CONSTANTINESCU ANDRA-IOANA

ENGLEZA-ROMANA, ANUL 1

OVID DENSUSIANU

FOLCLORUL. CUM TREBUIE INTELES

Dupa Hasdeu, cea mai proeminenta figura din folcloristica romaneasca

este fara indoiala cea a lui Ovid Densusianu. Deopotriva lingvist, folclorist,
istoric literar si poet-stalp de curent literar, opera lui e strabatuta de alte
culori vizionare. Ceea ce caracterizeaza mai cu seama creatia lui Densusianu
este acea claritate calda, luminozitate diafana, prin care el se dovedeste atat
de latin.
Pentru Densusianu, filologia este stiinta care poate lumina cel mai bine
caile de cercetare ale folclorului : “De la filologi vor avea prilej folcloristii
sa-si aproprieze disciplina intelectuala care singura ii poate emancipa de
rutina si diletantismul de pana acum”. Deci, in opinia lui Densusianu,
“scopul folclorului este de a ne arata felul propriu de a simti al unui popor,
viata lui sufleteasca in toate manifestatiunile ei mai caracteristice si asa cum
se rasfrang in diferitele lui productiuni pastrate din timpurile cele mai vechi.
Folclorul este chemat prin urmare sa ne duca la stabilirea de fapte
psihologice si de aceea orice culegator de basme, poezii populare, credinte,
trebuie sa vada in materialul adunat contributiuni pretioase, sigure, pentru
concluziuni de etnopsihologie”.
Pornind de la constatarile folcloristilor cu privire la ubicuitatea motivelor
folclorice, mai cu seama in basme, in cadrul lectiei de deschidere din
noiembrie 1909, Folclorul. Cum trebuie inteles, Densusianu conchide ca pe
asemenea materiale nu se pot intemeia “cercetari psihologice care sa ne dea
icoana sufleteasca intreaga a unui popor”, deoarece putinele motive ce apar
numai la unele popoare sau in anumite tinuturi fiind “prea sporadice ori prea
vagi, nu ne autorizeaza sa vedem in ele temeiuri pentru deductiuni precise,
categorice”. Densusianu considera “ca cineva nu traieste numai din ce
mosteneste, ci si din ce se adaoga pe fiecare zi in sufletul lui si ca aceasta

1
este mai ales partea ce merita explorata”. Ca atare, deosebit de pretioase sunt
“povestirile libere, singurele in care se poate vedea mai bine spontaneitatea
lui in ce priveste limba, ca si spontaneitatea lui sufleteasca”. Concluzia suna
sententios : “Decat pagini intregi de basme, mai bine cateva fraze vii, prinse
intr-o convorbire”. Densusianu era in concordanta cu spiritul ce incepuse sa
fie diriguitor in filologie, cum sublinia in lectia de deschidere din noiembrie
1909 : “astazi incepe a se da o mai mare atentiune starii actuale a unei
limbi”. Densusianu previne pe cercetatori sa nu alunece la extremitatea noii
orientari prin neglijarea speciilor traditionale, caci domeniul folclorului are
cei doi poli vizibili, trecutul si prezentul : “Cercetatorul trebuie sa cuprinda
in campul lui de observatiune si actualitatea si trecutul; mintea lui trebuie sa
fie vesnic gata sa cunoasca si ce se intampla si ce s-a intamplat altadata,
pentru ca nimic nu poate fi patruns in toate tainele lui daca e izolat in timp,
ca si in spatiu”.
Ovid Densusianu este de parere ca “folclorul trebuie sa ne arate cum se
rasfrang in sufletul poporului de jos diferitele manifestatiuni ale vietii, cum
simte si gandeste el, fie sub influenta ideilor, credintelor, superstitiunilor
mostenite din trecut, fie sub aceea a impresiunilor pe care i le desteapta
imprejurarile de fiecare zi”. Dar cand le cantareste valentele documentare,
Densusianu socoteste speciile traditionale ca avand valoare minima, sub
acest aspect, din pricina ubicuitatii lor : “Basmele cu deosebire circula din
loc in loc, cu aceleasi fapte fantastice, cu aceiasi eroi legendari, uneori chiar
cu aceleasi imagini, cu aceleasi expresiuni si asemanarile acestea merg
adeseori dincolo de timpul de azi, pot fi urmarite pana in epocele cele mai
indepartate…Aceeasi constatare si pentru multe din credintele, obiceiurile,
superstitiile actuale”, iar “unele poezii se pastreaza in popor prin obicei, prin
puterea traditiei, continua sa fie cantate chiar atunci cand nu mai corespund
unui mod special de a simti, concretizat in ele”. Chiar Densusianu
semnaleaza in Folclorul. Cum trebuie inteles doua asemenea intruziuni in
doua basme, intr-unul aratandu-se cum “scapase un mocan oile intr-o vie si
le-a prins al cu via si le-a inchis”, in celalalt cum Craiovisin nazdravanul in
“tri zile omori pa toti mosierii cu mosii, aducandu-le cheile pa bat”, dupa
care intreaba “incotro mai sunt mosii ciocoiesti oprite”. Deci povestirile
contemporane nu trebuiau limitate la imprejurarile vietii taranesti sau la
amintirile din trecut, ori la eroii nationali, Mihai Viteazul, Vlad Tepes, ci se
cuveneau extinse la personajele din basme, din legende, la interpretarea unor
credinte si fiinte fantastice care ar fi dezvaluit tot atat de bine “cum simte si
cum gandeste” taranul contemporan.
Inca de la inceput, Ovid Densusianu se ridica impotriva retorismelor, a
falsului patriotism si invita la obiectivitate : “Ne-am desprins sa vedem pe

2
taran altfel de cum este in realitate, sa-i atribuim insusiri pe care nu le are ori
sa trecem cu vederea peste pacate inerente firii lui… Sub influenta unor
conceptiuni nebuloase si a unui entuziasm care a degenerat in retorism
romantic s-a ajuns sa se dea despre cei de jos o icoana zugravita in colorile
cele mai luminoase, cele mai atragatoare”.
Imbinand documentarul cu esteticul si adesea razboindu-se cu prejudecati
tenace pentru a demonstra frumusetea folclorului, Ovid Densusianu a fost
intruchiparea a ceea ce obisnuit se numeste caracter. Pentru ca nimeni la noi
n-a imbinat atat de armonios geniul stiintei deopotriva cu puritatea
sufletului…