You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source: Studii şi articole de istorie

History Studies and Articles

Location: Romania
Author(s): Ioan Stanomir
Title: 1866-1947: CONSTITUŢIONALISM ŞI AUTOCRAŢIE LA ROMÂNI
1866-1947: CONSTITUTIONALISM AND AUTOCRACY AT THE ROMANIANS
Issue: 83/2016
Citation Ioan Stanomir. "1866-1947: CONSTITUŢIONALISM ŞI AUTOCRAŢIE LA ROMÂNI". Studii şi
style: articole de istorie 83:60-72.

https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=354539
CEEOL copyright 2018

II. 150 DE ANI DE EVOLUȚIE

CONSTITUȚIONALĂ ÎN ROMÂNIA MODERNĂ
ȘI CONTEMPORANĂ

1866-1947: CONSTITUŢIONALISM ŞI AUTOCRAŢIE

LA ROMÂNI
Ioan STANOMIR

1866-1947: CONSTITUTIONALISM AND AUTOCRACY

AT THE ROMANIANS
(Abstract)

The aim of this paper is to trace back the origins of the two conflicting
traditions that exist within the framework of the romanian constitutional history.
Between 1822 and 1947, the romanian constitutional dynamics has been shaped by
the aspiration to borrow extensively from the belgium, french and english public
law, with the purpose to set up a political regime of constitutional monarchy and
ideological moderation. The 1866 constitution is the climax and the coronation of
this prolonged effort. There is, however, an alternative legal paradigm evolving in
the same period, an alternative promoting the idea of autocracy. By eliminating the
checks and balances guarantees and by curtailing severely human rights, this
autocratic approach managed, between 1938 and 1944, to impose its own agenda,
by dismantling the rule of law state.
The legal and political conversation between these two traditions is at the
the very centre of romanian modernization.
Keywords: constitution, constitutionalism, freedom, moderation, autocracy,
totalitarianism.

Istoria constituţionalismului în România este inseparabilă de istoria evoluţiei

intelectuale şi a parcursului autohton către modermitate. Opţiunile pe care le
realizează elitele politice în epoca de dinainte şi de după 1866 nu sunt accidentale,
ci reflectă un efort, deliberat şi sistematic, de aclimatizare a unor concepte şi proce-
duri care ţin de esenţa constituţionalismului. „Constituţionalizarea” este percepută
ca parte din noua identitate pe care şi-o asumă Principatele. Constituţionalismul
este asociat, pe întreaga durată a intervalului evocat, cu moderaţia, libertatea şi
occidentalizarea. Renaşterea României, spre a relua formula canonică pe care o

„Studii și articole de istorie”, vol. LXXXIII, 2016, pp. 60-72

60

CEEOL copyright 2018

CEEOL copyright 2018

descoperim în imaginarul epocii, este o operaţiune de anvergură, ce atinge toate

nivelele, mentalitare şi instituţionale, în egală măsură.1
Epoca dintre 1866 şi 1948 este una în cadrul căreia are loc şi dialogul între
două linii de evoluţie constituţională, între două stiluri de a imagina relaţia dintre
puterile publice, stat şi cetăţeni. Există, pe de o parte, o direcţie îndatorată constitu-
ţionalismului belgo-francez şi, indirect, celui englez, pe cale de consecinţă, o
direcţie ce desenează un profil constituţional sub semnul separaţiei puterilor şi al
guvernării limitate- din această direcţie vin, istoric, constituţiile de la 1866 şi 1923.
În opoziţie cu aceasta, se poate identifica alternativa care se sprijină pe autoritarism
şi pe fuziunea dintre puteri, această alternativă adaptându-se imaginarului politic al
epocii sale. Alternativa autocratică va fi una cezarică, în accepţiune bonapartistă, la
1864, spre a fi recuperată apoi în noua viziune corporatistă şi etnocratică a statului
român, decelabilă la 1938 şi 1940. Două regimuri succesive şi în aparenţă opuse,
cel carlist şi cel antonescian, ilustrează această abordare ce acordă puterii executive
poziţia de preeminenţă în raport cu libertăţile individuale. 2
Dialogul dintre moderaţia politică, pe de o parte, şi arbitrariul etatic, este
unul care prezintă o importanţă particulară pentru înţelegerea modernităţii româneşti.
Constituţionalismul, ca set de principii şi de instituţii dedicate instituiriii liber-
tăţii,este evacuat din spaţiul autohton, înainte de organizarea regimului comunist.
Dispariţia ultimelor sale vestigii, la 1938, anunţă intrarea României în intervalul
definit de partidele unice şi de voluntarismul etatic.

A. Constituţionalismul şi moderaţia politică

Evoluţia constituţională se cere raportată, inevitabil, la mişcarea ideilor
politice şi la dinamica modelelor constituţionale. Această tradiţie a moderaţiei
politice, care îşi va afla apogeul la 1866, este expresia nu doar a unei dezvoltări
ideologice, dar şi a unui compromis istoric.
Modelul de la care se revendică această linie politică este unul vizibil pe tot
parcursul perioadei analizate. Este vorba de paradigma care îşi are sursele în
constituţiile franceze de la 1791, 1814 şi 1830, ca şi în cea belgiană de la 1831.
Modelul care se conturează este acela al monarhiei limitate, proto-constituţionale,
un model care refuză, în egală măsură, rigiditatea autocratică, dar şi radicalismul
republican.
În cazul Principatelor, cele două mari familii politice care se afirmă, de la
jumătatea secolului XIX, liberalii şi conservatorii, sunt uniţi de credinţa în progres.

