ÎN ŞCOALA LUI HRISTOS

Un studiu despre
„Hristos ne învaţă sfinţirea”

David Gooding

Notă istorică

Acum aproape douăzeci de secole, Isus Hristos a fost crucificat în timpul lui Pontiu
Pilat, desemnat ca procurator al puterii romane de ocupaţie. În timpul festivalului de
Paşte la evrei şi exact înainte de a fi vândut de un trădător şi arestat de către autorităţi –
care L-au dat la moarte – Isus i-a invitat pe ucenicii Săi să se unească cu El într-o casă
închiriată în Ierusalim pentru a celebra Paştele. El a folosit ocazia pentru a-i învăţa multe
lecţii memorabile, privind adevăratul sens al credinţei creştine, caracterul relaţiei lor
strânse cu El şi transformarea caracterelor şi personalităţilor lor, aşa încât ei să reflecte
treptat gloria Lui.

1
 Când a venit timpul ca ei să plece din casă, El încă nu terminase de învăţat şi astfel,
pe când mergeau pe străzile întunecate ale Ierusalimului, care erau pline de duşmănie
împotriva Lui, şi-a continuat lecţiile, spunându-le că El i-a împuternicit să-I fie martori
sfinţi în lumea care adesea îi va urî.
Isus a fost profesorul, ucenicii au fost elevii. Era şcoala lui Hristos. Scopul nostru în
această carte este să ne alăturăm ucenicilor lui Hristos în şcoala Lui şi să învăţăm lecţiile
împreună cu ei.

INTRODUCERE: La poarta şcolii

De netăgăduit, lumea noastră este plină de frumuseţe, de la lumina soarelui ce cade

pe zăpada neatinsă, la florile ce apar primăvara şi vara, de la strălucirea feţei unei mirese
proaspăt căsătorite, la trăsăturile nobile de caracter pe care viaţa le-a sculptat pe faţa
bunicii ei.
Dar lumea este mai frumoasă decât pare ea la prima vedere şi cu siguranţă mai
frumoasă decât ne aşteptăm. Aşa de uimitoare! Puneţi aripa unei insecte sub un
microscop şi sunteţi pe punctul de a vedea o construcţie uluitoare. Vorbiţi cu un fizician
care tocmai a descoperit cum lucrează în univers un sistem complex şi vast şi el vă va
spune că matematica care îl descrie este mai mult decât exactă: sunt uimitor de elegante
şi frumoase.
Şi lumea este plină de plăceri şi bucurii, şi unele din ele adânci şi profunde ca acele
care satisfac relaţiile personale, şi altele ca aromele care nu sunt strict necesare vieţii şi
par să existe doar pentru a ne oferi o plăcere în plus şi neaşteptată. Dar este necesar să
spunem şi că nimeni nu neagă că lumea noastră este plină de urâciuni şi necazuri, de care
nu avem aproape deloc nevoie. Pe de altă parte, de ce a trebuit ca naţiunile inteligente şi
civilizate să comită masacre una împotriva alteia? De ce oamenii bogaţi au trebuit să
înşele pentru a aduna mai multe milioane decât aveau ei deja? De ce în cele din urmă,
atâţea copii zdrobesc inimile părinţilor lor? Şi de ce sunt unele femei aşa de crude şi
distructiv de geloase, unii bărbaţi atât de neîndurători de egoişti, agresivi şi
necredincioşi? Mai devreme sau mai târziu, experienţa noastră amară şi frunstrantă
privind modul în care comportamentul uman urât distruge ce a fost frumos şi plin de
fericire – va pune tot felul de întrebări neîntrerupte în mintea noastră. De ce nu este
întreaga viaţă frumoasă şi plină de bucurie? De ce ueori îi rănim chiar şi pe cei pe care îi
iubim cel mai mult? Ce nu este în regulă în lumea noastră cu bărbaţi şi femei? Este acolo,
după toate, potrivit cu ceea ce Biblia spune că există, o altă lume unde totul este frumos şi
nimic spurcat şi întinat nu va intra? Şi dacă este aşa, avem vreo nădejde reală că vom
ajunge acolo într-o zi? Sau este doar un basm pentru copii, o lum închipuită a cărei iluzii
încurajează oamenii să suporte nedreptăţile vieţii în loc să se lupte pentru a le elimina?
Dacă este aşa, cu siguranţă putem scăpa de aceste ilizii şi putem să ne concentrăm la
îmbunătăţirea comportamentului oamenilor şi la crearea unei lumi mai frumoase şi mai
pline de bucurie. Dar cum? Biblia spune că este o putere gata să ne schimbe, aşa încât să
putem trăi vieţi frumoase şi pline de fericire în această lume, nu numai în ceruri. Este
adevărat? Dacă este aşa, cum funcţionează ea?
În acest context ar fi interesant să permitem unora dintre urmaşii originali ai lui
Isus, să spună ce i-a atras prima dată la El. Petru, pescarul galilean, de exemplu (care mai

2
târziu a devenit apostolul Petru), a fost un om încăpăţânat, puternic, practic, folosit
adesea la muncile grele ale vieţii de pescuit în apele periculoase ale Mării Tiberiada.
Putem subînţelege că el nu a fost un om suspicios, predispus la sentimentalism sau la
religie. Isus „ne-a chemat”, a spus el, „prin slava şi puterea Lui” (2Petru 1:3). Frumuseţea
şi splendoarea pură a caracterului luii Hristos este ceea ce l-a atras pe Petru: puterea Lui
dar şi blândeţea Lui, sfinţenia Lui, dar şi dragostea Lui extraordinară şi bunătatea şi
răbdarea Lui faţă de oamenii păcătoşi şi stricaţi; mânia Lui orbitoare împotriva tuturor
nedreptăţilor săvârşite de alţi oameni, şi cu toate acestea bunăvoinţa Lui de a ierta fără
răzbunare suferinţa cauzată Lui personal. Aşa de puternică a fost atracţia pentru
caracterul şi comportamentul lui Isus, încât în cele din urmă, Petru şi-a părăsit pescuitul şi
L-a urmat pe Isus; şi aceasta i-a dat ocazia să-L observe de aproape, în tot felul de
situaţii, convingându-l că într-adevăr, există un cer şi că măreţia şi gloria caracterului lui
Isus nu era de origine pământească.
Aceeaşi impresie i-a făcut-o şi tovarăşului de pesciut al lui Petru, Ioan, care mai
târziu a devenit şi el apostol. „Şi noi am primit slava Lui” a spus Ioan (Ioan 1:14), „o
slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Şi pe lângă toate acestea, în mod
deosebit, pescarii practici, ne-au transmis o experienţă profundă. Ei şi-au dat seama că nu
mai puteau fi mulţumiţi cu felul lor vechi de viaţă. Erau preocupaţi nu numai de gândul
de a fi cu Isus, ci şi de gândul de a fi ca Isus. A fi, de fapt, ceea ce numeşte Biblia „sfânt”.
Şi dându-şi seama de departe că dorul lor de a trăi şi de a se comporta ca El era o visare
ireală pentru nişte oameni practici cum erau ei, Isus i-a asigurat că dorul lor putea fi
împlinit. De înţeles, că după un timp relativ scurt, lumea întreagă a dovedit despre
caracterul şi modul de viaţă al lui Isus prin crucificarea Lui. Răutatea părea să fi triumfat
ăncă o dată împotriva frumuseţii. Dar El a înviat din morţi, au spus ucenicii Lui; şi
învierea Lui nu a putut să lege – ambele pentru ei şi pentru toţi acei ce cred sincer în
această zi în Hristos – puterea de a trăi o viaţă cu adevărat creştină şi sfântă înmijlocul
dificultăţilor şi dezordinii, realităţi şi practici ale acestei luni obişnuite. Întâmpinăm, însă
aici o dificultate. Pentru mulţi oameni, termenul „sfânt” este fără doar şi poate inatractiv.
Pare să fie în el însuşi un lucru negativ, care neaă tot ceea ce este plăcut în viaţă. Oamenii
sfinţi pot fi pustnici, cu feţe palide, care îşi trăiesc viaţa doar pe jumătate; dar sfinţenia nu
este deloc greu de trăit nici pentru oamenii normali.
Este de admis că sfinţenia îşi are partea ei negtivă. Dar să luăm, de exemplu, un
cabinet de chirurgie. Scopul pozitiv al chirurgiei este să-i facă pe oameni sănătoşi fizic şi
puternici. Dar pentru această cauză nobilă, ea trebuie să aibă o atitudine negativă faţă de
toate celulele şi germenii canceroşi. La fel, scopul pozitiv al sfinţeniei este să facă oameni
curaţi din punct de vedere moral, puternici şi frumoşi, cu o frumuseţe ca aceea a
Creatorului Însuşi. Dar din această cauză este de înţeles că are o atitudine negativă faţă de
orice L-ar putea dezonora pe Creator, ne-ar putea degrada pe noi, creaturile Lui, ori ar
putea pângări, strica sau distruge lucrurile frumoase din viaţă. Bineînţeles, sfinţenia va fi
împotriva unor lucruri care în prezent sunt plăcute. Pentru adolescenţi, consumul de
droguri, de coccaină, pare să fie singurul lucru plăcut şi atractiv din lume. Ei nu pot să
vadă ceea ce o persoană din afară poate să vadă, oricât de plăcut ar fi, drogul îi distruge
capacitatea de a gândi. La fel, răzbunarea pare să pară la fel de dulce; dar ea nu numai că
răneşte victima, dar ea dăunează şi sufletului celui care se lasă dus de ea.
Aşadar, noi avem nevoie de Hristos ca să ne înveţe ce sunt adevărata frumuseţe,
plăcere, adevărata sfinţenie şi cum putem să devenim sfinţi ca şi El care a trăit pe acest

3
pământ şi acum este în cer. Învăţătura Lui este în acest subiect pe care noi suntem invitaţi
să-l urmărim.

Studenţii colegi

Astfel, să venim şi să-i întâlnim pe studenţii care au urmat cursul de lecţie despre
sfinţenie, când Hristos l-a dat lor pentru prima dată şi care sunt notate pentru noi în
Evanghelia după Ioan, capitolele 13-17. Faptul că ei toţi au fost apostoli, poate să ne facă
să ne gândim că noi nu facem parte dintr-o clasă ca aceasta şi că învăţătura lui Hristos
despre sfinţenie este potrivită numai pentru experţii în religie. Dar aceasta este departe de
adevăr. Nici unul din apostoli nu a fost educat în şcolile de teologie din zilele acelea; nici
unul nu avea studii. Şi despre cum să fii expert, Hristos Însuşi le-a descris pregătirea
teologică şi intelectuală a pruncilor (Luca 10:21). Într-adevăr, după cum îi auzim punând
întrebări pe parcursul acestui curs despre învăţătura Lui, vom conchide că şi ei înţelegeau
la fel de greu ca şi noi uneori. Ei au fost, de fapt, un grup variat de oameni. Câţiva dintre
ei, ca şi Petru, erau pescari de meserie: aspri, curajoşi, practici, lucrători care ştiau cât de
greu este să trăieşti şi să întreţii o familie. Petru însuşi era un om nerăbdător, iute la
mânie, totdeauna gata să comenteze sau să răspundă, tinzând să conducă şi să vorbească
pentru restul, dar nestăpânit – gata să vorbească şi să acţioneze pentru prima dată şi mai
apoi să gândească. Matei, prin contrast, era un tip calculat, liniştit. Înainte de a răspunde
chemării lui Isus, câştigase o mulţime de bani ca vameş, luccrând pentru romanii atât de
urâţi. La întoarcerea lui, a renunţat la afacerile inacceptate din punct de vedere social, dar
el a fost folosit pentru a păstra documentele detaliate şi bine aranjate. În cele din urmă, şi-
a folosit talentul pentru a scrie un document despre viaţa lui Isus, Evanghelia după Mate.
Ioan şi Iacov au fost urmaşi ambiţioşi. Ei nu s-au îngrijit de cât de mult au lucrat
sau cât de mult s-au sacrificat pentru a putea ocupa posturile „de vârf” în regatul lui Isus
(Marcu 10:35-45). Ambiţia lor nu a fost sută la sută sănătoasă şi simţul lor de dreptate
putea fi amestecat trist, cu răzbunarea duşmănoasă (Luca 9:51-56). Filip, după cum aflăm
din scrieri, a fost blând, o persoană uşor ataşabilă (Ioan 12:21); Toma, un om greu de cap,
nu s-a temut să-şi exprime deschis îndoielile şi piedicile în credinţă (Ioan 11:16; 20:24-
29); şi Simon Zilotul a fost, înainte de convertire un activist politic de dreapta, opusul
aceea ce lucra Matei înainte. Alţii au fost oameni tăcuţi: nu-i auzim niciodată spunând
ceva – deşi cu toate acestea au fost studenţi serioşi. Apoi, a fost o figură întunecată. El
ţinea punga de bani a grupului; dar el nu a fost un student autentic şi la sfârşit a fost
prezentat ca un trădător. Şi noi, indiferent de caracterele şi personalităţile noastre, şi
indiferent d trecutul nostru politic, social sau cultural, putem să ne găsim confortabil
colegi cu oameni ca aceştia în şcoala lui Hristos.

Şcoala

De fapt, nu toate lecţiile au fost predate în acelaşi loc. Şi aceasta din mai multe
cauze. Sunt două părţi ale sfinţeniei. Prima este dragostea şi devotamentul către
persoanele divine ale Trinităţii, menţinând părtăşia lor cu ele şi permiţându-le să-şi
manifeste dragostea Lor faţă de noi şi să ne înveţe voia şi dorinţele Lor pentru noi;

4
făcându-le o casă în inimile noastre aici pe pământ, pentru ca ele să ne poată pregăti într-
o zi o casă sus în ceruri. Această parte din cursul despre învăţătura lui Isus, destul de
potrivită în izolarea tăcută a unei camere de oaspeţi, unde El şi ucenicii Lui s-au întâlnit
pentru a celebra Paştele evreiesc. Şi când ei s-au întins în jurul mesei servite în intimitate,
după obiceiul oriental, în părtăşie inimă lângă inimă, Hristos le-a arătat că sfinţenia nu
este în primul rând o problemă de păstrare a regulilor şi reglementărilor (deşi sunt o
mulţime de porunci de păzit), ci o chestiune de a răspunde cu dragostea noastră la
dragostea pe care Dumnezeu ne-a arătat-o prin Fiul Său, Isus Hristos. Dar este şi o altă
parte a sfinţeniei, pentru că adevărata sfinţenie nu ne va determina să ne izolăm de viaţă
şi să ne separăm de lume ca şi pustnici spirituali. Adevărata sfinţenie va scoate pe
ucenicii lui Hristos în lume, cu toate păcatele ei şi cu toată duşmănia ei faţă de Hristos. Şi
acolo ei vor trebui să fie martori curajoşi ai lui Hristos, trăind vieţi care Îl glorifică pe
Dumnezeu, demonstrând sfinţenia Lui când a plătit păcatul, s-a reîntrupat şi a arătat
dragostea lui Dumnezeu pentru toate creaturile Lui, oricât de păcătoase ar fi ele. Pentru a-
i învăţa această parte a sfinţeniei, Isus i-a condus pe ucenicii lui Într-o izolare plăcută a
camerii de oaspeţi, pe când jos, pe străzile Ierusalimului, unde era noapte, aerul era
încărcat de ura duşmanilor Lui, care deja plănuiseră cu Iuda trădătorul să-L omoare. Şi
acolo, de-a lungul străzilor oraşului, în drumul Său spre Ghetsimani, unde a fost arestat şi
luat pentru a fi crucificat, Isus, destul de liniştit, îi învaţă această a doua parte a sfinţeniei.

Lecţiile

Ar trebui spus de la început: nu vom găsi învăţăturile lui Isus despre sfinţenie pline
de concepte sofisticate şi abstracte pe care numai filozoful sau teologul educat să le poată
înţelege. Le vor fi la fel de simple ca înţelepciunea divină a lui Hristos care le-a creat.
Este o marcă a geniului Creatorului aceea că poate comunica cu minţile şi cu inimile
celor mai umili oameni ai Săi. Şi deşi lecţiile conţin o cantitate mare de detalii,
elementele majore din ambele părţi ale cursului sunt puţine şi directe (simple). Simplu,
ele pot fi aşezate astfel:

A. În interiorul comunităţii creştine (cap.13-14)

I. Pilda ce reprezintă spălarea picioarelor: Prevederea (condiţia) de bază care ne face
sfinţi (13:1-20).
II. Isus demaschează trădarea lui Iuda: Arătându-ne care este principiul de bază al
sfinţeniei (şi al păcatului josnic) (13:21-32).
III. Isus merge mai departe: Scopul Lui şi implicaţiile pentru îmbunătăţirea sfinţeniei
noastre (13:33-14:31).

B. În lume (cap.15-16)
I. Pilda vinului şi a viţei: Condiţia de bază pentru a dezvolta mărturia noastră în lume
(15:1-17).
II. Isus demaschează ura lumii: Ajutându-ne să înţelegem ura lumii împotriva
mărturiei noastre (15:18-27).
III. Isus merge mai departe: Necesitatea şi implicările ei pentru biruinţa noastră asupra
lumii (16:1-33).

5
 Cele două părţi ale sfinţeniei

Chiar detaliile sunt uşor de urmat şi de înţeles când vom constata că multe din ceea
ce am învăţat în prima parte a cursului, se repetă în cea de-a doua. Nu, principala
dificultate, mulţi vor simţi aceasta, nu este în urmarea şi înţelegerea învăţăturilor lui Isus
despre sfinţenie, ci în practicarea ei. Conceptul lor despre un „sfânt” este cineva, care
prin discipline religioase şi prin abstinenţa aproape supraomenească, după mulţi ani, a
atins un nivel extraordinar de avansat de sanctificare, şi instinctiv simt în inimile lor că nu
este posibil ca să poarte o asemenea povară. Dar această idee despre cum poţi deveni un
sfânt este foarte deformată. Ascultă termenii în care Hristos Îşi adresează chemarea în
Şcoala Lui: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovoraţi...Căci jugul Meu este bun şi
sarcina Mea este uşoară” (Mat. 11:28-30).
Într-adevăr, Hristos va dori ca urmaşii să-I păzească poruncile şi să se străduiască să
le pună în practică. Dar motivul pentru care jugul Lui este bun şi sarcina Lui uşoară, ne
va fi elucidat în lecţiile care urmează. Fiecare pas major necesar în creşterea sfinţeniei
este îndeplinit nu de ceea ce facem pentru Hristos, ci de ceea ce El face pentru noi, nu de
eforturile noastre ci de puterea Lui. Pentru a începe aceasta, Hristos nu ne cere decât să
trăim o viaţă ca a Lui: întâi El sădeşte în interiorul nostru adevărata viaţă, aşa încât noi să
avem potenţialul şi toate cele necesare pentru a trăi o viaţă asemănătoare cu a Lui. Nu ai
face nimic dacă ai cere cuiva să scrie o simfonie, fără ca mai înainte să-i fi dat un talent
muzical special. Astfel că vom descoperi că prima lecţie a lui Isus despre sfinţenie va fi
aceasta: că El are putere să sădească în noi viaţa Duhului Sfânt fără de care noi nu putem
începe să fim sfinţi (cap.13).
Aşadar, cu siguranţă El ne cere să-I facem o casă în inimile noastre, aici pe pământ,
dar nu înainte ca El să ne fi anunţat că va pleca să ne pregătească un loc în Casa Tatălui
Său şi a promis că vine din nou ca să ne ia acolo (cap.14). Bineînţeles că El va aştepta ca
noi să arătăm roada Duhului, dragostea, bucuria, pacea ş.a.m.d., în modul în care trăim.
Dar nu prin eforturile noastre susţinute. Nu suntem noi Viţa care face fructul: El este. Noi
trebuie să fim mlădiţa care primeşte viaţa, garul şi puterea ce face posibilă producerea
fructului (cap.15). Da, urmaşilor lui Hristos li se porunceşte să fie curajoşi în această
lume ostilă. Dar răspunzători de conducerea acestei mărturii nu sunt ei: Duhul trimis de
Tatăl în numele lui Isus duce marea povară a acestei lumi – marea însărcinare. Urmaşii
lui Hristos sunt aşadar, partenerii mai tineri ai Duhului Sfânt. Apoi, în termeni ca aceştia,
oricine poate deveni sfânt. Să continuăm pentru a intra în Şcoala lui Hristos.

PARTEA ÎNTÂI:

A. Purificarea ucenicilor

În această sesiune vom fi învăţaţi: Condiţia de bază a lui Dumnezeu pentru a ne face
oameni sfinţi şi frumoşi. Această condiţie este desemnată să ne elibereze de atitudinile
noastre păcătoase şi de defectele din caracterul nostru pe care Biblia le numeşte, în limbaj
figurat, „stricat, întinat şi blestemat”.
Constă în:
1. Regenerarea îndeplinită în noi de Duhul Sfânt.

6
● se referă în sens metaforic, nu literal la o experienţă spirituală unică;
● este în ea însăşi o experienţă spirituală indispensabilă, de început;
● dă creştinului o viaţă nouă, dorinţe noi şi noi puteri;
● fără ea, adevărata sfinţenie este imposibilă;
● odată experimentată, nu este necesar să mai fie repetată vreodată.
2. Purificarea şi reînoirea inimii, minţii şi acţiunii prin Domnul Isus.
● se referă metaforic vorbind la repetarea constantă a spălării picioarelor;
● este în el însuşi un proces pe care trebuie să-l analizăm constant pentru a menţine o
relaţie practică cu Domnul Isus.

1. Locul şi timpul desfăşurării Cursului

„Înainte de praznicul Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că i-a sosit ceasul să plece din
lumea aceasta la Tatăl, şi fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt”
(13:1).
Cadrul original al cursului de lecţii pe care am început să le studiem era cu adevărat
caustic. Trei ani Isus trăise, lucrase şi călătorise cu cei doisprezece oameni care erau
apostolii Lui; şi toţi (afară de unul) Îl iubeau, Îl slujeau şi au renunţat la confortul
locuinţelor lor şi la bogăţiile lumeşti pentru a-L urma pe El. Şi acum El este pe punctul de
a-i părăsi (sau cel puţin aşa se pare)! Ce ar putea face ei acum, în această situaţie?

7
 El le spune de cîteva ori că îi va părăsi. Dar ca şi noi, ei nu au luat în serios ceea ce
nu voiau să audă în nici un caz; au uitat de îndată ce El le spusese. În această noapte El
avea să le spună îcă o dată, cu o voce foarte clară şi inconfundabilă: Trebuie să vă
părăsesc! Trebuie să plec! Veştile i-au devastat şi i-au tulburat. Şi când câteva ore mai
târziu au văzut moartea violentă prin care i-a părăsit, au fost copleşiţi de şoc, supărare,
frică şi un sentiment tulburător de abandonare. Să admitem că şocul lor nu a fost de lungă
durată. Trei zile mai târziu ei au fost transformaţi de învierea Lui. Dar chiar aşa, numai
patruzeci de zile după aceea, El s-a înălţat la cer şi i-a părăsit încă o dată. De această dată
pentru totdeauna!
Ne întrebăm atunci de ce i-a părăsit? Este o întrebare care ne preocupă astăzi la fel
de mult cât i-a preocupat şi pe primii apostoli. Dacă Isus era şi este Fiul lui Dumnezeu,
trimis în lume pentru a salva bărbaţi şi femei, El ar fi putut sta aici cât i-ar fi plăcut. De ce
atunci a stat o perioadă atât de scurtă? Perioada pe care a petrecut-o cu ucenicii Lui,
învăţând, predicând mulţimilor şi făcând minuni, a fost numai de trei ani! N-ar fi putut
să-i ajute mai mult, să convingă şi să salveze mai mulţi oameni, dacă ar fi stat cu ei mai
mult timp? De ce a trebuit să-şi părăsească ucenicii atât de repede? Pentru a înţelege
aceasta, să începem cu: nu a fost din cauza faptului că El nu mai era interesat de ei sau
pentru că dragostea Lui pentru ei scăzuse. „Şi fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume”
(Ioan 13:1), „i-a iubit până la capăt”, aceasta este până la maxim.
Nu a fost alungat din lumea aceasta împotriva voii Sale, de duşmanii Lui, ca o
victimă neajutorată a lor, nemaiavând putere să-i ajute pe ucenici. Nu! El apărăsit lumea
deliberat „pentru a pleca la Tatăl” (13:1). Din acest motiv va fi ridicat de Tatăl la poziţia
de putere supremă a universului, „şi L-a pus să şadă la dreapta Sa... nu numai în veacul
de acum, ci şi în cel viitor” (Efes. 1:20-21). Plecarea Lui nu a fost un exil forţat, nici o
retragere umilă. Şi chiar dacă ne întrebăm din nou, de ce a trebuit ca El să-şi părăsească
ucenicii, răspunsul este acesta: a fost hotărât să-i facă pe ucenicii Lui sfinţi şi singura cale
să facă aceasta, era să-i părăsească. Aceasta sună ciudat la început, este adevărat şi în
acest sens vom învăţa de ce. Ar fi putut sta mai mult cu ei, şi ar fi putut, de exemplu, să le
dea mult mai multă învăţătură despre morală decât lea dat în Predica de pe Munte.
Aceasta poate le-ar fi ajutat la o înţelegere mai deplină a ceea ce reprezintă standardele de
sfinţenie a lui Dumnezeu; dar aceasta nu i-ar fi transformat niciodată în oameni sfinţi,
pentru că nu le-ar fi putut da puterea să trăiască după acele standarde. Singura cale pentru
a le putea oferi puterea necesară pentru a deveni sfinţi şi a trăi o viaţă sfântă, era să-i
părăsească.
Trebuie să ne clarificăm aceasta în minţile noastre. Hristos nu era asemenea unui
jucător de tenis carese luptă vitejeşte de-a lungul turneului de tenis, dar pierde ultimul
meci şi se întoarce acasă. Nu era nici măcar asemenea unui campion care câştigă ultimul
meci, şi după încheierea turneului se retrage. Pentru Hristos, plecarea acasă la Tatăl făcea
parte din turneu şi era o parte indispensabilă procesului şi condiţiei de a-i face pe ucenicii
Lui sfinţi. Şi nu numai pe ei, ci şi pe toţi care se vor forma de-a lungul timpului. Aşadar,
aceasta a fost lecţia majoră pe care El a vrut să-i înveţe pe apostoli în şcoala sfinţeniei în
timpul ultimelor ore petrecute cu ei.

Încrederea învăţătorului

8
 „În timpul cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul... că de la
Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu se duce” (13:2-3). Astfel Isus intenţiona sp-i facă pe
ucenicii Lui sfinţi! Dar probabil că ne întrebăm: „Cât de realistică era speranţa că va
reuşi?” Pe deasupra, aceştia erau oameni pe care El personal i-a ales şi i-a chemat să-L
urmeze şi a petrecut cu ei trei ani, neîntrerupţă, plini de activităţi, învăţându-i şi
instruindu-i, încurajându-i prin prietenie şi exemplu personal. Totuşi, să privim la ei
acum! S-au adunat ca să servească pentru ultima dată masaîmpreună, înainte ca El să
moară. Dar camera în care s-au întâlnit era închiriată şi nu era nici un servitor ca să aibă
grijă să îndeplinească ceremonia de primire a oaspeţilor (în acea perioadă obişnuită în
Orientul Mijlociu) prin care se spălau picioarele fiecărui oaspete înainte de masă. Totuşi,
nici unul din ucenici nu a avut amabilitatea sau sensibilitatea să îndeplinească această
ceremonie pentru Domnul Isus, ca să nu mai vorbim pentru alţi ucenici; şi Domnul a fost
obligat să o facă El Însuşi (13:5-12). Cât de egoişti şi egocentrişti erau aceşti oameni! De
fapt, exact ca şi noi. Şi nu numai atât. La una dintre cele mai sacre ocazii, când legăturile
de prietenie ar fi trebuir să fie cele mai puternice, unul dintre ucenici, Iuda Iscarioteanul
îşi finaliza de fapt în mintea lui, detaliile planului de trădare a lui Hristos. Cu o noapte
înainte Îl vânduse pe Isus pentru a fi dat la moarte, pentru treizeci de arginţi.
Ceva mai încolo, la masă, era aşezat alt ucenic, Petru. El a fost tare în mărturisirea
lui despre dragostea şi loialitatea faţă de Isus promiţând să-L urmeze în închisoare sau la
moarte dacă era necesar. Şi mai mult, el intenţiona să facă sincer ceea ce a spus. Dar
sinceritatea lui i-ar fi folosit puţin. Câteva ore mai târziu, prima aluzie la vreo posibilă
execuţie i-a frânt tot curajul, ca şi cum a-i mototoli o bucată de hârtie şi s-a lepădat de
Isus de trei ori. Nici ceilalţi apostoli nu aveau o stare de spirit mai bună. Când a venit
ceata de ostaşi şi Isus a fost arestat, toţi L-au părăsit şi au fugit ca să-şi scape vieţile.
Ce speranţă mai era pentru aceşti oameni că ei vor deveni vreodată sfinţi? Ei ştiau
totul despre învăţătura lui Isus, despre morală. Dar unde era curajul necesar pentru a o
aduce la îndeplinire într-o lume rea şi ostilă? Şi de unde să vină dragostea indispensabilă
şi loialitatea, amabilitatea şi puterea, hotărârea şi perseverenţa? Supraestimase Isus
dragostea, loialitatea şi intenţiile bune ale ucenicilor? Sau subestimase egoismul
mizerabil, slăbiciunea şi neseriozitatea inimii omeneşti? Nu! El i-a cunoscut pe ucenici pe
deplin. A ştiut că Iuda plănuse să-L vândă (3:11) şi că Petru se va lepăda de El (13:36-
38). Şi mai mult, El era conştient că în spatele atitudinii perfide a lui Iuda şi înn spatele
slăbiciunii lui Petru era o putere mai sinistră care-i folosea pe amândoi pentru a înfrânge
toate intenţiile lui Isus. De aceea diavolul pusese în inima lui Iuda gândul de a-L vinde
pe Isus (13:2). Şi acum, în acest moment strategic el l-a poziţionat pe Iuda împotriva lui
Isus pentru a-l ironiza cu această deficienţă iminentă şi aparent dezastruoasă. Şi Sata a
fost acela care i-a înspăimântat pe ucenici atunci când aceştia L-au părăsit pe Isus, când
El a fost arestat şi l-a făcut pe Petru să se înjosească, minţind laş când s-a lepădat de Isus
(Luca 22:31-32).
Isus a ştiut toate acestea. Nu şi-a făcut nici o iluzie despre presupusa putere a
caracterelor ucenicilor Săi. Dar să observăm un element: El a ştiut totul despre ei şi totuşi
s-a hotărât să-i transforme în oameni sfinţi, care să trăiască zilnic într-o atitudine sfântă.
Neabătut de slăbiciunea lor şi de puterea potrivnică, El s-a lansat în cursul învăţării
despre sfinţenie.
Cum a putut să fie atât de încrezător? Ioan ne spune în Ioan 13:3. În acel moment
important Domnul Isus era conştient de două lucruri. Primul, Tatăl îi dăduse toate

9
lucrurile în mână. Aceasta înseamnă că Dumnezeu Îi dăduse puterea supremă şi finală:
totul era în controlul Lui. Să luăm un exemplu: „Nimeni” spusese Isus cu puţin timp
înainte, „nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o iau şi am putere s-o
dau iarăşi. Aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:18).
Al doilea, Isus era conştient că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu se duce
(13:3). Această misiune trebuia să şi-o îndeplinească în lume. El a venit în lume cu toată
autoritatea pe care I-o dăduse Tatăl: dar nu pentru a rămâne aici! Misiunea Lui nu era
completă până nu se întorcea la Tatăl. Nimic nu-L putea opri să-şi atingă scopul.
Satan, în intenţia Lui de a zădărnici şi de a pune capăt misiunii lui Hristos, pus la
cale trădatea şi crucificarea lui Isus. Destul lipsit de perspicacitate! Pentru că suferinţele
pe cruce aveau menirea să aducă iertare celor ce credeau în El şi le dădea libertatea
deplină să trăiască o viaţă de sfinţenie. Satan, în încercarea lui de a distruge influienţa lui
Isus, influienţa bărbaţii şi femeile să-L extermineze pe Isus din lumea aceasta printr-o
brutală execuţie. Dar plecarea lui Isus din lume prin înviere şi înălţare la Tatăl I-a dat
puterea adevărată de care ucenicii aveau nevoie pentru a trăi o viaţă sfântă, şi care le era
folositoare. Nici o forţă potrivnică nu a fost suficient de puternică şi iscusită pentru a
înfrânge scopul lui Isus.
Cu această încredere, Isus s-a ridicat de la masă pentru a le da ucenicilor prima
lecţie din cursul despre sfinţenie. În cele din urmă, încrederea Lui a devenit sursa
încredereii lor că într-o zi, în mod cert, vor atinge gloria lui Dumnezeu. Iată ce spune
apostolul Pavel: „De altă parte, ştim că toate lucrurile... nu vor fi în stare să ne despartă
de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos Domnul nostru” (Romani 8:28-30;
38-39). O încredere ca aceasta face inima credinciosului să cânte.

Atmosfera din şcoală

Un copil care merge pentru prima dată la şcoală sau un student care intră într-o
unuversitate, poate simţi teama. Va fi cursul foarte dificil? Şi îi vor plăcea profesorii
înţelegători, utili şi răbdători? Sau austeri, distanţi şi pretenţioşi? Sau îi interesează într-
adevăr dacă studenţii cad sau trec la examene? Cu atât mai mult, o invitaţie de a urma un
curs de lecţii unde Hristos este profesorul fiecărui student, poate să pară multor oameni
groaznic de inatractiv. Conceptul lor despre Hristos este acela de Fiu al lui Dumnezeu,
Stăpânul Atotputernic al universului, înconjurat de legiuni de îngeri, patriarhi şi sfinţi,
măreţ, dar complet străin de femeile şi bărbaţii slabi, muritori. Atât de departe, încât ei
preferă să nu aibă de-a face cu El în mod direct, şi dacă se apropie de El să o facă prin
unul sau doi intermediari.
Cât de diferită a fost de fapt, atmosfera de la Cina cea de Taină, când Isus, chiar
înainte de a muri, le-a dat ucenicilor Lui cursul de lecţii despre sfinţenie. Prima jumătate
a cursului le-a fost dată în seara Cinei, în timp ce stăteau împreună în jurul unei mese.
Într-adevăr, era mult mai lipsită de ceremonie şi mai intimă decât poate sugera cuvântul
„a stat”. Fiind orientali, ei se întindeau în lungime pe nişte mese joase, acoperite de nişte
ştergare subţiri, se sprijineau pe cotul stâng şi lăsau mâna şi braţul drept libere, pentru a
putea ajunge şi lua mâncarea. Şi când unul dintre ucenici care se aşeza lângă Isus dorea
să-L întrebe ceva, pur şi simplu se rezema pe pieptul lui Isus şi-L privea în faţă. Nici unul
dintre ucenici nu se temea să-L întrerupă şi să-L întrebe ceva, dacă nu înţelegeau ceva din
ceea ce El spusese (14:5-10; 22-23). Odată Petru chiar a protestat împotriva unui lucru pe

10
care Isus Îl făcuse. Era o atitudine prostească din partea lui, fără îndoială; dar faptul că nu
i-a fost frică să facă acest lucru, ne arată cât de liniştiţi se simţeau în prezenţa Domnului.
Aceasta ne dezvăluie cât de plăcut şi accesibil era El ca Învăţător.
De atunci, bineînţeles, El s-a înălţat la ceruri; dar inima lui Isus este aceeaşi acum
cu cea pe care a avut-o la Cina cea de Taină. „Isus este acelaşi teri, azi şi în veci”, spune
Biblia (Evrei 13:8); şi deoarece noi acum încercăm să urmăm lecţiile pe care ucenicii le-
au învăţat de la El în camera de sus, noi putem să-L întrebăm pe El în mod direct în
rugăciune despre orice detaliu aşa cum au făcut-o ei în conversaţia directă cu Isus.

2. Spălarea reînoirii (naştere din nou)

Ioan 13:1-11
Era de aşteptat ca Domnul nostru să-şi înceapă învăţătura despre sfinţenie cu o lecţie
despre necesitatea purificării. Toţi ne-am murdărit prin nenumăratele atitudini şi fapte
păcătoase; şi este evident că, chiar dacă vom deveni sfinţi, avem nevoie de purificare şi
încă una constantă. Şi să nu ne surprindă pe fiecare că Domnul Isus, ca un Învăţător
perfect ce a fost, ar explica nevoia de o purificare morală şi spirituală printr-o lecţie
practică sau o pildă, printr-o spălare a picioarelor ucenicilor Lui în apă.

11
 Dar deodată, caun răspuns la remarca lui Petru, Domnul stabileşte un principiu de
băză al purificării spirituale, măreţia surprinzătoare a actului iese din limitele normalului
şi ne captivează irezistibil: „Cine s-a scăldat, n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele,
ca să fie curat de tot”. Curat de tot? Cum poate fi cineva curat de tot, moral şi spiritual
atâta timp cât mai este pe acest pământ? Poate atunci el se referea la viitor: toţi
credincioşii vor fi în cele din urmă curăţiţi complet când vor ajunge acasă în ceruri? Dar
nu, Isus nu s-a referit la viitor. Cu siguranţă ucenicii Lui nu erau încă în cer. În ciuda
acestui lucru, Hristos le-a spus: „Şi voi sunteţi curaţi”, „ei s-au scăldat deja” (v. 10). Ei
erau cu totul curaţi; de acum încolo ei nu trebuiau decât să-şi spele picioarele.

Ce ne sune pilda arătată

Aşadar, să încercăm să înţelegem ce poate să ne spună pilda arătată despre acest

„cine s-a scăldat”.
În primul rând este o purificare spirituală (13:10-11). Aceasta se înţelege din
observaţia pe care Domnul o face ucenicilor Săi, „şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi”. Se
referea la Iuda. Iuda trebuia să-L vândă şi Domnul ştia aceasta. Alţi ucenici „s-au scăldat”
şi erau curaţi. Dar Iuda nu era curat, deoarece el nu se „scăldase”. Prin aceasta Domnul
nu a vrut să spună că Iuda nu făcuse recent baie, în sens literal. El se referea la faptul că
deşi Iuda era un apostol, nu experimentase niciodată purificarea spirituală; el nu era un
ucenic autentic şi nici nu fusese vreodată (Ioan 6:70-71). „Scăldatul” este aşadaro
purificare spirituală (nu în sens literal). Iuda poate fusese botezat; dar nu fusese scăldat în
sens spiritual.
În al doilea rând, scăldatul este o purificare care are loc la început. În pilda cu
scăldarea picioarelor, Petru de la început a obiectat împotriva faptului că Domnul voia să-
i spele picioarele. Apoi a mers într-o altă extremă, dorind ca Domnul să-i spele nu numai
picioarele, ci şi mâinile şi capul. Şi acesta este motivul pentru care Domnul a răspuns:
„Cine s-a scăldat n-are trebuinţă decât să-şi spele picioarele; ca să fie curat de tot.
Evident, atunci, scăldatul venea primul şi făcea un om curat de tot; din această cauză, mai
târziu el nu mai avea nevoie decât de spălarea picioarelor. La fel în realitatea spirituală pe
care pilda vrea s-o evidenţieze, scăldatul vine primul: este purificarea iniţială a
ucenicului. Ceea ce corespunde spălării picioarelor în pildă, este o purificare ulterioară şi
de un interes mai mic (deşi încă foarte importantă).
În al treilea rând, scăldatul este o purificare perpetuă. Pilda se bazează pe un obicei
oriental al zilei. Invitat la un banchet, omul trebuia să se scalde acasă sau la băile publice,
înainte de a veni la casa gazdei. Deoarece mergea pe jos până la banchet, oricum
picioarele i se acopereau de praf sau de noroi; şi când sosea acolo, unservitor îi spăla
picioarele înainte ca el să intre în sala de banchet. Dar servitorul nu repeta scăldatul: nu
mai era necesar aceasta. În viaţa reală, în cele din urmă, omul ar trebui să se mai scalde o
dată, dar în pildă scăldatul se face o singură dată, nu se mai repetă.
Astfel că acum putem consulta restul Noului Testament pentru a descoperi ce
reprezintă scăldatul din pildă în realitate. Pentru a face acest lucru, să ne amintim că el
trebui să satisfacă cele trei condiţii: trebuie să fie o purificare spirituală; este o purificare
ce are loc la început; trebuie să fie o purificare perpetuă.

Scăldatul este spălarea reînnoirii (a naşterii din nou)

12
 Unii oameni s-au gândit că prin spălat, Isus s-a referit la faptul că El poate să ne
purifice conştiinţa de vina păcatelor noastre, deoarece când a murit pe cruce şi sângele
Lui s-a scurs, El a plătit pedeapsa pentru păcatele noastre. Acum, bineînţeles este un
adevăr minunat, că din momentul în care ne-am pus încrederea în Hristos, Dumnezeu ne
asigură că sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat (1Ioan 1:17); şi aşa de
profundă şi completă este acea curăţire încât Dumnezeu ne-a promis: „Şi nu-mi voi aduce
aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor” (Evrei 10:17). Dar când Domnul a dorit să
simbolizeze faptul că prin sângele Lui avem curăţirea şi iertarea păcatelor, El a luat un
pahar cu vin, l-a dat ucenicilor zicându-le să bea din el – nu să se scalde în el (Mat.
26:27-28). Simbolul pe care l-a folosit în Ioan 13, oricum, nu a fost vinul, reprezentând
sângele Lui, ci apa. Astfel, ne îndreaptă privirile spre o altă curăţire magnifică, eternă, pe
care Isus o oferă celor care vin la El cu pocăinţă sinceră şi cu credinţă: spălarea reînnoirii.

Ce este spălarea reînnoirii şi ce face ea

Ce este în termeni practici „spălarea reînnoirii”? Ce experienţă reală reprezintă ea în

viaţa unei persoane? Putem găsi răspunsul în epistola lui Pavel către Tit, unde el, nu
numai că examinează teoria detaliat, ci şi o sprijină prin relatarea experienţei personale în
acest proces.
Tit a fost unul dintre tovarăşii de misiune ai lui Pavel, care l-a ajutat să predice
Evanghelia şi să întemeieze biserici de credincioşi în insula Creta. Dar în acele zile
îndepărtate cretanii aveu o inimă foarte rea. „Chiar unul din profeţii lor”, Pavel îi atrage
atenţia lui Tit, „a admis că cretanii sunt întotdeauna mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe”
(Tit 1:12). Cu ce i-ar fi putut ajuta atunci pe aceşti oameni? În primul rând ei aveau
nevoie de iertare pentru toate păcatele lor actuale pe care le comiseseră până atunci; şi
odată cu pocăinţa şi credinţa lor, sângele Domnului Isus ar fi purificat suficient să le
curăţească conştiinţele de vina păcatului. Dar, evident, doar iertarea păcatelor săvârşite
până atunci nu ar fi fost suficientă. Într-adevăr, să le ierţi doar păcatul şi să nu faci nimic
cu caracterele lor rele, ar fi fost un dezastru. De fapt, ar fi fost o caricatură a Evangheliei.
Pentru că Dumnezeu nu este interesat să ierte numai vina păcatului nostru: El este de
asemenea interesat să ne elibereze de sub puterea şi obiceiurile păcatului şi să se ocupe de
atitudinile greşite şi rele ale inimii noastre din care ies toate aceste acţiuni păcătoase. Cu
alte cuvinte, El nu este interesat să ierte doar rezultatele, ci să se ocupe şi de cauze. Biblia
nu pretinde niciodată că în momentul în care ne punem încrederea în Hristos, El ne face
perfecţi, fără nici un păcat. Nimeni dintre noi nu poate fi perfect până nu ajunge în cer.
Dar, pe de altă parte, Hristos nu ne lasă să încercăm singuri să ne facem mai buni. El are
o condiţie de bază pentru noi, pe care Pavel o explică lui Tit. El începe astfel: „Adu-le
aminte să fie supuşi stăpânirilor şi dregătorilor, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru
bun, să nu vorbească de rău pe nimeni, să nu fie gata de ceartă, ci cumpătaţi, plini de
blândeţe pentru toţi oamenii” (Tit 3:1-2).
Poate te vei gândi că este un nivel foarte înalt, Într-adevăr, aproape o imposibilitate
pentru oamenii care în mod normal erau „mincinoşi”, care nu ar fi putut să spună
adevărul despre nimic; „fiare rele” care te-ar fi bătut şi te-ar fi sfâşiat în bucăţi la cea mai
mică provocare, şi „pântece leneşe” care doreau întotdeauna să-şi umple stomacurile fără
să muncească deloc pentru ei, nici pentru alţii. „Dar nu-ţi pierde nădejdea”, îi spune Pavel

13
lui Tit, „căci noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de
pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe
alţii. Dar El ne-a mântuit” (Tit 3:3). „Cum, şi prin ce mijloace şi metode?” spun unii.
Poate ne gândim că avem răspunsul la întrebare fără să cercetăm mai amănunţit
ceea ce Pavel a spus. Ne spunem: Dumnezeu i-a mântuit pe Pavel şi pe Tit prin sângele şi
jertfa Domnului Isus. Şi aceasta este bineînţeles, adevărat. Prin sângele şi jertfa
Domnului Isus Dumnezeu a putut să-i ierte complet şi să le curăţească conştiinţa lor de
vina păcatului. El se gândeşte la toate acele trăsături urâte care le deformează
personalităţile; la toate defectele, stricăciunile şi zbârciturile care ne-au desfigurat
caracterele noastre înainte ca să devenim creştini. Şi dacă nu a fost sângele lui Hristos cel
care s-a ocupat de acele defecte şi stricăciuni, atunci cine a făcut-o? De fapt, să ascultăm
răspunsul pe care îl dă Pavel: „Dar când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul
nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în
neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută
de Duhul Sfânt, pe care l-a revărssat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul
nostru” (Tit 3:4-6).

Funcţia dublă a spălării naşterii din nou

Adevărata descriere a acestei experienţe iniţiale de salvare, introduce două idei. În

prima parte se vorbeşte de o spălare, o îndepărtare a lucrurilor rele şi murdare. În a doua
parte se vorbeşte de regenerare (naşteredin nou), implantarea pozitivă a unei vieţi noi, şi
un nou mod de a trăi. Duhul Sfânt ne spală şi ne face să vedem ce este greşit şi rău în
atitudinile şi dorinţele noastre păcătoase. Ne face să simţim murdăria lor şi ne face să ne
pocăim de ele şi să le respingem. Mai mult decât atât, ne face să vedem că în ciuda
eforturilor noastre susţinute de a deveni mai buni, noi nu pute dezrădăcina aceste puteri
rele din noi: avem nevoie de un Mântuitor. Strigăm din adâncul inimii noastre: „O,
nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi? Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci
răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!”(Rom. 7:15-25). Şi El ne face să vedem unde
suntem pregătiţi pentru toate schimbările stilului de viaţă pe care trebuie să fim dornici să
le acceptăm dacă Îl primim pe Hristos ca Domn şi Mântuitor în vieţile noastre. Dar atunci
Isus nu ne mai părăseşte, ci ne conduce cu aceste dorinţe de curând apărute în inimile
noastre, spre o viaţă sfântă.El nu ne cere să urcăm din acel momentsă facem fapte bune şi
să ducem o viaţă creştină. Metoda Lui de a ne face sfinţi este mult mai radicală decât
atât.El implantează în noi viaţa adevărată din Duhul Sfânt, o viaţă cu totul nouă şi
nepătată cum nu am avut niciodată înainte, o viaţă nouă cu puteri noi, cu dorinţe noi şi
abilităţi de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu, întrucât este viaţa din Duhul lui
Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că atunci când o persoană crede pentru prima dată în
Mântuitorul şi primeşte viaţa nouă din Duhul lui Dumnezeu, acea persoană devine dintr-o
dată cu totul neprihănită şi toate păcatele sunt dezrădăcinate din viaţa persoanei
respective; ci înseamnă că în viaţa acelei persoane este o viaţă care are puterea să se
ridice şi să învingă dorinţele şi atitudinile rele din inima lui păcătoasă. Este ca şi cum a-i
planta o ghindă într-un mormânt. Nu ar ajuta la nimic cadavrului aşezat înăuntru. Dar în
mijlocul putrreziciunii care este acolo, ar creşte o viaţă nouă, viguroasă, puternică, extrem
de curată şi frumoasă, care nu era acolo înainte.

14
 La fel este şi cu metoda lui Hristos de a ne face sfinţi. El nu aşteaptă de la noi să
încercăm să obţinem sfinţenia prin puterea noastră proprie; nici măcar nu ne ajută din
când în când în eforturile noastre de a fi sfinţi. El are pentru noi ceva mult mai minunat
decât atât. El începe procesul de sfinţire, dăruindu-ne o viaţă nouă din Duhul Sfânt.
Această viaşă este cu totul curată, întrucât este din Dumnezu. Este inalterabilă, nu va
cădea niciodată. Durează veşnic. Petru le spune credincioşilor: „Ca unii cari v-aţi curăţit
sufletele prin Duhul... prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi rămâne în
veac”(1Pet.1:22-23). „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă”, spune Pavel
(2Cor.5:17).
Şi odată ce am experimentat spălarea naşterii din nou, odată ce am primit darul
vieţii noi, experienţa nu se va mai repeta vreodată. Ca şi pe tărâm material, la fel şi în cel
spiritual, omul se poate naşte o singură dată. Domnul a spus: „Cine s-a scălat, n-are
trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot”. Complet curat! Aceasta este
atât de minunat, pentru că dacă Isus nu ar fi spus aceasta, noi nu am fi crezut. Dar El a
spus şi nu a exagerat deloc. Aşadar, noi putem să ne bucurăm şi să ne încredem în
asigurarea Lui. Cea mai mare parte a procesului de sfinţire a fost îndeplinit atunci când
am crezut în Hristos.

O greşeală de evitat

În altă parte din Noul Testament, apostolul Petru, în stilul lui blând dar ferm, ne
reaminteşte că s-ar putea să eşuăm în înţelegerea şi mai apoi în experimentarea acestei
naşteri din nou spirituale, personale, interioare, pentru că sunt oameni care declară că sunt
creştini, dar în cele din urmă falimenteză. De asemenea, foloseşte o ilustraţie vie pentru a
arăta ceea ce vrea să spună (2Pet. 2:17-22). Ne reaminteşte despre o fabulă veche,
grecească, intitulată „Scroafa care s-a scăldat”. O scroafă bătrână se uita la domnele din
oraş care mergeu la băile publice. Le vedea ieşind în rochii frumoase roz şi s-a decis să le
urmeze exemplul şi să fie şi ea o doamnă. Astfel că a mers la băi, s-a frecat toată bine şi a
devenit roz şi parfumată; apoi s-a îmbrăcat cu o rochie frumoasă, şi-a pus în rât o piatră
preţioasă şi a început să meargă în două picioare pe strada principală, făcând tot ce putea
mai bine ca să se comporte asemenea doamnelor. Şi pentru un timp, a reuşit mai mult sau
mai puţin, până când, întâlnund din întâmlare o baltă murdară, cu apă noroioasă, a uitat
că încercase să fie o doamnă, a sărit şi s-a bălăcit în noroi. Aceasta, bineînţeles, a ruinat
întreaga ei încercare de a acţiona ca o doamnă.
Lucrul important de observat este dece încercarea ei a eşuat. A falimentat deoarece
a făcut greşela de a se gândi ă pentru a fi o doamnă trebuie doar să încerci să faci
lucrurile pe care doamnele le fac. Astfel că ea s-a curăţat în exterior, dar interiorul ei nu a
fost schimbat niciodată. Dacă bătrâna scroafă ar fi avut vreo speranţă să devină o
doamnă, primul lucru esenţial pe care ar fi trebuit să-l facă ar fi fost să-şi schimbe
interiorul şi să primească viaţa şi caracterul unei doamne. Cu alte cuvinte, să se nască din
nou. Fără această regenerare interioară, toate speranţele de a se comporta ca o doamnă
erau zadarnice.
Acum Petru ne spune întâmplarea pentru a ne reaminti că este posibil să facem o
greşeală asemănătoare. Mulţ oameni o fac. Se hotărăsc să fie creştini; astfel că privesc
cum se comportă creştinii şi observă că ei cântă, se roagă, merg la biserică, sunt milostivi
cu săracii şi aşa mai departe. Şi ei îşi imaginează că dacă se străduiesc să facă aceste

15
lucruri, vor atinge în cele din urmă stadiul când vor putea să fie numiţi pe drept creştini.
Pentru o perioadă vor izbuti să-şi purifice vieţile şi să obţină o reformare morală
exterioară, însă reformarea nu este acelaşi lucru cu reformarea interioară. De fapt, fără să
primească în interir viaţa din Dumnezeu, fără să fie născuţi din nou din Duhul lui
Dumnezeu, ei nu vor păşi niciodată pe calea sfinţeniei adevărate şi în cele din urmă sunt
în pericol să ajungă la dezastru.

Spălarea nu este botezul creştin

Trebuie să clarificăm în mintea noastră că spălarea naşterii din nou nu este botezul
creştin şi nici nu se produce prin botezul creştin, important fiind doar ca eveniment
simbolic. Nu este în apa botezului nici o putere şi nici o vrajă. Este numai un simbol. Unii
evrei din timpul lui Isus au observat aceasta. Marele istoric evreu, necreştin, Iosif, era fiul
uni preot evreu. Totuşi, când comentează botezul creştin practicat de Ioan Botezătorul, pe
care l-a considerat un profet trimis de Dumnezeu, el remarcă în legătură cu acest ritual
simbolic, că are următoarea semnificaţie: „sufletul trebuie să fie deja pregătit (înainte de
botez), complet purificat de neprihănire”.
Însuşi Domnul a clarificat pe deplin fariseilor din zilele Lui că ceremonialul de
botez nu este decât un ritual şi nu ne poate curăţi de murdăria morală şi spirituală. Fariseii
erau meticuloşi în practicile lor ceremoniale. Nici nu se gândeau să servească masa fără
ca mai întâi să-şi spele mâinile foarte bine până la cot, şi numai ca să cureţe orice
murdărie sau bacterie care s-ar fi lipit de piele, ci pentru a-i purifica de murdăria
contractată prin atingerea obiectelor pe care popoarele păgâne idolatre, le atinseseră. Şi
astfel, când i-au văzut pe ucenicii lui Isus mâncând fără să fi îndeplinit acel ceremonial de
spălare, s-au plâns Domnului Isus, însă El le-a răspuns subliniind zădărnicia practicării
acestui ritual religios (Mat. 5:1-20). Ar fi o simplă înscenare să pretinzi că ceremonialul
de stropire cu apă a trupurilor noastre, poate prin unele magii, să purifice murdăria din
inimile noastre. Când Biblia spune în Efeseni 5:25-27, că Isus a curăţit Biserica prin
botezul cu apă, termenul „apă” este evident, metaforic; dar pentru ce o metaforă? Aici
poate să ne ajute Ioan Botezătorul. Când mulţimile au venit la el ca reacţie la predica lui,
el i-a botezat în sens literal cu apă în râul Iordan, ca simbol public al pocăinţei lor. Dar
era numai un simbol. Nu-i făcea sfinţi. Numai Hristos ar fi putut face aceasta. Să
ascultăm dezvăluirea pe care o face Ioan Botezătorul oamenilor despre cum ne poate face
Hristos sfinţi. Prima dată el a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”
(Ioan1:28). Face aceasta, bineînţeles, prin sângele Lui curs la calvar. A doua oară spune:
„Eu v-am botezat cu apă, dar El vă va boteza cu Duhul Sfânt” (Marcu 1:8). Este dubla
curăţire de păcat. Prima dată sângele lui Isus pentru a ne curăţi conştiinţa de vina
păcatului şi pentru a ne asigura justificarea înaintea lui Dumnezeu; şi a doua oară,
purificarea prin apă, o metaforă pentru puterea Duhului Sfânt, de a ne curăţi de murdăria
păcatului pentru a ne da o viaţă nouă şi a ne sfinţi.

Cum are loc naşterea din nou?

Dacă spălarea naşterii din nou nu se produce prin botez, atunci cum se produce ea?
Să vedem cum a înţeles Petru aceasta. Când Isus a venit să-i spele picioarele, prima dată a
obiectat, apoi a mers în altă extremă şi i-a cerut să-i spele nu numai picioarele, ci şi

16
mâinile şi capul. Evident, el nu înţelesese că naştrea din nou nu este nevoie să se mai
repete sau poate că el uitase aceasta. „Ce fac Eu tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după
aceea” (13:7). Şi desigur, după Rusalii, Petru a înţeles aceasta perfext.
De exemplu, odată a fost trimis să predice Evanghelia la nişte Neamuri. Aceştia l-au
ascultat predicând, au crezut, au primit Duhul Sfânt şi chiar în acel loc au fost botezaţi
(Fapte 10). Ulterior, Petru a trebuit să explice celorlalţi apostoli şi mai-marilor, cum a
avut loc curăţirea spirituală a acestor oameni netăiaţi împrejur. Fapte 15:8-9. Credinţa
personală în Domnul Isus este condiţia indispensabilă pentru naşterea din nou.

Un caz istoric actual

Mulţi oameni s-au gândit că atunci când Domnul a spus: „Cine s-a scăldat... este
curat de tot”, s-a referit la curăţirea păcatelor noastre prin sângele jertfei Lui. Dar sunt
câteva motive prin care putem să afirmăm că El nu s-a referit la curăţirea prin sânge, ci
prin apă. În Biblie sunt două mari spălări prevăzute de Dumnezeu pentru oameni şi este
important să înţelegem diferenţa dintre ele. Să începem cu Vechiul Testament. În cortul
întâlnirii (Exod 25-30) şi din nou în templu (1Cron. 6-7) erau aşezate în cort două vase
mari: primul, marele altar de aramă şi al doilea ligheanul. Ambele serveau oamenilor
pentru curăţirea simbolică a celor ce voiau să se apropie de Dumnezeu: altarul – curăţirea
prin sânge, ligheanul – curăţirea prin apă. Ioan, de exemplu, în prima lui epistolă declară
că „sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne curăţeşte de orice păcat” (1Ioan 1:7).
Pavel, pe de altă parte remarcă:Efes.5:25-27.Întrebarea este: la care fel de curăţire s-a
referit Isus când a spus să fie scăldat?
Prima dată putem să observăm că era în contextul spălării picioarelor ucenicilor Săi
în apă şi că Domnul subliniase că botezul, iniţial nu mai trebuia repetat. Dacă nu ar fi fost
motive puternice contrare, s-ar fi putut presupune fireşte că botezul se făcea în apă, ca şi
spălarea picioarelor. Pe deasupra, în Biblie nu se vorbeşte de nici un trup spălat în sânge,
nici măcar în ritualele de la Templu, în Israel, nici în sens literar, nici în sens metaforic.
Apostolii, în camera de sus, nu aveau nici un motiv să presupună cp Domnul se referea la
botezul cu sângele scurs prin moartea Lui.
În al doilea rând, putem să observăm ă scriitorul epistolei către Evrei descrie
curăţirea pe care Dumnezeu ne-o aduce pentru a ne face posibilă intrarea în locul
preasfânt, în prezenţa Lui: „Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină”,
având următoarele:
1. „inimile stropite şi curăţite de un cuget rău”. Metaforic, această stropire este făcută de
sângele lui Hristos. Compară cu Evrei 9:14.
2. „şi cu trupul spălat cu apă curată”. Cuvântul „spălat” este acelaşi cu cel pe care l-a
folosit şi Isus în Ioan 13. „El, care afost spălat”. Observaţi în mod deosebit că spălarea
din Evrei 10:22 vorbeşte explicit de cea făcută în apă (şi nu în sânge).
În al treilea rând putem observa că în Ioan 13-17, Domnul nu este preocupat atât de
mult de îndreptăţire şi iertarea păcatelor noastre, cât este de sfinţirea noastră şi
dezvoltarea roadei Duhului Sfânt în caracterele noastre. Subiectul se referă mai mult la
naşterea din nou şi la reînnoire prin Duhul Sfânt, decât la îndreptăţire prin moarte şi
sângele Domnului Isus.

