Universitatea de Vest « Vasle Goldiş » Arad

Facultatea de Psihologie, Ştiinţe ale Educaţiei şi Asistenţă Socială

Specializarea Pedagogie

Literatura română şi literatura pentru copii

- note de curs-

Lect. Univ. Drd.

Florica Faur

Arad, 2010

1
Cuprins

I. Noţiuni generale privind situaţia de comunicare şi noţiuni de

stilistică

1. Elementele şi funcţiile comunicării

2. Scopul comunicării
3. Stilurile funcţionale ale limbii române
4. Calităţile generale ale stilului
5. Calităţile particulare ale stilului
6. Perspectiva din care pot fi prezentate ideile, opiniile

II. Literatura pentru copii şi specificul său

1. Conceptul de literatură pentru copii

2. Copilul şi universul său în literatură

III. Poezia lirică

1. Cântecul de leagăn
2.Doina populară
3.Doina cultă

IV. Poezia obiceiurilor calendaristice

1. Colindele
2. Pluguşorul
3. Sorcova
4. Paparuda şi Caloianul
5. Drăgaica şi Sânzâienele

2
 I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND SITUAŢIA DE
COMUNICARE ŞI NOŢIUNI DE STILISTICĂ

 Transmiterea unei informaţii de către emiţător spre un receptor

pe o cale verbală sau nonverbală se numeşte comunicare.

 Comunicarea poate fi scrisă sau orală, cea din urmă presupune

prezenţa elementelor paraverbale : intonaţia, pauzele, accentul
şi nonverbale : mimica, gestica, poziţia în spaţiu.
 Comunicarea orală poate fi directă sau indirectă, de masă, de
grup, interpersonală.

1. ELEMENTELE ŞI FUNCŢIILE COMUNICĂRII

(schema lui Roman Jakobson)

Schematic, tabelul poate fi redat astfel :

MESAJ
COD

EMIŢĂTOR RECEPTOR

CANAL
CONTEXT / REFERENT

FUNCŢIILE COMUNICĂRII:

Nr Funcţii lingvistice Explicaţii Particularit Factorii

crt. ăţile comunicării
fiecărei
funcţii
1. EMOTIVĂ/EXPRESIVĂ/LINGVI - cel care - transmite EMIŢĂTOR

3
 STICĂ transmite un sentimentele
mesaj; sursa de , stările şi
informaţie într-o valorile
comunicare ; cel celui care
care comunică vorbeşte
(locutorului)
,
subiectivitat
ea lui
2. CONATIVĂ - cel care - exprimă o RECEPTOR
primeşte un încercare de
mesaj ; cel a-l influenţa
căruia i se la acţiune pe
adresează interlocutor;
comunicarea ; foloseşte
beneficiarul verbe ca :
informaţiei într-o vă rog ! te
situaţie de rog !
comunicare
3. POETICĂ - cantitatea de - evidenţiază MESAJUL
informaţie frumuseţea
transmisă prin textului prin
semnale verbale proverbe,
sau zicători ;
nonverbale înţele textul
se de cei doi devine
corespondenţi : amuzant,
emiţător şi interesant,
receptor plăcut
4. METALINGVISTICĂ - tipul de - CODUL
semnale utilizat : controlează
lingvistic (oral codul,
sau scris), cuvintele
gestual, vizual, folosite,
sonor, ansamblul lămurindu-le
semnelor prin înţelesul
care este pentru a
transmis mesajul uşura
comunicarea
5. FATICĂ - mediul prin - verifică CANALUL
care se transmite menţinerea
informaţia ; contactului
canalul se referă dintre
la : aer, interlocutori
scrisoare, , prin
telegramă, bilet, verificări
carte, telefon, sau
fax, poşta confirmări ;
electronică etc. utilizează
verbe ca :

4
 mă auzi ?
mai eşti la
telefon ?
6. REFERENŢIALĂ - aspectul la care - transmite CONTEXTU
se referă informaţii L
mesajul, despre REFERENTU
domeniul, tema, lumea reală L
subiectul (real, sau
imaginar) imaginară ;
este
predominatn
ă în stilul
ştiinţific ;
ex.
Spectacolul
începe la
ora 19.

2. SCOPUL COMUNICĂRII (sau ce urmăreşte emiţătorul

unui mesaj)

a) Informativ – o înşiruire de idei în scopul de a informa receptorul.

b) Persuasiv – se urmăreşte convingerea receptorului de calitatea unor
produse pentru a le cumpăra.
c) Predictiv – în cazul prognozelor meteo.
d) Emotiv – urmăreşte să creeze o stare emoţională necesară înţelegerii
mesajului.
3. STILURILE FUNCŢIONALE ALE LIMBII
ROMÂNE

Nr. crt. Stilul Particularităţi

1. BELETRISTIC / - se foloseşte în operele literare ;
ARTISTIC -funcţia primordială a sa este funcţia
poetică ;
- discursul literar recurge la imagini
artistice şi figuri de stil pentru a sugera stări
afective, emoţii puternice;
- permite abateri de la normă (dezacord,
pleonasm, anacolut etc.) pentru a crea efecte
estetice sau satirice, de ridiculizare a
personajelor prin limbaj ;
- foloseşte un vocabular variat, original ;
- se utilizează, cu precădere, în literatură.

