎ, iar piaţa valutarǎ nu funcţioneazǎ liber.Toate schimburile de moneda naţionalǎ,
în orice devize,trebuie sǎ se realizeze printr-un oficiu de schimb valutar, constituit ca
anexa a bǎncii centrale,numai tranzacţiile în scopuri turistice putând fi efectuate liber.
În toate ţǎrile,bǎncile centrale, la concurenţǎ cu bǎncile comerciale, furnizeazǎ devize
agenţilor economici solicitanţi în condiţii mult mai atractive, comparative cu cele impuse
de celelalte bǎnci. Totodatǎ, bǎncile centrale îşi menţin monopolul valutar chiar şi în
perioadele de practicare a cursurilor libere, întrucât sunt obligate sǎ garanteze
convertibilitatea monedei naţionale în devize, la cursurile stabilite prin sistemul de
cursuri fixe.
În acest scop, bǎncile apeleazǎ la propriile reserve valutare, apeleazǎ la împrumuturi de
la alte bǎnci centrale, iar în situaţiile critice, procedeazǎ la ajustarea paritǎţilor, respective
la subevaluarea şi supraevaluarea anumitor monede.
Având calitatea de gestionar al rezervelor, majoritatea bǎncilor centrale deţin în primul
rand o rezervǎ de aur, consideratǎ drept o remanenţǎ a epocii în care emisiunea era
garantatǎ cu acest metal.Dupǎ liberalizarea pieţei aurului, bǎncile centrale au intervenit
liber pentru obtinerea de metale preţioase pe care le considerau utile. De la o ţarǎ la alta
apar o serie de diferenţe:valoarea deţinerilor de aur este sporitǎ comparative cu restul

12
rezervelor în activul bilanţului Bancii Franţei şi al Italiei, în timp ce în cazul Deutsche
Bundesbank acestea reprezintǎ doar 1/6 din active.
State precum SUA, Franţa, şi Germania nu şi-au utilizat niciodatǎ rezervele de aur.
Alǎturi de aur, bǎncile centrale deţin devize strǎine, pe care le obţin din operaţiile de
schimb, efectuate în poziţia de monopolul sau cea de concurenţǎ.În gestionarea acestor
reserve bǎncile centrale urmǎresc divizarea riscurilor, evitând orice concentrare a
rezervelor într-o singurǎ monedǎ. În plus, acestea au responsabilitǎţi internaţionale
particulare, respective în sistemul cursurilor fixe- responsabilitatea provine din obligaţii,
iar în sistemul cursurilor flotante-prin solidaritatea monetarǎ sau presiuni politice.Astfel,
la începutul anilor’70, înainte de declararea renunţǎrii la convertibilitatea dolarului,
bǎncile centrale germane şi japoneze au fost obligate sǎ acumuleze dolari, sub presiunea
politicǎ a SUA.
Legatǎ de funcţia de gestionare a rezervelor valutare apare subfuncţia de supraveghere
a cursului de schimb. Astfel, bǎncile centrale, în concordanţǎ cu puterea politicǎ din
fiecare ţarǎ, pot avea misiunea de a menţine cursul de schimb al monedei naţionale în
anumite limite, sau de a-l lǎsa sǎ funcţioneze liber.Bǎncile centrale exercitǎ, tehnic,
funcţia de supraveghere a cursului de schimb.Beneficiile sau pierderile din operaţiile de
schimb valutar pot fi conservate de cǎtre banca centralǎ sau de stat care, fiind acţionar al
bǎncii centrale, este şi beneficiarul rezultatelor acesteia. În anumite ţǎri, secretul
operaţiilor valutare este garantat prin existenţa unei entitǎţi speciale, ca instituţie a
statului, aceasta fiind singura cunǎscǎtoare a soldurilor operaţiunilor. În Anglia
funcţioneazǎ Fondul de Egalizare a Schimburilor creat în 1932, şi care dispune de stocul
de aur şi de devize, fǎrǎ ca soldul acestuia sǎ figureze în activul bǎncii centrale. Fondul
de Egalizare emite în permanenţǎ bonuri de tezaur, în schimbul devizelor cedate, în mod
regulat,de cǎtre stat, titlurile respective figurînd în bilanţul bǎncii centrale.
În Franţa, Fondul de stabilizare a schimburilor, a fost creat în anul 1936, precum”un cont
special al Tezaurului” în care sunt contabilizate toate operaţiunile în devize, astfel încât,
în activul bilanţului ne se regǎseşte decât soldul operaţiunilor ascunse publicului, în
scopul evitǎrii speculaţiilor. Rubrica respectivǎ poartǎ denumirea de avansuri cǎtre
Fondul de stabilizare a schimburilor.

13
 În SUA, Fondul de stabilizare a schimbului creat în 1934 este gestionat precum un cont
al statului, de cǎtre Banca Rezervelor Federale a statului New York.
În stabilirea regimului valutar din România, B.N.R. îndeplineşte urmǎtoarele atribuţii:
 Emite reglementǎri cu privire la operaţiunile cu active externe şi aur, în vederea
protajǎrii monedei naţionale;
 elaboreazǎ balanţa de plǎţi şi a altor lucrǎri privind poziţia investiţionalǎ a ţǎrii;
 privitor la cursul de schimb:
1. stabileşte cursul de schimb al monedei naţionale pentru operaţiunile
proprii pe piaţa valutarǎ;
2. calculeazǎ şi publicǎ cursurile de schimb medii ale pieţii în scop statistic;
3. cursul de schimb al pieţii valutare interbancare este determinat libe de
cǎtre cererea şi oferta de valutǎ;
4. intervine pentru atenuarea fluctuaţiilor mari ale cursului de chimb al
monedei naţionale (regim de flotare susţinuta);
 autorizarea şi retragerea autorizaţiei, precum şi supravegherea persoanelor
juridice care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare;
 pǎstreazǎ şi administreazǎ rezervele internaţionale ale statului.
Conform art. 31 alin. 1 din statut, aceste reserve sunt alcǎtuite cumulative sau
selective din urmǎtoarele elemente:
 aur deţinut în ţarǎ sau depozitat în strǎinǎtate;
 active externe sub forma de banknote şi monede metalice sau disponibil în
conturi la bǎnci sau la alte instituţii financiare din stǎinǎtate, exprimate în
acele monede şi deţinute în acele ţǎri stabilite de B.N.R. ;
 orice alte ctive de rezervǎ recunoscute pe plan internaţional, inclusive
dreptul de a cumpǎra de la F.M.I. în cadrul tranşei de rezervǎ, precum şi
deţinerile de D.S.T.;
 cambia, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori
mobiliare,negociabile sau nu, emise sau garantate de persoana juridice
nerezidente;

14
  bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de
guverne strǎine sau de instituţii financiare interguvernamentale,
negociabile sau nu, exprimate şi plǎtibile în valutǎ în locuri acceptabile
pentru B.N.R.;
 stabilirea de plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe şi operaţiuni
cu aur şi cu activepentru personae fizice şi juridice;
 stabilirea plafonului şi a condiţiilor de îndatorare externǎ a persoanelor fizice şi
juridice care intrǎ sub incidenţa regimului valutar.