17
 3. Repetarea constantă a spălării
2Corinteni 7:1
Şi acum, dacă am înţeles sau am experimentat naşterea din nou, care este spălarea
reînnoirii, suntem gata să trecem la lecţia a doua pe care Domnul a ilustrat-o prin pilda
Lui. În această pildă, naşterea din nou trebuie să fie urmată de spălarea repetată a
picioarelor. Dar ce reprezintă această spălare în viaţa practică de zi cu zi?
Pentru a da un răspuns mai bun, mai sigur, să îl consultăm pe apostolul Petru încă o
dată. El a fost unul dintre cei care a obiectat primul când Isus a vrut să-i spele picioarele,
şi Isus l-a avertizat: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine” (13:8). Petru,

18
mai bine ca oricine, ar putea să ne spună ce a vrut să spună Isus. Acum am văzut deja
cum a descris Petru ceea ce s-a întâmplat când primii creştini di ziua Rusaliilor, au crezut
în Evanghelie şi au fost „botezaţi” (1Pet. 1:22-23). Acum, că ei au fost curăţiţi şi născuţi
din nou, ce trebuie să facă ei în continuare? (1Pet. 2:1-2).
Copiii nou-născuţi plâng mult şi dau părinţilor multe nopţi nedormite. Dar un singur
lucru ei nu pot să-l facă: ei nu stăruiesc în rău, în înşelăciune, ipocrizie, invidie şi
clevetire! Şi când oamenii se nasc din nou prin spălarea naşterii din nou, apare în ei
semnul unei vieţi noi care nu era înainte. Este viaţa lui Dumnezeu Însuşi, care acum este
Tatăl lor. La început viaţa aceasta nouă este mică asemenea unui copilaş şi necesită să
crească printr-o alimentaţie corectă – viaţa clădită pe Cuvântul lui Dumnezeu. Dar pe
lângă aceasta, orice lucru care nu este curat şi nu este compatibil cu această viaţă nouă,
constant trebuie lăsat în urmă. Şi tovarăşul de lucru al lui Petru, Pavel, scrie aceasta:
credincioşii trebuie să se curăţească de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să îşi ducă
sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu (2Cor.7:1). Cu alte cuvinte, să folosim
frazeologia din pilda Domnului Isus, pe care şi Petru şi Pavel o transmit creştinilor care
vor veni, că trebuie să-şi spele constant picioarele.

Ce se întâmplă când un credincios păcătuieşte?

Noii credincioşi pot deveni foarte tulburaţi când păcătuiesc. Şi aşa şi trebuie să fie!
Este un semn că conştiinţa lor a început să funcţioneze cum trebuie. Pe de altă parte, este
posibil ca ei să se grăbească să tragă concluzii greşite. Unii se pot gândi, de exemplu, că
ei nu au fost salvaţi de la început. Alţii vor simţi că au fost salvaţi de la început, dar că
acum au pierdut mântuirea. Aşadar, ce bine că avem Cuvântul lui Dumnezeu sigur şi plin
de autoritate: cine s-a scăldat, n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat
de tot. Când credincioşii păcătuiesc, nu înseamnă că ei îşi pierd mântuirea. Şi nici nu
înseamnă că ei au nevoie de o altă naştere din nou. Darul vieţii noi primite de la
Dumnezeu, rămâne. Credincioşii, pentru a folosi cuvintele lui Isus rămân complet curaţi
– înafară de picioare. Să presupunem că s-au murdărit şi trebiue curăţiţi.
Dar cum? Prima dată, dacă au păcătuit, trebuie să-şi mărturisească păcatele
Domnului: şi făcând aşa, ei au asigurarea că vor fi iertaţi (1Ioan 2:8-9). Apoi, bineînţeles,
trebuie să ne curăţim prin citire regulată a cuvântului lui Dumnezeu. Şi după cum citim,
Domnul a îngenunchiat la picioarele ucenicilor Săi, va îngenunchia şi la picioarele
noastre. Ne va arăta plin de dragoste, dar şi de credincioşie, unde ne-am murdărit
picioarele, care acţiuni sau atitudini ale noastre nu-i pplac Lui? Şi ne va chema să ne
schimbăm aceste atitudini şi să stopăm aceste acţiuni, iar El ne va da har, curaj şi putere
să facem aşa. În felul acesta, El ne va spăla în mod constant picioarele, o viaţă întreagă,
un proces neîncetat.

Pericolul picioarelor nespălate

Pe de altă parte, dacă ne dezvoltăm ca şi creştini nepăsători şi nu-L lăsăm pe

Mântuitorul să ne spele mereu picioarele, va avea consecinţe triste şi grave. În pildă, când
Petru a refuzat să-L lase pe Isus să-i spele picioarele, Isus l-a avertizat: „Dacă nu te spăl
Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine” (13:8). Şi Petru s-a supus în cele din urmă spălării
simbolice a picioarelor. Dar puţin mai târziu, când ceea ce simboliza spălarea picioarelor

19
s-a transformat în realitate, Petru nu a fost pregătit să I se supună. El s-a mândrit că este
gata să-şi dea viaţa pentru Domnul. Domnul, blând dar ferm, i-a spus că nu este atât de
puternic pe cât crede. În noaptea aceea, de fapt, el se va lepăda de Domnul (13:37-38). Ce
lucru înţelept ar fi fost pentru Petru să-şi fi dat seama acolo şi atunci, să-şi recunoască
slăbiciune şi să ceară Domnului ajutorul s-o biruiască. Dar, după cum ştim din evanghelii,
el nu L-a crezut şi nici măcar nu L-a ascultat pe Domnul (Mat.27:31-35), nu a admis că ar
avea această slăbiciune ascunsă în personalitatea lui. Rezultatul a fost că, plin de o
încredere prostească în sine însuşi, în loc de încredere în Hristos, el L-a urmat pe Isus în
curtea marelui preot, unde Isus a fost interogat. Şi acolo, când el L-ar fi putut mărturisi
curajos pe Hristos şi ar fi putut sta public cu El, slăbiciunea lui l-a biruit. În loc să aibă
parte cu Hristos, el L-a negat de trei ori.
Să luăm un alt exemplu. Cu o oaczie, când Isus călătorea prin Israel predicând
Evanghelia, a trimis mesageri în aproape toate localităţile pentru a închiria locuinţe
pentru El şi ucenicii Lui în care să stea peste noapte. Dar oamenii din acele sate erau toţi
samariteni, care din motive etnice şi religioase îi urau pe evrei; şi cu toţii au refuzat să-L
primească pe Isus şi ucenicii Lui. Doi dintre apostolii lui Isus, Iacov şi Ioan, erau aşa de
supăraţi din cauza aceasta, încât au dorit să pogoare foc din cer peste aceşti samariteni.
Prin dezlănţuirea unor asemenea dorinţe de răzbunare, cei doi nu au demonstrat deloc că
sunt urmaşi ai lui Isus, deoarece El nu dorea să distrugă vieţile oamenilor, ci să le
mântuiască. Continuând într-o asemenea atitudine faţă de oameni de alte culturi sau
religii, ei nu ar fi luat parte cu Hristos la lucrarea de evanghelizare şi nici la dragostea Lui
faţă de vrăjmaşi Aşa că Domnul i-a certat, sau cu alte cuvinte, le-a spălat picioarele (Luca
9:51-56).
La fel, dacă credincioşii nu-I permit lui Hristos să-i spele de duşmăniile naţionale şi
etnice, izbucnirile noastre de temperament neativ, de egoism, necinste, gelozie, mândrie
şi alte murdării morale şi spirituale, ne vom bucura de puţină comuniune practică cu
Hristos şi de puţină comuniune practică cu Hristos în misiunea Lui de dragoste în lume.
Astfel, ca şi credincioşii născuţi din nou, trebuie să fim siguri că nu vom fi
condamnaţi la un loc cu necredincioşii la Marea Judecată. Dar aceasta nu înseamnă că
trebuie să trăim nepăsători şi cu vieţile păcătoase. Trebuie să ne examinăm constant şi
unde găsim acţiuni şi atitudini greşite, să ne judecăm singuri, să-I mărturisim Domnului
şi să căutăm iertarea Lui. Căci dacă vom face aşa, totul va merge bine. Dar dacă creştem
nepăsători, fără să ne judecăm pe noi înşine şi „să ne spălăm picioarele”, atunci Domnul,
în dragostea şi în credincioşia Lui, va trebui să ne ia în mâna Saşi să ne disciplineze şi să
ne aducă înapoi la o părtăşie zilnică, practică şi strânsă cu El (1Cor.11:31-32).

O viaţă echitabilă

Şi astfel, o spălare constantă a piciarelor, o renaştere continuă prin Duhul Sfânt, este
necesară naşterii din nou. Unii oameni, după cum am observat mai devreme, fac greşeala
de a încerca să ducă o viaţă creştină sfântă, fără ca să fi experimentat mai întâi naşterea
din nou. Ei încearcă să înceapă cursul cu lecţia a doua şi sunt prea ocupaţi să-şi spele
picioarele, dar în final vor găsi cursul ineficient. Alţi oameni fac greşeala în sens opus.
Experimentând naşterea din nou într-un mod autentic prin credinţa personală în Domnul
Isus, ei uită nevoia zilnică şi constantă de a-şi spăl picioarele, şi în felul acesta nu fac nici
un progres în viaţa creştină, săpără pe Mântuitorul şi în felul acesta sunt o mărturie rea

20
pentru lumea întreagă. Prin urmare, avem nevoie să învăţăm ambele lecţii şi să ne
asigurăm că am experimentat-o pe prima şi că o aplicăm zilnic pe a doua.

4. Spălarea practică a picioarelor

Ioan 13:12-17
Dacă am înţeles şi am trecut prin experienţa spirituală a naşterii din nou; şi dacă am
simţit nevoia de o spălare constantă a picioarelor; şi dacă am început să ne curăţim de
toată mândria cărnii şi a duhului; acum suntem gata pentru următoarea lecţie în şcoala
sfinţeniei lui Hristos.Pe scurt, ea prezintă: dacă dorim să facem progrese în sfinţenie, nu
este de ajuns (deşi foarte necesar, bineînţeles) să ne curăţim vieţile atent şi constant de
murdăria atitudinilor şi faptelor murdare. Noi trebuie să căutăm să fim şi pozitivi,
angajaţi activ în slujirea semenilor noştri şi în special a ffraţilor noştri de credinţă.

21
 Deoarece când Hristos le-a spălat picioarele ucenicilor Lui, şi-a luat hainele şi s-a
aşezat, El s-a întors de la semnificaţia spirituală a pildei, la implicaţia ei practică: Ioan
13:14.Cum putem înţelege această învăţătură? Unii creştini s-au gândit că a vrut să spună
oamenilor că din când în când trebuie să aibă loc o ceremonie în care credincioşii, la
sensul propriu, să-şi spele unii altora picioarele. Dar primii creştini au înţeles învăţătura
Domnului într-un mod mult mai practic. De exemplu, Pavel îi spune în epistola sa lui
Timote, tovarăşul lui de lucru, despre obiceiurile pe care bisericile de la început îl aveau
de a se îngriji şi de a susţine financiar văduvele din comunităţile lor. De acest obicei nu
trebuiau să abuzeze văduvele mai tinere, aşteptând ca biserica să le susţină într-o viaţă
nefolositoare. Pavel sugerează că o văduvă, înainte de a fi scrisă pe lista văduvelor de
către biserică, trebuia să privească în trecutul ei pentru a vedea „dacă a fost primitoare de
oaspeţi şi a spălat picioarele sfinţilor, dacă a ajutat pe cei nenorociţi şi a dat ajutor la orice
faptă bună” (1Tim.5:10). În acest context, propoziţia „a spălat picioarele sfinţilor”, poate
sugera foarte bine că o soră a spălat (la sensul propriu) picioarele oaspeţilor creştini, după
obiceiul acelor timpuri. Dar fraza poate fi folosită la fel de bine cu sens metaforic pentru
a se referi la sarcina de slujire umilă a altora. În timpul Domnului Isus, spălarea
picioarelor oamenilor era o sarcină umilă îndeplinită în mod normal de un slijitor foarte
umil sau chir de un sclav. Deci, învăţătura pe care o dă ucenicilor Lui despre spălarea
picioarelor, Isus le spune tuturor urmaşilor Lui că trebuie să adopte o atitudine a inimii
autentică de slujitor şi să fie pregătit să slujească oamenilor prin orice metodă practică
dacă este necesar. Pentru că sfinţenia nu este o doctrină teologică: ea implică o atitudine a
inimii şi a minţii care caztă ocazii de a sluji şi nu pune onoarea mai presus de această
sarcină.

Autoritatea Învăţătorului nostru

Dar a sluji altor oameni în felul acesta este o sarcină care pretinde multe. Ce ne va
conduce şi ne va păstra la ea? Primul lucru este autoritatea Învăţătorului. El a spus când
şi-a reluat locul la masă între ei: 13:14. Observăm deodată schimbarea în ordinea
cuvintelor. Când se gândeau şi când vorbeau despre El, ucenicii erau înclinaţi să-L
numească „învăţător” – prima dată şi Domn, după aceaa. Dar când Isus le vorbeşte,
inversează ordinea: primul „domn” şi apoi „învăţător”. Diferenţa poate părea mică, dar
când rvenim la atitudinea noastră faţă de Hristos şi poruncile Lui, diferenţa presupune o
importantă practică mare. Prea adesea venim la Hristos ca la un Învăţător, ascultând ceea
ce El trebuie să ne spună şi apoi ne umple mintea cu ceea ce acceptăm din învăţătura Lui,
şi o îndeplinim sau nu. Dar acesta nu este modul corespunzător de comportare a
credincioşilor în şcoala lui Hristos, nici cea mai bună metodă de a face progrese în
sfinţenie. Ceea ce noi trebuie să facem este să venim la El ca Domn, gândindu-ne
dinainte că trebuie să-L ascultăm şi să facem orice ne-ar învăţa; şi apoi, în această stare
de spirit, să ascultăm de El ca de un Învăţător.
Dacă aceasta este atitudinea pe care ne-o cere El, nu-L transformă aceasta într-un
tiran? Nu! Pentru că ne gândim la următorul exemplu.

Puterea exemplului lui Hristos (13:15)

22
 Un învăţător ca Pavel ştie că cea mai eficientă metodă de predare este atunci când
teoria este însoţită de demonstraţie practică. Astfel că, Învăţătorul perfect le-a dat
ucenicilor Lui un exemplu de slujire practică, umilă, plină de dragoste, aşa de viu, încât
au înţeles imediat semnificaţia lui generală şi nu l-au mai uitat niciodată cât au trăit. Dar
era infinit mai mult decât atât. El nu era un simplu Învăţător. De fapt, El nu le era prima
dată Învăţătorul perfect. Mai întâi le era Domnul lor. De fapt, Domn al universului. Ei nu
aveau nici un drept asupra Lui, precum că El ar fi trebuit să-i slujească şi nici un drept să
se aştepte ca El să facă aceasta. Dimpotrivă, era în ei o vinovăţie tristă că nu s-au grăbit
să-şi îndeplinească datoria faţă de El, Domnul lor, şi nu I-au spălat picioarele. Pentru că
El, Domnul şi Creatorul lor întrupat, în ciuda acestui fapt, s-a dezbrăcat de hainele Lui, a
luat un ştergar şi s-a încins cu el ca un slujitor umil; a îngenuncheat, le-a spălat şi le-a
uscat picioarele cu ştergaru pe care îi încălzise propriul trup, era minunat. Când El a făcut
toate acestea pentru ei, cum ar fi putut să deteste porunca Lui de a-i sluji pe alţii la fel?
(Ioan 13:16).
Venise timpul ca să-i trimită în lume ca apostoli ai Săi, cu autoritate de apostoli.
Dar există pericolul ca slujba lor înaltă în biserică să-i determine să-şi uite datoria de a
sluji în umilinţă celorlalţi credincioşi şi în loc de aceasta să se gândească că fraţii lor
creştini ar trebui să se plece înaintea lor şi să-i slujească. Aşa că trebuiau să-şi amintească
totdeauna că ei Îl reprezentau pe Hristos, ca un slujitor umil, care a îndeplinit sarcina de
slugă, spălându-le picioarele. După toate acestea, cum ar fi putut deveni aroganţi şi
mândri, să se comporte ca şi cum ar fi fost mai mari şi mai importanţi decât Hristos? Ei
au simţit că atingerea mâinilor Lui pe picioarele lor nu se va şterge niciodată din memoria
lor, un reproş tăcut adus mândriei lor. O chemare nestăpânită şi de netăgăduită de a
acţiona ca nişte slujitori ai celor mai umili oameni.

Motivul puterii pentru comportamentil creştin

Ioan 13:15,17
Avem aici secretul de bază al moralei creştine. Nu este doar o problemă de păstrare
a legilor şi poruncilor. Un credincios adevărat se va simţi treptat îndemnat să-i trateze pe
alţii cum i-a tratat Hristos pe el. L-a iertat Isus? Şi el va fi atunci gata să-i ierte pe alţii. I-a
spălat Isus picioarele? Şi el va căuta să spele picioarele la ceilalţi. Şi-a dat Isus viaţa
pentru el? Şi el îşi va da viaţa pentru alţii (1Ioan 3:16). Aceasta înseamnă să-i slujim pe
alţii într-un mod practic pe tărâm spiritual, ca şi pe tărâm material. Şi la acest nivel este
clar că putem să-i ajuăm pe alţii în măsura în care am experimentat ajutorul lui
Dumnezeu în noi înşine.
La fel, dacă observăm că un credincios, despre care ştim bine că se comportă într-
un mod care este ruşinos pentru un creştin, permiţând slăbiciunii din el să-l domine,
trebuie să simţi că este datoria ta creştinească să-l ajuţi să-şi recunoască greşelile şi „să-şi
spele picioarele”, ca să vorbim aşa. Evident, nu putem să ajutăm pe cineva să înţeleagă ce
înseamnă naştere dinn nou, dcă noi nu am experimentat-o niciodată. Atunci când dorim
să ajutăm pe cineva, trebuie să fim atenţi cum o facem. Tu poţi să faci pentru el numai ce
a făcut Hristos pentru tine (13:15). Aminteşte-ţi cum ai simţit nevoia ca Hristos să-ţi
spele picioarele. Aminteşte-ţi cum a făcut-o; şi dacă vrei să-ţi ajuţi într-un mod corect
prietenul, urmează metoda Lui. Pentru că dacă vii într-o manieră superioară la prietenul
tău şi-l mustri aspru pentru greşelile lui, vei vedea că întreg mecanismul lui psihologic de

23
apărare va intra în joc, iar el îşi va oţeli inima împotriva ta şi nu-ţi va permite să-ţi
continui misiunea pe care intenţionai s-o faci. Într-adevăr, vei fi fericit dacă el nu va
începe să te acuze, la rândul lui, de aroganţă şi mândrie din cauză că criticile tale, deşi
adevărate, l-au umilit şi l-au făcut să se simtă mizerabil, ameninţat şi lipsit de demnitate.
Ai face mai bine să te apropii de el aşa cum Domnul s-a apropiat de apostoli. I-a lăsat să
stea aşezaţi în capul oaselor, pe pat, iar El a îngenunchiat la picioarele lor. I-a făcut astfel
să se simtă importanţi, aproape stânjeniţi. Dar nu era un lucru simplu: trebuia să-i facă să
se simtă importanţi, deoarece îi iube pe fiecare în parte. Şi toţi erau impoartanţi pentru El;
în ciuda eşecurilor şi greşelilor lor prezente, erau atât de importanţi, încât trebuia să
meargă la Calvar şi să-şi dea viaşa pentru ei. Simţind cât de mult îi iubea şi că în ochii
Lui se citea dragostea pentru fiecare din ei, au găsit curajul să-şi deschidă inimile
învăţăturii Lui nobile, şi chiar mustrării Lui. Şi pentru agăsi curajul de a-şi înfrunata
greşelile, ei au făcut primul pas către depăşirea lor şi către maturitate creştină şi o viaţă de
sfinţenie.

5. Un picior care a lovit

Ioan 13:18-20
„Dacă ştiţi aceste lucruri”, a spus Isus, pentru a scoate aplicaţii practice din pilda
Sa, „ferice de voi dacă le faceţi”. Împlinirea poruncilor lui Hristos nu este condiţia pe
care trebuie să o îndeplinim pentru a primi mântuirea şi viaţa veşnică; aceste lucruri ne
sunt oferite de Dumnezeu în mod gratis în momentul în care ne pocăim şi credem în
Mântuitorul. Dar împlinirea poruncilor lui Hristos este dovada necesară că noi am primit
mântuirea şi viaţa veşnică. Un copil nu trebuie să plângă pentru a primi viaţă fizică.
Primeşte viaţa ca pe un dar din partea părinţilor. Dar când un copil se naşte normal,

24
plânge şi plânsul lui este o dovadă că are viaţă. Dacă el nu a plâns şi nu s-a mişcat
niciodată şi nu este nici o dovadă exterioară că este viu, înseamnă că s-a născut mort.
Toţi credincioşii în Hristos sunt deocamdată imperfecţi. Nimeni nu respectă tote
poruncile Lui în întregime, după cum ar trebui să fie respectate. Sunt ca nişte copii la
şcoală: îşi fac foarte bine lecţiile, dar fac şi greşeli, îşi fac unele lecţii greşit şi nu
întotdeauna îşi fac lecţiile practice şi învăţătorul are o mare răbdare cu noi, după cum a
avut şi cu Petru. Dar în acel punct al cursului, Domnul ne anunţă că unul din ucenici
prezenţi la masă cu El, în şcoala sfinţeniei, era vinovat de o atitudine ce poate fi descrisă
în următoarele cuvinte: (13:18b). Ce înseamnă aceasta? Cât de grav este acest lucru? Care
este dovada? Orice lovitură a unui priten este brutală; dar sunt două moduri de a lovi un
om. Una este de a aştepta până când omul vine destul de aproape, apoi să-ţi arunci
piciorul înainte şi să-l loveşti cât de tare poţi undeva în faţă. Această formă de lovire este
cel puţin deschisă şi făţişă.
O altă formă este să te apropii de om, să-i zâmbeşti cu toată faţa şi să-l saluţi ca şi
cum l-ai iubi şi l-ai respecta,şi apoi, după ce a trecut de tine şi nu mai poate vedea ceea ce
tu vrei să faci, îţi ridici piciorul şi îl loveşti din spate cu călcâiul. Acest mod de a lovi un
om nu este numai brutal: ipocrizia lui urmată de trădare, îl face de două ori vrednic de
dispreţ. A trata pe orice om în felul acesta este ruşinos; ar fi cumplit de rău să-l tratezi în
felul acesta pe Fiul lui Dumnezeu.
Totuşi, exact în moentul acela, iată un om aşezat la masă cu Domnul, mâncând din
pâinea Lui şi pretinzând a fi prietenul Lui, înţelegând că trebui să fie dornic să înveţe
lecţiile pe care Hristos îi învăţa în ţara sfinţeniei. Dar omul era o înşelăciune. El nu avea
intenţia să încerce să păzească poruncile Lui. Crezând că L-a impresionat pe Domnul prin
faptul că a arătat interes exterior şi că a avut comportament de ucenic, el intenţiona în
mod secret (după cum crezuse), nu numai să nu se supună Domnului, ci să şi Îl trădeze.
Hristos nu a fost înşelat, bineînţeles; El citise demult inima omului. Dar El nu l-a
identificat imediat pe trădător. El a fost mulţumit pentru moment că lăsase să ţtie că era
conştient de prezenţa trădătorului. El declarase mai devreme că unul dintre cei
doisprezece apostoli nu era „curat”, nu fusese „scăldat”, nu era regenerat (13:10-11).
Acum El a descris dinainte comportamentul unui aşa-zis ucenic pentru a demonstra lumii
întregi că el nu era şi nici nu fusese vreodată un credincios autentic. Răzvrătirea ofensivă
a acestui om religios, superficial, dar de fapt neregenerat faţă de Hristos şi faţă de
poruncile Lui, despre care El presupune a fi o taină, s-a manifestat prin lovirea Lui prin
spate.
După cum am spus, Isus nu a indicat imdiat care din cei doisprezece era acesta.
După afirmaţia pe care a făcut-o, i-a lăsat pentru un timp scurt să se examineze pe ei
înşişi şi să se asigure care era atitudinea inimii lor faţă de Domnul. Nu am face nimic rău
dacă în acest moment ne-am verifica şi inimile noastre, având în vedere acelaşi scop. Este
periculos să fii religios la suprafaţă fără să fii născut din nou. Pentru că dacă oamenii
continuă astfel, în cele din urmă poruncile lui Hristos vor provoca resentimente în inimile
lor neregenerate, şi chiar dacă nu şi-o vor exprima niciodată deschis, ei nu şi-o vor putea
ascunde de Hristos.

Credinţa şi comportamentul adevăraţilor ucenici

25
 Ştim că trădătorul era Iuda; pentru că Ioan, care ulterior a scris Evanghelia, a putut
să ne spună nouă, cititorilor, dinainte că Iuda era cel care avea să-L trădeze pe Isus
(13:2), dar era un alt motiv pentru care Isus le-a arătat ucenicilor Lui trădarea: pentru că
El a cunoscut pe Iuda foarte bine şi era conştient că avea să-L trădase. Isus îl alesese pe
Iuda (acum putem să ne gândim de ce) dinainte, împreună cu alţi unsprezece pentru a fi
nu numai un ucenic, ci şi un apostol. Iuda a sfârşit predicând ca şi ceilalţi; a ocupat chir
aun post de vistiernic între apostoli. Dacă Isus nu le-ar fi arătat că era conştient de ceea ce
Iuda avea să facă, înainte ca el s-o fi făcut, alţi apostoli s-ar fi gândit că Isus a fost înşelat
de Iuda, şi că El nu putea să le spună diferenţa dintre un om născut din nou şi unul
neregenerat, şi astfel investise din neştiinţă un om neregenerat cu autoritatea apostolilor.
Dar nu a fost aşa, bineînţeles (Ioan 2:24-25). Aşadar, El i-a avertizat pe ucenicii Lui
de venirea trădătorului înainte ca să se fi întâmplat, aşa încât atunci când s-a petrecut, s-a
confirmat, nu s-a subminat credinţa lor în El. Acest fapt, că Isus a ştiut dinainte că Iuda
era un apostol fals, este o uşurare şi pentru noi la fel de mult. Epistolele Noului
Testament ne arată că bisericile creştine, de la început erau tulburate din timp în timp de
apostoli falşi, de predicatori şi mesageri care nu erau născuţi din nou. Vezi 2Cor.
11:13,26; Gal. 2:4; 2Petru 2:1; 3Ioan 9-10. Şi Biserica în întregime a fost necăjită de
astfel de oameni încă de atunci. Hristos Însuşi ne-a avertizat că va fi aşa (Luca 12:45-46).
Nu a fost din cauză că El nu a reuşit să prevadă şi să prevină aceasta. Dar în acelaşi timp,
Hristos ne-a sugerat în ce constă autoritatea spirituală şi care trebuie să fie atitudinea
noastră faţă de ea (13:20).
Să începem din vârful acestei piramide a autorităţii. Dacă Îl primim pe Domnul
Isus, prin aceasta noi Îl primim pe Dumnezeu care L-a trimis. Dar cum putem şti că
Dumnezeu L-a trimis? Isus Însuşi ne spune. Vorbindu-i lui Dumnrzru despre ucenici, El
spune: Ioan 17:7-8. Ştim că Isus a fost trimis de Dumnezeu, deoarece cuvintele care ni le
spune sunt evident, cuvintele lui Dumnezeu.
În acelaşi mod, dacă pretinde cineva astăzi că a fost numit şi trimis de Dumnezeu,
putem şti dacă pretenţia lui este adevărată printr-un test similar: sunt cuvintele pe care
acest om le vorbeşte în acord cu cuvintele pe care Domnul şi apostolii le-au folosit? Şi
dacă este adevărat, e bine. Marca credinciosului adevărat este aceasta: când citeşte
cuvintele apostolilor lui Hristos, el le acceptă şi se supune lor. Pentru că a respinge
cuvintele apostolilor lui Hristos din Noul Testament, înseamnă a-L respinge pe Hristos; şi
a-L respinge pe Hristos înseamnă a-L respinge pe Tatăl care L-a trimis.

B. Demascarea lui Iuda vânzătorul

În aceastî sesiune vom fi învăţaţi, esenţa adevăratei sfinţeniei.

● pentru a deveni cu adevărat sfinţi în ochii lui Dumnezeu este nevoie să ştim ceea ce
vrem să fim;
● în demascarea pe care a făcut-o Hristos în legătură cu trădarea lui Iuda, putem să
vedem ce exemplu extrem, de întinare este în inimă;
● Iuda a primit darurille şi prietenia lui Hristos, dar nu a avut nici dragoste, nici timp
pentru Hristos şi la sfârşit a fost pregătit să-L vândă în scopuri materiale;

26
● astfel, esenţa sfinţeniei este văzută ca fiind o atitudine a inimii care este total opusă de
aceea a lui Iuda. Să dăm dragostea, loialitatea şi devotamentul Domnului Isus, Tatălui şi
Duhului Sfânt.

6. Esenţa sfinţeniei (13:21)

Prima lecţie majoră în şcoala sfinţeniei lui Hristos a început cu o lecţie simbolică
plină de putere: Hristos spală picioarele ucenicilor Lui. Acum a doua lecţie majoră va
consta într-un alt gest simbolic: Isus îi dă pâine înmuiată Lui Iuda. Dând acea bucăţică de
pâine, a făcut două lucruri: primul, a identificat în mod sigur pe trădător; şi al doilea, a
expus într-un mod evident natura păcatului său. Primul motiv pentru care Ioan ar fi scris
despre acest eveniment, a fost fără îndoială, a fost că de fapt el s-a petrecut. Dar

27
evenimentul este mai mult decât istorie: ne aduce o lecţie universală pe care trebuie s-o
învăţăm, în special la acest punct atât de important în cursul despre sfinţenie. Importanţa
ei este aceasta: când Domnul Isus le-a spălat ucenicilor picioarele, ne-a învăţat că
credincioşii autentici trebuie „să se curăţească de orice întinăciune a cărnii şi a duhului,
să-şi ducă sfinţire până la capăt, în frică de Dumnezeu” (2Cor.7:1). Recunoaştem atunci
că ţinta noastră este să devenim mai sfinţi, dar cum să facem aceasta fără să avem o idee
clară despre ceea ce este sfinţenia? Şi nu numai care anume atitudini şi fapte sunt sfinte,
ci care este esenţa şi miezul sfinţeniei.
Un mod de a învăţa ce este un lucru, este de a-i arăta opusul lui. Noi învăţăm de
exemplu să apreciem frumuseţea mai mult, atunci când ne este arătată urâţenia. Devenim
cu adevărat conştienţi de ceea ce înseamnă să fii sănătos, când ne pierdem sănătatea şi ne
îmbolnăvim. Care este atunci opusul sfinţeniei? „Păcatul, bineînţeles!”, a spus cineva; şi
aceasta este foarte corect. Dar păcatul se exprimă în el însuşi prin multe căi. De exemplu,
opusul neprihănirii, spune Biblia (1Ioan 3:4) este fărădelegea, este trăirea în totală
neglijenţă faţă de legea lui Dumnezeu, ca şi cum ea nici n-ar exista. Dar care este păcatul
opus sfinţeniei? Isus este pe punctul să ne înveţe care este acesta. În identificarea
trădătorului Iuda, şi în expunerea vie a naturii păcatului lui, este adevărata esenţă a
întinării cu păcatul. Vom putea atunci să înţelegem atunci care este opusul adevăratei
sfinţenii şi care este secretul atingerii sfinţeniei.

Esenţa întinării (păcatului)

L-am auzit deja pe Isus descriind păcatul lui Iuda (fără a-l numi), în aceste cuvinte:
13:21. Ştim din altă Evanghelie că Iuda L-a trădat pe Isus pentru bani, L-a vândut pentru
treizeci de arginţi (Mat 26:15). Trebuie să punem toate aceste elemente cap la cap pentru
a obţine o părere cuprinzătoare despre păcatul lui Iuda.
Să ne întoarcem atunci la fraza: „Cine mănâncă pâinea Mea” şi să observăm
adjectivul posesiv „pâinea Mea”. Nu era întrebarea a treisprezece persoane care-şi
împărţeau masa într-un restaurant unde fiecare om îşi plătea partea care îi venea din
mâncare. Cu ocazia aceasta, ca şi cu alte ocazii din trecut, Isus era gazda, care în
generozitatea Lui plină de dragoste, l-a invitat pe Iuda ca pe un oaspete personal să vină
şi să-i împartă din masa Lui. Pe lângă hrana de pe masă, Domnul Isus i-a acodat lui Iuda
câteva privilegii înalte şi câteva daruri: l-a privit ca pe un apostol şi l-a autorizat să
meargă înainte ca trimis al Lui cu alţi apostoli, să predice evanghelia împărăţii lui
Dumnezeu. Este posibil ca Iuda să fi fost împuternicit ca şi alţi apostoli să facă minuni, şi
pentru că Iuda nu a fost niciodată altceva decât un necredincios (şi Domnul a ştiut
aceasta, vezi 6:70-71), este posibil ca şi oamenii care nu sunt credincioşi să facă minuni
în numele lui Isus (Mat. 7:23). Pe lângă aceasta, lui Iuda i-a fost încredinţată slujba de
vistiernic între apostoli: el ţine punga care conţinea toţi banii pe care Isus Îi avea (din
punga aceea, întâmplător, Iuda adesea deturna fondurile, 12:6). Şi de departe se observă
că prin aceste privilegii înalte, daruri şi datorii de onoare, Isus i-a ofrit lui Iuda prietenia
Lui personală. Isus l-ar fi putut trata pe Iuda ca pe un ofiţer neconfirmat într-o armată,
care, deşi important în grad, nu a fost niciodată invitat să cineze cu Comandantul Suprem
al armatei şi a fost lăsat la o parte de preşedintele ţării. Dar nu! Isus l-a invitat în mod
obişnuit la masa Lui pe Iuda, oferindu-i nu numai hrană, şi şi prietenia Lui. Şi păcatul lui
Iuda? El îi luase tote darurile lui Hristos, îi acceptase tote privilegiile, mâncase de pe

28
masa lui Hristos – dar nu a avut vreodată dragoste şi loialitate faţă de Hristos într-un mod
personal. Da, el a pretins a fi slujitorul lui Hristos şi slujitorul Lui loial. Dar el nu L-a
iubit niciodată pe Hristos. Şi în privinţa loialităţii, când a venit ocazia, el nu numai că a
furat banii din săculeţ; a vândut şi prietenia Domnului şi chiar pe Domnul Însuşi la o
tocmeală.

Gravitatea păcatului lui Iuda

Sunt unele lucruri în viaţă, atât de sfinte, încât nu putem pune pe ele o valoare
monetară şi dacă cineva ar fi gata să vândă acele lucruri pentru bani, ar fi dispreţuit din
inimă de oamenii care gândesc corect. Prietenia este unul dintre acestea. Loialitatea este
altul. Un om care spionează o ţară străină poate fi admirat de comptrioţii lui de curajul şi
priceperea lui. Dar un om care este gata să-şi vândă ţara, atât timp cât preţul este atât de
mare, este privit de compatrioţii lui cu dispreţ şi dezgust, ca fiind vinovat de cea mai
îngrozitoare profanare a adevăratelor valori. Şi ce să mai spunem de cel care îşi vinde
mama pentru o sumă bună, în sclavie?
Pentru Iuda, a-I lua toate darurile Domnului şi a-I fura banii din punga comună, a
fost desigur o afacere şi un truc mizerabil. Dar, în sfârşit, ce a însemnat pentru Domnul
pierdearea a câteva monede? Pentru Iuda, a lua toate darurile lui Hristos, a fi oaspetele
Lui, a pretinde prietenia, a sta la masa Lui, şi apoi a-L vinde pe El şi prietenia cu El în
schimbul banilor – a fost o lovitură de pumnal dată în inima lui Hristos. Isus nu era stoic,
fără sentimente. Câţiva ani mai târziu, când Ioan a scris şi ne-a evocat această scenă,
putea să-şi imagineze încă în mintea lui supărarea care se citea pe faţa lui Isus când a
făcut anunţul: „Adevărat, adevărat vă spun, că unul dintre voi Mă va vinde”.
Dar mai mult, chiar dacă Isus ar fi fost un simplu om de rând sau un teolog şi un
profesor extrem de strălucit, trădarea lui Isus tot ar fi fost ticăloasă. Dar Isus nu a fost un
om de rând.Era Fiul lui Dumnezeu. A lua darurile şi hrana lui Isus şi apoi a-L respinge
era ca şi cum –i lua darurile lui Dumnezeu şi apoi L-ai respinge. L fel înemna şi a-L
vinde pe Isus şi prietenia cu El. Pumnaluil cu care Iuda a străpuns încrederea din inima
lui Isus, a pătruns şi în inima lui Dumnezeu.

Inima lui Iuda, un microcosmos al omenirii

Comportamentul lui Iuda poate ne pare extrem: dar atitudinea inimii lui este mai
obişnuită decât ne putem gândi. Iuda I-a luat darurile lui Hristos, dar el nu a avut niciodaă
dragoste şi loialitate pentru Mântuitorul. Şi mulţimile au luat şi s-au bucurat de darurile
lui Dumnezeu, dar niciodată, nici ele nu şi-au manifestat dragostea şi loialitatea faţă de
Dumnezeu. Pretutindeni în jurul nostru sunt răspândite pentru bucuria noastră, darurile
bune şi încântătoare ale naturii, inclusiv pâinea noastră zilnică. În spatele naturii care ne
face inima să vibreze este un Creator; darurile naturii sunt invitaţia Lui plină de dragoste
de a-L căuta pe El şi prietenia cu El. Mulţimile au luat darurile şi s-au bucurat de ele, dar
nu au manifestat nici un interes pentru cel care le dăruise. Ei au mărturisit că nu aveau
nici o datorie de a-şi arăta dragostea, recunoştinţa, devotamentul faţă de El. Ei L-au
ignorat. Mai rău, pentru a obţine bani, poziţii înalte în societate, acceptare mai multă din
partea lumii, mulţi au fost gata să-L vândă pe Fiul lui Dumnezeu şi să dea credinţa în El
pe succesul lumesc. Acesta este miezul şi esenţa păcatului. Pentru a fi păcătos nu trebiue

29
să omori sau să prădezi o bancă, să curveşti sau să chinui pe copiii mici. Tot ce trebuie să
faci este să iei darurile lui Dumnezeu şi să nu ai dragoste şi timp pentru El. Prin acest
proces răneşti inima lui Dumnezeu şi pe deasupra profanezi totul în viaţă.

Un păcat vechi

Această atitudine falsă, păcătoasă a inimii, este păcatul cu care Satan i-a ispitit pe
Adam şi Eva, la început. Genessa 3 descrie cum el i-a îndreptat atenţia către pomul
cunoştinţei binelui şi răului, făcând-o pe Eva conştientă că era bun de mâncat şi pentru
satisfacţia fizică; şi când era bun de privit pentru satisfacţia estetică; şi că era de dorit ca
să deschidă cuiva mintea pentru satisfacţia intelectuală; şi i-a aruncat Evei minciuna că
este posibil să se bucure de lucruri frumoase – într-un cuvânt, să se bucure de viaţă din
plin – independent de Dumnezeu şi fără legătura cu El şi Cuvântul Lui. Adam şi Eva au
crezut minciuna şi inevitabil s-a reorientat atitudinea de viaţă a omenirii către resursele şi
relaţiile ei. Avantajele vieţii au încetat să fie privite ca daruri din mâna îndurătoare a lui
Dumnezeu, să fie savurate în prietenia cu Dumnezeu şi să le atragă inimile într-o
prietenie mai strânsă cu Dumnezeu, aşa încât atunci când viaţa încetează pe acest pământ
şi totodată şi darurile temporare ale vieţii, prietenia cu Dumnezeu să poată continua
veşnic în ceruri. Astfel, avantajele vieţii au devenit un scop în ele însele, depărtându-le
inimile de Dumnezeu în loc să le apropie. Pe lângă aceasta, înstrăinarea lor de
Dumnezeu, i-a făcut să se teamă de El. Era cineva de care trebuiau să se ascundă, nu mai
era o sursă de bucurie a vieţii, ci o ameninţare împotriva acelei bucurii. Şi otrava acestei
atitudini false împotriva lui Dumnezeu a infiltrat venele tuturor fiinţelor umane. Este
păcatul tipic lumii, încît Biblia foloseşte adesea, într-un sens negativ cuvântul „lume”,
pentru a se referi la societatea umană, organizată şi trăind pe baza acestei atitudini greşite
a inimii faţă de Dumnezeu. Vom gîsi multe exemple de acestea în curs, mai târziu.
Mai mult, oamenii neregeneraţi nu sunt singurii marcaţi de acest păcat: credincioţii
autentci sunt încă atraşi de el şi simt nevoia să se roage cu cuvintele pe care apostolul
Ioan le foloseşte: 1Ioan 2:15-16. Nu sunt gtreşite lucrurile frumoase şi dorinţa de a le
avea, Dumnezeu, spune Biblia, ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele
(1Tim. 6:17). Pericolul apare atunci când permitem lucrurilor frumoase din viaţă (sau
oricărui alt lucru la urma urmei) să ne înstrăineze inimile de Dmnezeu. Aceasta este
esenţa păcatului.
Să presupunem că un om bogat, a cărui fiu împlineşte o vârstă, s-a decis să
marcheze aniversarea fiului său, dăruindu-i un aeroplan privat. Şi să presupunem că fiul
ia darul fără să-i mulţumească tatălui, se urcă în carlingă, îşi ia zborul şi nu se mai
înoarce niciodată să-şi viziteze tatăl tot restul vieţii lui. Ce ar crede tatăl despre fiul său?
Şi cum s-ar simţi tatăl?

Esenţa sfinţeniei

Atunci, dacă acesta este principiul de bază al păcatului, trebuie să deducem imediat
că natura esenţială a sfinţeniei este opusul ei. Nu stă stât de mult în păstrarea unei liste de
reguli, deşi Domnul Isus ne va aminti mai târziu că „dacă Îl iubim, păzim poruncile Lui”.
De fapt, adevărata sfinţenie este dragostea neclintită şi devotamentul Pentru persoanele
divine. Neputinţa de a înţelege aceasta uneori, i-a dus pe unii oameni la respectarea a tot

30
felul de practici legaliste care sunt doar partea exterioară a sfinţeniei, dar lipsite de
principiul de bază. De exemplu, sunt unii creştini care îmbracă haine medievale, crezând
că a îmbrăca haine moderne este ceva păcătos. Nu avem dreptul să judecăm starea
interioară a inimii lor; dar putem fi siguri că este posibil să te îmbraci cu haine demodate
şi să respecţi felurite feluri de conduită morală, dar în inimă să nu ai dragoste deloc
pentru Mântuitorul şi nici devotament activ faţă de El. Chiar preoţii şi teologii nu sunt
imuni la acest pericol. Este posibil să studiezi Scriptura ca pe o profesie sau un hobby,
sau să practici Evanghelia pentru a te bucura că poţi să simţi puterea pe care o are
predicatorul asupra enoriaşilor şi totuşi, în inima ta să fii departe de Domnul şi lipsit de
dragoste pentru El. Şi este posibil pentru predicatori, ne avertuzează Iuda, de dragul unei
poziţii, cariere sau a unui câştig să fii necredincios lui Hristos din punct de vedere moral,
spiritual şi teologic.
Dacă vom fi treptat mai sfinţi, trebuie să fim mai devotaţi Domnului, să-L iubim
mai plini de dragoste şi să-L slujim mai credincioşi. Şi dacă este aşa, credincioşii cei mai
înflăcăraţi vor fi primii care vor admite că dragostea lor pentru Hristos nu este la fel de
bine şi constantă cum ar trebui să fie. Presiunile vieţii, bucuriile, supărările şi luptele, ne
epuizează energiile inimii, ne distrag de la îndatoriri şi ne răcesc afecţiunea faţă de
Hristos. Ce le poate dezgheţa şi reînnoi devotamentul? Şi Hristos, care ştie neseriozitatea
inimii şi necredincioşia lor faţă de El – cum va reacţiona faţă de noi? Ne va denunţa şi ne
va respinge? Această întrebare ne face să ne întoarcem în camera de sus pentru a vedea
reacţia lui Isus faţă de Iuda şi pentru a observa cum l-a identificat ca trădător şi prin ce
mijloace i-a dezvăluit trădarea.

Dezvăluirea trădării Omului

Care i-a dat bucăţica de pâine înmuiată lui Iuda

Ioan 13:22-30
Cînd Isus a afirmat: „Unul dintre voi Mă va vinde”, Iuda a trebuit să-şi dea seama în
sfârşit că Isus ştiaceea ce el plănuise să facă. Dar deocamdată nimeni din camera de sus
nu ştia care era trădătorul; şi se uitau încurcaţi unul la altul pentrua şti la care din ei se
referise Isus. Unul dintreei, pe care Isus îl iubea, s-a plecat aproape de El. De aceea Petru
i-a făcut semn acestui apostol să-L întrebe despre care dintre ei vorbise. Astfel,
întorcându-se spre Isus, acest ucenic l-a întrebat direct: „Doamne, cine este?” Acum
venise momentul dramatic când Isus trrebuia să-l descopere pe trădător. Cum a putut face
aceasta?În tăcere, El ar fi putut să ridice un deget acuzator spre el, în timp ce Iuda s-ar fi
agitat pe locul lui. Dar nu a ales s-o facă în felul acesta. Ar fi putut s-o facă în timpul
denunţării distrugătoare a trădării. Aceasta ar fi fost înspăimântător.
Poate putem să evocăm şi alte ocazii când Domnl a fost obligat să dezvălui păcatul
unui om rău. De exemplu, cât de înspăimântător trebuie să fi fost să vezi lucirea ochilor
Lui şi biciul ridicat atunci când a scos afară din Templu pe schimbătorii de bani? (Ioan
2:14-17). Cât de dispreţuitoare trebuie să fi fost denunţarea anumitor învăţători ai legii şi
anumitor farisei: Mat 23:33. Dar păcatele care L-au provocat pe Domnl în acele ocazii la
u reproş public atât de tranşant, a fost pângărirea caracterului lui Dumnezeu, a casei Lui,
persecutarea prorocilor lui Dumnezeu şi asuprirea săracilor sub masca religiei. Hristos nu

31
ar fi putut să stea şi să vadă cum oamenii sunt păgubiţi din punct de vedere spiritual prin
perversităţile religioase ale oamenilor ipocriţi.
Dar acum, în camera de sus nu erau alţi oameni care să fie pe punctul de a fi
păgubiţi. Păcatul lui Iuda Îl rănea pe Hristos în mod personal, înfingând o săgeată otrăvită
în inima lui Isus. Acum cum, şi în ce termeni şi cu ce ton al vocii şi prince faptă ar fi
putut să demascheze această trădare a viperei, împotriva propriei Lui persoane? Ca
răspuns la întrebarea lui Isus în legătură cu cine este trădătorul, El a spus: „Aceluia,
căruia îi voi întinge bucăţica şi i-o voi da”. Şi a întins o bucăţică şi i-a dat-o lui Iuda, fiul
lui Simon, Iscarioteanul. Această acţiune elocventă a fost mai mult decât o metodă
convenabilă de a indica care era trădătorul. După cum ne amintim, în ultimii trei ani, Iuda
mai luase din pâinea lui Isus, pretinzând a fi prietenul Lui. Acum, pri trădarea lui Hristos,
era pe punctul de a-I arunca pâinea prieteniei lui Hristos înapoi în faţă. Cum ar fi
reacţionat Isus la aceasta? Prin a-i oferi încă o dată aceeaşi bucăţică de pâine! Nu a fost
nici indignare aprinsă, nici ocară rănită. Numai oferirea pâinii înmuiate care a spus cu o
elocvenţă de negrăit: „Iuda, tu ai luat pâinea prieteniei Mele, şi în ciuda acestui lucru, să
Mă loveşti trădător. Acum eşti gata să Mă trădezi. Ştiu totul despre aceasta. Dar în ciuda
acestui lucru, înainte de a face aceasta, Iuda, îţi ofer încă o dată pâinea prieteniei Mele!
Nu o vei accepta?
Gestul nu a fost nici cinic. Nu a fost nici o mită pentru a intra sub pielea lui Iuda. A
fost o încercare de ulimă oră de a-l salva de iadul pe care îl alesese singur. Potrivit legii
nescrise ale ospitalităţii din vechiul Orient Mijlociu, dacă o gazdă lua o bucată de pâine, o
înmuia în blid şi înmâna personal unui oaspete, oferindui în mod special o bucăţică de
pâine de la banchet: aceasta însemna că îl provoca pe acel oaspete să-i fie prieten
credincios. Şi putem fi siguri că, chiar în acest moment dramatic şi întunecat din drumul
lui Iuda către iad, darul Domnului a fost un gest autentic, chiar dacă timpul era târziu, de
a-l îndemna pe Iuda să-I accepte prietenia şi dragostea Lui, şi împreună cu ele iertarea,
graţierea şi gloria în care erau implicaţi ei.

Reacţia lui Iuda

Cum s-a simţit Iuda în acel moment, nu ni se spune. Sărmanul Iuda! De ce nu şi-a
plâns ticăloşia inimii lui: „Doamne, nu am ştiut că Tu ştii, dar acum văd că m-ai
descoperit. Sunt distrus de această mizerabilă şi ticăloasă patimă pentru bani şi pentru
putere care m-a făcut să Te vând şi să Te trădez. Dar pentru că ştii totul despre aceasta,
Tu poţi încă să-mimai oferi bucăţica de pâine, semn al prieteniei Tale loiale, de care am
în primul rând nevoie, Diavolul însuşi pare să mă fi stăpânit şi să mă fi tras către iad.
Scapă-mă de mine însumi. Salvează-mă din îngrozitoarea mea perversiune”. Suntem
siguri că dacă Iuda ar fi plâns în felul acesta, şi-ar fi dat seama că gestul lui Hristos, de a-i
oferi bucata de pâine muiată, a fost într-adevăr veritabil. Hristos l-ar fi salvat şi i-ar fi
rămas credincios pentru totdeauna. După cum s-a întâmplat, Iuda a luat bucă
Ica de pâine; dar a fost încă o faptă ipocrită. El a luat pâinea muiată, dar fără nici un
regret, el a continuat cu planurile de trădare împotriva celui care i-ao dăruise.
El luase decizia finală. „şi acum Satana a intrat în el”, spune Ioan; „s-a ridicat să
plece”. Care a fost reacţia Domnului la această respingere finală a prieteniei şi salvării
Lui? Denunţarea nu a venit ca o violentă lovitură de trăsnet. Ceea ce Hristos a spus, după
ce Hristos a ieşit pe uşă, a fost: „Ce ai să faci, fă repede”. În acel timp, nimeni din cei

32
aşezaţi la masă nu a înţeles ce înseamnă aceasta: Ioan 13:29. Imaginează-ţi numai cu ce
ton al vocii şi cu ce înfăţişare şi gesturi trupeşti le spunea Isus să dea ceva săracilor! Se
înţelege că prin acel ton al vocii, Domnul îi făcea comentariul cel din urmă lui Iuda.
Chiar şi aşa Ioan a scris ceea ce ceilalţi apostoli au omis s-o facă, despre cuvintele
caustice pe care Hristos le-a adresat lui Iuda în extrem. Evocă un incident despre care
Ioan a scris cu câteva versete înainte (12:1-8). Cu această ocazie, Maria, sora lui Lazăr,
şi-a exprimat recunoştinţa, dragostea şi devotamentul faţă de Domnul Isus, prin faptul că
i-a uns picioarele cu mir de nard curat, un parfum foarte scump, a cărui preţ echivala cu
salariul pe un an întreg. Lui Iuda, asemenea devotament extrem, i s-a părut cu totul
excesiv şi şi-a exprimat criticile: Ioan 13:5-6. Se observă de departe că de fapt, ceea ce îl
deranja pe el era că cineva se gândise că Isus era vrednic de un devotament atât de
scump, şi că pute să-L iubească îndeajuns pentru a cheltui atât de mult cu El. El L-a slujit
pe Isus cât timp a fost mulţumit cu poziţia, puterea şi banii pe care îi obţinea. Dar să-L
iubeşti pe Isus în mod personal? De ce altcineva ar fi putut să facă lucrul acest?
Bineînţeles că el nu a făcut-o; şi nu putea înţelege de ce altcineva ar fi făcut lucrul
acestaa.
Dacă ar fi acceptat nu numai bucăţica de pâine, ci şi ceea ce reprezenta ea, el ar fi
descoperit treptat, cât de minunat este să cunoşti ceea ce înseamnă prietenia lui Hristos
pentru cei ce o acceptă. Dar luând bucăţica de pâine, şi-a baricadat inima lui pentru
ultima oară împotriva dragostei şi prieteniei lui Hristos. Imediat, el a ieşit afară şi, spune
Ioan că „era noapte”(13:30). Într-adevăr, în sens literal, era noapte. Dar fraza ne atrage
atenţia dincolo de timpul când a avut loc cina. În acel moment, Satan, ale cărui sugestii
Iuda le primise cu bucurie mai devreme(13:2), ca aliate în lupta lui de a-şi menţine
independenţa faţă de Isus, nu-l părăsise şi nu se depărtase de Iuda în acel moment de
libertate mult dorită. El a intrat în Iuda (13:27) şi l-a covârşit cu puterea lui. Cu aceasta,
Iuda a ieşit într-o noapte a întunericului moral şi spiritual, fără nici o speranţă, care nu
cunoştea niciodată zorii dimineţii. Aşadar, el este un exemplu extrem prin care Biblia ne
avertizează ce se va întâmpla cu aceia care Îl resping până la urmă pe Dumnezeu şi pe
Fiul Său.
„Dar este teribil”, spun unii, „este posibil ca Dumnezeu să-i lase pe oameni să
meargă în iad şi chiar să-i trimită acolo, dacă ei refuză să-L accepte pe Isus Hristos? Dacă
este aşa, cum am mai respecta şi crede într-un Dumnezeu ca acesta? Nu este un
Dumnezeu al dragostei? Această obiecţie ne face să gândim la ceea ce Isus a spus după ce
Iuda a ieşit afară.

33
 8. Manifestarea gloriei lui Dumnezeu
Ioan 13:31-32
Să înţelegem acest adevăr începând cu:nici faptul că Domnul Isus l-a ales pe Iuda să
fie un apostol, nici prezicerea Lui precum că Iuda Îl va vinde, nu l-ai determinat pe Iuda
să-L vândă. Să presupunem că privind dintr-un elicopter, vezi două maşini apropiindu-se
una de alta într-un unghi obtuz, cu viteză mare şi prezici că cele două autoturisme se vor
ciocni. Dar przicerea ta, deşi adevărată, nu le-a determinat să se ciocnească. Accidentul a
fost greşeala şoferilor. Aşa a fost şi cu Iuda. Isus a ştiut dinainte şi i-a prezis că Îl va
trăda; dar El nu l-a determinat pe Iuda să-L trădeze şi nu-l putem scuza prin aceasta. El a
făcut aceasta prin propria lui voinţă, din pricina inimii lui pline de păcat.
Nici nu a avut Satan vreo intenţie de a îndeplini profeţiile Vechiului Testament, că
Mesia va muri, când el va infiltra în mintea lui Iuda ideea de a-L vinde pe Isus. De
asemenea, el a acţionat conform planului din mintea lui. Conform modului său diabolic şi
păcătos de a gândi, trădarea lui Isus şi moartea Lui pe o cruce, nu ar fi fost decât o
înfrângere dezastruoasă pentru Isus. Moartea prin crucificare era cea mai oribilă pedeapsă
cunoscută de lumea antică. Ruşinea aceasta i-ar fi înecat cauza lui Isus într-un ocean de
dizgraţie. Şi aşa a gândit strategia unui stăpânit când a instigat pe unul din ucenicii lui
Isus să-L vândă pentru a-l umili public.
Dar cât de greşit era Satan! Fiul lui Dumnezeu venise în lume cu scopul de a muri
pe cruce! Ştiind dinainte că Iuda Îl va vinde pentru a fi omorât, El l-a ales în mod
deliberat ca apostol. Şi când în cele din urmă, Iuda a părăsit camera de sus pentru a ieşi

34
să-şi facă fapta lui ticăloasă, Hristos i-a poruncit: „Ce ai să faci, fă repede”(13:27). Pâă
acum, suferinţa pe cruce a devenit manifestarea cea mai măreaţă a gloriei lui Dumnezeu
şi a Fiului Său pe care lumea a văzut-o odată sau pe care universul o va vedea vreodată.
De aceea, atunci când Iuda a ieşit şi crucificarea lui Hristos era iminentă, El a declarat:
„Acum, Fiul omului a fost proslăvit şi Dumnezeu a fost proslăvit în El”.
Chiar de când Satan a murdărit inima omenirii cu deformări calomnioase ale
caracterului lui Dumnezeu, el a planificat şi a lucrat până în acest moment. În cursul
planificat, Fiul lui Dumnezeu a pus piciorul pe planeta noastră răzvrătită. Apoi, a venit
momentul maxim, când Creatorul întrupat, a venit în camera de sus pentru a se întâlni
faţă în faţă cu creatura care era gata să-L vândă pentru a fi omorât pe cruce. Acum lume a
putea să vadă cum era Dumnezeu! Acum, reacţia lui Dumnezeu faţă de acest trădător, a
descoperit exact ce era în inia Lui. Deliberat şi ştiind foarte bine ce avea să facă Iuda, El
i-a oferit pâinea prieteniei Lui. Deşi gestul acesta a fost măreţ, era doar preludiul unei
manifestări mai măreţe a gloriei lui Dumnezeu la Calvar. Pentru că atunci când Hristos i-
a înpins bucăţica de pâine lui Iuda, El l-a descoperit pe vânzător şi trădarea lui ticăloasă,
Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său în mâinile omenirii şi a descoperit ura omului răzvrătit
împotriva lui Dumnezu. „Acesta este Moştenitorul”, au spus ei, „veniţi să-L omorâm şi
moştenirea să fie a noastră”. Dar chiar dacă i-au bătut cuie în mâini şi în picioare,
Dumnezeu L-a dat pe Hristos lumii ca pe o bucăţică de pâine întinsă, semn al prieteniei
Lui, ca pe o garanţie a iertării şi a dragostei eterne pentru toţi aceea care se pocăiesc şi Îl
primesc în sinceritate şi adevăr. 2Cor. 5:19; Rom. 5:8,10. Şi chiar în secolul nostru răsună
chemarea lui Dumnezeu prin apostolii Lui: 2Cor. 5:20-21.
Dacă după aceea oamenii iau darurile naturale ale lui Dumnezeu, dar resping
bucăţica de pâine ca semn al prieteniei Lui, ca şi Iuda, vor sfârşi într-o noapte a
întunericului etern, unde lumina prieteniei lui Dumnezeu nu va ajunge niciodată şi
conştiinţa sfinţeniei Lui va arde ca un foc nestins, iar ei se vor blestema pe ei înşişi.
Când Iuda a ieşit, Isus a spus, după cum am observat: „Acum Fiul omului a fost
proslăvit şi Dumnezeu a fost proslăvit în El”. Dar a adăugat: Ioan 13:32. Isus prezicea că
moartea Lui pe cruce va fi urmată de înviere; apoi va fi înălţat de Dumnezeu la poziţia de
putere supremă a universului şi Judecător şi Conducător al omenirii. Într-o zi va cere
oricărui genunchi din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ să se plece înaintea Lui şi
orice limbă va mărturisi că Isus Hristos este Domnul – vrednic să controleze şi să
administreze bogăţiile universului şi să primească slijirea supusă şi plină de adorare a
oricărei creaturi sensibile. Şi când Dumnezeu va face aceasta, se va şti pe întreg pământul
că El nu este un tiran. Dreptul Lui de a cere închinare şi supunere universală nu va fi
stabilit în numele capacităţii Lui atotputernice, ci în numele lui Isus care s-a umilit să
spele picioarele creaturilor Lui, oferind bucăţica de pâine întinsă ca semn al prieteniei Lui
chiar lui Iuda şi a murit pentru întreaga omenire pe cruce. Noul Testament rezumă
aceasta astfel: Filip.2:5-11.