1
Definiţia constituţionalismului, la Giovanni Sartori, Constitutionalism – A preliminary discussion, în
„The American Political Science Review”, Vol. 56, nr. 4, pp. 853-864. Despre conceptul de consti-
tuţie în spaţiul românesc, a se vedea Edda Binder Ijima, Conceptul de constituţie în istoria gândirii
juridice româneşti, în Victor Neumann, Armin Heinen (ed.), Istoria României prin concepte.
Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, Iaşi, Polirom, 2010, pp. 299-323.
2
O analiză a rolului pe care modelele constituţional îl pot avea , la Kim Lane Schepelle, Aspirational
and aversive constitutionalism:the case for studying cross-constitutional influence through negative
models, în „International Journal of Constitutional Law”, nr. 2/2003, pp. 296- 324.

61

CEEOL copyright 2018

CEEOL copyright 2018

Ceea ce îi diferenţiază este viteza pe care o preferă. Lentoarea organicistă a conser-

vatorilor este criticată de liberalii ce preferă scurtătura revoluţionară.
Din acest punct de vedere, alegerea acestui model al moderaţiei, exprimat de
idealul monarhiei constituţionale, aparţine, în egală măsură, celor două ramuri
politice. Tatonările de la 1857, din epoca Adunărilor Ad-Hoc, sunt urmate de faza
finală a alianţei politice de la 1866, alianţă care furnizează baza detronării lui Cuza.
Adaptarea acestui model, la realitatea românească, înseamnă apariţia unui
regim politic hibrid, amestec de practici constituţionale şi de instincte autoritare.
Din acest punct de vedere, liberalii, ca şi conservatorii, vor fi la fel de brutali în
violarea normelor constituţionale, cu ocazia alegerilor parlamentare sau locale.
Guvernele , iar nu electoratul, decid. Este o dimensiune politică decelabilă imediat
de după 1866 şi care va supravieţui până la adoptarea votului universal, spre a se
adapta realităţilor extinderii corpului electoral. Tensiunea dintre ambiţia de sincro-
nizare cu Occidentul şi subminarea constituţionalismului prin practici autoritare
este o constantă a istoriei politice româneşti, înainte de 1938.
Constituţia de la 1866 a fost descrisă de criticii ei ca fiind rezultatul unei
operaţiuni de adaptare lipsită de imaginaţie. I s-a reproşat lipsa de legătură cu
trecutul naţional, ca şi caracterul de improvizaţie. Legea fundamentală a devenit
emblema unui proces de occidentalizare grotesc, ce a generat doar caricaturi şi
mutaţii patologice. Din perspectiva unei voci romantic-reacţionare ca aceea a lui
Nicolae Iorga, constituţia de la 1866 este străină de tot ceea ce înseamnă stratul
autentic de dezvoltare naţional. Istoria constituţională românească a părut să
accepte această viziune despre constituţia de la 1866 – tratatele şi cursurile din
epoca interbelică au interpretat legea fundamentală de la 1866 ca pe un împrumut
ce exprimă ambiţia unei epoci, ca pe un calc după constituţia belgiană de la 1831.3
I se datorează lui Ioan C. Filitti amendarea acestei viziuni canonice despre
geneza constituţiei de la 1866. Pentru Filitti, ceea ce contează este identificarea
unei serii istorice de evoluţie, serie ce cuprinde originile textului de la 1866. Este
aceasta viziunea pe care o aplicăm, la rândul nostru, în măsura în care redăm
constituţia de la 1866 unui întreg context de explorări şi de încercări intelectuale
definind secolul XIX românesc. Constituţia de la 1866 nu este, în această lectură,
un accident exotic, ci capătul de linie al unui efort de adaptare şi împrumut consti-
tuţional.4 Deceniile dintre 1821 şi 1866 sunt un veritabil laborator constituţional, în
cadrul căruia sunt examinate şi testate o serie dintre ipotezele care vor fi îmbră-
ţişate la 1866.

3
Intervenţia lui Nicolae Iorga, Istoricul constituţiei româneşti, în Noua constituţie a României,
București, Institutul Social Român, Cultura Naţională, 1922, pp. 5-25. Pentru o viziune standard
asupra istoriei constituţionale, a se vedea sinteza lui Paul Negulescu, Gheorghe Alexianu din Tratatul
de drept public, București, Casa Şcoalelor, 1942-1943. O perspectivă asupra rădăcinilor constituţio-
nalismului românesc, înainte şi după Vechiul Regim, la Daniel Barbu, O arheologie constituţională
românească, București, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002.
4
A se vedea Ioan C. Filitti, Izvoarele constituţiei de la 1866 (originile democraţiei româneşti), Bucureşti,
Tipografia Ziarului Universul, 1934.