2.5 Funcţia prudenţialǎ şi disciplinarǎ

Prin funcţia disciplinarǎ este înţeleasǎ exercitarea controlului asupra bǎncilor şi

instituţiilor de credit, în scopul asigurǎrii securitǎţii depozitelor si al prevenirii
falimentelor bancare.
Câmpul de aplicare al acestei funcţii este urmǎtorul:
- autorizarea exercitǎrii activitǎţii bancare, crearea şi transformarea bǎncilor;
- concentrarea şi divizarea riscurilor bancare
- lichiditatea şi solvabilitatea bancarǎ
Referitor la controlul exercitat de banca cantralǎ în domeniul înfiinţǎrii bǎncilor,
criteriile în adoptarea deciziilor sunt, aproximativ, aceleaşi în toate ţǎrile:
- forma juridicǎ(în general societǎţi comerciale)
- capitalul minim
- importanţa mijloacelor utilizate şi pregǎtirea profesionalǎ
- planul de activitate
- nevoile economice ale pieţei financiare
În prezent, deşi, tendinţa bǎncilor este universalizarea, totuşi anumite restricţii impuse
unor activitǎţi, precum cele imobiliare, datoritǎ ponderii sporite în dimensionarea riscului
şi operaţiunilor pe baza de titluri, altele decit cele emise de stat. În schimb sunt favorizate
fuziunile dintre instituţii bancare şi instituţii de asigurǎri, bǎncilor fiindu-le interzisǎ
activitatea de asigurǎri.

15
 Fuziunile bancare sunt controlate, în majoritatea ţǎrilor, di punct de vedere al
concurenţei. În cea mai mare parte, dreptul concurenţei interzice monopolul sau situaţii
dominante. Uneori, autoritǎţile au tendinţa de a permite bǎncilor fuziuni şi absorbţii în
scopul atingerii unor dimensiuni”mondiale”, sau al sporirii productivitǎţii. În anumite
cazuri, în perioada de crizǎ, fuziunile sunt autorizate pentru a permite “salvarea” unor
bǎnci de la falimet, dupǎ cum evidenţiazǎ evoluţiile din sistemul bancar american.

Concentrarea riscurilor bancare. Diversificarea riscurilor bancare a fost întotdeauna

consideratǎ o regulǎ prudenţialǎ esenţialǎ. Întrucât numǎrul falimentelor bancare este
determinat de o concentrare puternicǎ a riscurilor bancare asupra unui singur client, a
unui singur sector geografic, a unei ţǎri sau asupra unei singure activitǎţi, bǎncile cautǎ o
specializare în domeniile în care dispun de competenţe profesionale şi avantaje
comparative.
În ultimele douǎ decenii controlul asupra activitǎţii bancare a înregistrat o tendinţǎ de
accentuare şi de lǎrgire a câmpului de acţiune.Prima tendinţǎ s-a manifestat prin
majorarea raportului de acoperire a riscului prin fondurile proprii. Lǎrgirea controlului s-a
realizat pe plan geografic; în majoritatea ţǎrilor, ca urmare a internaţionalizǎrii activitǎţii
bancare, controlul se realizeazǎ asupra conturilor consolidate. Totodatǎ, lǎrgirea ariei de
control s-a realizat atât asupra riscurilor, cât şi asupra instrumentelor controlate, fiind
luate în considerare noile instrumente financiare precum şi riscurile pentru operaţiuni
extrabilanţiere.

Lichiditatea bancarǎ reprezintǎ , de asemenea, un domeniu asupra cǎruia intervenţia

bǎncii centrale se remarcǎ puternic, în toate ţǎrile.
Asigurarea unei asemenea capacitǎţi a fost posibilǎ prin îndeplinirea de cǎtre bǎnci a
unor condiţii care au evoluat în timp astfel:
- dispunerea, în permanenţǎ, de active lichide pentru a rǎspunde exigibilitǎţii. Ca
alternativǎ, banca putea face apel la lichiditǎţi suplimentare puse la dispoziţia de
piaţa monetarǎ sau de banca centralǎ.Controlul lichiditǎţii se efectuau, în
asemenea condiţii, pornind de la stocurile de active şi pasive bancare.

16
 - Evoluţiile bancare din ultimele douǎ decenii evidenţiazǎ cǎ bǎncile sunt tot mai
mult angajate în operaţiuni pe pieţele interbancare naţionale şi
strǎine.Concomitent, au evoluat şi modalitǎţile de control, în sensul cǎ elementele
de active şi pasiv sunt analizate pe fiecare scadenţǎ, iar lichiditatea este mǎsuratǎ
în termini de fluxuri de trezorerie.
Într-o serie de ţǎri, nivelul lichiditǎţii bancare este imperative(Franţa, Germania), dar
existǎ o muţime de alte state în care banca centralǎ îşi rezumǎ rolul de supraveghere şi
control prin solicitarea unor raporturi globale sau pe scadenţe şi în supravegherea
acestora.
O astfel de metodǎ este mai judicioasǎ, întrucât ea nu impune acelaşi nivel al raportului
de lichiditate unor instituţii diferite, iar în funcţie de specificul activitǎţii, banca centralǎ
poate considera dacǎ un raport este satisfǎcǎtor sau nu, putând interveni direct asupra
acestuia, în sensul şi dimensiunea doritǎ.
Controlul solvabilitǎtii bancare se realizeazǎ prin fondurile proprii, care la nivelul
instituţiilor financiar-bancare trebuie sǎ acopere imobilizǎrole corporale şi necorporale,
precum şi o parte variabilǎ a diverselor active financiare, diferenţiate dupǎ gradul de risc.
Raportul dintre fondurile proprii şi angajamentele unei bǎnci constituite un indicator
insuficient, dar sigur, al prudenţii bancare.
Pentru ţǎrile din spaţiul European, raportul de solvabilitate constituie cel mai important
indicator al prudenţii bancare, având drept obiectiv garantarea capacitǎţii bǎncilor de a
face faţǎ falimentelor şi de a atenua inegalitǎţile concurenţiale dintre diferitele sisteme
naţionale. Obligavitatea respectǎrii RSE a început la 1 ianuarie 1993, acest raport fiind
construit dupǎ modelul normei Cooke ( prin care raportul de solvabilitate de minim 8%s-
a impus tuturor instituţiilor de credit).
Urmǎrirea stabilitǎţii intemediarilor financiari, respectiv a bǎncilor, pe de o parte, şi a
menţinerii stabilitǎţii preturilor, pe de altǎ parte, reprezinta un compromise al autoritǎţilot
monetare, în sensul cǎ ambele funcţii conduc la anumite aşteptǎri din partea industriei
bancare cu privire la obiectivele de politicǎ monetarǎ.
În concluzie, atît numǎrul falimentelor bancare cât şi nivelul ratei inflaţiei demonstreazǎ
cǎ banca centralǎ nu are capacitate de-a îndeplini eficient ambele funcţii, în sensul cǎ nu

17
mai sunt îndeplinite corespunzǎtor nici stabilitatea monetarǎ, si nici supravegherea şi
controlul bancar.
O situaţie particularǎ se regǎseşte în cazul ţǎrilor aflate în tranziţie, la nivelul cǎrora idea
crearii unui organism separat de supraveghere bancarǎ nu este susţinutǎ de cǎtre
specialişti, care utilizeazǎ urmǎtoarele argumente.
Astfel, în asemenea ţǎri, calitatea comunicǎrii sau transmiterea de informaţii false pot
crea dificultǎţi pentru banca centralǎ, structura sistemului financiar este simplǎ,
comparative cu sitauaţia din ţǎrile dezvoltate,între funcţia de politicǎ monetarǎ şi cea de
supraveghere existǎ o mai srtânsǎ legǎturǎ în ţǎrile aflate în curs de dezvoltare, bǎncile
centrale dispun de o independenţǎ sporitǎ faţǎ de factorul politic, ceea ce le conferǎ
acestora capacitatea de-a supraveghea sistemul bancar.