C. Întreţinerea, dezvoltatea şi perfecţionarea sfinţeniei

În ultima sesiune am învăţat că esenţa adevăratei sfinţenii este devotamentul faţă de

Persoanele Divine. În această sesiune vom învăţa prevederea lui Hristos prin care asigură
creşterea copiilor Lui şi în final un devotament total faţă de Dumnezeu. Pe scurt, constă
în:

35
1. Hristos a plecat în cer să ne prgătească un loc în Casa Tatălui, unde sunt multe
locaşuri; şi ne va lua cu El ca acolo unde este El, să fim şi noi (14:1-3).
2. Între timp, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt vin şi îţi fac un locaş în inima noastră ăpe pământ
(14:17,23). Versetul-cheie va fi afirmaţia lui Hristos: Ioan 14:6. Această declaraţie va fi
explicată astfel:
● Hristos este calea nu numai spre Casa Tatălui, ci şi spre Tată Însuşi, aici, acum şi în
viitor (14:1-15).
● Hristos ne descoperă adevărul despre Tatăl, rugându-L să ne dea Duhul adevărului ca
să locuiască în noi şi să ne călăuzească în tot adevărul (14:15-17).
● Hristos este viaţa prin care ne dăruieşte şi împărtăşeşte cu noi viaţa veşnică prin care
putem să-L cunoaştem şi să ne bucurăm de prietenia cu Dumnezeu (14:18-24)

9. Hristos ne va stabili noi standarde

Ioan 13:33-35. Până acum, în şcoala lui Hristos am învăţat:

- că adevărata sfinţenie începe cu o experienţă personală de regenerare făcută în noi o
dată pentru totdeauna de Duhul Sfânt; şi că acea experienţă este urmată de o curăţire
constantă îndeplinită de Duhul, deoarece El ia Cuvântul lui Dumnezeu şi îl aplică în viaţa
noastră;
- că natura esenţială şi principiul sfinţeniei este devotamentul către Persoanele divine:
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; şi această dragoste şi devotament faţă de Dumnezeu trebuie să
se exprime şi faţă de copii lui Dumnezeu cu slujire plină de dragoste, devotament şi
renunţare de sine. Acum, vom învăţa despre condiţia de perfecţionare a sfinţeniei care va
fi făcută la revenirea Domnului Isus. Ioan ne spune în scrierea lui de mai târziu (1Ioan
3:2) că Hristos se va descoperi copiilor Lui la a doua venire şi că atunci Îl vor vedea aşa
cum este, în cele din urmă, va desăvârşi lucrarea lui Dumnezeu în ei. Într-o clipeală de
ochi, transformarea lor va fi definitivă şi vor fi ca Hristos, pentru că Îl vor vedea aşa cum
este.
Dar mai mult decât atât, esenţa adevăratei sfinţenii stă, după cum am văzut în
slujirea neclintită a Domnului Isus, „în urmarea Mielului oriunde merge El” (Apoc.14:4);
aşadar, undiţa de sfinţire va fi îndeplinită la a doua venire a lui Hristos – într-adevăr a fost
făcută şi este făcută – pentru ca toţi credincioşii să fie împreună cu Hristos, unde este şi
El pentru eternitate şi să nu se mai depărteze de El niciodată, nici cu inima, nici cu
mintea, nici cu prezenţă, nici cu prezenţă şi nici cu devotamentul.

36
 Aceasta este o lecţie majoră pe care Hristos doreşte să-i înveţe pe ucenicii Lui în
acest punct al cursului. Dar înainte ca să facă aceasta, trebuie să ne informeze despre
lucruri preliminare şi unele dintre ele vor părea foarte neplăcute la prima vedere.

Necesitatea plecării lui Hristos

Evident, a doua venire a lui Hristos nu ar fi putut avea loc niciodată dacă El nu ar fi
plecat prima dată. Astfel, a trebuit să le spună limpede şi ulterior să-i impresioneze că El
trebuia să plece şi să-i părăsească. Cu câteva săptămâni înainte de o sărbătoare religioasă
a Templului, autorităţile Ierusalimului au trimis ofiţeri să-L aresteze pe Isus pentru a-L
opri să mai predice mulţimilor. Spre surpriza ofiţerilor, Isus le-a răspuns înfapt: „Nu vă
îngrijoraţi! Nu este nevoie să Mă arestaţi. Voi merge de bunăvoie”. Ceea ce de fapt a
spus, a fost: Ioan 7:33-34. Bineînţeles că Domnul se referea la moartea şi învierea şi
înălţarea Sa la Tatăl în ceruri. Dar nu le-a trecut niciodată prin minte ofiţerilor ceea ce
voia să spună El pentru simplul motiv că nu aveau nici o idee că venirea Lui în lume
fusese diferită de venirea altor oameni în lume; sau că El era Fiul lui Dumnezeu venit de
la Tatăl şi care a fost trimis în lume prin întrupare. Pentru că nu au înţeles cu adevărat de
unde venea El, ei nu au înţeles deloc ce a vrut să spună de reîntoarcerea la Cel ce L-a
trimis, şi nici când a adăugat că va merge într-un loc und ei nu vor putea veni dacă vor
încerca. Tot ceea ce au pputut gândi a fost că Els-ar putea să meargă să-i înveţe pe grecii
vorbitori de limbă ebraică din Egipt sau din alte părţi. Ioan 7:32-36.
Această lipsă de înţelegere din partea ofiţerilor era de aşteptat. Erau necredincioşi.
Dar acum El se adresează ucenicilor Săi: Ioan 13:33. El se referea mai mult nu a moartea
Lui – ei L-ar fi urmat la moarte dacă ar fi fost chemaţi să o facă atunci – şi dacă ar fi avut
curajul să o facă – se referea la o înviere şi la înălţarea Lui trupească în prezenţa lui
Dumnezeu. Ţi ei nu puteau să-L urmeze atunci.

Plecarea lui Isus stabileşte un nou standard

După ce şi-a anunţat plecarea Lui iminentă, Domnul a trebuit să-şi înveţe ucenicii care
era prima lor datorie în absenţa Lui: 13:34. De ce era nouă? Nu le poruncise Dumnezeu
oamenilor din Vechiul Testament: „Să iubşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi?”
Răspunsul stă în cuvintele pe care Domnul le-a adăugat: „cum v-am iubit Eu, aşa să vă
iubiţi unii pe alţii”. Ceea ce era nou era standardul, calitatea şi măsura dragostei. El îi
iubis cât a stat cu ei. Acum El pleca, dar prima dată era l cruce. Moartea Lui va arăta o
dragoste asemănătoare ce n-o mai cunoscuseră înainte. Nu va muri numai pentru prietenii
Lui, ci şi pentru duşmani. El va muri pentru ei pe când erau încă păcătoşi. El nu îi va iubi
cum s-a iubit pe El Însuşi: se va jertfi pentru ei.
Acesat era standardul de dragoste şi devotament unii faţă de alţii pe care Isu l-a
stabilit. Aceasta avea să fie marca creşterii sfinţeniei lor. Şi nu numai atât. Acesta avea să
fie standardul după care oamenii îi vor judeca dacă rau adevăraţi ucenici ai Lui sau nu
(13:35).
Experţii în muzică pot fi uneori auziţi comentând despre un tânăr muzician: „Pot să-
ţi spun de cine a fost instruit”, pentru că piesa tânărului poartă amprenta clară a
profesorului. Şi în general, oamenii cunosc pe adevăraţii creşini după acest test. Ei ştiu
foarte puţin despre doctrina şi teologia creştină.Dar ei ştiu ce fel de dragoste a exprimat şi

37
şi-a manifestat Hristos. Şi dacă vor găsi oameni care pretind că sunt creştini, dar care se
prigonesc unii pe alţii, care folosesc puterea seculară a statului pentru a-i discrimina pe
alţii care au doctrine diferite faţă de ei şi chiar vor purta războaie civile împotriva altora,
practicând chiar şi genocidul, lumea va ajunge la concluzia că asemenea oameni nu sunt
creştini deloc. Numai aceea a căror comportament se aseamănăcu standardul de dragoste
al lui Hristos, vor fi văzuţi ca adevăraţi creştini.
Dar dacă pentru a fi cu adevărat sfinţi, trebuie să ne iubim unii pe alţii cum ne-a
iubit El, avem vreo nădejde reală de a ajunge la acest standard? Da, Hristos are resurse
pentru noi care să ne facă capabili să-I urmăm exemplul. Dar se întâmplă că, înainte să ne
punem încrederea şi să ne bizuim pe resursele Lui, să descoperim prima dată insuficienţa,
cu adevărat falimentul resurselor noastre, după cum vom vedea.

10. Urmaşii necorespunzători

Urmează o lecţie uşor de înţeles ca teorie, dar mult mai greu de înfruntat când vom
descoperi adevărul ei în experienţa practică. Lecţia este aceasta: oricât de redunoscători
am fi Domnului pentru ceea ce ne-a dat şi oricât de hotărâţi am fi ca să-L iubim, să ne
supunem şi să-L urmăm, dragostea şi hotărârea noastă nu sunt suficiente pentru a ne ajuta
să-L urmăm aşa cum ar trebui. În noi se ascunde slăbiciunea, care, atunci când depindem
numai de resursele noastre, ne poate ruina uşor întreaga procedură. Desigur, fiecare
credincios va fi de acord imediat că nu este perfect şi mai păcătuieşte din când în când.
Dar să presupunem că, acordând hotărârea, grija şi efortul necesar, vom putea să reuşim
prin noi înşine să înfrângem şi să înăbuşim păcatele şi să ajungem la standardul dorit de
sfinţenie. Nu este tocmai adevărat. Păcatul ne slăbeşte puterea şi dăunează caracterului
nostru mai mult decât putem gândi; şi poate fi o experienţă amaă cân eşecul rpetat ne face
să înfruntăm acest fapt neplăcut şi tulburător.
Marele apostol Pavel, mărturiseşte deschis ce sentiment de nenorocire cumplită a
venit peste el când a făcut această descperire. „Cu mintea slujesc Domnului”, spune el;
pentru că din punct de vedere intelectual el vedea clar că a-L sluji pe Dumnezeu era
singurul mod înţelept de a trăi. „După omul din lăuntru îmi place legea lui Dumnezu”,
adaugă el; pentru că o viaţă plăcută lui Dumnezeu nu este doar o activitate intelectuală
neatrăgătoare. Îi plăcea, îl mişca din punct de vedere emoţional. Pe lângă aceasta el
spune: „A voi este prezent cu mine”, hotărârea lui de a trăi o viaţă sfântă era condusă de o
voinţă de fier. Dar totul în zadar! Toate practicile erau împotriva intenţiei. Rom. 7:15-25.

38
Intelectul, emoţia şi voinţa, toate combinate şi puse în sarcina unei vieţi sfinte, ca a lui
Hristos, au fost găsite cu adevărat necorespunzătoare. A fost o experienţă amară pentru
Pavel.
Oricum, Dumnezeu a ştiut aceasta de la început; şi când Pavel şi-a descoperit
falimentul, Dumnezeu i-a îndreptat privirea către prvederea pe care a lăsat-o El, aşa încât
un Pavel falimentar să poată să-L urmeze, să se supună şi să-L iubească pe Isus (Rom.8).
Şi aşa va fi şi cu noi. Folosindu-l pe Petru ca obiect al lecţiei Lui, Hristos ne va arăta
insuficienţa noastră; şi numai dacă suntem pregătiţi să-L urmăm pe Hristos şi să credem
ceea ce spune despre noi, vom fi gata să învăţăm aceasta, şi apoi bazându-ne pe ea,
prevederea Lui va aduce sfinţenie în viaţa noastră.

Petru: obiectul lecţiei noastre (Ioan 13:36-38)

Când Domnul a spus că va pleca şi că ucenicii nu vor putea veni acolo, Petr s-a
gândit preţ de câteva secunde că Domnul exagerase lucrurile fără motiv. „Doamne, unde
Te duci?”, i-a spus Petru. Domnul i-a răspuns, „Tu nu poţi veni acum după Mine, unde
Mă duc Eu; dar mai târziu vei veni”. Dar Petru nu a fost satisfăcut, pentru că simţea că
remarca Domnului făcea aluzie la un efect în curajul său. „Doamne, de ce nu pot veni
după Tine acum? Îmi voi da viaţa pentru Tine”, i-a zis el. El ştia ce înseamnă fiecare
cuvânt, pentru că în anii trecuţi crescuse în inima lui Petru un devotament adânc şi
entuziast pentru Domnul şi după câte ştia el, era gata să-şi dea şi viaţa pentru El dacă era
necesar. Cu siguranţă el nu era Iuda; şi poate în modul de a gândi al lui Petru, dezvăluirea
nesincerităţii şi trădării lui Iuda, l-a făcut să simtăcă niciodată nu Lar trata pe Domnul în
acest mod ticălos, ci ar fi gata să-L urmeze dacă ar fi nevoie la închisoare şi la moarte. Şi
apoi, după câte ştia el, devotamentul lui nu era de pus la îndoială. Problema era că se
credea mai bun decât oricând. De fapt, în personalitatea lui Petru era o slăbiciune
ascunsă; şi când câteva ore mai târziu, prin nişte maşinaţii sinistre ale diavolului,
circumstanţele au exercitat o presiune insuportabilă asupra acelei slăbiciuni,
devotamentul lui Petru se va prăbuşi complet şi se va lepăda de Domnul cu jurăminte şi
blesteme. Domnul îi spusese şi îi dezvăluise slăbiciunea lui, înainte de a dezvălui trădarea
lui Iuda.

Greşeala de bază a lui Petru

Bineînţeles, nu trebuie să confundăm slăbiciunea lui Petru cu trădarea lui Iuda.

Aceasta este slăbiciunea omului născut din nou, care a experimentat regenerarea prin
Duhul Sfânt, care a fost curăţit complet (13:10-11); trădarea lui Iuda nu era trădarea unui
om neregenerat, ci a unui om care era condus şi chiar posedat de diavolul (13:2,10-
11,18,27). Slăbiciunea lui Petru a puut fi ddepăşită până la urmă; trădarea lui Iuda a fost
ireversibilă.
Pe de altă parte, slăbiciunea lui Petru nu putea fi învinsă deodată. Singura cale ca
toţi credincioşii să-şi depăşească slăbiciunile este să fie gata să le înfrunte şi să vadă unde
sunt, apoi să se pocăiască de ele şi să caute harul şi puterea lui Dumnezeu şi a Duhului
Sfânt pentru a le depăşi. Dacă Petru ar fi dorit să-L asculte pe Domnul şi să accepte că
ceea ce spusese El era adevărat, ar fi fost scutit de multă durere şi supărare. Şi putem să
ne întrebăm de ce Petru nu a răspuns în felul următor: Doamne, nupot să cred aceasta. Nu

39
sunt felul acesta de om. Nu cred că am această slăbiciune de care Tu vorbeşti; dar dacă o
am – şi Tu ştii cel mai bine – atunci arată-mi cum să o depăşesc şi cum să fiu ferit de
acest lucru urât despre care mi-ai spus că îl voi face”. Dacă I-ar fi spus aceasta, Domnul
i-ar fi arătat cu siguranţă cum să evite aceasta.
Dar nu, Petru nu a putut să creadă aceasta despre el însuşi, nici măcar când i-a spus
Domnul. S-a gândit că are resurse suficiente de curaj şi hotărâre pentru a face orice
sacrificiu necesar în timpul devotării lui pentru Domnul. De fapt, el nu avea. A trebuit să
înveţe lecţia grea şi dureroasă că Domnul îl cunoştea pe el şi personalitatea lui mai bine
decât el însuşi. Slăbiciunea despre care Domnul spusese că a văzut-o în inima lui era într-
adevăr, singura cale prin care el putea să se confrunte cu slăbiciunea lui şi să înveţe s-o
biruiască, era să-i permită să ajungă în circumstanţe în care să falimenteze şi să se lepede
de Domnul, atunci dragostea lui Dumnezeu a fost cea care i-a permis lui Petru să ajungă
în acele circumstanţe şi să facă acea descoperire îngrozitoare. Deoarece capitolul 13 ne
reaminteşte: „fiindcă iubea pe ai săi care erai în lume, i-a iubit până la capăt”.Şi dragostea
Lui era hotărâtă să facă pe Petru cu adevărat perfect, indiferent care ar fi fost preţul sau
sacrificiul.

Certitudinea refacerii lui Petru

Dar Hristos era sigur că Petru se va reface în cele din urmă şi se bucura. „Tu nu poţi
veni acum după Mine, unde Mă duc Eu, dar mai târziu vei veni”. Şi aşa a făcut Petru.
Deşi curajul l- părăsit şi s-a lepădat şi L-a abandonat pe Domnul pentru a scăpa de
suferinţă în curtea marelui preot şi la cruce, el s-a refăcut după aceea şi L-a slujit şi L-a
urmat pe Domnul într-un mod măreţ mulţi ani după aceea şi ca şi Domnul a plecat acasă
în glorie printr-o moarte de martir.
Şi am putea să nu cădem dacă observăm aceasta: când a venit criza după cum
Domnul a prezis, şi Petru nu a izbutit să urmeze pe Domnul în suferinţa Lui, cum am fi
făcut şi noi de altfel, i-ar fi trebuit o sursă uriaşă de încurajare şi speranţe noi pentru a-şi
aminti ceea ce Domnul spusese înainte de a seîntâmpla toate acestea: „Tu nu poţi veni
acum, dar mai târziu vei veni”. Prin urcuşurile şi coborâşurile care au urmat în viaţa lui
Petru, el atrebuit să repete constant cuvintele Domnului, dându-le înţelesul deplin. Nu-i
fusese permis încă să-L urmeze pe Domnul în înălţarea în glorie, în prezenţa Tatălui din
ceruri. Dar fără îndoială, a făcut-o într-o zi. Hristos îi spusese că o va face; şi promisiunea
Lui nu cade. Şi mai mult, intrarea în prezenţa gloriei Tatălui, şi vederea directă a
înfăţişării binecuvântate a Domnului Isus, au desăvârşit instantneu proceul de finţire din
viaţa lui Petru şi l-a desăvârşit o dată pentru totdeauna dincolo de orice pericol de a mai
eşua vreodată. Înainte de a fi căzut, Domnul l-a lăsat pe Petru să cunoască implicaţia.
Certitudinea acestei promisiuni şi curajul pe care El i l-a dat, l-au ajutat să înfrunte acest
faliment, să se întoarcă şi să-L urmeze pe Domnul devotat, tot restul vieţii. Şi de atunci,
Hristos nu are favoriţi; tuturor celor ce cred, le face aceeaşi promisiune.

40
 11. Ţinta asigurată (Ioan 14:1-3)

„Să nu vi se tulbure inima”, a spus Hristos; fără îndoială că El văzuse privirea plină
de spaimă ce se răspândise pe feţele ucenicilor Lui când a spus că va pleca şi mai târziu,
când a spus că Petru se va lepăda de El. Dacă devotamentul lui Petru era nesigur, al lor
era mai bun? Dacă Petru nu putuse să fie credincios Domnului în suferinţele lui, cât timp
El încă mai era în trup, pe acest pământ, nu va fi de o mie de ori mai dificil pentru ei să-I
rămână credincioşi când El va fi cu totul plecat? Oare falimentul nu le va smulge din
inimă devotamentul şi nu-l va submina fatal? Şi oare nu le va distruge orice speranţă de a
mai fi vreodată sfinţi? Desigur, ei aveau toate motivele de a-şi lăsa inimile să fie
tulburate. Şi pe lângă toate acestea, păcatul lepădării de Domnul era foarte serios.
Domnul însuşi îi avertizase înainte că de toţi aceia care se vor lepăda de El înaintea
oamenilor, se va lepăda şi El înaintea Tatălui, care este în ceruri (Mat.10:33). Aşadar,
cineva care pretinde că este creştin, fără să se fi pocăit, continuă să se lepede de Domnul
toată viaţa lui, aceasta ar crea motive serioase de îndoială dacă el a fost vreodată un
credincios adevărat. Cum să nu fie tulburaţi? Cu toate acestea, Hristos, de îndată ce le-a
spus că Petru se va lepăda de El, aproape dintr-o răsuflare a adăugat: „Să nu vi se tulbure
inima”. El avea motivele Lui.
În primul rând, El ştia că Petru, în ciuda slăbiciunii lui, era un credincios veritabil, a
cărui lepădare (deşi serioasă) era doar o inconsecvenţă temporară şi că el putea să-şi
revină din această cădere: rugăciunea lui Hristos pentru Petru (Luca 22:32) ne va garanta
aceasta. Şi din punct psihologic şi practic, era foarte important ca Petru şi ceilalţi apostoli

41
să deţină această afirmaţie a lui Hristos despre căderea lui Petru în perspectivă reală şi în
proporţiile ei reale. Căderea era sigură, dar la fel de sigură şi restabilirea.
În al doilea rând, cât de serioasă a fost căderea lui, cel puţin două sau trei lucruri
bune au luat naştere în urma ei; pentru că în cele din urmă, toate lucrurile (chiar şi
greşelile) lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi care se pocăiesc de
căderile lor. De exemplu, a distrus încrederea nejustificată în puterea Lui şi a indus în el o
conştiinţă realistică, prudentă a slăbiciunii lui.
Apoi, a fost convins de realismul lui Hristos. Hristos nu a fost înşelat de protestele
Lui fierbinţi de devotament: nu, nici într-un caz El nu a fost dezamăgit de căderea Lui,
deoarece ce prevăzuse că se va întâmpla, se aştepta la ea şi încă îl mai iubea.
În al patrulea rând, Petru era gata acum să-L asculte, cum nu o făcuse înainte de a fi
căzut şi să înveţe să asimileze faptul că Hristos îl va îndrepta către menţinerea,
dezvoltarea (îmbunătăţirea) şi în cele din urmă desăvârşirea devotamentului pentru El şi
pentru Tatăl. Şi în cele din urmă, în lumina tuturor acestor lucruri, Petru va putea să-i
întărescă pe fraţii săi (Luca 22:32).
„Să nu vi se tulbure inima” a spus Hristos; şi am face bine să-I ascultăm sfatul,
pentru că sunt două greşeli egale, dar opuse, pe care credincioşii le fac cu privire la
căderile lor. Una din ele este să le tratezi uşor, ca şi cum ele nu ar conta deloc – fără să te
pocăieşti de ele; să refuzi să laşi pe Domnul Isus „să-ţi spele picioarele” şi să le
curăţească de murdăria lor. Aceasta va duce la creşterea falimentului şi la o viaţă lipsită
de roadă. O altă greşeală este la polul opus. Este să-ţi permiţi să devii absorbit de tine
însuţi, de căderile tale şi de insuficienţa ta. Mintea devine atunci absorbită de simţul
înfrîngerii, duhul este slăbit şi Satan însuşi avantajat de situaţie, induce în disperare,
tristeţe şi înfrângere continuă. Aceasta nu este adevărata sfinţenie. Adevărata sfinţenie
este să ne pocăim, să ne mărturisim păcatele şi să ne bazăm pe asigurarea lui Dumnezeu
de iertare a păcatelor (1Ioan 1:9); să fim de acord cu Dumnezeu că „în noi, în adevăr, nu
locuieşte nimic bun” (Rom. 7:18). Trebuie să privim nu la noi, ci la Hristos şi la glorioasa
Lui promisiune pe care ne-a făcut-o şi ne-o face că ne vom învinge slăbiciunea noastră şi
că în cele din urmă, devotamentul nostru va fi desăvârşit. Astfel, cu înţelepciunea Lui
divină, Isus le-a întors privirile ucenicilor de la insuficienţele lor şi de la căderea lui
Petru, la viitorul glorios care le stătea în faţă.

Promisiunea că vor fi pentru totdeauna cu El

„Să nu vi se tulbure inima”, a spus Isus; pentru că El nu privea la starea ucenicilor

Lui din acel moment, ci la cum vor fi când planul lui Dumnezeu de sfinţire va fi complet.
Sfinţirea nu înseamnă numai urmarea şi slujirea devotată lui Hristos în misiunea lui de
îndurare şi salvare prin această lume stricată, pângărită de păcat şi plină de necaz:
însemna să-L urmeze pe Hristos prin înălţarea Lui la ceruri, unde să-L slujească fără
păcat şi cu un devotament desăvârşit în acel templu ceresc, unde nici un văl nu trebuie să
ascundă prezenţa imediată a Preasfântului Dumnezeu de poporul Lui.
Despre acel templu începuse acum să le vorbească. Ca Fiu al lui Dumnezeu, venit
din ceruri, avea în primul rând experienţa acestor lucruri cereşti. Dar ucenicii Lui nu
aveau nici o experienţă; nici nu puteau să ştie ceva despre ele fără să fie pregătiţi să
creadă tot ceea ce El le-a spus cu o credinţă absolut neîndoielnică că ele erau din
Dumnezeu. „Aveţi credinţă în Dumnezeu”, le-a spus El „şi aveţi credinţă în Mine”. Apoi

42
a continuat: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri”. O dată, înainte de a-şi începe
lucrarea pe pământ, Isus a folosit expresia „casa Tatălui Meu” în acea împrejurare pentru
a se referi la Templul din Ierusalim. Chiar acea casă pământească era sfântă, şi toţi cei ce
slujeau lui Dumnezeu în ea, preoţii şi leviţii, trebuiau să fie sfinţi, ceea ce însemna puşi
deoparte şi devotaţi în întregime slujirii lui Dumnezeu. Nimic nu trebuia să pângărească
sfinţenia casei. Şi când a găsit curţile Templului pângărite de schimbătorii de bani, i-a
scos afară spunându-le: „ridicaţi acestea de aici şi nu faceţi din casa Tatălui Meu o casă
de negustorie” (Ioan 2:16).
Şi acum, când le vorbea ucenicilor despre măreţia care îi aştepta, a folosit expresia
din nou, dar nu pentru a se referi la templul acesta pământesc, ci la cel ceresc, „cortul
acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea
aceasta” (Evrei 9:11). „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri” sau camere; este destul
de interesant că Templul Tatălui de pe pământ, avea şi el multe camere împrejurul lui, în
care preoţii şi leviţii erau găzduiţi, fiecare potrivit cu sarcina pe care o avea de făcut,
indiferent dacă aducea jertfa necurmată, sau pregătea lemnul pentru focul de pe altar, sau
pregătea pâinea pentru punerea înainte sau indiferent orice altceva. Fiecare slujitor al lui
Dumnezeu avea un loc unde putea să se simtă ca acasă, ca să vorbim aşa, şi unde putea să
slujească şi să se închine lui Dumnezeu. Acum Isus folosea aceeaşi frază pentru a descrie
templul ceresc ca fiind mult mai înalt, mult mai mare şi mult mai glorios. Acel templu va
avea, de asemenea multe camere, unde copiii Lui, în trupuri de slavă şi cu caracterele
izbăvite complet, la a doua venire a lui Hristos vor intra în slujirea eternă, neîntreruptă,
devotată lui Dumnezeu şi se vor închina pentru totdeauna numai Lui.

Pregătirea locului

„Mă duc să vă pregătesc un loc”, a spus Hristos; şi sunt opinii diferite cu privire la
ceea ce înseamnă exact. Unii cred că s-a referit la faptul că trebuie să meargă la cruce.
Prin moarte, avea să plătească pedeapsa pentru păcatele lor şi prin aceasta să rămână în
faţa lui Dumnezeu neprihăniţi, să fie iertaţi şi acceptaţi (Rom. 8:24-26). Şi sângele lui
Isus le va curăţi cugetul lor ca să slujească Dumezeului celui viu (Evrei 9:14). Aceasta
este, bineînţeles, un adevăr cu totul binecuvântat: moartea lui Hristos a îndeplinit totul, şi
aceasta nu numai pentru primii apostoli, ci pentru toţi cei care cred în Hristos.
Pe de altă parte, dacă Hristos s-ar fi referit la aceasta, ar fi trebuit să spună: „Mă duc
să vă pregătesc pentru un loc”, în loc să spună „Mă duc să vă pregătesc un loc”. Când
Hristos s-a înălţat şi s-a aşezat la dreapta măreţiei lui Dumnezeu, El s-a înălţat acolo unde
fusese şi mai înainte (Ioan 6:62). Ca Fiu al lui Dumnezeu, El şi-a reluat poziţia la dreapta
Lui; Tatăl „L-a proslăvit la Sine însuşi cu slava pe care o avea înainte de a fi lumea”
(17:5). Este adevărat că atunci când Omul Isus Hristos s-a înălţat la ceruri a luat o
înfăţişare cerească. Nicidată înainte nu mai fusese în prezenţa lui Dumenezu un om cu
trupul omenesc, preschimbat în trup de slavă. Ce ajustări vor fi necesare pe acele tărâmuri
glorioase, când milioane de oameni răscumpăraţi prin Hristos, Îl vor urma în templul
etern, în prezenţa lui Dumnezeu, nu ca duhuri fără trupuri, ci ca oameni adevăraţi şi
maturi, cu trupuri de slavă – dar aceasta nu putem spune în mod cert, pentru că ni s-a
spus. De un lucru putem fi siguri: Hristos va pregăti o locuinţă potrivită întregii umanităţi

43
răscumpărate, şi va fi gata să-i primească pe toţi copiii Lui cu bucurie, chiar şi pe Petru,
care o dată s-a lepădat de El.

Scopul venirii lui Hristos

Expresia folosită de Hristos este semnificativă. El ar fi putut să spună: „Voi veni din
nou şi vă voi lua în cer, unde nu va i nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, nici blestem”; şi
aceasta ar fi fost perfect adevărat. Dar El s-a exprimat diferit pentru că se gândea la cea
de-a doua venire a Lui ca la un eveniment care în cele din urmă va desăvârşi sfinţenia
copiilor Lui. „Mă voi întoarce”, spune El „şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu,
să fiţi şi voi”. Acesta este principalul motiv pentru care Hristos ne pregăteşte un loc în
casa Tatălui. De aceea, într-o zi vom fi pentru totdeauna cu El, unde este şi El şi niciodată
nu ne vom mai depărta de El. Niciodată slăbiciunea nu-l va mai face pe Petru să se lepede
de El, şi nici frica nu-i va mai face pe ceilalţi ucenici să-L părăsească. Va fi un templu din
care, „nu vom mai ieşi niciodată”, după cum spune Apocalipsa 3:12. Devotamentul
nostru va fi deplin.

Scopul revenirii lui Hristos

Orânduirea şi promisiunea lui Hristos îi cuprinde pe toţi credincioşii adevăraţi, fără

excepţie. Apostolul Pavel, vorbind despre ceea ce se va întâmpla la cea de-a doua venire
a lui Hristos, spune: 1Cor.15:51-54. Şi apoi, când scrie creştinilor din Tesalonic, spune:
1Tes. 4:14-17. Cât de bine, Pavel, insuflat de Duhul lui Dumnezeu, citise dorul suprem
din inima Mântuitorului. „Vă voi lua cu Mine”, spune Hristos „ca acolo unde sunt Eu să
fiţi şi voi”. „Şi astfel”, spune Pavel, „vom fi totdeauna cu Domnul”.
Scopul preoţiei eterne

Următorul lucru frumos pe care trebuie să-l observăm, este acesta: în Templul vechi
al lui Dumnezeu di Ierusalim, slujirea lui Dumnezeu nu era îndeplinită de tot poporul Lui.
Era limitat doar la membrii unei seminţii speciale, seminţa lui Levi, care fuseseră puşi
deoparte şi destinaţi să acţioneze ca preoţi ai oamenilor din popor (laicilor). Din cauza
ordinării lor, erau priviţi ca sfinţi şi privilegiaţi să intre în părţi ale Templului, unde
poporului nu i se permitea să intre. Dar în Hristos, toate aceste limite, distincţii şi
privlegii speciale sunt desfiinţate. Acum toţi copiii lui Dumnezeu sunt preoţi. Sunt aici şi
acum, după cum apostolul Pavel declara: 1Petru 2:5. Toţi răscumpăraţii Îi cântă laudă lui
Dumnezeu ca şi apostolul Ioan: Apoc.1:5-6. Şi tuturor răscumpăraţilor în cer, le-a fost
dată promisiunea: Apoc 7:15; 22:3-4.
Cuvintele sunt nepotrivite pentru a exprima grandoarea şi măreţia promisiunii unui
loc în casa Tatălui. Efectul ei este desăvârşit şi veşnic. Şi mai mult, noi nu trebuie să
facem sau să muncim nimic pentru aceasta. Şi Domnul ne spune despre acel loc că ni-l
pregăteşte pe când suntem încă pe pământ, nu pentru a ne face nepăsători, ci pentru un
scop cu totul opus: pentru a sprijini hotărârea noastră de a fi sfinţi. Pe când suntem încă
înconjuraţi de încercări şi ispite, pe când din timp în timp ne împiedicăm şi cădem,
trebuie să ştim că ţinta noastră finală este asigurată. Nu trebuie să renunţăm niciodată, nu
trebuie să ne pierdem nădejdea. Într-o zi ne vom conforma Domnului Isus. Într-o zi vom

44
fi sfinţi desăvârşiţi. Vom fi cu El pentru totdeauna. Va veni o zi când devotamentul nosru
pentru Persoanele Divine va fi cu totul complet.

12. Hristos – Calea către Tatăl

Prima partea condiţiei lui Hristos pentru menţinerea şi desăvârşirea devotamentului
pentru Dumnezeu era, după cum am văzut, să ne pregătească un loc în Casa Tatălui. Dar
acum, Hristos este gata să ne explice a doua parte. Aceasta va fi preocupată să aducă pe
Tatăl şi pe Fiul în inima noastră, aici pe pământ. Să vedem cum va face Domnul trecerea
de la prima parte a condiţiei la cea de-a doua. El a spus: „Mă duc să vă pregătesc un loc
în casa Tatălui Meu...ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo”. Dar la acest punct,
Toma L-a întrerupt: Ioan 14:5. Înainte de a vedea întrebarea lui Toma ca pe un semn al
unei perceperi slabe. Ar trebui să ne întrebăm sincer dacă noi înşine ştim calea spre locul
unde a plecat Mântuitorul, mai mult decât a ştiut Toma. Cre este calea spre casa Tatălui?
Unde este cerul şi pe ce drum se poate ajunge acolo? Bineînţeles, noi ştim că în ceruri nu
se poate ajunge printr-o simplă ridicare la cer. Nici un astronaut nu ar putea ajunge acolo,
chiar dacă ar survola atât de mult încât să călătorească miliarde de anu lumină prin spaţiu.
Ar trebui să ne gândim, după cum unii au şi făcut-o deja, dacă cerul este a cincea sau a
şasea dimensiune a universului, pe lângă cele patru dimensiuni despre care deja ştim.
Dumnezeu nu ne-a spus şi nu are nici un rost să speculăm. Probabilitatea este că în starea
noastră prezentă, nu suntem capabili să înţelegem , chiar dacă Dumnezeu a încercat să ne
explice unde este, prin ce cale şi prin ce fel de călătorie putem ajunge acolo.

45
 Aşadar, totul este mai interesant, încât atunci cînd Domnul a răspuns la întrebarea
lui Toma, El a reformulat propoziţia originală: Ioan 14:6. Atunci unii s-au informat dacă
este vreo diferenţă între a veni în casa Tatălui şi a veni la Tatăl. Da, pentru că există o
diferenţă mare şi foarte importantă din punct de vedere conceptual şi practic. Pe pământ
putem să vizităm palate măreţe în multe ţări, unde au trăit odată regi şi împăraţi. Deşi ei
nu mai există, putem însă să admirăm arhitectura şi comorile fabuloase din acele palate
mari; deşi ele ne umplu de bucurie, ar fi o experienţă cu totul diferită să-i fi întâlnit chiar
pe regi şi pe împăraţi, să fi vorbit cu ei, să fi cinat cu ei şi să ne fi întreţinut cu ei. Sau din
nou, poţi să călătoreşti într-un oraş foarte îndepărtat şi cât timp eşti acolo, să te hotărăşti
să vizitezi pe un prieten pe care l-ai cunoscut cu mult timp în urmă – şi să vezi, când
ajungi la casa prietenului tău, că l este plecat undeva departe, într-o vacanţă. În acest caz,
faptul că ai privi în jurul casei prietenului tău, nu ar compensa dezamăgirea de nu fi
întâlnit pe prietenul tău. În acelaşi fel, dacă ar fi posibil (dar nu este, bineînţeles) să
mergem în casa Tatălui şi să nu avem niciodată părtăşie cu El, ar fi nu numai o
dezamăgire: ar fi un dezastru veşnic. Adevărata esenţă a păcatului în această viaţă pe
acest pământ, a fost, după cum am învăţat în lecţia anterioară, că oamenii au luat darurile
variate ale Cratorului, dar au avut foarte puţin sau nu au avut deloc timp pentru Creatorul
însuşi, şi nici o dorinţă de a avea vreodată părtăşie cu El. Dacă ar fi posibil să mergem în
cer şi să ne bucuăm de toate minunile din casa Tatălui, şi cu toate acestea nu am avea
decât foarte puţin interes sau nu am avea deloc faţă de Tatăl, doar s-ar perpetua şi ar
creşte păcatul nostru nenorocit.
Şi astfel, Hristos nu este preocupat doar să ne ia în casa Tatălui când va vni din nou.
Cel mai important este ca Domnul să ne ducă la Tatăl. Într-adevăr, este atât de important,
atât de fundamental pentru menţinerea şi desăvârşirea sfinţeniei noastre, încât Hristos îşi
proune să nu aştepte până vom ajunge în cer, ci să ne introducă la Tatăl înainte. Îşi
propune să ne ducă la Tatăl încă din această viaţă, sau mai degrabă să-L aducă pe Tatăl la
noi. Şi astfel, înainte de a ajunge în casa Tatălui şi de a-L întâlni acolo, ar trebui să ne
înâlnim să avem părtăşie cu El şi cu Fiul în casa inimilor noastre pe acest pământ.
Astfel, când Toma a rostit acele cuvinte (14:5), Domnul i-a răspuns: 14:6.Şi
explicaţia acestei mari afirmaţii va ocupa un mare paragraf care urmează.
În primul rând, „Eu sunt Calea şi nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”; şi în
versetele 7-14, El va explica cum, în ce sens este El Calea către Tatăl.
În al doilea rând, „Eu sunt Adevărul, nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”; şi în
versetele 15-17, El ne va explica cum, prin faptul că trimite Dhul adevărului, ne va ajuta
să înţelegem adevărul despre Tatăl.
În al treilea rând, Eu sunt Viaţa, nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine; şi în
versetele 18-24. El ne va explica cum ne împărtăşeşte viaţa pe care trebuie s-o avem,
dacă dorim să avem părtăşie cu Tată.

Hristos – Calea deplină şi suficientă către Tatăl

Hristos este, aşadar, singura cale către Tatăl; dar de atunci încoace, Hristos a rămas
singura cale deplinăşi suficientă către Tatăl. Aceasta este din cauză că El este
descoperirea completă şi deplină a Tatălui (14:7). Dar la acest punct, Filip Îl întrerupe:
„De fapt”, spune el, exprimând ceea ce i se păruse a fi o idee bună, „m-am gândit

46
Doamne, că at fi pentru noi mult mai uşor să înţelegem şi să lămureşti chestiunea cu noi
odată pentru totdeauna, dacă ne-ai arăta pe Tatăl aici şi acum; şi ne-ar fi de ajuns”.
Se pare că Filip se gândea să vadă pe Tatăl în sens fizic sau printr-o viziune directă,
veselă; şi dacă L-ar vedea pe El în felul acesta, acest lucru le-ar împrăştia cumva toate
îndoielile. Poate şi noi am simţit în felul acesta în unele ocazii. Uneori, când suntem
apăsaţi, ne gândim să facem aceleaşi propuneri pe care le-a făcut şi Filip, dacî am
îndrăzni. Deşi ar trebui să luăm totul prin credinţă, ne imaginăm că dacă L-am vedea pe
Dumnezeu cu ochii noştri, ar fi cea mai convingătoare şi cea mai înaltă dovadă a
existenţei Lui. Într-adevăr, de-a lungul secolelor, diferiţi înţelepţi şi filozofi au declarat că
o asemenea viziune a lui Dumnezeu este posibilă pentru noi în această viaţă şi poate fi
obţinută dacă me pregătim pentru ea prin diferite tehnice intelectuale şi psihologice
riguroase. De exemplu, filozoful grec păgân, Platinus (205-269/ d. Hr.) i-a asigurat pe
ucenicii lui că Dumnezeu (sau „Cineva”după cum Îl numea Platin) era complet
necunoscut; dar cu toate acestea, prin tehnici intelectuale şi psihologice corespunzătoare
să atingi viziunea directă a acelui „Cineva”, în care fiinţa obţine identitatea cu acel
„Cineva”. Anumite forme de hinduism revendică acelaşi lucru. Şi din nefericire, de-a
lungul secolelor, unii creştini au fost tentaţi să creadă că unele principii filozofice şi
tehnici psihologice ar putea depăşi ceea ce Hristos ne arată despre Dumnezeu, şi ,
ajungând la Dumnezeu, care este complet necunoscut, ar avea viziunea directă a acestui
necunoscut şi s-ar bucura de părtăşia cu El.
Dar împotriva tuturor acestor revendicări fascinante, dar false, stă afirmaţia clară a
lui Hristos: „Numeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Când Îl căutăm pe Dumnezeu nu
trebuie să trecem niciodată peste ceea e ne-a învăţat sau ne-ar fi putut învăţa Isus despre
Tatăl. Şi nici nu avem nevoie să încercăm. Pentru că observaţi răspunsul pe care i l-a dat
lui Filip: 14:9. El este chipul Dumnezeului celui nevăzut (Col. 1:15). Evrei 1:3a; Ioan
1:18.
Dar răspunsul pe cate i l-a dat Hristos trebuie să fi lăsat pe faţa lui Filip o expresie
de neîncredere şi neînţelegere, pentru că Domnul a continuat: 14:10-11. Trebuie să fi fost
un moment minunat din acea seară minunată. Toma şi Filip se gândiseră la Dumnezeu ca
fiind un drum luung până la cer, acum au descoperit că Tatăl se identifica cu persoana
Domnului. Întreaga seară au ascultat cuvintele lui Isus, minunându-se de graţia şi
frumuseţea lor. Dar în tot acest timp, ceea ce ascultaseră ei erau cuvintele Tatălui. Pe
când ascultau, vedeau faţa lui Isus şi expresiile Lui de dragoste, de încurajare şi de
supărare; şi ceea ce ei de fapt vedeau era lumina cunoşinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa
lui Isus Hristos. De fapt, Ioan îşi plecase capul pe sânul Lui; şi dragostea care pulsa la
fiecare bătaie de inimă pe care el o auzea, era dragostea lui Dumnezeu. Şi era acela
adevăratul Dumnezeu, care în urmă cu cîteva momente îngenunchiase la picioarele lor şi
le spălase? Aşa era Dumnezeu? Da, cu siguranţă: „Cuvintele pe cari vi le spun Eu, nu le
spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El poate face aceste lucrări ale Lui.
Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”. Aşa era Dumnezeu. Cu siguranţă, apostolii nu
văzseră acolo, în camera de sus, splendorile exterioare ale lui Dumnezeu şi a lui Isus
deoarece Ioan fusese privilegiat mai târziu să le vadă în revelaţia pe care a primit-o pe
insula Patmos şi pe care toţi copiii lui Dumnezeu le vor vedea într-o zi. Dar ei au văzut
inima şi mintea Tatălui, caracterul şi atitudinea Lui, cuvintele şi lucrările Lui exprimate
pe deplin. Hristos le adusese ppe Tatăl. Şi niciodată, în toată veşnicia, nici chiar în ceruri,
în mijlocul manifestării depline a gloriei eterne a lui Dumnezeu, nu vor descoperi ceva

47
diferit în inima lui Dumnezeu de ceea ce Isus le arătase. Mulţumim lui Dumnezeu pentru
Isus Hristos, Fiul Său! Este cu mult mai presus de filozofii şi intelectualii care, dacă le-ai
urma teoriile şi tehnicile lor psihologice, ar putea doar să întreţină (complet fals) speranţa
de a vedea un Dumnezeu cu totul necunoscut şi de neînţeles.

Hristos – model pentru noi

Ioan 14:12-14
Dar există un alt sens în care Hristos este pentru noi calea către Tatăl. Nu numai că
ne-a făcut cunoscut pe Tatăl care locuieşte în El, făcând lucrările pe care Tatăl le-a făcut,
şi vorbind ceea ce vorbea prin El: dar în toate acestea, El devine un model pentru noi la
nivelul nostru mai umil, după cum le explică ucenicilor Lui. Pentru a înţelege acest lucru
clar, să repetăm modelul încă o dată. Când Hristos a spus: „Cuvintele pe care vi le spun
Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui”.
El nu reprezenta un robot sau un computer, prin care Tatăl se exprima. Erau într-adevăr,
lucrările şi cuvintele Tatălui. Dar Hristos, personal şi cu bună ştiinţă şi-a folosit propiile
buze pentru a rosti acele cuvinte şi cu propiile mâini a făcut acele lucrări.
14:12a. El a vrut să spună că credinciosul va face el însuşi lucrările: credinciosul nu
va fi un simplu robot pe care Hristos îl foloseşte. Şi totuşi, în acel timp, Hrustos va fi cel
care va face acele lucrări în credincios şi prin credincios. Să ascultăm această afirmaţie
repeată a doua oară: „Orice veţi cere în Numele Meu, voi face”. Cu altecuvinte, pentru a
atinge aceste scopuri, relaţia credinciosului cu Hristos va trebui să fie ca şi a lui Hristos
cu Tatăl. Dar atunci, Hristos a adăugat un lucru surprinzător: „va face şi el (credinciosul)
lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu
mă duc la Tatăl”.În ce sens mai mari?Ar fi într-adevăr posibil să fie lucrări mai mari
decât acelea pe care Hristos le-a făcut cât timp a fost pe pământ? La un moment dat, El a
înviat un mort. Ar putea să fie o lucrate mai mare ca aceasta?
Pentru a înţelege cum poate fi aceasta, trebuie să fim foarte atenţi la motivul pe care
ni-l dă: „mai mari... pentru că Eu mă duc la Tatăl”. Când Hristos era pe pământ, după um
am observat mai devreme, El putea să fie numai într-un singur loc la un timp dat. Chiar
dacă putea să-şi exercite puterea şi să vindece oameni de la distanţă (Ioan 4:46-53; Luca
7:2-10), nu avem nici o dovadă că El ar fi fost sau ar fi vorbit în două locuri deodată. Dar
când s-a înălţat la Tatăl, nu a mai existat nici o limitare. Pentru că acum, mii de
credincioşi de pe întreg pământul pot să se roage în acelaşi timp Tatălui, în Numele lui
Isus şi Isus poate să răspundă rugăciunilor lor în acelaşi timp, lucrînd prin toţi acei
credincioşi. Lucrările pe care le vor face vor fi mai mari decât acelea pe care Hristos le-a
făcut pe pământ, mai mari din punct de vedere numeric.
Dar vor fi mai mari şi în calitate. Este un lucru mare să fii înviat din morţi, cum a
fost Lazăr (Ioan 11) şi să primeşti pentru o perioadă darul temporar al vieţii fizice (pentru
că Lazăr în cele din urmă a murit). Dar este un lucru mult mai mare să primeşti pentru o
perioadă darul temporar al Duhului Sfânt şi prin Duhul să fii încorporat în trupul lui
Hristos (1Cor.12:13). El le-a vorbit despre darul Duhului Sfânt când era încă pe pământ,
dar Scriptura ne clarifică faptul că, darul Duhului Sfânt nu ne va fi dat, până când Isus,
după înălţare, îi va boteza pe copiii Lui Cu Duhul Sfânt în Ziua Cinzecimii. Astfel că Isus
le-a spus mulţimilor la praznicul corturilor: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge

48
râuri de apă vie”. Şi scriitorul Evangheliei continuă: Ioan 7:39 (proslăvit sau înălţat. Vezi
Fapte 1:4-5; 2:2-3).
Nici un om, nici un predicator creşin, nici chiar un apostol nu poate să dea Duhul
Sfânt la cineva. Dar de la Cinzecime încoace, Hrisos cel înălţat a vorbit prin slujitorii Lui,
şi ca rezultat, oamenii au crezut şi au primit darul Duhului. De exemplu, Petru ne
relatează ce s-a întâmplat când a fost trimis să predice unui centuion roman şi prietenilor
lui, „cuvinte prin care puteau fi salvaţi”. Fapte 10:14-16. Nu avem nici o dovadă că s-ar fi
întâmplat aceasta vreodată cât timp Isus a predicat pe pământ. Sunt „lucrările mai mari”
pe care Domnul cel înviat şi înălţat le făcuse prin copiii Lui de la Cincizecime. Nu trebuie
să mai spunem că promisiunea lui Hristos de a face orice îi vom cere Tatălui sau Lui în
Numele Lui, trebuie să fie interpretată strict în acest context. Nu avem nici o garanţia că
vom primi orice hotărâm că ne-ar plăcea să avem. Cererea noastră trebuie să fie în
Numele Lui, trebuie să fie potrivită cu caracterul Lui, cu scopurile Lui declarate şi în
interesul lui. Şi când Hristos face ceea ce noi Îi cerem, va fi întotdeauna cu acest scop „ca
Tatăl să fie proslăvit în Fiul” (14:3). Nu va acţiona din alt motiv.
Dar aceste limitări nu sunt o restricţie împotriva minunii despre care Hristos ne
învaţă aici. Numai să te gândeşti ce glorie inexprimabilă este atunci când Tatăl şi Fiul se
ocupă de nişte vase slabe de lut. muritori cum suntem noi, ne curăţeşte şi ne sfinţeşte şi
apoi, cu munca noastră colaboratoare prin noi îşi face slava Lui cunoscută. Astfel a scris
apostolul Pavel mai ârziu: 2Cor.4:5-7.

13. Hristos – Adevărul despre Tatăl

Ioan 14:6,15-17
Toată învăţătura adevărată şi eficientă înaintează prin declaraţie, înţelegere şi
repetare. Aceasta este şi pentru noi, studenţii în şcoala lui Hristos. Repetarea imprimă în
minţile noastre faptul că principiul de bază al adevăratei sfinţenii este dragostea,
devotamentul şi slujirea Persoanelor Divine; şi dacă devenim sfinţi, ne apropiem treptat
de Tatăl. În lecţia trecută am învăţat că Hristos se va reîntoarce într-o zi şi ne va lua în
casa Tatălui. Între timp, pentru a ne pregăti pentru acel eveniment, Hristos ne-a dus deja
la Tatăl şi pe Tatăl L-a adus la noi prin întruparea Lui, viaţa Lui , misiunea Lui pe acest
pământ, moartea şi învierea Lui: Ioan 1:14.Văzându-l pe El, după cum Domnul i-a
explicat lui Filip, L-am văzut pe Tatăl. Dar dacă dorim să fim tot mai aproape de Tatăl, să
spunem aceasta respectuos, vom avea nevoie mai mult decât descoperirea lui Dumnezeu
în Hristos. Nu pentru că ar fi ceva nepotrivit în această descoperire; departe de aceasta.
Dar este o mare ineficienţă în capacitatea noastră de a înţelege această descoperire.
Oţi să vezi dacă ţi-ai imagina din nou pe cei 11 oameni care stau culcaţi în jurul
unei mese, cu Domnul în camera de sus. Văzându-L pe Isus, filip şi ceilalţi Îl vedeau pe
Tatăl. Dar ei nu puteau primi, nu puteau înţelege şi nu se puteau bucura complet de ceea
ce vedeau. Şi de ce nu? Pentru că minţile lor erau pline de idei, de presupoziţii, de
aşteptări false şi de ignoranţă totală. Astfel că unele lucruri pe care Isus le-a spus şi le-a

49
făcut, li s-au părut foarte enigmatice, şi cu siguranţă greşite. Dacă voiau hiar să ajungă la
Tatăl, aveau nevoie nu numai de descoperirea deplină a Lui în Hristos, şi şi de ceva care
să se ocupe de placajul intelectual şi emoţional din interioul lor, pentru a risipi norii
întunecoşi de frică, îndoială şi neînţelegere, în aşa fel încât s lase lumina revelaţiei lui
Dumnezeu în Hristos să strălucească.Aveau nevoie de ceva mai mult. Sufletul uman
neajutorat, oricât de ascuţit ar fi din punct de vedere intelectual, nu poate înţelege
lucrurile lui Dumnezeu, spune Scriptura (1Cor.2:14). Numai Duhul lui Dumnezeu poate
înţelege lucrurile lui Dumnezeu. Aşdar, dacă ucenicii doreau să-L cunoască, aveau nevoie
de Duhul Lui. Cu siguranţă că aceasta a vrut să le spună Domnul Isus, când i-a
informat:Ioan 14:16.
Observăm imediat titlul care Îi este dat Duhului: nu Duhul lui Dumnezeu, nici
Duhul harului, nici Duhul sfinţeniei – deşi El este tooate acestea şi este numit astfel în
alte locuri în Scriptură. Dar aici Domnul se referă la El ca la Duhul Adevărului. Şi
aceasta este în concordanţă cu ceea ce Domnul a spus mai devreme: „Eu sunt
...Adevărul...Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Astfel, El promite că se va ruga
Tatălui şi ca răspuns la rugăciunea Lui, Tatăl va trimite Duhul Advărului, nu numai ca să
fie cu copiii Lui ci ca să fie şi în ei, ajutându-i să înţeleagă Adevărul despre Tatăl,
aducându-i mai aproape de El.

Adevărul despre Tatăl

Să folosim o ilustraţie. Unui prieten de-al meu, i s-a cerut odată să conducă orele de
educaşie creştină într-un cămin de copii nedoriţi, administrat de consiliul marelui oraş.
Într-o zi, când a deschis uşa biroului de recepţie şi a intrat, a găsit o infirmieră cu un copil
de şapte sau opt ani. De îndată ce l-a văzut pe prietenul meu intrând, copilul a început să
ţipe, aşa încât infirmiera a trebuit să-i ceară prietenului meu să iasă pentru moment, timp
în care ea l-a liniştit pe copil. După ce a făcut aceasta, l-a chemat din nou înăuntru şi
scoţându-i hainele băieţelului, i-a arătat corpul lui pe care se vedeau urme adânci de
arsură. Băiatul i-a explicat: „Tatăl meu întotdeauna mă arde”. Realitatea era că tatăl lui
obişnuia să vină acasă beat, să pună un vătrai în foc până se înroşea şi apoi să-şi bată
copilul cu el. Să presupunem că prietenul meu ar fi încercat să spună copilului că
Dumnezeu doreşte să fie Tatăl lui. Ce fel de concept ar fi evocat cuvântul „tată” în mintea
copilului? Prin ce dificultăţi ar fi trebuit să treacă prietenul meu până când copilul ar fi
înţeles cum era Dumnezeu în realitate şi ce vrea să spună când se numeşte El însuşi Tatăl
nostru!
Satan, prin lucrarea lui ticăloasă din grădina Edenului, într-un grad mai mic sau mai
mare, a pervertit toate conceptele noastre despre ceea ce Dumnezeu este de fapt. Acesta
este un motiv pentru care oamenii neconvertiţi nu vor să accepte Evanghelia. Conceptul
lor despre Dumnezeu este că, dacă cred în El şi acceptă cerul, îşi vor face vieţile o
plictiseală mizerabilă.
Şi bineînţeles că sunt şi probleme mai adânci. Prin inducerea oamenilor în păcat,
Satan le-a umplut inimile cu vinovăţie şi se tem de dreptatea lui Dumnezeu şi încearcă să
se convingă pe ei înşişi că El nu există; pentru că dacă El xistă, ei se tem că El va fi
împotriva lor. Şi aceasta îi face să simtă că Dumnezeu trebuie să fie un căpcăun oribil.
Credinciosul a descoperit că nu este adevărat. Dreptatea lui Dumnezeu trebuie să fie
împotriva păcatului celui păcătos, dar Dumnezeu îl iubeşte pe el; şi Dumnezeu a murit

50
pentru cei păcătoşi pe când erau ei încă păcătoşi. Crucea lui Hristos declară că dragostea
lui Dumnezeu a găsit o cale de a ierta şi de a accepta pe fiecare care se pocăieşte sincer şi
este pregătit să fie reîmpăcat cu Dumnezeu prin Fiul Său. În măsura în care este
preocupat să-L accepte pe Dumneezu, credinciosul are pace desăvârşită cu El, acum şi
pentru totdeauna. Dar problema sfinţeniei îi poate tulbura pe creştini şi adesea o face. „De
ce îngăduie Dumnezeu aceasta?” ne întrebăm. „De ce nu răspunde Dumnezeu
rugăciunilor mele şi nu pune capăt suferinţei sau dificultăţii sau orice altceva poate fi? Cu
siguranţă că nu am meritat această suferinţă. Este nedrept. De ce eu, care am lucrat atât
de mult pentru Domnul, care am fost gata să mă jertfesc pentru El, trebuie să sufăr toată
această durere, pe când altora, care nu sunt devotaţi şi poate nici nu sunt convertiţi, par să
fie cu faţa curată şi să se bucure de viaţă din plin?”
Întrebările noastre sunt de înţeles; şi mai mult, Dumnezeu ne-a dat în Biblie
exemplul unor oameni ca Iov, pentru a ne arăta că El înţelege întrebările noastre. Cu toate
acestea, El ne asigură că, prin orice suferinţă sau durere ar îngădui să trecem, în final vom
găsi că El este „plin de milă şi de îndurare”(Iacov 5:11), şi dacă îndrăznim să ne
încredem în El şi să-I încredinţăm suferinţa noastră, El va folosi acea suferinţă pentru a
ne dezvolta caracterul nostru, aşa încât vom deveni părtaşi la sfinţenia Lui (Evrei 12:5-
13). 2 Cor. 4:16-18. Pe de altă parte, faptul că amărăciunea şi îndoiala se citesc în
întrebările noastre, arată că nu am venit atât de aproape de inima Tatălui, pe cât am fi
putut-o face. Dacă imposibilul s-ar petrece şi am ajunge în cer, îndoindu-ne încă de
dragostea Tatălui, nesiguri de credincioşia Lui faţă de noi, ne-am plictisi repede de
splendorile şi bucuriile cerului: pentru că cu cât sunt mai mari bucuriile, cu atât este mai
mare teama că într-o zi aceste bucurii ne vor fi luate.
Cum am putea atunci să ajungem la Tatăl, să ştim adevărul despre El, aşa încât să
fim pregătiţi să ne încredem în El prin slăbiciuni şi greutăţi, asiguraţi că orice se
întâmplă, dragostea Lui este adevărată şi veritabilă? Cu siguranţă că nu se va face prin
simpla citire a versetelor din Biblie, care spun că El ne iubeşte, deşi chiar şi aceasta ne
ajută enorm. Dar trebuie să fie ceva mai profund decât aceasta. Avem nevoie de ceva care
să ne arate şi să ne sublinieze faptul că mai presus de fiecare tulburare nervoasă, mai
presus de complexele noastre de inferioritate, se află păcatul fundamental al stării
decăzute a omului, care este neîncrederea în Dumnezeu. Domnul a spus: „Eu sunt calea
către Tatăl, deoarece Eu sunt adevărul despre Tatăl; şi nu vă voi spune doar vorbe, ci vă
voi trimite un alt Apărător, un alt Mângâietor, Duhul adevărului”. Nu numai cuvinte, ci o
Persoană, pe care putem să o cunoaştem şi care nu numai că va fi cu noi pentru
totdeauna, ci va fi şi în noi (16-17). Şi aici vedem din nou cum prevederea Domnului este
calculată atât de perfect pentru a întâmpina nevoile noastre.

