Institutul de Studii Populare
ANUL XVII • NR. 301 • 31 august 2010
Repere intelectuale
ale dreptei româneşti
ANDREI
PLEŞU
Stilul ca expresie a firescului
VALERIU STOICA
Emfaza, grandilocvenţa şi chiar patosul
lipsesc atât din gesturile şi atitudinile
lui Andrei Pleşu, cât şi din scrisul său.
Moderaţia şi discreţia l-au însoţit în toa-
te ipostazele: specialist în istoria artei
şi exilat la Tescani, ministru şi consilier
prezidenţial, discipol şi maestru, scrii-
tor şi formator de opinie. Cum se expli-
că faptul că o personalitate atât de mo-
derată şi de discretă a generat, în ulti-
mele decenii, două fenomene profunde
şi contradictorii: unul de atracţie şi de
admiraţie, altul de contestare violentă
şi calomniere grobiană?
Refuzul constrângerii intelectuale, mi-
nimalismul etic şi efortul de adecvare a
lucrurilor la propria lor natură sunt câ-
teva elemente care ar putea contura un
răspuns la această întrebare.
Participant rezervat la experimentul
paideic patronat de Constantin Noica,
Andrei Pleşu a fost un discipol care, cel
puţin după cum este schiţat personajul
în Jurnalul de la Păltiniş, îmbină res-
pectul faţă de maestru cu reacţiile, e
drept blânde, ale unui spirit rebel. For-
marea intelectuală este un drum pe
care maeştrii şi emulii pot fi acceptaţi
doar temporar, pentru că, la capătul
drumului, trebuie să fie identificată ma-
tricea unică şi irepetabilă a propriei
personalităţi, neîncadrabilă în nicio
şcoală şi în nicio categorie. Este un
principiu pe care fostul discipol, ajuns
maestru, nu-l va abandona. Colegiul
Noua Europă probează această afir-
maţie. Cei care au trecut pe acolo şi au
avut apoi resursele necesare pentru a
produce ceva important în spaţiul cul-
tural sau / şi în spaţiul public nu seamă-
nă unul cu altul, chiar dacă rafinamen-
tul spiritual îi caracterizează pe toţi.
Ideea de judecată la capătul drumului,
prezentă în planul performanţelor cul-
turale, este teoretizată subtil şi con-
vingător în ordinea etică. Această idee
întemeiază minimalismul etic pe care îl
profesează Andrei Pleşu în ceea ce scrie
şi în ceea ce face. Nu ştim dinainte care
vor fi consecinţele faptelor noastre. Am-
biguitatea însoţeşte, odată cu căderea
în lume, semnificaţia morală a acestor
fapte. Nu de puţine ori, ceea ce pare
corect sau, dimpotrivă, reprobabil din
punct de vedere moral, înainte de să-
vârşirea lor, îşi poate schimba sensul
după consumarea faptelor. Din pers-
pectiva celui care ştie că trufia infai-
libilităţii este cel mai mare păcat al
omului, pot fi reinterpretate acţiunile
publice ale lui Andrei Pleşu din peri-
oada postdecembristă. Cele care au fost
privite ca bizare compromisuri s-au
dovedit a fi, până la urmă, contribuţii
benefice la aşezarea societăţii româneşti
în matca normalităţii. Ordinea cultu-
rală, etică şi politică sunt doar mani-
festări ale unei ordini mai ascunse a fi-
inţei. La orice nivel, dezordinea alte-
rează tocmai firescul ca ordine a fiinţei.
Firea lucrurilor trebuie să fie apărată,
iar când este dislocată sau abandonată,
ea trebuie să fie restabilită sau recâş-
tigată. Fie că scrie despre oameni sau
despre îngeri (nu ştiu dacă sunt în Ro-
mânia mulţi teologi care ar putea înfă-
ţişa în cuvinte, în mod comparabil, ten-
siunea spirituală a luptei lui Iacob cu în-
gerul), Andrei Pleşu caută ordinea as-
cunsă a fiinţei, încearcă să identifice
măsura care aşază lucrurile în matca
lor pentru a le da identitate şi, deci, fi-
resc. Ori de câte ori lucrurile îşi ies din
matcă se urâţesc, iar sluţenia lor este
primejdioasă. Comunismul a fost o lu-
me a nefirescului, dar, după prăbuşirea
regimului totalitar, căutarea firescului
în societatea românească a fost un lung
şir de eşecuri. Nefirescul comunismului
a fost înlocuit cu nefirescul tranziţiei,
cu obscenitatea publică. Ironia şi sar-
casmul sunt instrumentele utilizate cu
predilecţie de Andrei Pleşu, cu talent
de mare scriitor, pentru a inventaria, a
descrie şi a clasifica nenumăratele for-
me pe care le-a îmbrăcat nefirescul în
© Revista Cariere / Sebastian Moise
România ultimelor decenii. Dar aceste
protuberanţe stilistice nu sunt decât re-
flexele de apărare ale firescului împo-
triva nefirescului. Când scrie despre ce-
le fireşti, inclusiv despre îngeri, Andrei
Pleşu are aceeaşi fineţe descriptivă, dar
surprinde, prin asocieri insolite, încăr-
cătura de sublim a cuvintelor, forţa lor
de a pune în lumină firescul. Altfel
spus, de această dată, stilul este o ex-
presie a firescului ca natură sublimată
a fiinţei. Am făcut această descoperire
citind jurnalele lui Andrei Pleşu. Eva-
cuarea aproape totală a biograficului şi
retractilitatea faţă de anecdoticul coti-
dian creează spaţiu liber pentru expri-
marea firescului până la sublim.
Nu este întâmplător că mulţi dintre cei
care proliferează nefirescul în România
postdecembristă au identificat în An-
drei Pleşu un inamic, care, dacă nu poa-
te fi distrus, cel puţin trebuie să fie ca-
lomniat, diminuat, deformat. Dar nu
este, de asemenea, întâmplător că
mulţi dintre cei care doresc ca România
să-şi recâştige aşezarea normală în or-
dinea culturală, etică şi politică a mo-
dernităţii văd în Andrei Pleşu un apă-
rător al firescului, poate singurul repre-
zentant de calibru al spiritului conser-
vator, în înfăţişare junimistă, din tim-
purile noastre.
ii
Mai mult decât
un intelectual de dreapta
„Bunul simț și simțul umorului sunt același lucru în viteze diferite.
Simțul umorului este bunul simț dansând“ – William James.
Când mi se mai întâmplă să fiu întrebat
dacă d-l Andrei Pleșu este „de dreapta“,
răspund imediat: „da, cel puțin de
dreapta“. De ce spun că, după părerea
mea, d-l Pleșu este „de dreapta“? Întâi,
pentru că, vorba d-lui Caragiale, e vechi.
Adică este un apărător ireductibil al „bu-
nului simț“ (pledoariile sale pentru stilul
de bun simț, pentru vorbirea românească
de bun simț, pentru gândirea în termenii
bunului simț sunt cele mai importante
demersuri de acest gen din spațiul nostru
public). Este un apărător al tradiției și al
ordinii firești. Este un anticomunist. Are
umor. Este unul dintre cei mai inteligenți
oameni pe care i-am cunoscut vreodată.
Este un elitist, în sensul că apără și promo-
vează elitele și ideea elitară. Se uită spre
Dumnezeu cu frică și cu iubire în același
timp. N-a văzut îngeri niciodată, însă
scrie despre ei cu atâta rafinament. Are
cultura și cultul „marilor cărți“. Admiră
sincer când are ce și nu contenește să se
mire de lumea din juru-i. Respectă insti-
tuția școlii. E un pic sceptic. Cultivă me-
lancolia. Este atașat oricărei forme de me-
morie. Toate acestea împreună nu pot da
decât portretul unui intelectual de dreap-
ta. De ce spun că d-l Andrei Pleșu este
„cel puțin“ de dreapta? Pentru că d-l An-
drei Pleșu este mult mai mult decât un in-
telectual de dreapta și, nu mă îndoiesc, i-am
face domniei-sale o gravă injustiție și am
jigni calitățile extraordinare pe care
Dumnezeu le-a pus în acest om, dacă l-am
plasa, rudimentar, în categorii de acest
gen. Și iată de ce d-l Pleșu este mai mult
decât un intelectual de dreapta.
„Se spune despre intelectuali că fac ma-
rea eroare de a crede că abstracţiunile
din minţile lor sunt vii, izolându-se, fără
să-şi dea seama, într-o realitate qui-
jotescă. Când se va osteni cineva, la un
moment dat, să argumenteze viguros îm-
potriva acestei prejudecăţi, exemplul
domnului Pleşu va figura la loc de cinste
printre argumente. Uimitor pentru cei ca-
re nu-l cunosc - dar şi pentru cei care îl
cunosc, poate -, domnul Andrei Pleşu a
marcat România posttotalitară nu doar
prin talentul său uriaş, prin inteligenţa
sa debordantă şi prin irezistibila-i se-
ducţie intelectuală, dar şi ca întemeietor
de instituţii.
Chiar la o rapidă evocare, se vede ime-
diat în biografia domnului Pleşu o dimen-
siune fondatoare. Probabil că cele mai
cunoscute instituţii create de domnul An-
drei Pleşu sunt Colegiul Noua Europă şi
revista Dilema, acum Veche. În alcătu-
irea culturală a României postdecem-
briste, ambele instituţii sunt elemente re-
vigorante, având un impact de magni-
tudine serioasă asupra reliefului inte-
lectual al României de astăzi. Dar, pe
lângă acestea, există şi alte instituţii a
căror naştere şi dăinuire i se datorează.
