Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
Insolventa
Introducere
1. Insolventa este esecul in afaceri, starea, de cele mai multe ori iremediabila, pe care
intreprinzatorul ar fi trebuit, dar nu a putut, sa o evite. Daca afacerea este o aventura, atunci
insolventa este consecinta aventurii care s-a terminat prost. Procedura insolventei este modul in
care legea si tribunalele organizeaza esecul in afaceri.
Deschiderea procedurii insolventei va antrena un lung sir de restrictii si chiar de sacrificii
ce vor fi suportate de ambii destinatari ai procedurii, debitorul si creditorii deopotriva. Dar aceste
restrictii sau sacrificii sunt necesare, fie pentru ca altfel debitorul nu se poate salva, fie pentru ca
debitorul trebuie eliminat din mediul sau de afaceri, pentru a nu contamina acest mediu si a nu
antrena si alti intreprinzatori in esecul sau.
Principalele doua efecte ale deschiderii procedurii insolventei sunt desesizarea
debitorului (automata, daca debitorul nu a cerut sau nu i se permite sa ceara reorganizarea) si
suspendarea urmaririlor individuale contra debitorului.
Efectul de suspendarea împiedică acţiunile individuale de realizare a creanţelor contra
debitorului si se aplică atât creditorilor cu creanţe garantate, cât şi celor cu creanţe negarantate.
În momentul deschiderii procedurii insolventei, intreprinzatorul (devenit, din acest moment,
“debitor”) intră sub protecţia tribunalului, fiind astfel protejat de actiunile creditorilor pentru
recuperarea creantelor, inclusiv de eventualele şicane pe care creditorii i le-ar putea face prin
executări individuale.
Conducerea activitatii debitorului trece, de regula, în sarcina administratorului judiciar,
inca de la deschiderea procedurii. Mandatul administratorilor societăţii ce intră în procedura
insolvenţei inceteaza pe data deschiderii procedurii, daca debitorul nu si-a declarat in termen
intentia de reorganizare. Chiar si in acest din urma caz, administratorii societatii debitoare isi
pierd functia, in favoarea administratorului special, pe data desemnarii acestuia. Administratorul
special, atunci cind debitorul si-a pastrat dreptul de a-si administra afacerea, isi desfasoara
activitatea sub supravegherea administratorului judiciar. Iar administratorul judiciar este, din
punct de vedere judiciar, sub controlul judecatorului-sindic si, din punct de vedere managerial si
comercial, sub controlul creditorilor, exercitat prin comitetul creditorilor. Asadar, creditorii
preiau de la asociatii/actionarii debitorului controlul activităţii acestuia, de la data deschiderii
procedurii insolventei. Rolul asociatilor/actionarilor societatii aflata in insolventa este redus pina
la estompare. Practic, de la data deschiderii procedurii insolventei, adunarea generala a
asociatilor/actionarilor isi vede suspendate atribuţiile principale. Asociatii/actionarii se mai pot
implica doar in desemnarea administratorului special ori in procedurile de majorare a capitalului,
fuziune sau divizare necesare pentru implementarea unui plan de reorganizare.
În caz de lichidare, creditorii vor primi, in ordinea de preferinta prevazuta de lege, plati
sub forma de distribuiri din sumele de bani rezultate din lichidare, creditorii cu creanţe garantate
avind prioritate cu privire la satisfacerea creanţelor lor din sumele obţinute din vinzarea
bunurilor asupra carora poarta garaniile. Ca urmare a trecerii la faliment, debitorul persoana
juridica este dizolvat de drept, urmind a fi radiat din registrele publice, la finalul proceduii de
faliment, cu consecinta pierderii personalitatii sale juridice. Debitorii - persoane fizice care au
fost condamnate definitiv pentru bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă sau alte infracţiuni
economice nu vor mai putea deţine o funcţie manageriala în vreo companie şi nu vor mai putea
face afaceri pe cont propriu până la reabilitare. Anumite descalificări profesionale, restricţii şi
interdicţii sunt aplicabile si managerilor debitorului - persoana juridica, dar numai în cazul
antrenării răspunderii lor penale pentru cauzarea insolventei acelei persoane juridice. În fine, in
mod similar Codului falimentului din SUA, legea română prevede descarcarea completă de
datorii a cdebitorului, cu exceptia falitului fraudulos. Descarcarea de datorii împiedică creditorii
să întreprindă alte acţiuni privind colectarea oricărei părţi a debitului neachitat.
2. Legislatia romaneasca in domeniul insolventei este mult prea des schimbata fiind, in
plus, diseminata in prea multe acte normative. In afara de Legea insolventei nr.85/2006, exista o
Lege a falimentului societatilor de asigurari (Legea nr.503/2004), o Ordonanta referitoare la
falimentulu institutiilor de credit, aplicabila si entitatilor reglementate ale pietei de capital (OG
nr.10/2004), o Lege privind insolventa transfrontaliera (Legea nr.637/2002), o Ordonanta de
urgenta aplicabila profesiei de practician in insolventa (OUG nr.86/2006) precum si, dupa 1
ianuarie 2007, data aderarii Romaniei la UE, Regulamentul procedurilor de insolventa emis de
Comisia Europeana (Regulamentul nr.1346/2000), direct aplicabil in dreptul intern. Toata
aceasta abundenta legislatie, mult prea frecvent modificata, este rezultatul lipsei acute de
principii pe baza carora o asemenea legislatie sa se poata funda. Lipsa principiilor provoaca haos
legislativ care duce, evident, la aplicarea empirica si imprevizibila a legii, intr-un domeniu in
care, oricum, se incearca reglementarea efectelor dezastrului, in ideea de a incerca reducerea la
minim a consecintelor acestuia.
In plus, legislatia insolventei sufera si de inconvenientul unei slabe cunoasteri din partea
mediului de afaceri, care in general rejecteaza aceste proceduri. Ca orice lucru necunoscut, si
insolventa provoaca panica si teama.
Administratia din Romania a incercat in repetate rinduri eficientizarea procedurilor de
insolventa, motiv pentru care aceasta si-a propus, inca din 1995, evaluarea eficacitatii cadrului
legal in ceea ce priveste apararea drepturilor creditorilor, recuperarea datoriilor, mecanismele de
preventie a insolventei precum si evaluarea masurii in care acestea se incadreaza in practicile
internationale cele mai eficiente. S-a incercat a se identifica asteptarile creditorilor, astfel incat
avantajele si dezavantajele acestora in cadrul procedurii insolventei sa poata fi mai bine
determinate, urmind liniile directoare pe care Banca Mondiala le-a schitat in World Bank’s
Principles and Guidelines in insolvency procedures referitoare la raspunderea organelor de
conducere a debitorului persoana juridica, deschiderea procedurii, efectele deschiderii procedurii
etc. Ideea specializarii instantelor in procedurile de insolventa, a selectarii, calificarii si pregatirii
profesionale a judecatorilor-sindici, este tot atit de veche ca si fosta Legea nr.64/1995, chiar daca
este este si acum, la 12 ani de la edictarea acestei legi, in faza de inceput. Situatia este similara in
ce priveste alternativele insolventei (negocierea, arbitrajului, medierea etc.).
O preocupare speciala a administratiei romanesti, cel putin in teorie, a fost cea referitoare
la crizele sistemice si insolventa intreprinderilor detinute de stat, la rolul si implicatiile
falimentului acestor intreprinderi in cadrul procesului de privatizare. Legislatia romana a
insolventei este, insa, rareori aplicata marilor companii, datorita, spre exemplu, multiplelor
exceptari legale aplicabile societatilor de stat privatizabile.
Pe de alta parte, legislatia si practica judiciara din Romania lasa la indemina debitorului o
intreaga varietate de modalitati de a evita sau deturna procedurile colective de la scopul lor
legitim.
Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei1 a fost rezultatul acestor preocupari, la
care s-au adaugat cerintele integrarii in Uniunea Europeana. Având în vedere concluziile
Raportului Comisiei Europene cu privire la progresele înregistrate de România în cursul anului
2004 în procesul de aderare la Uniunea Europeană, potrivit cărora sistemul juridic românesc nu
prevede „mecanisme eficiente pentru ieşirea de pe piaţă a operatorilor economici”, fiind
identificate ca principale cauze ale lipsei de eficienţă „complexitatea procedurii, aplicarea
neuniformă a legislaţiei în materie, protecţia redusă de care beneficiază creditorii”, Guvernul
României a fixat ca obiectiv prioritar în Programul legislativ şi în Strategia de reformă a
sistemului judiciar elaborarea unui act normativ de reformare a procedurii reorganizării judiciare
şi a falimentului2. Procesul de amendare legislativă a avut ca punct de plecare acquis-ul
comunitar în domeniul insolvenţei (Regulamentul Consiliului 1346/2000 din 29 mai 2000
privind procedura insolvenţei3, Directiva 2002/74/EC din 22 septembrie 2002 pentru modificarea
Directivei 80/97/EEC privind protecţia salariaţilor în cazul insolvenţei angajatorului4, Directiva
80/97/EEC privind protecţia salariaţilor in cazul insolvenţei angajatorului5, Directiva
2001/17/EC din 19 martie 2001 privind reorganizarea şi falimentul societăţilor de asigurări 6,
Directiva 2001/24/EC privind reorganizarea şi falimentul societăţilor de credit7), legislaţie a cărei
preluare a fost asumată în cadrul procesului de negociere. Asa cum declara Nota de
fundamentare a Legii insolventei, „s-au avut, de asemenea, în vedere cele mai bune practici în
materie în statele membre ale Uniunii Europene şi în alte state cu tradiţie în domeniu, precum
Statele Unite ale Americii”.
Subcapitolul 1
Domeniul si scopul procedurilor de insolventa
Sectiunea 1
Scurte referinte de ordin istoric
5. Din punct de vedere etimologic si istoric, notiunea de “faliment” a fost, pina in sec.
XX, cea care a desemnat esecul in afaceri. Termenul se pare ca provine din limba latina. Fallo,
fallere insemna a rata sau, dupa unii autori, “a insela, a nu izbuti, a gresi” 10. Falitul, care isi insela
creditorii, se insela si pe sine insusi, intrucit, odata ce era trimis in faliment, el devenea un
proscris, fiind exclus din breasla. De altfel, falitul era considerat automat infractor, fiind
condamnat la inchisoare (fallitus ergo fraudator).
Germenii procedurii falimentului se pot regasi in dreptul roman. Executarea silita, asa
cum o stim in prezent, dar si procedura insolventei, isi au sorgintea in procedura de venditio
bonorum (devenita, ulterior, distractio bonorum). In faza initiala de alicare a Lex duo decim
tabularae, debitorul care nu isi achita datoria era pedepsit sever, putind fi vindut ca sclav de catre
creditor, inchis la inchisoarea datornicilor sau chiar omorit11. Ulterior, s-a observat ca aceste
pedepse nu isi ating scopul, ca sunt practic, inutile, daca nu sunt insotite de masuri reparatorii,
intrucit ceea ce interesa creditorul era sa-si incaseze creanta, si numai in subsidiar sa il
pedepseasca pe debitor, pentru a da un exemplu si celorlalti, care sa-si achite datoriile pentru a
evita sa ajunga in aceeasi situatie. Prin legea Poetelia Papiria s-a inlaturat posibilitatea omorarii
debitorului pentru neplata datoriilor. In loc de a impune exclusiv pedepse debitorului, creditorii,
in colectiv, intrau in posesia bunurilor debitorului, pe care le vindeau in bloc, prin intermediul
unui mandatar, aceluia care oferea pretul cel mai mare, pret din care creditorii, intr-o ordine de
preferinta asemanatoare cu cea reglementata in prezent, isi insuseau partea care li se cuvenea.
Dupa finalizarea procedurii de venditio bonorum, debitorul era exclus din viata profesionala si
chiar cea sociala, fiind decazut din drepturile civile. Raspunderea civila si-a pierdut astfel
caracterul exclusiv sanctionator (aflictiv), fiind orientata catre repararea prejudiciului. Din
procedura de venditio bonorum s-au dezvoltat, ulterior, atit institutia executarii silite, cit si cea a
falimentului.
Prabusirea Imperiului Roman a dus, insa, la faramitarea puterii politice romane. Vechile
institutii ale dreptului roman, desi revitalizate, pentru o vreme, de Justinain, au cazut in uitare
timp de peste 1.300 de ani, pina la redescoperirea sa in perioada marilor coduri ale secolului
XIX. Vechiul drept roman a fost, practic, inlocuit cu un drept cutumiar, creat pentru uzul
comerciantilor. Pe teritoriul Italiei, fenomenul dezintegrarii imperiului roman a dus la formarea
statelor-cetati italiene (Venetia, Genova, Florenta, Pissa, Milano). In locul dreptului roman
uniform, statele-cetati adopta reguli proprii de drept, indeosebi cutumiare. Comerciantii, pentru
a-si apara drepturile, se organizeaza in corporatii si bresle care, cu timpul, vor dobandi
autonomie administrativa, judecatoreasca si chiar legislativa. Corporatia ii cuprindea pe
comerciantii si meseriasii din aceeasi ramura de activitate si era condus de un consul ales din
randurile lor, asistat de consilieri. Urmand exemplul autoritatilor civile, consulul emitea norme
interne bazate pe obiceiuri care serveau la rezolvarea litigiilor ivite intre membrii corporatiei. Cu
10
Y. Guyon, Droit des affaires, tome 2, 9e edition, Economica, Paris, 2003, p.7; St. D. Carpenaru, op.cit, 2007,
p.610. In franceza, termenul care traduce cuvintul din limba latina “fallo, fallere” este faillir (a nu reusi, a rata); in
engleza, termenul echivalent este to fail.
11
A. Negoianu, Insolvabilitatea in vechile legiuiri romane, Institutul de Arte Grafice “Vremea”, Bucuresti, 1931.
timpul, normele interne emise de consuli au fost adunate in culegeri numite statute. Sunt
cunoscute statutele din Pissa (1305), Verona (1318), Bergamo (1475), Bologna (1509) etc. In
formularea unor reguli proprii activitatii comerciale, un rol important l-au avut targurile
medievale italiene, franceze, germane, spaniole etc. Incepind cu sec. XII, in plina epoca a
cruciadelor, apare un drept al targurilor cu reguli aplicabile tuturor comerciantilor participanti la
aceste tirguri, indiferent de originea lor, precum si o procedura speciala de solutionare a litigiilor
dintre comercianti. Datorita legaturilor comerciale cu negustorii din Franta si cei din tarile
nordice, in special prin participarea la targuri, regulile comerciale italiene patrund si in aceste
tari, mai cu seama in domeniul maritim. Decaderea comertului italian, va duce insa la diminuarea
rolului dreptului statuar in reglementarea activitatii comerciale12.
In perioada moderna, post-renascentista, dezvoltarea comertului a impus inlocuirea
dreptului statuar si consuetudinar cu un drept scris. Prima tara in care s-a trecut de la dreptul
cutumiar la legi scrise, aplicabile pe intreg teritoriul tarii, a fost Franta. Un prim act care
prefigura marile monumente legislative ale Frantei il constituie edictul lui Carol al IX-lea din
1563, prin care au fost create jurisdictiile consulare, aplicabile numai comerciantilor (prototipul
tribunalelor de comert franceze, existente si in prezent). Au urmat cele doua ordonante ale lui
Colbert emise de Ludovic al XIV-lea. Prima ordonanta, cea din 1673, avea ca obiect comertul
terestru si cuprindea reguli aplicabile tuturor celor care faceau comert, indiferent de calitatea lor.
Cea de-a doua ordonanta, cea din 1681, privea comertul pe mare si consacra reguli specifice
acestui gen de comert.
Dreptul comercial, ca ramura de drept, a luat nastere, propriu-zis, odata cu adoptarea
Codului comercial francez, din 180713. Desprinse din dreptul civil, reglementarile reunite sub
formula Codului comercial, au fost concepute pe baza sau in jurul notiunii de fapt de comert.
Faptul de comert, savirsit cu titlu de profesiune, confera autorului calitatea de comerciant. Dupa
dobindirea acestei calitati, orice obligatie ce ar rezulta din exercitiul comertului va avea caracter
comercial, cu exceptia actelor de natura strict civila (adoptie, casatorie, acceptarea unei
mosteniri). Redactorii Codului comercial francez au construit aceasta reglementare in ideea de a
o face corespunzatoare cerintelor productiei, schimbului si circulatiei.
Sub influenta ideilor revolutiei franceze din 1789, dar si fortate de cuceririle lui
Napoleon, care a facut din Republica Franceza un imperiu (?!), multe tari cu traditie in comert au
preluat Codului comercial francez, unele adoptindu-l ca lege comerciala proprie (Italia, Belgia,
Olanda, Spania, Egipt). In Italia, la aproape 80 de ani de la nostrificarea Codului comercial
francez, dupa realizarea unitatii politice, a fost adoptat Codul comercial italian (1882), mult mai
elaborat si mult mai evoluat decit Codul comercial francez, care, in treacat fie spus, nu se ridica
la nivelul Codului civil din 1804. Codul comercial italian este modelul Codului comercial roman
din 1887, in vigoare si in prezent. Interesant este ca, in 1942, Italia lui Mussolini a adoptat un
nou cod civil, care a integrat codul comercial sub o reglementare unitara a dreptului privat.
Sistemul dreptului comercial din Germania are la baza codul comercial adoptat in 1897, intrat in
vigoare in 1900. Sistemul german neaga solutia Codului comercial francez a construirii dreptului
comercial in jurul faptului de comert (sistemul obiectiv), preferind sistemul vechiului drept
cutumiar al statutelor, care organiza dreptul comercial in jurul calitatii de comerciant, a
breslasului (sistemul subiectiv). Reglementare comerciala germana este aplicabila numai
persoanelor care au calitatea de comerciant. Sistemul de common-law, aplicabil in tarile de
sorginte anglo-saxona (Anglia, SUA, Australia, partea anglo-saxona a Canadei), sistem care are
12
Yves Guyon, Droit des affaires, tome II, Droit des enterprises en dificulte, Economica, Paris, 1999, p.5 si urm.
13
Stanciu D. Carpenaru, Drept comercial roman, Editia a VI-a, Universul Juridic, 2007, p.11.
la baza precedentul judiciar si cutuma juridica, este aplicabil atat comerciantilor, cat si
necomerciantilor. Sub influenta dreptului comunitar european si a globalizarii, vechle precepte
ale sistemului de common-law incep sa fie abandonate in favoarea unor legi speciale, menite a
reglementa unele institutii fundamentale ale dreptului afacerilor (companii, piata de capital,
insolventa etc.). Spre exemplu, in SUA exista o reglementare cu caracter federal, Codul
comercial uniform al Statelor Unite (US Commercial Code).
Conceptiile privind tratamentul comerciantilor in dificultate a urmat o interesanta
evolutie.
In perioada statutelor oraselor italiene Genova, Florenta si Venetia, procedura avea un
caracter sanctionator, chiar penal si, in acelasi timp, corporatist, aplicindu-se numai
comerciantilor. Falimentul discredita total si iremediabil comerciantul. Actul final al excluderii
profesionale si sociale a falitului era distrugerea simbolica, in prezenta tuturor negustorilor, a
bancii, adica a mesei pe care erau expuse marfurile comerciantului falit. Aceasta operatiune de
distrugere a bancii (banca rotta) se afla la originea denumirii de bancruta, care desemneaza
generic faptele grave savarsite de falit si sanctionate penal14.
O prima reglementare care a pus bazele institutiei falimentului o reprezinta Ordonanta din
1673 emisa de Ludovic XIV. Aceasta Ordonanta, inspirata de reglementarile italiene, privea
comertul terestru, insa cuprindea si dispozitii referitoare la “Falimente si bancrute”.
Prima reglementare completa si sistematica a falimentului s-a realizat insa prin Codul
Comercial francez din 180715. Regimul falimentului consacrat de Codul comercial francez era
foarte dur, in comparatie cu ceea ce inseamna in prezent procedura insolventei. Falimentul, in
sistemul acestui cod comercial, era instituit urmarind 3 finalitati : (i) asigurarea platii creantelor
creditoriilor ; (ii) pedepsirea falitului ; (iii) asanarea mediului de afaceri prin extragerea
comerciantului falit din acest mediu. Codul Comercial francez reglementa o procedura de
lichidare a bunurilor falitului si de distribuire a sumelor rezultate intre creditorii falitului. In acest
scop, toate bunurile falitului erau puse sub sechestru ; falitul era complet desesizat de
patrimoniul sau comercial si, in acelasi timp, era inchis la inchisoarea datornicilor sau arestat la
domiciliul pe durata procedurii. Falitul era decazut din drepturile profesionale si civile si, de
obicei, era trimis la inchisoarea datornicilor sau chiar sanctionat penal pentru infractiunea de
bancruta16. Conceptia referitoare la faliment a Codului comercial francez a fost preluata si de
Codul comercial italian din 1882 si, prin intermediul sau, si de Codul comercial roman din 1887.
In perioada clasica a dreptului comercial, falimentul era, deci, conceput ca o procedura de
executare silita colectiva contra comerciantului care si-a inselat creditorii prin neplata la scadenta
a datoriilor. In aceasta conceptie, comerciantul este vazut ca o piesa in angrenajul unor raporturi
juridice cvasiinfinite ca numar, care poate provoca, prin neplata la scadenta a datoriilor sale,
reactii in lant care sa-i afecteze si pe creditori, comercianti si ei si debitori, la rindul lor, in cadrul
acelorasi raporturi juridice cvasiinfinite ca numar. Comerciantul falit, pentru ca nu isi va fi platit
14
Termenul de “banca rotta” explica si cuvintul din limba engleza pentru faliment, adica “bankruptcy”.
15
St. D. Carpenaru, op.cit., 2007, p.610.
16
Prototipul comerciantului ajuns in faliment este domnul Biroteau, personajul central al cartii lui Balzac, Gloria si
decadenta lui Cesar Biroteau. O figura aparte in galeria personajelor nefericite ajunse in inchisoarea datornicilor
datorita falimentului este domnul William Dorrit, tatal de familie din Mica Dorrit, de Charles Dickens. Dupa o
indelungata sedere in inchisoarea datornicilor Marshalsea, unde si-a crescut chiar nenumaratii copii, printre care si
Mica Dorrit (Amy Dorrit), domnul Dorrit a fost « salvat » de o mostenire neasteptata si a fost eliberat din inchisoare.
Ulterior, a plecat, cu toata familia, in - pe atunci - recent descoperita Australie (actiunea se petrece la mijlocul sec.
XIX), unde face avere. Figura falitului nefericit este, de altfel, o prezenta familiara in romanele lui Dickens.
Personajul domnului Mickawber din David Copperfield, si el un “client” de lunga durata al inchisorii datornicilor l-a
avut ca model, dupa unii critici, chiar pe tatal lui Charles Dickens.
la scadenta datoriile, isi va fi pierdut astfel credibilitatea. Intr-o astfel de stare, el nu mai poate
beneficia de credit sau incredere de la ceilalti comercianti si, deci, trebuie eliminat din centrul
acestor raporturi juridice, pentru a nu-i afecta si pe ceilalti. In aceasta conceptie clasica,
comerciantul, luat individual, nu conta. Conta colectivitatea celorlalti comercianti, sanatatea si
celeritatea circuitului juridic si economic colectiv, creditul.
In legislatia moderna, falimentul nu mai este decit o modalitate a procedurii insolventei17,
iar cel supus procedurii insolventei nu mai este denumit falit, ci debitor. Din ce in de mai mult
debitorul devine centrul atentiei legiuitorului, inclusiv al celui comunitar european, colectivitatea
creditorilor avind un rol din ce in ce mai estompat. Ma grabesc sa adaug ca Legea nr.85/2006
privind procedura insolventei este un fericit exemplu de exceptie de la aceasta tendinta.
In secolul trecut, conceptia clasica referitoare la faliment a fost treptat abandonata.