Alte argumente în favoarea localizǎrii acestei funcţii la banca centralǎ comparative cu

un Birou de Supraveghere Bancarǎ pot fi formulate astfel:
-în afarǎ bǎncii centrale gradul corupţiei şi ineficienţii este sporit;
-un birou nu ar deţine suficiente resurse tehnice financiare şi umane;
-intervenţia factorului politic asupra unor organisme de supraveghere bancarǎ, altele
decât banca centrala, este mai mare într-o asemenea situaţie.

Conform art. 26 alin 1, B.N.R. deţine dreptul exclusive de autoriza funcţionarea

bǎncilor şi îi revine responsabilitatea de supraveghere prudenţialǎ a bǎncilor, în scopul
asigurǎrii viabilitǎţii şi funcţionǎrii sistemului bancar. Potrivit statutului, în vederea
realizǎrii suprevegherii bancare, B.N.R.poate acţiona în douǎ direcţii principale: pe de o
parte, B.N.R. este abilitatǎ sǎ emitǎ reglementǎri, sǎ ia mǎsuri pentru impinerea
respectǎrii acestora şi sǎ aplice sancţiunile în caz de nerespectare, iar pe de altǎ parte este
împuternicitǎ sǎ controleze la faţa locului şi sǎ verifice registrele, conturile şi orice alte
documente ale bǎncilor.

2.6 Funcţia economicǎ

18
 Toate funcţiile precedente ale bǎncii centrale presupun şi o implicare economicǎ a
acesteia. Astfel, atunci când se realizeazǎ emisiunea monetarǎ, sau se supravegheazǎ
cursul valutar sau rata de schimb, sau atunci când se intervine pe piaţa monetarǎ, pentru a
influenţa rata dobânzii, bǎncile centrale îndeplinesc şi o funcţie economicǎ.În anumite
perioade, aceasta a fost îndeplinitǎ în mod explicit.Astfel, între cele douǎ rǎzboaie
mondiale, Bnca Angliei a participat la activitatea de reconstrucţie şi modernizare a unor
ramuri industriale prin crearea de filiale, dintre care Societatea bancherilor pentru
dezvoltarea industrialǎ, cu o contribuţie importantǎ la susţinerea activitǎţii economice.
Mai mult, întrucât serviciile de trezorǎrie erau reduse în Anglia, Banca Angliei a
îndeplinit, pânǎ în anii ’80, rolul care ar fi revenit acestora,salvând, astfel, întreprinderile
aflate în dificultate.

3. Operaţiunile bǎncilor centrale

Individualizarea şi manifestarea efectivǎ a funcţiilor bǎncilor centrale, descrise anterior

se face prin intermediul operaţiunilor pe care aceasta le efectueazǎ.
Exista mai multe tipuri de operaţiuni, dupa cum urmeaza:
• Operaţiuni active
• Operaţiuni pasive

Operaţiunile active

Acestea se concretizeazǎ în:

• Operaţiuni de creditare
• Operaţiuni interbancare
• Operaţiuni de vînzare-cumpǎrare de aur şi devize.

Ponderea cea mai mare o deţin operaţiunile de creditare, concretizatǎ în acordarea de

credite, atît statului sub forma creditelor guvernamentale cît şi celorlalte bǎnci din
sistemul bancar, prin operaţiuni de rescontare şi refinanţare.

19
 In relaţiile cu bǎncile comerciale, banca centrala realizeazǎ operaţiuni de rescontare,
respectiv acceptǎ titlurile de credit pe care bancile le deţin în portofoliul lor şi care provin
din vînzǎrile de credit ale mǎrfurilor.
Banca centralǎ mai poate accepta credite pe gaj de efecte comerciale, situaţii în care
titlurile de credit rǎmîn în proprietatea bǎncii comerciale, servind bancii de emisiune doar
ca garanţie de rambursare a împrumutului. Un astfel de credit se practicǎ atunci cînd
operaţiunile de rescontare nu sunt favorabile, datoritǎ dobînzilor sau atunci cînd perioada
de timp este mai micǎ decît în cazul rescontului. Nivelul maxim care se poate acorda sub
forma unui astfel de credit reprezintǎ mai puţin de 100% din valoarea portofoliului de
titluri.
O altǎ formǎ de creditare pe care o practicǎ bǎncile centale este creditul pe gaj de efecte
publice numit şi credit de lombardare. Titlurile care constitue garanţia unui astfel de
credit sunt obligaţiunile şi bonurile de tezaur, cumparate de cǎtre bǎncile comerciale, cu
ocazia emisiunilor lansate de cǎtre stat, pentru acoperirea deficitelor bugetare.
Legislaţia cere reglementeazǎ activitatea bǎncilor centrale din diferite ţǎri, prevǎd şi
posibilitatea acestora de a acorda şi credite guvernamentale în mod direct, în general pe
baza bonurilor de tezaur, pe o perioadǎ mai micǎ de 1 an.
Operaţiunile de decontare, inter-, şi intrabancare prezintǎ importanţǎ datoritǎ locului pe
care îl deţine banca centralǎ printre participanţii la compensarea multilateralǎ a plǎţilor.
Prin operaţiunile de vînzare cumpǎrare de aur şi valutǎ banca centralǎ işi
consolideaza rezerva valutarǎ şi influenţeazǎ cursul valutar al monedei naţionale faţǎ de
valutele principale, în funcţie de obiectivele politicii monetare şi valutele practicate în
ţara respectivǎ.

Operaţiunile pasive
Existǎ urmǎtoarele operaţiuni de pasiv:
• Formarea capitalului propriu
• Depunerile sau sursele atrase
• Emisiunea monetarǎ
Capitalul propriu al bǎncilor centrale au o pondere redusǎ în totalul
pasivului,comparativ cu nivelul înregistrat la bancile comerciale. In structura capitalului

20
propriu se includ: fondul statutar, prevǎzut în Statutul de funcţionare al bǎncilor centrale,
fondul de rezervǎ şi profitul bancar.
Sursele atrase ale bǎncii centrale constau în depozitele celorlalte bǎnci, în depunerile
întreprinderilor cu capital de statsau ale unor mari întreprinderi şi în Contul Trezoreriei
Statului (datoritǎ rolului de casier al statului îndeplinit de cǎtre banca centralǎ).
Printre sursele atrase figureazǎ si dobînzile unor organisme internaţionale sau ale unor
bǎnci strǎine, precum şi împrumuturile de la bǎnci strǎine şi cumpǎrǎri de DST de la
FMI.
Emisiunea monetarǎ reprezintǎ cea mai importantǎ operţiune pasivǎ a bǎncilor
centrale. Prin aceasta se are în vedere emisiunea de monedǎ scripturalǎ( bani de cont), şi
a cantitǎţii de numerar, corespunzǎtoare structurii masei monetare.
Operaţiunile de activ si de pasiv ale bǎncilor centrale se gasesc in cadrul bilanţului,
structurate dupa destinaţia plasamentelor şi originea resurselor.
Dacǎ se face o comparaţie a structurilor bilanţurilor din diferite ţǎri se se poate evidenţia
urmatoarele aspecte.
Din punct de vedere al activelor, se remarcǎ o pondere sporitǎ a aurului în ţari precum
Franţa şi Olanda. In alte ţǎri , mai sensibile la „campania” în potriva aurului declanşatǎ de
SUA în anii 1970, nu se acordǎ importanţǎ acestui post bilanţier. Aici este cazul
Germaniei, Belgiei, Spaniei care compenseazǎ ponderea scǎzutǎ a aurului cu cea sporitǎ a
devizelor, ca urmare a orientǎrii cǎtre finanţare internǎ;
- ţǎrile membre ale Sistemului Monetar European au deţinut pînǎ la înfiinţarea
monedei EURO importante rezerve în ECU, cu excepţia Bancii Centrale a
Germaniei, care a fost întotdeauna rezervatǎ faţǎ de aceastǎ monedǎ. In prezent
ţǎrile care au aderat la UEM îşi deţin rezervele monetare în EURO în proporţie
cu ponderea comerţului exterior realizat cu aceastǎ monedǎ.
- Creanţe asupra statului comesurate cu valoarea titlurilor emise de cǎtre acestea,
care au o pondere importantǎ în cazul Italiei si Japoniei.
- Sprijinul acordat economiei mai ales prin intermediul bǎncilor, deţine o pondere
importantǎ în cadrul Bilanţului Sistemului Federal de Rezerve din SUA, al
Franţei, Germaniei şi Japoniei deţinînd între 30% -40% din bilanţ.