De ministeriatul său la Cultură se leagă
extraordinarul Muzeu al Ţăranului Ro-
mân. De ministeriatul său la Externe se
leagă Academia Diplomatică, dramatic al-
terată de succesori, din păcate. Începutul
extinderii reţelei de centre culturale ro-
mâneşti este tot opera sa, într-un mo-
ment în care nimănui nu-i stătea mintea
la aşa ceva. Îmi amintesc bine că, prin
1998-1999, când a propus deschiderea
unui Centru Cultural Român la Berlin
(înainte de epoca ICR, aşa se chemau re-
prezentanţele noastre cultural-diploma-
tice), era privit de către mulţi dintre co-
legii săi de cabinet cu superioară în-
ţelegere. Aşa cum ei aveau mici afaceri
de oblojit sub pulpana banului public,
probabil că li se părea că înfiinţarea
unui Centru Cultural la insistenţele minis-
trului Pleşu este o chestiune mai degrabă
privată a unui intelectual îndrăgostit de
Germania lui Hegel. În plus, contextul
era nefericit - în acei ani România se
prăbuşea economic, băncile dădeau fali-
mente frauduloase una după alta, infla-
ţia urca la cer, era vremea ultimei mi-
neriade şi a unui stat slab, ezitant,
corupt, impredictibil. Cui îi ardea de un
Centru Cultural la Berlin? Felul în care
domnul Pleşu a dus proiectul la realiza-
re, tenacitatea şi abilitatea instituţională
cu care s-a luptat pentru acest obiectiv
contrazic radical pecepţia nefericită des-
pre intelectualul incapabil să constru-
iască administrativ.
Tot instinctul fondator al domnului Pleşu
este responsabil pentru lansarea câtorva
dintre cele mai benefice cariere în ser-
viciul public românesc postdecembrist.
Personalităţi care sunt, astăzi, în elita
conducătorilor de instituţii româneşti
sunt, în mare parte, produsul profe-
sorului şi ministrului Andrei Pleşu.
Dacă ţinem cont de faptul că trecerea sa
prin funcţii publice de decizie a fost,
totuşi, meteorică (un an şi zece luni ca
ministru al Culturii şi doi ani şi o lună
ca ministru de Externe), rezultatul în
termeni de eficienţă produce invidie ori-
cărui manager de profesie şi vocaţie. Ori-
cine a adus energii intelectuale proaspete
şi de bună calitate pentru consolidarea
noului drum al unor vechi instituţii sau
a creat din nimic instituţii noi în acea
Românie bezmetică şi rătăcită bineme-
rită toată recunoştinţa noastră. Iar dom-
nului Andrei Pleşu i se cuvine această re-
Andrei Pleşu şi Madeleine Albright
cunoştinţă cu supramăsură, pentru că di-
mensiunea reuşitelor sale în această
privinţă este unică.
Pe vremea când Dilema nu se învechise,
în redacţia din Aleea Alexandru, nu se
aşeza nimeni pe scaunul din capul mesei
lungi, dinspre ferestre. Era scaunul pe
care şedea, la şedinţe, domnul Pleşu, alt-
fel cu nimic diferit de celelalte scaune
din încăpere. Când a plecat temporar de
la conducerea revistei pentru a prelua şe-
fia diplomaţiei, cineva (sau Mircea Vasi-
lescu sau maestrul Radu Cosaşu, ches-
tiunea se dezbate şi astăzi) a lipit pe
scaun un anunţ: «Acest scaun aşteaptă
căderea guvernului». Aşa a stat acel sca-
un vreme de doi ani, spre amuzamentul
tuturor celor care treceau prin redacţie.
Evoc acest episod, pentru că trecerea
domnului Pleşu prin diferite «scaune»
s-a petrecut într-un fel unic, în răspăr
cu toată tradiţia amestecului dintre pu-
terea administrativă şi intelectuali de la
noi. Nu e vorba neapărat de graţia cu ca-
re şi-a exercitat funcţiunile, nu e vorba
neapărat de naturaleţea cu care le-a pă-
răsit la timpul potrivit şi nici măcar de
faptul că, deşi a avut multe funcţiuni ofi-
ciale, nu a alergat niciodată după vre-
una. E vorba despre fenomenul absolut
unic al nealterării fibrei sale umane la
contacul cu puterea. D-l Andrei Pleşu a
fost mereu acelaşi, egal cu sine, înainte,
în timpul şi după funcţie. Performanţă
umană rarisimă pe malul alunecos al
Dâmboviţei! Cunosc legiuni de oameni,
altfel foarte cultivaţi şi extrem de inteli-
genţi, pe care accesul la funcţie i-a smin-
tit. Instalaţi în scaun, au devenit impor-
tanţi, s-au umflat în guşă şi afişau un fel
de eroism cu care îşi duceau crucea de
demnitar. După funcţie - că toate sunt
trecătoare - apare o depresie frustrată
care nu-i mai părăseşte. Şi, în anumite
cazuri, o ambiţie vanitoasă pentru o altă
funcţie, încă şi mai mare. Nicicând nu
mi-aş fi putut imagina că vorba dupa ca-
re puterea corupe este atât de adevărată,
31 august 2010 // nr. 301 // 22 plus
cu precizarea că nu înţeleg prin corupţie
o infracţiune anume, ci o alterare a con-
turului moral iniţial. Asta e regula. Dom-
nul Pleşu este excepţia! Singura pe care
o cunosc. Mă hazardez să schiţez o ex-
plicaţie, valoroasă cât o lecţie de viaţă.
Mai întâi, simţul dezvoltat al umorului -
de aici capacitatea de a mânui mereu dis-
tanţa (auto)critică. Apoi, cultura asimila-
tă până la a deveni prima natură - de
aici conştiinţa dimensiunii reale pe care
o avem noi toţi în raport cu lucrurile
mari, precum poporul, istoria, statul
etc., şi anume conştiinţa de a fi un
omuleţ printre omuleţi, cum ar spune d-l
Gabriel Liiceanu. În fine, reflexul să-
nătos al totalităţii - în fiecare secundă,
există conştiinţa clară că nu eşti buricul
lumii, ci doar o parte a ei.“
Acum doi, am contribuit la un volum oma-
gial întocmit de câțiva dintre discipoli
pentru d-l Andrei Pleșu, scriind un text
din care tocmai am citat lung. Textul se in-
titula Andrei Pleșu, excepția fericită. Și
acum cred că d-l Pleșu este o excepție fe-
ricită. Dincolo de toate contribuțiile sale,
zilele acestea reflectez serios la un alt as-
pect în care d-l Pleșu este o excepție feri-
cită: contactul cu politicul. A ocupat func-
ții politice extrem de importante și si-
renele politice i-au cântat dulce. Și totuși,
este singurul intelectual pe care îl cunosc
care a știut să ia politica drept ceea ce es-
te și nimic mai mult. Această calitate a d-lui
Pleșu, de a da pe lucruri exact atâtea pa-
rale câte fac – nici mai mult, dar nici mai
puțin –, este, pentru mine, unică.
Imediat după 1990, intelectualii publici au
căpătat o glorie aproape nesperată. Nu
peste mult timp, a început declinul lor. În-
tr-o carte extrem de interesantă scrisă
acum vreo 20 de ani, sociologul Wolf Le-
penies (bun prieten al d-lui Andrei Pleșu)
vorbește despre fenomenul în care „oa-
menii cu conștiința împăcată împing în
plan secund clasa cârtitoare“, pe măsură
ce economia de piață se dezvoltă. Specia-
liștii înlătură enciclopediștii și, cu asta,
carisma intelectualului se rutinizează –
cum ar spune Max Weber. La noi, zdre-
lirea prestigiului intelectualului s-a pe-
trecut și se petrece pentru că intelectualul
nu a putut să-și păstreze nealterată sub-
stanța interioară când lumea a aruncat
asupra lui trei provocări pentru care nu
era deloc pregătit, oricât de mult citise și
oricât de mult gândise: banii, piața liberă
a ideilor și politica. Sigur că intelectualul
român știa ceva despre toate astea, fie și
din experiența intelectualilor români in-
terbelici, dar și intelectualul comite pă-
cate omenești: suntem cu toții o specie
foarte greu dispusă să învețe din greșelile
proprii și deloc dispusă să învețe din gre-
șelile altora.
În tot acest peisaj pestriț și amețitor ca un
montagne russe, cum spuneam, d-l An-
drei Pleșu a știut să rămână el însuși. Toc-
mai de aceea, d-l Andrei Pleșu este cel
mai bun antrenor pentru cei care vor să
treacă din republica literelor în republica
semiprezidențială sau semiparlamentară
(depinde de unde privești) care suntem.
SEVER VOINESCU
22 plus // nr. 301 // 31 august 2010
„Orice doctrină devine periculoasă
când se transformă în ideologie“
ANDREI PLEŞU în dialog cu CRISTIAN PĂTRĂŞCONIU
; născut la 23 august 1948,
în Bucureşti.
; absolvent al Facultăţii de Arte
Plastice, Secţia de istoria şi teoria
artei; doctorat în istoria artei la
Universitatea din Bucureşti.
; lector universitar la Academia
de Arte Plastice, Bucureşti (1980-
1982); profesor universitar de
filosofie a religiilor, Facultatea de
Filosofie, Universitatea din Bucureşti
(1991-1997).
; ministru al Culturii (28 dec. 1989-
16 oct. 1991); ministru al Afacerilor
Externe (29 dec. 1997-22 dec.
1999); membru al Colegiului CNSAS
(2000-2004); consilier prezidenţial
pentru relaţii internaţionale (20
dec. 2004-3 mai 2005); director
al Institutului de Istorie a Religiilor,
(2008).
; fondator şi director al
săptămânalului Dilema (1993).
; fondator şi preşedinte al Fundaţiei
Noua Europă şi rector al Colegiului
Noua Europă (1994).
