Sei sulla pagina 1di 31

Lect.univ.dr.

Livia Durac

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII
(semestrul al II-lea)

SUPORT DE CURS

Capitolul 1. Motivaţia şi însemnătatea studierii personalităţii


1.1.Utilitatea studierii teoriilor personalităţii în asistenţa socială
1.2. Definiţii ale personalităţii
1.3. Teoriile personalităţii: criterii de diferenţiere, contribuţiile principalelor teorii ale
personalităţii, clasificarea şi prezentarea lor generală
Capitolul al 2-lea. Structura şi dinamica personalităţii
2.1. Trăsături de personalitate
2.2. Caracter
2.3. Temperament
Capitolul al 3-lea. Teoria psihanalitică a personalităţii
3.1. Concepţia lui Sigmund Freud asupra personalităţii
3.2. Concepţia lui Carl Gustav Jung asupra personalităţii
3.3. Concepţia lui Alfred Adler asupra personalităţii
Capitolul al 4-lea. Teoria trăsăturilor de personalitate
4.1. Perspectiva lui Gordon W. Allport
Capitolul al 5-lea. Abordarea umanistă a personalităţii
5.1 Modelul centrat pe persoană al lui Carl Rogers
Capitolul al 6-lea. Behaviorismul şi studiul personalităţii
6.1. Teoria lui B.F.Skinner asupra personalităţii
Capitolul al 7-lea. Teoria social-cognitivă a personalităţii
7.1.Reprezentanţi
7.2.Concepţia asupra persoanei
7.3.Teoria social-cognitivă a personalităţii

CAPITOLUL 1. Motivaţia şi însemnătatea studierii


personalităţii

Utilitatea studierii teoriilor personalităţii în asistenţa socială


Raţiunile care justifică necesitatea studierii teoriilor personalităţii, de către studentul la
Facultatea de Asistenţă socială, nu sunt nesemnificative nici sub raport numeric, şi nici sub
aspectul importanţei. Astfel, un prim şi – poate – necesar punct de plecare în explicarea acestor
raţiuni l-ar putea constitui simpla referire la enunţul definitoriu pentru sistemul serviciilor sociale:
serviciile sociale reprezintă ansamblul complex de măsuri şi acţiuni realizate pentru a răspunde
1
nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup, în vederea prevenirii şi depăşirii unor situaţii
de dificultate, vulnerabilitate sau dependenţă pentru prezervarea autonomiei şi protecţiei
persoanei, pentru prevenirea marginalizării şi excluziunii sociale, pentru promovarea incluziunii
sociale şi în scopul creşterii calităţii vieţii. Simpla raportare la această definiţie, în încercarea
noastră de a găsi răspunsuri la întrebarea legată de utilitatea studierii teoriilor personalităţii, va fi
de natură a edifica asupra motivelor care fundamentează atare demers de studiu.
Din capul locului, enunţul definiţiei sus-menţionate trimite spre aprofundarea dimensiunilor
ce caracterizează individul uman deopotrivă în „relaţia” cu el însuşi, precum şi în relaţiile cu cei
din jurul său. Vorbind de „nevoi…individuale, familiale sau de grup”, ne referim – în mod
implicit – la modul în care interpretăm elementele din care este alcătuit universul în care fiinţăm,
şi când spunem aceasta avem în vedere inclusiv (şi poate cel mai mult!) maniera în care inter-
relaţionăm cu semenii. Iar atare manieră ne este dictată, înainte de orice, de trăsăturile de
personalitate ale fiecăruia dintre noi; existăm, deci inter-relaţionăm (nu există viaţă umană fără
inter-relaţionare!), încercăm să înţelegem cât mai mult din ceea ce ne înconjoară, acordând
semnificaţii în manieră proprie, atare lucru implicând, pe lângă procese de ordin cognitiv, şi rolul
factorilor de personalitate.
Aprofundarea cunoştinţelor referitoare la personalitate este de natură a îmbunătăţi calitatea
relaţiilor interumane în general, iar atare afirmaţie capătă accente imperative în cazul exercitării
unor profesiuni precum cea de psiholog sau de asistent social: avem nevoie să înţelegem
elementele definitorii ale personalităţii pentru a putea răspunde în mod cât mai optim cerinţelor
impuse de asemenea profesiuni. Faptul de a reuşi identificarea la client a predominanţei unor
trăsături de personalitate (referirea nu vizează pretenţia unei cunoaşteri exhaustive a acestor
trăsături, atare fapt nefiind posibil fără aplicarea unor instrumente specifice, ci doar a unora foarte
generale) va fi de natură a ne simplifica, într-o anumită măsură, relaţia cu clientul.
Un alt motiv pentru necesitatea ca studiului personalităţii să îi fie alocat un spaţiu adecvat
îl constituie şi curiozitatea firească, dorinţa de a şti şi de a înţelege cât mai multe despre propriul
comportament. Ce anume stă la baza modului în care ne comportăm, gândim şi simţim într-un
anume fel? Ce determină ca o persoană să manifeste agresivitate, o alta inhibiţie, una să fie foarte
curajoasă, iar alta temătoare, una sociabilă, iar alta timidă etc.? De ce, deşi provin din aceeaşi
părinţi, având parte de unul şi acelaşi proces, respectiv mediu de educaţie şi dezvoltare, copiii
(fraţi/surori) acţionează (înţeleg să se comporte în moduri) atât de diferite? Care sunt atributele
care determină ca anumiţi indivizi să devină oameni de succes în carieră (şi nu numai) în timp ce
alţii, cu acelaşi potenţial eşuează continuu? De bună seamă că nevoia de a ne cunoaşte pe noi
înşine, curiozitatea de a descoperi dedesubturile motivelor si temerilor noastre este foarte
puternică pentru cei mai mulţi dintre noi. Examinarea variatelor perspective asupra personalităţii
va permite dobândirea cel puţin a unui modest volum de informaţii pentru dificila şi nesfârşita
sarcină de a ne cunoaşte pe noi înşine.
În fine, un nou motiv pentru studiul personalităţii este unul de ordin pragmatic: indiferent de
domeniul spre care este atrasă persoana a-şi face o carieră, ea va veni în contact cu oamenii,
lucrând pentru ei. Înţelegerea naturii personalităţii umane vine să dea un plus de calitate relaţiilor

2
interpersonale, iar calitatea reprezintă garanţia succesului profesional, în paralel cu inserţia
adecvată în comunitate.

Definiţii ale personalităţii


Probabilitatea ajungerii la un consens între specialişti, atunci când vine vorba de natura
personalităţii umane, este – fără doar şi poate – foarte redusă (ca să nu spunem imposibilă!); ideea
existenţei unei perspective unice, la care să adere toţi cercetătorii, este – din păcate – una lipsită
de fundament atât teoretic, dar mai ales practic. Acordul general lipseşte nu doar în cazul definirii
personalităţii, ci şi în acela al caracteristicilor acesteia.
Interesul acordat în prezent înţelegerii personalităţii este deosebit, aspect evidenţiat de
abundenţa studiilor, prezente în literatura de specialitate. Teoria personalităţii reflectă, aşadar, o
parte esenţială a eforturilor continue ale psihologiei, în direcţia înţelegerii naturii umane.
Referitor la problema definirii personalităţii, G.W. Allport enumera, în anul 1931, un
număr de peste 50 de definiţii, pentru ca un specialist contemporan, David McClelland să
menţioneze 100 de definiţii ale termenului. Se apreciază că, în prezent, există cel puţin 10-12 şcoli
de personologie. Astfel, cele care au rezistat probei timpului (şi nu numai), devenind totodată şi
cele mai cunoscute sunt: teoria psihanalitică, avându-i ca reprezentanţi de seamă pe Sigmund
Freud, Alfred Adler, Karl Jung; teoria factorială a lui Gordon W. Allport; teoria personalistă a lui
Carl Rogers; teoria social-cognitivă; teoria behavioristă (B.F. Skinner), teoria trăsăturilor de
personalitate şi cea a învăţării sociale etc. Trebuie menţionat faptul că toate aceste abordări
reprezintă principalele forţe care operează activ în cadrul întregii psihologii, şi nu doar în
domeniul personalităţii. Fiecare dintre ele urmăreşte să găsească un cadru specific de referinţă, o
bază care să deducă întreaga construcţie.
Unii autori încearcă să exprime, în definiţie, caracterul complex al structurii
personalităţii, accentuând asupra ordinii şi a regulii de compunere a unor elemente calitativ
distincte: biologice, fiziologice, psihologice şi socio-culturale. Astfel, Sheldon defineşte
personalitatea drept ansamblu de caracteristici bio-fizio-psihologice, (ansamblu) care permite o
adaptare la ambianţă. R.B.Cattell consideră personalitatea o construcţie factorială dinamică,
exprimată în modalitatea răspunsurilor la situaţii. G. Allport derivă sensul noţiunii de personalitate
în intersectarea structurilor bazale, tipologice şi individuale. În ciuda deosebirii punctelor de
plecare şi a procedeelor de analiză, majoritatea autorilor contemporani sunt de acord cu atributele
unităţii , integralităţii, şi structuralităţii în definirea personalităţii umane. Continuă însă
controversa asupra raportului dintre ponderea determinărilor interne (ereditare), şi cea a
condiţionărilor externe în structurarea întregului personalităţii, dintre stabil şi dinamic. Cum o
definiţie clasică a personalităţii, prin gen proxim, nu pare a fi posibilă, se va continua multă vreme
operarea cu definiţii relative, parţiale, de natură a delimita diferite direcţii concrete de
investigaţie, precum şi diferite laturi ale personalităţii.
Ceea ce ne defineşte pe fiecare din noi ca individ, ca persoană separată de alţii este
pronumele personal eu; îl utilizăm pentru a include în sfera sa de cuprindere acel „tot” care
considerăm că ne caracterizează. Firul etimologic, ne conduce spre latinescul persona, respectiv
masca sub care ni se înfăţişează un actor într-o piesă. În acest mod, ajungem la masca publică,
altfel spus „faţa” sub care noi ne etalăm celorlalţi. Urmează că personalitatea vizează doar
3
caracteristicile externe, vizibile, acele aspecte pe care şi ceilalţi le pot vedea. Astfel,
personalitatea unui individ poate fi definită în termeni de impresie, pe care persoana o face asupra
altora, ceea ce persoana pare să fie.
Şi totuşi, personalitatea „merită” mai mult decât „funcţii” precum aceea de faţadă, de
mască/rol la care apelăm atunci când interacţionăm cu semenii noştri.
Când ne referim la un individ uman, avem în vedere un ansamblu de caracteristici , care sunt
cu mult mai profunde, şi care fac obiectul interesului nostru într-o măsură cu mult mai mare decât
aparenţele fizice, care rămân – totuşi - la stadiul superficialităţii, pentru contextul la care ne
referim. Este vorba de acele dimensiuni care nu sunt direct observabile, cele pe care persoana
încearcă să şi le ascundă în faţa noastră.
Aşa cum precizează I. Dafinoiu în lucrarea sa Personalitatea. Metode de abordare clinică.
Observaţia şi interviul : „Termenii persoană şi personalitate sunt atât de utilizaţi în limbajul
cotidian, încât fiecare are sentimentul întrebuinţării lor corecte în cele mai diverse situaţii. În
schimb, utilizarea lor ca termeni ai ştiinţei psihologice pune atâtea probleme încât, parafrazându-l
pe P. Fraisse, am putea spune că istoria psihologiei se confundă (între anumite limite) cu istoria
răspunsurilor la întrebarea „Ce este personalitatea?”. Răspunsurile au fost, uneori, atât de diferite,
încât ne putem întreba, pe drept cuvânt, dacă toţi autorii respectivi vorbeau de acelaşi lucru. Se
impune mai întâi să deosebim persoana de personalitate. Termenul persoană desemnează individul
uman concret. Personalitatea, dimpotrivă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în
scopul înţelegerii şi explicării – la nivelul teoriei ştiinţifice – a modalităţii de fiinţare şi
funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană.
Această primă precizare ne permite să diferenţiem conotaţia ştiinţifică a termenului
„personalitate” – categorie, construcţie teoretică – de sensul comun al acestuia, adică însuşire sau
calitate pe care cineva o poate avea sau nu.” (2002, p.32).
I. Dafinoiu precizează că numărul mare de definiţii date personalităţii permite desprinderea
câtorva particularităţi ale acesteia, care îi conferă atributul structuralităţii :

„Globalitatea: personalitatea fiinţei umane este constituită din ansamblul de caracteristici, care
permite descrierea acestei persoane, identificarea ei printre celelalte...”

Coerenţa: majoritatea teoriilor postulează ideea existenţei unei anumite organizări şi


interdependenţe a elementelor componente ale personalităţii. Când în comportamentul cuiva apar
acte neobişnuite, ele surprind deoarece contravin acestui principiu; încercând să explicăm, să
înţelegem acţiunile curajoase ale unei persoane timide, nu facem altceva decât să reducem
incoerenţa iniţială utilizând modele propuse de o anume teorie a personalităţii...personalitatea nu
este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcţional format din elemente
interdependente...

Permanenţa (stabilitatea) temporală:


...Deşi o persoană se transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea psihică. Fiinţa
umană are conştiinţa existenţei sale, sentimentul continuităţii şi a identităţii personale, în ciuda
transformărilor pe care le suferă de-a lungul întregii sale vieţi.” (2002, p.31).