Concurenta si globalizarea au determinat aparitia crizelor financiare neimputabile
intreprinzatorului. Insolventa a devenit, in astfel de cazuri, tratabila. Debitorul, in conditiile in
care tribunalul declara scuzabila aparitia starii sale de insolventa, poate continua sa-si
administreze afacerea, printr-o reproganizare judiciara sau, dupa lichidare, poate fi lasat sa
inceapa o noua afacere (asa numitul « fresh new start »). Reorganizarea, daca este posibila, nu
este o masura exclusiv in favoarea debitorului, ci si in favoarea creditorilor, care pot avea mai
multe sanse sa-si recupereze creantele in urma unei reorganizari. Intr-adevar, cota falimentara ar
putea fi mult mai mica sau chiar inexistenta decit partea ce i s-ar cuveni din reorganizare, sa
spunem, fiscului sau furnizorilor de utilitati, avind in vedere ca la distributie primii in ordinea de
prioritate sunt creditorii privilegiati. In plus, disparitia unui partener de afaceri, a unui
contribuabil, a unui angajator etc. nu este intotdeauna benefica statului, comunitatii locale,
salariatilor, bancilor, furnizorilor de utilitati etc. Daca in trecut falimentul era un accident
individual al comerciantului sau o consecinta a unei gestiuni gresite ori frauduloase, in prezent
falimentele ating sectoare economice intregi. Falimentele sunt provocate uneori de evenimente
nationale/internationale, de conjuncturi politice sau economice nefavorabile. Intreprinderea
debitorului poate sa dispara daca nu exista nici o persoana interesata sa achizitioneze
intreprinderea acestuia si sa-i asigure, printr-o mai buna gestiune, redresarea. Din punctul de
vedere al salariatilor concediati ca urmare a falimentului, acestia isi vor gasi locuri de munca noi
doar daca vor fi capabili sa-si reconverteasca pregatirea profesionala, mutatie dificila de cele mai
multe ori (mai ales pentru persoane care au trecut de virsta unor noi inceputuri ori care sunt
mono – calificati) si insotita intotdeauna de sacrificii (decalari profesionale, schimbari de
domiciliu etc.). De aici a rezultat ideea procedurii de redresare sau reorganizare judiciara, care sa
asigure supravietuirea comerciantului care merita sa fie salvat. Prima lege care, la nivel mondial,
a introdus o astfel de procedura, este US “Bankruptcy reform act” din 1978, lege care, in prezent,
este integrata in US Commercial Code (formind obiectul capitolului XI din acest cod). Aceasta
reglementare a constituit modelul legilor de reorganizare judiciara, inclusiv a celei franceze. Intr-
adevar, prin Legea din 1985, Franta a introdus pentru prima data procedura “redresarii judiciare”,
alaturi de lichidarea judiciara (care a inlocuit clasicul faliment). Se intelege ca pentru cazul cand
procedura reorganizarii sau a redresarii judiciare nu este posibila sau nu da rezultate, urmeaza sa
se aplice procedura falimentului (care este o lichidare judiciara), cu consecinta disparitiei
comerciantului care a esuat in afacerea sa.
17
De altfel, in legislatia franceza notiunea de faliment are o semnificatie si mai restrinsa, in sens de sanctiune
aplicata persoanelor care au determinat incetarea de plati a debitorului persoana juridica. Echivalentul francez al
falimentului din legea noastra este “lichidarea judiciara”. In Franta nu exista o legislatie a insolventei, ci o legislatie
a “intreprinderilor in dificultate”.
In noua conceptie, procedura insolventei apare ca o procedura care permite
intreprinzatorului aflat in dificultate sa esueze in mod organizat.
Incercarile de protectie a afacerii debitorului aflat in in dificultate au mers, poate, prea
departe. Dreptul francez a construit, incepind cu 1984, o reglementare de ordin general menita a
preveni sau reglementa amiabil dificultatile financiare ale intreprinderii, rezultatele acestei
reglementari fiind notabile. Ca si in medicina, este, intr-adevar, mai bine si mai ieftin sa previi
decit sa tratezi. Insa, in 2006, in Franta, a fost emisa o lege privind procedura salvgardarii
intreprinderii, lege care nu mai are in centrul sau protectia creditorului, ci salvarea debitorului,
chiar cu pretul sacrificarii drepturilor unor creditori18. La capatul acestei evolutii, legislatia
insolventei a devenit, din pacate, din ce in ce mai complexa, fara sa ajunga vreodata la rezultate
satisfacatoare, si din ce in ce mai indulgenta cu debitorul 19, ajungand sa pericliteze ideea de
credit, ca incredere in comercianti (iar principiul fundamental al dreptului comercial este
protectia creditului), ba chiar sa aduca atingere uneori fundamentelor dreptului. Georges Ripert
spunea inca din 1936 ca aceasta tendinta a dus la instaurarea unui “drept de a nu-si plati
datoriile” (?!! – n.n.) in favoarea debitorului falit20.
Importanta deosebita a procedurilor de insolventa a fortat Comisia Europeana sa emita
propriile reglementari in materie de insolventa, pina in prezent fiind in vigoare un Regulament si
patru Directive, menite in special sa rezolve probleme relative la insolventa transfrontaliera si la
protectia salariatilor din intreprinderile insolvente.
18
Asa-numitul “drept al intreprinderilor in dificultate”, formula pe care o utilizeaza fara exceptie doctrina franceza,
isi propune patru finalitati, in aceasta ”ordine de preferinta” : prevenirea dificultatilor intreprinderii, redresarea
intreprinderilor aflate in situatii compromise, lichidarea intreprinderilor ale caror dificultati financiare sunt
iremediabile si sanctionarea conducatorilor culpabili. A se observa ca protectia creditorilor nu mai apare pe lista de
prioritati a dreptului francez al intreprinderilor in dificultate.
19
Yves Guyon, op.cit., p.5
20
Georges Ripert, Le droit de ne pas payer ses dettes, 1936, cit. de Y. Guyon, op.cit., p.5
judiciare sau extrajudiciare, precum si urmaririle silite pentru recuperarea creantelor contra
debitorului sunt oprite odata cu deschiderea procedurii insolventei.
c) Procedura insolventei este esentialmente judiciara, ea desfasurindu-se sub controlul
judiciar al judecatorului-sindic.
d) Procedura insolventei este transparenta, creditorii, priviti individual, cit si
colectivitatea lor organizata (adunarea creditorilor, comitetul creditorilor) avind dreptul la
informatie asupra tuturor aspectelor procedurii.
e) Procedura insolventei este o procedura a compromisului si a sacrificiului. Debitorul si
creditorii sunt nevoiti sa suporte limitari ale drepturilor lor, unele chiar foarte drastice. Spre
exemplu, furnizorii de utilitati sunt obligati sa continue sa furnizeze utilitati debitorului, daca
acesta este un consumator captiv al acelor utilitati, cu toate ca datoriile de dinainte de
deschiderea procedurii nu vor putea fi platite decit la distributiile viitoare, daca din aceste
distributii va mai ramine ceva dupa plata creditorilor privilegiati.
f) Procedura insolventei este general aplicabila, orice debitor care desfasoara activitati
economice sub forma de intreprindere fiind o tinta potentiala a acestei proceduri daca se afla in
stare de insolventa. De la acest principiu, legea excepteaza, mai mult sau mai putin legitim, o
serie de debitori, in special intreprinderi de stat sau societati comerciale privatizate.
Procedura insolventei este o procedura concursuala si colectiva pe care legea o instituie
pentru acoperirea datoriilor debitorului aflat în insolvenţă, procedura la care toti creditorii sunt
chemati sa participe pentru a-si putea acoperi creantele contra debitorului. În momentul
deschiderii procedurii, debitorul « intră sub protecţia Tribunalului », fiind astfel protejat de
actiunile creditorilor pentru recuperarea creantelor, inclusiv de eventualele şicane sau presiuni pe
care creditorii le-ar putea exercita asupra debitorului prin executări individuale. Caracterul
colectiv, concursual, al procedurii insolventei impune consecinta opririi urmaririlor silite
individuale ale creditorilor contra debitorului.
Procedura insolventei este, insa, o procedura de sacrificiu, care limiteaza capacitatea
juridica a debitorului si restrange drepturile creditorilor. Din aceasta cauza, ea nu se poate
deschide decat daca sunt indeplinite unele conditii de fond si de forma stricte, referitoare la
persoanele carora le este aplicabila procedura colectiva, caracteristicile creantei neplatite la
scadenta care pot duce la aplicarea procedurii, starea de insolventa a debitorului, hotararea
judecatoreasca de deschidere a procedurii etc.
Debitorul este, din momentul deschiderii procedurii, desesizat de afacerea sa. Libertatea
sa de decizie asupra propriei afaceri este drastic limitata. Pe planul dreptului civil, debitorul
persoana fizica sufera o adevarata capitis deminutio, intrucit el nu mai poate incheia acte juridice
de sine-statator ci, ca si in cazul persoanei fizice lipsite de capacitate de exercitiu, legea ii
substituie debitorului in actele sale juridice un reprezentant legal, mai precis, administratorul
judiciar sau lichidatorul. Persoana juridica, desi are organe proprii care sa ii exercite drepturile,
dupa deschiderea procedurii isi vede substituite aceste organe proprii fie cu administratorul
judiciar/lichidatorul fie, in cazul in care si-a declarat intentia de reorganizare si dreptul de a-si
administra afacerea nu i s-a ridicat, cu administratorul special. Administratorul special, atunci
cind debitorul si-a pastrat dreptul de a-si administra afacerea, isi desfasoara activitatea sub
supravegherea administratorului judiciar. Iar administratorul judiciar este, din punct de vedere
judiciar, sub controlul judecatorului-sindic si, din punct de vedere managerial si comercial, sub
controlul creditorilor, exercitat prin comitetul creditorilor. Asadar, creditorii preiau de la debitor
sau, dupa caz, de la asociatii/actionarii debitorului persoana juridica practic intreg controlul
activităţii acestuia. Intr-un sens larg, instituirea procedurii insolventei este, in sine, o preluare
ostila a societatii in cauza, din moment ce controlul se transfera de la actionari la creditori. Intr-
adevar, rolul asociatilor/actionarilor societatii aflata in insolventa este redus pina la estompare.
Practic, de la data deschiderii procedurii insolventei, adunarea generala a asociatilor/actionarilor
(AGA) isi vede suspendate atribuţiile principale. AGA se mai poate implica doar in desemnarea
administratorului special ori in procedurile de majorare a capitalului, fuziune sau divizare
necesare pentru implementarea unui plan de reorganizare. In cadrul procedurii, eventualele
drepturi ale asociatilor/actionarilor sunt exercitate de catre administratorul special, consacrat de
Legea insolventei drept mandatar al acestora. Pentru esecul afacerii, insolventa reprezintă o
formă extremă de control al comportamentului managerial. Atâta timp cât debitorul îşi achită
obligaţiile la scadenta, controlul asupra afacerii rămâne în mâinile acţionarilor şi ale
administraţiei debitorului. Dacă insă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile la scadenta, atunci
controlul este transferat de la acţionari la creditori, prin intermediul managerilor procedurilor de
insolventa.
Actele juridice, platile si operatiunile debitorului incheiate dupa data deschiderii
procedurii, cu exceptia celor curente, sunt nule daca nu sunt autorizate de judecatorul-sindic in
prealabil. Sunt supuse unei potentiale actiuni in anulare si unele acte juridice ale debitorului
incheiate inainte de deschiderea procedurii, in cursul « perioadei suspecte » (perioada imediat
anterioara hotararii de deschidere a procedurii).
Procedura insolventei poate antama si raspunderea, patrimoniala sau penala, a
managerilor societatii debitoare, daca acesteia se fac vinovati de aducerea societatii in stare de
insolventa. “Amenintarea” cu o astfel de perspectiva poate impune, sub raport psihologic, un
control al activitatii manageriale, o prudenta de bonus pater familias in gestiunea afacerilor
debitoarei. Legislatia romana a insolventei este insa rareori aplicata marilor companii, datorita,
spre exemplu, multiplelor exceptari legale aplicabile societatilor de stat privatizabile.
La rindul lor, creditorii sufera serioase limitari sau restrictii ale drepturilor atasate, in mod
obisnuit, creantei lor. In primul rind, toti creditorii, inclusiv cei care beneficiaza de garantii reale,
sunt tinuti de efectul suspensiv de executare pe care il implica deschiderea procedurii, ei
nemaiavind dreptul sa incerce isi recupereze in mod individual si separat creantele, ci numai
dreptul la distributiile de sume efectuate in cadrul procedurii insolventei ; la fel, toti creditorii (cu
unele exceptii nesemnificative in cazul creditorilor beneficiari de garantii reale) sunt tinuti de
efectul de « inghetare » a valorii creanteli lor la valoarea nominala a acesteia din data deschiderii
procedurii, ei nemaiavind dreptul sa adauge creantei dobinzi, penalitati sau alte costuri. In al
doilea rind, acei creditori care nu si-au declarat in termen legal creanta contra debitorului, nu
beneficiaza de niciunul dintre drepturile acelor creditori care au fost inscrisi pe tabelul creantelor
(“creditorii indreptatiti sa participe la procedura”, asa cum ii defineste Legea nr.85/2006 privind
procedura insolventei21). Legea insolventei creează numai condiţiile participării creditorilor la
procedura insolventei, fiind obligatorie notificarea creditorilor, cunoscuti sau necunoscuti,
referitoare la deschiderea procedurii, dar creditorii care, pina la expirarea perioadei de
inregistrare a declaratiilor de creanta, nu s-au inscris la masa credala, sunt straini de procedura.
Creditorii ale caror creante sunt contestate sunt, practic, exclusi de la procedura, pe perioada
solutionarii contestatiei acesti creditori contestati neavind plenitudinea drepturilor creditorilor
indreptatiti sa participe la procedura. In al treilea rind, ordinea de preferinta normala aplicabila
intre creditorii unui debitor aflat in cursul activitatii sale normale, este serios amendata in cadrul
procedurii insolventei deschisa fata de acel debitor. Spre exemplu, creantele privilegiate, chiar
21
Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei, publicata in M.Of. nr. 359/21.04.2006. In continuare, in text,
Legea insolventei.
beneficiare de garantii reale, sunt preferite de “super-privilegiul” cheltuielilor de procedura.
Creanta privilegiata a statului este preferita de “super-pivilegiul” creantelor salariale. Pe de alta
parte, exista anumite creante care „scapa” procedurii, cum ar fi creantele creditorilor beneficiari
de garantii reale, care pot solicita judecatorului-sindic sa-i autorizeze sa continue sau sa incepa o
executare silita individuala a bunurilor asupra carora poarta garantia lor. Creantele ulterioare
deschiderii procedurii, inclusiv cele rezultate din operatiuni curente, se inscriu la masa credala pe
masura exigibilitatii lor, fiind trecute in tabelurile suplimentare de creante. Daca rezulta din
activitatile curente ale debitorului, aceste creante pot fi achitate chiar in cursul procedurii, cu titlu
de « plati curente », indiferent de ordinea de preferinta instituita pentru eventualitatea lichidarii.
Avind in vedere aceste restrictii ale drepturilor creditorilor, restrictii care nu opereaza
unitar sau egalitar, unul dintre obiectivele majore ale procedurii insolventei este acela de a media
sau arbitra intre creditorii cu interese divergente. Organele procedurii au aceasta sarcina, de a
media sau, dupa caz, arbitra, intre creditori.
Finalitatea procedurii insolventei este stabilita de art. 2 din Legea insolventei, conform
caruia scopul Legii insolventei este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea
pasivului debitorului aflat in insolventa. Asadar, procedura insolventei, este o procedura
colectiva instituita pentru a asigura mijloacele adecvate pentru acoperirea pasivului debitorului,
mijloace considerate de lege ca fiind reorganizarea judiciara si falimentul. Cele doua modalitati
ale procedurii insolventei, reorganizarea judiciara si falimentul, sunt subsumate acestui scop.
Pentru atingerea scopului procedurii, atit creditorii, cit si debitorul sunt tinuti sa suporte aceleasi
sacrificii ale drepturilor lor obisnuite.
Procedura insolvenţei începe cu o hotarire a judecatorului-sindic de deschidere a
procedurii care initiaza, de principiu, o perioadă de observaţie. In aceasta perioda, in decursul
careia nimic ireversibil nu se intimpla cu averea debitorului, este realizat inventarul bunurilor
debitorului şi se intocmeste tabelul de creanţe. Inventarul este necesar pentru a sti care este
dimensiunea „averii” debitorului, adica asa-numita masa activa. Tabelul creantelor se intocmeste
pentru a se afla care este „masa pasivă” a debitorului. In cadrul procedurii simplificate de
faliment, perioada de observatie fie lipseste (procedura insolventei se deschide direct ca
procedura de faliment stricto sensu), fie se intinde pe o perioada scurta de timp, de maxim 60 de
zile.
Procedura reorganizării judiciare are ca finalitate redresarea activităţii debitorului
reconstructia patrimoniului sau şi asigurarea mijloacelor băneşti necesare acoperirii datoriilor
către creditori in vederea iesirii sale din situatia de insolventa. Procedura reorganizarii judiciare
presupune modificari ale unor creante asupra debitorului, restructurarea financiara, functionala si
actionariala a acestuia sau restringerea activitatii acestuia prin vinzarea de bunuri sau active.
Lichidarea pe baza de plan este reglementata, in forma actuala a legii, ca o modalitate a
reorganizarii judiciare si nu ca o modalitate in sine a procedurii insolventei. Reorganizarea
judiciara, este, in principiu, straina ideii de executare silita22.
22
In doctrina (Ion Turcu, Tratat de insolventa, CH Beck, 2006, p.548, apud Ion Bacanu, Cap.XV, Procedura
reorganizarii judiciare si falimentului, in S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silita, Lumina Lex,
2001, p.556) s-a aratat ca reorganizarea judiciara ar fi o forma de executare silita „estompata”, care se aseamana, sub
anumite aspecte, cu executarea voluntara si cu contractul judiciar. Pentru distinctia intre procedura insolventei,
vazuta la modul generic, si executarea silita, a se vedea I. Turcu, op.cit., p.548. Putin mai sus, la p.367, autorul
constata, insa, un paradox : „contrar aparentelor si mentalitatii generate de spiritul Codului comercial din secolul al
XIX-lea, legislatia actuala a insolventei se caracterizeaza, in primul rand, prin protectia impotriva urmaririi silite
private, in detrimentul unei politici economice sanatoase si a ocrotirii locurilor de munca, dar si al combaterii
fraudelor, a transferurilor ilicite si a economiei subterane”.
Procedura falimentului, care se desfasoara, in marea majoritate a cazurilor, dupa regulile
procedurii simplificate, are ca scop lichidarea averii debitorului în vederea realizării aceluiaşi
deziderat, şi anume acoperirea pasivului debitorului. Procedura falimentului este o forma foarte
speciala de executare silită colectiva împotriva debitorului, instituita în vederea lichidării averii
acestuia si pentru plata datoriilor sale. In timp ce executarea silita obisnuita presupune existenta
unui titlu executoriu, deschiderea procedurii colective fata de debitor poate fi si rezultatul unei
cereri formulata de un creditor care nu are titlu executoriu iar in tabelul creditorilor care vor
participa la impartirea sumelor rezultate din averea debitorului pot fi inscrisi si creditori ce nu
beneficiaza de un titlu executoriu. Pe de alta parte, lichidarea se poate realiza si prin intermediul
vinzarii prin negociere directa, al tranzactiilor incheiate de lichidator cu avizul prealabil al
judecatorului-sindic, al incasarii creantelor debitorului etc., ceea ce nu reprezinta forme tipice de
executare silita. In plus, procedura falimentului beneficiază de regula conform căreia toate
bunurile instrainate in cadrul procedurii insolventei trec la dobinditor libere de orice sarcina. De
remarcat ca regula este deopotriva valabila pentru vinzarile efectuate in perioada de observatie
sau in perioada de reorganizare judiciara. Spre deosebire de instrainarile aferente procedurilor de
insolventa, cele aferente executarii silite de drept comun beneficiaza numai de efectul stergerii
garantiilor reale, nu si de efectul stergerii altor sarcini, cum ar fi o servitute sau o locatiune de
imobil.
Procedura colectiva, dupa cum se observa, are un caracter de remediu sau, după caz, de
executare silită. Atit falimentul, cit si reorganizarea judiciara, urmaresc insa acelasi scop final,
adica acoperirea pasivului debitorului prin plata sau alte modalitati de stingere a datoriilor,
inclusiv prin disparitia personalitatii juridice a debitorului. Deschiderea procedurii colective nu
duce direct la plata pasivului ci mediat, prin intermediul modalitatilor acesteia, respectiv, al
reorganizarii juridicare si/sau al falimentului. In plus, in cadrul procedurii colective nu se ajunge
decit rareori la plata intregului pasiv al debitorului supus acestei proceduri.
Sectiunea a III-a
Subiectii procedurii insolventei
11. Legea insolventei stabileste, la art. 1 alin.1, sfera persoanelor carora li se aplica
procedura “generala” de insolventa intr-o maniera descriptiva, enumerind trei categorii concrete
de comercianti (societati comerciale, societati sau organizatii cooperatiste, grupuri de interese
economice), o categorie de necomercianti (societatile agricole) si o categorie generic de subiecte,
desemnata sub denumirea de “orice alta persoana juridica de drept privat care desfasoara si
activitati economice”. Conform art. 1 alin.2, procedura “simplificata” se aplica, pe linga cele
patru categorii enumerate la alin.1, care s-ar afla in situatiile descries de alin.2, si comerciantilor
persoane fizice, actionind in mod individual sau in asociatii familiale. Procedura “simplificata”
este si ea o procedura de insolventa, astfel ca, in ciuda formularii neindeminatice a textului, se
poate concluziona ca Legea insolventei se aplica : (i) comerciantilor, cu exceptia regiilor
autonome; (ii) grupurilor de interes economic, inclusiv celor care nu au calitatea de comercianti;
(iii) societatilor agricole; (iv) oricaror alte persoane juridice de drept privat care desfasoara si
activitate economica.
Se poate afirma, utilizind o formula sintetica similara celei din legea franceza, preferabila
enumerarii imprecise din art. 1 din Legea insolventei, ca procedura insolventei se aplica
oricarei persoane fizice sau juridice ce desfăşoară activităţi economice sub forma de
intreprindere.
Legiuitorul roman a abandonat inca din 2004, cind a fost modificata fosta Lege
nr.64/1995 prin Legea nr.149/2004, conceptia traditionala dupa care procedura insolventei se
aplica numai comerciantilor. Este evident ca in prezent procedura insolventei nu mai are ca tinta
exclusiva comerciantii, aplicabilitatea sa extinzindu-se si la persoane juridice care, fie in mod
traditional, fie printr-o dispozitie expresa a legii, sunt necomercianti. In prezent, procedura
insolventei este, prin dispozitie expresa a Legii insolventei, aplicabila si societatilor agricole,
precum si asociatiilor si fundatiilor, persoane juridice considerate in mod traditional drept
necomercianti. De asemenea, procedura insolventei este aplicabila si grupurilor de interes
economic care nu au ca obiect de activitate savirsirea de acte de comert, fiind, astfel, indirect
calificati de lege drept necomercianti.
In alta ordine de idei, trebuie observat ca Legea insolventei nu se aplica decit cu titlu de
drept comun in cazul insolventei societatilor de asigurare, a institutiilor de credit (inclusiv a
cooperativelor de credit) si a entitatilor reglementate ale pietei de capital, care sunt reglementate
prin legi speciale28.
Regiile autonome sunt exceptate de la dispozitiile Legii insolventei, procedura aplicabila
insolventei acestor comercianti urmind a fi reglementata, conform art. 151 din Legea insolventei,
prin lege speciala. Dispozitia citata nu face decit sa repete dispozitia art. 139 din fosta Lege
nr.64/1995 care, si ea, trimitea problema insolventei regiilor autonome pe seama unei ipotetici
legi speciale viitoare, lege care, nici pina in prezent, la mai mult de 18 ani de la aparitia regiilor
autonome, in baza Legii nr.15/1990, …nu a aparut.
Anumite elemente ale regimului juridic al procedurii de insolventa sunt aplicabile si
institutiilor publice, asa cum se va arata mai jos. In plus, in ultimii ani au fost emise nenumarate
reglementari menite a preveni riscul de supraindatorare a simplilor particulari, in conditiile in
care asistam, incepind cu 2003-2004, la o adevarata explozie a creditelor de consum (retail).
Deocamandata, nu exista o reglementare a insolventei simplilor particulari, asa cum exista in
Statele Unite sau Franta, dar este usor de prevazut ca, in scurt timp, o astfel de reglementare va
deveni necesara, intrucit piata creditelor de consum se dezvolta intr-un ritm periculos, putind
pune in pericol stabilitatea economiei.
§1. Comerciantii
28
Este vorba de Legea nr.503/2004 si OG nr.10/2004. Pentru detalii, a se vedea infra, cap.XVIII.