; laureat cu prestigioase distincţii
internaţionale ştiinţifice şi culturale.
foto: Rareş Avram
„Un intelectual care ajunge
ministru nu e cineva care a
urcat o treaptă, e cineva care a
coborât o treaptă, în sensul că
tipul lui de disciplină interioară,
de lectură, de viață trebuie să
fie abandonat pentru o poziție
de slujitor.“
SCRIERI
Călătorie în lumea formelor (eseuri de istorie şi
teorie a artei), Meridiane, Bucureşti, 1974; Pitoresc
şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în
cultura europeană, Univers, Bucureşti, 1980, ediţii
Humanitas, 1992, 2003, 2009; Francesco Guardi,
Meridiane, Bucureşti, 1981; Ochiul şi lucrurile
(eseuri), Meridiane, Bucureşti, 1986; Minima
moralia (elemente pentru o etică a intervalului),
Cartea Românească, Bucureşti, 1988, ediţii
Humanitas, 1994, 2002, 2006, 2008; Jurnalul de la
Tescani, Humanitas, Bucureşti, 1993, 1996, 2003,
2005, 2007; Limba păsărilor, Humanitas, Bucureşti,
1994, 1997, 2009; Chipuri şi măşti ale tranziţiei,
Humanitas, Bucureşti, 1996; Eliten - Ost und West,
Walter de Gruyter, Berlin-New York, 2001; Despre
îngeri, Humanitas, Bucureşti, 2003, 2004, 2005,
2006, 2007, 2008, 2010; Obscenitatea publică,
Humanitas, Bucureşti, 2004, 2005; Comèdii la
porţile Orientului, Humanitas, 2005, 2008; Despre
bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Humanitas,
Bucureşti, 2006, 2007; Note, stări, zile (1968-
2009), Humanitas, Bucureşti, 2010.
iii
De unde această nevoie de a vorbi despre
doctrine, despre ideologii?
Dar este o nevoie autentică? În peisajul politic
românesc se vorbește foarte puțin despre doctrine.
Despre ideologii se vorbește uneori într-o variantă
foarte simplificată, însă eu nu am sentimentul că, în
ultimii 20 de ani, partidele politice din România au
probleme de doctrină, că elaborează o doctrină şi
urmăresc împlinirea ei consecventă. Programul lor
politic nu e, de obicei, un program doctrinar. E, mai
curând, un program strict electoral, o strategie de
campanie. Doctrina e mereu în fundal, aproape
uitată. S-ar putea vorbi chiar de o criză de
preocupare pentru doctrină în partidele noastre
politice, și asta face ca peisajul să fie confuz.
Cum explicați prăpastia foarte mare între ceea
ce există teoretic, să zicem, și ceea ce există,
adesea toxic și periculos, practic în politica
românească?
Cred, între altele, că noi nu mai avem gânditori
politici, nu mai avem teoreticieni, oameni cu idei în
materie de politică. Dacă luați discursurile
parlamentare de dinainte de război, o să vedeţi că
existau, pe vremea aceea în România, membri ai
parlamentului care îşi puneau probleme de doctrină,
care aveau un sistem articulat de idei şi se exprimau
în consecinţă; ceea ce astăzi nu mai e cazul. La ora
asta, dacă îmi cereţi să pun degetul pe un
parlamentar coerent, cu sistemă, am mari dificultăţi
să îl identific.
E bună, e rea criza asta? E în spiritul timpului? E
România în felul ăsta racordată la ce se
întâmplă în Vest?
N-aş zice. Eu nu spun că în Vest toţi politicienii
sunt nişte filosofi ai politicului. Nu spun că acolo nu
există o componentă vie de pragmatism, care nu
implică neapărat participarea tuturor la o
construcţie ideologică, dar figurile importante,
figurile marcante ale partidelor sunt, în general,
oameni cu un fond de gândire propriu integrat în
structura doctrinară a partidelor lor. Ceea ce la noi,
după părerea mea, nu se regăseşte.
Cu alte cuvinte, consistenţa nu ar fi o condiţie
negativă pentru succes. Deşi, în România, a fi
consistent, coerent, consecvent în politică nu e
neapărat…
Într-adevăr, nu suferim de prea multă
consistenţă. Şi asta a început imediat după ’89.
Ruptura de aproape 50 de ani între „interbelic“ şi
„postrevoluţionar“ a făcut ca o minimă continuitate
în materie de doctrine şi de gândire politică să fie
surpată. Vreme de 50 de ani nu s-a gândit politic în
România. Partidul Comunist nu se distingea prin
amploarea gândirii lui, era doar o ideologie care voia
să aibă puterea şi atâta tot, iar cei care se opuneau
mai mult sau mai puţin tacit sistemului nu o făceau
în numele unor doctrine politice. Noi nu am avut,
înainte de ’89, oameni care înjurau comunismul de
pe poziţii comuniste, sau de pe poziţii liberale, sau
de pe poziţii ecologiste. Toată lumea înjura la fel.
Din păcate! Pentru că, în celelalte ţări ale lagărului
socialist, dacă a fost posibilă o schimbare fără
brutalităţile din România, asta s-a întâmplat tocmai
pentru că la vârf, în aparat, au fost oameni care
înţelegeau să orienteze lucrurile spre o reformă. Or,
faptul că noi nu am avut aşa ceva ne-a costat imens.
Şi ne-a constat şi în constituirea postrevoluţionară a
partidelor politice, când oamenii s-au înscris într-o
direcţie sau alta fie din inerţii autobiografice – dacă
ai fost în închisoare ca ţăranist şi se dă drumul iar la
partide, intri în Partidul Ţărănist, dacă ai avut un
unchi liberal pe care l-ai iubit în copilărie, te faci
liberal prin contaminare. Au funcţionat criterii de
iv
Andrei Pleşu şi François Mitterand
familie, de gust, de amintiri personale, nu au fost
opţiuni propriu-zise, nu am avut timp să construim
nişte opţiuni. Asta afectează şi azi peisajul nostru
politic.
Cum pot deveni periculoase pentru un om, dar şi
pentru o societate o doctrină, o ideologie?
Părerea mea în privinţa asta este că orice doctrină
devine periculoasă când se transformă în ideologie.
Am un soi de alergie la ideologii. Pentru că o
ideologie e, de obicei, o formă de gândire
birocratizată, redusă la minimum, cât să
funcţioneze strategic pentru a domina scena. În
orice ideologie e un procent de demagogie, un
procent de populism, un procent de schematism
mental şi, când se ajunge la aşa ceva, lucrurile devin
periculoase, pentru că ideologiile au un ecou facil,
ajung până la ultimul cetăţean. Tocmai pentru că
procedează prin simplificare. Au un aer pragmatic şi
promit soluţii radicale şi definitive. Ideologiile sunt,
prin definiţie, utopice şi revoluţionare. Nu ştiu să
existe ideologii care să nu aibă un subton de
răzmeriţă în ele şi una dintre dimensiunile dreptei,
dacă e să vorbim despre dreapta, este că, în
principiu, dreapta e foarte rezervată când vine
vorba de ideologii şi de revoluţii.
Care ar fi diferența specifică dintre ideologie și
doctrină?
Doctrina se naște dintr-un efort de înțelegere a
lumii, în vederea unei adaptări creatoare la lume, în
vreme ce ideologia se naște dintr-o dorință de
putere. Doctrinarul nu vrea neapărat să schimbe
lumea, pe când ideologul vrea să o schimbe şi să
propună tuturor o fericire entropică, obligatorie.
Doctrinarul nu e utopic, e relativist și articulat până
la detaliul fin, în vreme ce ideologul este în acelaşi
timp aproximativ şi împătimit al unui absolut fără
articulaţii.
Vă întrebam despre pericolele ideologiilor și ale
doctrinelor și în sensul în care dumneavoastră
investiți foarte multă rațiune în actul de a
practica politica, atunci când ați fost politician
activ, sau în actul de a judeca politica. De ce
investiți atâta rațiune, de ce trebuie să investim
atâta rațiune?
Să zicem că aici intră în joc și o componentă de
fire personală. Eu nu pot să acționez dacă nu știu
exact ce vreau, dacă nu percep exact harta pe care
urmează să mă mișc, dacă nu am o imagine clară a
ţintei şi a strategiei mele. Sunt născut în zodia
Fecioarei şi Fecioarele așa sunt! Au nevoie de
cristalinitate, de limpezime, nu se pot mişca pe un
fond de haos. Asta este, să zicem, o chestie
personală. Dar, în general, cred că e foarte bine ca
în materie de politică să faci să primeze
raționalitatea. Nu patimile, nu loialitățile oarbe, nu
visceralitatea. Cu specificarea că rațiunea nu trebuie
să se reducă la cântărirea oportunistă a
posibilităților - fiindcă „rațional“ e și cel care
analizează mai multe variante și decide în favoarea
celei care i se pare mai convenabilă pentru propriile
lui interese și angajamente. Nu asta propun, ci un
tip de rațiune neutră, un instrument pur, o formă
superioară de discernământ.
Spuneați, mai demult, într-un exerciţiu polemic,
care nu sunt foarte sigur că s-a prins foarte bine
de destinatarul lui, de Gáspár Miklós Támás, că
„bombăniți de la dreapta“. Ce înseamnă „să
bombăniți de la dreapta“?
A bombăni e destinul însuşi al comentatorului. Al
celui care nu e în scenă. Comentatorul e prin
definiție un bombănitor, un om care stă pe margine,
observă și dă peste mână. E nevoie şi de
bombănitori, nu toată lumea trebuie neapărat să
intre în partide și să facă politică. E drept că, dacă
rămâi bombănitor, ți se reproşează că în loc să pui
umărul, să faci, să propui soluţii, tu stai pe margine
și bombăni. Dar nu există judecată politică și
judecată în general, dacă nu există oameni care
observă. Şi care o pot face tocmai pentru că nu sunt
implicați în mod direct. Că eu unul bombăn „de la
dreapta“ e, iarăşi, o chestie de fire. Sunt oameni
care sunt prin firea lor oameni de dreapta. Și sunt
oameni care sunt prin natura lor oameni de stânga.
Prietenul meu Horia Bernea nu a învățat de la
nimeni să fie de dreapta. Era de dreapta când a supt
la maică-sa. Şi vocea lui era de dreapta, și
comportamentul lui era de dreapta, adică avea un
fel de radicalitate, un fel de rigoare bazată pe valori
în care noul, revoluționarul, agitația, progresul nu
erau teme favorite. Îi plăcea mereu să citeze
cuvintele ironice ale lui Caragiale: „progresul
guvernează lumea după legi fatale. Odată pornit,
nimeni și nimic nu-l mai poate opri“.
Dreapta se învață?
Eu cred că nu. Din cauza asta vorbesc de „fire“.