62

CEEOL copyright 2018

CEEOL copyright 2018

Preludiu la 1866
Constituţionalismul din Principate este produsul unui mediu şi al unor
circumstanţe modelate de spiritul şi de ambiţiile secolului al XIX-lea. Dincolo de
regimurile politice care se succedă, există o remarcabilă continuitate la nivelul
încercărilor de a imagina o alternativă la Vechiul regim românesc. Detaşarea de
fanariotism, (perceput ca un simptom al stagnării şi al subdezvoltării), desprinderea
de absolutism,dezbaterile în marginea „Chestiunii Orientale” şi a statutului
Principatelor, toate acestea definesc spaţiul intelectual în care se defineşte acest
imaginar politic şi constituţional ce anticipează anul 1866.5
A devenit un loc comun al istoriei ideilor politice româneşti evocarea
rădăcinilor cărvunare ale reflecţiei constituţionale de la noi, în preajma lui
1821/1822. Pe urmele lui A. D. Xenopol, s-a văzut în textul elaborat de cercul din
jurul lui Ionică Tăutul manifestarea cea mai închegată a unui spirit novator, marcat
de amprenta anului 1789.„Constituţia cărvunarilor” este, dincolo de anvergura ei,
un fragment din ansamblul de proiecte de reforme dezvoltat după 1774. Apariţia ei
ţine de un moment ce anunţă impunerea unei viziuni despre stat ca entitate limitată
şi guvernată de legi. Semnificativă este apariţia unui rudiment conceptual de
supremaţie constituţională, iar acesta este un indiciu care dovedeşte până la ce
punct europenizarea devine un element de definire al patriotismului. 6
Fără a fi o constituţie, dar posedând atributele şi funcţiile unei legi funda-
mentale, Regulamentele familiarizează elitele din Principate cu o separare, fie şi
parţială, dintre puteri. Distincţia dintre executiv şi judecătoresc, ca şi instituirea
unei limitări a puterii domneşti, sunt semnele care trimit la un alt mod de amena-
jare al statului. În egală măsură, Regulamentele inaugurează, paradoxal, parcursul
ce duce la anul 1866. Protectoratul rusesc, cu ingerinţele sale sufocante, face să
apară asocierea, simbolică, dintre constituţionalizare şi emancipare naţională.
Libertatea politică este posibilă doar prin instituirea unui mecanism de guvernare
fondat pe constituţie şi pe legi.
Din acest creuzet al opoziţiei faţă de ordinea regulamentară se iveşte alter-
nativa ce mizează pe constituţie. O dată cu mişcarea animată de Ion Câmpineanu,
legătura dintre constituţionalizare şi luptă naţională este vizibilă. Moştenirea anului
1838 este această nouă ideea a centralităţii legii fundamentale- menirea ei este
aceea de a permite organizarea exerciţiului suveranităţii naţionale, ca şi garantarea
drepturilor individuale. Tatonările de la 1838 le anticipează pe cele de la 1848.
Egalitatea în faţa legii devine inseparabilă de supremaţia constituţiei înseşi. 7
În acest itinerar de explorare lexicală şi juridică, anul 1848 este acea verigă
fără de care 1866 ar fi imposibil de imaginat. Paşoptismul propune, pe linia
5
Pentru un inventar al acestora, Vlad Georgescu, Memoires et projets de reforme dans les
Principautes Roumines, Bucureşti, Association Internationale d’études du Sud-Est europeen, 1970.
6
Pentru o a analiză , a se vedea A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice româneşti până la 1866,
București, Albert Baer, 1910.
7
A se vedea analiza Corneliei Bodea, Lupta românilor pentru unitate naţională, 1834/ 1849, Bucureşti,
Editura Academiei RSR, 1967.

63

CEEOL copyright 2018

CEEOL copyright 2018

liberalismului european, această sacralitate a constituţiei. Proclamaţia de la Islaz

este nu doar prima noastră declaraţie de drepturi, dar şi documentul care serveşte
drept constituţie pe durata celor trei luni de guvernare revoluţionară. Comparabilă,
prin anvergură intelectuală, cu modelele ei din spaţiul francez şi american,
Proclamaţia de la Islaz anunţă acea constituţie care nu va fi adoptată niciodată.
Pentru paşoptişti, Proclamaţia este însăşi constituţia, cea care întruchipează un
ideal de emancipare juridic. 8
Din unghiul de vedere al genealogiei constituţiei de la 1866, legatul cel mai
important al anului 1848 este consacrarea unui catalog de drepturi şi de libertăţi.
Constituţia se impune nu doar ca un instrument destinat să codifice mecanismul
guvernării, dar şi ca un text în care se înscriu libertăţile civice. Simbolic, Procla-
maţia de la Islaz lasă în urma sa un set de promisiuni pe care legea fundamentală de
la 1866 nu le va onora – eliminarea limitărilor confesionale în acordarea cetăţeniei
este doar una dintre acestea. Nu este mai puţin demn de interes un gest pe care îl
realizează Mihail Kogălniceanu. Elaborarea unui proiect de constituţie pentru
Moldova traduce această ambiţie a liberalismului moderat de instituţionalizare a
libertăţii, în cadrele unei constituţii.9
După un deceniu de glaciaţiune, constituţionalismul redevine reperul fără de
care nu se poate concepe emanciparea naţională. În Adunările ad-hoc, cele care
reproduc, paradoxal, idealul paşoptist al adunărilor de stări democratizate, ideea
constituţiei se confundă cu consacrarea unui regim reprezentativ, sub domnia unui
prinţ străin. Simbolic, adunările ad-hoc marchează afirmarea acelui numitor comun
dintre liberali şi conservatori. Pentru paşoptişti, anul 1857 este ocazia de a renunţa,
fie şi parţial, la radicalismul revoluţionar.
Această metamorfoză ce face posibilă naşterea consensului aduce în prim
plan şi atât de des evocatul „model belgian”. 10 Constituţia Belgiei de la 1831 va
reprezenta documentul în care se regăsesc valorile şi instituţiile pe care şi românii
aspiră să le adopte. Împrumutul constituţional este justificat, în acest context, de
natura particulară a Belgiei înseşi – ea este o naţiune ivită din revoluţia de la 1830,
una care se ilustrează prin capacitatea de a apăra idealurile moderaţiei şi ale progre-
sului. Ceea ce contează, aşadar, este redefinirea statului viitor sub semnul acestei
emulaţii. Calea de urmat este cea de la 1866 – unirea, regimul libertăţii politice şi
prinţul străin. Programul de la 1857 este sinteza aşezată sub semnul respectabilităţii
europene. 11