21
 Dacǎ se realizeazǎ o analizǎ asupra structurii pasivului, va rezulta cǎ postul cu cea mai
importantǎ pondere îl are emisiunea monetarǎ. In SUA şi Japonia acesta reprezintǎ mai
mult de ¾ din bilanţul bǎncii, iar în Olanda şi Germania aproximativ 40%.
Deasemenea o pondere importantǎ în cadrul pasivului o deţine depozitele celorlalte
bǎncii în special sub forma rezervelor obligatorii ale bǎncilor comerciale si ale altor
conturi de disponibilitaţi.

Creaţia monetarǎ
În cadrul procesului creaţiei monetare sunt implicate bǎncile comerciale, sau într-un
context mai larg, instituţiile de credit, pe de o parte, şi banca centralǎ pe de altǎ parte.
Capacitatea bancilor de a crea monedǎ poate fi evidenţiatǎ prin analiza procesului de
multiplicare a monedei scripturale, prin acordarea de credite. Asupra procesului de
creaţie monetarǎ se exercitǎ controlul de cǎtre banca centralǎ, care deţine monopolul în
acest domeniu. Moneda centralǎ, denumitǎ şi moneda de prim rang creatǎ de banca
centralǎ, cuprinde suma bancnotelor aflate în circulaţieşi a activelor care aparţin bǎncilor
şi Trezoreriei şi care se gasesc în pasivul bǎncii centrale. Moneda centralǎ se creazǎ prin
mecanismul de acordare de credite bǎncilor comerciale şi Trezoreriei, sau prin cumpǎrare
de devize şi titluri de piaţǎ.

Oferta de monedǎ şi lichiditatea bancarǎ

Creaţia de monedǎ prin acordarea de credite de cǎtre o bancǎ centralǎ, poate antrena si
efectul ca acel credit sǎ iasǎ din reţeaua de atragere a depozitelor.
La baza unei asemenea situaţii se pot afla urmatorii factori:
1. în condiţiile în care banca nu deţine decît o parte din piaţa activelor monetare,
prin procesul de acordare a creditelor,acestea îşi va reduce depozitele in favoarea
concurenţilor. Pentru a face faţǎ unei asemenea pierderi banca creditoare trebuie
sǎ dispunǎ de rezerve în monedǎ centralǎ, care constitue forma superioarǎ a
lichiditaţii bancare, este posibil şi afluxul de depozit rezultat din procesul de

22
 creaTie monetarǎ a bǎncilor concurente, ceea ce antreneazǎ un efect
favorabilasupra depozitelor bancare;
2. la nivelul bǎncilor comerciale, în asamblul lor, pot aparea pierderi determinate de
factorii de lichiditate bancarǎ şi care impun necesitatea de monedǎ centralǎ
pentru sistemul bancar;
Necesarul de monedǎ centralǎ poate fi explicat prin urmǎtoarele argumente:
- cererile de conversie ale depozitelor la vedere ale publicului, în numerar, induc
nevoia de monedǎ centralǎ;
- necesitatea constituirii rezervelor obligatorii;
- existenţa Trezoreriei publice, ale caror conturi se afla la banca centralǎ,
antreneazǎ, în momentul plǎţiiimpozitelor de catre agenţii economici,
transformarea depozitele la vedere ale acestora în moneda centralǎ;
- relaţiile economice internaţionaleale unei ţari antreneazǎ pierderi pentru bǎnci, ca
urmare a transformǎrii monedei naţionale în devize.
Dintre toţi factorii analizaţi, rezervele minime obligatorii au un caracter
instituţional, în sensul cǎ sunt create şi gestionate de cǎtre banca centralǎ pentru
asigurarea controlului monetar.
Ceilalţi factori de lichiditate bancarǎ sunt denumiţi autonomi, întrucît originile lor se
aflǎ înafara sisitemului bancar şi, deci, înafara controlului autoritaţilor monetare.
Factorii enunţaţi pot avea, ocazional, şi un efect favorabil asupra lichiditaţii bancare. De
exemplu, în cazul regimurilor cursurilor de schimb fixe, banca centralǎ poate susţine
cursul monedei naţionale, cumpǎrînd sau vînzînd valutǎ. Cumpǎrarea de valutǎ
antreneazǎ creaţia de monedǎ centralǎ, care alimenteazǎ rezervele bǎncilor comerciale,
diminuînd cererea globalǎ de lichiditate.
Factorii de lichiditate conduc bancile la exprimarea cererii nete de monedǎ centralǎ,
banca centralǎ oferind aceastǎ monedǎ prin refinanţǎri.
Din acest punct de vedere, se ridicǎ întrebarea dacǎ banca centralǎ este în mǎsurǎ sǎ
controleze cantitatea de monedǎ centralǎ pe care o creazǎ în favoarea bancilor
comerciale, şi dacǎ rolul acesteia se rezumǎ numai la fixarea ratei de dobîndǎ pentru
refinanţare.

23
În cazul regimurilor de schimb fixe, banca centralǎ nu controleazǎ baza monetarǎ;
intervine pe piaţǎ pentru a asigura fixitatea, valorii cursurilor de schimb, dar rezervele
valutare nu sunt supuse controlului. Din acest motiv, banca centralǎ nu ajusteazǎ
refinanţarea la variaţiile rezervelor sale, drept pentru care, într-o asemenea situaţie, nu
controleazǎ oferta de monedǎ centralǎ.

4. Funcţii noi ale bǎncilor centrale apǎrute în contextul

evoluţiei sistemului bancar

Funcţia de supraveghere bancarǎ între partajare şi asumare şi politica monetarǎ

În ultimii ani, în care competiţia financiarǎ a sporit datoritǎ noilor tehnologii de

informare şi comunicare şi instabilitǎţii financiare crescute, a devenit cu atît mai
importantǎ rolul bǎncilor centrale şi al unor agenţi cu responsabilitaţi în domeniul
supravegherii diferitelor componente ale sistemului financiar bancar.
Bǎncile centrale au diferite roluri în menţinerea stabilitǎţii sistemului financiar la nivelul
diferitelor ţǎri şi la nivelul politicii monetare practicate de fiecare ţarǎ în parte, aceastǎ
condiţie este relevantǎ din faptul ca bǎncile trebuie sǎ aibǎ acces la informaţie sistemului
financiar, şi corespunzǎtor la instrumentele de politica monetarǎ.
Dupa modul în care bǎncile centrale exercitǎ supravegherea prudenţialǎ conduce la
diferenţierea acestora în 3 categorii sau modele de bazǎ:
• primul model, cel mai restrîns, include acele ţǎri a cǎror preocupare de stabilitate
financiarǎ se caracterizeazǎ prin buna funcţionare a sistemurilor de plǎţi şi
asigurare a necesarului de lichiditate( Australia, Canada, Ungaria, Tarile Nordice,
Marea Britanie), ceea ce implicǎ şi acţiunea unor instituţii neguvernamentale sau
chiar private;

