Sei sulla pagina 1di 113

I.

Informaţii generale

• Date de identificare a cursului


Cursul urmăreşte atingerea următoarelor obiective:
•Utilizarea corectă a termenilor specifici docimologiei didactice
•Identificarea componentelor modelului interacţional al procesului de învăţământ
•Evidenţierea importanţei dimensiunilor şi criteriilor de clasificare a proceselor
evaluative şi autoevaluative
•Identificarea premiselor congruenţei relaţiei autoevaluare-evaluare
•Identificarea dimensiunilor dinamicii relaţiei autoevaluare-evaluare
•Surprinderea implicaţiilor relaţiei autoevaluare-evaluare asupra imaginii de sine a
elevului
•Evidenţierea factorilor de distorsiune prezenţi în autoevaluarea şi evaluarea didactică
şi a modalităţilor de prevenire a acestora
•Evidenţierea celor mai importante tendinţe de restructurare a docimologiei didactice
şi oferirea unei perspective integratoare asupra fenomenului educaţional contemporan
şi a factorilor ce determină evoluţia şi restructurarea acestuia.

Date de contact ale titularului de curs: Anul II, semestrul 2


Curs obligatoriu
Nume: Cristian Stan, conferenţiar univ. dr. Tutori:
Informaţii de contact: -Asist. drd. Ecaterina Catîru
Birou: Str. Sindicatelor Nr. 7 Birou 25 ecaterina72@yahoo.com
Telefon: 0264-598814, interior 6114 -Asist. drd. Dana Jucan
Fax: 0264-590559 orian_dana@yahoo.com
E-mail: cristiss2004@yahoo.com -Asist. drd. Delia Muste
Consultaţii: permanent - online deli_todean@yahoo.com
Date de identificare curs şi contact tutori: -Asist.drd. Cornelia Stan
corneliassv@yahoo.com
Teoria şi metodologia evaluării didactice -drd. Adriana Denisa Manea
PED 2313 adriana.manea@yahoo.com

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite


Cursul necesită cunoştinţe anterioare specifice următoarelor discipline:
Fundamentele pedagogiei, Teoria şi metodologia curriculumului, pe care se bazează,
parţial. De asemenea, pentru unele achiziţii specifice, studenţilor li se vor recomanda
următoarele surse bibliografice: Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca; Bocoş, M.; Jucan D., Teoria şi
metodologia instruirii. Teoria şi metodologia evaluării. Repere şi instrumente didactice
pentru formarea profesorilor, ediţia a II-a, revăzută, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007;
Chiş, V., (2001) Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;

1
• Descrierea cursului
Cursul este structurat în jurul a două concepte fundamentale: evaluarea şi
autoevaluarea didactică. Cele două concepte anterior enunţate sunt abordate atât din
punctul de vedere al structurii şi componentelor acestora cât şi din perspectiva dinamicii
şi procesualităţii acestora. Accentul este pus pe relevarea dimensiunii practice a evaluării
şi autoevaluării evaluării didactice, pe evidenţierea influenţei acestora asupra procesului
de învăţământ în general, respectiv asupra predării şi învăţării.

• Organizarea temelor în cadrul cursului

Modulul 1 „Docimologia didactică - consideraţii introductive" îşi propune să


clarificări terminologice asupra unor concepte precum docimologie, docimastică,
doxologie;
Bibliografie recomandată:
•Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
•Ionescu, M. (2000) Demersuri creative în predare şi învăţare, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
•Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.

Modulul 2 „Structura procesului evaluativ" este destinat radiografierii structurii


procesului evaluativ, respectiv evidenţierii componentelor acestuia: verificare (metode de
verificare şi instrumente de verificare), măsurare (performanţă şcolară, standarde
docimologice), semnificare (note, calificative), argumentare (argumentare normativă,
argumentare formativă).
Bibliografie recomandată:
•Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
•Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară

Modulul 3 „Autoevaluarea didactică" urmăreşte atât clarificarea următoarelor


concepte: autoapreciere, autoevaluare, performanţă, competenţă, competenţă şcolară
minimală cât şi reliefarea determinanţilor externi (status şcolar, status filial, relaţie de
satelizare, relaţie de non-satelizare etc.) şi interni ai autoevaluării didactice (nivel
aspiraţie, nivel expectanţă imediată, estimarea dificultăţii sarcinii, estimarea potenţialului
propriu etc.); realizarea unei analize comparative a modelului clasic al procesului de
învăţământ cu modelul interacţional al acestuia.
Bibliografie recomandată:
•Boroş, M., (1998), Nivelul de aspiraţii şcolare, Editura Gutinul, Baia Mare.
•Ionescu, M., Radu, I., coord., (1995), Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-
Napoca.
•Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
Modulul 4 „Funcţiile şi formele evaluării şi autoevaluării didactice" are drept scop
reliefarea dimensiunii normative (constatativă, diagnoză, prognoză) şi formative a
evaluării şi autoevaluării didactice (motivaţională, decizională, informaţională); vor fi
detaliate principalele criterii (volumul de informaţii supus verificării, momentul de timp
ales pentru evaluare, sistem de referinţă utilizat) şi forme de obiectivare a evaluării şi
autoevaluării didactice (evaluare parcelară/globală, autoevaluare analitică/sintetică,
evaluare iniţială/pe parcurs/finală, autoevaluare prospectivă/factuală/retrospectivă,
evaluare formativă/clasificatorie/de progres, autoevaluare distală/proximală/autocentrică)
Bibliografie recomandată:
•Bocoş, M.; Jucan D., (2007) Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi
metodologia evaluării. Repere şi instrumente didactice pentru formarea
profesorilor, ediţia a II-a, revăzută, Editura Paralela 45, Piteşti;
•Chiş, V., (2001) Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
•Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.

Modulul 5 „Dinamica relaţiei evaluare-autoevaluare didactică şi implicaţiile acesteia


asupra imaginii de sine a elevului" este axat pe surprinderea a ceea ce este sincronic şi
diacronic în relaţia evaluare-autoevaluare, pe interdeterminarea contextuală şi procesuală
a relaţiei evaluare-autoevaluare, pe explicitarea variabilităţii interne şi externe a
performanţelor şcolare ale elevilor; vor fi de asemenea explicitate următoarele concepte:
imagine de sine, componenta cognitivă a imaginii de sine, componenta afectivă a
imaginii de sine, componenta relaţională a imaginii de sine, auto-schemă, metapercepţie,
auto-prezentare, auto-monitorizare.
Bibliografie recomandată:
•Chiş, V., (2001) Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
•Ionescu, M. (2000) Demersuri creative în predare şi învăţare, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
•Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.

Modulul 6 „Obiectiv şi subiectiv în evaluarea şi autoevaluarea didactică; Strategii


acţionale specifice situaţiilor de discordanţă evaluativă" vizează surprinderea
condiţiilor unei evaluări didactice obiective (fidelitate/validitate/relevanţă docimologică)
dar şi principalelor surse de eroare în evaluare: erori instrumentale (eroarea
instrumentală, eroarea încadrării globale, eroarea succesiunii) şi efecte parazite (efectul
de obişnuinţă, efectul de anticipare, eroarea constantă personală); sunt reliefate
mecanismele de auto-apărare puse în joc în situaţii de eşec şcolar (intelectualizarea,
raţionalizarea, reprimarea, autosabotarea, memoria autobiografică, atribuirea,
comparaţia depreciativă, autorealizarea proiectivă, evitarea).
Bibliografie recomandată:
• Mugny, G., Perez, J.A., (1996), Reprezentările sociale ale inteligenţei: cercul
vicios al evaluării, în Psihologie Socială, coord.Neculau, A., Editura Polirom,

3
Iaşi.
• Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.

Modulul 7 "Perspective şi orientări actuale în docimologia didactică" urmăreşte


surprinderea a ceea ce este clasic şi modern în docimologia didactică, realizarea
distincţiei dintre empiric şi ştiinţific în evaluarea didactică şi explicitarea următoarelor
principii docimologice: principiul caracterului obiectiv al autoevaluării şi evaluării
didactice; principiul caracterului interactiv al autoevaluării şi evaluării didactice,
principiul contextualizării performanţelor şcolare ale elevilor.
Bibliografie recomandată:
•Bocoş, M.; Jucan D., (2007) Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi
metodologia evaluării. Repere şi instrumente didactice pentru formarea
profesorilor, ediţia a II-a, revăzută, Editura Paralela 45, Piteşti;
•Chiş, V., (2001) Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
•Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.

• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs


Cursul este elaborat şi structurat în conformitate cu cerinţele şi exigenţele
metodologice ale pedagogiei interactive şi pedagogiei angajamentului. Cursanţii vor fi
încurajaţi să analizeze critic tematica propusă, să îşi spună opiniile, să argumenteze, să
ofere exemple, să identifice probleme şi să propună soluţii în raport cu acestea. Vor fi
organizate discuţii, inclusiv pe forum, astfel încât să se asigure tuturor studenţilor
posibilitatea de a-şi exprima opiniile, ideile sau eventualele nelămuriri.

• Materiale bibliografice obligatorii


•Bocoş, M.; Jucan D., (2007) Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi
metodologia evaluării. Repere şi instrumente didactice pentru formarea
profesorilor, ediţia a II-a, revăzută, Editura Paralela 45, Piteşti;
•Chiş, V., (2001) Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
•Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
Cele trei surse bibliografice indicate sunt considerate a fi de maximă relevanţă
pentru problematica acestui curs şi conţin referiri explicite la temele tratate. Cărţile pot fi
consultate la Biblioteca Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei.

• Materiale şi instrumente necesare pentru curs


- computer pentru accesarea cursurilor online şi pentru participarea la discuţiile pe
forumul dedicat acestora.
• Calendarul cursului
Pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri cu studenţii, în cadrul
Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Clădirea Pedagogica din Cluj-Napoca,
str. Sindicatelor nr. 7.

Modulele Activităţi premergătoare Aşteptări faţă de Sarcini de lucru*


abordate studenţi
întâlnirea I 1, 2,3, 4 Efectuarea următoarelor Parcurgerea Sarcina 1: să dentifice specificul
exerciţii: prealabilă a docimologiei, docimasticii şi
1. Realizarea unor corelaţii suportului de curs doxologiei; să analizeze comparativ
între conceptele predare, şi a bibliografiei modelul clasic şi cel interacţional al
învăţare, evaluare, auto- recomandate şi procesului de învăţământ.
evaluare. disponibilitate Sarcina 2: să identifice specificul
2.Evidenţierea avantajelor / pentru participare fiecăreia dintre componentele
dezavantajelor diverselor activă la discuţii. procesului evaluativ; să evidenţieze
forme de evaluare interdependenţadintre componentele
procesului evaluativ.
Sarcina 3: să evidenţieze importanţa
fiecăreia dintre funcţiile evaluării şi
autoevaluării didactice; să analizeze
comparativ implicaţiile dimensiunilor
normativă şi formativă în plan
evaluativ şi autoevaluativ.
Sarcina 4: să analizeze diversele
surse de eroare în evaluare; să
evidenţieze specificul mecanismelor
de autoapărare în situaţii de eşec
şcolar

întâlnirea 5, 6, 7 Efectuarea următoarelor Parcurgerea


II exerciţii: prealabilă a
1. Identificarea unor suportului de curs
modalităţi de combatere a şi a bibliografiei
distorsiunilor evaluative. recomandate şi
2. Surprinderea şi analizarea disponibilitate
direcţiilor actuale de pentru participare
modernizare a docimologiei activă la discuţii.
didactice.
* Sarcinile de lucru condiţionează prezentarea la examenul scris. De aceea, ele vor fi predate înainte de
data la care este fixat acesta.

• Politica de evaluare şi notare


Evaluarea finală se va realiza sub forma unui examen scris, în care vor fi
verificate şi notate achiziţiile teoretice şi practice ale studenţilor.
Intrarea la examenul final este condiţionată de elaborarea sarcinilor de lucru
prezentate mai sus şi de predarea produselor elaborate. Aceste produse vor fi păstrate şi
de studenţi până la acordarea notei finale.
Pe parcursul semestrului, în cadrul celor două întâlniri organizate, se va realiza o
evaluare formativă continuă, bazată pe observarea comportamentului studenţilor, pe
calitatea intervenţiilor lor în discuţii, pe consistenţa reflecţiilor personale, pe pertinenţa
problemelor puse în discuţie, pe modalităţile de rezolvare a problemelor, pe soluţiile
propuse.
Studenţii vor primi feed-back la sarcinile realizate prin e-mail de la tutori, prin
comunicare directă pentru cei ce solicită acest feed-back, precum şi pe forumul de

5
discuţii.
Studenţii se pot prezenta la examen de mărire a notei, în conformitate cu
Regulamentele Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei.
• Elemente de deontologie academică
Cursul şi activităţile aferente lui (întâlnirile, examenul, discuţiile organizate direct
sau pe forum) încurajează interacţiunile umane şi comportamentele colegiale, corecte,
fairplay, bazate pe respect reciproc şi decenţă.
Relaţiile dintre cadrul didactic şi studenţi vor fi de tip democratic, astfel încât ele
să favorizeze implicarea activă şi interactivă a studenţilor în activităţile educaţionale şi să
asigure premisele unei instruiri şi autoinstruiri eficiente.

• Studenţi cu dizabilităti
Studenţii cu dizabilităţi motorii sau intelectuale pot urma cursul în modalităţi cât
mai apropriate, identificate împreună cu cadrul didactic, căruia i se pot trimite mesaje e-
mail.

• Strategii de studiu recomandate


Pentru parcurgerea modulelor acestui curs este recomandabil să se pună accent pe
exemplificările practice, pe experienţa de elev şi de student, precum şi pe analiza critică a
suportului de curs şi a surselor bibliografice.
În parcurgerea modulelor este recomandabil să se încerce realizarea de corelaţii
între teme şi subteme şi să se efectueze exerciţiile aplicative propuse.
Numărul de ore estimativ de studiu individual necesar pentru parcurgerea
modulelor este: 2 ore pentru modulul 1; 6 ore pentru modulul 2; 4 ore pentru modulul 3;
4 ore pentru modulul 4; 4 ore pentru modulul 5; 4 ore pentru modulul 6; 4 ore pentru
modulul 7.

II. Suportul de curs propriu-zis

Cursul este structurat pe 7 module care, la rândul lor, vor fi organizate după cum
urmează:

Modulul 1 „Docimologia didactică - consideraţii introductive"


• Scopul şi obiectivele
- să definească operaţional conceptele: docimologie, docimastică, doxologie;
- să inventarieze principalele modalităţi de definire a termenilor de „evaluare"
"autoevaluare";

• Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior


Conceptele studiate anterior, de interes pentru acest modul sunt: finalităţile
educaţionale, conţinutul învăţământului, strategiile de instruire şi strategiile de evaluare.

• Conţinutul informaţional detaliat


Este puţin probabilă proiectarea unei mai bune realităţi educaţionale în condiţiile absenţei
unui demers teoretic adecvat, centrat pe problematica studierii de o manieră integrativă a
autoevaluării şi evaluării didactice.
Cercetările în domeniu realizate până în prezent păcătuiesc fie prin tratarea în
exclusivitate doar a evaluării didactice fie prin abordarea autoevaluării didactice ca fiind

7
un simplu efect, un moment secund al demersului evaluativ întreprins de profesor. Pe
parcursul paginilor care urmează ne propunem să oferim o perspectivă teoretică sistemică
asupra autoevaluării şi evaluării didactice, subliniind atât complexitatea fenomenului
autoevaluativ cât şi importanţa pe care relaţia autoevaluare-evaluare o deţine în cadrul
procesului de învăţământ.
În această ordine de idei considerăm în primul rând ca fiind necesară realizarea
unor precizări, clarificări şi delimitări terminologice atât la nivelul docimologiei didactice
în general cât şi la cel al autoevaluării în special.
Un alt aspect vizat în acest prim capitol îl constituie reconsiderarea locului şi
rolului ocupat de autoevaluarea didactică în cadrul procesului de învăţământ. În acest
sens dorim să prezentăm limitele teoretice şi acţionale ale abordării tradiţionale a
componentelor procesului de învăţământ, oferind alternativa unui model interacţional al
structurii procesului de învăţământ.
De o atenţie deosebită se bucură în cadrul acestui capitol şi problema
dimensiunilor normative şi formative ale autoevaluării didactice. Astfel, dacă funcţiile
evaluării didactice au beneficiat de o tratare amplă în spaţiul literaturii de specialitate,
valenţele demersului autoevaluativ au reprezentat prea puţin obiectul de studiu al
cercetătorilor din domeniu, motiv pentru care considerăm necesară realizarea unei analize
comparative în acest sens.
Finalul acestei părţi a lucrării este dedicat tratării în paralel a problematicii
strategiilor didactice autoevaluative şi evaluative utilizate de către elevi şi profesori în
contextul spaţiului educaţional.

1.1. Precizări conceptuale


Definirea şi operaţionalizarea prealabilă a elementelor teoretice şi a conceptelor
fundamentale implicate într-o cercetare condiţionează în mare măsură reuşita acesteia.
Necesitatea unui asemenea demers este astfel impusă atât de utilizarea unei largi
varietăţi terminologice în cuprinsul studiilor dedicate autoevaluării şi evaluării didactice
cât şi de cerinţele de factură metodologică pe care le reclamă demararea oricărui demers
investigativ.
Realizarea unor clarificări şi delimitări conceptuale în sfera docimologiei
didactice este un efort cu atât mai justificat cu cât, în opinia noastră, diversitatea
conceptuală anterior amintită nu este neaparat un viciu terminologic al pedagogiei ci mai
degrabă expresia complexităţii reale a proceselor autoevaluative şi evaluative.

1.1.1. Delimitări terminologice


Autoevaluarea şi evaluarea nu sunt acţiuni specifice doar fenomenului
educaţional. Activităţile umane în general, indiferent de caracterul lor, comportă de
regulă şi o componentă evaluativă respectiv autoevaluativă.
Astfel, la fel după cum comunicarea umană primeşte în cadrul procesului de
învăţământ conotaţii specifice, devenind comunicare educaţională, autoevaluarea şi
evaluarea beneficiază la rândul lor de atributele domeniului particular de obiectivare. În
acest context, la nivelul procesului educaţional, a apărut necesitatea existenţei unei noi
ramuri a pedagogiei ca ştiinţă şi anume docimologia didactică.
"Docimologia" este ştiinţa ce are ca obiect studiul sistematic al examenelor, în
special a sistemelor de notare şi a comportamentului examinatorilor şi a celor examinaţi.
Docimastica este tehnica examenelor. Doxologia este studierea sistematică a rolului pe
care îl joacă evaluarea în cadrul educaţiei şcolare" (Landsheere, G. 1975).
Sintetizând, la nivelul activităţii instructiv-educative, în funcţie de zona sa de
aplicabilitate, evaluarea este concepută sub forma următoarelor ipostaze: evaluarea
randamentului şcolar al elevilor, evaluarea activităţii didactice a profesorilor, evaluarea
programelor educaţionale, evaluarea instituţiilor de învăţământ şi evaluarea sistemului de
învăţământ.
Evaluarea didactică este, în linii generale, un procedeu psihopedagogic complex
de stabilire a valorii unor procese, comportamente, performanţe, prin raportarea acestora
la un set de criterii prestabilite, cu valoare de "etalon".
Aşa după cum arată Daniel L. Stufflebeam (1980), în literatura de specialitate sunt
acceptate trei perspective principale de definire a evaluării, în funcţie de trei echivalenţe
posibile (Cucoş, C. 1996) :
1.evaluare = măsurare
2.evaluare = congruenţă
3.evaluare = judecare
Analizând modalităţile de definire a evaluării anterior enunţate constatăm însă
faptul că fiecare dintre acestea se bazează în fapt pe exploatarea unilaterală a câte unei
funcţii specifice evaluării didactice.
Astfel prima echivalenţă, evaluare = măsurare, este centrată asupra măsurării.
Noţiunea de măsurare este esenţială pentru orice demers investigativ de factură
ştiinţifică.
Una dintre cele mai frecvente definiţii ale măsurării se referă la atribuirea de
numere, în conformitate cu anumite reguli, unor obiecte sau evenimente. Această
manieră de definire a măsurării, în ciuda aparentei sale corectitudini, a ridicat însă o serie
de obiecţii, având la bază următoarele precizări:
a. entităţile supuse măsurării în cadrul ştiinţelor socio-umane sunt uneori prea
abstracte pentru a putea fi considerate obiecte sau evenimente;
b. cuantificarea prin atribuire de numere nu este universal operantă, uneori fiind
necesară exprimarea rezultatelor măsurării prin calificative;
Având în vedere cele precizate anterior considerăm ca fiind mai adecvat un alt
mod de definire a măsurării şi anume ca procedeu de punere în corespondenţă, pe baza
anumitor principii şi reguli, a unor concepte abstracte cu anumiţi indicatori empirici
(Zeller, R.A., Carmines, E.G., 1980).
Analizând echivalenţa evaluare = măsurare constatăm însă, indiferent de definiţia
acceptată pentru conceptul de măsurare, existenţa a două neajunsuri: pe de o parte
perspectiva strict instrumentală de concepere a evaluării didactice şi mai ales existenţa
unei simplificări nejustificate ce reduce evaluarea ca proces la unul dintre elementele sale
constitutive şi anume la măsurare.

9
Evaluare

Cel de al doilea tip de echivalenţă conceptuală este evaluare = congruenţă.


Definim congruenţa ca fiind nivelul estimat de concordanţă între evenimente simultane
sau succesive, pe baza unor regularităţi naturale sau convenţionale (Richelle, M.
1991). Acest mod de definire a evaluării didactice, cu toate că elimină mult din
"instrumentalismul" primei echivalenţe, implică o perspectivă oarecum strict constatativă
şi finalistă, în sensul că evaluarea devine o simplă componentă terminală a procesului de
învăţământ.
Al treilea tip de echivalenţă terminologică vehiculată în literatura de specialitate
este evaluare = judecare. Judecarea implică emiterea de către un observator a unor
propoziţii de factură valorizatoare cu privire la performanţele şi conduitele unui
subiect sau grup de subiecţi.
În acest context trebuie să precizăm însă faptul că în absenţa unor măsurători
obiective, propoziţiile valorizatoare ale observatorului rămân la stadiul de simple păreri
sau impresii. Astfel, deşi acest mod de concepere a evaluării didactice beneficiază în
raport cu primele două tipuri de echivalare de o extindere a orizontului acţional, el devine
vulnerabil din punctul de vedere al validităţii, relevanţei şi fidelităţii. Ca urmare a
conştientizării carenţelor metodologice a definirii evaluării din perspectiva echivalării
acesteia cu măsurarea, congruenţa sau judecarea majoritatea autorilor propun un model al
evaluării didactice structurat pe două niveluri (vezi figura 1.1.).

Măsurare

Apreciere

Figura 1.1. Structura clasică a procesului evaluativ

Ideea pe care se fundamentează structura anterior prezentată a demersului evaluativ este


aceea de a pune în corespondenţă două dimensiuni fundamentale ale acestuia: măsurarea
ca dimensiune obiectivă şi oarecum impersonală şi aprecierea ca emitere a unor judecăţi
de valoare personale sau personalizate într-o anumită măsură.

Sugestii pentru studenţi


-Parcurgerea atentă a suportului teoretic aferent acestei teme;
-Reflectarea asupra importanţei docimologiei didactice în cadrul sistemului ştiinţelor
educaţiei;

Exerciţii aplicative
1)să identifice specificul docimologiei, docimasticii şi doxologiei;
2)să evidenţieze locul şi rolul evaluării didactice în cadrul procesului de învăţământ;

10
• Sumar
Teoria evaluării didactice subsumează preocupările docimologiei, docimasticii şi
doxologiei. Aceste subramuri ale teoriei evaluării au influenţe notabile asupra derulării
procesului de învăţământ în ansamblul său.

• Bibliografie modul
Bibliografie obligatorie:
•Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
•Ionescu, M. (2000) Demersuri creative în predare şi învăţare, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
•Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.

Bibliografie opţională:
1.Bocoş, M.; Jucan D., (2007) Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi metodologia evaluării
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, ediţia a II-a, revăzută, Editura
Paralela 45, Piteşti.
2.Boroş, M., (1998), Nivelul de aspiraţii şcolare, Editura Gutinul, Baia Mare.
3.Broodfoot, P., (1992), Multilateral Evaluation, în British Educational Research Journal, nr. 3.
4.Chiş, V., (2001) Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
5.Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
6.Ionescu, M, Radu, I., Salade, D., coord., (2000), Studii de pedagogie aplicată, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
7.Ionescu, M., (2000), Demersuri creative în predare şi învăţare, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca.
8.Manolescu M, (2005), Evaluarea scolara; metode, tehnici, instrumente, Editura Meteor Press,
Bucuresti.
9.Mugny, G., Perez, J.A., (1996), Reprezentările sociale ale inteligenţei: cercul vicios al evaluării, în
Psihologie Socială, coord.Neculau, A., Editura Polirom, Iaşi.
10.Păun, E., (1999), Şcoala. Abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi.
11.Planchard, E., (1992), Pedagogie şcolară contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
12.Stoica, A., Mihail R., (2006), Evaluarea educationala. Inovatii si perspective, Editura Humanitas,
Bucuresti.

Modulul 2. „Structura procesului evaluativ"

• Scopul şi obiectivele
- să definească în manieră operaţională conceptele: verificare, măsurare,
semnificare, argumentare;
- să analizeze relaţiile dintre conceptele anterior menţionate;

• Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior


Evaluarea didactică, alături de autoevaluare, se constituie în una dintre
componentele esenţiale ale procesului de învăţământ.

11
Conţinutul informaţional detaliat
5 5

Având în vedere complexitatea procesului evaluativ, considerăm însă structura


mai sus prezentată ca fiind incompletă şi insuficient specifică, motiv pentru care
propunem, în figura I.2, o altă perspectivă asupra structurii procesului de evaluare
didactică.
Faţă de modul tradiţional de concepere a structurii procesului de evaluare
didactică, modelul secvenţial propus în figura I.2. este structurat pe patru niveluri
intercorelate: verificare, măsurare, semnificare şi argumentare.
a. Momentul verificării se referă la ansamblul modalităţilor efective de
"culegere" a informaţiilor privitoare la nivelul rezultatelor şcolare de ordin
performanţial ale elevilor. Distingem astfel două subcomponente: metode de verificare şi
instrumente de verificare.
Metodele de verificare sunt structurate fie în funcţie de modalităţile concrete de
obiectivare a performanţelor şcolare ale elevilor (orale, scrise, analiza produselor
activităţii) fie în raport cu gradul de specificitate al direcţionării sarcinii (verificare
nediferenţiată, verificare individualizată).
Instrumentele de verificare se referă la ansamblul tehnicilor şi procedeelor
concrete de recoltare a informaţiilor referitoare la nivelul performanţelor şcolare ale
elevilor şi se prezintă sub forma verificărilor curente, referatelor, testelor docimologice,
examenelor etc.
b. Cea de a doua secvenţă a procesului de evaluare didactică este măsurarea,
definită aşa după cum precizam anterior, ca procedeu de punere în corespondenţă, pe
baza anumitor reguli, a unor concepte abstracte cu anumiţi indicatori empirici. Altfel
spus, măsurarea, ca şi componentă a demersului evaluativ, implică raportarea
performanţelor şcolare ale elevilor la anumite standarde docimologice.
Performanţa şcolară se defineşte ca fiind gradul de eficienţă al
comportamentului şcolar într-o anumită situaţie educaţională, eficienţă ce rezultă din
mobilizarea resurselor cognitive şi afectiv-motivaţionale ale elevului în situaţia
confruntării cu un anume tip de sarcină şcolară. Performanţa şcolară depinde atât de
aptitudinile elevului cât şi de capacitatea acestuia de a le mobiliza (adaptare după Durand,
M. 1991). Subliniem în acest context faptul că performanţa şcolară include în
componenţa sa trei subdomenii: volumul de informaţie, gradul de înţelegere al respectivei
informaţii şi capacitatea de aplicare practică a acesteia.
Standardele docimologice se referă la sistemul de referinţă, respectiv la seturile
criteriale avute în vedere în cadrul operaţiei de măsurare. Standardele docimologice
prezintă, după majoritatea specialiştilor, trei forme principale de obiectivare precum şi
numeroase modalităţi particulare de combinare a acestora. Aceste forme principale sunt:
cerinţele prevăzute de programa şcolară şi de manual, nivelul grupului educaţional din
care face parte elevul şi nivelul performanţelor anterioare ale elevului.
c. A treia componentă principală a procesului de evaluare este semnificarea.
Definim semnificarea ca proces complex de punere în corespondenţă sau asociere a
unor semnificaţii cu anumite fenomene, evenimente sau rezultate. În cazul particular al
evaluării didactice semnificarea se referă la atribuirea de conotaţii valorizatoare nivelului
de congruenţă dintre performanţele şcolare ale elevilor şi standardele docimologice
aferente acestora, nivel de congruenţă stabilit anterior prin intermediul operaţiei de
măsurare.
Semnificarea, ca şi componentă a demersului evaluativ, îmbracă la rândul său
două forme principale: nota şcolară şi calificativul.
Nota şcolară este o modalitate de codare a nivelului performanţei şcolare sub
formă cifrică, în conformitate cu reguli anterior precizate şi constante în timp. Notarea
presupune aşadar căutarea la nivelul performanţei şcolare a unor caracteristici

13
corespunzând unui model de referinţă ideal al respectivei performanţe, şi utilizarea în
acest sens a unei scale de măsură riguros construite respectiv scala de intervale. Specific
scalei de intervale este faptul că originea scalei este una convenţională, neexistând un
punct 0 impus de natura fenomenului măsurat aşa după cum şi nivelul maxim al scalei
respective este tot unul convenţional. Aceasta înseamnă, în fapt, că nu putem afirma că
un elev de nota 5 este de două ori mai slab decât un elev care are nota 10.
Calificativul, la fel ca şi nota şcolară, exprimă sub formă convenţională nivelul de
congruenţă dintre performanţa şcolară şi standardele docimologice, cu deosebirea că în
acest caz modalitatea de codare nu este una cifrică, ci una bazată pe formulări lingvistice
de genul "foarte bine", "satisfăcător" etc. Dorim să precizăm faptul că şi în cazul
semnificării prin acordarea de calificative evaluatorul recurge la o scală de măsură, care
de această dată nu mai este una de intervale, ca în cazul notei, ci una ordinală.
De remarcat în acest context sunt trei aspecte:
1.nota reală, la fel ca şi calificativul real, care ar reflecta obiectiv valoarea
performanţei şcolare, este o entitate ipotetică de care nota sau calificativul
atribuit se apropie cu o marjă de eroare de o amploare variabilă (De
Landsheere, G. 1975);
2.extinderea numărului de categorii al scalei nu aduce neaparat după sine
creşterea gradului de precizie al notei sau calificativului; o scală cu mai mult
de 9 - 10 categorii este, în plus, dificil de utilizat atât de către profesor cât şi
de către elev (Schorer, L. 1975);
3.Din punctul de vedere al frecvenţei, importanţa cea mai mare revine notelor,
care se distribuie pe o scală de intervale alcătuind spaţii liniare ordonate, de la
o extremă a nefavorabilităţii la o alta a favorabilităţii (Zamfir, C., Vlăsceanu,
L., 1993).
d. Argumentarea reprezintă cea de a patra componentă a demersului evaluativ. În
acest context putem defini argumentarea ca fiind un demers de factură explicativ-
justificativă având rolul de facilita înţelegerea, la nivelul subiectului evaluat, a
motivelor care au stat la baza acordării unei anumite note sau calificativ.
De remarcat în acest sens este şi faptul că argumentarea se deosebeşte atât de
condiţionare (prin aceea că necesită acordul şi participarea activă a elevilor) cât şi de
probare, care prin modul său de construcţie are un caracter de necesitate, ceea ce face ca
în acest caz argumentarea să fie de prisos (Grize, J.B., 1999).
Aşa după cum se observă în figura I.2., cu toate că argumentarea este secvenţa
care ar trebui să facă evaluarea mai inteligibilă pentru elevi, de multe ori însă aceasta
lipseşte sau este prea puţin prezentă în repertoriul acţiunilor cu caracter docimologic, fapt
ce se răsfrânge negativ asupra procesului de învăţământ în ansamblul său.
Argumentarea realizată de către profesor se poate manifesta sub două forme:
argumentarea normativă şi argumentarea formativă.
Argumentarea normativă este centrată, aproape în exclusivitate, pe domeniul
justificativ, fiind din acest punct de vedere apropiată de probare. Efortul profesorului este
astfel orientat cu precădere asupra enunţării cu maximă claritate a normelor şi criteriilor
ce au stat la baza acordării unei note sau calificativ, argumentarea îmbrăcând forma unei
expuneri mai mult sau mai puţin detaliate de motive/justificări.
Argumentarea de tip normativ are în acelaşi timp rolul de a facilita, la nivelul
profesorului, dezvoltarea capacităţii de operaţionalizare a unor secvenţe ale demersului
evaluativ.
Argumentarea formativă are drept scop nu doar simpla obţinere a acordului
elevului cu privire la corectitudinea notei sau calificativului atribuit performanţelor sale
şcolare, ci aceasta urmăreşte asigurarea mobilizării elevului în direcţia depăşirii
permanente a nivelului de performanţă atins de către acesta la un moment dat.
Acest fapt se realizează prin intermediul modului de expunere a argumentelor,
prin preocuparea de a ajuta elevul în conştientizarea progreselor înregistrate şi de a
prezenta nota sau calificativul acordat ca pe o premisă a obţinerii ulterioare a unor
performanţe de nivel superior.

Sugestii pentru studenţi


-Parcurgerea atentă a suportului teoretic aferent acestei teme;
-Corelarea conceptelor verificare, măsurare, semnificare, argumentare;

Exerciţii aplicative
1.să identifice specificul fiecăreia dintre componentele procesului evaluativ;
2.să evidenţieze interdependenţa dintre componentele procesului evaluativ;.

• Sumar
Procesul evaluativ necesită parcurgerea etapelor următoare: verificare, măsurare,
semnificare, argumentare.

• Bibliografie modul
Bibliografie obligatorie:
•Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
•Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară
Bibliografie opţională:
1.Bocoş, M.; Jucan D., (2007) Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi metodologia evaluării
2.Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, ediţia a II-a, revăzută, Editura
3.Paralela 45, Piteşti.
4.Boroş, M., (1998), Nivelul de aspiraţii şcolare, Editura Gutinul, Baia Mare.
5.Broodfoot, P., (1992), Multilateral Evaluation, în British Educational Research Journal, nr. 3.
6. Chiş, V., (2001) Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa
Universitară
7.Clujeană, Cluj-Napoca.
8.Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
9.Ionescu, M, Radu, I., Salade, D., coord., (2000), Studii de pedagogie aplicată, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
10.Ionescu, M., (2000), Demersuri creative în predare şi învăţare, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
11.Manolescu M, (2005), Evaluarea scolara; metode, tehnici, instrumente, Editura Meteor Press,
Bucuresti.
12.Mugny, G., Perez, J.A., (1996), Reprezentările sociale ale inteligenţei: cercul vicios al evaluării,
în Psihologie Socială, coord.Neculau, A., Editura Polirom, Iaşi.
13.Păun, E., (1999), Şcoala. Abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi.

15
14.Planchard, E., (1992), Pedagogie şcolară contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
15.Stoica, A., Mihail R., (2006), Evaluarea educationala. Inovatii si perspective, Editura Humanitas,
Bucuresti.

Modulul 3. Autoevaluarea didactică


• Scopul şi obiectivele
-să definească operaţional conceptul de autoevaluare didactică;
-să analizeze comparative modelul classic şi modelul interacţional al procesului
de învăţământ;

• Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior


Evaluarea didactică este un proces compus din patru subcomponente: verificare,
măsurare, semnificare, argumentare.

• Conţinutul informaţional detaliat


1.1.2. Repere conceptuale în autoevaluarea didactică
Evaluarea şi autoevaluarea reprezintă procese aparţinând unor domenii ontologic
distincte, primul realizându-se la nivelul unor cadre didactice abilitate şi special pregătite
pentru acest lucru iar celălalt având loc la nivelul elevilor, dar aflate într-o permanentă
relaţie de interdeterminare.
În termeni generici putem defini autoevaluarea ca fiind capacitatea elevului de a
elabora şi emite aprecieri valorizatoare referitoare la competenţele şi performanţele
şcolare proprii, la propria sa persoană în general.
În situaţia orizontului didactic autoevaluarea este aşadar strâns legată atât de
competenţa cât şi de performanţa şcolară şi se traduce într-un set de opinii mai mult sau
mai puţin stabile emise de către elev cu privire la statusul şcolar personal.
Considerăm ca fiind necesară în acest context abordarea şi explicitarea a două
probleme majore:
a. problema rolului autoevaluării didactice în cadrul relaţiei competenţă-
performanţă şcolară;
b. problema dinamicii procesului autoevaluativ;

a. Rolul autoevaluării didactice în cadrul relaţiei competenţă-performanţă şcolară


Aşa după cum se ştie, competenţa şcolară se referă la capacitatea elevului de a
îndeplini de o manieră satisfăcătoare sarcinile şcolare şi de a produce o conduită
şcolară dezirabilă din punctul de vedere al standardelor acceptate la nivelul sistemului
de învăţământ.
Problema competenţei şcolare a cunoscut în timp abordări şi interpretări multiple.
De actualitate este însă conceptul de competenţă şcolară minimală. Competenţa şcolară
minimală corespunde nivelului inferior al cunoştinţelor şi abilităţilor de ordin şcolar
ale elevului, nivel apreciat în funcţie de criterii anterior stabilite la nivel local sau
naţional.
Aşa după cum au remarcat specialiştii care s-au preocupat de studierea
competenţei şcolare minimale, este extrem de dificilă sau chiar discutabilă stabilirea cu
exactitate a liniei de demarcaţie dintre competenţă şi incompetenţă şi cu atât mai mult
obiectivarea acesteia prin intermediul notelor sau calificativelor. În aceste condiţii
nivelul competenţei şcolare minimale ar rămâne la stadiul unui simplu concept fapt ce a
determinat necesitatea combinării evaluării externe a nivelului de competenţă minimală
cu autoevaluarea realizată de către elev.
Performanţa şcolară se referă, aşa după cum precizam anterior, la gradul de
eficienţă al comportamentului şcolar situaţional, eficienţă ce rezultă din mobilizarea
resurselor cognitive şi afectiv-motivaţionale ale elevului în situaţia confruntării cu o
anumită sarcină şcolară. Relaţia competenţă-performanţă şcolară nu este însă una
liniară, în sensul că nu există o corelaţie directă şi imediată între competenţa şcolară şi
nivelul unei anumite performanţe şcolare situaţionale. Astfel, performanţa şcolară nu
depinde doar de setul aptitudinal al elevului ci şi de capacitatea acestuia de a-şi mobiliza
optimal resursele cognitive şi afectiv-motivaţionale în raport cu o anumită sarcină.
Altfel spus, competenţa şcolară nu poate fi tradusă întotdeauna clar şi complet
în performanţă, fie datorită acţiunii unor factori perturbatori externi (circumstanţe
defavorabile exprimării competenţei) sau interni (capacitate de mobilizare energetică
momentan redusă), fie datorită faptului că metodele noastre de evaluare se dovedesc
prea puţin precise pentru a surprinde cu suficientă exactitate randamentul de
conversie al competenţei în performanţă.
La nivelul evaluării didactice profesorul rămâne prizonierul perspectivei
personale asupra particularităţilor contextului în care se obiectivează performanţa şcolară
a elevilor şi dispune de mijloace extrem de limitate pentru a estima nivelul efectiv de
mobilizare al fiecărui elev în raport cu sarcina şcolară. Devine evident în aceste condiţii
faptul că singura instanţă în măsură să aprecieze din interior gradul în care competenţa
şcolară se converteşte în performanţă este elevul însuşi. Având în vedere cele precizate
anterior considerăm că demersul evaluativ al profesorului, care implică o perspectivă
externă asupra relaţiei competenţă-performanţă şcolară, poate câştiga în consistenţă şi
exactitate prin intermediul sprijinirii într-o mai mare măsură pe autoevaluarea elevilor,
care oferă o perspectivă din interior asupra acestei relaţii.

b. Dinamica procesului autoevaluativ


Contrar aparenţelor, autoevaluarea didactică nu se realizează şi nu primeşte
formă finită dintr-o dată. Autoevaluarea realizată de către elev are un caracter
procesual, desfăşurându-se secvenţial şi incluzând numeroase momente de
restructurare, determinate în special de multitudinea factorilor în raport cu care
aceasta interferează. Analiza autoevaluării didactice ne-a condus la decelarea, din
acest punct de vedere, a două categorii de factori determinanţi: factori interni şi
factori externi.
Demersul autoevaluativ al elevului include la nivelul factorilor interni, aşa după
cum se poate observa în figura I.3., două categorii de componente, aflate într-o
permanentă relaţie de interdependenţă: componenta afectiv-motivaţională (nivelul de
aspiraţie şi nivelul expectanţei imediate) şi componenta estimativă (estimarea
potenţialului propriu şi estimarea gradului de dificultate al sarcinii şcolare).