8
A se vedea Radu Carp, Ioan Stanomir, Inventarea constituţiei. Proiecte intelectuale şi dezvoltare
instituţională în Principatele Române în secolul al XIX-lea, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2009.
9
Un bilanţ al liberalismului în epoca de dinainte de 1866, la Keith Hitchins, Liberalismul românesc,
1821-1866, în Victor Neumann, Armin Heinen (ed.), op. cit., pp. 129-151.
10
Pentru un inventar al modelelor de la care se revendică modernitatea juridică de la noi, Alexandre
Tilman-Tilmon, Les influences etrangeres sur le droit constitutionnel roumain, Bucureşti, Editura
„Cugetarea- Georgescu Delafras”, 1946, pp. 317-336.
11
O analiză a profilului Adunărilor ad-hoc, la Ioan C. Filitti, Regimul parlamentar din România, în
Enciclopedia României, volumul I, Bucureşti, 1939.

64

CEEOL copyright 2018

CEEOL copyright 2018

Dezbaterile din Adunările ad-hoc le anticipează pe cele de la 1866: atitu-

dinea faţă de introducerea unei camere superioare devine o hârtie de turnesol ce
revelă clivajele politice. Peste un deceniu, câteva dintre temele de interogaţie de
acum vor fi temele ce obligă la compromisul fondator. Lecţia belgiană serveşte ca
model, în aceste context. Semnificativ, dezideratele de la 1857 se suprapun peste
cele de la 1866. Lichidarea Vechiului Regim, prin proclamarea egalităţii în faţa
legii, se regăseşte ca elementul esenţial al acestei viziuni constituţionale.
Convenţia de la Paris este, în ordine juridică, pragul care marchează trecerea
definitivă de la Vechiul regim la modernitatea constituţională – edictată de marile
puteri, asemeni unei constituţii octroiate, textul de la 1858 impune tranziţia de la o
societate politică modelată pe stări şi privilegii la una definită prin relaţia cu censul.
Regimul reprezentativ,limitat sever prin introducerea unui prag extrem de ridicat,
oferă Principatelor ocazia de a experimenta această nouă organizare a politicului –
tensiunile dintre 1859 şi 1866 pregătesc opţiunea pe care elitele o realizează o dată
cu prima constituţie a românilor.
De Comisia centrală, ca for unificator introdus de Convenţie, se leagă unul
dintre momentele ce anunţă anul 1866. În cadrul Comisiei se va dezbate un proiect
de constituţie ce va sta la baza documentului pe care îl va înainta Constituantei
Consiliul de stat, după abdicarea lui Cuza. Dincolo de diferenţele notabile, cu
precădere monocameralismul, proiectul imaginat de Comisia centrală este un punct
de inflexiune ce indică capacitatea românilor de a delibera asupra propriului lor
viitor, în prelungirea aceluiaşi model al moderaţiei belgo-francez.
Succesivele crize politice şi tensiuni din cursul domniei lui Cuza (simptome
ce anunţă lovitura de stat de la 2 mai 1864), sunt tot atâtea ocazii de a clarifica
desenul politic şi constituţional al unui regim care se vrea constituţional şi parla-
mentar. Alianţa dintre liberali şi conservatori, alianţă care va sta la temelia actului
de la 1866, este cimentată graţie unei acceptări comune a dezideratelor de la 1857.
În opoziţie cu linia de guvernare personală a domniei lui Cuza, opoziţia politică
reafirmă necesitatea de a respecta regulile parlamentarismului, citind Convenţia de
la Paris ca pe un text ce consacră soluţia monarhiei constituţionale.
În fapt, alegerea de la 1866 în favoarea unei organizări ce mizează pe
separaţia puterilor şi pe îngrădirea autorităţii şefului de stat, se cristalizează acum,
ca un răspuns la direcţia bonapartistă a lui Cuza. Paradoxul vieţii politice de după
1859 conduce la realinieri ce păreau dificil de anticipat. Kogălniceanu, unul dintre
avocaţii regimului reprezentativ, se alătură lui Cuza în noul său proiect politic –
modernizarea este văzută în conjuncţie cu afirmarea unei domnii active şi
autoritare.
11 februarie 1866 pare să tranşeze, pentru deceniile care vin, această dezba-
tere în jurul opţiunilor de regim politic şi constituţional. Detronarea lui Cuza şi
aducerea pe tron a lui Carol I sunt semnele fidelităţii faţă de un program formulat
în Adunările ad-hoc. Emanciparea naţională este pusă în legătură cu constituţiona-
lizarea. Moderaţia politică este valoarea în jurul căreia se va negocia compromisul
de la 1866.

