DECADENTISMUL

Dorian Gray în contextul dandysm-ului

Mişcarea decadentistă s-a dezvoltat în ultimele decenii ale secolului al-XIX-lea. S-a
născut în Franţa datorită lui Téophile Gautier şi Karl-Joris Huysmans1 care şi-au reflectat
astfel dezgustul faţă de materialism şi pentru codul moral restrictiv al burghezilor.
Artistul francez se retrăgea din scena socială şi politică, izolându-se de societate, ceea ce
Gautier a numit „artă de dragul artei”, concept care apare şi în Portretul lui Dorian Gray
a lui Oscar Wilde.
Gautier era un membru al mişcării parnasianiste, o grupare de poeţi francezi care s-a
revoltat împotriva romanticilor şi care a dorit să promoveze perfecţiunea în toate
domeniile artei. În romanul lui Huysmans, În răspăr2, eroul dezgustat de vulgaritatea
vieţii moderne şi deziluzionat de iubire, decide să se retragă într-o casă construită special
în care şi-a creat o lume absolut perfectă şi în care se dedică cultului frumuseţii şi
plăcerii. În Anglia victoriană apăruse o clasă lacomă care dorea capitalism în economie,
pozitivism şi materialism în filosofie şi naturalism în artă. Artistul decadent era dezgustat
de această situaţie şi îşi căuta refugiu în afara societăţii, izolându-se şi dând naştere la
opere bazate pe senzaţii, frumuseţe şi pe un stil rafinat. Un teoretician important al
decadentismului a fost Walter Pater3 care a vorbit despre importanţa vieţii ca operă de
artă. În opinia sa, artistul decadent trebuie să-şi umple viaţa cu senzaţii pe care un om
obişnuit nu le poate percepe şi să le prelucreze sub formă de operă de artă.

1
Karl-Joris Huysmans, pseudonim al lui Charles Marie Georges Huysmans, scriitor francez născut la 5
februarie 1848 şi decedat la 12 mai 1907.
2
În original, Au Rebour, cel mai faimos roman al lui K.-J.Huysmans, apărut în 1884, carte decadentă a
secolului al-XIX-lea.
3
Walter Horatio Pater, 4 august 1839-30 iulie 1894, eseist englez, critic literar şi de artă; a influenţat
scriitori ca Oscar Wilde, Marcel Proust, James Joyce, Kenneth Clark, Ezra Pound.

1
Portretul lui Dorian Gray a fost publicată pentru prima oară în revista lunară Lippincott
´s în anul 1890. La început a fost declarată imorală. Prefaţa i-a fost adăugată mai târziu,
Oscar Wilde dorind să explice prin intermediul acesteia, filosofia artei sale. Conform
epigramelor ce deschid romanul, scopul artei este să nu aibă nici un scop. Este un roman
psihologic; complicităţi şi canale de comunicare invizibile pentru cititorul neiniţiat îşi fac
loc în paginile cărţii. Textul este doar un alibi pe care personajele şi-l creează pentru a-şi
ascunde adevăratele intenţii. Lordul Henry Wotton este considerat un sensibil, fiecare
cuvânt al său fiind ales special pentru a şoca clasa de mijloc care credea că scopul artei
este de a fi frumoasă. Întreitul personaj Hallward-Gray-Wotton este alcătuit din
fragmente umane ce nu pot funcţiona unul fără celălalt, deşi tendinţa naturală a fiecăruia
este de a-i anihila pe ceilalţi. Ideile lui Henry Wotton găsesc în Dorian Gray
personalitatea predestinată spre a le aduce la îndeplinire. Ambiţia de Pygmalion modern
îl îndeamnă să transfere întregul său cod existenţial, asupra tânărului său prieten. Motivul
pactului faustic se concretizează mai întâi în conştiinţa mentorului. Discipolul, iniţial
inocent, entuziast, neatins de cinismul epocii, se va transforma treptat într-un dandy,
rafinat în gusturi şi în viciu, ale cărui acţiuni destructive vor depăşi capriciile maestrului.
Narcisismul este sursa pactului clasic cu diavolul. Pe lângă asumarea sancţiunilor morale,
opera de artă suportă şi efectele devastatoare ale trecerii timpului, în vreme ce
frumuseţea lui Dorian Gray se menţine nealterată. Un asemenea transfer între om şi opera
destinată oglindirii imaginii sale, îi permite omului să evolueze dincolo de bine si de rău,
să tindă permanent spre propria perfecţionare. Întâlnirea cu romanul „Au Rebour”
favorizează o nouă experienţă estetică, una de recunoaştere, de identificare cu personajul
literar. Fascinat de asemănări, Dorian consideră istoria lui Des Esseintes drept „povestea
vieţii lui, scrisă înainte ca el să fi apucat a o trăi”. Dorian Gray caută să trăiască toate
experienţele, pentru ca nimic să nu-i rămână străin. Rămânând un dandy desăvârşit,
continuă să dea petreceri fastuoase, într-un decor de dovedeşte, ca şi alegerea invitaţilor,
un gust rafinat. El este o victimă a puritanismului victorian, un personaj tragic, damnat,
vicios, egocentric şi obsedat de imagine. Este un fel de Adonis ce devine conştient de
impactul prezenţei sale în societate. Conştiinţa îi apare abia în momentul în care este pus
faţă în faţă cu propriul portet. „Au Rebour” devine biblia lui Dorian, care alege să-şi
trăiască viaţa bazându-se pe ce scrie în carte. Cartea reprezintă influenţa negativă şi
distrugătoare a artei. Primul capitol este o abundenţă de descrieri a interiorului şi
exteriorului. Totul este reprezentat ca fiind perfect, interiorul casei şi feeria naturii
imperturbate. Imaginile vizuale şi auditive transpun cititorul în acea lume doar pentru o
clipă. Apariţia bruscă în scenă a tabloului unui tânăr încă necunoscut, rivalizează cu toate
elementele la un loc. Societatea acelor vremuri, ce preţuia atât de mult frumuseţea, era
una a aparenţelor. Se credea fără nici un dubiu că dacă eşti frumos, eşti şi bun.
Capitolul XI este dedicat în întregime cărţii care îi schimbă viaţa lui Dorian, „Au Rebour”
şi portretului lui Dorian. Cartea îi urmăreşte obsesiv fiecare pas, iar Dorian se lasă pradă
farmecelor ei. Adoră în special finalul ei, care tragic fiind, trezea în el sentimente ciudate,
sadice. Se precizează faptul că pentru Dorian „viaţa era cea dintâi, cea mai măreaţă dintre
arte, pentru care toate celelalte arte păreau doar un exerciţiu pregătitor”. Dandysm-ul,
foarte pregnant în epocă, este amintit aici ca fiind unul dintre domeniile ce exercitau
fascinaţie asupra lui Dorian. Criticii şi istoricii literari au decis că Portretul lui Dorian
Gray este un manifest al estetismului şi o încercare reuşită de a da formă teoriei „artă
pentru artă”.