24
 • al doilea model, sunt incluse ţǎrile care pun accentul pe soluţionarea crizelor
sistemului financiar( dupǎ cum este cazul bǎncilor din America Latinǎ);
• cel mai extins model include acele bǎnci centrale preocupate de o varietate de
scopuri: lichiditate, crize bancare, sisteme de plǎţi, asigurarea depozitelor, în
aceasta categorie fiind incluse ţǎrile aflate în perioada de tranziţie.
Implicarea bǎncilor centrale în asigurarea stabilitǎţii financiare reprezintǎ o serie de
caracteristicişi necesitǎ îndeplinirea unor criterii:
- instituţia de supraveghere are nevoie de o bunǎ reputaţie, astfel încît sǎ deţinǎ
personal şi resurse corespunzǎtoare;
- bǎncile centrale au nevoie de un acces oportun la informaţiile de supraveghere,
astfel încît sǎ îşi îndeplinescǎ responsabilitǎţile de politicǎ monetarǎ şi funcţia de
împrumutǎtor de ultim rang;
- devizarea responsabilitǎţilor între banca centralǎ, ale autoritǎţilor de
supraveghere şi guvern, trebuie sǎ fie transparentǎ şi publicǎ, ceea ce sporeşte
posibilitǎţile de a îndeplinire a acestora, protecţia consumatorului si menţinerea
încrederii în piaţa financiarǎ;
- cooperarea între banca centralǎ şi alte organisme de supraveghere trebuie sǎ facǎ
obiectul unor aranjamente formale sau chiar includerea în textul unor legi , aspect
deosebit de important pentru supravegherea crizelor bancare;
- indifferent de modul în care bǎncile centrale îndeplinesc funcţiile de
reglementare şi supraveghere, ele îndeplinesc un rol foarte important în:
1. promovarea unei infrastructure sǎnǎtoase
2. supravegherea şi managementul crizelor bancare
- bǎncile tind sǎ îşi exercite funcţiile, atît în economiile dezvoltate, precum şi în
cele sǎrace, responsabilitǎţile autoritǎţilor monetare fiind strîns corelate cu
nivelul PIB pe locuitor.
Modificarile în structura sistemelor financiare au antrenat o anumitǎ configuraţie a
organismelor de supraveghere şi au facut obiectul la numeroase dezbateri politice, în care
s-a formulat întrebarea dacǎ banca centralǎ îşi pierde din rolul sǎu macroeconomic, în
favoarea supravegherii prudenţiale.

25
Înctrucît nu a fost elaborate un model ideal referitor la responsabilitaţile autoritaţilor
monetare, pe marginea acestei teme au fost formulate opinii diferite. Existǎ, deci, o
puternicǎ intercondiţionare între politica monetarǎ şi stabilitatea financiarǎ, fǎrǎ ca rolul
bancilor centrale în aplicarea politicilor monetare sǎ fie diminuat.
Pentru ca bǎncile sǎ adopte cele mai bune decizii referitoare la politica monetarǎ ele
trebuie sǎ aibǎ acces la informaţii, furnizate de catre indicatorii pieţei, agregatele
monetare, volumul creditelor, supravegherea pieţei, investitorii individuali. Asemenea
informaţii reprezintǎ principalul argument al implicǎrii bǎncilor centrale şi în operaţiunile
de supraveghere, alǎturi de operaţinile în materie de politicǎ monetarǎ, între gradul de
independenţǎ a bǎncii centrale în aplicarea politicii monetare şi responsabilitǎţile sale
prudenţialeexistînd o puternica intercondiţionare.
Existǎ astfel formulate mai multe rǎspunsuri la întrebarea referitoare la implicaţiile
pentru politica monetarǎ ale operaţiunilor de supraveghere:
• în cazul SUA, FED-ul evidenţiazǎ “sinergia” existentǎ între funcţiile de
supraveghere şi responsabilitǎţile de politicǎ monetarǎ; informaţiile obţinute de
cǎtre autoritatea monetarǎ prin operaţiunile de supraveghere, pot fi utilizate printr-
o politicǎ monetarǎ adecvatǎ în domeniul şomajului şi al inflaţiei;
• în opinia unor autori, responsabilitǎţile bǎncilor centrale în operaţiuni de
reglementare şi supraveghere pot compromite obiectivele de politicǎ monetarǎ din
motive de stabilitate financiarǎ. Acest posibil motiv poate fi considerat a fi unul
dintre motivele pentru care bǎncile centrale nu îşi asumǎ responsabilitǎţile de
supraveghere.
• în anumite cazuri bǎncile centrale realizeazǎ ajustǎri în instrumentele de politicǎ
monetarǎ, careacţie la crizele care afecteazǎ întreaga economie, prin scǎderea
rezervei obligatirii sau prin ajustarea nivelului ratei dobînzii pe termen scurt. De
asemenea acestea se manifestǎ în cazuri în care obiectivele de politicǎ monetare
sunt compromise. De exemplu, în Bulgaria, în perioada 1991-1997, s-a manifestat
o tensiune considerabilǎ între obiectivul de creştere monetarǎ şi stabilitatea
sistemului bancar ( bǎncile slabe fiind puternic susţinute prin injectǎri de
lichiditate). De asemenea în Thailanda prin abandonarea regimului cursului de
schimb fix, pentru protejarea monedei naţionale, aufost injectate importante

26
 lichiditaţi catre instituţiile financiare. Ambele exemple evidenţiazǎ faptul cǎ
pentru asigurarea stabilitǎţii financiare bǎncile centraale au trebuit sǎ dovedeascǎ
flexibilitate în aplicarea instrumentelor de politicǎ monetarǎ.
• în argumentarea separǎrii politicii monetare de operaţiunile de supraveghere vine
şi idea cǎ prin acestea se reduce riscul ca, în condiţiile de crizǎ a sistemului
bancar, bǎncile falimentare sǎ afecteze reputaţia autoritǎţilor monetare şi, astfel,
credibilitatea politicii monetare.
• de asemenea, guvernele considerǎ cǎ este imprudent ca bǎncile centrale sǎ
manifeste independenţa în înfaptuirea politicii monetare şi sǎ deţinǎ şi
responsabilitǎţi în supravegherea sistemului bancar, întrucît reprezintǎ o
concentrare de putere la nivelul unui organism neales pe cale democraticǎ.
Studiile realizate pe marginea acetui subiect demonstreazǎ cǎ, pe mǎsurǎ ce
bǎncile şi au cîştigat independenţa în planul politicii monetare, rolul lor în
supravegherea sistemului bancar s-a diminiuat. Cazul Marii Britanii este elocvent,
Banca Angliei şi-a dobîndit independenţa în politica monetarǎ în anul 1997, iar
dupǎ douǎ sǎptǎmîni mai tîrziu aceasta şi-a anuntat reducerea responsabilitǎţilor
în supravegherea sistemului bancar.
• evoluţiile bǎncilor centrale demonstreazǎ cǎ, pe mǎsurǎ ce independenţa acestora
în aplicarea politicii monetare este mai mare, se manifestǎ o reducere a rolului lor
în reglementarea şi supravegherea sistemului bancar.
În favoarea separǎrii responsabilitǎţii bǎncilor centrale se aflǎ o serie de argumente,
dintre care pot fi reţinute urmǎtoarele:
- modificǎri în structura sistemului financiar;
- internaţionalizarea pieţelor financiareşi fenomenul de globalizare;
- conflictele de interes între guvern şi autoritatea monetarǎ.
De asemenea, în favoarea unificǎrii responsabilitǎţilor şi a îndeplinirii acestora de cǎtre
banca centralǎ, au fost formulate urmǎtoarele argumente:
- este posibilǎ o soluţionare a riscului sistematic, prin îndeplinirea de cǎtre banca
centralǎ a celor douǎ tipuri de responsabilitǎţi;
- deţinerea informaţiilor colectate prin îndeplinirea responsabilitǎţilor de
supraveghere, conduce la o mai bunǎ înfaptuire a politicii monetare;