65

CEEOL copyright 2018

CEEOL copyright 2018

1866 – despre virtuţile compromisului

Momentul de la 1866 este, spre a relua o terminologie canonică, un moment
constituţional, ce vizează aşezarea comunităţii politice pe un fundament radical
diferit de cel anterior.12 Dezbaterile din adunarea constituantă transcriu emoţia şi
pasiunea cu care această lege fundamentală a fost dezbătută. Ceea ce a permis
supravieţuirea constituţiei de la 1866 până la primul război mondial şi ulterior, în
varianta revizuită extins, până la 1938 este existenţa unui nivel al compromisului
politic ce i-a acordat supleţe şi longevitate.
Spre deosebire de constituţia de la 1923, care a incorporat voinţa doar a unui
partid, PNL, actul de la 1866 a reprezentat rezultatul unui efort de negociere care a
inclus trei actori: noul suveran, alături de fracţiunile liberală şi conservatoare.
Profilul constituţional poartă amprenta acestei tentative de a descoperi punctele
comune şi de a codifica soluţiile susceptibile de a debloca crizele apărute. Este
acesta un exerciţiu de maturitate, unul pe care nu îl vom mai regăsi repetat în
secolul şi jumătate care urmează lui 1866.
Există, în economia compromisului de la 1866, un punct nodal, unul care va
domina imaginarul constituţional şi în anii de după. Iniţiată la 1857, în Adunarea
ad-hoc a Moldovei, acolo unde se şi votează o rezoluţie de susţinere a monocame-
ralismului, chestiunea Senatului devine, în contextul constituantei, o hărtie de
turnesol care indică liniile de ruptură politică.
Fideli unei tradiţii care urcă până la 1848, liberalii vor respinge, în mod lipsit
de ambiguitate, Senatul. Acesta din urmă este perceput ca un lest feudal, o instituţie
aristocratică ce nu face decât să acţioneze ca o frână în calea progresului politic.
Conservatorii afirmă, cu argumente extrase din imaginarul politic al liberalismului
clasic de fine de secol XVIII şi debut de secol XIX, necesitatea opţiunii în favoarea unei
camere superioare. Modelul pe care îl evocă unul dintre oratori (Nicolae Blaremberg)
este acela al constituţiei mixte: un model în cadrul căruia senatul ar fi acea parte
aristocratică a aşezării constituţionale. Pledoaria conservatoare în apărarea Senatului
are darul de a introduce în discuţia constituţională ideea de prudenţă.13
Acceptarea Senatului, ca parte a acestui compromis istoric, trebuie analizată
în contextul mai larg al negocierii care se poartă în jurul conturării regimului electoral.
Constituanta de la 1866 participă la un moment european definit de dilemele
modernizării politice. Tensiunea dintre opţiunea liberală de extindere a dreptului de
vot (poate până la limitele votului universal masculin) şi reticenţa conservatoare
traduce un impas continental. Memoria recentă a Europei este dominată de amin-
tirea genezei bonapartismului: ridicarea lui Napoleon al III-lea este asociată cu
acordarea votului universal. România nu face excepţie de la acest curent alimentat

12
Analiza lui Dieter Grimm, Integration by constitution, în „International Journal of Constitutional
Law”, nr. 2-3/2005, pp. 193-208.
13
Desbaterile Adunariei Constituante din 1866 asupra constituţiunei şi legei electorale din România,
publicate din nou în ediţie oficială de Alexandru Pencovici, Bucureşti, Tipografia Statului, 1883,
pp. 196-197.

66

CEEOL copyright 2018

CEEOL copyright 2018

de frici, fantasme şi himere. Soluţia negociată este cea care va dura în în lungul
secol XIX, sfârşit la 1914: o soluţie a colegiilor electorale, una recalibrată prin
revizuirea de la 1883/1884. Ceea ce constituţia de la 1866 nu va putea impune este
acea libertate a sufragiului capabilă de a da substanţă unui regim reprezentativ.14
Simbolic, compromisul îşi are limitele sale. Emanciparea populaţiei evreieşti
este refuzată la 1866,iar o parte dintre cei care se opune acordării de drepturi
politice evreilor sunt aceiaşi paşoptişti ce proclamau, la Islaz, abolirea tuturor
inegalităţilor justificate religios. Cetăţenia este organizată prin excluderea unui
segment demonizat public. Retorica antisemită a manifestaţiilor de stradă şi a
oratoriei politice intră, la 1866, în imaginarul intelectual românesc. Violenţa
controverselor din jurul amendării articolului 7, peste un deceniu, este simptomul
acestei pasiuni xenofobe care nu încetează să se extindă, ca influenţă.15
Compromisul de la 1866 presupune şi codificarea drepturilor şi libertăţilor.
Acesta este punctul în care fracţiunea liberală îşi impune viziunea, cetăţenia, în
pofida excluderii confesionale, fiind unul dintre reperele ce se regăsesc în actul
fundamental. Moderaţia regimului politic care se naşte acum este legată de
afirmarea unor drepturi esenţiale, precum cel la liberă exprimare. În acest din urmă
caz, se poate afirma că libertatea de opinie, intelectuală şi politică, îşi atinge gradul
cel mai înalt de manifestare în intervalul de dinainte de 1914. Guvernarea este silită
să ia act de intenţiile opiniei publice – de la ziare la manifestaţiile publice, gama de
stimuli este una extrem de variată.16
Privit din acest unghi al compromisului fondator realizat între familiile
politice, regimul constituţional de după 1866 va permite soluţionarea paşnică a
confictelor politice. Preeminenţa puterii executive, evidentă în contextul organizării
alegerilor de către guvernele ce deţin decretele de dizolvare ale camerelor, va fi
temperată de acţiunea monarhului şi de agitaţia publică. Cu excepţia lungului
interval al guvernării lui Ion C. Brătianu, regula alternanţei politice defineşte acest
regim parlamentar imperfect autohton. Ca şi în Spania sau in Italia, regimul
parlamentar este corupt de ingerinţele guvernamentale şi de practica patronajului.
Avantajul acestei formule heterodoxe este asigurarea unui grad de stabilitate remar-
cabil, prin domolirea patimilor politice şi canalizarea procesului de modernizare.
Epoca lui Carol I se nutreşte din acest prestigiu în creştere al Coroanei şi din
maturizarea instrumentelor reprezentate de partidele politice.

