O noua sinteză despre folclorul literar romanesc

Pavel RUXANDOIU - Folclorul literar in contextul culturii populare romanesti

Editura Grai si suflet – Cultura Naţionala, Colecţia „Cuminţenia pământului“, Bucureşti, 2001

Cu privire la trăsăturile folclorului, pe lângă cele menţionate in toate lucrările de

specialitate (oral, colectiv, sincretic, anonim, formalizat, variabil), in cercetări recente s-a
arătat ca oralitatea a impus o serie de formule. Aproape fiecare categorie si-a creat formulele
ei – formule-emblema ale unei categorii si formule calatoare – ca elemente categoriale ale
discursului. Dintre acestea, un loc proeminent îl ocupa „frunza verde“, formula fatica, termen
lansat de Roman Jakobson, un paspartu, formule iniţiale, prezente îndeosebi in lirica populara,
dar întâlnite si in cântecul epic, compuse din doua parţi: una invariabila (aici rapsodul
foloseşte si formule diminutivale: „foicica“, „frunzuliţa“, „foicica“, „foileana“, „frunzişoara“),
iar cealaltă variabila, de obicei numele unei plante, care de cele mai multe ori are legătura cu
conţinutul cântecului: „Frunza verde si-un pelin/ Voinicel străin/ Străin si sărac/ Unde
poposeşti/ Gazda nu găseşti“. Exista, alături de consonantele tematice, improvizări bizare,
construcţii pur rimofore: „Frunza verde-ardeleneasca“, „Frunza verde de lăcusta“, „Frunza
verde lemn proscris“, „Frunza verde untdelemn“, „Frunza verde solzi de peste“ s.a. (v. Ovidiu
Barlea, Folclorul romanesc, 1983). O alta trăsătura caracteristica a creaţiei populare e
brevilocventa, trăsătura care figurează intr-una din definiţiile date folclorului de M.
Eminescu: „Farmecul poeziei populare îl găsesc in faptul ca ea este expresia cea mai scurta a
simţământului si a gândirii“. Creaţia folclorica este in general scurta. Un basm nu are
întinderea unui roman, o balada nu are desfăşurarea unei epopei, deşi exista si cântece epice
care au peste 1000 de versuri, iar textele pluguşoarelor cuprind până la 500 de versuri.
Polisemia este o alta caracteristica a creaţiilor folclorice. După cum a remarcat Ion
Coteanu, „limbajul popular, ca varianta fundamentala a oricărui idiom, revela, prin structura
si substanţa sa, un stadiu de cultura si civilizaţie si s…t la acest nivel doar un număr mic de
cuvinte obliga la polisemie“. Autorul a constatat „bogatie si varietate lexicala in toate
graiurile unui idiom luate impreuna, saracie si uniformitate intr-un singur grai“ (I. Coteanu,
Stilistica functionala a limbii romane, 1973).
Fenomen plurivalent, folclorul isi dezvaluie, dincolo de functiile rituale, magico-
religioase, ceremoniale, practice, sociale si utilitare, caracterul dramatic, de festivitate, de
spectacular.

Examinat de specialisti ca procedeu de capetenie al stilului narativ, dialogul

indeplineste in povestiri functii multiple, folosind forme diverse, de la simpla conversatie pina
la filozofarea pe marginea intimplarilor narate.
Povestitorul realizeaza interesante compozitii dramatice, comunicind permanent cu
auditoriul. Nararea presupune o coparticipare a povestitorului si o asociere a destinatarului si
se opune retinerii intelectuale din unele mesaje culte.
Despre teatralitatea generica a literaturii populare romanesti au vorbit, pe larg, V.
Adascalitei in teza de doctorat sustinuta la Universitatea din Bucuresti in 1970 si V. Mandra
in Istoria literaturii dramatice romanesti (1985).

Ne vom referi, pe scurt, la citeva dintre ele. Metafora infirmata, insotita de dezlegarea
ei, e un termen introdus in folcloristica de Monica Bratulescu, ca o replica la terminologia
folosita in cercetarea eposului slav, unde se vorbeste despre „antiteza slava“ sau „paralelism
negativ“. Autoarea arata ca procedeul isi are originea in magie, dar, laicizat, capata diferite
grade de complexitate. In cele mai multe cintece eroice, procedeul apare in fragmentele
dramatizate, in care metafora e tratata ca o perceptie gresita, de obicei o confuzie a unuia
dintre protagonisti, corectata de colectivitate: „Un nourel ca-mi vedea/ Si lui Gruia asa-i graia/
Frate, fratiorul meu/ Ce se-ntoarce norul greu?/ Nu e nour ce privesti/ Ci sint turcii cei pagini“
(Gruia lui Novac).
Un alt procedeu artistic care trebuia amintit si comentat este contaminarea despre care
s-au pronuntat in folcloristica romaneasca B.P. Hasdeu, D. Caracostea, Gh. Vrabie, iar mai
aproape de noi Ligia Bargu, intr-o lucrare de referinta, Contaminarea – un procedeu artistic de
compozitie (in Studii de poetica si stilistica, 1966, p. 69-80), unde se subliniaza ca procedeul
devine un proces continuu de recompunere artistica a folclorului.
In folclor constatam, de asemenea, predilectia pentru antiteza, pentru aspectele
contrastante, propensiunea pentru personaje opuse: buni/rai, destepti/prosti,
frumosi/monstruosi. Contrastul intre aparenta si esenta in compunerea unor personaje e un
procedeu artistic predilect in folclor (Prislea cel voinic, Pacala, Tugulea s.a.). Sint folosite
scheme compozitionale care fac o trecere rapida de la nefericire la fericire, de la boala la
sanatate, de la saracie la bogatie etc.