4
Teoriile personalităţii: criterii de diferenţiere, contribuţiile principalelor teorii ale
personalităţii, clasificarea şi prezentarea lor generală
Teoriile sunt prezumţii sau ipoteze folosite pentru a explica o clasă particulară de fenomene
ale psihologiei, comportamente şi sentimente referitoare la personalitate. Condiţia necesară
utilizării unei teorii este dată de îndeplinirea de către respectiva teorie a următoarelor şase criterii
de diferenţiere, criterii identificate de C. Havârneanu, în lucrarea sa, Cunoaşterea psihologică a
persoanei:
a) verificabilitatea : valoarea unei teorii este dată de folosirea conceptelor în investigaţii
independente, prilejuri cu care, respectiva teorie a fost verificată;
b) valoarea euristică: se referă la măsura în care o teorie contribuie la stimularea directă a
cercetării. Astfel, teoria lui Maslow, deşi este lipsită de suport euristic, ea reprezintă totuşi o
formulare teoretică interesantă;
c) consistenţa internă: o teorie viabilă nu va avea niciodată contradicţii interne. Existenţa mai
multor prezumţii asupra naturii umane reduce considerabil cadrul favorabil al emiterii unei teorii a
personalităţii cu o ridicată consistenţă internă;
d) economicitatea conceptelor: se referă, aşa cum este şi evident, la utilizarea unui număr cât
mai redus de concepte pentru elaborarea unei explicaţii;
e) comprehensivitatea comportamentului uman: o teorie este cu atât mai accesibilă înţelegerii,
cu cât ne edifică asupra a cât mai multor aspecte ale comportamentului, şi cu condiţia tendinţei
acesteia spre exactitate. Până în prezent nu a fost emisă o teorie care să poată explica toate
comportamentele umane;
f) semnificaţia funcţională: măsura în care o teorie reuşeşte să-i ajute pe oameni în
înţelegerea comportamentelor cotidiene, în cunoaşterea lor înşişi în cadrul relaţiilor interpersonale,
va contribui decisiv la acceptarea, la validarea ei. (2000, pp.19-20).
Structura şi dinamica personalităţii au fost explicate diferit, în funcţie de modelul teoretic
utilizat de psihologi. Principalele teorii existente pot fi grupate în patru categorii:
1. teorii ale predispoziţiilor;
2. teorii psihanalitice;
3. teorii ale învăţării sociale;
4. teorii fenomenologice.
1. Teoriile predispoziţiilor explică personalitatea prin anumite predispoziţii înnăscute, relativ
stabile ale individului uman de a se comporta într-un anumit mod. În categoria teoriilor
predispoziţiilor pot fi grupate mai multe teorii ale personalităţii:
A. Teoria tipurilor de personalitate explică personalitatea, fie prin echilibrul lichidelor vitale ale
corpului (sângele, flegma, fierea galbenă etc), aşa cum o făcea în antichitate teoria
temperamentelor (sangvinic, coleric, flegmatic, melancolic) a lui Hypocrate, fie prin influenţa
tipului de corp (endomorfic, mezomorfic, ectomorfic) asupra comportamentului (viscerotonic,
somatotonic, cerebrotonic), aşa cum credea William Sheldon, în perioada anilor 1940-1950. Astfel
de teorii nu-şi mai găsesc astăzi valabilitatea şi susţinerea.
B. Teoria trăsăturilor de personalitate explică personalitatea prin modul particular de combinare a
unor trăsături individuale stabile. Între anii 1930-1960, Gordon W. Allport a acreditat ideea
5
existenţei a trei categorii de trăsături: (1) trăsături cardinale, care determină comportamentul în
circumstanţe foarte generale (ex. “spiritul umanitar”); (2) trăsături centrale, responsabile de
conduita umană, într-o largă gamă de situaţii de viaţă (de exemplu “spiritul patern”); (3)
trăsăturile secundare, la nivelul unor situaţii particulare (de exemplu “agresivitatea verbală”)
C. Teoria factorială recurge la proceduri statistice, aplicabile datelor provenite din observarea
unui mare număr de subiecţi umani, pentru a determina inter-relaţiile dintre diferitele trăsături de
personalitate şi pentru a grupa multitudinea trăsăturilor individuale, fie în “dimensiuni de bază ale
personalităţii”(nevrotismul,psihotismul,extraversia/intraversia), aşa cum a făcut Hans Eysenck, în
perioada anilor 1960, fie în “ categorii de trăsături”(de exemplu “relaxare”-“tensionare”;
“stabilitate emoţională - “sentimentalism”; “gândire concretă”-“gândire abstractă” ş.a.) aşa cum a
gândit Raymond B. Cattel, în perioada 1950-1960.
D. Teoria trebuinţelor elaborată de Henry Murray consideră că personalitatea se explică prin
combinaţia individuală unică dintre nevoi umane primare (de exemplu trebuinţele de hrană, sex
etc.), nevoi primare psihogene (de exemplu trebuinţele de autonomie, afiliere, dominare etc.) şi
influenţele mediului, pe care le numeşte “presiuni”.
În general, teoriile dispoziţionale ale personalităţii au fost criticate pentru că oferă prea
puţine explicaţii despre modul cum se dezvoltă personalitatea, pe care se mulţumesc să o descrie
doar în ceea ce priveşte tipurile, trăsăturile, nevoile. Au mai fost criticate pentru folosirea
extensivă a metodei „mărturisirii” (self-raport) în cercetarea personalităţii.
2. Teoriile psihanalitice (psihodinamice) sunt derivate, în mare măsură, din opera lui Sigmund
Freud despre psihanaliză. Freud consideră că personalitatea este modelată de o serie de întâmplări
ale biografiei, care au generat tensiuni intrapsihice (conflicte interioare neconştientizate), ce s-au
instalat în interiorul minţii, prin acţiunea unor ipotetice structuri interne, numite “ID” (componenta
instinctuală a personalităţii), “EGO”(componentă care încearcă să ţină în afara conştiinţei
tensiunile intrapsihice traumatizante) şi “SUPEREGO” (cerinţele sociale de comportare civilizată,
conştiinţa morală). Personalitatea omului se formează în urma luptei continue între încercările
individuale de a satisface impulsurile instinctuale (sexuale, agresive) şi cerinţele mediului social,
care nu tolerează conduitele complet libere. În anii copilăriei, “ego”- ul este încă fragil, nu poate
răspunde satisfăcător enormelor tensiuni interne generate de confruntarea dintre celelalte două
"etaje" (“ID” , “SUPEREGO”), şi astfel apare riscul producerii unor traume psihice, care vor
marca, inconştient, felul de a se comporta al persoanei, de-a lungul întregii sale vieţi. Evoluţia
felului de a fi al unei persoane este, de cele mai multe ori, hotărâtă în primii 5-6 ani de viaţă ai
copilului.
Teoriile neofreudiste consideră că Freud nu a acordat suficientă importanţă aspectelor social-
culturale ale dezvoltării personalităţii. Personalitatea este modelată şi influenţată de societate,
cultură şi de către alţi oameni în mai mare măsură decât de către instincte, aşa cum susţinea Freud.
În plus, EGO îndeplineşte funcţii care depăşesc simpla apărare împotriva anxietăţii şi rezolvarea
conflictelor interioare inconştiente.
Teoriile psihodinamice ale personalităţii au fost criticate pentru că multe dintre conceptele
cu care operează se referă la aspecte care nu pot fi observate şi măsurate cu uşurinţă.( ex. id, ego,
superego). Teoriile psihodinamice pot să conducă la interpretări nejustificate ale unor

6
comportamente ca fiind semne ale patologiei şi astfel să se creeze probleme acolo unde nu existau
înainte.
3. Teoriile învăţării sociale presupun că personalitatea este determinată în principal de învăţare (în
context social), astfel încât diferenţele dintre indivizi se explică prin oportunităţile unice de care a
beneficiat o persoană de-a lungul vieţii sale. Aspectele stabile din comportament sunt explicate ca
fiind o funcţie a învăţării generalizate. O persoană învaţă să-şi satisfacă trebuinţele în moduri
diferite de alta, ceea ce conduce la formarea unor structuri comportamentale individualizate,
definitorii pentru personalitatea sa (John Dollard şi Neal Miller).
Alţi psihologi aparţinând acestei orientări (B.F. Skinner) consideră că personalitatea este rezultatul
condiţionării operante, adică al unui lung lanţ de experienţe (de învăţare) cu diverse consecinţe
pentru individ. Omul îşi manifestă tendinţa de a-şi de a-şi fixa acele comportamente pentru care a
fost recompensat în vreun fel (succes, laudă, prestigiu) etc. şi de a uita ( sau de a nu învăţa în
întregime) comportamentele pentru care a fost în vreun fel sancţionat . După Albert Bandura
personalitatea se dezvoltă în funcţie, nu numai de ceea ce o persoană a învăţat în mod direct (prin
condiţionare operantă), ci, de asemenea, prin observarea comportamentului altor oameni, a
consecinţelor acestor comportamente, precum şi prin înţelegerea modului în care aceste
comportamente, observate prin consecinţele lor, sunt potrivite pentru ea.
4. Teoriile fenomenologice (umaniste) pornesc de la tendinţele existente în orice individ uman spre
libertate, creativitate, fericire, sănătate. Carl Ransom Rogers consideră persoana reacţionează la
lume în funcţie de felul subiectiv în care o percepe. Comportamentele, reacţiile de răspuns la fapte
şi la alte persoane sunt determinate, în primul rând, de modul subiectiv în care fiecare se concepe
pe sine (“self-concept”) şi de modul în care interpretează faptele. Modul subiectiv de interpretare a
lumii, de către individul uman, îşi are rădăcinile în primele interacţiuni cu părinţii, care îi
influenţează valorile, atitudinile şi relaţiile cu ceilalţi. Rogers este convins că fiecare individ uman
se naşte bun, dornic să se dezvolte şi să-şi extindă orizontul cunoaşterii. O asemenea dezvoltare
depinde însă de iubirea şi de acceptarea de care beneficiază din partea celorlalţi (“atitudinea
pozitivă necondiţionată”).
În mod neîndoielnic, teoriile referitoare la personalitatea umană, au contribuit în mod
semnificativ la dezvoltarea generală a domeniului psihologiei. Principalele astfel de contribuţii
sunt:
a. direcţionează atenţia spre aspectele importante ale experienţei şi ale comportamentului
uman;
b. organizează gândirea ştiinţifică în domenii;
c. oferă explicaţii teoretice ale fenomenelor cuprinse în sfera psihologiei;
d. continuă cercetarea în domeniu;
e. elaborează, testează metode de cercetare, măsurare şi studiere a personalităţii.
Trebuie menţionat faptul că este dificil pentru oricare dintre teorii să explice un număr mare de
fapte şi observaţii asociate conceptului de personalitate; în baza unei atare raţiuni, teoriile sunt
importante, ele delimitând – fiecare în felul şi în direcţia ei – aspectele majore ale experienţei
umane.

7
Capitolul al 2-lea. Structura şi dinamica personalităţii

Trăsăturile de personalitate. Temperamentul. Caracterul


Trăsăturile de personalitate se referă la însuşiri sau particularităţi relativ stabile ale unei
persoane care, în plan comportamental, se exprimă prin „predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel
la o varietate de stimuli” (Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob, 1998). Pentru a descrie
personalitatea unui subiect este important „să surprindem configuraţia structura şi trăsătura
(trăsăturile pivot, cele care controlează şi orientează întregul sistem de personalitate” (Ion
Dafionoiu, 1998, 56). În funcţie de aspectul la care se referă, se face distincţie între următoarele
categorii de trăsături de personalitate:
• trăsături temperamentale, care sunt definitorii pentru aspectul dinamico- energetic al
personalităţii;
• trăsături aptitudinale, definitorii pentru aspectul instrumental-operaţional;
• trăsături caracteriale , referitoare la aspectul relaţional-valoric.
Trăsăturile temperamentale sunt legate de caracteristicile proceselor nervoase fundamentale:
stabilitate, echilibrare, forţă de desfăşurare şi, din acest motiv, ele se explică predominant prin
acţiunea unor legi biologice. Trăsăturile temperamentale depind în mare măsură de ereditate .
Educaţia este un factor care îl ajută pe individ să-şi controleze şi să-şi cenzureze izbucnirile
temperamentale, ori să-şi dinamizeze modul de acţiune.
Trăsăturile aptitudinale sunt determinate de ereditate şi de educaţie . Aspectul ideal al
dezvoltării al acestei laturi a personalităţii este reprezentat de creativitate, dimensiune (a
personalităţii) caracterizată printr-o profunzime deosebită.
Trăsăturile caracteriale se concretizează în ansamblul atitudinilor stabile ale subiectului
faţă de semeni.
În prim-planul caracterului unui individ se află moralitatea, prin care acesta se defineşte ca
fiinţă socială. Psihanaliza are meritul de a fi pus în evidenţă importanţa, pentru caracterul unui
individ, a modului în acesta îşi reprezintă şi îşi constituie imaginea despre propriul Eu (ego) şi
raporturile lui cu Alter. Imaginea de sine, reprezentarea de sine şi conştiinţa de sine sunt
rezultatul unui proces îndelungat al dezvoltării individului în planul psihologic. În urma acestui
proces, educativ prin excelenţă, se constituie treptat eu-l corporal (ex. Eu, bărbat, înalt/scund,
frumos/urât) eu-l social (ex. Eu, omenos/neîndurător, cetăţean, cu o anumită ocupaţie), şi eu-l
spiritual (ex. Eu, inteligent/mediocru, cultivat/ incult etc.). Fiecare dintre aceste ipostaze ale Eu-
lui se defineşte prin intersecţia a trei predicate: a avea (ex. ce am eu, ce vreau să am, ce nu am
etc.), a fi (ex. cine sunt eu, ce vreau să fiu, ce ar trebui să fiu etc.) şi a putea (ce sunt/nu sunt în
stare, ce ar trebui să devin capabil să fac etc.). Uneori, „a avea” este predominant, se transformă în
obsesie, la fel putându-se întâmpla şi cu celelalte două („a fi” şi „a putea”). Educaţia are rolul de
a-l ajuta pe individ să ajungă la un echilibru sub aceste două aspecte.
Potrivit Gordon W. Allport, personalitatea este o structură formată dintr-un ansamblu de
trăsături, dispuse ierarhic: fiecare individ este caracterizat de două-trei trăsături cardinale,
dominante şi care au rolul de a controla celelalte trăsături. Acestea sunt urmate, în ordine
ierarhică, de un grup alcătuit din 10-15 trăsături principale, relativ simplu de identificat, pentru