Misiunea Duhului Adevărului

Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, poate să vadă toate conceptele noastre greşite şi
să le scoată din inimă, punând în loc dragostea lui Dumnezeu, după cum scrie Pavel în
Rom.5:5. Aceasta este nu dragostea noastră pentru Dumnezeu (astfel ne ajuă să iubim pe
Dumnezeu, aşa cum ar trebui să o facem, deşi fără îndoială, Duhul face aceasta pentru
noi), ci dragostea lui Dumnezeu pentru noi, după cum ne arată textul din Romani 5.
Duhul Sfânt ia dragostea lui Dumneezu şi o toarnă în inimile noastre, ca şi cum cineva ar
turna un pahar de apă p duşumea, până când apa s-ar împrăştia în toate părţile, prin

51
fiecare colţ şi ungher. Cuvântul lui Dumnezeu este insuflat de Duhul şi în el citim despre
dragostea Lui pentru noi. Duhul care locuieşte în noi ne autentifică cuvântul, îl face
credibil şi real şi prin aceasta poate să ne dezlege nodurile încurcate de temeri şi îndoieli;
şi astfel ne apropiem de Tatăl mai mult.
Acum putem să începem să vedem ce înseamnă „a veni la Tatăl”. Nu ar fi suficient,
chiar dacă ar fi posibil să venim la El în mod fizic. Pe lângă toate, cineva poate să vină la
o altă persoană şi să se aşeze atât de aproape încât corpurile lor să se atingă, dar inimile
lor să fie la o depărtare de ani lumină una de alta. Numai atunci când inima întâlneşte
inima şi duhul înseamnă cu adevărat a veni la o persoană. Şi aşa este între noi şi
Dumnezeu. Şi strălucirea acestui fapt este că a veni la Tatăl în acest sens, nu nesecită să
venim la El în sens fizic şi aşadar nu trebuie să aşteptăm până când vom fi luaţi acasă în
ceruri, la încetarea noastră din viaţă sau la a doua venire a lui Hristos. În duh noi putem
veni acum la Tatăl. După cum a scris apostolul Pavel mai târziu în Efeseni 2:18: „Căci
prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl într-un Duh”. Astfel, personalităţile noastre,
puţin câte puţin, sunt transformate. În felul acesta, devenim treptat mai sfinţi, mai
încrezători, mai devotaţi Domnului, până când, ca şi Pavel, vom putea spune sincer că,
deşi simţim uneori că suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat, totuşi suntem bine încredinţaţi
că... Rom.8:38-39.

14. Hristos – viaţa pe care o împărtăşim cu Tatăl

Ioan 14:15-24
Timpul era întârziat. În şcoala sfinţeniei lui Hristos, ucenicii ascultaseră deja lucruri
uluitoare, care le vor lua ani întregi pentru a le digera şi a le înţelege. Acum Domnul Isus
îi va învăţa o altă condiţie pentru menţinerea şi dezvoltarea sfinţeniei lor. El nu-i va lăsa
orfani. Nu numai că va veni la ei la a doua venire şi-i va lua în casa Tatălui, dar între
timpEl va mai veni la ei din când în când şi îşi va face simţită prezenţa printre ei. În orice
caz, El va face în aşa fel, încât lumea să nu-L vadă. Dar la acest punct, Iuda (nu Iuda
Iscarioteanul), şi-a dat seama că acest lucru îl depăşea. Se întreba cum ar putea Domnul
să-şi facă simţită prezenţa printre ei, fără ca lumea să-L vadă? Nefiind capabil să
înţeleagă aceasta, el L-a întrerupt şi I-a pus o întrebare lui Hristos. „Doamne, cum se face
că Te vei arăta nouă şi nu lumii? A întrebat el.
Primul răspuns la întrebarea lui îl vom găsi în cuvintele Domnului, „Pentru că Eu
trăiesc, şi voi veţi trăi”. El îi învăţase deja multe doctrine excepţionale şi după învierea şi
înălţarea Sa îi va învăţa mult mai multe. El este o Persoană reală, vie; şi relaţia dintre El
şi noi este relaţia unei vieţi de părtăşie. Deja, ca Creator care susţine toate lucrurile prin
cuvântul puterii Lui, El ne menţine în viaţa fizică. Dar viaţa fizică nu este tot ceea ce
implică cuvântul „viaţă”, nici măcar nu este cel mai important element al vieţii. Viaţa

52
intelectuală, estetică şi emoţională este şi ea o parte a vieţii reale; şi cel mai înalt nivel al
vieţii este cel spiritual.
Ceea ce Hristos le spusese ucenicilor Lui era aceasta: deşi El îi părăsea fizic, nu-i
lăsa ca pe nişte orfani privaţi de părinţii care le dăduse viaţă. EL le menţinea încă nivelul
spiritual, continuâand să împărtăşească cu ei viaţa Lui; şi din când în când când li se
arăta. Dar acum, dificultatea lui Iuda a crescut: cum putea Domnul să li se arate lor şi nu
lumii?

Analogii umile

Având mai mult timp decât Iuda să medităm la această chestiune, putem să ne
gândim la analogii care să ne ajute să înţelegem cum se poate întâmpla aceasta. Un om
poate să-ţi arate o scrisoare confidenţială pe care a primit-o de la un prieten. Tu înţelegi
cuvintele, dar neînţelegând nici unul dintre secretele intime şi neîmpărtăşind nici unul din
interesele comune deţinute de acel om şi prietenul lui, nu poţi să pătrunzi semnificaţia
mai profundă a scrisorii. Sau să luăm o altă asemănare. Căţelul tău de cameră poate
înţelege destul de puţin despre tine. Când te vede mâncând nişte carne, el va înţelege
perfect de ce senzaţii încântătoare te bucuri. Pentru că deşi este câine, el are un stomac ca
şi oamenii şi ştie ce este foamea şi bucuria de a satisface foamea cu mâncare. Dar arată-i
câinelui tău o frumoasă pictură în ulei şi el va fi complet incapabil să discearnă ceva.
Poate va încerca să miroase pictura, să o lingă sau poate chiar să o mestece, dacă îl vei
lăsa, pentru cî acestea sunt singurele mijloace prin care el poate să cunoască lucrurile. El
nu are spirit aşa cum ai tu; şi astfel, el nu va înţelege niciodată pictura ta. Acea parte a
vieţii tale de care te bucuri prin mijloacele sufletului tău omenesc, vor fi pentru totdeauna
dincolo de experienţa limitată de viaţă a câinelui. Prin pictură, autorul îşi dezvăluie
gândurile şi sentimentul frumuseţii văzut din perspectiva lui; dar câinele, deşi poate
vedea pictura, nu primeşte dezvăluirea artistului.
Astfel, dăruindu-ne Duhul, Hristos ne-a deschis ochii pentru a vedea o lume a
înţelesului, a semnificaţiei şi a plăcerii, la care băbatul şi femeia, neregeneraţi sunt
complet imuni. Ei nu deţin acel mod de viaţă care este necesar pentru a te bucura de toate
aceste lucruri. De aceea, când citeşti cuvinte din Scriptuă, ele sunt pentru tine vii şi
impresionante şi transmit pulsul inimii lui Dumnezeu; pe când o persoană neregenerată,
poate citi aceleaşi cuvinte şi să le găsească fără viaţă şi monotone. Motivul este că prin
CuvântulSău, prin viaţa pe care o împărtăşeşte cu tine, Domnul ţi se arată. Este o
tovărăşie practică de viaţă între tine şi El. Îl iubeşti pe Domnul şi păzeşti poruncile Lui.
Tu simţi bucuria de a fi pe placul Lui şi El simte bucuria de a fi mulţumit de tine. Şi din
cauză că Îl iubeşti pe El, Tatăl şi Domnul te va iubi şi acea dragoste reciprocă va lărgi şi
va adânci canalul de comunicare dintre tine şi El (14:21); până când Tatăl şi Fiul vor veni
şi vor locui în inima ta (14:23)

Exemple speciale

Aceasta este misiunea minunată pe care Domnul o îndeplineşte din când în când
pentru noi prin Duhul: ni se arată. Această misiune este atât de importantă, încât, după
învierea Lui şi înainte de a se înălţa la cer, El le-a dat ucenicilor Lui câteva exemple vii şi
vizibile despre această misiune. De exemplu, Ioan ne spune în capitolul 21:1: „După

53
aceea Isus s-a mai arătat ucenicilor Săi la marea Tiberiadei”. El spune „s-a mai arătat”,
pentru că înainte de această ocazie, Domnul se mai arătase de multe ori şi în mai multe
feluri copiilor Lui. În aceste ocazii El li s-a arătat vizibil, aşţa încât să-L poată vedea cu
ochii lor şi pipăi cu mâinile lor. Noi nu putem să ne aşteptăm ca Hristos să ni se arate
vizibil. Dar ceea ce a făcut atunci pentru copii Lui din punct de vedere fizic, El face
pentru noi încă la nivel spiritual din când în când.
De exemplu, pe drumul spre Emaus, cineva care păruse a fi un străin, li se alăurase
celor doi ucenici pentru că, în deprimarea lor, ei se întorceau la Emaus. Îndată, Străinul a
început să le explice Vechiul Testament şi pe când mergeau ei împreună această carte a
început să strălucească de viaţă şi glorie, până când inimile lor s-au aprins de respect şi
iubire. Era Hristos cel înviat cel care venise la ei şi li se arătase prin Cuvântul Lui (Luca
24). Când au ajuns acasă, Lau invitat să servescă masa împreună cu ei; şi la masă ei L-au
recunoscut ca fiind Domnul Isus.
Cu altă ocazie, El s-a arătat Mariei. Ea stătea cu inima frântă la mormântul gol al
Domnului, când, un om despre care redea că este grădinarul, a început să-i vorbească. Era
bineînţeles, Domnul. Dar acum El nu i-a mai dat o adresă biblică sau o expunere a
profeţiei Vechiului Testament cum le dăduse celor doi pe drumul spre Emaus, dar El a
anunţat-o despre noua relaţie care se formase: „Mă voi sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru,
la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru”. Atât de reală, atât de impresionantă a
devenit pentru Maria acea relaţie, încât ea a abandonat pentru totdeauna mormântul. Ea a
descoperit realitatea lui Isus cel înviat. Ea descoperise adevărul despre starea Domnului
nostru, „pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi”; şi ca rezultat, şi alte femei creştine au
abandonat cu totul ideea de a se întoarce la mormântul lui Hristos ca la un monument,
pentru că oamenii nu ridică un monument unei persoane care trăieşte (Ioan 20)
Într-o împrejurare amintită de Ioan în capitolul 21, Simon şi ceilalţi ucenici
pescuiseră toată noaptea şi nu prinseseră nimic, când, în revărsatul zorilor, au văzut un
străin stând pe ţărm. Străinul i-a strigat şi i-a întrebat dacă au prins ceva. Când ei i-au
răspuns că „Nu”, El le-a spus să srunce mreaja în partea dreaptă a corăbiei; când au făcut
aşa, au tras o mulţime de peşti. În cele din urmă, Ioan şi-a dat seama cine era străinul.
„Petr, este Domnul”, a zis el. Şi aşa era. Domnul venise la ei nu prin citirea Bibliei, sau
prin lacrimile lor de tristeţe, cum venise la Maria la mormânt, ci în timpul muncii lor; şi
prin îndrumarea Lui şi succesul de a fi urmat îndrumarea Lui , li s-a arătat.
El face acelaşi lucru pentru noi. Noi nu-L vedem şi nici nu se petrece aceasta în
fiecare zi a săptămânii, nici de fiecare dată când citim Scriptura sau în fiecare împrejurare
când lucrăm pentru El; dar din când în când, în mijlocul studiilor, necazurilor şi datoriilor
vieţii, credincio promisiunii Lui, vine şi ni se arată într-un mod cu totul real inimilor
noastre. Simţim strălucirea prezenţei Lui, vibraţia vieţii Lui. Auzim cu urechea interioară
a inimii foşnetul hainelor de Păstor lângă noi şi spunem cu profundă convingere, „Este
Domnul!”

Un loc în care să stea Tatăl şi Fiul în inimile noastre

Deoarece El este viaţa şi împărtăşeşte cu noi viaţă divină, este pentru noi Calea
către Tatăl. Dar El ne arată şi cum şi în ce condiţii Tatăl şi Fiul sunt gata să vină să
locuiască în inimile noastre. Bineînţeles că cineva care pretinde că are speranţa de a fi

54
luat în casa Tatălui la a Dua venire a lui Hristos, va fi bucuros să facă in inima Lui un
locaş pentru Tatăl şi Fiul, aici şi acum.
Care sunt atunci condiţiile? „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Taăl
Meu îl va păzi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el. Cine nu mă iubeşte, nu
păzeşte cuvintele Mele. Şi cuvântul pe care-L auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a
trimis”. Dacă aşteptăm un oaspete în casă, simpla curtoazie ne face să consultăm dorinţle
oaspetelui nostru şi să le îndeplinim cum putem mai bine.
Astfel, dacă dorim ca Tatăl şi Fiul să locuiască în inimile noastre, condiţiile sunt ca
în primul rând să-I iubim şi iubindu-I să le studiem Cuvântul, să descoprim ceea ce le
place şi ceea ce nu le place şi apoi să le arătăm dragostea noastră printr-o atitudine
mulţumită şi umilă, căutând să facem ceea ce le place. Făcând aşa, vom experimenta
dragostea şi părtăşia lor mai profund. Desigur, este o parte a dragostei lui Dumnezeu care
este complet necondiţionată. El ne-a iubit pe când eram noi încă păcătoşi şi vrăjmaşi ai
Lui şi El va continua să-i iubească pe copiii Lui cu acest tip de dragoste necondiţionată.
Dar aici ne gândim la bucuria reciprocă de dragoste unul faţă de altul, în părtăşia intimă
cu Tatăl şi cu Fiul; şi atenţia devotată şi supunerea faţă de poruncile Lui, sunt singurul
mod de a ne bucura în mod practic de dragostea Lor.
Să ne unuim cu aposolul Pavel, în rugăciunea Lui pentru noi şi pentru toţi copiii lui
Dumnezeu:Efes. 3:14-21. Nu există o cale mai sigură decât aceasta de a creşte în
sfinţenia practică.

15. Cuvântarea de adio a lui Hristos

Ioan 14:25-31
Am trecut aproape în întregime peste prima parte a învăţăturii lui Hristos despre
sfinţenie; înainte ca ucenicii Lui să i părăsit camera de sus, Domnul a trebuit să le
întărească în mod înţelept şi plin de compasiune, credinţa şi încrederea lor.
Învăţarea poate fi o sarcină dificilă şi descurajantă; şi nu am fi deloc surprinşi dacă
ucenicii ar fi începu să simtă că niciodată nu vor putea să-şi amuntească cantitatea
enormă de detalii a lecţiilor pe care le primiseră, fiind lăsaţi singuri să înţeleagă şi să
pună în practică noile concepte dificile care le fuseseră prezentate. Este un sentiment care
vine şi peste noi uneori. Şi ar fi uşor pentru noi să înţelegem că învăţarea necesară pentru
creşterea sfinţeniei este o truudă obositoare, peste puterile omului obişnuit. Nu este aşa,
bineînţles. Munca grea poate uneori să ceară tăria scopului şi a perseverenţei. Dar
Domnul nostru este gata să ne împartă ce a sădit în inimile apostolilor: încrederea că vor
putea să stăpânească lecţiile, pace adâncă în inimă în mijlocul luptelor vieţii, o sursă
constantă de bucurie şi siguranţă victoriei când îşi vor pune lecţile în practică într-o lume
ostilă.

55
 Încrederea în învăţătură

În primul rând a venit asigurarea că ei nu vor fi lăsaţi să lupte singuri, pentru a-şi
aminti şi pentru a înţelege ceea ce au învăţat. Vor primi un Mângâietor; şi succesul în
învăţare va depinde mai degrabă de capacitatea Mângâietorului de a înăţa decât de
abilitateaa lor proprie: Ioan 14:25-26. Bineînţeles că această promisiune plină de îndurare
s-a aplicat la început apostolilor. Este promisiunea care se află la baza valabilităţii Noului
Testament. În timpul vieţii Lui pe pământ, Domnul i-a învăţat pe ucenici o mulţime de
lucruri. Cum putem fi siguri atunci că, citind Evanghelia după Matei, Marcu Luca şi Ioan,
avem o înregistrare valabilă şi corectă a ceea ce Domnul a făcut şi a învăţat? Chiar cu cea
mai bună intenţie şi cea mai bună memorie din lume, cum ar fi reuşit ei să-şi amintească
tot ceea ce i-a învăţat Isus? Răspunsul este că Domnul nu a îngăduit ca pein puterile lor
nealutorate să îndeplinească această sarcină grea şi să furnizeze documentul fundamental
pentru credinţa creştină. El le-a trimis Duhul Său, care în feluil Lui divin şi
supraomenesc, va aduce apostolilor amintirile şi lucrurile care L-au auzit pe Hristos
predicându-le; şi de aceea putem fi siguri atunci când itim Noul Testament, că este ceea
ce Hristos a intenţionat pentru noi.
Mai mult, El îi va ajuta să înţeleagă ceea ce şi-au amintit. Este evident că ceea ce
avem în Noul Testament, nu este doar un simplu document scris în ordine cronologică a
ceea ce Domnul Isus a spus şi a făcut: este un document cu interpretare. În timpurile
moderne, mulţi oameni au găsit greşită scrierea Noului Testament pe acest fundal. Ei
spun că dacă Evangheliile nu sunt un simplu doument a vieţii şi învăţăturii lui Hristos, ci
un document cu interpretare, atunci nu putem fi siguri că Evangheliile ne redau exact
ceea ce Isus a spus sau exact ceea ce El înseamnă. Tot ceea ce noi avem, spun ei, este
interpretarea bisericii de la început a ceea ce Hristos a spus şi a însemnat.
Dar argumentul este fals, deoarece ceea ce noi avem în promisiunea Domnului
(14:26) este afirmaţia că autoritatea Duhului este în spatele scrierilor şi a interpretărilor,
pe care le găsim în Evanghelii. Mai mult, promisiunea conţine, de asemenea, asigurarea
că Duhul Sfânt îi va nvăţa pe apostoli toate acele lucruri pe care Domnul nu a putut să-i
înveţe cât timp a fost cu ei (16:12-13). Înainte de învierea Lui, de înălţarea Lui şi de
coborârea Duhului, erau multe lucruri pe care ei nu începuseră încă să le înţeleagă.
Asupra acelor lucruri Domnul păstrase tăcerea în acel timp, intenţionând să le comunice
apostolilor Lui după înviere şi înălţare – prin Duhul Sfânt. Deci aceste lucruri pe care le
avem în epistolele inspirate ale Noului Testament (Fapte 1:1-5; Efes. 3:2-21), nu
furnizează totul odată pentru totdeauna (Iuda 3). Atunci, în acest sens fundamentat,
promisiunea nu se aplică sutelor de ucenici pe care Domnul şi i-a făcut în timpul misiunii
Lui pe pământ, nici Bisericii creştine care a urmat după perioada apostolilor, nici acelor
scrieri care au inspirat în acest mod epistolele Noului Testament, ci acelor membri unici
din Biserică pe care Domnul i-a ales anume să fie apostoli şi profeţi (Efes. 3:5).
Bineînţeles că putem să ne atribuim şi nouă promisiunea într-un sens secundar. Duhul
Sfânt ne-a fost trimis în mo precis pentru a ne ajuta să înţelegem învăţătura lui Hristos.
Uneori găsim că este dificil să înţelegem ce înseamnă că Isus vrea să locuiască în noi şi în
realitate, aceasta ne întunecă uneori în învălmăşela şi agitaţia vieţii. Dar El rămâne cu noi
pentru a ne reminti ceea ce am învăţat, că sfinţenia nu este o simplă cerere de a încerca să
luptăm prin forţele noastre propii: Domnul este cu noi! Şi nu numai cu noi, ci în noi,
aşteptând să lucreze prin noi, înţelepciunea şi reacţia Lui la circumstanţele prin care

56
trecem. Şi după cum un instructor de înot va învăţa pe un începător să se relaxeze şi să
creadă cî apa îl va ţine deasupra (atunci când apa poate să o facă), la fel Duhul ne va
învăţa şi ne va instrui să ne bizuim pe El pentru tot harul, puterea şi perseverenţa de care
avem nevoie, în învăţarea teoriei despre sfinţenie şi în transpunerea teoriei în practică.

Pace în mijlocul luptelor şi furtunilor vieţii

Apoi a venit promisiunea păcii Lui: 14:27. După cum este de minunată această
promusiune nu trebuie să presupunem că ea înseamnă mai mult decât a fost prevăzută să
însemne. Uneori auzim acest verset citat de vreun creştin pentru altul, ca şi cum el ar
însemna că este greşit pentru un creştin să fie uneori tulburat, necăjit sau supărat; ca şi
cum fiecare creştin ar trebui să experimenteze întotdeauna un calm desăvârşit. Rezultatul
este că atunci când credincioşii se găsesc pe ei înşişi copleşiţi de dezamăgire şi supărare,
ei simt că sunt nişte creştini nedemni; şi în loc să găsească pace în promisiunea
Domnului, insuccesul lor, după cum se pare, de a realiza adevărul ei, se adaugăla
supărarea lor.
Aşadar, este foarte important să ne reamintim că Mântuitorul, care le spusese aceste
cuvinte, o oră mai devreme, fusese foarte tulburat în Duhul Lui când a afirmat în faţa
ucenicilor că unul dintre ei Îl va trăda (13:21). Astfel, dintr-o singură răsuflare, El a
admis onest că era tulburat în duh şi totuşi în următorul moment le vorbea de pacea Lui;
şi evident că E nu vedea nici o contradicţie în aceasta. Curând, El trebuia să părăsească
camera de sus şi în grădina Ghetismani să fie adânc mâhnit şi tulburat, mărturisind:
Marcu 14:13-34. Totuşi, bineînţeles, nu trebuie să negândim că pacea despre care vorbise
că o are, era acum spălată de calul de supărare din grădină. Nu, pe primul loc, când le-a
lăsat pacea Lui, pentru a respecta moda orientală, trebuia să fie „momentul de adio” şi
apoi să-i asigure de dragostea,credincioşia şi preocuparea Lui veşnică pentru ei. În felul
acesta, când El avea să plece, El putea fi absolut sigur că nu-i abandonase, ci le va fi
credincios şi în continuare. Încrederea în dragostea şi credincioşia Lui avea să le aducă o
pace adânc înrădăcinată în inimile lor, aşa încât, chiar dacă suprafaţa emoţiilor lor avea să
fie tulburată de vânt şi furtună, pacea lor interoară să rămână stabilă şi sigură. În acest
sens, El a subliniat că este deosebit de lume. Lumea este cunoscută pentru neseriozitatea
şi necredincioşia ei. Ea îţi va promite astăzi pacea ei, şi mâine te va uita, şi chiar te va
vinde cum a făcut Iuda cu Hristos.
De fapt, lumea nu are nici o siguranţă fundamentală, deoarece prin definiţie, lumea
este un sistem de gândire şi un mod de viaţă care a pierdut adevărata încredere în
Dumnezeu. Deşi Dumnezeu este cel care le dăruieşte toate darurile frumoase ale vieţii, în
mintea lor El este o ameninţare, nu o sursă de siguranţă, ci de nesiguranţă. Ei sunt ca un
copil care a furat din frigider îngheţata pe care mama lui o pregătise pentu cină. Mama
intenţionase să dea copilului îngheţata la timpul potrivit, şi când a ieşit afară a spus
copilului să nu se atingă de ea până nu se întoarce; dar cât timp ea a fost plecată, copilul a
cedat ispitei şi a furat îngheţata, în sensul că acum, în loc să aştepte cu nerăbdare
întoarcerea mamei ca pe o sursă de bcurie, el simţea întoacrerea mamei ca pe o
ameninţare şi o posibilitate de pedeapsă. Aşa vede lumea pe Dumnezeu. Chiar de când
Satan a ispitit-o pe Eva să ia fructul împotriva interzicerii lui Dumnezeu, omul căzut îl
simte pe Dumnezeu ca pe o ameninţare şi, deci, caută să găsească siguranţa în el însusşi
şi în micul univers din jurul lui. El încearcă să-şi baricadeze viaţa, pentru a-L ţine pe

57
Dumnezeu departe de el. Este înconjurat (omul) de forţe naturale uriaşe, pe care el nu le
poate controla; carapacea care înconjoară micul univers, poate fi uşor distrusă prin boală
şi nenorocire; şi moartea stă chiar la uşă, ameninţând să intre. Şi întrucât nu se poate
încrede în Dumnezeu, omul constată că nu se poate încrede în aproapele său. Trăieşte
plutind pe marginea prăpastiei nesiguranţei. Lumea nu are pace şi în final nii nu o poate
aduce. Numai în Dumnezeu Creatorul există mântuire, siguranţă şi pace.

O sursă nesfârşită de bucurie

Şi acum Domnul i-a îndreptat spre un motiv de bucurie nelimitat. Plecarea Lui,
când ei au înţeles-o corect, s-a dovedit a fi sursă nu de întristare, ci de bucurie
(Ioan14:28). Trebuie să ne întrebăm în ce sens plecarea Lui s-a dovedit o sursă de bucurie
şi ce a vrut să exprime când a spus: „Tatăl este mai mare decât Mine”. În privinţa naturii
Lui fundamentale, Domnul era egal cu Tatăl; dar în timpul vieţii Lui pe pământ, după
cum Pavel sublinia în Filipeni 2, Domnul nu a fost „deopotrivă” cu Tatăl. El s-a supus de
bunăvoie limitelor unui trup omenesc, care putea să fie doar într-un singur loc la un
moment dat. Tatăl nu este limitat în felul acesta. Mai mult decât atât, Hristos, după cum
am spus deja, nu putea fi în ucenicii Lui, atâta timp cât era limitat de un trup de carne şi
sânge cum avea atunci. Tatăl nu avea o asemenea limitare. Gloria noii situaţii stă în două
lucruri. Unul, plecarea lui Hristos la Tatăl, însemna cu alte cuvinte, proslăvirrea trupului
omenesc şi eliberarea Lui de limitele vieţii pământeşti. Dar El nu numai că pleca la Tatăl:
El va veni uneoi între ai Săi şi cân o va face, nu va mai fi legat de un loc sau o persoană
la un moment dat. Ca şi Tatăl, va putea să fie prezent cu toţi copiii Lui, în toate locurile şi
în orice timp – în toţi copiii Lui, oriunde şi oricând şi în orice circumstanţă.
Poate simţim că ar fi fost mai bine pentru noi dacă Domnul ar fi fost cu noi fizic,
după cum a fost cu apostolii Lui în timpul vieţii pe pământ; dar acel sentiment este greşit.
Nu este nici o insultă la adresa apostolilor să amintim că, în timpul cât Domnul a fost u ei
pe pământ, comportamenul lor lăsa uneori de dorit. Cea mai grea cădere a lui Petru, de
exemplu, s-a petrecut nu după ce Domnul i-a lăsat pe ucenici şi a plecat la ceruri, ci în
timpul cât Domnul era cu ei pe pământ. Noi suntem de fapt într-o situaţie infinit mai bună
decât au fost apostolii atunci. Pentru că Domnul, plecând la Tatăl şi venind la noi prin
Duhul, este mult mai aproape de noi dcât ar fi putut fi de ucenicii Lui înainte de Calvar;
şi El este mereu cu noi într-un mod care era imposibil pentru El cât timp a fost pe
pământ. Şi aceasta este, prin definiţie, o sursă de bucurie care nu ne poate fi luată
niciodată.
Dar, de asemenea, toate acestea trebuie să fi fost foarte greu de înţeles pentru
ucenici. În aşa măsură încât ne minunăm de ce Domnul s-a mai necăjit să le spună tocmai
aceasta în momentul acela. Dar era un scop înţelept în ceea ce El făcea: Ioan 14: 29.
Când, în ziua Cincizecimii, au experimentat minunea venirii şi locuirii Duhului Sfânt în
ei, şi-au amintit de ceea ce Domnul Isus le spusese în camera de sus şi credinţa lor a fost
întărită. Ei îşi reproşau spunând din nou şi din nou „El era orect. Ceea ce a spus este
adevărat. S-a întâmplat aşa cum ne-a promis”. Şi noi, de partea noastră, putem fi
încrezători că toate lucrurile frumoase pe care le-am învăţat în aceste capitole ale
Evangheliei după Ioan. Nu sunt inventate de Biserică după moartea lui Hristos; ele sunt
de fapt ce am fost învăţaţi de Hristos în impul cât a fost pe pământ.

58
 O siguranţă a victoriei

Şi acum se scurgeau ultimile minute ale primei jumătăţi a cursului şi foarte curând
Domnul avea să spună ucenicilor să se ridice şi să-L urmeze pe străzile Ierusalimului.
Fără îndoială că Domnul ştia despre conflictul care-I stătea în faţă, dar, după ce le-a
dăruit pacea ucenicilor, a dorit să-i asigure chiar înainte să înceaăî conflictul, că El era
deplin încrezător în victorie. La începutul lecţiilor Lui despre sfinţenie (13:1-4) ne-a
vorbit despre încrederea supremă în capacitatea Lui de a începe şi desăvârşi sfinţenia în
copiii Săi, în ciuda opoziţiei Diavolului. Acum, la jumătatea cursului de lecţii, El le
vorbeşte despre acea incredere din noi. „Vine stăpânitorul lumii acesteia”, a spus El; şi
conflictul plin de ură care avea să urmeze i-a lăsat puţin timp pentru o nouă conversaţie
cu ucenicii. Dar să ascultăm motivele pentru care El era atât de sigur de victorie: 14:30-
31.
Observăm imediat că motivul biruinţei Lui este dragostea neabătută şi cu totul
neîntreruptă faţă de Tatăl. Este realitatea că adesea bărbaţii şi femeile de rând vorbesc, şi
uneori complet uşuratic, despre dragostea lor pentru Dumnezeu, deşi adesea
comportamentul nostru contrazice afirmaţia lor de dragoste. Cu Mântuitorul a fost diferit.
Dragostea Lui pentru Tatăl a fost întotdeauna constantă, deplină şi adevărată. Totuşi, de
la un capăt la celălalt al Evangheliilor, nu este consemnat decât un singur moment când
El a spus: „Eu iubesc pe Tatăl” şi momentul este acesta. Aşa de important! Pentru că
acum venise momentul când El trebuia să demonstreze lumii şi înaintea cerului,
pământului şi înaintea iadului că dragostea Lui pentru Tatăl era completă şi de neclintit.
Eva, în grădina Eden, înconjurată de toate bucuriile pe care Dumnezeu, în
ingeniozitatea şi dragostea Lui de Creator i le-a dîruit, a fost înşelată în gândire că
Dumnezeu era împotriva ei. Ea a ales fructul oprit în loc să aleagă pe Dumnezeu şi
cuvânul Lui. Ea a iubit lumea şi p ea însăşi mai mult decât pe Tatăl. Acum Domnul
trebuia să-l întâlnească pe Satan, stăpânitorul lumii acesteia, care avea să-şi folosească
toată puterea lui veninoasă pentru a-L deposeda de tot ceea ce avea, până la ultima haină
de pe el; şi avea să-i adauge tot ceea ce El nu meritase niciodată, durerea şi aonia
Calvarului pe care l-ar fi putut evita, dar a acceptat numai din dragoste pentru Tatăl. Dar
stăpânitorul lumii acesteia nu avea nimic în Hristos. Hristos a demonstrat întregului
univers că s-a gândit la Tatăl. Fiindu-I dat să aleagă între împărăţiile lumii acesteia şi
splendorile ei împreună cu necredincioşia faţă de Tatăl, pe de o parte, şi pe de altă parte,
credincioşia faţă de Tatăl, împreună cu agonia pe care aceastălume putea să I-o dea, El a
ales cea din urmă variantă. Dragostea Lui pentru Tatăl era de neînfrânt şi de neîntrerupt,
Aceasta este sfinţenia şi brusc devenim conştienţi că Domnul până acum s-a folosit
pe El însuşi ca obiect al lecţilor şi ilustraţiilor Lui despre sfinţenie, nu ca un simplu
teoreician sau ca un învăţător divin capabil. El s-a prezentat ca fiind manifestarea
supremă a adevăratei sfinţenii. Am văzut mai devreme, după cum am contemplat pe
Domnul întinzându-i bucăţica de pâine lui Iuda, că adevărata sfinţenie nu stă în simpla
respectare a unor reguli şi porunci. Adevărata sfinţenie este devotamentul din inimă
pentru Dumnezeu. Aici, sfinţenia ne este prezentată în toată splendoarea ei supremă şi
minunea înfricoşătoare este înaintea ochilor noştri. Domnul nu ne-a învăţat un lucru şi a
făcut altul. El a fost ceea ce ne-a învăţat. El a făcut ceea ce i-a rugat pe ucenicii Lui să
facă. Într-o zi, dragostea noastră care este încă atât de imperfectă, va fi desăvârşită. Dar
între timp, speranţa noastră de a fi vreodată sfinţi se găseşte în El, care ne-a iubit aşa cum

59
Tatăl L-a iubit pe El, care ne-a iubit în timp ce noi, spre deosebire de El, eram imperfecţi
şi lipsiţi de dragoste. Acum să acceptăm dragostea pe care El ne-a destinat-o înainte ca
noi să fi fost.
Când ne-am adunat la şcoală şi chiar înainte ca Domnul să înceapă lecţiile Lui
despre sfinţenie. Ioan ne-a schiţat fundalul acestor circumstanţe şi atitudinea Domnului
faţă de ucenici şi faţă de ănvăţătura Lui (13:1). Şi acum, că am ănceput să vedem ce
înseamnă pentru El dragostea sfântă, putem să înţeelegem mai deplin plenitudinea acestui
moment de rămas bun: Ioan 14:27. Deoarece biruinţa Lui va fi pe deplin şi a noastră.

Recreaţie şcolară

Am trecut prin jumătate din perioada şcolară. Ca răspuns la porunca Învăţătorului,

„Sculaţi-vă, haidem să plecăm de aici”, ucenicii s-au ridicat şi s-au îndreptat către uşă. Va
trece puţin timp până când, unul câte unul vor părăsi camera, vor coborî trepte de piatră
în noapte şi se vor regrupa în jurul Domnului în drumul spre Ghetsimani, gata să
primească lecţiile care vor urma în doua parte a cursului. Să profităm de această pauză
pentru arevedea materialul pe care l-am terminat şi pentru a trece în revistă materialul
care ne stă în faţă.
Prima parte a cursului, după cum ne amintim, conţinea trei părţi principale: 1 –
pilda spălării picioarelor; 2 – dezvăluirea trădării lui Iuda; şi 3 – anunţul plecării Lui,
scopul şi implicaţiile ei. Aşadar, cele două părţi ale cursului au următoarea structură:

Capitolele 13-14 Capitolele 15-16

I. Pilda spălării picioarelor
13:1-20
II. Dezvăluirea pe cere a făcut-o
Hristos despre trădarea lui Iuda
13:21-32
III. Plecarea lui Hristos
13:33-14:31
Ele nu numai că au aceeaşi structură, dar şi o asemănare detaliată a temei cu multe
contraste vii.
Capitolele 13-14
I. Pilda spălării picioarelor
A. Spălarea în sine 13:1-11
13:10-11
B. Semnificaţia spălării picioarelor
13:12-20
1. Pentru că v-am dat o pildă, ca şi voi
să faceţi cum am făcut Eu.
2. Nu vorbesc despre voi toţi; cunosc
pe aceia pe care i-am ales.
II. Dezvăluirea pe care a făcut-o
Hristos despre trădarea lui Iuda
A. Dezvăluirea – 13:21-30
Unul dintre voi Mă va vinde... Cine
I. Pilda viţei şi a mlădiţei
15:1-17
II. Dezvăluirea pe care a făcut-o
Hristos despre ura din partea lumii
15:18-27
III. Plecarea lui Hristos
16:1-33
Capitolele 15-16
I. Pilda viţei şi a mlădiţei
A. „Eu sunt adevărata viţă şi Tatăl
Meu este vierul... care este în Mine”.
B. Porunca dragostei
15:9-17
1. Aceasta este porunca Mea: să vă
Iubiţi unii pe alţii cum v-am iubie Eu.
2. Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu
v-am ales pe voi şi v-am rânduit...
II. Dezvăluirea pe care a făcut-o Hristos
despre ura din partea lumii
A. Dezvăluirea – 15:18-25
Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit

60
Este?... Acela căruia îi voi întinde
Bucăţica şi i-ao voi da. Şi... a dat-o lui
Iuda... Iuda după ce a luat bucăţica,
a ieşit afară în grabă.
B. Răspunsul divin – 13:31-32
III. Plecarea lui Hristos
A. Necesitatea şi scopul ei
13:33-14-17
1. Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi...
Unde Mă duc Eu, tu nu poţi veni
...Eu îmi voi da viaţa pentru tine.
13:33,36-18
2. 13:36; 14;1-3
3. 14:16-17
B. Problema – „puţină vreme”
1. 14:18-24; 19-21
2.14:22
3. Isus... a răspuns... 14:23
C. Rezumatul şi explicaţiile finale
14:25-31
1. 14:25-16
2. 14:28-29
3. 14:27
n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o
dezvinovăţire pentru păcatul lor... Dacă
n-aş fi făcut între ei lucrări pe care
nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea
păcat; dar acum le-au şi văzut, şi M-au
urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu... M-au
urât fără temei.
B. Răspunsul divin – 15:25-27
III. Plecarea lui Hristos
A. Necesitatea şi scopul ei
16:1-15
1. V-am spus eceste lucruri, pentru ca
ele să nu fie pentru voi un prilej de
cădere...va veni vremea când, oricine vă
va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui
Dumnezeu.
2. 14:4-6
3. 16:7-15
B. Problema – „puţină vreme”16:16-24
1. 16:16
2. 16:17-18
3. 16:19-22
C. Rezumatul şi explicaţiile finale
16:25-33
1. 16:25
2. 16:28-31
3. 16:33

Scopul acestor paralele

Prima noasrtă reacţie la aceste numeroase asemănări între capitolele 13 şi 14 pe de

o parte şi capitolele 15 şi 16 de altă parte, probabil că a fost una de uşurare. Evident,
milte din principiile de bază pe care le-am învăţat în primele două capitole, se vor repeta
în următoarele două. Şi dacă deja am încercat să luptăm cu ele, vom descrie că le vom
înţelege mult mai uşor atunci când le vom întâlni din nou.
Pe de altă parte, în timp ce capitolele 15 şi 16 sunt foarte asemănătoare cu
capitolele13 şi 14, ele nu se repetă pur şi simplu. În corpul uman, mâna stângă este foarte
asemănătoare cu mâna dreaptă. Este proiectată să complinească mâna dreaptă şi astfel ele
sunt egale şi opuse; şi în anumite aspecte majore este foarte diferită de mâna dreaptă.
Pentru a fi cu adevărat echilibrat şi eficace. Corpul are două urechi, doi ochi, două braţe
şi două picioare. Pe deasupra, faptul că avem doi ochi şi nu doar unul, ne conferă un
avantajfuncţional important: ne permite să judecăm adâncimea şi distanţa mai corect. Şi
două urechi ne ajută să ne dăm seama mai exact de direcţia din care vine un sunet.
Principiile fundamentale ale sfinţeniei sunt aceleaşi pe întreg parcursul cursului:
deci există asemănări între cele două părţi. Pe de altă parte, partea a doua a cursului nu
este o simplă repetare a primei părţi: este completarea ei. Sunt două aspecte ale sfinţeniei,

61
în unele identice, dar în altele foarte diferite. Şi ambele sunt necesare dacă vrem ca
sfinţenia noastră să fie mulţumitoare, bine echilibrată şi ompletă. Deci sunt necesare două
păţi ale cursului; şi cele două părţi trebuie învăţate în medii diferite: unul în camera de
sus şi altul afară. Apoi, asemănăile reale şi deosebirile dintre cele două părţi ale ursului,
vor provoca întrebări utile.
De ce, de exemplu, se va aduce din nou subiectul curăţirii credinciosului în legătură
cu pilda viţei şi a mlădiţei, când ne-am ocupat deja de ea – pe deplin şi adecvat, vor spune
unii – în pilda spălării picioarelor? Sunt cele două curăţiri la fel? Adaugă ceva
curăţireadin capitolul 15 la ceea ce am învăţat în capitolul 13? Sau din nou, cauza dată în
capitolul 14 pentru care Domnul a trebuit să plece este relativ uşor de înţeles: El a trebuit
să plece ca să ne prgătească un loc în casa Tatălui. Dar motivul dat în capitolul 16, pentru
care El a plecat, este diferit: El a trebuit să plece, pentru că dacă n-ar fi făcut-o,
Mângâietorul nu ar fi venit. Dar de ce aşa? Şi o întrebare mai simplă. Cum a putut
Domnul să spună în capitolul 16:5... când în 13:36, Petru L-a întrebat explicit, „Doamne,
unde te duci?”
Dacă avanpremiera noastră rapidă a capitolelor 15-16 ne-a arătat că atunci când
vom învăţa lecţiile lor, trebuie să comparăm şi să contrastăm cu ceea ce am învăţat în
capitolele 13-14, suntem gata sî revenim la Domnul şi la apostoluu Lui deoarece El
începe să-i înveţe a doua parte a cursului despre sfinţenie.

A. Sfinţenia pentru a bucura inima lui Dumnezeu şi a omului

În prima parte a cursului, am învăţat că secretul interior al adevăratei sfinţenii este

devotamentul din inimă pentru Persoanele Divine.
În cea de-a doua parte a cursului vom fi învăţaţi că adevărata sfinţenie va cere
credincioşilor să mărturisească despre Dumnezeu şi pentru Dumnezeu lumii întregi, cum
este Dumnezeu, chiar dacă lumea ostilă Îl va urî şi pe Tatăl şi pe Fiul. Această mărturie
este de două feluri. Prima este mărturia îndurării, printr-un comportament şi un stil de
viaţă al lui Hristos, care demonstrează lumii cum este Dumnezeu, aşa încât, „oamenii vor
vedea lucrările voastre bune şi vor proslăvi pe Tatăl care este în ceruri”.
Pe locul al doilea, este mărturia cuvântului vorbit, în conversaţia personală, în
predicarea publică şi mărturia cuvântului scris, folosind mijloace de transmitere în masă,
potrivite pentru a proclama oamenilor de orice vârstă, rasă gen şi naţionalitate, mesajul
glorois al lui Hristos.
Aceasta este o responsabilitate uriaşă de dus pentru credincioşi. Dar în aceste
capitole, Hristos va explica condiţia pe care a promovat-o între ucenici şi resursele pe
care le pune lor la dispoziţie, aşa încât ei să poată îndeplini în mod realist şi victorios
această dublă responsabilitate.
Condiţia, într-un cuvânt, este aceasta: responsabilitatea principală, iniţiativa şi
resursele necesare pentru mărturisirea în această lume ostilă se află Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt. Hristos este viţa prin care caracterul, energiile şi harul lui Dumneezu sunt
exprimate în faţa lumii. Funcţia credincioşilor este să fie simple mlădiţe în viţă, canale de
resurse care vin în totalitate de la Dumnezeu; şi să fie sub îngrijirea Tatălui şi călăuzirea
Duhului.

62
 PARTEA A DOUA

17. O metaforă cu o istorie

63
 „Eu sunt adevărata viţă”

Ioan 15:1
Ne-am reîntâlnit cu Hristos şi cu ucenicii Lui pentru a doua parte a cursului despre
sfinţenie. Sunt, după cum am remarcat mai devreme, două părţi ale sfinţeniei. Apostolii
au învăţat prima parte în intimitatea camerei de sus, în mijlocul licăririi calde şi plăcute a
lămpilor de ulei şi a atmosferei sfinte a mesei pascale. Acolo ei au învăţat bazele
adevărate şi indispensabile ale sfinţeniei: spălarea irepetabilă a regenerării şi apoi
spălarea constantă a picioarelor. De asemenea, s-a demonstrat într-un mod pătrunzător, în
ce constă adevărata sfinţenie: devotamentul faţă de Persoanele Divine. Şi apoi au învăţat
că Tatăl locuia în Mântuitorul. Astfel, era prezent cu ei, la masă în camera de sus, pregătit
să vină şi să locuiască în inimile lor; trebuie să se manifeste ca şi cum, adevărata glorie
cerească i-ar fi înconjurat, i-ar fi captivat, deoarece erau cu Domnul pe care Îl iubeau,
izolat pentru moment de întuneric şi lumea ostilă de afară. Ei ar fi putut sta bucuroşi
acolo pentru totdeauna; era această comuniune sacră cu Domnul, într-o adevărată esenţă a
sfinţeniei?
Nu! Era doar jumătate din relatare. Există o altă parte a sfinţeniei, foarte diferită; şi
pentru a o învăţa minţile lor şi trupurile lor, trebuiau să fie transformate într-o altă
atmosferă, foarte diferită. 15:31. Nu putem fi siguri dacă exact în acel moment s-au
ridicat, au părăsit camera de sus, au coborât scara de piatră şi au ieşit pe străzile oraşului;
sau după porunca Domnului de a se ridica şi pleca, ei au zăbovit încp în camera de sus
până când au terminat lecţiile, şi apoi au plecat; cea mai mare probabilitate este că după
ce li s-a poruncit, au plecat imediat. Dar cel puţin de aceasta putem fi siguri că porunca
de a se ridica şi pleca le-a întors privirea de la atmosfera caldă din camera de sus, la
realităţile lumii de afară, unde aerul răcoritor al nopţii era îmbâcsit de intenţiile de
ucidere ale preoţilor, şi undeva în umbră pândea vânzătorul, condus de puteri satanice ale
iadului. Acum ei trebuiau să înveţe că adevărata sfinţenie implica nu numai devotament
pentru Persoanele Divine, ci şi mărturisirea despre şi pentru Tatăl şi Fiul. Şi ei trebuiau să
înţeleagă faptul în întregime important că această mărturie nu putea fi transmisă din
izolarea caldă, sigură a camerei de sus, unde toate inimile băteau la unison exprimând
credincişia faţă de Mîntuitorul, ci în lumea exterioară, a cărei străzi suflau ostilitate Fiului
lui Dumnezeu. Aici, la începutul celei de-a doua părţi a studiului, stă această simplă dar
pătrunzătoare lecţie pentru noi: sfinţenia are două părţi şi ambele sunt indispensabile.
Una fără alta este insuficientă şi inadecvată. Mărturisirea pubică despre Domnul care nu
este fondată pe devotamentul personal, intim faţă de El, va fi lipsită de temelia necesară.
Devotamentul personal şi intim, care nu merge să exprime public mărturia despre
Domnul, va fi mutilat şi lipsit de echilibru. Chiar astăzi, în timpul rugăciunilor noastre
intime şi în părtăşia de la biserică, vom auzi uneori chemarea provocatoare a Domnului,
„Sculaţi-vă, haidem să plecăm de aici!”

Israel, o viţă care a crescut sălbatic

Ascultaţi, deci, cum începe Domnul a doua parte a cursului despre sfinţenie: „Eu
sunt adevărata viţă”, spune El. Pentru a înţelege această metaforă evidentă, trebuie să
petrecem un timp cercetând istoria Vechiului Testament; deoarece această metaforă a fost

64
folosită cu secole înainte de Dumnezeu însuşi, pentru a-şi explica intenţiile Lui de a alege
naţiunea Israel, pentru a fi reprezentantul Lui special pe pământ. Iata un pasaj tipic di
Vechiul Testament: Isaia 5:1-7.
Aceste versuri vorbesc despre Dumnezeu care l-a păzit pe Israel ca un fermier care
păzeşte o vie, aşteptând să rodească. Realitatea istorică la care se referă aceste versete, s-a
întâmplat după cum a fost relatată. Dumezeu a eliberat pe Israel de sub robia egipteană,
dăruindu-i experienţa personală a puterii Lui deliberatoare. El i-a susţinut în călătoria lor
prin deşert, lăsând să cadă din cer hrana zilnică sub formă de mană, spre bucuria lor. Plin
de îndurare, i-a invitat să construiască un cort al întâlnirii, frumos colorat şi strălucind
datorită mobilei de aur, astfel încât slava Lui să se poată coborî peste ei şi să strălucească
în ei. Le-a dat legea Lui sfântă, înştiinţându-le minţile şi călăuzindu-le comportamentul,
aşa încât frumuseţe conduitei lor şi bogăţia experienţei să poată sta într-un contrast
luminos cu păcatele josnice ale neamurilor şi cu idolatriile lor cu totul absurde şi
ruşinoase. Apoi El a aşezat Israelul ca o viţă în pământul Canaanului, protejându-l acolo
cu zidul prezenţei şi puterii Lui, lăsând să vină peste el mereu binecuvântări. Ca răspuns
pentru tot ceea ce a făcut pentru Israel, Dumnezeu dorea o recoltă de struguri buni; în
comportamentul lor de zi cu zi unul faţă de altul, El aştepta ca să arate altora aceeaşi
dreptate, milă şi blândeţe iubitoare pe care le-a arătat-o şi El lor. El i-a eliberat din robie:
drept răsplată, ar fi trebuir să arate şi ei milă faţă de muncitorii lor, dându-le o zi din şapte
pentru a se odihni, şi în general să-i trateze pe ei şi pe alţii cu dreptate şi compasiune.
Astfel, oamenii în afacerile şi în relaţiile lor sociale şi politice cu Israelul, să poată
descoperi cum este Dumnezeul lui Israel, să poată vedea şi gusta cât de îndurător este
Domnul şi să fie reîmprospătaţi şi încântaţi ca un om însetat, care vine la o vie, culege şi
gustă strugurii ei delicioşi şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu, care în înţelepciunea Lui
creativă a creat viţa şi circhinii ei.
Pe lângă aceasta, Dumnezu a ridicat profeţi în Israel, aşa încât oamenii să poată
descoperi cum este Dumnezeu, nu numai privind la modul în care se comportă israeliţii,
ci şi ascultându-L pe Dumnezeu vorbind şi descoperindu-se prin cuvintele mesagerilor
Lui insuflaţi sau citind acele cuvinte păstrate în ceea ce noi numim Vechiul Testament.
Cât de bine a mers acest plan de lucru? Parţial, trebuie să spunem că s-a obţinut un
succes durabil. Chiar astăzi putem veni la acea viţă antică şi la circhinele de struguri care
cresc mai cu seamă pe mlădiţe şi să vedem în ele dragostea lui Dumnezeu. Putem privi la
comportamentul unei femei umile ca Ana (1Sam.1:1-2). Sau putem citi psalmul regelui
David: 32:1-2. Acel ciorchine de struguri atrăgători a crescut din experienţa personală a
lui David, când Dumnezeu, plin de îndurare, i-a iertat păcatul amar şi ruşinos. Iertarea nu
numai că i-a redat bucuria mântuirii lui Dumnezeu, dar prin David a transmis bucuria fără
sfârşit şi satisfacţia profundă milioanelor de oameni care vor citi ulterior acest psalm, vor
auzi cuvintele Dumnezeului viu şi vor experimenta personal cum esteîndurarea lui
Dumnezeu.
De asemenea, câţi mii de oameni s-au bucurat de ciorchinii de struguri care au
crescut din viţa lui Israel, prin misiunea slujitorului lui Dumnezeu, proftul Isaia. Inimile
apăsate de păcat, au descoperit cuvintele: Isaia 53:5-6; şi prin acele cuvinte, ele s-au
îndreptat către El, care este Adevărata Viţă şi au putut”cumpăra vin şi lapte, fără bani şi
fără plată şi au fost săturaţi” (Isaia 55:1-2).
Slujitorii obosiţi ai Domnului, în oboseala lor, au întâlnit şi un alt lăstar ieşit din
mlădiţa lui Isia: Isaia 40:31. Ei au simţit că aceste cuvinte nu au fost scrise de un

65
teoretician. Isaia a fost chemat la o misiune lungă şi dificilă pentru Dumnezeu, care, cu
trecerea anilor, a văzut pe poporul lui scăzând şi mergând până la apostazie (Isaia 6:9-
13). Aşadar, el ar fi putut deveni foarte descurajat şi ar fi fost de înţeles dacă el şi-ar fi
abandonat misiunea cu totul. Dar el era un lăstar a cărui resurse se trăgeu din Dumnezeul
viu, inepuizabil şi neobosit, şi în ciuda tuturor descurajăilor lui, a cultivat acel ciorchine
de struguri încântător, care a reîmprospătat şi a reînvigorat mii de slujitori ai lui
Dumnezeu de-a lungul secolelor.
Au mai fost mulţi alţi lăstari, mari şi mici, care au inspirat pe profeţi şi pe israeliţii
de rând în acea viţă antică. Într-adevăr, au fost unii şi în zilele Domnului, ca Ioan
Botezătorul şi mai puţin vestiţi, dar la fel de valoroşi, Maria şi Marta, Ana şi Simeon,
care au continuat să aducă roadă spre satisfacţia lui Dumnezeu şi binecuvântarea
omenirii.
Dar tristul fapt este că Israelul ca întreg, s-a dovedit a fi o dezamăgire: şi nu este o
formă de antisemitism ca să spunem aşa. Dumnezeu chiar a trebuit să se plângă în zilele
lui Isaia: Isaia 5:4,7. Ritualul religios şi sacrificiile de la Templu au devenit o imitaţie
goală. Comerţul lor era presărat cu minciună şi înşelătorie, cu exploatare fără inimă şi
apăsarea neîndurătoare a săracilor. Familia şi viaţa lor socială era stricată de
necredincioşie, imoralitate şi ucidere de copii. Aceste reprezentări greşite ale caracterului
lui Dumnezeu din partea Israelului în zilele lui Isaia, au provocat în cele din urmă, reacţia
indignată a lui Dumnezeu: Isaia 5:5-6.

Adevărata viţă

Dar în întreaga istorie a Israelului şi a lumii, lucrurile nu au mers mai rău ca atunci
când Isus a părăsit camera de sus cu ucenicii, pentru a merge în Ghetismani şi la cruce.
Cerurile erau gata să mărturisească cel mai scandalos act de opresiune pe care Israelul l-a
scos vreodată de la un suferind nevinovat. Stăpânul vii lui Israel a trimis pe singurul Lui
Fiu pentru a culege roada cuvenită Lui, şi vierii L-au luat, L-au scos afară din vie şi L-au
omorât (Luca 20:9-18). Cum va răspunde Stăpânul la o asemenea purtare? Va abandona
întregul proiect de cultivare a strugurilor? Nu, nici vorbă! Dimpotrivă, va cultiva mai
mulţi struguri şi încă şi mai dulci, nu numai în Israel, ci în întreaga lum; dar va face asta –
şi aici este secretul – folosind o viţă diferiă şi o metodă de cultivare şi producere diferită.
„Da, este corect”, va spune cineva. „Dumnezeu va lăsa deoparte Israelul ca viţă a Lui şi
va pune Biserica creştină în locul Israelului, ca o nouă viţă mai bună”.
Nu, cu siguranţă nu! Dacă Israelul, în ciuda şirului lung de profeţi inspiraţi şi sfinţi
pioşi, a eşuat în cele din urmă, ce speranţă realistă poate avea Biserica creştină de a fi mai
bună? Într-adevăr, amalgamul păcătos de religie şi politică, pe care oamenii îl numesc
creştinătate, a fost vinovat de corupţie morală, cruzime şi asuprire, mai rău decât a fost
Israelul. Nu, Hristos nu a spus: „Israelul a căzut, dar voi, ucenicii Mei, trebuie să încercaţi
să fiţi mai buni.” El nu ar fi riscat să piardă gloria sfinţeniei pe care Domnul era pe
punctul să o anunţe. Răspunsul lui Dumnezeu, la căderea lui Israel, nu era Biserica
creştină, ci Hristos. Viţa care era Israel, căzuse în mod sigur; dar Hristos a spus: „Eu sunt
adevărata viţă”.