14
O analiză a semnificaţiei dezbaterilor de la 1866 şi a relevanţei lor în chestiunea modelării
identităţii moderne a românilor, la Silvia Marton, La construction politique de la nation. La nation
dans le les débats du Parlement de la Roumanie, 1866-1871, Iaşi, Editura Institutul European, 2009.
15
A se vedea Stan Apostol, Putere politică şi democraţie în România, 1859-1918, Bucureşti, Editura
Albatros, 1995, pp. 47-53. Un dosar al chestiunii, cu referire la traseul comunităţii în ansamblul ei, la
Carol Iancu, Evreii din România între 1866 şi 1919. De la excludere la emancipare, Bucureşti,
Editura Hasefer, 1995.
16
Un bilanţ al modului în care domnia lui Carol I se raportează la provocările decurgând din
modernizare şi exigenţele ei, la Paul Michelson, Carol I of Romania, 1866/1914. A developmental
assesment, în „Studii şi articole de istorie”, vol. LXXXI, 2014, pp. 59-78.

67

CEEOL copyright 2018

CEEOL copyright 2018

Soliditatea acestui compromis se va vădi în longevitatea regimului politic

însuşi. Revizuirea de la 1883/1884 nu afectează decât marginal acest edificiu.
Dezbaterile în marginea exproprierii şi a votului universal sunt relevante de abia în
secolul XX. Accelerarea istoriei este vizibilă. Manifestul electoral al PNL de la
1913 marchează consacrarea unei noi agende politice.
Compromisul de la 1866 se dizolvă în anii care urmează primului război
mondial. Lichidarea conservatorismului politic, apariţia maselor ca actor politic,
radicalizarea intelectuală sub influenţă europeană, toţi aceşti factori contribuie la
extincţia unui model instituţional. Paradoxal, scheletul constituţiei de la 1866 este
menţinut însă, ca parte a unui nou aranjament postbelic cimentat la 1923.
Regimul parlamentar imperfect, suprapus peste centralizarea administrativă,
continuă în noile cadre ale legii fundamentale de la 1923. Dar noua constituţie nu
mai se poate revendica de la un compromis istoric. Ea este adoptată în condiţiile
unei hegemonii liberale ce elimină şansele oricărei dezbateri autentice. În egală
măsură, ampla revizuire de la 1923 pare să subestimeze mutaţia de natură pe care
România o suferă la 1918. Unirea nu conduce doar la o extindere teritorială, ci şi la
o schimbare de profil, fără precedent. Se poate argumenta că statul care se edifică
după 1918 nu este o simplă prelungire a Vechiului Regat, ci o nouă entitate, profund
diferită prin date geografice şi identitare. Constituţia de la 1923 nu răspunde decât
parţial acestei provocări. Centralizarea pe care o menţine intră în conflict cu acele
culturi juridice regionale ,din Ardeal cu precădere, culturi familiare cu ideile de
descentralizare şi regionalizare. 17
În fapt, deceniul şi jumătate de aplicare al constituţiei de la 1923 este unul
extrem de eterogen şi de accidentat. El este dominat de o serie de evoluţii ce
modifică peisajul regimului însuşi. În jurul lui 1928, hegemonia PNL lasă loc unui
vid care este umplut, temporar, de către naţional – ţărănişti. În fapt, readucerea pe
tron a lui Carol al II-lea este semnul afirmării unui nou stil monarhic, ce antici-
pează lovitura de stat de la 1938. Starea de asediu, acordarea de depline puteri gu-
vernelor în anii de după 1933 subminează ordinea constituţională. Era moderaţiei
este una a trecutului îndepărtat.18
Se poate afirma că linia moderaţiei şi a constituţionalismului îşi atinge
maturitatea o dată cu adoptarea constituţiei de la 1866. Este momentul de apogeu al
unei direcţii de evoluţie. Compromisul realizat între famiiile politice de atunci
creează premizele unui experiment constituţional bazat pe vot cenzitar, ce durează
până la 1914. Epoca de după primul război mondial schimbă nu doar datele
ecuaţiei politice, ci şi pe ale celei constituţionale.

17
Pentru o analiză a contextului şi semnificaţiei acestor dileme constituţionale, Ioan Stanomir,
Libertate, lege şi drept. O istorie a constituţionalismului românesc, Iaşi, Editura Polirom, 2005,
pp. 85-96.
18
Sinteza indispensabilă este Hans-Christian Maner, Parlamentarismul în România, 1930/1940, trad.
de Adela Motoc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004.

68

CEEOL copyright 2018

CEEOL copyright 2018

B. Autocraţie şi fuziune a puterilor

În opoziţie cu această linie de evoluţie ce mizează pe separaţia puterilor şi pe
eliminarea arbitrariului, în acord cu exigenţele constituţionalismului belgo-francez,
se poate identifica o alternativă definită prin recursul la concentrarea puterilor şi la
abolirea garanţiilor juridice ce protejează libertăţile individuale. Acest dialog dintre
cele două tradiţii se poartă în intervalul dintre 1859 şi 1947. El mobilizează energii
şi reflectă mutaţiile intelectuale care survin în peisajul românesc.
Ar fi, din acest punct de vedere, impropriu să utilizăm sintagma de
„constituţionalism“ spre a desemna această opţiune autoritară. Pentru că, prin
alegerile politice şi constituţionale pe care le realizează, exponenţii acestor regi-
muri se despart de trunchiul constituţionalismului. În aceeaşi masură în care legile
fundamentale de la 1948, 1952 şi 1965 nu sunt constituţii, în accepţiunea pe care o
impune vocabularul occidental, documentele de la 1938 şi 1940 ţin de o tradiţie care
nu are nimic în comun cu organizarea libertăţii politice. Nu este un paradox, ci un
simptom al unui alt tip de sincronizare. Alternativa evocată îşi propune să exploateze
un alt filon european, nu mai puţin influent, acel al autocraţiei şi al totalitarismului.
Din această perspectivă, România, ca spaţiu juridico- politic, este afină
Franţei. Ca şi în cazul acesteia din urmă, istoria noastră constituţională este
punctată de fracturi şi de traume. Tensiunea care există în mediul francez, aceea
care opune parlamentarismului ordinea bonapartistă, apare şi în mediul românesc.
După cum , la fel ca şi în Franţa, anii din preajma celui de-al doilea război mondial
sunt marcaţi de un avans al unei ideologii corporatiste şi anti- democratice.
Recuperarea acestui conflict latent permite o mai atentă contextualizare a faptelor
şi datelor constituţionale autohtone.