27
 - se asigurǎ mai buna funcţionare a sistemului de plǎţi.
la structura sistemului de stat, practica a demonstrate cǎ, în condiţiile unei structuri de
oligopol, care limiteazǎ competiţia şi reduce probabilitatea de faliment a instituţiilor
financiar bancare, banca centralǎ îşi manifestǎ cu mai puţin intens funcţia de
supraveghere. Perioada anilor 1944-1970, marcatǎ de trendul de la Bretton-Woods şi de o
stabilitate financiarǎ asiguratǎ, a limitat nevoia de supraveghere a bǎncilor centrale.
De asemenea, în Marea Britanie, în perioada crizei bancare din anii 1974-1975, Banca
Angliei şi-a limitat acţiunile de supraveghere la un numǎr redus de bǎnci, respective
bAncile de scontare. Funcţia de supraveghere a fost astfel înfaptuitǎ de un organism
specializat, Oficiul Principal de Rescont. Un exemplu elocvent îl constitue şi cazul SUA,
unde banca centralǎ îndeplineşte un rol important în reglementarea şi supravegherea
bǎncilor, prin intermediul unei autoritǎţi, înfiinţatǎ în anul 1956, Bank Holding
Companies (BHC).
Astfel, idea de bazǎ care se desprinde din abordarea istoricǎ a rolului bǎncii centrale,
este cǎ, deşi teoretic se spune NU supravegherii, totuşi în practicǎ , aceastǎ activitate de
ţine o pondere relativ însemnatǎ în cadrul preocupǎrii unei instituţii monetare centrale.
Perioada actualǎ, caracterizeazǎ prin existenţa bǎncilor universale, pe de o parte, şi a
bǎncilor specializate, pe de altǎ parte, a condus la separarea funcţiei de supraveghere
pentru fiecare tip de instituţie în parte.
De asemenea, existǎ propuneri de devizare a funcţiei de supraveghere, nu dupǎ structura
pieţei financiare (bǎnci, asigurǎri, fonduri de investiţii), ci în funcţie de scopurile
urmǎrite. O asemenea abordare sugereazǎ cǎ supravegherea trebuie organizatǎ în douǎ
scopuri: stabilitatea sistematicǎ (sau supravegherea prudenţialǎ) şi protecţia clienţilor
(asigurarea supravegherii afacerilor), pentru fiecare din aceste douǎ obiective funcţionînd
organisme specializate.

Deschiderea internaţionalǎ a activitǎţii financiare a condus la existenţa unui numǎr

sporit de entitǎţi multinaţionale, ceea ce creazǎ un contrast între caracterul acestora şi
caracterul naţional al activitǎţii de supraveghere. Presiunile pe care le produce o astfel de
situaţie au fost evidenţiate, de exemplu, în documentul elaborate pe baza analizei tǎrilor
din G-30 “Instituţiile Globale, Supraveghere Naţionalǎ a Riscului Sistematic”(1997), care

28
demonstreazǎ cǎ fiecare societate multinaţionalǎ poate influenţa alegerea unei structuri
naţionale. Astfel, ţǎrile dominate de bǎncile strǎine, îşi relaxeazǎ supravegherea bancarǎ
(precum în cazul Noii Zeelande), ceea ce influenţeazǎ, la rîndul sǎu, structura internǎ a
sistemului financiar.

Activitaţile multinaţionale ale unui numǎr sporit de bǎnci şi instituţii financiare pot
reduce abilitǎţile bǎncilor centrale în asigurarea controlului macro al politicii monetare, la
nivelul fiecǎrei ţǎri. Trecerea de la ratele de schimb flotante la cele fixe, cum este cazul
zonei euro, al ţǎrilor marcate de fenomenul dolarizǎrii, precum Panama, Ecuador sau
ţǎrile estice sau ale ţǎrilor cu Consiliu Monetar (Argentina, Bulgaria, Estonia, Hong-
Kong), echivaleazǎ cu o pierdere a puterii de control monetare din partea autoritǎţilor
monetare centrale, deci şi a capacitǎţii de supraveghere.
Ca soluţie la o asemenea problemǎ a fost adoptatǎ varianta unei supravegheri şi
reglamentǎri combinate, naţionalǎ, regionalǎ şi internaţionalǎ. Standardele impuse prin
Directivele Comunitǎţii Europene, prin Acordul de la Basel, sau monitorizarea
activitǎţilor prin agenţii financiare internaţionale constitue cîteva exemple în acest sens.
Referitor la partajarea puterii bǎncii centrale cu cea a factorului politic, tendinţa este
aceea a obţinerii independenţei operaţionale a bǎncii centrale şi a deplasǎrii
responsabilitǎţilor de supraveghere cǎtre un corp de specialişti. In cazul alegerilor
democrate, suveranitatea guvernelor presupune ca Ministerul Finanţelor sǎ deţinǎ
capacitatea de a delega o parte din puterea saunor alte organisme, precum banca centralǎ,
ceea ce înseamnǎ cǎ existǎ centre de influenţǎ separate şi competitive.
Anumite dificultǎţi apar, din acest punct de vedere, în Europa, unde Comisia Europeanǎ
şi Preşedintele acesteia nu sunt aleşi, în mod direct.
Conflictele de interese care se manifestǎ între asigurarea stabilitǎţilor preţurilor, pe de o
parte şi stabilitatea financiarǎ, pe de altǎ parte, prin supravegherea sistemului bancar, pot
fi argumentate astfel:
- timpul destinat supravegherii sistemului bancar ester limitat, ceea ce poate
distrage atenţia bǎncilor centrale de la alte aspecte mai importante;

29
 - un alt argument al conflictelor de interese este acela cǎ prin realizarea
operaţiunilor de supraveghere poate fi umbritǎ reputaţia bǎncii şi pusǎ la îndoialǎ
credibilitatea acesteia;
- conflictele se pot manifesta şi între obiectivele interne şi externe de politicǎ
monetarǎ (ca de exemplu, între cursul de schimb şi rata de dobîndǎ).
Funcţia de dirijare a a politicii monetare în cazul Bǎncii Naţionale a României, este
consideratǎ ca fiind o activitate definitoare,este consacratǎ de lege prin Legea nr.
101/1998 prin art. 2 alin.2, care stipuleazǎ cǎ:”pentru atingerea obiectivului sǎu
fundamental BNR elaboreazǎ, aplicǎ şi rǎspunde de politica monetarǎ [...] în cadrul
politicii generale a statului, urmǎrind funcţionarea normalǎ a sistemului bancar şi
participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţǎ”
Regulamentul stabileşte modul de desfǎşurare a operaţiunilor de piaţǎ monetarǎ prin
intermediul licitaţiei, etapele operaţionale ale procedurii de licitaţie, anunţarea
licitaţiei şi modul de realizare a acesteia.
În ceea ce priveşte rezervele minime obligatorii, art.8, din statut prevede dreptul
BNR de a stabili regimul rezervelor minime obligatorii pe care bǎncile trebuie sǎ le
menţinǎ în conturi deschise la acestea. Pentru depozitele deschise în valutǎ, rezervele
minime obligatorii se vor stabili doar în valutǎ. Pentru nivelul efectiv al rezervelor
obligatorii, BNR plǎteşte dobîndǎ pînǎ la nivelul minim prevǎzut ale rezervelor
minime obligatorii.