Măreţia lucrării lui Dumnezeu

66
 Să facem o pauză pentru a ne gândi la măreţia acestei mari pregătiri pentru sfinţenia
noastră. Dumnezeu a dat Israelului o lege cu directive clare cu privire la ce conduită şi
mărturie aştepta El de la ei. Nu era nimic greşit în această lege: era sfântă, dreaptă şi
bună. Motivul căderii ei ca plan pentru creşterea roadei, era, după cum Pavel scrie în
Romani 8:8, „pământească”. Israelul căzuse împreună cu oamenii căzuţi ca şi noi, nu
avea puterea morală şi spirituală necesară pentru a îndeplini standardele şi cerinţele legii
lui Dumnezeu. Şi creştinii în ei înşişi nu sunt mai buni şi mai puternici decât israeliţii.
Dacă Dumnezeu ar fi desfăşurat pur şi simplu aceeaşi meodă, rezultatul ar fi fost la fel de
nemulţumitor ca şi înainte.
Nu, Dmnezeu avea o nouă metodă în minte, de fapt, chiar înainte de întemeierea
lumii. Ea implica un nou fel de viaţă diferit: Fiul lui Dumnezeu însuşi. Înrădăcinat – dacă
putem folosi asemenea metaforă – în Dumnezeire (întrucât El însuşi este Dumnezeu), şi
totuşi în acelaşi timp cu totul uman, a putut din veşnicie să exprime într-un mod suprem,
caracterul lui Dumnezeu în faptă şi în cuvânt, pentru veşnica bucurie a lui Dumnezeu şi
binecuvântarea continuă a omului. El este, în cuvintele Lui, adevărata viţă. Nu că Israelul
ar fi fost o viţă falsă. Hristos este Adevărata Viţă, în sensul că El este viţa ideală,
fundamentală, perfectă, iar Israelul a fost un prototip nepotrivit (compară adjectivul
„adevărat” cu Evrei 8:2 şi 9:11). Şi Hristos, Adevărata Viţă, a fost diferit şi într-un alt
aspect. Bărbaţi şi femei răscumpăraţi, născuţi din nou prin Duhul Sfânt, pot face parte din
trupul lui Hristos, ca mlădiţele într-o viţă, încât viaţa, harul, bunătatea şi puterea Lui, pot
circula prin ei şi pot produce roadele Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga
răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi înfrânarea poftelor.
Aceasta era nou, uluitor şi îmbucurător. Oricât de mare ar fi fost vreunul din vestiţii
sfinţi din Vechiul Testament, în nici una din scrierile vechi care vorbesc despre
experienţele lor spirituale, nu se vorbeşte că ar fi făcut parte din trupul Mântuitorului. De
neînţeles. Dar mai mult decât atât, Dumnezeu în grija Lui pentru noi, s-a întrupat, a murit,
a fost îngropat, a înviat ş s-a înălţat, iar la Cincizecime a venit prin Duhul Sfânt.
Şi astfel, la începutul celei de-a doua părţi a cursului, exemplul cunoscut se repetă
în el însuşi. În capitolul 13, prima lecţie despre sfinţenie nu a fost o rugăminte, „Încercaţi
să fiţi sfinţi”, ci o afirmaţie că Dumnezeu ne face sfinţi: curăţirea, naşterea din nou,
dupăcare credinciosul nu trebuie să-ş mai spele decât picioarele. La fel şi aici.
Confruntaţi cu datoria noastră de a duce mărturia lui Dumnezeu în lume, noi nu suntem
pur şi simplu rugaţi: Încercaţi să vă trăiţi vieţi cu o conduită bună, dreaptă şi cu un
caracter amabil care Îl va bucura pe Dumnezeu şi Îl va reprezena cu adevărat în lume.Mi
degrabă, primul lucru care ne este imprimat este acesta, că Dumnezeu a pregătit o metodă
măreaţă de a se face cunoscut lumii şi că metoda este Hristos, Adevărata Viţă în care
Dumnezeu a pus pe toţi copiii Lui, aşa ncât Hristos poate exprima prin ei viaţa, caracterul
şi puterea Lui, aşa cum o viţă îşi exprimă viaţa şi puterea prin mlădiţe. Este evident că în
acest proces, cel mai important şi cel mai esenţial rol îl joacă Viţa. Când sunt în Viţă,
mlădiţele nu trebuie decât să aştepte şi să rămână în Viţă şi roada le este asigurată.
Aceasta nu se face prin propriul lor efort, ci prin viaţa, harul şi puterea lucrătoare a lui
Hristos prin ei.
Elementul fundamental şi cel mai imortant al vieţii noastre de sfinţenie, nu este ceea
ce facem noi pentru Dumnezeu, ci ceea ce face El în noi şi prin noi, prin Hristos.

18. Vierul şi mlădiţele neroditoare

67
 Ioan 15:1-4
În lumea viticulturii, secretul producerii unui vin bun este să începi cu cea mai bună
viţă pe care o poţi obţine; şi atunci viţa va produce mlădiţele care vor lua din vigoarea şi
resursele viţei şi vor rodi ciorchini de struguri. Dar nu numai de aceasta este nevoie, ci şi
de un vier expert şi seos care să fie mereu cu ochii pe mlădiţe să vadă dacă ele îşi
îndeplinesc rolul lor în cadrul acestui proces complet şi eficient. În special, din când în
când, el va curăţa mlădiţele; altfel, ele vor direcţiona greşit energia şi nutrimentele pe
care le primesc de la viţă, transformându-le în mase de frunze nefolositoare în loc de
struguri.
La fel de adevărat este faptul că Dumnezeu a vrut pentru copiii Lui ca El să producă
roadele plăcute ale Duhului. Nu a existat nici o îndoială cu privire la resursele perfecte şi
inepuizabile ale lui Hristos, Adevărata Viţă. Nu există nici o îndoială, nici cu privire la
abilitatea şi bunăvoinţa Lui de a umple credincioşii cu harul, perseverenţa şi puterea de
care au nevoie pentru a fi roditori în vorbire şi orice lucrare bună. Tot ceea ce ei trebuie
să facă este să ia din resursele Viţei. Aceasta sună destul de simplu. Dar există o
problemă. Lasă-i pe credincioşi singuri, întemeiază întregul plan pe abilitatea lor
neajutorată de a primi resursele lui Hristos şi rezultatul va fi într-adevăr, plin de
dezamăgire. La fel cum mlădiţele dintr-o viţă nu pot produce frumoşii ciorchini de
struguri fără atenţia constantă a unui vier, nici credincioşii nu vor putea aduce roada
plăcută a Duhului.
Dar Dumnezeu a prevăzut problema; şi este o mare uşurare pentru noi să auzim pe
Domnul Isus, spunând nu numai „Eu sunt Adevărata Viţă”, ci şi „Tatăl Meu este vierul”.
Nu suntem lăsaţi să luăm singuri resursele din Hristos, cum putem mai bine. Noi avem
responsabilităţile noastre, bineînţeles şi ele sunt destul de viguroase şi greu de atins. Dar
responsabilitatea principală este a lui Dumnezeu. A Lui a fost iniţiativa când a hotărât să
se exprime pe El însuşi, caracterul Lui, harul Lui, mântuirea Lui prin noi. El este cel care
ne-a aşezat în Hristos, „care a fost făcut de Dumnezeu pentru noi, înţelepciune,
neeprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1Cor.1:30). El este cel care urmăreşte constant
fiecare mlădiţă pentru a vedea dacă rămâne sănătoasă, exploatează potenţialul ei de
dezvoltare şi de creştere a roadei. De ce Dumnezeu a hotărât să se exprime pe El însuşi
prin noi în primul rând, este o întrebare fără răspuns. Dar odată ce s-a hotărât să facă
aceasta, cu siguranţă că nu se va baza pe responsabilitatea noastră neajutorată pentru a
reuşi să-şi atingă scopul.
Da, noi avem responsabilitatea noastră. Da, noi putem – şi din păcate adesea o
facem – împiedicăm harul Lui şi conştient sau inconştient, zădărnicim şi întârziem
îndeplinirea scopului Său. Dar El nu ar fi conceput scopul prima dată şi nu ar fi proiectat
planul pentru îndeplinirea lui, dacă nu ar fi putut să declare triumfător înainte: Filip.1:6.

Activităţile Vierului şi responsabilitatea mlădiţei

Patru mari afirmaţii urmează enunţul: „Eu sunt adevărata Viţă şi Tatăl Meu este
Vierul”. Ele sunt:
1. 15:2 – Mlădiţele neroditoare – „Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce roadă, El
o taie”.

68
2. 15:2 – Mlădiţele roditoare – „Şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţă ca să aducă
şi mai multă roadă”.
3. 15:3 – Mijloace de curăţire – „Acum, voi sunteţi curaţi...”.
4. 15:4 – Responsabilitatea mlădiţei – „Rămâneţi în Mine...”.
Observăm propoziţiile: trei din cele patru afirmaţii exprimă ceea ce Tatăl şi Fiul, în
îngrijirea lor, fac pe mlădiţe; una din cele patru aminteşte mlădiţelor responsabilitatea lor.

Mlădiţa neroditoare

Sigur că este impresinant că prima preocupare a Vierului, care este trecută pe

această pagină este hotărârea Lui de a îndepărta mlădiţele neroditoare. Dar pe de o parte
este de înţeles. Unicul folos de a avea o viţă este să ai mlădiţe care aduc roadă. O mlădiţă
nu are nici un rost să existe dacă nu aduce roadă. Dumnezeu i-a atras atenţia lui Ezechiel
cu mult timp în urmă, că lemnul de viţă nu este folosit la nimic; nu se poate face nici
măcar un cârlig de atârnat ceva pe el (Ezechiel 15:1-5). Dumnezeu a hotărât ca fiecare
mlădiţă în viţa Lui, să îndeplinească funcţia intenţionată sau altfel...
Dar la acest punct trebuie să ne oprim, pentru că înţelesul cuvântului grec, care este
folosit aici pentru a descrie ce face Vierul mlădiţei, este disputat. Înţelesul lui de bază
este „a ridica”; dar are alte câteva conotaţii conform contextului. Poare însemna doar „a
ridica” potrivit cu exemplul din Ioan 11:41, „Isus a ridicat ochii”; sau „a lua” ca şi în
Matei 20:14, „Ia-ţi ce ţi se cuvine”. În alte contexte poate însemna „a ridica şi a susţine”,
ca de exemplu în Matei 11:29, „Luaţi jugul Meu asupra voastră”; sau în alte contexte, „a
ridica,a lua şi a îndepărta complet”, ca în exemplul din Luca 6:29, „Celui care-ţi ia haina”
şi (în pasiv) la Marcu 11:23, „Ridică-te şi aruncă-te în mare.” Dând aceste posibilităţi
diferite, unii comentatori au sugerat că Vierul nu ia mlădiţa şi o aruncă din viţă, ci o
ridică şi o susţine. Ei cred că Domnul s-a referit la o metodă de producere a struguilor,
care în lumea viticulturii, este practicată şi astăzi pe dealurile din sudul Ierusalimului.
Viţele cresc pe pământ, dar pentru ca fructele să nu se murdărească de noroi, vierii vor
ridica mlădiţa principală şi vor aşeza sub ea un număr de pietre, aşa încât mlădiţa, fiind
ridicată pe acele pietre, va atrage mai mult soare şi aerul va circula în jurul ei şi astfel va
produce fructe mai multe şi mai bune. Astfel, cred ei, Domnul spus că atunci când Vierul
vede un mădular din trupul lui Hristos care nu aduce deloc roadă, El îl ridică, îl scoate din
orice condiţii murdare şi dificile în care se află şi îl susţine până când începe să aducă
roadă din nou.
Dar este puţin probabil că Domnul s-a referit la acest proces. În primul rând, în timp
ce cuvântul grec poate însemna „a ridica şi a susţine”, nu poate la fel de uşor să fie luat cu
sensul „a ridica şi a pune un suport dedesubt”. În al doilea rând, s-a vorbit desrpe această
acţiune pentru a fi luată cu mlădiţa care nu aduce roadă. În sudul Iudeii, toate mlădiţele
dintr-o viţă sunt susţinute de un stâlp de piatră, nu numai acele care aduc roadă. Astfel că
putem să ne întoarcem la interpretarea, „Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce
roadă, el o taie”. Dar în termeni practici, ce este acest proces?
Ar putea să însemne excomunicarea din biserică? În 1Cor. 5:2, Pavel le reproşează
creştinilor corinteni că nu au fost preocupaţi să vadă pe unul din mijlocul lor care era
vinovat de un păcat social izbitor şi care „trebuia dat afară din mijlocul lor” ( el foloseşte
acelaşi cuvânt grec, ca şi în Ioan15:2). Dar la o privire mai atentă devine clar că nu
Dumnezeu, ci corintenii trebuiau să dea afară din mijlocul lor pe omul acela vinovat:

69
„Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela” (1Cor.5:13; o formă mai puternică a
aceluiaşi cuvânt grecesc). Versetul nostru nu pare să se refere la excomunicarea din
biserică. Atunci poate procesul să fie acela la care apostolul Pavel se referă în
1Cor.11:29-30, unde este scris că Dumnezeu disciplinează pe un credincios nepăsător şi
nepocăit prin boală fizică şi chiar prin moarte? Din nou răspunsul poate să fie nu. Pentru
că o asemenea persoană nepăsătoare şi nepocăită, căreia i se ia această viaţă prin moarte
fizică, este evident încă un credincios despre care este scris că nu va fi judecat odată cu
lumea. Şi este dificil să credem că un credincios, oricât de nepăsător ar fi devenit el sau
ea, ar putea fi descris ca o mlădiţă care nu aduce roadă. Şi totuşi aceasta este ceea ce
Domnul a vrut să spună despre mlădiţa neroditoare. Expresia Lui, „nu aduce roadă” pare
să fie absolută, deoarece următorul verset spune că orice mlădiţă care aduce roadă, este
curăţită de Vier ca să aducă şi mai multă roadă. Prin contrast, mlădiţa care este tăiată, este
mlădiţa care nu a adus niiodată roadă. Reprezintă o persoană în care nu a fost văzută
niciodată o roadă a Duhului.
Ce fel de persoană este aceasta, atunci? Scriitorul cărţii Iacov, ne lasă fără nici o
îndoială. Dacă cineva care pretinde că este credincios, nu are fapte care să dovedească că
este, atunci credinţa lui este moartă. Nu este credinţa adevărată. Pretenţia lui că este
credincios nu este valabilă (Iacov 2:14-26).
În altă parte, Domnul spune acelaşi lucru. În explicarea vestitei pilde a
semănătorului (Luca 18:13-15), El sugerează că marca sigură a adevăraţilor credincioşi
este că ei aduc roadă din belşug, în mod perseverent. Acei care „cred până la o vreme, iar
când vine ispita, cad”, fac aceasta pentru că nu au nici o rădăcină. Nu au avut niciodată şi
prin urmare, nu va putea să producă niciodată roadă. Ei nu au fost niciodată adevăraţi
credincioşi.
Şi există o dovadă mai profundă în contextul nostru, în Ioan, că acesta este tipul de
persoană la care s-a referit când a spus, „Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce
roadă, El o taie”. Să ne întoarcem pentru un moment la primul paragraf din capitolul 13.
Acum Domnul a remarcat: „Cine s-a scăldat, n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele,
ca să fie curat de tot; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi”. Ioan explică motivul acestei
excepţii: Ioan 13:11. Acum, să privim din nou la primul paragraf di capitolul 15. Când a
spus, „Pe orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte...”, El a mai adăugat, „Acum voi
sunteţi curaţi” (15:2-5). Dar acum, El nu a mai adăugat propoziţia care limita, „voi sunteţi
curaţi, dar nu toţi”; şi aceasta pentru un motiv evident: în acest timp Iuda plecase. Aşadar,
Domnul a putut să spună clar despre toţi cei unsprezece care au rămas: „Acum, voi
sunteţi curaţi”. Această informaţie ne impresionează foarte mult, deoarece Petru, după
cum deja Hristos le spusese, avea să-L trădeze, şi ceilalţi zece, după cum avea să-i
avertizeze mai târziu (16:32), într-un moment de panică, Îl vor părăsi. Dar era o diferenţă
absolută între ei şi Iuda. Aşa cât era de mică credinţa lor, era autentică: Iuda nu a fost
credincios – şi nici nu fusese vreodată (Ioan 6:70-71). Cei unsprezece, inclusiv Petru, au
adus roadă, deşi a fost slabă uneori. Şi Marele Vier, care nu dispreţuieşte nici măcar o
boabă de strugure (vezi Evrei 6:10), a văzut şi a recunoscut roada lor şi i-a altoit şi i-a
curăţat răbdător, aşa încât să poată aduce şi mai multă roadă. Iuda nu a produs niciodată
nici o roadă, pentru că el nu era un credincios născut din nou, nu era un copil al lui
Dumnezeu, şi el nu era în procesul de curăţire, ci de tăiere.
Dar cineva ar putea spune: În pildă se spune explicit că mlădiţa care nu aduce roadă
este din Viţă: „Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce roadă...” Cum am putea să

70
spunem că un necredincios face parte din Viţă sau din Hristos?” Şi răspunsul este: În
acelaşi sens ca şi în 8:30-34 când nişte iudei spuneau că cred în Hristos. Dar când Au fost
provocaţi să dea dovadă că sunt adevăraţi ucenici ai lui Hristos, au pierdut testul complet.
Singura dovadă pe care ei au dat-o a fost că ei nu erau credincioşi deloc, ci că de fapt erau
copii ai diavolului. Acum, dovada că aceşti „credincioşi” au fost chemaţi să dovedească
că sunt adevăraţi ucenici ai lui Hristos, a fost aceasta: „Isus a zis iudeilor care crezuseră
în El: dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, veţi persista în el, veţi stărui în el (cuvântul grec
este acelaşi cu cel care a fost folosit de-a lungul capitolului 15, pentru „a rămâne în
Viţă”), sunteţi în adevăr ucenicii Mei”(Ioan 8:31). Scriptura începe prin a lua valoarea de
bază a declaraţiei lor: au spus că crezuseră, deci se refereau la ei înşişi ca la adevăraţi
credincioşi. Dar este apoi aplicat testul pentru a arăta dacă afirmaţia lor este adevărată şi
s-a descoperit că nu rămăseseră în cuvântul Lui. Aşa a fost şi cu Iuda. Hristos însuşi l-a
numit un apostol (Luca 6:13). El s-a bucurat de un loc intim şi pin de încredere între
prietenii apropiaţi ai lui Isus. Unii vor spune că El a fost „o mlădiţă în Hristos”. Dar testul
arată că el nu a fost.
Şi lecţia rămâne ca un avertisment pentru noi toţi. Mântuirea este prin credinţă şi nu
prin fapte. Dar mântuirea îi dă credinciosului o nouă viaţă spirituală; şi inevitabil viaţa se
va exprima. După cum am spus mai înainte, un nou născut nu trăieşte ţipând; dar un nou
născut care nu ţipă la naştere şi nu ţipă niciodată după aceea, s-a născut probabil mort. O
persoană care este cu adevărat în Hristos, va aduce unele roade ale Duhului, oricât de
mici. Vierul nu va tolera mlădiţa care nu aduce roadă deloc. El nu are nici un locaş pentru
creştinii nominali.

71
 19. Vierul şi mlădiţa roditoare
Ioan 15:2-4
Vierul ceresc este uşor de mulţumit: El va recunoaşte generos fiecare bucăţică dintr-
un fruct spiitual, oricât de mică, pe care credinciosul o produce. Dar el nu este uşor de
satisfăcut. Dacă o mlădiţă din viţă aduce roadă, Vierul va continua întotdeauna, spune
Hristos, să o curăţească pentru a o ajuta să aducă şi mai multă roadă.

Natura curăţirii

Şi acest proces în practică actuală, numit „curăţirea mlădiţei” şi prin ce mijloace se

realizează? Răspunsul cel mai frecvent a fost că se referă la modul în care Dumnzeu îi
disciplinează pe copiii Lui. Când un vier curăţă sau taie ramirile unei viţe, el ia un cuţit
ascuţit sau un foarfece şi taie drastic tot ce a crescut în exces, atât de sever, încât, pentru
un ochi neexperimentat, pare că a devastat sau chiar a distrus viţa. Dar de fapt, el nu a
distrus viţa, deoarece curăţirea viţei a redirecţionat energiile viţei, aşa încât, în următorul
sezon, în loc să producă foliaje arătoase dar fără roadă, ele se vor transforma în ciorchini
de struguri mai numeroşi, mai mari şi mai dulci. La fel şi Tatăl Ceresc permite durere,
supărare, persecuţie, suferinţe şi încercări de tot felul, pentru a ne educa, instrui, dacă este
nevoie pentru a ne disciplina, aşa încât să putem fi părtaşi la sfinţenia Lui. Dumnezeu
Însuşi a admis că procesul nu este deloc vesel: poate fi uneori devastator de dureros. Dar
după aceea, subliniază El, produce roadă deplină de pace acelora care sunt învăţaţi prin
ea, chiar roada neprihănirii (Evrei 12:4-13).

Curăţirea prin Cuvânt

Totuşi, toate acestea sunt adevărate, curăţirea n se face numai prin szferinţă şi
supărare: Ioan 15:3. Să privim din nou în capitolul 13 la vrsetele în care Domnul se referă
la spălare făcută odată pentru totdeauna. Când le studiem, ne gândim fireşte la naşterea
nin nou despre care Pavel vorbeşte în Tit 3:5. Dar de asemenea ne gândim la descrierea
lui Petru, despre regenerare şi mijloacele prin care este efectuată: 1Petru 1:23-25. Şi
similar, exemplul Domnului din capitolul 13 despre nevoia de spălare constantă a
picioarelor, ne duce cu gândul la curăţirea prin botezul cu apă prin cuvânt (Efes.5:25-26).
Acum, în capitolul 15, contextul este diferit: aici ne gândim că trebuie prin
comportamentul nostru şi prin mărturia noastră vorbită, să-L reprezentăm ăn mod exact
pe Dumnezeu in lume. Dar pregătirea necesară este aceeaşi: trebuie să fim curăţiţi în mod
constant. Şi mijloacele de curăţire sunt aceleaşi: prin Cuvântul pe care Hristos ni l-a spus
şi ni-l spune încă.
Nu este nici o îndoială că cei unsprezece apostoli au crezut cu adevărat că Isus era
Hristos chiar de la început. Dar la început – şi chiar multe luni după aceea – ei au avut
nişte păreri foarte deformate şi deficiente în privinţa scopurilor şi metodelor Lui de
Mesia, cu privire la ceea ce necesita guvernarea lui Mesia. De exemplu, Ioan şi Iacov, ar
fi chemat bucuroşi foc din cer peste locuitorii Samariei, care nu au fost gata să-I dea lui
Isus un loc de găzduire în casele lor (Luca 9:51-55). Ucenicii au fost foarte tulburaţi când
Isus a anulat legile cu privire la mâncare (Mat. 15:12). Petru, fără să se gândească, i-a
amintit Domnului că era obligat ca toţi ceilalţi să plătească un preţ pentru sufletul lui sub

72
formă de taxă a Templului! (Mat.17:24-27); şi adesea L-a corectat şi L-a contrazis pe
Domnul când i s-a părut că a greşit; şi nici unul dintre apostoli nu a putut înţelege şi nu a
putut să fie de acord cu Domnul. Când El a insistat că trebuie să fie respins de naţiune şi
să fie răstignit, avea să treacă mult timp până când aveau să-L ânţeleagă. Dar pentru a
înţelege că trebuiau să-L reprezinte pe Dumnezeu în lume, într-un mod corect, era
necesară răbdarea şi învăţătura constantă a Domnului, curăţirea de concepţiile lor greşite
şi neînţelegerile lor, ignoranţa şi înţelepciunea lor lumească. Şi este un omagiu adus
stăruinţei Lui îndurătoare pentru că la câteva sute de metri de Ghetismani şi de Calvar, a
putut să spună:”Acm voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului...” 15:3.
Şi astăzi trebuie să permitem Domnului să ne curăţească în mod constant prin
Cuvântul Lui, să îndepărteze ideile nostre false şi să încurajeze creşterea înţelepciunii
biblice, dacă dorim să ne comportăm într-un mod care să-I placă lui Dumnezeu şi care să-
L reprezinte corect în lume. Cât de tragic L-a deformat creştinătatea pe Dumnezeu în
secolele trecute, când i-a torturat şi i-a ars pe aşa-zişii eretici şi i-au organizat cruciade
pentru a-i masacra pe turci cu scopul de a recăpăta ţinuturile sfinte şi moaştele
superstiţioase; şi ceea ce este într-adevăr regretabil este că ei au făcut toate acestea în
numele lui Isus, când nici cea mai mică cunoştinţă ş ascultare de cuvintele lui Isus nu
îndreptăţea o asemenea conduită. Acele roade acre au lăsat un gust scârbos în gura lumii
încă de atunci.
Astăzi, poate, ameninţarea noastră se află la o altă extremă. Nici o valoare a
dragostei, bucuriei, păcii, blândeţii şi bunătăţii nu poate salva Biserica de deformarea
gravă a lui Dumnezeu şi a lui Hristos în lume;dacă Biserica, sub presiunea stilului şi a
gândirii lumeşti neglijează sau chiar abandonează Cuvântul lui Hristos, neagă naşterea
Lui chiar din fecioară, minunile dumnezeiii Lui şi afirmaţia Lui că este Mântuitorul
lumii, abandonează propovăuirea crucii, a morţii şi a învierii Lui, a revenirii Lui şi
încearcă să fie acceptaţi de lume. Altoind pe Adevărata Viţă, orice filozofie socială,
politică sau religioasă care se întâmplă să fie la modă în lume.

Condiţia indispensabilă pentru a aduce roadă

Ioan 15:4
Cu siguranţă Tatăl este Vierul; dar dacă vrem să beneficiem de îngrijirea şi curăţirea
Lui şi să aducem mai multă roadă, trebuie să rămânem în Hristos. Aceasta pare să fie un
lucru uşor de făcut. Şi dintr-un punct de vedere este. După toate, credincioşii nu se pun pe
ei înşişi în Hristos. Dumnezeu face aceasta. Pe lângă aceasta, El păzeşte şi curăţeşte
mlădiţele şi Hristos este Acela care ne curăţeşte prin Cuvântul Lui,
Dar în experienţa actuală a creştinilor, este extraordinar de dificil să rămâi în
Hristos. Ispita a reuşit să ne facă să credem că Hristos şi Cuvântul Lui a fost suficient
pentru apostoli şi pentru creştinii din primele secole, dar El nu mai este suficient pentru
noi care trăim în aceste vremuri. Sau că Hristos şi Cuvântul Lui a fost suficient pentru a
ne mântui în mod personal şi pentru a ne aduce la Dumnezeu, dar El nu mai este suficient
pentru progresul nostru spiritual, cum ar fi mărturisirea în faţa lumii.
Ispita este de fapt una foarte veche: mărturisirea bisericii creştine din Colose din
primul veac (Colos. 1:5-6). Dar în ciuda acestui lucru, ei erau într-un pericol spiritual
grav. Pentru că în Colose venise, de asemenea, oameni care îi învăţau pe creştinii întorşi
de curând că Hristos şi Evanghelia Lui era suficientă pentru a începe experienţa lor

73
spirituală, dar aveau nevoie de alte idei şi practici mai avansate pentru a face un progres
spiritual important. Şi astfel, au fost sfătuiţi să primească diferite filozofii create de
oameni, bazate nu pe adevărul revelat de Dumnezeu, ci mai degrabă pe judecata şi
presupunerea omului în privinţa modului în carte arată lumea spirituală (2:8). Li s-a
recomandat să intre în observaţii meticuloase cu privire la mâncare, la zilele de sărbătoare
cu privire la o lună nouă sau cu privire la zilele de sabat (2:16). Alţii au sprijinit diferite
tehnici de inducere a viziunilor şi a experienţelor înafara trupului, făcând promisiunea că
prin aceste mijloace este posibil să ia legătura cu îngerii sau chiar să aibă viziunea directă
a lui Dumnezeu (2:18-19). Şi o altă reţetă populară pentru creşterea vieţii spirituale este
ascentismul, încercarea de a supune dorinţele rele şi de a promova pioşenia prin
adoptarea unei discipline severe şi dureroase şi prin pedepse asupra corpului.
False, spune Pavel, toate sunt false şi foarte periculoase, sigure pentru a ne conduce
la sărăcie spirituală, dacă nu la dezastru; şi cel mai trist este că sunt fără nici un folos;
pentru că...2-3, 9-10. Nu este nevoie să ieşim din Hristos (Col. 2:6). Cu alte cuvinte,
rămâneţi în Hristos! Rămâneţi în Viţă! Rămâneţi în El. Şi nu numai atât. Porunca
Domnului este: „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi”. Este responsabilitatea
credinciosului să vadă dacă în acest sens Hristos locuieşte în el sau în ea. Păorunca nu se
referă la faptul că Hristos va abandona vreodată pe adevăratul credincios. Dar ceea ce
Hristos caută, nu este ca noi să ţinem cu stricteţe doctrinele noastre, ci părtăşia constantă,
intimă, practică cu noi în inimile noastre. Şi ca încheiere, am face bine să urmăm sfatul
pe care Pavel l-a dat colosenilor (3:16).

74
 20. Relaţia mlădiţelor cu Viţa şi cu Vierul
Hristos a început cea de-a doua parte a cursului despre sfinţenie, declarând: „Eu
sunt Viţa” (15:1). Acum, în 15:5, El repetă declaraţia: „Eu sunt Viţa”. Dar nu este doar o
simplă repetare după cum vom înţelege în curând, dacă vom compara ceea ce a urmat
după fiecare declaraţie. La 15:1, El a spus: „Eu sunt Viţa şi Tatăl Meu este Vierul”,
accenctuând astfel relaţia Tatălui cu mlădiţele şi grija Lui pentru ele. Dar aici El spune,
„Eu sunt Viţa şi voi sunteţi mlădiţele”, pentru acum trebuie să sublinieze statutul
mlădiţelor în relaţia cu Viţa. Credincioşii nu sunt viţa însăşi, aşa cum a fost Israelul
odată; şi ei nu trebuie să încerce să fie, mulţumim lui Dumnezeu. Hristos, Marele EU
SUNT, este Viţa. Credincioşii sunt, prin harul lui Dumnezeu, mlădiţele în Viţă, cu tot
potenţialul excepţional pe care îl implică; şi din nou mulţumim Lui pentru aceasta. Dar
credincioşii sunt doar mlădiţe; ei nu-şi permit să trăiască, să gândească sau să acţioneze
independent de Viţă. Şi astfel, încă o dată, titlul iniţial: „Eu sunt Viţa; voi sunteţi
mlădiţele” este urmat de patru afirmaţii:
1. O asigurare că cine rămâne în Hristos este răsplătit (15:5).
2. Un avertisment cu privire la consecinţele faptului de a nu rămâne în Hristos
(15:6)
3. O invitaţie de a coopera cu Vierul, cerându-I atenţia (15:7)
4. O reamintire a faptului că Tatăl este proslăvit când mlădiţele aduc multă roadă (15:8)

Mlădiţa care rămâne în Viţă şi mlădiţa care nu rămâne

Asigurarea că, dacă rămânem în Hristos şi El în noi, vom aduce multă roadă, este cu
totul indiscutabilă. Numai gândindu-ne cine este Viţa, nimeni altul decât Atotputernicul
EU SUNT (8:24). Dar la asigurarea lui Hristos, se adaugă de asemenea, o explicaţie care
este şi un avertisment: „Fără Mine (sau separaţi de Mine) nu puteţi face nimic”, spune El.
Hristos nu este un Mântuitor între mulţi alţii, o sursă de putere spirituală într-o întreagă
varietate. Dumnezeu Tatăl nu are decât o singură Viţă; prin definiţie, atunci, separaţi de
El, nu putem face nimic. Nici măcar nu putem ajunge într-o situaţie când am primit de la
El atât de multă cunoştinţă, har, bunătate şi putere, încât pentru o perioadă să putem
acţiona singuri, separaţi de El, deşi uneori ne comportăm ca şi cum am putea. Dar
urmează un avertisment şi mai solemn:15:6. Primul lucru de observat cu privire la această
stare tristă de lucruri, este că persoana afectată face primul pas: el sau ea nu rămâne în
Hristos. Şi când spune aceasta, observăm că Hristos lasă la o parte pentru un moment
vorbirea în pilde şi vorbeşte simplu şi direct: dacă cineva, vreo persoană nu rămâne în
Mine. El nu spune acelaşi lucru, ca şi în versetul 2. Acolo se vorbea despre o mlădiţă în
Hristos, care nu a adus niciodată roadă şi Vierul intervine şi o taie. Dar aici, persoana
afectată ia singură iniţiativa; nu rămâne în Hristos, ea se îndepărtează singură. Ce fel de
persoană ar face aceasta?
Ca prim răspuns, să revenim încă o dată la capitolul 13 şi ce ni se spune despre
Iuda: 13:20. Acum, plecarea lui Iudda a fost literală şi fizică: a deschis uşa camerei de sus
şi a ieşit. Şi pentru că era noapte, întunericul era şi literal şi fizic. Dar era mai mult decât
atât. Atunci când a plecat, el L-a părăsit pe Hristos şi pe apostolii tovarăşi cu el; şi nu i-a
părăsit numai fizic şi temporar. El i-a părăsit fizic pentru că în inima lui îi părăsise de
mult timp din punct de vedere spiritual. Iniţiativa fusese a lui: el s-a decis să-L vândă pe

75
Hristos. Şi chiar aşa, după cum ne amintim, Hristos nu l-a scos afară, ci ştiind totul despre
el, i-a oferit totuşi bucăţica prieteniei Lui. Dacă Iuda s-ar fi pocăit, ar fi mărturisit şi ar fi
căutat iertarea, ar fi putut rămâne. Dar el nu a dorit şi nu s-a pocăit. În loc de aceasta, el a
ieşit afară; şi întunericul în care a ieşit nu a fost doar întunericul orelor de noapte: era un
întuneric spiritual, care nu a cunoscut niciodată o dimineaţă. Şi ce s-a întâmplat cu Iuda?
Omul care odată a fost un apostol cu privilegiul de a –L reprezenta pe Hristos în lume,
dar care acum L-a părăsit? De ce, nici chiar preoţii, casierii lui, la sfârşit nu au avut deloc
timp pentru el? (Mat.27:3-10). El s-a sinucis şi ogorul pe care l-a cumpărat cu banii lui de
vânzător, a devenit mormântul lui (Fapte 1:15-26).
Cu aceasta ne întoacem la descrierea pe care o face Domnul cu privire la persoana
care nu rămâne în El (15:6). După ce a descris deficienţa acelei persoane, într-un limbaj
literar clar – dacă nu rămâne cineva în Mine – El s-a reîntors la pilda Viţei şi a mlădiţei
pentru a descrie consecinţele. Putem să ne întrebăm atunci ce se întâmplă când o mlădiţă
nu rămâne în Viţă ci se separă de ea? De ce fermierul o va ridica şi o va arunca afară din
vie, unde, deoarece nu mai este în legătură cu Viţa, se va usca. Şi când va fi uscată în
totalitate, oamenii o vor strânge cu alte mlădiţe uscate, le vor arunca în foc şi le vor
arde;pentru că mlădăţele care s-au separat de Viţă sunt fără valoare şi nu sunt bune de
nimic. Şi Domnul ia aceste procese literale şi le foloseşte în sens metaforic pentru a ne
descrie ruina spirituală cumplită care rezultă din separarea de El.

Un exemplu citat de Ioan

Apostolul Ioan, care L-a auzit pe Domnul dând această avertizare solemnă, mulţi
ani mai târziu a folosit un limbaj similar pentru a descrie pe anumţi învăţători falşi din
zilele lui (1Ioan 2:18-22). Prima dată i-a numit anticrişti. Apoi a descri natura gravă a
învăţăturii lor false. Unii nu ş-au putut imagina o erezie mai fundamenală ca aceasta. Şi
totuşi, lucrul surprinzător este că aceşti oameni, oricine ar fi fost ei, au fost odată membri
ai bisericii creştine şi probabil şi învăţători. Pentru că Ioan spune dspre ei că „au ieşit din
mijlocul nostru”, dar care nu au fost niciodată, bineînţeles, membri ai bisericii lui Hristos.
Înseamnă aceasta că ei au fost cândva credincioşi veritabili, născuţi din Dumnezeu,
adevăraţi copii ai Tatălui şi ulterior au încetat să mai fie credincioşi autentici şi au pierdut
mântuirea? Nu; pentru că Ioan ne spune cu toată autoritatea lui de apostol: „Ei au ieşit din
mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi
rămas („ar fi locuit” – cuvântul grec pe care Ioan îl foloseşte este acelaşi cu cel pe care
Domnul L-a folosit pentru a rămâne în viţă sau pentru a rămâne în El) cu noi; ci au ieşit...
(1Ioan 2:19). Astfel că ei nu ne sunt prezentaţi ca fiind dintre noi. Ei nu sunt credincioşi
şi nu au fost vreodată, deşi poate o perioadă lungă de timp ei au pretins că sunt
credincioşi şi fără îndoială că ceilalţi membri din biserică i-au considerat astfel şi i-au
respectat ca învăţători. Ei păreau să fie în Hristos. Şi poate chiar după ce au părăsit şi
doctrina şi părtăşia apostolilor, ei au pretins că sunt creştini. Dar verdictul lui Ioan este
clar: nu au fost niciodată dintre ai noştri, nu au fost niciodată adevăraţi credincioşi. Dacă
ar fi fost credincioşi autentici, ar fi rămas între noi. Plecarea lor a exprimat ce au fost ei
de la început: „nu au fost dintre ai noştri”.
Din toate acestea, conchidem pe de o parte că adevăraţii credincioşi nu se vor
îndepărta de Hristos şi nu se vor separa de Viţă. Dar pe de altă parte, singura dovadă
vizibilă că oamenii sunt adevăraţi credincioşi este că ei rămân în Hristos. Întrucât

76
învăţătorii falşi pot fi foarte convingători, este posibil pentru adevăraţii credincioşi să fie
prinşi temporar de învăţătura lor falsă şi în aparenţă să nu mai fie credincioşi adevăraţi.
Cu toţii trebuie să-l ascultăm pe Ioan, pentru că el ne-a lăsat o lecţie: 1Ioan 24,28.

O invitaţie adresată mlădiţelor de a coopera la curăţrea lor

A treia mare afrmaţie din această serie este aceasta: 15:7; şi cea mai bună cale de a
înţelege această glorioasă invitaţie este de a lua în legătură apropiată, cu cea de-a patra
afirmaţie care urmează: 15:8. A patra afirmaţie este uşor de înţeles. În primul rând, marca
adevăraţilor ucenici ai lui Hristos, este, după cum am văzut în capitolul 8:31, că ei rămân
în Cuvântul lui Hristos şi deoarece ei rămân în Cuvântul Lui, aduc multă roadă. În al
doilea rând este uşor de văzut de ce Tatăl este proslăvit când ucenicii lui Hristos aduc
multă roadă. Apoi am văzut la început că Tatăl este Vierul care păzeşte şi curăţă constant
mlădiţele. După cum este cu o vie obişnuită, la fel este şi cu Adevărata Viţă: când
mlădiţele aduc o recoltă bogată de struguri, nu mlădiţele merită încrederea, ci Vierul. Şi
dăcă întâmplător ar sta în puterile noastre, am vedea că Tatl şi nu noi înşine primeşte
lauda pentru orice laudă spirituală pe care o aducem: „trebuie să luminăm înaintea
oamenilor, ca ei să vadă faptele noastre bune şi să proslăvească pe Ttăl nostru care este în
ceruri” (Mat.5:16).
Dar dacă a patra afirmaţie capătă sens evident şi excelent când este luată în
controlul ei, cel mai sigur mod de a interpreta a patra afirmaţie, este de a începe prin a o
lua cel puţin în contextul ei strict.
Invitaţia de a cere orice vrem şi promisiunea că ne va fi dat, nu este o invitaţie de a
cere să ni se întâmple orice dorim – o maşină nouă, o casă mai mare, şi aşa mai departe.
Invitaţia este limitată de două condiţii: „Dacă rămâneţi în Mine”, aceasta înseamnă că
rămâi într-o părtăşie şi o comuniune intimă şi apropiată cu Domnul. A doua „Dacă
cuvintele Mele rămân în voi”. Ambele condiţii trebuie să fie îndeplinite. Dacă în
rugăciunile noastre ne bucurăm de comuniune intimă cu Domnul, treptat, vom deveni
conştienţi de dragostea Lui pentru noi; şi dragostea Lui ne va da desigur încredere să
aducem înaintea Lui cererile noastre. Dar ce să cerem? Aici avem nevoie de călăuzire.
Rugăciunea prin ea însăşi şi hotărârea de a căuta ce este mai bun, nu sunt suficiente. Ioan
şi Iacov au venit o dată la Mântuitorul şi I-au cerut voie să se aşeze unul la dreapta şi altul
la stânga Lui, când va veni împărăţia Lui; şi ei L-au asigurat că erau gata să sufere la fel
de mult ca şi El, dacă El le îndeplinea această rugăminte. Dar Hristos a trebuit să le spnă
că ei nu înţelegeau ceea ce cereau, că cinstea de a şedea la dreapta sau la stânga Lui nu
atârnă de El s-ao dea şi că aceasta nu făcea parte neapărat din planul lui Dumnezeu
(Marcu 10:35-40).
Pentru a cere corect, trebuie să lăsăm cuvintele Lui să locuiască în noi, să corecteze
dorinţele noastre concepute greşit, să ne descopere care sunt scopurile şi obiectivele lui
Dumnezeu pentru noi şi pentru alţii, aşa încât noi să ne putem formula ca atare ccerinţele
oastre.
Dar trebuie să recunoaştem că cel mai minunat lucru este că suntem invitaţi să
cooperăm cu Vierul în realizarea obiectivelor Lui. Apoi, în timp ce noi suntem, vorbind
metaforic, mlădiţele viei, nu suntem literal piesele pasive ale unei viţe. Suntem oameni
răscumpăraţi. Deoarece Hristos locuieşte în noi şi cuvintele Lui, care locuiesc în noi,
încep să reînoiască minţile noastre, vom deveni conştienţi de greşelile din conştiinţele

77
noastre, punctele tari ale mlădiţei, ca să vorbim aşa, care limitează rodnicia noastră şi ne
împiedică creşterea. Şi când se întâmplă acest lucru, suntem invitaţi să cooperăm cu
Vierul şi săcerem ca aceste lucruri să fie îndepărtate, ca să rezulte mai multă roadă pentru
slava Lui. Nu ni se permite să-I dictăm Lui cum să facă aceasta: vom descoperi că El
alege metode neaşteptate şi uneori dureroase. Nu ni se permite să-I dictăm nici cât timp
să le aplice. Nu trebuie să ne gândim că obiceiurile şi complexele neobişnuite, vor fi
îndepărtate în mod instantaneu peste mulţi ani. Dar noi putem să ne rugăm şi să stăruim
în rugăciune, în asigirarea dată de Dumnezeu că rugăciunea noastră nu este în zadar. El
va face pentru noi ceea ce cerem; şi când roada rezultată îi va aduce Lui lauda, vom avea
bucuria să ştim că lucrăm împreună cu El pentru a-I aduce salvă; la care se adaugă
bucuria de a realiza că roada adusă de noi demonstrează că suntem cu adevărat ucenici ai
lui Hristos.
Bineînţeles, dacă cuvintele lui Hristos locuiesc în noi, nu vom cere numai pentru
noi; vom cere şi pentru beneficiul şi binecuvântarea altora. Poate mai mult decât pentru
noi înşine. Dar acesta este un subiect pentru un alt capitol.

78
 21. Funţionarea Viţei: un model pentru mlădiţe pe calea
dragostei lui Hristos
Până acum, în pilda Lui despre Viţă şi mlădiţe, Domnul a vorbit despre grija
Vierului pentru mlădiţe şi apoi despre statultul mlădăţelor în relaţie cu Viţa. Acum, în
partea a doua a pildei, El va descrie funcţionarea Viţei şi apoi va scoate în relief că
funcţionarea ei formulează în mod necesar modelul de funcţionare a mlădiţelor.
Modul de funcţonare a viţei este uşor de descris în sens literal. Înrădăcinată în sol,
într-un mod în care mlădiţele nu sunt, viţa elaborează prin ea însăşi toate nutrimentele de
care o viţă are nevoie pentru a produce fructe, şi apoi le răspândeşte la toate mlădiţele.
Mlădiţele, pe de altă parte, iau acele nutrimente, şi, la rândul lor, le oferă publicului sub
formă de struguri: Nici viţa şi nici mlădiţele nu pot acţiona ca un capăt mort, primind
nutrimentele fără să le răspândească mai departe; pentru că dacă s-ar petrece aceasta în
vreun punct, rezultatul ar fi că nu ar mai exista nici o roadă.
Să privim cum Domnul acţionează ca Viţă perfectă, primind dragostea lui
Dumnezeu şi apoi dăruind-o nediminuată ucenicilor Lui: 15:9b. Să privim cum Domnul
acţionează ca Viţă perfectă, spunându-le ucenicilor Lui tot ceea ce a auzit de la Tatăl:
15:15. A transmis inima lui Dumnezeu şi mintea lui Dumnezeu, dragostea Lui şi
Cuvântul Lui pe deplin şi cu exactitate: astfel, funcţionarea şi practicarea Viţei perfecte, a
aşezat modelul prin care mlădiţele ar trebui să-L urmeze şi trebuie să-L urmeze dacă
doresc să aducăroadă.
Din punct de vedere al Viţei, aceasta nu a fost doar un discurs teoretic. Să privim
încă o dată la capitolul 13. Acolo, pentru că i-a iubit pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit
până la capăt, s-a dezbrăcat şi s-a umilit pe El Însuşi, înainte de a-şi relua poziţia Lui şi a
spune ca în verseetle:13:14-15. Dar manifestările practice de dragoste pentru noi nu sunt
un sfârşit în ele însele. Dacă ar fi ele ar însemna un pericol de răsfăţare pentru noi. Cu
toţii am întâlnit din întâmplare copii răsfăţaţi. Părinţii lor le oferă constant daruri de tot
felul; şi prin dăruirea lor le oferă copiilor un exemplu clar, practic, de dragoste plină de
sacrificiu. Dar cumva, în timp ce darurile părinţilor ajung la copii, dragostea lor
jertfitoare nu pătrunde în copii, şi prin ei în copiii apropiaţi şi chiar la fraţii şi surorile lor.
Într-adevăr, aceşti copii răsfăţaţi, cu cât primesc mai multe daruri, cu atât par să devină
mai egişti.
S-ar putea întâmpla şi cu noi la nivel spiritual; şi pentru aceasta, Domnul a luat
măsuri pentru ca acest lucru să nu se întâmple. Primul pas este încorporarea noastră în
Hristos, ca mlădiţele în viţă, aşa încât adevărata viaţă şi dragoste din Dumnezeu, şi poată
curge din inima Lui în inima noastră. Pavel scrie în felul lui încântător: Rom. 5:5. Cu alte
cuvinte, nu numai manifestările practice şi exterioare ale dragostei lui Hristos pentru noi,
oferite ca exemple pe care avem datoria să le urmăm: nooi avem sursa zilnică de viaţă şi
dragoste a lui Hristos canalizate pentru inimile noastre pentru a fi motivaţia şi puterea
noastră pentru a pune exemplul Lui în practică. Şi al doilea pas este modul în care
acţionează de fapt Viţa în relaţie cu mlădiţele. Dar pentru a vedea, să observăm că această
a doua parte a pildei, se împarte în două părţi după cum am făcut şi în prima. Apoi,
fiecare jumătate începe cu un titlu sau o afirmare a principiului de bază
Partea I – 15:9 – Modul în care Hristos şi-a iubit ucenicii
Partea a II-a – 15:13 – Măsura dragostei lui Hristos pentru prietenii Lui.

79
 Şi fiecare titlu sau afirmare a unui principiu este urmat de patru mari afirmaţii, care
îşi au implicaţiile lor
Titlu: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi”.
Afirmaţii: 1. Modul în care să te bucuri de dragostea lui Hristos: „Rămâneţi în dragostea
Mea” (15:9)
2. Condiţia practică necesară pentru a rămâne în dragostea Lui: 15:10
3. Scopul acestei cerinţe: 15:11
4. Porunca mai presus de toate care să fie îndeplinită pentru a rămâne în
dragostea lui Hristos: 15:12.

Bucuria practică a dragostei lui Hristos

Studiul nostru asupra acestor versete, trebuie să înceapă unde Hristos Însuşi le
începe, altfel suntem în pericolul de a construi greşit aceste cerinţe. Hristos nu a început
cu o promisiune condiţionată: „Vă voi iubi dacă...”, ci cu afirmarea unui fast glorios
necondiţionat: „V-am iubit, am transpus dragostea Mea în voi, şi am făcut-o cum M-a
iubit Tatăl pe Mine”. Nu este nici o exagerare în această afirmaţie. Hristos nu a fost
evocat într-un mod romantic de-a lungul celor trei ani şi, în strălucirea amintirii, nu a fost
pictat în culori mai calde decât realismul le-ar fi permis. Da, Ioan şi Iacov au fost egoişti
şi ambiţioşi, dorind să ocupe două locuri de vârf în împărăţia lui Dumnezeu şi ceilalţi
apostoli au fost indignaţi de ei, fără îndoială că au încercat să ocupe locul despre care
fiecare din ei, simţeau în secret că trebuia să fie al lor (Marcu 10:35-41). Dar chiar şi
atmosfera sfântă a camerei de sus, a afost poluată temporar, deoarece cei unsprezece, cu
egoismul lor aproape incorigibil, s-au ciondănit între ei cu privire la cine ar trebui
considerat ca fiind cel mai mare (Luca 22:24). Dar dragostea lui Hristos a venit încă o
dată peste ei, a stăruit nediminuată, deoarece capitolul 13 ne reaminteşte încă o dată:
„Fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt”, complet, perfect. Nici
anii care au urmat, nici eternitateamăsurată nu va putea mărturisi vreodată despre
diminuarea dragostei Lui.
Dar în timp ce dragostea pentru ucenicii Lui rămâne constantă, Bucuria lor şi
bucuria noastră practică cu privire la ea, este un lucru cu totul diferit. Să presupunem că
părinţii, în dragostea lor pentru copii, dă unuia dintre ei o bucată mare de ciocolată, cu
instrucţiunile de a o împărţi cu fraţii şi surorile lui; şi să presupunem că acest copil,
refuză să împartă cu ceilalţi, şi când părinţii lui îl ocărăsc, el le aruncă istericale şi pleacă.
Părintele va continua să-şi iubească copilul egoist ca şi înainte; dar cu siguranţă el nu va
înţelege sentimentul de dragoste al părinţilor, cât timp el pleacă şi refuză să împartă
ciocolata. Şi aşa este şi cu noi. Hristos a transmis dragostea Lui care nu va înceta şi nu se
va diminua niciodată; dar ceea ce El ne spune aici să facem este să rămânem în dragostea
Lui, pentru a vedea că atunci când rămânem în ea, ne vom bucura în mod practic de
dragostea Lui. Şi cum trebuie să facem aceasta? Încă o dată, Hristos ne furnizează
modelul pentru felul în care trebuie să o facem. Dragostea Tatălui pentru El, este,
bineînţeles, constantă; dar pe lângă aceasta, nu a existat nici un moment – excepţie a fost
Calvarul, când a fost despărţit de Dumnezeu datorită păcatelor noastre – în care să nu se
poată bucura în mod practic de dragostea Tatălui. Pentru că fără variaţie şi fără rezervă,
El a păzit poruncile Tatălui şi astfel nu a pierdut niciodată sentimentul dragostei din

80
partea Lui. Şi noi, dacă dorim să ne bucurăm în mod practic de dragostea lui Hristos,
trebuie să păzim la rândul nostru poruncile Lui.
Atunci, de ce nu facem aşa întotdeauna? Foarte adesea, pentru acelaşi motiv pentru
care copilul pleacă cu ciocolata. Porunca părinţilor de a împărţi ciocolata cu ceilalţi, i se
pare o ameninţare intolerabilă la bucuria lui. El trebuie să-şi protejeze interesele proprii,
aşa cum noi, adulţii spunem. Cu atât de multă ciocolată în joc, el simte că nu-i dă mâna să
fie atât de generos, după cum i-au sugerat părinţii lui. Şi putem înţelege aceasta într-un
copil, care încă nu a învăţat bucuria de a da, pe care părinţii lui o cunosc, după cum este
mai bine să dai – chiar ciocolată! – decât să primeşti. Într-adevăr, perspectiva imediată şi
tristă, de a vedea cea mai mare parte a ciocolatei dispărând pe gâtul fraţilor şi al surorilor,
îi ascunde complet faptul că ascultarea este menită să fie răsplătitî cu mai multă ciocolată,
cu bucuria permanentă de a înţelege dragostea părinţilor, precum şi descoperirea bucuriei
de a dărui.
Şi aşa se întâmplă adesea şi cu noi. Când ni se cere să iertăm un frate care a greşit,
dar care s-a pocăit, simţim că nu putem face aceasta. Când Hristos ne cere să ne
sacrificăm bucuriile noastre prezente, timpul nostru, energia, banii, comfortul, de dragul
altora, simţim că cererea este inexplicabil de costisitoare, şi, ca şi Iona,luăm corabia şi ne
îndreptăm în direcţia opusă, pentru a ne proteja plăcerile noastre.

Spiritul de bucurie al Viţei

Din această cauză, Hristos, care cunoştea inima ucenicilor Lui şi o cunoaşte şi pe a
noastră, a adăugat o explicaţie în acest punct: 15:11. Cu alte cuvinte, El i-a asigurat că
poruncile Lui aveau ca scop, nu să le diminueze bucuria, ci să le-o crească. Apoi este
mândria şi bucuria unei vieţi de a produce, care prin strugurii şi vinul lor, aduc bucurie
altora. Dacă natura moartă ar avea puterea să vorbească, butucul de vie nu s-ar plânge
niciodată că trebuie să-şi împartă bogatele nutrimente la mlădiţe, pentru a produce
struguri, pentru consumul altor oameni. Viile, dacă ar avea sentimente, s-ar bucura mult
de funcţia dată de Dumnezeu, de a produce bucurie altora, după cum s-a observat cu mult
imp în urmă în pilda lui Iotam (Jud. 9:12-13).
Hristos, Adevărata Viţă, a făcut-o cu siguranţă şi încă o face. După o călătorie
lungă, obositoare, şi pe un drum plin de praf, pe care l-a făcut pentru a aduce satisfacţie
spirituală unei femei singure, El le-a explicat ucenicilor Lui, că a face voia Tatălui şi a
duce la desăvârşire lucrarea, era mâncarea şi băutura Lui (4:31-34). El s-a bucurat în
Duhul, spune Luca 10:21, şi a mulţumit Tatălui, Domn în cer şi pe pământ, că Dumnezeu
L-a folosit pe El pentru a-şi descoperi comorile Lui pruncilor. Şi a cântat cântarea de
laudă hiar când a părăsit camera de sus pentru a se jertfi la Calvar (Mat. 26:30).
Aşadar, învăţătura Lui pentru noi, că singura cale de a rămâne în El şi de a ne
bucura în mod practic de dragostea Lui, este de a păzi poruncile Lui; este proiectată ca
bucuria din Viţa Însăşi, să poată să curgă nestânjenită către şi prin noi, către alţii, şi că
bucuria noastră trebuie să ajungă la culme, aşa încât noi să funcţionăm ca adevărate
mlădiţe în Viţă. Prunca mai presus de orice altă poruncă, pe care El ne-a dat-o, este să ne
iubim unii pe alţii, aşa cum ne-a arătat El (15:12).

81
 22. Funcţionarea Viţei: un model pentru mlădiţe
în măsura dragostei lui Hristos

În ultima lecţie am învăţat că pentru a deveni oameni frumoşi şi graţioşi ca El, şi

pentru a produce bucurie altor oameni ca roadă a Duhului, trebuie să ne iubim unii pe
alţii în acelaşi mod în care ne-a iubit El. Dar cât de departe trebuie să mergem?
Următoarea lecţie va răspunde la această întrebare; începe prin a prezenta un titlu cu
afirmarea principiului de bază, urmat de patru mari afirmaţii din care scoatem implicaţiile
ei:
Titlu: „Nu este mai mare dragoste, decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”.
Afirmaţii: 1. Cum devenim prietenii lui Hristos: 15:14.
2. Cum ne tratează Hristos atunci când suntem prietenii Lui: 15:15.
3. Implicaţia faptului că Hristos ne-a ales pe noi, nu noi pe El: 15:16.
4. Ţinta şi scopul poruncilor date: 15:17.
Evident, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne asigurăm dacă am înţeles
scopul afirmării principiului de bază. Unii s-au gândit că Domnul a vrut să scoată în
relief, cât de bună era dragostea Lui faţă de cea a oamenilor: Nu este mai mare dragoste
decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi; în timp ce Hristos i-a iubit şi şi-a dat viaţa
pentru duşmanii Săi. Este adevărat că Hristos şi-a dat viaţa pentru noi, pe când noi eram
încă vrăjmaşii Lui (Rom. 5:6-10), dar nu aceasta a vrut să spună Domnul aici. Pentru că
aici Hristos le vorbea celor care deja erau prietenii Lui, aşa cum ne clarifică în
următoarele versete; şi, evident, nu a vrut să spună în timp ce pe ei îi iubea cu o asemenea
măsură, p vrăjmaşii Lui îi iubea şi mai mult.
Nu, contextul spune că Domnul le-a poruncit ucenicilor lor să se iubească uni pe
alţi, aşa cum i-a iubit El (15:12); şi prin urmare, El trebuia să le explice, care ar trebui să
fie măsura dragostei lor unii pentru alţii dacă doreau să se iubească aşa cum i-a iubit El.
Dragostea nu putea merge maii departe, decât până la a-ţi da viaţa pentru ceilalţi; şi
aceasta, şi nimic altceva nu, era măsura dragostei lor şi până acolo trebuiau să fie gata să
meargă.
Acestea fiind opuse, evident că trebuie să avem grijă ce înţelegem prin fraza: „a-ţi
da viaţa pentru unul din prietenii tăi”. Poate însemna, bineînţeles la sensul propriu: „a
muri pentru unul din prietenii tăi”. Hristos a murit pentru noi pe cruce; şi va veni poate
timpuri când vom fi chemaţi să murim de dragul altor credincioşi. Sau dacă nu chiar aşa,
să fim pregătiţi să ne dăm vieţile pentru ei. „Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila”, scrie
Pavel în Romani 16:3-4. Şi aceasta arată că Priscila şi Acuila erau încă în viaţă când el a
scris aceasta. Dar el adaugă că într-un timp nespecificat din trecut, „şi-ar fi pus capul în
joc ca să-mi scape viaţa; le mulţumesc nu numai eu, dar şi toate bisericile ieşite dintre
neamuri”. Oricum, noi nu suntem chemaţi la o acţiune eroică de felul acela, ci la ceva
care poate să fie, de fapt, mult mai dificil: să ne dăm vieţile noastre, ceea ce înseamnă
timpul nostru, energiile noastre, răbdarea noastră, grija şi atenţia noastră în interesul
celorlalţi, în treburile zilnice ale vieţii de acasă, din afaceri şi din biserică. Aceasta trebuie
să pară foarte puţin romantic, dar fără îndoială, aşa trebuie să apară programul unei vieţi
creştine obişnuite.
Ioan, subliniază în prima lui epistolă că, întrucât Hristos şi-a dat viaţa pentru noi, şi
noi ar trebui să fim gaa să ne dăm vieţile pentru fraţii noştri; dar el continuă, făcând o

82
observaţie foarte practică. La ce foloseşte declaraţia noastră că suntem gata să ne dăm
vieţile pentru fraţii noştri, dacă în acelaşi timp, nu suntem gata să împărţim cu ei din
bunurile noastre materilae de zi cu zi: 1Ioan 3:17. Exprimarea lui Ioan este reală pentru
viaţă. Fiecare credincios adevărat, văzându-l pe altul în nevoie, va simţi automat
compasiunea izvorând din inima lui, născută nu din simpla bunătate umană, ci din însuşi
Mântuitorul care locuieşte în el. Dar ste foarte posibil pentru un credincios, care a fost
pângărit de egoism sau de standardele lumii, să înăbuşe aceste setimente de compasiune,
până când va mai exista doar o dovadă exterioară foarte mică, a faptului că dragostea lui
Dumnzeu locuişte în el.