17
Figura I.3. Determinanţi interni ai autoevaluării didactice

Nivelul de aspiraţie se referă la ansamblul standardelor şi scopurilor pe care subiectul le


propune pentru sine spre atingere pe termen mediu şi lung. Cercetările în domeniu au
demonstrat faptul că sentimentul eşecului sau reuşitei nu este în raport cu sarcina şcolară
în sine ci cu nivelul de aspiraţie al individului. Nivelul de aspiraţie al subiectului este
puţin susceptibil de a cunoaşte variaţii majore în intervale scurte de timp.
Nivelul expectanţei imediate este stabilit corelativ cu nivelul de aspiraţie şi
vizează aşteptările de moment ale elevului, respectiv obiectivele pe care acesta îşi
propune să le atingă pe termen scurt, de regulă în raport cu o anume sarcină. Nivelul
expectanţei imediate poate fi superior sau inferior nivelului de aspiraţie şi este mai
fluctuant decât acesta din urmă, depinzând atât de estimarea propriilor potenţialităţi cât şi
de gradul de dificultate estimat al sarcinii şcolare.
Estimarea potenţialului propriu sau competenţa şcolară percepută este o
construcţie de natură cognitivă corespunzătoare opiniei pe care subiectul o are despre
propria sa valoare în plan acţional. Această reprezentare cognitivă, fluctuantă la elev şi
relativ stabilă la adult, este în mare măsură consecinţa experienţelor anterioare ale
individului şi are un rol reglator în motivaţie şi în modul de angajare a sarcinii (Durand,
M., 1999).
Estimarea dificultăţii sarcinii reprezintă, alături de nivelul expectanţei imediate,
componenta care înregistrează cele mai mari variaţii şi se referă la efortul întreprins de
elev în vederea stabilirii gradului de complexitate al situaţiei cu care acesta se confruntă.
Estimarea corectă a gradului de dificultate al sarcinii joacă un rol decisiv în mobilizarea
optimală a potenţialităţilor de care elevul dispune.
Sintetizând constatările făcute cu privire la determinanţii interni ai procesului
autoevaluativ putem face următoarele constatări:
a. nivelul de aspiraţie, deşi cunoaşte în timp o anumită stabilizare, este relativ
fluctuant în cazul elevilor, motiv pentru care este necesar ca demersul
evaluativ să ofere acestora un suport permanent ;
b. adecvarea nivelului de aspiraţie la capacităţile reale ale elevului este mediată
atât de structura personalităţii acestuia şi de posibilităţile sale de
autocunoaştere cât şi de normele grupului căruia acesta îi aparţine (Levy-
Leboyer, C., 1999);

18
c. între nivelul de aspiraţie şi nivelul expectanţei imediate pot exista
incongruenţe, acesta din urmă variind atât în funcţie de gradul estimat de
dificultate a sarcinii şcolare cât şi în raport cu nivelul asumat de competenţă;
d. la rândul său, nivelul de dificultate al sarcinii este apreciat în raport cu
estimarea propriilor potenţialităţi şi condiţionează intensitatea angajării
elevului faţă de sarcina şcolară, cunoscut fiind faptul că sarcinile considerate
prea uşoare nu conduc la o motivaţie mai mare decât cele estimate ca fiind
dificile;
e. autoevaluarea didactică cunoaşte o determinare internă multifactorială,
variaţiile survenite la nivelul uneia dintre cele patru subcomponente
determinând variaţii de magnitudini diferite la nivelul celorlalte ;
Tratarea izolată a autoevaluării didactice sau reducerea acesteia la un simplu
demers autodeliberativ intern şi în totalitate autonom conduce la deformări majore în
înţelegerea şi explicarea acestui proces. Declanşarea, desfăşurarea şi inclusiv efectele
autoevaluării didactice sunt inerent contextualizate aşa după cum angajarea elevului în
rezolvarea sarcinii şcolare este, la rândul său, una de natură contextuală. Astfel,
considerăm necesară abordarea demersului autoevaluativ al elevului nu doar din
perspectiva procesualităţii sale interne, ci şi prin prisma dinamicii sale externe.
Demersul autoevaluativ al elevilor nu se desfăşoară aşadar doar sub auspiciile
determinanţilor interni, menţionaţi anterior, ci aşa după se arată în figura I.4., şi în
condiţiile acţiunii unor factori contextuali externi cum sunt: evaluarea realizată de
către profesor, opiniile valorizatoare ale colegilor şi aprecierile părinţilor.

Figura I.4. Determinanţi externi ai autoevaluării didactice

Evaluarea didactică, prin intermediul aserţiunilor valorizatoare ale profesorului


(note, calificative, aprecieri verbale etc.) reprezintă pentru demersul autoevaluativ al
elevului principalul referenţial axiologic extern.
Modul în care elevul se autoevaluează cunoaşte o permanentă relaţionare cu

19

19
evaluarea didactică realizată de către profesor care devine, de regulă, principala sursă de
validare a aprecierilor proprii. Prin intermediul evaluării didactice elevul primeşte
confirmarea externă oficială a performanţelor sale şi implicit a modului său de
autovalorizare.
Evaluarea didactică, realizată de către profesor creează la nivelul elevului, în
urma unui proces de interiorizare, premisele autoevaluării. Acest fenomen nu este însă
unul spontan, fiind necesară, într-o etapă preliminară, prezentarea de o manieră explicită
a demersului evaluativ de către profesor. Astfel, capacitatea de autoevaluare a elevului se
construieşte în timp şi presupune acţiunea evaluativă cu caracter formativ realizată de
către profesor, care va ajuta elevul să ia cunoştinţă de distanţa care separă autoevaluarea
de evaluare, pregătindu-l astfel să-şi asume responsabilitatea autoevaluării şi
concomitent să reducă această distanţă (Schwartz, B., 1975).
Statusul şcolar al elevului se defineşte ca fiind poziţia ocupată, sau recunoscută
ca fiind ocupată de acesta, în structura relaţiilor sociale ale clasei de elevi, respectiv
ansamblul comportamentelor la care elevul se poate aştepta în mod legitim din partea
profesorilor şi colegilor săi în conformitate cu această poziţie (Doise, W., 1996).
Clasa de elevi constituie prin însăşi structura sa spaţiul de comparaţie în
interiorul căruia se conturează şi capătă consistenţă statusul şcolar al elevului.
Valorizările colegilor în raport cu nivelul performanţei elevului constituie la rândul lor
un important reper de apreciere şi validare pentru demersul autoevaluativ. Este astfel
cunoscut faptul că atât nivelul de aspiraţie cât şi imaginea de sine se construiesc prin
permanentă raportare la celălalt, ambele jalonând în permanenţă efortul de autoevaluare
al elevului.
Interacţiunea de tip elev-elev existentă în cadrul grupului educaţional este
eliberată de formalismul ce caracterizează uneori interacţiunea de tip profesor-elev,
motiv pentru care comunicarea şi schimbul de opinii la acest nivel cunosc o dinamică şi
o consistenţă crescută, fapt ce nu rămâne fără urmări în planul modului de autoevaluare
al elevului. Raportându-se la colegii săi şi beneficiind de opiniile acestora cu privire la
propria persoană, elevul se cunoaşte şi se autoevaluează mai bine pe sine.
Statusul filial se referă la tipul de relaţie instituit între elev şi părinţii săi,
respectiv la creditarea pozitivă sau negativă a acestuia din punctul de vedere al
potenţialităţilor sale performanţiale. Ne referim în acest sens la setul de opinii al
părinţilor cu privire la posibilităţile şi randamentul şcolar al elevului.
Considerăm necesară în acest context expunerea atât a distincţiei dintre relaţia de
satelizare şi cea de non-satelizare (termeni utilizaţi de Ausubel, D.P., Robinson, F.G.,
1981) cât şi a efectelor pe care cele două tipuri de relaţii le au asupra demersului
autoevaluativ al elevului.
Relaţia de satelizare se caracterizează prin aceea că elevul nu depune eforturi
pentru a dobândi prin el însuşi o poziţie socială independentă, el beneficiind de o
valorizare intrinsecă şi mulţumindu-se cu poziţia obţinută prin derivare de la poziţia
socială certă a părinţilor săi. Elevul caracterizat de existenţa unui status filial de tip
"satelit" dobândeşte prin identificarea cu statusul social al părinţilor săi credinţa fermă în
propria sa valoare, sentiment ce amortizează eşecurile şcolare ce nu sunt considerate
astfel niciodată ca fiind catastrofale. Pentru elevul de tip "satelit" notele sunt un simplu
mijloc de satisfacere a aşteptărilor părinţilor iar randamentul şcolar nu este considerat ca
bază a poziţiei sale sau etalon pentru valoarea sa ca persoană.
Relaţia de non-satelizare caracterizează elevul care nu beneficiază de o poziţie
socială derivată din poziţia socială a părinţilor săi şi care priveşte dependenţa faţă de
aceştia ca fiind una conjuncturală. În această situaţie elevul este valorizat extrinsec de
către părinţii săi, pentru care notele elevului sunt un mijloc de consolidare a propriului
statut social. Acest tip de status filial obligă elevul să aspire la o poziţie socială dobândită
prin intermediul propriilor realizări. În cazul elevului "non-satelit" nivelul de aspiraţie
este mai ridicat iar rezultatele sale şcolare sunt componente bazale ale valorii sale
personale. Uneori aspiraţiile acestui tip de elev sunt însă nerealiste în raport cu
posibilităţile proprii şi extrem de rezistente la schimbare prin prisma evenimentelor
externe care le contrazic. Acest fapt face ca elevul de tip "non-satelit" să fie uneori mai
puţin adaptabil şi mai vulnerabil în situaţii de eşec şcolar.
Rezumând cele spuse anterior, considerăm ca fiind necesară precizarea că factorii
determinanţi de natură externă enumeraţi anterior acţionează asupra demersului
autoevaluativ al elevului intercorelat şi în acelaşi timp mediat, prin intermediul
ansamblului interpretativ al determinanţilor interni.

1.2. Locul şi importanţa autoevaluării în procesul de învăţământ

Demersurile de factură evaluativă nu sunt specifice doar activităţii instructiv-


educative ci activităţii umane în general. Indiferent de natura activităţii sale omul are
nevoie de existenţa unei componente evaluative relative la această activitate pentru a
constata măsura în care rezultatele obţinute se ridică la nivelul expectanţelor ce au stat la
baza declanşării respectivei activităţi.
Prin analogie, relativ târziu însă, a fost luată în calcul şi la nivelul activităţii
instructiv-educative necesitatea constituirii unei componente evaluative apte de a da
seama de eficienţa acestei activităţii şi de nivelul rezultatelor înregistrate.
Multă vreme structura procesului de învăţământ a fost concepută ca având doar două
componente principale: predarea, realizată de către profesor şi învăţarea, desfăşurată la
nivelul elevului, evaluarea didactică fiind privită ca externă şi ulterioară derulării
interacţiunii predare-învăţare. În prezent evaluarea didactică este gândită ca parte
integrantă a procesului de învăţământ însă nu acelaşi lucru se poate spune şi despre
autoevaluarea didactică, motiv pentru care considerăm necesară tratarea în cadrul lucrării
şi a acestui aspect.

1.2.1. Limitele abordării tradiţionale a procesului didactic


Cercetările întreprinse în domeniul ştiinţelor educaţiei au demonstrat faptul că
evaluarea didactică nu trebuie considerată ca o etapă separată, independentă în
structura procesului de învăţământ, ea fiind în realitate o activitate cu care atât
predarea cât şi evaluarea se află într-un permanent raport interacţional.
Astfel s-a optat pentru includerea evaluării didactice alături de componentele
consacrate ale procesului de învăţământ: predarea şi învăţarea. Prezentăm în figura
I.5. modelul clasic al procesului de învăţământ.

21
Aşa după cum se poate observa în figura mai sus prezentată, procesul de
învăţământ în concepţia sa clasică include ca şi componente interacţionale fundamentale
trei elemente: predarea, învăţarea şi evaluarea.
Cu toate că acest model reprezintă cu certitudine un mare pas înainte faţă de
modelele anterioare ce aveau în componenţă doar predarea şi învăţarea el păcătuieşte
totuşi prin absenţa componentei autoevaluative.
Conform principiilor didacticii moderne elevul nu este un simplu obiect al
educaţiei ci subiect conştient al acesteia, implicat profund în procesul de proprie
transformare evolutivă prin intermediul pregătirii şcolare.
Oarecum în contradicţie cu principiul anterior enunţat, modelul clasic al structurii
procesului de învăţământ, prin absenţa componentei autoevaluative, rezervă elevului un
loc secundar şi pasiv într-o anumită măsură, în cadrul activităţii instructiv-educative.
Structura clasică a sistemului de învăţământ este centrată preponderent pe acţiuni
externe elevului căruia i se conferă o poziţie caracterizată de pasivitate în raport cu
activismul profesorului : elevului i se predă, elevul este evaluat, acestuia revenindu-i doar
sarcina de învăţa ceea ce i se predă şi de a se conforma evaluării didactice realizate de
către profesor.
Elevul este interesat însă, uneori poate chiar mai mult decât profesorul, de
evoluţia sa şcolară motiv pentru care el recurge relativ frecvent la autoevaluarea didactică
ce devine, în numeroase cazuri, un referenţial important al învăţării.
Ignorarea demersului autoevaluativ al elevului riscă să transforme evaluarea
didactică într-un conglomerat apreciativ incapabil de a interfera cu interioritatea elevului.
Acest fapt ne obligă la regândirea structurii procesului de învăţământ de o manieră care
să includă în componenţa sa şi autoevaluarea didactică realizată la nivelul elevului.

1.2.2. Modelul interacţional al procesului de învăţământ


Constatările enunţate anterior fac necesară regândirea structurii procesului de
învăţământ şi conceperea sa dintr-o altă perspectivă astfel încât locul şi rolul
autoevaluării didactice în acest cadru să fie clar şi explicit reprezentate.
În prelungirea acestei idei propunem, în figura I.6., un model interacţional al structurii
procesului de învăţământ, capabil să ofere atât posibilitatea unei recuperări, justificate în
opinia noastră, a demersului autoevaluativ al elevului cât şi oportunitatea a
redimensionării efective a strategiilor didactice ale profesorului.
Aşa după cum se observă în figura I.6., la nivelul procesului de învăţământ
distingem două sfere principale de activitate, cea a profesorului şi cea a elevului, având
ca punct de inflexiune performanţele obiectivate ale celui care se educă. Facem în acest
context diferenţa între performanţele obiectivate ale elevului (transpuse efectiv în
practică) şi performanţele sale potenţiale (de nivel latent), între cele două tipuri
performanţiale putând exista uneori discrepanţe.
Punctul de maximă concentraţie informaţională pentru desfăşurarea activităţii
celor doi actori ai binomului educaţional, profesorul şi elevul, este reprezentat de zona
performanţelor obiectivate sau efective. Relevanţa deosebită a acestui sector este
subliniată şi pusă în evidenţă de următoarele constatări:
a. profesorul predă în virtutea atingerii unor finalităţi educaţionale şi evaluează
măsura în care acestea au fost atinse pe baza performanţelor obiectivate ale
elevului;
b. elevul desfăşoară o activitate de învăţare ce se concretizează, în ultimă
instanţă, la nivelul performanţelor de care el este capabil, performanţe pe care
acesta le supune propriului demers autoevaluativ;
c. în funcţie de nivelul performanţelor obiectivate, nivel constatat în urma
acţiunii de evaluare didactică, profesorul îşi restructurează sau îşi menţine
modul de predare, monitorizând în permanenţă prestaţia efectivă a elevilor;
d. nivelul performanţelor obiectivate este monitorizat, prin intermediul
autoevaluării didactice, şi de către elev care, în funcţie de constatările
înregistrate, aduce modificări mai mult sau mai puţin consistente activităţii
sale de învăţare;
e. zona performanţelor obiectivate, transpuse efectiv în practică, face ca predarea
să cunoască influenţe nu doar de o manieră directă, în temeiul acţiunii
evaluative, ci şi mediat, prin aceea că la baza performanţelor efective ale
elevului stă mai ales învăţarea, determinată nu doar de predare ci şi de stilul
de învăţare ce cunoaşte la rândul său ajustări succesive în urma demersului
autoevaluativ;
f. autoevaluarea didactică se desfăşoară atât în condiţiile influenţelor externe ale
evaluării realizate de către profesor cât şi sub imperiul acţiunii
autodeliberative a elevului cu privire la nivelul performanţelor sale
obiectivate;

23

23
g. demersul autoevaluativ al elevului, spre deosebire de evaluarea didactică, este
ghidat de cele mai multe ori nu numai de nivelul performanţelor obiectivate ci
şi de cel al performanţelor sale potenţiale;
Sintetizând cele precizate anterior putem afirma că includerea explicită a
autoevaluării didactice în cadrul componentelor procesului de învăţământ se dovedeşte nu
numai utilă ci şi necesară. Cunoaşterea şi valorificarea potenţialului didactic subsumat
demersului autoevaluativ al elevului poate contribui, în opinia noastră, la optimizarea şi
eficientizarea de nivel superior a procesului instructiv-educativ.

Sugestii pentru studenţi


-Parcurgerea atentă a suportului teoretic aferent acestei teme;
-reflectare asupra măsurii în care demersul auto-evaluativ personal este influenţat de
factorii determinanţi amintiţi anterior;

Exerciţii aplicative
1.să evidenţieze importanţa autoevaluării didactice în cadrul procesului instructiv-
formativ;
2.să analizeze comparativ determinanţii interni şi externi ai autoevaluării didactice;

• Sumar
Demersul autoevaluativ al elevului este supus atât acţiunii unor determinanţi
interni (nivel aspiraţie, nivel expectanţe imediate, estimarea dificultăţii sarcinii şi
estimarea potenţialului propriu) cât şi unor determinanţi externi (demersul evaluativ al
profesorului, status-ul şcolar, status-ul filial).

• Bibliografie modul
Bibliografie obligatorie:
•Bocoş, M.; Jucan D., (2007) Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi metodologia evaluării
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, ediţia a Il-a, revăzută, Editura
Paralela 45, Piteşti.
•Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
•Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară
Bibliografie opţională:
1.Boroş, M., (1998), Nivelul de aspiraţii şcolare, Editura Gutinul, Baia Mare.
2.Broodfoot, P., (1992), Multilateral Evaluation, în British Educational Research Journal, nr. 3.
3. Chiş, V., (2001) Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa
Universitară
4.Clujeană, Cluj-Napoca.
5.Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
6.Ionescu, M, Radu, I., Salade, D., coord., (2000), Studii de pedagogie aplicată, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
7.Ionescu, M., (2000), Demersuri creative în predare şi învăţare, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
8.Manolescu M, (2005), Evaluarea scolara; metode, tehnici, instrumente, Editura Meteor Press,
Bucuresti.
9.Mugny, G., Perez, J.A., (1996), Reprezentările sociale ale inteligenţei: cercul vicios al evaluării,
în Psihologie Socială, coord.Neculau, A., Editura Polirom, Iaşi.
10.Păun, E., (1999), Şcoala. Abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi.
11.Planchard, E., (1992), Pedagogie şcolară contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
12.Stoica, A., Mihail R., (2006), Evaluarea educationala. Inovatii si perspective, Editura Humanitas,
Bucuresti.

Modulul 4. Funcţiile şi formele evaluării şi autoevaluării didactice

• Scopul şi obiectivele
- să clasifice evaluarea şi autoevaluarea didactică folosind diferite criterii;
- să identifice avantajele şi dezavantajele diverselor forme ale evaluării şi
autoevaluării didactice;

• Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior


Autoevaluarea didactică este influenţată atât de factori interni (nivel aspiraţie,
nivel expectanţe imediate, estimarea dificultăţii sarcinii şi estimarea potenţialului propriu)
cât şi de factori externi (demersul evaluativ al profesorului, status-ul şcolar, status-ul
filial).

• Conţinutul informaţional detaliat

1.3. Dimensiuni normative şi formative în evaluarea şi autoevaluarea


didactică
Problematicii funcţiilor evaluării didactice i-au fost consacrate spaţii ample în
literatura de specialitate dar mai puţin tratată însă a fost tema valenţelor autoevaluării.
Considerăm astfel necesară realizarea unei abordări comparative din această perspectivă a
evaluării şi autoevaluării didactice.
Implicaţiile evaluării şi autoevaluării didactice la nivelul procesului instructiv-
educativ au fost grupate în funcţie de aria lor preponderentă de manifestare, din
considerente de ordin metodologic, în două categorii distincte: categoria normativă şi
categoria formativă. Dorim să subliniem în acest context faptul că între cele două
categorii anterior menţionate există relaţii de interdependenţă şi potenţare reciprocă.
Precizăm deasemenea şi faptul că în tratarea acestui subiect am utilizat termenul
"dimensiune" în şi nu cel de "funcţie" deoarece am considerat că primul concept exprimă
mai bine caracterul multilateral al celor două procese avute în vedere: evaluarea şi
autoevaluarea didactică, pe când cel de funcţie face referire strictă la aspecte bine
determinate din cadrul acestor dimensiuni.

1.3.1. Dimensiunea normativă a autoevaluării şi evaluării didactice


Dimensiunea normativă a autoevaluării şi evaluării didactice se referă la ansamblul
influenţelor directe şi imediate pe care acestea le au asupra predării şi învăţării, asupra
procesului de învăţământ în ansamblul său. Manifestarea efectivă a dimensiunii
normative a proceselor anterior menţionate se concretizează aşadar în modificări
observabile şi uneori chiar măsurabile produse atât la nivelul structurii şi conţinutului

25
activităţii de predare a profesorului cât şi la nivelul stilului şi efortului depus pentru
învăţare de către elev.
Prezentăm în tabelul I.1 principalele funcţii subsumate dimensiunii normative a
autoevaluării şi evaluării didactice.

Funcţie Conotaţii în plan Conotaţii în plan


Specifică Autoevaluativ Evaluativ

Constatativă modalitate de surprindere a nivelului Indicator de bază al gradului de


de pregătire atins şi de raportare a optimalitate şi eficienţă cu privire atât
acestuia atât la expectanţele proprii la desfăşurarea procesului de predare
cât şi la cele ale profesorului; cât şi la derularea celui de învăţare;

Diagnostică radiografiere a capacităţilor Evidenţiere şi interpretare a lacunelor


performanţiale subevaluate sau existente în planul pregătirii elevilor şi
supraevaluate şi interpretare a a cauzelor acestora;
discrepanţelor constatate;
Prognostică reconsiderare a stilului propriu de Identificare a modalităţilor de
muncă şi a modului de dozare a restructurare a strategiilor didactice
efortului de învăţare; în vederea optimizării lor;

Tabelul 1.1. Funcţii specifice dimensiunii normative a autoevaluării şi evaluării didactice

Funcţia constatativă cunoaşte, aşa după cum se poate observa în tabelul forme de
manifestare specifice şi intercorelate atât la nivelul evaluării didactice cât şi la cel al
demersului autoevaluativ al elevului.
Astfel, dacă prin intermediul funcţiei constatative a evaluării didactice profesorul
are posibilitatea de a-şi forma o imagine asupra eficienţei actului de predare şi a modului
de articulare al secvenţelor de predare şi învăţare, elevul, la rândul său, conştientizează pe
baza demersului său autoevaluativ, corelat cu cel al profesorului, nivelul performanţelor
sale şcolare efective. Concomitent, elevul are oportunitatea de a raporta nivelul de
pregătire atins atât la standardele proprii cât şi la cele ale profesorului.
Funcţia diagnostică se manifestă pe fundalul funcţiei constatative şi urmăreşte în linii
generale, atât în ceea ce priveşte profesorul, dar şi la nivelul elevului, găsirea unor
explicaţii cauzale relative la situaţia educaţională constatată.
Funcţia diagnostică are deci rolul, atât în planul demersului autoevaluativ cât şi în
acela al evaluării, de a pune în evidenţă carenţele procesului instructiv-educativ şi de a
identifica sursele acestor disfuncţionalităţi. În acest sens profesorul inventariază
posibilele neajunsuri survenite în predarea cunoştinţelor, iar elevul caută modalităţi
explicative pertinente pentru acele capacităţi performanţiale pe care şi le-a subevaluat sau
supraevaluat.
Funcţia prognostică a autoevaluării şi evaluării didactice se întemeiază la rândul
său pe cea diagnostică şi este caracterizată în esenţa sa de efortul de identificare a
strategiilor optime de restructurare şi optimizare pe viitor a învăţării şi respectiv a
predării. La nivelul profesorului această funcţie a evaluării se concretizează în precizarea
cu o mai mare claritate a obiectivelor urmărite şi prin recurgerea la metode de predare
alternative în raport cu cele utilizate în mod curent. La rândul său elevul, analizând
eficienţa stilului de învăţare practicat până la momentul respectiv, îşi revizuieşte prin
intermediul demersului autoevaluativ strategiile de învăţare şi modul de dozare al
efortului depus în acest sens. Dorim să reamintim în acest context, aşa după cum
menţionam şi anterior, faptul că între funcţia constatativă, diagnostică şi prognostică
există o foarte strânsă intercondiţionare de nivel normativ, disfuncţionalităţile survenite la
nivelul oricăreia dintre ele alterând în mod semnificativ eficienţa celorlalte funcţii.

1.3.2. Dimensiunea formativă a autoevaluării şi evaluării didactice


Dimensiunea formativă a autoevaluării şi evaluării didactice include totalitatea efectelor
şi consecinţelor acestora care se manifestă indirect şi mediat în sfera derulării procesului
instructiv-educativ. Ne referim în acest sens la acea categorie de influenţe ale
autoevaluării şi evaluării didactice care nu impun prin ele însele şi în mod direct
modificări în planul acţional al elevului sau profesorului ci care se manifestă drept fundal
al activităţii acestora. Prezentăm în tabelul I.2. principalele tipuri de funcţii subsumate
dimensiunii formative.

Funcţie Conotaţii în plan Conotaţii în plan


Specifică Autoevaluativ Evaluativ

Motivaţională efectul motivaţional este mediat de Sancţiune sau recompensă acordată


structura de personalitate a elevului şi elevilor în funcţie de gradul de
de relaţia existentă între autoevaluare apropiere al acestora în raport cu
şi evaluare;
criteriile de evaluare;

Decizională reper pentru aprecierea de sine şi Suport pentru plasarea adecvată a


pentru relaţionarea socială în cadrul elevilor în ierarhia clasei sau în
grupului de apartenenţă; raport cu standardele docimologice;

Informaţională element central pentru mediatizarea Mijloc de informare a elevilor,


5
predicţiilor privind evoluţia şcolară părinţilor şi societăţii cu privire la
ulterioară; randamentul şcolar realizat;

Tabelul I.2. Funcţii specifice dimensiunii formative a autoevaluării şi evaluării didactice

Funcţia motivaţională joacă un rol deosebit de important în ceea ce priveşte sfera


evaluării şi autoevaluării didactice, constituind practic resortul energetic şi orientativ al
desfăşurării procesului instructiv-educativ.
La nivelul profesorului evaluarea devine modalitatea principală prin intermediul căreia
este recompensat sau sancţionat comportamentul şcolar al elevului. Judecăţile
valorizatoare ale profesorului cu privire la nivelul performanţial al elevului contribuie de
o manieră esenţială la impulsionarea şi progresul şcolar al acestuia şi se reflectă
întotdeauna, explicit sau implicit, favorabil sau nefavorabil, în performanţele ulterioare
ale elevului.
La nivelul elevului funcţia motivaţională a autoevaluării didactice primeşte forme
concrete de manifestare cu precădere în funcţie de gradul de congruenţă al autoevaluării
cu evaluarea realizată de către profesor. În măsura în care relaţia autoevaluare-evaluare
este una de tip convergent sau divergent, progresul şcolar al elevului este influenţat fie în
sens ascendent fie în sens descendent.
În ceea ce priveşte elevul şi demersul său autoevaluativ nu trebuie să uităm deasemenea
faptul că reacţia acestuia la evaluarea realizată de profesor este mereu mediată prin
prisma structurii sale de personalitate, a temperamentului în mod special.

27
Astfel, elevul cu un temperament coleric, confruntat cu situaţia de eşec şcolar, se
înfurie însă această furie este de regulă heterocentrată şi poate fi relativ uşor convertită în
energie pentru învăţare, în dorinţa de a demonstra contrariul celor constatate de către
profesor. Nu acelaşi lucru se întâmplă însă cu elevul având un temperament melancolic a
cărui furie în situaţii de eşec şcolar este de cele mai multe ori autocentrată, furie care se
transformă adeseori în autoblamare şi determină astfel, datorită scăderii motivaţiei pentru
învăţare, creşterea probabilităţii de producere a unui nou eşec şcolar.
Dezvoltarea motivaţiei ca funcţie de relaţie a comportamentului şcolar presupune
următoarele categorii de acţiuni:
a. canalizarea trebuinţelor de autorealizare (învăţarea şi cultivarea acestora);
b. elaborarea cognitivă (construirea de scopuri şi proiecte);
c. motivaţia instrumentală (identificarea obiectivelor şi a mijloacelor de
realizare);
d. personalizarea (dobândirea autonomiei funcţionale în atingerea acestor
obiective). (adaptare după Prevost, C., 1991)

Funcţia decizională deţine la rândul său conotaţii importante atât în ceea ce


priveşte demersul autoevaluativ al elevului cât şi referitor la nivelul evaluării didactice
realizate de către profesor.
Astfel, prin intermediul autoevaluării didactice, elevul construieşte un referenţial
axiologic intern, referenţial în funcţie de care acesta îşi conturează aprecierea de sine şi în
raport cu care decide asupra modului de structurare sau restructurare a evantaiului
relaţiilor sociale din cadrul grupului educaţional din care el face parte. Concomitent cu
construirea aprecierii de sine şi în corelaţie cu constatările obţinute pe cale
autodeliberativă elevul procedează la restructurări succesive ale propriului nivel de
expectanţă şi aspiraţie.
Profesorul, graţie evaluării didactice, este într-o mai mare măsură abilitat să
plaseze de o manieră exactă elevul fie în structura ierarhică a clasei fie în raport cu
standardele performanţiale anterior stabilite. Aceste decizii ale profesorului, în măsura în
care sunt comunicate explicit elevului şi interiorizate de către acesta, influenţează la
rândul lor deciziile elevului cu privire la propria poziţionare socială şi la nivelul său de
aspiraţie.
Funcţia informaţională a autoevaluării şi evaluării didactice are în vedere
5 5 »

mediatizarea observaţiilor cu privire la randamentul şcolar al elevului, mediatizare ce


poate îmbrăca forme de manifestare diferite, în funcţie de originea constatărilor pe care
aceasta se bazează: constatări de factură evaluativă sau constatări de sorginte
autoevaluativă.
Diferenţele majore între mediatizarea rezultatelor şcolare bazată pe autoevaluarea
didactică şi cea având ca suport demersul evaluativ al profesorului se concretizează în
două planuri principale:
a. planul modului de prezentare a informaţiilor referitoare la randamentul şcolar;
din această perspectivă mediatizarea rezultatelor şcolare primeşte la nivelul
elevului conotaţii justificativ-explicative pe când profesorul informează de o
manieră neutrală elevii, părinţii şi societatea, cu privire la randamentul şcolar
înregistrat;
b. planul orizontului de timp la care face preponderent referinţă mediatizarea
rezultatelor şcolare; în acest context avem în vedere faptul că elevul, în
temeiul demersului său autodeliberativ, conferă de regulă mediatizării un
caracter preponderent predictiv, discursul său fiind centrat pe estimarea
evoluţiei sale şcolare ulterioare (promisiuni, angajamente) pe când profesorul
informează asupra stării de fapt existente şi se limitează la aserţiuni privind
randamentul şcolar la momentul de timp respectiv.
Spre deosebire de funcţiile subsumate dimensiunii normative a autoevaluării şi
evaluării didactice (constatativă, diagnostică, prognostică), funcţiile motivaţională,
decizională şi informaţională, cu toate că la rândul lor interferează şi ele, nu sunt
caracterizate de o intercondiţionare la fel de strânsă ca în primul caz enunţat, acestea
beneficiind de o mai mare autonomie funcţională.
Funcţiile subsumate dimensiunii normative şi dimensiunii formative a
autoevaluării şi evaluării didactice prezentate anterior necesită, datorită complexităţii lor
individuale şi diversităţii planurilor în care acestea acţionează, o abordare şi o "utilizare"
diferenţiată atât la nivelul profesorului cât şi la cel al elevilor în funcţie de obiectivele
urmărite şi de particularităţile concrete ale situaţiei educaţionale.

1.4. Criterii de clasificare a strategiilor autoevaluative şi evaluative


Performanţele şcolare ale elevilor sunt supuse analizei prin intermediul unei largi
palete de strategii autoevaluative şi evaluative. Radiografierea relaţiei autoevaluare-
evaluare în actul didactic necesită surprinderea modalităţilor concrete prin care elevul şi
profesorul iau act de nivelul performanţelor şcolare.
Pe parcursul acestui subcapitol dorim să realizăm o trecere în revistă a
principalelor strategii autoevaluative şi evaluative, reliefând în cazul fiecăreia
particularităţile sale definitorii şi modul concret de manifestare.
Analiza comparativă a strategiilor anterior menţionate se va realiza din
perspectiva a trei criterii principale:
a. volumul de informaţie supus verificării;
b. momentul de timp al realizării autoevaluării respectiv evaluării didactice;
c. sistemul de referinţă utilizat în emiterea judecăţilor de valoare;
Dorim să facem precizarea că tipologia strategiilor autoevaluative şi evaluative,
prezentată în continuare, are drept scop simpla evidenţiere a varietăţii modurilor de
raportare ale elevului şi profesorului la performanţa şcolară efectivă, la nivelul realităţii
educaţionale existând numeroase nesincronizări iar strategiile autoevaluative neurmând
un paralelism strict riguros în raport cu cele evaluative. De asemenea, subliniem faptul că
la nivelul unei strategii autoevaluative sau evaluative pot fi combinate diverse criterii şi
moduri particulare de realizare.

1.4.1. Criteriul volumului informaţional


O primă clasificare a strategiilor autoevaluative şi evaluative poate fi realizată din
perspectiva volumului de informaţii la care acestea se referă. Atât elevul cât şi profesorul
se raportează, în funcţie de obiectivele urmărite şi de momentul de timp al realizării
verificării, fie la întreaga materie parcursă într-o etapă mai mare de instruire, situaţie în
care discutăm despre volum de informaţie integral, fie la lecţii sau părţi de lecţie ale
respectivului obiect de studiu, caz în care avem în vedere un volum de informaţii

29
parţial. Facem de la început precizarea că atât strategiile autoevaluative cât şi cele
evaluative cunosc pe parcursul derulării procesului instructiv-educativ o permanentă
interrelaţionare.
Prezentăm tipologia realizată din această perspectivă în tabelul I.3.

Strategie autoevaluativă Strategie

Volum evaluativă

de informaţie

Parţial Analitică Parcelară

Integral Sintetică Globală

Tabelul I.3. Formele autoevaluării şi evaluării didactice în funcţie de volumul informaţional

Strategia autoevaluativă analitică pune elevul în situaţia de a întreprinde un


demers autodeliberativ centrat cu exactitate asupra unora dintre aspectele obiectului
respectiv de studiu, volumul relativ redus de informaţie permiţând acestuia o analiză
comparativă de detaliu asupra măsurii în care anumite concepte sau operaţii sunt temeinic
însuşite. Pe baza acestei analize elevul îşi orientează efortul de învăţare cu precădere
asupra acelor achiziţii care sunt considerate ca fiind insuficient stăpânite şi lacunare.
Strategia autoevaluativă sintetică, datorită volumului mare de achiziţii a căror
grad de însuşire trebuie estimat, obligă elevul la un efort de sinteză, demersul analitic
fiind, în această situaţie, prea puţin productiv. În acest context elevul procedează la
estimarea nivelului de pregătire prin sondaj şi adeseori caută şi utilizează ca puncte de
sprijin pentru demersul său autoevaluativ nivelul performanţelor sale anterioare la
materia respectivă sau chiar la alte obiecte studiu. Faţă de strategia autoevaluativă
analitică, autoevaluarea sintetică este mai cuprinzătoare dar, de cele mai multe ori, mai
puţin riguroasă şi exactă.
Strategia evaluativă parcelară se bazează pe verificarea secvenţială de către
profesor a unor elemente de natură cognitivă sau comportamentală presupuse a fi fost
însuşite de către elev. Evaluarea parcelară are rolul de a oferi profesorului informaţii
situaţionale imediate referitoare la eficienţa predării şi respectiv a învăţării şi permite
acestuia optimizarea permanentă a procesului instructiv-educativ. Principalele forme de
obiectivare ale acestui tip de strategie evaluativă sunt extemporalele, ascultarea curentă
etc.
Strategia evaluativă globală are drept scop stabilirea nivelului general de
pregătire al elevului la unul sau mai multe obiecte de studiu şi se realizează luând în
considerare un volum mare de cunoştinţe şi deprinderi. Succesul evaluării globale
depinde în mare măsură atât de rigurozitatea alegerii din repertoriul materiei predate a
temelor ce urmează să fie supuse evaluării cât şi de reprezentativitatea acestora.
Evaluarea globală îmbracă de cele mai multe ori forma tezelor, lucrărilor de sinteză,
examenelor şi concursurilor.

1.4.2. Criteriul secvenţierii temporale


O altă clasificare a strategiilor autoevaluative şi evaluative poate fi realizată din
perspectiva momentului înfăptuirii acestora. Facem precizarea că atât autoevaluarea cât şi
evaluarea didactică reprezintă constante ale activităţii elevului şi profesorului, ele
însoţind permanent procesele de predare şi învăţare, clasificarea făcută fiind dictată de
considerente de ordin metodologic.
Menţionăm în acest context şi faptul că strategiile autoevaluative şi evaluative ce
urmează a fi prezentate în continuare se caracterizează prin existenţa unor raporturi
interacţionale specifice, prezentarea lor separată având la bază dorinţa autorului de a oferi
o tipolgie clară a acestora.
Analizând desfăşurarea temporală a procesului instructiv-educativ distingem la
nivelul acestuia trei momente semnificative: începutul unei etape de instruire, derularea
secvenţelor de instruire şi finalul unui stadiu de instruire. Corespunzător acestor momente
de timp atât autoevaluarea cât şi evaluarea didactică primesc la rândul lor forme de
manifestare şi caracteristici specifice.
Prezentăm în tabelul I.4 tipologia autoevaluării şi evaluării didactice, realizată din
perspectiva ancorării temporale a acestora.