Pe de altă parte, dreapta şi stânga nu mai au azi
conture foarte precise. Dacă unul ca Sartre, care era
destul de colorat ideologic, a putut să spună că
„dreapta și stânga sunt două cutii goale“, e ceva în
chestia asta. Dreapta și stânga par, uneori,
interșanjabile, în sensul că partidele de dreapta,
ajungând la putere, nu se feresc să adopte
„maniere“ de stânga, după cum, invers, partidele de
stânga, odată ajunse la putere… În plus, la noi, în
umbra lui Caragiale, situația e și mai dramatică. Noi
avem la dreapta oameni care nu au de fapt nimic în
comun cu ideea de dreapta. Și avem la stânga un
amestec total. În orice caz, un om care face parte
dintr-o formațiune politică al cărei debut e la stânga
și al cărei apogeu e la dreapta nu e garantat
doctrinar, nu inspiră încredere. Dar asta s-a
întâmplat, la noi, mereu. Amintiți-vă că țărăniștii
erau înainte de război de stânga. În opoziţie cu
dreapta liberală, care, la rândul ei, era la stânga în
secolul XIX! Iar după revoluție, și liberalii, și
țăraniștii au trecut la dreapta, în opoziție cu stânga.
La ora actuală, sunt foarte puțini oameni pe scena
noastră politică pe care să-i pot califica drept
oameni cu adevărat de dreapta. Dreapta însemnând,
31 august 2010 // nr. 301 // 22 plus
ca să dăm o definiție rapidă, un accent special pus
pe tradiție, un accent pus pe educație și pe persoana
umană, mai degrabă decât pe colectivitate. E de
dreapta cineva care crede mai mult în conceptul
libertății decât în conceptul egalității, cineva care
nu crede în salturi, în revoluții spectaculoase,
cineva pentru care sfera religiosului are un sens, o
pondere, cineva, pe scurt, care se revendică de la o
familie de spirite din care fac parte Titu Maiorescu,
Caragiale, Petrache Carp, Marghiloman, Rădulescu-
Motru, Eminescu şi alţii de aceeaşi croială. În rest,
vorba lui Nae Ionescu: „Nu sunt nici de stânga, nici
de dreapta, sunt inteligent!“. Etichetele nu ajută.
Trebuie să ai o anumită natură și un anumit tip de
gândire, o formă mentală specifică de natură să te
ducă într-o anumită direcție. Abia atunci ești
autentic, atunci lucrezi din convingere, atunci eşti
eficient. Din nefericire, pe piața politică românească
a dispărut conceptul de convingere politică. Sunt
foarte puţini aceia care acționează dintr-o
convingere. Am în cap nume de politicieni germani,
pentru că frecventez lumea asta mai des: când îl
auzi pe Helmut Schmidt vorbind sau pe Richard von
Weizsäcker - şi mai sunt încă alții - e clar că oa-
menii aceia au niște convingeri, cred sincer, adânc,
în ideile lor politice. Și că pentru ei, a face politică
înseamnă pur și simplu a încerca să pui pe picioare
acele idei. Așa ceva eu nu știu să existe la noi.
Cum se poate reconstrui o cultură a
convingerilor politice?
De data aceasta, educaţia e esenţială. Dar aici
suntem într-un cerc vicios: ca să ai convingeri
politice, trebuie să ai o ambianță politică în măsură
să încurajeze acest tip de angajare. Dar, pe de altă
parte, fără acest tip de angajare și de consecvență,
nu poți construi o ambianţă, un fond, un context
încurajator. În ce mă priveşte, am încurajat câțiva
prieteni mult mai tineri să treacă de la
„bombănitori“ la „activi“, în ideea că numai așa se
poate împrospăta clasa noastră politică: printr-o
infuzie de oameni cultivaţi, bine crescuți, deştepți și
cu alt orizont decât cel al căpătuielii și al
aranjamentelor de culise. Acum, regret întrucâtva
că i-am încurajat. Regret pentru că au intrat într-un
mediu care, întâi, nu încurajează tipul ăsta de
comportament, ci, dimpotrivă, îl subminează și,
doi, au intrat într-un mediu care riscă să fie mai
tare decât ei și să îi contamineze. Și riști să te
trezești cu oameni de valoare, oameni de calibru,
care, după câțiva ani de frecuș de partid, scad în loc
să crească, obosesc, se blazează.
Ce fel de dreaptă am avut după ’89
în România?
Nu am avut o dreaptă ofensivă, o dreaptă care să
construiască, ci am avut o dreaptă strict reactivă. A
fi de dreapta a însemnat pur și simplu a fi
anticomunist. Sigur că, istoric vorbind, era de
înțeles. Eram după 45 de ani de dictatură comunistă
și era normal ca toate energiile critice să se
orienteze prin raportare la asta. Pe de altă parte, am
asistat la un fel de blocaj politic care a întârziat
crearea unei doctrine de dreapta diversificate şi
complexe. Pentru că dreapta nu e pur și simplu
anticomunism, nu focalizează pe o singură
dimensiune. În plus, cum spuneam, au intrat în
partidele de dreapta și oameni care nu aveau nicio
legătură autentică, substanţială, cu dreapta. Pe
urmă, a trebuit să intrăm în Parlamentul European
și să ne înscriem într-unul sau altul din blocurile
doctrinare de acolo. Dar asta s-a făcut nu pe
doctrină, ci pe calcul de oportunități.
În oglindă: ce fel de dreaptă nu am apucat să
avem și ar fi fost bine să avem? Ce fel de dreaptă
ar fi bine de construit în continuare?
Păi, o dreaptă care să însemne convingeri politice,
articulare doctrinară, amplitudine de orizont. Aș
adăuga, ceea ce poate părea paradoxal, o dreaptă
cuplată la modernitate, pentru că dreapta și
conservatorismul în genere nu înseamnă o formă de
demodare melancolică. Conservatorismul nu
exclude modernitatea, ci pur și simplu o
reformulează armonios, o trăiește cu relativismul
necesar, dar și cu disponibilitatea necesară.
Conservatorul nu este un unchiaș cu sciatică, o
figură nostalgică, îngust retrospectivă, incapabilă de
acțiune. Dar, pentru a construi o asemenea dreaptă,
îți trebuie o echipă de oameni, care, înainte de a
dori puterea, înainte de a dori succes electoral,
22 plus // nr. 301 // 31 august 2010
înainte de orice oportunism și calcul privat, să vrea
să construiască o dreaptă.
Dreapta asta de construit presupune obligatoriu
şi politicieni care să vorbească bine româneşte?
Se vorbeşte bine în momentul ăsta româneşte?
Puneţi degetul pe o rană profundă a vieţii noastre
publice. Una dintre cele mai nobile forme de
conservatorism este păstrarea limbii. Istoria şi
cultura oricărui popor se bizuie pe limba lui. Dacă
nu o grădinăreşti, dacă nu o respecţi, dacă o
foloseşti bezmetic, păcătuieşti printr-o grosolană
lipsă de patriotism. Sunt foarte mulţi oameni care
vorbesc de patrie, de ţară etc., şi o fac într-o limbă
indigerabilă, de nesuportat. E o formă de
primitivism şi de dispreţ faţă de fiinţa naţională pe
care un om de dreapta nu o poate tolera. Grija
pentru expresie, pentru limbă şi nu pentru o limbă
strict corectă, ci, dacă se poate, pentru o limbă
expresivă, trăită la potenţialul ei maxim, e o formă
de igienă naţională, de care nimeni nu mai pare
convins. La capitolul ăsta, România e într-un hal
fără de hal. Parlamentul României, partidele Ro-
mâniei, ziariştii României nu mai ştiu limba română.
O folosesc prost, o folosesc arbitrar şi asta strică
sufletele. Există o replică a lui Socrate, într-un
dialog platonician despre nume şi despre limbă în
general: un cuvânt prost folosit, o vorbire stângace
otrăveşte sufletele. Limba e ceva care te hrăneşte,
nu doar ceva care transportă informaţii. Dacă
vorbeşti prost sau ţi se vorbeşte prost, ea devine o
toxină.
Au fost comici politicienii de dreapta din
România după ’89?
Politicienii noştri, în general, nu numai cei aşa-
zişi de dreapta, sunt foarte comici. Ăsta e singurul
lucru care îi face suportabili. Te distrezi de multe ori
văzând cum se poartă şi cum vorbesc, deşi, într-un
timp doi, amuzamentul ăsta ia o mască tragică. Nu
au toţi umor, dar comici sunt aproape toţi. Unii au
umor într-o versiune de bodegă, dar chiar când nu
au umor sau când au doar un umor de proastă
calitate, ei rămân comici.
Pare o întrebare puţin frivolă, dar nu mă pot
abţine să nu o pun: umorul ţine de doctrină, de
ideologie? Au mai mult umor cei de la dreapta
decât cei de la stânga sau viceversa?
E greu de spus că umorul e repartizat pe culori
politice. Există şi la stânga, şi la dreapta oameni cu
umor, după cum există figuri insipide de ambele
părţi. Nu trebuie mers prea departe cu asemenea
departajări. Am auzit că în Italia e un cântec după
care cei care fac baie în cadă sunt de dreapta şi cei
care fac duş sunt de stânga. În cazul ăsta, eu sunt de
stânga, pentru că prefer să fac duş. Dar, indiferent
dacă eşti de dreapta sau de stânga, faptul de a avea
umor adaugă calităţii tale politice şi omeneşti. E
bine să ai umor indiferent de care parte a spectrului
politic te înscrii.
Sunteţi unul dintre cei mai rafinaţi
diagnosticieni ai bolilor României după 1989.
Erau inevitabile toate bolile acestei Românii?
Bolile socio-politice, la ele mă refer. Puteam să
avem o dietă socială mai sănătoasă?
Răspunsul prompt ar fi: de vreme ce s-au
petrecut, înseamnă că erau inevitabile. Nu putem
răsturna lucrurile, n-are rost să gândim
contrafactual. Pe de altă parte, un lucru e limpede:
am avut un prost demaraj după ’89. Celelalte ţări
din Est au avut, chiar înăuntrul sistemului
comunist, unele elemente de luciditate şi de
subversiune. Noi nu am fost pregătiţi şi atunci
demarajul nostru a fost nearticulat, întâmplător,
ineficace.
Vă rog să insistaţi asupra acestui demaraj. Care
ar fi notele definitorii ale acestui demaraj prost?