1864 – un cezarism avortat

Aşa cum am indicat anterior, anii care urmează adoptării Convenţiei de la
Paris sunt cei ai unor confruntări purtate în jurul naturii regimului politic. Dacă,
pentru liberali şi conservatori, în egală măsură, actul fundamental de la 1858 este
temelia unei guvernări parlamentare, întemeiate pe răspunderea cabinetelor în faţa
adunării, pentru Cuza legea fundamentală de la 1858 permite o libertate de acţiune
considerabilă a suveranului, de unde şi preferinţa sa pentru alcătuirea unor
ministere ce regrupează favoriţi personali.
Pe acest fundal, alternativa bonapartistă, legitimată de aura Imperiului,
imperiu care exercită, încă, un patronaj simbolic, apare ca opţiunea naturală ce
permite eliberarea Domnitorului de sub tutela camerelor şi a fracţiunilor politice.
Lovitura de stat de la 2 mai 1864 este, în această ordine istorică, un gest pregătit de
o serie de precedente constituţionale. Alegerea lui Cuza în favoarea unui regim al
preeminenţei executivului era clară din 1863, atunci când este elaborat un proiect
de constituţie. Decizia din 1864 este justificată prin necesitatea de a debloca un
proces de modernizare. Adoptarea legii rurale este argumentul central ce motivează
această operă de renovare statală.19

19
O analiză a contextului istoric al acestor evoluţii, la Ioan C. Filitti, Viaţa politică a Ţării Româneşti şi
a Moldovei, în Enciclopedia României, volumul I, Bucureşti, 1939, pp. 852-859.

69

CEEOL copyright 2018

CEEOL copyright 2018

În fapt, o dată cu anul 1864, în peisajul constituţional de la noi intră elemen-

tele unei gramatici autocratice de extracţie cezarică. Dincolo de mitul lui Cuza, ca
personaj politic emblematic, asociat emancipării sociale, se află osatura unui regim
care împrumută de la originalul bonapartist instrumentele sale clasice: starea de
asediu, tactica plebiscitară, domesticirea parlamentului şi introducerea unei camere
superioare cu atribuţii de control constituţional, concentrarea puterilor în mâna
şefului de stat, ponderea specială acordată Consiliului de stat, ca organism de
specialitate desemnat să pregătească opera legislativă şi să îl asiste pe suveran.
Redat epocii sale, cezarismul de la 1864 este o formă de sincronizare. În
contrast cu linia belgo-franceză, regimul de la 2 mai 1864 privilegiază concentrarea
puterilor şi elimină pârghiile care ar fi permis Camerelor să controleze puterea
executivă. Este important să interpretăm gesturile regimului introdus de Cuza prin
raportare la imaginarul bonapartist. Extinderea corpului electoral este un ecou al
propriei preferinţe a celui de-al doilea Imperiu pentru sufragiul universal vidat de
conţinut efectiv prin cenzură şi tactici poliţieneşti. Modificarea regimului electoral
permite conturarea suveranităţii plebiscitare de esenţa cezarismului.
Actul de la 11 februarie 1866 închide, temporar, acest capitol al cezarismului
autohton. Memoria regimului lui Cuza este reperul în funcţie de care se cristali-
zează opţiunile fundamentale ale constituantei de la 1866. Votul cenzitar, remo-
delarea Senatului, eliminarea Consiliului de stat, respingerea ideii plebiscitare,
toate aceste alegeri se explică prin existenţa acestui fundal istoric. Experimentul
deschis la 2 mai 1864 serveşte spre a cristaliza o opţiune spriinită pe echilibru,
moderaţie şi prudenţă.

1938-1944: autocraţie şi concentrare a puterilor

Autentica resurecţie a direcţiei autocratice în evoluţia statului român se
produce în anii de după 1930. În termenii lui Karl Loewenstein, România se înscrie
pe un curs care o apropie, din ce în ce mai mult, de familia autocraţiilor europene.
O nouă lectură a sincronizării se impune. De această dată, europenitatea nu mai
este echivalată cu asumarea unei identităţi constituţionalist-liberale, ci cu adoptarea
unui decor şi a unei practici instituţionale ce emulează modelele fascist şi
corporatist.20
Intervalul dintre 1938 şi 1944, reprezentat de regimurile carlist şi antonescian,
având în economia sa şi un sângeros interludiu legionar, este unul mai omogen la
nivelul evoluţiilor instituţionale decât aparenţele ar putea să indice. Ceea ce defi-
neşte aceşti ani este progresiva erodare şi eliminare a parlamentului, ascensiunea
unei viziuni ce recomandă concentrarea puterilor şi apariţia unei instituţii a Condu-
cătorului (fie el rege sau mareşal auto-proclamat) cu puteri depline. Tendinţa care
se poate observa transcende regimurile, asigurând o continuitate de adâncime
acestei perioade.21

20
A se vedea Karl Loewenstein, Autocracy versus democracy in contemporary Europe, în „The American
Political Science Review”, nr. 4/1935, pp. 571-593, și nr. 5/1935, pp. 755-784.
21
O analiză a acestui interval, la Ioan Stanomir, op. cit., pp. 119-173.