Moment Strategie autoevaluativă Strategie


de timp evaluativă

La începutul unei etape Prospectivă Iniţială


de instruire
Pe parcursul secvenţelor Factuală Continuă
de instruire
La sfârşitul unui stadiu Retrospectivă Finală
de instruire

Tabelul I.4. Formele autoevaluării şi evaluării didactice în funcţie de momentul realizării


acestora

Strategia autoevaluativă prospectivă este utilizată de către elev la începutul parcursului


unei etape de instruire şi vizează estimarea măsurii în care propriile aptitudini şi
capacităţi performanţiale dobândite anterior îi permit să se angajeze cu succes în
abordarea sarcinilor ulterioare. Acest tip de strategie autoevaluativă serveşte elevului la
planificarea pe viitor a efortului său şcolar.
Strategia autoevaluativă factuală se realizează pe parcursul secvenţelor de instruire şi
este centrată asupra sarcinii şcolare efective, de moment şi se referă la surprinderea şi
eventual cuantificarea probablităţii de a face faţă la un nivel superior respectivei sarcini.
În această situaţie elevul pune în balanţă gradul estimat de dificultate al sarcinii şi nivelul
de stăpânire al competenţelor şcolare pe care aceasta le reclamă.
Strategia autoevaluativă retrospectivă, pusă în joc la finalul unui stadiu de instruire se
caracterizează prin aceea că pune elevul în situaţia de a realiza un bilanţ referitor la
nivelul competenţelor şi performanţele sale şcolare specifice unui obiect de studiu sau
unui grup de discipline. Strategia autoevaluativă retrospectivă deţine deasemenea un rol
important atât în constituirea imaginii de sine a elevului cât şi în ceea ce priveşte
orientarea sa şcolară şi profesională.
Strategia evaluativă iniţială, care permite profesorului stabilirea cu suficientă
exactitate, la începutul unei etape de instruire, a nivelului de pregătire al elevilor, îşi
dovedeşte utilitatea din două puncte de vedere: în primul rând oferă prilejul identificării
din start a lacunelor existente în pregătirea elevilor şi a măsurilor ce permit eliminarea

31
acestora şi în al doilea rând se constituie ca punct de reper esenţial pentru asigurarea
obiectivităţii şi pertinenţei acţiunilor evaluative ulterioare.
Strategia evaluativă continuuă se realizează pe parcursul secvenţelor de
instruire şi are drept obiectiv pe de o parte monitorizarea sistematică a progresului şcolar
al elevilor iar pe de altă parte reperarea în timp util a eventualelor disfuncţionalităţi
survenite fie la nivelul activităţii de predare fie la cel al învăţării. Acest tip de strategie
cunoaşte cea mai mare frecvenţă în repertoriul acţiunilor evaluative utilizate de către
profesor şi are influenţe majore asupra demersului autoevaluativ al elevului.
Strategia evaluativă finală este pusă în joc la sfârşitul unui stadiu de instruire şi
urmăreşte constatarea eficienţei acţiunii instructiv-educative întreprinse în acest interval
de timp în ansamblul său. Dorim să subliniem în acest context faptul că evaluarea finală
nu este obţinută prin simpla însumarea a rezultatelor observate pe parcursul evaluării
continue ci aceasta reprezintă o sinteză a acestor rezultate, sinteză care este combinată cu
datele obţinute pe baza evaluării finale ca acţiune distinctă.

1.4.3. Criteriul sistemului de referinţă utilizat


Orice demers autoevaluativ sau evaluativ de factură didactică presupune prin însăşi
natura şi esenţa sa raportarea performanţelor şcolare la anumite standarde sau sisteme de
referinţă care primesc astfel valoare de etalon. Identificarea corectă a sistemelor de
referinţă ce mijlocesc realizarea efectivă a acţiunii evaluative sau a demersului
autoevaluativ reprezintă o condiţie esenţială pentru radiografierea relaţiei autoevaluare-
evaluare în actul didactic.
Analizând structura şi derularea proceselor evaluative şi autoevaluative devine posibilă
decelarea a trei sisteme de referinţă: cerinţele prevăzute de programa şcolară şi de
manual, performanţele grupului de apartenenţă al elevului, respectiv clasa de elevi şi
nivelul performanţelor anterioare ale elevului.
La fel ca şi în cazul tipologiilor prezentate anterior menţionăm faptul că în derularea
efectivă a procesului instructiv-educativ aceste sisteme de referinţă interferează în măsuri
diferite, strategiile docimologice la care vom face referire în continuare neexistând în
stare pură la nivelul activităţii didactice cotidiene decât ocazional sau în situaţii special
proiectate cum sunt examenele şi concursurile. Prezentăm în tabelul I.5. tipurile de
strategii autoevaluative şi evaluative care se conturează din perspectiva sistemelor de
referinţă la care acestea fac trimitere.
Strategia autoevaluativă distală se referă la acel tip de demers autodeliberativ în
care elevul consideră cerinţele manualului ca punct de reper principal pentru valorizarea
nivelului performanţelor sale potenţiale sau efective. Succesul utilizării acestui tip de
strategie autoevaluativă depinde în mare parte atât de măsura în care profesorul comunică
elevului de o manieră explicită şi inteligibilă competenţele pe care programa şcolară le
prevede pentru diferitele obiecte de studiu cât şi de corectitudinea modului de
interiorizare a acestora de către elev.
Strategia autoevaluativă proximală include ansamblul raportărilor valorizatoare pe care
elevul le elaborează pe baza comparaţiei performanţelor şcolare proprii cu cele constatate
şi apreciate ca fiind reale şi justificate la nivelul colegilor săi. Acest procedeu
autoevaluativ se construieşte pornind de la statusul şcolar pe care elevul îl deţine în
structura ierarhică a clasei şi se caracterizează de regulă, datorită inerţiei percepţiei
sociale, printr-o rezistenţă crescută la schimbare.
Strategia autoevaluativă autocentrică se caracterizează prin relaţionarea şi valorizarea
personală de către elev a performanţelor şcolare constatate la momentul prezent în raport
cu performanţele anterioare. Această strategie, cu toate că are o importantă funcţie
formativă, este mai dificilă şi mai puţin frecventă la nivelul elevilor din două motive:
primul se referă la faptul că absenţa unei validări externe permanente a demersului
autoevaluativ al elevului induce la nivelul acestuia o anumită stare de confuzie sau
nesiguranţă iar cel de al doilea ţine de ajutorul insuficient pe care profesorii îl acordă
elevilor în conştientizarea progreselor şcolare înregistrate.
Strategia evaluativă formativă oferă profesorului, prin intermediul raportării
performanţelor şcolare ale elevilor la un sistem de referinţă extern, constituit din cerinţele
programei şcolare şi a manualului, posibilitatea de a stabili exact şi precis atât distanţa
care separă nivelul de pregătire al elevilor de standardele educaţionale explicit precizate
cât şi măsura în care procesul de predare este adecvat atingerii scopurilor şi obiectivelor
didactice preconizate. În acest context devine posibilă evaluarea nu doar a randamentului
şcolar al elevilor ci şi a programelor şi instituţiilor de învăţământ.
Strategia evaluativă clasificatorie are ca punct de pornire compararea performanţelor
elevilor dintr-o clasă sau dintr-o şcoală în vederea stabilirii, atât a unei ierarhizări a
acestora din punctul de vedere al performanţelor şi randamentului lor şcolar cât şi a unor
standarde docimologice contextuale în temeiul cărora urmează a fi realizat demersul
evaluativ. Această strategie evaluativă are o importantă funcţie motivaţională, dar
păcătuieşte uneori printr-o relativizare nepermisă a nivelului performanţial al elevilor.
Strategia evaluativă de progres presupune raportarea performanţelor de moment ale
elevului la nivelul performanţelor sale anterioare. Eficienţa acestei strategii depinde în
mare măsură de existenţa unei comunicări docimologice autentice între evaluat şi
evaluator, profesorul fiind obligat la o monitorizare atentă a randamentului şcolar al
elevului şi la permanente reajustări ale demersului evaluativ. Utilizarea strategiei
evaluative de progres este frecventă cu deosebire în situaţia existenţei unui proces
instructiv-educativ diferenţiat.

33
Sugestii pentru studenţi
1.să lectureze cursul şi temele referitoare la subiectul tratat din sursele
bibliografice indicate
2.să reflecteze asupra modului în care, pe baza informaţiilor oferite de evaluarea
didactică, poate fi optimizat demersul predării;

Exerciţii aplicative
1.să evidenţieze importanţa fiecăreia dintre funcţiile evaluării şi autoevaluării
didactice;
2.să analizeze comparativ implicaţiile dimensiunilor normativă şi formativă în plan
evaluativ şi autoevaluativ;
3.să analizeze comparativ diversele forme de evaluare şi autoevaluare;
4.să identifice avantajele şi dezavantajele fiecăreia dintre ele;

• Sumar
Diversele funcţii şi forme ale evaluării şi autoevaluării didactice se constituie într-
un important instrument de lucru în ceea ce priveşte asigurarea unui feed-back eficient al
procesului instructiv-formativ.

• Bibliografie modul
Bibliografie obligatorie:
• Bocoş, M.; Jucan D., (2007) Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi metodologia evaluării
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, ediţia a II-a, revăzută, Editura
Paralela 45, Piteşti.
•Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
•Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară
Bibliografie opţională:
1.Boroş, M., (1998), Nivelul de aspiraţii şcolare, Editura Gutinul, Baia Mare.
2.Broodfoot, P., (1992), Multilateral Evaluation, în British Educational Research Journal, nr. 3.
3. Chiş, V., (2001) Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa
Universitară
4.Clujeană, Cluj-Napoca.
5.Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
6.Ionescu, M, Radu, I., Salade, D., coord., (2000), Studii de pedagogie aplicată, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
7.Ionescu, M., (2000), Demersuri creative în predare şi învăţare, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
8.Manolescu M, (2005), Evaluarea scolara; metode, tehnici, instrumente, Editura Meteor Press,
Bucuresti.
9.Mugny, G., Perez, J.A., (1996), Reprezentările sociale ale inteligenţei: cercul vicios al evaluării,
în Psihologie Socială, coord.Neculau, A., Editura Polirom, Iaşi.
10.Păun, E., (1999), Şcoala. Abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi.
11.Planchard, E., (1992), Pedagogie şcolară contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
12.Stoica, A., Mihail R., (2006), Evaluarea educationala. Inovatii si perspective, Editura Humanitas,
Bucuresti.
Modulul 5. Dinamica relaţiei evaluare-autoevaluare didactică şi implicaţiile acesteia
asupra imaginii de sine a elevului

• Scopul şi obiectivele
-Identificarea premiselor congruenţei relaţiei autoevaluare-evaluare
-Identificarea dimensiunilor dinamicii relaţiei autoevaluare-evaluare
-Surprinderea implicaţiilor relaţiei autoevaluare-evaluare asupra imaginii de sine a
elevului

• Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior


Principalele funcţii ale evaluării didactice sunt: informativă, motivaţională, de
diagnosticare şi prognosticare. Ea poate fi clasificată în funcţie de volumul de informaţii
supus verificării, de momentul de timp când se realizează şi de sistemul de referinţă
utilizat.

• Conţinutul informaţional detaliat

Demersul autoevaluativ al elevului şi evaluarea didactică realizată de către profesor


constituie, la nivelul procesului de învăţământ, elemente aflate într-o complexă relaţie de
interdeterminare. Abordarea lor izolată sau ignorarea uneia dintre aceste două
componente poate induce erori interpretative majore. Din acest motiv considerăm absolut
necesară surprinderea pe parcursul acestui capitol nu doar a procesualităţii interne a
autoevaluării şi evaluării didactice ci şi a interdependenţei dintre ele şi a implicaţiilor pe
care această interacţiune le are în planul activităţii instructiv-educative.
Ne referim în acest sens la faptul că deşi aceste două procese se derulează la
nivelul unor individualităţi distincte, elevul şi respectiv profesorul, ele au un referenţial
comun şi anume performanţele şcolare. Mai mult, atât autoevaluarea cât şi evaluarea
didactică, indiferent de forma specifică de manifestare şi de intenţionalitatea asociată, au
ca scop final, explicit sau implicit, optimizarea desfăşurării actului didactic, considerent
ce face necesară abordarea autoevaluării şi evaluării didactice din perspectiva relaţiei care
se instituie între aceste două procese şi a dinamicii ce caracterizează această relaţie.
Pe parcursul prezentului capitol dorim să prezentăm în primul rând aspectele
psihopedagogice ce carcaterizează dinamica relaţiei autoevaluare-evaluare, atât din
perspectivă diacronică cât şi din perspectivă sincronică, preocupându-ne în acest context
şi de variabilitatea nivelului performanţelor şcolare ale elevilor ca element principal de
legătură între demersul autoevaluativ al elevilor şi evaluarea didactică. O atenţie
deosebită este acordată deasemenea condiţiilor care facilitează convergenţa relaţiei
autoevaluare-evaluare, respectiv congruenţei sau incongruenţei acestei relaţii, una dintre
presupoziţiile noastre fiind faptul că reuşita demersului instructiv-educativ este în mare
măsură dependentă de existenţa acestei convergenţe.
În continuare vom analiza multiplele dimensiuni ce caracterizează dinamica
relaţiei dintre demersul autoevaluativ al elevului şi evaluarea realizată de către profesor,
subliniind în acest context caracterul procesual şi interacţional al acestor două secvenţe.
Partea finală a acestui capitol este consacrată surprinderii diverselor implicaţii pe
care relaţia dintre autoevaluare şi evaluarea didactică le are asupra imaginii de sine a
elevului şi implicit asupra procesului de învăţământ în ansamblul său.

35
2.1. Repere psihopedagogice în studierea relaţiei autoevaluare-evaluare
Punctul de pornire în tratarea acestei teme este faptul că, pe parcursul şcolarizării
sale, elevul nu se confruntă cu succese sau eşecuri şcolare izolate, disparate şi exterioare
unul faţă de celălalt. Realitatea educaţională presupune o anumită dinamică a derulării,
succesiunii şi interiorizării acestora, elemente ce constituie un tot unitar atât la nivelul
elevului cât şi la cel al profesorului.
Având în vedere aceste constatări considerăm necesară abordarea
psihopedagogică a relaţiei autoevaluare-evaluare dintr-o dublă perspectivă: perspectiva
sincronică sau transversală, centrată pe axa simultaneităţii şi preocupată de tipurile de
raporturi ce leagă autoevaluarea de evaluarea didactică şi perspectiva diacronică sau
longitudinală, ce ia în considerare parametrul temporal şi se preocupă de evoluţia şi
derularea în timp a relaţiei autoevaluare-evaluare în actul didactic.
Un alt aspect asupra căruia de asemenea dorim să ne concentrăm atenţia, având în
vedere rolul de "placă turnantă" pe care îl joacă în cadrul relaţiei autoevaluare-evaluare
este variabilitatea în timp a nivelului performanţelor şcolare ale elevilor.

2.1.1. Sincronic şi diacronic în relaţia autoevaluare-evaluare


Abordarea din perspectivă sincronică presupune surprinderea principalelor
structuri interacţionale pe care relaţia autoevaluare-evaluare le proiectează la nivelul
activităţii profesorului şi elevului în orizontul spaţiului educaţional.
Existenţa unor raporturi de factură interacţională între autoevaluarea şi evaluarea
didactică are ca premisă nu doar referenţialul comun, reprezentat de performanţele
şcolare efective ale elevului, ci şi faptul că relaţia dintre profesor şi elev include prin
însăşi natura acţiunii educaţionale şi o componentă docimologică.
Autoevaluarea şi evaluarea nu sunt procese a căror desfăşurare este una de factură
independentă, aceste două secvenţe deliberative nefiind total exterioare una în raport cu
cealaltă ci aflându-se într-o reciprocă şi perpetuă interacţiune. Astfel, demersul
autoevaluativ al elevului se derulează în contextul mai larg atât al permanentei sale
confruntări cu sarcinile de tip şcolar cât şi în cel al evaluării externe realizate de către
profesor.
În acest sens putem stabili la nivelul autoevaluării şi evaluării didactice existenţa
unei duble interdeterminări a acestora:
a. interdeterminare contextuală (sincronică);
b. interdeterminare procesuală (diacronică);
a. Interdeterminarea contextuală se referă la faptul că atât autoevaluarea cât şi
evaluarea didactică se derulează, în ultimă instanţă, în interiorul unuia şi aceluiaşi spaţiu
educaţional şi în consecinţă ambele procese sunt supuse unor influenţe exterioare practic
identice.
Contextul educaţional, prin intermediul elementelor sale constitutive (conţinutul
evaluat, obiectivele educaţionale urmărite, strategiile de predare etc.), îşi pune amprenta
în mod invariabil atât asupra autoevaluării cât şi asupra evaluării didactice. Astfel,
suferind aceleaşi influenţe externe şi evoluând în paralel în interiorul aceluiaşi orizont,
aceste două procese sunt legate invariabil prin contextul educaţional care le oferă
consistenţă şi utilitate.
Spaţiul educaţional se construieşte, aşa după cum se arată în figura II.1., în jurul a
două axe principale: axa predare-învăţare şi axa autoevaluare-evaluare.
Sintetizând cele expuse în figura de mai sus constatăm faptul că actorii binomului
educaţional, respectiv elevul şi profesorul, se înscriu în orizontul spaţiului educaţional
prin intermediul a două cupluri procesuale fundamentale: cuplul predare-învăţare şi
cuplul autoevaluare-evaluare.
Performanţele şcolare, rezultat direct al funcţionalităţii cuplului procesual
predare-învăţare, sunt în permanenţă supuse atât demersului autoevaluativ al elevului cât
şi celui evaluativ al profesorului.
Astfel, în contextul spaţiului educaţional, aşa după cum se observă în figura
autoevaluării şi evaluării didactice le corespund la nivelul elevului şi profesorului
următoarele modalităţi de valorificare: informare, formare, validare şi restructurare.
Evaluarea reprezintă în acest sens pentru profesor un mijloc de informare a
elevului cu privire la nivelul performanţelor sale efective. În acelaşi timp elevul vede în
demersul evaluativ al profesorului o modalitate de validare a propriului nivel de
pregătire.
Autoevaluarea didactică poate fi utilizată de către profesor în sensul formării şi
dezvoltării capacităţii de autoapreciere şi autocunoaştere a elevului, iar pentru acesta din
urmă demersul autoevaluativ se constituie în unul dintre principalii factori ai
restructurării imaginii de sine.
b. Interdeterminarea procesuală are în vedere faptul că, în ultimă instanţă,
autoevaluarea şi evaluarea didactică suferă intercondiţionări reciproce din perspectiva
secvenţelor pe care fiecare dintre acestea le subsumează. Perspectiva sincronică asupra
relaţiei autoevaluare-evaluare, expusă anterior, nu este suficientă pentru a surprinde şi

37
explica devenirea şi permanenta restructurare a acestei relaţii. Datorită acestui fapt
considerăm necesară luarea în considerare şi a perspectivei diacronice asupra acestei
problematici. La începutul şcolarizării, evaluarea realizată de către profesor precede în
mod constant autoevaluarea elevului care, la respectivul moment, fiind insuficient
structurată şi conturată, este prea puţin prezentă printre preocupările acestuia. Adaptarea
treptată a elevului la cerinţele contextului şcolar, combinată cu impactul repetat al
evaluării didactice asupra devenirii sale şcolare, aduce cu sine dezvoltarea capacităţii
autoevaluative a elevului, capacitate care odată formată îl va însoţi pe tot parcursul
activităţii sale didactice. Autoevaluarea şi evaluarea sunt astfel legate nu numai din
punctul de vedere al co-existenţei şi desfăşurării lor în interiorul aceluiaşi context
reprezentat de spaţiul educaţional ci, aşa după cum se arată în figura II.2., şi din acela al
dinamicii lor interne deoarece la acest nivel se stabilesc raporturi similare celor dintre
procesualitatea predării şi cea învăţării.

Figura II.2. Interdeterminarea procesuală a autoevaluării şi evaluării didactice

Procesualitatea internă a demersului autoevaluativ al elevului este, aşa după cum


se vede în figura II.2, nu doar similară cu cea a evaluării didactice din punctul de vedere
al structurii ci şi condiţionată de către aceasta din urmă.
Constatăm astfel faptul că autoevaluarea didactică se racordează, îmbrăcând
forme de manifestare specifice, la nivelul tuturor secvenţelor procesului evaluativ
(verificare, măsurare, semnificare, interpretare). Analizând modul de raportare al
autoevaluării la secvenţele anterior menţionate ale procesului evaluativ, se observă faptul
că dacă la nivelul verificării suprapunerea este aproape perfectă, pe măsură ce înaintăm
înspre măsurare, semnificare şi interpretare diferenţele între cele două procese se
accentuează.
Spre exemplu, semnificarea realizată de către profesor la nivelul demersului său
evaluativ este în esenţa sa, de regulă, preponderent semantică (se construieşte deductiv,
prin comparaţii succesive, pornind de la un nivel general al performanţei şcolare de ordin
superior din care sunt desprinse descrescător niveluri performanţiale ierarhice).
Spre deosebire de semnificarea semantică a profesorului, semnificarea pe care o
realizează elevul care este, de regulă, preponderent de natură semiotică (se realizează
inductiv, pornind de la evaluarea unor unităţi performanţiale elementare ce prin sinteză
dau valoarea performanţei şcolare ca întreg). Modalităţile diferite de realizare a
semnificării pot genera incongruenţe la nivelul relaţiei autoevaluare-evaluare.

2.1.2. Variabilitatea performanţelor şcolare ale elevilor


Aşa după cum precizam anterior, principalul punct de intersecţie al autoevaluării
şi evaluării didactice îl reprezintă nivelul performanţelor şcolare efective ale elevului.
Nivelul performanţelor şcolare reprezintă atât pentru elev cât şi pentru profesor sistemul
principal de referinţă pentru demersurile lor apreciative. Consistenţa autoevaluării şi
implicit a evaluării didactice depinde aşadar în mare parte de exactitatea măsurii în care
performanţele ale elevilor reflectă real şi nedistorsionat competenţele şcolare ale acestora.
Analizând factorii care influenţează şi determină nivelul performanţelor ale
elevilor dincolo de competenţele potenţiale ale acestora, constatăm faptul că aceştia se
obiectivează la două niveluri distincte: fie la nivelul conţinutului sau modului de
interacţiune a componentelor procesului de învăţământ fie la nivelul interiorităţii
subiective a elevilor.
Distingem astfel, având în vedere cele două niveluri anterior amintite, între
variabilitatea de factură externă a performanţelor şcolare, corespunzătoare primei situaţii
expuse, şi variabilitatea internă a acestora, în cazul celei de a doua situaţii.
Variabilitatea externă a performanţelor şcolare se referă aşadar la ansamblul
factorilor derivaţi nu atât din modul de organizare şi interacţiune a predării şi învăţării cât
şi din acela al evaluării didactice.
Performanţele şcolare ale elevilor variază desigur atât în funcţie de eficacitatea
actului predării şi de măsura adecvării sale la obiectivele urmărite cât şi de stilul de
învăţare asumat de către elev şi de constanţa eforturilor pe care acesta le depune în acest
sens.
Nivelul performanţelor efective ale elevilor nu este însă determinat doar de
competenţele şcolare ale acestora şi de eficienţa actului predării sau a procesului de
învăţare ci şi de evaluarea realizată de către profesor.
Acest fapt este extrem de clar demonstrat de un experiment realizat de către E. B.
Hurlock (vezi figura II.3.). Acest experiment a urmărit modul în care performanţele
şcolare ale elevilor variază în funcţie de tipul demersului evaluativ al profesorului:
demers evaluativ aprobativ, demers evaluativ critic, demers evaluativ inexistent.
Experimentul s-a desfăşurat asupra a trei loturi de elevi a căror performanţe, indiferent de
nivelul real al acestora, au fost fie constant apreciate, fie constant criticate, fie total
ignorate.

39
Figura II.3. Efectul laudei, dojanei şi ignorării asupra performanţei şcolare a elevilor
(adaptare după E.B. Hurlock, 1985)

Pe baza analizei şi interpretării graficului anterior prezentat dorim să facem


următoarele constatări:
a. nivelul performanţelor elevilor care au fost în mod constant lăudaţi cunoaşte
în timp o creştere progresivă;
b. nivelul performanţelor elevilor criticaţi sistematic, după o perioadă incipientă
de creştere, intră în regres pentru ca apoi să revină la nivelul stadiului iniţial;
c. nivelul performanţelor elevilor ignoraţi din punct de vedere evaluativ
cunoaşte, fără momente de revenire, un declin constant şi marcat;
Variabilitatea internă a performanţelor şcolare ale elevilor are în vedere acea
categorie de factori care nu aparţin modului efectiv de desfăşurare a predării, învăţării sau
evaluării şi care se situează la nivelul interiorităţii subiective a elevului, jucând rolul de
mediatori ai factorilor aparţinând variabilităţii externe a performanţelor şcolare.
Performanţele şcolare ale elevilor cunosc astfel în timp, datorită unor factori care
de cele mai multe ori sunt independenţi de voinţa acestora şi puţin susceptibili de a fi
conştientizaţi, oscilaţii de diverse amplitudini. Acest fenomen are implicaţii directe
substanţiale asupra demersului autoevaluativ al elevilor, pentru moment incapabili să
gestioneze discrepanţele survenite între nivelul asumat al propriei competenţe şcolare şi
nivelul constatat al performanţelor efective.
Prezentăm în acest sens un alt experiment, care aprofundează studiul prezentat
anterior şi care dovedeşte faptul că, spre exemplu, influenţele demersului evaluativ al
profesorului asupra performanţelor şcolare ale elevilor nu sunt în nici un caz directe şi
imediate. Se demonstrează astfel în exemplul pe care îl ilustrăm în cele ce urmează faptul
că nivelul performanţelor şcolare efective ale elevilor fluctuează nu în relaţie de
dependenţă directă cu caracterul laudativ sau critic al evaluării didactice în sine ci mediat,
în cazul nostru în funcţie de orientarea predominantă a elevilor spre lumea internă sau
spre cea externă, respectiv cu tipurile introvert şi extravert.
Extravertit 5

i mustraţi
fntrovertiţi

lăudaţi
Extraverti
ţi lăudaţi
Introvertit 5

i mustraţi
v
introvertiţi şi
extravertiţi
(adaptare după
D.P. Ausubel şi
F.G. Robinson,
1981)

Aşa
după cum se
poate constata pe
baza analizei
graficului de mai
sus, dacă într-o
primă fază a
experimentului
se înregistrează o
creştere
constantă a
nivelului
performanţelor
şcolare,
indiferent de
tipul introvertit
sau extravertit al
elevilor, în fazele
următoare ale
experimentului
constatăm o
evoluţie
diferenţiată
acestor
performanţe în
sensul că:
a.

apre
cieril

41
e
pozit
ive
cond
uc la
creşt
eri
ale
nivel
ului
perf
orma
nţial
al
elevi
lor,
atât
a
celor
intro
verti
ţi cât
şi a
celor
extra
verti
ţi;
b. în
ceea
ce
prive
şte
elevi
i
intro
verti
ţi
mai
stim
ulati

este
eval
uare
a de
tip
apre
ciati
v iar
în
cazu
l
elevi
lor
extra
verti
ţi
mai
bene
fică
se
dove
deşte
a fi
must
rarea
;
c.

indif
erent
de
tipul
stim
ulări
i
(pozi
tivă
sau
nega
tivă),
în
timp
perf
orma
nţele
şcola
re
ale
elevi
lor
tind

43
să se
stabi
lizez
e;
Relevanţ
a epistemică
pentru
problematica
relaţiei
autoevaluare-
evaluare în actul
didactic a celor
două
experimente
prezentate
anterior constă în
faptul că nivelul
performanţelor
şcolare efective
ale elevilor, care
în fapt constituie
principalul
referenţial
al demersului
autoevaluativ al
acestora, nu
poate fi
absolutizat
deoarece este
relativ
vulnerabil la
acţiunea unor
factori
perturbatori
externi (spre
exemplu,
evaluarea
disproporţionată)
şi dependent de
mediatori interni
(spre exemplu,
structura de
personalitate a
elevului).

2.2.
Congrue
nţa
relaţiei
autoeval
uare-
evaluare
Studiere
a relaţiei
autoevaluare-
evaluare în actul
didactic pune în
evidenţă faptul
că, în funcţie de
gradul de
concordanţă al
rezultatelor
demersului
autoevaluativ al
elevului cu cele
ale evaluării
realizate de către
profesor, aceasta
poate fi de tip
congruent,
în situaţia
existenţei unor
rezultate
concordante, sau
de tip
incongruent,
dacă rezultatele
celor două
procese
deliberative sunt
discordante.

45
Ne propunem în acest context studierea a două aspecte principale: modul de
manifestare al congruenţei şi respectiv incongruenţei la nivelul relaţiei autoevaluare-
evaluare şi problema premiselor congruenţei relaţiei autoevaluare-evaluare.

2.2.1. Congruenţă şi incongruenţă în relaţia autoevaluare-evaluare


Prin relaţie autoevaluare-evaluare de tip congruent desemnăm acel tip de raport
între demersul autoevaluativ al elevului şi evaluarea didactică realizată de către profesor
caracterizat de existenţa unui nivel ridicat de concordanţă între atât între concluziile celor
două demersuri deliberative cu privire la nivelul performanţei şcolare cât şi în ceea ce
priveşte interpretarea de factură valorizatoare a acestui nivel performanţial.
Ne referim în acest sens la faptul că, din considerente de ordin didactic, este de
dorit ca elevul şi profesorul, prin intermediul demersurilor lor specifice, să ajungă la
aceleaşi rezultate şi interpretări în urma analizei deliberative a nivelului performanţelor
şcolare.
Situaţia de congruenţă docimologică la nivelul relaţiei autoevaluare-evaluare
reprezintă, în opinia noastră, premisa principală a optimizării procesului instructiv-
educativ din cel puţin două puncte de vedere: în primul rând deoarece pe această cale
devine posibilă conjugarea efectivă a efortului elevului şi al profesorului în direcţia
creşterii randamentului şcolar şi în al doilea rând deoarece congruenţa relaţiei
autoevaluare-evaluare transformă elevul în subiect cu drepturi depline al acţiunii
educaţionale, subiect care este astfel realmente motivat pentru angajarea în efortul de
permanentă autodepăşire.
Relaţia de incongruenţă în ceea ce priveşte relaţia autoevaluare-evaluare implică
pentru elev şi profesor divergenţe care se obiectivează la cel puţin unul din următoarele
două niveluri:
a. nivelul măsurării şi/sau semnificării performanţelor şcolare;
b. nivelul interpretării performanţelor şcolare;
Avem astfel în vedere pentru prima situaţie fie faptul că elevul şi profesorul au
criterii şi respectiv strategii diferite de raportare a performanţelor şcolare (spre exemplu
elevul recurge la autoevaluarea proximală iar profesorul la evaluarea normativă) fie
situaţia de semnificare diferită (prin note sau calificative) de către aceştia a
performanţelor şcolare efective, datorată de regulă faptului că autoevaluarea elevului
include alături de performanţele şcolare efective şi criteriile de raportare a acestora şi
nivelul autoestimat al performanţei sale potenţiale .
A doua situaţie se referă la faptul că, spre exemplu, una şi aceiaşi notă poate
cunoaşte la nivelul elevului şi respectiv cel al profesorului, interpretări şi valorizări
diferite, datorate de regulă includerii de către elev în ecuaţia acestei secvenţe alături de
nivelul expectanţei imediate şi a nivelului său de aspiraţie.
Sintetizând cele expuse anterior putem spune că de cele mai multe ori
incongruenţa la nivelul relaţiei autoevaluare-evaluare se datorează faptului că la nivelul
demersului autoevaluativ al elevului intervin, faţă de evaluarea realizată de profesor,
variabile-mediator suplimentare de regulă neluate în calcul şi de către acesta din urmă.
Distingem astfel următoarele surse principale de incongruenţă docimologică:
1. dacă pentru profesor măsurarea şi semnificarea au ca puncte de sprijin două
elemente (performanţa şcolară efectivă a elevului şi criteriile de raportare a
acesteia) la nivelul elevului, pe lângă performanţa şcolară efectivă şi criteriile
sale de apreciere intervine şi variabila performanţei şcolare potenţiale;
2. faţă de interpretarea rezultatelor înregistrate realizată de către profesor prin
intermediul situării acestor rezultate în cadrul strict al propriului sistem de
referinţă, interpretarea beneficiază la nivelul elevului de luarea în calcul de
către acesta, pe lângă nivelul expectanţei şcolare imediate şi a nivelului de
aspiraţie.

Prezentăm în figura II.5. tipologia principalelor moduri de relaţionare a

autoevaluării şi evaluării didactice din perspectiva gradului lor de congruenţă.


Autoevaluare
obiectivă

Observăm în figura de mai sus faptul că, în funcţie de obiectivitatea autoevaluării


respectiv evaluării didactice, distingem la nivelul realităţii educaţionale următoarele tipuri
de relaţii: relaţie de incongruenţă docimologică supraordonată, relaţie de incongruenţă
docimologică subordonată, relaţie de congruenţă docimologică reală şi relaţie de
congruenţă docimologică iluzorie.
Dorim să precizăm însă de la început faptul că această tipologie se referă, în
ansamblul său, la situaţii ipotetice ideale. Este astfel aproape unanim recunoscută de către
specialiştii în domeniu constatarea că în realitate atât autoevaluarea cât şi evaluarea
didactică nu sunt fie absolut obiective fie absolut subiective, ci ele se apropie de
obiectivitate în anumite grade şi sunt la rândul lor subiective în anumite proporţii.
Prezentăm în continuare o succintă analiză a celor patru situaţii expuse prin
intermediul figurii II.5.

47
Relaţia de incongruenţă docimologică supraordonată se manifestă în situaţia în
care autoevaluarea realizată de către elev este pertinentă şi obiectivă pe când evaluarea
didactică a profesorului este, din motivele anterior prezentate, distorsionată şi subiectivă.
Acest tip de relaţie pe de o parte privează profesorul de existenţa unui feed-back
eficient şi real iar pe de altă parte poate determina inducerea în eroare a elevului cu
privire la nivelul efectiv al performanţelor sale şcolare.
Relaţia de incongruenţă docimologică subordonată se întemeiază pe
incapacitatea elevului, spre deosebire de profesor, de a estima corect şi obiectiv nivelul
performanţelor şcolare, potenţiale sau efective.
Acest fapt se datorează, de regulă, fie capacităţii de autocunoaştere reduse a
elevului fie insuficientelor precizări ale profesorului referitoare la tipul performanţei
şcolare evaluate şi la criteriile de raportare a acestora. În această situaţie există
posibilitatea manifestării explicite sau implicite a unor controverse de factură
docimologică între elev şi profesor, controverse ce pot atrage după sine, la fel ca şi în
situaţia precedentă, îndepărtarea elevului de respectivul obiect de studiu.
Relaţia de congruenţă docimologică reală, prea puţin prezentă din păcate la
nivelul realităţii educaţionale, presupune existenţa atât a unei autoevaluări cât şi a unei
evaluări pertinente şi obiective.
În interiorul acestui tip de relaţie elevul şi profesorul beneficiază reciproc de un
feed-back informaţional real şi eficient, devenind posibilă astfel atât cooperarea didactică
efectivă între actorii binomului educaţional cât şi permanenta impulsionare a elevului
înspre realizarea unor progrese şcolare şi autodepăşiri evidente.
Relaţia de congruenţă docimologică iluzorie sau de incongruenţă docimologică
parţială se defineşte prin prezenţa concomitentă a subiectivităţii atât la nivelul
autoevaluării didactice a elevului cât şi la cel al evaluării realizate de către profesor.
În fapt este vorba despre o situaţie ipotetică, probabilitatea ca elevul şi profesorul
să fie în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, subiectivi în totalitate fiind în fapt extrem de
redusă. O asemenea situaţie ar conduce, din motive lesne de înţeles, la perturbări majore
ale procesului instructiv-educativ în ansamblul său.

2.2.2. Premise generale ale congruenţei relaţiei autoevaluare-evaluare


Instituirea unei relaţii autoevaluare-evaluare de tip congruent presupune existenţa
la nivelul demersului autoevaluativ şi evaluativ a unei relative identităţi structurale şi
funcţionale. Identitatea structurală a acestor două procese deliberative se referă la
includerea în cadrul acestora a aceloraşi elemente constitutive, respectiv verificare,
măsurare, semnificare, interpretare, iar identitatea funcţională are în vedere existenţa,
pentru fiecare dintre aceste secvenţe, a unor puncte de referinţă comune. Avem astfel în
vedere faptul că atât autoevaluarea cât şi evaluarea didactică trebuie să se apropie sau
chiar să se suprapună atât din punctul de vedere al componentelor constitutive cât şi din
cel al realităţii educaţionale la care ele fac referire.
Reunind de o manieră sintetică dimensiunile identităţii structurale şi a celei
funcţionale a autoevaluării şi evaluării didactice prezentăm prin intermediul figurii II.6
ansamblul premiselor generale care condiţionează congruenţa dintre aceste două procese.
Aşa după cum se vede în figura de mai sus, măsura congruenţei relaţiei dintre
autoevaluarea şi evaluarea didactică este dată la nivelul realităţii educaţionale de măsura
gradului particular de congruenţă dintre repertoriul docimologic al elevului şi repertoriul
docimologic al profesorului.
Prin repertoriu docimologic desemnăm atât ansamblul integrativ al tipurilor de
performanţă şcolară supuse concomitent autoevaluării respectiv evaluării didactice cât şi
criteriile la care acestea urmează să fie raportate, strategiile deliberative puse în joc de
actorii binomului educaţional în aprecierea performanţelor şcolare şi paradigmele-cadru
în interiorul cărora aceste procese se desfăşoară.
În prelungirea acestei idei putem afirma că premisele generale al congruenţei
relaţiei autoevaluare-evaluare în actul didactic sunt:
a. identitatea comună a tipului de performanţă şcolară efectivă autoevaluată şi
evaluată (volum de informaţii, grad de înţelegere, capacitate de transfer,
capacitate de aplicabilitate practică);
b. identitatea comună a setului de criterii în baza cărora se realizează măsurarea
şi semnificarea la nivelul autoevaluării şi evaluării didactice (cerinţele
programei şi manualului, nivelul grupului educaţional din care face parte
elevul sau performanţele sale anterioare);
c. corelarea şi coordonarea în timp, pe baza celor precizate anterior, a strategiilor
autoevaluative ale elevului (analitică, sintetică, prospectivă, performanţială,

49
retrospectivă) cu cele evaluative ale profesorului (parcelară, globală, iniţială,
continuă, finală);
d. suprapunerea într-o cât mai mare măsură a paradigmei autoevaluative a
elevului cu paradigma evaluativă a profesorului; ne referim în acest context
atât la ansamblul scopurilor şi obiectivelor urmărite de către aceştia prin
intermediul demersului autoevaluativ, respectiv evaluativ cât şi la congruenţa
limbajului docimologic pe care aceştia îl utilizează (codarea performanţei
şcolare în notă sau calificativ de către profesor să fie juxtapusă într-o cât mai
mare măsură decodării realizate în această perspectivă la nivelul elevului);

2.3. Dimensiuni ale dinamicii relaţiei autoevaluare-evaluare


Posibilitatea surprinderii exacte a dinamicii relaţiei autoevaluare-evaluare
depinde în mare măsură de posibilitatea radiografierii dinamicii individuale ce
caracterizează desfăşurarea în timp a fiecăruia dintre cele două procese deliberative
anterior enunţate.
Analiza acestei problematici pune în evidenţă faptul, aşa după cum se poate
observa în figura II.7., că atât autoevaluarea cât şi evaluarea didactică cunosc o
structurare internă realizată pe trei dimensiuni:
a)dimensiunea predictivă, anterioară situaţiei docimologice efective;
b)dimensiunea performanţială, concomitentă cu situaţia docimologică efectivă;
c)dimensiunea argumentativă, ulterioară situaţiei docimologice efective;

Evaluare Evaluare Evaluare


predictivă performanţial argumentativă

Autoevaluare Autoevaluare Autoevaluare


predictivă performanţial argumentativă

>

Figura II.7. Dimensiuni ale dinamicii relaţiei autoevaluare-evaluare în actul didactic

Constatăm pe baza figurii de mai sus faptul că deşi atât autoevaluarea cât şi evaluarea
includ aceleaşi trei dimensiuni fundamentale: predictivă, performanţială şi argumentativă,
singurul tip de raport direct între demersurile docimologice ale elevului şi profesorului se
instituie la nivelul dimensiunii performanţiale. Această dimensiune deţine un rol central
în structurarea dimensiunilor predictivă şi orientativă a autoevaluării şi evaluării didactice
dar nu este independentă faţă de acestea, suferind la rândul său din această perspectivă
numeroase modificări şi restructurări.