Am să mă refer la el, reproducându-vă o
conversaţie cu Adam Michnik, pe care am avut-o în
primăvara lui ’90, când a venit în România. Îmi
aduc aminte de două lucruri. Mai întâi, a pus o
întrebare: cine credeţi voi că va câştiga alegerile?
Am admis mai toţi că, probabil, FSN. Atunci Adam a
spus: dacă sunteţi siguri, atunci e simplu – intraţi
toţi în FSN. Bun, nouă ne-a sunat foarte prost
această chestie, pentru că semăna cu o idee de
dinainte de ’89, când unii şi-au justificat intrarea în
Partidul Comunist, zicând că trebuie făcut ceva
dinăuntru. Dar la Adam nu era vorba de ceva de
genul ăsta, ci de ipoteza că FSN, fiind o formaţiune
proaspătă, încă neconsolidată, ea ar trebui, pur şi
simplu, contaminată, invadată, confiscată. Nu ştiu
dacă asta ar fi fost soluţia, pentru că nici să se nască
un partid unic plin de amestecături nu era o soluţie.
Fapt e că la noi s-a procedat exact pe dos: toată
lumea „bună“ a fugit din FSN, ca dintr-un cartier
rău famat. Dar o a doua idee a lui Michnik mi se
pare şi acum decisivă pentru a înţelege momentul
de atunci. El a spus ceva de genul: domnule, am
senzaţia că voi, înainte de ’89, când trebuia să
puneţi accentul pe moralitate, aţi făcut politică
măruntă, o politică a acomodării. Ca să puteţi
supravieţui, ca să puteţi să vă strecuraţi printre
aberaţiile sistemului, aţi făcut un soi de „mică“
politică. „Politichie“, mai mult decât politică. Adică
un comportament politic strict adaptativ,
acomodant. Morala a trecut în planul doi. Acum,
după ’89, se constată altceva: ceea ce s-ar cere e să
faceţi politică. Or, de data asta, v-aţi baricadat în
morală, faceţi declaraţii sublime cu un fel de ştaif
neproductiv. În loc să faceţi politică cum vă
pricepeaţi binişor să faceţi înainte, cu toată gama de
compromisuri convenabile, acum, când
compromisul ar fi putut să devină o strategie, aţi
devenit cu toţii statui. Moralitate maximă. Politică
zero. Aş adăuga că până şi moralitatea asta a fost,
până la un punct, dubioasă, pentru că acum ştim
cam câţi oameni aveau dreptul să facă pe marile
figuri morale pe atunci şi câţi nu aveau, sau câţi au
fost nu neapărat necinstiţi, dar şi-au permis, brusc,
radicalităţi pe care, înainte de ’89, nu şi le
permiseseră.
Care sunt marile boli socio-politice ale României
de după 1989?
Aş numi doar două, deşi fişa clinică ar putea fi
amplă.
Să nu speriem lumea, totuşi...
Da, să nu speriem lumea... Există, oricum,
tratament pentru toate bolile astea. Boala numărul
unu o numesc „capacitatea de descurcăreală“.
Românii se descurcă, românii sunt deştepţi, sunt
dăştepţi! Ei se descurcă! Dacă se poate, respectând
legea, dacă nu se poate, fofilându-se pe lângă ea.
Când te descurci, nu vrei să schimbi nimic, fiindcă,
dacă schimbi ceva, trebuie să inventezi noi tehnici
de descurcăreală – şi asta e pierdere de vreme. După
ce ai deprins şmecheria de a te fofila, dacă repari
maşinăria, îţi trebuie timp să găseşti noi procedee
de fofilare funcţională. Prin urmare, abilitatea
pragmatică a jucat împotriva noastră: la limită,
românii se descurcă şi în timp de criză! Dovada este
că, statistic vorbind, sărăcia este violentă şi, în
acelaşi timp, străzile sunt pline de maşini de lux,
restaurantele sunt pline, falimentele - rare.
Ştiţi vorba aceea: ce face un român când
rămâne fără bani? Schimbă euro!
E bună! Aşadar, asta e una dintre bolile româneşti
– faptul că, aşa cum se spune în engleză (în engleză
cuvântul e mai tehnic şi mai concis), „you
manage!“. Everybody manages! Pe româneşte, nu
am decât varianta asta – te descurci! Când te
descurci, încurci lucrurile! Când te descurci, orice
reaşezare stabilă te încurcă! Asta e una dintre bolile
noastre – această calitate în exces de a face din
rahat bici! A doua boală este fudulia. Chiar sărac,
chiar căzut în gură, chiar scuturat de momente de
exasperare, românul e fudul! Suntem persecutaţi de
tot mapamondul, suntem buricul pământului, avem
cele mai frumoase peisaje din lume, cele mai
frumoase femei din lume, suntem cei mai viteji din
zonă, am luptat cu turcii, am rămas pe picioarele
noastre, suntem speranţa planetei. E, niţeluş, o
boală balcanică. Am văzut acum, de curând, o
declaraţie a unui mare teolog grec, Christos
Yannaras, care spune: „Biserica Ortodoxă este
aristocraţia Europei“. Sună foarte frumos, dar să te
culci pe o ureche, să adormi euforic în sentimentul
că tu eşti deja acolo unde ar trebui de-abia să tinzi
să ajungi (pentru că asta e fudulia: sentimentul că ai
ajuns la ţintă, când, de fapt, mai ai încă un drum
lung de parcurs până să ajungi acolo) este
contraproductiv şi, de fapt, necreştinesc. Asta
provoacă naţionalisme abuzive, asta provoacă un fel
de încremenire în istorie şi în strămoşesc, un mod
de a trăi prin delegaţie: eşti bun pentru că ai avut
nişte străbunici formidabili.
v
Andrei Pleşu şi Adam Michnik
România postcomunistă e cu adevărat
„postcomunistă“?
Fiecare dintre noi, cei care am trăit comunismul,
suntem inevitabil, într-un fel sau altul, marcaţi de
această experienţă. Pe de altă parte, mă sperie când
văd o generaţie foarte tânără care nu a trăit
comunismul şi care încearcă să îl recupereze fără să
îl fi trăit. Li se pare cool! Îmi vine să spun – mai
bine nişte traumatizaţi ca noi decât nişte viţeluşi
veseli! Am mereu experienţa asta şi văd mereu
oameni tineri, foarte înzestraţi, foarte citiţi, care nu
îşi mai iau ideile din experienţa trăită, ci din lecturi
trendy. Au făcut şcoală în Occident, au umblat peste
tot şi preiau comunismul nu din istoria locală, ci din
ideologia cochetă a stângii universale.
De ce deranjează aşa de tare să pui diagnostic?
Sunteţi adesea învinovăţit tocmai pentru că
descrieţi boala, pentru că aduceţi vestea unei
boli sau a alteia...
Bine, cărui bolnav îi place să îi spui de ce boală
suferă? Toţi se enervează într-un fel sau altul. Aş
mai spune însă un lucru legat de întrebarea
dumneavoastră. O a treia boală autohtonă este o
proastă relaţie cu autoritatea. Nu mă refer la
autoritatea administrativ-politică, deşi nici ea nu
trebuie lăsată de o parte. Mă refer la acel concept al
autorităţii, de care e legat şi conceptul respectului,
de care e legat şi conceptul de „elită“, toate
devenite, la noi, obiecte de dispreţ. Există ori ura
populară faţă de autoritate, ori, la generaţia mai
tânără, un aprig furor al emancipării: nu ne trebuie
modele, nu ne trebuie autorităţi formative, o vom
lua de la capăt, să ne mai slăbească ăştia cu
prestigiile lor de carton... Toate astea sunt forme de
alergie la autoritate, în toate formele ei. Mie mi-e
greu să înţeleg această atitudine, din cel puţin două
motive. Unu: m-am format – şi nu numai eu, cred
că toată generaţia mea s-a format – prin recu-
noaşterea unor „autorităţi“. Şi anume, noi toţi am
crezut în cineva sau în câţiva oameni pe care i-am
socotit mai sus plasaţi decât noi, demni să ne devină
modele, demni să fie imitaţi. Fără oamenii aceştia,
n-am fi ceea ce suntem, n-am avea forma mentală
pe care o avem acum. Pe scurt, noi am crescut cu
ochii în sus. Constat că acum e de bon ton să creşti
privind de sus în jos. Iar când nu mai respecţi nicio
autoritate, automat, tu devii singura autoritate în
care crezi. Devii singurul tău reper. Nu mai ai nicio
comunicare reală decât cu aceia care sunt din
aceeaşi sectă cu tine. Al doilea lucru e că eu cred
sincer că, pedagogic vorbind, admiraţia este un
factor formativ. Când admiri, te formezi mai bine
decât când dispreţuieşti. Când dispreţuieşti sau când
îţi e indiferentă valoarea unor inşi, plasticitatea ta e
mai redusă. Eşti mai sec, mai împietrit!
Râdem prea mult? Sărbătorim prea mult?
Da. Schematizând, aș spune că râdem când nu
trebuie, iar când trebuie să râdem, devenim gravi,
solemni. E o inadecvare permanentă. Când trebuie
să privim lucrurile cu oarecare umor, înghițim
vi
Andrei Pleşu şi Joschka Fischer
brusc o sabie. Când, dimpotrivă, trebuie să fim ri-
guroși, adoptăm stilul „a se slăbi! Nici chiar așa!“.
E o întrebare pe care i-am pus-o și d-lui Gabriel
Liiceanu. Mulți oameni v-au reproșat că v-ați
implicat prea mult în politică. De asemenea,
mulți v-au spus că v-ați implicat prea puțin.
Aveți bască, nu aveți bască? Care e adevărul?
Adevărul dumneavoastră?
Eu găsesc că m-am implicat destul. Mai mult
decât aș fi vrut. Era oarecum inevitabil imediat după
revoluție. Un singur lucru pot să spun în apărarea
mea: niciodată nu am solicitat o funcţie publică. Nu
am spus niciodată: dați-mi și mie un minister,
vreau și eu postul cutare, am unele idei. S-a
întâmplat, pur şi simplu, în două-trei rânduri, să mi
se bată la ușă și să fiu întrebat dacă nu aș vrea să...