8
ca, pe lângă toate acestea, să existe şi câteva alte sute, ori poate chiar mii de trăsături secundare
şi de fond, care sunt deosebit de dificil de identificat.
În cele ce urmează, vom introduce noţiunea de tipuri de personalitate, noţiune prin care sunt
reunite mai multe trăsături; altfel spus, tipurile sunt formate din mai multe trăsături. Deşi au fost
elaborate, în acest sens, mai multe tipologii, cele mai cunoscute sunt: cea a medicului german E.
Kretschmer şi cea a lui W.H. Sheldon. Elaborarea tipologiilor a avut la bază observaţia sistematică,
efectuată asupra subiecţilor adulţi sănătoşi, dar şi asupra celor care prezentau felurite tulburări
patologice. În acest ultim caz, s-a pornit de la ipoteza că maladia realiza o exagerare a tipologiei
normale, fapt ce „furniza” posibilităţi de observaţie privilegiate. Medicul german a identificat o
legătură între simptomatologia psihocomportamentală şi constituţia biologică exterioară,
conducându-l la stabilirea unei tipologii, pe baza criteriilor morfologice.
Tipologia lui William Herbert Sheldon, medic şi psiholog american cuprinde trei tipuri
denumite după predominanţa uneia dintre cele trei componente somatice ale embrionului din care
se dezvoltă întregul organism (endoderm, mezoderm şi ectoderm).
Astfel de tipologii, deşi au făcut „carieră” la vremea lor şi o bună perioadă de timp după, nu
au suportul ştiinţific necesar atributului credibilităţii, în zilele noastre.
Temperamentul Atunci când vorbim de temperament, trebuie să avem în vedere
dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii, dimensiune care se exprimă în particularităţi ale
proceselor intelectuale şi afective, dar şi la nivel comportamental, respectiv în limbaj, în
motricitate, şi în maniera de inter-relaţionare.
În calitatea sa de subsistem al personalităţii, temperamentul include un ansamblu de
particularităţi şi trăsături înnăscute, de mare însemnătate pentru procesul devenirii socio-morale a
fiinţei umane. Relaţionate cu sistemul nervos şi cu cel endocrin al individului uman, trăsăturile
temperamentale sunt relativ simplu de „reperat”. Că Nicolae Mărgineanu l-a definit drept „aspectul
formal al afectivităţii şi reactivităţii motorii specifice unei persoane” se datorează faptului că, în
opinia psihologului român, temperamentul caracterizează forma manifestărilor noastre. O proximă
încercare de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o datorăm medicilor Antichităţii,
Hipocrate (400 î.e.n.) şi Galenus (150 e.n.)care, în acord cu gândirea filosofică dominantă în acea
perioadă, considerau că întreaga natură este compusă din patru elemente fundamentale: aer,
pământ, foc şi apă. Potrivit celor doi, predominanţa în organism a uneia dintre cele patru „umori”
(hormones): sânge, flegmă, bila neagră şi bila galbenă, determină temperamentul. Această
concluzie a condus la stabilirea cele patru tipuri clasice de temperament: sangvinic, flegmatic,
melancolic şi coleric.
Ritmicitatea şi echilibrul sunt cuvintele care descriu cel mai bine temperamentul
sangvinicului . Vioiciunea, veselia, optimismul, capacitatea adaptării cu uşurinţă la orice situaţie,
firea activă, nevoia de diversitate şi de noutate sunt atributele acestui tip de temperament. În timp
ce trăirile afective sunt intense, sentimentele sunt caracterizate de superficialitate şi de
instabilitate; depăşeşte eşecurile şi decepţiile sentimentale fără dificultate, şi dovedeşte uşurinţă în
stabilirea relaţiilor cu semenii.
Liniştit, calm, imperturbabil, cumpătat în tot ceea ce întreprinde, flegmaticul pare a fi
întruchiparea răbdării. Neobosita sa putere de muncă, tenacitatea şi meticulozitatea care îl

9
caracterizează îl pot conduce spre obţinerea de performanţe deosebite, cu deosebire în activităţile
de lungă durată. Flegmaticul este un temperament închis, greu adaptabil, „econom” în plan
comunicaţional, manifestând preferinţă pentru activităţile individuale.
Comparabil cu flegmaticul, sub aspectul inexpre-sivităţii şi sub cel al lentorii,
melancolicului îi lipseşte forţa şi vigoarea primului, dovedindu-se emotiv şi sensibil, şi trăind o
viaţă interioară tumultoasă, tocmai datorită exigenţelor ridicate în raport cu propria persoană,
precum şi lipsei de încredere în capacităţile personale. Se mai caracterizează prin rezistenţa
scăzută la eforturi de durată, nu este nici îndeajuns de comunicativ, iar faptul de a fi închis în sine
îi ridică probleme de adaptare socială. Este puţin rezistent la eforturi îndelungate. Puţin
comunicativ, închis în sine, melancolicul are dificultăţi de adaptare socială.
Colericul: este o fire energică, neliniştită, caracterizată de impetuozitate, de irascibilitate se
dovedeşte a fi, uneori, impulsiv, risipindu-şi energia. Inconstant în manifestări, stările afective ale
colericului au o succedare rapidă; stările de entuziasm şi decepţie reprezintă extremele între care el
oscilează, fiind marcat de tendinţa exagerărilor în tot ceea ce întreprinde. Se caracterizează prin
expresivitate, lăsând ca gândurile şi emoţiile care i se succed cu repeziciune să-i fie, în general,
„citite” cu uşurinţă. În general, colericul domină grupul din care face parte, punând multă dăruire
şi pasiune în slujirea unei idei sau a unei cauze.
Cea de-a doua tipologie, asupra căreia ne vom îndrepta atenţia, este cea a lui Pavlov. În
gândirea lui Ivan Petrovici Pavlov, explicarea diferenţelor temperamentale depinde de
caracteristicile sistemului nervos central, precum şi de raporturile în care se găsesc aceste
caracteristici. El vorbeşte despre sistem nervos puternic şi sistem nervos slab, atare caracteristici
fiind determinate de forţa, respectiv energia a sistemului nervos de a funcţiona; aceasta se exprimă
prin rezistenţa mai mare sau mai mică fie la excitanţi puternici, fie la eventuale situaţii
conflictuale. Mobilitatea se referă la uşurinţa cu care se trece de la starea de excitaţie la cea de
inhibiţie şi viceversa, trecere care depinde de solicitările externe. Sistemul nervos este mobil în
cazul în care trecerea se realizează rapid, invers, dacă trecerea este lentă, se poate vorbi despre
sistem nervos inert. Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese
(excitaţia şi inhibiţia): dacă ele au forţe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos
echilibrat. Există şi un sistem nervos neechilibrat la care predominantă este excitaţia.
Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos: a) tipul puternic,
neechilibrat, excitabil (corelat cu temperamentul coleric); b) tipul puternic, echilibrat, mobil
(corelat cu temperamentul sangvinic); c) tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul
flegmatic); d) tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic).
Psihiatrul elveţian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experienţe clinice, că,
în afara unor diferenţe individuale, între oameni există şi deosebiri tipice. Unii oameni sunt
orientaţi predominant spre lumea externă alcătuind categoria extravertiţilor, în timp ce alţii sunt
orientaţi predominant spre lumea interioară, formând categoria introvertiţilor. Extravertiţii sunt
firi deschise, sociabili, comunicativi, optimişti, senini, binevoitori, se înţeleg sau se ceartă cu cei
din jur, dar rămân în relaţii cu ei. Introvertiţii sunt firi închise, greu de pătruns, timizi, puţini
comunicativi, înclinaţi spre reverie şi greu adaptabili.

10
La rândul său, psihologul englez Hans Eysenck reia această distincţie a lui Jung, amplificând
cazuistica probatorie, dar adaugă o nouă dimensiune, pe care o denumeşte nevrotism. Aceasta
exprimă stabilitatea sau instabilitatea emoţională a subiectului. Eysenck a reprezentat cele două
dimensiuni pe două axe perpendiculare, obţinând tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil,
introvertit – stabil şi introvertit – instabil, pe care le-a asociat celor patru temperamente clasice.

Caracterul
Etimologic, termenul caracter provine din limba greacă veche şi semnifică „tipar”, „pecete”,
iar cu referire la om: sisteme de trăsături, stil de viaţă. În esenţă, caracterul reprezintă o structură
profundă a personalităţii, care se manifestă prin comportament.
Considerat nucleul personalităţii, caracterul se referă la acele aspecte care definesc profilul
psihomoral al individului uman. Caracterul este în întregime rezultatul educaţiei. Teoriile
referitoare la caracterul ereditar al unor trăsături morale nu şi-au găsit niciodată confirmarea
ştiinţifică. Din aceste motive, educaţia caracterului reprezintă cea mai importantă finalitate a
educaţiei, motiv pentru care i se subordonează orice act de instruire, care este înţeles ca un mijloc
de orientare valorică a caracterului, în acord cu concepţia axiologică a unei epoci.
În mod obişnuit, oamenii imorali sunt calificaţi ca fiind “fără caracter, sau, mai precis, ca
având un caracter rău” ( Paul Popescu-Neveanu, 1978).
Conţinutul caracterului constă într-un sistem de atitudini faţă de lumea înconjurătoare
(constituită din oameni, legi, obiceiuri etc.) şi fată de lumea internă, a propriei persoane cu
sentimentele, gândurile, convingerile, dorinţele sale. Formarea caracterului este rezultatul unui
proces îndelungat în urma căruia copilul ajunge la o „punere de acord” a celor două lumi (cea
externă şi cea internă) şi totodată la o armonie interioară, ca urmare a ierarhizării propriilor valori
(idealuri, convingeri, interese etc.).
„Caracterul este acea structură care exprimă ierarhia motivelor esenţiale ale unei persoane,
cât şi posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele” (A. Cosmovici).

Capitolul al 3-lea. Teoria psihanalitică a personalităţii

Concepţia lui Sigmund Freud asupra personalităţii


Actul de naştere al psihanalizei a fost „întocmit” în anii celei de-a doua jumătăţi a secolului
al nouăsprezecelea, când medicul vienez Sigmund Freud şi-a îndreptat cercetările către acest
domeniu. Era o perioadă de sfârşit de secol, în care atât în Europa, cât şi în America, reforma
azilurilor pentru persoanele cu deficienţe psihice cunoştea un mare avânt, interesul pentru stările
psihologice anormale – cu precădere pentru afecţiunile psihice – înregistrând, de asemenea, cote
ridicate. Într-o atare atmosferă, caracterizată de o febrilă dorinţă de a afla cât mai mult posibil
despre hăţişul proceselor psihice umane, Freud şi-a orientat preocupările către studiul psihanalizei,
citind – în prealabil – articolele referitoare la metoda lui Charcot (un medic francez) care susţinea
că folosirea hipnozei ar putea duce la vindecarea isteriei. Mai mult, Freud lucrase cu un alt medic,
Breuer, care constatase că, faptul de a le da pacienţilor săi posibilitatea de a vorbi despre
problemele avute, era un lucru care le alina durerea. Isteria este tulburare care provoacă

11
pacienţilor dureri îngrozitoare, putându-se ajunge chiar la infirmitate, cauză care nu are însă o
bază organică.
Constatarea lui Freud a fost aceea că pacienţii săi isterici aveau amintiri şi asociaţii profund
înrădăcinate şi marcate afectiv, şi că aducerea acestora la suprafaţă părea să-i ajute. Elaborând o
tehnică de asociere liberă şi de analiză a „greşelilor de exprimare” şi a visurilor, care i-a permis să
cerceteze aceste amintiri ascunse, Freud a pus bazele metodei psihanalitice. Scopul acesteia este
procesul catarctic, prin care toate traumele emoţionale ascunse ies la suprafaţă, permiţând
pacientului să se elibereze de ele şi să găsească modalităţi constructive de a le stăpâni.
Conştient şi subconştient
În cadrul modelului pe care l-a elaborat, mintea umană este văzută asemenea unui aisberg,
care, în cea mai mare măsură, este ascuns sub suprafaţa apei. Este vorba de acea parte a minţii a
cărei „prezenţă” o realizăm, o conştientizăm, şi pe care el a numit-o conştient. Omul are însă şi
amintiri, gânduri pe care le uită pentru un anumit interval de timp, dar care pot fi aduce în
conştient, atunci când este necesar, preconştientul. Freud vorbeşte de un strat mai profund al
minţii, îngropat sub toate acestea, (strat) ale cărui componente nu ajung niciodată la conştiinţă,
este vorba de inconştient. Conflictele şi traumele acumulate în prima parte a vieţii sunt ascunse în
această zonă a psihicului uman, şi, deşi noi nu suntem conştienţi de prezenţa lui, inconştientul, ne
influenţează emoţiile şi modul în care ne comportăm, conducând la apariţia unor tulburări grave,
aşa cum este cazul isteriei.
Sinele
Personalitatea umană este structurată, în concepţia freudistă, pe trei niveluri: sinele, eul şi
supraeul. Primul nivel care se dezvoltă este sinele; în el sunt conţinute toate pulsiunile, instinctele
bazale, imboldurile lăuntrice, sinele manifestându-se exclusiv pe baza principiului plăcerii de
satisfacere imediată a oricărei dorinţe. De reţinut şi faptul că, potrivit lui Freud, sinele este
caracterizat de manifestări antagoniste în producerea reacţiilor: frustrarea degenerează
agresivitate, iar foamea poate împinge la înşfăcarea… cu hotărâre a primului produs comestibil
ivit.
Eu-l
Odată cu depăşirea stadiului primei copilării, atare comportament nu este tolerat de normele
sociale, caz în care se pune problema unui proces de cristalizare a sinelui; atare fapt se manifestă
pe baza principiului realităţii, în încercarea de a se face faţă cerinţelor „venite” din partea sinelui.
Este un lucru care nu se face în mod întâmplător, ci într-unul care trebuie, pe de o parte să fie
compatibil cu realitatea, iar pe de altă parte, să nu genereze dificultăţi după o perioadă de timp.
Freud a numit această componentă a personalităţii, care se separă repede de sine, eu.
Supraeul
Sigmund Freud vorbeşte de o a treia componentă a personalităţii, care se dezvoltă odată cu
creşterea copilului, componentă despre care autorul spune că se manifestă ca un fel de „părinte
interior”. Rolul său este acela de a-i dicta persoanei ce „s-ar cuveni” sau nu să facă, în supraeu
fiind conţinute şi ideile, îndatoririle şi responsabilităţile individului, ca parte a atribuţiilor sociale.
Freud consideră că această parte a personalităţii se caracterizează prin aceeaşi doză de nerealism
ca şi sinele, în sensul că exigenţele supraeului sunt atât de ridicate, încât ar fi imposibil de

12
transpus în practică. Intervine din nou eu-l, factorul de echilibru, care se interpune între realitate şi
cerinţele supraeului.