2.3.1. Dimensiunea predictivă


Dimensiunea predictivă a autoevaluării şi evaluării didactice este, aşa după cum
spuneam, anterioară situaţiei docimologice efective şi se referă la ansamblul demersurilor

51
de factură anticipativă pe care elevul şi profesorul le întreprind anterior situaţiei
docimologice efective. Desigur că dimensiunea predictivă îmbracă forme diferite la
nivelul autoevaluării faţă de cel al evaluării realizate de către profesor, motiv pentru care
vom trata separat aceste două aspecte.
La nivelul elevului, dimensiunea predictivă a autoevaluării didactice se concretizează
într-un set de demersuri cu caracter anticipativ, demersuri întreprinse anterior confruntării
efective a acestuia cu sarcina şcolară. Aceste demersuri urmăresc două obiective
principale:
1.intuirea nivelului probabil de dificultate al viitoarei sarcini şcolare şi dozarea
pe această bază a efortului de învăţare în vederea unei confruntări iminente cu
aceasta;
2.conturarea unei opinii personale, pe baza competenţei şcolare şi a
performanţelor anterioare, cu privire la probabilitatea de a face faţă cu succes
unei sarcini şcolare, neprecizată pentru moment;
Importante în acest context sunt deasemenea nivelul expectanţei imediate şi ansamblul
opiniilor elevului cu privire la severitatea şi gradul de subiectivitate al profesorului
examinator.
Este astfel o constatare de ordinul evidenţei faptul că de măsura în care cele două
obiective anterior precizate sunt corect atinse depinde nivelul performanţei şcolare
efective a elevului. Astfel intuirea cu suficientă precizie a gradului de dificultate a
sarcinilor şcolare cu care elevul urmează să se confrunte şi nivelul conştientizat al
performanţelor potenţiale ale acestuia condiţionează în mod clar intensitatea efortului
depus pentru învăţare şi reuşita şcolară a acestuia.
La nivelul profesorului dimensiunea predictivă se referă cu precădere la elaborarea
tipului şi nivelului de dificultate al sarcinii şcolare prin intermediul căreia acesta va
verifica nivelul de pregătire al elevilor. Caracterul predictiv al evaluării didactice se
manifestă aşadar în sensul unor repere anticipative privind potenţialităţile clasei, repere în
funcţie de care profesorul va construi şi elabora instrumente de verificare adecvate
nivelului estimat de pregătire al elevilor. Dorim să precizăm în acest context faptul că
adecvarea gradului de dificultate al sarcinii şcolare se face de cele mai multe ori avându-
se în vedere nivelul mediu al performanţelor şcolare ale elevilor în general şi nu al unui
elev anume.

2.3.2. Dimensiunea performanţială


Dimensiunea performanţială a autoevaluării şi evaluării se referă la specificul
demersurilor de factură deliberativă întreprinse de către elev şi respectiv profesor în
raport cu o sarcină şcolară anume. Astfel, faţă de dimensiunea predictivă, care era
anterioară confruntării efective a subiecţilor actului educaţional cu situaţia docimologică
reală, dimensiunea performanţială este centrată prin excelenţă asupra performanţei
şcolare efective.
Spre deosebire de situaţia autoevaluării predictive, autoevaluarea performanţială este
mult mai bine ancorată în realitate, elevul beneficiind în acest caz de incomparabil mai
multe date şi indicii atât cu privire la gradul de dificultate al sarcinii cât şi referitor la
nivelul performanţei sale şcolare efective.
Confruntat cu o sarcină şcolară de această dată reală şi nu ipotetică elevul întreprinde
un demers autodeliberativ construit cu precădere pe baza următoarelor aspecte:
1.nivelul de dificultate al sarcinii şcolare;
2.posibilităţile de actualizare pe moment a propriilor competenţe şcolare;
Observăm că în cazul autoevaluării performanţiale, spre deosebire de autoevaluarea
predictivă, aspecte ca nivelul expectanţei imediate sau opiniile privind subiectivitatea
profesorului evaluator sunt mai puţin prezente.
Acest fapt se explică prin gradul ridicat substanţialitate contextuală al acestui tip de
demers autoevaluativ, presupoziţiile de factură speculativă fiind astfel într-o mare măsură
eliminate. La rândul său, evaluarea performanţială este concentrată asupra surprinderii
măsurii în care performanţele şcolare ale elevilor se apropie de standardele docimologice
avute în vedere de către profesor. Dacă evaluarea didactică predictivă avea un rol major
în conceperea şi proiectarea situaţiei evaluative, având deci o funcţie preponderent
prospectivă, evaluarea didactică performanţială are un caracter prin excelenţă constatativ.
Subliniem în acest context faptul că acest caracter constatativ este dublat de către
exercitarea funcţiei diagnostice, ambele având implicaţii substanţiale asupra optimizării
desfăşurării procesului instructiv-educativ.

2.3.3. Dimensiunea argumentativă


Spre deosebire de dimensiunea predictivă, anterioară situaţiei docimologice propriu-
zise, şi de cea performanţială, care este concomitentă cu situaţia evaluativă efectivă,
dimensiunea argumentativă este ulterioară în timp atât confruntării elevilor cu sarcina
şcolară cât şi validării sau invalidării demersului autoevaluativ performanţial al acestora
prin intermediul unei evaluări didactice de aceeaşi factură, realizate de către profesor.În
legătură cu dimensiunea argumentativă a autoevaluării şi evaluării didactice dorim să
facem următoarele precizări:
1.aşa după cum succesul autoevaluării şi evaluării performanţiale depinde în
mare măsură de consitenţa şi rigurozitatea desfăşurării acestora în planul
dimensiunii anticipative, dimensiunea argumentativă se originează şi
construieşte la rândul său în temeiul conţinutului docimologic al dimensiunii
performanţiale;
2.deşi sunt aparent superpozabile, dimensiunea predictivă se diferenţiază în
raport cu cea argumentativă din perspectiva modului lor de relaţionare
temporală cu dimensiunea performanţială în sensul că dacă prima se
construieşte de o manieră anticipativă în raport cu performanţa şcolară
efectivă cea de a doua se referă la aceasta de o manieră justificativ-
explicativă;
Aşa după cum precizam anterior, autoevaluarea didactică argumentativă este ulterioară
stabilirii în fapt a gradului de congruenţă a relaţiei dintre autoevaluarea şi evaluarea
performanţială şi include totalitatea valorizărilor, interpretărilor şi concluziilor elevului
cu privire la această relaţie. Prin intermediul autoevaluării argumentative elevul
procedează, în funcţie de cele constatate cu privire la validitatea demersului său
autoevaluativ, la restructurarea atât a imaginii de sine şi a nivelului expectanţei imediate
sau chiar a celui de aspiraţie cât şi a stilului propriu de învăţare şi a efortului depus în
acest sens. Secvenţa autoevaluării de tip argumentativ se bazează aşadar pe dimensiunea
performanţială şi influenţează circuitul demersurilor autoevaluative prin implicaţiile pe
care le are la rândul său asupra secvenţei predictive. Evaluarea argumentativă, la fel ca şi
autoevaluarea de acest tip, are ca punct de pornire nivelul constatat al performanţelor

53
şcolare ale elevilor şi se desfăşoară în direcţia evidenţierii modalităţilor concrete de
creştere a acestui nivel. Astfel, spre deosebire de elev care îşi construieşte sistemul
argumentativ pornind în principiu de la relaţia autoevaluare performanţială-evaluare
performanţială, profesorul ia ca termen de comparaţie pentru demersul evaluativ
argumentativ relaţia evaluare predictivă-evaluare performanţială, relaţie în funcţie de
care acordă justificări şi elaborează explicaţii privind nivelul de pregătire al elevilor.

2.4. Implicaţii ale relaţiei autoevaluare-evaluare asupra imaginii de sine a


elevilor

Evaluarea realizată de către profesor suferă la nivelul elevului, în temeiul


demersului său autoevaluativ, o permanentă reajustare din interior, reajustare ce
condiţionează în mare măsură evoluţia acestuia în sfera realităţii educaţionale. Putem
spune în acest sens că evaluarea didactică se constituie ca fiind una dintre cele mai
importante pârghii în ceea ce priveşte formarea personalităţii, a stilului de gândire şi
acţiune al elevului. Vom decela astfel principalele domenii ale eu-lui în şi prin care se
manifestă şi se obiectivează la nivelul elevului influenţele relaţiei dintre autoevaluarea şi
evaluarea didactică. Aşa după cum se poate observa în figura II.8., distingem trei
dimensiuni ale eu-lui: conceptul de sine, aprecierea de sine şi prezentarea de sine,
dimensiuni ce sunt reunite şi reflectate sintetic sub forma imaginii de sine
Influenţele relaţiei autoevaluare-evaluare didactică se manifestă aşadar la nivelul
imaginii de sine a elevului într-un triplu plan:
a. planul dimensiunii cognitive, ce contribuie în mod substanţial atât la
conştientizarea nivelului de pregătire atins cât şi a propriilor competenţe şcolare;
b. planul dimensiunii afectiv-motivaţionale, prin intermediul trăirii nemijlocite şi
efective atât a succesului cât şi a eşecului şcolar;
c. planul dimensiunii comportamentale, obiectivat la nivelul elevului în conduite
externe de diferite complexităţi;
Ne propunem astfel în continuare tratarea şi analiza separată a implicaţiilor pe
care relaţia autoevaluare-evaluare le presupune în plan cognitiv, afectiv-motivaţional şi
comportamental la nivelul elevului.
Dorim să menţionăm însă în acest context faptul că între componentele anterior
precizate există o relaţie de permanentă potenţare reciprocă, abordarea separată a acestora
realizându-se în exclusivitate din considerente de ordin metodologic.

2.4.1. Implicaţii de ordin cognitiv


Implicaţiile de factură cognitivă pe care relaţia autoevaluare-evaluare didactică le
are asupra devenirii şcolare a elevului se obiectivează cu precădere la nivelul conceptului
de sine al acestuia.
În termeni generici putem defini conceptul de sine ca fiind suma constatărilor
individuale ale unui subiect uman referitoare la atributele şi calităţile sale personale.
Conceptul de sine este componenta cognitivă a eu-lui şi se constituie ca fiind o
structură cognitivă având rolul de a procesa şi interpreta informaţiile care provin fie din
mediul social al individului fie de la nivelul propriului său comportament.
Particularizând definiţia prezentată anterior putem spune că în cazul concret al
elevului această structură cognitivă se referă la procesarea şi interpretarea unor informaţii
având ca sursă de origine atât mediul educaţional cât şi propriul comportament şcolar
înţeles ca sinteză specifică a competenţelor şi performanţelor şcolare efective.
Conceptul de sine serveşte concomitent organizării informaţiilor noi şi restructurării
informaţiilor anterioare privitoare la sine şi presupune reguli de inferenţă, de judecare,
interpretare şi de encodare a acestora în direcţia facilitării predicţiei şi planificării
comportamentelor şcolare viitoare.
Relativ la mecanismele care conduc la producerea de schimbări în structura
conceptului de sine suntem de acord cu teoria conform căreia aprecierile externe nu
determină nemijlocit modificări ale acestuia ci mediat, prin introspecţie (Andersen, D.,
1986).
Desigur, conceptul de sine nu construieşte pornind în exclusivitate de la rezultatele
introspecţiei. În procesul complex de elaborare a conceptului de sine un rol important
revine şi autoobservaţiei. Elevul se vede pe sine trăind şi acţionând aşa cum îi vede şi pe
alţii.
Putem spune că există o generare simultană şi interdependentă a imaginii de sine şi
a imaginii de altul, în cunoaşterea de sine elevul utilizând acelaşi tip de informaţie (acte
de conduită, gânduri, sentimente, prestaţii personale) ca şi în cunoaşterea de altul (Radu,
I., 1994).
Ne referim în acest sens la faptul raportarea permanentă a concluziilor demersului
autoevaluativ al elevului la rezultatele evaluării didactice realizate de către profesor şi

55
interpretarea de o manieră personală a acestei interacţiuni reprezintă una din principalele
surse de informaţii pentru restructurarea conceptului de sine.
Felul în care elevul se gândeşte pe sine depinde astfel nu doar de opiniile personale cu
privire la propria valoare în planul realităţii şcolare ci şi de valorizarea externă
obiectivată în evaluarea didactică realizată de către profesor.
Conceptul de sine al elevului este tributar într-o foarte mare măsură atât modului în
care acesta racordează concluziile propriului demers autoevaluativ la evaluarea
profesorului cât şi capacităţii sale de a armoniza, atunci când situaţia educaţională o
impune, cele două seturi apreciative anterior amintite.
Un termen necesar pentru înţelegerea conceptului de sine şi a influenţei exercitate
asupra acestuia de către relaţia autoevaluare-evaluare îl reprezintă cel de autoschemă
(Hazel Markus, 1987).
Autoschemele sunt elementele cognitive ce conduc la compunerea conceptului de
sine, ele fiind cele care ghidează modul de procesare al informaţiilor autorelevante. În
ceea ce priveşte conceptul de sine orice atribut (flexibil-inflexibil, dependent-
independent, etc) sau performanţă şcolară poate fi relevantă dar numai unele dintre
acestea sunt considerate ca atare.
De cele mai multe ori, informaţiile considerate de către elev ca fiind incongruente
cu autoschema cognitivă construită de acesta pe parcursul experienţei sale şcolare în
temeiul raportării demersului autoevaluativ la evaluarea didactică, sunt fie respinse, fie
considerate ca irelevante.

2.4.2. Implicaţii de ordin afectiv-motivaţional


Pe baza relaţiei dintre autoevaluare şi evaluarea realizată de către profesor
aprecierea de sine a elevului primeşte la rândul său conotaţii şi forme specifice de
manifestare în contextul realităţii educaţionale.
Aşa după cum precizam la începutul acestui capitol aprecierea de sine este
componenta afectivă a eu-lui şi trebuie înţeleasă ca reprezentând o situare a propriei
persoane în cadrele unei ierarhii a valorilor şi semnificaţiilor.
În general această situare se referă la cotarea pozitivă sau negativă pe care
individul şi-o aplică sieşi în raport cu anumite standarde asumate ca repere axiologice. La
nivelul elevului aprecierea de sine a acestuia se pune în termenii locului pe care acesta îl
deţine sau crede că îl deţine în structura ierahică a clasei sau în raport cu standardele
docimologice impuse de către profesor sau asumate de către el însuşi.
Dorim să precizăm în acest context faptul că, la rândul său, aprecierea de sine a
elevului se întemeiază în egală măsură atât pe evaluarea didactică externă cât şi pe
propriul demers autoevaluativ şi pe modul de relaţionare a acestuia cu componenta
evaluativă.
Mai mult, evaluarea didactică nu este dublată la nivelul elevului doar de propriul
demers autoevaluativ ci şi de opinia clasei cu privire la nivelul competenţelor sale
şcolare. Introducem astfel în ecuaţia relaţiei autoevaluare-evaluare un alt termen
important şi anume imaginea socială de sine a elevului.
Imaginea socială de sine a elevului se construieşte prin mijlocirea perceperii
opiniei grupului de apartenenţă, respectiv a clasei, cu privire la valoarea propriei
persoane.
Imaginea socială de sine cunoaşte la nivelul elevului un proces de interiorizare
progresivă, devenind un reper important pentru aprecierea de sine a acestuia. Integrarea
imaginii sociale de sine în cadrele aprecierii de sine nu este însă nici totală şi nici
definitivă.
Sesizarea imaginii de sine în viziunea celorlalţi şi receptarea ei poartă numele de
metapercepţie (D. Kenny, DePaulo, 1993). Metapercepţia, având în vedere faptul că
subiectul uman face parte, simultan sau consecutiv, din mai multe grupuri, determină o
multiplicitate a imaginii sociale de sine căreia i se opune unitatea de principiu a imaginii
de sine ajungându-se astfel la nivelul elevului în situaţia existenţei unei dualităţi aparent
ireconciliabile.
Rezolvarea acestei potenţialtăţi conflictuale şi omogenizarea celor două
perspective amintite anterior se realizează în ultimă instanţă la nivelul relaţiei
autoevaluare-evaluare prin intermediul unor demersuri implicând decantări, cristalizări
şi aproximări succesive în preluarea imaginii sociale de sine şi suprapunerea judicioasă a
acesteia peste aceea a imaginii de sine. (Radu, I., 1994).
Astfel variaţiile evaluării didactice realizate de către profesor şi schimbările de
opinie ale clasei relative la nivelul performanţelor şcolare ale elevului nu acţionează
direct asupra imaginii de sine a elevului ci mediat, prin intermediul demersului
autoevaluativ al acestuia.
Considerăm necesară acordarea unei atenţii speciale rolului pe care relaţia
autoevaluare-evaluare îl joacă în constituirea aprecierii de sine a elevului din cel puţin
două puncte de vedere:
a. este constatată existenţa unei corelaţii pozitive la nivelul elevului între
aprecierea de sine ridicată şi capacitatea acestuia de adaptare crescută la situaţiile
de stres pe care realitatea şcolară adeseori le implică;
b. sunt recunoscute efectele inhibitoare pe care le are nivelul redus al aprecierii
de sine a elevului asupra performanţelor şcolare ale acestuia: astfel, o apreciere
de sine negativă implică o expectaţie negativă, fapt ce va determina reducerea
efortului pentru învăţare şi creşterea stării de anxietate, toate acestea având ca
rezultat eşecul şcolar, auto-blamarea şi în consecinţă accentuarea aprecierii
negative de sine.

2.4.3. Implicaţii de ordin relaţional


Un alt plan în care influenţele relaţiei autoevaluare-evaluare îşi fac simţită
prezenţa la nivelul imaginii de sine a elevului este cel al prezentării de sine sau, aşa cum
este el numit de alţi specialişti, al autoprezentării.
Autoprezentarea reprezintă dimensiunea comportamentală eu-lui şi se referă la
procesul prin intermediul căruia subiectul încercă să se înfăţişeze pe sine în planul
relaţiilor sale interpersonale fie în conformitate cu opinia pe care acesta consideră că o
au ceilalţi despre el fie aşa cum crede acesta că ar trebui să fie.
Autoprezentarea este în general subordonată unor obiective strategice. Ne referim
în acest context la faptul că efortul de autoprezentare este determinat în general de dorinţa
de a place sau de a obţine o anumită recunoaştere socială.
Vorbim în această situaţie despre un demers intern specific, numit
automonitorizare. Automonitorizarea este concepută ca tendinţă de schimbare deliberată
şi frecventă a comportamentului în funcţie de context şi de cerinţele acestuia. Din această
perspectivă putem distinge între o automontorizare ridicată şi o automonitorizare

57
redusă.
Automonitorizarea ridicată implică modificări repetate ale comportamentului şi
conduitei în raport cu cerinţele contextului pe când automonitorizarea redusă presupune o
anumită consecvenţă şi constanţă în autoprezentare, independent de variaţiile
contextuale.
Autoprezentarea poate avea la origine nu doar intenţia subiectului de a se
conforma din punct de vedere al conduitei unor cerinţe situaţionale ci şi autoverificarea,
sau mai exact spus, simpla dorinţă a individului de a-şi "testa" capacitatea de a oferi o
nouă perspectivă asupra propriei persoane. Reuşita sau nereuşita acestei testări deţine
importante conotaţii de factură motivaţională şi condiţionează într-o anumită măsură
inclusiv disponibilitatea elevului de a aspira la un status şcolar de nivel superior
La fel ca şi conceptul de sine, prezentarea de sine se află într-o relaţie de
interdeterminare cu aprecierea de sine. În vederea reliefării acestei relaţii vom face
referire la teoria acţiunii identificatoare (Danel Wegner, 1987), conform căreia la baza
constituirii aprecierii de sine stă interpretarea pe care indivizii o asociază propriilor
manifestări comportamentale.
Astfel, caracterizarea în termeni elogioşi sau denigrativi pe care o întreprinde
elevul asupra propriilor performanţe şcolare, determină specificitatea trăsăturilor
caracteristice ale aprecierii de sine.
Mai mult, când stările subiective sunt greu de interpretat, cu deosebire în situaţia
unei relaţii autoevaluare-evaluare de tip incongruent, elevii fac inferenţe asupra lor înşişi
prin observarea atât a propriilor comportamente şi/sau performanţe şcolare cât şi a celor
ale colegilor, recursul la introspecţie realizându-se doar în condiţiile şi sub raportul în
care o situaţie educaţională pare a fi "insuficientă" pentru a reprezenta cauza
comportamentului respectiv şi a-l explica adecvat (D. Bem, 1972).
O interacţiune similară celei dintre prezentarea de sine şi aprecierea de sine se
manifestă la nivelul elevului şi în ceea ce priveşte raporturile dintre conceptul de sine şi
prezentarea de sine.
În acest caz putem face constatarea că subiectul uman nu poate exista în
absenţa unei coerenţe şi consistenţe interne a dimensiunilor cognitive şi acţionale, fiind
necesară manifestarea unei permanente congruenţe între imaginea de sine a elevului şi
modul/maniera de prezentare la care aceasta face apel în contextul intragrupal în care se
află.
Astfel, aşa după cum precizam anterior, influenţele demersului autoevaluativ al
elevului şi relaţionarea acestuia cu evaluarea didactică realizată de către profesor
reprezintă principalul suport al constituirii şi variabilităţii celor trei dimensiuni
fundamentale ale imaginii de sine la nivelul elevului: conceptul de sine, aprecierea de
sine şi prezentarea de sine. Consistenţa internă a acestor trei elemente care compun
imaginea de sine a elevului depinde într-o foarte mare măsură de relaţia de tip congruent
existentă între demersul autoevaluativ al elevului şi evaluarea didactică realizată de către
profesor.
Sintetizând, putem afirma că relaţia autoevaluare-evaluare deţine un rol deosebit
de important în construirea şi permanenta restructurare a imaginii de sine a elevului,
imagine de sine care la rândul său, prin intermediul celor trei componente ale sale,
comportă influenţe explicite sau implicite asupra nivelului performanţelor şcolare ale
elevilor.
Sugestii pentru studenţi
1.să lectureze cursul şi temele referitoare la subiectul tratat din sursele
bibliografice indicate;
2.să reflecteze asupra factorilor ce determină variabilitatea performanţelor
şcolare ale elevilor;

Exerciţii aplicative
1.să expliciteze efectele relaţiei evaluare-autoevaluare asupra imaginii de sine a
elevilor;
2.să evidenţieze importanţa existenţei unei congruenţe reale între evaluarea şi
autoevaluarea didactică;
3.să prezinte trei modalităţi concrete de acţiune în vederea asigurării
congruenţei relaţiei evaluare-autoevaluare;

• Sumar
Asigurarea congruenţei dintre evaluare şi autoevaluare este în măsură să
influenţeze în sens pozitiv imaginea de sine a elevului.

• Bibliografie modul
Bibliografie obligatorie:
•Bocoş, M.; Jucan D., (2007) Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi metodologia evaluării
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, ediţia a Il-a, revăzută, Editura
Paralela 45, Piteşti.
•Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
• Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară

Bibliografie opţională:
1.Boroş, M., (1998), Nivelul de aspiraţii şcolare, Editura Gutinul, Baia Mare.
2.Broodfoot, P., (1992), Multilateral Evaluation, în British Educational Research Journal, nr. 3.
3.Chiş, V., (2001) Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa
Universitară
4.Clujeană, Cluj-Napoca.
5.Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
6.Ionescu, M, Radu, I., Salade, D., coord., (2000), Studii de pedagogie aplicată, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
7.Ionescu, M., (2000), Demersuri creative în predare şi învăţare, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
8.Manolescu M, (2005), Evaluarea scolara; metode, tehnici, instrumente, Editura Meteor Press,
Bucuresti.
9.Mugny, G., Perez, J.A., (1996), Reprezentările sociale ale inteligenţei: cercul vicios al
evaluării, în Psihologie Socială, coord.Neculau, A., Editura Polirom, Iaşi.
10.Păun, E., (1999), Şcoala. Abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi.
11.Planchard, E., (1992), Pedagogie şcolară contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
12.Stoica, A., Mihail R., (2006), Evaluarea educationala. Inovatii si perspective, Editura
Humanitas, Bucuresti.

59
Modulul 6. Obiectiv şi subiectiv în evaluarea şi autoevaluarea didactică; Strategii
acţionale specifice situaţiilor de discordanţă evaluativă

• Scopul şi obiectivele
-Evidenţierea factorilor de distorsiune prezenţi în autoevaluarea şi evaluarea
didactică şi a modalităţilor de prevenire a acestora;
-Identificarea strategiilor specifice puse în joc de elev în situaţii de discordanţă
evaluativă;

• Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior


Asigurarea unei relaţii de tip congruent între autoevaluarea şi evaluarea didactică
este condiţionată preponderent de congruenţa repertoriilor docimologice ale profesorului
şi elevului.

• Conţinutul informaţional detaliat

Atât autoevaluarea cât şi evaluarea didactică se desfăşoară sub semnul unei


permanente pendulări între obiectivitate şi subiectivitate. Ne propunem ca pe parcursul
acestui capitol să abordăm, de o manieră comparativă, problema obiectivităţii demersului
docimologic întreprins atât la nivelul elevului cât şi la cel al profesorului, cunoscut fiind
faptul că relaţia autoevaluare-evaluare primeşte consistenţă şi funcţionalitate doar în
condiţiile în care cele două componente ale sale se apropie simultan de cerinţa
obiectivităţii.
În această ordine de idei vom începe prin a face unele precizări de natură
conceptuală cu privire la validitatea, fidelitatea şi relevanţa docimologică, decelând
principalele conotaţii ale acestora la nivelul autoevaluării şi evaluării didactice.
Un loc important în economia de ansamblu a prezentului capitol revine, în mod
firesc, valorii obiectivităţii autoevaluării şi evaluării ca procese didactice de natură
deliberativă, fără a neglija însă în acest context limitele pe care le implică centrarea
exclusivă a eforturilor subiecţilor acţiunii educaţionale asupra acestui aspect.
Tema pe care dorim să o tratăm în continuare este aceea a factorilor cu acţiune
distorsionantă asupra autoevaluării şi evaluării didactice, factori pe care, în funcţie de
geneza şi specificul manifestării lor în plan docimologic, îi vom grupa în două categorii
distincte: erori şi efecte distorsionante.
O altă problematică asupra căreia ne vom opri pe parcursul prezentului capitol
este cea a divergenţei relaţiei autoevaluare-evaluare în actul didactic. În acest context vor
fi supuse analizei cele două forme principale de manifestare a divergenţei anterior
menţionate: relaţia autoevaluare-evaluare de tip supraapreciativ şi relaţia autoevaluare-
evaluare de tip subapreciativ.
Confruntat cu situaţia unei relaţii autoevaluare-evaluare de tip divergent elevul
pune în joc adeseori o serie de strategii cu caracter autodefensiv, menite să contribuie la
reducerea, chiar şi aparentă, a discordanţei dintre evaluarea didactică şi propriul demers
autoevaluativ. Din această perspectivă ne propunem ca în continuarea temelor enumerate
anterior să realizăm o scurtă trecere în revistă a acestor procedee acţionale care, în funcţie
de natura lor, vor fi grupate în strategii autodefensive autocentrate şi strategii
autodefensive heterocentrate.
Prezentarea unor orientări actuale cu privire la problematica obiectivităţii
autoevaluării şi evaluării didactice, la ansamblul de factori interni şi condiţii interne ce
contribuie la creşterea nivelului de obiectivitate al celor două demersuri evaluative
amintite anterior va fi realizată, de asemenea, pe parcursul capitolului următor.

3.1. Problema obiectivitătii autoevaluării şi evaluării didactice


Literatura de specialitate a consacrat spaţii ample problemei obiectivităţii
evaluării didactice şi implicaţiilor pe care aceasta le are asupra derulării procesului
instructiv-educativ în ansamblul său. De o atenţie mult mai redusă s-au bucurat însă
aspectele care vizează obiectivitatea demersului autoevaluativ al elevului.
Pornind de la aceste considerente ne propunem abordarea în continuare a
obiectivităţii şi subiectivităţii nu doar în contextul particular al evaluării didactice ci şi la
nivelul autoevaluării didactice realizate de către elev. Considerăm în acest sens că doar
tratarea de o manieră globală şi integrativă a acestei problematici este în măsură să
conducă la relevarea unor soluţii concrete atât în ceea ce priveşte creşterea gradului de
obiectivitate al demersurilor apreciative anterior precizate cât şi referitor la optimizarea a
procesului de învăţământ.

3.1.1. Validitate, fidelitate şi relevanţă docimologică


Punctul de start în abordarea problematicii obiectivităţii autoevaluării şi evaluării
didactice îl constituie faptul că ambele sunt procese deliberative ce vizează, în ultimă
instanţă, semnificarea şi interpretarea performanţelor şcolare.
Aceste două componente nu se pot obiectiva însă în absenţa secvenţei de
măsurare, respectiv a raportării performanţei şcolare la anumite criterii. Acest fapt ce ne
determină să considerăm această ultimă componentă drept element fundamental în
asigurarea caracterului obiectiv al autoevaluării şi evaluării didactice.
În prelungirea acestei idei, fără a cădea în capcana unui reducţionism facil, vom
porni de la ideea că, în ultimă instanţă, atât autoevaluarea cât şi evaluarea didactică
vizează măsurarea gradului de apropiere a performanţei şcolare în raport cu anumite
standarde, secvenţele semnificării şi interpretării fiind evident ulterioare acestui moment.
Astfel, problema obiectivităţii demersurilor apreciative, indiferent dacă acestea
sunt realizate la nivelul profesorului sau la cel al elevului, trebuie pusă cu precădere din
perspectiva măsurării, fapt ce relevează necesitatea reunirii în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport a trei premise principale:
a. validitatea docimologică;
b. fidelitatea docimologică;
c. relevanţa docimologică;
a. Validitatea docimologică. Validitatea oricărui instrument de măsură se
stabileşte, în termeni generali, în funcţie de gradul în care acesta măsoară bine ceea ce îşi
propune să măsoare sau pretinde că măsoară.
Pornind de la această constatare putem afirma că validitatea docimologică a
autoevaluării şi evaluării didactice este în fapt expresia concordanţei dintre rezultatele
obţinute ca urmare a utilizării acestor demersuri şi nivelul real al performanţelor şcolare
ale elevilor.

61
Timp

Validitatea docimologică presupune, atât la nivelul autoevaluării cât şi la cel al


evaluării didactice manifestarea corelată a următoarelor trei tipuri distincte de validitate
docimologică: validitate de conţinut, validitate criterială şi validitate conceptuală
(adaptare după M.B. Schweitzer, 1991).
Validitatea de conţinut are în vedere faptul că un demers apreciativ, indiferent de
natura sa, trebuie să se bazeze pe tehnici de verificare ce acoperă întregul registru al
competenţelor şi performanţelor şcolare (performanţe de ordin cognitiv, afectiv-
motivaţional şi comportamental).
Validitatea criterială se referă la necesitatea de a corela dimensiunile
performanţiale constatate la nivelul elevului, dimensiuni relevate prin intermediul
autoevaluării sau evaluării didactice la nivelul situaţiei docimologice propriu zise, cu
calitatea manifestării acestora în situaţii exterioare confruntării, în condiţii de examinare,
cu sarcina şcolară.
în acest sens atât alegerea de criterii variate şi multiple cât şi intercorelarea
acestora este esenţială pentru asigurarea consistenţei interne şi externe a oricărui demers
evaluativ sau autoevaluativ.
Validitatea conceptuală vizează posibilitatea construirii, pe baza constatării
autoevaluative sau evaluative a performanţelor şcolare ale elevilor şi a relaţiilor dintre
ele, a unui discurs teoretic ce evoluează de la descrierea performanţelor la explicarea
proceselor ce stau la baza acestora (LJ. Cronbach, 1984).
b. Fidelitatea docimologică. Termenul de fidelitate desemnează în genere
acordul sau stabilitatea aşteptată a unor măsurări analoage şi presupune în mod curent
compararea repetată a unor seturi de rezultate (I. Radu, 1993).
Fidelitatea docimologică se referă la mărimea variantei survenite în cazul unor
autoevaluări sau evaluări didactice repetate. Considerăm necesară în acest context
distincţia dintre fidelitatea docimologică externă şi fidelitatea docimologică internă.
Fidelitatea docimologică externă are în vedere variantele individuale înregistrate
la nivelul separat al demersului autoevaluativ al elevului sau la cel al evaluării didactice,
realizate de către profesor. Ne referim în acest sens la diferenţele survenite în timp în
interiorul unuia şi aceluiaşi tip de demers evaluativ sau autoevaluativ.
Fidelitatea docimologică externă vizează nu variaţiile temporale individuale ale
autoevaluării şi evaluării didactice, ci varianta externă, manifestată la nivelul cuplului
relaţional autoevaluare-evaluare didactică.
Sintetizând cele spuse anterior, fidelitatea docimologică internă exprimă variaţiile
particulare survenite în ceea ce priveşte modul de evaluare sau autoevaluare al elevului
între două momente succesive de timp, pe când fidelitatea docimologică externă se referă
la evoluţia în timp a corelaţiei existente la nivelul cuplului autoevaluare-evaluare
didactică.
Aşa după cum se poate observa în figura III. 1., fidelitatea internă şi cea externă
cunosc fiecare o desfăşurare temporală particulară. Variaţiile înregistrate la nivelul
fidelităţii interne de nivel evaluativ reflectă, după caz, progrsesul sau regresul şcolar
înregistrat de către elev la o anumită materie şi sunt absolut normale.
Important din punctul de vedere al consistenţei relaţiei autoevaluare-evaluare este
ca, pe de o parte, aceste variaţii să se conserve şi la nivelul fidelităţii interne de nivel
autoevaluativ iar pe de altă parte fidelitatea externă să cunoască pe cât posibil variaţii
minimale.
c. Relevanţa docimologică. Relevanţa docimologică se referă la relaţia dintre
obiectul evaluării/autoevaluării şi strategiile implicate în acest sens, respectiv la măsura
în care autoevaluarea şi evaluarea didactică, prin conţinutul şi modul lor de realizare, sunt
capabile să ofere elevului şi profesorului un plus informaţional non-redundant cu privire
la nivelul şi posibilităţile de optimizare a procesului instructiv-educativ.
Relevanţa docimologică presupune acţiunea convergentă a două categorii de
condiţii: interne şi externe. Condiţiile externe se referă la dublul aspect al validităţii şi
fidelităţii docimologice iar condiţiile interne presupun existenţa la nivelul elevului şi la
cel al profesorului a unei anumite abilităţi interpretative cu privire la rezultatele obţinute
în urma demersului autoevaluativ şi a celui evaluativ. Dorim să precizăm în acest context
faptul că autoevaluarea didactică, chiar şi atunci când este nerealistă, poate aduce
informaţii deosebit de utile pentru un observator extern avizat şi pregătit în acest sens.

3.1.2. Valoarea şi limitele obiectivitătii evaluării şi autoevaluării didactice


Abordarea problemei obiectivităţii autoevaluării şi evaluării didactice ridică în
faţa cercetătorului o serie de probleme, atât conceptuale cât şi de factură metodologică.
Punctul de start în tratarea acestei teme este constituit de precizarea şi delimitarea
conceptuală a termenului de "obiectivitate".
Majoritatea specialiştilor în domeniu sunt de acord cu faptul că o apreciere,
indiferent de natura sa, este obiectivă în măsura în care reflectă nedistorsionat obiectul
său şi este independentă în raport cu opiniile, părerile personale sau dispoziţiile de
moment ale subiecţilor implicaţi în realizarea ei.
Premisa de la care pornim în abordarea raportului obiectiv-subiectiv în relaţia
autoevaluare-evaluare este faptul că o autoevaluare sau o evaluare didactică absolut
obiectivă şi totalmente impersonală şi neutră este o utopie. Ne bazăm în această afirmaţie
pe faptul că atât elevul cât şi profesorul sunt subiecţi umani ce se angajează în activitatea
autoevaluativă, respectiv evaluativă, împreună cu sistemul lor atitudinal şi motivaţional,
cu întreaga lor personalitate.
Astfel, o autoevaluare sau o evaluare desubiectivizată este nu doar imposibilă,
deoarece ar implica în fapt excluderea autorilor acestora, ci şi mai puţin semnificativă şi
relevantă decât un demers autoevaluativ sau evaluativ care angajează de o manieră
explicită subiectivitatea, valorile şi atitudinile celor care evaluează sau se autoevaluează
(Voiculescu, E.M., 1999).

63
Translatând problema obiectivităţii la nivelul autoevaluării şi evaluării didactice
considerăm ca fiind necesare următoarele precizări:
a. autoevaluarea şi evaluarea didactică nu sunt activităţi cu valoare în sine,
importanţa acestora rezidând în efectele pe care ele le induc asupra devenirii
personalităţii elevilor, asupra progresului lor şcolar şi eficienţei procesului de
învăţământ;
b. obiectivitatea autoevaluării şi evaluării didactice, având în vedere faptul că
atât evaluatorul cât şi evaluatul sunt subiecţi umani, este întotdeauna una
relativă şi nu absolută;
c. subiectivitatea, înţeleasă ca personalizare a demersului autoevaluativ sau
evaluativ, nu este neaparat un aspect de factură negativă, valoarea
psihopedagogică a acestor două activităţi constând inclusiv în valorificarea
valenţelor cognitive şi atitudinale ale autorilor acestora;
d. atributele de "obiectiv" şi "subiectiv" se identifică de cele mai multe ori cu
externalitatea şi internalitatea în raport cu performanţa şcolară evaluată fiind
astfel concepte nu doar relative ci şi în mare măsură dependente de
perspectiva din care acestea sunt privite; astfel, spre exemplu, elevul consideră
evaluarea ca fiind obiectivă în virtutea faptului că aceasta pur şi simplu se
derulează extern şi independent de voinţa sa;
e. atributul de "obiectiv" desemnează nu doar o realitate exterioară şi
independentă în raport cu elevul, autor al performanţei şcolare efective sau cu
profesorul ca evaluator al acesteia, ci se referă inclusiv la modul în care
această realitate este percepută şi interiorizată corect, detaşat şi echidistant de
către aceştia;
f. la nivelul relaţiei autoevaluare-evaluare în actul didactic între obiectivitate şi
subiectivitate se stabilesc nu doar simple raporturi antagonice ci mai ales
relaţii de complementaritate, obiectivitatea însemnând în fapt o ponderare a
dimensiunilor distorsionante ale subiectivităţii iar subiectivitatea constituindu-
se ca modalitate de interiorizare a unor date de factură obiectivă;
Relaţia autoevaluare-evaluare este o componentă inseparabilă a interacţiunii
pedagogice dintre elev şi profesor şi reflectă, într-o măsură mai mare sau mai mică,
subiectivitatea acestora. Din acest motiv obiectivitatea absolută a acestei relaţii nu numai
că nu este posibilă dar o relaţie profesor-elev total desubiectivizată nici nu este de dorit.
Afirmaţia noastră se bazează pe faptul că, pe de o parte, o serie de aspecte
inerente performanţei şcolare, cum sunt spre exemplu cele atitudinal-motivaţionale, nu
sunt cuantificabile, iar pe de altă parte pe constatarea de ordinul evidenţei că procesul
instructiv-educativ este prin excelenţă o relaţie între subiectivităţi.
La nivelul relaţiei autoevaluare-evaluare în actul didactic se manifestă aşadar
inclusiv o dinamică a obiectivităţii şi subiectivităţii, cercetările îndreptate asupra acestui
aspect urmărind nu disocierea şi opunerea factorilor obiectivi şi subiectivi ci decelarea
contribuţiei specifice a fiecăruia dintre aceştia.
Acest fapt conduce la concluzia că eforturile de ameliorare a autoevaluării şi
evaluării didactice nu trebuie orientate atât în sensul asigurării unor demersuri absolut
obiective şi impersonale cât în direcţia creşterii posibilităţii de control şi autocontrol
subiectiv al factorilor cu acţiune distorsionantă asupra demersului autoevaluativ al
elevului şi a evaluării didactice realizate de către profesor.
O altă distincţie a cărei realizare o considerăm necesară în acest context este aceea
dintre subiectivitate şi subiectivism. Dacă subiectivitatea este un corelat intrinsec al
relaţiei autoevaluare-evaluare ca relaţie interumană, cu conotaţii nu neaparat negative,
subiectivismul este reprezentat, în opinia noastră, de totalitatea consecinţelor şi
manifestărilor cu efecte în totalitate distorsionante asupra autoevaluării şi evaluării
didactice.
Aceste distorsiuni, în funcţie de măsura în care ele sunt sau nu deliberate pot fi:
distorsiuni neintenţionate şi distorsiuni intenţionate. Dorim să facem în acest context
două precizări:categoria distorsiunilor neintenţionate cunoaşte cea mai mare frecvenţă,
atât la nivelul profesorului cât şi la cel al elevului, iar distorsiunile intenţionate aparţin de
regulă profesorului.
Distorsiunile neintenţionate includ aspecte ca: volumul precar de informaţii în
baza cărora se realizează evaluarea sau autoevaluarea, incongruenţa repertoriului
docimologic al elevului şi profesorului, insuficienta adecvare a strategiilor şi criteriilor la
obiectul autoevaluării sau evaluării, influenţe indirecte de ordin psihosocial (statusul
şcolar al elevului sau statusul social al familiei acestuia).
Distorsiunile intenţionate se grupează în jurul a două principale categorii de
factori: dorinţa profesorului de a utiliza evaluarea didactică în sensul motivării elevului
pentru învăţare sau intenţia acestuia de a favoriza sau defavoriza, pe considerente
exterioare celor pedagogice, un elev sau o anumită categorie de elevi.
Pornind de la aceste considerente considerăm că optimizarea relaţiei
autoevaluare-evaluare în actul didactic poate fi realizată concomitent din două
perspective:
1.perspectiva asigurării obiectivităţii relaţiei autoevaluare-evaluare, evitându-se
însă transformarea evaluării sau autoevaluării didactice într-un conglomerat de
aprecieri pur contabile, statistice;
2.perspectiva controlului şi autocontrolului acţiunii factorilor subiectivi atunci
când aceştia se manifestă nu ca aport în planul semnificaţiei şi relevanţei
docimologice ci ca denaturare şi distorsionare a corectitudinii demersului
autoevaluativ sau evaluativ.