5
2. ADMINISTRATIV - este stilul relaţiilor oficiale, al negocierilor
/ OFICIAL şi al corespondenţei oficiale;
- compunerile specifice sunt: cererea,
adeverinţa, informarea, raportul, circulara,
nota, referatul, procesul-verbal; documente
legislative, academice, politice, curriculum
vitae, recomandarea, chitanţa, bonul etc. ;
- compunerile orale sunt : alocuţiunea,
toastul, discursul, intervenţia ;
- stil nonartistic, neutru, impersonal, precis,
accesibil ; creaţia lingvistică este eliminată
în favoarea stereotipiilor de limbaj ;
- are caracter obiectiv, impersonal, lipsesc
figurile de stil şi orice formă de
înfrumuseţare a mesajului ;
- cuvintele sunt folosite exclusiv cu sens
denotativ ;
- se utilizează în relaţiile administrative,
oficiale.
3. ŞTIINŢIFIC - este folosit în lucrările, comunicările,
dezbaterile ştiinţifice şi tehnice ;
- compuneri specifice : descrierea ştiinţifică,
referatul, articolul, studiul, proiectul,
prospectul tehnic, dizertaţia, tratatul, nota;
- este un stil nonartistic, ignorând deliberat
orice marcă subiectivă (preferinţă pentru
“pluralul autorului”);
- respectă normele de comunicare,
corectitudine, simplitate ;
- este utilizat în ştiinţele exacte.
4 JURNALISTIC / - se foloseşte în mass-media şi publicitate ;
PUBLICISTIC - are caracter eterogen, împrumutând tipuri
de discurs specifice altor stiluri funcţionale;
- compuneri specifice: articolul de presă,
cronica, recenzia, reportajul, ancheta,
dezbaterea publică, anunţul, reclama etc.;
- predomină funcţia informativă şi
persuasivă; uneori se activează şi funcţia
educativă în texte care urmăresc formarea şi
dezvoltarea unor comportamente;

6
 - se insită asupra preciziei şi obiectivităţii.

5. COLOCVIAL - se foloseşte în conversaţia particulară,

uzuală ;
- alternează între două tendinţe contrarii :
economia de mijloace şi dorinţa de a
transmite cât mai precis mesajul ;
- utilizează mijloace nonlingvistice sa
paralingvistice ;
- mesajul este mai puţin îngrijit decât cel
scris ;
- se utilizează în relaţii interpersonale în
planul vieţii cotidiene ;
- prin posibilitatea exprimării sentimentelor,
se aseamănă cu stilul artistic, dar nu pune
accent pe frumuseţea exprimării.

4. CALITĂŢILE GENERALE ALE STILULUI

1. CLARITATEA=accesibilitate, corectitudine
Abateri : obscuritatea, stilul echivoc, nonsensul
2. PROPRIETATEA=utilizarea cuvintelor cu înţelesul lor de bază
3. CORECTITUDINEA=respectarea normelor de exprimare,
gramaticale
Abatere: solecism (dezacorduri, folosirea incorectă a acuzativului etc.)
Ex. „ziariştii a participat la manifestare”, „cartea care am luat-o…”
4. PRECIZIA=folosirea strictă a cuvintelor necesare comunicării
Abateri: stil prolix, difuz, bombastic, pleonasm, preţiozitate, retorism
formal, „o mare de cuvinte într-un pustiu de idei” (Voltaire)
5. PURITATEA=folosirea strictă a cuvintelor admise de simţul cultivat
al limbii
6. CONCIZIA=exprimarea lapidară, utilizarea mijloacelor lingvistice
strict necesare în comunicare

5. CALITĂŢILE PARTICULARE ALE STILULUI

1. NATURALEŢEA – exprimarea firească prin care ideile se înlănţuiesc
în mod coerent
2. SIMPLITATEA – folosirea unor cuvinte accesibile, elocvente care să
exprime clar ideea susţinută
3. ARMONIA (MUZICALITATEA) – întrebuinţarea firească a
cuvintelor, ca o încântare a auzului

7
 4. DEMNITATEA – folosirea cuvintelor cu delicateţe, cuviinţă, discreţie
şi eleganţă
5. FINEŢEA – întrebuinţarea acelor cuvinte ce exprimă ideea în mod
subtil apelând la iluzie
6. RETORISMUL – exprimarea influenţată de arta vorbirii în faţa unui
auditoriu
7. IRONIA – exprimarea care conţine o uşoară batjocură
8. ORALITATEA – utilizarea în scris a unor particularităţi ale graiului
vorbit
9. EUFONIA – succesiunea armonioasă de vocale şi consoane care dau
o impresie acustică plăcută

6. PERSPECTIVA DIN CARE POT FI

PREZENTATE IDEILE / OPINIILE :
 Obiectivă
 Subiectivă
 Neutră
 Critică
 Istorică
 Stiinţifică
 Cronologică
 Analitică
 Estetică

II. Literatura pentru copii şi specificul său

“Copilul se naşte curios de lume şi nerăbdător de a se orienta în ea.

Literatura care îi satisface această pornire îl încântă (…) ; ca să fie opere
de artă scrierile pentru copii şi tineret trebuie să intereseze şi pe oamenii
maturi şi instruiţi. A ieşi din lecturi cu stimă sporită pentru om, acesta e
secretul marilor literaturi pentru tineret. George Călinescu

