Sei sulla pagina 1di 6

IOAN AUREL POP- “ROMANII SI MAGHIARII IN SECOLELE IX-XIV.

GENEZA
STATULUI MEDIEVAL IN TRANSILVANIA.”
-PREZENTARE DE CARTE-

Istoria Transilvaniei intre secolele IX si XIV a fost si ramane in continuare


marcata de o apriga controversa intre istoriografia romana si cea maghiara. Din acest
motiv arhicunoscut, ea ramane un subiect delicat , cu un potential exploziv. In ultimii
doua sute de ani, incepand cu lucrarile corifeilor Scolii Ardelene care sunt primii care
enunta ca atare in cadrele istoriografiei propriu-zise ideea continutatiii
romanilor(prezentati initial ca “romani” puri, iar apoi ca daco-romani), trecand prin
“riposta” roesleriana care plasa locul etnogenezei romanesti undeva mult la sud de
Dunare in zona Macedoniei si poate chiar a Albaniei si-i considera pe romanii ardeleni
imigranti din sudul Dunarii ajunsi cel mai devreme in secolul al XIII-lea odata cu primele
lor atestari efective in documentele maghiare de epoca-neluand in calcul Cronica lui
Anonymus- in ultimele doua sute de ani ,asadar, problema ‘continutatii” romanesti la
nord de Dunare si cu precadere in Transilvania a fost obiectul acestei dure controverse.
Argumentele celor doua parti sunt mult prea cunoscute pentru a le mai insira aici , ideea
de baza ramanand persistenta acestei dispute pana in prezent, indiferent de regimurile
politice care s-au succedat la putere in cele doua tari si indferent de situatia absolut
paradoxala ca, oficial , excluzand interludiul razboinic din 1944-1945 , cele doua tari au
fost “aliate” din 1940 pana in prezent in cadrul Axei, al Tratatului de la Varsovia si in
prezent al N.A.T.O. in cadrul unei ordini impuse de fiecare data de o mare putere, de
fiecare data alta. Disputa a atins noi culmi dupa Tratatul de la Trianon din 1920 care
sanctiona destramarea deja “consumata” pe teren a Ungariei “milenare”. In perioada
interbelica, istoriografia maghiara a “rafinat” teoria roesleriana, dand dovada, ca si mai
tarziu, de o mare “creativitate”in gasirea unor noi puncte de sprijin in sensul dorit, pe
baza a diverse argumente. Perioada comunista, in prima faza, pana dupa 1965-1970, a
fost marcata de o “inghetare” temporara a disputei care avea insa sa reizbucneasca odata
cu intrarea regimurilor comuniste, mai ales a celui romanesc de aceasta data, in faza

1
“nationalista”. Nici riposta maghiara nu s-a lasat mai prejos, anii`80 ai secolului trecut
fiind marcati de exagerari si chiar insulte de ambele parti.
Caderea regimurilor comuniste in 1989 deopotriva in Ungaria si Romania nu a
insemnat in nici un caz incheierea controversei. Dimpotriva. Evenimente precum cele de
la Targu Mures din martie 1990 care puteau duce Transilvania pe un curs similar celui
iugoslav ,disparitia ca factor hegemonic a ‘Marelui Frate” sovietic si vacuumul de putere
rezultat in consecinta au eliberat cele doua parti , mai ales pe cea maghiara, de inhibitiile
pe care le mai aveau in anii`80. Ca si in trecut, cele doua parti stiau instinctiv ca Vestul si
S.U.A. mai ales aveau sa joace rolul de “mare arbitru” care sa decida si in problema
Transilvaniei, fie si doar in sensul sanctionarii tacite a status-quo-ului, asa cum o facusera
in trecut Franta si Marea Britanie, Germania Nazista si, in final, U.R.S.S. Datorita izolarii
extreme a regimului ceausist de dupa 1980 si a “performantelor” sale ubuesti Romania a
pornit cu un mare handicap in fata Ungariei dupa 1990 in aceasta disputa ,sa-i spunem,
imagologica. Exagerarile daciste, traciste, protocroniste din anii `70-`80 ale istoriografiei
romanesti au impins-o pana spre 1990 intr-un soi de autism care i-a taiat in fapt legatura
reala cu Occidentul. Pana si istorici reputati precum Dennis Deletant, fapt mentionat chiar
de Ioan Aurel Pop, erau tentati sa confunde intreaga pozitie a istoriografiei romanesti fata
de Transilvania cu aceste exagerari. Nu doar atat, aparitia in Occident a unor teorii
precum asa-numita idee a “ciocnirii civilizatiilor” a lui Huntington care plasa granita intre
Vest si Est( vazut in cele mai negre clisee “orientaliste”) pe…Carpati, arata clara
suprematie a punctului de vedere maghiar cu toate exagerarile sale in Occident. In aceste
conditii, mai ales pentru “uzul extern”, se cuvenea facut de catre istoriografia romaneasca
un efort de a separa ce ramanea valabil de exagerarile nationalist-comuniste si, pe de
alta parte, de a realiza o sinteza a contributiilor valabile aduse, totusi, de istoricii romani
in aceasta perioada. Acesta este de fapt, in opinia mea, rolul cartii lui Ioan Aurel Pop,
fireste, fara a minimaliza propriile sale contributii in acest sens.
Cartea este structurata in patru parti – prima parte arata modul in care au evoluat
daco-romanii si urmasii lor in intervalul cuprins intre retragerea aureliana(271) si asa-
numitul “Honfoglalas” maghiar din jurul anului 896 , a doua prezinta evolutia ungurilor
de la inceputurile lor cunoscute si pana la 896, a treia parte si cea mai importanta discuta
detaliat formatiunile politice romanesti sau cu contributie romaneasca din jurul anilor