3.2. Factori de distorsiune în autoevaluarea şi evaluarea didactică şi


prevenirea lor
Problematica surselor de distorsiune în evaluarea didactică a fost tratată pe larg în
literatura de specialitate dar mai puţin abordată însă a fost problema factorilor
distorsionanţi ai autoevaluării.
Prezentul subcapitol este dedicat atât prezentării şi analizei comparative a
principalilor factori cu acţiune distorsionantă asupra autoevaluării şi evaluării şi implicit
asupra relaţiei dintre aceste două demersuri cât şi expunerii modalităţilor de combatere a
acestora.
În funcţie de natura şi specificul acţiunii lor, factorii distorsionanţi ai autoevaluării
şi evaluării didactice au fost grupaţi în două categorii distincte:
a)erori procedurale (eroarea instrumentală, eroarea încadrării globale, eroarea
succesiunii);
b)efecte parazite (efectul de anticipare, efectul de obişnuinţă, efectul constantei
personale);

65
3.2.1. Erori procedurale în autoevaluarea şi evaluarea didactică
Erorile de natură procedurală se referă în esenţă la acea categorie de factori
distorsionanţi care ţin pe de o parte de condiţiile tehnice şi procedurile efective de
realizare a autoevaluării şi evaluării didactice, iar pe de altă parte de contextul
educaţional concret în care are loc derularea acestor procese.
Analizând această categorie de factori distingem, aşa după cum precizam anterior,
existenţa a trei tipuri fundamentale de erori procedurale:
a. eroarea instrumentală;
b. eroarea încadrării globale;
c. eroarea succesiunii;
Anterior prezentării acestor tipuri de erori dorim să precizăm faptul că acţiunea
acestora la nivelul realităţii educaţionale este una conjugată, relaţia autoevaluare-evaluare
suferind distorsiuni originate atât la nivelul condiţiilor tehnice de realizare a autoevaluării
şi evaluării didactice cât şi la cel al contextului educaţional în care acestea se desfăşoară.
a. Eroarea instrumentală. Eroarea instrumentală se referă la aspectele distorsionante
ale relaţiei autoevaluare-evaluare care se datorează unor inadvertenţe sau inconsecvenţe
în organizarea şi desfăşurarea celor două procese amintite anterior.
Avem în vedere în acest context două surse de eroare, ambele determinate de
fenomenul substituirii temporale: obiectivele esenţiale ale evaluării sunt înlocuite în timp
cu obiective de ordin secundar iar criteriile secundare fie pot lua locul celor principale
fie sunt inadecvat mixate cu acestea.
Astfel, spre exemplu, atât elevul cât şi profesorul pot ajunge, din motive mai mult
sau mai puţin justificate, în situaţia de a substitui obiectivele sau criteriile importante ale
autoevaluării sau evaluării cu obiective sau criterii elaborate ad-hoc, inadecvate strategiei
autoevaluative sau evaluative iniţiale.
Profesorul poate fi tentat să se ghideze în demersul său evaluativ după unele
aspecte de ordin secundar sau doar corelative obiectivelor principale ale evaluării, cum
sunt acurateţea, sistematicitatea sau fluenţa răspunsului elevului, iar acesta din urmă
poate lua în autoevaluare drept criteriu fundamental efortul depus pentru pregătirea lecţiei
respective (Cucoş, C., 1996).
Dorim să precizăm în acest context faptul că luarea în considerare în
autoevaluarea sau evaluarea didactică a unora dintre aspectele menţionate anterior nu
constituie erori în sine decât în măsura în care acestea sunt insuficient corelate cu
obiectivele şi criteriile stabilite apriori ca fiind esenţiale pentru derularea celor două
demersuri.
b. Eroarea încadrării globale. Eroarea încadrării globale, cunoscută în literatura
de specialitate şi sub numele de "efectul halo" se referă la aprecierea şi semnificarea
performanţei şcolare efective prin extrapolarea şi corelarea acesteia cu performanţele
şcolare globale ale elevului. Astfel atât elevul cât şi profesorul manifestă tendinţa de a
face judecăţi valorice luând în calcul, pe lângă nivelul performanţei şcolare efective, o
serie de factori, de regulă aparţinând realităţii spaţiului educaţional.
Ne referim în acest sens la faptul că, spre exemplu, notele anterioare ale elevului
la materia respectivă sau la alte obiecte de studiu constituie adeseori un important reper
de apreciere atât pentru demersul autoevaluativ al acestuia cât şi pentru evaluarea
didactică realizată de către profesor. Fenomenul încadrării globale, deşi în esenţă acelaşi
atât pentru elev cât şi pentru profesor, cunoaşte la nivelul subiecţilor acţiunii educaţionale
forme de manifestare relativ diferite.
Elevul procedează la demersul său autoevaluativ pornind aproape fără excepţie de
la imaginea sa de sine iar autoevaluarea unei anumite performanţe şcolare se face pe acest
fundal al imaginii de sine ("eu, care sunt un elev bun, consider că................").
Profesorul, la rândul său, manifestă tendinţa de a-şi armoniza modul de apreciere
a performanţelor şcolare ale elevului în raport cu notele pe care acesta le-a acordat
anterior sau în raport cu notele pe care elevul le are la alte discipline.
Eroarea încadrării globale riscă să arunce elevul în interiorul unui cerc vicios,
imaginea de sine a acestuia fiind în mare măsură dependentă de evaluarea realizată de
către profesor, evaluare care la rândul său este condiţionată de evaluările anterioare, astfel
încât reflectarea nivelului performanţei şcolare a elevului în note sau calificative devine
astfel prea puţin susceptibilă de exprima adecvat progresul sau regresul şcolar al acestuia.
c. Eroarea succesiunii. Eroarea succesiunii sau eroarea de contrast, cum mai
este ea numită, se manifestă ca urmare a scoaterii reciproce în evidenţă a două
performanţe şcolare de niveluri diferite. Altfel spus, un răspuns foarte bun face ca un
răspuns ulterior slab să apară ca fiind mai slab decât este în realitate, aşa după cum un
răspuns bun care urmează unuia slab pare mai bun decât este de fapt.
Eroarea succesiunii se manifestă ca tendinţă la nivelul profesorului, de cele mai
multe ori involuntară, de a transforma comparaţia performanţelor şcolare consecutive din
suport pentru o evaluare cât mai obiectivă şi mai adecvată realităţii educaţionale în factor
ponderator, adesea distorsionant, al aprecierii performanţelor şcolare.
Tipul de raţionament la care profesorul recurge în acest caz este unul de factură
inferenţială, fapt ce conduce la distorsionarea evaluării didactice fie în sens proactiv fie în
sens compensatoriu:
•distorsionarea proactivă se datorează faptului că, spre exemplu, aşa după spuneam
anterior, o un răspuns slab care urmează unuia foarte bun pare pentru profesor mai
slab decât în realitate;
•distorsionarea compensatorie se produce în condiţiile în care profesorul constată pe
baza performanţei şcolare de moment a unui elev inexactitatea evaluării performanţei
şcolare a elevului care a răspuns înainte însă, nemaiputând aduce corecturi acesteia va
distorsiona, pe motivul păstrării proporţiilor, şi performanţa şcolară evaluată curent;
Dorim să subliniem în acest context faptul că eroarea succesiunii se manifestă în
cazul profesorului atât în situaţia răspunsurilor orale cât şi a celor scrise, pe când elevul
este expus acestei erori doar în cazul răspunsurilor orale.
Elevul este la rândul său influenţat în ceea ce priveşte demersul său autoevaluativ
de nivelul constatat al prestaţiei şcolare a colegului care a răspuns înaintea sa însă această
distorsiune se manifestă doar proactiv şi doar în situaţia răspunsurilor orale. Dacă eroarea
încadrării globale se manifestă cu predilecţie în cazul elevilor foarte slabi sau foarte buni,
eroarea succesiunii se manifestă cu precădere în cazul elevilor de nivel mediu care iau ca
termen de comparaţie fie elevii foarte slabi, fie elevii foarte buni.

3.2.2. Efecte parazite în autoevaluarea şi evaluarea didactică


Distorsionarea autoevaluării şi evaluării didactice nu se datorează doar
categoriilor de erori de factură procedurală prezentate anterior, ci şi acţiunii unor efecte

67
parazite, cu acţiune latentă, care prin specificul lor alterează calitatea acestor două
procese.
Principalele efecte parazite ce se manifestă negativ asupra autoevaluării şi
evaluării didactice sunt:
a. efectul de obişnuinţă;
b. efectul de anticipare;
c. efectul constantei personale;
a. Efectul de obişnuinţă. Efectul de obişnuinţă se referă la faptul că atât elevul
cât şi profesorul manifestă o anumită inerţie în autoevaluarea şi evaluarea performanţei
şcolare efective, inerţie concretizată în faptul că atât demersul autoevaluativ al elevului
cât şi cel evaluativ al profesorului se originează mai degrabă în aşteptările personale ale
acestora cu privire la nivelul respectivei performanţe decât în situaţia şcolară reală.
Astfel, performanţa şcolară efectivă ajunge să fie analizată şi tratată oarecum
superficial de către elev şi profesor, demersurile apreciative ale acestora fiind ghidate
într-o foarte mare măsură de modul de realizare al autoevaluărilor şi evaluărilor
anterioare şi nu de cele constatate în planul realităţii şcolare imediate.
Efectul de obişnuinţă presupune din partea elevului şi a profesorului un anumit
conformism apreciativ, conformism dictat în esenţă de ideea că nivelul performanţei
şcolare efective nu poate cunoaşte pe termen scurt salturi spectaculoase.
Dorim să remarcăm în acest context faptul că efectul de obişnuinţă generează
tendinţa conservării în timp a unei anume aprecieri şcolare (calificativ sau notă), mai ales
în sensul limitării abaterilor în direcţie ascendentă ale acestora, acţiunea limitatoare în
direcţia descendentă fiind mai puţin evidentă.
Cu alte cuvinte, elevul şi profesorul îşi "conformează" aprecierile unui anumit
nivel al performanţei şcolare, acceptat ca relevant şi corect, abaterile în sens pozitiv fiind
considerate accidentale sau etichetate apriori ca erori de apreciere. Abaterile în sens
negativ sunt însă mult mai uşor acceptate, atât de către elev cât şi de către profesor şi sunt
puse de cele mai multe ori pe seama unor carenţe în pregătirea şcolară.
b. Efectul de anticipare. Efectul de anticipare acţionează asupra autoevaluării şi
evaluării didactice de o manieră similară cu efectul de obişnuinţă. Multă vreme aceste
două efecte au fost identificate şi suprapuse sub numele generic de efectul oedipian al
prezicerii. Analizând însă modul de manifestare al acestui efect am constatat existenţa în
fapt a două efecte aparent asemănătoare dar distincte: efectul de obişnuinţă, tratat
anterior, şi efectul de anticipare.
Diferenţa majoră între cele două efecte constă în faptul că dacă efectul de
obişnuinţă se originează în eludarea performanţei şcolare efective sau tratarea acesteia cu
superficialitate în virtutea fenomenului de inerţie apreciativă, efectul de anticipare are
drept principală cauză tendinţa elevului şi a profesorului de a face predicţii cu privire la
nivelul acestor performanţe.
Problema majoră în acest caz nu constă în demersul anticipativ în sine ci în faptul
că actorii actului educaţional manifestă tendinţa, mai mult sau mai puţin conştientizată,
de a-şi autovalida anticipările.
Astfel, un elev care anticipează că nivelul performanţei sale şcolare efective se va
situa la un anumit nivel va manifesta tendinţa involuntară nu numai de a-şi armoniza
prestaţia şcolară cu această anticipare, justificând în acest fel teoria profeţiei care se
autoîndeplineşte ci şi de a acorda în exclusivitate credibilitate propriilor predicţii.
Abaterile constatate în raport cu predicţiile făcute nu sunt decât rareori acceptate
ca fiind rezultatul unei insuficiente cunoaşteri de sine, ele fiind de regulă atribuite unor
circumstanţe externe, reunite sub numele generic de şansă, în cazul unei abateri în sens
pozitiv de la predicţie, sau neşansă în situaţia unor abateri în sens negativ.
Efectul de anticipare cunoaşte un mod de manifestare oarecum similar şi în cazul
profesorului. Capacitatea de a face predicţii valide este în fapt este considerată de către
profesor drept măsură a capacităţii sale de a cunoaşte elevii, abaterile de natură
anticipativă fiind de multe ori considerate ca eşecuri profesionale.
Astfel în cazul unei predicţii de genul "X este un elev bun şi răspunsul său va fi
pe măsură" profesorul va încerca involuntar să-şi autoconfirme prezicerea, fiind extrem
de receptiv la răspunsurile corecte şi trecând cu vederea eventualele omisiuni sau
inadvertenţe. Fenomenul se manifestă identic şi în situaţia unei predicţii de genul "X este
un elev slab, deci şi răspunsul său va fi de acest nivel", caz în care receptivitatea
profesorului se va concentra asupra greşelilor elevului, aspectele pozitive fiind
considerate oarecum colaterale şi accidentale.
c. Efectul constantei personale. Efectul constantei personale sau "ecuaţia
personală" cum mai este numit acest efect, însoţeşte în permanenţă atât demersul
autoevaluativ al elevului cât şi cel evaluativ al profesorului, fiind practic fundalul pe care
se manifestă şi capătă consistenţă specifică toate celelalte tipuri de erori şi efecte parazite.
Efectul constantei personale are astfel o influenţă de factură reziduală asupra
autoevaluării şi evaluării didactice, generând pe parcursul timpului abateri apreciative
constante în raport cu nivelul real al performanţei şcolare efective.
Efectul constantei personale se referă la faptul că atât elevul cât şi profesorul sunt,
prin firea şi natura lor, înclinaţi fie spre exigenţă şi severitate fie spre lejeritate apreciativă
şi indulgenţă.
Astfel exigenţa se concretizează în tendinţa subiecţilor acţiunii educaţionale de a
lua ca punct de referinţă nivelul maxim al performanţei potenţiale, accentul fiind pus pe
distanţa care îl separă pe elev de acest nivel, pe când indulgenţa are ca mod de
manifestare predispoziţia de a lua în calcul nu distanţa care îl desparte pe elev de acest
maxim performanţial ci efortul depus de către acesta pentru a ajunge la o anumită
performanţă.
Indulgenţa autoevaluativă se identifică de regulă cu tendinţa elevului de a-şi face
sieşi concesii, de a considera eventualele eşecuri şcolare ca fiind accidentale şi irelevante
în raport cu valoarea sa reală. În acest caz elevul ia preponderent ca puncte de referinţă
pentru demersul său autoevaluativ reuşitele, eşecurile fiind omise sau marginalizate.
Efortul de învăţare este orientat asupra asigurării succesului şcolar.
Exigenţa autoevaluativă se concretizează în predispoziţia elevului de a acorda
eşecurilor şcolare o importanţă sporită în raport cu reuşitele. Eşecurile şcolare constituie
pentru această categorie de elevi principalele cadre de referinţă ale demersului
autoevaluativ, efortul de învăţare fiind în acest caz, spre deosebire de situaţia precedentă,
centrat preponderent asupra eliminării situaţiilor de eşec şcolar.
Generozitatea apreciativă se obiectivează la nivelul profesorului în centrarea pe
note sau calificative de nivel superior nivelului performanţei şcolare efective. Acest fapt
este determinat de regulă de presupoziţia profesorului că o astfel de atitudine este de
natură să încurajeze şi să impulsioneze elevul în efortul său de învăţare.

69
În opoziţie cu generozitatea apreciativă exigenţa profesorului este concretizată în
predispoziţia acestuia de a acorda note sau calificative inferioare nivelului performanţei
efective a elevului şi are la bază presupoziţia că notele mici sunt cele care motivează sau
constrâng elevul să depună un efort şcolar sporit.
Aşa după cum precizam anterior, acţiunea factorilor distorsionanţi ai autoevaluării
şi evaluării didactice, indiferent dacă sunt erori procedurale sau efecte parazite, este una
conjugată. Acestor factori distorsionanţi li se adaugă anumite discordanţe determinate de
variabile accidentale cum ar fi spre exemplu dispoziţia de moment sau starea de oboseală
a elevului sau profesorului.

3.3. Divergenţa relaţiei autoevaluare-evaluare


Factorii cu acţiune distorsionantă asupra autoevaluării şi evaluării didactice
amintiţi anterior conduc la deformarea relaţiei autoevaluare-evaluare în două sensuri: în
sens supraapreciativ şi în sens subapreciativ. Pe parcursul acestui subcapitol ne propunem
tratarea şi analiza celor două tipuri de relaţii, relaţia autoevaluare-evaluare de tip
supraapreciativ şi relaţia autoevaluare de tip subapreciativ.
Dorim să facem în acest context precizarea că, pe de o parte, analizarea celor două
tipuri de relaţii va fi realizată preponderent din perspectiva elevului iar pe de altă parte să
subliniem faptul că între relaţia autoevaluare-evaluare de tip supraapreciativ şi cea de tip
subapreciativ există o permanentă dinamică şi interacţiune. Prezentăm în figura III.2.
tipologia situaţiilor divergente întâlnite în relaţia autoevaluare-evaluare.

Figura III.2. Tipologia divergenţei relaţiei autoevaluare-evaluare

3.3.1. Relaţia autoevaluare-evaluare de tip supraapreciativ


Aşa după cum precizam anterior, analiza tipologiei relaţiei autoevaluare-evaluare
în actul didactic va fi realizată preponderent din perspectiva elevului. Aceasta înseamnă
că distorsiunile survenite la nivelul relaţiei autoevaluare-evaluare vor avea ca punct
principal de referinţă elevul şi modul în care acesta se raportează la evaluarea realizată de
către profesor.

70
Relaţia autoevaluare-evaluare de tip supraapreciativ se referă la acea categorie de
situaţii în care performanţa şcolară efectivă a elevului este, din diverse motive,
supraapreciată de către cel puţin unul dintre actorii acţiunii educaţionale.
Dorim să facem de asemenea precizarea că în situaţia supraaprecierii performanţei
şcolare efective a elevului de către profesor, având în vedere predispoziţia subiectului
uman de a fi mai receptiv şi mai puţin dispus la a pune sub semnul întrebării laudele,
relaţia autoevaluare-evaluare nu este percepută de către elev ca fiind divergentă.
Distingem în caz două situaţii distincte:
a. situaţia în care performanţa şcolară efectivă a elevului este
supraapreciată de către profesor şi apreciată corect sau subapreciată de
către elev, situaţie pe care o numim supraapreciere supraordonată;
b. situaţia în care performanţa şcolară efectivă a elevului este
supraapreciată de către elev şi apreciată obiectiv sau suprapreciată de
către profesor, situaţie pe care o numim supraapreciere subordonată;
a. Supraaprecierea supraordonată. Supraaprecierea supraordonată are în
vedere, aşa după cum precizam anterior, acea categorie de situaţii în care performanţa
şcolară efectivă a elevului este supraestimată de către profesor.
Supraaprecierea performanţei şcolare nu este percepută ca atare de către elev,
acesta manifestând tendinţa de a acorda credibilitate totală aprecierilor cu caracter
favorabil ale profesorului.
Cauzele principale care conduc la supraaprecierea supraordonată sunt fie acţiunea
perturbatoare a factorilor distorsionanţi prezentaţi anterior fie dorinţa profesorului de a
motiva pozitiv elevul pentru învăţare. În ambele situaţii, aşa după cum apreciam anterior,
elevul se va ghida în activitatea sa după aprecierea profesorului, punând eventual între
paranteze rezultatele propriului său demers autoevaluativ.
Perpetuarea pe termen lung a acestei situaţii, deşi puţin probabilă, conduce la
hipertrofierea imaginii de sine a elevului, la autosuficienţă şi la reducerea efortului pentru
învăţare a acestuia.
Confruntat cu situaţia evaluării externe, respectiv cu examene şi concursuri unde
corectarea şi notarea sunt realizate de către alţi profesori, elevul a cărui performanţă
şcolară a fost supraapreciată de către cadrul didactic riscă să suporte dezamăgiri şcolare
profunde, greu de surmontat ulterior.
b. Supraaprecierea subordonată. Supraaprecierea subordonată, spre deosebire
de cazul precedent, are în vedere situaţia în care demersul autoevaluativ al elevului este
supradimensionat în raport cu situaţia şcolară reală pe când evaluarea didactică realizată
de către profesor se păstrează între limitele obiectivităţii.
Confruntat cu această situaţie elevul va încerca să armonizeze opinia proprie cu
privire la nivelul performanţei şcolare efective cu concluziile profesorului referitoare la
acest aspect doar în condiţiile în care supraestimarea nu se abate foarte mult în raport cu
evaluarea didactică obiectivă realizată de către profesor.
Dacă discrepanţele dintre autoevaluarea supraestimată a elevului şi evaluarea
didactică obiectivă realizată de către profesor nu sunt foarte mari, atunci elevul este în
măsură să realizeze un "compromis apreciativ".

71
Armonizarea în discuţie este cu atât mai uşor de realizat cu cât profesorul îl ajută
pe elev să înţeleagă şi să interiorizeze modul în care s-a realizat evaluarea didactică şi
criteriile care au stat la baza acesteia.

3.3.2. Relaţia autoevaluare-evaluare de tip subapreciativ


Relaţia autoevaluare-evaluare de tip subapreciativ are în vedere acea categorie de
situaţii în care performanţa şcolară efectivă a elevului este subapreciată de către elev sau,
mai ales, de către profesor.
Riscul apariţiei unor divergenţe apreciative profunde între profesor şi elev la
nivelul relaţiei autoevaluare este mult mai mare în această situaţie decât în cazul celei de
supraapreciere deoarece, în mod natural, eşecurile comportă un efort de adaptare sporit în
raport chiar şi cu reuşitele nesperate. Distingem în acest caz, la fel ca şi în cel precedent,
două situaţii distincte:
a. situaţia în care performanţa şcolară efectivă a elevului este
subapreciată de către profesor şi apreciată corect sau subapreciată de
către elev, situaţie pe care o numim subapreciere supraordonată;
b. situaţia în care performanţa şcolară efectivă a elevului este
subapreciată de către elev şi apreciată obiectiv de către profesor,
situaţie pe care o numim supraapreciere subordonată;
a. Subaprecierea supraordonată. Subaprecierea supraordonată se originează,
aşa după cum arătam şi anterior, în existenţa unor distorsiuni la nivelul demersului
evaluativ al profesorului şi se manifestă prin subestimarea nivelului performanţei şcolare
efective a elevului.
Uneori această subestimare se bazează pe opinia profesorului conform căreia
această procedură constituie o modalitate eficientă de a stimula efortul de învăţare al
elevului. Dorim să facem în legătură cu acest aspect precizarea că, pe termen lung, o
astfel de strategie poate induce la nivelul elevului un sentiment acut de neîncredere în
forţele proprii, fapt ce se va reflecta negativ asupra performanţelor şcolare ale acestuia.
Consecinţele subaprecierii supraordonate a performanţelor şcolare ale elevului
sunt dependente în mare parte de măsura în care acesta reuşeşte să conştientizeze faptul
că propriul său nivel de pregătire este subestimat de către profesor.
În această situaţie, pornind de la demersul său autoevaluativ, demonstrat ca fiind
obiectiv eventual prin raportare la performanţele similare ale colegilor, elevul va acţiona
în continuare, aşa după cum se observă în figura III.3, preponderent în funcţie de
expectanţele sale cu privire la posibilitatea de a elimina această incongruenţă existentă
între evaluarea realizată de către profesor şi autoevaluarea proprie.
Ca urmare a interacţiunii celor două demersuri apreciative (demersul evaluativ şi
cel autoevaluativ) şi a conştientizării şi interpretării eventualelor discrepanţe, elevul
dispune, în funcţie de rezultatele actului interpretativ, de două variante principale de
acţiune: varianta opţiunii pentru un efort de învăţare mai susţinut, orientat înspre alinierea
performanţei la nivelul standardelor proprii, superioare celor constatate de către profesor,
şi varianta recurgerii la strategii autodefensive în vederea facilitării acomodării la
realitatea şcolară de fapt.
Aşa după cum se poate observa în figura III.3., punctul principal de pornire, atât
pentru demersul autoevaluativ al elevului cât şi pentru cel evaluativ al profesorului, îl
constituie confruntarea cu realitatea şcolară.
Prima strategie acţională este pusă în joc de către elev în situaţia existenţei unor
expectanţe ridicate cu privire posibilitatea de reducere a incongruenţei dintre demersul
autoevaluativ şi evaluarea didactică realizată de către profesor. Eşecurile repetate în
această tentativă de armonizare a relaţiei dintre autoevaluarea şi evaluarea didactică,
eşecuri dublate de indiferenţa profesorului faţă de strădania elevului, sfârşesc prin a
conduce elevul înspre cea de a doua variantă acţională şi anume cea a strategiilor
autodefensive.
A doua strategie acţională, cea a strategiilor autodefensive, este pusă în aplicare
de regulă în situaţia existenţei unor expectanţe reduse cu privire la posibilitatea de a
surmonta decalajul dintre propriul demers autoevaluativ şi evaluarea didactică a
profesorului şi orientează de cele mai multe ori elevul înspre retragerea din faţa sarcinilor
şcolare. Problematica strategiilor autodedefensive ale elevului va fi tratată mai pe larg pe
parcursul subcapitolului următor.
b. Subaprecierea subordonată. Subaprecierea subordonată se referă, aşa după
cum precizam anterior, la situaţia în care autoevaluarea didactică realizată de către elev
este subdimensionată în raport cu nivelul real al performanţei şcolare efective.
Principalele motive care conduc la această stare de fapt sunt fie neîncrederea în
propriile forţe, neîncredere determinată în special de către insuficienta cunoaştere şi
valorificare de către elev a potenţialităţilor sale cognitive şi afectiv-motivaţionale, fie
aprecierea eronată a gradului de dificultate al sarcinii şcolare.

73
Indiferent de cauzele care determină subaprecierea subordonată, aceasta din urmă
se obiectivează, aşa după cum se poate observa în figura III.4., în ultimă instanţă în
existenţa unui nivel redus al aprecierii de sine, fapt care se va răsfrânge negativ asupra
performanţelor şcolare ulterioare ale elevului.

Figura III.4. Efecte ale aprecierii negative de sine

Aşa după cum se poate observa în figura de mai sus, subaprecierea de tip
subordonat are ca punct de plecare, dar şi ca şi consecinţă, nivelul redus al aprecierii de
sine. Nivelul redus al aprecierii de sine este cel care, de regulă, conduce la expectanţe
negative privind nivelul performanţei şcolare efective, fapt ce determină la rândul său o
angajare necorespunzătoare a elevului în raport cu sarcina şcolară.
Astfel expectanţele negative ale elevului cu privire la posibilităţile sale de reuşită
şcolară determină la nivelul acestuia o stare de teamă sau chiar anxietate, situaţie care
conduce la reducerea substanţială a efortului pentru învăţare, fapt ce va antrena cu sine
producerea inevitabilă a eşecului şcolar. Eşecul şcolar repetat conduce elevul înspre
sentimentul de autoblamare şi neîncredere în capacităţile sale de a face faţă cu succes
sarcinilor şcolare, stare care determină la rândul său un nivel redus al aprecierii de sine şi
întregul şir de consecinţe negative pe care aceasta le implică asupra randamentului şcolar
al elevului.
Observăm astfel faptul că subaprecierea repetată a performanţelor şcolare
generează un adevărat cerc vicios, cu consecinţe nefaste asupra evoluţiei şcolare a
elevului, situaţie din care acesta arareori poate ieşi singur, fără un suport extern adecvat
din partea profesorului, familiei, sau grupului educaţional de apartenenţă.

3.4. Strategii specifice situaţiilor de discordanţă evaluativă


Pe parcursul şcolarizării sale, elevul nu se confruntă cu succese sau eşecuri
şcolare disparate şi exterioare unul în raport cu celelalte ci cu o reţea dinamică a acestora.
Pe baza acestei reţele dinamice se constituie nivelul de aspiraţie al elevului, nivel în
funcţie de care acesta fixează un prag performanţial anticipativ pentru sarcina şcolară
următoare, de regulă egal sau superior celui anterior.
Relaţia prag performanţial anticipativ - performanţă şcolară efectivă se înscrie în
una dintre următoarele situaţii potenţiale:
a)succes nesperat (depăşirea pragului performanţial anticipat);
b)succes scontat (atingerea pragului performanţial anticipat);
c)eşec parţial (nivelul performanţei şcolare efective este inferior pragului
performanţial anticipat dar superior totuşi nivelului performanţei anterioare);
d)eşec total (performanţa şcolară efectivă este inferioară atât pragului performanţial
anticipat cât şi nivelului performanţei anterioare);
Situarea elevului în cadrul eşecului parţial sau total, situare coroborată cu
expectanţele reduse ale acestuia cu privire la posibilităţile sale de reducere a discrepanţele
dintre propriul său demers autoevaluativ şi evaluarea didactică realizată de către profesor
conduc la punerea în joc, pe termen mediu sau chiar lung, a unor mecanisme
autodefensive. Mecanismele de autoapărare sunt strategii autoprotectoare care fac parte
din repertoriul acţiunilor cu caracter adaptativ ale persoanei normale (Allport, G.W.,
1981).
Mecanismele autodefensive puse în joc de către elev în situaţia existenţei unei
divergenţe subapreciative marcate între propriul demers autoevaluativ şi evaluarea
didactică realizată de către profesor au în esenţă menirea de a conserva imaginea de sine
a elevului, de a asigura realizarea şi menţinerea unei ambianţe propice autodepăşirii, de a
facilita obţinerea acordului cu sine şi implicit a respectului de sine.
Studierea mecanismelor de autoapărare puse în joc de către elevi necesită luarea
în considerare a faptului că acestea acţionează în contextul complex al unor situaţii de
incertitudine unde subiectul nu reacţionează doar la eşecul de moment cât la aşteptările
sale privind evoluţia performanţelor proprii. Aceste aşteptări, bazate pe experienţa
personală anterioară, sunt în mare măsură dependente de situaţiile şcolare precedente cu
care elevul s-a confruntat şi de modul în care acesta le-a făcut faţă.
Din acest punct de vedere mecanismele de autoapărare ale elevului şi procesele
deliberative asupra propriilor posibilităţi pe care acestea le implică converg în efortul de
menţinere nealterată a imaginii de sine.
În funcţie de nivelul intern sau extern la care acţionează preponderent aceste
mecanisme de autoapărare distingem între strategii acţionale autocentrate (raţionalizarea,
intelectualizarea, reprimarea, autosabotarea, memoria autobiografică) şi strategii
acţionale heterocentrate (atribuirea, comparaţia depreciativă, evitarea).

3.4.1. Strategii defensive autocentrate


Consecinţele eşecului şcolar se răsfrâng şi se manifestă în ceea ce-l priveşte pe
elev într-un triplu plan: cel al dimensiunii cognitive, care contribuie în mod substanţial la
conştientizarea nivelului de pregătire atins şi a propriilor capacităţi de ordin şcolar, cel al
dimensiunii emoţional-volitive, la nivelul căreia are loc interiorizarea şi trăirea negativă
nemijlocită a eşecului şcolar şi planul dimensiunii comportamentale, obiectivată în
conduite externe de diverse complexităţi.

75
Confruntarea repetată sau chiar ocazională cu eşecul şcolar determină la nivelul
elevului ample procese de restructurare. Schimbările produse la nivelul dimensiunilor eu-
lui, enumerate anterior, sunt realizate atât pe baza introspecţiei (Andersen, D., 1986) cât
şi în temeiul raportării la grupul educaţional de apartenenţă, cunoscut fiind faptul că în
cunoaşterea de sine elevul utilizează acelaşi tip de informaţie ca şi în cunoaşterea de altul
(Radu, I., 1994).
Strategiile defensive autocentrate, care presupun restructurări justificative la
nivelul imaginii de sine a elevului, sunt:
a. intelectualizarea;
b. raţionalizarea;
c. reprimarea;
d. autosabotarea;
e. memoria autobiografică;
a. Intelectualizarea. Intelectualizarea este un proces autojusticativ de tip ante-
factum, în sensul că este pus în joc anterior producerii eşecului şcolar efectiv. Astfel,
conştient de riscurile pe care le implică angajarea sa în acţiune şi stăpânit de teama de
eşec, elevul va transpune şi proiecta sarcina şcolară într-un context în care aceasta va
părea derizorie, nesemnificativă ca importanţă şi irelevantă în economia de ansamblu a
evoluţiei sale şcolare.
Principala formă de obiectivare a intelectualizării ca strategie autodefensivă este
considerarea sarcinii şcolare cu care elevul urmează să se confrunte ca fiind prea puţin
importantă şi secundară şi inutilă în plan instructiv-educativ pentru a justifica un efort de
pregătire special, eventualitatea eşecului fiind astfel admisă şi acceptată din start.
b. Raţionalizarea. Raţionalizarea, ca strategie autodefensivă utilizată de elev în
situaţii de eşec şcolar, se referă la încercarea acestuia de explica şi justifica, pe baze
raţionale şi cu argumente logice şi pe cât posibile non-contradictorii, nereuşita şcolară.
Raţionalizarea, spre deosebire de intelectualizare, este un mecanism autodefensiv care
implică o justificare de tip post-factum, în sensul că este pus în acţiune ulterior constatării
eşecului şcolar.
Spre exemplu un eşec şcolar deja produs poate fi explicat prin invocarea unor
argumente ca insuficienţa efortului de învăţare depus sau prin existenţa unor factori
adiacenţi cu acţiune perturbatoare (starea de oboseală în momentul confruntării cu sarcina
şcolară, subestimarea gradului de dificultate al sarcinii şcolare, neatenţia etc.).
c. Reprimarea. Reprimarea se referă la acea categorie de mecanisme
autodefensive care se concretizează în efortul elevului de a plasa într-un aşa numit con de
umbră cognitivă propriile eşecuri şcolare. Astfel, situaţiile de eşec şcolar categoric sunt
omise deliberat din bilanţul realizat de către elev în vederea structurării imaginii sale de
sine. Reprimarea, deşi puţin frecventă în planul realităţii educaţionale, poate oscila între
uitarea parţială şi ştergerea totală din memoria activă a nereuşitelor şcolare cu caracter
traumatizant.
Reprimarea se constituie aşadar ca strategie prin intermediul căreia elevul
respinge sau plasează în sfera inconştientului informaţiile referitoare la eşecurile şcolare
marcante. Principala funcţie a reprimării constă în menţinerea în afara conştiinţei
imediate a eşecurilor şcolare în vederea conservării unei imagini de sine pozitive.
Mecanismul reprimării este facilitat de existenţa unor reuşite şcolare alternative,
care permit elevului utilizarea acestora de o manieră compensatorie, în sensul că cu cât
numărul reuşitelor şcolare este mai mare cu atât reprimarea eşecurilor este mai uşoară.
d. Autosabotarea. Autosabotarea este un mecanism de autoapărare corelativ
intelectualizării care este pus în funcţiune în situaţia conştientizării eventualităţii iminente
a producerii unui eşec şcolar (Kolditz, T.A., Arkin, R.M., 1982).
Autosabotarea se referă la faptul că în contextul anticipării unui eşec şcolar
iminent, elevul poate decide să recurgă la sabotarea performanţei virtuale cu scopul de a
obţine cu anticipare o scuză sau o justificare acceptabilă pentru nereuşita şcolară
preconizată.
Autosabotarea îmbracă de cele mai multe forma reducerii deliberate a efortului
pentru învăţare sau a tratării cu superficialitate a obiectului de studiu susceptibil de a
solda cu eşec şcolar în ideea furnizării ab initio a unor motive ce pot fi invocate ulterior
ca justificări pentru nereuşita şcolară.
În general acest mecanism este pus în aplicare numai în situaţiile în care posibilul
eşec şcolar urmează a se produce în faţa unui public constatator, elevul având grijă să
mediatizeze atât expectanţele sale negative cu privire la performanţa şcolară viitoare cât
şi motivele care vor determina eşecul şcolar anticipat.
e. Memoria autobiografică. Memoria autobiografică are o acţiune complementară
celei a reprimării şi se referă la reamintirea preferenţială a secvenţelor evenimenţiale
pozitive care au marcat/influenţat evoluţia şcolară a elevului (Rubin, D.C., 1986).
Memoria autobiografică se instituie sub auspiciile acţiunii convergente a trei
subcomponente esenţiale: efectul de autoreferinţă, orientarea spre anticipare şi tendinţa
spre egocentrism.
Efectul de autoreferinţă se referă la faptul că cu cât o informaţie are mai multă
relevanţă pozitivă şi este mai favorabilă aprecierii ridicate de sine a elevului cu atât
aceasta este mai uşor reactualizată.
Fenomenul orientării spre anticipare se concretizează în tendinţa elevului ca odată
cu producerea unui eveniment (reuşită sau nereuşită şcolară), acesta să-şi supraestimeze
retroactiv abilitatea de a-l fi anticipat şi prevăzut.
Tendinţa spre egocentrism are în vedere faptul că elevul manifestă la nivelul
reactualizării din memorie predispoziţia de a-şi atribui un rol principal în derularea
evenimentelor trecute, cu precădere a acelora soldate cu consecinţe pozitive.
Memoria autobiografică acţionează astfel în sensul deformării de o manieră
favorabilă a trecutului de către elev în vederea construirii pe această cale a unei
secvenţialităţi evenimenţiale ascendente a evoluţiei şcolare a acestuia, secvenţialitate
acceptabilă din punct de vedere logic.

3.4.2. Strategii defensive heterocentrate


Suportul pentru strategiile defensive autocentrate este reprezentat la nivelul
elevului de permanenta dublare a aprecierii de sine cu aprecierile privitoare la ceilalţi.
Elevul se constituie astfel într-un observator atât al propriilor performanţe şcolare cât şi al
performanţelor şcolare ale celorlalţi.
În situaţia particulară a autoevaluării didactice observatorul se suprapune cu
actorul a cărui performanţe şcolare sunt supuse evaluării, fapt ce necesită luarea în
considerare a două perspective: perspectiva perceptuală şi perspectiva informaţională.