1. Conceptul de literatură pentru copii

8
 Conceptul de literatură pentru copii este mult discutat şi adesea contestat,
deoarece teritoriul ei depăşeşte graniţele literaturii.
Literatura pentru copii este o formă de cunoaştere prin intermediul
imaginii artistice. Ea include totalitatea creaţiilor care, prin:
a). profunzimea mesajului
b). accesibilitate
c). calitatea realizării artistice, intră într-o relaţie afectivă cu cititorul
Literatura pentru copii investighează universal propriu de cunoaştere al
copilului, aspiraţiile lui, relevă eroismul oamenilor dintotdeauna printr-o
ingenioasă transfigurare artistică.
Consideraţii critice
 Benedetto Croce (1866-1952) susţine că cititorii mici preferă
cărţile mediocre, deoarece ei nu au capacitatea de a înţelege
literature ca artă, ci preferă acţiunile palpitante, aventurile etc.
 Anatole France (1844-1924) îşi afirmă încrederea în capacitatea
de selecţie a micilor cititori, care vor respinge scrierile lipsite de
valoare artistică.
 Mihail Sadoveanu (1880-1961) este de părere că o carte bună
rămâne bună şi când micul cititor ajunge adult.
 J. J. Rousseau afirmă despre copil că ar trebui să beneficieze de o
educaţie care să-i confere totală libertate în cunoaşterea realităţii, a
legilor sociale, în disciplinarea gândirii şi voinţei lui.
 Copiii îndrăgesc acele personaje în pielea cărora se regăsesc : Nică
a lui Ştefan a Petrii, Lizuca, Robinson Crusoe, David Copperfield,
Tom Sawyer etc.
 Există unele opere care sunt doar în aparenţă « pentru copii » :
Amintiri din copilărie, de Ion Creangă. Copilul savurează
întâmplările hazlii ale eroului, adultul gustă filosofia subtextuală, a
ireversibilităţii timpului.
 Scriitorii pentru copii nu trebuie să rămână fixaţi pe ideea că scriu
pentru cei mici şi nivelul lor de a percepe arta este scăzut. Se pot
scrie cărţi pentru copii, dacă scriitorul va face apel la propria
sensibilitate infantilă. Ex. Carlo Collodi, Jules Verne, Mihail
Sadoveanu, Tudor Arghezi etc.
 Unele opere literare nu sunt scrise pentru copii, dar intră în sfera de
cuprindere a literaturii pentru copii : Călătoriile lui Gulliver,
Robinson Crusoe, Don Quijote ş.a.
Concluzie

9
 Literatura pentru copii cuprinde totalitatea operelor accesibile micilor
cititori, indiferent dacă au fost scrise sau nu pentru ei. Ea este o creaţie
literară, iar criteriul de evaluare este cel estetic.
2. Copilul şi universul său în literatură
 Literatura Antichităţii clasice şi a Renaşterii nu a cuprins opere
pentru copii decât accidental.
 În Evul Mediu existau cărţi destinate instruirii prinţilor
moştenitori ai caselor monarhice.
- „Delfinul” Franţei citea „Călătoriile lui Telemah”, o prelucrare
modernă a Odiseei lui Homer.
 Cărţile erau adevărate „testamente”: Învăţăturile lui Vasile
Macedoneanul către fiul său Leon (operă bizantină),
Învăţăturile cneazului rus Vladimir Monomah către fiii săi
(operă slavonă), Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Teodosie (operă românească).
 La sfârşitul secolului al XVII-lea, apare colecţia de basme a lui
Charles Perrault (1628-1703), în frunte cu Scufiţa Roşie.
 J. J. Rousseau scrie cartea „Emil, sau despre educaţie”, în care
este descoperită copilăria cu farmecul ei inocent.
 În secolul al XIX-lea, apare în Franţa romanul „Mizerabilii” al
lui Victor Hugo, unde sunt creionate două personaje îndrăgite
de copiii de pretutindeni: Cosette şi Gavroche.
 În România apar opere memorialistice ale unor scriitori ca: I.
Heliade-Rădulescu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Vasile
Alecsandri, Ion Ghica. Elemente despre copilărie se găsesc şi în
opera lui Mihai Eminescu, Ioan Slavici, George Coşbuc şi,
bineînţeles, Ion Creangă.
Ce urmărim în literatura pentru copii?
 Conflicte şi personaje;
 Limbajul specific şi stilul;
 Interferenţa dintre epic, liric şi dramatic;
 Valorificarea virtuţilor comicului (umor, ironie, satiră şi
grotesc) prin aducerea în prim-plan a unor tipuri de
comportament;

10
 III. POEZIA LIRICĂ

1. Cântecul de leagăn
2. Doina populară
3. Doina cultă

• Lirica populară
O clasificare a liricii populare este propusă de istoria literară:
1. Genul liric în versuri:
- doina;
- colinda;
- sorcova;
- cântecul istoric;
- cântecul de joc;
- strigăturile;
- cântecul de leagăn;
2. Genul epic în
a) versuri:
- cântecul bătrânesc (legenda, balada);
- balada nuvelistică;
- poezia obiceiurilor;
b) proză
- legenda;
- snoava;
- basmul.
3. Genul dramatic (jocuri cu caracter de pantomimă)
- jocul caprei;
- jocul ursului;

11
- jocul căluţului;
- ţurca;
- cerbul;
- brezaia;
- vicleimul.
4. Folclorul copiilor
- cântece-formule;
- recitative-numărători;
- versuri care însoţesc dansul, jocul;
- formule cumulative;
- păcăleli;
- frământări de limbă
5. Genul aforistic:
- ghicitori;
- zicători;
- proverbe.1

Poezia lirică este genul cel mai subiectiv prin care eul creator îşi exprimă
în mod direct gândurile şi sentimentele sale, reacţia faţă de fenomenele lumii
exterioare şi faţă de propriile metamorfoze interioare. Vocea care exprima
stari sufletesti,idei aspiratii, intr-o opera lirica nu este vocea autorului ca
persoana ca existenta umana, ci o abstractie numita EU LIRIC. In opera,
artistul proiecteaza ceea ce are caracterul general in experienta sa
individuala, astfel incat eul liric nu se confunda cu poetul, chiar daca textul
foloseste perosoana I.