70

CEEOL copyright 2018

CEEOL copyright 2018

Astfel, dacă este să examinăm rolul pe care Parlamentul îl poate deţine în

cadrul unei organizări politice autocratice, observăm accentuarea unei evoluţii care
se poate identifica, deja, în anii guvernării Tătărescu. Politica deplinelor puteri
videază de conţinut, în mod tacit, instituţia reprezentării parlamentare. Cabinetele
devin, din ce în ce mai mult, expresii ale voinţei regale, fragmentarea spectrului
politic contribuind la această irelevanţă a adunărilor. Lovitura de stat regală din
1938 nu face decât să consacre, oficial, această mutaţie. Profilul Parlamentului
suferă modificări radicale, căci grefa corporatistă din noua constituţie vizează
eliminarea vechiului mecanism de reprezentare. În plus, regimul carlist care se
construieşte acum va recurge la remodelarea peisajului partinic însuşi: dizolvării
partidelor îi urmează apariţia Frontului Renaşterii Naţionale, ca partid unic, cu
vocaţie totalitară. În fapt, carlismul operează, în planul legiferării, cu un instrument
eficace şi incontrolabil. Adoptarea decretelor-lege conferă puterii executive şi
calitatea de legislator.
Regimul antonescian este încă şi mai explicit în privinţa eliminării suvera-
nităţii naţionale exercitate prin parlament. Aranjamentul constituţional din 1940 nu
mai face nici un fel de referire la Camere. Puterea legislativă este incredinţată
cabinetului prezidat de Conducătorul Statului. Fuziunea autocratică îşi atinge
punctul ei culminant.
Similar, centralitatea puterii executive şi preeminenţa unui Conducător
rămâne o constantă a regimurilor dintre 1938 şi 1944. Finalitatea acestei abordări
este renunţarea la orice control pe care Parlamentul l-ar mai putea exercita în raport
cu guvernele. Monarhia autoritară introduce dependenţa totală a cabinetelor faţă de
rege – acesta este Cap al statului şi unic decident în materia selectării personalului
ministerial. Primul-ministru este agentul prin care Regele îşi pune în aplicare
politica.
După 1940, decorul antonescian va miza pe Conducătorul Statului, investit
cu puteri depline. Monarhul dispare ca actor central, locul lui fiind luat de un
personaj politic ce administrează guvernul ai cărui membri sunt numiţi şi revocaţi
de el. În absenţa Parlamentului, Conducătorul Statului deţine, singur, prerogativa
de a sancţiona pe miniştri.
Tendinţele plebiscitare, menite să ofere un alibi pseudo-constituţional
autocraţiei, sunt o altă linie de continuitate între cele două regimuri. Lovitura de
stat a lui Carol al II-lea este cauţionată de naţiune, încătuşată prin starea de asediu.
Politica antonesciană este validată, popular, prin adunările plebisicitare, dechise
unui electorat decupat corporatist.
În fapt, cele două regimuri lichidează o ordine ce garantează, chiar şi incom-
plet, libertatea individuală, prin instituţia domniei legii. De la suspendarea inamo-
vibilitaţii magistraţilor la reintroducerea pedepsei capitale pe timp de pace, gama de
acţiuni are un numitor comun care se reduce la codificarea arbitrariului. Starea de
asediu şi cenzura sunt regulile,iar nu excepţia. Excluderea pe criterii rasiale de la
cetăţenie, iniţiată de regimul carlist, este dublată, în anii regimului antonescian, de
participarea la Holocaust. Politicile genocidare se sprijină pe redefinirea cetăţeniei.

71

CEEOL copyright 2018

CEEOL copyright 2018

Anii dintre 1938 şi 1944 sunt, aşadar, cei care au consacrat triumful politico-
juridic al unei direcţii ostile constituţionalismului, pluralismului şi moderaţiei.
Statul intervine, din ce în ce mai brutal, în societate, iar autonomia cetăţenilor este
înlocuită de apelul la omnipotenţa autorităţiii. Este aceasta o mutaţie care antici-
pează schimbările care se produc în anii de democraţie populară. Lichidarea
libertăţilor în România debutează, în aceşti ani.
Confruntarea, evocată, dintre cele două linii de evoluţie politică este din nou
vizibilă pe parcursul intervalului de tranziţie dintre 23 august 1944 şi 30 decembrie
1947. Repunerea în vigoare, chiar şi parţială, a constituţiei de la 1923 indica tentiva
de a relua legătura cu acea tradiţie a pluralismului care îşi avea rădăcinile în anul
1866.
Ca şi în perioada dintre 1938 şi 1944, victoria simbolică şi juridică revine
acelui stil de guvernare ce aboleşte separaţia puterilor în stat şi introduce atotpu-
ternicia statului. Naşterea regimului de „democraţie populară” se suprapune peste
această eliminare, progresivă, a garanţiilor juridice subsumabile statului de drept.
Organizarea RPR este consecinţa dialectică a acestei evoluţii.

Un bilanţ provizoriu
Cele două linii de evoluţie juridico-politică evocate în aceste pagini se află în
conflict pe durata întregului interval de dinainte de 1948. Departe de a fi un
accident, constituţia de la 1866 se situează la capătul unui proces de clarificare
conceptual. Ideile pe care le cuprinde sunt cele care au fost evocate şi dezbătute în
deceniile anterioare.
Examinarea critică a acestui patrimoniu intelectual poate recupera proiectele,
tensiunile şi vocile acelui timp. Istoria constituţională se întâlneşte cu istoria
ideilor. Anul 1866 este unul central în ecuaţia acestor căutări.

72

CEEOL copyright 2018