77
Perspectiva perceptuală se referă la faptul că elevul se percepe pe sine drept
constant într-un mediu şcolar variabil şi adeseori imprevizibil pe când profesorul îl
percepe pe elev ca pe o entitate variabilă într-un mediu şcolar relativ constant
Perspectiva informaţională are drept punct de pornire faptul că informaţiile de
care dispun elevul şi profesorul sunt diferite. Astfel elevul dispune şi utilizează informaţii
despre trecutul şi performanţele sale şcolare sintetizate de regulă de o manieră
ascendentă, existând o anumită fluiditate, cursivitate şi consistenţă internă impusă
acestora din perspectiva nivelului său de aspiraţie. Elevul corelează într-un mod personal
convenabil performanţele sale actuale atât cu cele trecute cât şi cu cele anticipate pe baza
nivelului său de aspiraţie (nivel de cele mai multe ori necunoscut sau ignorat de către
profesor), creionând astfel sensul devenirii sale şcolare (Ceauşu, V., 1985).
Profesorul procedează la demersul său evaluativ pornind de la informaţii
segmentare, adeseori lipsite de consistenţă internă, însă deşi aceste informaţii sunt mai
sărace ele nu sunt de regulă tributare unor trăiri afective părtinitoare, fapt ce face ca
acestea să beneficieze de cele mai multe ori de un grad de obiectivitate mai ridicat.
Elevul care se confruntă cu situaţia de eşec şcolar, deşi conştientizează
perspectivele perceptuale şi informaţionale diferite pe care se bazează autoevaluarea şi
respectiv evaluarea didactică, nu poate face abstracţie în totalitate de opiniile nefavorabile
ale profesorului sau ale colegilor săi cu privire la nivelul performanţelor sale şcolare
efective, situaţie care determină elevul să dubleze setul strategiilor defensive
autocentrate, strategii prezentate anterior, cu strategii defensive de tip heterocentrat.
Principalele strategii defensive heterocentrate sunt:
a. atribuirea;
b. comparaţia depreciativă;
c. autorealizarea proiectivă;
d. evitarea;
a. Atribuirea. Atribuirea se referă, în linii generale, la maniera de asumare a
succeselor şi respectiv de imputare a eşecurilor. Astfel este constată tendinţa subiectului
uman de a considera succesul ca fiind rezultatul direct al efortului şi calităţii prestaţiilor
sale, situaţie în care vorbim despre atribuire internă pozitivă, şi de a pune eşecurile
înregistrate pe seama altora, a contextului confruntării cu sarcina, caz în care ne referim
la atribuirea externă negativă.
Cercetările în domeniu au demonstrat faptul că sunt mai uşor de suportat eşecurile
considerate ca fiind rezultatul acţiunii perturbatoare a unor factori exteriori subiectului
cum sunt programa şcolară supraîncărcată, timpul insuficient acordat pregătirii,
subiectivitatea sau chiar subiectivismul profesorului, decât eşecurile acceptate ca fiind
cauzate de către slaba dotare cognitivă a elevului în discuţie.
Având în vedere faptul că eşecurile şcolare acceptate ca fiind originate la nivelul
propriilor capacităţi performanţiale deteriorează într-o mai mare măsură imaginea de sine
a elevului decât insuccesele determinate de factori exteriori acestuia, elevii preferă, în
marea lor majoritate, să recurgă la mecanismul atribuirii externe negative.
b. Comparaţia depreciativă. Comparaţia depreciativă sau comparaţia orientată
negativ cum mai este ea numită în literatura de specialitate, are ca punct de pornire faptul
că elevul face parte, simultan sau consecutiv, din mai multe grupuri, ceea ce determină o
multiplicitate a imaginii de sine a acestuia şi implicit posibilitatea acestuia de a modifica,
în funcţie de necesităţile momentului, identitatea grupului său de referinţă.
Astfel, în situaţia de eşec şcolar elevul manifestă tendinţa preponderentă de lua cu
predilecţie ca punct de referinţă în constituirea imaginii sale de sine performanţele şcolare
ale colegilor ce au obţinut rezultate mai slabe decât cele ale sale, evitând pe această cale
comparaţia cu performanţele şcolare ale colegilor mai buni la învăţătură (Kenny, De
Paulo, 1993).
Comparaţia depreciativă, prin intermediul acestei predilecţii a elevului de a se
raporta cu precădere la colegii care au obţinut rezultate şcolare inferioare propriilor
rezultate, reprezintă o modalitate frecventă de menţinere nealterată a imaginii de sine în
situaţii de eşec şcolar.
c. Autorealizarea proiectivă. Autorealizarea proiectivă are în vedere faptul că în
situaţii de eşec şcolar elevul se distanţează de performanţele inferioare obiectivate în note
sau calificative, performanţe şcolare care nu sunt acceptate ca fiind măsura autentică a
propriilor potenţialităţi. Această distanţare se realizează prin intermediul plasării la
timpul viitor, sub forma promisiunilor şi idealurilor, a confirmării capacităţilor sale reale.
Autorealizarea proiectivă se bazează pe teoria autodiscrepanţei, teorie care se
referă la percepţia discrepanţei dintre imaginea de sine actuală a elevului şi diferitele
standarde impuse de şcoală sau autoimpuse prin intermediul nivelului de aspiraţie
(Higgins, E., 1989).
Astfel este posibilă apariţia unor multiple discrepanţe între imaginea de sine
actuală a elevului, pe de o parte, şi imaginea de sine autoimpusă (cum vrea elevul să fie),
imaginea de sine impusă extern (cum vor alţii să fie elevul), idealul autoimpus (ce vrea
elevul să realizeze) şi idealul impus extern (ce vor alţii ca elevul să realizeze). Redăm de
o manieră sintetică, prin intermediul tabelului posibilele consecinţe ale acestor
discrepanţe în planul aprecierii de sine a elevului.

Tipul discrepanţei Stare emoţională specifică Dispoziţie generală

Imagine de sine actuală - Frustrare, autocriticism, Anxietate


imagine de sine autoimpusă culpabilitate;
Imagine de sine actuală - Agitaţie, frică, Anxietate
imagine de sine impusă din ruşine;
exterior
Imagine de sine actuală -ideal Disconfort cauzat de absenţa Deprimare
autoimpus autorealizării
Imagine de sine actuală -ideal Disconfort cauzat de anticiparea Deprimare
impus din exterior pierderii afecţiunii/recunoaşterii
sociale
Tabelul Stări emoţionale aferente conştientizării discrepanţelor (adaptare după E.
Higgins, 1989)
Conştientizarea acestor discrepanţe determină, aşa după cum se poate observa în
tabelul de mai sus, stări emoţionale şi dispoziţii generale diferite, toate în măsură să
conducă la afectarea negativă a progresului şcolar al elevului. Autorealizarea proiectivă,
ca strategie defensivă autocentrată, oferă elevului posibililtatea de a depăşi discrepanţele
anterior enumerate prin plasarea imaginativă a momentului demonstrării capacităţilor sale
şcolare reale într-un segment de timp viitor. Această transferare performanţială
temporală, de genul revanşei, oferă adeseori elevului un suport motivaţional important în
depăşirea situaţiilor de eşec şcolar.

79
d. Evitarea. Evitarea ca strategie defensivă autocentrată se referă la amânarea
nedefinită sau chiar suspendarea explicită a acţiunilor şi confruntării cu sarcinile de tip
şcolar în cazul cărora s-au înregistrat eşecuri repetate.
Cu toate că evitarea este o strategie autodefensivă de nivel extrem, ea este destul
de prezentă în repertoriul mecanismelor de autoapărare a elevilor în situaţii de eşec
şcolar. Evitarea se manifestă cu deosebire în situaţiile în care insuccesele de factură
şcolară au fost dublate de critici sau reacţii intens negative din partea profesorilor,
colegilor sau a părinţilor.
Evitarea poate îmbrăca forme multiple, mergând de la eschivarea conjuncturală în
faţa sarcinilor şcolare presupuse a fi generatoare de eşec şcolar până la situaţia extremă a
absenteismului de lungă durată.
Cunoaşterea şi înţelegerea atât de către profesori cât şi de către elevi a
mecanismelor şi strategiilor autodefensive aferente situaţiilor de eşec şcolar este în
măsură să contribuie substanţial la optimizarea relaţiei autoevaluare-evaluare şi a
procesului de învăţământ în ansamblul său.

Sugestii pentru studenţi


1.să lectureze cursul şi temele referitoare la subiectul tratat din sursele
bibliografice indicate;
2.să reflecteze asupra modalităţilor de combatere a surselor de eroare în
evaluare;

Exerciţii aplicative
1)să identifice modalităţile concrete de acţiune necesare reducerii subiectivităţii
evaluative;
2)să evidenţieze specificul mecanismelor de autoapărare anterior enumerate;
3)să indice principalele implicaţii ale recursului la mecanisme de autoapărare în
planul procesului instructiv-formativ;

• Sumar
Procesul evaluativ poate fi distorsionat de o serie de factori, fapt ce îl poate pe
elev în situaţia de pune în joc diverse mecanisme de autoapărare.

• Bibliografie modul
Bibliografie obligatorie:
•Bocoş, M.; Jucan D., (2007) Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi metodologia evaluării
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, ediţia a II-a, revăzută, Editura
Paralela 45, Piteşti.
•Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
• Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară

Bibliografie opţională:
1.Boroş, M., (1998), Nivelul de aspiraţii şcolare, Editura Gutinul, Baia Mare.
2.Broodfoot, P., (1992), Multilateral Evaluation, în British Educational Research Journal, nr. 3.
3.Chiş, V., (2001) Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa
Universitară
4.Clujeană, Cluj-Napoca.
5.Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
6.Ionescu, M, Radu, I., Salade, D., coord., (2000), Studii de pedagogie aplicată, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
7.Ionescu, M., (2000), Demersuri creative în predare şi învăţare, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
8.Manolescu M, (2005), Evaluarea scolara; metode, tehnici, instrumente, Editura Meteor Press,
Bucuresti.
9.Mugny, G., Perez, J.A., (1996), Reprezentările sociale ale inteligenţei: cercul vicios al
evaluării, în Psihologie Socială, coord.Neculau, A., Editura Polirom, Iaşi.
10.Păun, E., (1999), Şcoala. Abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi.
11.Planchard, E., (1992), Pedagogie şcolară contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
12.Stoica, A., Mihail R., (2006), Evaluarea educationala. Inovatii si perspective, Editura
Humanitas, Bucuresti.

Modulul 7. Perspective şi orientări actuale în docimologia didactică

• Scopul şi obiectivele
•Identificarea principiilor care stau la baza docimologiei didactice contemporane;
•Evidenţierea celor mai importante tendinţe de restructurare a docimologiei
didactice;

• Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior


• Precedentul modul se bazează pe următoarele concepte de bază şi cuvinte cheie:
clasic şi modern în docimologia didactică, empiric şi ştiinţific în docimologia
didactică, principiul caracterului obiectiv al autoevaluării şi evaluării didactice;
principiul caracterului interactiv al autoevaluării şi evaluării didactice, principiul
contextualizării performanţelor şcolare ale elevilor.

• Conţinutul informaţional detaliat

Prezentul modul este dedicat, aşa după cum se sugerează prin titlu, prezentării
principalelor perspective şi orientări ce caracterizează evoluţia docimologiei didactice
contemporane. Premisa care a stat la baza includerii în economia de ansamblu a tezei de
doctorat a acestei problematici este faptul că proiectarea unei realităţi educaţionale
eficiente şi adecvată scopurilor sale fundamentale este puţin probabilă în absenţa unor
preocupări sistematice în direcţia modernizării relaţiei autoevaluare-evaluare didactică.
Structura acestui modul include în componenţa sa trei elemente fundamentale:
problematica raportului dintre clasic şi modern în sfera docimologiei didactice, expunerea
principiilor fundamentale pe care se întemeiază actuala restructurare docimologică şi
prezentarea direcţiilor principale de acţiune ce derivă din aceste principii şi care
caracterizează efortul general de modernizare a strategiilor şi tehnicilor evaluative şi
autoevaluative.
Primul aspect abordat se referă, aşa după cum precizam anterior, la problema
raportului dintre clasic şi modern în docimologia didactică. Considerăm necesară tratarea

81
în acest context a următoarelor două aspecte: tema fundamentelor docimologice ale
educaţiei şi problematica raportului dintre empiric şi ştiinţific în docimologia didactică
respectiv dintre metodele standardizate de verificare a cunoştinţelor şi cele
nestandardizate.
Cea de a doua coordonată pe care se înscrie prezentul modul este reprezentată de
trecerea în revistă a principalelor principii metodologice ce orientează modernizarea şi
eficientizarea autoevaluării şi evaluării didactice. Sunt cuprinse şi explicitate în acest
context principii ca principiul asigurării caracterului obiectiv al autoevaluării şi evaluării
didactice, principiul caracterului interactiv al autoevaluării şi evaluării didactice şi
principiul contextualizării performanţelor şcolare ale elevilor.
A treia componentă avută în vedere în acest context este aceea a direcţiilor de
acţiune actuale ce decurg din sistemul principiilor docimologice anterior enumerate.
Aceste direcţii sunt: accentuarea dimensiunii formative a autoevaluării şi evaluării
didactice, dezvoltarea capacităţii de autoevaluare a elevilor şi proiectarea unor noi
strategii evaluative.

4.1. Clasic şi modern în docimologia didactică


Modernizarea şi în multe cazuri chiar reformarea sistemelor educaţionale
contemporane ridică cu tot mai multă tărie problema restructurării docimologiei
didactice, atât în lumina celor mai recente descoperiri din domeniul psiho-pedagogic cât
şi a dezideratelor care constituie suportul mişcării de înnoire a şcolii contemporane.
La fel ca şi în cazul multor altor ramuri contemporane ale ştiinţei, docimologia
didactică se află în prezent, având în vedere pretenţiile tot mai mari pe care individul şi
societatea le au de la instituţiile şcolare, la un moment de bilanţ şi răscruce metodologică.
Ne referim în acest context la faptul că docimologia didactică, în calitatea ei de
ştiinţă în competenţa căreia intră, în ultimă instanţă, responsabilitatea asigurării unei
aprecieri corecte a măsurii în care diversele finalităţi educaţionale de nivel macro şi
micropedagogic au fost atinse, trebuie la rândul său să fie supusă unei modernizări de
substanţă pentru a răspunde adecvat acestui comandament.
Modernizarea sau chiar restructurarea docimologiei didactice ridică însă, ca primă
problemă, necesitatea unei analize primare a conţinutului său în virtutea decelării
elementelor viabile de cele depăşite din punct de vedere ştiinţific. Altfel spus este
necesară realizarea unui efort analitic sistematic şi a unor clarificări conceptuale şi
acţionale în măsură să ofere posibilitatea unei reconstrucţii docimologice autentice.
Abordarea raportului dintre clasic şi modern în docimologia didactică va fi astfel
realizată dintr-o dublă perspectivă: din perspectiva fundamentelor docimologice ale
educaţiei şi din perspectiva raportului dintre empiric şi ştiinţific în docimologia didactică.

4.1.1. Fundamentarea docimologică a procesului didactic


Formula care surprinde cel mai bine esenţa mişcării fireşti de revenire a
problematicii autoevaluării şi evaluării didactice în câmpul cercetării didactice este aceea
de fundamentare şi reconstrucţie pe baze docimologice a fenomenului educaţional.
Abordarea acestei problematici necesită, în opinia noastră, invocarea unor argumente ce
aparţin în primul rând de istoricul aprecierii performanţelor subiectului uman.
Evaluarea performanţelor individuale are o vechime de cel puţin două milenii,
cunoscut fiind faptul că în China Antică exista practica examinării capacităţii
personalităţilor publice în vederea reliefării aptitudinilor de conducere a acestora. În toată
perioada de timp următoare, evaluarea capacităţilor şi performanţelor a jucat, mai mult
sau mai puţin explicit, un rol constant în cele mai diverse sfere ale activităţii umane.
Dorim să facem în acest context precizarea că deşi evaluarea şi desigur autoevaluarea au
constituit demersuri apreciative ce au însoţit întregul parcurs al evoluţiei fenomenului
educaţional şi al umanităţii în general, reflecţia ştiinţifică asupra acestei problematici o
regăsim abia la începutul acestui secol. Anii 1960-1970 reprezintă perioada de copilărie a
docimologiei didactice, perioadă urmată de o scurtă adolescenţă, iar etapa ulterioară
anului 1980 este considerată de autorii în domeniu ca fiind debutul trecerii docimologiei
de la adolescenţă la maturitate ştiinţifică (Conner, Altman, Jackson, 1984).
Maturitatea ştiinţifică amintită anterior se concretizează, într-o primă fază, în
reconsiderarea locului şi rolului pe care evaluarea didactică îl deţine în cadrul procesului
instructiv-educativ. Astfel evaluarea didactică începe să fie privită ca şi componentă cu
drepturi depline a procesului de învăţământ, alături de predare şi învăţare. Specialiştii în
domeniu reliefau în contextul respectiv legătura indisolubilă între predare-învăţare-
evaluare, funcţiile evaluării didactice şi rolul său major în eficientizarea actului didactic.
Majoritatea eforturilor de ordin pedagogic au fost astfel concentrate atât asupra
modernizării tehnicilor şi strategiilor evaluative cât şi asupra elaborării la nivel naţional a
unor politici evaluative consistente.
Reconstrucţia pe baze docimologice a fenomenului educaţional acoperă în
prezent o arie tematică extrem de întinsă, de la nivel macro până la nivel micropedagogic,
de la nivelul reformelor educaţionale, al adecvării structurilor de instruire şi al curriculei
şcolare la comandamentele şi valorile sociale până la cel al eficienţei activităţii efective
de predare şi învăţare în clasă (Chancerel, J.L., 1999).
Fundamentarea docimologică a actului didactic pe care noi o avem în vedere are
ca punct de plecare, aşa după cum precizam în unul dintre capitolele anterioare, faptul că
dacă, în conformitate cu preceptele didacticii moderne, elevul este subiect al educaţiei
atunci preocupările privind evaluarea didactică trebuie să fie dublate de studierea şi
luarea în considerare atât a demersului autoevaluativ al elevului cât şi a relaţiei acestuia
cu evaluarea didactică.
Urmarea firească în condiţiile acceptării şi recunoaşterii importanţei în cadrul
procesului de învăţământ atât a evaluării didactice, într-o primă fază, cât şi a
autoevaluării realizate de către elev într-o etapă ulterioară şi relativ recentă, este aşadar
reconstrucţia pe baze docimologice a actului didactic. Reconstrucţia docimologică a
actului didactic se concretizează în opinia noastră, în esenţă, în luarea în considerare a
faptului că procesul instructiv-educativ se desfăşoară concomitent pe două axe sau
coordonate: axa predare-învăţare şi axa evaluare-autoevaluare.
Motivele care stau la baza regândirii actului didactic în termenii celor două
coordonate amintite anterior şi nu doar prin prisma unei relaţii predare-învăţare-evaluare
de tip liniar sunt următoarele:
a. caracterul permanent al desfăşurării autoevaluării şi evaluării didactice;
b. faptul că dinamica performanţelor şcolare efective, dinamică monitorizată
prin intermediul atât al evaluării cât şi al autoevaluării didactice, constituie
suportul şi factorul de ghidare al predării şi respectiv al învăţării;
a. Caracterul permanent al autoevaluării şi evaluării didactice. Problema
caracterului permanent al evaluării şi autoevaluării didactice presupune realizarea cu

83
suficientă precizie a distincţiei dintre două dimensiuni definitorii pentru modul de
desfăşurare a celor două demersuri amintite anterior: dimensiunea formală şi cea
informală (Worthen, R.B., Sanders, R.J., 1988). În funcţie de caracterul organizat şi
sistematic al autoevaluării şi evaluării didactice, aşa după cum se observă în tabelul IV.1.,
distingem între autoevaluare formală, autoevaluare informală, evaluare formală şi
evaluare informală.

Caracter organizat, sistematic, explicit Caracter neorganizat, spontan, implicit

Autoevaluare Autoevaluare formală Autoevaluare informală

Evaluare Evaluare formală Evaluare informală

Tabelul IV.1. Tipologia autoevaluării şi evaluării didactice

Observăm în tabelul prezentat mai sus faptul că atât autoevaluarea cât şi evaluarea
didactică nu se reduc în planul realităţii şcolare la forma sistematică şi organizată,
manifestată explicit şi deliberat în aserţiuni valorizatoare, acestea implicând în fapt şi
existenţa unei dimensiuni informale. Dimensiunea formală a autoevaluării şi evaluării
didactice se referă aşadar la caracterul deliberat, organizat şi sistematic al acestor două
demersuri în perspectiva finalizării lor prin emiterea de aprecieri cu caracter valorizator,
aprecieri concretizate în note sau calificative.
Autoevaluarea formală se referă la acel tip de demers autoapreciativ pe care
elevul îl pune în joc în situaţia confruntării iminente cu o sarcină şcolară. Autoevaluarea
formală este astfel elaborată de o manieră pe cât posibil riguroasă şi presupune raportarea
unei anumite performanţe şcolare la un set de criterii, de cele mai multe ori elaborate
astfel încât să prezinte un grad de similitudine cât mai mare în raport cu cele ale
profesorului. Autoevaluarea formală se obiectivează, aşa după cum precizam anterior, în
emiterea unor judecăţi valorizatoare cu privire la nivelul respectivei performanţe şcolare
efective, judecăţi ce urmează a fi confruntate cu concluziile demersului evaluativ al
profesorului.
Evaluarea formală presupune raportarea de către profesor a performanţelor
şcolare efective ale elevului la un set de obiective şi criterii riguros definite şi formulate
în perspectiva obţinerii unor informaţii cu grad ridicat de acurateţe în ceea ce priveşte atât
randamentul şcolar al acestuia cât şi eficienţa actului didactic. Evaluarea formală este
întotdeauna centrată asupra unei anumite sarcini şcolare oferite spre realizare elevului şi
este realizată cu scopul explicit de a se finaliza prin emiterea unor aprecieri sub forma
notelor sau calificativelor.
Dimensiunea informală a autoevaluării şi evaluării didactice este legată de
caracterul neorganizat, nesistematic şi spontan al acestor două procese, fapt ce, în
contrast cu dimensiunea formală, le conferă un grad ridicat de subiectivitate perceptuală,
subiectivitate permisă de conştiinţa faptului că nu există cerinţa şi perspectiva finalizării
lor explicite în note sau calificative admise oficial ca rezultate şcolare.
Spre deosebire de autoevaluarea formală, autoevaluarea informală exprimă un
demers autoevaluativ nesistematic şi spontan. Acest tip de autoevaluare nu este declanşat
ca în cazul precedent de iminenţa confruntării cu o sarcină şcolară anume ci acesta apare
ca o constantă permanentă a activităţii elevului. Autoevaluarea informală nu se bazează
astfel pe criterii riguros stabilite şi nu se finalizează neaparat în aserţiuni valorizatoare
explicite, reducându-se de cele mai multe ori la un set de aprecieri personale, impresii şi
opinii cu privire la capacitatea şcolară proprie. Faptul că autoevaluarea informală are un
caracter spontan şi neorganizat nu o face mai puţin importantă deoarece pe baza sa se
constituie acel sistem de atitudini şi opinii ce formează imaginea de sine a elevului,
respectiv fundalul pe care se derulează autoevaluarea formală.
Evaluarea informală realizată de către profesor, la fel ca şi autoevaluarea
informală, beneficiază de libertatea procedurală şi interpretativă conferită de faptul că nu
există obligativitatea finalizării acesteia prin formularea explicită de note sau calificative
ce urmează a fi comunicate elevului şi trecute în documentele şcolare. Evaluarea
informală include astfel un set de opinii personale generale, mai mult sau mai puţin
justificate din punctul de vedere al normativelor docimologice, cu privire la nivelul de
pregătire al elevilor, opinii ce influenţează însă în mare măsură demersul evaluativ de
factură formală. Rezumând cele expuse anterior, dorim să facem următoarele două
precizări:
•caracterul permanent al autoevaluării şi evaluării didactice este conferit de
dimensiunea informală a acestora;
•caracterul nesistematic, implicit şi adesea neintenţionat al autoevaluării şi
evaluării informale nu face ca aceste procese deliberative să fie mai puţin
importante, datele psihologiei cognitive relevând în mod clar faptul că o
procesare a informaţiei neintenţionată, dar de adâncime, este mai eficientă
decât o procesare intenţionată, dar de suprafaţă (Miclea, M, 1998);
c. Dinamica performanţele şcolare efective. Procesul de predare realizat de
către profesorşi învăţarea produsă la nivelul elevul elevului au ca punct comun de
intersecţie şi referenţialitate nivelul şi dinamica performanţelor şcolare efective.
Dinamica performanţelor şcolare efective cunoaşte o permanentă şi dublă monitorizare:
de către profesor prin intermediul evaluării didactice, şi de către elev, graţie demersului
său autoevaluativ şi relaţionării acestuia cu evaluarea realizată de către profesor.
Astfel, dinamica performanţelor şcolare efective, prin intermediul dublei
monitorizări anterior precizate, constituie în fapt principalul mecanism reglator al
proceselor de predare şi învăţare, fapt ce justifică, alături de caracterul permanent al
autoevaluării şi evaluării didactice, reconstrucţia pe baze docimologice a actului didactic.
Este cunoscut faptul că nivelul performanţelor şcolare efective ale elevului nu este
determinat doar de calitatea şi eficienţa predării ci şi de către efortul de învăţare depus de
către acesta în sensul pregătirii sale şi de ansamblul aptitudinilor sale şcolare, ansamblu
ce reuneşte atât factori intelectivi (memorie, gândire, imaginaţie etc.), ci şi de factori de
natură non-intelectivă (afectivitate, motivaţie, structură de personalitate etc).
Cercetările în domeniu au demonstrat, aşa după cum se poate observa în figura
IV.1., faptul că distribuţia aptitudinilor şcolare ale elevilor este una gaussiană.

85
Figura IV.1. Distribuţia aptitudinilor şcolare ale elevilor
(adaptare după De Landsheere, G., 1985)
Analiza distribuţiei aptitudinilor şcolare ale elevilor demonstrează faptul că
majoritatea elevilor, aproximativ 70 %, posedă aptitudini şcolare de nivel mediu, 13 %
deţin aptitudini şcolare mediocre, 13 % sunt caracterizaţi de existenţa unor aptitudini
şcolare bune în timp ce 2 % au aptitudini şcolare foarte slabe, iar 2 % dispun de
aptitudini şcolare excelente.
Interpretarea superficială a acestor constatări poate conduce profesorul, dar şi
elevul, la presupoziţia că nivelul performanţelor şcolare efective va reflecta obligatoriu,
în mod natural şi firesc, aşa după cum se poate observa în figura IV.2. această distribuţie
a aptitudinilor şcolare.

şcolare reduse şcolare medii şcolare ridicate


Figura IV.2. Distribuţia performanţelor şcolare ale elevilor

Considerarea corespondenţei facile dintre distribuţia aptitudinile şcolare ale


elevilor şi distribuţia performanţelor şcolare ale acestora ca suport şi adeseori chiar
justificare a eficienţei actului didactic implică distorsiuni şi denaturări grave la nivelul
procesului instructiv-educativ, fapt ce-l determina pe Gilbert De Landsheere să vorbească
în acest sens despre periculosul mit al curbei lui Gauss.
Reconstrucţia pe baze docimologice a actului educaţional presupune în acest sens
luarea în considerare a faptului că instrucţia şi educaţia trebuie să se axeze nu doar pe
registrul transmiterii de informaţii şi formării de deprinderi ci şi pe acela al dezvoltării
aptitudinilor şcolare ale elevilor. Această strategie conduce, aşa după cum se poate
observa în figura IV.3., la regândirea şi redimensionarea dinamicii performanţelor
şcolare.

Figura IV.3. Dinamica performanţelor şcolare ale elevilor


Astfel dacă în faza iniţială a confruntării cu sarcina şcolară majoritatea elevilor
sunt caracterizaţi de un nivel performanţial redus, acomodarea cu sarcina respectivă
conduce la o distribuţie de tip gaussian a performanţelor şcolare, nivel ce se cere a fi însă
depăşit prin asigurarea saltului performanţial, situaţie în care marea majoritate a elevilor
înregistrează rezultate şcolare de nivel mediu şi superior.
Dinamica mai sus prezentată a evoluţiei performanţelor şcolare ale elevilor arată
faptul că printre obiectivele urmărite de către profesor trebuie să se numere şi asigurarea
saltului performanţial pentru un număr cât mai mare de elevi. Monitorizarea permanentă
a acestei dinamici a performanţelor şcolare ale elevilor prin intermediul evaluării şi
autoevaluării didactice reprezintă, atât pentru profesor cât şi pentru elev, suportul
principal în reconstrucţia şi eficientizarea actului didactic.

4.1.2. Empiric şi ştiinţific în docimologia didactică


Docimologia didactică s-a născut ca ştiinţă din necesitatea de a asigura un caracter
ştiinţific consistent evaluării didactice. Aflată în prezent, datorită creşterii importanţei
sale în economia de ansamblu a disciplinelor de factură pedagogică, la un moment de
răscruce epistemologică docimologia didactică se vede nevoită la reconsiderarea
raporturilor dintre dimensiunile sale empirice şi ştiinţifice.
Conceptul de empiric se referă în acest sens la faptul că atât evaluarea cât şi
autoevaluarea didactică se bazează pe datele experienţei, pe faptele culese prin observaţie
nemijlocită din planul realităţii şcolare. Acest aspect reprezintă dimensiunea cert pozitivă
a caracterului empiric al proceselor menţionate anterior. Există însă şi o dimensiune
empirică având conotaţii discutabile din punct de vedere epistemic şi anume faptul că
autoevaluarea şi uneori chiar şi evaluarea didactică decurg din tatonări practice
nesubordonate unor scopuri precis formulate sau neghidate de un cadru teoretic adecvat
(Richelle, M., 1999).
Problematica expusă anterior face necesară întreprinderea unor eforturi susţinute
de către specialiştii în domeniu în vederea dublării caracterului inerent empiric al
docimologiei didactice cu un suport ştiinţific în măsură să garanteze rigurozitatea şi
pertinenţa epistemologică atât a evaluării didactice realizate de către profesor cât şi, ca
orientare recentă, a demersului autoevaluativ al elevului.

87
Analiza evoluţiei contemporane a docimologiei didactice pune în evidenţă
existenţa unei tendinţe constante în ceea ce priveşte efortul de modernizare şi
eficientizare a tehnicilor evaluative şi autoevaluative şi anume tendinţa de a reconsidera
raporturile dintre metodele empirice şi ştiinţifice de evaluare şi implicit de autoevaluare.
Strategiile concrete prin intermediul cărora sunt evaluate performanţele respectiv
competenţele elevilor în contextul realităţii educaţionale pot fi, în general, clasificate în
două categorii principale:
a. strategii standardizate (elaborate la nivel central de către colective de
specialişti pe baza unor seturi de norme şi reguli vizând asigurarea validităţii
şi fidelităţii testelor de cunoştinţe)
b. strategii nestandardizate (elaborate de către profesorii înşişi, pe baza
experienţei proprii şi a necesităţilor constate la nivelul clasei).
a. Strategiile standardizate. Strategiile standardizate, elaborate aşa după cum
spuneam anterior la nivel central de colective de specialişti în conformitate cu prescripţii
docimologice clare, pot fi teste cu o singură alternativă de răspuns (itemi de completare
sau întrebări scurte, de genul definiţiilor) sau teste de selecţionare (cu alternative de
răspuns binare sau multiple). Strategiile evaluative standardizate asigură uniformitatea
condiţiilor experimentale şi au avantajul de a fi uşor de aplicat şi interpretat. Ele sunt
accesibile tuturor disciplinelor sau obiectivelor, se aplică rapid, permit comparaţii
riguroase între eşantioane oferind validitate statistică, consistenţă internă şi o constanţă
ridicată a examinărilor.
Cu toate acestea strategiile evaluative standardizate prezintă anumite
inconveniente cum ar fi rigiditatea instrucţiunilor de aplicare, prelucrarea statistică
pretenţioasă a rezultatelor obţinute sau caracterul limitat de adaptare al acestui tip de teste
la diferite situaţii concrete, particulare. Astfel, condiţiile impuse de evaluarea
standardizată presupun existenţa unor stimuli clari şi precişi la care elevul să reacţioneze,
însă dezavantajul acestei strategii evaluative este faptul că acest gen de situaţie este prea
puţin prezent în viaţa reală a individului.
b. Strategiile nestandardizate. Strategiile evaluative nestandardizate, elaborate de
către fiecare profesor practician în parte, au un caracter preponderent empiric, nu se
aplică în condiţii uniforme iar rezultatele obţinute depind într-o mare măsură de fluctuaţia
condiţiilor experimentale. Ele se remarcă prin faptul că asigură examinarea unor aspecte
non-măsurabile prin intermediul testelor standardizate şi au ca principal avantaj faptul că
permit observarea şi înregistrarea condiţiilor şi variabilelor contextuale în care are loc
manifestarea competenţei/performanţei elevilor, fapt ce permite completarea cu
informaţii utile a rezultatelor înregistrate pe baza testelor standardizate.
Raportul dintre empiric şi ştiinţific în docimologia didactică se suprapune astfel
cu raportul dintre standardizare şi nestandardizare. Asistăm în acest sens la un proces de
pendulare, aparent paradoxală, a actului didactic evaluativ şi respectiv autoevaluativ
între, sau mai exact spus, dinspre ştiinţific înspre empiric. Renunţarea la exclusivitatea
relativ recentei paradigme educative a evaluării standardizate, paradigmă instituită în
ideea că utilizarea/aplicarea valenţelor aparatului statistico-matematic va legitima mai
bine statutul de ştiinţă al multor discipline socio-umane, este dublată în acelaşi timp de
acceptarea anumitor concesii cu privire la recunoaşterea importanţei mijloacelor de
evaluare nestandardizate, fapt ce reprezintă o orientare majoră în restructurarea
strategiilor de evaluare didactică modernă.
Această mişcare de recul a standardizării în ceea ce priveşte evaluarea şi implicit
autoevaluarea didactică este, în opinia noastră, o mişcare absolut necesară pentru
asigurarea autenticităţii acestor demersuri. Efortul de optimizare a raportului empiric-
ştiinţific, respectiv dintre standardizare şi nestandardizare în actul didactic, este
reprezentat în prezent de proiectarea şi utilizarea pe o scară tot mai largă a testelor
intermediare. Testele intermediare sunt probe a căror principală caracteristică o constituie
faptul că acestea reunesc, de o manieră sintetică, elemente aparţinând atât testelor
standardizate (validitate şi fidelitate statistică, constanţă a examinărilor, etc.) cât şi
testelor nestandardizate (posibilitatea adaptării la diferite situaţii de lucru şi valorificarea
caracteristicilor contextului în care are loc prestaţia elevului). Elaborarea testelor
intermediare oferă astfel posibilitatea examinării competenţelor şi performanţelor reale
ale elevilor, fapt ce permite constituirea unei imagini mai exacte inclusiv asupra
procesului de învăţământ în ansamblul său şi optimizarea efectivă a acestuia.
Aspectele precizate anterior nu exclud însă faptul că evaluarea şi autoevaluarea
didactică implică însă prin excelenţă existenţa unei perspective normative, perspectivă
concretizată în existenţa unor criterii şi repere de apreciere la care să fie raportate
rezultatele activităţii şcolare a elevilor. Altfel spus, evaluarea şi autoevaluarea didactică
presupun existenţa unei secvenţe interpretative consistente şi relevante din punct de
vedere epistemic, secvenţă în interiorul căreia datelor şi informaţiilor colectate li se
conferă sens şi semnificaţie. Această atribuire de semnificaţii este realizată în ultimă
instanţă prin efectuarea unor comparaţii în temeiul raportării nivelului performanţelor
şcolare efective la anumite criterii. Pornind de la aceste considerente, restructurarea
globală a tehnicilor şi strategiilor de evaluare şi autoevaluare didactică include
introducerea pe scară largă a standardelor naţionale de evaluare. Principalele motive care
stau la baza acestei decizii sunt reprezentate de:
1. necesitatea de a asigura eficientizarea procesului de învăţământ la nivel
naţional;
2. imperativul de a oferi reformei educaţionale un caracter omogen şi unitar;
1. Standardele naţionale de evaluare exprimă într-o formă concisă şi clară nivelul
la care trebuie să se situeze abilităţile cognitive şi comportamentale ale elevilor în
vederea atingerii unor scopuri şi obiective educaţionale precis determinate. Altfel spus,
standardele naţionale au accepţiune normativă şi reprezintă etaloane în raport cu care
profesorii pot stabili cu exactitate nivelul de pregătire atins de către elevi, având
posibilitatea de a formula, pe această bază, judecăţi de valoare şi comparaţii obiective
relativ la prestaţia şcolară acestora.
Fiind o rezultantă a anumitor expectanţe, standardele naţionale de evaluare sunt
stabilite pe baza şi în termenii unui set de obiective educaţionale aflate în corespondenţă
atât cu orientarea generală a procesului de învăţământ din ţara respectivă cât şi cu o
metodologie de predare relativ unitară şi determinată. Este o constatare de ordinul
evidenţei faptul că pentru a se putea constitui în criterii faţă de care să fie apreciate
performanţele şcolare ale elevilor aceste obiective trebuie să fie clar specificate, astfel
încât eforturile specialiştilor în domeniu se concentrează cu precădere în acest sens.
Utilizarea standardelor naţionale de evaluare presupune, în primul rând,
elaborarea unei politici globale de evaluare. Ne referim în acest sens la faptul că este
necesară constituirea unei comisii formate din experţi în domeniu care, în colaborare cu
profesorii practicieni, să întreprindă o analiză riguroasă a curriculumului şi a obiectivelor

89
concrete a căror realizare acesta o implică. Comisia anterior menţionată va avea ca sarcini
principale: să elaboreze linii directoare şi instrucţiuni detaliate relativ la standardele
naţionale de evaluare preconizate şi la modul efectiv de utilizare a acestora şi, în acelaşi
timp, să asigure difuzarea în teritoriu a rezultatelor înregistrate.
Standardele naţionale de evaluare didactică trebuie proiectate astfel încât să fie
caracterizate, dincolo de posibilitatea realizării unor comparaţii valide între performanţele
înregistrate ale elevilor din diferite şcoli şi de un grad ridicat de flexibilitate. Ne referim
în acest context la faptul că standardele naţionale de evaluare vor putea fi transferate şi
utilizate pentru realizarea de analize şi aprecieri fie la nivelul micro, al clasei sau şcolii,
fie la nivelul întregului sistem de învăţământ.
Condiţiile elaborării unor standarde naţionale conferă evaluării posibilitatea de a
stabili un status şcolar individual pentru fiecare elev. Se manifestă în acest sens tendinţa
generală de a converti notele şi calificativele tradiţionale în nivele de performanţă
eşalonate ierarhic în funcţie de gradul în care elevii se apropie de atingerea obiectivelor
propuse prin standardele naţionale de evaluare.
Este necesară în acest context precizarea că evaluarea normativă, realizată în
temeiul raportării competenţelor şi performanţelor elevilor la standardele naţionale nu se
va substitui şi nu va elimina evaluarea bazată pe comparaţii interindividuale. Corelarea
evaluării normative cu cea formativă reprezintă o condiţie imperios necesară atingerii
scopurilor pe care introducerea standardelor naţionale le implică şi presupune.
Diferenţa specifică în raport cu strategiile tradiţionale de evaluare rezidă în faptul
că utilizarea comparaţiilor interindividuale se va face între elevii de acelaşi nivel iar
rezultatele obţinute vor servi drept puncte de sprijin şi reper în optimizarea ulterioară a
actului predării. Se va realiza pe această cale o diferenţiere a sarcinilor şi modului de
predare în funcţie de nivelul performanţial atins de către elevi, diferenţiere în măsură să
conducă la creşterea gradului de eficienţă a procesului de învăţământ în ansamblul său.
Astfel SEAC (School Examinations and Assessement Council) concluziona că
introducerea standardelor naţionale este în măsură să conducă la realizarea evaluării
didactice prin scheme complexe şi flexibile, capabile de a suporta multiple adaptări la
diversele cerinţe pe care procesul instructiv le reclamă. În acest sens standardele
naţionale de evaluare trebuie să permită conturarea precisă a cel puţin unui tip de judecată
de valoare şi în acelaşi timp să existe şi posibilitatea revizuirii acestor standarde în
funcţie de deficienţele constatate pe baza rezultatelor înregistrate în urma utilizării lor
efective (Morrison, H. 1995).
2. Introducerea standardelor naţionale de evaluare este justificată, aşa după cum
precizam anterior, nu doar prin prisma strictă a eficientizării strategiilor didactice
evaluative şi autoevaluative şi a armonizării acestora, ci şi din perspectiva faptului că
aceste standarde, prin natura, conţinutul şi modul lor de elaborare şi utilizare, oferă un
important suport reformei educaţionale în ansamblul său.
Ne referim în acest sens la constatarea că standardele naţionale de evaluare
reprezintă un factor dinamizator nu doar pentru evaluarea sau autoevaluarea didactică, ci
şi pentru întreaga practică instrucţională. Standardele naţionale de evaluare contribuie la
conducerea reformei învăţământului de o manieră coerentă şi unitară, servind atât ca
posibil punct de plecare cât şi ca scop al acesteia.
Avem în vedere în acest context faptul că orice reformă educaţională va începe cu
consensul asupra a ceea ce elevii urmează să înveţe şi, pe această bază, asupra tuturor
componentelor procesului instructiv-educativ, componente care trebuie să conlucreze în
direcţia sporirii calităţii şi eficienţei procesului instructiv-educativ în ansamblul său.
Din perspectiva necesităţii asigurării unei funcţionalităţi şi interacţiuni optime
între predare, învăţare, evaluare şi autoevaluare, elaborarea standardelor naţionale de
evaluare este un exerciţiu valoros şi util, în măsură să conducă la modernizarea sistemului
de învăţământ în ansamblul său ( Ravitch, D. 1993).
Concluzionând, se cuvin făcute următoarele precizări:
•impunerea standardelor naţionale de evaluare nu implică în nici un fel centralizarea
procesului de învăţământ deoarece ele sunt elaborate de către colective de specialişti
în domeniu în strânsă colaborare cu reprezentanţi ai cadrelor didactice din teritoriu iar
utilizarea lor se caracterizează printr-un grad ridicat de flexibilitate;
•standardele naţionale de evaluare vor fi dinamice şi nu statice, stabilite la nivel
naţional dar nu controlate de autoritatea centrală;
•standardele naţionale de evaluare nu sunt concepute pentru a permite decelarea unei
elite, ci ele se adresează întregii colectivităţi de elevi;
•standardele naţionale de evaluare permit o conturare mai precisă a sarcinilor şcolare,
atât pentru elevi cât şi pentru profesori, asigurând astfel o mai bună focalizare a
atenţiei acestora asupra cunoştinţelor şi abilităţilor ce urmează a fi dobândite;

4.2. Principii docimologice contemporane


Principiile docimologice, la fel ca şi principiile didactice, sunt teze fundamentale,
norme generale cu caracter descriptiv şi normativ care stau la baza proiectării, organizării
şi desfăşurării evaluării şi implicit a autoevaluării didactice în vederea asigurării
consitenţei ştiinţifice şi eficienţei acţionale a acestora (Ionescu, M., 1995).
Principalele principii docimologice ce ghidează derularea evaluării didactice a
profesorului şi a demersului autoevaluativ al elevului sunt:
a. principiul caracterului obiectiv al autoevaluării şi evaluării didactice;
b. principiul caracterului interactiv al autoevaluării şi evaluării didactice;
c. principiul contextualizării performanţelor şcolare ale elevilor;
Dorim să facem în acest context precizarea că aceste principii nu acţionează
izolat, ele având un caracter sistemic, interacţionist, fapt ce determină luarea în
considerare atât a efectului conjugat al acestora în planul autoevaluării şi evaluării
didactice cât şi a constatării că nerespectarea unuia dintre aceste principii poate induce
consecinţe negative la nivelul concret al manifestării celorlalte. Sistemul principiilor
docimologice are de asemenea un caracter dinamic, fiind receptiv şi deschis la
descoperirile recente din sfera pedagogiei şi psihologiei.