Ei, și dacă am avut vreo slăbiciune, a fost aceea de a
spune „da“, mai ales la început, când mi se părea
că, dată fiind schimbarea radicală prin care treceam,
nu era de spus „nu“ la nimic. Dacă ești întrebat,
dacă ești solicitat, trebuie să prestezi. Cu toate
riscurile! Și riscurile sunt mari, pentru că un
intelectual care ajunge ministru nu e cineva care a
urcat o treaptă, e cineva care a coborât o treaptă.
Nu în sensul că intelectualul e o stea intangibilă, dar
în sensul că tipul lui de disciplină interioară, de
lectură, de viață trebuie să fie abandonat pentru o
poziție de slujitor. Căci asta înseamnă să fii
ministru! Așa am acceptat Ministerul Culturii, aşa
am acceptat, absolut pe nepregătite, Ministerul de
Externe, aşa am acceptat postul de la CNSAS și, în
ultimă instanță, postul de la Cotroceni.
E o tensiune așa de mare între a fi politician de
profesie și a fi intelectual?
Da, este! Pentru că intelectualul e mai curând
dubitativ, în vreme ce un politician care
hamletizează indefinit nu e un politician bun. Pe de
altă parte, Noica avea dreptate să spună că, nu se
știe de ce, la noi, nu există mare figură intelectuală
căreia, într-un moment sau altul al vieții, să nu îi
scape piciorul spre un fotoliu ministerial.
„Eu nu sunt eu, eu sunt ministru de Externe.“
Citatul vă aparține. Când ați spus ceea ce eu am
reprodus, s-a râs. După mine, prea mult și, mai
ales, prostește. Cum trebuie să citim acea
formulă? Ce trebuie să pună un om în paranteză
când decide să fie politician?
Când te afli într-o poziţie executivă, când, de
pildă, eşti ministru, trebuie să ai o conștiință foarte
limpede a fișei postului. Un ministru nu este pus
acolo ca să exprime latura de „originalitate“ a
personalităţii sale. Nu se reprezintă, în postura
respectivă, pe el însuşi. I se cere mai curând o
capacitate de tipul aceleia care se cerea, cândva,
credinciosului: „sacrificium intellectus“. (Dacă vrei
să te apropii de Dumnezeu, trebuie să mergi până
acolo încât să îți sacrifici modul obișnuit de gândire.
Când ești prea ancorat în intelectul tău, riști să îți
pierzi transparența, să nu mai poți să treci dincolo
de el.) Ei, schimbând contextul, aș spune că unul
dintre lucrurile pe care un ministru trebuie să le
facă e să facă un sacrificiu al eu-lui. Și asta mai ales
într-un post cum e al ministrului de Externe. Când
ești într-o asemenea poziție, trebuie să fii foarte
atent la fiecare cuvințel care îți iese pe gură. Asta nu
înseamnă că este interzisă originalitatea, nu
înseamnă că trebuie să te abții să formulezi
pregnant ceea ce ai de formulat, că trebuie să
abandonezi orice exerciţiu al imaginaţiei. Dar
trebuie să ai un perfect control al dozajului, al
ambalajului, al oportunităţii şi al consecinţelor.
Trebuie să știi că orice spui va avea o iradiere mult
mai puțin previzibilă decât crezi, câtă vreme ești în
acel post. Limbajul contează enorm. Am văzut un
film foarte simpatic, englezesc, despre cum să fii
ministru de Externe şi îmi amintesc un cuvânt al lui
Robin Cook: ca ministru de Externe, ai de ales între
a fi banal sau scandalos! Nu ai altă variantă! Dacă
riști să fii scandalos, e foarte grav. E mai bine să fii
banal! Bun – atât cât te lasă structura: unii sunt
banali fără niciun efort... Sunt deci de părere că, în
orice funcție publică, rolul trebuie să prevaleze
asupra persoanei. Eu asta îi reproșez și lui Traian
Băsescu. El are o personalitate prea puternică și nu
reuşeşte să se reprezinte decât pe el însuși. De multe
ori, reacțiile lui sunt ale cuiva care, și dacă era șef
de gară, și dacă era vânzător la aprozar, și dacă era
președinte de țară, tot așa se purta. Că așa e el! Or,
asta e riscant! Şi, de fapt, a-ţi domina personalitatea
privată e semnul suprem al adevăratei personalităţi,
aşa cum subordonarea intelectului e expresia ultimă
a anvergurii lui. Când am spus „eu nu sunt eu, eu
sunt ministrul de Externe“, am mai avut în minte
ceva. Şi, deşi adineaori am pledat cauza omului
politic „cu convingeri“, voi propune acum o nuanţă:
în anumite momente, trebuie să ştii să separi
convingerea proprie de răspunderea publică. În
sinea mea, nu am fost – când eram la Externe – un
adept al bombardamentelor asupra Belgradului, mai
ales când am realizat din conversațiile pe care le-am
avut atunci cu unii dintre omologii mei cât de
șubredă era acea strategie. Dar interesul nostru
naţional era atunci să fim foarte riguroși în
solidaritatea noastră față de NATO, organizație în
care vroiam să intrăm. Într-o asemenea situaţie,
puteam foarte bine să spun „eu nu sunt eu“! Eu
sunt ministrul de Externe al unei țări care face cursa
pentru NATO. Iar în cazul în care tensiunea dintre
ceea ce trebuia să fac și ceea ce credeam în
intimitatea mea ar fi fost prea mare, până la a
deveni traumatizantă, n-ar fi existat decât o singură
soluţie: demisia. N-am ajuns, atunci, până acolo.
Puteți fișa un set minimal de valori care țin de
bunul simț și pe care cineva care vrea să facă
politică trebuie să le aibă la picior?
Cu riscul de a fi romanţios sau plat, voi spune că,
ajuns într-o postură publică, trebuie să ai o singură
preocupare: să faci cât mai mult bine și să faci cât
mai puțin rău. Și când spun „să faci bine“ vreau să
spun să ai grijă și de instituții, și de oameni, să faci
un efort permanent, clipă de clipă, pentru a fi un
punct de iradiere a binelui. A fost întrebat odată
cineva cum se recunoaște un bun creștin? Cum se
vede asta din afară? Răspunsul a fost: într-un singur
31 august 2010 // nr. 301 // 22 plus
fel, felul cum te porți cu ceilalți. Atât! Nu mari cruci
pe stradă, nu gesticulație abundentă! Sigur – nu
sunt interzise nici astea, dar nu sunt o garanție!
Singura probă este cum te porți cu ceilalți. Acolo se
vede imediat dacă ești un om care a interiorizat sau
nu o anumită valoare. Lucrul la care însă țin cel mai
mult este libertatea interioară. Un om politic trebuie
să știe exact, sau să simtă, în ce moment
compromisul pe care trebuie să îl facă îi afectează
libertatea interioară. Să știe care e limita până unde
poate merge fără să se schimonosească. Trebuie să
știe că, dacă trece de limita asta, se strică! Și avem
exemple și cazuri nenumărate. Cine nu are o
libertate interioară puternic consolidată, cine nu e
conștient de limitele proprii e un pericol şi pentru
sine, şi pentru ceilalţi.
De ce discursul etic se găsește într-o măsură
atât de mare prezent la opoziție?
Între altele, din păcate, fiindcă opoziţiei îi lipsesc,
adesea, alte argumente. Dacă ar avea soluții
concrete, dacă ar avea programe alternative solide,
dacă ar avea idei pragmatice, ar fi altceva. Când ai
argumente tehnice, vii cu argumente tehnice! Când
nu, vii cu etica! V-ați purtat urât! Sunteţi imorali! Și
pe urmă, când ajungi la putere, intri și tu în eclipsă
etică... Ăsta este un tip de răspuns. Mai există unul:
cel evanghelic. E mai ușor să vezi paiul din ochiul
altuia decât bârna din ochii tăi! Te uiţi de departe și
îi vezi pe ceilalţi cât sunt de stricați. De tine nu te
mai ocupi – tu ești, oricum, victimă! Ești în
opoziție!
Puterea e în afara eticii?
Nu, cu siguranță nu, deși există ideea răspândită
că între etică și politică e un conflict gata făcut.
Sigur că scena politică nu este o incintă
mănăstirească. Nimeni nu se așteaptă să te comporți
ca o fată de pension. Politica are duritățile ei, are
dezbaterile ei, care, uneori, în campaniile electorale,
pot deveni contondente, dar de aici până la ideea că
morala încurcă un politician e cale lungă. La noi a
apărut ideea asta – că a face politică înseamnă a nu
umbla cu fineţuri, cu fandoseli, cu „prostii“ eticiste.
„Băi, asta e politica!“ – ţi se spune. Asta
însemnând că aici nu merge cu prea multă etichetă,
cu bună-cuviință, cu principii. Aici trebuie să te
descurci. Şi cine nu se descurcă e un fătălău! După
părerea mea, acest mod de a gândi ne-a adus unde
suntem: la apariţia unui tip de politician care nu are
nici convingeri, nici rigoare morală și care crede că
tocmai în asta stă forţa şi competența lui.
Cum poate fi spartă această stare de fapte? Sau,
poate fi ea spartă?
Pronunț din nou cuvântul educație! Dacă noi o să
producem – dar asta nu se va întâmpla în viitorul
imediat! – politicieni mai bine cultivați decât cei
care sunt acum pe piață, mai bine educați, mai bine
crescuți, cu șapte ani de acasă, cu (măcar) liceul bi-
ne făcut, dacă o să reușim să producem un tip uman
mai bine alcătuit interior, atunci lucrurile se vor
schimba. Dar în ritmul în care ne mișcăm acum, nu
văd acest „pericol“ foarte aproape. Mă uit, de pildă,
la tipul de conflict care are loc la ora asta în PDL. Eu
sunt de acord că într-un partid nu trebuie făcută o
obsesie din evacuarea bătrânilor. „Bătrânii“ sunt cei
care au făcut partidul, care l-au menținut într-un
fel sau altul și ei, cu experiența lor și cu profilul lor,
pot fi utili și sunt utili. Pe de altă parte, ideea că
tinerii nu înțeleg nimic, că ei trebuie mai curând
excomunicaţi decât preluați e sinucigaşă, fiindcă
face din partid o strictă alcătuire de generație și de
grup mic. Înseamnă că în partidul ăla nu există
toleranță pentru nimic nou, pentru nimic critic,
pentru „sânge proaspăt“, cum s-a spus la un mo-
ment dat. Stilul ăsta, în care fiecare îl evacuează pe
celălalt, arată o imaturitate politică extraordinară.