12. Art. 1 alin.1, Legea nr.26/1990 privind registrul comertului dispune : « comerciantii,
inainte de inceperea comertului, precum si alte persoane fizice prevazute in mod expres de lege,
inainte de inceperea activitatii acestora (subl.n.), au obligatia sa ceara inmatricularea […] sau
[…] inscrierea […] mentiunilor ». Conform art. 1 alin.2 din aceeasi Lege nr.26/1990, sunt
comercianti : (i) persoanele fizice si asociatiile familiale care efectueaza in mod obisnuit acte de
comert ; (ii) societatile comerciale, companiile nationale si societatile nationale29 ; (iii) regiile
autonome ; (iv) grupurile de interes economic cu caracter comercial si grupurile europene de
interes economic cu caracter comercial ; (v) organizatiile cooperatiste (sintagma inlocuita, in
prezent, in baza Legii nr1/2005, cu cea de « societati cooperative »).
Vechiul art. 7 C.com., inca in vigoare, dispune ca au calitatea de comercianti persoanele
fizice care exercita acte de comert cu titlu de profesiune si societatile comerciale.
Comparind reglementarile enumerate cu textul art. 1 din Legea insolventei, se pot
observa, prima facie, o serie de direfente care pot da nastere la interpretari. Astfel :
- grupurile de interes economic (GIE) sunt supuse procedurii insolventei chiar daca au
caracter civil ;
-textul art. 1 din Legea insolventei introduce o anumita inadvertenta in ce priveste
societatile cooperative si organizatiile cooperatiste, criticata, pe buna dreptate, in doctrina30 ;
-precizarea din art. 1 alin.1 din Legea nr.26/1990 privind registrul comertului, conform
careia sunt supusi obligatiei de inregistrare in registrul comertului si persoanele fizice sau
juridice, altele decit comerciantii, in conditiile speciale ale legii, inainte de inceperea activitatii
lor, este generatoare de confuzie. Este posibil ca intentia legiuitorului, la momentul insertiei
acestui text in art. 1 alin.1 din Legea nr.26/1990, a fost aceea de a realiza o sistematizare cu
dispozitia art. 1 alin.1 pct.6 din Legea insolventei, conform careia procedura insolventei se aplica
si altor persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati economice. Asadar, daca
exista persoane care, fara a avea calitatea de comerciant, desfasoara si activitati comerciale si/sau
economice, acestea sunt obligate sa se inregistreze in registrul comertului si pot fi subiecti ai
procedurii insolventei. Concluzia este ca, practic, aceste persoane sunt asimilate comerciantului
din punctul de vedere al obligatiilor profesionale31.
13. Persoana fizica devine comerciant in conditiile art. 7 C.com., respectiv, prin : (i)
savirsirea de acte de comert obiective (faptele de comert subiective si actele de comert
unilaterale sau mixte se definesc prin calitatea de comerciant si, deci, singure, nu pot duce la
dobindirea calitatii de comerciant); (ii) exercitiul sistematic si efectiv, cu titlu de profesiune, al
faptelor de comert (animus negotii); (iii) exercitiul comertului in nume propriu si pe risc
economic propriu ; comerciantul este un intreprinzator.
In doctrina32 se adauga si caracterul licit al faptelor de comert exercitate. Consider ca,
dimpotriva, tocmai in cazul in care comertul este exercitat in conditii ilicite, este mai necesar ca
29
Enumerarea celor trei tipuri de societati comerciale este lipsita de un fundament logic si real, intrucit toate cele trei
tipuri de entitati sunt comercianti, sunt forme associative de intreprindere si au calitate de persoana juridica distinct
de actionari (chiar daca, in cazul societatilor nationale sau al companiilor nationale, statul roman este actionar unic
sau majoritar sau calitatea de actionar unic o are o alta societate la care statul este actiona unic sau majoritar).
30
Pentru aceasta critica, a se vedea : Brindusa Stefanescu, Consideratii de ansamblu referitoare la Legea
nr.85/2006 privind procedura insolventei, Dreptul nr.10/2006, p.11.
31
Prof. Carpenaru (op.cit., p.75) considera ca, in baza art. 1alin.2 din Legea nr.300/2004, si meseriasii sunt supusi
obligatiei de inregistrare in registrul comertului. Conform autorului, “aceasta modificare legislativa nu indreptateste
insa concluzia ca legea ar recunoaste calitatea de comerciant meseriasilor”.
32
St. D. Carpenaru, op.cit., p.71.
oricind sa se aplice procedura falimentului, care se finalizeaza cu eliminarea din cimpul relatiilor
de afaceri a acelor persoane care, prin insasi ilegalitatea comertului lor, au scurcircuitat aceste
relatii, afectindu-le in mod grav. De fapt, aplicarea procedurii falimentului fata de comerciantul
care a dobindit aceasta calitate in mod ilegal este unul dintre motivele pentru care stabilirea
calitatii de comerciant inca mai prezinta interes practic. Intr-adevar, comerciantii – persoane
fizice adevarati, in sensul clasic al notiunii, sunt putini pe piata si insignifianti ca cifra de
afaceri. Ma refer la cei care lucreaza in asociatii familiale, la buchinisti, la micii comercianti din
pietele agroalimentare, la agentii de valori mobiliare sau la brokerii de asigurari care lucreaza in
mod independent etc. Stabilirea calitatii de comerciant prezinta importanta practica deosebita in
cazuri speciale de genul : (i) savirsirii de fapte de comert in conditii ilicite, cu fraudarea
drepturilor creditorilor, prin folosirea paravanului unei societatii comerciale cu raspundere
limitata (administratorii, asociatul unic, asociatul care controleaza societatea, toti pot transforma
afacerile societatii in afaceri proprii, beneficiind insa de limitarea raspunderii pentru datoriile
societatii ; in aceste cazuri se poate aplica, cel putin cu titlu de sanctiune, procedura falimentului,
daca se va putea dovedi ca cei in cauza si-au introvertit calitatea scriptica de administrator,
asociat sau asociat unic in comerciant ilicit); (ii) incalcarii unor incompatibilitati legale, stabilite
fata de magistrati, functionari publici, notari, avocati etc. (fapte care pot atrage raspunderea
profesionala sau disciplinara, dar si un faliment personal, pentru introveritarea demintatii
exercitate de cel in cauza intr-un comert ilicit).
Momentul in care incepe si cel in care inceteaza calitatea de comerciant nu depind de
inregistrarea in registrul comertului si nici de existenta sau inexistenta autorizatiei de exerctiu al
comertului. O persoana poate foarte bine sa aiba calitatea de comerciant fara a se fi inregistrat in
registrul comertului (caz in care el este un comerciant ilicit) si invers, sa fie inregistrat in
registrul comertului cu o firma sau denumire anume, dar fara sa exercite vreun comert (caz in
care el este un comerciant inactiv sau retras). Ceea ce conteaza este intrunirea celor trei conditii
de existenta a calitatii de comerciant, expuse mai sus, dintre care revelatorie este ultima,
respectiv, riscul economic pe care si-l asuma comerciantul. Intr-adevar, comerciantul este un
intreprinzator, el isi asuma riscul de a cistiga sau a pierde din competitia cu ceilalti comercianti.
In caz de faliment, el nu numai ca raspunde cu intregul sau patrimoniu, inclusiv dupa deces, cind
datoriile sale se transmit la mostenitori, ci poate fi si exclus din viata profesionala pentru o
perioada de 5 ani ulterioara inchiderii falimentului. Asadar, momentul in care s-a nascut acest
risc asumat inseamna inceputul calitatii de comerciant si, deci, aparitia posibilitatii declararii
acestuia in faliment. Momentul in care dispare acest risc asumat inseamna si disparitia calitatii de
comerciant. Comerciantul inactiv sau retras nu poate fi declarat in faliment33.
Asa cum rezulta din art. 1 alin.2 din Legea insolventei, comerciantul persoana fizica
poate fi supus procedurii falimentului atit in cazul in care desfasoara activitatea comerciala in
mod individual, cit si in cazul in care desfasoara aceasta activitate in cadrul unei asociatii
familiale. Aceasta este o entitate fara personalitate juridica si, deci, fara responsabilitate juridica
proprie, motiv pentru care este greu de explicat de ce legea face aplicabila procedura
falimentului asociatiei familiale insasi. Este adevarat ca, in baza art. 41 C.proc.civ., ca orice
entitate colectiva fara personalitate juridica, asociatia familiala poate sta in judecata in nume
propriu, daca are organe de conducere (art. 42 C.proc.civ. permite judecatorului sa desemneze un
curator special care sa stea in judecata in numele entitatii colective, in cazul in care nu exista
organe desemnate ale acesteia). Aparent, din moment ce actele juridice si faptele de comert
33
Vechea reglementare a falimentului din Codul comercial se putea aplica si comerciantului retras, precum si celui
decedat (art.707 C.com., actualmente abrogat). Ideea a fost abandonata inca din 1995.
savirsite in cadrul asociatiei familiale nu sunt actele sau faptele proprii ale asociatiei, care nu are
personalitate juridica, ci acte sau fapte personale ale asociatilor, inseamna ca actul, faptele sau
complexul de operatiuni ale unuia sau mai multor asociati care au cauzat falimentul se pot
rasfringe asupra celorlalti asociati, care devin responsabili solidar pentru falimentul asociatilor
lor si sunt si ei supusi falimentului. O astfel de consecinta este, insa, inadmisibila, fiind nu numai
ilegala, in lipsa unei reglementari care sa permita o astfel de raspundere solidara (asa cum este
cazul, spre exemplu, cu asociatii intr-o societate in nume colectiv), ci si de-a dreptul ilegitima.
De aceea, consider ca intelesul exact al textului art. 1 alin.2 pct.1-2 din Legea insolventei este
acela ca procedura falimentului se aplica debitorului persoana fizica ce exercita comertul
individual sau in cadrul unei asociatii familiale34.
Conditiile in care persoanele fizice, cetateni romani sau straini din statele Uniunii
Europene, pot savarsi fapte de comert cu titlu profesional sunt reglementate de Legea nr.
300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice si a asociatiilor familiale care desfasoara
activitati economice in mod independent35. Conform art. 1 alin. (1) din aceasta lege, persoanele
fizice si asociatiile familial pot fi autorizate sa desfasoare activitati economice in toate domeniile,
meseriile si ocupatiile, cu exceptia celor reglementate prin legi speciale. O serie de profesii si
ocupatii nu pot fi exercitate decit de catre persoanele care sunt autorizate de un organism
profesional sa exercite o astfel de ocupatie sau profesie. Este vorba de profesiile reglementate
sau liberale, rezervate prin lege persanelor autorizate (notari, avocati, medici, experti contabili,
auditori, practicieni in insolventa etc.).
36
In doctrina interbelica (C.com.adn., p.593 ; M. Pascanu, op.cit.pag.614) s-a admis ca falimentul se poate aplica si
societatilor neregulate, intrucit « aceste societati au o fiinta, chiar daca sunt neregulate ».
37
Sub imperiul vechii reglementari a falimentului din Codul comercial, solutia declararii in faliment a societatii nule
a fost controversata. A se vedea C.com.adn., p.593. la nota nr. 4 din aceasta lucrare se arata ca, pentru societatile
nule, ca avand un obiect ilicit, Inalta Curte s-a pronuntat, ca aceste societati, au numai un patrimoniu de lichidat,
asupra caruia asociatii sunt in indiviziune. O societate, cu tot obiectul ei ilicit si cu toata nulitatea de care este lovita,
exista in fapt, formand o comunitate de interese, care nu pot fi negate si care justifica lichidarea lor atat fata de terti,
cat si fata de asociati. Ceea ce se lichideaza in acest caz nu este o societate, ci o comunitate de fapt, rezultata din
punerea in comun a aporturilor, si in care girantul sau administratorul a reprezentat pe comunisti (?!? – n.n.) in toate
actele ilegale savarsite. Nu se poate dar spune ca o societate nula de drept sau ilicita se transforma intr-o societate de
fapt, ci ea trebuie considerata ca o indiviziune fara personalitate juridica si fara patrimoniu propriu, in care
raporturile comunistilor ( ?!? – n.n.) intre ei trebuie aranjate ca si cand ar fi in indiviziune, iar ale tertilor, ca si cand
ar fi tratat cu o comunitate. (Cas.III dec.170 din 30 Oct.1940, P.R. 1943, I, 46, cit. In C.com.adn., p.593). Asemenea
societati trebuie deci considerate ca nu au personalitate juridica. Cu toate acestea, s-a considerat ca si aceste societati
sunt supuse falimentului, « daca se adopta parerea ca nu trebuie facuta nici o deosebire intre societatile nule si cele
neregulate ».
este o forma de simulatie, urmind a fi tratata ca atare 38. La nevoie, simulatia va putea fi
indepartata, printr-o actiune in constatarea simulatiei, si aparenta de societate va fi inlaturata,
revenindu-se la matca societatii nule. Dar tertul va putea sa invoce in favoarea sa si actul public,
adica societatea de fapt, care nu are personalitate juridica, urmind a-l executa silit pe oricare
dintre asociatii societatii de fapt, care va putea fi tinut solidar si nelimitat pentru datoriile
generate de societatea de fapt sau va putea provoca, la nevoie, lichidarea patrimoniului entitatii
aparente (care nu se confunda cu falimentul). Asadar, societatea de fapt nu este supusa procedurii
insolventei.
Societatea de fapt, care este o forma de simulatie, nu trebuie sa fie confundata cu
societatea creata de fapt, care este o entitate colectiva creata ca atare si voluntar de asociati, fara
personalitate juridica. Dar, in ambele situatii, procedura insolventei este inaplicabila, intrucit cele
doua tipuri de entitati colective nu sunt subiecte de drept de sine-statatoare.
In alta ordine de idei, atit in cazul societatii de fapt ca urmare a declararii nulitatii
societatii, cit si in cazul societatii create de fapt, asociatii pot fi supusi ei insisi procedurii
insolventei sau, dupa caz, a falimentului strict sensu, daca se va putea dovedi ca ei sunt
comercianti si ca se afla in stare de insolventa.
e) Societatea fictiva este o societate aparenta, o falsa persoana juridica. Societatea fictiva
poate fi o forma de simulatie sau o forma de confuzie de patrimonii intre asociati si societate. In
ambele cazuri, insa, aparenta de personalitate juridica trebuie constatata judiciar. Odata revelata
lipsa de personalitate juridica, datoriile falsei persoane juridice devin datoriile asociatului sau ale
asociatilor care au abuzat de personalitea juridica a acestei entitati. Pentru terti, in special pentru
creditori, societatea fictiva are personalitate juridica pina la momentul declararii fictivitatii. Asa
fiind, societatea fictiva poate fi supusa procedurii insolventei. Daca lipsa personalitatii juridice se
stabileste dupa deschiderea procedurii insolventei fata de societatea fictiva, consecintele
aparentei de personalitate juridica (raspunderea nelimitata a “asociatilor” pentru datoriile
“societatii”, falimentul personal al “asociatilor”) pot fi antrenate in baza hotaririi judecatorului-
sindic, care va putea continua procedura insolventei fata de persoanele responsabile de crearea
aparentei de personalitate juridica, daca, evident, sunt intrunite conditiile deschiderii procedurii
insolventei fata de aceste persoane responsabile, sau va putea inchide procedura insolventei,
dispunind urmarirea silita a persoanelor responsabile, daca nu sunt intrunite conditiile deschiderii
procedurii insolventei fata de aceste personae. Daca lipsa personalitatii juridice se stabileste
inainte de pronuntarea vreunei hotariri de deschidere a procedurii insolventei fata de societatea
fictiva, procedura insolventei nu se mai poate deschide, intrucit nu mai exista personalitate
juridica. In cazul in care societatea fictiva s-ar afla in lichidare voluntara, art. 2371 din Legea
societatilor comerciale permite lichidatorului angajarea raspunderii nelimitate a asociatului sau a
asociatilor care au abuzat de personalitatea juridica pentru toate datoriile societatii.
Sucursala sau un alt sediu secundar al societatii comerciale nu pot fi subiect al
procedurii insolventei, intrucit nu beneficiaza de personalitate juridica. Totusi, in cazurile de
insolventa transfrontaliera, o procedura secundara de insolventa se poate deschide fata de un
sediu secundar al debitorului situat pe teritoriul Romaniei, chiar daca o procedura principala a
38
Iata ce constata, in 1936, Curtea de Casatie italiana : « fata de terti, care contracteaza pe temeiul aparentelor, adica
asupra declaratiunilor tacite, din care apoi se deduce vinculul social, societatile de fapt exista in virtutea activitatii
revelatorii. Nu e necesar, deci, pentru existenta societatii de fapt, proba asupra vointei specifice a asociatilor,
indreptata in scopul crearii entitatii. Nimic nu se opune ca asupra unui contract asociativ originar, diferit de
societatea comerciala, sa se poata planta o societate neregulata in nume colectiv ». Cas. It. I, 18 martie 1936, in
Pandectele Romane pe anul 1937, III, p.68, cit. in C.com.adn.
fost deschisa contra debitorului in tara unde se afla centrul principalelor sale interese
comerciale39.
15. Societatile cooperative sunt comercianti – persoane juridice supusi in mod expres
procedurii insolventei, prin dispozitiile art. 1 alin.1 pct.2-3 din Legea insolventei.
De asemenea, sunt supuse procedurii insolventei si societatile agricole, entitati
reglementate de Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole si alte forme de asociere in
agricultura. Legea nr.31/1991 reglementeaza, alaturi de societatile agricole, si societatile
comerciale agricole, supuse si acestea procedurii insolventei reglementate de Legea insolventei
prin simplul fapt ca sunt societati comerciale. Asa cum s-a putut vedea mai sus, si Legea
nr.1/2005 a cooperatiei reglementeaza o societate agricola, mai precis, o societate cooperativa
agricola, aceasta din urma fiind supusa procedurii insolventei alaturi de orice alta societate
coperativa. Societate agricola nu este un comerciant, atit pentru ca, in mod traditional, obiectul
sau de activitate – agricultura – este considerat a fi de natura esentialmente civila, cit si datorita
faptului ca legea o clasifica expres in categoria necomerciantilor. Astfel, conform art. 5 din
Legea nr. 36/1991, societatea agricola este o societate de tip privat, cu capital variabil si un
numar nelimitat si variabil de asociati (minim 10, conform art. 8 din Legea nr. 36/1991), avand
ca obiect exploatarea agricola a pamantului, a uneltelor, a animalelor si a altor mijloace aduse in
societate, precum si realizarea de investitii de interes agricol, ea neavind caracter commercial.
Societatea agricola dobandeste personalitatea juridica prin inscrierea intr-un registru special
infiintat, conform prevederilor art. 15-18 din Legea nr. 36/1991, la judecatoria in circumscritia
careia se afla sediul social. Asadar, societate Agricola, nefiind comerciant, nu este supusa nici
obligatiei de inregistrare in registrul comertului. Cu toate acestea, societatea agricola este supusa
si ea procedurii insolventei, putnd chiar sa beneficieze, in conditiile legii, de reorganizare
judiciara.
Grupurile de interes economic sunt supuse procedurii insolventei indiferent daca au
sau nu calitatea de comerciant.
16. In afara de cele patru tipuri de subiecte de drept mai-sus enumerate, Legea insolventei
se aplica si oricarei alte persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati economice,
daca indeplineste urmatoarele trei conditii :
(i) este o persoana juridica; sunt excluse din aceasta sfera de aplicabilitate a legii
persoanele fizice, chiar si cele care desfasoara o activitate economica sub forma de intreprindere
care nu au dobindit, totusi, calitatea de comerciant; de precizat ca legea romana stabileste o serie
de masuri si sanctiuni pentru evitarea riscului de supraindatorare a persoanelor fizice, simpli
particulari, adica masuri de preventie a insolventei acestora, fara a reglementa, cel putin pentru
moment, o procedura de insolventa a simplilor particulari;
(ii) este o persoana juridica de drept privat; sunt excluse din aceasta sfera de aplicabilitate
a legii persoanele juridice de drept public; germeni ai unei proceduri de insolventa aplicabila
institutiilor publice exista, totusi, in Legea finantelor publice locale;
(iio) persoana juridica de drept privat in cauza exercita si activitati economice; o persoana
juridica de drept privat care se limiteaza la exercitiul activitatii prevazute ca scop statutar al
activitatii sale, fara a exercita si activitati economice, nu este supsa procedurii insolventei; este,
39
Pentru amanunte, a se vedea infra, cap.XVII , Insolventa transfrontaliera.
totusi, supusa procedurii insolventei, acea persoana juridica de drept privat care, cu incalcarea
principiului specialitatii capacitatii de folosinta, exercita numai activitati economice,
dezinteresindu-se, spre exemplu, de scopurile filantropice propuse ca scop statutar de activitate.
In aceasta categorie de subiecti ai procedurii insolventei intra, in primul rind, asociatiile
si fundatiile constituite in baza OG nr.26/2000, precum si orice alte organizatii non-
guvernamentale (ONG) care desfăşora in Romania si activităţi economice sub formă de
întreprindere. Intr-adevar, asociatiile si fundatiile pot, in baza art. 48 din OG nr.26/2000, sa
exercite “activitati economice directe”, cu conditia ca aceste activitati sa aiba caracter accesoriu
si profiturile sa fie orientate spre scopurile non-profit ale organizaţiei si nu spre membrii
acesteia. Nu exista nici un argument logic sau legal care sa inlature aplicabilitatea procedurii
insolventei in cazul in care activitatea economica a acestor ONG-uri nu are caracter accesoriu
fata de obiectul de activitate non-profit al organizatiei sau daca profiturile sunt incasate de
membri sai. Ar fi absurd ca tocmai aceste organizatii, care se interpun in mod ilegal si ilegitim in
relatiile de afaceri, sa fie excluse de la aplicabilitatea procedurii insolventei, procedura instituita,
printre altele, si pentru asanarea mediului de afaceri.
Desi din lege nu rezulta o excludere expresa de la procedura “generala” de insolventa a
ONG-urilor, totusi, din ratiuni practice, nu este posibila o reorganizare judiciara. Pe de alta parte,
trebuie tinut cont, in procedura insolventei asociatiilor sau fundatiilor, ca OG nr.26/2000
interzice distribuirea fondurilor sau activelor ramase in urma lichidarii catre membrii fundatiei
sau asociatiei. Fiind o procedura orientata catre interesul creditorilor de a-si acoperi creantele
contra debitorului, procedura insolventei impune distribuirea sumelor rezultate din lichidare catre
creditori, in ordinea de preferinta prevazuta de lege. Numai in cazul in care, in urma distribuirilor
facute catre creditori, ar mai ramine un surplus de fonduri sau active, acest surplus ar urma sa fie
distribuit unei fundaţii sau asociaţii cu scop asemănător.
O alta categorie de persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati
economice, prezente din ce in ce mai mult in mediul de afaceri, sunt asociatiile si cluburile
sportive. Acestea incaseaza drepturi de televizare, sume provenite din sponsorizari, premii
competitionale, sume provenite din transferurile de jucatori, din materiale promotionale etc.,
incasari care ajung uneori la valori exorbitante. In fotbal, spre exemplu, industria respectiva a
devenit atit de profitabila, incit unele cluburi de fotbal au devenit societati cotate la bursa,
capitalizarile lor bursiere ajungind sa depaseasca pragul de 1 mld. Euro. In afara de valorile in
sine vehiculate in industria fotbalului, capitalul de imagine este urias, unii ajungind foarte bogati
datorita fotbalului, altii implicindu-se in politica direct din pozitia de presedinti sau “proprietari”
de club (un fost prim-ministru al Italiei este si presedinte de club de fotbal), iar altii
descoperindu-si din mers veleitati politice (un “proprietar” de club este presedinte de partid in
Romania). Este evident ca suntem in prezenta unei adevarate industrii, activitatea sportiva
devenind doar pretextul pe care s-au pus temeliile acestei industrii. Este clar, deci, de ce consider
ca procedura insolventei trebuie sa li se aplice si asociatiilor si cluburilor sportive.
In fine, trecind intr-un alt registru, comertul si afacerile nu mai sunt atit de repudiate de
biserici si institutii de cult sau religioase. Daca, in evul mediu, au trebuit inventate societatile in
comandita, pentru ca clericii sa evite interdictiile dreptului canonic de a se implica in activitati
comerciale, in prezent, chiar eparhiile sau alte institutii de cult sunt implicate in afaceri. Si nu
este vorba de necesarul comert cu obiecte de cult sau straie bisericesti, ci de afaceri in toata
regula. Patriarhia romana detine mai multe hoteluri si locuri de odihna si tratament, o retea
nationala de radio, mai multe televiziuni, mari suprafete de paduri si terenuri agricole sau viticole
etc. Patriarhia romana, insa, nu este singulara in aceste afaceri. Pentru necesitatile
misionarismului, mai toate cultele fac afaceri. Si nici nu este vorba de o inventie romaneasca.