Trăsături:
- se exprimă la persoana întâi, rareori la alte persoane;
- versificaţia nu este definitorie;
- poetul îşi centrează gândirea pe o trăire afectivă;
- predomină „eul liric” şi „eul empiric” care comunică un
sentiment;
- substanţa lirismului se referă la o stare sufletească redată printr-
o potrivire a cuvintelor;
- în construcţia poeziei lirice se disting trei părţi:
a). enunţarea temei
b). dezvoltarea temei

1
După Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1964

12
 c). concluzia temei, sub forma unor sentinţe, comparaţii, metafore
etc.

1. Cântecul de leagăn a apărut în familia tradiţională din dorinţa de a

crea o atmosferă de calm şi linişte în jurul copilului. Versurile sunt spontane,
au ritm şi melodie şi oglindesc dragostea pentru copil. Deoarece cântecul de
leagăn este rostit cu emoţie şi ardoare, el are aspect de urare şi incantaţie.
Mama este cea care-l „îngână” stând deasupra copilului ca o ursitoare bună.
Fetiţele preiau cântecul de leagăn în jocurile lor cu păpuşile, devenind astfel
cunoscut şi transmis din generaţie în generaţie. Adesea, cântecul de leagăn
are o funcţie „terapeutică”, copilul oprindu-se din plâns şi adormind mai
repede.
„Leagănul, cioplit din lemn ca la vechii romani sau un coş de nuiele,
este un simbol al sânului matern căruia îi urmează nemijlocit. Element de
protecţie indispensabil, moale, călduţ, rămâne în sufletul nostru ca o
amintire a originilor noastre, care se traduce în nostalgii inconştiente ale
întoarcerii în uter şi legănarea lui se asociază cu fericirea sentimentului de
securitate, lipsit de griji. Se asociază de asemenea cu călătoria; de aceea
leagănul are adesea forma unei bărci sau a unei nacele. O matrice care
alunecă pe ape sau care zboară dând o senzaţie de siguranţă celui ce
porneşte pe calea lumii.”2
Prin cântecul de leagăn se sugerează parcurgerea unor norme de
conduită în viaţa copilului. Mama transpune în cântec toate gândurile şi îi
doreşte copilului o creştere uşoară, s-o ajute în viaţă, să fie ferit de boli, să
înveţe bine la şcoală, să vină sănătos de la cătănie, să se logodească, să-l
vadă însurat şi multe altele.
„Frunză verde solz de peşte,
De te-ar putea maica creşte,
Liu, liu, liu, nani, nani,
Să te văd umblând prin casă,
Să şezi cu mama la masă,
Să faci mamii trebuşoară
Care ţi-a fi mai uşoară,
s-aduci mamii surceluţă,
apuşoară c-o cofiţă.
Să te văd umblând la şcoală,
Să-mi fii de-ajutor la boală.
Liu, liu, liu, puiu mamii. […]
Să te văd la câmp lucrând
2
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant (coord.), Dicţionar de simboluri, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, p. 511

13
 Şi cu fete mari giucând,
Sara, cu flăcăi umblând,
Logodnică alegând.
Să te ieie la cătane,
Să mănânci prifont cu carne
Şi-apoi, mamă, să te-nsori,
Să fii mamii de-ajutor.3

Creaţia populară este prezentă permanent în viaţa copilului din satul

tradiţional, de aceea în procesul instructiv-educativ se va ţine seama de
acest aspect.

3. Strigăturile sunt mici structuri lirice în versuri „strigate”, de obicei în

timpul jocului, dar au loc şi în momente ritualice. În alte regiuni ale
ţării, termenul apare ca: strigăte, chiuituri, ţipături, iuituri,
descântece, „fiind opusul termenului cântec, adică poezie fără însoţire
muzicală”4.

Strigăturile pot fi clasificate astfel:

- de joc
„Fata care joacă bine,
Ad-o Doamne lângă mine;
Fata care joacă rău,
Du-o-ncolo la părău!”

-de iubire
„Aşa zice badiul meu
Să fac ziua ce vreau eu,
Numai colea când se-nsară
Să-l aştept la poart-afară.”

- de nuntă
„Decât cu avere multă
Şi cu nevastă urâtă,
Mai bine cu puţintică
Da’ nevastă frumuşică.”

3
Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1990,
p. 281
4
Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 154

14
 - satirice
„De-aş fi bun eu la arat
La cosit, la secerat,
Cum sunt bun la horă-n sat,
De jucat şi de strigat
Aş fi mereu lăudat.”

Strigăturile de nuntă marchează anumite momente ale ceremoniului

cum ar fi: plecarea miresei din casa părintească, primirea miresei de către
soacră etc.

„Frunză verde iasomie

Noi mergem la cununie
Cununia cea de piatră
Nu se uită niciodată
Cununia cea de flori
Nu se uita până mori.
IU IU IU !

Frunză verde baraboi

Haideţi gospodari cu noi
Care vreţi, care puteţi
Care nu mai rămâneţi
IU IU IU !

De trei ori pe după masă

Să scoatem răul din casă
Sa rămână binili, să se-mpace tinerii
IU IU IU !