Dar asta e, de fapt, norma și în celelalte
partide...
Sigur. Da, toate fac așa.
Cum îi priviți pe cei care, aflați acum în
opoziție, dau lecții de etică, în vreme ce atunci
când au fost la putere au făcut aceleași lucruri
pe care acum le condamnă? Cu milă?
Trebuie răspuns scurt: sunt niște lichele! Nicio
milă! Dar, în general, nici nu au nevoie de mila
noastră! Funcționează fericiţi şi nesimţiţi, pe cont
propriu...
22 plus // nr. 301 // 31 august 2010
Andrei Pleşu,
între invidie şi admiraţie
Păstrând exigenţa
intervalului şi
respectând tâlcul
distanţei, pariul
admiraţiei merită
oricând asumat.
I
deea de „omagiu“ a fost compromisă
timp de patru decenii, când numai li-
derii sovietici sau conducătorii co-
munismului românesc aveau dreptul
la preţuirea societăţii. Aceeaşi epocă a
pus în practică – prin marginalizare, în-
temniţare, izolare sau condamnare la mi-
zerie – toate elementele „luptei de clasă“
împotriva vechilor aristocraţii interbelice.
Dacă sub totalitarism resentimentul pri-
mea justificări ideologice oficiale, într-un
regim de libertate locul afectelor negative
se precizează altfel. Chiar dacă suntem
aflaţi sub presiunea unei culturi claus-
trofobe, plină de complexe şi frustrări ne-
mărturisite, explozia afectelor negative
depinde, în primul rând, de noi. Stările
iraţionale se ascund în pânza freatică a
oricărei inimi impure sau prin viscerele
unor porniri animalice. Scopul educaţiei
umaniste şi ţelul autocunoaşterii ar fi li-
mitarea acestei degradări prin ură. E curi-
os, aşadar, faptul că mica ranchiună „co-
legială“ sau accesele de pizmă trec drept
gesturi pasabile sau acte oarecum în-
dreptăţite. Câtă vreme n-ai omorât pe ni-
meni, de ce să nu mânjeşti puţin verbul
cu pasta maliţiei?
Uităm astfel în ce măsură combustia re-
sentimentului colectiv fusese declanşat,
sub comunism, cu ajutorul culpei indivi-
duale. Ura s-a propagat cu efectul bulgă-
relui de zăpadă. Mai întâi, o simplă negli-
jenţă morală, dispreţul a căpătat proporţii
nestăvilite, lovind în „burghezi“ sau „chia-
buri“, transferând, aşadar, discursul moc-
nit din spaţiul privat într-un loc deschis,
destinat incendiilor. Dacă e necontrolat,
sentimentul proletar al revoltei poate dis-
truge orice ţesut. Robiţi de invidie, sfâr-
şim cu toţii prin a ne iubi pe noi înşine
mai mult decât pe oricine altcineva. La li-
mită, ne instalăm în patologia dispreţului,
cotropiţi cu totul de plăcerea învrăjbirii.
Nimeni nu e imun la pulsiunea tiranică.
Abuzul feudal, megalomania grotescă sau
autoîndumnezeirea de tip faraonic sunt
doar reflexe ale acelei conştiinţe dictato-
riale care s-a pus pe sine în centrul lumii.
Morala? Iubirea nu este un sentiment fa-
cil, mereu la îndemână. Totul începe ane-
voios, printr-o recunoaştere liberă şi spon-
tană a diferenţelor fundamentale dintre
oameni. Cel dăruit cu harul umilinţei va
recunoaşte, privind spre vârful ierarhiei
darurilor, că unii se nasc cu doi talanţi, în
timp ce alţii au primit deja patru sau
cinci. Unii ne întâmpină cu un surplus de
inteligenţă, farmec sau energie productivă;
alţii sunt împuţinaţi la minte, dificili sau
leneşi. Dar pentru că misterul vieţii nu stă
doar într-un act de posesie individuală
(verbul „a avea“), ci reclamă participarea
dezinteresată la spectacolul lumii (verbul
„a fi“), admiraţia şi bucuria pot conlocui
în matca aceluiaşi afect pozitiv. Confruntat
cu această diferenţiere naturală a cali-
tăţilor umane, alegi să te îmbogăţeşti lă-
untric printr-un act de preţuire a celuilalt.
Pentru spectatorul de rând aflat în faţa
unui violonist excepţional, între aplauzele
călduroase şi tăcerea îmbufnată, tertium
non datur.
D
ragostea, aşadar, nu este acel
sentiment fluvial, lipsit de
rigori interioare şi obstacole
externe. Controlarea impulsului
geloziei nu e suficientă pentru
dobândirea mirării; strangularea dispre-
ţului nu aduce imediat smerenia cu-
getului; pentru exercitarea respectului şi a
unei generozităţi statornice, calea for-
mativă e lungă şi anevoioasă. Având aceas-
tă înţelegere despre educaţie, descoperi că
a fi egal cu tine însuţi e mult mai im-
portant decât a rivaliza cu celălalt, prin
gesticulaţii frivole (de la lungimea pagi-
nilor din curriculum vitae până la con-
tabilitatea apariţiilor TV).
Neacceptarea distribuţiei inegale a geniului
în lume sfârşeşte prin denunţ (A.E.
Baconsky versus I.D. Sîrbu), sabotaj (Sa-
lieri versus Mozart), ostracizare (Iosif şi
fraţii săi) sau crimă (Cain şi Abel). Con-
testaţia, aparent benignă, se degradează
treptat şi poate atinge stadiul ultim al ve-
hemenţei. Când calomniatorului îi lipseşte
onestitatea, denigrarea adversarului se va
ascunde în spatele unei critici imperso-
nale; i se reproşează celuilalt apartenenţa
la alt trib, la o anume limbă, la cutare
religie sau la vreo nedorită clasă socială.
Sub pretextul acestor „delimitări“ co-
lectiviste se ascunde incapacitatea de-a re-
cunoaşte taina persoanei – cu alte cuvin-
te: profunzimea unică a oricărui destin
individual, irepetabil şi ireductibil.
În postmodernitatea egalitaristă, impulsul
contestării şi tentaţia paricidului sunt tot
mai puternice şi mai zgomotoase. În ulti-
mă instanţă, elanul nivelator cere dizol-
varea ataşamentului faţă de tradiţie. De
ce? Pentru că fără ataşamentul dintre uce-
nic şi maestru n-ar exista nici tradiţie,
foto: Rareş Avram
nici continuitate. Or, această relaţie (pu-
rificată, fireşte, de nebuloasa mistagogiilor
New Age) celebrează gratuitatea unei în-
tâlniri, un eros al cunoaşterii înalte, o bu-
curie a descoperirii reciproce. Instituţiile
învăţământului de masă, perfect rutinizate
şi preocupate de satisfacerea numitorul co-
mun, nu pot găzdui asemenea întâlniri.
Insolenţa şi îndreptăţirea de sine capătă o
perfectă justificare sub zodia egalita-
rismului. Admiraţia genuină şi in-
terogativă sunt sechele ale unui presupus
„sclavagism“ psihologic; discursul despre
ierarhii anticipează un periculos „colo-
nialism cultural“; fidelitatea e tratată
drept „idolatrie“. Sub comunism, „exce-
lenţa“ era definită prin criteriul corec-
titudinii ideologice. Nomenclatura de par-
tid ţinea ca seniorii cu pete la dosar să nu
fie cultivaţi excesiv de tineri. Se impu-
neau, aşadar, filajul, şicanele, turnătoria.
Pentru orice nemulţumire se căuta un ţap
ispăşitor, pus să ispăşească vini perfect
imaginare. Pentru lectura unor cărţi
occidentale unii au făcut puşcărie (lotul
Pillat-Noica); pentru redactarea unui jur-
nal intim, alţii au murit în beciurile Se-
curităţii (cazul Gheorghe Ursu). Orice li-
căr de idealism trebuia compromis prin
trimiteri la materialismul dialectic şi rea-
lismul istoric al socialismului. Fericirea
mutonieră a maselor (vizibilă şi astăzi în
arhitectura aplatizantă a cartierelor mun-
citoreşti) era preferabilă spectrului elitist
al inteligenţelor alpine. Omagiul naţiunii,
cu adevărat, nu-l merita decât agramatul
cuplu prezidenţial – vezi observaţia lui
Mircea Zaciu din Jurnal: „Azi, la radio
(duminică) de dimineaţa începe «prinos
de omagii în cinstea...». Omagiu nu mai
e suficient, sintagma se supraîncarcă pâ-
nă la cele mai aberante forme. O mică
eroare ar putea da însă «prisos de oma-
giu», adică ceva mult mai adevărat“.
În această atmosferă împovărătoare, o mâ-
nă de oameni au căutat să se salveze: nu
prin delaţiune, ci în proximitatea minţilor
luminate ale unor oameni născuţi şi cres-
cuţi înainte de venirea comunismului.
vii
Andrei Pleşu a fost doar unul dintre
aceştia; ca învăţăcel la Facultatea de Arte
Plastice, a avut parte de îndrumarea a trei
mari dascăli: polimatul Ion Frunzetti, eru-
ditul Eugen Schileru şi contemplativul Şte-
fan Neniţescu. S-a apropiat apoi de clasi-
cistul Petru Creţia, de eseistul Alexandru
Paleologu, de criticul de artă Theodor
(„Toto“) Enescu; i-a frecventat pe Dinu
Pillat, Nicolae Steinhardt sau Petre Ţuţea.