Biserica catolica, in special cea din Franta, s-a ales cu marile sale catedrale pentru ca a stiut sa
tranzactioneze bine indulgente, atit de bine incit a facut posibila schisma protestanta a lui Marin
Luther. Asadar, nu cred ca ar fi surprinzator daca, pe viitor, am vedea o eparhie sau un cult
religios in faliment.
40
A se vedea si Michel de Juglart, Benjamin Ippolito, Les societes commerciales. Cours de droit commercial,
entierment refondue par Jacques Dupichot, Edition Monchrestien, Paris, 1999, p.27.
41
Ibidem.
filialei (care trebuie protejate, mai ales daca filiala are actionari minoritari). Administratorii
filialei trebuie sa apere filiala contra oricarui abuz de majoritate sau contract lezionar incheiat in
favoarea societatii dominante42.
Legislatia germana a definit expres si reglementat detaliat, inca din 1965, grupul de
societati (societatile legate). In cadrul grupului, societatea dominanta (konzern) determina
politica economica a grupului. Legislatia franceza (ca si cea romaneasca) a neglijat problematica
grupului de societati, marginindu-se la reglementarea participatiilor, a fuziunilor si divizarilor.
Un raspuns original la aceasta problematica, dar fara succesul scontat43, l-a constituit
reglementarea Grupurilor de Interese Economice (incepind din 1967), nostrificat si de legiuitorul
roman in 2003. Pe planul dreptului comunitar, pe modelul francez al GIE a fost reglementat
Grupul European de Interese Economice (GEIE).
Nici societatea civila, care in dreptul nostru nu beneficiaza de personalitate juridica, nu
poate fi supusa procedurii insolventei, chiar daca ar desfasura o activitate economica sub forma
de intreprindere. Avind in vedere ca in Romania exista intreprinderi organizate in forma
societatilor civile, unele cu cifre de afaceri uriase, cum ar fi fondurile de investitii, fondurile de
pensii, marile societati de avocati etc., fiind prezente foarte greu de ignorant in dreptul afacerilor,
solutia lipsirii acestor entitati de personalitate juridica, cu corolarul excluderii de la procedurile
de insolventa, este anacronica. Legislatia fondurilor de pensie, spre exemplu, exclude expres de
la aplicabilitatea procedurii insolventei fondurile de pensii (art.8 din Legea nr.411/2004 privind
fondurile de pensii administrate privat), desi o astfel de regula este redundanta, intrucit fondurile
de pensii sunt organizate exclusive sub forma unor societati civile, aderentii acestor fonduri fiind
co-indivizari asupra activelor fondului si, oricum, nu ar putea fi supuse procedurii insolventei, in
lipsa personalitatii juridice.
In cazul societatilor profesionale de avocati, practicieni in insolventa sau medici, care
sunt dotate prin lege cu personalitate juridica, se poate sustine ca procedura insolventei este
aplicabila in masura in care aceste entitati desfasoara si activitate economica. Chestiunea
complicata in aceste situatii este nu aceea de a separa activitatile economice de activitatile
normale ale avocatilor, medicilor sau practicienilor in insolventa, ci aceea de a stabili daca si in
ce masura activitatea liberala sau reglementata de avocat, medic sau practician in insolvena este
o activitate economica. Nu exclud interpretarea ca, de indata ce aceste activitati ce tin de
exercitiul profesiei liberale sau reglementate capata forma unei intreprinderi, adica a unei
activitati sistematice organizata de intreprinzator pe risc economic propriu in vederea obtinerii de
profit, atunci ele capata si caracter economic, cu consecinta ca si procedura insolventei devine
aplicabila societatii profesionale cu personalitate juridica.
42
M. de Juglart, B. Ippolito, op.cit., p.33.
43
M. de Juglart, B. Ippolito, op.cit., p. 33. Autorii arata ca, pina in 1999, se constituisera in Franta mai putin de
10.000 de GIE.
sfera de aplicabilitate a acestei legi. Trebuie observat, insa, ca tendinta actuala a legislatiilor
privind insolventa este aceea de a abandona conceptia traditionala conform caruia procedura
insolventei se aplica exclusiv comerciantilor. Asadar, faptul ca o lege ar interzice asimilarea
statului sau a institutiilor publice cu comerciantii nu mai are relevanta sub aspectul aplicabilitatii
procedurii insolventei fata de institutiile publice. Pe de alta parte, prin dispozitii exprese ale legii
sau, in cazul statelor, prin conventii internationale, se creeaza anumite regimuri juridice similare
procedurii insolventei aplicabile statului sau institutiilor publice pentru cazul in care acestea s-ar
afla in incetare de plati sau in insolventa. Spre exemplu, Bulgaria a fost in cursul anilor 1997-
1998 in incetare de plati, motiv pentru care a fost administrata de un consiliu monetar, impus de
creditori, in principal Banca Mondiala si Fondul Monetar International. In aceasta perioada,
moneda nationala bulgara si-a pierdut valoarea circulatorie, fiind inlocuita cu marca germana, ca
moneda de plata pe teritoriul Bulgariei. O serie de alte restrictii bugetare au fost impuse
Bulgariei in aceasta perioada. In prezent, datorita criei economice mondiale, mai multe state sunt
déjà in incapacitate de plata (cazurile Islandei si, respectiv, ale Letoniei si Lituaniei fiind notorii).
Desigur ca nu este de conceput disparitia unui stat prin faliment, dar unele atribute ale
suveranitatii sunt limitate, lucru insotit de multe alte restrictii ale drepturilor statului in cauza,
pentru a permite redresarea acestuia si revenirea la normal. Este, de fapt, ceea ce inseamna, in
linii mari, procedura insolventei fata de un intreprinzator obisnuit. Este evident, insa, ca
procedura incetarii platilor de catre un stat tine de dreptul international public mai degraba decit
de dreptul privat.
In doctrina recenta44 s-a observat ca legiuitorul din 2006 a creat, prin Legea nr. 273/2006
privind finantele publice locale, o prima bresa serioasa in conceptia traditionala conform careia
institutiile publice nu pot fi supuse procedurii insolventei. Intr-adevar, art.75 din Legea
nr.273/2006 se refera la starea de insolventa a unitatii administrativ-teritoriale (persoana juridica
de drept public sub forma caruia se organizeaza comunitatile locale, orasul, judetul etc.). Dupa
ce, la art. 74, legea vorbeste de starea de « criza financiara » ce poate fi depasita printr-un plan de
redresare, la art. 75 din Legea nr. 273/2006 reglementeaza o procedura de insolventa sui generis
a unitatii administrativ-teritoriale. Legea are, insa, multe inadvertente care vor face aplicarea sa
dificila.
Poate ca, de lege ferenda, o eventuala lege a insolventei institutiilor publice ar fi
necesara45. Aceasta intrucit este evident ca o suma impresionanta de comunitati locale sunt intr-o
perpetua stare de insolventa, ceea ce le bareaza din start calea catre finantarea pe piata creditului
sau pe piata de capital, fiind nevoite sa se multumeasca cu alocatiile bugetare, intotdeauna
insuficiente si intotdeauna impartite pe criterii politice, cu ignorarea criteriilor economice si
sociale.
44
Br. Stefanescu, loc.cit., Dreptul nr.10/2006, p.9; I. Turcu, op.cit., p.274.
45
US Commercial Code consacra intregul cap.IX reorganizarii autoritatilor locale.
46
A se vedea, in acest sens, art. 1133, art.1323, art.1673 pct.2,art.1523 pct.4, art.1552 pct.3 C.civ. si art. 128 si
art.263 C.proc.civ.
comerciant47. Procedura deconfiturii trebuie constatata judiciar48, ceea ce presupune un timp
indelungat care ii poate permite debitorului sa-si ascunda averea sau creditorilor sa profite de
starea sa patrimoniala precara. Procedura deconfiturii nu organizeaza o colectivitate concursuala
de creditori, ci doar constata o stare a patrimoniului debitorului care poate atrage o serie de
consecinte patrimoniale fata de debitor (pierderea beneficiului termenului, rezolutiunea de drept
a unor contracte, interdictia termenului de gratie etc.). Starea de deconfitura nu atrage, in schimb,
nici o consecinta de natura nepatrimoniala fata de debitor. Debitorul, spre exemplu, isi pastreaza
dreptul de a-si administra averea (in timp ce principalul efect al deschiderii procedurii
insolventei este desesizarea debitorului), lasindu-i acestuia in continuare « dreptul » de a-si ruina
averea si creditorii. Pe de alta parte, creditorii, in mod individual, il pot executa silit pe debitor,
imediat, fara trecerea de vreun termen. Pentru acest motiv, cel ce observa la timp starea de
insolvabilitate a debitorului, poate profita de informatie si poate sa-l execute rapid pe debitor,
eventual in dauna altor creditori, mai ales a celor privilegiati, care nu vor fi obtinut la timp
informatia. Din acest motive, procedura deconfiturii nu a avut o aplicabilitate practica deosebita,
fiind cazuta de mult in desuetudine. Este evident ca, in conditiile actuale, in care celeritatea si
transparenta procedurii insolventei sunt esentiale pentru succesul unei astfel de proceduri,
procedura deconfiturii nu poate fi aplicata pentru situatia supraindatorarii simplilor particulari.
Legislatia anglo-saxona, in special cea americana si, dupa modelul acesteia, legislatia
majoritatii covirsitoare a statelor membre ale Uniunii Europene, printre care si Marea Britanie,
Franta, Germania si Spania, se preocupa in mod constant si serios de insolventa simplilor
particulari, vazuti in special in calitatea acestora de consumatori de bunuri si credite.
Asa cum s-a aratat in doctrina romaneasca recenta49, legislatia americana permite si
consumatorului sa se declare bankruptcy, punandu-si averea sub controlul unei curti federale cu
scopul de a scapa de datorii. Procedura de bankruptcy aplicabila persoanelor fizice este
reglementata de cap. VII din US Commercial Code. Pe perioada de bankruptcy, debitorul nu mai
are acces la credite, cumparari in rate, contracte de leasing sau orice alte operatiuni care
presupun creditarea. Daca starea de bankruptcy este declarata scuzabila, debitorului i se acorda
asa-numitul « nou inceput » (a fresh new start), adica datoriile ramase neachitate i se sterg, el
putind avea din nou acces la credite si recistigindu-si statutul personal anterior. In schimb, daca
starea de bankruptcy este considerata ne-scuzabila, debitorul este decazut din aproape toate
drepturile civile (cu exceptia celor personal-nepatrimoniale), pe termen de cel putin 5 ani de la
data inchiderii procedurii. Interdictia accesului la credite echivaleaza cu o adevarata « moarte
civila » pentru debitor, intrucit cel in cauza nu mai poate folosi instrumente electronice de plata,
nu mai are acces la utilitati, nu mai poate beneficia de esalonarile la creditele ipotecare, creditele
de consum, ratele de leasing etc. Mai mult chiar, pe perioada procedurii de bankruptcy si ulterior,
pe cei 5 ani ulteriori inchiderii procedurii, sunt considerate infractiuni obtinerea de credite fara a
dezvalui starea de faliment, contimuarea de afaceri sub alt nume, fara dezvaluirea faptului ca
47
Pentru detalii, a se vedea : Constantin Toneanu, Falimentele, Tratat systematic dupa jurisprudenta si doctrina
asupra fiecarui articol in parte, comparative cu articolele corespunzatoare legislatiilor straine, partea I, Tipografia
Buciumului roman, Galati, 1899.
48
Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura All (Restitutio), Bucuresti, 1998, p.501.
49
I. Turcu, Tratat de insolventa, CH Beck, 2007, p.9, nota 2 subs. Autorul citeaza o statistica interesanta publicata in
L.P.Arbertman, E.T.McMahon, E.L. O’Brien, Street Law, Fifth Edition, West Publishing Company, 1994, p.311 ca
in SUA, in anii 1991-1992, peste 70 % din procesele civile judecate de curtile federale au fost de personal
bankruptcy. Si in Marea Britanie procedurile de insolventa aplicabile persoanelor fizice sunt foarte numeroase. La
sfirsitul anului 2005 erau inregistrate 20.461 de astfel de cazuri, dintre care 6960 de cazuri erau proceduri de
preventie a insolventei (din categoria procedurilor de Individual Voluntary Arrangements). In Germania, in anul
2006, numarul cazurilor de insolventa a simplilor particulari era de 93.242. Sursa : www.europeanpayment.com.
debitorul este sau a fost in faliment, implicarea in constituirea, administrarea sau conducerea
unei societati, fara acordul tribunalului. De asemenea, debitorului i se poate interzice sa ocupe
unele functii publice.
Exista serioase argumente pentru extinderea si la noi a legislatiei insolventei fata de
simplii particulari, pentru situatiile de supraindatorare a acestora. Practic, asa cum s-a vazut,
insolventa simplilor particulari face parte din acquis-ul comunitar, fiind o indicatie pentru
legiuitorul roman pentru rapida reglementare a unui regim similar in Romania.
In urma cu peste un secol, un autor50 propunea extinderea procedurii falimentului si la
necomercianti, aducind o serie de argumente foarte pertinente la vremea respectiva. Autorul arata
ca, in afara de faptul ca distincita intre creantele comerciale si cele civile este arbitrara, se
intimpla ca un necomerciant sa aiba si datorii comerciale si invers, un comerciant sa aiba datorii
civile. De altfel, la procedura falimentului, dupa deschiderea acesteia, participa nu numai creante
comerciale, ci si creante civile, fiscale sau salariale. Dar cel mai important argument al includerii
necomerciantilor in sfera de aplicabilitate a procedurii falimetlui este acela ca creditorul,
indiferent daca debitorul este comerciant sau nu, trebuie sa beneficieze de aceeasi protectie. Spre
exemplu, nu se justifica in nici un fel pastrarea dreptului debitorului de a-si administra averea in
caz de deconfitura, numai pentru ca debitorul nu are calitatea de comerciant. « Deconfitul trebuie
sanctionat ca si falitul51 », printre altele si prin decaderea din dreptul de a-si administra averea.
In alta ordine de idei, in conditiile unei economii de piata, orientata catre consum,
investiile personale si consumul se bazeaza (poate in exces) pe credit, care se contracteaza la
banci, societati de leasing, societati de credite ipotecare, societati de credite de consum ori prin
cumparari in rate sau pe credit. Multiplicarea si amplificarea creditelor poate duce, ca si in cazul
comerciantilor, la crize financiare de supraindatorare. Realitatea inceputului de an 2009 ne arata
ca, intr-adevar, aceste crize au devenit sufocante pentru simplii particulari. Tendinta de
indatorare prin credite de consum este cu atit mai mare, cu cit rata de crestere a economiei este
mai mare. Cind cresterea economica, mai ales cea bazata pe consum si pe datorie, incetineste sau
chiar derapeaza in recesiune, ceea ce s-a consumat pe credit se intoarce ca un bumerang atit
contra debitorului, cit si contra creditorului, caci apare inevitabil imposibilitatea rambursarii.
Urmeaza, in mod perfect previzibil, o severa corectie, ceea ce va provoca mari probleme
bancilor, care isi vor fi vazut clientela pentru creditele de retail injumatatita. Piata creditelor
ipotecare, o piata puternic polarizata inspre o minoritate de clienti care au reusit sa le acceseze nu
din nevoia de a obtine o locuinta, ci pentru a efectua plasamente in imobile pe care au sperat sa le
poata vinde cu profit sau sa le inchirieze, adica pentru a specula, va fi prima care va cadea
victima acestui efect de bumerang, intrucit specula a creat o adevarata “bula” imobiliara cu nimic
mai prejos decit cea de pe piata americana (cunoscuta sub denumiri exotice, de genul “sub-
prime” sau NINJA – no income, no job). In SUA, la inceputul lunii august 2007, piata ipotecara
a fost cutremurata de un adevarat crah, economia cea mai puternica din lume fiind in prezent in
plina criza economica si in plin sezon al falimentelor. Cauzele acestei crize sunt exact aceleasi
care au stat si la baza crah-ului bursier american din 2002, adica « exuberanta » investitionala si
speculatia52, ceea ce inseamna ca nici amercianii nu prea au invatat din propriile experiente.
Efectele acestei crize reverbereaza acum in Romania, dar acestora li se adauga exagerarile
bancilor si ale speculatorilor imobiliari autohtoni, care au determinat cresteri exponentiale de
preturi la imobile, fara nici o legatura cu evolutia economica reala a tarii. Ca si familiile
50
M. A. Dumitrescu, Codul de comerciu adnotat, vol. II, Editura Librariei Leon Alcalay, Bucuresti, 1905, p.25.
51
Ibidem.
52
Pentru o scurta analiza a crah-ului bursier din SUA din anul 2002, a se vedea Gh. Piperea, Societati comerciale,
piata de capital, acquis comunitar, editura CH Beck, Bucuresti, 2005, p.517-521.
americane, familiile europene, inclusiv concetatenii nostrii, nu isi mai pot refinanta creditele si,
in final, nu isi vor mai putea achita debitele la banci. Dar, spre deosebire de americani si de
europeni, care se pot pune sub protectia tribunalului pentru a scapa de efectele cele mai rele ale
crizei, romanii nu o pot face in aceleasi conditii, din lipsa unei legi similare care sa permita
falimentul simplilor particulari.
Corectia subsecventa spargerii bulei speculative a dus la reducerea valorii imobilelor,
ipotecile asupra acestora nemaiputind acoperi valoarea creditului ipotecar. Creditarea, in prezent,
este pur si simplu “inghetata” in Romania. Ca o consecinta a reducerii volumului creditarii,
valorile mobiliare prin care sunt securitizate creditele ipotecare (obligatiuni sau titluri ipotecare)
isi pierd din lichiditate, de unde rezulta pierderi pentru piata secundara a creditelor ipotecare
(fonduri de investitii sau fonduri ipotecare). De altfel, si sectorul constructiilor si al materialelor
de constructii are de suferit si, pe ansamblu, “criza” se extinde la intreaga economie. In plus,
bancile vor avea cu siguranta mari probleme financiare, intrucit orice credit care nu mai poate fi
rambursat – si este evident ca in caz de supraindatorare, clientul bancii nu va mai putea sa-si
achite ratele – trebuie inscris ca si credit neperformant in evidentele bancii si trecut in
« extrabilantier », operatiune care este insotita, obligatoriu, de constituirea de provizioane de
risc, in suma egala cu cuantumul creditului ne-performant. Daca, in cazul clientilor persoane
juridice, odata trecut de faza de deschidere a procedurii insolventei, banca poate dispune de
sumele constituite cu titlu de provizioane (suma care, de la momentul trecerii creditului
neperformant in « extrabilantier » si pina la trecerea la procedura de insolventa, fusese
indisponibilizata sub forma de provizion), acest lucru nu este posibil fata de debitorii
neperformanti persoane fizice, intrucit acestia nu pot fi subiecti ai procedurii insolventei pentru
cazul supraindatorarii. Extinderea procedurii insolventei la simplii particulari pentru
supraindatorare ar fi, asadar, un avantaj major pentru banci, care nu ar mai fi nevoite sa mentina
provizioanele pina la momentul finalizarii executarii silite asupra datornicului, ci numai pina la
momentul deschiderii procedurii insolventei asupra acestuia. In alta ordine de idei, o procedura
de insolventa aplicabila persoanelor fizice pentru supraindatorare este necesara si pentru a
proteja mediul bancar, in special, si mediul de afaceri, in general, de debitorii « profesionisti »
(cei care fac un obicei din contractarea de credite, cumpararea de bunuri in rate, contractarea de
leasing-uri, consumul de utilitati pe « credit », fara a se precupa si de rambursare), dar si pentru a
da o a doua sansa debitorului scuzabil, care a ajuns in situatie de supraindatorare din motive
independente de vointa sa. In conditiile reglementarilor actuale, biroul de credit asigura un
anumit « filtru » contra debitorilor neonesti sau insolvabili, dar nu lasa nici o sansa reintegrarii
debitorului inscris pe lista rau-platnicilor in rindul consumatorilor onesti.
Daca, de lege lata, nu exista o reglementare a insolventei simplilor particulari, in schimb,
legislatia romaneasca abunda de reglementari care isi propun sa previna starea de supraindatorare
a persoanelor fizice, simpli particulari53. Perspectiva din care este privita aceasta problema este,
insa, unilaterala, reglementarile referitoare la preventia sau acoperirea riscului de supraindatorare
fiind orientate catre creditori (banci, institutii financiare non-bancare, furnizori de utilitati),
acestia fiind cei care trebuie sa ia masurile de preventie respective.
Cei care, cu sau fara rea-credinta, nu vor mai putea sa isi achite ratele la creditele de retail
sau chiar la creditele ipotecare vor fi automat trecuti in bazele de date ale Biroului de credit, cu
consecinta ca nici o banca nu ii va mai credita, nu le va mai emite carduri, nu le va mai admite ca
garantii sau plati cecuri si bilete la ordin etc. si nici un IFN sau societate de leasing nu va mai
53
Pentru detalii, a se vedea Gh. Piperea, Insolventa : legea, regulile, realitatea, Wolters Kluwer, 2008, Cap. II
(Procedurile de preventie a insolventei).
incheia cu ei vreun contract pe termen de minim 5 ani. Practic, aceste persoane vor fi “moarte”
din punct de vedere civil timp de 5 ani. In al doilea rind, bancile ii vor trece, practic automat, in
portofoliul de credite neperformante, constituind imediat provizioane asupra acestora. Urmeaza
executarea silita declansata de banca si, inexorabil, evacuarea din casa cumparata pe credit
ipotecar ori vinzarea bunului cumparat pe credit (foreclosure). De aici o acuta problema sociala,
mult mai grava decit in SUA si in UE.
Ca solutie temporara ar putea fi imaginata suspendarea trecerii in baza de date a Biroului
de credit pe o perioada de un an, pentru a putea traversa criza, idée care se poate lovi de
realitatea ca, in contractele de credit (care sunt contracte de adeziune, totusi) se insereaza de
regula o clauza-tip care stabileste ca clientul bancii este de acord ca, in caz de “default”, sa fie
trecut in baza de date a Biroului de credit sau a Centralei Incidentelor de Plati (CIP).
Suspendarea prin lege a inscrierii in Biroul de credit ar putea insemna o nepermisa interventie a
legiuitorului in contractul partilor. Asa ca solutia preferabila este tot instanta de judecata. E
adevarat ca orice proces costa, dar nu toate procesele sunt costisitoare. Spre exemplu, daca s-ar
cere “protectia tribunalului”, taxa de timbre ar fi de doar 39 de lei. Desigur ca cel mai bine ar fi
sa avem o lege a falimentului particularilor pentru supraindatorare, dar pot fi imaginate unele
mecanisme prin care si de lege lata s-ar putea obtine in instanta falimentul unui particular sau
efecte similare acestuia.
In cele ce urmeaza sunt prezentate citeva modalitati procedural prin care se pot obtine
efecte similar procedurii insolventei.
a) Legea insolventei dispune ca un comerciant – persoana fizica poate cere protectia
tribunalului, daca este in stare de insolventa. Odata deschisa procedura, persoana in cauza (care,
este adevarat, va suferi multe sacrificii, ca de exemplu, sacrificiul limitarii capacitatii sale
juridice, trecuta in mare parte la lichidator), va dodindi citeva beneficii esentiale care l-ar putea
ajuta sa treaca mai usor peste perioada de criza, cum ar fi suspendarea urmaririlor silite ale
creditorilor si inghetarea valorii datoriilor sale la valoarea nominala de la data deschiderii
procedurii. Daca o persoana fizica particulara ajunge intr-o situatie de supraindatorare (care este,
practic, identica cu insolventa), el este trecut in toate bazele de date posibile, pe toate listele
negre posibile si, in consecinta, el nu mai are acces la credite, putind fi, in plus, imediat executat
silit, fara a putea sa obtina protectia tribunalului, asa cum o poate face persoana fizica
comerciant. Nu este asta o discriminare contrara Constitutiei? Mai mult, sa ne gindim la PFA si
la persoanele care exercita profesii liberale, care nu sunt comercianti, dar care pot si ei sa fie in
situatie de supraindatorare. Nu este oare vorba de o discriminare fata de acestia, caci si
comerciantul si PFA organizeaza o afacere/intreprindere, adica isi asuma un risc? Ba da, cu
siguranta. O persoana fizica in stare de supraindatorare poate sa ceara deschiderea procedurii
insolventei fata de el; i se va ridica, poate chiar din oficiu, exceptia legitimarii procesuale active,
spunindu-se ca legea insolventei nu i se adreseaza particularului, ci doar comerciantului. Ca
raspuns, cel in cauza va putea sa ridice o exceptie de neconstitutionalitate, aratind ca legea, care
il omite de la aplicarea insolventei, este neconstitutionala, caci contine o discriminare. Daca
instanta constitutionala declara ca, intr-adevar, art. 1 din Legea insolventei este discriminatoriu,
atunci legiuitorul este obligat sa emita o lege de complinire a omsiunii/inlaturare a discriminarii.
