Omul Romantic

Expansiunea eului romantic se sublimează în „reveria poetică", ale cărei

ritmuri fluid lirice îl poartă, inevitabil, spre obîrşii: cele personale şi cele
colective, pe tărîmuri de reconciliere a mitului individual cu miturile umanităţii,
cărora le împrumută forme flexionare moderne.Din acest punct de vedere, s-a
afirmat, pe bună dreptate, că însingurarea sufletului romantic reprezintă numai
un moment, trăit din nevoia de „tăcere sfîntă" (Vigny), de reculegere
indispensabilă reflecţiei şi creaţiei. Fără a fi exclusiv narcisică, solitudinea se
vrea, fundamental, în serviciul unei comunicări esenţializate cu semenii
Există, cu certitudine, o „lume" romantică, recunoştea Luc Ferry, în Homo
Aestheticus. O lume coerentă, cu o ideologie, o metafizică, un sistem de gîndire
instituţionalizată şi cu strategii de acţiune specifice fiecărui domeniu, inclusiv
estetic, toate fiind recognoscibile dincolo de numeroasele contradicţii sau
paradoxuri prin care această lume îşi manifestă propriul dinamism. . Ne referim
la acea lume care s-a născut după 1789, la răscruce de istorie, pentru a împărtăşi,
cel puţin vreme de o jumătate de secol - între 1814 şi 1848, „principiile
revoluţionare" şi, o dată cu ele, „o pedagogie antidemocratică promovată de
monarhiile supravieţuitoare" din întreaga Europă.
Ocupînd o poziţie pe cît de inconfortabilă, pe atît de darnică în „multiple
situaţii posibile", susceptibile de a fi valorificate practic, dar şi imaginar, omul
acestei epoci este, prin excelenţă, un om al ambivalenţei, al intervalului:burghez
si mizerabil.Fenomenologia conştiinţei romantice, despre lume şi om, îl situează
pe acesta în centrul universului, în ipostaza lui creatoare, de artist, sau ca un „eu
absolut" identificat, în esenţă, „actul creator".. Fiind artist „acela care-şi are
centrul în el însuşi" (Fr. Schlegel), romanticul se caută, mai înainte de orice, pe
sine, descinde în abisurile interioare ale subiectivităţii, se autoanalizează, într-o
înfrigurată căutare a propriei densităţi
Se instaurează o viziune originala, „etice" asupra lumii, în interiorul căreia se
declină problematicile răului şi ale puterii, în versiuni mitologice grăitoare
pentru contemporani, dar şi pentru urmaşi, căci uneori acestea vorbesc despre
adevăruri încă actuale. Aşa se întîmplă cu mitul sufletului surghiunit, cu cel al
divinităţii nedrepte, cel al regelui, al lui Prometeu ş.a., cărora li se pot alătura
figurile utopicilor, avataruri moderne ale lui Faust etc.
Reamintindu-ne definiţia dată de Baudelaire Romantismului, în Salonul din
1846: „Cine spune Romantism spune artă modernă - adică intimitate,
spiritualitate, culoare, aspiraţie către infinit, exprimate prin toate mijloacele pe
care le conţin artele", sîntem tentaţi să conchidem afirmînd că regăsim
atribuţiile esenţiale ale Romantismului, aşa cum defilau ele pe scena realităţii
trăite, exprimate prin toate mijloacele pe care le comportă cercetarea socio-
istorică de astăzi.
Albert Beguin scria:
“Orice epocă a gîndirii umane s-ar putea defini, cu destulă profunzime, prin
relaţiile pe care le stabileşte între vis şi starea de veghe. [...] Oare sînt eu cel care
visează în timpul nopţii ? Sau nu sînt decît teatrul unde cineva sau ceva îşi
desfăşoară spectacolele cînd derizorii, cînd pline de o inexplicabilă înţelepciune?
Cînd pierd controlul asupra acestor imagini din care e ţesută trama cea mai
tainică, cea mai puţin comunicabilă, a vieţii mele, asamblarea lor improvizată
are oare vreo legătură semnificativă cu destinul meu sau cu alte evenimente care
mă depăşesc? Sau trebuie să cred că pur şi simplu asist la dansul ruşinos şi fără
noimă, mizerabilă maimuţăreală a atomilor gîndirii mele, în voia unor capricii
absurde?”
Toate acestea sînt rostite în cel mai pur stil romantic, ca un omagiu adus
principiului după care „despre romantici se poate vorbi numai romantic" şi,
oricum, bănuind pe bună dreptate că un criteriu al „obiectivitătii", absolut
necesar în cazul ştiinţelor descriptive, poate face loc în ştiinţele umaniste unei
adevărate trădări a „obiectului" studiat. Nu e cazul să se obiecteze că încrederea
în capacitatea revelatorie a visului, din care Romantismul şi-a inspirat
numeroase opere literare, transformă într-o retorică pură chestiunea dacă
activitatea onirică deposedează subiectul şi-1 abandonează bunului plac al unor
forţe imposibil de stăpînit, a căror jucărie devine, ori dacă îl redă unei mai
depline conştiinţe de sine, luminîndu-i calea într-un mod cu adevărat profetic. în
acest caz, cele două ramuri ale alternativei nu numai că nu se exclud, ci se
implică reciproc. Sustras oricăror prejudecăţi reducţioniste, visul accede la
viziune, capătă densitate ontologică, deschide porţile unei hiperrealităţi care are
valoare prin sine, şi nu prin ceea ce semnifică. Visarea devine o activitate căreia
omul trebuie să i se predispună şi să i se abandoneze.Imaginaţia a apărut cea
dintîi, iar mai apoi raţiunea, şi ca atare raţiunea nu poate decît să pună ordine
mereu şi numai provizoriu în materialele produse de imaginaţie. Iar dacă
visătorul, prin acest joc al imaginaţiei şi raţiunii, operează asupra realităţii în
modul cel mai exagerat fantastic.