5. Rolul bǎncilor centrale în perioada crizelor bancare

Dupǎ cum bine ştim, majoritatea crizelor bancare, consitue o manifestare complexǎ şi
interactivǎ a unor puncte slabe în domeniul economic, financiar şi structural.
Crizele financiare implicǎ urmǎtoarele sectoare: cel monetar, financiar şi cel al
întreprinderilor, un fenomen recent fiind cel al legǎturii care se manifestǎ între balanţa de
plǎţi externe şi criza sistemului bancar.

30
Într-un numǎr sporit de cazuri, crizele sistemice sunt precedate de ajustǎri
macroeconomice majore care, deseori, conduc economiile cǎtre stǎri de recesiune, dupǎ
ce au fost previzionate stǎri de creştere economicǎ.
Deşi cauzele crizelor sunt în zona macroeconomicǎ, totuşi este o greşealǎ a considera
originea crizelor în acest domeniu, întrucît cele mai multe puncte slabe se aflǎ în
interiorul sistemului bancar (împrumuturi peste linia autorizatǎ, o slabǎ monitorizare a
ricurilor şi controlului).
Analizele recentelor crize financiare în ţǎrile dezvoltate şi slab dezvoltate, evidenţiazǎ
anumite cauzecaracteristice ale acetora:
- analiza necorespunzǎtoare a riscului;
- managementul şi controlul neadecvat;
- supravegherea oficialǎ necorespunzǎtoare;
- publicarea unor informaţii neadecvate;
- guvernantǎ corporativǎ necorespunzǎtoare ( la nivelul bǎncilor şi al societǎţilor
cliente ale bǎncilor).
În scopul limitǎrii amplorii crizelor bancare, bǎncile centrale intervin, acţionînd ca
împrumutǎtor de ultim rang sau impunînd sistemelor bancareanumite cerinţe, în ceea ce
priveşte mǎrimea capitalului.

Cerinţele de capital şi controlul falimentelor bancare

Dezvoltarea sistemului financiar promoveazǎ creşterea economicǎ, prin asigurarea
utilizǎrii eficiente a capitalurilor corespunzǎtoare pentru firme şi autoritǎţilor monetare.
În cadrul sistemului financiar, cu cît sectorul bancar şi este mai liberalizat, cu atît mai
mult bǎncile îndeplinesc un rol central în asigurarea lichiditǎţilor şi alocarea capitalului.
Din acest motiv, crizele bancare afecteazǎ, într-o proporţie sporitǎ, finanţele
întreprinderilor, buna funcţionare a pieţelor financiare şi a PIB-ului, ca urmare a
costurilor antrenate pentru soluţionarea lor.
O abordare statisticǎ demonstreazǎ cǎ dupǎ crizele sistemului bancar, în SUA în perioada
1929-1933, cînd un numǎr de 10.000 de bǎnci au falimentat, pînǎ în anii 1970 media
falimentelor a fost de 20 anual, însǎ la sfîrşitul anilor 1990, numǎrul falimentelor a fost

31
de pînǎ la 24.000 în decursul unei perioade de cîţiva ani, adicǎ a avut loc o sporire
dramaticǎ.
Fenomenul falimentelor bancare nu este, însǎ, izolat, ci în unele perioade a îmbrǎcat
aspectul unor crize de proporţii, cum s-a manifestat în 1970-1998, în decursul cǎreia 86
de crize bancare au afectat 69 de ţari, iar pierderile suferite de bǎnci au însemnat 10% din
totalul activelor.
Întrucît efectele crizelor bancare se manifestǎ în costurile suportate de cǎtre societate,
rezultǎ necesitatea unor reglementǎri care sǎ corecteze falimentul pieţei, buna funcţionare
a sistemului de plǎţi şi eliminarea efectelor asupra activitǎţilor economice, ca urmare a
restricţionǎrii acesteia.
Existǎ o varietate de instrumente prin care se poate acţiona împotriva falimentelor
bancare, dintre care cerinţele de capital sunt cele mai importante. Bǎncile pot, de
asemenea, sǎ protejeze împotriva riscului prin operaţiuni de acoperire, însǎ monitorizarea
riscurilor şi monitorizarea calitǎţii debitorilor necesitǎ un volum sporit de informaţii.
Şi cerinţele de capital prezintǎ un dezavantaj potenţial, în sensul cǎ obligaţiile de
constrîngere a capitalului pot provoca o reducere a volumului creditelor, motiv pentru
care s-au formulat o serie de interogaţii de interogaţii cu privire la obligativitatea
cerinţelor de capital.
Astfel, s-a evidenţiat cǎ asemena cerinţe de capital indeplinesc un rol neînsemnat, dacǎ
bǎncile doresc sa-şi constitue un nivel mai mare decît cel impus, de cele mai multe ori
iind preocupate sǎ le demonstreze deponenţilor cǎ dispun de fonduri proprii însemnate.
De asemenea în SUAînainte de reglementarile guvernamentaledin 1840, bǎncile deţineau
un capital social excedentar, în proporţie de 50% din proporţia activelor.
În prezent, cerintele de capital au contribuit la declinul fondurilor propriial bǎncilor care,
în raport cu activele riscante, reprezentau înainte de 1988 pentru grupul G10, 9,3%, iar
dupǎ 1996 s-au situat la 11,2%. O asemenea evoluţie evidenţiaza cǎ, şi în prezent,
bǎncile deţin un capital propriu peste limita minimǎ eglementatǎ.
Impunerea unor cerinţe minimede capital nu previnemanifestarea falimentelor bancare,
întrucît aceasta depinde de acţiunile care sunt adoptate atunci cînd limitele de capital nu
sunt respectate.

32
 În SUA, Sistemul Federal de Rezerve deţine puterea discreţionarǎ de a limita activitǎţile
bǎncilor care nu îndeplinesc cerinţele de capital, printr-o corectare promptǎ, realizatǎ de
Corporaţia Federalǎ de Asigurare a Depozitelor, care divide bǎncile în 5 categorii, variind
de la bǎncile”bine capitalizate” la cele “subcapitalizate”. Bancile incadrate în ultimile 3
categorii sunt impuse unor restricţiiîn activitatea de creditare, deşi s-a constatat cǎ mai
multe din bǎncile falimentare din perioada 1984-1989 fuseserǎ încadrate în categoria
celor “bine capitalizate”.
În Marea Britanie, organismul “Autoritatea de Supraveghere Financiarǎ” stabileşte
pentru fiecare bancǎ o ţintǎ a raportului de solvabilitate, care se situeazǎ peste nivelul
impus de norma Coocke. Daca nivelul capitalului scade sub limita ţintǎ, atunci autoritatea
de supraveghere poate adopta mǎsuri prin caresǎ fie îndeplinit raportul de solvabilitate.
Implicarea bancilor centrale în managementul crizelor bancarese realizeazǎ prin
îndeplinirea rolului de împrumutǎtor de ultim rang. Din acest punct de vedere s-au
formulat unele întrebǎricu privire la motivul suportului financiar pe care îl acordǎ banca
centralǎ instituţiilor financiareşi în mod special bǎncilor, fiind excluse entitǎţile
nefinanciare. La aceastǎ întrebare rǎspunsul se poate formula în funcţie de distincţia
dintre cele 2 caracteristici fundamentale ale bǎncilor, respectiv vulnerabilitatea la
pierderea încrederii şi externalitǎţile asociate cu falimentul bǎncilor.
Vulnerabilitatea bǎncilor provine din lipsa de lichiditaţi a acestora, care în cazul unor
puternice crize antreneazǎ, prin contagiune, asupra întregului sistem monetar şi bancar.
Falimentul unui numǎr sporit de bǎnci sau a unei serii de bǎnci importante poate
influenţa politica economicǎ şi în special sistemul de banci. Asemenea externalitaţi
implicǎ sau sugereazǎ cǎ falimentul bǎncilor, generat fie de probleme de lichiditate, fie de
neîndeplinirea solvabilitǎţii, poate, uneori, justifica intervenţia autoritǎţilor publice, fǎrǎ a
mai fi necesarǎ intervenţia bǎncii centrale. Dar fiecare intervenţie este justificatǎ numai
dacǎ alte soluţii nu sunt posibile, şi dacǎ beneficiile stabilitǎţii financiare depǎşesc
costurile implicate, respecti creşterea riscului de hazard.
În aceste condiţii, managementul crizelor bancare implicǎ şi o anumitǎ preocupare
pentru prevenirea acestora, ceea ce este posibil de realizatprin: asigurarea depozitelor,
reglementare şi supraveghere.