Mecanismele de apărare
Datorită faptului că acest tip de abordare a personalităţii concepe eu-l ca îndeplinind funcţia
de menţinere a unui echilibru dinamic între cele trei tipuri de exigenţe care-i sunt impuse – de la
sine, de la supraeu şi de la realitate – este denumit (tip) de abordare psihodinamică. Sinele şi
supraeul aflându-se în inconştient, devine esenţial ca eu-l să le oprească să treacă în conştient, în
caz contrar, lucrurile putând scăpa de sub control. De aceea, eu-l dezvoltă o ansamblu de
mecanisme de apărare, de natură a-l proteja de presiunile exercitate de sine şi de supraeu.
Principalele mecanisme de apărare sunt:
- proiecţia – de pildă faptul de a atribui o senzaţie sau o idee „neplăcută” altei persoane;
- refularea – tăinuirea atât de bine a unei amintiri, încât aceasta să nu mai poată fi
„activată” (reactualizată) deloc;
- formaţiunea reacţională – suprimarea atât de puternică a unui lucru, încât acesta să se
transforme în opusul său;
- raţionalizarea – găsirea unei scuze plauzibile pentru o anumită acţiune, când, în realitate,
acţiunea a fost întreprinsă în mod spontan.
Libidoul
Pentru explicarea sursei din care îşi trage seva întregul sistem al personalităţii umane, S.
Freud a făcut apel la conceptul de libido, în jurul acestui concept clădindu-se, de altfel, întreaga
gândire freudistă. Atribuindu-i o energie vitală generală, motivată, Freud era de părere că libidoul
este de natură esenţialmente sexuală, deşi mulţi dintre discipolii săi (Carl Jung, Alfed Adler) l-au
considerat mai degrabă o expresie a vieţii înseşi, decât a sexualităţii. Potrivit lui Freud libidoul se
concentrează asupra diferitelor părţi ale corpului, în timpul copilăriei, iar felul în care individul
percepe plăcerea prin libido influenţează dezvoltarea personalităţii.

Stadiile psihosexuale
În urma constatării că primii cinci ani de viaţă au un efect constant asupra dezvoltării
personalităţii umane, el a identificat cinci faze de dezvoltare, pe care le parcurge individul uman,
pe durata copilăriei, şi a denumit aceste etape stadiile psihosexuale. Preferinţa pentru această
denumire derivă din considerentul freudian, dominant pentru întreaga gândirea de atare factură,
anume că sexualitatea este imboldul lăuntric fundamental în dezvoltare.
1.Stadiul oral (0-1 an). Pe parcursul acestei perioade, copiii obţin plăcerea în timpul alăptării şi al
suptului, sursa principală de plăcere fiind gura. Ca substadii se vorbeşte de: a) etapa optimismului
oral, în care predomină suptul şi sorbitul; b) etapa sadic-orală, caracterizată prin apucare cu gura
şi mestecat. Dacă micuţul are o plăcere accentuată pentru muşcat şi mestecat, este de părere Freud,
atunci el va deveni foarte agresiv verbal sau fizic. O problemă ar putea-o constitui, în această
etapă, înţărcarea fie prea timpurie, fie prea târzie a copilului, acesta putând dobândi o fixaţie
pentru gură, ca sursă de plăcere (va mânca excesiv, va bea mult sau va fi un fumător înrăit).
2. Stadiul anal (1-3 ani). În acest stadiu, plăcerea este obţinută în timpul defecaţiei, cât şi atunci
când acest act este amânat. Atare motive pot genera starea de nemulţumire a părinţilor, aceştia
13
încercând să-i creeze deprinderea de a folosi toaleta, ceea ce reprezintă prima formă de control
impus de părinţi, copilului. Libidou-ul (impulsul şi energia sexuală ale individului) concentrându-
se asupra anusului, copilul va găsi plăcere în actul defecării. Dacă părinţii vor fi prea inflexibili
vizavi de deprindere copilului în folosirea oliţei, acesta ar putea deveni anal-retentiv, preferând să
reţină materiile fecale. Atare aspect va fi de natură a defini o personalitate caracterizată de
lăcomie, încăpăţânare, egoism. Dimpotrivă, copilul care va afla plăcere în folosirea oliţei ar putea
fi un anal-expulziv, respectiv o persoană foarte generoasă.
3. Stadiul falic (3-5 ani). Este stadiul în care obţinerea plăcerii este asociată cu descoperirea
organelor genitale, copilul începând să observe diferenţele dintre bărbaţi şi femei, direcţionându- şi
impulsurile sexuale către părintele de sex opus. În cadrul stadiului falic, copilul se confruntă cu –
ceea ce Freud a numit – complexul Oedip. Astfel, în jurul vârstei de 5-6 ani, impulsurile sexuale
ale băieţilor sunt îndreptate către mamă, motiv pentru care tatăl este perceput ca un rival în
obţinerea afecţiunii mamei. Freud denumeşte această situaţie conflict oedipian, făcând trimitere la
piesa lui Sofocle, în care regele Oedip îşi omoară, din greşeală, tatăl şi se căsătoreşte cu propria
mamă.
Freud este de părere că băiatul se teme de răzbunarea tatălui, care-l va castra. Teama de
castrare va genera anxietăţi, provocate de dorinţele interzise. Mecanismul de apărare prin care
băiatul încearcă depăşirea temerii provocate de castrare se numeşte „identificare cu agresorul”.
Dacă dezvoltarea se petrece în condiţii normale, băieţelul va reduce această anxietate, încercând să
rezolve satisfacerea sentimentelor faţă de mamă, prin identificarea cu tatăl; copilul internalizează o
imagine idealizată a atitudinilor şi a valorilor tatălui (adoptă atitudinile şi comportamentele
acestuia, având convingerea că, dacă tatăl său îl va considera egal, nu-l va mai trata cu ostilitate).
Dacă acest proces prin care se realizează identificarea sexuală a băiatului nu s-ar produce, s-ar
crea premisele ca băiatul să devină homosexual.
La rândul lor, şi fetele parcurg acest proces, având ca finalitate identificarea cu mama,
proces pe care l-a numit complexul Electra.
3. Perioada de latenţă şi stadiul de genital (de la 5 ani până la pubertate. Rezolvarea complexului
oedipian marchează sfârşitul stadiului falic, urmat de o perioadă de latenţă. Este o perioadă calmă
din punctul de vedere al sexualităţii, copilul fiind mai puţin interesat de corpul său, orientarea
fiind făcută – cu precădere - spre dobândirea acelor aptitudini cerute de relaţionarea cu mediul.
Când individul uman ajunge la pubertate, concentrarea libido-ului se face asupra organelor,
ceea ce determină ca atenţia tânărului (ei) să fie îndreptată către sexul opus. Acest stadiu va dura
pe tot parcursul vieţii adulte.
***
Nu trebuie trecute cu vederea criticile care au fost aduse abordării freudiste asupra
personalităţii; principalele puncte de vedere critice au fost:
- este imposibil de demonstrat şi tot astfel de infirmat veridicitatea, temeinicia acestor
teorii: teoria psihanalitică poate fi utilizată pentru a explica aproape orice după consumarea
evenimentului, dar se dovedeşte problematică în prezicerea a ceea ce se poate întâmpla; ori, o
teorie ştiinţifică poate fi considerată corectă doar dacă permite formularea de predicţii;

14
- criticată a fost şi ideea de adevăr psihologic: dacă unei persoane i se pare adevărat ceva
(de exemplu o dorinţă subconştientă ca cineva să înceteze a mai exista), atunci nu are importanţă
dacă acel ceva este veridic, întrucât efectul psihologic asupra individului este la fel de puternic.
Cum o condiţie importantă pentru teoria ştiinţifică este posibilitatea de a o testa, prin raportarea ei
la realitate, ideea de adevăr psihologic rămâne sub semnul neştiinţificului;
- o (altă) ţintă pentru criticile adresate lui Freud a constituit-o eşantionul de subiecţi
utilizat: din eşantion au făcut parte doar femei de condiţie medie din Anglia victoriană; persoanele
cu care a lucrat erau deja familiarizate cu teoria sa, şi, prin urmare, erau considerate competente în
interpretarea observaţiilor. De aici, posibilitatea ca şi alte persoane să analizeze aceeaşi informaţie
şi să o interpreteze diferit era exclusă;
- în fine, H.J. Eysenck, alături de alţi specialişti, era de părere că proporţia pacienţilor
vindecaţi prin psihanaliză este egală cu cea a pacienţilor refăcuţi pe cale naturală.

Concepţia lui Carl Gustav Jung asupra personalităţii


Carl Gustav Jung, psihiatru de origine elveţiană, este întemeietorul psihologiei analitice.
Jung a făcut primii paşi în domeniul psihiatriei în mod independent, fără a fi influenţat de munca
lui Freud. Jung s-a făcut remarcat în scurt timp şi, constatând că unele cercetări ale sale vin în
sprijinul teoriilor lui Freud asupra inconştientului, a avut iniţiativa de a-i trimite acestuia un
exemplar din cartea sa "Cercetări asupra asocierii de cuvinte". Freud a fost încântat de lucrarea lui
Jung, astfel că peste puţin timp, în 1907, cei doi s-au întâlnit la Viena. Cu ocazia acestei prime
întrevederi directe, cei doi au fost atât de dornici să-şi împărtăşească ideile, încât au stat de vorbă,
în mod neîntrerupt, peste 13 ore.
În continuare, între cei doi s-a legat o prietenie puternică, bazată şi pe colaborarea în
domeniul psihanalizei. Diferenţa de vârstă (Freud s-a născut în 1857, iar Jung în 1875) a condus
totuşi la o oarecare ierarhie: pentru Freud, Jung era ca un fiu şi un continuator al psihanalizei
după moartea sa, iar Jung îl privea pe „maestrul” său ca pe un tată care îi lipsise în copilărie.
Din anul 1912, între Freud şi Jung apare o îndepărtare treptată, având ca origine unele
divergenţe de opinie între cei doi: Jung a intuit unele limitări ale teoriei psihanalizei, pe care
Freud, făcând dovada unei atitudini dogmatice, nici nu le-a luat în considerare. Jung a fost cel care
a provocat ruptura finală dintre cei doi, prin expunerea teoriilor sale, diferite şi în unele puncte în
opoziţie cu cele ale lui Freud, în volumul al II-lea al lucrării "Metamorfoze şi simboluri ale
libidoului", precum şi într-o serie de conferinţe. Într-o scrisoare către Freud, Jung a surprins
relaţia sa cu acesta printr-un citat din Zarathustra: „Îti răsplăteşti rău dascălul daca rămâi un
simplu învăţăcel". În continuare, desprins de sub tutela lui Freud, Jung a trecut la dezvoltarea
teoriei proprii, ce va fi ulterior denumită Psihologie analitică sau Psihologie complexă.
Un moment foarte important şi interesant din viaţa lui Jung a fost perioada cuprinsă între
anii 1913 - 1918. Între aceşti ani el a avut o ocazie nemaiîntâlnită, aceea de a studia în mod
nemijlocit o psihoză, chiar propria psihoză. Astfel, între aceşti ani, Jung însuşi a suferit tulburările
pe care le tratează de obicei un psihiatru. El avea perioade de rătăcire, de parţială desprindere de
realitate, în care vorbea cu personaje imaginare, dar de o uimitoare consistentă a realului, având o
„personalitate” şi un mod de a gândi propriu, un aspect fizic bine conturat, şi desigur, un nume. În
momentele sale de rătăcire, Jung „a stat” de vorbă cu un bătrân înţelept, pe nume Elijah, şi cu o
15
tânără foarte frumoasă, pe nume Salomeea. În momentele de luciditate, Jung se ocupa cu analiza
propriilor trăiri, aflate la limita patologicului, încercând să realizeze astfel o forma de auto-terapie
şi să profite de şansa studierii propriei psihoze. E posibil ca acesta să fi fost unul din factorii care
a făcut posibilă revenirea la normalitate a lui Jung, după aproape cinci ani de rătăcire. Dar trebuie
accentuat faptul ca această perioadă, numită „confruntarea cu inconştientul”, nu a fost considerată
de Jung ceva patologic, ci un proces cvasinormal, care apare la toţi oamenii, dar care a fost mult
exagerat, amplificat în cazul lui. De altfel, se pare că această perioadă a avut efecte benefice, după
1918, Jung fundamentând modelul său asupra psihicului, şi dând dovada, în continuare de o
efervescenţă şi profunzime intelectuală deosebite.
Se cuvine menţionat că Jung nu a considerat modelul său ca fiind perfect, complet, finalizat,
sau măcar ferit de greşeală. El a fost tot timpul deschis unor actualizări, dezvoltări şi corecţii ale
teoriei sale.
În cadrul psihologiei analitice, un rol deosebit de important îl are inconştientul, aşa cum am
văzut că stau lucrurile şi în concepţia freudistă. Acesta apare structurat pe mai multe nivele.
Nivelul superior al inconştientului, aflat cel mai aproape de instanţa conştientului, reprezintă
inconştientul personal; acesta cuprinde, în principal, conţinuturi ce au fost cândva conştiente dar
care, din diferite motive, au fost expulzate din conştient. Deoarece conţinutul inconştientului
personal provine din experienţa individuală, fiind, deci, propriu celui căruia îi aparţine, această
zonă a fost numită inconştient interpersonal.
Noutatea modelului lui Jung este dată de inconştientul colectiv, acesta cuprinzând nivelele
abisale, de mare profunzime ale psihicului. După cum o indică şi numele, acest nivel nu mai este
personal, ci este comun tuturor membrilor unei specii. Ce vrea să însemne acesta? Ei bine, în
opinia lui Jung, toţi oamenii au acelaşi inconştient colectiv sau, altfel spus, acesta (inconştientul
colectiv) are unul şi acelaşi conţinut la toţi oamenii. Inconştientul colectiv a suferit transformări,
s-a structurat şi s-a dezvoltat în paralel cu evoluţia filogenetică umană. Inconştientul colectiv
conţine un model al omului, un program perfect, un om generic, complet si ideal. Acest model, care
are menirea de a ne arăta tot timpul ce este sau cum este cu adevărat Omul, este numit Sine.
Gândirea jungiană este organizată în jurul conceptului de arhetip, inconştientul colectiv
fiind alcătuit din arhetipuri. Un element semnificativ pentru specie (important pentru toţi membrii
speciei şi în toate timpurile) se va sedimenta şi va forma un arhetip. De reţinut că acest arhetip nu
poate să fie elementul care l-a generat, în sine (şi care se poate manifesta concret într-o
multitudine de forme), ci va conţine structura, ideea, esenţa acelui element semnificativ; însă
arhetipurile sunt nişte structuri golite de substanţă. Pentru o mai bună înţelegere a noţiunii de
arhetip, să dăm un exemplu: pentru toţi oamenii, din toate timpurile, un element de o importanţă
vitală a fost (şi îl va constitui) mama. Mama este cea care oferă protecţie şi hrană din primele
momente ale vieţii, adică ei îi datorăm însăşi şansa de a supravieţui, şi, de bună seamă că rolul ei
nu se limitează la aceasta. Prin urmare, la toţi oamenii există arhetipul Mamei. Dar este oare acest
arhetip imaginea vreunei mame anume? Cu siguranţă, nu; în specia umană există foarte multe
mame, toate diferite. Cu toate acestea, arhetipul mamei va conţine elemente esenţiale ale oricărei
mame; va fi structura care înseamnă mama, dar golită de substanţa ce ar reprezenta o mamă reală
(a ta, a mea, a lui/ei/lor etc.).