4.2.1. Principiul caracterului obiectiv al autoevaluării şi evaluării didactice


Problema raportului dintre obiectiv şi subiectiv reprezintă una dintre preocupările
centrale ale docimologiei didactice. Acest fapt face ca majoritatea direcţiilor
contemporane de cercetare şi acţiune în docimologie să fie centrate, mai mult sau mai
puţin explicit, asupra asigurării caracterului obiectiv al autoevaluării şi evaluării
didactice.
Motivele care stau la baza preocupărilor sistematice de asigurare a obiectivităţii

91
celor două demersuri amintite anterior sunt, pe de o parte, constatarea că obiectivitatea
autoevaluării şi evaluării didactice reprezintă condiţia primordială pentru manifestarea
adecvată a funcţiilor specifice acestor procese şi pe de altă parte faptul că această
obiectivitate constituie premisa de principiu în realizarea congruenţei între evaluarea
didactică a profesorului şi demersul autoevaluativ al elevului.
Principiul caracterului obiectiv se referă la structurarea şi organizarea
autoevaluării şi evaluării didactice de o manieră care să permită reflectarea adecvată,
reală şi relevantă a nivelului performanţelor şcolare efective ale elevilor, limitând într-o
cât mai mare măsură influenţarea acestor procese de factori distorsionanţi interni sau
externi.
Dorim să facem în acest context precizarea că o autoevaluare sau o evaluare
obiectivă nu înseamnă că acestea sunt independente de subiectul care le realizează sau
exterioare contextului educaţional în care are loc producerea performanţei şcolare
efective ci obiectivitatea se referă la faptul că aceste tipuri de influenţe nu trebuie să
deformeze datele obiective pe care aceste două procese deliberative se întemeiază.
Caracterul obiectiv al autoevaluării şi evaluării didactice presupune, pe de o parte,
detaşarea deliberată şi conştientă a autorilor acestora atât de propriile idei preconcepute
(efectul de halo, efectul oedipian al prezicerii) cât şi de variabilele contextuale
perturbatoare cum ar fi, spre exemplu, efectul de ordine.
Important de subliniat în această ordine de idei este însă faptul că o autoevaluare
sau o evaluare obiectivă nu presupune eliminarea gândirii şi interpretării în termeni
globali, integratori, a performanţelor şcolare efective ale elevului aşa după cum caracterul
conjunctural, situaţional al realizării oricărei performanţe trebuie să fie luat în calcul în
sensul unei acţiuni ponderatoare cu caracter corectiv.
Obiectivitatea autoevaluării şi evaluării didactice presupune existenţa şi
concomitenţa în sfera realităţii educaţionale a următoarelor condiţii:
a. validitatea docimologică ca expresie a concordanţei dintre rezultatele obţinute
ca urmare a utilizării acestor demersuri şi nivelul real al performanţelor
şcolare ale elevilor;
b. fidelitatea docimologică reprezentată de reducerea mărimii variaţiei survenite
în cazul unor autoevaluări sau evaluări didactice repetate;
c. relevanţa docimologică, obiectivată în măsura în care autoevaluarea şi
evaluarea didactică, sunt capabile să ofere elevului şi profesorului un plus
informaţional non-redundant cu privire la nivelul şi posibilităţile de
optimizare a procesului instructiv-educativ;
Studiile de docimologie experimentală demonstrează că fenomenul divergenţei
aprecierii performanţelor şcolare efective este unul real, cu consecinţe negative în cele
mai diverse planuri ale procesului instructiv-educativ.
Spre exemplu, un set de 20 de verificări scrise au fost apreciate şi notate de către
16 profesori de specialitate şi notate fiecare în parte. Media notelor acordate a prezentat
fluctuaţii de până la 5 puncte de la un profesor la altul, fapt ce exprimă existenţa unor
distorsiuni şi erori semnificative în ceea ce priveşte aprecierea nivelului performanţelor
şcolare efective ale elevilor (Radu, I., 1998).
Starea de fapt existentă în planul realităţii şcolare impune docimologiei didactice
sarcini specifice. Prezentăm în continuare principalele direcţii de acţiune pe care
docimologia didactică actuală le avansează în direcţia asigurării caracterului obiectiv atât
al autoevaluării cât şi al evaluării didactice:
1.precizarea clară şi riguroasă a obiectivelor didactice urmărite prin intermediul
verificărilor şcolare, a nivelului performanţei minime admise precum şi
explicitarea criteriilor pe care se va fundamenta notarea performanţelor
şcolare efective ale elevilor;
2.combinarea mai multor tehnici de evaluare (scrise, orale, probe practice) în
aprecierea măsurii în care unul şi acelaşi obiectiv didactic a fost atins, acţiune
ce trebuie dublată de mediatizarea la nivelul elevilor a deficienţelor
înregistrate după fiecare dintre aceste verificări;
3.utilizarea în cadrul aceleiaşi strategii apreciative atât a notării pozitive
(realizată prin însumare începând cu nivelul performanţei minimale admise)
cât şi a notării negative (prin scădere de la nivelul performanţei maxime
posibile);
4.combinarea evaluării interne (realizate de profesorul care predă la clasa
respectivă) cu evaluarea externă a unor profesori de specialitate care nu
desfăşoară activităţi didactice cu această clasă şi prezentarea explicitativă, în
faţa elevilor, a rezultatelor înregistrate;
5.metoda aprecierii comparative grupate, metodă ce presupune ca după o primă
corectare a lucrărilor acestea să fie grupate pe intervale de notare (lucrări de 5-
6, de 6-7 etc), urmând ca lucrările de acelaşi nivel să fie comparate atât între
ele cât şi cu cele situate în proximitatea intervalului de notare respectiv;
6.tehnica înjumătăţirii ce constă în împărţirea probei/testului în două părţi egale
din punctul de vedere al relevanţei şi dificultăţii urmând ca fiecare parte să fie
evaluată separat pentru ca în final să se realizeze combinarea şi corespondenţa
dintre cele două aprecieri independente;
7.explicitarea şi utilizarea baremelor de notare înţelese ca fiind grile evaluative
unitare bazate pe descompunerea sarcinii şcolare în subteme clare ce urmează
a fi punctate conform unei convenţii prealabil stabilite între profesor şi elevi;
8.utilizarea testelor docimologice, constând într-un set de întrebări sau teme
elaborate astfel încât pe de o parte să acopere de o manieră relevantă întreaga
arie a capacităţii performanţiale vizate, iar pe de altă parte să permită
construcţia şi folosirea unui barem de notare;
9.elaborarea pentru fiecare obiect de studiu atât a referenţialurilor de evaluare
(sisteme de referinţă generale din care derivă şi la care se raportează criteriile)
cât şi a descriptorilor de performanţă (indicatori operaţionali direct observabili
în comportamentul performanţial al elevilor şi la nivelul rezultatelor şi
produselor activităţii concrete a acestora);
10.informarea şi educarea docimologică a profesorilor şi elevilor în sensul
familiarizării acestora atât cu principalele direcţii de acţiune în măsură să
asigurăre caracterul obiectiv al evaluării şi autoevaluării didactice cât şi relativ
la condiţiile de apariţie şi manifestare a factorilor cu acţiune distorsionantă în
acest plan;
Dorim să subliniem în acest context faptul că o autoevaluare sau o evaluare
didactică absolut obiectivă şi totalmente impersonală şi neutră este o utopie. Această
afirmaţie se bazează pe faptul că atât elevul cât şi profesorul sunt subiecţi umani care se

93
angajează în activitatea autoevaluativă, respectiv evaluativă, împreună cu sistemul lor
atitudinal şi motivaţional, cu întreaga lor personalitate.
Concluzionând putem spune că atributul de "obiectiv" desemnează nu doar o
realitate exterioară şi independentă în raport cu subiectul, autor al performanţei şcolare
efective sau evaluator al acesteia, ci se referă inclusiv la modul în care această realitate
este percepută şi interiorizată corect, detaşat şi echidistant de către elev şi profesor.
4.2.2. Principiul caracterului interactiv al autoevaluării şi evaluării
didactice
Principiul caracterului interactiv al autoevaluării şi evaluării didactice, la fel ca şi
principiul obiectivităţii, principiu docimologic expus anterior, are ca ultimă finalitate
armonizarea relaţiei autoevaluare-evaluare în actul didactic şi eficientizarea pe această
cale a demersului instructiv-educativ în ansamblul său.
Principiul caracterului interactiv al autoevaluării şi evaluării didactice se referă la
faptul că aceste două demersuri apreciative nu trebuie elaborate şi puse în aplicare separat
nici în raport cu procesele de predare şi învăţare ca şi componente ale procesului de
învăţământ dar nici sub aspectul relaţionării lor reciproce.
Acest principiu postulează necesitatea permanentei interacţiuni, interne şi externe,
a autoevaluării şi evaluării didactice. În virtutea faptului că autoevaluarea şi evaluarea
didactică nu sunt independente şi exterioare nici una în raport cu cealaltă şi nici împreună
relativ la celelalte componente ale procesului de învăţământ, se impune necesitatea
asigurării la nivelul actului didactic a unei duble structuri interacţionale:
•interacţiunea de factură externă a evaluării şi autoevaluării didactice în
raport cu procesul predării şi al învăţării;
•interacţiunea de tip intern între autoevaluarea şi evaluarea didactică în
calitatea lor de procese deliberative având ca referenţial comun
performanţa şcolară efectivă a elevului;
Interacţiunea de tip extern, menţionată anterior, presupune şi implică depăşirea
concepţiei clasice, tradiţionale, asupra autoevaluării şi evaluării didactice, concepţie ce
presupune delimitări formale şi rigide în ceea ce priveşte locul şi rolul acestor procese în
structura de ansamblu a procesului instructiv-educativ.
Se cuvine să precizăm astfel faptul că autoevaluarea şi evaluarea didactică nu se
inserează ca elemente străine în procesul de învăţământ ci fac parte integrantă din acesta.
Este o constatare de ordinul evidenţei faptul că există o dinamică reală şi complexă a
desfăşurării şi succesiunii diferitelor faze ale actului didactic şi de acest aspect trebuie să
se ţină seama în proiectarea, organizarea şi desfăşurarea oricărei strategii evaluative sau
autoevaluative.
Dacă structura procesului de învăţământ, în concepţia sa clasică, includea ca şi
componente interacţionale fundamentale doar predarea, învăţarea şi evaluarea, în prezent
este tot mai mult acreditată ideea modelului interacţional al demersului instructiv-
educativ, model ce include alături de componentele amintite anterior şi autoevaluarea
didactică.
Această restructurare are la bază principiile didacticii moderne în conformitate cu
care elevul nu este un simplu obiect al educaţiei, ci subiect conştient al acesteia, implicat
profund în procesul de proprie transformare evolutivă prin intermediul pregătirii şcolare.
Structura clasică a sistemului de învăţământ era centrată preponderent pe acţiuni
externe elevului căruia i se rezerva o poziţie caracterizată de pasivitate în raport cu
activismul profesorului : elevului i se predă, elevul este evaluat, acestuia revenindu-i doar
sarcina de învăţa ceea ce i se predă.
Elevul este însă, aşa după cum precizam anterior într-un alt capitol, interesat
uneori poate chiar mai mult decât profesorul, de evoluţia sa şcolară motiv pentru care el
recurge relativ frecvent la autoevaluarea didactică, formală sau informală, ce devine
astfel în numeroase cazuri un referenţial important al învăţării. Reconstrucţia
docimologică a procesului instructiv-educativ implică din acest punct de vedere
proiectarea şi utilizarea unor strategii didactice globale la nivelul cărora învăţarea şi
predarea sunt inerent legate şi determinate atât de evaluarea realizată de către profesor cât
şi de demersul autoevaluativ al elevului.
Relativ la interacţiunea de tip intern între autoevaluarea şi evaluarea didactică
avem în vedere faptul că, la momentul actual, aşa cum în prezent nu există o interacţiune
efectivă şi eficientă între cele două procese amintite anterior şi celelalte subsecvenţe ale
actului didactic aşa nu există, sau este prea puţin prezentă, o interacţiune de substanţă
între autoevaluare şi evaluare.
Principiul caracterului interactiv al autoevaluării şi evaluării didactice presupune
din perspectiva interrelaţionării interne a acestor două procese asigurarea unui feed-back
real şi eficient între autoevaluare şi evaluare, respectiv între subiectul evaluat şi evaluator.
Analiza majorităţii strategiilor de evaluare utilizate în prezent evidenţiază faptul că pe
parcursul acestora momentele de interacţiune şi cooperare efectivă între profesor şi elev
sunt rare şi adeseori reduse la o simplă adresare de întrebări. Având ca punct de plecare
considerentele enunţate anterior, specialiştii în domeniu propun proiectarea şi realizarea
unor tehnici de evaluare didactică flexibile, care prin însăşi modul lor de utilizare să
conducă la asigurarea unui caracter interactiv al evaluării în procesul de învăţământ.
Noile teste de cunoştinţe vor urmări astfel accentuarea funcţiei de feed-back a
evaluării didactice concomitent cu sporirea gradului de participare efectivă a elevilor,
alături de profesor, la actul evaluativ. Se va pune accentul în acest sens pe dezvoltarea
capacităţii profesorilor de a institui la nivelul clasei o atmosferă reciproc participativă în
ceea ce priveşte evaluarea didactică, de a favoriza intervenţii adecvate ale elevilor pe
parcursul derulării actului evaluativ şi de a apropia, pe această cale, procesul instructiv-
educativ de "munca adultă" unde este necesară cooperarea şi activitatea de echipă în
rezolvarea unor probleme sau în luarea unor decizii. În paralel se va urmări atât
asigurarea prezenţei într-o mai mare măsură a autoevaluării ca element corelativ al
evaluării didactice cât şi realizarea unei comunicări docimologice de substanţă între elevi
şi profesor.

4.2.3. Principiul contextualizării performanţelor şcolare ale elevilor


Analiza riguroasă a procesului de învăţământ şi a principalelor sale obiective ne
permite să constatăm, poate în primul rând, necesitatea unei permanente şi multiple
contextualizări a performanţelor elevilor. La baza designului testelor tradiţionale de
cunoştinţe au stat, în mod eronat în opinia noastră, două premise: cea a posibilităţii de
divizare a cunoaşterii în elemente simple, primare, ignorându-se interdependenţele
funcţionale ce asigură însăşi substanţa informaţională a respectivelor cunoştinţe şi
premisa posibilităţii de decontextualizare a informaţiei, în acest ultim caz considerându-
se că stăpânirea unei cunoştinţe într-un anumit context legitimează extrapolarea acestui
fapt la toate contextele posibile în care respectiva informaţie este susceptibilă să apară.

95
Astfel, pe baza acestor considerente, toate testele de cunoştinţe de până acum s-au
bazat pe o viziune simplistă asupra evaluării, viziune originată în aderarea, mai mult sau
mai puţin deliberată, la o teorie de genul stimul-răspuns asupra învăţării (Resnik, L.
1993). '
Faptul că performanţele elevilor sunt realizate într-un context artificial, fără un
corespondent în realitate, induce deformări majore în ceea ce priveşte relevanţa şi
validitatea reală a autoevaluării şi evaluării didactice. Astfel se impune necesitatea de a
evalua abilitatea elevului de a lua decizii corecte în situaţii diverse şi nu simpla capacitate
a acestuia de a răspunde invariabil în faţa unor stimuli invariabili şi clar definiţi.
Testele de cunoştinţe de până acum erau deliberat simplificate şi
decontextualizate, ignorându-se faptul că suma rezultatelor la diferite exerciţii/teste nu
poate fi echivalată cu fluiditatea unei performanţe efective, caracterizată în esenţă prin
cursivitate. Testele de până acum sunt, în general, teste de exerciţii şi nu teste de
competenţă.
Competenţa intelectuală presupune şi include deci mai mult decât furnizarea unor
răspunsuri corecte în faţa unor întrebări clare şi concise. Competenţa intelectuală nu
poate fi deci identificată cu simpla mişcare logică a unor elemente informaţionale, ea
presupunând utilizarea şi adaptarea creativă a informaţiilor deţinute la contexte variate.
Evaluarea didactică realizată în temeiul premiselor divizibilităţii în elemente
primare disparate a cunoştinţelor şi a decontextualizării informaţiei nu ne poate oferi
decât date cu privire la performanţele de care sunt capabili elevii în situaţii înalt
decontextualizate, situaţii extrem de rare însă în "viaţa reală".
Educaţia are drept scop formarea unor individualităţi cu înalte competenţe
intelectuale şi nu a unor selectori pasivi de răspunsuri prefabricate fapt ce face necesară
punerea în aplicare a principiului contextualizării performanţelor şcolare ale elevilor
(Madaus, F. 1993).
Principiul contextualizării performanţelor şcolare ale elevilor se referă astfel la
faptul că atât autoevaluarea cât şi evaluarea didactică trebuie să aibă ca suport
performanţe şcolare şi implicit sarcini construite de o manieră care să le facă cât mai
apropiate de realitate.
Având în vedere constatările de mai sus devine evidentă necesitatea realizării unei
autoevaluării şi evaluării didactice bazate pe faptul că performanţa şcolară este inerent
contextualizată şi personalizată. Se impune în acest sens conceperea unor strategii de
evaluare didactică care să depăşească nivelul testelor clasice, teste ce sunt simplificări
conceptuale inerent restrânse la itemi caracterizaţi prin absenţa oricărei ambiguităţi.
Unul dintre criteriile în funcţie de care putem considera un test ca fiind bun este
congruenţa cu realitatea. Este deci necesară conceperea şi proiectarea unor tehnici de
evaluare didactică capabile să surprindă capacităţile elevului de a-şi adapta cunoştinţele
la situaţii variate, existând o mare diferenţă între a învăţa să oferi răspunsuri corecte la
stimuli clari şi precişi şi a-ţi folosi cunoştinţele în faţa unor stimuli cu un grad mai mare
de ambiguitate, în "contextul fluid" în care va avea loc realizarea performanţei în
realitate.
Această competenţă este testabilă numai prin intermediul unor sarcini/teste care
pretind folosirea cunoştinţelor elevilor relativ la întregul complex de factori/variabile ce
caracterizează un anumit context. Simpla achiziţionare de informaţie nu va putea dezvolta
niciodată puterea de judecată a individului, aceasta reclamând, în primul rând, adaptarea
efectivă la situaţie şi rol (Ward C. W. 1985).
Proiectarea unor tehnici şi strategii autoevaluative şi evaluative eficiente trebuie
să ia în calcul faptul că în "lumea reală" noi achiziţionăm cunoştinţe şi rezolvăm
probleme în situaţii particulare. Din această perspectivă apare ca fiind evidentă
constatarea că performanţa/competenţa este inerent personală şi situaţională sau, altfel
spus, competenţa şi performanţa şcolară depind de context şi situaţie. Situaţiile în care
noi acţionăm în "lumea reală" sunt însă caracterizate, de regulă, de un grad ridicat de
ambiguitate, fiind radical diferite de situaţiile clare, lipsite de ambiguitate în care se
produce şi este autoevaluată şi evaluată performanţa şcolară.
Având în vedere faptul că există o relaţie inconsistentă între testele de cunoştinţe
clasice şi abilităţile necesare în "lumea reală" se impune deci reconsiderarea strategiilor
de construcţie a acestora. Astfel, în primul rând, trebuie asigurată autenticitatea testelor
evaluative.
Realizarea unui test autentic impune ca:
•sarcinile implicate de acesta să fie, într-o cât mai mare măsură, analoage cu cele
existente în realitate; ne referim în acest sens la faptul că între itemii incluşi în test şi
performanţele/competenţele necesitate de "lumea reală" trebuie să existe o relaţie de
congruenţă sau, cel puţin, similitudine;
•reprezentarea contextului sarcinii să fie cât mai adecvată, decontextualizarea acestora,
atât de frecventă în cazul perspectivei docimologice tradiţionale fiind din acest punct
de vedere invalidă şi disfuncţională; trebuie deci din această perspectivă să asigurăm
autoevaluării şi evaluării didactice fidelitate contextuală.

4.3. Direcţii actuale de acţiune în docimologia didactică


5 5 ~

Componentele procesului de învăţământ au suferit de-a lungul timpului


transformări şi îmbunătăţiri multiple însă evaluarea şi autoevaluarea didactică par să fie,
până la momentul actual, prea puţin obiectul unor modificări de substanţă. Formele de
evaluare şi autoevaluare didactică practicate în mod curent în şcoală şi modul de utilizare
al informaţiilor furnizate de către acestea sunt, în mare parte, aceleaşi ca şi în trecut, fapt
ce se răsfrânge negativ asupra eficienţei actului didactic în ansamblul său.
În prezent, pe baza reconsiderării actului instructiv-educativ în ansamblul său şi a
intercondiţionărilor complexe dintre elementele constitutive ale acestuia, în temeiul
descoperirilor psihologiei cognitive şi a înţelegerii mai exacte a mecanismelor ce
constituie suportul proceselor de predare şi de învăţare, asistăm la modificări substanţiale,
uneori chiar radicale, în planul docimologiei didactice. Analiza schimbărilor produse în
prezent la nivelul docimologiei didactice pune în evidenţă existenţa următoarelor
principale direcţii de acţiune:
•accentuarea dimensiunii formative a autoevaluării şi evaluării didactice;
•dezvoltarea capacităţii de autoevaluare a elevilor;
•proiectarea şi introducerea unor noi strategii evaluative;

4.3.1. Accentuarea dimensiunii formative a autoevaluării şi evaluării


didactice
Modernizarea de ansamblu a docimologiei didactice şi a învăţământului

97
contemporan în general implică şi faptul că autoevaluarea şi evaluarea didactică nu mai
trebuie să fie reduse la dimensiunea lor constatativă, estimativă. Este astfel necesar ca
strategiile de autoevaluare şi evaluare didactică să fie concepute, proiectate, dar mai ales
utilizate astfel încât pe baza acestora să devină posibilă la nivelul elevilor nu doar simpla
constatare a nivelului atins în pregătire ci şi dezvoltarea unor înalte competenţe
intelectuale şi/sau comportamentale.
Conceptul "formativ", introdus de către Scriven, desemnează intenţia de formare,
de sprijin acordat elevilor şi profesorilor atât în analiza şi identificarea dificultăţilor de
ordin şcolar cât şi în ceea ce priveşte strategiile concrete de eliminare a acestora.
Accentuarea dimensiunii formative a autoevaluării şi evaluării didactice ca
direcţie actuală de acţiune în docimologia didactică se referă la efortul întreprins în
direcţia depăşirii caracterului pur constatativ al acestor două procese prin valorificarea
adecvată a potenţialului lor interpretativ în direcţia favorizării diagnozei şi prognozei de
tip educaţional atât la nivelul elevului cât şi la cel al profesorului.
A rămâne cantonaţi în ceea ce priveşte autoevaluarea sau evaluarea didactică la
nivelul unor aprecieri de ordin constatativ, respectiv la acordarea sau autoacordarea unei
simple note sau a unui calificativ, înseamnă practic a priva elevul şi profesorul de
utilizarea efectivă a funcţiilor de diagnosticare şi prognosticare, funcţii specifice celor
două demersuri apreciative anterior precizate.
Evaluarea didactică, dacă este concepută şi proiectată în sensul sporirii
dimensiunii sale formative, poate reprezenta mai mult decât un simplu moment de bilanţ,
aceasta constituindu-se într-o verigă de legătură necesară şi folositoare în şirul acţiunilor
educaţionale.
Asigurarea caracterului formativ al evaluării didactice presupune atât eliminarea
caracterului de sentinţă definitivă a aprecierii şcolare, fie ea notă sau calificativ, cât şi
depăşirea confuziei docimologice constând în suprapunerea sau chiar identificarea
eronată a evaluărilor pe parcurs cu examenele sau concursurile deoarece, aşa după cum
spunea G. De Landsheere a instrui nu înseamnă a ierarhiza sau a selecţiona ci a ne
strădui ca toţi elevii să înregistreze reuşită şcolară.
Ne referim în acest context la faptul că o evaluare de tip formativ este o evaluare
care în primul rând îl ajută pe elev să conştientizeze atât progresele şcolare înregistrate
cât şi deficienţele din pregătirea sa şi modalităţile concrete de surmontare a acestora.
Evaluarea didactică formativă are astfel menirea de a fi mai mult decât o simplă
informare a elevului cu privire la nivelul său de pregătire, devenind prin valenţele sale
diagnostice şi de prognoză un punct esenţial de sprijin în asigurarea reuşitei şcolare a
acestuia.
O evaluare didactică de tip formativ este în acelaşi timp o evaluare care nu se
limitează la verificarea cunoştinţelor declarative, reprezentate de informaţiile punctuale,
ci vizează şi surprinderea măsurii în care elevii stăpânesc structuri procedurale, respectiv
scheme operatorii flexibile ce fac posibil transferul superior al informaţiilor, organizarea
acestora în sisteme cognitive, formarea unor structuri operaţionale şi utilizarea acestora în
contexte diferite de acelea în care ele au fost predate (Radu, I.T., 1986).
Importanţa evaluării de tip formativ este subliniată şi de faptul că evaluarea
tradiţională, realizată de regulă la finele unei lecţii, este validă doar din punctul de vedere
al informaţiilor punctuale memorate, informaţii care după un anumit interval de timp sunt
însă uitate. Informaţiile procedurale, omise de formele tradiţionale ale evaluării didactice,
sunt însă cele care rămân şi dau consistenţă finală demersului instructiv-educativ fapt ce
impune necesitatea unei evaluări de tip formativ care să devină astfel suport pentru
permanenta reconstrucţie şi redimensionare a actului didactic.
O evaluare didactică formativă va potenţa, în opinia specialiştilor în domeniu, un
demers autoevaluativ de aceeaşi factură. Ne referim în acest sens la faptul că o evaluare
didactică formativă face mai mult decât să ofere elevilor informaţii cu privire la
corectitudinea şi nivelul lor de pregătire.
Evaluarea şi autoevaluarea didactică de tip formativ se concentrează în esenţă
asupra atingerii a patru obiective fundamentale:
•să-l ajute pe elev să-şi continue învăţarea, să conştientizeze carenţele din
pregătirea sa şcolară şi să intuiască strategiile concrete de depăşire a
acestor obstacole;
•să ofere elevului posibilitatea unei raportări exacte la cerinţele
profesorului, programei şcolare şi a societăţii în general;
•să asigure existenţa unui schimb eficient şi non-redundant de informaţii
între elev şi profesor;
•să transforme elevul din subiect evaluat în evaluator al propriilor
performanţe şcolare, ajutându-l astfel să devină obiectiv şi autonom;
Autoevaluarea didactică formativă presupune astfel mai mult decât simpla
autocorectare sau autonotare. Autoevaluarea formativă implică la nivelul elevului pe de o
parte o reprezentare cât mai exactă atât asupra sarcinilor şcolare cât şi asupra propriilor
competenţe şi pe de altă parte o confruntare explicativ-constructivă a acestei reprezentări
cu cele ale profesorului şi colegilor, fapt ce-i permite acestuia să-şi restructureze adecvat
ideile şi să acţioneze în cunoştinţă de cauză în direcţia unei permanente ameliorări a
performanţelor sale şcolare.
Având în vedere noile coordonate pe care se înscrie evaluarea didactică în prezent
devine posibilă inclusiv conturarea şi definirea acesteia ca modalitate de predare şi
transmitere de cunoştinţe.
Realizarea acestui deziderat presupune, în primul rând, includerea în cadrul
testelor evaluative a unor sarcini care să reclame din partea elevului mai mult decât
simpla reproducere mecanică a unor informaţii. Avem în vedere în acest sens construcţia
strategiilor de evaluare de o manieră care să permită elevilor, pe baza utilizării creative a
seturilor informaţionale şi regulilor de inferenţă deja achiziţionate, să descopere singuri şi
să-şi însuşească, prin intermediul soluţionării testului, noi cunoştinţe şi deprinderi.
Aflat în interiorul contextului generat de situaţia evaluativă, elevul este
caracterizat de un înalt nivel motivaţional şi de un grad sporit de atenţie. Rămâne la
latitudinea profesorului să utilizeze această conjunctură în sensul adresării unor întrebări
ajutătoare, suplimentare, elevului şi a implicării acestuia în clarificarea "din mers", ad-
hoc, a unor noţiuni, informaţii sau chiar procese constatate a fi insuficient lămurite pe
baza actului de evaluare, oferind în acest fel subiectului evaluat inclusiv posibilitatea
îmbunătăţirii calificativului sau notei respective.
Altfel spus, ne referim în acest context la transferul, adaptarea şi transformarea
unor secvenţe clasice de predare în demersuri euristice cu caracter evaluativ. Ulterior,
rezultatele individuale obţinute în urma aplicării acestui tip de teste şi strategiile de lucru
adoptate de către elevi în soluţionarea sarcinilor vor fi utilizate ca puncte de sprijin şi
reper în derularea în continuare a procesului instructiv-educativ.

99
Procedând în acest fel suntem în măsură să evităm o anumită rutinizare a
momentelor de verificare şi control din structura lecţiilor, conferind evaluării un caracter
dinamic, flexibil şi util în acelaşi timp. Depăşirea pe această cale a modalităţilor
tradiţionale, clasice, de apreciere a elevilor permite o conexiune reală şi eficientă a
evaluării atât cu actul predării şi învăţării cât şi cu demersul autoevaluativ al elevului.
Evaluarea şi autoevaluarea didactică trebuie să fie concepute, proiectate şi
realizate astfel încât pe de o parte să ofere elevului informaţii utile şi precise despre
modul efectiv în care el va trebui să utilizeze cunoştinţele şi deprinderile dobândite pe
parcursul şcolarizării sale iar pe de altă parte să reprezinte pentru profesor un sistem
adecvat de referinţă cu privire la modul de organizare şi desfăşurare a actului didactic
(Wright, A. 1992).'
Autoevaluarea şi evaluarea didactică de tip formativ sunt în măsură să furnizeze
atât informaţii privind obstacolele de factură cognitivă cu care se confruntă elevul cât şi
referitoare la strategiile acţionale ale acestuia, fapt ce conferă acestor două demersuri
posibilitatea de a ghida şi facilita derularea procesului instructiv-educativ în ansamblul
său.

4.3.2. Dezvoltarea capacităţii de autoevaluare a elevilor


Aşa după cum precizam anterior autoevaluarea didactică în accepţiunea sa
modernă presupune mai mult decât simpla auto-corectare sau auto-notare. Caracterul
formativ al autoevaluării didactice transformă acest demers într-un proces capabil să dea
seama atât de obstacolele cognitive cu care se confruntă elevul cât şi de strategiile
acţionale susceptibile să conducă la depăşirea acestora. Pe baza acestor aspecte
autoevaluarea didactică devine, alături de evaluare, un suport eficient pentru ameliorarea
performanţelor şcolare efective ale elevului.
Relaţia de interdeterminare dintre evaluare şi autoevaluare şi influenţele exercitate
de această relaţie, direct sau mediat, asupra diverselor planuri ale actului instrucţional fac
necesară întreprinderea unor eforturi constante de optimizare a acesteia, absenţa sau
insuficienta dezvoltare a componentei autoevaluative riscând să reducă evaluarea
didactică la un simplu conglomerat constatativ.
Profesorul apreciază prestaţia elevului din perspectiva mai multor criterii
(cantitate informaţională, exactitate, nivel de înţelegere, capacitate de transfer superior,
creativitate, originalitate etc.), nota/calificativul comunicat elevului reprezentând doar o
condensare sintetică a tuturor acestor aspecte.
Este astfel dificil pentru elev să decodifice nota sau aprecierea verbală a
profesorului şi să o transpună în termenii unor constatări diferenţiate şi inteligibile,
referitoare la realizările şi lacunele din pregătire specifice propriei sale situaţii şcolare.
Se va acţiona în aceste condiţii pentru instituirea unei depline transparenţe în
ceea ce priveşte criteriile pe baza cărora vor fi apreciate performanţele elevilor, criterii ce
se recomandă a fi precizate pe baza operaţionalizării obiectivelor ce se preconizează a fi
atinse. Procedând astfel putem oferi elevului atât posibilitatea unei înţelegeri mai exacte
şi precise a sarcinilor cărora este chemat să le facă faţă cât şi oportunitatea de a-şi valida,
pe temeiuri raţionale, nivelul său de pregătire.
Pe lângă faptul că elevul trebuie să cunoască şi să înţeleagă criteriile, cerinţele şi
inclusiv modul de codificare prin notă a propriilor performanţe, repere în funcţie de care
cadrul didactic realizează evaluarea, este necesar ca acesta să dobândească şi anumite
abilităţi în ceea ce priveşte autoestimarea capacităţilor şi competenţelor sale.
Simplul fapt că elevii cunosc criteriile de apreciere şi notare nu reprezintă o
garanţie a derulării cu succes a actului autoevaluativ. Acest fapt conduce la constatarea că
devine tot mai mult necesară antrenarea şi implicarea activă a elevilor în actul de evaluare
didactică, în caz contrar existând riscul ca notele acordate să nu interfereze efectiv cu
interioritatea subiectivă a acestora.
Proiectarea noilor strategii de evaluare didactică are deci în vedere asigurarea
depăşirii nivelului aprecierilor pur constatative şi conturarea unor tehnici de co-evaluare,
prin intermediul cărora elevii să poată fi antrenaţi în dezvoltarea capacităţii
autoevaluative. Elevii trebuie să fie sprijiniţi să se angajeze în elaborarea demersurilor de
autoevaluare, iar opiniile acestora privind nivelul de pregătire proprie vor fi încorporate şi
luate în considerare în cadrul actului evaluativ.
Avem în vedere în acest sens realizarea unui context al evaluării didactice în
măsură să conducă, pe de o parte, la interiorizarea de către elevi a rezultatelor propriilor
prestaţii, iar pe de altă parte la încurajarea acestora în constituirea unui sistem individual
de norme şi criterii de apreciere aflat în concordanţă cu cel propus de şcoală ca instituţie.
Formarea şi dezvoltarea capacităţii de autoevaluare a elevilor se bazează în primul
rând pe strategii de acţiune implicite. Strategiile acţionale implicite au ca suport premisa
că la nivelul realităţii şcolare calitatea evaluării didactice realizate de către profesor şi
comunicarea docimologică reală dintre actorii actului educaţional reprezintă condiţia
esenţială a formării şi dezvoltării capacităţii autoevaluative a elevilor.
Sprijinirea elevilor în direcţia dezvoltării capacităţii de autoevaluare se va realiza
nu numai din perspectiva faptului că pe această cale ei pot să-şi conştientizeze mai
adecvat nivelul real al achiziţiilor cognitive şi comportamentale şi să-şi restructureze pe
acest temei, în sensul optimizării, efortul de învăţare, ci şi din perspectiva posibilităţii de
producere pe această cale a unor modificări benefice cu privire la strategiile evaluative
utilizate, modificări vizând creşterea gradului de obiectivitate în notare şi o mai bună
racordare a aprecierii şcolare la particularităţile individuale ale elevului.
Prezentăm în cele ce urmează specificul şi esenţa strategiilor acţionale de factură
explicită ce au rolul de a forma şi dezvolta capacitatea autoevaluativă a elevilor,
menţionând de la început faptul că aceste strategii au un mod de manifestare convergent,
profesorului revenindu-i sarcina de a realiza, în funcţie de particularităţile elevilor şi de
obiectivelor didactice urmărite, combinarea particulară a acestora.
Principalele strategii acţionale care stau la dispoziţia profesorului pentru formarea
şi dezvoltarea capacităţii de autoevaluare la nivelul elevilor sunt:
a)autocorectarea;
b)autonotarea controlată;
c)notarea reciprocă;
d)metoda interaprecierii obiective;
a. Autocorectarea este acel tip de proces autodeliberativ prin intermediul căruia
elevul, pe baza unor suporturi adecvate oferite de către profesor (de regulă componente
ale obiectivelor operaţionale), are oportunitatea de a constata eventualele lacune în
pregătirea sa şcolară. De cele mai multe ori autocorectarea nu este dublată de acordarea
de note sau calificative, scopul final al acestui procedeu fiind depistarea la timp de către
elevul însuşi a punctelor sale vulnerabile în vederea corectării acestora şi nu confirmarea
efectivă prin aprecieri şcolare a nivelului său performanţial.