Soacră mare, soacră mare

Ţi-ai luat pieptănătoare
Să te pieptene pe cap
Cu-o bucat’ de lemn de fag
Soacră, soacră poamă acră
De te-ai coace-un an ş-o vară
Tot eşti acră şi amară
Hu iu iu şi-aş bea rachiu
De la socru de sub brâu
De sub brâu de sub curea

15
C-acolo-i puterea mea
IU IU IU !”

3. Doina este una dintre creaţiile literare reprezentative ale poporului

român. Este o operă literară în versuri, în care sentimentele sunt exprimate
în mod direct si se caracterizează prin diversitate. Doina are trăsăturile
caracteristice generale ale oricărei creaţii populare: caracter anonim, oral,
colectiv şi sincretic, popular, naţional şi expresiv.
Clasificarea doinelor a fost făcută, în general, după criterii tematice,
astfel :
 doine de dragoste şi de dor
 doine de ciobănie
 doine de înstrăinare şi cătănie
 doine de revoltă socială
 doine de jale
 doine de haiducie

Doina este o creaţie reprezentativă deoarece ea corespunde sufletului

românesc care este cu preponderenţă liric. Spre deosebire de alte creaţii
literare (balade, basme) structurate pe opoziţia dintre bine şi rău, doina
exprimă o diversitate de gânduri, idei, sentimente şi emoţii, atitudini şi
impresii, convingeri şi aspiraţii. Ea se inspiră din atitudinile omului faţă de
natură şi timp, faţă de viaţă şi moarte, exprimă stări afective personale şi
sentimente intime, comunicând direct şi reflecţile creatorului în legătură cu
aceste aspecte.

Cum analizăm textul une doine ?

(Plan)
Analizând o operă lirică, vom încerca să desluşim ce sugerează poetul
prin imaginile create şi să desprindem sentimentele care l-au influenţat.

Măi bădiţă, floare dulce,

Unde te-aş găsi te-aş smulge,
Şi-acasă la noi te-aş duce,
Şi te-aş răsădi-n grădină,
Şi te-aş secera cu milă;
Şi te-aş face stog în prag,
Şi te-aş îmblăti cu drag;
Şi te-aş măcina mărunt

16
La morişca de argint;
Şi te-aş cerne
Prin sprâncene,
Şi te-aş frământa-n inele,
Şi te-aş da inimii mele
Să se stâmpere de jele…

(L. Blaga – Antologie de poezie populară)

I. Date despre operă

 Doina „Măi bădiţă, floare dulce” face parte din Antologia de poezie
populară a lui Lucian Blaga.
 Titlul este constituit dintr-o construcţie formată din interjecţie şi un
substantiv în vocativ urmate de metafora apozitivă floare dulce.
 Valoarea lui exclamativă pune în valoare profunzimea sentimentului
de dragoste, dorinţa de împlinire a lui, acesta fiind sentimentul
dominant.
II. Conţinut, idei, sentimente
 Doina este o confesiune a nevoii de dragoste, a realizării prin iubire.
Acest aspect se observă prin cele unsprezece din cele douăsprezece
verbe folosite la condiţional-optativ, persoana I, singular.Sentimentele
sunt exprimate, de asemenea, prin adresarea directă tânărului îndrăgit,
verbele fiind însoţite şi de pronumele personale la persoana a II-a
singular.
 Dragostea nu cunoaşte finalitate, rămâne doar la nivelul dorinţei într-o
puritate desăvârşită.
 Dragostea s-ar putea realiza doar printr-o apropiere spaţială şi fizică.
 Dragostea fetei are ceva matern în ea, este grijulie şi plină de
afecţiune.
 Enumerarea verbelor specifice muncii câmpului sugerează un anumit
ritual al împlinirii dragostei.
 Alinarea sufletului s-ar putea produce doar alături de fiinţa iubită.
 Doina „Măi bădiţă, floare dulce” este realizată sub forma unui
monolog, rostit de o tânără îndrăgostită.
 Eul liric subiectiv i se adresează „bădiţei”, adică iubitului, care nu este
prezent, Astfel, deşi e o doină de dragoste, alte două sentimente
puternice răzbat în finalul ei: dorul de flăcăul iubit, precum şi jalea că
el este departe. Ca în orice doină, deşi trăirile sunt de maximă

17
 intensitate, sentimentele nu sunt numite: poetul popular îşi simte, dar
nu-şi poate numi trăirile.
 În această operă motivul doinei este unul floral. Floarea simbolizează
gingăşia, frumuseţea şi puritatea tânărului simplu şi iubit. Tânăra face
referire la muncile care se fac în cadrul cultivării cerealelor în zona de
câmpie, folosind verbele la condiţional-optativ.
 Ideea doinei este că dragostea constituie o adevărată hrană pentru
sufletul omului. În lipsa fiinţei iubite, se naşte sentimentul dorului,
despărţirea ducând în cele din urmă, la jale.
II. Caracteristicile textului
 Din cele 12 verbe, 11 sunt la condiţional-optativ, fata exprimându-şi
dorinţele, condiţionate însă de faptul de faptul că iubitul nu este
prezent: „te-aş duce”, „te-aş răsădi”, „te-aş secera”, „te-aş face stog”,
„te-aş îmblăti”, „te-aş măcina”. Ultimul verb la conjunctiv, exprimă
scopul celorlalte: ca inima „să se stâmpere de jele”.
 Majoritatea verbelor ocupă aceeaşi poziţie în cadrul versurilor, fiind
coordonate prin conjuncţia „şi”, versurile devenind astfel simetrice,
construite pe acelaşi tipar, dar şi deosebit de muzicale.
 În popor doinele nu se recită, ci se cântă, realizarea lor artistică
implicând deci atât o forma literară, cât şi una muzicală.
 Creaţia lirică „Măi bădiţă, floare dulce” este construită pe un mic
scenariu, având la bază o comparaţie simplă: bădiţa fiind o „floare
dulce”. În restul poeziei, ideea de „floare” rămâne permanentă, ea
primind însă diferite sensuri: smulsă de pe câmp, ea poate fi răsădită
în grădină, secerată, măcinată, frământată, lucruri care duc cu gândul
la grâu. În final, această „floare” devine hrană pentru inima şi sufletul
tinerei îndrăgostite, căci bădiţa este departe şi ea simte nevoia să-şi
astâmpere jalea.
 Scenariul este asemănător cu multe din poeziile de dragoste ale lui
Eminescu: în absenţa iubitei, poetul se simte singur şi viaţa i se pare
zadarnică.
Autorul anonim foloseşte o serie de mijloace de realizare artistică
specifică acestei specii.
 Epitetele sunt puţine, dar sugestive: „floare dulce”, „morişca de
argint”.
 Imaginea bădiţei ca „mândră floare” este o comparaţie devenită
metaforă. Floarea devine simbolul omului iubit, al dragostei, ca hrană
pentru suflet. Modul de expunere folosit este monologul liric.