La examenul estetic si, acolo unde e cazul, sociologic, etnologic si nu in ultimul rind
filozofic, s-au consemnat interpretari si analize cu privire la unele categorii folclorice de
prima insemnatate. Fara indoiala ca intr-o poema de virf ca Miorita se implica o gama variata
de valori subsidiare: exista o valoare istorica, una documentara, una psihologica,
antropologica, etica pe care folcloristul le receptioneaza la modul specific. In Miorita (1964),
Adrian Fochi distinge in poem prezenta a 18 teme si a patru nuclee tematice. In De la
Zalmoxe la Gingis-Khan (Paris, 1970), M. Eliade descifreaza in balada doua idei forta:
crestinismul cosmic si teroarea istoriei. De asemenea, istoricul religiilor releva ca Miorita si
Mesterul Manole au ca motiv dramatic o „moarte violenta“ acceptata cu seninatate. Prezenta
mortii in centrul spiritualitatii populare romanesti, subliniaza M. Eliade, nu inseamna insa o
viziune pesimista asupra lumii, o rarefiere a debitului vital. In Dimensiunea romaneasca a
existentei (1943), M. Vulcanescu descifreaza in Miorita „un acut sentiment al istoriei, al
prezentului si care iti cere sa intervii acum ori niciodata si, de asemenea, revela lipsa de teama
in fata mortii, deosebindu-ne de nordici, care traiesc cu intensitate dramatica grija mortii s…t
deoarece pentru romani lucrurile de aici continua sa se desfasoare in lumea de dincolo, iar
plingerea nu este ruperea sfisietoare, ci este chemare [s.n.] pentru integrarea in linistea a toate,
asezare, impacare“ (s.n.).
In Etnologie juridica (1970), Romulus Vulcanescu crede ca a descoperit in colinda
Judecata pacurarilor un document juridic, mai mult decit o cutuma, o expresie artistica majora
a creatiei populare. Istoricul D. Pippidi arata ca in toate spatiile culturale moartea unui tinar
nelumit a impresionat profund colectivitatile umane, iar in documente greco-latine se face
aluzie la mors immatura: „Nu sfirsitul vietii e dureros, de vreme ce asta-i soarta fiecaruia, ci
moartea timpurie si inaintea parintilor“ (la greci).

Si ne ofera si un exemplu dintr-un text latin: „Quod parenti facere debuit filia, id
immatura filiae fecit pater“ („Ceea ce fiica ar fi trebuit sa faca parintelui sau, tatal a facut-o
fiicei sale nelumite“).
Capitolul despre lirica populara e bine si interesant conceput. Glosele noastre razlete
la acest capitol pot fi privite doar ca o alta perspectiva care nu vine in contradictie cu
observatiile pertinente ale autorului.
In Antropologia lui Kant exista o observatie profunda si adevarata cu privire la mecanismul
psihologic, la una dintre modalitatile de caracterizare a unui popor. Kant spune ca turcii
obisnuiau sa caracterizeze tarile prin care treceau dupa viciul cel mai vizibil. Procedind astfel,
pe baza observatiilor acestora, filozoful a alcatuit urmatorul tablou:
Tara modelor – Franta
Tara proastei dispozitii – Anglia
Tara stramosilor – Spania
Tara fastului – Italia
Tara titlurilor – Germania
Tara domnilor – Polonia

Daca in acest tablou am schimba viciul in calitate, Romania ar putea figura cu

sintagma, credem noi, de tara a dorului. Prin anii ’30, un francez a scris o carte intitulata
Romania tara a dorului (La Roumanie, terre du dor).
In lirica populara romaneasca sint frecvente sapte notiuni, cuvinte-cheie, cuvinte-tema,
metafore fundamentale: „dor“, „jale“, „frumos“, „urit“, „bine“, „rau“, „noroc“, iar cuvintul
„dor“ este notiunea-pilot si care poate fi integrata seriei arhetip-mit-simbol. Despre prezenta,
denotatiile si estetica dorului in poezia populara romaneasca exista o bibliografie
impresionanta, de la Ov. Densusianu, L. Blaga, I. Pillat pina la G. Calinescu, Ov. Papadima, I.
Coteanu, Elena Balan-Osiac s.a.
Folclorul literar in contextul literaturii populare romanesti de Pavel Ruxandoiu este o
carte de care cultura noastra de azi avea nevoie. Este o pledoarie pentru creatia folclorica
facuta cu seriozitate, probitate si, nu in ultimul rind, cu talent pedagogic.