O prietenie pe două căi

Aşadar, trebuie să ne dăm vieţile pentru prietenii noştri. Dar prietenia nu este
asemenea unui trafic pe o singură rută. Dacă noi, ca membri ai familiei lui Dumnezeu,
acţionăm ca prieteni ai fraţilor şi surorilor noastre creştine, ei la rândul lor sunt
responsabili să acţioneze ca prieteni ai noştri. Dacă aceia pe care îi tratăm ca prieteni, nu
au acţionat nicidată ca prieteni faţă de noi, cum vor putea ei să fi numiţi prieteni? Dar
dacă am început să ne gândim la aceasta, Domnul ne elucudează problema prin
următoarea afirmaţie: 15:14. Conjuncţia conjuncţională „dacă”, este inevitabilă: „...dacă
faceţi ce vă poruncesc Eu”.
Poate în acest punct, unii vor dori să obiecteze: Cum s-a putut spune că dragostea
lui Hristos faţă de noi este condiţionată de păzirea poruncilor Lui? Nu ne-a iubit El de la
început, pe când eram noi încă păcătoşi? Şi El nu va mai rămâne Prietenul nostru când
vom eşua în a păzi poruncile Lui? Cu siguranţă va rămâne. El, care a fost descris de
criticii Lui ca fiind rău, dar foarte corect, ca un prieten al vameşilor şi al curvelor, nu va
înceta niciodată să fie un prieten credincios acelora care se încred în El, chiar atunci, când
ca şi Petru, slăbesc şi cad.
Dar obiecţia rămâne asupra unei neînţelegeri: Hristos nu a spus: „Eu sunt prietenul
vostru dacă şi numai dacă faceţi lucrurile pe care Eu vi le-am poruncit”. Adevărata
prietenie, chiar între noi şi El, nu ne va lăsa săuităm niciodată că este un proces pe douî
căi. Ar fi un lucru îngrozitor dacă ne-am bizui pe faptul că Domnul va acţiona
întotdeauna ca un prieten faţă de noi, iar noi să nu fim deloc interesaţi să acţionăm ca
prieteni faţă de El, făcând ceea ce ne-a poruncit să facem.

Statutul slujitorilor lui Hristos

Gândiţi-vă cât de măreţ ne tratează El pe noi. Ar avea orice drept să ne trateze ca

sclavi, doar să ne poruncească să facem anumite lucruri, fără să ne dea vreun motiv, sau
fără să ne acorde încrederea Lui. Dar El nu a făcut aşa. Deşi este o onoare pentru noi să
ne fie permis împreună cu apostolii, să fim numiţi „slujitori ai lui Hristos” (Filip.1:1), El
nici nu ne numeşte şi nici nu ne tratează aşa: 15:5.
El nu caută să obţină rezultatele dorite acţionând ca un stăpân, şi nici nu ne forţează
pentru a-şi îndeplini poruncile Lui printr-o ascultare lipsită de gânduri, uniformă, oarbă.
El este viţa, şi fără El, noi, mlădiţele, nu putem face nimic. Totuşi, prin harul lui
Dumnezeu – trebuie să spunem aceasta cu răsuflarea întretăiată – suntem o parte necesară
în procesul prin care Dumneezu se face cunoscut; şi Hristos recunoaşte şi ne tratează ca

83
atare. Cu o dăruire de sine perfectă , ca a Adevăratei Viţe cum este El, a împărtăşit cu noi,
mlădiţele, tot ceea ce Tatăl I-a spus. Astfel, ar fi un lucru ruşinos, dacă nu am răspunde
plini de bucurie la prietenia Lui, urmând Cuvântul şi acţionând ca prieteni ai Lui, şi
dându-ne vieţile noastre pentru El, ca să facem ceea ce El ne porunceşte. Într-adevăr,
dacă nu avem nici o idee despre relaţia pe care Hristos a stabilit-o între El şi noi, sau vreo
concepţie realistică despre potenţialul ei, vom lua iniţiativa constant şi Îl vom necăji pe
Hristos, care ne-a ales să îndeplinim o sarcină sau alta pentru El. Dar cu mult timp în
urmă, El a luat iniţiativa, fără ca să-I ceară cineva lucrul acela, şi ne-a ales pentru
mântuire (2Tes.2:13) şi pentru slujirea Lui (1Petru 2:9). Noi trebuie să-I cerem să ne arate
pentru ce scop deosebit ne-a ales.

Implicaţiile iniţiativei lui Hristos

Exista poate mai mult decât un singur mod în care putem citi învăţătura din aceste
cuvinte, depinde cum ne construim sistemul de gândire pe baza acestor versete. Dar
oricum le-am interpreta, trebuie să începem prin a ne reaminti că ele au fost spuse în
primul rând celor unsprezece, şi s-au referit la faptul că Hristos i-a ales pentru a fi
ucenicii Lui. Din nou să privim în capitolul 13 pentru a ne reaminti că Hristos se referise
deja la alegerea Lui puţin mai devreme în seara aceea (13:18-20). Era necesar să-i
informeze că era conştient că unul dintre cei pe care-i alesese, era un trădător şi că
alegerea Lui nu a fost făcută nici din ignoranţă, nici din greşeală. El a fost conştient de
ceea ce Scriptura prezisese cu privire la Iuda. De la început a ştiut ce fel de om era el şi a
prevăzut ce avea să facă. El nu a aşteptat niciodată ca Iuda „să meargă să aducă roadă şi
roada lui să rămână”; şi niciodată nu i-a permis lui Iuda să folosească numele Lui în
rugăciunea către Dumnezeu (dacă Iuda s-a rugat vreodată). Acum, faptul că le-a spus
celor unsprezece că i-a ales şi i-a rânduit să aducă roadă, prin contrast, avea să le umple
inimile de încredere.
Nu era într-un moment de entuziasm când erau temporar emoţionaţi de faptul că au
văzut minunile Lui şi I-au sugerat să-i facă reprezentanţi ai Lui, iar El, sub presiunea
rugăminţilor lor insistente, a consimţit. Aceasta nu era o reţetă pentru ca ei să aducă
roadă. Nu, Hristos a fost Acela care a luat iniţiativa şi i-a ales, cunoscându-i pe deplin ce
fel de oameni erau, cunoscându-le temperamentele, capacităţile şi slăbiciunile lor şi mai
bine greşelile şi deficienţele lor din viitor. Şi totuşi, i-a ales pentru acest scop extraordinar
de minunat, de a-L exprima pe El, cum sunt mlădiţele într-o viţă. Şi a fost atât de
expansiv faţă de ei, şi s-a identificat atât de mult cu ei, încât le-a permis să folosească tot
meritul Lui şi toată autoritatea numeleui Său, când apelau la Tatăl, în folosul lucrării pe
care Hristos le-o dăruise de făcut. Dăruirea se sine a Viţei faţă de mlădiţe, a fost complet
fără rezerve: mlădiţele trebuiau să se abandoneze în puterea Viţei pentru a produce.
Încrederea care a luat naştere în inimile apostolilor, când Domnul Isus le-a spus că
i-a ales. i-a făcut să aducă roadă din belşug şi faptul că le-a permis să se folosească de
autoritatea numelui Său, în cererile lor către Tatăl, a fost cu adevărat încurajatoare pentru
ei. Dar nu nuami atât; în zilele care aveau să vie în mijlocul opoziţiei, a nemulţumirii şi a
insuccesului, amintirea iniţiativei şi alegerii Lui, avea să le învioreze duhul şi să le aducă
perseverenţă, fără de care nu puteau să aducă roadă. Apostolul Pavel a exprimat aceasta
foarte bine: 1Tim. 1:12-16. Oricât de mult curaj le-ar fi dat faptul că Domnul faptul că El
i-a ales şi nu ei pe El, afirmaţia poate fi văzută şi ca un avertisment, în mod deosebit dacă

84
ne amintim de declaraţia făcută mai devreme, precum că, în calitate de mlădiţe în Viţă:
să-şi folosească vieţile ca şi canale prin care să ducă dragostea şi iubirea lui Dumnezeu
oamenilor. Şi valoarea acestui lucru, a fost dovedită de cea de-a patra afirmaţie:15:17.
Noi, de partea noastră simţim că, în comparaţie cu apostolii, suntem mult mai puţin
demni să fim priviţi ca mlădiţe importante în Viţă; dar ştim că ceea ce s-a spus la început
mlădiţelor, se aplică în aceeaşi măsură oricărei rămurele şi oricărui cârcel din Viţă.
Fiecare credincios poate să spună: „Hristos şi-a dat viaţa pentru mine personal”. Fiecare
credincios este chemat să fie un prieten al lui Hrisos, împlinind poruncile Lui; şi El
tratează pe fiecare credincios ca pe un prieten, încredinţându-i tot ceea ce a auzit de la
Tatăl. Fiecare credincios a fost ales în mod deliberat şi personal de Hristos, ca să aducă
roadă, care să rămână. Fiecare ciorchine din virtuţile şi harurile creştine, care a fost
dezvoltat în caracterul unui creştin; fiecare persoană care a produs credinţa în Hristos ca
un rezultat al mărturisirii din viaţa de credincios; fiiecare roadă va rămâne eternă. Această
bucurie nu se va ofili niciodată.
Şi să observăm modul generos încare Domnul se exprimă: „V-am ales... ca voi... să
aduceţi roadă... şi roada voastră să rămână”. Roada voastr! O producem noi? Într-un sens,
nu. Fără El nu putem face nimic. El a trebuit să ne asigure cele necesare. Trebuie să ne
susţină. Tatăl a fost cel care a planificat toate lucrurile. Totuşi, când rezultatul este
desăvârşit, El o numeşte cu adevărat roada noastră. Pentru că acest proces nu este unul
care inundă personalităţile noastre. Nu suntem doar nişte mlădiţe lipsite de personalitate,
conducte sau canale prin care o forţa atotputernică îşi toarnă binecuvântările. Noi suntem
personalităţi, care prin unirea cu Hristos, îşi păstrează caracterul lor. Şi într-adevăr, prin
unirea cu El, personalităţile noastre se transformă. Dumnezeu, Cel care ne-a creat şi ne
cunoaşte potenţialul nostru, ne va creşte până la desăvârşire. Deşi Hristos a fost sursa Lui,
fructul rezultat este descris ca fiind roada noastră. Noi o vom vedea şi ne vom bucura de
ea veşnic.
Şi fiecărui credincios îi este permis, şi chiar este încurajat, să folosească numele şi
autoritatea lui Hristos în cererile adresate Tatălui. Să ne gândim o clipă la ceea ce
înseamnă aceasta. Este ca şi cum un om bogat doreşte să reabiliteze pe un partener de
afaceri mai sărac, şi ştiind că omul sărac nu va avea niciodată resursele necesare pentru a-
şi menţine afacerea într-o stare bună şi prosperă, îi dă permisiunea să folosească numele
lui când merge la bancă. Rezultatul va fi că atunci când omul sărac va merge la bancă şi
va menţiona numele prietenului său bogat, banca îi va furniza toate resursele de care are
nevoie. Închipuiţi-vă aceasta! Noi, care am fost odată răzvrătiţi, care încă mai păcătuim
adesea, deşi suntem răscumpăraţi, avem intrare la banca cerului şi, folosind numele Fiului
lui Dumnezeu, putem să-i cerem Tatălui resursele de care avem nevoie, şi Tatăl, onorând
numele Fiului Său, ne va da ceea ce-i cerem. Cum ar putea să acţioneze Hristos ca un
prieten mai bun faţă de noi? Ruşinându-se de noi, dacă noi nu răspundem faţă de
peietenia Lui. Şi pentru a încheia, El ne lasă porunca supremă pe care trebuie să o
împlinim, pentu a arăta că dorim să acţionăm ca prieteni faţă de El (15:17).

Cu privire la ura din partea lumii

În ultima noastră sesiune am învăţat că partea esenţială a adevăratei sfinţenii este să

mărturisim despre şi pentru Dumnezu în lume, în primul rând printr-o viaţă care produce
roade ale Duhului, aşa încât oamenii care vin în contact cu noi, să poată vedea şi gusta ce

85
bun este Domnul; şi în al doilea rând prin cuvântul mărturiei vorbite în particular şi în
public.
În această sesiune, Domnul ne va pregăti pentru o nouă temă, în care ne va atrage
atenţia cu privire la faptul că lumea în care şi pentru care noi trebuie să mărturisim, este
marcată de o ură veche împotriva lui Dumnezeu şi a lui Hristos.
Această ură L-a pus pe Hristos pe o cruce; dar răspunsul lui Dumnezeu nu este
abandonarea, şi încă mai puţin distrugerea lumii, ci El ne trimite pe noi, ca prin mărturia
noastră cu privire la ceea ce este Dumnezeu, cel puţin unora dintre ei să li se deschidă
ochii şi să fie împăcaţi cu Dumnezeu. Noi nu ne putem aştepta la un tratament mai bun
decât acela pe care L-a primit Isus. Dar această sesiune se va termina cu afirmarea
măreţiei promisiunii pe care Hristos ne-a făcut-o. Nouă ni se va cere să ducem povara
grea a primei responsabilităţi de a mărturisi pe Hristos în lume. Responsabilitatea
principală va fi purtată de Duhul, pe care Isus L-a trimis de la Tatăl. Noi avem doar
simplul rol de a fi ajutoarele şi instrumentele în mărturisirea divină a lui Hristos.

86
 23. Înţelegerea urii din partea lumii
Ioan 15:18-21
De ce ar urî cineva pe Hristos? Prinţul vieţii, Regele dreptăţii şi al păcii, Prietenul
păcătoşilor, Cel care a adus iertarea lui Dumnezeu, Autorul fericirilor de pe munte – de
ce L-ar urî cineva atât de mult, încât să-L crucifice? Dacă oamenii ar urî tirani, ca Hitler,
ar fi de înţeles. Dar Isus Hristos?
Ideea că într-o zi liderii responsabili ai naţiunii vor izbuti să-L crucifice, i s-a părut
lui Petru şi celorlalţi ucenici, când au auzit aceasta pentri prima dată de la Isus, ciudat de
greşită (Mat.16:22). Dar s-a întâmplat, bineînţeles; şi lumea care L-a crucificat pe Isus,
nu îi va trata mai bine pe ucenici când El avea să plece. Aşadar, dacă li se ceruse să
meargă în lume şi să mărturisească despre şi pentru Hristos, ei trebuiau să fie pregătiţi să
înfrunte ura din partea lumii. Şi aceasta însemna că trebuiau să fie ajutaţi să înţeleagă
adevărata ei cauză; pentru că o dată cu înţelegerea venea compasiunea, cum s-a întâmplat
şi cu Învăţătorul lor, care s-a rugat pentru cei care I-au bătut ciue în mâini şi în picioare,
„Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac” şi odată cu mila va veni o dorinţă imperioasă de a
mărturisi adevărul despre Dumnezeu şi Fiul Său, pentru a împrăştia ignoranţa fatală, pe
cât posibil, şi o dorinţă de a îndura oricâtă ură ar fi în acest proces. Patru lucruri pentru a
începe cu această ură din partea lumii, pentru momentele în care aveau să o întâmpine.
1. A avut un precedent: „Lumea – M-a urât pe Mine înaintea voastră 15:18
2. Ce avea să provoace ura din partea lumii, împotriva urmaşilor lui Hristos 15:19
3. Creştinii nu pot să se aştepte la un tratament mai bun decât Hrostos 15:20
4. Cauza fundamentală a urii din partea lumii 15:21

Precedentul

Evanghelia Domnului nostru Isus aduce atâta mulţumire în suflet şi ne prezintă

despre iertarea completă şi deplină, despre darul vieţii veşnice, despre pacea cu
Dumnezeu, despre părtăşia zilnică cu Hristos, şi în sfârşit, despre siguranţa cerului şi mult
alte bucurii şi binecuvântări, pe lângă acestea, pe care adesea un credincios se va grăbi să
le împărtăşască cu prietenii lui. El îşi imaginează că singurul motiv pentru care ei nu au
crezut în Isus până acum este că ei nu au cunoscut niciodată cu adevărat cum este
mântuirea. Şi el se gândeşte că întrucât prietenii lui sunt oameni raţionali, vor dori să
audă vorbindu-se despre aceasta şi vor fi bucuroşi să o primească. Când de fapt, cum este
întâmpinat cu indiferenţă rece, cu batjocoră sau chiar cu duşmănie; el este complet
tulburat. Nu poate înţelege de ce nu este acceptat; va începe chiar să se întrebe dacă ceea
ce face este lucrul corect. Isus i-a avertizat pe ucenicii Lui că vor fi foarte tulburaţi când
vor descoperi că liderii spirituali ai naţiunii lor, marii preoţi şi sinedriul, se vor uni într-o
duşmănie înverşunată împotriva lor şi împotriva Evangheliei.
În asemenea circumstanţe, este natural ca un creştin întors de curând, să se întrebe:
este ceva greşit cu mine? Poate fi, bineînţeles. Uneori, entuziasmul lui îl poate determina
să fie lipsit de tact, violent sau chiar nepoliticos în mărturisirea lui faţă de alţii. Şi uneori,
calitatea proastă a comportamentului creştinilor mai vehi, poate submina în mod grav
credibilitatea Evangheliei pe care o predică. Resentimentul necreştinilor faţă de creştini
poate fi ueori vina unui creştin. Şi acel amestec păcătos de politică şi religie, pe care

87
oamenii l-au numi creştinătate, a fost adesea vinovat de o răutate şi o cruzime păgână pe
care oamenii l-au urât pe drept.
Dar cu toate că uneori se capătă permisiunea cuvenită, rămâne un resentiment, care
are o cauză cu totul diferită. Putem vedea lucrul acesta de îndată ce ne amintim că
demult, cu mult timp ca lumea să-i urască pe creştini, L-a urât pe Isus Hristos – şi pe El
L-a urât cu mult mai mult decât pe noi. Şi nu a fost nimic păcătos în Isus: nici fanatism
lipsit de echilibru, nici religiozitate fără dragoste, nici insensibilitate la sentimentele
oamenilor. Totuşi, ei L-au urât de moarte. Suntem sensibilizaţi de tot ceea ce înseamnă
răutatea lumii, dacă considerăm ciudat, ca Cel mai drept dintre oameni, care a trăit
vreodată pe pământ, să fie crucificat de apropiaţii Lui. În concluzie, nu este neapărat
greşeala urmaşilor Lui, dacă lumea îi respinge şi pe ei.

Ce provoacă ura lumii împotriva urmaşilor lui Hristos

Resentimentul lumii împotriva urmaşilor lui Hristos, îşi are originea în ciocnirea
profundă cu credinţele fundamentale. Isus a spus: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce
este al ei; dar... voi nu sunteţi din lume”.Lumea a simţit aceasta şi i-a respins. Pentru ca
lucrurile să meargă şi mai rău, urmaşii lui Hristos au fost la origine ca fiecare „din lume”:
ei au împărtăşit atitudinile fundamentale ale lumii, presupunerile, valorile, ambiţiile,
scopurile ei. Dar aceasta s-a schimbat acum. Hristos i-a ales din lume. Ei şi-au
transformat credinţa lor fundamentală, într-un regat diferit împotriva căruia, lumea, ca un
principiu de bază al existenţei ei, era răzvrătită. Aşadar, lumea este stânjenită de urmaşii
lui Hristos. Uneori, vag şi inconştient, alteori cu o conţtiinţă vie, lumea simte că
adevăratul credincios, este un fel de dezertor care a trecut de cealaltă parte, de partea
Unuia pe care lumea, în inima ei simte că este Ameninţarea Fundamentală.

Câteva explicaţii şi definiţii necesare

Dar în acest punct, ar trebui să facem o pauză şi să vedem în mod exact la ce s-a
referit Hristos când le-a vorbit despre „lume”. Evudent, El a folosit termenul cu un sens
special; pentru că atunci când a spus „lumea iubeşte ce este al ei”, s-a referit la faptul că
toate naţiunile necreştine şi toţi necredincioşii se iubesc unii pe alţii! Evident că ei nu o
fac! Priviţi la toate războaiele civile şi etnice, care încă bântuie în multe părţi ale lumii. Şi
când a spus „pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea”, El nu
a vrut să spună că fiecare necredincios urăşte pe fiecare creştin. Nu este adevărat şi
Hristos a ştiut aceasta: El nu a făcut din persecuţie o manie; nu şi-a imaginat ură acolo
unde nu era. Ni s-a spus că mamele s-au încrezut în El suficient încât să aducă copilaşii la
El şi i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat (Marcu 10:13-16). A avut milă de mulţimile de
oameni: le-a văzut ca pe nişte oi fără păstor, le-a hrănit, le-a vindecat bolnavii, aşa încât
au slăvit pe Dumnezeu pentru El (Mat.9:35-36; 15:30-32). Îndurător faţă de cei căzuţi şi
păcătoşi, El a acceptat invitaţiile de a lua cina cu ei şi i-a primit la masa Lui, în aşa
măsură, încât contemporanii Lui religioşi L-au văzut că este prieten al vameşilor şi al
păcătoşilor (Luca 15:1; 19:7). În ultima săptămână, înainte de crucificare, ni se spune că
mulţimi de oameni din Ierusalim (distincte de autorităţi), L-au ascultat cu bucurie; şi deşi
au fost înn cele din urmă manipulate de autorităţi să strige pentru moartea Lui, la
Cincizecime şi după aceea, mii de oameni dintre ele I-au dat credinţa, încrederea şi

88
dragostea lor şi L-au urmat (Marcu 12:37; 15:11; Fapte 2:41; 4:4). Aşa că atunci când
Hristos le-a spus ucenicilor Lui: „Să nu fiţi surprinşi dacă lumea vă va urî”, cu siguranţă
că nu a vrut să spună că fiecare necredincios îl va urî pe fiecare creştin.
Acestea fiind spuse, să privim peste lumea întreagă pentru a vedea că pretutindeni
este infiltrată de rău; şi Biblia atribuie acest lucru în întregime înstrăinării omenirii de
Dumnezeu. Ne-ar fi de ajutor dacă în acest punct ne-am aminti de ceea ce Domnul a spus
când l-a dezvăluit pe Iuda cu privire la îndepărtarea lumii de Dumnezeu. A început în
grădina Eden, unde Satan a devenit prinţul lumii acesteia (Ioan 12:31; 14:30; 16:11), i-a
convins pe Adam şi Eva că Dumnezeu era ămpotriva lor şi că singurul mod de a se
bucura de viaţă era să se răzvrătescă împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Cuvântului
Său şi să profite şi să se bucure de toate lucrurile bune din viaţă, în independenţă de
Dumnezeu. Ei au acceptat minciuna lui Satan şi sentimentele de vinovăţie care au rezultat
împreună cu conştiinţa pătată, i-a făcut să simtă că atunci cu siguranţă Dumnezeu trebuia
să fie împotriva lor. Au fugit, încercând să se ascundă de El, care acum, pentru ei
devenise o Mare Ameninţare.
Oamenii încă încearcă să fugă şi să se ascundă de Dumnezeu, deşi o fac în moduri
mult mai sofisticate. Mulţi se refugiază în ştiinţă, despre care le place să creadă că a
demonstrat că nu există Dumnezeu dincolo de universul nostru, sau dacă există, El nu va
putea niciodată să intre să se interfereze cu lucrurile din interiorul lumii noastre.
Bineînţeles că ştiinţa nu a dovedit nici un lucru ca aceasta. Mulţi par să creadă că dacă Îl
ignoră pe Dumnezeu, cumva El se va îndepărta. O tehnică foarte înşelătoare a inimii
umane este să adopte religia, sperând că prin aceasta să-L mulţumească pe Dumnezeu, să
acopere nemulţumirea Lui, şi poate să câştige şi un loc în cer. Dar această atitudine
perpetuiază subtil starea fundamentală, falsă, de independenţă faţă de Dumnezeu.
Să presupunem că un vecin are un centru de distribuţie şi a cultivat o mulţime de
cartofi. Să presupunem că am avut o ccveartă înverşunată cu el. El poate, în ciuda acestui
lucru să-mi vândă cartofi dacă ei îi plătesc suficient pentru ele. Dar dacă eu sunt sărac şi
depind de el neputincios, atunci nu-mi pot menţine independenţa. Trbuie să caut mila lui
şi să caut să mă împac cu el, înainte ca să aştept ca el să-mi dea ceva. Aşa este şi între om
şi Dumnezeu. El i-a chemat să renunţe la starea lor greşită de independenţă, ca să-şi
recunoască sărăcia lor morală şi spirituală, să caute mila lui, să caute să se împace cu El,
să primească iertarea şi viaţa veşnică de la El, în dar. Dar atâta vreme, cât oamenii din
mândrie şi ignoranţă încearcă să-şi menţină independenţa faţă de Dumnezeu, îndepărtarea
continuă şi Dumnezeu le pare o ameninţare. Lor nu le place de El, dau la o parte
dragostea Lui. Şi dacă întâlnesc un creştin adevărat care încearcă să vorbească despre
Isus şi care Îl iubeşte în mod evident pe Dumnezeu, şi a renunţat la standardele lor
lumeşti, lor nu le place de el, deoarece îi face să se simtă stânjeniţi. Dezvoltată către
extremele ei, această antipatie va avea drept rezultat guverne care vor căuta să elimine
ideea de Dumnezeu, din societate, cu totul, prin forţa legii.

Creştinii pot să se aştepte la acelaşi tratament ca şi Hristos

15:20a. Cu siguranţă că Hristos a fost cinstit cu ucenicii Lui. Nu a pretins niciodată

că ucenicia va fi fără nici un preţ. Ne-a chemat la credinţa chiar cu preţul vieţii dacă este
nevoie, şi mii de credincioşi au plătit preţul de dragul Lui. Pe de altă parte, Hristos a
adăugat – şi aici vedem gândirea Lui echilibrată – „Dacă au păzit Cuvântul Meu, şi pe al

89
vostru îl vor păzi”. Şi cu siguranţă au fost mulţi în timpul misiunii pe pământ al
Domnului care au crezut cuvântul Lui, a căror credinţă i-a mântuit şi au plecat în pace. La
fel după Cincizecime, au fost mulţimi de oameni mai mari, care au crezut în cuvântul
ucenicilor lui Hristos – şi îl cred într-adevăr, deoarece el este cuvântul lui Hristos.
Aşadar, adevărata sfinţenie, cere ca noi să avem o viziune treză, realistică cu privire
la ura din partea lumii; dar nu ne cere să fim nişte pesimişti îndoielnici. Milioane de
oameni vor crede încă în Evanghelie.

Cauza fundamentală a urii din partea lumii

Şi în final, Hristos îşi îndreaptă atenţia în mod direct către cauza ostilităţii din partea
lumii; şi dacă ne vom permite să reflectăm la aceasta ne vom umple inimile de
compasiune. „Lumea vă av urî şi vă va prigoni pentru numele Meu”. De aceasta au
devenit cu adevărat conştienţi imediat după Cincizecime. Sinderiul evreiesc le-a cerut
apostolilor „să nu mai vorbească, nici să nu mai înveţe în numele lui Isus”; şi cînd ei au
continuat, Sinderiul le-a reamintit: „şi i-a oprit să mai înveţe în numele lui Isus”, şi au
întărit aceasta cu o bătaie.
Apostolul Pave, explicând înaintea împăratului Afripa de ce înainte de întoarcerea
lui i-a prigonit pe creştini atât de aspru, a remarcat: „Şi eu credeam că trebuie să fac
multe lucruri împotriva numelui lui Isus din Nazaret”. Şi astăzi, încă, când creştinii repetă
strigarea lui Hristos: Ioan 14:16, şi când ei insistă cum au făcut şi apostolii, că „În nimeni
altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie
să fim mântuiţi”, atunci ceea ce a spus Hristos, provoacă antipatie, nu numai ateilor, ci şi
oamenilor religioşi (vezi Fapte 4:18; 5:28; 26:9; 4:12).
Dar diagnosticul lui Hristos merge mai departe: „Dar vă vor face toate aceste lucruri
pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis”. Şi aceasta era
adevărat, după cum am spus nu numai cu privire la păgâni şi atei, ci şi cu privire la mulţi
oameni religioşi. Saul din Tars, care a devenit apostolul Pavel, este încă o dată un
exemplu de acest gen. Ca mulţi dintre iudeii tovarăşi cu el, era foarte religios şi credea că
ştie mult mai bine decât păgânii din jurul lui cum este Dumnezeu. Dar când Dumnezeu a
venit pe pământ în Persoana lui Isus, Saul din Tars nu numai că nu a putut să-L
recunoască pe Dumnezeu: el de fapt, L-a persecutat, şi a mărturisit că a făcut din neştiinţă
(1Tim. 1:13).
Poate să existe ceva mai caustic? L-a mişcat pe Fiul lui Dumnezeu până la lacrimi.
Pe când se apropia de Ierusalim şi a văzut cetatea, Isus a plâns pentru ea: Luca 19:42-44.
Şi astăzi, când noi, ca ucenicii lui Hristos, mergem să oferim lumii pe Mântuitorul
nostru cel mai minunat, şi întâmpinăm aceeaşi ostilitate ignorantă, ar trebui să ni se
umple ochii de lacrimile milei.

90
 23. Răspunsul măreţ al lui Dumnezeu la ura din partea lumii
Ioan 15:22-27
Acum vom învăţa despre răspunsul lui Dumnezeu la ura din partea lumii, la
respingerea şi crucificarea Fiului Său. Dar pentru a vedea răspunsul întoaă splendoarea
lui măreaţă, ar trebiu să-I permitem mai întâi Domnului Isus să ne dea evaloarea cu
privire la vina contemporanilor Săi. În ultima noastră lecţie am învăţat că lumea L-a
respins pe Isus datorită faptului că nu-L cunoşteau pe Dumnezeu, care L-a trimis. Dar
sunt două feluri de ignoranţe: una est vrednică de blestem şi una nu este. De exemplu, în
Evul Mediu, oamenii care locuiau în Europa şi Asia, erau complet inconştienţi de
existenţa Australiei. Ei nu puteau să fie decât ignoranţi. Numeni nu o văzuse; nimeni din
Australia nu venise să le spună despre ea. Pe drept ei nu puteau fi judecaţi pentru nu
cunoşteau sau nu credeau în existenţa Australiei. Bineînţeles că ar fi fost un lucru cu totul
diferit dacă cineva care locuia în St. Petesburg în timpul anilor 1800, ar fi refuzat să
creadă în existenţa Franţei. Ignorarea acestui lucru, în faţa tuturor dovezilor disponibile,
ar fi fost intenţionată şi vrednică de criticat.
Atunci, ce a vrut să spună despre contemporanii Lui din Israel? După Hristos,
conform cu ceea ce El ne-a spus în ultima lecţie, îşi aveau originea în faptul că ei nu ştiau
că Tatăl era Cel care L-a trimis. Dar întrebarea este: ar fi putut ei să-L cunoască pe Tatăl
dacă ar fi dorit aceasta? Şi răspunsul este: da, mai mult decât sigur că ei ar fi putut. Ei nu
trebuiau să rămână în ignoranţă: aşadar, ignoranţa lor era demnă de criticat.
Astfel că Domnul face trei afirmaţii solemne cu privire la starea vrednică de
blestem a contemporanilor Săi, a celor care L-au urât atât pe El, cât şi pe Tatăl. Şi în cea
de-a patra afirmaţie El spune care va fi răspunsul lui Dumnezeu la ignoranţa lor vinovată,
la ura şi ostilitatea lor: El nu-i va nimici de pe faţa pământului; El va trimite o altă
Persoană Divină, Duhul Sfânt, să le mărturisească despre Hristos şi să-i conducă, dacă
este posibil, la pocăinţă, credinţă, împăcare cu Dumnezeu şi iertare.
1. Lumea respinge cuvintele lui Hristos 15:22-23
2. Lumea respinge lucrările lui Hristos 15:24
3. Profeţia Vechiului Testament: câţiva psalmi au avertizat naţiunea Israel că atunci
când Mesia va veni, ei Îl vor urî 15:25
4. Răspunsul lui Dumnezeu la ura lumii: trimiterea Duhului Adevărului pentru a
mărturisi despre Hristos 15:26-27. Întrucât numerele 1 şi 2 sunt relatate în strânsă
legătură, să le discutăm împreună.

Ignoranţa vinovată

În primul rând, un amănunt. În versetele 22 şi 24, Hristos foloseşte de două ori fraza
(în greacă), „ei nu ar avea păcat”. Bineînţeles, aceasta nu însemnă că dacă El nu ar fi
venit, nu le-ar fi vorbit şi nu ar fi făcut minunile, contemporanii Lui ar fi fost complet
virtuoşi şi fără păcat. În acest sens, ei erau la fel de păcătoşi, ca oricare alţii în general.
Fraza „a avea păcat” înseamnă să fii demn de judecat, vinovat. Dacă un om lipsit de
simţul mirosului ar intra într-o cameră plină cu aburi de benzină, nu ar realiza acel fapt şi
ar aprinde un chibrit şi ar arunca în aer camera, el nu ar fi putut fi judecat pe drept: el „nu
ar avea păcat”. Dacă pe de altă parte, a fost pe deplin conştient că încăperea era plină cu
aburi de benzină şi a aruncat un chibrit aprins în mod deliberat, atunci el „are păcat”.

91
 În al doilea rând, un principiu de bază de o importanţă imensă. În aceste versete,
Isus ne spune că , la judecata finală – şi El va fi Judecătorul (Ioan 5:22-23) – oamenii vor
fi responsabili pentru ceea ce au făcut cu lumina, cu mărturia, cu informaţiile despre
Dumnezeu şi Hristos, pe care ei de fapt le aveau sau ar fi putut să le aibă dacă ar fi căutat.
Ei nu vor fi responsabili pentru lumin pe care nu au avut-o sau nu ar fi putut să o aibă.
Toţi oamenii au puţină lumină; pentru că Dumnezeu a umlut universul şi pământul cu
indicatoare către El, intenţinând ca oamenii să urmeze aceste indicatoare şi să-L caute.
Unii au făcut-o, dar mulţi nu s-au deranjat şi chiar le-au ignorat în mod deliberat (Fapte
14:13-17; 17:26-28; Rom 1:18-32; 2:14-16). Ei vor fi traşi la răspundere pentru aceasta.
Dar cei care nu au auzit de Isus niciodată, nu pot şi nu vor fi judecaţi niciodată pentru că
nu au crezut în Isus (deşi vor fi judecaţi pentru multe alte lucruri). Pe de altă parte,
contemporanii lui Hristos din Israel, au auzit de la El cuvintele lui Dumnezeu, în care se
distingea inima, dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu. Ei au văzut minunile Lui unice,
care i-au confruntat cu semnele de betăgăduit ale puterii Lui divine şi au adus în acelaşi
timp ilustraţii practice ale capacităţii Lui de a întâmpina nevoile oamenilor, la cel mai
înalt nivel spiritual.
Ei L-au văzut pe Hristos, şi când L-au văzut, au văzut de fapt, manifestarea perfectă
a Tatălui. Dar, cu ochii deschişi, ei L-au detestat şi respins. Bineînţeles că mulţi dintre ei
au susţinut că L-au respins doar pe Isus: credeau totuşi în Dumnezeu. Dar aceasta era
imposibil. Isus era Dumnezeu întrupat. Cine Mă urăşte pe Mine, a spus Isus, urăşte pe
Tatăl Meu.

O avertizare a Vechiului Testament

Ca rezultat al venirii, predicării şi minunilor lui Hristos, ei, naţiunea Israel, nu au

avut nici o cauză că L-au ignorat pe Dumnezeu şi că L-au respins p Hristos. Şi era şi un
alt motiv pentru care ei rămâneau fără nici o scuză. Primul şi cel mai mare rege al lor,
David, nu a fost numai poet ci şi profet, care în câţiva psalmi, a avertizat generaţiile
viitoare ale Israelului că azunci când singurul Lui Fiu, Mesia, va veni, poporul Îl va urî
fără nici o vină (Ps. 35:19; 69:4; 109:5). Aşadar, când contemporanii lui Isus şi-au dat
sema că Îl urau şi că au respins afirmaţia Lui, precum că El era Mesia, ar fi putut să se
gândească de două ori şi să se oprească în căile lor. Dar deşi erau foarte versaţi în Vechiul
Testamnet, liderii naţiunii au fost atât de ostili faţă de Isus şi atât de hotărâţi să
dovedească faptul că El nu era Mesia, încât au uitat despre prezicerile Vechiului
Testament şi L-au crucificat (astfel că întâmplător au dovedit că El a fost Mesia: Fapte
13:27-30). Astfel că ei au adăugat la vinovăţia de a fi respins pe Isus.

Răspunsul lui Dumnezeu la ura din partea lumii

Ce ar fi putut face Dumnezeu ca răspuns la toată această ură vinovată, intenţionată

împotriva Lui şi împotriva Fiului Său? Să-i abandoneze îndată în consecinţele cumplite
ale ostilităţii lor de neiertat? Nu! Cu adevărat nu! Nu aşa este Dumnezeu! El doreşte ca
nici unul să nu piară, ci toţi să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului şi va face un
alt efort pentru a-i mântui pe cei care s-au declarat duşmanii Lui. El le va trimite Duhul
Adevărului pentru a le mărturisi că Isus este Fiul Lui şi că dorinţa Dumnezeului lor,
numit Mântuitor, era să-i pocăiască dacă ei se pocăiau.

92
 Acum ceea ce Duhul Sfânt avea să facă, era să le căştige inimile lor mai mult decât
o făcuse Isus până atunci. Dar cum o va face, vom învăţa în sesiunea următoare. Dar între
timp, trebuie să observăm două lucruri semnificative. Primul, „Când vaveni
Mângâietorul”, a spus Hristos, „...El va mărturisi despre Mine. Şi voi de asemenea veţi
mărturisi că aţi fost cu Mine de la început”. Această promisiune s-a referit în primul rând
la apostoli, după cum vom vedea din faptul că autoritatea lor unică de a fi mărturii
oficiale ale lui Hristos, se află în aceasta, că „ei au fost cu El de la început”. Ulterior,
potrivit cu Fapte 1:21-22, apostolii s-au dovedit foarte conştienţi de autoritatea lor unică
de apostoli; pentru că atunci când au trebuit să aleagă un alt apostol în locul lui Iuda
Iscarioteanul, ei au stabilit ca un calificativ absolut necesar, că el trebuia să fie unul din
cei care „ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul între noi, cu începere de la
botezul lui Ioan, până în ziua când s-a înălţat El de la noi... (şi a fost) un martor împreună
cu noi al învierii Lui”. Nici individual, nici la nivel de Adunare, în secolele care au urmat
după apostoli, nu a mai avut cineva autoritatea fundamentată şi întărită a apostolilor de la
început. Dar acestea fiind spuse în sensul ei secundar, promisiunea se aplică tuturor
ucenicilor lui Hristos din toate veacurile. Fiecărui ucenic al lui Hristos îi este dată
onoarea extraordinară de a fi mărturie a lui Hristos.
Un al doilea lucru pe care trebuie să-l observăm în acest punct este că se revine încă
o dată la modelul plăcut care a marcat fiecare lecţie în care Domnul ne-a învăţat despre
sfinţenie. În capitolul 13, Domnul nu a început prin a spune, „Aceasta este o lume
murdară; trebuie să încercaţi să vă curăţiţi cum puteţi mai bine”; ci prima dată El le-a
făcut marea promisiune că îi va curăţi prin spălarea naşterii din nou şi prin spălarea
constantă a picioarelor. La fel, la începutul capitolului 14, El nu a spus, „Încercaţi să Mă
urmaţi de aproape, aşa încât oriunde voi fi Eu, sp fiţi şi voi” – deşi, bineînţeles, ucenicul
are responsabilitatea să-L urmeze pe Domnul cât de aproape poate. Mi degrabă, Domnul
a început prin a spune ce va face pentru ucenici: 14:3.
Şi apoi, din nou, după cum am observat în capitolul 15, El nu a început prin a
spune, „Israelul, ca întreg, nu a izbutit în rolul lui de viţă pe care Dumnezeu a plantat-o
pe pământ. Acum, încercaţi să reuşiţi voi mai bine”. Nu, mai întâi de toate a făcut
măreaţa promisiune că Dumnezeu ne-a rânduit ca să aducem roadă pentru proslăvirea
Lui: 15:1.
Astfel că aici, la începutul acestei lecţii noi, El nu a spus, „Lumea este în vrăjmăşie
cu Dumnezeu, dar voi trebuie să mergeţi să încercaţi să mărturisiţi despre Mine şi despre
Tatăl”. El, în primul rând, a făcut marea promisiune cu privire la mărturisirea despre El şi
despre Tatăl. Această promisiune nu este alta decât venirea Duhului Sfânt. „Când va veni
Mângâietorul”, a spus Isus, „El va mărturisi despre Mine”. Bineînţeles că fiecare
credincios are responsabilitatea, potrivit cu darul lui, să-L mărturisească pe Domnul aşa
cum au făcut-o apostolii: „Şi voi, de asemenea, veţi mărturisi despre Mine”. Dar am
vedea lucrurile cu mult peste limitele normale dacă ne-am gândi că cea mai mare
responsabilitate ne revine nouă. Responsabilitatea principală de mărturisire a lui Hristos
în toate zonele lumii, nu este nici a noastră ca indivizi, nici a Bisericii ca întreg, ci a
Duhului Sfânt. El este Cel care duce la bun sfârşit sarcina, Cel care poartă povara cea mai
grea. Chiar apostolii au fost slujitori mai mici, dar cu cât mai mici suntem noi? Când von
înţelege acest fapt glorios, după ce i-am dat o imortanţă exagerată şi ne-am chinuit în
timpul slujirii pentru Domnul, vom descoperi în mod constant că puterea s-a reînoit,
deoarece am învăţat să ne sprijinim pe Duhul lui Dumnezeu, Cel Atotputernic.

93
 Într-adevăr, este un lucru care ne dă curaj şi ne înviorează să privim în urmă din
când în când şi să vedem cât de eficace a fost Duhul în mărturisirea Lui în faţa lumii. În
ciuda uriaşelor valuri de opoziţie care au continuat să vină de-a lungul veacurilor,
Evanghelia este predicată astăzi în toată lumea, mai mult decât a fost predicată în toate
cele douăzeci de secole care au trecut. Şi milioane de oameni aud în mod curent
Evanghelia, ceea ce în urmă cu un secol ar fi fost de neînchipuit, şi zidurile pe care
guvernele ostile le-au ridicat în încercarea de a distruge credinţa creştină şi de a împiedica
Evanghelia să ajungă la cetăţenii ţărilor pe care le conduceau, s-au prăbuşit în dezordine.
Ar trebui atunci să avem încredere în puterea şi înţelepciunea, în tactica, în strategia şi
eficacitatea Duhului, care conduce campania de mărturisire a lui Hristos în faţa lumii. Şi
cu această încredere putem să continuăm mărturisirea noastră pentru Domnul.

C. Secretul sfinţeniei, al mărturisirii eficace,

al bucuriei neclintite, al curajului de neînfrânt
şi al victoriei finale

În ultima noastră sesiune, am învăţat că responsabilitatea principală de mărturisire a

lui Hristos în lume este a Duhului Sfânt. Totuşi, toţi credincioşii îşi au partea lor în
această mărturisire întrucât Duhul Sfânt le era trimis credincioşilor şi în mare măsură prin
ei, El îşi îndeplineşte sarcina Lui de mărturisire. În această sesiune vom fi învăţaţi că
secretul eficacităţii în mărturisire este plecarea lui Hristos – care s-a făcut prin moartea,
învierea şi înălţarea Sa – pentru ca astfel Duhul Sfânt să poată lucra în primul rând pentru
lume şi apoi pentru Biserică. Apoi, vom fi invitaţi să medităm la momentele când
Domnul S-a arătat ucenicilor după înviere, care au devenit pentru ei – şi prin ei pentru noi
– o sursă de bucurie nesfârşită. Deoarece şcoala se apropie de sfârşit, Îl vom auzi pe
Hristos examinându-i pe copiii Lui pentru a vedea dacă au înţeles într-adevăr, faptul
fundamental de care i-a învăţat să depindă; şi în cele din urmă, El îi va asigura, în ciuda
tuturor slăbiciunilor lor de triumf final, deoarece El va împărtăşi cu ei victoria Lui.

94
 25. Mărturisirea Duhului Sfânt: Convingerea lumii

Religia deformată

Ioan 16:1-11
Ultima sesiune şcolară s-a dechis destul de sumbru deoarece Domnul i-a avertuzat
pe ucenici de duşmănia care aveau să o întâmpine o dată ce vor începe să mărturisească
despre El. Dar dacă s-a deschis în întuneric, s-a finalizat cu o explozie glorioasă de
lumină: promisiunea că Hristos le va trimite Duhul Sfânt, Duhul Adevărului ăentru a
purta sarcina principală şi responsabilitatea conducerii lucrării de mărturisire a lui Hristos
în lume.
Acum, deoarece am început cea din urmă sesiune şcolară, este atinsă din nou o notă
tristă, deoarece Hristos se întoarce la subiectul cu privire la ostilitatea lumii. Dar acum, El
se concentrează pe o dircţie specifică: religia naţională iudaică a apostolilor. Acest lucru
este clarificat prin termenii folosiţi pentru a descrie persecuţia: 16:2. Ca exemplu, putem
să-l cităm încă o dată pe Saul din Tars (Fapte 7:50-60; 9:1-9); şi nu putem să ne îndoim
de sinceritatea lui: el credea într-adevăr că Îl proslăveşte pe Dumnezeu, persecutându-i pe
creştini. Ce lucru trist şi rău a putut să devină religia; şi nu numai religiile primitive
păgâne, cu superstiţiile şi cruzimile lor, ci şi religiile monoteiste clasice. Era o tragedie ce
îţi rupea inima, ca în timpul lui Isus, conducătorii unei religii date de Dumnezeu în Israel,
în nesocotirea personală a lui Dumnezeu să se folosească de ea, pentru a justifica
omorârea Fiului Său. Urmele creştinătăţii, ca s-o numim aşa, sunt cu mult mai rele.
Susţinând că Îl urmează pe Isus, creştinătatea I-a ignorat adesea interzicerea Lui de a
folosi violenţa şi a prigonit, a executat şi a masacrat mult mai multe mii de oameni decât
a făcut Israelul vreodată. Şi aceasta nu numai în bordeluri sau în tavernele beţivanilor sau
în seminariile ateilor şi în alte asemenea locuri, unde bărbaţii şi femeile îşi arată
îndepărtarea lor de Creator. Religia în ea însăşi, poate fi o formă subtilă de răzvrătire
împotriva lui Dumnezeu. Bineînţeles că, religia ca atare, nu poate mântui. Stă sub
judecata lui Dumnezeu ca parte a lumii. Numai Dumnezeul viu şi Fiul Său poate mântui.
Dar de ce a ales Hristos să se întoarcă la acest subiect trist, în acest moment special?
Să-L lăsăm pe El să ne explice (16:4). În primul rând pentru a-i avertiza ca atunci când va
veni prigoana, ei să poată să-şi amintească de ceea ce El le-a spus şi încrederea lor în ei
să fie întărită, nu zdruncinată. În al doilea rând, El nu avea nevoie să le spună dinainte
aceasta, pentru că era cu ei, îmărtăşind cu ei vrăjmăşia care apărea pe cale. Dar acum El
pleca; şi dacă le-ar fi spus dinainte despre persecuţia care va izbucni după plecarea Lui, ei
ar fi putut să creadă că El a plecat şi i-a lăsat în momentul când aveau cea mai mare
nevoie de El, deoarece nu anticipase necazul.
Dar atunci, dacă a ştiut că persecuţia va izbucni după ce El va pleca, de ce a insistat
să plece? Atât de ciudat şide deprimat trebuie să li se fi părut ucenicilor să-L audă
vorbind astfel, încât au continuat să meargă în tăcere de-a lungul străzilor şi potecilor
întunecate, ostile ale Ierusalimului, către umbrele grădinii Ghetismani.

De ce a trebuit să plece Hristos

De ce a trebuit atunci să plece Hristos? Dacă mărturisirea în faţa lumii era

principala sarcină care le stătea în faţă, nu ar fi fost mult mai bine dacă ar fi rămas şi ar fi

95
condus acea mărturisire despre El? Cum a înţeles El aceasta când le-a spus ucenicilor,
„Vă este de folos să Mă duc”, şi apoi a adăugat, „Dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu
va veni la voi” (16:7).
Noi am discutat aceste lucruri înainte, într-un alt context, în Partea I, B a cursului
(vezi cap. 9). Dar noi trebuie să ne asigurăm că înţelegem ceea ce Domnul a vrut să spună
prin „a pleca”. Noi nu trebuie să fim ca ucenicii. Ei au fost atât de întristaţi când au auzit
vestea, că nici unul dintre ei nu s-a gândit să-L întrebe mai detaliat unde va pleca (16:5-
6). Este adevărat, Petru Îl întrebase mai devreme (13:36-37), unde va pleca; dar remarca
lui ulterioară: „Doamne, de ce nu pot veni după Tine acum?...Eu îmi voi da viaţa pentru
Tine”, pare să arate că pentru el „plecarea” însemna doar plecarea la moaret; dar moartea
nu era scopul plecării Lui. El „pleca la Tatăl” (16:10), şi aceasta nu implica doar moartea
Lui, ci şi învierea, înălţarea şi proslăvirea.
Şi acum poate am început să vedem importanţa plecării lui Hristos cu privire la
problema care a fost deja menţionată în context: ostilitatea faţă de Isus şi faţă de ucenicii
Lui din partea contemporanilor evrei. Dacă Duhul ar fi venit să mărturisească în faţa unor
oameni ca aceştia, cum ar fi făcut-o? Ce ar fi spus? Isus, în viaţa Lui pe pământ, a
predicat mulţimilor şi a făcut minuni extraordinare. În ciuda acestor lucruri, ei au rămas
credincioşi. Ei ar fi spus, dacă ar fi fost întrebaţi, că sunt credincioşi lui Dumnezeu: ei
doar că nu credeau în Isus. Bineînţeles, într-un sens este adevărat că ei erau credincioşi
lui Dumnezeu: ei credeau că există, că era Preasfânt şi Atotputernic. Erau mândri că ştiau
că există un singur Dumnezeu adevărat: politeismul păgân era pentru ei o absurditate şi
un lucru odios. Ei credeau, de asemenea, că Dumnezeu i-a ales pe ei, naţiunea Israel, cu
un rol special în istorie şi li s-a sescoperit prin profeţii Vechiului Testament.
Dar într-un alt sens, şi cu adevărat cel mai important dintre toate, ei nu erau
credincioşi lui Dumnezeu! Erau de fapt foarte necredincioşi. Pentru că Isus a fost
Dumnezeu în formă umană, Dumnezeul care li se făcuse cunoscut ca EU SUNT (Exod
3). Când nu L-au recunoscut pe El, nu L-au recunoscut pe Dumnezeu: „pentru că ei nu au
cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine”, a spus Isus (16:3). Şi pentru că nu au crezut în Isus,
ei s-au dovedit a fi necredincioşi faţă de Dumnezeu.

Un exemplu dat de Dumnezeu

Ca exemplu, vom lua din nou pe un apostol a cărui experienţă de convertire este
relatată explicit în Scriptură pentru a fi un exemplu „celor ce ar crede în El (Isus Hristos)
ca să capete viaţa veşnică” (1Tim. 1:16). În zilele dinainte de convertire, Saul din Tars
credea în Dumnezeu, era plin de râvnă să păzească legea Lui, şi meticulos în respectarea
religiei, toate în nădejdea că Dumnezeu îl va accepta. Dar în sensul cel mai important
dintre toate, el nu era un credincios. Prigonirea Dumnezeului întrupat în Isus a arătat
aceasta. Şi după întoarcerea lui, el a mărturisit: „Am căpătat îndurare pentru că lucram
(prigonirea lui Isus şi a urmaşilor Lui) în necredinţă” (1Tim.1:13). Pe deasupra, în anii
care au urmat, discutând strategia lui Dumnezeu de convertire a întregului Israel, el
sublinia că înainte ca Dumnezeu să poată să se îndure şi să-i mântuiască, El trebuia să-i
determine să descopere şi să mărturisească faptul că până atunci au fost necredincioşi
(Rom.11:30-32).
*Verbul grec folosit în aceste verseteesteadesea tradus prin „a fi neascultător”.
Pretutindeni în Noul Testament, fără excepţie, înseamnă „a fi neascultător de cuvânt”; „a

96
refuza în mod deliberat să crezi în Dumnezeu, în Hristos şi în Evanghelie”: Fapte 14:2.
Lecţia aceasta ne este de folos şi nouă, neamurile. Este posibil să crezi sincer în
Dumnezeu într-un sens, şi totuşi în sensul de „a fi îndreptăţit prin credinţă” să nu fii deloc
credincios. Dar să ne întoarcem la contextul nostru. Putem să ne punem două întrebări:
1. Dacă după o viaţă în care a predicat şi a făcut minuni, Isus nu a reuşit să-i convingă pe
iudei cp era Fiul lui Dumnezeu, ce altceva ar fi putut să spună sau să facă Duhul, pentru
a-i convinge că era?
2. Condiţia esenţială pentru a fi mântuiţi era să-şi dea seama şi să mărturisească faptul că
necredinţa lor în Isus era necredinţă în Dumnezeu şi că erau extrem de păcătoşi. De
asemenea, trebuiau să-şi recunoască starea lor, la fel de rea ca şi a păgânilor, că nu aveau
nici o nădejde de a fi mântuiţi prin eforturile lor de a păzi legea lui Dumnezeu, ci puteau
fi mântuiţi numai prin credinţa în Dumnezeu şi în îndurarea Lui. Ce ar fi putut face Duhul
Sfânt pentru a-i aduce la o asemenea pocăinţă radicală şi la credinţă?
Răspunsul la aceste întrebări este acesta: Duhul Sfânt putea să proclame – şi prin
prezenţa Lui şi prin puterea Lui de convingere – că Isus pe care L-au crucificat,
Dumnezeu L-a înviat din morţi şi că Isus s-a înălţat la ceruri şi a plecat la Tatăl de la care
venise.
Acum, putem să vedem unul din principalele motive pentru care Duhul nu putea să
vină fără ca Isus să plece. Dacă Isus nu ar fi plecat, dacă nu ar fi fost crucificat, îngropat,
înviat dintre cei morţi, întors la Tatăl şi proslăvit, Duhului, I-ar fi lipsit mesajul necesar
pe care trebuia să-l predice! Să clarificăm aceasta în mintea noastră: Duhul nu ar fi reuşit
să convertească miile de evrei la Cincizecime, reamintindu-le predica lui Isus de pe
munte sau îndemnându-i să se gândească încă o dată la ea şi să încerce să o transpună în
practică. Nici astăzi lumea nu va fi convertită prin predicarea moralei creştine, deşi şi ea
este importantă la locul potrivit. Mesajul pe care Duhul l-a predicat, a fost Hristos Însuşi:
Persoana Lui, lucrarea Lui răscumpărătoare, moartea, învierea şi reînălţarea Lui!
„Evanghelia prin care sunteţi mântuiţi”, scie Pavel (1Cor.15:1-3), „este că Hristos a murit
pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi înviat a treia zi după
Scripturi; şi va veni din nou” (15:50-58).

Cazul pe care Duhul Sfânt îl susţine înaintea lumii

Duhul, a spus Hristos, va convinge lumea de trei lucruri: de păcat, neprihănire şi

judecată. Dar El este atent să explice în ce sens a folosit aceşti termeni. Să-i studiem în
ordine. Duhul va convinge lumea:
1. „De păcat... fiindcă ei nu cred în Mine”.
Observăm că păcatul adus în discuţie nu este păcatul în general, minciună, furt,
curvie, sau altele, ci păcatul distinct al necredinţei în Isus. Şi dacă ne întrebăm cum îi va
convinge că acest refuz înseamnă păcat, răspunsul ne este dat de cea de-a doua afirmaţie:
2. „De neprihănire, fiindcă Mă duc la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea”. „neprihănirea”
poate fi înţeleasă în sensul ei de bază. Prin învierea lui Isus din morţi şi proslăvirea Lui la
dreapta lui Dumnezeu, Dumnezeu L-a evaluat pe Isus, L-a declarat ca fiind drept şi prin
acelaşi semn a dat cerdictul cu privire la lume şi a arătat că lumea este greşită şi
păcătoasă dacă refuză să creadă în Isus.
3. „De judecată, findcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat”. Ân primul rând, toate
planurile lui Satan – ca Isus să fie vândut, condamnat în public de autorităţile religioase şi

97
politice de atunci, de a fi complet discreditat, crucificat şi distrus – au fost nimicite şi
anulate de învierea lui Isus.
În al doilea rând, stăpânitorul lumii acesteia a fos t înfrânt din punct de vedere
moral. În cele din urmă, un om a stat ferm în credincioşia Lui faţă de Dumnezeu, în ciuda
fiecărei ispite satanice şi a fost crucificat pentru aceasta: încrederea şi credincioşia Lui
faţă de Dumnezeu au fost dovedite pe deplin în mod public. Dumnezeu L-a înviat dintre
morţi şi L-a aşezat pe culmea puterii universale.
În al treilea rând, în marea luptă spiritală dintre Satan şi Dumnezeu, Satan s-a
dovedit a fi un mincinos calomnios. Chiar din Eden Satan a susţinut că Dumnezeu este
împotriva omului. Dar crucea lui Hristos a arătat opusul. Pentru că, din partea lui
Dumnezeu, moartea lui Hristos a fost promisiunea lui Dumnezeu pentru răscumpărarea,
iertarea şi reîmpăcarea cu omul. Când Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, El şi-a trimis
dragostea Lui omenirii, în care Hristos a murit pentru ei, pe când erau păcătoşi, nelegiuiţi
şi vrăjmaşi cu Dumnezeu (Rom.5:6-11). Cea mai violentă răzvrătire poate fi remediată şi
iertată; cel mai josnic păcat poate fi îndreptăţit şi curăţit doar prin harul lui Dumnezeu.
Nimeni nu trebuie să piară. Şi dacă o va face cineva, nimeni, nici chiar Satan însuşi nu va
putea să susţină că Dumnezeu este vinovat. Minciuna propagată de Satan de-a lungul
secolelor, a fost descoperită.
În al patrulea rând, înfrângerea mortală şi spirituală a lui Satan a anunţat moartea
lui; care în acelaşi timp îi avertizează pe toţi cei care insistă să rămână de partea lui, că
vor împărtăşi într-o zi aceeaşi osândă ca şi el.