L-a cercetat pe ieromonahul Benedict
Ghiuş şi a stat de vorbă pe larg cu pă-
rintele Constantin Galeriu. Este important,
aşadar, să reţinem că mult discutata în-
tâlnire cu Constantin Noica – formalizată,
limpezită şi relansată prin publicarea
Jurnalului de la Păltiniş, a Epistolarului
şi a volumului Minima moralia – s-a pro-
dus în tandem cu alte căutări. De la unii a
învăţat importanţa culorii şi a formelor;
alţii au predat lecţia curajului şi noima vir-
tuţii, vorbind uneori despre coerenţa con-
ceptului sau despre tainele duhovniceşti.
În studenţie, Andrei Pleşu n-a descoperit
tradiţia ca pe un monument glacial, bun
de adulat la distanţă. Nu poţi iubi
abstracţiuni seci, fără riscul idolatrizării.
Prietenii sau mentorii există pentru a
prelua rolul ferestrei. Idolii, în schimb,
blochează trecerea, printr-un exces de po-
sesivitate şi autoreferenţialitate. Modelul
autentic se revarsă într-un orizont iconic,
al participaţiei. Prin admiraţie, omul tra-
diţiei devine un inel (chiar dacă topit la
diferite grade de intensitate). Prin ură,
omul recent trăieşte iluzia autosuficienţei.
Încântarea e o stare poetică şi, deci, lite-
ralmente creativă. Dispreţul înjoseşte şi
patinează steril. Admiraţia ascultă de pilde
şi parabole; resentimentul porneşte mereu
de la zero, se reinventează ciclic şi aşază
conştiinţa cu spatele la bogăţia oricărui
trecut. Memoria însă e vie doar printr-un
act de personalizare – un alt motiv pentru
care Andrei Pleşu (alături de Gabriel Lii-
ceanu sau Horia Bernea) au cultivat istoria
orală.
M
ai târziu, generaţia formată
direct sau indirect la şcoala
maeştrilor interbelici s-a
trezit întâmpinată (spre stu-
poarea iconoclaştilor de
duzină) de calda preţuire a unui public
larg, cărţile lor fiind recenzate enco-
miastic. Mai mult, au apărut şi articole
exegetice sau volume omagiale. Să fie aici
o mostră nouă de oportunism? E oare un
alt exemplu de „pupincurism“ valah
(iertată fie expresia în faţa cititorilor gin-
gaşi)? De ce n-am bănui că se află la mij-
loc timpul sărbătorii, pe lângă care prea
adesea trecem nepăsători, abulici, întris-
taţi. Apoi, este vorba despre rolul pe care
(măcar la tinereţe) îl joacă admiraţia dezin-
teresată şi prietenia de idei. O fericită în-
tâmplare face, aşadar, ca veacul acesta –
altminteri plin de acreală şi ură băltită –
să mai prilejuiască întâlnirea cordială între
generaţii, admiraţia dialogică, prietenia
dezinteresată şi verbul laudativ, care, şti-
ind sursa ultimă a darului, nu confundă
iubirea cu linguşeala. Păstrând exigenţa in-
tervalului şi respectând tâlcul distanţei,
pariul admiraţiei merită oricând asumat.
El va scoate la iveală bucuria simplă de-a
te afla mereu la început de drum.
MIHAIL NEAMŢU
viii 31 august 2010 // nr. 301 // 22 plus

Andrei Pleșu în trei ipostaze

Prin propriile ministeriate – la Cultură și Externe –, Andrei Pleșu a demonstrat că nu există o discontinuitate
între cultura umanistă de performanță și exercitarea unei autorități publice.

ceea ce întregul sistem public de educație

Autorul s-ar cuveni să își propună: stimularea ex-
celenței individuale și configurarea unor
La început, prin ’90, a fost recomandarea
comunități de cercetare fidelizate de inte-
unui dascăl de a citi Minima moralia. M-am
resul comun și de o împărtășită cordi-
repezit la bibliotecă și am cerut, înfrigurat
alitate.
de curiozitate, un exemplar al primei
ediții. Am început să-l răsfoiesc, să-l ci-
tesc apoi, încă de la ghișeu. A fost prima Ministrul
și singura carte pe care am citit-o în picio-
are, incapabil să mă sustrag, fie și pentru În ceea ce mă privește, cred că pot distin-
câteva minute, hipnozei ei implacabile. ge un efect nemijlocit al acestei viziuni –
Mi-e greu să reconstitui azi sursa fasci- să-i spun transindividuale? –, pe care o
nației mele de atunci. A fost probabil vor- ilustrează Colegiul. Am în minte numărul
ba, la un loc, de surpriza de a descoperi o mare de cercetători care, după NEC, și-au
temă, până atunci, cu desăvârșire igno- descoperit vocația serviciului public. Nu
rată, de stupoarea în fața eclectismului știu să existe vreo altă instituție care să fi
inedit al referințelor, de uluirea tenace furnizat mai mulți demnitari – miniștri,
stârnită de un stil paradoxal – o combina- consilieri de rang înalt, ambasadori – de-
ție de precizie neologică și suculență neao- cât NEC. Sunt atât de numeroși, încât fe-
șă. În plus, desigur, la tot pasul: umorul. nomenul a putut alimenta convingerea
Scena de mai sus, mi-e teamă, nu e doar câte unuia că NEC și rectorul său sunt în
inițială, ci și în bună măsură paradigmati- centrul unei oculte rețele de putere.
că. Andrei Pleșu a rămas în cotloanele E tentant să-ți imaginezi – de departe – Co-
minții mele autorul pe care, la propriu, l-am legiul sub culorile picante ale conspirației.
citit în picioare. Mă raportez la el, prin Mi-e teamă totuși că explicațiile sunt ele-
urmare, cu un soi de reverență a priori, mentare și au de-a face cu justețea proce-
întemeiată nu atât pe convenționala sului selectiv, cu eficacitatea mediului de
curtoazie, cât pe detaliile anecdotice ale creștere individuală asigurat de NEC și cu
primului contact cu Minima moralia. intenția programatică de a insera proiecte-
Pe Andrei Pleșu l-am citit în întregime, le personale în logica formării unor comu-
cu dorința febrilă - și improbabilă - de a nități de interese. În termenii cei mai sim-
reproduce, cu fiecare volum, conținutul pli, Colegiul selectează cercetătorii cei mai
scenei originare. Am crezut, prin urmare, promițători, le oferă instrumentele optime
că pot distinge - de la Guardi, Ochiul și și îi cheamă să-și gândească vocația și
lucrurile sau Pitoresc și melancolie, până proiectele într-un orizont comunitar.
la Limba păsărilor și Despre îngeri – atât Mai e totuși ceva: exemplul rectorului în-
confirmarea unor preocupări inițiale, cât suși. Să fie o simplă întâmplare faptul că,
și decantarea esențializată a unor teme pe- după Andrei Pleșu, Ministerul Român de
rene. Am în minte tocmai acest proces de Externe a avut încă doi miniștri strâns aso-
distilare când îl asociez pe profesorul Ple- ciați Colegiului? Aș spune că, dimpotrivă,
șu cu renașterea în România a interesului prin propriile ministeriate – la Cultură și
pentru istoria și filosofia religiei. Nu știu Externe –, Andrei Pleșu a demonstrat că
să fi făcut cineva recensământul celor care nu există o discontinuitate între cultura
au ales să studieze științele religioase de umanistă de performanță și exercitarea
dragul sau datorită profesorului Pleșu. Am unei autorități publice. Ne-am obișnuit să
totuși intuiția că ei sunt numeroși și con- cerem umanioarelor să nască profesori și
vingerea că biografia contemporană în Ro- cercetători, când – iată! – am putea avea
mânia a acestui domeniu academic e in- ambiția legitimă de a le pretinde buni
delebil marcată de cele scrise, spuse și, în funcționari, birocrați onești, demnitari
fine, făcute de Andrei Pleșu. consacrați serviciului public.
Mi-e greu, în urma tuturor acestora, să
îmi imaginez un intelectual care să fi in-
Rectorul fluențat viața publică din România
ultimelor două decenii într-un mod mai
Între cele făcute – New Europe College.
considerabil. Autor frecventat în egală mă-
Cunosc puține instituții care să exprime
foto: Rareş Avram sură de specialiști și de cititorimea culti-
atât de sonor personalitatea celui care le-a
vată, pionier al studiilor religioase, crea-
fondat și, eventual, tutelează. De-ar fi să
tor al uneia dintre puținele instituții cu o
atribui Colegiului o trăsătură caracterială,
reputație neștirbită, Andrei Pleșu a știut,
aș numi spontan curiozitatea. NEC e ani-
mat de o intensă, ecumenică, senzuală cu-
În orice funcție publică, în plus, să asiste nașterea unora dintre vo-
cațiile de serviciu public cele mai semni-
riozitate, un interes nicicând ipocrit pen-
tru diversitatea infinită a proiectelor în
rolul trebuie să prevaleze ficative. Iar asta nu e încă totul, îmi spune
cumva intuiția.
competiție. Am întreținut mereu con-
vingerea că juriul care atribuie stipendiile
asupra persoanei.
selectează atât indivizii cei mai remarca- MARIUS LAZURCA
bili, cât și combinația cea mai interesantă,
(ANDREI PLEŞU)
grupul cel mai apt să genereze interac-
țiune, emulație, cooperare transversală. E
pe fundalul acestei politici de recrutare o
idee cu totul inactuală despre științele Supliment apărut cu sprijinul
umaniste: e vorba de convingerea că speci- Institutului de Studii Populare
alizarea strictă, monomană, impermeabilă şi al Fundaţiei Hanns Seidel
la vecinătatea disciplinară e, în fond, nești-
ințifică. În al doilea rând, Colegiul își invi- Responsabili de proiect: Rodica Palade,
tă alumni să formeze comunități, să iasă, Cristian Pătrăşconiu;
așadar, din constrângerea unei duble izo- Responsabil de număr şi tehnoredactare:
lări - în cuprinsul propriului proiect și în Răzvan Brăileanu;
teritoriul mărginit al disciplinei proprii. Corectură: Bernard Noghiu;
Cu mijloace private și la scară relativ re- Secretariat: Cristina Spătărelu;
dusă, New Europe College experimentează Contabilitate: Iulia Todie.