18
  Rima este împerecheată şi nu întotdeauna perfectă: „smulge/duce”,
„grădină/milă”, „mărunt/argint”.
 Măsura este de 8 silabe, iar ritmul trohaic.
IV. Concluzii
 Deoarece în această poezie autorul anonim îşi exprimă direct
sentimentele de dor şi jale, prin intermediul figurilor de stil şi într-
un limbaj popular, poezia „Măi bădiţă, floare dulce” este o doina
populară.

Exerciţii:
1. Realizează un portofoliu personal în care să se
regăsească titlul operelor literare studiate în copilărie,
însoţit de un rezumat cuprins între 5-10 rânduri.
2. Alcătuieşte o miniculegere care să cuprindă cântece de
leagăn (5-10 pagini).
3. Precizează tema, motivele şi mesajul doinei:

„Străinie, străinie,
Multă grijă mi-aduci mie –
M-oi ruga la tine lună
Să mă stâmperi la inimă.
Până badea s-o întorce
Să-mi rămâi tu mai aproape –
Şi c-o rază adusă-n zori
Să ne uneşti pe-amândoi.”

(Vasile Alecsandri, Poezii populare)

3. Doina cultă a fost creată după modelul doinelor populare de către unii
dintre cei mai cunoscuţi scriitori ai noştri:
a) Vasile Alecsandri – Doine, Lăcrămioare şi Suvenire (1842-1852).
Poezia Doina, care deschide ciclul, tratează tema dragostei şi a
haiduciei. Urmează alte poezii asemănătoare: Baba Cloanţa, Sora şi
hoţul, Strunga, Andrii Popa, Doina iubirei etc.
b) George Coşbuc – Doina (1895). George Coşbuc personifică Doina
sub chipul unei copile care exprimă sentimentele întregului neam: „Ai
tăi suntem! Străinii / Te-ar pierde de-ar putea; / Dar când te-am
pierde, Doino, / Ai cui am rămânea? / Să nu ne laşi, iubito, / de dragul
tău trăim: / Săraci suntem cu toţii, / săraci, dar te iubim!”

19
 c) Ştefan O. Iosif – Icoane din Carpaţi (1905). Poezia Doina este
considerată capodopera poetului: „Se tânguiesc / Tălăngi pe căi, / şi
neguri cresc / Din negre văi, / Plutind pe munţi. / La făgădău, / La
Vadul-Rău, / Sus la răscruci, / Vin trei haiduci / Pe cai mărunţi…// Şi
neguri cresc, / S-anină-n crăngi; / Se tânguiesc / Şi plâng tălăngi / Pe
căi pustii…/ Se duc uitaţi / Cei trei fârtaţi, / Săltând în şa, / Plutind
aşa, / Ca trei stafii…” Uneori, Şt. O. Iosif conferă doinei funcţia de
cântec de leagăn: „Cântecul ce-adesea ţi-l cânt / Când te-adorm în fapt
de sară, / Puiule, e-un cântec sfânt, / Vechi şi simplu, de la ţară […]”.
d) Octavian Goga – Poezii (1905). Poetul se manifestă ca un reprezentat
al poporului obidit căruia îi aude plânsul şi durerea. Natura apare
puternic umanizată, ca în creaţiile populare, iar prin personificare şi
metaforă devine însăşi un personaj ce conferă stărilor sufleteşti
culoare şi expresie.

II. Poezia obiceiurilor calendaristice

1. Colindele
2. Pluguşorul
3. Sorcova
4. Paparuda şi Caloianul
5. Drăgaica sau Sânzâienele

Obiceiurile calendaristice la români apar puternic reprezentate în

folclorul literar. Obiceiurile tradiţionale ocupă un loc aparte prin durată şi
amploare. Sărbătorile de iarnă acoperă două săptămâni pline (24 decembrie
– 7 ianuarie) şi au puncte centrale Crăciunul şi Anul Nou.
1. Colindele, cuvânt de origine latină „calendae”, vin din timpul
romanilor , e vorba despre „Calendele lui Ianuarie”, care echivalau cu
sărbătoarea Anului Nou. Romanii serbau Anul Nou primăvara, în cinstea
zeului Marte, zeul războinic al agriculturii. Cunoscutul refren „Florile dalbe,
Flori de măr” are, aşadar, un substrat arhaic, păgân.