Urmarea

Ucenicii poate nu au înţeles toate acestea foarte clar, poate chiar deloc, atunci. Dar
când deschidem Faptele apostolilor şi observăm cum L-au mărturisit ei în ziua
Cincizecimii şi de atunci încolo, este evident că Duhul Sfânt a veni şi cu siguranţă a făcut
ceea ce Hristos I-a spus să facă. Apostolii şi predicatorii nu erau denunţaţi de denunţarea
păcatelor individuale şi nici nu încurajau pe oameni să-şi dezvolte virtuţile morale.
Aceasta nu din cauză că creştinii de la început erau indiferenţi la problemele morale şi la
valorile umane: scrisorile pe care apostolii le scriau către creştinii proaspăt convertiţi erau
pline de asemenea învăţături morale.
Dar în mărturisirea lor în faţa lumii, ei – sau mai degrabă Duhul prin ei – erau
preocupaţi cu un singur păcat specific, de o importanţă extraordinară. Învierea lui Hristos
a dovedit că El avea puterea unui Fiu de Dumnezeu; şi implicaţia inevitabilă era
îngrozitoare: Israel L-a crucificat pe Mesia, trimisul lui Dumnezeu; oamenii îşi omorâseră
sursa vieţii lor; omenirea îşi omorâse Binefăcătorul. Crucificarea lui Hristos, după cum au
văzut primii creştini (bazându-ne pe ceea ce găsim scris în Biblie), a fost furia umană
dezlănţuită împotriva lui Dumnezeu: un efort comun din partea iudeilor şi a neamurilor
de a distruge stăpânirea şi dreptul lui Dumnezeu asupra lor (4:23-31). Aceasta nu este o
exagerare. Crucea lui Hristos descoperă problema de bază a tuturor oamenilor din toate
timpurile. Nu este vrăjmăşia omului împotriva omului: aceasta este doar un simtom
secundar. Este vrăjmăşi oamului împotriva lui Dumnezeu. Crucificarea lui Isus a fost
asemenea unui con de vulcan, prin care, într-un anumit timp şi loc din istorie, a erupt
resentimentul şi răzvrătirea profundă împotriva lui Dumnezeu care, chiar de când omul a

98
păcătuit prima dată, a privit cu dezgust la inima fiecărui om, religios sau nereligios, antic
sau modern.
Dar dacă, potrivit cu Duhul Sfânt, crucea lui Hristos a dezvăluit şi a demascat
păcatul omului, problema nu trebuia să rămână aici. Simultan, Duhul a proclamat tuturor
celor ce au auzit că moartea, învierea şi proslăvirea lui Hristos la tronul lui Dumnezeu era
mijlocul prin care Dumnezeu putea să le fere iertarea de păcate şi darul Duhului Sfânt
tuturor acelora care se pocăiau şi credeau. Şi acesta este mesajul pe care noi, ca lucrători
mai tineri împreună cu Duhul, ar trebui şi trebuie să-l proclam, deoarece sfinţenia ne
determină să mărturisim în faţa lumii.

99
 26. Mărturisirea Duhului Sfânt
Proslăvirea lui Hristos

Ioan 16:12-15
Micul grup de apostoli, strâns în jurul Domnului Isus pentru a auzi fiecare cuvânt al
Lui, s-a apropiat de grădina Ghetismani. Curând, toată învăţătura trebuia să înceteze
pentru o perioadă de timp. Multe din lucrurile pe care Domnul trebuia să le spună au
rămas nerostite. Nu o simplă lipsă de timp L-a împiedicat să le spună, ci din cauză că
apostolii nu puteau să le înţeleagă, chiar dacă El le-ar fi spus. Cu câteva luni înainte ei au
crezut şi au mărturisit că Isus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu (Mat.16:16).
Dar, înainte ca să vadă şi să simtă învierea Lui glorioasă şi să experimenteze înălţarea
Lui, cum ar fi putut să-şi formeze o noţiune adecvată cu privire la aceste lucruri noi: de
exemplu, cu privire la faptul că acest Cineva pe care ei Îl vedeau chinuit de agonia din
grădină, răstignit pe o cruce şi îngropat într-un mormânt, era cel care făcuse universul?
Prin urmare, El nu avea cum să le spună aceste lucruri acum, dar o va face mai târziu şi în
felul acesta va lucra. „Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă
călăuzească în tot adevărul”. Şi Duhul nu trebuia să mărturisească numai în faţa lumii, ci
şi apostolilor şi prin ei, nouă: şi erau trei lucruri majore cu privire la această mărturisire
pe care Domnul le-o transmitea apostolilor.

Sursa Adevărului în care Duhul sfânt trebuia să-i călăuzească pe apostoli

Observăm că atunci când a spus că Duhul „îi va călăuzi în tot adevărul”, Donul a
adăugat imediat o explicaţie: Duhul Sfânt va putea să facă aceasta după ce nu va mai fi El
pe pământ. Explicaţia clarifică trei lucruri importante cu privire la sursa de adevăr p care
Duhul trebuia să-l comunice ucenicilor lui Hristos:
A. Duhul Sfânt nu este o sursă independentă de adevăr: „El nu va vorbi de la El”, a spus
Isus.
*Unele traduceri interpretează grecescul: „El nu va vorbi de la El”, având înţelesul
despre El. Dar este o traducere greşită. Epistolele Noului Testamnet, inspirate de Duhul
Sfânt, vorbesc mult despre Duhul.
B. Duhul nu-L va înlocui pe Domnul ca învăţător al creştinilor.
Da, este adevărat, misiunea divină, plăcută a Duhului Sfânt, cuprinde şi învăţarea
copiilor lui Dumnezeu. Mai devreme Domnul a spus explicit: 14:26, şi bineînţeles,
Domnul Isus nu neagă aici ce a spus atunci . Dar ceea ce ne spune aici este sursa
învăţăturii Duhului Sfânt: „El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, aceasta
va vorbi”. Astfel că învăţătura pe care Duhul o va împărtăşi creştinilor, a auzit-o mai întâi
de la Altcineva. De la cine? De la Domnul Isus, care la rândul Lui le-a primit şi le
primeşte de la Tatăl (vezi din nou 14:10).
Să luăm un asemenea exemplu pe care îl găsim în Noul Testament. Cartea
Apocalipsa se descrie ca „Descoperirea lui Isus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu ca să
arate robilor Săi, lucrurile care au să se întâmple în curând”. Apoi ni se spune cum a fost
comunicată de fapt această descoperire robilor lui Hristos şi cum s-a făcut. Hristos însuşi
a transmis-o trimiţând un înger sau un mesager robului Său Ioan (1:1). Cu acest scop ne
spune Ioan, Isus cel înviat i s-a arătat într-o viziune în toată splendoarea Lui măreţă şi i-a

100
dictat cele şapte scrisori pentru a fi trimise celor şapte Biserici din Asia Mică. Fiecare
scrisoare începe cu o adresă personală din partea Domnului pentru fiecare Biserică în
discuţie, în care atrage atenţia asupra uneia sau mai multe caracteristici pe care El le avea
în viziune. De exemplu, prima scrisoare începe (2:1), În felul acesta L-a văzut şi Ioan în
viziunea lui şi fără nici o îndoială, Domnul Este cel care a dictat scrisoarea. Din toate
acestea este clar că Domnul ne descoperă ceea ce Dumnezeu Îi dă să ne descopere şi
Duhul ne comunică ceea ce aude pe Domnul Isus spunând.
C. Domeniul în care Duhul Sfânt i-a învăţat pe apostoli. Cu privire la acest subiect,
Domnul Isus a sugerat că Duhul Adevărului îi va călăuzi pe apostoli în tot adevărul şi El
le va descoperi lucrurile viitoare (16:3). Pentru a vedea semnificaţia corectă a acestei
pomisiuni minunate, trebuie să fim buni istorici şi să observăm ciu i s-a adresat Domnul
Isus când a făcut această promisiune: „Duhul Sfânt îi va călăuzi în tot adevărul”. El le
vorbea ucenicilor, nu tuturor generaţiilor ulterioare de credincioşi. El le-a vorbit
apostolilor şi profeţilor – care alcătuiau temelia Bisericii – despre descoperirea adevărului
despre care nimeni nu auzise înainte pentru că nu fusese descoperit înainte.
La fel, când a spus mai devreme: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le
puteţi purta”. El nu a vorbit sau nu a spus că există multe lucruri din adevăr pe care le-a
descoperit apostolilor şi profeţilor, pe care totuşi noi nu le înţelegem, dar ni le va explica
nouă mai târziu; deşi aceasta poate fi adevărat şi le-a descoperit mult din adevăr, erau
încă adevăruri pe care nu le putea să le descopere în acel moment, deoarece ei nu puteau
să le poarte. Dar după înviere, înălţare şi venirea Duhului la Cincizecime, vor putea să
înţeleagă aceste descoperiri noi, şi de fapt ei le-au primit în întregime, călăuziţi în tot
adevărul. Şi mai târziu, Iuda, unul din fraţii Domnului, scria despre credinţa care „a fost
dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Credinţa în ea însăşi nu va avea niciodată nevoie
de adăugare sau modificare.
De asemenea, promisiunea Domnului că Duhul le va descoperi apostolilor
„lucrurile viitoare”, este formulată foarte atent. Nu doar „nişte evenimente viitoare”, ci
„lucrurile viitoare”. Aceasta nu este nimic altceva decât planul divin pe care Dumnezeu
era pregătit să-l descopere lumii. Dar planul a fost descoperit odată pentru totdeauna de
apostoli şi profeţi prin Noul Testament; şi nu rămâne nici o posibilitate sau necesitate de
adăugări suplimentare.

Scopul şi conţinutul mărturisirii Duhului Sfânt

„El mă va proslăvi”, a spus Hristos; şi aceasta a fost obiectivul suprem şi plăcut al

Duhului exact din momentul în care a venit ziua Cincizecimii. Plin de Duhul Sânt, Petru
a atras atenţia mulţimilor cu acea ocazie, nu numai că înălţarea lui Isus a fost urmată de
venirea Duhului, ci Hristos cel înviat şi înălţat era Cel care turnase Duhul Sfânt: Fapte
2:33. Dar Duhul Sfânt nu este o putere impersonală. El este un membru al marii Trinităţi
care este Dumnezeu. Dacă Isus Hristos a turnat Duhul Sfânt, cine era atunci Isus?Numai
Unul care era Dumnezeu putea să toarne Duhul. Şi astfel prin Petru, a atras atenţia
mulţimii asupra consecinţei acestui fenomen minunat: Fapte 2:36. În acest fel, Duhul Ş-a
proslăvit pe Domnul de la început. „Mai mult”, spune Domnul Isus, „El mă va proslăvi
pentru că va lua ce este al Meu şi vă va descoperi”. Şi dacă ne întrebăm cât de mult
cuprinde această expresie, „ce este al Meu?” Răspunsul pe care Isus îl dă este uluitor:
16:15. Prima noastră reacţie la aceasta ar trebui să ne facă să ne oprim aici şi acum chiar

101
în acest moment şi să-L lăudăm pe Domnul în inimile noastre. A doua noastră reacţie ar
trebui să fie să ne amintim toată viaţa noastră că nu vom şti mai mult despre Dumnezeu
decât ne descoperă Domnul prin Duhul. Isus a spus într-o altă împrejurare: Matei 11:27.
Cum ar putea să fie altfel dacă L-am auzit deja spunând: „Tot ce are Tatăl este al Meu”?
Aceasta i-a învăţat şi îi va învăţa întotdeauna Duhul Sfânt pe copiii lui Dumnezeu.
Toate teoriile despre sfinţenie pe care unii oameni pretind că le folosesc ca discipline şi
tehnici pentru a-L cunoaşte şi a-L vedea mai bine pe Dumnezeu şi pentru a fi într-o
comuniune strâmsă cu El decât ne-a rânduit Isus Hristos să fim, ne arată prin aceasta că
nu provin din învăţătura Duhului. Ele sunt false. Să fim hotărâţi să le evităm în întregime.

Un exemplu din misiunea Duhului Sfânt

de proslăvire a lui Hristos

Acum, pentru că ne apropiem de sfârşitul unei lecţii speciale ce ar fi mai potrivit

pentru noi decât să citim încet, atenţi şi concentraţi în gândire, un exemplu în care Duhul
Sfânt l-a inspirat pe un apostol să ne descopere splendorile Domnului Isus: relaţia Lui cu
Tatăl, relaţia cu creaţiunea şi de la împăcarea cu universul, relaţia Lui cu Biserica,
lucrarea de la cruce pentru noi, arătarea slavei Lui când va veni să-i ia pe cei
răscumpăraţi. Citind aceste lucruri, să-L lăudăm încă o dată. Col.1:12-2:15; 3:1-4.

Arătările lui Isus Hristos după înviere: o sursă de bucurie nesfârşită

Ioan 16:16-24
În acest timp ucenicii trebuie să fi obosit atât de mult, încât atunci când au ajuns în
grădina Ghetsimani, au adormit în loc să fi vegheat împreună cu Hristos. Au învăţat atât
de multe în ultimele ore, multe din ele absolut noi şi unele dintre ele foarte greu de
înţeles. Una din afirmaţiile lui Hristos, în special, li s-a părut foarte enigmatică şi au
început să discute între ei, pe înţelesul lor, ca să spunem aşa. Afirmaţia era aceasta:
„Peste puţină vreme, nu Mă veţi mai vedea; apoi, iarăşi peste puţină vreme Mă veţi
vedea”. Două lucruri cu privire la ea îi tulburau. Primul, ei au găsit aceste două scurte
intervale, aceste două „puţine vremi”, de înţeles. Cum ar fi putut să dispară din vederea
lor după un scurt interval şi apoi după un alt interval scurt să reapară? Şi cum putea să-i
ajute explicaţia pe care Hrisos le-a dat-o, „pentru că Mă duc la Tatăl”, să rezolve
problema? Pote că ultima frază înseamnă că El va muri? Aceasta explică prima parte,
„Peste puţină vreme nu Mă veţi mai vedea”. Pe de altă parte, când oamenii mor şi
sufletele şor se întorc la Dumnezeu care le-a dat, noi nu-i mai vedem din nou după o
perioadă de timp. Ce putea să însemne în întregime? Se va reîntoarce dintre morţi?Ei îi
văzuseră pe fiul văduvei din Nain întorcându-se dintre morţi (Luca 7:11-17). Şi toţi au
văzut cum Lazăr a fost chemat la viaţă (Ioan 11). Dar în toate aceste trei cazuri în care
oamenii au fost chemaţi la viaţă, ei au continuat să trăiască pe pământ: evident, nu „au
plecat la Tatăl”.
Totul era foarte enigmatic, şi nu numai din cauză că erau obosiţi nu puteau să
înţeleagă. Penru a începe, învierea lui Lazăr, ca şi celelalte două, nu a fost o înviere
deplină cum a fost aceea a lui Hristos.A fost ceea ce am putea numi mai bine, o
dezgropare. Lazăr a fost chemat din noi, la aceeaşi viaţă fizică, în acelaşi trup fizic pe
care l-a avut înainte. Învierea lui era un semn care ne pregătea pentru marea înviere, dar

102
nu era un exemplu de înviere ca aceea. În cele din urmp, Lazăr a murit, şi când s-a
întâmplat aceasta, trupul lui a fost aşezat într-un mormânt, pe când el însuşi a pleact ca să
fie cu Hristsos în paradis. Acolo, el avea să aştepte învierea trupului, aşa încât să poată fi
„îmbrăcat cu locaşul nostru ceresc” (2Cor. 5:1-5).
Dar cu Hristos, lucrurile stăteau diferit. Cu siguranţă că El părăsea mormântul
pentru a merge la Tatăl, dar nu sub forma unui duh lipsit de trup, care a rămas aşezat într-
un mormânt. El a înviat într-un trup în întregime uman, capabil să interacţioneze cu
lumea, făcând încă parte din lume; vizibil şi tangibil pentru ucenicii Lui; dar totuşi
schimbat şi capabil să se înalţe în prezenţa lui Dumnezeu şi să rămână acolo veşnic.
Aşadar, ucenicii puteau să-L vadă, să-L atingă, să vorbească cu El, să mănânce după
înviere şi înainte de înălţare. Dar trupul Lui avea proprietăţi pe care nu le posedase
înainte. Pute să apară instantaneu, aparent de nicăieri şi instantaneu să dispară. Şi când în
cele din urmă S-a înălţat, nu şi-a lăsat trupul pe pământ; a rămas pentru totdeauna o parte
din El. Când s-a înălţat, a mers la Tatăl ca o fiinţa omenească în întregime, trup, suflet şi
duh.

Realitatea inevitabilă a durerii şi necazului

Învierea lui Isus avea să fie ceva absolut nou; niciodată ceva asemănător nu se mai
petecuse înainte. Nu e de mirare că ucenicii erau încurcaţi de remarcile făcute de
Domnul, dacă ele aveau nevoie de o înviere de felul acela care să le explice pe deplin.
Atunci, ne întrebăm de ce Domnul a pus imediat capăt încurcăturii lor, explicându-le în
detaliu natura învierii Lui? Unul din motive ar fi dificultatea de a explica asemenea
lucruri în cuvinte, la o oră atât de târzie pentru ei. Şi de ce ar fi încercat să facă aceasta,
când trei zile mai târziu puteau să înveţe printr-o metodă mai uşoară, de fapt prin vederea
şi atingerea trupului Său înviat?
Dar mult mai probabil că există un motiv mai profund. Nevoia lor imediată şi
urgentă de a fi pregătiţi pentru o supărare şi o durere mai intensă căreia trebuiau să-i facă
faţă în câteva ore. Chinurile prin care Hristos trebuia să treacă – Ghetsimani, arestarea,
procesul, biciuirea, crucificarea, părăsirea şi moartea – toate acestea trebuiau să le sufere
într-un trup de slavă – şi ştia aceasta – nu i-a diminuat cu nimic suferinţele din acel trup
de carne şi sânge. Experienţa Lui nu era aceea a unui înger care nu simte loviturile date
de fiinţele umane. Şi când apostolii L-ar fi văzut suferind şi murind, ar fi fost duşi în
eroare în mod grav dacă le-ar fi vorbit despre învierea Lui şi ei ar fi înţeles doar pe
jumătate, pentru că ar fi crezut că într-o măsură, suferinţele Lui sunt ireale şi nu le simte.
Şi mai mult, ucenicii trebuiau să fie pregătţi să înfrunte şi să simtă realitatea deplină
a urii din partea lumii, îndreptată împotriva lui Hristos şi a lor, manifestată prin
răstignirea Lui. Ei trebuiau să înfrunte ceea ce lumea putea mai rău, nu nmai cruzimea ei
fizică, ci şi sentimntul ei de bucurie şi triumf. Realitatea învierii lui Histos nu le-ar fi
făcut suferinţa lor în aceste momente mai puţn reală. Mai degrabă îi pregăte pentru
suferinţle lor de mai târziu, când aveau să fie forţaţi să sufere prigoana, temniţa, tortura şi
moartea, de dragul mărturiei pentru Hristos. Certitudinea propriei lor învieri nu le-ar fi
făcut acele suferinţe mai puţin reale. Să folosim asemănarea pe care a folosit-o Domnul
Isus: perspectiva de a naşte un copil nu face durerile naşterii mai uşoare la o femeie.

103
 Bucuria nesfârşită

Pe de altă parte, când Hristos cel înviat a venit printre ei şi L-au văzut, L-au simţit,
au vorbit cu El şi au mâncat cu El, au descoperit că El nu era un duh fără trup; moartea
nu-I distrusese trupul; nici o parte din El nu murise pentru totdeauna; era în întregime viu,
asemenea unui corp uman complet. Moartea nu supravieţuise: fusese nimicită; trupul care
înainte de moartea Lui fusese o parte integrală a personalităţii Lui umane, nu fusese lăsat,
ci înviat, nu înlocuit, ci proslăvit. Când au descoperit aceasta, ei nu au putut decât să se
bucure: bucuria lor era o bucurie pe care lumea, prin definiţie, nu putea să le-o ia. Hristos
cel înviat era mai presus de puterea lumii de a-L distruge. Şi mai mult decât atât! Pentru
că un trup mort este mai presus de puterea prigonitorului de a-l mai tortura. Dar Hristos
era viu, nu cu un trup mutilat şi cu o personalitate diminuată, ci o personalitateumană
complet proslăvită din toate punctele de vedere.
Această demonstraţie avea să le servească foarte bine, la rândul lor, vor trebui să
sufere pentru Hristos; dar pentru aceasta să ne întoarcem încă o dată la analogia lui
Hristos, să vedem cât de frumos este să vezi bucuria de pe faţa unei mame când a născut
un copilaş, după ce a suferit atât de mult. După ce au fost martori la moartea şi învierea
lui Hristos, nu mai puteau fi lipsiţi de bucuria lor niciodată.
Şi, de aceea, experimentând acest eveniment major, apostolii au devenit conştienţi
că una dintre calităţile şi responsabilităţile lor deosebite era aceea de a fi martori ai
învierii lui Hristos. Când au căutat pe cineva ca re să fie apostol în locul lui Iuda, au spus
că el trebuie să fie martor nu numai a vieţii şi misiunii lui Isus pe pământ, ci şi a învierii
Lui (Fapte 1:22). Şi, prezentând motivelepentru care era un apostol, Petru a remarcat mai
apoi, în faţa unui păgân, Cornelui: Fapte 10:41.
Noi, care trăim în acest secol, nu am văzut niciodată pe Domnul cel înviat şi nu I-
am atins niciodată trupul. Dar deoarece noi ducem mărturia lui Hristos în generaţiile
noastre, să ne reamintim că o parte indispensabilă a Evangheliei este că „El s-a arătat lui
Chifa, apoi celor doisprezece; după aceea... s-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată...
apoi... lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; şi apoi... mie” (1Cor.15:5-9). Şi apoi, de
asemenea am fost „născuţi din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde
vie... de care ne bucurăm cu o bucurie negrăită şi strălucită” (1Pet. 1:3,8). Este ceea ce ne
dă curaj şi putere să îndurăm, oricâtă duşmănie ar îndrepta lumea către noi.

Bucuria desăvârşită pe deplin

La prima vedere este dificil să ne imaginăm ce bucurie ar putea fi dincolo de a

vedea pe Domnul înviat; dar înainte de a finaliza această lecţie, Domnul i-a asigurat pe
ucenici că există asemenea bucurie. În primul rând El i-a asigurat că în ziua aceea nu va
mai fi nevoie să-I pună întrebări. Această promisiune, bineînţeles că trebuie citită în
contextul ei. Puteau să-I mai ceară – şi au făcut-o după cum ne spune Luca (Fapte 1:6) –
informaţii cu privire la diferite lucruri. După înviere şi înălţare, problema cu privire la
care au fost atât de încurcaţi într-un anumit moment, nu mai necesita acum nici o
explicaţie. Experienţa directă a acestor lucruri era suficientă. Şi într-un sens mai extins,
acesta este adevărul şi cu privire la toţi credincioşii care nu L-au văzt pe Domnul din
punct de vedere fizic. Ei nu trebuie să pună întrebări chinuioare despre înălţarea Lui şi să
ceară explicaţii cum poate avea Domnul Isus un trup uman şi să fie prezenţa lui

104
Dumnezeu şi totuşi să fie în fiecare dintre copiii Lui de pe pământ. Un credincios care Îl
cunoaşte pe Dumnezeu, cum un copil îl cunoaşte pe tatăl său, ştie fără să pună întrebări,
că toate aceste lucruri sunt adevărate. Noi, ca savanţi, punem întrebări despre păsări: cum
reuşesc să zboare; cum ştiu să migreze la timpul potrivit, în direcţia potivită, către
locurile potrivite, chiar şi atunci când nu au mai făcut niciodată lucrul acesta înainte? Dar
păsările nu au nevoie să pună întrebări. „Cunoştinţa lor cu privire la aceste lucruri este
parte a vieţii lor ca păsări. Şi aşa este şi cu credincioşii: de când împărtăşesc viaţa cu
Mântuitorul lor înviat, instinctiv ei ştiu că mărturia apostolilor este adevărată, învierea şi
înălţarea lui Hristos sunt fapte.

Cerând în Numele Domnului Isus

Dar experienţa lui Hristos cel înviat şi a plecării Lui la Tatăl” făcea o diferenţă
profundă în rugăciunile lor, Ei obişnuiau să se roage lui Dumnezeu; dar niciodată înainte
nu se rugaseră pentru ceva lui Dumnezeu în Numele lui Isus, ca şi în numele unor sfinţi
morţi ca Moise, Ieremia sau unul dintre sfinţii contemporani. Dar când au văzut că
Hristos cel înviat S-a înălţat, şi sub călăuzirea Duhului Sfânt au început să înţeleagă ce
înseamnă aceasta pentru El, că de la Tatăl venise mai înainte şi la El s-a întors, ei au
început să descopere că dacă cereau Tatălui lucruuri pe ca re Isus îi învăţase să le ceară şi
pe care le puteau cere astfel în Numele Lui, Tatăl le satisfăcea cererile lor. Şi în
consecinţă, bucuria lor era desăvârşită pe deplin. Experienţa le va arăta că Isus, care a
trăit, a umblat şi a vorbit cu ei pe pământ nu era numai pe culmea şi pe tronul
unuiversului, ci şi în inima lui Dumnezeu.

Cuvintele de rămas bun ale lui Hristos şi siguranţa victoriei

Ioan 16:25-33
Ca în orice şcoală bună şi eficientă, la fel şi în şcoala lui Hristos: sesiunea finală a
fost desemnată să rezume punctele esenţiale pe care apostolii au trebuit să le înţeleagă şi
să le amintească. Multe dintre detalii puteau fi lăsate în seama Duhului Sfânt care avea să
li le reamintească mai târziu, dar două idei fundamentale şi esenţiale, din tot ceea ce
Hristos i-a învăţat, trebuiau rezumate şi imprimate în memoria şi înţelegerea lor.

Învăţarea esenţială despre Tatăl

„V-am spus aceste lucruri”, a spus Hristos – dar cuvântul următor pe care l-a folosit
a fost tradus în mod variat. Unii l-au interpretat în „proverbe” şi alţii „în pilde”. Dar în
acest context ar însemna mai degrabă „enigmatic”, „într-un limbaj obscur”. Atunci, „V-
am spus aceste lucruri într-un limbaj tainic”, a spus Hristos; „Dar vine ceasul când nu voi
mai vorbi, într-un limbaj tainic, c vă voi vorbi desluşit despre Tatăl”.

Dezvăluirea enigmatică

Privind peste scrierile cu privire la misiunea Lui publică în cele patru Evanghelii,
putem vedea că a existat întotdeauna o anumită enigmă în modul în care a vorbit despre
El însuşi, despre „venirea Lui din cer”, despre relaţia cu Tatăl şi în special despre moartea

105
şi plecarea Lui; dar noi putem admira înţelepciunea şi puterea Lui divină şi harul cu care
a lucrat pentru a descoperi relaţia Lui cu Tatăl în acest mod treptat şi ascuns. El nu l-a
chemat pe Petru când l-a întâlnit prima dată, nici pe Andrei, nici pe vreunul din cei
unsprezece, şi i-a spus să aştepte şi să creadă că El, dulgherul din Nazaret, era Cel prin
care se crease universul. Ce ar fi crezut ei despre o asemenea afirmaţie atunci?
Nu, El i-a ascultat să asculte mărturia premergătorului Său, Ioan Botezătorul, ca
apoi să privească umilinţa şi totuşi nobleţea comportamentului Său. Ei au fost
impresionaţi de înţelepciunea Lui şi de autoritatea învăţăturii Lui; au simţit puterea
ciudată, irezistibilă a chemării Lui de a-şi lăsa mrejile şi a-L urma. Apoi au descoperit,
uneori printr-o experienţă personală incomodă, că El ştia ce este în om şi nu avea nevoie
de nimeni ca să-I spună aceasta. Au fost momente, când în prezenţa Lui, au simţit o
sfinţenie care îţi umplea inima de reverenţă; şi păcatul, ascuns atât de adânc în inimile
lor, încât nici ei nu ştisu că este acolo, era demascat în toată necurăţia lui. Şi totuşi, în
acelaşi timp, erau uimiţi de faptul că El pretindea că are autoritatea să ierte păcatele – şi
capacitatea Lui evidentă de a folosi acea autoritate efectiv – că oamenii murmurau, „Cine
este acesta, de iartă chiar şi păcatele? Cine poate ierta păcate le decât Dumnezeu?”
Bineînţeles că El a făcut miinuni uluitoarte de o putere supraomenească, care
arătau, după cum El spunea că fusese trimis de Tatăl. Dar atunci şi Moise a făcut minuni
mari, la fel şi Ilie şi Elisei, care au arătat de asemenea că fuseseră trimişi de Dumnezeu.
Dar nici unul din cei trei nu a pretins că este una cu Dumnezeu. Bineînţeles că nici nu au
ost; ei au fost unii dintre cei mai stricţi evrei monoteişti. Totuşi, cuvintele pe care Isus le-
a spus pemtru a-şi explica minunile Sale, erau cu mult mai presus de ceea ce a spus
vreodată un profet vechi. Când la cuvintele lui Moise a venit mană din cer pentru a hrăni
pe istraeliţi în deşert, Moise nu s-a răsucit şi a spus: Vedeţi! Eu sunt mana vieţii!” Dar
când Hristos a înmulţit în mod miraculos câteva pâini şi câţiva peşti şi a hrănit o mare
mulţime de oameni, El i-a surprins după aceea prin afirmaţia: „Eu sunt Pâine Vieţii care a
venit din cer”; şi pentru mulţi oameni El a fost aşa, pentru că ei au decoperit că pot să-şi
satisfacă setea sufletului, cum nimic altceva nu o putea face. „Eu sunt Lumina Lumii; Eu
sunt Păstorul cel bun; Eu sunt Învierea şi Viaţa”: El a clădit astfel treptat înţelegerea cu
privire la cine era El. Până la un moment da când El şi-a luat în mod personal, plin de
respect Numele de Dumnezeu, şi a spus: „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în
păcatele voastre” (Ioan 8:24). Unii dintre iudei, înţelegând implicaţia cuvintelor Sale, au
spus că era o blasfemie şi au luat pietre ca să arunce în El. Dar alţii, între care şi ucenicii,
nu au putut să creadă că Unul despre care ştiau că este atât de sfânt, care făcuse atâtea
minuni, care era indiscutabil lucrarea lui Dumnezeu, a spus sau putea să spună blasfemii.
Şi în tot acest timp cât ei Îl observau pe Isus, Tatăl lucra în inimile lor, fără ca ei să ştie,
până când Isus i-a provocat spunându-le cine credeau că este El, şi Petru I-a răspuns în
numele tuturor: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Şi Hristos a comentat:
„Fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul accesta, ci Tatăl care este în ceruri”
(Mat.16:17).
Da, ei au avut un drum lung până au descpoperit cine era Isus. Şi touşi, enigma a
rămas. Este adevărat, pe mintele schimbării la faţă, ei au văzut Norul, emblema prezenţei
lui Dumnezeu şi au văzut Vocea din Nor spunând despre Isus: „Acesta este Fiul Meu
Preaiubit”. Dar viziunea a trecut; şi ei au fost lăsaţi cu o întrebare mai profundă: Ce relaţii
uluitoare implică acest „Fiu”? Şi cum se împacă aceasta cu afirmaţiile Lui frecvente, că
trebuia să moară, să plece, să se întoarcă la Cel ce L-a trimis, să meargă la Tatăl?Când în

106
camera de sus, Isus i-a chemat să-şi pună încrederea în El, aceeaşi credinţă nelimitată pe
care şi-au pus-o până acum în Dumnezeu, Filip, ne amintim, I-a cerut să-L arate pe Tatăl.
Dar Hristos i-a spus: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Nu crezi că Eu sunt în
Tatăl şi Tatăl este în Mine?” Enigma a rămas. Nu a mai venit nici o manifestare a
măreţiei lui Dumnezeu, nici chiar asemenea Israelului căruia i-a fost îngăduit să vadă
fulgere şi flăcări arzând pe muntele Sinai. Şi dintr-o cauză foarte bună: ei s-ar fi dat
înapoi de spaimă în faţa unei asemenea manifestăîri.
Dacă, exact, de la început, Isus ar fi vorbit şi at fi manifestat măreţia divină a
relaţiei Lui esenţiale cu Tatăl, unul dintre scopurile majore ale întrupării ar fi fost
zădărnicit. Ei ar fi căzut cu feşele la pământ şi L-ar fi recunoscut ca şi Creator, în care,
prin care şi pentru care a fost creat universul. Dar Dumnezeu căuta o relaţie infinit mai
înaltă decât aceea de Creator cu creaturile Sale. El dorea să-şi ridice creaturile printr-o
„naştere de sus” spirituală, la relaţia de copii, şi apoi de fii maturi, cu Tatăl. Şi acea
naştere spirituală depindea de formarea unei relaţii personale cu Fiul Său. Aceast, la
rândul ei depindea de cât de atraşi erau faţă de El, fără frică, cu o credinţă crescândă şi cu
o înţelegere mai profundă. Pentru aceasta trebuia să li se descopere pentru a atrage
credinţa şi cu mult mai mult dragostea lor. Totuşi niciodată nu ar fi reuşit să le cucerească
personalităţile lor umane şi să-i facă să acţioneze ca nişte prieteni faţă de El.
Multe popoare au în folclorul lor povestea unui prinţ regesc care s-a îndrăgostit de o
fată săracă din oraş. Hotărât să o câştige ca mireasă, şi-a părăsit palatul, şi-a pus haine de
rând, s-a apropiat de ea ca un om simplu, deşi ceva mai presus de nivelul şi ffrumuseţea
ei nu numai în înfăţişare, ci mai important în comportare şi maniere. Totuşi, în general,
şi-a ascuns splendoarea lui, aşa încât ei să nu-i fie frică de el, dar nici să ajungă în cealaltă
extremă: să se îndăgostească de el doar pentru bogăţia şi poziţia lui socială şi nu pentru
el. Şi apoi, când i-a câştigat inima şi ea a dovedit credincioşie faţă de el, se va descoperi
treptat faţă de ea, şi povestirea merge până când în bogăţia şi măreţia lui, el face o
căsătorie publică de o splendoare nemaivăzută, care se finalizează cu încoronarea. La fel
– nu în folclor, ci în realitatea istorică – este povestea întrupării Fiului lui Dumnezeu,
când a venit pe pământ ca un Om adevărat, totuşi Dumnezeu din Dumnezeu adevărat,
pentru a ne căuta pentru El. Şi ce putem face decât să exclamăm: Oh, ce binecuvântată
enigmă! Mare este taina evlaviei: Dumnezeu s-a arătat în trup (1Tim. 3:16).

Revelaţia clară cu privire la Tatăl

Dar acest mod ascuns de a vorbi, adaptat la puterile lor limitate de înţelegere, nu
avea să dureze veşnic. „Vine ceasul când nu voi mai vorbi în mod ascuns şi în fraze
obscure, ci vă voi vorbi desluşi şi limpede despre Tatăl”. Şi acea oră va veni o dată cu
moartea, învierea şi înălţarea Lui. Învierea a dovedit, mai elocvent decât cuvintele ar fi
putut să o facă, faptul că era „Fiul lui Dumnezeu cu putere” (Rom.1:4).
Învierea Lui a demonstrat de asemenea că crucea nu a fost nici un accident, nici un
dezastru şi cu siguranţă nu a fost nepotrivită cu existenţa şi caracterul lui Dumnezeu în
întreaga istorie a pământului. Punctul central al timpului şi al eternităţii, hotărât de
Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, după sfatul hotărât şi după Ştiinţa Lui (1Pet.1:20;
Fapte 2:23), prezis în profeţiile Vechiului Testament (Luca 24:25-27) şi îndeplinite la
timpul ales de Dumnezeu, a fost cea mai puternică, cea mai profundă şi cea mai lămurită

107
expresie a inimii Tatălui la care omul ar putea spera vreodată sau pe care Dumnezeu ar
putea-o născoci.
Dumnezeu are putere nesfârşită; dar Biblia nu spune nicăieri că Dumnezeu este
puternic – spune că El este dradoste. Dacă este cu adevărat aşa, unde am putea să
înţelegem lucrul acesta mai bine decât în crucea lui Hristos? 1Ioan 4:9-10,14.
Dar Hristos nu a fost mulţumit doar cu atât. Ce folos ar fi avut că El a descoperit pe
deplin caracterul Tatălui la Calvar, dacă noi, de partea noastră, nu putem înţelege lucrul
acest? Şi astfel, pentru a desăvârşi descoperirea Lui pentru a turna dragostea lui
Dumnezeu în inimile lor pentru a se asigura că ei înţeleg în mod subiectiv şi se bucură de
acea dragoste.

Punctul esenţial trebuie să fie înţeles

Cât de mult sau cât de puţin au înţeles apostolii din tot ceea ce i-a învăţat Hristos cu
privire la aceste lucruri, punctul esenţial pe care ei trebuiau să-l înţeleagă era acesta:
„Tatăl însuşi vă iubeşte” (16:27). Şi este încă unul din lucrurile principale pe care fiecare
dintre ucenicii lui Hristos trebuie să-l înţeleagă, fie că este el sau ea, un nou convertit sau
un sfânt bătrân. În lupta cu problemele vieţii, în încercarea de a ne asuma
responsabilităţile noastre creştine şi chiar în încercarea de a ne explica implicţiile
doctrinale şi teologice ale credinţei noastre, este uşor să lăsăm să scadă în minţile noastre
sensul personal, direct, al dragostei Tatălui pentru fiecare dintre noi. Când ne pierdem
acest sens al dragostei Lui, viţa noastră de rugăciune se transformă într-o povară, care ne
atrage în jos către îndoială şi frică. De exemplu, Domnul le-a spus într-o lecţie anterioară,
că după învierea şi înălţarea Lui, vor putea să aducă cereri înaintea Tatălui în Numele
Lui; şi că Tatăl va onora Numele Lui şi le va da ceea ce-I cer. Dar El a prevăzut că fără o
învăţătură ulterioară ei ar putea interpreta în mod greşit această minunată promisiune.
Puteau să creadă că motivul pentru care trebuiau să se roage în Numele Lui, era că Tatăl
nu era cu adevărat interesat de ei, şi era puţin probabil că El va răspunde la cererile lor,
fără ca să fie linguşit şi convins ca să facă aceasta de Domnul Isus.
Bineînţeles că nu era aşa. „Tatăl însuşi vă iubeşte”, a spus Isus. „În ziua aceea, veţi
cere în Numele Meu şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi”: „De ce nu te-ai ocupat
de cererile pe care ucenicii Mei Ţi le-au făcut? De ce nu le-ai dat ce-au cerut?” „Tatăl
însuşi vă iubeşte”, a spus Hristos, „şi puteţi fi încredinţaţi că El va onora cererile voastre
care sunt potrivite cu Numele Meu”.
*Cuvântul grec folosit pentru „a ruga” (aiteõ), în prima parte a versetului 26,
înseamnă „a cere ceva”, „a face o rugăminte”. Cuvântul grec pentru „a ruga” în a doua
parte a aceluiaşi verset (erõtaõ), înseamnă aici „a întreba pe cineva despre ceva sau
despre cineva”.
Este adevărat că Hristos nu acţionează ca intermediar al nostru înaintea lui
Dumnezeu, şi în această calitate El se roagă pentru noi. Vom avea un exemplu de felul
acesta, de îndată ce vom termina lecţia. Dar El nu trebuie să intervină pentru noi,
deoarece Dumnezeu, lăsându-L pe El, este împotriva noastră. Numirea Lui ca Mijlocitor
al nostru, este în ea însăşi o expresie a dragostei lui Dumnezeu pentru noi şi a hotărârii
Lui de a ne da ce este mai bun (Evrei 5:1-10; 7:20-25).
Şi în cele din urmă, să observăm că atunci când Hristos i-a asigurat pe ucenicii Lui
că Tatăl însuşi îi iubeşte, El nu s-a gândit la acea dragoste generală pe care Dumnezeu o

108
are faţă de toate creaturile Lui, ci la acea dragoste specială şi la acea afecţiune pe care
Tatăl o are pentru toţi acei care Îl iubesc pe Fiul Său şi cred că a venit de la Tatăl (16:27).
Pentru a iub pe păcătoşi pe când erau ei încă păcătoşi, pe Dumnezeu L-a coctat durerile
Calvarului, pe care le-a îndurat cu bunăvoinţă. Pentru acei care insistă să refuze acea
dragoste, care calcă în piciore pe Fiul lui Dumenezeu şi consideră sângele Lui fără
valoare, răspunsul lui Dumnezeu va fi indignarea veşnică (Evrei 10:28-29). Dar când
oamenii răspund la dragostea Lui, acceptându-L şi iubindu-L pe Fiul Său, ca darul
dragostei plecat de la inima Tatălui, atunci va atrage mai departe un răspuns al dragostei
şi afecţiunii pentru Tatăl, care este fără margini.

Învăţătura esenţială despre Hristos

Şi acum venise timpul ca ucenicii să fie testaţi dacă au înţeles care este cel mai
imporant lucru din tot ceea ce au învăţat cu privire la El. Valabilitatea a tot ceea ce El le-a
spus a depins de acest fapt fundamental: 16:28. A vorbit Cel care, împreună cu Tatăl şi cu
Duhul, era parte a Trinităţii care este Dumnezeu. Nici un profet din Vechiul Testament,
nici chiar cei mai mari dintre ei, nu a spus vreodată ceva asemănător. Ilie s-a referit la
Dumnezeu ca la „Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt” (1Regi 17:1).
Îngerul Gavril a anunţat: „Eu sunt Gavril, care stau înaintea lui Dumnezeu” (Luca 1:19).
Dar nici un profet, nici un înger nu a putut spune: „Am ieşit de la Tatăl: acum las lumea
şi Mă duc la Tatăl”.
Apostolii şi toţi ceilalţi creştini care au venit după ei, trebuiau să înţeleagă, să
creadă şi să susţină ferm aceasta, deoarece ei aveau să meargă să-L mărturisească pe
Hristos în faţa presiunii colosale din partea lumii. Pentru a vedea de ce era aşa, să folosim
o istorioară di Vechiul Testament ca ilustraţie.
Cartea Genesa (cap.15), ne spune că Dumnezeu l-a chemat pe patriarhul Avraam şi
l-a ales să fie strămoşul original al unei noi naţiuni pe care Dumnezeu avea s-o ridice ca
să îndeplinească un rol special în istorie. Apoi, Dumnezeu i-a conturat lui Avraam care
avea să fie cursul acestei naţiuni. La un anumit din istorie, naţiunea, cunoscută acum ca
israeliţi, avea să fie dusă pentru a emigra din Canaan în Egipt. Dar în cele din urmă,
egiptenii le vor sta împotrivă; şi Dumnezeu va interveni ca să-i elibereze şi să-i aducă din
Egipt, în ţara promisă a Canaanului. Şi aşa s-a întâmplat (Ex.1-12).
Dar lucrul pe care noi trebuie să-l observăm este acesta. Când Dumnezeu l-a trimis
pe Moise ca eliberator al poporului Său în Egipt, să-i ceară lui Faraon, regele Egiptului,
să lase pe poporul lui Dumneezu să plece, Moise a prezentat cererea în următoarele
cuvinte: „Cu mult timp în urmă”, a spus el, „înainte ca acest popor să vină în Egipt,
Dumnezeu a avut relaţii cu strămoşii lor, a făcut un legământ cu ei şi le-a descoperit
scopurile Lui. Poporul, într-un anumit timp din istorie, a intrat în Egipt şi a locuit aici.
Dar ei nu au intenţionat niciodată să rămână permanent. Dumnezeu avea un viitor pentru
ei afară din Egipt, în ţara pe care Dumnezeu a promis strămoşilor lor că le-o va da.
Aşadar, acum a venit timpul eliberării lor din Egipt: Faraon, trebuie să-i laşi să plece”.
Şi reacţia lui Faraon? De ce i-a râs lui Moise în faţă? Pentru a începe, el nu-l
recunoştea pe Dumnezeul lui Moise. El a alungat ca pe o legendă goală întreaga idee că
naţiunea a avut un trecut în care Şi-a revelat scopurile Lui pentru ei, strămoşilor lor.El a
negat, de asemenea, întreaga idee că naţiunea ar avea un viitor afară din Egpt; şi în
privinţa credinţei lor, că ar exista o ţară promisă în care Dumnezeu îi va duce într-o z –

109
nu era mai mult decât un basm, cu care logofeţii de la muncă le va scoate capetele lor din
luptă.În ceea ce-i privea pe israeliţi, Egiptul era singura lume care exista; pentru ei nu
putea fi nimic altceva decât muncă, mâncare, somn şi în cele din urmă moarte.
Şi astfel, pentru a-i elibera pe israeliţi, Dumnzeu trebuia, bineînţeles să-l distrugă pe
Faraon. Dar chiar înainte de a face aceasta, El trebuia să-i facă pe Israeliţi să creadă că
Moise a fost trimis într-adevăr de Dumnezeu şi că exista o ţară promisă, în afara
Egiptului, spre care Moise, dacă ei credeau, îi va duce.
Această istorie antică devine o pild pentru noi. Satan, stăpânitorul lumii acesteia, a
convins milioane de oameni că această lume este singura care există. I-a convins că nu a
existat nici un scop divin înainte de creaţie, şi prin urmare, nu a existat şi nu există nici un
Dumnezeu. Şi i-a convins că nu există cer dincolo de această viaţă. Întregul subiect
despre Paradisul lui Dumnezeu, este un basm; şi a convins milioane că nu ştiu suficiente
lucruri despre ştiinţă şi filozofie ca să vadă prin această minciună că credinţa în
Dumnezeu şi în cer este ceva neştiinţific. În acest mod, Satan a transformat pentru ei,
această lume într-o închisoare şi viaţa în ea într-o existenţă fără speranţă.
Pentru a elibera omenirea de aceeastă sclavie lovită de sărăcie, Dumnezeu L-a
trimis pe Fiul Său în lume. Dar chiar dacă vom fi eliberaţi, există în lucru mai prsus de
toate celelalte pe care noi trebuie să-l vedem şi să-l credem. Şi aceasta nu este simpla
învăţătură morală a lui Hristos. Aceasta este: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume”, a
spus Hristos. Astfel, această lume nu este singura care există! Şi această lume nu s-a făcut
singură. În spatele şi în faţa ei stă Tatăl. „Acum, las lumea şi mă duc la Tatăl”, spune El.
Astfel, această lume nu este sfârşitul: există viaţă dincolo de ea. Întrucât acest lucru este
adevărat, minciuna lui Satan a fost dezvăluită; şi pentru toţi acei care cred în Hristos,
puterea lui Satan de a transforma de a transforma această lume într-o închisoare, este
nimicită.

Provocarea lui Hristos pentru ucenicii Lui

Dar credeau ucenicii lui Hristos aceasta? Au spus că credeau. Într-adevăr, au

afirmat că acum, la sfârşit, Hristos vorbea desluşit. Au putut să vadă că El ştia orice şi că
nimeni nu trebuia să-L întrebe pentru o clarificare ulterioară: „De aceea credem că a ieşit
din Dumnezeu”, L-au asigurat ei.
Fără îndoială ei au înţeles fiecare cuvânt. Dar este un lucru să spui că ai învăţat
lecţiile perfect, şi un alt lucru să înfrunţi un examen pentru a demonstra ceea ce ai înţeles.
În îndurarea Lui, blând, Hristos a pus la îndoială siguranţa lor excesivă: „Acum credeţi?”
În câteva ore, o examinare de maximă severitate avea să-i confrunte. Credinţa lor se va
clătina, înţelegerea adevărului se va dovedi că nu a fost atât de fermaă pe cât credeau ei:
ei Îl vor părăsi pe Hristos şi vor fugi ca să-şi protejeze vieţile şi interesele în lume.

Siguranţa victoriei

Erau toate acestea pierdute? Nu, într-adevăr. Stând singur, doar El împreună cu
Tatăl, Hristos va înfrunta tot ceea ce lumea şi stăpânitorul ei vor face împotriva Lui,

110
inclusiv tortura şi moartea. Şi El va triumfa. „Îndrăzniţi”, le-a spus El, chiar atunci când
ucenicii erau pe punctul să-şi ăiardă îndrăzneala şi pentru moment să fugă înfrânţi. „În
lume veţi avea necazuri, dar în Mine aveţi pace. Eu am biruit lumea. Voi birui temnicerul
satanis. Voi arde zăvoarele închisorii Lui. Moartea şi învierea Lui vor lăsa uşile larg
deschise; şi deoarece El a ieşit victorios şi s-a înălţat la Tatăl, El va împărtăşi victoria cu
tot poporul Lui. În Hristos ei sunt mai mult decât biruitori prin Acela care i-a iubit
(Rom.8:37; 8:38-39).
Dacă noi, în generaţia noastră, ne-am ridica şi am mărturisi realitatea despre
Hristos înaintea contemporanilor noştri, ar trebui de asemenea să învăţăm secretul
biruinţei în lume. Şi aici sunt cuvintele unuia dintre apostolii lui Hristos: 1Ioan 5:4-5.

PARTEA A TREIA

A. Învăţătorul se roagă

111
 29. Fiul prezintă Tatălui
Şi acum, învăţătura oficială a lui Hristos despre sfinţenie a luat sfârşit pentru o
periaodă de timp. Bineînţeles că ucenicii Lui învăţaseră lucruri profunde şi adânc
mişcătoare până când L-au văzut înfruntând conflictul din Ghetsimani şi suferinţele
îngrozitoare ale crucii. Dar, comparativ, puţine cuvinte s-au schimbat între ei şi El, până
când a venit la ei plin de bucurie şi surprindere în ziua învierii. Dar în timp ce învăţătura
oficială încetase pentru un timp, lucrarea Învăţătorului nu era totuşi finalizată. Până în
acest punct, El le vorbise ucenicilor despre Tatăl; acum trebuia să-I vorbească Tatălui
despre ucenici. Acum El îi va prezenta cât de bine îi învăţase şi cât de bine au primit şi au
crezut ceea ce îi învăţase.
Întotdeauna, orice relaţie profesor-student, într-o şcoală are două părţi. De partea
studentului este problema dorinţei lui de a învăţa, sârguinţei lui de a învăţa şi capacitatea
lui de a lua şi asimila ce este de învăţat. Şi la acest nivel L-am auzit deja pe Domnul Isus,
ceva mai devreme, în aceeaşi seară, remarcând că era limitat în ceea ce putea să le spună
atunci, deoarece nu puteau să facă faţă la ceva mai mult (16:12). Dar succesul în învăţare
nu depinde întotdeauna de studenţi; pe de altă parte, este şi problema profesorului: poate
să-şi comunice subiectul eficient? Poate să explice lucrurile profunde în mod clar şi
simplu, aşa încât chiar şi un student care are puteri limitate să le poată înţelege?
Şi această întrebare asumă importanţă supremă când subiectul pe care trebuie să-l
învăţăm se referă la cunoaşterea lui Dumnezeu de care depinde mânztuirea noastră
veşnică. Pentru că dacă mântuirea ar depinde în final de inteligenţa şi capacitatea noastră
de a învăţa, cine ar mai putea fi mântuit? Nu, în această chestiune totul depinde de
capacitatea Celui pe care Tatăl L-a trimis să ne fie Învăţător. El îşi cunoaşte subiectul
perfect, ştie modul în care lucrează mintea umană, pentru că El i-a făcut, şi mai mult, El
însuşi a devenit Om. Cu El, ca Învăţător, toţi cei care doresc să-L cunoască pe Dumnezeu
vor reuşi.
Fiul prezintă Tatălui îndeplinirea misiunii Lui: Ioan 17:1-5.

Cât de bine Şi-a explicat subiectul

În primul rând să observăm cum îşi defineşte materia pe care o predă: 17:2-3. Din
aceasta învăţăm un număr de lucruri de o importanţă fundamentală:
1. Sfinţenia, pe care noi am studiat-o în întegime în această carte, nu este un obiect ca şi
chimia şi fizica. În fizică, de exemplu, este suficient dacă un student învaţă formula
vestitului Einstein: el nu trebuie să ştie totul despre el, şi cu atât mai puţin să-l cunoască
pesonal şi să formeze o relaţie cu el. Dar pentru a fi cu adevărat sfânt, înseamnă să ajungi
să-L cunoşti pe El, nu în sensul de a învăţa o mulţime de lucruri despre El (deşi este
important şi aceasta), ci să ajungi să-L cunoşti persoană pe Persoană.
2. Apoi observăm că este o diferenţă mare între a cunoaşte un lucru şi a cunoaşte o
persoană. Să luăm un atom de exemplu. Dacă doreşti să înveţi tot ceea ce se ştie despre
atom, poţi să-l pui într-un ciclotron, să-l bombardezi cu particole de mare putere şi în cele
din urmă, atomul îşi va ceda toate secretele lui. Nu se poate ajuta să facă astfel: este doar
un lucru.
Dar nu poţi cunoaşte o persoană în acest fel. Poţi să-mi radiografiezi creierul, să-mi
măsori unde le şi descărcările elctrice, să- analizezi din punct de vedere chimic celulele,

112
să-i calculezi presiunea sângelui şi să supui creierului oricărui test pe care îl cunoaşte
ştiinţa – şi totuşi nu mă vei cunoaşte. Pentru că eu nu sunt un lucru, ci o persoană; şi fără
să-ţi permit să mă cunoşti prin comunicarea minţii şi a inimii, niciodată nu mă vei
cunoaşte. Poţi să ştii o mulţime de lucruri despre mine, dar nu pe mine însumi. La fel,
poate chiar mai mult, nimeni nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu fără ca El să permită
acelei persoane să-L cunoască, prin comunicarea Lui cu acea persoană.
3. Dar pentru a permite unui om să-L cunoască în acest mod personal şi direct,
Dumnezeu nu trebuie să le împărtăşească doar simple informaţii, ci propria Lui viaţă.
Pentru că viaţa veşnică despre care Biblia vorbeşte, nu este doar o altă carte de a se referi
la supravieţuirea după moarte, sau chiar la „a merge în cer după ce mori” (deşi
bineînţeles, aceste lucruri sunt cuprinse). Viaţa veşnică constă în a-L cunoaşte pe singurul
Dumnezeu adevărat şi pe Isus , care a fost trimis în lume de El – să le cunoşti persoană
către Persoană, într-o relaţie vie. Şi de aceea, întâmplător, Biblia vorbeşte despre fiecare
credincios că trebuie să aibă şi să se bucure de viaţa veşnică încă de pe acest pământ, cu
mult timp de a pleca în ceruri. Pentru că după cum L-am auzit pe Hristos spunând
rugăciunea Lui, Tatăl I-a dat putere să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat
Tu.
4. Dar sfinţenie nu înseamnă numai să-L cunoşti pe Dumnezeu, ci să crezi în El, să-L
iubeşti, să-I fii credincios devotat Lui. Fiului lui Dumnezeu I-a fost dată această sarcină
mare: trebuia să viziteze lumea, şi, în faţa tuturor calomniilor despre Dumnezeu pe care
Satan le-a infiltrat înnima oamenilor, să-L descopere pe Dumnezeu oamenilor cum este
El în realitate, în toată dragostea şi toată curăţia Lui, în măreţia, harul şi frumuseţea Lui.
Într-un cuvânt, misiunea Fiului era să-L proslăvească pe Tatăl între oameni, să le schimbe
sistemul de gândire al oamenilor cu privire la Dumnezeu, să-i transforme din oameni care
Îl urăsc, în oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu, din indiferenţi în credincioşi în El, ca
Tată cu totul minunat, glorios şi care merită toată adoraţia.
Dacă acesta era subiectul pe care Tatăl a trebuit să-l explice, cum a făcut El lucrul
acesta? Perfect şi deplin! Să ascultăm din nou, cum prezintă aceasta Tatălui: 17:4.
Întrucât a spus aceasta, fără îndoială că s-a uitat înapoi la viaţa Lui până atunci. Dar El se
uitase şi înainte. Pentru că după cum a remarcat în rugăciunea către Tatăl, „sosise
ceasul”, ceasul care fusese hotărât înainte de întemeierea lumii, ceasul când, prin lucrarea
Lui măreaţă de la cruce, El avea să arate lumii dragostea Lui pentru Dumnezeuşi ceea ce
gândea despre Dumnezeu; şi în acelaşi timp să descopere ceea ce Dumnezeu, în toată
sfinţenia Lui gândea despre păcatul lumii, şi cum Dumnezeu, în dragostea Lui, i-a iubit în
ciuda păcatului. Crucea lui Hristos avea să spună toate acestea. Niciodată, în toată
veşnicia nu va descoperi cineva vreun lucru despre inima şi dragostea lui Dumnezeu, care
să nu fi fost descoperit la Calvar. Astfel, ceasul venise şi Hristos era gata, de îndată ce îşi
va fi terminat rugăciunea, să treacă pârâul Chedron şi să intre în Ghetsimani, şi acolo să
înceapă lucrarea măreaţă a crucii. Şi atât de sigur a fost de desăvârşirea acelei lucrări de
glorificare veşnică şi infinită a lui Dumnezeu, încât s-a referit la ea ca aparţinând de
trecut: 17:4.
Totuşi, pentru a completa acea manifestare a caracterului lui Dumnezeu, un pas
final şi ulterior trebuia făcut, şi aceasta prin Dumnezeu însuşi. „Te-am proslălvit pe
pământ”, a spus Hristos; 17:5. Aceasta este, Tatăl trebuia să răspundă la devotamentul
suprem al Fiului prin învierea Lui din morţi şi prin înălţarea la locul de glorie, de care s-a
bucurat împreună cu Tatăl, înainte de creaţie. Pentru că dacă – să ne gândim la ceva de

113
neconceput – Dumnezeu nu ar fi reuşit să autentifice jertfa Fiului Său prin învierea Lui
din morţi, şi ar fi lăsat ca moartea Lui să fie interpretată greşit într-un mod calomnios de
criicii Lui pervertiţi, sau ţintuită la stâlpul infamiei ca un exemplu, precum că toată
credinţa şi tot devotamentul faţă de Dumnezeu este o superstiţie care se sfârşeşte înţărâna
unui mormânt etern, atunci cerul s-ar fi întunecat şi adevăratul caracter al lui Dumnezeu
ar fi fost distrus pentru totdeauna.
Dar nu a existat niciodată vreun pericol ca acesta. Cu o încredere supremă în Tatăl
pe care Îl cunoştea, Îl iubea şi L-a dezvăluit oamenilor, Fiul lui Dumnezeu L-a chemat pe
Tatăl Său să-Şi desăvârşească dezvăluirea Numelui prin învierea Fiului din morţi, şi cu
proslăvirea Lui cu slava pe care o avea înainte. Şi acea glorificare a lui Hristos lângă
Tatăl, nu era doar o reluare a cinstei pe care o avea dinainte de creaţie: ar fi spus lumii că
văzându-L pe Isus, au văzut pe Tatăl.