2
900-1000 care apar mentionate in Cronica lui Anonymus si, in sfarsit, ultima parte
discuta realitatile transilvane din secolele XI-XIV adica perioada de desavarsire si
consolidare a cuceririi Transilvaniei de catre Regatul Ungar. Cartea este subintinsa de la
un capat la altul de o polemica nemarturisita direct cu tezele istoriografiei ungare in
versiunea lor cea mai noua, fara a cadea insa in vechile pacate ale perioadei anterioare.
In prima parte remarcam o incercare evidenta de a ancora evolutia latinofonilor rasariteni
dupa 271 in contextul mai larg al intregii istorii europene postimperiale, fapt care poate
fi interpretat ca un prim pas in directia comunicarii cu un eventual lector occidental
pentru a-i inlesni acestuia intelegerea realitatilor post-aureliene. Unul dintre argumentele
forte ale istoriografiei ungare este aparent uluitoarea absenta a latinofonilor nord-
dunareni din documentele istorice pana spre cumpana veacurilor XII-XIII. Ioan Aurel
Pop, pe langa reluarea argumentelor mai vechi legate de toponimie, imposibilitatea logica
a retragerii intregii populatii a Daciei la sud de Dunare etc propune o paralela intre
evolutia latinofonilor occidentali si a celor rasariteni. Asa cum si latinofonii occidentali
au fost supusi diferitelor regate barbare mai mult sau mai putin efemere ( conduse de
franci, vizigoti, vandali, ostrogoti, longobarzi, mai tarziu normanzi etc) asa s-a intamplat
si in Rasarit. Barbarii , intrucat erau factorul dominator, si-au impus numele asupra noilor
entitati politice , nume care uneori s-a pastrat si dupa resurgenta elementului latinofon
,cum este cazul Frantei. Era firesc ca si in Rasarit sa apara mentionat in locul Daciei
numele noilor injghebari politice ,de cele mai multe ori precare , ale gotilor, hunilor,
gepizilor, avarilor, bulgarilor, ungurilor, pecenegilor ori cumanilor. Ioan Aurel Pop isi
continua ideea, argumentand ca , desi pana aici situatia a fost similara, nimanui nu i-a
trecut prin cap in Vest sa nege continuitatea prezentei latinofone in Franta, Italia, Spania
sau Portugalia. Si nici nu avea cum din moment ce s-au pastrat o serie de documente
interne ale regatelor barbare care atesta convietuirea noilor stapani germanici cu
latinofonii cuceriti. Diferenta este aceea ca in cazul latinofonilor rasariteni pur si simplu
nu avem documente interne ale entitatilor barbare, in afara de cele bulgare si ungare, dar
si acelea dintr-o perioada tarzie. Fireste ca sursele externe, in principal bizantine,
mentionau doar pe actorii politici, adica pe barbari, la fel cum era obiceiul si in Vest.
Date despre componenta demografica efectiva a entitatilor barbare care cuprindeau si
teritoriul nord-dunarean nu am fi putut avea decat din surse interne,care ,spre deosebire