In orice caz, la speta, nu se va aplica art. 1 care limiteaza aplicabilitatea insolventei la
comercianti.
b) Dreptul la protectia tribunalului face parte din acquis-ul comunitar si, in virtutea art.
148 alin. 2 din Constitutie, textul legii romane care limiteza dreptul simplilor particulari de a cere
protectia tribunalului nu este aplicabil, fiind aplicabil direct dreptul comunitar (ca la taxa auto).
Un Regulament al UE din 2000 privind insolventa transfrontaliera face ca, in cazul in care o
persoana fizica, simplu particular, nerezident in Romania, ar fi declarat in insolventa in tara sa
(toate statele UE, cu exceptia Romaniei si a Bulgariei, au reglementate astfel de proceduri),
efectele acestei proceduri sa se extinda automat in Romania sau sa dea nastere la o posibila
procedura secundara in Romania. Daca un non-rezident a luat credite din Romania sau are bunuri
cu care a garantat in Romania creante, el va beneficia de efectul suspensiv (protectia tribunalului
din tara sa), cu sau fara procedura secundara in Romania. Iata inca o noua discriminare, intre
rezidentul unei tari care a organizat un faliment al particularilor (acesta poate chiar sa fie
cetatean roman, rezident in state ale UE) si rezidentul in Romania. Atrag atentia ca Regulamentul
din 2000 este direct aplicabil in dreptul roman, incepind cu 1 ianuarie 2007.
c) Teoria impreviziunii, din ce in ce mai des aplicata de instantele din Romania, in baza
art. 970 alin.2 C.civ. (care ne spune ca un contract nu obliga numai la ceea ce este expres “intr-
insul”, ci si la ceea ce obiceiul sau echitatea dau contractului dupa “urmarile” sale), permite
tribunalelor sa dea decizii de re-echilibrare a contractului, dupa echitate. Debitorul, persoana
fizica, daca din cauza conjuncturilor economice defavorabile, a ajuns sa nu mai poata face fata
contractului, care s-a dezechilibrat in favoarea bancii, incit el nu mai consacra o situatie de “win-
win”, ci provoaca pierderi nejustificate debitorului, atunci acel debitor poate cere bancii
renegocierea contractului sau, in caz de refuz, poate cere instantei re-echilibrarea acestuia. Adica,
instanta va acorda debitorului noi termene de executare, pina cind acesta isi va fi recapatat locul
de munca sau pina cind ii vor fi revenit la nivelul necesar platii creditului sursele de finantare, va
dispune inghetarea dobinzilor si a penalitatilor, va dispune reasezarea dobinzii etc. Dar tribunalul
poate sa decida si administrarea controlata a averii debitorului sau numirea unui curator care sa il
reprezinte pe debitor in administrarea averii sale, toate acestea fiind, de fapt, efecte similare
falimentului.
Actuala situatie legislativa si existenta Biroului de credit in formula actuala vor atrage, in
primul rind, o grava problema sociala – bancile vor executa din ce in ce mai multi debitori si ii
vor scoate in strada, caci la creditele ipotecare singura garantie a fost casa. Dar problema sociala
va fi insotita si de o imensa problema financiara. In acest moment, practic nimeni nu mai
cumpara imobile sau, daca o face, pretul este la nivelului anului 2003. Bancile nu isi vor putea
recupera in totalitate creantele, caci valoarea evaluata a bunului afectat garantiei la momentul
acordarii creditului este déjà mult mai mare decit valoarea actual de piata. Costurile economice
ale creditelor neperformante (privizioane in cuantumul creditului neperformant, adica 100% din
valoarea creditului acordat, plus dobinzi) si cele administrative (costurile recuperarii creantelor,
inclusiv prin executari silite) vor deveni de nesuportat. Pe de alta parte, reamintesc ca toti cei
executati silit sunt, in prealabil si in mod automat, trecuti in baza de date a Biroului de credit,
indiferent daca sunt sau nu rau-platnici (insolventa inseamna, totusi, ca nu mai poti sa platesti o
datorie, caci nu mai ai cash, si nu ca nu mai vrei sa platesti), cu consecinta ca, pe o perioada de
minim 5 ani, ei nu mai au acces la nici un credit pe teritoriul Romaniei si, deci, ei nu mai sunt
client ai bancilor.
Sectiunea a IV-a
Starea de insolventa
54
D. D. Gerota, Teoria generala a obligatiilor comerciale in raport cu tehnica obligatiilor civile, Imprimeria
Nationala, Bucuresti, 1932, p.27.
devine perceptibila sau vizibila, interventia tribunalului devine necesara55. Vom observa ca
insolvabilitatea civila (denumita si « deconfitura ») nu se releva decat in cazurile in care
debitorul isi vinde bunuri indisponibile, situatii rare si greu de dovedit pentru creditor. In plus,
insolvabilitatea inseamna deja imposibilitatea debitorului de a-si plati la scadenta si integral
datoriile, pentru ca activul este covarsit de pasiv, deci interventia tribunalului pentru redresarea
debitorului ar fi tardiva. Doar creditorii titulari de garantii reale ar putea fi partial platiti,
creditorii chirografari ramanand neplatiti, fapt contrar scopului procedurii colective, care este
instituita pentru acestia din urma56.
Mai intai creditorul care intentioneaza declararea in insolventa a debitorului si apoi
tribunalul care decide declararea in insolventa a debitorului sunt in fata unei decizii dificil de
luat, primul pentru ca este pasibil de responsabilitate civila delictuala fata de debitor daca nu
dovedeste ca acesta este in incetare de plati, secundul pentru ca poate compromite sansele de
redresare a debitorului. Daca interventia tribunalului este tardiva, intreprinderea nu mai are sanse
de redresare, iar creditorii nu mai au sanse de a-si incasa creantele. Daca decizia tribunalului
intervine prea devreme, falimentul, fiind o procedura greoaie, care presupune costuri ridicate,
poate fi traumatizant pentru creditor si-i poate ruina creditul debitorului care ar fi putut fi repus
pe picioare printr-un tratament extrajudiciar. Rezulta ca decizia tribunalului trebuie sa se bazeze
pe un criteriu sigur, adica revelator al unei situatii grave a debitorului, neremediabila decat prin
interventia tribunalului, si in acelasi timp, usor de aplicat, adica un criteriu care sa permita sa se
stie, fara anchete prea minutioase sau indelungate, daca este cazul sau nu ca tribunalul sa
intervina, caci daca procedura colectiva este necesara, ea trebuie instituita cat mai devreme,
nelasand timp pentru degradarea si mai grava a situatiei intreprinderii. In acest scop, pot fi avute
in vedere doua solutii: (i) daca intreprinderea (debitorul) este in incetare de plati, situatie relativ
usor de dovedit, creditorii vor putea sa ceara tribunalului deschiderea procedurii; debitorul aflat
in stare de incetare de plati va fi obligat sa ceara deschiderea procedurii; (ii) daca intreprinderea
(debitorul) este intr-o situatie care ameninta sa compromita continuarea exploatarii, adica starea
de incetare de plati este iminenta, debitorul va putea cere ajutorul justitiei in redresarea
intreprinderii prin deschiderea procedurii, fara a se lua debitorului libertatea de decizie cu privire
la gestiunea intreprinderii. Legea franceza instituie drept criteriu al deschiderii procedurii
colective prima ipoteza, pentru tratamentul extrajudiciar al dificultatilor intreprinderii fiind
instituit al doilea criteriu, ceea ce inseamna ca debitorul, daca intelege sa faca apel la tribunal in
vederea redresarii situatiei sale financiare, trebuie fie sa adopte una sau mai multe modalitati de
preventie a dificultatilor, fie sa astepte sa ajunga in incetare de plati pentru a cere declansarea
procedurii colective. In schimb, Legea romana a insolventei permite debitorului sa ceara
deschiderea procedurii si daca insolventa sa este iminenta, permisiune care va putea fi folosita de
catre debitorul onest care intentioneaza sa isi reorganizeze activitatea in baza unui plan de
55
A se vedea si I. Turcu, op.cit., p.4, care citeaza, la nota 2 subsol, o solutie din jurisprudenta interbelica : “Aceasta
solutiune este adoptata generalmente in dreptul falimentar pentru consideratiunea de ordine economica, ca numai
neplata la timp a unei creante este prejuciabila si poate aduce perturbari comertului, aceasta cu atat mai mult cu cat
judecatorul nu este in masura sa cunoasca prin mijloace sigure insolvabilitatea, ci numai faptul material si constant
al incetarii platilor” (Trib, Ilfov, 13 iunie 1930, in Dreptul, 1930, p. 178). Idem, p.5, nota 3 subs. : « Pentru ca un
comerciant sa fie declarat in stare de faliment, nu este indestulator a se dovedi incetarea virtuala a platilor sale,
adica o stare de insolvabilitate, ci este necesar a se stabili incetarea efectiva a platilor, adica o stare de insolventa, a
comerciantului, care nu mai poate face fata obligatiunilor sale comerciale ajunse la scadenta, aceasta independent de
starea de solvabilitate sau insolvabilitate (Cas. III, decizia nr. 173 din 19 mai 1914, in B.D. 1914, vol. LIII2, p.
1455).
56
Pentru o opinie partial diferita, a se vedea I.Bacanu, in S.Zilberstein, V.M.Cioban, I.Bacanu, Drept procesual
civil. Executarea silita, vol.II, Lumina Lex, 1997, p.325-326, nota 40.
reorganizare. Desigur ca criteriul principal pe baza caruia se poate deschide procedura ramine
insolventa actuala a debitorului, pentru aparitia careia, de altfel, legea il obliga pe debitor sa
ceara deschiderea procedurii.
21. Vom defini starea de insolventa utilizind coordonatele traditionale ale incetarii de
57
plati , pentru a putea sti, in cazul cererii creditorilor, care este modalitatea de a rasturna
prezumtia de insolventa, iar in cazul cererii debitorului, care este criteriul sigur dupa care
judecatorul sindic poate aprecia daca insolventa este sau nu actuala, daca cererea debitorului – o
marturisire, in sensul dreptului procesual civil – este abuziva sau nu, adica daca o opozitie poate
fi admisa sau nu, cu consecinta revocarii sau mentinerii deschise a procedurii insolventei.
Incetarea de plati este manifestarea exterioara a neputintei debitorului de a mai face
fata datoriilor sale. Dupa legea si jurisprudenta franceze, incetarea de plati are urmatoarele trei
elemente: (i) debitorul nu mai poate face fata (ii) cu activul disponibil (iii) pasivului exigibil.
Pasivul exigibil reprezinta totalitatea datoriilor banesti ale debitorului ajunse la scadenta.
Obligatiile de a da un bun individual determinat sau obligatiile de a face ori de a nu face nu sunt
lichide si, de aceea, nu au relevanta la momentul analizei admisibilitatii cererii de deschidere a
procedurii. Este adevarat ca, daca debitorul nu opteaza pentru executarea silita in natura, aceste
obligatii se transforma in despagubiri, in caz de neexcutare, deci tot in datorii banesti, dar pina la
momentul stabilirii prin titlu (hotarire judecatoreasca sau conventie a partilor), ele nu sunt
lichide58. Asadar, nu se poate cere deschiderea procedurii insolventei pentru neexecutarea unor
obligatii de a da un bun individual determinat, de a face sau a nu face. In alta ordine de idei,
intrucit, pentru ca cererea creditorului sa poata fi primita, creanta sa contra debitorului trebuie sa
fie certa, lichida si exigibila, cererea de deschidere a procedurii in baza unei creante care nu are
caracter cert trebuie respinsa ca inadmisibila. Nu este certa o creanta rezultand din raspunderea
civila delictuala ori din despagubiri ca urmare a nulitatii, rezilierii etc., cata vreme instanta nu s-a
pronuntat cu putere de lucru judecat asupra acestei creante. Nu este certa nici creanta sub
conditie suspensiva, pana la indeplinirea conditiei.
In aprecierea existentei starii de incetare de plati (echivalentul starii de insolventa), nu se
tine seama de intregul pasiv exigibil, adica ajuns la scadenta, ci doar de pasivul efectiv pretins de
catre creditori (seul le passif effectivement exige)59.
Aceste conditii referitoare la pasivul exigibil se pun numai in ce priveste cererea
creditorului de deschidere a procedurii insolventei. In urma deschiderii procedurii, orice creanta,
indiferent de natura sau de starea sa, va participa la procedura, cu conditia ca creditorul sa
formuleze in termen declaratie de inregistrare a creantei sale si aceasta sa fie admisa pentru a fi
inregistrata in tabelul creantelor.
Conditiile speciale referitoare la creanta nu se cer in cazul in care debitorul este cel ce
face cererea de deschidere a procedurii, acesta fiind tinut doar sa dovedeasca faptul ca este in
stare de insolventa (recunoasterea onesta a starii de insolventa fiind o proba suficienta a
acesteia).
57
I. Turcu, op.cit., p.369, considera ca expresia “incetarea platilor” sugereaza o stare ireversibila, incompatibila cu
redresarea, motiv pentru care ea ar trebuie sa fie inlocuita cu “suspendarea platilor”, care are intelesul comun al
unei stari de fapt temporare, de natura sa permita reluarea platilor, prin aplicarea procedurii colective.
58
I. Turcu, op.cit., p.6 : « Printre exceptiile considerate conforme cerintelor art. 696 C.com. a fost si aceea ca
creanta pretinsa nu este certa si lichida, deoarece cuantumul ei nu a fost determinat nici in conventia partilor, nici
pe cale judiciara (C.A.Bucuresti IV, 23 septembrie 1924, Buletinul Curtii de Apel, 1924, p.412).
59
I. Turcu, op.cit., p.364, apud Y. Guyon.
Activul disponibil reprezinta sumele de care intreprinderea poate sa dispuna imediat, fie
pentru ca sunt lichide, fie pentru ca preschimbarea (conversiunea) in lichiditati este posibila in
orice moment. Daca activele disponibile nu sunt suficiente pentru a acoperi pasivul exigibil al
debitorului, acesta este in incetare de plati, chiar daca exista active mobiliare sau imobiliare
nedisponibile imediat ori daca debitorul are de incasat creante de la terti.
Comparind definitia incetarii de plati din legislatia franceza a intreprinderii in dificultate
cu definitia insolventei din legea noastra, se poate observa si o alta diferenta importanta, in
defavoarea legii noastre : in timp ce Legea insolventei se refera la « insuficienta fondurilor
banesti disponibile », in Legea franceza din 1985 termenul echivalent este cel de “activ
disponibil”, sintagma care include, pe langa sumele de bani disponibile (numerarul din casierie,
soldurile creditoare ale conturilor bancare, sumele de care debitorul poate dispune imediat cu
titlul de deschidere de credit bancar, scrisoarea de garantie bancara, avalul pe efectele de comert
etc), toate activele imediat realizabile, adica cele care pot fi valorificate in cateva zile, cum sunt
valorile mobiliare cotate si efectele de comert cu termen foarte scurt sau cu posibilitati de
scontare imediata. Nu sunt incluse in activul disponibil imobilizarile corporale, creantele, fondul
de comert si nici bunurile grevate de garantii reale.
Insuficienta activului disponibil este mai simplu sau mai dificil de revelat, dupa caz. Spre
exemplu, incetarea materiala a platilor rezulta din proteste ale unor cambii emise sau acceptate
de debitor, inchiderea intreprinderii, concedierile colective, retragerea autorizatiei sau licentei de
functionare etc. In schimb, incetarea deghizata sau ascunsa a platilor poate ridica mari probleme
de apreciere a probelor. Spre exemplu, debitorul isi procura lichiditati cu mijloace ruinatoare,
este sustinut artificial sau abuziv de o societate din cadrul grupului, de o banca sau de un
administrator, de stat sau comunitatea locala, prin ajutoare de stat directe sau mascate etc.
Chestiuni procedurale delicate le ridica situatia in care creditorul indeplineste toate conditiile de
admisbilitate prevazute de lege, dar debitorul nu raspunde in termen la notificarea privind cererea
de deschidere a procedurii si, deci, nu isi poate formula apararea in cadrul careia sa demonstreze
ca nu este in stare de insolventa. Asupra acestei situatii urmeaza sa insist in capitolul referitor la
deschiderea procedurii, sectiunea referitoare la deschiderea procedurii la cererea creditorilor.
Imposibilitatea de a face fata nu se confunda cu refuzul de plata. Procedura insolventei
are scopul de a institui o procedura colectiva menita a acoperi creantele contra debitorului aflat
in insolventa. Ea nu este o masura menita a intimida un debitor care refuza cu buna sau rea-
credinta sa plateasca. Legea romana, pe considerentul ca creditorul nu poate cunoaste motivul
pentru care debitorul nu-si plateste datoria, a considerat ca este preferabil sa se prezume ca
debitorul nu poate plati, ramanand ca debitorul sa rastoarne prezumtia (acesta urmeaza a proba,
printre altele, ca refuzul de plata nu se datoreaza imposibilitatii de a plati, ci unor alte motive,
cum ar fi neregularitatea crantei, stingerea acesteia, in total sau in parte, prescriptia etc.). O alta
solutie ar fi lasat creditorul la latitudinea debitorului, creand teama de a nu cere declararea in
faliment. Nu este neaparat necesar ca debitorul sa fie intr-o situatie iremediabil compromisa, ci
numai in starea de imposibilitate actuala de a face fata datoriilor exigibile cu activele disponibile.
Pe de alta parte, stare de imposibilitate de a face fata trebuie sa fie una serioasa, durabila, si nu o
simpla jena momentana, care poate fi depasita in termeni rezonabili de debitor.
In fine, de remarcat ca, in dreptul francez, hotararea de deschidere a procedurii trebuie sa
cuprinda, obligatoriu, data incetarii platilor. In cazul in care hotarirea de deschidere a procedurii
omite sa stabileasca data incetarii platilor, aceasta coincide cu data hotararii. In perioada suspecta
isi face aparitia starea de insolventa, fata de care legea declanseaza anumite obligatii ale
debitorului, cum ar fi cea de a cere deschiderea procedurii insolventei in maxim 30 de zile de la
aparitia starii de insolventa, sub sanctiunea platii de daune, precum si sub sanctiunea pentru
bancruta simpla, in cazul in care intirzierea formularii cererii este mai mare de 6 luni. Intrucit
deschiderea procedurii poate intirzia foarte mult fata de momentul aparitiei starii de insolventa,
perioada suspecta nu are o durata precisa in timp, ceea ce poate genera mari incertiduni care sa
greveze circuitului juridic, motiv pentru care, de lege ferenda, calculul perioadei suspecte ar
trebui sa se raporteze la data aparitiei starii de insolventa, iar aceasta data ar trebui stabilita cu
precizie in hotarirea de deschidere a procedurii, asa cum impunea fostul art. 695 C.com. In
functie de aceasta data stabilita cu precizie ar putea fi mult mai usoare stabilirea exsitentei si
determinarea intinderii raspunderii pentru nedeclararea in termen sau pentru declararea
prematura a insolventei de catre debitor. Consider ca, indiferent de existenta sau inexistenta unei
prevederi similare in legea romana a unei astfel de cerinte, este legal ca, in hotarirea de
deschidere a procedurii, sa se insereze si data incetarii platilor, intrucit de aceasta data depind
foarte multe consecinte ale deschiderii procedurii, incepind cu fixarea in timp a perioadei
suspecte si terminind cu responsabilitatea pentru depunerea prematura sau tardiva a cererii de
deschidere a procedurii. O astfel de solutie jurisprudentiala nu ar adauga la lege, ci ar face unele
dispozitii legale mai usor de aplicat60.
Unele proceduri colective se deschid pe baza altor criterii decit starea de insolventa a
debitorului. Spre exemplu, in cazul insolventei transfrontaliere, hotarirea de deschidere a
procedurii insolventei pronuntata fata de debitor in unul dintre statele membre ale Uniunii
Europene are efecte si in Romania fata de bunurile, creditorii sau eventualele sedii secundare ale
debitorului stabilite in Romania. De asemenea, o astfel de procedura deschisa intr-o tara membra
este suficienta pentru ca o instanta romana sa pronunte deschiderea unei proceduri secundare, in
cazul in care debitorul isi are stabilit pe teritoriul Romaniei un sediu secundar. Este adevarat,
insa, ca o procedura secundara se poate deschide si in lipsa unei proceduri principale, caz in care
trebuie sa se analizeze toate conditiile deschiderii procedurii prevazute de legea romana, in
special starea de insolventa a debitorului. In cazul in care centrul principal al intereselor
debitorului (COMI) este stabilit intr-un stat nemembru, efectele unei hotariri de deschidere a
procedurii insolventei fata de debitor pronuntata in statul unde este stabilit COMI se extind si in
Romania, cu conditia recunoasterii procedurii straine in Romania. In baza recunoasterii, unul sau
mai multi creditori pot cere deschiderea unei proceduri secundare in Romania, daca debitorul are
aici un sediu secundar. Intr- astfel de cerere nu este necesara dovada starii de insolventa,
recunoasterea hotariri straine fiind suficienta. In cazul bancilor, al societatilor de asigurare si al
societatilor financiare, procedura insolventei se deschide, in principal, la cererea autoritatii de
supraveghere, care va trebui sa probeze ca indicele de solvabilitate a institutiei financiare in
cauza a scazut sub minimul legal. In acest caz, nu se cere ca institutia financiara in cauza sa se
afle in stare de insolventa. Si debitorului ii este permis sa ceara deschiderea procedurii, caz in
60
Recent, un autor (Csaba Bela Nasz, Consideratii in legatura cu insolventa debitorului supus procedurii
reglementate de Legea nr.85/2006, in Pandectele romane nr.3/2009, p.52) s-a pronuntat impotriva acestei idei, pe
motiv ca data intervenirii incetarii platilor nu poate fi precis determinata la data deschiderii procedurii ci doar
ulterior si, in plu, pentru ca, odata stabilita prin hotarirea de deschidere a procedurii, data aparitiei insolventei ar
ramine defintiv stabilita, intrind in puterea de lucru judecat, ceea ce “ar aduce mari prejudicii”. Argumentele nu sunt,
insa, convingatoare, mai ales ca exista, asa cum recunoaste si autorul citat, cele doua modele (actuala legislatie
franceza si fosta reglementare romaneasca a falimentului) care impun/impuneau stabilirea datei insolventei. Pentru
proba acestei date – proba, intr-adevar, dificila, dar nu imposibila – se pot folosi diverse mijloace, inclusive
prezumtiile. De exemplu, o prezumtie simpla ar putea fi recunoasterea debitorului care, in cererea sa ar putea declara
si data aparitiei starii de insolventa. Ulterior, pe baza unor probe contrare reiesite, spre exemplu, din primul raport al
administratorului judiciar/lichidatorului, aceasta data ar putea fi revizuita, solutie aplicabila si in legislatia franceza,
in present, dar si in vechea reglementare romaneasca a falimentului.
care recunoasterea starii de insolventa este o proba suficienta pentru a se putea deschide
procedura. In mod exceptional, si creditorilor li se permite sa ceara deschiderea procedurii, caz in
care trebuie probata insolventa.
Codul de procedură fiscală se referă la stingerea creanţei bugetare prin plată, remiterea de
datorie, ştergerea datoriei si instituirea procedurii insolvabilităţii. Insolvabilitatea la care se refera
Codul de procedura fiscala nu are sensul pe care il da acestui termen Codul civil (A<P), ci un
sens vecin notiunii de incetare de plati, intrucit debitorul “insolvabil” este debitorul care nu poate
nici sa efectueze plata datoriei bugetare, nici sa fie executat silit, intrucit nu are bunuri in
patrimoniu. Daca s-a instituit procedura insolvabilitatii, creanţa va fi trecută într-un cont
extracontabil, urmind a fi reactivata doar in cazul in care debitorul va dobindi, totusi, bunuri sau
fonduri. De remarcat ca, potrivit Codului de procedură fiscală, instituirea acestei proceduri
echivalează cu o stingere a creanţei. În cazul în care persoana juridică este declarată insolvabilă,
conform Codului de procedură fiscală, fiscul poate trece la executarea silită a persoanelor care se
fac responsabile de această stare, ceea ce este un efect asemenator raspunderii organelor de
conducere a debitoarei persoana juridica aflata in procedura insolventei.