16
Elementele provenite din exterior se vor structura mental în matca oferită de arhetipuri;
imaginile şi conţinuturile psihice vor avea tendinţa de a se ataşa la diverse arhetipuri, de a se
organiza conform structurii definite de acestea. În acest mod iau naştere complexele, care
reprezintă conţinuturile psihice asociate unui arhetip. De reţinut că, la Jung, noţiunea de complex
nu este caracterizată de vreo conotaţie negativă, ci este forma fundamentală de organizare a
conţinuturilor psihice, un soi de celulă ce alcătuieşte psihicul. Complexele sunt prezente la orice
persoană. De altfel, orice complex are asociat un arhetip şi, de asemenea, orice arhetip va genera
un complex. Deoarece toţi posedăm aceleaşi arhetipuri, un anumit complex se va manifesta la
fiecare din noi, având chiar aceeaşi structură (dată de arhetipul comun), dar diferind de la o
persoana la alta în privinţa materialului concret din care este format.
Un complex cu un rol aparte este complexul eu-lui, numit şi ego sau complex al identităţii.
În concepţia lui Jung, eu-l reprezintă imaginea cu care noi ne identificăm, felul în care noi ne
vedem pe noi înşine. Eu-l are asociat un sentiment de relativă constanţă, fapt corelat cu senzaţia că
noi suntem, pe parcursul existenţei individuale, aceeaşi persoană. Locul deosebit al complexului
eu-lui este dat de poziţia lui centrală în cadrul conştiinţei. De altfel, conştientul este format în
principal din complexul eu-lui, precum şi din relaţiile pe care acesta le stabileşte cu alte complexe.
Sintetizând, să spunem că pentru Jung, inconştientul nu este, aşadar, un topos psihic, aşa
cum este pentru Freud, ci un adjectiv ce desemnează o mulţime de „complexe” sau grupuri de
reprezentări cu tonalitate afectivă foarte ridicată, pe care eu-l o poate sau nu controla. La
inconştient se ajunge prin abordări metaforice sau imagini, cum sunt anima, care reprezintă partea
feminină în cadrul masculinului, respectiv prin animus, care reprezintă partea masculină în cadrul
femininului. Putem vedea anima ca pe o reflectare în oglinda a eu-lui, dar o oglindă ciudată, ce
transformă orice în complementul său. Astfel, acele elemente care, din diverse motive, nu-şi găsesc
locul în egoul subiectului, de obicei se refugiază în anima acestuia. Ceea ce descrie Jung prin
conceptul denumit „umbra” reprezintă partea negativă, obscură, inferioară a personalităţii şi pe
care subiectul este tentat a o ascunde, iar persona sau masca este ceea ce eu-l adoptă în relaţiile
sale sociale, cu care ajunge să se identifice, atunci când nu mai este sigur de sine. Umbra este
personalitatea ascunsă şi refulată, partea aproape animalică, persona este sistemul de contact, de
adaptare la lume.

Concepţia lui Alfred Adler asupra personalităţii


Născut în capitala Austriei, Viena, Alfred Adler a fost al doilea dintre cei şase copii ai
familiei sale. Orientarea către cariera pe care avea s-o urmeze a fost semnificativ influenţată de
experienţele trăite pe parcursul copilăriei, în special de un incident suferit la vârsta de cinci ani.
Fiind bolnav de pneumonie, Alfred Adler l-a auzit pe medic spunându-i tatălui său că, foarte
probabil, micuţul nu va putea supravieţui. Deşi se afla la o vârstă foarte fragedă a luat decizia ca,
în cazul în care spusele medicului nu se vor adeveri, reuşind să supravieţuiască, va deveni doctor şi
se va ocupa de combaterea bolilor mortale. O decizie de la care nu s-a abătut; aşa se face că, în
anul 1895 a obţinut diploma de medic la Universitatea din Viena.
La 28 de ani scrie prima sa carte, despre starea de sănătate a croitorilor. În această lucrare,
el vorbeşte despre ceea ce avea să devină una dintre cele mai importante doctrine ale gândirii sale:
necesitatea de a privi omul ca pe un întreg, ca pe o entitate funcţională, reacţionând la mediul să şi
17
la înzestrarea sa psihică. În 1902, fiind unul dintre puţinii specialişti care a reacţionat favorabil la
lucrarea lui Freud despre interpretarea viselor, a primit o scrisoare de la acesta prin care i se
sugera să se alăture grupului care se întrunea săptămânal în casa lui Freud, şi unde se discutau cele
mai noi aspecte din domeniul psihopatologiei. A acceptat invitaţia, dar curând a realizat că
viziunea sa asupra naturii umane era una diferită de teoria freudistă a impulsurilor sexuale.
În anul 1907, Adler îşi publică lucrarea referitoare la inferioritatea organică şi nevoia de
compensare a acesteia, în sensul exaltării sentimentului personalităţii . Din acel moment, diferenţa
dintre punctele sale de vedere şi cele ale lui Freud a devenit tot mai accentuată. Adler nu a
acceptat nicicând teoriile originale ale lui Freud, potrivit cărora dificultăţile mentale erau
provocate exclusiv de traumele sexuale, opunându-se totodată şi generalizărilor potrivit cărora
visele erau interpretate, în fiecare situaţie, drept împlinirea dorinţei sexuale. Deşi a examinat
personalitatea cam în aceeaşi perioadă cu Carl Jung şi Sigmund Freud, lucrând împreună la unele
teorii, Adler şi-a impus punctul de vedere potrivit căruia dificultăţile legate de personalitate îşi au
rădăcina într-un sentiment de inferioritate, derivând din restricţiile individuale ale nevoii de auto-
afirmare. În fine, după încercări stăruitoare ale celor doi (Freud şi Adler) de a-şi impune modul de
gândire, inevitabilul s-a produs: Adler s-a desprins de „cadrul freudian”, după care cei doi nu s-au
mai întâlnit niciodată. Părăsind grupul în 1911, împreună cu alţi opt colegi, Adler şi-a format
propria şcoală de psihologie.
Cea mai cunoscută lucrare a sa se intitulează Teoria şi Practica Psihologiei individuale şi a
fost publicată în anul 1923. Deşi a avut tendinţa de a-şi schimba teoria asupra personalităţii, pe
parcursul vieţii sale, Alfred Adler a ajuns, în cele din urmă, la concluzia că oamenii se
concentrează, de fapt, pe menţinerea controlului asupra vieţii lor. El a crezut în existenţa unei
singure forţe motivaţionale sau de „conducere”, care acţionează dincolo de comportamentul nostru,
susţinând că dorinţa noastră de a ne valorifica posibilităţile devine din ce în ce mai apropiată de
idealurile pe care le avem.
Adler şi-a intitulat teoria Psihologie individuală , deoarece a simţit că fiecare persoană este
unică, dar şi pentru că a constatat că nici una dintre teoriile elaborate până la acea dată nu fusese
aplicată tuturor oamenilor. Teoria lui Adler includea următoarele patru aspecte: dezvoltarea
personalităţii, lupta pentru superioritate, sănătatea psihologică şi unitatea personalităţii. În
studierea personalităţii, Adler a formulat conceptul de complex de inferioritate, pe care l-a descris
drept sentimentul lipsei de valoare. El scria: „Cu toţii năzuim spre un scop, a cărui îndeplinire ne
face să ne simţim puternici, superiori, împliniţi. Adler a introdus şi conceptul de complexul
superiorităţii, despre care considera că se dezvoltă atunci când o persoană încearcă să-şi învingă
complexul de inferioritate, prin suprimarea sentimentelor existente. El simţea că oamenii încercau,
în mod constant, să-şi depăşească sentimentele de inferioritate, pentru a atinge superioritatea.
Odată cu ideea de a încerca depăşirea inferiorităţii, Adler considera că fiecare persoană are o
idee despre cum ar trebui să fie în „varianta (sa) perfectă”, şi a denumit această imagine finalism
funcţional . Finalismul funcţional aplică o direcţie mai clară asupra deciziilor pe care le ia
persoana, cu privire la sine; deşi indivizii pot avea o idee despre propria imagine, ei abia dacă o
înţeleg vreodată. Adler nota: „…în fiecare fenomen mental descoperim o caracteristică nouă de

18
căutare a unui scop, şi atunci toate puterile, facultăţile, experienţele, dorinţele şi temerile noastre,
toate defectele şi capacităţile pe care le avem eşuează lamentabil, pe linia acestei caracteristici.
Spre deosebire de Freud, Adler era de părere că inconştientul şi conştientul lucrează la
unison, scopul fiind finalismul funcţional. Deşi Adler nu agrea ideea de a pune laolaltă grupuri de
oameni şi de a-i include în categorii generale, a apelat la atare formulă pentru a descrie stilurile de
viaţă. Astfel, studiind tipuri diferite de oameni el a ajuns la concluzia că există patru categorii de
oameni, trei din acestea patru, fiind negative:
 tipul lider încearcă să-i controleze pe ceilalţi;
 tipul oportunist tinde să fie foarte pasiv, aderă cu uşurinţă la ideile celorlalţi, este
rareori inventiv;
 tipul evitant încearcă să se izoleze de ceilalţi pentru a evita înfrângerea, este – în
general – o fire foarte rece;
 tipul util social este cel care apreciază valoarea, având control asupra propriei sale
vieţi şi străduindu-se să facă lucruri bune pentru sine şi pentru societate.

Paralelă între concepţia lui Freud şi cea a lui Adler asupra personalităţii
1) Dacă din concepţia freudistă asupra personalităţii desprindem un pesimism filosofic, anume
determinismul, în gândirea adleriană identificăm un optimism filosofic, anume liberul arbitru.
Astfel, omul urmăreşte un scop aflat în faţa lui, are posibilitatea alegerii şi este responsabil de
ceea ce face.
2) La Freud, individul este divizat în instanţe antagoniste – sine, eu, supraeu – pe când la Adler
individul constituie o unitate indivizibilă, esenţială.
3) Orientarea personalităţii la Freud este cauzală (este determinată), la Adler orientarea este
teleologică (spre un scop).
4) Eu-l la Freud este oprimat de supraeu, la Adler individul este orientat în a produce acte
agresive, împotriva comunităţii.
5) Freud vorbeşte de apărarea eului prin mecanisme de apărare a eului, Adler vorbeşte despre
stilul de agresiune al individului împotriva altuia. Când agresiunea activă eşuează, individul se
retrage în spatele baricadelor.
6) La Freud copilul are un sentiment de putere care însoţeşte dorinţa, pe când la Adler copilul
are un sentiment de inferioritate.
7) În explicarea comportamentului şi a personalităţii, Freud insistă asupra importanţei
fundamentale pe care o are libido-ul, precum şi fixaţiile şi regresiile sale. La Adler, o bună parte a
comportamentului sexual al omului are o semnificaţie simbolică în raport cu tendinţa spre
superioritate, ceea ce determină protestaţia virilă.
8) Freud insistă asupra libido-ului şi a sentimentelor agresive, Adler insistă asupra
antagonismelor.
9) Freud insistă pe relaţia cu tata şi cu mama (complexul lui Oedip), iar Adler insistă pe
relaţiile dintre soră şi frate, în ordinea naşterii.
10) La Freud, femeia suferă un sentiment de inferioritate, pentru că nu deţine organul sexual
masculin, la Adler bărbatul este cel care suferă un sentiment de inferioritate, deoarece puterea sa
sexuală este mai limitată decât a femeii, ceea ce determină protestaţia virilă
19
11) La Freud, nevroza este o consecinţă a civilizaţiei şi a condiţiei umane, pe câtă vreme la Adler
nevroza este o încercare a individului de a se elibera de obligaţiile ce-i revin din sentimentul de
comunitate, din partea comunităţii (se rupe echilibrul dintre scopul urmărit şi sentimentul
comuniunii)
12) După Primul Război Mondial, Freud a dezvoltat conceptul de instinct al morţii; în aceeaşi
perioadă, Adler a dezvoltat conceptul de sentiment al comuniunii.
13) Terapia psihanalitică a lui Freud – psihoterapia individuală a lui Adler.