Slobozî-ne gazdă-n casă5

Slobozî-ne gazdă-n casă

Florile-s dalbe(bis)
Slobozî-ne gazdă-n casă
C-afară plouă de varsă
Şî de-asară-s tăt p-afară
5
Colind cules de la Sas Aurel, primaşul dubaşilor din satul Corbeşti, jud. Arad, 2000.

20
 Şî-s cu cămăşuţa rară
Şî de rară-i ca ş-o scară
Şî de deasă-i ca ş-o leasă
Dacă gazdă nu ne crezu
Ieş afară să ne vezu
Că murguţu-i cimpăvitu
Şî trăbă potcovitu
Cu potcoave de colaci
Şî cu cuie de cârnaţi

Textele colindelor mai noi se bazează pe Noul Testament, dar suferă

adesea influenţe păgâne care s-au intergrat în cele religioase. Mesajul
colindului este urarea transmisă de colindători semenilor cu ocazia
schimbării anului.

Sara aceasta-i sară6

Sara aceasta-i sară

Ioi Domnului Doamne(bis)
Sara aceasta-i sară
Sara lui Ajunu
Ş-a lui Domnu bunu
Domnu s-o născutu
Dacă s-o născutu
În scaun s-aşazatu
Dacă s-aşazatu
Trei legi o lăsatu
Trei legi pe pământu
Ş-o lege-o lăsatu
La plugari bătrânu
El să se găceză
Gi-acu pă Crăciunu
Cu prinoasă groasă
Colaci pe prinoasă
Ş-o lege-o lăsatu
La plugăriţă-sa
Ea să mi-l nasc-un fiu
Un fiuţ micucel
6
Colind cules de la Faur Lazăr, primaşul dubaşilor din satul Roşia-Nouă, jud. Arad, 2000.

21
 Mare să mi-l crească
Mare şi mai mare
Mariş păcurariu
Păcurari la oiţ
La oiţ pe muncei
Să le facă mai mulce
Mulce şi mai mulce
Câte steluşăle
Atâcea mieluşăle
Câţi luceferei
Atâţia mieluşăi
Şî ce-o-nveseleşte
Gazd-acest om bunu

Textul colindelor are destinaţie precisă: pentru fata de măritat, pentru

fecior, pentru plugar etc. Colindele religioase sunt cântate îndeosebi de
femei şi copii. Perioada colindelor este un bun prilej de a realiza fapte bune
şi a-şi primeni sufletul. Se recomandă promovarea, în rândul elevilor, a
colindelor locale, realizarea unor culegeri şi lucrări care să suscite interesul
pentru locul natal sau pentru anumite regiuni geografice.

Exerciţii:

1. Realizează o culegere de colinde care se cântă în localitatea

unde te-ai născut. Dacă te-ai născut la oraş, află ce colinde se
cântă în localitatea unde s-au născut bunicii tăi, unchii,
mătuşile, verii. Dacă nici aşa nu reuşeşti, alege-ţi o zonă
geografică a României, care-ţi place, şi află ce colinde se
interpretează acolo. Notează-le.
2. Studiază elementele păgâne dintr-un colind religios.
3. Povesteşte cu colegii tăi despre colindele preferate.

2. Pluguşorul este un obicei care domină Sărbătoarea Anului Nou,

moştenit, de asemenea, de la romani. Această creaţie populară este încadrată
de folclorişti în poezia descriptivă care exprimă un ritual străvechi.

22
Răspândit, mai cu seamă, în Moldova, Muntenia şi Oltenia, Pluguşorul a
pătruns în celelalte provincii pe cale livrescă.
Caracteristici:
 Are caracter agrar (plug, buhai, tălăngi, bici);
 În alcătuirea sa se disting trei părţi:
- în prima se enunţă evenimentul „Mâine anul se-noieşte /
Pluguşorul se porneşte / Pluguşor cu şase boi / Boişori mânaţi
de noi […]”;
- în partea a doua discursul Pluguşorului se compune dintr-o
naraţiune şi descriere a muncilor agricole, cu multe hiperbole,
comparaţii şi metafore: „S-a sculat mai an / Bădia Traian / Ş-a
încălicat / Pe-un cal învăţat. / Cu nume de Graur, / Cu şaua de
aur / Cu frâu de mătasă, / Cât viţa de groasă.”
- în partea a treia se „înşiră” urările de sănătate, belşug, viaţă
lungă: „În An Nou voioşi să fiţi! / Câte paie pe casă, / Atâţia
galbeni pe masă, / Câte pietre la fântână, / Atâtea oale cu
smântână!”

3. Sorcova este o creaţie de dimensiuni reduse faţă de Colinde şi

Pluguşor şi exprimă în propoziţii scurte urările de viaţă lungă, fără vreo
naraţiune amplă. Însemnul ritual este alcătuit dintr-un băţ sau o ramură
verde, împodobită. Obiceiul se practică de către un băiat, iar gazdelor li se
adresează urări de bun augur, invocându-se sănătatea, belşugul şi
prosperitatea:

"Sorcova, vesela,
Să trăiţi, să-mbătrâniţi,
Peste vară, primăvară,
Ca un păr, ca un măr,
Ca un fir de trandafir"
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul.
La anul şi la mulţi ani!”