22. Art. 3 pct. 1 din Legea insolventei defineste insolvenţa ca fiind “acea stare a
patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile
pentru plata datoriilor exigibile”. Textul face, ulterior, o distinctie intre insolventa “prezumata ca
fiind vadita” si insolventa iminenta.
Insolventa prezumată ca fiind vădită exista “atunci când debitorul, după 30 de zile de
la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori”.
Insolvenţa iminentă exista “atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la
scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei”.
Insolventa iminenta este o stare viitoare a patrimoniului debitorului, previzibila intr-un viitor
imediat, care permite debitorului sa ceara deschiderea procedurii, fie pentru a incerca redresarea,
fie pentru a se pune la adapost de sicanele creditorilor.
Daca cererea unui creditor de deschidere a procedurii insolventei fata de debitor este
admisibila doar in masura in care creanta sa contra debitorului este certa, lichida si exigibila de
mai mult de 30 de zile si are un cuantum egal sau mai mare decit valoarea-prag, insolventa este
prezumata ca fiind vadita atunci cind debitorul nu plateste datoria sa fata de unul sau mai multi
creditori dupa 30 de zile de la scadenta. Este o distinctie pe care fosta Lege nr.64/1995 nu o
facea. In sistemul acestei legi insolventa era “prezumata ca fiind vadita” chiar in cazul in care
creditorul facea dovada existentei unei creante certe, lichide si exigibile de mai mult de 30 de
zile. In sistemul actual, al Legii insolventei, creanta neplatita nu este neaparat una certa si lichida
si nici neaparat egala sau mai mare cu valoarea-prag61. Diferenta este, insa, practic inexistenta,
intrucit cererea de deschidere a procedurii provine fie de la un creditor indreptatit sa ceara
deschiderea procedurii (care trebuie sa dovedeasca toate cele 6 conditii speciale referitoare la
caracterul creantei sale), fie de la debitor (care, prin cererea de deschidere a procedurii,
recunoaste existenta starii de insolventa, ceea ce face inutila prezumtia insolventei vadite). De
aceea, diferenta dintre cele doua texte in concurs [art. 3 pct.1, lit.a), care defineste insolventa
61
Cf. I. Turcu, op.cit., p.357, noul text al art. 31 permite inregistrarea cererii pentru o creanta, indiferent de natura
acesteia.
prezumata ca fiind vadita, si art. 3 pct.6, care defineste creditorul indreptatit sa ceara deschiderea
procedurii], este o simpla greseala de redactare a legii.
Singurul care ar putea invoca insolventa iminenta este debitorul insusi62.
Din pacate, Legea insolventei lasa nereglementata situatia insolventei actuale, dar care nu
intruneste conditiile pentru a putea fi calificata drept “insolventa prezumata ca fiind vadita”. Un
debitor se poate afla in situatie de insolventa, chiar daca aceasta nu este “vadita”, adica palpabila
sau vizibila oricui, intrucit, pe de o parte, debitorul este singurul care detine informatia exacta
relativa la riscurile afacerii sale, creditorii aflind de existenta acesteia de obicei post-factum63 si,
pe de alta parte, debitorul poate uza de multiple modalitati prin care sa ascunda starea sa de
insolventa sub masca unei false lichiditati, uneori inclusiv cu ajutorul bancilor sau al institutiilor
publice care il ajuta in acest demers, cu sau fara intentie. Daca este conceptual posibila o stare
viitoare de insolventa, atunci, logic, trebuie sa existe si o insolventa actuala. Pe de alta parte,
asupra existentei starii de insolventa se pronunta judecatorul sindic, pe baza probelor
administrate in cauza. Adevarul judiciar, inclusiv faptul existentei sau inexistentei starii de
insolventa, se stabileste prin probe. El este un adevar relativ, subiectiv si incomplet din punct de
vedere gnoseologic, fiind echivalent cu convingerea intima a judecatorului64. Care este, atunci,
diferenta intre un adevar judiciar evident si unul abscons? Daca tot judecatorul sindic este cel ce
spune dreptul (jurisdictio) conform convingerii sale intime, care este diferenta intre insolventa
“vadita” (aparenta, vizibila, superficiala) si cea mai putin evidenta, dar demonstrabila? In plus,
asa cum rezulta din art. 27 alin.1 din Legea insolventei, debitorul este obligat sa ceara
deschiderea procedurii insolventei atunci cind se afla in stare de insolventa, adica atunci cind
insolventa sa este actuala. Textul nu face nici o distinctie intre insolventa vadita (vizibila) si cea
ne-vadita sau camuflata (absconsa), ci doar stabileste obligatia debitorului de a cere in termen
deschiderea procedurii. Obligatia de a cere deschiderea procedurii este sanctionata atit cu
raspunderea patrimoniala a debitorului pentru depunerea prematura sau tardiva a cererii cit si,
mult mai important, cu raspunderea penala (depunerea cererii de deschidere a procedurii cu
intirziere de mai mult de 6 luni de la aparitia starii de insolventa este considerata infractiune de
bancruta simpla).
Asadar, insolventa actuala nu este definita, desi este evident ca ea exista nu numai sub
forma unei aparente (o stare vizibila imediat, la o simpla privire superficiala), ci si sub forma
unei realitati demonstrabile. De altfel, este logic ca aparenta este doar o parte a realitatii, mai
precis, partea vizibila a acesteia, “virful aisbergului”, ponderea fiind data de situatiile “normale”
de insolventa, ne-vadite, dar demonstrabile.
Legea insolventei nu stabileste nici momentul in care insolventa devine actuala.
Insolventa este revelata numai in cadrul procesual al cererii de deschidere a procedurii, fie prin
intermediul unei prezumtii, cind cererea este formulata de creditori, fie prin intermediul unei
marturisiri, cind cererea este formulata de debitor. Nici intr-un caz, nici in altul, nu se poate sti
momentul in care a aparut insolventa, ci numai momentul in care aceasta a fost revelata.
Consecintele drastice pentru debitor ale starii sale de insolventa ar fi impus o definitie a
insolventei in general sau, cel putin, a momentului in care aceasta devine actuala.
62
In acelasi sens, Br. Stefanescu, loc.cit., Dreptul nr.10/2006, p.14.
63
In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p. 363. Autorul arata ca « incetarea platilor a fost indelung si temeinic definita de
jurisprudenta noastra generata de aplicarea Codului comercial (art. 695) ca o stare de fapt. In mod firesc, perceptia
debitorului este diferita de aceea a creditorului. In timp ce debitorul stie ca este in “incapacitate vadita” de a-si plati
datoriile exigibile cu sumele de bani disponibile, creditorul este constrans sa constate o aparenta faptica, aceea ca
debitorul a incetat sa-si plateasca datoria fata de el ».
64
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, Editura National, Bucuresti, 1997, vol II, p.146.
§3. Dovada starii de insolventa
23. Când debitorul cere deschiderea procedurii, avem de-a face cu o recunoaştere a stării
de insolvenţă şi, practic, nu mai e nimic de dovedit. Daca, totusi, recunoasterea starii de
insolventa este neonesta, ascuzind sicane la adresa creditorilor sau intentia de a scoate societatea
debitoare, cel putin temporar, de sub controlul actionarilor sai, atunci cererea de deschidere a
procedurii poate fi considerata un abuz si contestata de catre cei interesati, fie prin mecanismul
interventiei in interes propriu (admisibila atit actionarilor debitoarei, cit si creditorilor), fie prin
mecanismul opozitiei (admisibila doar creditorilor), fie chiar prin intermediul recursului (orice
persoana interesata poate ataca cu recurs o incheiere data intr-o procedura necontencioasa, asa
cum este cea declansata la cererea debitorului de deschidere a procedurii). Prin interventie,
opozitie sau recurs, creditorii sau persoanele interesate pot demonstra că debitorul nu se află în
stare de insolvenţă.
In cazul in care creditorii sunt cei care cer deschiderea procedurii, daca acestia vor face
dovada ca sunt titulari ai unei creante certe, lichide si exigibile neplatita de mai mult de 30 de
zile, care are o valoare egala cu valoarea-prag sau mai mare si daca vor face dovada ca au
solicitat plata si debitorul a omis sa o efectueze in termenul legal, atunci sunt intrunite conditiile
prezumtiei de insolventa vadita, nici o alta proba nemaifiind necesara creditorului. Desigur ca
debitorul poate contesta ca s-ar afla in stare de insolventa, dar in acest caz sarcina probei se
inverseaza. Debitorul contestator va trebui sa dovedeasca inversul insolventei, adica suficienta
fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor, plata la timp si integral a datoriilor catre
salariati, fisc, furnizori de utilitati sau de materii prime, banci, societati de leasing etc. Legea
insolventei utilizeaza termenul de insuficienta si nu pe acela de lipsa a fondurilor banesti
disponibile, de unde concluzia ca procedura insolventei se va putea deschide chiar daca debitorul
dispune de unele sume de bani si face unele plati, insa acestea nu sunt suficiente pentru achitarea
tuturor datoriilor scadente. Daca, spre exemplu, debitorul plateste partial salariile, facturile la
utilitati, ratele de credit sau de leasing, facturile furnizorilor de materii prime etc., oricit de mari
sau importante ar fi aceste plati, faptul in sine al platii partiale nu poate rasturna prezumtia de
insolventa. Prin intermediul inadmisibilitatilor sau, dupa caz, al exceptiei calitatii procesuale
active, debitorul poate contesta si legitimitatea procesuala activa a creditorului, demonstrind ca
creanta acestuia nu indeplineste conditiile pentru a-l face pe creditor sa fie indreptatit sa ceara
deschiderea procedurii (creanta nu este certa, nu a fost solicitata la plata, nu este regulata
nascuta, este stinsa, prescrisa etc.).
In cazul insolventei iminente, cel care trebuie sa faca dovada insolventei este debitorul.
Nefiind vorba de o insolventa actuala, ci de una iminenta, simpla recunoastere a debitorului nu
mai are deplina valoare probatorie a starii de insolventa, ci ea trebuie completata cu alte probe.
Scrupulozitatea legii fata de insolventa iminenta este justificata, avind in vedere asimetria
informationala in care se afla creditorii fata de debitor, acesta, in calitate de depozitar al
informatiei economice si juridice referitoare la starea patrimoniului sau putind abuza de
« beneficiul » pe care i-l lasa Legea insolventei, de a se pune sub protectia tribunalului, in contra
eventualelor urmariri silite individuale aflate la indemina creditorilor.
65
Doctrina franceza abunda de exemple in care tribunalele franceze au antrenat raspunderea bancii pentru oprirea
intempestiva a unui credit si pentru acordarea sau mentinerea unui credit atunci cand nu era cazul, creind aparenta
unei solvabilitati care se dovedeste ulterior ca fiind falsa. A se vedea Y. Guyon, op.cit., p.84-88.
special a fluxurilor de numerar si sa inventarieze măsurile pe care le are la dispoziţie în perioada
premergătoare crizei de lichidităţi previzionate, astfel încât să fie în măsură să estimeze riscul
apariţiei stării de insolvenţă. Semnale clare ale crizei de lichiditati sunt date de asa-numita
degradare economica si de cea financiara :
a) degradarea economică reprezinta situatia in care debitorul are mai multe cheltuieli
decât venituri, ceea ce reprezinta o lipsa a prifitabilitatii ; ultimul stadiu al degradării economice
îl reprezintă înregistrarea unei valori adăugate negative ;
b) degradarea financiară reprezinta situatia in care debitorul nu poate acoperi din activele
lichide datoriile exigibile ; pasivul pe termen scurt este superior activului pe termen scurt.
Această situaţie generează imposibilitatea efectuării plăţilor scadente şi o situaţie tensionată cu
partenerii de afaceri, în special cu creditorii şi furnizorii. Pentru a urmări degradarea stării
financiare se poate apela la analiza structurală a activelor şi pasivelor pe termen scurt, pentru a
evidenţia ponderea disponibilităţilor băneşti şi a datoriilor pe termen scurt, analiza lichidităţii şi a
solvabilităţii societăţii, pentru a evidenţia dacă elementele de activ sunt suficiente pentru a
acoperi datoriile societăţii, analiza vitezei de rotaţie a creanţelor şi datoriilor pe termen scurt,
pentru a urmări ce relaţie există între durata de încasare a creanţelor şi durata de plată a
datoriilor, analiza echilibrului financiar, pentru a urmări dacă regulile echilibrului financiar sunt
respectate (mijloacele economice permanente să fie acoperite din resurse permanente, iar
mijloacele economice temporare să fie acoperite din resurse temporare).
O situaţie previzională exactă a profiturilor poate fi stabilită pe baza balanţelor lunare de
verificare, cu condiţia ca informaţia contabilă cuprinsă în aceste balante să reflecte realitatea
economică (şi nu cea juridică) a societăţii.
Daca o astfel de analiza previzionala indica o criză de lichidităţi pentru care nu sunt
identificate modalităţi de evitare sau de rezolvare, atunci debitorul trebuie să introducă cererea de
deschidere a procedurii. Previzionarea unei crize de lichidităţi pentru care exista sau se identifica
măsurile de contracarare, adica identificarea unei crize temporare si rezolvabile nu trebuie sa
duca la depunerea cererii de deschidere a procedurii.
Dacă se instaleaza starea de încetare a plăţilor, criza este avansată, relaţiile întreprinderii
cu partenerii săi au devenit conflictuale şi în majoritatea cazurilor salvarea activităţii este
aproape imposibilă. În aceste situaţii, se impune declanşarea stării de insolvenţă.
Sectiunea a V-a
Participantii la procedura insolventei
26. Legea insolventei stabileste, in art.5, ca organele care aplica procedura insolventei
sunt instantele judecatoresti, judecatorul-sindic, administratorul judiciar si lichidatorul. Asadar,
nu sunt organe ale procedurii adunarea creditorilor si comitetul creditorilor, care reprezinta cele
doua forme de colectivitate organizata a creditorilor, si nici administratorul special, care este,
dupa caz, reprezentantul legal al debitorului persoana juridica, in cazul in care aceasta isi
pastreaza dreptul de administrare, sau mandatarul obligatoriu al asociatilor sau al actionarilor
debitorului persoana juridica.
Organele procedurii au obligatia sa asigure derularea cu celeruitate a proceduriii, precum
si realizarea drepturilor si obligatiilor celorlalti particpanti la procedura (art.5 alin.2). Fara sa fie
insotita de vreo sanctiune expresa, aceasta obligatie este primordiala. Este o obligatie dificil de
probat si executat intrucit, pe de o parte, procedura insolventei este complexa iar, pe de alta
parte, in caz de litigiu purtind asupra raspunderii pentru incalcarea acestei obligatii, obiectul
probatiunii il reprezinta nu fapte ale organului in cauza, ci omisiuni, adica trebuie demonstrat
ceea ce nu a facut organul procedurii in cauza pentru a indeplini obligatia de asigurare a
celeritatii si a realizarii drepturilor si obligatiilor celorlalti particpanti la procedura. Cu toate
acestea, proba nu este imposibila, intrucit este vorba de o obligatie constanta, prezenta in
intreaga activitatea a organelor procedurii, ceea ce inseamna ca deraparea de la aceasta obligatie
poate fi sanctionata. De altfel, Legea insolventei prevede diferite modalitati de sanctionare a
organelor procedurii, mai precis, a administratorului judiciar sau a lichidatorului. Spre exemplu,
acestia pot fi schimbati, pentru motive temeinice, un motiv temeinic fiind si incalcarea constanta
sau substantiala a obligatiei de asigurare a celeritatii si a realizarii drepturilor si obligatiilor
participantilor la procedura. De asemenea, administratorul judiciar sau lichidatorul pot fi obligati
de catre judecatorul sindic, fie la plata de amenzi, fie la plata despagubiri, pentru incalcarea sau
pentru indeplinirea cu intirziere a obligatiilor prevazute de Legea insolventei – inclusiv a
obligatiei de asigurare a celeritati si a realizarii drepturilor si obligatiilor participantilor la
procedura – daca exista culpa sau rea-credinta din partea administratorului judiciar/lichidatorului
(art.22 alin.3-4). In plus, pentru incalcarea obligatiei de respectare a legii, practicianul in
insolventa poate fi sanctionat disciplinar, de organele care fac parte din corpul profesional al
acestora.
Calitatea de organ al procedurii incepe din momentul deschiderii procedurii si se sfirseste
odata cu inchiderea procedurii. Art. 136 dispune ca, atit organele procedurii, cit si persoanele
care le-au asistat, sunt “descarcati de indatoriti si responsabilitati” fata de ceilalti participanti la
procedura, adica sunt desistati de procedura. Trebuie precizat ca judecatorul-sindic este numit
inainte de deschiderea procedurii, el fiind competent sa judece si procesul initial de deschidere a
procedurii, precum si toate celelalte proceduri sau incidente procedurale aferente. Pina la
deschiderea procedurii, judecatorul-sindic nu este, insa, un organ al procedurii, ci un simplu
judecator al pricinii relative la cererea de deschidere a procedurii, pentru bunul motiv ca nu
exista inca o procedura a insolventei. Pe de alta parte, inchiderea procedurii se pronunta prin
hotarire executorie, ceea ce inseamna ca si efectul de desistare este automat. Asadar, imediat ce
s-a pronuntat hotarirea de inchidere a a procedurii, calitatea de organ al procedurii inceteaza. Cu
toate acestea, administratorul judiciar sau lichidatorul sunt obligati sa continue sa il reprezinte pe
debitor si intr-un eventual recurs contra hotaririi de inchidere a procedurii, iar in cazul in care un
recurs contra hotaririi de inchidere a procedurii a fost admis, procedura se redeschide, cu
consecinta re-investirii organelor procedurii (cu exceptia judecatorlui-sindic care, in cazul casarii
cu trimitere, devine incompatibil).
26. Instantele judecatoresti. Judecatorul sindic. Conform art.6 din Legea insolventei,
procedurile prevazute de aceasta lege, “cu exceptia recursului prevazut la art. 8”, sunt de
competenta tribunalului in raza teritoriala a caruia se afla sediul sau domiciliul debitorului si sunt
exercitate de un judecator sindic. Dincolo de formula usor neindeminatica a textului legal,
retinem : (i) pricinile ce tin de procedura insolventei, inclusiv pricina relativa la cererea de
deschidere a procedurii, sunt de competenta de prima instanta a tribunalului; (ii) tribunalul isi
exercita aceste competente prin judecatorul-sindic, care are o competenta functionala
(specializata) pentru aceste pricini; (iii) din punct de vedere teritorial, este exclusiv competent
tribunalul de la sediul sau domiciliul debitorului; (iv) recursul contra hotaririlor judecatorului-
sindic se judeca de Curtea de Apel, care judeca in “completuri” specializate (art.8 alin.3, teza
intii).
Asadar, instantele judecatoresti pe care art. 5 le include in categoria orgenelor
procedurii sunt tribunalul si curtea de apel. Obligatia de celeritate si obligatia de asigurare a
realizarii drepturilor si obligatiilor participantilor la procedura incumba numai acestor instante.
Asadar, nici o alta instanta judecatoreasca nu poate avea calitatea de organ al procedurii, de unde
concluzia ca referirea generala la instantele judecatoresti nu este decit partial corecta. Unele
incidente procedurale, cum ar fi exceptia de neconstitutionalitate, stramutarea sau regulatorul de
competenta, se solutioneaza fie de Curtea Constitutionala, fie de alte instante judecatoresti decit
tribunalul sau curtea de apel (spre exemplu, Inalta Curte de Casatie si Justitie este competenta sa
dea regulator de competenta , in cazul in care se iveste un conflict de competenta intre doua curti
de apel). Aceste instante nu sunt, in mod evident, organe ale procedurii.
Pricinile relative la procedura insolventei nu pot fi solutionate prin arbitraj; mai precis,
atributiile jurisdictionale ale judecatorului sindic, precizate de art. 11, sunt exclusive. Este, insa,
gresit sa se extinda aceasta interdictie la litigiile prin care debitorul ar avea de recuperat creante
de la debitorii sai. Intr-adevar, numai actiunile contra debitorului pentru recuperarea creantelor
sunt suspendate, in vederea asigurarii scopului procedurii insolventei.
In pricinile relative la procedura insolventei nu exista apel, ci numai recurs. Cu extrem de
rare exceptii66, ciclul judiciar se incheie la curtea de apel.
Judecatorul sindic este desemnat prin repartizare aleatorie in sistem informatizat, in
aceleasi conditii in care este repartizat orice judecator in orice pricina, adica in conditiile art. 53
din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciara. A se observa ca textul se refera numai la
judecatorii sindici, omitind sa se refere si la judecatorii de curte de apel, care trebuie sa judece
recursuri contra hotaririlor judecatorilor sindici in “completuri” specializate. Pentru identitate de
ratiune, este logic sa admitem ca si in cazul curtilor de apel, repartizarea aleatorie se va face
dintre judecatorii specializati in proceduri de insolventa. Principiul repartizarii aleatorii este,
desigur, important, dar practic este dificila sau chiar imposibila aplicarea sa eficienta, avind in
vedere numarul mic de instante sau sectii specializate in proceduri de insolventa si numarul inca
mic de judecatori sindici sau specalizati in proceduri de insolventa. In practica, se poate ridica
exceptia lipsei repartizarii aleatorii, mai ales in cazul tribunalelor sau curtilor de apel cu 2-3
judecatori sindici sau specializati in proceduri de insolventa, ceea ce poate duce la mari
neajunsuri practice.
Judecatorul sindic are doua categorii de atributii : (i) atributii jurisdictionale; (ii) atributii
de control judiciar asupra activitatii administratorului judicia si a lichidatorului. Intr-adevar, art.
10 alin.2 limiteaza la aceste doua categorii de atributii competenta judecatorului-sindic,
readucindu-l pe acesta in pozitia sa normala, de magistrat care nu trebuie sa se implice in
administratia debitorului sau in gestiunea procedurilor de evaluare, contabilitate, plati, lichidari
etc. Evolutia competentelor judecatorului-sindic a fost una sinuoasa. In vechea reglementare a
falimentului din Codul comercial, judecatorul-sindic cumula atit atributii jurisdictionale (spre
exemplu, putea solutiona in prima instanta unele contestatii la tabelul creantelor), cit si atributii
administrative si de gestiune (aproape tate atributiile pe care, in prezent, sunt date in competenta
administratorului judiciar sau a lichidatorului). Fosta Lege nr.64/1995, in forma sa initiala, nu era
foarte departe de aceasta conceptie. Succesivle modificari ale acestei legi au dus ca, treptat,
judecatorul-sindic sa fie degravat de atributiile administrative, care au trecut in totalitate la
administratorul judiciar sau la lichidator. Judecatorul sindic a devenit un magistrat specializat,
66
Se poate imagina un recurs impotriva unei incheieri pronuntate de curtea de apel, incheiere care sa poata fi atacat
separat cu recurs. Spre exemplu, o incheiere prin care curtea de apel dispune suspendarea judecarii recursului este
atacabila separat cu recurs. Un astfel de recurs se judeca de Inalta Curte de Casatie si Justitie.
care are competente exclusive de jurisdictie a procedurii insolventei si de control judiciar al
activitatii administratorilor judiciari sau a lichidatorilor 67. Acestia din urma fie au conducerea in
tot a activitatii debitorului, fie controleaza si supravegheaza activitatea debitorului, fiind la rindul
lor sub controlul creditorilor (art. 10 alin.2 teza finala dispune ca deciziile manageriale - fie ca
sunt ale administratorului judiciar/lichidatorului, fie ca sunt ale debitorului - pot fi controlate sub
aspectul oportunitatii de creditori, prin organele acestora).
Atributiile jurisdictionale ale judecatorului-sindic pot fi rezumate la procedurile
jurisdicţionale de acoperire a pasivului debitorului aflat în insolvenţă, respectiv : (i) deschiderea
sau închiderea procedurii; (ii) contestaţiile la tabelul creanţelor sau la alte măsuri ale
administratorului judiciar/lichidatorului; (iii) trecerea la reorganizarea judiciara sau la faliment,
după caz ; (iv) anularea actelor frauduloase, a transferurilor sau a constituirilor de drepturi
patrimoniale, încheiate de debitor în perioada suspectă; (v) acţiunea în raspundere contra
asociaţilor sau contra persoanelor care au contribuit la ajungerea în stare de insolvenţă a
debitorului persoană juridică ; (vi) alte pricini prevazute in mod expres de Legea insolventei
(ex. : inlocuirea administratorului judiciar/lichidatorului ; anularea unei hotariri a adunarii
creditorilor etc.). Toate aceste atribuţii sunt, de altfel, expres reglementate de art. 11 din Legea
insolventei, fără ca printre aceste atribuţii să figureze şi recuperarea creanţelor debitorului de la
debitorii sai. Fiind vorba de o competenţă exclusivă, ea nu se poate extinde prin analogie la alte
situaţii decât cele vizate de text, în mod expres. In cazul actiunilor pentru recuperarea creantelor
debitorului, este vorba nu de creanţe contra debitorului (acestea sunt, într-adevăr, de competenţa
exclusivă a judecătorului-sindic), ci de creanţe ale debitorului contra debitorilor săi. De altfel, nu
orice pricina în care ar fi implicat debitorul trebuie judecată de către judecatorul-sindic.