101
b. Autonotarea controlată se referă în esenţă la faptul că elevul, apreciind nivelul
performanţei sale şcolare efective pe baza unor criterii comunicate de către profesor, este
pus în situaţia de a-şi autoacorda nota sau calificativul pe care acesta consideră că-l
merită. Importanţa formativă deosebită a acestui demers rezidă în negocierea care are loc
între profesor şi elev cu privire la nota finală, negociere în cadrul căreia elevul şi
profesorul sunt puşi în situaţia de a-şi justifica şi argumenta decizia apreciativă.
c. Notarea reciprocă presupune instruirea docimologică într-o fază iniţială şi
transpunerea ulterioară a elevului în situaţia de evaluator efectiv a performanţelor şcolare
ale colegilor săi. Asumarea de către elev a răspunderii pentru întreaga secvenţialitate a
evaluării didactice îl obligă pe acesta la un efort serios de reflecţie atât cu privire la
principiile, obiectivele, standardele şi criteriile pe care se fundamentează demersul
evaluativ cât şi referitor la poziţia şi situarea proprie în raport cu acestea.
d. Metoda interaprecierii obiective, propusă de psihologul Gh. Zapan iniţial ca
metodă de apreciere a personalităţii, constă în antrenarea întregului colectiv al clasei în
evaluarea nivelului performanţelor şcolare ale acestora. Câştigul formativ al acestei
metode rezidă în coroborarea şi confruntarea a cât mai multe informaţii şi aprecieri,
provenite atât de la profesor cât şi de la elevi, în vederea formării la nivelul acestora a
unor reprezentări cât mai apropiate de realitate cu privire la nivelul randamentului şi
performanţelor lor şcolare (Cucoş, C., 1996).
Dezvoltarea capacităţii de autoevaluare a elevilor prin intermediul strategiilor
prezentate anterior conduce în mod direct la formarea la nivelul acestora a unor procese
autodeliberative corelate, procese care sunt efect, dar şi suport al autoevaluării didactice.
Aceste procese sunt:
•autocunoaşterea;
•autoanaliza;
•autoaprecierea;
Autocunoaşterea se referă la capacitatea individului de a reuni de o manieră
unitară, integrativă şi necontradictorie ansamblul informaţiilor, opiniilor şi părerilor cu
privire la propria sa persoană, în scopul unei autodefiniri cât mai corecte şi mai apropiate
de realitate. Acest proces presupune colectarea şi prelucrarea de informaţii provenind atât
din interiorul propriei subiectivităţi cât şi din exteriorul acesteia, ştiut fiind faptul că în
autocunoaştere individul combină de o manieră proprie cunoaşterea de sine cu
cunoaşterea alterităţii. Definim astfel autocunoaşterea ca şi activitate de evaluare a
propriului eu, a propriilor capacităţi, aspiraţii şi acţiuni, activitate condiţionată individual
şi social, mai mult sau mai puţin organizată şi sistematizată dar întotdeauna orientată spre
organizarea şi optimizarea comportamentului personal (Antonesei, L., 1997).
Autoanaliza este, la fel ca şi autocunoaşterea, un proces bazat atât pe
autoobservare cât şi pe raportarea la alţii, proces ce are ca obiectiv obţinerea unei imagini
adecvate de sine. Deosebirea faţă de autocunoaştere constă în esenţă în faptul că
autoanaliza nu se referă la întregul sistem cognitiv, afectiv-motivaţional şi
comportamental al elevului ci doar la anumite aspecte ale acestuia, aspecte ce sunt supuse
analizei estimative din perspectiva confruntării iminente cu o sarcină şcolară concretă.
Autoanaliza este o componentă fundamentală a procesului de autocunoaştere.
Autoaprecierea este un proces deliberativ pe care elevul îl pune în joc, spre
deosebire de cazul autoanalizei, ulterior confruntării acestuia cu sarcina şcolară.
Autoaprecierea este astfel un proces orientat cu precădere asupra a două obiective
principale: pe de o parte evidenţierea plusurilor şi minusurilor în ceea ce priveşte planul
capacităţilor performanţiale, aptitudinale şi atitudinale, iar pe de altă parte situarea pe
această bază a propriei persoane în cadrele unui sistem valoric în temeiul comparaţiei cu
ceilalţi. Autocunoaşterea, autoanaliza şi autoaprecierea ca şi procese corelate, determinate
şi determinante ale autoevaluării didactice cunosc pe parcursul şcolarizării elevului o
evoluţie şi o dinamică complexă.

4.3.3. Proiectarea şi introducerea unor noi strategii evaluative


Atenţia sporită acordată problemelor docimologiei didactice se înscrie în cadrul
procesului global de restructurare a procesului de învăţământ, restructurare deplin
justificată de dorinţa sporirii calităţii acestuia. Se impune astfel cu tot mai multă tărie
constatarea că dacă vrem să promovăm un învăţământ eficient nu trebuie să ne rezumăm
la extinderea modelelor de instrucţie ci, concomitent, să acţionăm în vederea impunerii
unor forme noi şi multiple de verificare şi evaluare, în concordanţă cu necesităţile
învăţământului contemporan.
Sesizând tot mai mult faptul că în interiorul sistemului tradiţional de evaluare,
rigid şi adesea ineficient, elevii achiziţionează anumite cunoştinţe/deprinderi doar pentru
că acestea urmează a fi testate şi nu pentru că ele ar reprezenta nişte valori intrinseci ca
scopuri educaţionale, specialiştii în domeniu s-au văzut confruntaţi cu necesitatea
presantă de a oferi alternative eficiente şi viabile.
Demersurile întreprinse în acest sens cunosc o paletă largă de manifestare,
oscilând între actualizarea parţială a unor elemente aparţinând strategiilor tradiţionale de
evaluare şi propuneri de înlocuire totală a acestora. Astfel, cu toate că nu se poate vorbi
despre existenţa unei unităţi de opinie cu privire la restructurarea sistemului tradiţional de
evaluare putem totuşi constata manifestarea unei anumite convergenţe de idei în acest
sens.
Spre deosebire de tehnicile tradiţionale, caracterizate prin utilizarea în mod curent
a evaluării după predarea unor unităţi informaţionale masive, în prezent este acreditată tot
mai mult ideea evaluării permanente, "din mers", pe parcurs, a competenţelor elevilor.
Această manieră de realizare a evaluării didactice este caracterizată printr-o
permanentă racordare a acesteia la procesul predării, la obiectivele şi la evoluţia sa,
permiţând astfel, pe de o parte, profesorului utilizarea eficientă a informaţiilor obţinute pe
această cale în proiectarea următorilor paşi ai predării, iar pe de altă parte facilitând
demersul de factură autoevaluativă al elevului (Shilpi, N.N., 1995).
Noua generaţie a metodelor şi modalităţilor de evaluare va face profesorul capabil
de a sesiza nuanţele dezvoltării intelectuale a elevilor şi de a identifica lacunele din
pregătirea acestora la momentul oportun, elemente care sunt greu sau chiar imposibil de
surprins prin intermediul tehnicilor tradiţionale de testare utilizate până în prezent.
Acţiunile întreprinse în acest sens se centrează cu deosebire asupra evaluării într-o
mai mare măsură a cunoştinţelor procedurale (care presupun transferul informaţiei prin
intermediul unor structuri operaţionale complexe) ale elevilor în raport cu cele
declarative (concretizate în informaţii de factură punctuală), pe luarea în considerare a
performanţelor potenţiale ale acestora şi nu doar a celor efective.
Pornind de la constatarea că dezvoltarea gândirii critice şi mai ales a abilităţii de a

103
stabili conexiuni între informaţii variate nu poate fi pusă în evidenţă şi nu se poate realiza
efectiv pe baza evaluării tradiţionale, în momentul de faţă se militează pentru
introducerea unor strategii evaluative mai puţin deficitare în această privinţă.
Eforturile întreprinse pentru modernizarea şi eficientizarea demersurilor de
apreciere a performanţelor şi competenţelor elevilor includ deasemenea şi preocuparea
pentru dezvoltarea unor noi strategii de colectare şi interpretare a informaţiilor necesare
realizării evaluării didactice.
Tehnicile tradiţionale de evaluare a rezultatelor înregistrate de către elevi se
dovedesc a fi deficitare nu numai din punctul de vedere al caracterului static, rigid şi al
incapacităţii lor de a surprinde cu acurateţe evoluţia intelectuală şi comportamentală a
subiecţilor angajaţi în procesul de învăţământ ci şi din perspectiva faptului că limitează
nejustificat sfera indicatorilor de progres a acestora.
Ne referim în acest context la frecventele situaţii în care notele/calificativele
acordate elevilor au la bază aproape în exclusivitate capacitatea de memorare şi/sau
adaptare mecanică, reflexă, la sarcini îndelung exersate, fiind astfel eliminate o serie de
informaţii cu adevărat relevante pentru înregistrarea progresului elevilor.
Pornind de la aceste constatări se impune tot mai mult necesitatea extinderii
gamei de tehnici investigative şi a modalităţilor interpretative la care poate şi trebuie să
recurgă profesorul pe parcursul demersurilor de evaluare didactică.
Terminologia de specialitate înregistrează în această direcţie denumiri diverse ca:
"evaluare directă", "evaluare autentică", "evaluarea performanţei", etc, toţi aceşti termeni
putând fi însă sintetizaţi prin intermediul expresiei generice de evaluare alternativă.
Evaluarea alternativă este rezultatul combinării riguroase şi eficiente a unor
diferite strategii de colectare şi interpretare a informaţiilor privitoare la progresul şcolar al
elevilor. Ne vom referi pe scurt în cele ce urmează la caracteristicile definitorii ale
evaluării alternative, prezentând principalele direcţii de acţiune ce ghidează această
manieră de evaluare.
Constatăm în acest sens existenţa unui efect de multiplicare a obiectivelor pe care
şi le propune spre realizare demersul didactic evaluativ. Astfel, odată cu
performanţele/competenţele intelectuale şi comportamentale ale elevilor sunt supuse
evaluării şi alte aspecte corelative de ordin formativ cum sunt:
•eficacitatea proceselor şi mecanismelor prin intermediul cărora învaţă elevul;
•capacitatea de colaborare şi muncă în echipă a acestuia;
•uşurinţa adaptării eficiente la situaţii şi sarcini şcolare diverse;
•capacitatea de autoevaluare a elevului şi de restructurare pe această bază
stilului propriu de învăţare;
Renunţarea la focalizarea exclusivă a evaluării didactice asupra prestaţiilor
propriu-zise ale elevului şi coroborarea informaţiilor obţinute pe această cale cu
rezultatele furnizate de către tipurile de evaluare menţionate anterior permite conturarea
unei imagini realiste şi adecvate asupra progreselor şcolare. Concomitent putem constata
creşterea gradului de fidelitate şi eficienţă a evaluării, creştere capabilă să conducă la
optimizarea întregului proces de învăţământ (Worthen, R.B. 1993).
O altă direcţie de restructurare a strategiilor de evaluare didactică, cunoscută sub
denumirea generică de M.B.O., (Management by Objectives), are ca punct de plecare
considerarea profesorului ca manager al procesului instrucţional. Sub acest raport
evaluarea este concepută ca fiind o activitate de transpunere a sarcinilor implicate de
obiectivele educaţionale în termeni de rezultate aşteptate, ce urmează să fie folosite ca
ghid de măsură a eficienţei activităţilor prestate de către elevi .
Relativ la procesul de învăţământ în ansamblul său această metodă vizează
conducerea acestuia prin atingerea obiectivelor fixate în prealabil, iar în ceea ce priveşte
cazul particular al evaluării, profesorul-manager are sarcina de a converti resursele în
rezultate şi eşecul în succes prin identificarea dificultăţilor individuale cu care se
confruntă elevul şi elaborarea unor strategii ameliorative particularizate pentru fiecare
elev în parte (Davies, I. K. 1989).
Modernizarea actuală a strategiilor de evaluare didactică include modificări
semnificative şi în ceea ce priveşte reconsiderarea ariei competenţelor şi performanţelor
testabile ale elevilor. Comparativ cu modalităţile tradiţionale de evaluare surprindem o
anumită extindere a sferei activităţilor prestate de elevi ce urmează să facă obiectul
aprecierii şcolare, extindere dublată de redistribuirea importanţei acordate în notare
diferitelor tipuri de sarcini.
Ne referim în acest sens la luarea în considerare, pe lângă rezultatele înregistrate
de către elevi la probele tradiţionale, a unor aspecte, numite în terminologia de
specialitate "performanţe efective" cum ar fi: nivelul de prestaţie în cadrul unor expuneri
orale, creativitatea şi originalitatea în elaborarea anumitor lucrări scrise sau capacitatea de
realizare a unor joncţiuni şi inferenţe informaţionale valide pe baza cunoştinţelor deja
dobândite şi de aplicare practică a acestora (Fitzpatrick, S.R. 1994).
Un loc important în ansamblul performanţelor efective propuse în vederea creşterii
gradului de obiectivitate şi eficientizării evaluării didactice este ocupat, alături de sporirea
ponderii prezentărilor şi dezbaterilor orale, a demonstraţiilor şi de introducerea
portofoliilor de evaluare.
Portofoliul de evaluare presupune existenţa un set de sarcini complexe, axate pe o
anumită tematică/disciplină şi care sunt propuse spre rezolvare elevului la începutul
anului şcolar sau a unui perioade determinate de instruire.
Predarea acestor portofolii, concepute ca teme de muncă independentă, se face în
limitele intervalului de timp propus, în funcţie de nivelul cunoştinţelor şi deprinderilor
achiziţionate de către fiecare elev. De regulă sarcinile incluse în portofoliu permit o mare
libertate în alegerea modalităţii de rezolvare a acestora, accentul fiind pus pe
corectitudinea, eficienţa şi originalitatea soluţiilor.
Referitor la tehnicile de investigare utilizate pentru colectarea informaţiilor
necesare realizării evaluării şcolare putem constata că în prezent, în paralel cu
perfecţionarea celor tradiţionale, asistăm la un reviriment al examinărilor de factură orală.
Ca modalitate de evaluare directă şi completă a performanţelor şi competenţelor elevilor,
examinarea orală pare să recâştige din terenul pierdut în faţa examinărilor scrise.
Acest fapt este justificat atât de complexitatea competenţelor şi abilităţilor pe care
acest tip de evaluare le reclamă din partea elevului cât şi de feed-back-ul şi posibilităţile
interacţionale sporite pe care examinarea orală le oferă.
Modernizarea tehnicilor de investigare integrate strategiilor evaluative include,
alături de recursul sporit la examinările de tip oral, şi utilizarea pe o scară tot mai largă a
observaţiei curente. Observaţia curentă are drept scop realizarea unei monitorizări
permanente a progresului şcolar al elevilor în vederea integrării pe această cale a
performanţelor conjuncturale ale acestora într-un cadru-fundal de referinţă care să
permită ponderarea acestora şi emiterea unor judecăţi de valoare obiective.

105
Pentru evitarea apariţiei oricăror distorsionări interpretative în urma raportării
prestaţiei elevului la cadrul-fundal de referinţă specific se propune întocmirea şi
permanenta reactualizare a unui inventar al abilităţilor intelectuale şi comportamentale
ale elevului.
Concluzionând, putem spune că pe baza realizării acestui inventar şi a observaţiei
curente în general este posibilă inclusiv optimizarea actului de predare prin organizarea şi
structurarea de o manieră adecvată a ofertei informaţionale în raport cu caracteristicile
individuale şi/sau de grup ale elevilor.
Strategiile de evaluare alternativă includ şi recurgerea într-o măsură tot mai mare
la utilizarea testelor de competenţă. Testele de competenţă au ca principală funcţie
raportarea elevului la un curriculum viitor, ipotetic, în vederea investigării capacităţilor
sale de a face faţă cu succes cerinţelor acestuia.
Există în acest sens şi teste de competenţă minimală, proiectate tocmai pentru a
ajuta atât la stabilirea şi estimarea cu suficientă exactitate a posibilităţilor de reuşită
şcolară ale elevilor cât şi la ajustarea, în caz de necesitate, a exigenţelor curriculare.
Relativ la secvenţa interpretativă a rezultatelor înregistrate de către elevi, moment
de o deosebită importanţă în economia de ansamblu a oricărei strategii evaluative,
consemnăm manifestarea şi producerea unor modificări semnificative în cel puţin două
direcţii.
Prima dintre ele se referă la realizarea unei mai bune corelări între componenta de
apreciere internă curentă (ne referim la probele elaborate, administrate, cotate şi notate la
nivelul instituţiei de învăţământ) şi componenta de apreciere externă periodică (probe
elaborate, administrate, cotate şi notate şi interpretate cu concursul unor specialişti în
domeniu).
Coroborarea judicioasă a celor două categorii de aprecieri/judecăţi de valoare,
interne şi externe, conduce la sporirea calităţii actului evaluativ, pe de o parte prin
asigurarea unei corecte dimensionări a interpretărilor asociate rezultatelor înregistrate, iar
pe de altă parte prin intermediul posibilităţii de raportare efectivă a performanţelor locale
la pretenţiile unor standarde stabilite la nivel naţional.
A doua direcţie de restructurare a secvenţei interpretative ca parte componentă a
evaluării rezultatelor şcolare este reprezentată de utilizarea pe o scară tot mai largă a
metaevaluării didactice. Metaevaluarea didactică se referă la combinarea şi sintetizarea la
nivel global, de o manieră unitară şi coerentă a diferitelor surse şi nivele ale evaluării pe
parcursul tuturor activităţilor didactice (Broodfoot, P. 1992).
Metaevaluarea este deci concepută pentru a capitaliza rezultatele grupurilor de
evaluatori locali, rezultate incluzând informaţii, documente, date statistice şi opinii
privind complexul fenomen al evaluării didactice, în vederea realizării unor studii de caz
şi a elaborării pe această bază a unor noi metodologii de apreciere a performanţelor
şcolare. Reprezentând un factor dinamizator al reformei strategiilor de evaluare,
metaevaluarea didactică se impune astfel ca o condiţie esenţială a realizării acestui
deziderat şi a menţinerii sale într-o permanentă stare de actualitate.
Proiectarea noilor strategii evaluative are drept scop şi asigurarea, cu precădere la
nivelul elevilor, a unui climat psihologic adecvat testării şi aprecierii performanţelor
şcolare ale acestora, aspect de cele mai multe ori total neglijat în cazul evaluării de
factură tradiţională.
Este cunoscut faptul că momentul evaluativ, ca parte integrantă a procesului de
învăţământ comportă, în ceea ce-l priveşte pe elev, un grad ridicat de solicitare psihică şi
nervoasă, fapt ce se răsfrânge negativ atât asupra performanţei şcolare de moment cât şi,
uneori, asupra performanţelor şcolare ulterioare.
Pornind de la constatarea că o mare parte a insucceselor şcolare este originată în
adaptarea defectuoasă la situaţia adeseori tensionată a examinării, în prezent eforturile
specialiştilor se concentrează nu doar pentru eliminarea subiectivităţii din notare ci şi în
direcţia înlăturării efectelor nocive pe care inclusiv o evaluare obiectivă le poate genera la
nivelul elevului.
Cercetările în domeniu au demonstrat faptul că tensiunile psihice induse de
examinarea şcolară, deşi mai ridicate la elevii cu rezultate medii înspre slabe, nu sunt
limitate la această categorie, ele fiind prezente inclusiv la elevii cu rezultate bune şi chiar
foarte bune (Davies, L.T., Schwan, E. W. 1987).
Având în vedere aceste consideraţii se impune tot mai mult necesitatea de a
diminua încărcătura emoţională negativă asociată evaluării didactice şi consecinţelor
acesteia prin intermediul estompării deliberate a caracterului de "sentinţă definitivă" al
aprecierii şcolare. Concomitent se va acţiona şi pentru asigurarea unui suport adecvat
elevilor ce înregistrează dificultăţi în adaptarea la cerinţele impuse de evaluarea şcolară.
Pe aceste coordonate ale reducerii sau chiar eliminării efectelor negative ale
evaluării didactice în plan afectiv-voliţional se înscrie şi recomandarea adresată
profesorilor de a nota "în pozitiv", prin însumare de puncte, performanţele elevilor şi, în
acelaşi timp, de a evita mediatizarea exagerată a rezultatelor slabe ale acestora.
Coroborând asigurarea unui climat psihologic adecvat cu celelalte direcţii de
restructurare a strategiilor de evaluare didactică devine posibilă optimizarea globală a
procesului de evaluare a prestaţiilor şcolare ale elevilor şi, în acelaşi timp, modernizarea
demersului instructiv-educativ în ansamblul său.
Ca tendinţă generală putem constata faptul că schimbările preconizate a se
produce în plan docimologic vizează toate aspectele evaluării didactice, incluzând
schimbări adesea radicale atât în ceea ce priveşte proiectarea şi construcţia testelor de
cunoştinţe cât şi la nivelul utilizării rezultatelor acestora.
Este acreditată în acelaşi timp ideea, extrem de valoroasă în concepţia noastră, de
a dezvolta sistemul de evaluare didactică în temeiul şi pe baza acelei teorii a învăţării care
este cel mai mult acceptată de către specialiştii în domeniu. Trebuie să se manifeste în
acest sens o unitate, o continuitate de principiu între concepţiile psihologice şi
pedagogice generale privind achiziţia de informaţii şi cele ale evaluării didactice iar
elaborarea criteriilor de apreciere a performanţelor şcolare ale elevilor va fi în
permanenţă corelată şi armonizată cu teoriile asupra învăţării (Torrance, H. 1992).
Un accent deosebit se va pune pe asigurarea validităţii educaţionale a evaluării
didactice, pe efectele instructiv-educative ale acesteia. Evaluarea didactică trebuie să
conducă la atingerea scopurilor prestabilite ale actului educaţional dar, în acelaşi timp, să
contribuie substanţial la îmbunătăţirea calităţii predării, la dezvoltarea capacităţii
individuale de învăţare a elevilor şi să răspundă nevoilor reale a acestora.
Evaluarea didactică va fi proiectată astfel încât să asigure egalitatea şanselor
educaţionale, având drept scop principal să surprindă mai degrabă nivelul de pregătire şi
posibilităţile de dezvoltare ale subiecţilor decât să divizeze elevii pe categorii valorice şi
să-i desemneze pe cei capabili de a promova într-un nou ciclu de instruire. Pe această cale
devine posibilă atât atenuarea factorilor de stres inerenţi examinărilor şcolare şi

107
optimizarea climatului psihologic al evaluării cât şi accentuarea dimensiunii formative a
evaluării didactice.
Schimbări importante sunt preconizate şi în ceea ce priveşte sfera criteriilor de
evaluare. Constatăm în acest sens existenţa unor preocupări constante pentru combinarea
clarităţii criteriilor utilizate în evaluarea didactică cu utilitatea efectivă a acestora.
Transparenţa criteriilor încorporate demersului evaluativ este în măsură să faciliteze o
mai bună dobândire de cunoştinţe şi abilităţi, contribuind în acelaşi timp la motivarea
directă a elevilor pentru învăţare.
Este necesară de asemenea stabilirea unui număr optim de criterii evaluative şi
asigurarea unui caracter flexibil al acestora. Sarcinile supuse elevilor spre rezolvare vor fi
sarcini realiste, menite să dezvolte abilităţi intelectuale şi comportamentale relevante şi
folositoare.
Prezentarea acestor sarcini de muncă se va face într-un context semnificativ,
identic sau chiar similar cu situaţiile din viaţa reală în care acest tip de probleme ar putea
fi întâlnite, fapt ce induce efecte pozitive în planul motivaţional şi performanţial al
elevului.
Direcţiile de modernizare a strategiilor de evaluare didactică se referă şi la
racordarea aprecierii prestaţiilor elevilor la contextul social în care acestea se produc sau,
mai exact spus, la contextualizarea socială a sarcinilor.
Avem în vedere în acest sens creşterea ponderii situaţiilor în care examinarea
performanţelor/competenţelor elevilor se realizează pe baza unor activităţi de grup care
reclamă munca în echipă, împărţirea de sarcini, schimbul de informaţii şi colaborarea în
vederea atingerii unui scop comun.
Extinderea domeniului prestaţiilor supuse evaluării didactice nu se rezumă însă la
trecerea de la aprecierea performanţelor individuale la corelarea acesteia cu aprecierea
capacităţii de adaptare la munca de grup.
Asistăm astfel în prezent la un adevărat proces de multiplicare a activităţilor pe
baza cărora este evaluat elevul. Probele scrise, predominante până acum atât ca frecvenţă
cât şi ca importanţă, sunt tot mai mult alternate, datorită complexităţii abilităţilor
reclamate din partea elevului şi caracterului lor interactiv, cu examinările de factură orală.
La acestea se adaugă creşterea ponderii activităţilor de muncă independentă, gen
portofoliu, care necesită creativitate şi originalitate în elaborare, şi care permit realizarea
unei evaluări didactice de profunzime. Performanţele înregistrate pe baza acestor
categorii de probe vor fi corelate în vederea formulării unei aprecieri finale cu datele
furnizate de observaţia curentă.
O atenţie specială în elaborarea noilor tehnici de evaluare este acordată şi modului
în care acestea pot contribui, prin modul lor de construcţie şi/sau utilizare, la dezvoltarea
capacităţii de autoevaluare a elevilor.
Se urmăreşte în această direcţie promovarea acelor tipuri de evaluare didactică în
măsură să furnizeze elevilor suportul unor procese autodeliberative oferind astfel acestora
posibilitatea de a-şi aprecia corect performanţele, de a-şi stabili standarde individuale şi
de a-şi dezvolta strategii proprii de atingere a acestora (Morrison, H., 1995).
Efectele introducerii noilor strategii evaluative depind însă, într-o mare măsură,
de modul în care acestea vor fi utilizate, de tehnologiile folosite şi de sprijinul real pentru
învăţare pe care şcoala îl poate oferi elevilor. (Hammond, L.D. 1994).
Se optează astfel tot mai mult pentru utilizarea unor strategii de evaluare
interactive, construite astfel încât să permită atât maximizarea funcţiilor şi valenţelor
pozitive ale evaluării didactice cât şi o mai bună corelare cu demersul autoevaluativ al
elevului. Numitorul comun care stă la baza modernizării tehnicilor şi metodelor de
evaluare în învăţământ este reprezentat în fapt de sporirea utilităţii efective a acestora, de
elaborarea şi construirea unor modalităţi de evaluare didactică capabile atât de a releva
cu fidelitate ceea ce ştiu elevii la momentul prezent cât şi de a facilita predicţii valide cu
privire la performanţele viitoare ale acestora. Se impune în acest sens integrarea adecvată
a restructurărilor sistemului de evaluare didactică în contextul mai larg al reformei
educaţionale şi nu în ultimul rând asigurarea unei mai bune pregătiri docimologice a
viitorilor profesori. Este demn de remarcat în acest sens faptul că soluţiile propuse
vizează nu doar perfecţionarea strategiilor efective de evaluare ci şi formarea unei noi
concepţii privind locul şi rolul evaluării didactice în economia de ansamblu a procesului
de învăţământ.

Sugestii pentru studenţi


1.să lectureze cursul şi temele referitoare la subiectul tratat din sursele
bibliografice indicate;
2.să reflecteze asupra posibilităţilor de modernizare a evaluării didactice;

Exerciţii aplicative
1.să identifice avantajele şi dezavantajele strategiilor evaluative standardizate şi
nestandardizate
2.să analizeze principiile fundamentale ale docimologiei contemporane.

• Sumar
Docimologia didactică actual combină de o manieră creativă clasicul şi modernul,
insistând asupra contextualizării performanţelor şcolare ale elevilor şi pe dezvoltarea
capacităţii autoevaluative a acestora.

• Bibliografie modul
Bibliografie obligatorie:
•Bocoş, M.; Jucan D., (2007) Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi metodologia evaluării
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, ediţia a II-a, revăzută, Editura
Paralela 45, Piteşti.
•Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
• Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară

Bibliografie opţională:
1.Boroş, M., (1998), Nivelul de aspiraţii şcolare, Editura Gutinul, Baia Mare.
2.Broodfoot, P., (1992), Multilateral Evaluation, în British Educational Research Journal, nr. 3.
3.Chiş, V., (2001) Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa
Universitară
4.Clujeană, Cluj-Napoca.
5.Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
6.Ionescu, M, Radu, I., Salade, D., coord., (2000), Studii de pedagogie aplicată, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
7.Ionescu, M., (2000), Demersuri creative în predare şi învăţare, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.

109
8.Manolescu M, (2005), Evaluarea scolara; metode, tehnici, instrumente, Editura Meteor Press,
Bucuresti.
9.Mugny, G., Perez, J.A., (1996), Reprezentările sociale ale inteligenţei: cercul vicios al
evaluării, în Psihologie Socială, coord.Neculau, A., Editura Polirom, Iaşi.
10.Păun, E., (1999), Şcoala. Abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi.
11.Planchard, E., (1992), Pedagogie şcolară contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
12.Stoica, A., Mihail R., (2006), Evaluarea educationala. Inovatii si perspective, Editura
Humanitas, Bucuresti.

III. Anexe

• Bibliografia completă a cursului

Antonesei, L. (1996), Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi.
Astolfi, J.-P.; Darot, E.; Ginsburger-Vogel, Y.; Toussaint, J. (1997), Mots-cles de la didactique
des sciences. Reperes, definitions, bibliographies, Bruxelles: de Boeck Universite.
Bocoş, M. (2007), Didactica disciplinelor pedagogice. Un cadru constructivist, ediţia a Il-a,
revăzută, Editura Paralela 45, Piteşti.
Bocoş, M. (2008), Teoria şi metodologia curriculum-ului. Elemente conceptuale şi metodologice,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Bocoş, M. (coord.) (2004), Evaluarea în învăţământul primar. Aplicaţii practice, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Bocoş, M.; Jucan, D. (2008), Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculum-ului.
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor, Editura Paralela 45, Piteşti
Boroş, M., (1998), Nivelul de aspiraţii şcolare, Editura Gutinul, Baia Mare.
Chiş, V. (2001), Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
Chiş, V. (2002), Provocările pedagogiei contemporane, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.
Chiş, V., (2001) Activitatea profesorului între curriculum şi evaluare, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
Creţu, C. (1998), Curriculum diferenţiat şi personalizat, Editura Polirom, Iaşi.
Creţu, C. (2000), Teoria curriculum-ului şi conţinuturile educaţiei - Curs, Editura Universităţii
„Al.I. Cuza", Iaşi.
Cristea, S. (1994), Fundamentele pedagogice ale reformei învăţământului, Editura Didactică şi
Pedagogică R.A., Bucureşti.
Cristea, S. (2000), Dicţionar de pedagogie, Editura Litera - Litera Internaţional, Chişinău -
Bucureşti.
Cucoş, C. (1995), Pedagogie şi axiologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
Delors, J. (2000), Comoara lăuntrică. Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru
Educaţie în secolul XXI, Editura Polirom, Iaşi.
Dewey, J. (1902), The Child and the Curriculum, University of Chicago Press, Chicago.
Georgescu, D. (1998), Reforma învăţământului preuniversitar - câteva precizări necesare, în
volumul „Reforma învăţământului românesc: Reforma acum", Ministerul Educaţiei Naţionale, Bucureşti.
Georgescu, D. (1999), Reforma învăţământului - o şansă pentru schimbarea de mentalitate, Editura
Trei, Bucureşti.
Ionescu, M, Radu, I., Salade, D., coord., (2000), Studii de pedagogie aplicată, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Ionescu, M. (1982), Lecţia între proiect şi realizare, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Ionescu, M. (2007), Instrucţie şi educaţie, ediţia a III-a revăzută, „Vasile Goldiş" University Press,
Arad.
Ionescu, M., (2000), Demersuri creative în predare şi învăţare, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca.
Ionescu, M.; Chiş, V. (coord.), (2001), Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pp. 23-29.
Ionescu, M.; Radu, I. (coord.) (2001), Didactica modernă, ediţia a II-a, revizuită, Editura Dacia,
Cluj-Napoca.
Korka, M. (2000), Reforma învăţământului de la opţiuni strategice la acţiune, Editura Punct,
Bucureşti.
Manolescu M, (2005), Evaluarea scolara; metode, tehnici, instrumente, Editura Meteor Press,
Bucuresti.
Manolescu, M. (2002), Evaluarea şcolară - un contract pedagogic, Editura Fundaţiei Culturale
„Dimitrie Bolintineanu", Bucureşti.
Marsh, C.J.; Stafford, K. (1988), Curriculum. Practice and Issues, McGraw Hill, Sydney.
Martinand, J.-L. (1986), Connaître et transformer la matiere, Peter Lang, Berne.
Martinand, J.-L. (2001), Pratiques de reference et problematique de la reference curriculaire, în
„Didactique des disciplines. Les references au savoir", editor A. Terrisse, Bruxelles: de Boeck Universite.
Meirieu, Ph. (1993), Apprendre ... mais comment, ESF, Paris.
Merrill, M.D. (1971), Instructional Design, Englewood Cliffs, N.J., Practice Hall.
Mialaret, G. (ed.) (1979), Vocabulaire de l'education, Presses Universitaires de France, Paris.
Michell, D.P. (1977), Probleme de tehnologie didactică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, pp. 92-103.
Miroiu, A. (coord.) (1998), Învăţământul românesc azi, Editura Polirom, Iaşi.
Mugny, G., Perez, J.A., (1996), Reprezentările sociale ale inteligenţei: cercul vicios al evaluării, în
Psihologie Socială, coord.Neculau, A., Editura Polirom, Iaşi.
Niculescu, R.M. (2003), Teoria şi managementul curriculum-ului, Editura Universităţii
„Transilvania", Braşov.
Niculescu, R.M. (coord.) (2001), Obiectivele educaţiei, în „Pregătirea iniţială, psihologică,
pedagogică şi metodică a profesorilor", coord. R.M. Niculescu, Editura Universităţii „Transilvania", Braşov.
Noveanu, E. (coord.) (1983), Modele de instruire formativă la disciplinele fundamentale de
învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Paralela 45, Piteşti.
Păun, E., (1999), Şcoala. Abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi.
Păun, E.; Potolea, D. (coord.) (2002), Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative,
Editura Polirom, Iaşi.
Planchard, E., (1992), Pedagogie şcolară contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Radu, I. (2001), Procesul de învăţământ, în „Didactica modernă", coord. M. Ionescu; I. Radu,
Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Singer, M.; Sarivan, L.; Oghină, D.; Ciolan, L. (2000), Spre un nou tip de liceu - Un model de
proiectare curriculară centrat pe competenţe, în „Programe şcolare pentru clasa a X-a", MEN/CNC,
Bucureşti.
Stan, C., (2000), Autoevaluarea şi evaluarea didactică, Editura Presa Universitară
Stan, C., (2001), Teoria educaţiei. Actualitate şi perspective, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, pp. 91-98.
Stanciu, M. (1999), Reforma conţinuturilor învăţământului. Cadru metodologic, Editura Polirom,
Iaşi.
Stoica, A., Mihail R., (2006), Evaluarea educationala. Inovatii si perspective, Editura Humanitas,
Bucuresti.
Tyler, R.W. (1949), Basic Principles of Curriculum and Instruction, University of Chicago Press,
Chicago.
Ungureanu, D. (1999), Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara.
Vlăsceanu, L. (coord.) (2001), Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în curriculum-ul
învăţământului obligatoriu, Educaţia 2000+, Bucureşti.
Vogler J. (coord.) (2000), Evaluarea în învăţământul preuniversitar, Editura Polirom, Iaşi.

111
*** (1994), Ministerul Învăţământului, Cartea albă a reformei învăţământului românesc,
Bucureşti.
*** (1998), Ministerul Educaţiei Naţionale, Comisia Naţională de Reformă a Planurilor de
Învăţământ, Plan cadru pentru Învăţământul Preuniversitar, Bucureşti.
*** (1998), Ministerul Educaţiei Naţionale, Curriculum Naţional. Cadru de referinţă pentru
învăţământul obligatoriu, Bucureşti.
*** (1998), Ministerul Educaţiei Naţionale, Curriculum Naţional. Planul-cadru de învăţământ,
Bucureşti.
*** (1998), Ministerul Educaţiei Naţionale, Reforma învăţământului românesc. Reforma
„ACUM", Bucureşti.
*** (1999) Curriculum Naţional - Planuri cadru de învăţământ pentru învăţământul
preuniversitar, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Editura Corint, Bucureşti.
*** (1999) Ministerul Educaţiei Naţionale, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Curriculum
Naţional. Programe şcolare pentru clasa a IX-a, vol. II, Aria curriculară: Matematică şi ştiinţe ale naturii,
Bucureşti.
*** (2003) Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Reforma învăţământului obligatoriu din România,
Bucureşti.
*** Ministerul Învăţământului, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (1993), Reforma învăţământului din
România: condiţii şi perspective, Bucureşti.

• Glosar
docimologie, docimastică, doxologie, modelul clasic al procesului de învăţământ,
modelul interacţional al procesului de învăţământ; verificare (metode de verificare şi
instrumente de verificare), măsurare (performanţă şcolară, standarde docimologice),
semnificare (note, calificative), argumentare (argumentare normativă, argumentare
formativă); autoapreciere, autoevaluare, performanţă, competenţă, competenţă şcolară
minimală, determinanţi externi ai autoevaluării didactice (status şcolar, status filial,
relaţie de satelizare, relaţie de non-satelizare etc.), determinanţi interni ai autoevaluării
didactice (nivel aspiraţie, nivel expectanţă imediată, estimarea dificultăţii sarcinii,
estimarea potenţialului propriu etc.); dimensiunea normativă a evaluării şi autoevaluării
didactice (constatativă, diagnoză, prognoză) şi dimensiunea formativă a evaluării şi
autoevaluării didactice (motivaţională, decizională, informaţională); criterii de clasificare
(volumul de informaţii supus verificării, momentul de timp ales pentru evaluare, sistem
de referinţă utilizat), forme de realizare (evaluare parcelară/globală, autoevaluare
analitică/sintetică, evaluare iniţială/pe parcurs/finală, autoevaluare
prospectivă/factuală/retrospectivă, evaluare formativă/clasificatorie/de progres,
autoevaluare distală/proximală/autocentrică); sincronic şi diacronic în relaţia evaluare-
autoevaluare, interdeterminarea contextuală şi procesuală a relaţiei evaluare-
autoevaluare, variabilitatea internă şi externă a performanţelor şcolare ale elevilor,
premise ale congruenţei relaţiei evaluare-autoevaluare; imagine de sine, componenta
cognitivă a imaginii de sine, componenta fectivă a imaginii de sine, componenta
relaţională a imaginii de sine, auto-schemă, metapercepţie, auto-prezentare, auto-
monitorizare; evaluare/autoevaluare obiectivă, fidelitate/validitate/relevanţă
docimologică, erori instrumentale (eroarea instrumentală, eroarea încadrării globale,
eroarea succesiunii), efecte parazite (efectul de obişnuinţă, efectul de anticipare, eroarea
constantă personală), tipologia relaţiei evaluare-autoevaluare; relaţia evaluare-
autoevaluare de tip subapreciativ, mecanisme de autoapărare puse în joc în situaţia de
eşec şcolar (intelectualizarea, raţionalizarea, reprimarea, autosabotarea, memoria
autobiografică, atribuirea, comparaţia depreciativă, autorealizarea proiectivă, evitarea);
principiul caracterului obiectiv al autoevaluării şi evaluării didactice; principiul
caracterului interactiv al autoevaluării şi evaluării didactice, principiul contextualizării
performanţelor şcolare ale elevilor.

• Scurtă biografie a titularului de curs


Lucrări reprezentative:

>Stan Nicolae-Cristian,carte, Autoevaluarea si evaluarea didactica;, PRESA


UNIVERSITARA CLUJEANA , CLUJ-NAPOCA, 2001
>Stan Nicolae-Cristian , Cosman Doina ,carte, "Teoria si practica evaluarii
didactice", EDITURA MEDICALA UNIVERSITARA IULIU HATIEGANU
CLUJ-NAPOCA , CLUJ-NAPOCA, 2006, P. 190
>Stan Nicolae-Cristian , "Theoretical Premises for the Study of the Didactic Self-
Evaluation" , STUDIA UNIVERSITATIS BABES-BOLYAI. PSYCHOLOGIA-
PAEDAGOGIA,1995, P.134 - 141
>Stan Nicolae-Cristian , "Aspectepsihologice ale auto-evaluarii didactice',
ANALELE UNIVERSITATII DIN ORADEA-STIINTE ECONOMICE, 1997,
P.95 - 101
>Stan Nicolae-Cristian , "Mecanisme de autoaparare a imaginii de sine în situatii
de esec scolar", COGNITIE. CREIER. COMPORTAMENT, P.329 - 337
>Stan Nicolae-Cristian , "Modern Approaches of Didactic Evaluation " ,
STUDIA UNIVERS ITATIS BABES-BOLYAI. PSYCHOLOGIA-
PAEDAGOGIA, 1998, P.39 - 48
>Stan Nicolae-Cristian , "Factori de distorsiune în autoevaluarea si evaluarea
didactica;", STUDIA UNIVERSITATIS BABES-BOLYAI.PHILOLOGIA,
2005, P.71 - 89
> Stan Nicolae-Cristian , Didactic Self Evaluation and its Determinant Elements ,
STUDIA UNIVERSITATIS BABES-BOLYAI. PSYCHOLOGIA-
PAEDAGOGIA , 2007, P.21 - 28
>Stan Nicolae-Cristian,capitol, "Directii de modernizare a strategiilor de
evaluare didactica", "Dezbateri de didactica aplicata"coord. M. Ionescu, D.
Salade, I. Radu,, PRESA UNIVERSITARA CLUJEANA , CLUJ-NAPOCA,
1997, P.131-155
>Stan Nicolae-Cristian,capitol, "Determinismul relatiei autoevaluare-evaluare in
actul didactic", "Studii de pedagogie. Omagiu profesorului Dumitru Salade",
coord. M. Ionescu, V. Chiş, PRESA UNIVERSITARA CLUJEANA , CLUJ-
NAPOCA, 2000, P. 32-45

113

Potrebbero piacerti anche