4. Paparuda şi Caloianul sunt încadrate de folclorişti în poezia de

incantaţie cu scopul de a invoca anumite zeităţi pentru a interveni în
favoarea oamenilor în situaţii critice, cum e seceta, de pildă. Paparudele
(Mămăruţele, în alte zone) erau fete tinere îmbrăcate în ramuri de salcie,

23
desculţe, despletite, cu o cununiţă de plante pe cap, care porneau în lungul
satului, pe drum sau prin pârâul ce urma să sece, cântând:

Mamaruţa7

Curcubeu-beu
Bea apă din tău
Şî ne dă şi nouă
În olcuţă nouă
Şî dă şi la prunci
Cu olcuţă-n dungi
Şî dă şî la fece
Cu olcuţă vece
Mamaruţă-ruţă
Întoarce-te-mprejur
Ca grâuţu-n ciur
Mamaruţă-ruţă
Ploai, Doamne, ploaie
Să cură cioroaie
Pă tăice paraie
Şî p-a noastă vale
Mamaruţă-ruţă
Întoarce-te-mprejur
Ca grâuţu-n ciur
Mamaruţă-ruţă
Ploaie, Doamne, ploaie
Să să facă grâu
Grâu până-n brâu
Spicu cât cuţâtu
Paiu cât vatraiu
Boamba cât aluna
Stogu cât îi casa
Prinosu cât masa
Să facem colaci
Să dăm la săraci
Mamaruţă-ruţă
Întoarce-te-mprejur
Ca grâuţu-n ciur
Mamaruţă-ruţă
7
Culeasă de la Tămăşan Opriţa, Selişte, 2002

24
Ploaie, Doamne, ploaie
Cine-i Mamaruţa?
Norii şi ploaia!
În timp ce colindau satul, li se alăturau şi sătenii care le stropeau cu apă până
le „udau leoarcă”. 8
În concepţia populară, papruda este o făptură mitică invocată de
copile sau de tinere „nepătate”. Unii cercetători susţin că paparuda se
adresează „Cerului Tată”, El fiind divinitatea ce îi ajută pe oameni.

Caloianul este răspândit în sudul României, din Oltenia până în

Dobrogea. Este tot un obicei de invocare a ploii, doar că datina se referă la
zeul oriental al naturii care moare şi învie. Femeile şi fetele făceau uin
omuleţ din humă şi îl conduceau într-un coşciug spre malul unde urma să fie
îngropat. A treia zi era dezgropat şi bocit: „Caloiene, Iene, / du-te-n cer şi
cere / să deschiză porţile, / să sloboadă ploile, / să curgă cu gârlele / zilele şi
nopţile / ca să crească grânele / […] să dea drumul roadelor, / roadelor
noroadelor, ca să fie-mbelşugată / ţata toată, lumea toată.”9

5. Drăgaica sau Sânzâienele se sărbătoreşte pe data de 24 iunie şi

este obicei păgân. Obiceiul a fost amintit prima dată de cărturarul Dimitrie
Cantemir, în secolul al XVII-lea, ca simbolizând în Moldova o sărbătoare a
coacerii şi maturizării holdelor. „Drăgaica”, cea mai frumoasă fată din sat
(sau mai multe sate), identificată cu zeiţa Diana, este împodobită cu cunună
de spice şi este însoţită de fete curate la cea mai bogată holdă. Acolo, fetele
întind un joc după care se întorc în sat şi sunt stropite cu apă de flăcăi pentru
a simboliza fertilitatea. Prin calitatea sa de a înflori în cea mai lungă zi a
anului, sânziana a devenit reper calendaristic pentru aprecierea stadiului de
dezvoltare al culturilor; dacă înfloreşte înainte de ziua care îi este dedicată,
24 iunie, stadiul vegetal al plantelor este avansat şi invers. În nordul
Romaniei şi în zonele de munte la înfloritul sânzienii se începea cositul
pajistilor.

„Sânziana” are multe semnificaţii: agăţată în stâlpii porţilor, apără

oamenii, mormintele şi holdele de forţele malefice. Fata care pune floarea
sub căpătâi, în noaptea de sânziene, îşi vede în vis ursitul; femeia care îşi
înfăşoară mijlocul cu tulpini de sânziene este ocolită de dureri de şale la
seceriş, fecioarele şi nevestele care o poartă în sân sau în păr devin
atrăgătoare.
8
Idem
9
Apud Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei R.S.R., 1987, p. 418

25
Exerciţii:
1. Compuneţi versuri prin care să faceţi urări gospodarilor sau
să invocaţi ploaia.
2. Faceţi o paralelă între colindul următor şi textul
Pluguşorului evidenţiind asemănări şi deosebiri:

Acest plugar bătrânu

Acest plugar bătrânu

Domnului Doamne (bis)
La masă şăzându
La masă galbână
Galbână de ceară
Tare ca de piatră
Deasupra pe masă
Taleri de mătasă
În colţuri de masă
Ciucuri de mătasă
Da-n mijloc de masă
Este-un mic săgişu
Mare mărgărişu
Mândru şi-nfloritu
Cu flori gi argintu
Când ploaia ploiare
Merele creşceare
Când soare soreare
Merele coceare
Când vântuţ baceare
Merele picare
Şi cele mai mariu
Se dau la plugariu
Şi cele mai miciu
Se dau la voiniciu
Şî te-nveseleşte
Acest plugar bătrânu

26
Bibliografie:

1. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain (coord.), Dicţionar de simboluri, Ed. Polirom, Iaşi,
2009.
2. Faur, Florica, Schiţă monografică a comunei Petriş, judeţul Arad, lucrare de licenţă,
Sibiu, 2003.
3.Goia, Vistian, Literatura pentru copii şi tineret, Editura Dacia, Cluj–Napoca, 2008.
4. Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Bucureşti, EDP Bucureşti,
1990.
5. Stoica, Cornelia, Vasilescu, Eugenia, Literatura pentru copii, EDP, Bucureşti, 1998.
6. Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei R.S.R., 1987.
7. Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1964.

27