33
Privite în ansamblu, asemenea mǎsuri adoptate pot reduce risculsistematic generator de
crize bancare, dar nu îl eliminǎ în totalitate.
Astfel, pentru unele autoritaţi publice, evitarea falimentelorbancare este posibilǎprin
dezvoltarea sectorului privat, furnizor de importante lichiditǎţi, caz în care bǎncile
centrale îndeplinesc rol de intermediari, încercînd sǎ convingǎ bǎncile individuale de
potenţialul pe care îl deţin cele care par mai puţin solvabile. In asemenea caz , sectorul
privat subvenţioneazǎ bǎncile falimentareşi reduce disciplina pieţii.
Coordonarea acţiunilor bǎncii, prin sectorul privat, antreneazǎ o serie de dificultǎţi
datoritǎ avantajului competitiv pe termen scurt al bǎncilor cu surplus de lichiditǎţi în
decursul crizelor. In asemenea circumstanţe, persuasiunea moralǎ şi reglementǎrile
autoritǎţilor publice sunt necesare pentru a instura o atitudine de cooperare între bǎncile
competitive.
Experienţele ultimele douǎ secole demonstreazǎ cǎ, atunci cînd instituţiile financiare
sunt insolvabile, autoritǎţile încearcǎ sǎ organizeze sectorul privat de capital. In ţǎrile în
care competiţia sistemului financiar prezintǎ anumite grade de limitare, s-au înfinţat
instituţii semi-private, cu scopul soluţionǎrii problemelor de lichiditate a bǎncilor mici.
Este cazul Germaniei unde, în anii 1970 s-a creat LikoBank, la care Bundesbank se referǎ
ca la un împrumutǎtor de penultim resort.
Atunci cînd nu este posibilǎ organizarea problemelor de lichiditate prin intermediul
bǎncilor individuale şi al organizǎrii sectorului privat, trebuie abordatǎ nevoia de
lichiditate la nivelul întregului sistem bancar si prin intervenţia bǎncii centrale, ca
împrumutator de ultim rang.
O altǎ problemǎ referitoare la rolul de împrumutǎtor de ultim rang al bǎncii centrale este
aceea a ratei de dobîndǎ la care aceasta acordǎ împrumuturile, respectiv la o ratǎ
penalizatoare a dobînzii.
Asemenea practicǎ genereazǎ o serie de efecte, dintre care reţinem:
- agraveazǎ starea de crizǎ a bǎncilor care nu pot rambursa împrumuturile acordate
la o ratǎ sporitǎ a dobînzii;
- furnizeazǎ semnale de piaţǎ, ceea ce favorizeazǎ o evoluţie necorespunzǎtoare a
activitǎţii şi oferǎ managerilor posibilitatea asumǎrii unor riscuri sporite;

34
Ideea de bazǎ, care trebuie reţinuta dintr-o asemenea situaţie, este aceea cǎ bǎncile
centrale, împreunǎ sau separat de alte instituţii de supraveghere a sistemelor bancare,
impun condiţii de îndeplinirea rolului de împrumutǎtor de ultim rang, dintre care ratele de
dobîndǎ penalizatoare, ceea ce limiteazǎ abilitatea acestora de a se angaja într-o
multitudine de activitǎţi.
Alǎturi de acest aspect, este important ca bǎncile centrale sǎ practice o înştiinţare a
politicii practicate înaintea manifestǎrii crizelor bancare, rolul acestor anunţuri în avans
fiind acela de a reduce incertitudinea şi hazardul moral. Mai concret, anunţurile din
partea bǎncilor centrale sunt necesare pentru ca bancile cu probleme de solvabilitate sǎ
cunoascǎ daca vor fi sprijinite sau nu.
Aspectul prezintǎ o importanţǎ deosebitǎ, ceea ce rezultǎ şi din elementele care se
regǎsesc în Raportul ţarilor din G10 (1998), şi în care se precizeazǎ cǎ în acţiunile de
sprijinire a instituţiilor financiare este necesar a se preciza cum, cînd, şi în ce condiţii
poate fi acordat sprijinul. Scopul unei asemenea transparenţe este de eliminare a
ambiguitǎţilor din interventiile bǎncilor centrale.
Drept concluzie la problema intervenţiei bǎncii centrale în managementul crizelor
bancare se pot forma urmatoarele enunţuri:
- implicarea bǎncilor centrale în soluţionarea crizelor bancare se bazeazǎ pe
vulnerabilitatea bǎncilor la criza de lichiditate şi pe impactul pe care falimentul
bancar il antreneazǎ asupra întregului sistem financiar şi asupra economiei;
- întrucit distincţia între lipsa de lichiditate şi insolvabilitate nu este clarǎ în
activitatea practicǎ, banca centralǎ se implicǎ indirect prin facilitǎţi acordate
sectorului privat, sau prin acţiunea directǎ care include asigurarea depozitelor,
precum şi activitatea de supraveghere a sistemului bancar;
- soluţionarea falimentelor bancare antreneazǎ costuri oficiale, concretizate în
provizioanele constituite pentru acoperirea riscului de capitalsau în pierderile
produse prin acordarea de lichiditǎţi bancilor care pot deveni insolvabile. Din
acest motiv scopul fiecǎrei intervenţii a bǎncii centrale, termenii şi condiţiile în
care se realizeazǎ acestea trebuie limitatenumai la situaţiile prin care se asigurǎ
menţinerea stabilitǎţii sistemului financiar;

35
- creşterea complexitǎţii activitǎţii bǎncilor internaţionale, în ultimii ani care are ca
efect adoptarea a o serie de mǎsuri în vederea menţinerii disciplinei pieţei
interbancare şi a funcţionǎrii sistemelor de platǎ în timp real. Din acest motiv,
asistǎm la partajarea responsabilitǎţilor de supraveghere cu alte tipuri de instituţii
bancareşi nebancare cu rol în prevenirea şi managementul crizelor, precum şi cu
Ministerul Finanţelor.

36
 6. Bibliografie

1. Nicolae Dardac, Teodora Barbu, “Monedǎ, bǎnci şi politici monetare”, editura

Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti 2005;
2. Aurelian Alexandru, Paul Berea, “Bǎncile.Modernizarea sistemului bancar”,
editura Expert, Bucureşti 2003;
3. Vasile Turliuc, Angela Boariu, Vasile Cocriş, “Moneda şi credit”, editura
Economicǎ, Bucureşti, 2005;
4. Alina Bratu, “Monedǎ, credit, bǎnci”, editura Ex Ponto, Bucureşti,2005;
5. www.bnr.ro

37