Capitolul al 4-lea. Teoria trăsăturilor de personalitate

Perspectiva lui Gordon W. Allport


Gordon Willard Allport , psiholog american, s-a dedicat mai ales studiului personalităţii, pe
care a considerat-o drept ansamblu al diferitelor trăsături care, deşi sunt comune multor persoane,
ele determină comportamente diferite de la un individ uman la altul. Esenţa gândirii lui Allport
este că nu există două persoane identice; prin urmare, teoria lui doreşte să sublinieze ideea
unicităţii individului. Aceasta înseamnă că, atunci când ne propunem să studiem comportamentul
cuiva, trebuie să analizăm deopotrivă combinaţia însuşirilor, dar şi diferenţele de situaţie.
Pentru ca o teorie asupra trăsăturilor să fie validă, aceasta trebuie să ţină seama (de) şi să
explice variabilitatea conduitei unei persoane, afirmă Allport. Atunci când o persoană întreprinde
un demers pentru îndeplinirea unei acţiuni, ea porneşte în respectiva acţiune cu gândul obţinerii
unui anumit rezultat, dar influenţele din mediul înconjurător, semenii cu care vine în contact îi pot
crea o anumită dezorganizare interioară, caz în care se produce un dezechilibru de natură să
influenţeze negativ rezultatul aşteptat. Dincolo de această variabilitate, există însă şi o constanţă a
acţiunilor, aspect ce este conţinut în termenul de trăsătură. Autorul teoriei trăsăturilor explică
faptul că „un act este produsul unei interacţiuni a mai multor forţe determinante, din care
trăsăturile reprezintă numai una. Singurul lucru pe care îl putem observa este actul şi nici un act
nu e produsul unei singure trăsături” (G.W. Allport, 1991, 335).
Vorbind de trăsături, trebuie menţionat că acestea sunt tendinţe mai generale, fiecare
manifestare a unei trăsături diferind oarecum, şi aceasta pentru că, în etalarea ei, respectiva
trăsătură înfruntă condiţii determinante. Revenind la ideea de constanţă a comportamentului unui
individ, se poate afirma că acţiunile au caracter de permanenţă, că îi sunt caracteristice acestuia,
iar ceea ce stă la baza specificităţii unei conduite este tocmai ansamblul trăsăturilor prin care poate
fi descrisă personalitatea individului respectiv.
Allport delimitează trăsăturile psihice în două mari grupe (trăsături comune şi
dispoziţii personale), definind şi oferind o amplă descriere a fiecăreia dintre acestea.
„O trăsătură comună este o categorie pentru clasificarea formelor funcţional echivalente de
comportament dintr-o populaţie generală de oameni. Deşi influenţată de consideraţii nominaliste
şi artificiale, o trăsătură comună reflectă într-o anumită măsură dispoziţii veridice şi comparabile
20
ale mai multor personalităţi care, datorită unei naturi comune şi unei culturi comune, dezvoltă
moduri similare de adaptare la mediul lor, deşi în grade variate.” (1992, 330).
O formulare mai concisă şi mai puţin „tehnică”- chiar dacă mai puţin precisă – este cea
conform căreia „o trăsătură comună este orice dispoziţie generalizată în raport cu care oamenii
pot fi în mod avantajos comparaţi.” (1991, 330).
Pentru a dovedi că o trăsătură sau alta este comună, este necesar să demonstrăm că aceasta
are un caracter constant, de-a lungul timpului şi într-o varietate de situaţii. Nivelul la care trebuie
să se situeze această constanţă este, de asemenea, un aspect discutabil, întrucât nu există un
răspuns strict.
Abordând personalitatea dintr-o perspectivă structuralist-sistemică, Allport apreciază că
trăsăturile comune pot fi împărţite în trei grupe:
 trăsături cardinale, care sunt în număr de două-trei şi care au tendinţa de a controla şi
influenţa orice comportament uman;
 trăsături principale care decurg în mod logic din cele cardinale şi sunt în număr de
zece-cincisprezece;
 trăsături secundare care pot fi de ordinul miilor, şi de aceea, greu de identificat –
uneori chiar fiind conştientizate de persoana în cauză.
Dispoziţiile personale sunt elemente având acelaşi grad de complexitate ca şi trăsăturile
comune, dar sunt considerate ca diferenţele proprii ale naturii, adică sunt elemente neuropsihice pe
care le constatăm în mod real la persoane individuale. În viziunea lui Allport, dispoziţiile
personale sunt ceea ce se înţelege în mod curent prin aptitudini.
Atunci când se doreşte compararea unui om cu un altul, singura abordare posibilă rămâne
cea a trăsăturilor comune, dar înţelegerea persoanei sub toate aspectele sale presupune o evaluare
mult mai elaborată, respectiv a dispoziţiilor personale. Pecetea unicităţii, pe care o purtăm fiecare
dintre noi şi care este rezultatul unor complexe inter-relaţionări de factori, face ca personalitatea
să poată fi privită ca o reţea de organizare, (în alcătuirea căreia intră sisteme întregi de celule), o
reţea modelată de ereditate şi de experienţe ambientale care nu se repetă niciodată, ceea ce o şi
face unică. Fiecare dintre noi avem o structură corporală, fizică, alcătuită din aceleaşi componente
care îndeplinesc aceleaşi roluri (mers, văz, auz, miros ş.am.d.), totuşi, suntem diferiţi în ceea
priveşte funcţionarea psihică.
Aşa cum observă părintele personologiei, G.W. Allport: „Dispoziţiile nu sunt niciodată
complet constante. Ce plictisitor ar fi dacă ar fi aşa – şi ce haos dacă nu ar fi deloc constante.” O
anumită împrejurare va genera întotdeauna o anumită dispoziţie; oricât de convinşi am fi că faptul
de a trece în mod repetat printr-o aceeaşi experienţă de viaţă, ne va determina acelaşi
comportament, că vom fi de fiecare dată aceeaşi, că vom şti exact ce abordare să folosim, lucrurile
nu stau chiar aşa. Nici o situaţie nu se poate repeta vreodată în mod identic; sau, chiar dacă măcar
aparent ar fi aşa, noi vom fi cei care nu o vom percepe ca identică, întrucât, aşa cum am mai
menţionat, suntem rezultatul interferării a o multitudine de factori mereu în schimbare şi
generatori – la rându-le – de noi schimbări, care au ca rezultat percepţii diferite şi, respectiv,
răspunsuri diferite. „Personalitatea există numai în stare post-elementară; există numai când
caracteristicile comune ale naturii umane au interacţionat deja între ele şi au produs sisteme unice,

21
continue şi evolutive. Aceasta nu înseamnă că depistarea elementelor comune sau a funcţiilor
umane comune nu e de dorit. În cea mai mare parte ştiinţa psihologiei face acest lucru şi nimic
altceva. Insist numai asupra faptului că dacă ne interesează personalitatea trebuie să depăşim
domeniul elementelor şi să ajungem în domeniul morfogenetic.” (1991, p.362).
Personalitatea, înţeleasă ca organizare de trăsături comune şi dispoziţii personale, nu este
niciodată perfect unificată, dar integrarea perpetuă tinde spre acest ţel, şi aceasta întrucât procesul
dezvoltării personalităţii presupune tocmai integrarea şi diferenţierea a două tendinţe care sunt
diametral opuse, dar nu şi nelipsite de complementaritate.

Capitolul al 5-lea. Abordarea umanistă a personalităţii

Modelul centrat pe persoană al lui Carl Rogers


Carl Rogers a fost unul dintre cei mai importanţi psihologi ai generaţiei din care a făcut
parte. Viziunea sa mai puţin obişnuită asupra naturii umane l-a condus spre elaborarea unui model
unic de psihoterapie, oferindu-i totodată şi o viziune diferită în privinţa educaţiei. Apreciată de
unii, criticată de alţii, metoda pe care a utilizat-o a reflectat punctul său de vedere asupra naturii
umane: abilitatea de rezolvare a problemei se află în persoana însăşi, această abilitate trebuind
doar să fie activată. Mai mult, terapeutul nu trebuie să fie un expert care a înţeles problemele, şi,
în consecinţă, decide cum ar trebui rezolvate acestea, ci, el trebuie să-i acorde clientului libertatea
de a-şi rezolva singur problemele personale (pe care le are acesta din urmă). Atare poziţie cu
privire la terapie a fost controversată, întrucât contravenea uzanţelor profesionale tradiţionale,
potrivit cărora clientul are (totuşi!) nevoie de un expert pentru soluţionarea problemelor, acesta
fiind şi motivul pentru care clientul apelează la un ajutor specializat.
Carl Rogers a adoptat acelaşi punct de vedere şi în scrierile sale referitoare la educaţie,
afirmând că motivaţia studentului de a învăţa este dată de interesul şi entuziasmul său, iar sarcina
profesorului trebuie să se limiteze doar la a susţine interesul şi entuziasmul în baza cărora tânărul
optează pentru o formă de educaţie sau alta. Principiul său de bază, în privinţa educaţiei era: „Nu
putem învăţa o altă persoană în mod direct; putem doar facilita învăţarea, la acea persoană.” El
vedea în persoana desemnată cu rolul educativ doar autoritatea care stabileşte modul, clarifică
scopurile pentru membrii clasei şi se constituie într-o resursă flexibilă pentru aceştia.
În lucrarea sa, Condiţiile necesare şi suficiente pentru schimbarea terapeutică a
personalităţii (1957), C. Rogers şi-a afirmat ideile majore, cu privire la psihoterapie. Mai târziu, a
extins aceste idei şi în privinţa educaţiei. El descrie şase condiţii necesare şi suficiente pentru
schimbarea personalităţii:
 două persoane (clientul şi terapeutul) intră într-o relaţie care are o anumită
semnificaţie pentru ele;
 starea sau poziţia în care se află clientul este una de vulnerabilitate şi anxietate, trăind
sentimentul că nu este compatibil cu imaginea pe care o are despre sine;
 relaţia oferită de către terapeut clientului său este una integrată şi convenabilă
acestuia din urmă, de natură a-i anihila starea de disconfort psihic în care se găseşte;
 terapeutul acordă clientului o atenţie pozitivă necondiţionată şi acceptă toate
experienţele acestuia, deoarece ele alcătuiesc persoana unică pe care o are în faţa sa;
22
 terapeutul trăieşte universul interior al clientului într-o manieră empatică şi încearcă
să returneze către acesta experienţele astfel receptate;
 clientul are disponibilitatea de a accepta, cel puţin în principiu, mesajul terapeutului
în legătură cu atitudinea pozitivă necondiţionată a acestuia faţă de el şi cu felul în care înţelege
situaţia sa.
Prin urmare, terapeutul nu trebuie să înţeleagă personalitatea sau problemele clientului, după cum
nu trebuie nici să-l ghideze pe acesta în rezolvarea problemelor pe care le are. Este suficient ca
terapeutul să fie acceptat în mod real şi necondiţionat, în paralel cu o înţelegere empatică a
clientului.
Ideile lui Carl Rogers au avut o influenţă puternică în domeniul consilierii şi în cel al
psihoterapiei, iar prin adoptarea unei poziţii umaniste, el intră în dispută cu teoriile psihanalitice şi
cu cele behavioriste, arătându-se prea puţin interesat de structura personalităţii aşa cum fusese
teoretizată până la el.
Caracteristicile relaţiei de ajutor (terapiei centrate pe client) sunt:
 Are un scop diferit de al celorlalte terapii, centrându-se asupra individului, şi nu
asupra problemei. Astfel, scopul avut în vedere de această metodă nu este rezolvarea problemei, ci
susţinerea clientului în a ajunge la atingerea unui anumit grad de maturitate, de natură a-l conduce
la o adaptare superioară. Aşa cum afirmă C. Rogers, terapia nu constă în a face ceva anume pentru
individ, şi nici în a-l conduce pe acesta să întreprindă o acţiune sau alta pentru el însuşi, ci în a-l
elibera, pentru a putea să-şi desăvârşească maturizarea şi dezvoltarea normală.
 În cadrul acestei forme de terapie, accentul cade pe elementul trăit, mai curând pe
componenta afectivă a situaţiei, decât pe cea intelectivă. Cel mai adesea, nu lipsa informaţiilor stă
la baza inadaptărilor, a diferitelor situaţii nedorite, întrucât, dacă ar fi aşa, lucrurile ar fi foarte
simplu de rezolvat, prin înlesnirea furnizării informaţiilor. Din păcate însă, experienţa de viaţă ne
demonstrează că sfaturile „inteligente” nu rezolvă problemele întotdeauna.
 Terapia centrată pe client pune accentul pe situaţia actuală mai mult decât pe trecutul
individului. Către sfârşitul relaţiei de ajutor, trecutul ar putea fi util pentru înţelegerea genezei
unui comportament, însă el nu este neapărat necesar pentru atingerea obiectivelor.

Capitolul al 6-lea. Behaviorismul şi studiul personalităţii

Teoria lui B.F.Skinner asupra personalităţii


Burrhus Frederick Skinner (1904-1990) este considerat cel mai important psiholog pe care l-
a dat America secolului al XX-lea şi (ceea ce este însă discutabil!) cel mai important psiholog de
la Freud încoace, fiind chiar comparat cu Freud (…fapt şi mai discutabil!). Prima sa lucrare,
Comportamentul organismelor (1938) a constituit un tur major de forţă, în sensul în care a pregătit
terenul pentru un nou val al behaviorismului. 1

1 Behaviorismul este un curent ale cărui baze au fost puse în S.U.A., la începutul secolului al XX-lea şi care

evidenţiază ideea potrivit căreia psihologia ar trebui să fie complet obiectivă, concentrându-se doar pe
comportamentul observabil şi pe stimulii corespunzători;behaviorismul respinge principiile funcţionalismului şi
structuralismului.