3
de Vest, lipsesc, din pacate. Aceasta este diferenta esentiala dintre latinofonii rasariteni si
cei occidentali in viziunea autorului.
Partea a doua , legata de evolutia maghiarilor pana la 896, are tot un subtext
polemic. Istoriografia ungara incearca sa acrediteze ideea ca deja inainte de 896
maghiarii depasisera stadiul gentilic si , prin urmare, imediat dupa asezarea lor in Campia
Pannonica erau suficient de evoluati politic spre a cuceri si integra Transilvania sau
Slovacia , chiar daca intr-o forma ceva mai “diluata”. Istoricul roman contrazice aceasta
teorie pe baza surselor legate de organizarea societatii ungare si adduce ca argument
continuarea campaniilor pradalnice specifice unei societati nomade a stepelor pana dupa
955,anul infrangerii lor in fata germanilor la Lechfeld. Pana la crestinarea impusa de
Regele Stefan si chiar dupa aceea, argumenteaza Pop, nu putem vorbi de un stat maghiar
in sensul propriu-zis al cuvantului care in nici un caz nu putea controla si administra chiar
si intr-o forma laxa Transilvania decat dupa anul 1000 si numai treptat.
In partea a treia si cea mai ampla, autorul discuta foarte pe larg Cronica lui
Anonymus si mentionarile de catre aceasta a voievodatelor lui Glad, Menumorut, Gelou ,
si mai apoi Gyla si Ahtum. Dupa cum se stie, istoriografia ungara considera complet
necreditabila cronica notarului anonim, asimiland-o unor povestiri romantate care
proiecteaza, de fapt, realitatea etnica de pe timpul autorului( cumpana veacurilor XII-XIII
cand romanii erau, si pentru istoricii unguri, indubitabil prezenti in Transilvania ) in
vremurile de pe la 900-1000. Pe langa vechile argumente ale istoriografiei romanesti si
pe langa amintirea si a altor cronici care-I mentioneaza pe romani in Transilvania intr-o
forma sau alta in aceeasi perioada( cronica kieveana “Povestea anilor ce au trecut”,
cronica de pe la 1280 a lui Simon de Keza si diverse mentiuni din cronici sau lucrari
geografice bizantine, arabe sau armenesti care toate ii situeaza pe romani in jurul sau
inaintea anului 1000 in zona) , Ioan Aurel Pop revine cu argumentul paralelei intre
latinofonii rasariteni si cei apuseni. Voievodatele descrise de Anonymus- chiar daca
liderii lor poate nu se numeau asa- sunt perfect plauzibile deoarece ele corespund ,
pentru istoricul roman, desavarsirii etnogenezei romanesti care favoriza, bineinteles,
aparitia unor formatiuni politice care prelungeau acele “romanii” de care vorbea Iorga, pe
care le putem numi fireste si altfel, si, mai mult, corespund temporal cu resurgenta
politica a latinofonilor occidentali si cu un anumit vid de putere in zona care a urmat

4
distrugerii Khaganatului Avar. Si argumentul geopolitic, ca sa-i spunem asa, pledeaza in
acest sens. Era firesc ca acest inceput de resurgenta politica a latinofonilor rasariteni sa
aiba loc in Transilvania, zona protejata de arcul carpatic, si nu in spatiul extracarpatic
complet deschis navalirilor din stepa eurasiatica. Atacul maghiar a curmat insa acest
inceput de resurgenta politica si a trebuit sa mai treaca inca 300 de ani pentru realizarea
primelor formatiuni politice romanesti in spatiul extracarpatic.
Ultima parte prezinta procesul de cucerire a Transilvaniei ,accentuand pe
caracterul treptat al acesteia si pe rezistenta elementului romanesc care si-a pastrat pana
tarziu in veacul al XIV-lea si chiar al XV-lea organizarea specifica , in masura posibilului
si mai ales in zone ferite colinare, submontane si depresionare precum Tara Hategului, a
Maramuresului, a Fagarasului, zona Banatului de Severin etc. Factorul geografic a
jucat,de asemenea, un rol esential, penetratia maghiara concentrandu-se in zonele
deschise de campie si podis si urmand, in general, cursul raurilor precum Muresul,
Somesul, Crisurile, Tarnavele etc. De asemenea, “rezervorul” demografic maghiar fiind
redus , cuceritorii au fost nevoiti sa faca apel la colonisti precum sasii si secuii.
Aceasta carte este, in opinia mea, dominata de ideea reintegrarii cercetarii istorice
romanesti intr-un context mai larg european si reprezinta o reluare a contactului cu
exteriorul a istoriografiei romanesti dupa o perioada de izolare intr-un moment de
reasezare geopolitica(anii`90) si intr-un context tulbure , dupa cum lasa sa se inteleaga si
autorul in cuvantul sau de incheiere: “ … Dar lucrarea de fata nu si-a propus sa explice
situatia etno-politica actuala a Transilvaniei. , provincie fireasca a Romaniei. Lucrarea
trateaza o secventa istorica si anume cea curpinsa cu precadere intre secolele IX si XIV
cand statele incipiente de pe teritoriul Romaniei au fost cucerite de maghiari.
Suntem absolut convinsi ca fara cunoasterea corecta a realitatilor si faptelor din
acea vreme, intelegerea adecvata a situatiei contemporane a regiunii e pusa sub semnul
intrebarii. Daca aceasta carte va spori cat de putin gradul de cunoastere a acelei
fascinante lumi, atunci avem multumirea ca scrierea ei nu a fost in van. (pp. 200-201).”

Obiectul prezentarii de carte-

5
Ioan Aurel Pop- “Romanii si maghiarii in secolele IX-XIV. Geneza statului
medieval in Transilvania” , Centrul de Studii Transilvane, Fundatia Culturala Romana,
Cluj-Napoca, 1996.

MORARU ADRIAN-VALENTIN
FACULTATEA DE ISTORIE, I.D.D., ANUL III