Competenţa de a urmări încasarea creanţelor din averea debitorului aparţine administratorului
judiciar sau lichidatorului, aşa cum rezulta din dispozitiile art. 20 alin.1 lit. l) si ale art. 25 lit.g)
din Legea insolventei. Administratorul judiciar sau lichidatorul, pentru a-şi îndeplini această
atribuţie, poate negocia cu debitorii debitorului, poate încheia tranzacţii, cu acordul
judecătorului-sindic, şi poate declanşa fie procedurile judiciare de recuperare a acestor creanţe pe
calea dreptului comun sau cea a procedurii insolventei, fie procedurile arbitrale. Recuperarea
creanţelor debitorului prin procedurile prevăzute de Legea insolventei, adica prin procese de
competenta judecatorului-sindic, este obligatorie numai acolo unde legea impune o astfel de
procedură. Este cazul anulării actelor sau transferurilor frauduloase încheiate de debitor în
perioada suspectă, clauza de arbitraj fiind, într-adevăr, inoperantă în acest caz.
Competenta materiala in procedurile de insolventa apartine tribunalului. Din punct de
vedere teritorial, legea stabileste competenta exclusiva a trinunalului de la domiciliul sau sediul
debitorului. Din punct de vedere functional, toate procedurile aferente procedurii de insolventa
sunt dae in competenta functionala a judecatorului sindic, care este fie un judecator specializat in
astfel de proceduri, fie un judecator membru al unei sectii specializate in proceduri de insolventa,
sectie organizata la unele tribunale cu circumscriptii teritoriale mari (Bucuresti, Cluj, Timisoara,
Pitesti etc.). Actiunile care nu sunt date in competenta exclusiva a judecatorului sindic, precum si
cele care nu au legatura cu falimentul, au natura civila sau sunt date de legi speciale in
competenta altor instante nu se judeca de judecatorul sindic. Spre exemplu, nu se judeca de
judecatorul sindic cererile debitorului in pretentii contra propriilor debitori, cererile in
revendicare, contestatiile fiscale. De asemenea, in cazul in care debitorul este parte a unui
contract care a stabilit o competenta a unei instante straine sau, dupa caz, care a stabilit
67
Pentru aceasta evolutie, a se vedea : I. Turcu, op.cit., p.12 si urm.
competenta arbitrajului, judecatorul sindic nu este competent sa judece litigiile derivate dina
ceste contracte (cu exceptia cazului in care ar fi vorba de actiuni in pretentii contra debitorului).
Hotaririle judecatorului sindic sunt definitive si executorii. Ele pot fi atacate cu recurs,
dreptul la calea de atac a apelului fiind suprimat. Instanta de control judiciar este Curtea de Apel,
care se pronunta prin hotarire irevocabila. Faptul ca in tara exista 15 curti de apel, fiecare avind
propria jurisprudenta, nu este de natura a asigura unitatea si predictibilitatea solutiilor
jurisprudentiale in materie. De lege ferenda, si aceste recursuri ar trebui orientate catre Curtea de
Casatie, pentru a putea vorbi de jurisprudenta unitara.
Atributiile judecatorului-sindic sunt limitate la jurisdictia procedurii insolventei si la
controlul judiciar al activitatii administratorului judiciar/lichidatorului. Deciziile manageriale
relative la debitor sunt luate de managerul de criza sau sunt supravegheate de acesta, dupa cum
debitorului i s-a ridicat sau nu dreptul de a-si administra afacerea.
28. Debitorul este, din momentul deschiderii procedurii, desesizat de afacerea sa.
Libertatea sa de decizie asupra propriei afaceri este drastic limitata. Debitorul persoana fizica,
intrucit este in faliment odata cu deschiderea procedurii insolventei, fiindu-i aplicabila procedura
simplificata, nu mai poate incheia acte juridice de sine-statator, ci numai prin reprezentantul sau
legal, lichidatorul. Persoana juridica este reprezentata de administratorul judiciar sau de
lichidator, cu exceptia cazului in care si-a declarat intentia de reorganizare, iar dreptul de a-si
administra afacerea nu i s-a ridicat. In acest din urma caz, debitorul este reprezentat de
administratorul special, care isi desfasoara activitatea sub controlul si supravegherea
administratorului judiciar aflat, la rindul sau, sub controlul judiciar al judecatorului-sindic si sub
controlul ”de oportunitate” al creditorilor, exercitat prin adunarea creditorilor sau prin comitetul
creditorilor.
Conducerea activitatii debitorului trece la administratorul judiciar sau la lichidator inca
de la deschiderea procedurii. Mandatul organelor debitorului persoana juridica inceteaza pe data
deschiderii procedurii, daca debitorul nu si-a declarat in termen intentia de reorganizare. Chiar si
in acest din urma caz, organele debitoarei persoana juridica isi pierd functia, in favoarea
administratorului special, pe data desemnarii acestuia.
Din punct de vedere judiciar, debitorul nu mai poate sta singur în proces, ci numai prin
reprezentantul sau legal, administratorul judiciar, lichidatorul sau administratorul special, dupa
caz. Chiar si in cazul in care debitorul persoana juridica isi pastreaza dreptul de administrare,
68
Afirmatia nu exclude o eventuala schimbare a administratorului judiciar, pentru motive temeinice, de catre
judecatorul sindic. Si in acest caz, adunarea creditorilor este cea care numeste noul administrator judiciar, adunarea
urmind a fi convocata in acest scop imediat dupa hotarirea de inlocuire a celui initial.
fiind reprezentat de administratorul special, debitorul este citat tot prin administratorul judiciar
ori prin lichidator, asa cum rezulta din art. 87 pct.5 si art. 243 pct.3 C.proc.civ. Dacă debitorul a
deschis un proces înainte de deschiderea procedurii insolvenţei, după deschiderea acesteia,
administratorul judiciar sau, dupa caz, lichidatorul, trebuie introdus in proces, atit in tara, cit si in
procedurile ce se deruleaza in strainatate, pina la introducerea acestora in proces cauza fiind
suspendata de drept69.
Legea insolventei instituie, totusi, in beneficiul debitorului, unele drepturi procesuale cu
caracter exorbitant, care se exercita fara reprezentarea judiciara a administratorului
judiciar/lichidatorului si, uneori, in contradictoriu cu acesta. Spre exemplu, debitorul poate
formula contestatii, atit contra masurilor administratorului judiciar/lichidatorului, cit si contra
tabelelor creantelor.
Pe de alta parte, debitorul este un participant la procedura care beneficiaza de unele
drepturi si caruia ii incumba unele obligatii exceptionale, rezultate din insasi faptul deschiderii
procedurii insolventei, drepturi si obligatii care, in conditii normale, nu exista. Prin exercitiul
acestor drepturi si, respectiv, prin respectarea sau incalcarea acestor obligatii, debitorul poate
influenta in mod decisiv soarta procedurii si, ca o consecinta, si soarta drepturilor si obligatiilor
celorlalti participanti la procedura, in special, ale creditorilor. Astfel, debitorul poate contesta ca
ar fi in stare de insolventa, caz in care, daca i se respinge contestatia, el nu mai are dreptul la
reorganizare judiciara sau poate cere sa i se aplice direct procedura falimentului, odata cu
deschiderea procedurii ori poate formula recurs la hotarirea de deschidere a procedurii ; debitorul
poate, de asemenea, sa formuleze un plan de reorganizare, sa conteste masurile administratorului
judiciar/lichidatorului sau tabelele creantelor si sa atace cu recurs oricare dintre hotaririle
judecatorului sindic. Pe de alta parte, debitorul este tinut sa depuna in termen la dosar actele
prevazute de lege, sub sanctiunea trecerii la faliment si, dupa caz, a raspunderii sale civile sau
chiar penale. Debitorul participa ca invitat la adunarea creditorilor, primeste raportul final al
lichidatorului si bilantul de lichidare si participa la sedinta convocata de judecatorul-sindic
pentru solutionarea obiectiunilor si aprobarea raportului, primeste notificarea inchiderii
procedurii, putind formula obiectiuni sau recurs etc.
29. Avind in vedere ca debitorul este, de regula, desesizat dar, in acelasi timp, el este un
participant practic omniprezent la procedura, chestiunea cea mai preocupanta este aceea a
persoanei prin care se exercita aceste drepturi si se executa aceste obligatii, in cazul in care
debitorul este o persoana juridica.
Legea insolventei a introdus in acest scop, al instituirii unui organ al debitorului persoana
juridica imputernicit sa exercite drepturile si sa execute obligatiile debitorului, un participant
atipic la procedura insolventei, respectiv, administratorul special.
Din analiza art. 3 pct.26 (care defineste administratorul special) si a art. 18 (care
stabileste atributiile administratorului special) din Legea insolventei rezulta ca administratorul
special are trei tipuri de atributii :
a) in cazul in care debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra averea,
administratorul special are calitatea de reprezentant legal al debitorului; administratorul special
inlocuieste, practic, administratorii in functie la data deschiderii procedurii (denumiti si
69
Chestiuni delicate se ridica in privinta mandatului avocatului angajat de debitor înainte de deschiderea procedurii
insolvenţei. Fara a intra acum in detalii (pentru care trimit la Cap. VIII - Perioada de observatie), se poate considera
ca mandatul avocatului inceteaza, in baza art. 1552 pct. 3 C. civ. care prevede că mandatul se stinge, printre altele,
prin insolvabilitatea şi falimentul mandantului sau a mandatarului. Mandatul poate, totusi, sa supravietuieasca, in
cazul in care el este ratificat de administratorul judiciar/lichidator.
administratori “statutari”), ceea ce contravine in mod evident ideii ca debitorul isi pastreaza
dreptul de a-si administra averea;
b) dupa ce “debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare”, adica, in cazul trecerii la
faliment sau in cazul in care dreptul de administrare s-a ridicat la cerere (in conditiile art. 47
alin.3), administratorul special reprezinta interesele asociatilor sau ale actionarilor; intr-adevar,
conform art. 18 alin.1, teza finala, “dupa ridicarea dreptului de administrare, debitorul este
reprezentat de administratorul judiciar sau de lichidator, care ii conduce si activitatea comerciala,
iar mandatul administratorului special va fi redus [subl.n.] la a reprezenta interesele asociatilor
sau ale actionarilor”; un administrator special numit de adunarea generala in perioada cind
debitorului nu i se ridicase dreptul de administrare poate deveni dupa ridicarea acestui drept
reprezentantul intereselor actionarilor;
c) indiferent de momentul in care se pozitioneaza in timp numirea administratorului
special, acesta exercita unele drepturi ale debitorului (ex. : formuleaza contestatii) sau particpa,
in numele debitorului, la unele acte de procedura (ex. : la judecarea actiunilor in anularea actelor
incheiate in perioada suspecta, la facerea inventarului dupa intrarea in faliment) ori primeste in
numele debitorului anumite acte ale procedurii (raportul final, “bilantul de inchidere”, notificarea
inchiererii procedurii etc.); aceste atributii rezulta din art. 18 alin.2 din Legea insolventei si sunt
in contradictie evidenta cu dispozitia mai sus citata a art. 18 alin.1 teza finala, dupa care
mandatul administratorului special se restringe la a reprezenta interesele actionarilor sau ale
asociatilor.
Exista o contradictie inexplicabila intre ideea “pastrarii dreptului de administrare” al
debitorului si institutia administratorului special care ii “administreaza activitatea”, ii exercita
drepturile si ii executa obligatiile, pe perioada cit debitorul isi pastreaza dreptul de administrare.
Ori debitorul isi pastreaza dreptul de administrare si nu mai este nevoie de un mandatar
obligatoriu care sai ii exercite drepturile, ori debitorul este desesizat, si atunci este necesar un
mandatar, fie el si ad-hoc, care sa ii exercite drepturile pe care nu le poate exercita personal.
Legea insolventei prevede, insa, pentru situatia in care debitorul este desesizat, ca
administratorul special ii reprezinta exclusiv pe actionari (??!), pentru debitor el avind doar
menirea de a participa la judecarea actiunilor in anulare, la facerea inventarului si de a primi
raportul final, bilantul de inchidere si notificarea inchiderii procedurii. Dar debitorul ramine fara
reprezentare in situatiile aratate mai sus. As putea spune ca Legea insolventei a reglementat
institutia administratorului special tocmai invers decit trebuie, adica, nu pentru cazul in care
debitorul ar fi fost desesizat si ar fi avut nevoie de un mandatar care sa ii exercite drepturile, ci
pentru situatia in care nu este desesizat si nu ar fi avut, in mod normal, nevoie sa fie reprezentat
de un alt mandatar decit administratorii sai initiali. Cele doua texte referitoare la administratorul
special, mai sus citate sunt in contradictie cu dispozitiile art. 11 alin.2, teza a doua, conform
carora atributiile manageriale apartin administratorului judiciar sau lichidatorului ori, in mod
exceptional, debitorului, daca acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-si administra averea. Dupa cite
se poate observa, legea nu face, in cuprinsul acestui text, nici o referire la administratorul special,
acesta avind, in conceptia initiala a proiectului Legii insolventei un rol complet diferit de cel care
i-a fost acordat prin Legea propriu-zisa a insolventei. Administratorul special era conceput initial
ca un mandatar al debitorului pentru perioada in care acesta ar fi fost desesizat, adica i s-ar fi
ridicat, la cererea creditorilor sau automat, pentru trecerea la faliment, dreptul de a-si administra
averea. O anumita contradictie exista si fata de art. 11 alin.2 teza a treia, conform careia deciziile
manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunitatii de catre creditori, prin organele acestora.
Se observa ca nu se face distinctie intre deciziile manageriale ale administratorului
juridiciar/lichidatorului si cele ale debitorului. Si acestea din urma decizii manageriale sunt sub
controlul de oportunitate al creditorilor, care se substituie sau se adauga, in acest fel, actionarilor
sau organelor de control si supraveghere ale societatii comerciale debitoare, din moment ce, prin
definitie, debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra averea70.
§4. Creditorii
sa reprezinte realmente colectivitatera creiditorilor, adica masa creditorilor chirografari, acei creditori care, oricum,
suporta cele mai multe dintre restrictiile de drepturi rezultate din aplicarea procedurii insolventei fata de debitorul
lor. Este, cu siguranta, un subiect de reflectie pentru o viitoare modificare a Legii insolventei.
creantelor reprezentate in adunare. La formarea majoritatii nu se va tine cont de voturile date in
conflict de interese. Spre exemplu, un creditor care intentioneaza sa implementeze un plan de
reorganizare a debitorului, nu va avea drept de vot asupra planului. Un creditor care
intentioneaza sa ofere ca pret sau ca o parte din pret pentru dobindirea unui bun al debitorului in
procedurile de vinzare, nu va avea drept de vot in adunarea creditorilor unde se propune
aprobarea acestei “vinzari” (in fapt, este vorba de o dare in plata, care poate schimba ordinea de
preferinta, motiv pentru care operatiunea trebuie aprobata in prealabil de adunarea creditorilor,
cu exceptia cazului in care creditorul ofertant este chiar creditorul care beneficiaza de o garantie
reala asupra bunului ce urmeaza a fi vindut). Legea interzice dreptul de vot unor creditori si in
anumite situatii speciale, cum ar fi adunarea creditorilor in care se voteaza planul, in cadrul
careia afiliatii debitorului nu pot vota planul. In toate aceste cauri, este vorba de a proteja buna-
credinta a creditorilor in contra intentiilor de falsificare a voturilor sau a vointei colective.
Creditorii care au votat contra hotaririi adunarii creditorilor sau cei care au lipsit motivat
de la adunarea respectiva pot ataca cu actiune in nulitate hotarirea adunarii creditorilor, cerind
judecatorului sindic desfiintarea acesteia, dar numai pentru motive de legalitate, nu si pentru
motive de oportunitate.
32. Comitetul creditorilor trebuie desemnat de judecatorul-sindic in cel mai scurt timp
de la intocmirea si afisarea tabelului preliminar.
Intr-o prima faza, judecatorul sindic desemneaza un comitet al creditorilor provizoriu,
format de 3-7 creditori, dintre creditorii cu creante garantate, bugetare si chirigrafare cele mai
mari. Pentru necesitatile procedurii, judecatorul sindic va desemna si un presedinte al
comotetului creditorilor, in persoana caruia va fi citat comitetul creditorilor si care va sta in
justitie in numele comitetului creditorilor. Ulterior desemnarii provizorii a comitetului
creditorilor, in prima adunare a creditorilor (care nu se poate intruni mai devreme de afisarea
tabelului preliminar, intrucit nu se poate sti care dintre creditorii petenti in cererile de inregistrare
a creantelor sunt acceptati sau nu pe tabelul preliminar, deci sunt sau nu participanti la
procedura) se va mentine comitetul creditorilor desemnat provizoriu de judecatorul sindic, sau se
va numi un alt comitet sau o alta componenta a comitetului.
Practic, pina la desemnarea unui comitet al creditorilor trec aproximativ 5 luni, necesare
afisarii tabelului preliminar. Intrucit nici adunarea creditorilor nu se poate intruni mai devreme
de afisarea tabelului creantelor, inseamna ca, timp de aproximativ 5 luni, administratorul judiciar
sau lichidatorul nu prea are cui sa dea socoteala, din punct de vedere al oportunitatii deciziilor
sale manageriale, ceea ce contravine principiului controlului managerial. In plus, un act de
procedura esential, negocierea onorariului, nu se poate efectua in nici un fel pe toata aceasta
indelungata perioada, ceea ce poate crea o anumita incertidunie referitoare la statul practicianului
in cadrul procedurii.
Atributiile comitetului creditorilor sunt enumerate de art. 17, dar unele dintre aceste
atributii sunt prevazute si de texte speciale, dispersate in intreaga Lege a insolventei. Dintre
acestea, cele mai importante sunt : (i) controlul de oportunitate al deciziilor manageriale ale
administratorului judiciar/lichidatorului ori ale debitorului; (ii) introducerea actiunii in anulare a
actelor debitorului din perioada suspecta sau a actiunii in raspunderea conducatorilor debitorului
persoana juridica, daca administratorul judiciar/lichidatorul omit sa introduca astfel de actiuni;
(iii) negocierea onorariului practicianului in insolventa si avizarea numirii sau a inlocuirii sale;
(iv) formularea cererii de ridicare a dreptului debitorului de a-si administra averea. Comitetul
creditorilor este citat pentru a participa la unele momente importante ale procedurii, cum ar fi
inlocuirea administratorului judiciar/lichidatorului sau aprobarea planului de reorganizare.
Membrii comitetului creditorilor sunt obligati sa participe la toate adunarile creditorilor, lipsa lor
putind duce la nulitatea hotaririlor adunarii generale.
Comitetul creditorilor se intruneste lunar sau, la cerea a cel putin doi dintre membrii sai
sau a administratorului judiiar/lichidatorului, ori de cite ori este necesar.
Deciziile comitetului creditorilor se iau cu majoritatea voturilor membrilor sai, cuantumul
sau calitatea creantei reprezentante de membrii comitetului creditorilor neavind relevanta. Este
interzis votul acelui membru al comitetului creditorilor care se afla, datorita interesului propriu,
in conflict cu interesul colectiv al creditorilor participanti la procedura. Deciziile comitetului
creditorilor pot fi contestate in adunarea creditorilor, care le poate anula sau modifica prin vot.
§5. Auxiliarii
34. Atit judecatorul sindic, cit si administratorul judiciar/lichidatorul au dreptul de a
desemna persoane de specialitate, pentru a-i sprijini in indeplinirea atributiilor lor.
Art. 10 permite judecatorului sindic sa-si desemneze persoane de specialitate, prin
incheiere, stabilindu-i si remuneratia, care se achita din fondul de lichidare 73. Fara a fi in prezenta
unei precizari expres, consider ca este vorba, in cazul prevazut de art. 10, exclusiv de practicinei
in insolventa, care sa-l asiste pe judecatorul-sindic in demersul de admitere in principiu a unui
plan de reorganizare. Nu poate fi vorba, in acest caz, nici de avocati, nici de experti, nici de
evaluatori, intrucit toate atributiile manageriale referitoare la procedura au fost date in comptenta
exclusiva a administratorului judiciar/lichidatorului, acesta fiind cel care, in conditiile art. 23, ar
putea angaja astfel de persoane de specialitate.
Spre deoesbire de art. 10, art.23 permite administratorului judiciar/lichidatorului sa
angajeze persoane de specialitate (experti, evaluatori, avocati, chiar alti practicieni in insolventa),
care sa-l asiste in indeplinirea sarcinilor sale sau care sa efectueze diferite demersuri ce tin de
lichidare (cum ar fi declansarea si/sau sustinerea unor litigii sau arbitraje pentru recuperarea
creantelor debitorului), dar numai cu aprobarea comitetului creditorilor. Remuneratia acestor
persoane de specialitate se suporta din averea debitorului, cu titlu de cheltuieli de procedura. Art.
23 permite angajarea persoanelor de specialitate, fara acordul comitetului creditorilor, daca se
stabileste ca remuneratia acestora se va achita din fondul de lichidare.
Subcapitolul II
Deschiderea procedurii insolventei
Sectiunea 1
Periodizarea procedurii insolventei
74
Pentru detalii, a se vedea Gh. Piperea, op.cit., Cap. 12 (Inchiderea procedurii).
75
Preluarea reprezintă transferul controlui prin vot de la actualul acţionar majoritar la un alt actionar majoritar.
Preluarea este ostilă atunci cind nu este o preluare negociată, adica o preluare care presupune ca management-ul
debitorului a fost de acrod cu schimbarea controlului societatii.
36. Legea insolventei are în vedere (i) o procedura colectiva « generala » care se deschide
printr-o faza de observatie si se continua cu două modalitati distincte ale procedurii,
reorganizarea judiciara si/sau falimentul, care pot fi si succesive, precum si (ii) o procedura
« simplificata », care presupune fie trecerea directa la faliment, dupa o scurta perioada de
observatie, fara posibilitatea de reorganizare judiciara (ca, de exemplu, in cazul societatilor-
fantoma), fie deschiderea directa a procedurii de faliment (ca, de exemplu, in cazul societatilor
dizolvate deja). In primul caz faza de observatie, scurtata la maxim 60 de zile, este urmata direct
de faliment, fara posibilitatea reorganizarii judiciare.
Procedura colectiva obisnuita este scindata, ca si in dreptul francez, in 2 faze: o faza
(perioada) de observatie si o faza « definitiva », de tratament judiciar, cuprinzand fie redresarea
propriu-zisa (reorganizarea judiciara sau lichidarea pe baza de plan), fie falimentul.
Sentinta de deschidere a procedurii declanseaza faza de observatie (cu exceptia cazului in
care, in procedura simplificata, se deschide direct procedura falimentului). In faza de observatie
pot apare nenumarate litigii sau proceduri necontencioase, dintre litigii cele mai numeroase fiind
cele declansate de diversele contestatii (la tabelul creantelor sau la masurile administratorului
judiciar/lichidatorului). Faza de observatie se incheie cu hotarirea prin care se alege una dintre
cele doua proceduri, hotarire care declanseaza faza „definitiva”. Trecerea de la faza de observatie
la reorganizarea judiciara este marcata de hotarirea de confirmare a unui plan de reorganizare
judiciara. Trecerea de la faza de observatie direct la faliment, posibila daca, pentru un motiv sau
altul, nu poate fi admis un plan de reorganizare, este marcata de hotarirea prin care se dispune
inceperea procedurii de faliment. Trecerea de la reorganizarea judiciara la faliment, ca efect al
esecului planului, este marcata de hotarirea prin care se dispune falimentul cu titlu de sanctiune
pentru neexecutarea planului. Asadar, daca planul de reorganizare nu este executat de catre
debitor sau nu da rezultatele scontate, se trece la faliment, cu titlu de sanctiune ; daca, insa,
reorganizarea se termina cu succes, procedura se inchide, fara a se mai trece la faliment.