23
B.F. Skinner s-a născut într-un orăşel din Pennsylvania, Susquehanna. A absolvit Colegiul
Hamilton, cu specializarea în literatură. Şi-a petrecut anii imediat următori absolvirii, încercând să
devină scriitor. Din nefericire însă pentru el, la acea vreme, efortul depus s-a concretizat în
frustrare şi eşec, dându-şi seama că nu posedă înclinaţii reale spre atare gen de carieră.
Citind pe John B. Watson (fondatorul behaviorismului), precum şi cartea lui Berman, Religia
numită behaviorism, şi încercând să-şi publice punctele de vedere critice cu privire la această din
urmă lucrare, Skinner a ajuns să-şi lămurească anumite aspecte legate de curentul de gândire la
care ne referim. A urmat înscrierea la Psihologie, în cadrul Universităţii Harvard, în toamna anului
1928. Experienţa personală a lui Skinner a avut un aport mult mai mare în opţiunea spre atare
reorientare în planul instruirii sale, decât au avut-o experienţa şi judecata profesională.
Mediul social al anilor 1930, culminând cu perioada Marii Crize şi câştigarea războiului, în
anii 1940, au condus la schimbări semnificative în anii postbelici. Skinner scria: „Behaviorismul a
apelat la mine deoarece cred, alături de Watson, că o mai bună cunoaştere a comportamentului
uman ne-ar putea ajuta în a ne rezolva problemele.”
Lumea micului orăşel american al lui Skinner, de dinaintea experienţei din primul Război
Mondial, i-a lăsat acestuia o credinţă de nezdruncinat în progres. Iar acea credinţă conţinea solul
fertil pentru o poziţie teoretică: a behaviorismului.
Scopul şi particularităţile ideilor creative ale lui Skinner sunt numeroase şi răspândite în
întreaga creaţie a vieţii sale. Aceste idei îşi au fundamentul în gândirea lui Pavlov, Thorndike şi
Watson, Skinner purtându-le către noi nivele de diferenţiere, generalitate şi integrare. Gândirea lui
a părut întotdeauna a exprima o latură practică, aplicată, tehnică. Educaţia, definită în sens larg, s-
a înscris amplu în aria preocupărilor sale, începând de la ţarcul copilului, până la învăţarea
programată.Alte idei au derivat din creativitatea, inventivitatea şi priceperea lui ca om de ştiinţă
experimentalist.
În capitolul proxim al lucrării sale timpurii, Comportamentul organismelor (1938), Skinner
îşi consacră eforturile realizării unei psihologii a tuturor organismelor, de la protozoare la fiinţele
umane. Şobolanii săi albi ar reprezenta şi ar simboliza toate organismele; iar focalizarea era făcută
acum pe un organism viu, trăind într-un mediu, şi nu pe un ansamblu segmentat de dimensiuni, nici
pe un sistem inferenţial neurologic, şi nici pe o „minte” sau pe alte elemente interne, precum ego,
id şi superego. Comportamentul este ceea ce fac organismele în mod vizibil, ceea ce le defineşte
cel mai bine.
Textul general al lucrării Ştiinţă şi comportament uman extrapolează informaţiile referitoare
la animale, tuturor aspectelor ce caracterizează fiinţa umană.
Alături de Watson, Skinner considera că psihologii ar trebui să se ocupe doar de studiul
comportamentelor direct observabile şi măsurabile. El a fost interesat, de asemenea, de schimbarea
comportamentului, printr-un nou element: susţinerea (suportul). Activitatea lui este construită în
jurul ideii de condiţionare operantă, care recompensează subiecţii pentru faptul de a se fi
comportat într-un anumit mod. Procesul de învăţare a comportamentelor operante se numeşte
condiţionare operantă.
Teoria susţinerii se leagă de nume ale unor reprezentanţi de seamă ai şcolii behavioriste de
psihologie, în special de cel al lui B.F. Skinner. El considera comportamentul drept consecinţa

24
funcţiilor pe care acesta le îndeplineşte. Astfel, comportamentul dorit este repetat dacă este urmat
de o consecinţă plăcută. Suportul pozitiv sau „recompensele” pot include susţinerea verbală de
tipul „Grozav!” sau „Cu siguranţă eşti pe calea cea bună!”, precum şi mijloace concrete de
recompensare: un certificat la sfârşitul cursului sau promovării unui nivel ridicat de pregătire într-
o organizaţie. Susţinerea negativă dă, de asemenea, forţă comportamentului şi se referă la situaţia
în care o condiţie negativă este împiedicată sau evitată, ca o consecinţă a comportamentului.
Pedeapsa, pe de altă parte, slăbeşte comportamentul, deoarece o condiţie negativă este introdusă
sau experimentată, întocmai ca o consecinţă a comportamentului care a fost susţinut negativ.
În concluzie:
 Pentru Skinner personalitatea este comportament, iar comportamentul este determinat
de principii de condiţionare operantă, care se concentrează pe relaţia dintre comportament şi
mediul înconjurător.
 Procesele şi structurile mentale nu sunt importante în determinarea unei legături între
comportament şi condiţiile de control ale acestuia asupra mediului.
 Pentru Skinner libera voinţă este o iluzie, şi în determinismul său puternic, el se
străduieşte să convingă asupra faptului că orice comportament este amplu determinat de stimuli din
mediu.
 Consecvenţa care este observată în comportamentul indivizilor este rezultatul
dezvoltării tendinţelor de răspuns stabile. Aceste tendinţe, dobândite prin experienţă, se pot
modifica în viitor, ca o consecinţă a unei experienţe noi, dar ele sunt îndeajuns de durabile pentru
a crea un anumit grad de consecvenţă în comportamentul persoanei.
 În fine, se poate spune că în gândirea lui Skinner personalitatea este ca o colecţie de
tendinţe de răspunsuri, sunt conectate la o varietate de situaţii cu caracter stimulativ, şi care pot
varia în funcţie de condiţionările trecute.

Capitolul al 7-lea Teoria social-cognitivă a personalităţii

Reprezentanţi. Concepţia asupra persoanei. Teoria social-cognitivă a personalităţii


Teoria social-cognitivă îşi are resortul în Teoria învăţării sociale, ale cărei baze au fost puse
către sfârşitul anilor 1800. Iniţiatorul teoriei social-cognitive, Albert Bandura, şi-a publicat pentru
prima dată teoriile privitoare la teoria social-cognitivă către finele anilor 1960. Oficial, A.
Bandura şi-a făcut cunoscută teoria în discuţie odată cu publicarea volumului Fundamente sociale
de gândire şi acţiune: o teorie social-cognitivă .
Teoria învăţării sociale a fost lansată în mod oficial, în anul 1941, prin publicarea lucrării
Învăţare socială şi imitare , avându-i ca autori pe Miller şi Dollard. Din punctul de vedere al celor
doi autori, teoria învăţării sociale include următoarele principii ale învăţării: susţinerea, pedeapsa,
dispariţia şi imitarea modelelor. Cartea a fost scrisă cu scopul de a explica modul în care oamenii
şi animalele observă modelele de comportament, care devin, mai apoi, învăţate, prin intermediul
diferitelor forme de susţinere, din mediul în care acestea îşi duc existenţa. În completare, potrivit
lui Miller şi Dollard, comportamentul uman este motivat de stimulente, iar răspunsurile
organismului uman ar putea servi ca stimuli pentru celelalte organisme. Această activitate a fost
extinsă la relaţia reciprocă dintre mediu şi comportament, în paralel cu încorporarea începuturilor
25
unei variabile interne de mediere (în acest caz, stimulentele) în model. Din activitatea lui Miller şi
Dollard s-a desprins o multitudine de versiuni, unele diferite de altele, cu privire la teoria învăţării
sociale.
În mod curent, există multe teorii care se bazează pe principiile învăţării sociale, ocupând un
loc însemnat în cadrul variabilelor cognitive. Dacă behaviorismul, privit în sensul său strict,
susţine o platformă directă şi unidirecţională între stimul şi răspuns, reprezentând comportamentul
uman ca pe o simplă reacţie la stimulii externi, teoria învăţării sociale susţine că există un
mediator (cogniţia umană) între stimul şi răspuns, care plasează controlul individual deasupra
răspunsurilor comportamentului la stimuli. Deşi există mai multe versiuni ale teoriei învăţării
sociale, cercetătorii împărtăşesc aceleaşi trei teze (doctrine) fundamentale ale acestei teorii:
Teza 1: Consecinţele răspunsului (de exemplu recompensele sau pedepsele) influenţează
posibilitatea ca o persoană să repete un anumit comportament într-o situaţie dată. De reţinut că
acest principiu este împărtăşit de comportamentaliştii clasici.
Teza 2: Oamenii pot învăţa observându-i pe alţii, în completare la învăţarea prin experienţa
proprie. Învăţarea prin observarea altora este numită învăţare prin substituire , (concept care nu ar
trebui să fie însă considerat ca aparţinând behavioriştilor clasici).
Teza nr.3: Cel mai probabil, individul îşi modelează comportamentul după cel observat la
alte persoane, cu care se identifică. Identificarea cu ceilalţi este o funcţie a gradului (nivelului) în
care o persoană este percepută ca având un self (sine) asemănător cu cel al unei alte persoane,
atare aspect venind în completare la gradul de ataşament emoţional care este simţit la nivel
individual.
O enumerare concisă a numelor reprezentative pentru domeniul teoriei învăţării sociale ar
include pe: Julian Rotter, Robert Sears, Walter Mischel, Ronald Akers şi Albert Bandura. Ne vom
opri, pentru început, la Walter Mischel, iar mai apoi la Albert Bandura.
Walter Mischel a dezvoltat un program pozitiv pentru studiul variabilelor persoanei, în
paralel cu susţinerea unei serii largi de concepte privind teoria învăţării sociale, precum
competenţele, strategiile de codare, expectanţele, stimulentele şi sistemele de auto-reglare. În
completare, Mischel s-a focalizat pe învăţarea observaţională şi pe modelare, evidenţiind
interacţiunea dintre persoană şi situaţie. Mischel este, probabil, cel mai bine cunoscut pentru
modelul de învăţare social-cognitivă, care se focalizează pe variabilele cognitive specifice, şi care
mediază maniera în care experienţele noi afectează individul.
Albert Bandura şi-a orientat eforturile în direcţia dezvoltării cognitive a teoriei învăţării
sociale. Teoria învăţării sociale a lui A. Bandura se concentrează asupra conceptelor cognitive. În
principal, gândirea lui Bandura vizează modul în care copiii şi adulţii supun operaţiilor cognitive
experienţele lor sociale, precum şi felul în care aceste cogniţii le influenţează comportamentul şi
dezvoltarea. Teoria sa a inclus, pentru prima dată, noţiunea de modelare, sau învăţare prin
substituire, ca o formă de învăţare socială. Mai mult, Bandura a introdus şi un număr mare de alte
concepte, incluzând determinismul reciproc, auto-eficienţa şi ideea că poate exista o variaţie
temporală semnificativă în intervalul dintre cauză şi efect.
În anul 1986, Bandura şi-a redenumit teoria învăţării sociale, prin Teoria Social Cognitivă,
optând pentru aceasta întrucât, în opinia sa, oferă o mai bună descriere a ceea ce el susţinuse încă

26
din anii 1960. Această schimbare de nume a fost, probabil, rezultatul unui efort al specialistului la
care facem referire, de a se fi îndepărtat (el şi teoria sa) de abordarea behavioristă.
Activitatea lui Bandura a stimulat un număr enorm de cercetări asupra învăţării şi
comportamentului, dovedindu-se extrem de fructuoasă în dezvoltarea tehnicilor pentru promovarea
schimbării comportamentului. În plus, activitatea sa mai recentă a fost redirecţionată de la
psihologia dezvoltării către domeniul psihologiei sănătăţii. O revizuire a literaturii dedicate
aplicaţiilor teoriei învăţării sociale în domeniul sănătăţii publice a relevat faptul că ideile lui
Bandura cu privire la învăţarea socială reprezintă versiunea cel mai des utilizată. Mai mult, teoria
sa este caracterizată printr-un scop cu mult mai generalizat şi mai de o amploare mult mai mare
decât alte versiuni existente ale teoriei învăţării sociale.
Scopurile teoriei sunt:
 să înţeleagă şi să facă predicţii asupra comportamentului individual şi a celui de grup;
 să identifice metodele în care comportamentul poate fi modificat sau schimbat;
 să fie utilizată frecvent în intervenţii având drept scop dezvoltarea personalităţii, patologia
comportamentului şi promovarea sănătăţii.