Învăţătorul prezintă cât de bine şi-au învăţat ucenicii lecţiile

Ioan 17:6-8
Raportul indică foarte bine:
1. „Ei au păzit Cuvântul Tău”.
2. „Acum au cunoscut că tot ce mi-ai dat Tu, vine de la Tine”.
3. „Ei au primit cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu”.
4. „Au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit”.
5. Ei au crezut că Tu M-ai trimis”.
Ţinte atinse pe deplin? Dar încrederea pentru acest rezultat triumfător, nu li se
cuvenea ucenicilor, ci mai degrabă Învăţătorului. Dar pentru a ne gândi cum şi prin ce
mijloace, a atras credinţa lor şi a avut nevoie de dragostea şi devotamentul lor pentru
Dumnezeu.
A. În primul rând El le.-a făcut cunoscut Numele lui Dumnezeu. Aceasta ne va aduce
aminte poate încă o dată de modul în care Dumnezeu i-a eliberat pe israeliţi din Egipt. Ne
amintim că acea generaţie de israeliţi nu cunoscuse niciodată altceva decât sclavia cea
mai amară sub puterea ce părea de neînfrânt a lui Faraon din Egipt. Scăparea sau
răzvrătirea erau în ele însele, imopsibile, când Moise a venit cu mesajul de eliberare
trimis de Dumnezeu. Ar fi putut cumva să se aştepte ca israeliţii să-L creadă pe El sau
vorbirea Lui despre Dumnezeu? Dar Moise a anticipat problema şi când Dumnezeu l-a
însărcinat, el L-a întrebat: Exod.3:13-15.
Şi astfel Moise a mers la israeliţi şi a proclamat Numele lui Dumnezeu, EU SUNT
CEL CE SUNT, care există prin El însuşi, Cel veşnic, care intră în relaţie cu oricare din
creaturile Lui, fie el Avraam, fie Isac sau oricare altul, rămâne perfect şi cu totul constant
şi credincios neschimbat şi veşnic acelei persoane. El îşi va împlini cu credincioşie toate
promisiunile, şi în credincioşia şi compasiunea Lui, le va mântui cu siguranţă.
Ascultând proclamarea acelui Nume, israeliţilor li s-au mişcat inimile şi duhurile.
Dumnezeu şi-a amintit de ei pentru că era Dumnezeu. El ar fi putut să nu se ocupe de nici
una din creaturile Lui, să nu le iubească, să nu le facă promisiuni, şi apoi, plictisindu-se
de ei, să-i abandoneze şi să-i uite ca un copil care aruncă o jucărie faţă de care şi-a
pierdut interesul. Pe lângă aceasta, acest Dumnezeu veşnic, neschimbat, nu era îndepărtat
şi fără inimă; a văzut durerile şi necazurile lor, a auzit geamătele lor şi a coborât să-i
elibereze (Exod 3:6-8). Astfel că Israelul l-a crezut şi pe Moise şi pe Dumnezeu, al cărui

114
Nume, el L-a vestit. Pentru că creinţa nu lucrează singură într-un sentiment de convingere
încrezătoare: ea este răspunsul nostru la caracterul nostru revelat al lui Dumnezeu. Este o
situaţie puţin asemănătoare cu a unui bărbat care începe să iubească şi să aibă încredere
într-o femeie îndeajuns ca să se căsătorească cu ea. El nu trebuie să lucreze în el însuşi
pentru a creşte acel sentiment de încredere. El vede frumuseţea ei şi este atras; observă
graţia, bunătatea şi credincioşia ei şi descoperă că inima lui este atrasă de a ei atât de
mult, încât este pregătit de un act de voinţă să se angajeze într-o relaţie de-o viaţă cu ea.
Ce a făcut Moise pentru israeliţi, Hristos a făcut pentru ucenicii Lui şi pentru
întreaga omenire. El a făcut cunoscut Numele lui Dumnezeu; i-a explicat caracterul Lui
în cuvinte şi în acţiune; şi în mod suprem pentru moartea Lui pe cruce care a arătat
dragostea infinită a lui Dumnezeu şi credincioşia Lui pentru noi, creaturile Lui. Fiul lui
Dumnezeu a suferit şi a murit ca nici unul să nu riară.
B. În al doilea rând, Domnul Isus nu numai că a explicat Numele lui Dumnezeu şi nu
numai că a transmis cuvântul Lui, mesajul Lui (17:16), dar cuvintele pe care le-a spus
lumii erau cuvinte primite de El de la Tatăl: Aşa s-a făcut că ucenicii nu au trebuit să
înţeleagă mai întâi cuvintele actuale pe care Isus le-a folosit, pentru a ajunge la mesajul
pe care Dumnezeu îl avea pentru ei. Cuvintele prin care El le-a transmis mesajul erau
cuvintele lui Dumnezeu. Şi ucenicii au înţeles că era aşa şi au început să realizeze că
orice a făcut Hristos, a primit de la Tatăl. Deci aici s-a născut cunoştinţa lor absolut
sigură că Domnul a venit de la Dumnezeu; şi au crezut că El L-a trimis.
Şi astăzi credinţa vine la fel: Rom. 10:17. Dumnezeu este dovada Lui proprie:
cuvintele Lui au puterea divină de a convinge oamenii de adevărul lor. Motivul pentru
care cei mai mulţi oameni nu cred, este pentru că nu au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu,
nu au citit niciodată Biblia. Au ascultat argumentele mulor oameni pentru şi împotriva
existenţei lui Dumnezeu, pentru şi împotriva religiei; şi aceste argumente pot sau nu pot
fi utile. Dar dacă dorim să credem o persoană, trebuie săascultăm cuvintele ei. Şi dacă
dorim să credem în Dumnezeu, trebuie să credem în mod personal şi direct cuvintele Lui.
Ceea ce Isus vorbise era cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie să fim extraordinari de
deştepţi, sau foarte intelectuali sau teologi instruiţi: putem auzi sau citi cuvintele lui
Hristos şi să le luăm la valoarea lor de la început. Când El a spus: Ioan 5:24 – acestea
sunt cuvintele lui Dumnezeu adresate nouă în mod personal. Putem să le credem şi să le
primim simplu şi direct, şi făcând astfel să primim viaţa veşnică. În Evanghelie găsim
scis: Ioan 3:33-34.

Fiul se roagă pentru păstrarea credinţei ucenicilor Săi

Ioan 17:9-13
Astfel că în timp ce stăteau înspăimântaţi în tăcere, cei unsprezece ucenici L-au
ascultat pe Fiul lui Dumnezeu rugându-se Tatălui pentru ei. Au crezut în El şi crezând în
El au crezut în Tatăl. Dar întrebarea practică care se ridică era aceasta: ei erau acum
credincioşi, dar vor rămâne pentru totdeauna? Va rămâne credinţa lor fermă în faţa
furtunii care era pe punctul să se dezlănţuie în jurul lor? Şi va rămâne pe tot parcursul
vieţii neschimbată, până la sfârşit? Sau vor putea prigoana, boala sau lipsurile sau
dezastrul sau necazul să vină atât de năpsaznic asupra lor încât să le distrugă credinţa, să-i
despartă de Hristos şi să-i lase în pierzarea veşnică? Aceasta este o întrebare cu care

115
fiecare credincios se va înfrunta mai devreme sau mai târziu; şi aşadar, este o importanţă
maximă ca noi să ascultăm ce vrea să ne spună Domnul acum.

Problema în joc

Bineînţeles că Domnul a prevăzut problema şi a fost conştient în ce sens exact

credinţa lor avea nevoie să fie păzită şi susţinută. Ei crezuseră în existenţa lui Dumnezeu,
chiar şi înainte de a-L fi întâlnit pe Domnul Isus. El nu a trebuit niciodată să-i
convertească la credinţă în existenţa lui Dumnezeu. Dar i-a chemat să creadă în El cu o
credinţă egală cu cea cu care credeau în Dumnezeu. Dintr-o singură răsuflare El a spus:
„Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine”.

Mulţi dintre evreii din acea vreme au considerat o mare blasfemie faptul că Isus le-a
cerut oamenilor să-şi pună credinţa în El egală cu aceea pe care o aveau în Dumnezeu.
Dar ucenicii au făcut aşa şi nu a fost nimic blasfemios: ele i-au fost date, spune Hristos,
de Tatăl 17:16 – „Ai Tăi erau (ca credincioşi în Dumneezu), şi Tu Mi i-ai dat”, pentru ca
să devină credincioşi în Hristos, pentru ca să aparţină de El în acelaşi sens absolut în care
aparţineau de Tatăl. „Mă rog pentru aceea pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi”.
Crezând în Hristos, nu îi lua de la Dumnezeu sau nu le diminua credincioşia lor absolută
faţă de Dumnezeu; şi pentru Hristos, a fi glorificat de ucenicii Lui, nu era un lucru care
defăima gloria Tatălui. Pentru că „tot ce este al Meu”, a spus Hristos, „este al Tău şi ce
este al Tău este al Meu”. Hrstos a fost şi este Fiul Tatălui, una cu El.
Dar după ce El avea să plece, ucenicii Lui trebuiau să iasă şi să-i înfrunte pe
concetăţenii lor care pretindeau că cread în Dumnezeu, şi mulţi dintre ei erau religioşi
şiplini de zel; dar ei L-au considerat pe Isus un blasfemiator şi erau gata să prigonească
pe oricine ar fi crezut în El. Aşadar, pericolul era ca sub persecuţie, ucenicii să poată fi
tentaţi să creadă că ar putea renunţa la credinţa în Isus, şi totuşi să-şi păstreze credinţa în
Dumnezeu. Aceasta bineînţeles că era imposibil. Apostolul Ioan a avertuzat ulterior pe
credincioşi: 1Ioan 2:3. Totuşi, a existat de-a lungul secolelor o tentaţie ca mulţi oameni să
creadă că pot fi credincioşi în Dumnezeu şi chiar se pot numi pe ei înşşi creştini, chiar
dacă Îl privesc pe Isus ca pe un simplu om „unic în contact cu Dumnezeu”, sau „cel mai
mare conducător religios” sau ceva asemănător, dar nu sunt gata să mărturisească faptul
că Isus este una cu Tatăl şi Cuvântul lui Dumnezeu, care era din veşnicie cu Dumnezeu şi
era Dumnezeu, S-a întrupat în Isus şi a locuit între noi. Într-adevăr, în vest, această
tentaţie nu a fost răspândită numai în cercurile teologice, ci peste tot în rându oamenilor.

Adevărul despre apostaţi

Ridică cele mai grave întrebări. Oamenii care în acest sens abandonează credinţa în
dumnezeirea Domnului Isus, îşi fac aceasta în mod deliberat şi permanent – au fost ei
adevăraţi credincioşi de la început? Răspunsul Bibliei este, Nu! Auzim aceasta încă o
dată de la apostolul Ioan (1Ioan 2:18-19). El vorbeşte desăre oameni care o dată s-au
asociat cu creştinii în general, dar mai târziu au negat că Isus era Fiul lui Dumnezeu. Şi el
spune dur: „Ei au ieşit din mijlocul noastru (din punct de vedere doctrinal, dacă nu şi
fizic), dar nu erau dintre ai noştri”.

116
 Şi apoi Ioan continuă să facă o distincţie clară între cei care „au ieşit” ş adevăraţii
credincioşi. Despre aceştia din urmă el spune: 1Ioan 2:20-23a. Un credincios adevărat
ştie din instinct că Isus este Fiul lui Dumnezeu; pentru că el ştie că iertarea, împăcarea şi
pacea cu Dumnezeu, într-adevăr întreaga lui mântuire, depinde de faptul că Fiul lui
Dumnezeu l-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi să fie blestemat de legea lui Dumnezeu în
locul lui şi a murit în locul lui. Dar nici un om, oricât de sfânt, nu s-ar fi putut oferi pe el
însuşi ca jertfă înlocuitoare pentru Dumnezeu în numele altui om, dar cu atât mai mult,
nu ar fi putut plăti păcate lumii întregi. Un credincios adevărat înţelege instinctiv aceasta
şi ştie că orice doctrină care neagă dumnezeirea Domnului, este o minciună.

Verdictul sugerat de Domnul

Întorcându-ne la rugăciunea Domnului, învăţăm aceeaşi lecţie şi de la El, pe care

tocmai am învăţat-o de la apostolul Ioan. El începe prin excluderea explicită a lumii din
rugăciunea Lui; „Nu mă rog pentru lume...”. El nu a vrut să spună că, spre deosebire de
Tatăl, El nu iubea lumea şi dorea mântuirea lor (vezi 3:16). Nici nu a vrut să spună că,
spre deosebire de apostolul Pavel, El nu era gata să se roage pentru mântuirea lumii (vezi
Rom. 10:1; 1Tim. 2: 1-2). Dar în această parte a rugăciunii Lui, El avea să se roage
pentru păstrarea credinţei în El, a celor care erau ai Lui. Şi ar fi fost non-sens să se roage
pentru păstrarea credinţei lumii, pentru că în acest sens lumea nu avea (şi încă nu are)
vreo credinţă. Lumea cuprinde prin definiţie pe toţi aceea care nu cred în Fiul lui
Dumnezeu şi prin urmare nu cred nici în Tatăl. Astfel de oameni, chiar dacă ei pretind că
sunt creştini şi pot învăţa şi teologie, sunt „din lume” la fel ca şi necreştinii. Ca şi Iuda
care a fost dintotdeauna „fiul pierzării” (17:12).

Cererea Domnului

Domnul se ruga aici pentru cei care erau adevăraţi credincioşi, şi ceea ce s-a rugat a
fost: „Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care ni i-ai dat, pentru ca ei să fie
una cum suntem şi noi” (17:11). Pentru a reuşi să înţelegem fraza, „în numele Tău”, „pe
aceia pe care ni i-ai dat”, putem să ne întoarcem încă o dată la mărturisirea di Exod.
Dumnezeu a spus, deoarece i-a scos pe israeliţi din Egipt, pentru a-şi începe călătoria
către ţara promisă, „Ia aminte, voi trimite un înger înaintea ta, ca să-ţi arate cale şi să te
ducă în locul pe care ţi l-am pregătit. Ia seama la el şi ascultă vocea lui... pentru că
Numele Meu este în el”. A vrut să spună cu aceasta că îngerul care-i conducea, era
investit cu autoritatea lui Dumnezeu. A nu-L asculta pe El înseamnă să nu-L asculţi pe
Dumnezeu.
Acum, într-un sens cu mult mai deplin, Tatăl îi dăduse Fiului, Numele Lui; şi
ucenicii aveau nevoie să fie păziţi de puterea acelui Nume. Aveau nevoie să fie păstrată
credinţa că Domnul purta Numele Dumnezeului Adevărat, încă de când era una cu Tatăl.
Nu era suficient ca ei să continuie să se poarte moral, nici nu era suficient ca ei să creadă
cum o făceau mulţimile din Israel din acea vreme, că Isus era un Mare profet, sau chiar
Ilie întors în lume (Mat.16: 13-17). Ei trebuiau să răspundă în orice vreme când erau
provocaţi de întrebarea lui Isus, „Cine spuneţi că sunt Eu? „Tu eşti Hristosul, Fiul
Dumnezeului Celui viu”; Tu şi Tatăl una sunteţi.

117
 Şi din momentul în care Tatăl şi Fiul sunt una în realitate, este foarte important ca
toţi credincioşii adevăraţi să fie una în credinţa lor şi devotaţi Domnului în aceasta.

Eficacitatea rugăcinii Domnului

Cu atât de multe lucruri în joc, nu putem decât să ne întrebăm cât de eficace a fost
probabil rugăciunea Domnului. Din fericire, pentru noi, ştim cât de bine i-a păzit El pe
cei unsprezece, pentru că vorbeşte despre aceasta:17:12. Nici unul din ei nu a pierit!
Aceasta era o afirmaţie măreaţă; şi nu era o exagerare, sau o afirmaţie rară sau
excepţională care nu prea putea fi luată pur şi simplu datorită caracterului ei neobişnuit.
Domnul spusese acest lucru mai devreme, la fel de apăsat: Ioan 6:37-40.
Astfel că ucenicii au fost în siguranţă cât timp Hristos a fost cu ei, nu nuami datorită
puterii lor de a-şi menţine credinţa, dar în siguranţă pentru că El le păstra şi le-o păzea.
Dar cu privire la viitor, acum El trebuia să-i părăsească şi să nu mai fie în lume?
Răspunsul este că Hristos îi cerea acum Tatălui să preia sarcina de a-i păzi: „Când eram
cu ei îi păzeam Eu: acum, Tată, păzeşte-i Tu”.
Întrebarea pe care fiecare credincios adevărat trebuie să şi-o pună este aceasta: „Va
fi Tatăl meu mai puţin interesat, mai puţin eficace în păzirea şi păstrarea credinţei mele,
faţă de cum a fost Isus în păzirea credinţei celor unsprezece ucenici? Răspunsul este
evident: „Bineînţeles că nu!” Dar pentru o siguranţă îndoită să ascultăm din nou ce a spus
Domnul despre aceasta într-o ocazie anterioară: Ioan 10:27-30. La aceasta, fiecare
credincios va experimenta un val de bucurie profundă, pentru exactaceasta a intenţionat
Domnul. I-a adunat pe ucenici în jurul Lui deoarece El s-a rugat ca ei să poată auzi ce s-a
rugat El pentru ei şi să poată fi siguri că vor primi răspuns: 17:13b.
„Dar cu privire la Petru”, ar putea să spună cineva, „nu ne spune următorul capitol
al Evangheliei că el s-a lepădat de Domnul, în ciuda rugăciunii Lui?” Da, din păcate aşa a
făcut. Şi aceasta ne reaminteşte cu siguranţă că este posibil ca fiecare credincios, sub
presiune să acţioneze nepotrivit şi să-şi compromită credinţa. Dar Petru nu era Iuda. Petru
a fost un credincios adevărat. Şi când Domnul Isus s-a rugat ca Tatăl să-l păstreze pe
Petru, El a prevăzut şi într-adevăr a prezis că Petru se va lepăda temporar de El (13:37-
38). Cu toate acestea, El s-a rugat pentru Petru. Şi rugăciunea Lui a fost ascultată. Citiţi
ultimul capitol al Evanghelşiei şi veţi descoperi că nu a fost pierdut. A fost restabilit pe
deplin, credinţa i-a fost purificată, iar el a rămas credincios Domnului în tot restul vieţii
lui şi L-a glorificat pe Dumnezeu printr-o moarte de martir.
Şi astfel, afirmaţia Domnului rămâne în picioare şi va rămâne fermă pentru fiecare
credincios adevărat până la sfârşit: „Eu am păzit pe aceia, pe care Mi i-ai dat; şi nici unul
din ei nu a pierit.”

31. Fiul se roagă pentru sfinţenia ucenicilor Lui

şi pentru Misiunea în lume

118
 Ioan 17:14-23
Rugându-se pentru păzirea credinţei ucenicilor Lui, Domnul s-a rugat atunci pentru
misiunea lor în lume, ca rezulta t al căreia mulţi oameni aveau să creadă în El şi lumea
avea să recunoască faptul că Dumnezeu L-a trimis. Planul acestei secţiuni simple este
acesta:
A. 17:14-19: Misiunea ucenicilor în lume:17:18
B. 17:20-23: Efectul misiunii ucenicilor: 17:20
Să investigăm aceste două părţi ale rugăciunii în ordine: Parte A în acest capitol şi
B în următorul.

Misiunea ucenicilor în lume

Încă o dată rugăciunea este foarte atent ordonată:

1. (a) Situaţia: „lumea i-a urât” (17:14).
(b) Cererea: „... păzeşte-i de cel rău” (17:15).
2. (a) Situaţia: „Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt...” (17:16).
(b) Cererea: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău” (17:17).
3. (a) Situaţia: 17:18
(b) Promisiunea: 17:19.

Prima situaţie – ura din partea lumii

17:14. Lumea poate fi un loc foarte ostil, după cum toţi ştim prea bine. Este plină de
ostilităţi amare, produse de naţionalism, rasism, lupta dintre clase, războaie religioase,
lăcomia individuală şi agresivitate. Dar ura la care se referă Domnul acum este o ură
specială provocată în inima lumii prin cuvântul lui Dumnezeu dat de Hristos ucenicilor.
Acest Cuvânt întotdeauna cauzează un dezacord fundamental în rândul lumii
(7:43;9:16;10:19). Dezvăluie păcatul oamenilor, îi cheamă să se pocăiască, să-şi depună
armele de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi să se împace cu El. Fireşte, acei care
acceptă Cuvântul şi se supun, sunt văzuţi de acei care îl resping ca şi cum ar fi trecut de
altă parte; în consecinţă, lumea îi urăşte, pentru că ei nu mai sunt din lume, după cum Isus
nu era din lume. Destul de ciudat, nu descoperirea şi denunţarea păcatului din lume a
provocat ura: foarte adesea mesajul lui de milă, iertare şi mântuire a avut acelaşi efect.
Când i-a învăţat şi le-a demonstrat că pe baza pocăinţei şi credinţei o persoană poate fi
iertată, îndreptăţită, poate avea pace cu Dumnezeu, a ştiut cu siguranţă că învăţătorii
religioşi din acea vreme se revoltă violent (Luca 5:17-21; 7:49). Când i-a învăţat că în
calitate de Judecător al omenirii, El poate da viaţă veşnică aici şi acum tuturor celor care
cred, astfel încât să poaă fi absolut siguri că nu vor veni la condamnare, iudeii au căutat
să-L omoare (Ioan 5:18-24). Fapt este că în ciuda tuturor ceremoniilor religioase şi
încercărilor de a păzi legea lui Dumnezeu, aceşti oameni nu aveau nici o siguranţă a
mântuirii în inimile lor şi afirmaţia lui Hristos că le-ar putea da ucenicilor Lui această
siguranţă, i-a umplut de nelinişte, resentiment şi ură.
Daxcă lumea a fost ostilă lui Hristos, când El le-a predicat Cuvântul lui Dumnezeu,
aşa va fi şi faţă de ucenici când ei vor merge în lume să predice acelaşi cuvânt. Şi de
aceea, înainte ca Domnul să menţioneze în rugăciunea Lui că va trimite pe ucenici în

119
lume, s-a rugat mai întâi (după cum vom vedea în ultimul capitol) pentru păstrarea
credinţei lor; şi de aceea i-a lăsat să audă rugăciunea Lui către Tatăl de a-i păzi: pentru ca
auzind aceasta să fie siguri că nici unul dintre ei nu se va pierde şi ca inimile lor să fie
umplute de bucurie (17:12-13). Fără acea siguranţă a mântuirii în inimile lor, cum ar fi
putut să meargă şi să propovăduiască Cuvântul în faţa lumii şi să îndure ura din partea ei?
Şi oricum, ce Evanghelie ar fi predicat ei?

Prima cerere (17:5)

Dar în acelaşi timp, Domnul era conştient de ceea ce cel rău, stăpânitorul şi
dumnezeul veacului acestuia, cum îl numeşte Biblia (14:30; 2Cor. 4:4), va încerca să facă
împotriva slujitorilor lui Hristos. El nu li se va opune numai prin prigoană, el va încerca
să-i momească în lume, în compromis şi în păcat, pentru a discredita Evanghelia pe cât
posibil. Aceasta era grav; dar Domnul nu se temea de aceasta. El nu s-a gândit să se roage
ca Dumnezeu să-i ia pe ucenici din lume, pentru a evita atacurile duşmanului. Încrederea
lui Hristos rămânea fermă că Tatăl va păzi pe ucenici de cel rău; şi cu acest scop El s-a
rugat. Creştinii nu-şi vor permite să vorbeascp sau să gândească în mod uşuratic despre
Satan; şi acei care lucrează activ pentru a răspândi Cuvântul, trebuie să se aştepte să fie
ţintele speciale ale atacurilor lui susţinute: Efes. 6:12. Dar noi nu vom merge singuri şi
neînarmaţi în conflict. Tatăl Însuşi ne înarmează şi ne protejează; datoria noastră este să
ne menţinem într-o dependenţă umilă de El în orice vreme şi să învăţăm să folosim
armura pe care El ne-o pune la dispoziţie (Efes.6:10,11,3-20).

A doua situaţie (17:16)

Când auzim pe Domnul spunând aceasta, poate să ni se pară foarte bine la prima
vedere, El repetî cuvânt cu cuvânt ceea ce deja a spus în versetele 14; şi putem foarte bine
să ne întrebăm: „De ce repetare?” Răspunsul este că în timp ce este o repetare, nu este
una făcută la întâmplare. În versetele 14 El explica motivul pentru care lumea îi ura şi a
format bazele rugăciunii Lui ca ucenicii să fie păziţi de rău. Acum, a fi păzit de rău este
partea negativă a sfinţeniei practice. Dar partea negativă nu este suficientă pentru ea
însăşi: trebuie să fie suplimentată de partea pozitivă a sfinţeniei. Şi astfel Domnul citează
din nou faptul că ucenicii Lui nu sunt din lume; dar în acest timp El a pus bazele pentru
sfinţirea pozitivă a lor.

A doua cerere (17:17)

Pntru a ilustra aceste două părţi ale sfinţirii, putem să luăm ca exemplu vasele sfinte
folosite în templul antic al israeliţilor. Pentru a fi folosite în slujirea lui Dumnezeu, ele
trebuiau curăţite mai întâi. Nici o pată de murdărie nu trebuia să fie pe aceste vase; şi
dacă se murdăreau momentan, tebuiau imediat să fie curăţate. Dar nu era suficient pentru
ca aceste vase să fie curate. După toate, erau multe vase în bucătăriile femeilor israelite
perfect curate. Dar ele nu erau folosite în templu. De ce nu? Pentru că ele nu au fost
niciodată destinate slujirii Domnului; femeile le utilizau doar pentru foloasele lor. Pentru
ca un vas să fie folosit în slujirea lui Dumnezeu, trebuia să fie nu numai curat, ci devotat

120
în întregime Domnului. Şi aşa era şi cu ucenicii lui Hristos: pentru a fi folosiţi ca martori
ai lui Hristos, în lume, ei trebuiau să fie devotaţi Domnului în totalitate.
Acest principiu se aplică nu numai acelora care sunt chemaţi să-şi consume tot
timpul şi energia lor în lucrarea spirituală; se aplică în mod egal tuturor credincioşilor de
toate vârstele şi de orice domeniu de muncă. Lucrătorii creştini agricultori, de magazin şi
de pretutindeni, sunt chemaţi ca orice ar face să facă din toată inima, „ca pentru
Domnul”, şi nu ca pentru oameni, pentru că ei Îl slujesc pe Domnul Isus (Col.3:23-24).
Creştinii macedoneni ne sunt daţi ca exemplu în Noul Testament (2Cor.8:5); deşi foarte
săraci, când li s-a cerut să contribuie la un mic dar pentru a-ai ajuta pe fraţii lor creştini
din Ierusalim care sufereau de foame, în mod uimitor ei au dat o sumă mare de bani. Şi
secretul lor era acesta: „S-au dat pe ei înşişi pentru Domnul”; şi apoi au descoperit că era
uşor să-şi dea banii câne era voia lui Dumnezeu să facă aceasta. Standardul de viaţă
pentru creştinii adevăraţi era stabilit în următoarele versete: Rom. 14:7-9.

Motivele şi mijloacele de sfinţire

Acum să investigăm: 1. Motivele pentru care Hristos s-a rugat pentru sfinţirea
ucenicilor; şi apoi 2. Mijloacele prin care sfinţenia putea fi promovată şi obţinută.
Motivele erau acestea: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”.
Cum ar fi putut ei să nu mai fie „din lumea aceasta”? Ei aveau să devină aşa atunci când,
pentru a folosi cuvintele Domnului di Ioan capitolul 3, vor fi „născuţi din nou” şi vor
primi o viaţă nouă care nu era „din lume” cum nici Fiul nu era din această lume. Acea
viaţă era plantată în ei direct de Dumnezeu, când Îl primeau mai întâi pe Fiul lui
Dumnezeu prin credinţă Ioan (1:11-13). Aceasta era „naşterea din nou”, „spălarea
regenerării”, „spălarea făcută odată pentru totdeauna”, despre care am învăţat în prima
noastră sesiune şcolară. Dar pentru a se recunoaşte că ucenicii nu mai erau din lume,
trebuiau să fie devotaţi în totalitate slijirii lui Dumnezeu şi să fie menţinuţi în mod
constant în acel devotament. Cum şi prin ce mijloace se putea face aceasta? „Sfinţeşte-i
prin Adevărul Tău”, a spus Hristos; „Cuvântul Tăi este Adevărul”.
Întrucât ei trebuiau să-şi înceapă lucrarea de mărturisire a lui Hristos în lume, aveau
să fie înconjuraţi în mod constant de ideile, planurile, motivele şi metodele lumii şi există
un pericol prezent ca biserica să se abată de la devotamentul ei pentru Hristos şi să adopte
concepţia şi tactica lumii. Foarte adesea, de-a lungul secolelor, creştinătatea a devenit
parete a sistemelor politice de stăpânire a vremii în diferite ţări şi imerii ale lumii; şi
departe de a fi o fecioară curată logodită cu Hristos şi nimeni altul decât Domnul şi Capul
ei (Efes. 1:11; Col.1:18; 2Cor. 11:2-3), a permis conducătorului puterii politice mondiale
să uzurpe locul lui Hristos. Este un fapt simplu şi totuşi trist al istoriei că înainte cu patru
secole ca Biserica să-şi construiască structurile ei clericale uriaşe, a modelat structurile
imperiale autocratice ale Imperiului Roman; şi acele structuri au devenit în grabă prilejul
luptelor mondiale, scandaloase pentru putere şi ale multor conflicte internaţionale din
partea clericilor şi politicienilor ambiţioşi. În fiecare epocă bisericile au găsit că este
periculos de uşor să identifice Evanghelia creştină cu orice fel de filozofie politică, care
era în mod curent în favoarea lor, indiferent dacă era monarhie sau feudalism, democraţie
sau socialism, Marxism sau liberalism, până când Evanghelia a devenit confuză în minţile
oamenilor şi ţările din lumea a treia s-au gândit că misionarii sunt agenţi ai guvernelor de
colonizare.

121
 Şi era o problemă ca ucenicii lui Hristos să fie păziţi şi mărturia lor nu numai să nu
fie încurcată de politica lumii, dar nici ei înşişi să nu fie amestecaţi cu standardele străine
ale lumii de politică, filozofie şi comerţ. Au fost adese scandaluri publice că biserica
creştină putea să fie o mare maşină de făcut bani, fiind folosite toate tehnicile zilei de
vânzare, pentru a face rost de dolari. Şi a fost un dezastru egal, dacă nu mai mare, că în
ultimile două sute de ani, mai ales în Vest, studiul academic al Bibliei, s-a bazat adesea
pe filozofiile raţionaliste.. Dacă iniţiativa a presupus necredinţă, produsul final nu este de
mirare că a fost necredinţa, care a subminat credinţa generaţiilor de studenţi. Cum puteau
atunci slujitorii lui Hristos să fie păstraţi ca nişte vase curate şi pure pentru slujba
Stăpânului, necompromise cu lumea şi eliberate de orice vicii şi pofte? (2Tim. 2:14-26).
„Prin adevărul Tău”, a spus Hristos. Dar ce este adevărul? „Cuvântul Lui
Dumnezeu este adevărul”. Cu multe secole înainte psalmistul a întrebat: „Cum îşi va
păstra tânărul curată cărarea?” şi răspunsul pe care el l-a dat a fost acesta: „Îndreptându-
se după cuvântul Tău” (Ps. 119:9). Răspunsul rămâne adevărat pentru tineri şi bătrâni,
pentru indivizi şi biserici, în orice timp şi în orice ţară. Cheia către sfinţirea progresivă, şi
dacă este necesar, către recăpătarea sfinţeniei este studierea serioasă, ascultarea şi
practicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Pntru că prin Cuvânt, Dumnezeu îşi sfinţeşte
copiii; şi acei care au fost născuţi din nou, trebuie să-L lase în mod constant pe Domnul
să le spele picioarele cu apa Cuvântului, dacă doresc să se bucure de o relaţie practică cu
El, în slujirea Lui şi să-L mărturisească corect în lume.

A treia situaţie (17:18)

Trăind în lume, exista un pericol foarte real pentru ucenicii lui Hristos, şi credinţa,
dar şi sfinţenia lor aveau nevoie să fie protejate. Dar adevărata sfinţenie creştină nu
însemna îndepărtarea de lume şi construirea de ziduri împrejurul lor, aşa încât ei să nu
mai vină niciodată în contact cu ea. Aici, Hristos este încă odată un exemplu. Tatăl, în
dragostea Lui pentru omenire, L-a trimis în lume: El a venit să caute şi să mântuiască ce
era pierdut. El nu s-a mulţumit doar să predice în sinagogi; s-a amestecat în mod deliberat
cu tot felul de oameni, în aşa măsură încât era pregătit să le arate în mod personal
prietenie şi ospitalitate chiar şi celor mai notorii păcătoşi, şi la rândul Lui să le accepte
ospitalitatea lor (Luca 15:1-2; 19:7). Fariseii L-au criticat aspru pentru aceasta, ca şi cum
El ar fi redus standardele lui Dumnezeu de sfinţenie şi ar fi acceptat comportamentul
păcătos. Dar răspunsul Lui la critici a fost fără replică: Luca 5:30-33. Un doctor care
vizitează şi tratează pe oamenii care sunt bolnavi, într-un spital cu boli infecţioase grave,
nu spune că bolile nu contează: el încearcă să le vindece.. Şi aşa a fost Hristos,
oridecâteori s-a amestecat cu oamenii păcătoşi. Toţi cei prezenţi au ştiut dintotdeauna
care a fost scopul Lui: El venise să-i mântuiască; în timp ce El a rămas complet nepătat
de păcatele lor.
„Dar nu ar fi fost periculos pentru ucenicii Lui să facă acelaşi lucru?” spun unii. Da,
bineînţeles; şi înţelepciunea practică ne sugerează că nu trebuie trimitem un tânăr care
tocmai a scăpat de droguri înapoi în tavernele drogaţilor, pentru că ar fi ca şi cum ai
trimite un adolescent neinstruit, neexperimentat, să se ocupe de un caz de vărsat de vânt.
Dar în general, toţi ucenicii lui Hristos sunt trimişi în lume, şi lumea, la toate nivelele ei
este n loc periculos. Totuşi, Hristos, care i-a trimis, aprevăzut pericolele şi a promis să le
întâmpine.

122
 Promisiunea (17:19)

Domnul Isus nu a fost niciodată pângărit de păcat. Pe parcursul întregii Lui vieţ pe
pământ, a fost sfânt, inofensiv şi neprihănit. Nu a fost nici un păcat în El. Nu a cunoscut
păcatul. Nu a făcut păcat (Evrei 7:26; 1Ioan 3:5; 2Cor.5:21; 1Pet.2:22). Cum a putut
atunci să vorbească despre sfinţenia Lui? Bine, nu în sensul curăţirii Lui, pentru că El nu
avea nevoie de curăţire. Dar în alt sens al cuvântului, El putea vorbi despre o punere
deoparte pentru lucrarea la care Dumnezeu L-a chemat.
Un exemplu ne va ajuta. Când Dumnezeu a instruit pe Israel cum să construiască
templul pământesc, aşa încât El să poată veni şi locui printre ei, a ales un om numit
Aaron pentru a fi marele preot al lor. Slujba lui nobilă era să intre în acest templu şi să-L
întâlnească pe Dumnezeu ca reprezentant al oamenilor; şi pentru această sarcină specială,
el a trebuit să fie sfinţit, peus deoparte de toate celelalte, cu acest scop. Acum, Dumnezeu
a desfiinţat demult acel templu pământesc, împreună cu toţi marii preoţi. Acum este unul
singur, numit devin, Mare preot şi acesta este Hristos (Evrei 7). Pe deasupra, misiunea
Lui, ca reprezentat al tuturor oamenilor, nu se mai desfăşoară într-un templu pământesc,
ci în ceruri (Evrei 8:1-2; 9:24).
Astfel că atunci când s-a aşezat să se roage cu ucenicii pe pământ, şi a vorbit despre
sfinţenia Lui, ca şi ei să fie sfinţiţi prina adevăr, El se referea la faptul că El avea să-i
primească pe ei – şi lumea aceasta – pentru a se pune deoparte şi pentru a fi devotat celor
două sarcini pe care Dumnezeu I le-a încredinţat. Acele sarcini era:
1. Să se dea pe Sine Însuşi ca o jertfă pentru păcat, pe cruce, pentru ca toţi oamenii să fie
curăţiţi şi sfinţiţi;
2. Să acţioneze ca Mare Preot al lor, ca Reprezentant şi Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu
în ceruri.
Aceste sarcini grele am putea să le descriem prin cuvinte din Scriptură; şi de îndată
ce vom face aşa, va deveni vizibil cum cele două misiuni ale Domnului, sunt relevante
pentru sfinţirea iniţială a poporului Său, şi apoi pentru sfinţirea şi menţinerea lor,
deoarece ei vor merge în lume, să trăiască şi să mărturisească pentru El.

Efectul sfinţirii prin moartea Lui

a) Evrei 10:6-10
b) Evrei 13:12-14

Efectele faptului că El este Mare Preot şi Mijlocitor

a) În susţinerea şi întărirea ucenicilor în vremuri de încercare şi ispită: Evrei 2:17-

18; 4:14-16.
b) El intervine pentru ei când cad şi păcătuiesc: 1Ioan 2:1-2; Luca 22:31-32.
c) El poate să-i salveze pe ucenici până la extrem şi poate să-i ducă prin toate
dificultăţile, acasă la Dumnezeu: Evrei 6:19-20; 7:24-25; Rom.8:34-39.

32. Fiul se roagă pentru efectele misiunii

în lume a ucenicilor Săi

123
 În această parte a rugăciunii, Domnul face o cerere Tatălui care este urmată de
afirmarea unei promisiuni pe care El Însuşi a făcut-o.

Cererea (Ioan 17:20-21)

În acest moment al rugăciunii, Domnul priveşte în viitor de-a lungul secolelor care
vor urma, şi vede prin ochiul minţii Lui, numărul crescând de bărbaţi şi femei care vin să
creadă în El, ca un rezultat imediat sau de termen lung a mărturiei originale a apostolilor.
Şi El s-a rugat ca ei să fie una.
Aceasta nu era o rugăciune vagă, bazată pe un idealism nedefinit; pentru că Domnul
a specificat imediat ce fel de unitate a avut în minte şi cum putea fi îndeplinită aceasta:
„ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi”
(17:21). Această unitate a tuturor credincioşilor din toate timourile, avea să depindă de
egalitatea tuturor în Hristos şi în Tatăl. Pentru a înţelege de ce Hristos a cerut Tatălui să
producă acest fel de unitate, trebuie să fim încă o dată buni istorici şi să ne ducem
imaginaţia lângă Isus şi cei unsprezece ucenici care stăteau la intrarea în grădina
Ghetsimani. În acest moment din istorie, ucenicii nu erau încă în Hristos. Cu siguranţă
nu; El stătea cu ei doar în exterior, doar din punct de vedere fizic. Într-adevăr, nu puteau
să facă parte din trupul Lui până după moartea, învierea, înălţarea şi venirea Duhului
Sfânt în Ziua Cincizecimii. Până atunci, ucenicii au rămas împreună ca un grup de
oameni simpli, ţinuţi de interesul lor comun şi de dragostea pentru Isus. Ca o armată care
urmează un general de încredere sau ca un grup de şcolari adunaţi în jurul unui profesor
pe care îl iubesc, ei erau mai mult sau mai puţin, o bandă strânsă de indivizi; dar
deocamdată nimic mai mult.
Dar curând, un alt fel de unitate, infinit superioară avea să se formeze. Ca răspuns la
rugăciunea pe care Domnul o înălţa, Dumnezeu I-a dăruit „făgădiunţa Tatălui” şi El a
turnat Duhul peste ucenicii Lui (Fapte 2:33). Rezultatul surprinzător de minunat avea să
fie că ucenicii (şi toţi cei ce vor crede în Hristos), vor fi aşezaţi în Hristos, vor face parte
din El şi din Tatăl.

Ce înseamnă a fi în Hristos

Dar ce vrea să spună un asemenea limbaj? Unele religii vorbesc despre faptul că
sufletul individual se uneşte în cele din urmă cu Sufletul Universal, ca o picătură de apă
care se amestecă într-un ocean. Dar în acest caz, picătura îşi pierde identitatea ei separată.
Nu este ceea ce Biblia vrea să spună când a vorbit despre credincios ca fiind în Hristos.
Ilustraţia Bibliei este aceea a unui trup şi mădularele Lui (1Cor.12:12-31). Într-un corp
omenesc, fiecare membru, fie el mână, ochi sau picior, îşi păstrează individualitatea lui
distinctivă. Şi totuşi, corpul nu este o colecţie de articole separate. Fiecare mădular este o
parte integrală a corpului: şi toate sunt mădulare unele altora.. Aceasta se întâmplă
deoarece fiecare mădular este în trup şi viaţa trupului curge prin fiecare, menţinându-le
pe toate împreună. Aceasta se întâmplă cu fiecare crdincios de la Cincizecime; pentru că
atunci Hristos ce înviat a botezat pe întreg poporul Său cu Duhul Sfânt şi i-a încorpoat în
trupul Său. Citeşte Noul Testament şi vei descoperi că creştinii de la început se rfereau în
mod constant la faptul că ei erau acum „în Hristos”. Iată câteva exemple dintre multe

124
altele: Rom.8:1; 2Cor.5:17; 1Ioan 5:20; 1Tesal.1:1. A fi în Hristos distinge pe credincioşi
de necredincioşi. Este o distincţie şi o realitate că nici moartea fizică nu îi poate distruge;
pentru că atunci când Hristos se va reîntoarce, „morţii în Hristos vor învia primii”
(1Tesal. 4:16).

Unicitatea istorică a lui Hristos

Din punct de vedere istoric, acesta este un lucru foarte impresinant. Au existat mulţi
urmaşi entuziaşti ai filozofilor antici, Socrate şi Plato, de Exemplu, dar nici unul dintre ei
nu s-a descris pe sine însuşi ca fiind „în Socrate” sau „în Plato”. Nu ar fi avut sens pentru
ei, bineînţeles, să vorbească aşa ceva, pentru că aceştia, deşi au fost strălucitori, s-au
dovedit a fi în cele din urmă, simpli oameni. Dar Isus nu este un simplu om. El este al
Doilea Adam, Fiul Omului, capabil să-i încorporeze în trupul Lui pe toţi aceea care cred
în El. Şi după cum am remarcat mai sus, este un lucru de o semnificaţie înaltă şi
impresionantă, ca la câţiva ani după învierea lui Hristos, să-i găsim pe creştini de la
început, vorbind foarte natural despre a fi „în Hristos”. Aceasta arată că ei de foarte
timpuriu ei au realizat cine şi ce era Isus.
Dar este un lucru la fel de important pentru fiecare dintre noi, să ne punem
întrebarea practică, personală: „Sunt eu în Hristos?”. Toţi credincioşii în Hristos ştiu
instinctiv că sunt în El. Ca şi Noe şi familia lui, care au ştiut că erau în arcă şi erau salvaţi
de potop, la fel, fiecare credincios realizează instinctiv, că el sau este mântuit pentru
veşnicie şi în siguranţă, pentru că el sau ea este în Hristos, nu având o neprihănir proprie,
păzită de păzirea legii, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos” (Filip.3:9). Dar
este foarte posibil să fie doar un creştin nominal, fără vreo experienţă a ceea ce înseamnă
să fii în Hristos. Deci, trebuie să ne punem întrebarea, noi înşine, în mod răspicat: „Sunt
eu în Hristos?”

Cum poate cineva să ajungă să fie „în Hristos”?

Simplu, prin credinţa în Hristos! Hristos vorbeşte aici explicit despre acei care „vor
crede în Mine prin cuvântul lor (al apostolilor)”. A fi în Hristos este o stare spirituală
avansată, în care anumiţi creştini sfinţi, reuşesc să intre după ani de disciplină spirituală.
Toţi credincioşii sunt în Hristos, chiar din primul moment în care, cu o pocăinţă adevărată
şi cu credinţă, şi-au pus încrederea în Hristos. Şi Dumnezeu este cel care îi pune în
Hristos: 1Cor. 1:30. Şi nu numai că sunt credincioşi în Hristos, din momentul în care şi-
au pus încrederea în El, dar toţi sunt egali în Hristos. Nu este o problemă de grad: nimeni
în Hristos nu are o măsură mai mare decât ceilalţi. Pe lângă aceasta, a fi în Hristos pentru
mântuire, îndepărtează toate celelalte distincţii: Gal.3:28.

Dovada care convinge lumea

Atunci când I-a cerut Tatălui, ca toţi cei care cred în El să fie una, Domnul a avut în
vedere un obiectiv viitor. Acela ca „lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (17:21). Acum
devine clar că unitatea despre care Domnul vorbea este cea produsă de faptul că fiecare
credincios este în El şi în Tatăl. El nu s-a gândit la structuri organizatorice – mari şi mici
– care aveau să apară în cadrul creştinătăţii de-a lungul secolelor. Creştinătate, desigur că

125
a produs din timp în timp şi în diferite părţi ale lumii vaste, organizaţii monoritice,
precum şi miriade de alte le mici. Dar unităţile organizatorice sunt cele care
demonstrează că Isus a fost trimis de Dumnezeu. Diferitele forme de comunism marxist,
au obişnuit vaste unităţi organizatorice, ţinute împreună de cele mai riguroase
constrângeri intelectuale şi fizice, care au înăbuşit neîndurător, orice formă de abatere sau
revizionism. Dar aceste unităţi nu au dovedit că Marx a fost trimis de Dumnezeu şi că
doctrina lui fost corectă.
Ceea ce Domnul a intenţionat, ceea ce avea să impresioneze lumea, era aceasta: de
îndată ce oamenii vo intra în contact şi vr observa pe adevăraţii credincioşi în mod
individual, indiferent dacă sunt bogaţi sau săraci, educaţi sau needucaţi, să vadă că au un
lucru izbitor şi predominant în comun: Isus Hristos este real în ei! Ei nu vor mai vorbi
despre Isus ca despre o simplă figură istorică, sau despre un personaj care stă departe, în
ceruri. Ei vor vorbi despre El ca despre Cineva pe care Îl cunosc, asemenea unui copilaş
care îşi cunoaşte părinţii. Ei se vor descrie pe ei înşişi ca fiind în Hristos şi în Dumnezeu.
Orice etichetă denominaţională ar putea (sau nu ar avea), ei nu vor spune lumii că s-au
uni cu o biserică pentru a fi mântuiţi, şi nici nu vor încerca să convingă lumea că biserica
lor este singura biserică adevărată. Ei vor propovădui pe Hristos şi numai pe El pentru
mântuire. Pentru ei, El este totul în toate. Bineînţeles că ei vor explica doctrinele creştine.
Dar vor lămuri că nu acele doctrine mântuiesc, ci Hristos. Fiecare trebuie să venim în
mod direct la El, nu prin intermediari să credem în El, să-L primim şi să fim primiţi să
intrăm prin El ca uşa a mântuirii, aşa cum oile intră într-un ţarc, şi să fim în El pentru
acum şi pentru totdeauna. Numai atunci vor fi pregătiţi să se alăture bisericii creştine.

Obstacolul de etichete denominaţionale

Este regretabil faptul că etichetele denominaţionale au întunecat adesea această

unitate care există între adevăraţii credincioşi. Dintr-un motiv sau altul, creştinii au
manifestat o tendinţă potrivnică (interzisă biblic) de a-şi face reclamă în mod publi, sub o
întreagă gamă de etichete diferite. Şi-au numit bisericile după ţări şi oraşe; după lideri
creştini remarcbili (pentru a sfida 1Cor.1-4); după doctrine şi practici creştine specifice,
după diferite teorii şi metode de guvernare a bisericii; uneori până la excluderea completă
de pe etichetă, a Numelui care ar fi trebuit să fie aşezat singur acolo: Hristos. Este o
scandaluzare şi o dezonoare a lui Hristos de care toţi creştinii de pretutindeni ar trebui să
se pocăiască în grabă.
Dar în ciuda acestei scandalizări, unitatea tuturor credincioşilor adevăraţi, a
demonstrat faptul că cei care sunt în Hristos şi în Tatăl (ăn ciuda tuturor echităţilor
denominaţionale), rămân. Este indestructibilă. Şi Îl reprezintă pe Hristos ca un Domn viu,
trimis de Dumnezeu pentru mântuirea omenirii.

Promisiunea (17:22-23)

La prima vedere, această promisiune pare doar să repete cererea cuvânt cu cuvânt.
Dar deşi există şi asemănări, există şi deosebiri semnificative.
În primul rând, Hristos nu s-a mai rugat ca ei să fie doar una. Iată o unitate care
poate fi dezvoltată şi crescută. În al doile rând, El nu a mai vorbit despre credincioşi ca
fiind „în Hristos” şi „în Tatăl”, ci într-un mod comlpet opus, ca fiind El „în credincioşi”

126
şi Tatăl „în El”, şi de asemenea în credincioşi (Eu în ei şi Tu în Mine, v.23). Ambele
lucruri sunt adevărate pentru credincios în acelaşi timp: credinciosul este în Hristos şi
invers (Col.1:27; 2Cor.13:5). Un peşte, pentru a fi viu, trebuie să fie în apă şi apa în el.
Un om, pentru a rămâne viu din punct de vedere fizic, trebiue să fie în aer şi aerul în el, în
acelaşi timp.
În al treilea rând, Hristos decrie aici ce a făcut El pentru aceasta: „Eu le-am dat
slava pe care Mi-ai dat-o Tu”. Slava pe care Tatăl I-a dat-o Domnului, era slava Tatălui
care locuia în El. Acum, Domnul îşi anunţă hotărârea Lui, de a veni să locuiască în
fiecare om din poporul Său. Şi întrucât Tatăl locuişte în El, cînd Domnul Isus locuieşte în
oamenii Lui, şi Tatăl locuieşte în ei.
Dar în al patrulea rând, nu putem observa o diferenţă importantă. Toţi credincoşii
sunt în Hristos, şi că nu se pune problema de rang mai înalt, mai jos: toţi sunt egali în
El.La fel este şi Hristos în toţi credincioşii. Dar aici există nivele. El locuieşte mai deplin
în unii credincioşi decât în alţii. Este la fel ca şi cu o casă. Un proprietar al uneicase poate
să te invite să stai în casa lui. La sosirea ta, el te primeşte doar într-o singură cameră şi pe
celelalte le închide. Sau te poate primi în două sau trei camere. Hristos locuieşte în toţi
oamenii Lui; dar uneori, există zone ale inimilor naostre atât de pline de alte lucruri, încât
nu există nici un loc pentru Hrisos în ele; şi uneori ţinem uşa pentru alte zone, închisă
pentru El. De aceea apostolul Pavel obişnuia să se roage pentru noii convertiţi ca ei să fi
întăriţi, aşa încât Hristos să poatălocui în întregime în inimile lor, fără rezerve. Iată
rugăciunea lui: ar fi bine să ne rugăm şi noi pentru noi înşine (Efes.3:14-21). Cu cât
Hristos va locui mai mult în inimile noastre, vom descoperi o bucurie mai profundă în
părtăşia cu alţi credincioşi: noi suntem „una în chip desăvârşit”. Şi în cele din urmă, pe
măsură ce acest proces se va dezvolta, va apărea în inimile noastre un sens adânc a ceea
ce înseamnă a fi iubit de Dumnezeu, că El ne iubeşte în acelaşi mod şi cu aceiaşi măsură
cu care L-a iubit pe Fiul Său. Şi oamenii, în această lume lipsită de dragoste, fără
nădejde, plină de ură, nesigură şi fără odihnă, va simţi aceasta; vor dori să vadă dacă
pace, bucuria şi siguranţa nu vin din mediul nostru, nici din puterea personalităţii naostre,
nici din împrejurări, ci din acestea: Hristos locuieşte în noi şi noi suntem iubiţi de
Dumnezeu.

33. Fiul se roagă pentru toţi oamenii Lui

în drumul către slavă

127
 Ioan 17:24-26
În timpul rugăciunii Lui, Domnul s-a rugat pentru ucenici şi pentru progresul lor în
sfinţire, ordonându-şi cererile în paşi logici.El a repetat modul în care, la începutul
călătoriei lor, i-a adus la credinţă, i-a hrănit, şi le-a crescut credinţa de-a lungul misiunii
Lui pe pământ cât timp a fost cu ei. Apoi s-a rugat pentru păstrarea credinţei lor, în
timpul absenţei Lui. A parcurs cu rugăciunea Lui, misiunea lor în lume şi nevoia lor de
sfinţire continuă. După aceea s-a rugat pentru eficaitatea mărturisirii lor, ca generaţie
după generaţie de oameni de-a lungul secolelor, să vină la credinţă prin cuvântul lor. Şi
acum, pentru că se apropie de sfârşitul rugăciunii Lui, aşteaptă cu nerăbdare marea
desăvârşire, când toţi oamenii Lui, vor veni în glorie, în prezenţa veşnică a Lui, când
sfinţnia lor se va desăvârşi. Şi s-a rugat şi pentru aceasta, ca să poată să-i redea în deplină
siguranţă. El, care a început această lucrare bună în ei, o va desăvârşi. El nu a început cu
predicarea a ceea ce nu aputut desăvârşi prin rugăciunile Lui.

Desăvârşirea sfinţeniei

El se ruga acum pentru desăvârşirea sfinţeniei în oamenii Lui. Observaţi cum

descrie aceasta. Nu se roagă ca ei să fie luaţi în cer, deşi era implicat şi acest lucru. El se
roagă: Tată, vreu ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi –ai
dat Tu”. Nu doar că „unde sunt Eu, să fie şi ei”. Dragostea divină nu ne-a lăsat atât de
nelămuriţi. A trebuit să specifice: „ca unde sint Eu, să fie şi ei împreună cu Mine”.
Dragostea lui Hristos nu va fi mulţumită până când fiecare din oamenii Lui nu va fi
împreună cu El pentru totdeauna.
Acesta este semnul autentic al lui Hristos: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu
Mine în rai”, a spus El tâlharului (Luca 23:43). „Să părăsim trupul acesta ca să fim acasă
la Domnul”, a spus Pavel (2Cor.5:8); şi a adăugat în altă parte: „Aş dori să mă mut, ca să
fiu împreună cu Hristos, căci ar fi mult mai bine” (Filip.1:23).

Obiectivul adiţional

Dar în rugăciunea ca toţi oamenii să fie în cele din urmă cu El, Hristos a avut un
obiectiv adiţional: „ca ei să vadă slava Mea, pe care Mi-ai dat-o Tu”. Aceasta este slava
la care se referea Domnul la începutul rugăciunii Lui, slavă pe care I-a dat-o Tatăl înainte
de întemeierea lumii (17:5). Vederea acelei slăvi – inimaginabilă deocamdată pentru noi
– ne va lămuri ceea ce vedem acum în chip întunecos: bogăţia pe care a avut-o şi, fiind
bogat, a lăsat totul pentru a deveni sărac, pentru ca prin sărăcia Lui, noi să fim îmbogăţiţi
(2Cor.8:9).
Dar când s-a rugat ca să putem vedea slava pe care o are înainte de întemeierea
lumii, gândul Domnului era într-o direcţie puţin diferită. Acea slavă era expresia şi
măsura dragostei Tatălui pentru El. Noi trebuie să vedem aceaslavă, pentru ca, văzând
acea glorie nemăsurată, vom începe să înţelegem măsura infinită a dragostei Tatălui
pentru Fiu. Şi apoi – dar înainte de a continua până la culmea gândirii Lui, a exclamat
solemn: „Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut”. O, câtă ignoranţă tristă, tristă!
Lumea, în înstrăinarea ei, în independenţa ei prostească, şi în răzvrătirea ei, nu L-a
cunoscut pe Fiul Lui Dumnezeu şi nu s-a umilit asemenea copiilor pentru a fi învăţată de
Dumnezeu, pentru a-i fi decoperită dragstea Lui şi a Fiului Său. În loc de aceasta, ei au

128
destinat Fiului ruşinea crucii. Acum, în dreptatea lui Dumnezeu ei ar fi trebuit să piardă
pentru totdeauna nu numai binecuvântările creaţiei şi răscumpărării, ci şi participarea la
slava Creatorului şi Răscumpărătorului.
Dar cu o recunoştinţă mai profundă în ciuda acelui cadru sumbru, Îl auzim pe
Domnul continuând: „Dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis”.
Dar, ne întrebăm, cum au putut ei să recunoască aceasta? Nu printr-o putere superioară a
intelectului, şi cu siguranţă, nici prin meritul lor. Era ceea ce Domnul a descris cu privire
la copilaşi (Luca 10:21-24); doar ei erau gata să ia poziţia copilaşilor. Acel Nume în care
ştiau că stă mântuirea lor, viaţa şi slava veşnică – Acel Nume li se făcuse cunoscut prin
priceperea Învăţătorului divin. „Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău”, a spus Hristos. Şi
deja ca şi copilaşi, învăţaţi de Fiul, L-am cunoscut pe Tatăl ca toţi copilaşii din familia lui
Dumnezeu (1Ioan 2:13).
Dar Numele lui Dumenezeu, caracterul Lui, este infinit în bogăţia şi slava Lui.
Copii lui Dumnezeu nu trebuie să rămână prunci din punct de vedere spiritual. Trebuie să
crească în cunoştinţa lui Dumnezeu, să devină fii maturi şi să crească întotdeauna în
înţelepciunea Tatălui şi Fiuluii. Ca Încheiere, Domnul promite că se va descoperi mereu:
„Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut”.
Credincios promisiunii Sale, în mod constant Hristos face cunoscut Numele Tatălui,
tuturor oamenilor Săide pe pământ, atât cât pot ei să se poarte, folosind Cuvântul lui
Dumnezeu şi educaţia şi disciplina experienţei de viaţă. Puţini oameni au avut un tătă
uman aproape perfect; unii au fost torturaţi din punct de vedere emoţional şi chiar au fost
deformaţi de interpretările deformate ale paternităţii pe care le-au primit (neintenţionat)
de la părinţi. I-a luat o perioadă din viaţă lui Hristos ca să le corecteze aceste impresii
false şi să-i înştiinţeze, şi, mai important, să le imprime inima cu grija perfectă, cu hrană,
înţelegere, răbdare şi milă din dragostea lui Dumnezeu şi să ne convingă că este mult mai
minunat decât am îndrăzni să visăm. La fel, îi va lua mult timp lui Hristos, până ne va
face conştienţi de ambiţia nesfârşită a Tatălui, de a-şi creşte copii în sfinţenie, până în
momentul în care sfinţenia lor va fi egală cu a Lui, oricât ar costa aceasta (Evrei 12:5-11).
Dar să auzim culmea la care a ajuns rugăciunea lui Isus. El plănuieşte să-l ia pe
poporul Său, la sfârşit, ca să fie acolo unde este El. Acolo le va arăta bogăţiile
inepuizabile la care a fost chemat dinainte de creaţie. Şi scopul acelei manifestări fără
sfârşit, va fi ca ei să cerceteze mai profund măsura infinită a gloriei pe care a primit-o de
la Tatăl, şi făcând aşa să înţeleagă tot mai mult dragostea Lui pentru Fiul. Şi atunci,
deasupra muzicii de adorare pentru dragostea Tatălui pentru Fiul, se va auzi vocea Fiului
descoperind tot mai multe despre Numele Tatălui. Val după val de surprindere
îmbucurătoare şi veselie îi va umple atunci când vor realiza din nou şi din nou, de fiecare
dată ca şi cum ar fi ceva nou şi proaspăt, că Tatăl îi iubeşte pe ei, la fel de depli, de
generos şi infinit, cum Îl iubeşte pe Fiul Său. Şi dragostea lui Dumnezeu va fi în ei şi Fiul
Său va fi veşnic în ei, pentru veşnicie.

129