Privire de ansamblu asupra Teoriei Social Cognitive


Aşa cum precizează Albert Bandura, teoria social-cognitivă defineşte comportamentul uman
drept o interacţiune triadică, dinamică şi reciprocă a factorilor personali, a comportamentului şi
mediului. Comportamentul unui individ este unic determinat de fiecare dintre aceşti trei factori. Pe
de o parte, teoria social-cognitivă susţine noţiunea behavioristă potrivit căreia consecinţele
răspunsului mediază comportamentul, iar pe de altă parte, conţine ideea conform căreia
comportamentul este anterior regularizat prin intermediul proceselor cognitive. Apoi, consecinţele
răspunsului unui comportament sunt utilizate pentru a forma expectanţe privind rezultatele
comportamentale; este vorba de abilitatea de a forma aceste expectanţe de aşa manieră, încât să dea
oamenilor capacitatea de a face predicţii asupra rezultatelor comportamentului, înainte de
„derularea” propriu-zisă a acestuia. În plus, teoria social-cognitivă susţine că cea mai mare parte a
comportamentului se învaţă prin substituire.
Teoria social-cognitivă accentuează importanţa cogniţiilor, sugerând că mintea este o forţă
activă care construieşte realitatea persoanei, care codifică selectiv informaţia, stabileşte
comportamentul pe bază de valori şi expectanţe, şi impune structurarea propriilor acţiuni. Prin
intermediul feed-back-ului şi al reciprocităţii, realitatea (însăşi) a unei persoane se formează pe
baza interacţiunii dintre mediu şi cogniţiile acelei persoane. În plus, cogniţiile se schimbă odată cu
trecerea timpului, ca o funcţie a maturizării şi experienţei (de exemplu atenţia, memoria, abilitatea
de a forma simboluri, metodele de raţionament). Toate acestea se realizează printr-o înţelegere a
proceselor implicate în construirea realităţii persoanei, care permite comportamentului uman să fie
înţeles, prezis şi schimbat.
Determinismul reciproc
Teoria social-cognitivă interpretează comportamentul în termeni de interacţiune reciprocă,
triadică şi dinamică a factorilor personali, de mediu şi de comportament. Totuşi, această
interacţiune reciprocă nu implică faptul că toate sursele de influenţă sunt de importanţă egală.
Teoria social-cognitivă recunoaşte că anumite surse de influenţă sunt mai puternice decât altele şi
27
că ele nu apar toate, în mod simultan. De fapt, interacţiunea dintre cei trei factori va diferi în
funcţie de individ, fiind examinat comportamentul particular, precum şi situaţia specifică în care
apare acest comportament. Acest model de cauzalitate, aşa cum este el propus de teoria social-
cognitivă este extrem de complex.
Albert Bandura consideră că interacţiunea comportament-persoană implică influenţele
bidirecţionale ale gândurilor, emoţiilor, proprietăţilor biologice şi ale acţiunilor unei persoane. De
exemplu, expectanţele, convingerile, percepţiile cu privire la sine, obiectivele şi intenţiile
individului configurează şi direcţionează comportamentul. Totuşi, tipul de comportament va afecta
ulterior gândurile şi emoţiile individului. Teoria social-cognitivă este responsabilă şi pentru
factorii personali biologici, precum sexul, etnia, temperamentul şi predispoziţia genetică, dar şi
pentru influenţele pe care acestea le au asupra comportamentului.
O interacţiune bidirecţională apare, de asemenea, între mediu şi caracteristicile personale, ne
explică A. Bandura. În cadrul acestui proces, expectanţele umane, convingerile şi competenţele
cognitive sunt dezvoltate şi modificate de influenţele sociale şi de structurile fizice din mediu.
Aceste influenţe sociale pot transmite informaţia şi activa reacţiile emoţionale, prin factori precum
modelarea, instruirea şi persuasiunea socială.
Interacţiunea finală apare între comportament şi mediu. Bandura susţine că oamenii sunt atât
produsul, cât şi producătorii mediului lor. Comportamentul unei persoane va determina
caracteristicile mediului în care aceasta se expune, tot la fel după cum şi comportamentul este
modelat de acel mediu. Comportamentul individual poate afecta modul în care persoana
experimentează mediul printr-o atenţie selectivă. Având la bază preferinţele şi competenţele lor,
oamenii selectează semenii cu care vor interacţiona şi activităţile la care vor participa, într-un vast
şir de posibilităţi. Comportamentul uman influenţează, de asemenea, mediul, aşa cum o persoană
agresivă creează un mediu ostil. Astfel, comportamentul determină care din mulţimea influenţelor
de mediu potenţial „intră în scenă” şi ce forme va lua. În schimb, mediul determină doar parţial
care dintre formele comportamentului unui individ sunt dezvoltate şi activate.
Inerent noţiunii de determinism reciproc este conceptul potrivit căruia oamenii au abilitatea
de a-şi influenţa destinul, recunoscând, în acelaşi timp, că ei nu sunt agenţii liberi ai propriei lor
voinţe. Astfel, oamenii funcţionează ca şi contribuitori la propria lor motivaţie, schimbare şi
comportament, într-o reţea de influenţe aflate în interacţiune reciprocă. Din această perspectivă a
teoriei social- cognitive, Bandura consideră că oamenii sunt caracterizaţi în termeni de cinci tipuri
de capacităţi unice: simbolizarea, substituirea, anticiparea, moderarea şi reflecţia. Toate aceste
capacităţi dau individului uman dimensiunea cognitivă, de natură a determina comportamentul.
Simbolizarea
Teoria social-cognitivă afirmă că majoritatea influenţelor externe afectează comportamentul
prin intermediul proceselor cognitive. Totuşi, autorul sugerează că este vorba de simboluri care
servesc drept mecanism pentru gândire. Prin formarea simbolurilor, precum imaginile (cele
mentale) sau cuvintele, oamenii sunt capabili să acorde semnificaţii, forme şi continuitate
experienţelor lor. În plus, capacitatea de a forma simboluri permite oamenilor să stocheze
informaţii în memoria lor, informaţii care pot fi utilizate pentru a le ghida comportamentele
viitoare. Prin acest proces, oamenii devin capabili de a-şi modela comportamentul observat.

28
Simbolurile asigură mecanismul care permite rezolvarea problemelor de natură cognitivă şi
angajarea în acţiuni previzibile. Componenta previzibilă se referă la faptul că cineva se poate
gândi la consecinţele unui anumit comportament, fără a dezvolta, de fapt, acel comportament.
Cercetarea indică faptul că, într-adevăr, o mare parte din gândirea umană are o bază lingvistică, şi
că există o corelaţie între dezvoltarea cognitivă şi achiziţia în plan lingvistic.
Substituirea
Procesele de substituire se referă la abilitatea umană de a învăţa nu numai din experienţa
directă, ci şi din observarea celorlalţi. Învăţarea observaţională permite individului să dezvolte
ideea asupra modului în care se formează noul comportament, fără a-l exercita propriu-zis. Această
informaţie poate fi apoi codificată (în simboluri) şi utilizată drept sursă de ghidare pentru acţiunea
viitoare.
Învăţarea prin substituire este importantă prin aceea că permite oamenilor să formeze modele
de comportament rapide, evitând consumul de timp, tatonările (încercările) şi erorile, ori chiar
greşelile fatale. În plus, capacităţile substitutive permit persoanei să exploreze situaţii şi activităţi
pentru obţinerea de noi cunoştinţe, care, în mod normal, ar fi de nerealizat datorită constrângerilor
de ordin temporal, resurselor şi mobilităţii. De exemplu, însemnătatea televizorului a fost mult
sporită datorită modelelor şi comportamentelor prezentate zilnic, acestea permiţând oamenilor să
treacă dincolo de graniţele propriului mediu.
Potrivit lui Bandura, învăţarea observaţională este guvernată de patru procese: durata
atenţiei, procesele de retenţie, procesele reproductive şi procesele motivaţionale .
Durata atenţiei se referă la abilitatea persoanei de a observa selectiv acţiunile şi
comportamentele din mediul său. În plus, durata atenţiei mediază informaţia specifică extrasă din
fiecare observaţie. Există caracteristici de observare specifică, precum şi caracteristici de
activitate modelate, care regularizează tipul şi volumul de observaţii experimentat. De exemplu,
complexitatea şi dimensiunile unei activităţi modelate vor influenţa decisiv gradul de atenţie pe
care îl acordă persoana acelei activităţi. Comportamentul sau activităţile observat (e) pot doar să
fie modelate dacă sunt reţinute în memoria persoanei. Procesele de retenţie sunt posibile datorită
capacităţii umane de a forma simboluri din comportamentul observat, care este stocat în memorie.
Odată formate şi stocate în memoria persoanei, simbolurile trebuie să fie convertite în
acţiuni apropiate, pentru ca modelarea să apară. Acest proces funcţionează ca un motor al
proceselor reproductive. În fine, gradul în care un comportament este văzut ca un rezultat valoros
(expectanţele ) va fi de natură a influenţa posibilitatea ca cineva să adopte un comportament
modelat (procesul motivaţional ).
Anticiparea
Potrivit teoriei social-cognitive, cea mai mare parte a comportamentului uman slujeşte unui
scop sau altuia, şi este regularizat de anticipare. Anticiparea reprezintă capacitatea persoanei de a
se auto-motiva, ghidând-o cu anticipaţie în acţiunile pe care aceasta le întreprinde, precizează
Bandura. Teoria social-cognitivă susţine că stimulii influenţează probabilitatea unui comportament
prin funcţia predictivă a rezultatului, stimulii nefiind automat legaţi de răspunsul prin
contiguitate. În loc de aceasta, experienţele anterioare creează expectanţe ale rezultatului, care vor
apărea ca efect al săvârşirii unui comportament, înainte chiar ca acesta să fie întreprins. De aceea,

29
expectanţele asupra rezultatelor comportamentale, mai mult decât rezultatele actuale, influenţează
posibilitatea ca un comportament să fie practicat din nou.
Expectanţele se referă la evaluarea rezultatului anticipat. Capacitatea de a regulariza
comportamentul cuiva, bazat pe expectanţe şi probabilităţi, asigură mecanismul pentru
comportamentul anticipativ. Acest comportament este posibil datorită capacităţii umane de a
simboliza, şi se concretizează prin procesul de formare a simbolurilor, care permit persoanei să-şi
reprezinte evenimentele viitoare în prezent. Apoi, comportamentul este influenţat atunci când
anticiparea este tradusă în stimulente şi acţionează prin mecanismul de auto-adaptare.
Capacitatea de auto-adaptare (auto-regularizare).
Bandura consideră că sistemele autoadaptative mediază influenţele externe şi asigură baza pentru
acţiunile conştiente (care urmăresc un scop), permiţând oamenilor să aibă un control personal
asupra propriilor gânduri, sentimente, motivaţii şi acţiuni. Auto-adaptarea este un mecanism de
control intern, care guvernează ceea ce realizează comportamentul, şi consecinţele auto-impuse
pentru acel comportament. Auto-adaptarea este extrem de importantă, deoarece permite substituirea
treptată a controlului intern pentru controlul extern al comportamentului.
Auto-regularizarea apare prin interacţiunea dintre sine şi sursele exterioare de influenţă,
incluzând standardele motivaţionale şi pe cele socio-morale. Oamenii îşi formulează mereu seturi
de obiective, iar apoi evaluează, la nivel personal, posibilităţile concrete de realizare a acestor
obiective. În acest proces, standardele pot motiva o persoană să muncească mai mult sau să-şi
modifice comportamentul, cu scopul de a atinge un obiectiv sau un standard. Motivaţia poate
apărea din exterior, aşa cum este cazul unei recompense financiare, sau din interior, aşa cum se
întâmplă atunci când persoana se simte mândră pentru faptul de a fi avut o realizare.
În opinia lui Bandura, trei factori par să determine gradul de auto-motivare care apare. În
primul rând, auto-eficacitatea persoanei pentru un comportament dat afectează dramatic gradul de
auto-motivare pentru săvârşirea acelui comportament. Dacă persoana se simte capabilă să atingă
obiectivul, atunci devine probabil că ea va depune eforturi mai mari, muncind mai mult, şi nu va
renunţa cu uşurinţă, comparativ cu o persoană care are un nivel redus de auto-eficienţă. Un al
doilea factor esenţial pentru auto-motivare este feed-back-ul. Prin intermediul feed-back-ului, o
persoană este capabilă să-şi controleze sau să-şi ajusteze eforturile şi obiectivele, astfel încât să le
facă mai fezabile şi mai realiste. În plus, primirea feed-back-ului, pentru realizarea unui anumit
comportament, va dezvolta nivelul de auto-eficienţă al persoanei pentru acel comportament. Cel
de-al treilea factor care influenţează auto-motivarea este timpul anticipat pentru atingerea
obiectivului . Scopurile de nivel proxim sunt mult mai eficiente decât cele mai îndepărtate, în
privinţa auto-motivării. La rândul lor, standardele sociale şi cele morale regularizează
comportamentul.
Relaţia dintre gândire şi dirijare (conducere) este mediată prin exerciţiul acţiunii morale.
Prin auto-reacţiile evaluative, precum auto-aprobarea sau auto-reprimarea, standardele interne
morale pot adapta modul în care persoana înţelege să se conducă. De exemplu, dacă o persoană
interiorizează ideea potrivit căreia hoţia este un lucru rău, atunci ea îşi va impune auto-sancţiuni,
pentru a se conduce în direcţia acestor standarde interne. Dacă o persoană se confruntă cu decizia
de a fura sau de a nu o face, ea va anticipa faptul că această acţiune i-ar viola standardele

30
interioare, ducând la auto-critică. În consecinţă, cel în cauză îşi va regulariza propriul
comportament prin luarea deciziei de a nu fura.
Dezvoltarea şi natura acţiunii morale s-a situat mult timp în topul activităţii de cercetare. În
general, se crede că oamenii dezvoltă standarde morale dintr-o varietate de influenţe, precum
instruirea directă „luată” din feedback-ul comportamentelor semnificative, din modelarea
standardelor morale.
Standardele sunt dezvoltate, de asemenea, din sistemele organizate instituţional, precum
activităţile de educaţie, media, religioase, politice şi legale. Bandura afirmă că, adeseori,
observarea comportamentului este mai importantă decât instruirea verbală. Totuşi, diferenţele ceea
ce priveşte standardele după care se modelează oamenii (de exemplu, mediul social) determină ca
impactul generat de procesul de modelare (asupra dezvoltării standardelor personale) să fie redus.
Oamenii nu asimilează în mod pasiv standardele de comportament la care sunt expuşi; acelea care
sunt interiorizate depind de modelul însuşi, de valoarea unei activităţi, de percepţia persoanei
asupra propriului comportament. De menţionat că toate acestea se realizează prin procesul de auto-
regularizare prin care comportamentul pro-social poate fi menţinut la nivel interior.
Auto-reflecţia ajută oamenii să-şi analizeze experienţele, să reflecteze asupra propriilor
procese de gândire. Unul dintre cele mai importante tipuri de auto-reflecţie este auto-eficacitatea.
Auto-eficacitatea este un tip de gândire auto-reflectivă, care afectează comportamentul individului,
precizează Bandura. Potrivit teoriei social-cognitive, oamenii dezvoltă percepţii cu privire la
propriile abilităţi şi caracteristici, care le ghidează ulterior comportamentul.
Auto-eficacitatea se dezvoltă ca o consecinţă a realizărilor obţinute de persoană, într-un
anumit domeniu, de-a lungul timpului, din observarea succeselor şi eşecurilor altora, din statutul
psihologic al unui semen sau altuia. Comparaţia, din punct de vedere social, a propriei performanţe
cu performanţa altora, serveşte, de asemenea, drept sursă puternică de auto-eficacitate.
Să mai spunem doar că teoria social-cognitivă, deşi este una de mare importanţă pentru
domeniul psihologiei în general, şi pentru cel al psihologiei personalităţii în mod special, ea
prezintă următoarele două neajunsuri principale:
- nivelul de comprehensivitate (care nu este unul uşor accesibil) şi complexitatea propriu-zisă
a teoriei determină ca aceasta să fie dificil de operaţionalizat;
- multe aplicaţii ale teoriei social-cognitive se concentrează pe unul sau două constructe, aşa
cum este cazul auto-eficacităţii, ignorând altele.

31