Procedura insolventei se finalizeaza prin sentinta de inchidere a procedurii.
Mai mult decit atit, deschiderea procedurii insolventei genereaza nu numai efecte
contemporane procedurii, ci si efecte asupra unei perioade de timp anterioara deschiderii
procedurii (denumita si « perioada suspecta »), precum si anumite efecte ce se perpetueaza in
timp dupa inchiderea procedurii (e vorba, in principiu, de decaderi profesionale si interdictii).
Toate aceste momente presupun pronuntarea unor hotariri ale judecatorului-sindic care modifica
in mod dramatic situatia juridica si chiar personala sau profesionala a debitorului, dar si situatia
creditorilor participanti la procedura sau chiar a partenerilor contractuali ai debitorului din
perioada anterioara deschiderii procedurii.
Este limpede astfel ca deschiderea procedurii insolventei prin hotarire judecatoreasca
genereaza un complex de procese, cu parti, obiect si cauze diferite, toate solutionate de
judecatorul-sindic. Procedura insolventei nu este un singur proces, ci o pluralitate practic
indeterminata de procese. « Dosarul de insolventa » nu este, deci, dosarul unui singur proces.
In functie de aceste momente diferite in timp fata de deschiderea sau inchiderea
procedurii, in cazul procedurii « generale » putem vorbi de :
a) perioada suspecta, adica o perioada de timp ce se intinde pe maxim 3 ani anteriori
deschiderii procedurii insolventei si fata de care legea leaga o prezumtie de frauda in dauna
creditorilor, aplicabila in cazul in care, in cadrul procedurii, se va fi formulat o actiune in
anulare; actele juridice, transferurile sau constituirile de drepturi din aceasta perioada pot fi
anulate la cererea, in principal, a administratorului judiciar/lichidatorului sau, in subsidiar, a
comitetului creditorilor ; perioada suspecta nu este inca o perioada de insolventa, iar in lipsa
hotaririi de deschidere a procedurii, aceasta perioada este indiferenta Legii insolventei, nici unul
din efectele procedurii insolventei neproducindu-se fata de debitor, creditor sau co-contractantii
debitorului ;
b) sentinta de deschidere a procedurii care, chiar supusa recursului, este definitiva si
executorie ; aceasta sentinta declanseaza toate efectele propriu-zise ale procedurii insolventei,
atit cele fata de debitor, cit si cele fata de creditori, precum si efectele asupra perioadei anterioare
deschiderii procedurii si, respectiv, asupra perioadei posterioare inchiderii procedurii ; procedura
insolventei genereaza un potential practic infinit de procese, de genul contestatiilor, actiunilor in
anulare, actiunilor in raspundere etc.; procesele aferente procedurii insolventei nu sunt posibile in
lipsa sentintei de deschidere a procedurii ; in cazul in care, in recurs sau intr-o alta cale de atac,
sentinta de deschidere a procedurii este desfiintata, toate celelalte procese declansate in baza ei
ramin fara obiect ;
c) perioada de observatie care presupune, in principal, inventarul bunurilor debitorului si
stabilirea masei credale, prin elaborarea si afisarea tabelului de creante ; in aceasta perioada
anumite contracte ale debitorului sunt mentinute, in timp ce altele inceteaza de drept sau prin
actul de vointa al administratorului judiciar ; toate actele debitorului care nu sunt incuviintate in
prealabil de judecatorul sindic, cu exceptia actelor de gestiune curenta, sunt nule ;
d) perioada definitiva, care presupune ca judecatorul-sindic a decis fie confirmarea unui
plan de reorganizare judiciara, fie trecerea la faliment ; in cazul in care reorganizarea judiciara,
desi confirmata de judecatorul-sindic, a esuat, judecatorul-sindic dispune trecerea la faliment ;
e) inchiderea procedurii care presupune dezinvestirea organelor procedurii si incetarea
tuturor efectelor procedurii, cu exceptia decaderilor si interdictiilor aplicabile debitorului
persoana fizica sau conducatorilor debitorului persoana juridica ; ca efect al inciderii procedurii,
cu putine exceptii, persoana juridica este radiata, iar datoriile acesteia se sterg ca urmare a
incetarii personalitatii juridice a debitorului ;
f) perioada decaderilor si interdictiilor, uleriora inchiderii procedurii ; in aceasta
perioada debitorului sau conducatorilor acestuia li se aplica, pe termen limitat de obicei la 5 ani,
sanctiuni profesionale si decaderi care sa-i tina pe acestia departe de mediul lor de afaceri, pe
care l-au contaminat cu insolventa.
Procedura simplificata de faliment se supune aceleiasi periodizari, cu exceptia faptului ca
perioada de observatie fie lipseste total, fie se intinde pe maxim 60 de zile de la deschiderea
procedurii, iar reorganizarea judiciara este exclusa.
In toata perioada de la deschiderea procedurii, pina la inchiderea acesteia, pot fi
declansate litigii specifice procedurii insolventei. Aceste procese sunt posibile numai datorita
existentei procedurii insolventei deschise fata de debitor si numai pe perioada de existenta a
acesteia. Dintre aceste litigii specifice procedurii insolventei se pot da citeva exemple, dupa cum
urmeaza : (i) contestatiile la masurile administratorului judiciar/lichidatorului sau la tabelul
creantelor ; (ii) anularea unor acte juridice incheiate de debitor in perioada suspecta; (iii)
angajarea raspunderii organelor de conducere ale debitorului persoana juridica ; (iv) angajarea
raspunderii asociatilor care raspund nelimitat si solidar pentru datoriile societatii comerciale; (v)
alte procese aferente procedurii, cum ar fi : procese referitoare la hotaririle organelor colective
ale creditorilor ; inlocuirea administratorului judiciar/lichidatorului ; incuviintarea unor masuri
sau acte ale administratorului judiciar, ca de exemplu vinzarile prin negociere directa sau
tranzactiile referitoare la creantele debitorului contra debitorului sau.
Debitorul poate, insa, sa fie parte (pirit, reclamant, intervenient) si in procese de drept
comun, cum sunt procesele debitorului contra debitorilor sai sau procesele debitorului in care se
revendica sau se contesta drepturi reale. Debitorul poate fi parte civila sau parte responsabila
civilmente in procese penale. In toate aceste procese, debitorul este reprezentat de
administratorul judiciar sau de lichidator. Chiar daca, prin controlul pe care il exercita creditorii
si judecatorul-sindic asupra administratorului judiciar, aceste procese sunt strins legate de
procedura insolventei, suntem in prezenta unor procese independente de regulile speciale de
procedura impuse de Legea insolventei, procese care se supun regulilor de procedura de drept
comun, inclusiv cele de competenta. Spre exemplu, un litigiu referitor la creanta unui debitor
aflat in insolventa asupra unui debitor al sau poate fi solutionat prin arbitraj, daca intre parti a
fost convenit un compromis arbitral. Celelalte litigii de acest gen sunt in competenta instantei de
drept comun, si nu a judecatorului-sindic.
Sectiunea a II-a
Titularii cererii de deschidere a procedurii
37. Legea insolventei recunoaste calitate procesuala activa pentru cererea de deschidere
a procedurii exclusiv debitorului si creditorului “indreptatit sa ceara deschiderea procedurii”.
Intr-adevar, (i) debitorul, este obligat sa ceara deschiderea procedurii in termen de 30 de zile de
la aparitia starii de insolventa; Legea insolventei recunoaste facultatea debitorului de a cere
deschiderea procedurii insolventei daca insolventa sa este iminenta; (ii) creditorul poate cere
deschiderea procedurii insolventei daca intruneste calitatile cerute de lege pentru a fi
“indreptatit” sa ceara deschiderea procedurii; notiunea de “creditor indreptatit sa ceara
deschiderea procedurii este definita nu foarte inspirat de art. 3 pct.8 din Legea insolventei.
Ca o precizare de ordin general, se poate observa ca Legea insolventei incurajeaza
debitorul sa ceara sau sa fie de acord cu deschiderea procedurii, in timp ce creditorul este
descurajat sa faca acelasi demers. Astfel, pe de o parte : (i) debitorul poate cere deschiderea
procedurii cind insolventa este iminenta; (ii) debitorul trebuie sa ceara in termen deschiderea
procedurii, daca vrea sa evite consecintele neplacute ale declararii tardive a insolventei; (iii) daca
sunt mai multe cereri concurente de deschidere a procedurii, iar una dintre ele este cererea
debitorului, atunci toate dosarele aferente acestor cereri se conexeaza la cererea debitorului, chiar
daca aceasta ar fi mai recenta; (iii) daca, in cazul judecarii cererii creditorului de deschidere a
procedurii, debitorul recunoaste starea de insolventa in care se afla, renuntind la a mai face sau a
mai sustine o contestatie la cererea creditorului, atunci debitorului i se permite sa ceara
reorganizarea judiciara, in caz contrar acest drept fiindu-i refuzat. Pe de alta parte : (i) creditorul
trebuie sa faca dovada existentei unei creante care sa indeplineasca cele 5 (sau chiar 6) conditii
pentru a putea fi considerat “creditor indreptatit sa ceara deschiderea procecdurii”; (ii) chiar si in
cazul in care creanta sa intruneste aceste conditii, creditorul poate fi obligat la o cautiune, care
poate reprezenta 20% din valoarea creantei pretinse, ceea ce poate fi prohibitiv pentru creditor;
(iii) daca cererea de deschidere a procedurii formulata de creditor se respinge, creditorul care a
formulat cererea poate fi obligat la despagubiri pentru faptul ilicit de a cere deschiderea
procedurii insolventei fata de un debitor care nu se afla in aceasta stare. Situatia nu este
particulara Romaniei, ea fiind prezenta si in alte legislatii europene, cum este cea franceza. Asa
cum se arata si in doctrina recenta76, in practica franceza se constata o retinere prudenta a
creditorilor de a cere deschiderea procedurii colective fata de debitor, datorita succesivelor
masuri legislative care au accentuat exigentele fata de creditori.
Sectiunea a III-a
Deschiderea procedurii la cererea debitorului
77
In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p.552.
40. Debitorul aflat in stare de insolventa 78 este obligat, conform art. 27 alin.1 din Legea
insolventei, sa formuleze o cerere de deschidere a procedurii insolventei, in termen de 30 de zile
de la aparitia starii de insolventa. Desi legea nu o dispune in mod expres, este evident ca, pentru
a exista obligatia debitorului de a cere deschiderea procedurii insolventei, starea de insolventa
trebuie sa fie déjà instalata, adica actuala. Daca insolventa este doar iminenta, debitorul are
facultatea, si nu obligatia, de a cere deschiderea procedurii insolventei (art. 27 alin.2 din Legea
insolventei).
Asadar, debitorul :
(i) este obligat sa ceara deschiderea procedurii insolventei, daca insolventa este
actuala, si
(ii) este indreptatit sa ceara deschiderea procedurii insolventei daca insolventa
este iminenta (este pe cale sa se instaleze).
Din punct de vedere formal, cererea de deschidere a procedurii insolventei trebuie sa
imbrace tiparul cererii de chemare in judecata, prevazute la art. 112 C.proc.civ., tinind cont de
specificul necontencios al cererii.
Legea insolventei impune ca cererea de deschidere a procedurii insolventei sa fie insotita
si de o lista de documente, informatii si declaratii, prevazuta de art.28, lista care poate fi
rezumata la : (i) documentele contabile anuale si curente ale debitorului, (ii) lista (inventarul)
bunurilor debitorului, (iii) lista creditorilor, (iv) lista platilor si a transferurilor patrimoniale din
ultimele 120 de zile, (v) lista operatiunilor curente pe care si le propune debitorul pentru perioada
de observatie, (vi) declaratii referitoare la intentiile debitorului in procedura de insolventa (daca
opteaza petru reorganizare sau pentru faliment) si la onorabilitatea conducatorilor debitorului. O
parte din aceste documente, informatii sau declaratii pot fi depuse si ulterior, in termen de 10 zile
de la depunerea cererii de deschidere a procedurii. Sanctiunea nedepunerii acestor acte sau
informatii nu este nulitatea cererii, asa cum s-ar putea intui, ci trecerea la faliment in procedura
simplificata, asa cum rezulta din art. 28 alin.2 din Legea insolventei79. Refuzul debitorului sau al
reprezentantilor sai legali de a depune aceste acte, declaratii sau informatii, dupa ce acest lucru le
va fi fost impus de judecatorul-sindic, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului,
constituie infractiune si se pedepseste cu pedeapsa prevazuta de art. 147 din Legea insolventei.
In plus, cererea de deschidere a procedurii formulata de debitorul persoana juridica
trebuie sa indeplineasca si alte conditii speciale de forma, impuse fie de Legea insolventei, fie de
Legea societatilor comerciale, fie de alte legi speciale. Spre exemplu, cererea de deschidere a
procedurii va fi semnata de persoanele care « potrivit actelor constitutive sau statutelor, au
calitatea de a le reprezenta » (art.27 alin.3). In cazul societatilor pe actiuni care sunt administrate
printr-un consiliu de administratie, decizia de a formula cererea de deschidere a procedurii
insolventei este o atributie exclusiva a consiliului de administratie, care nu poate fi delegata la
directori. Asadar, cererea de deschidere a procedurii trebuie insotita de decizia consiliului de
administratie care sa aprobe o astfel de cerere si ea va fi semnata de reprezentantul legal
78
Definitia data debitorului de art. 3 pct.6, care vorbeste de o persoana al carui patrimoniu este in stare de
insolventa, este destul de indepartata de sintagma “debitor aflat in stare de insolventa”, la care se refera art. 27
alin.1. De aici concluzia ca, cel putin la nivel teoretic, debitorul aflat in stare de insolventa nu este acelasi lucru cu
debitorul al carui patrimoniu este in stare de insolventa. Nu este, insa, vorba o distinctie reala, ci de o greseala de
redactare a textelor legale.
79
Textul legal dispune ca omisiunea depunerii actelor in termen va fi considerata o “recunoastere a starii de
insolventa a patrimoniului” debitorului (din nou sintagma gresita de la art. 3 pct.6), cu consecinta trecerii la
procedura simplificata. In realitate, insasi cererea de deschidere a procedurii este o recunoastere a starii de
insolventa, asa cum s-a vazut in cap. III si cap.V, iar procedura simplificata se deschide si ea, ca si procedura
generala, pe baza recunoasterii starii de insolventa.
(directorul general). In cazul bancilor sau al institutiilor financiare non-bancare, cererea trebuie
semnata de conducatorii acestora (cel putin doi).
Din punctul de vedere al conditiilor de fond, Legea insolventei nu pretinde decit ca
debitorul sa dovedeasca starea de insolventa actuala sau iminenta in care se afla. In privinta
insolventei actuale nici o proba nu este necesara din moment ce debitorul recunoaste ca se afla in
stare de insolventa. In schimb, pentru insolventa iminenta, debitorul trebuie sa faca proba ca
insolventa se va instala cu siguranta intr-un viitor apropiat. Spre exemplu, amenintarea cu
executari silite ce ar urma sa fie declansate de creditorii privilegiati sau de fisc, incetarea lucrului
de catre salariati, oprirea sau amenintarea cu oprirea furnizarii de utilitati etc. sunt probe
temeinice ale iminentei starii de insolventa. Nu sunt, insa, probe ale insolventei iminente in ele
insele simplele sicane sau neintelegeri cu creditorii, negocierile mai tensionate cu salariatii,
esecul in demersul de obtinere a unor facilitati sau esalonari etc.
Creditorii pot fi foarte simplu luati prin surprindere de astfel de cereri sau chiar
prejudiciati, ceea ce poate duce la imposibilitatea acestora de a se opune la sau de a contesta in
mod eficient cererea de deschiderea a procedurii formulata de debitor. Ceea ce se comunica, in
conformitate cu art.32 alin (2), este incheierea de deschidere a procedurii pronuntata la cererea
debitorului80. O astfel de reglementare il pune pe creditor in imposibilitatea de a contesta cererea
debitorului si in postura ingrata de a rasturna, in cadrul opozitiei, marturisirea debitorului si, in
acelasi timp, sa suporte consecintele procedurii insolventei (efectul suspensiv fiind, poate, cel
mai deranjant pentru creditor). Desigur ca creditorul interesat are la indemina calea de atac a
recursului, dar si acesta are inconvenientul ca intervine post factum cind, practic, nu se mai poate
face nimic.
80
I. Turcu, op.cit., p.558.
81
Pentru detalii relative la opzitie si la controversele doctrinare relative la aceasta, a se vedea Gh. Piperea, op.cit., p.
387-390.
toate celelalte persoane potential participante la proces fiind tratate ca si tertii in procedurile
necontencioase. De aici concluzia ca, in cererea de deschidere a procedurii formulata de debitor,
care este o cerere necontencioasa, creditorii, actionarii, administratorii etc. nu sunt citati. Totul
este ca persoanele in cauza sa-si dovedeasca interesul in a se respinge cererea debitorului de
deschidere a procedurii si sa aiba la timp informatia relativa la depunerea de catre debitor a
cererii. O interventie tardiva face, practic, inutila orice contestare a cererii debiorului, intrucit
efectele deschiderii procedurii sunt in proportie mare ireversibile. Chiar daca debitorul sau
creditorul care au obtinut deschiderea procedurii ar renunta la cerere, opozitia la inchiderea
procedurii a oricaruia dintre creditorii care au facut deja cerere de inscriere la masa credala face
impizibila inchiderea procedurii.
Pentru coerenta, sa retinem ca pot formula opozitie, in conditiile art. 32 alin.2 teza a
doua, exclusiv creditorii, dar pot formula cerere de intereventie in interes propriu si recurs
creditorii, actionarii, asociatii sau membrii persoanei juridice precum si, in anumite conditii
speciale, administratorii persoanei juridice.
Creditorul, daca dovedeste un interes, poate formula :
-opozitie, incident procedural care se pozitioneaza in timp dupa deschiderea procedurii,
conform art.32 alin.2 teza a doua din Legea insolventei;
-cerere de interventie in interes propriu, incident procedural care intervine, in mod
obligatoriu, inainte de deschiderea procedurii (conform art. 50 C.proc.civ., interventia principala
poate fi formulata numai in fata primei instante, pina la inchiderea dezbaterilor);
-recurs la hotarirea de deschidere a procedurii; creditorul prejudiciat in actiunea sa
judiciara sau in executarea sa silita individuala poate face recurs, intrucit este o persoana
interesata sa nu se dechida procedura; cu exceptia cazului in care s-a decis deschiderea
procedurii simplificate, hotarirea de deschidere a procedurii nu poate fi suspendata de instanta de
recurs (art. 8 alin.4 si, respectiv, art. 8 alin.5 lit.b) din Legea insolventei).
Actionarul, asociatul sau membrul debitorului persoana juridica, daca dovedeste un
interes, poate contesta cererea de deschidere a procedurii, fie prin cerere de interventie in interes
propriu, fie prin recurs, cu exceptia cazului in care cererea de deschidere a procedurii insolventei
a fost precedata de o hotarire a adunarii generale in acest sens. Mijlocul procedural de contestare
la indemina acestora poate fi, deci, cererea de interventie in interes propriu, care trebuie
introdusa inainte de solutionarea in prima instanta a cererii debitorului, sau recursul contra
hotaririi de deschidere a procedurii insolventei care se introduce, evident, dupa ce procedura se
va fi deschis. In recursul actionarului, ca si in cazul recursului creditorului, hotarirea de
deschidere a procedurii nu poate fi suspendata decit in cazul in care se va fi decis deschiderea
procedurii simplificate.
In societatile pe actiuni care si-au instituit organe colegiale de conducere, decizia de a
cere deschiderea procedurii apartine consiliului de administratie sau directoratului, dupa caz. In
acest caz, ar putea un membru al CA sau al directoratului care s-a opus la luarea deciziei sa
conteste cererea de deschidere a procedurii sau sa atace cu recurs hotarirea de deschidere a
procedurii? Interesul ar exista, intrucit cel in cauza isi va fi pierdut functia in cazul deschiderii
procedurii. Dar poate fi infrinta vointa colectiva a consiliului de administratie/directoratului
printr-o cerere in justitie, in fata judecatorului sindic sau a instantei de recurs? Cu exceptia
cazului in care se pun in practica atributii delegate de AGA la CA (spre exemplu, modificari ale
capitalului social, schimbarea sediului sau a obiectului principal de activitate), deciziile CA nu
pot fi atacate in justitie pe calea unei actiuni in anulare, ci numai la AGA. Formalitatile
convocarii AGA sunt, insa, indelungate si, practic, cel ce ar vrea sa conteste este lipsit de
mijoacele de a emite sau de a obtine convocarea, intrucit dreptul de a emite sau de a cere
convocarea apartine tot CA ori directoratului, respectiv, actionarului ce detine cel putin 5% din
actiuni (in acest caz, actionarul nu convoaca el insusi adunarea generala, ci are dreptul de a cere
CA sau directoratului sa convoace, in caz de omisiune sau refuz avind dreptul sa ceara
convocarea tribunalului). Consider ca se poate cere totusi, pe cale incidentala, constatarea
nulitatii deciziei CA. In cererea interventie in interes propriu sau in recursul administratorului in
cauza se contesta legitimitatea sau legalitatea cererii de deschidere a procedurii pe temeiul unei
exceptii de nulitate a deciziei CA de a se introduce cererea de deschidere a procedurii.
Ar putea contesta si actionarul o astfel de decizie a CA? Consider ca da, daca el poate
dovedi un interes. Actionarul in cauza poate folosi aceleasi artificii procedurale ca si
administratorul din ipoteza de mai sus.
Art. 132 alin.1 din Legea societatilor comerciale dispune ca hotaririle adunarii generale a
actionarilor sunt obligatorii pentru toti actionarii, inclusiv pentru cei care au lipsit de la sedinta
sau au votat contra luarii hotaririi, cu conditia ca hotarirea respectiva sa fie conforma legii si
actului constitutiv. In caz de neconformitate cu legea sau actul constitutiv, actionarul care a lipsit
de la sedinta sau care a votat contra luarii hotaririi poate cere anularea acesteia. De asemenea,
orice persoana interesata poate ataca hotarirea adunarii generale cu actiune in nulitate absoluta.
Cita vreme hotarirea adunarii generale este valabila si executorie, cererea de deschidere a
procedurii aprobata prin hotarire a adunarii generale nu poate fi contestata de actionari. Numai
daca hotarirea adunarii generale este anulata, cererea de deschidere a procedurii poate fi
contestata de actionar prin cerere de interventie sau prin recurs contra hotaririi de deschidere a
procedurii insolventei. Daca, in prealabil anularii, hotarirea adunarii generale a fost suspendata,
aceasta este lipsita temporar de efecte, deci actionarul interesat poate contesta, respectiv, ataca
cererea de deschidere a procedurii.
Interesul actionarului consta in protejarea investitiei sale, intrucit actiunile la o societate
in insolventa sunt puternic devalorizate. Daca actiunile sunt emise de o societate cotata,
insolventa este un caz de suspendare de la tranzactionare, iar falimentul este un caz de retragere
de la tranzactionare (delistare), ceea ce reprezinta un prejudiciu dramatic pentru actionari.
Problema care se pune este, insa, a obiectului probatiunii : actionarul trebuie sa dovedeasca
faptul – negativ – ca nu exista insolventa. In plus, actionarul trebuie sa rastoarne recunoasterea
(marturisirea) debitorului. Proba nu este insa imposibila, ea fiind tot atit de lesnicioasa sau
dificila ca si cea pe care trebuie sa o faca creditorul in opozitie sau debitorul in contestatia sa la
cererea creditorului de deschidere a procedurii. Daca insolventa este reala si actuala, actionarul
poate demonstra un interes, probind ca debitorul are sanse de reorganizare. Legea insolventei
permite suspendarea hotaririi de deschidere a procedurii simplificate, pentru a permite fie proba
inexistentei insolventei, fie proba sanselor de reorganizare.
42. Este de presupus ca debitorul onest - atit cu creditorii sai cit si cu sine insusi - va cere
deschiderea procedurii insolventei cind insolventa este iminenta, daca exista sanse de
reorganizare judiciara, caz in care, practic, recunoaste criza in care se afla si isi avertizeaza
creditorii asupra iminentei catastrofei, cerindu-le sansa reorganizarii judiciare. Daca starea de
insolventa s-a instalat déjà, este de presupus ca si sansele unei reorganizari s-au diminuat catre
disparitie, iar debitorul onest va cere direct falimentul.
In comportamentul debitorului in situatie de criza financiara, extremele sau starile
patologice sunt : (i) fie acelea in care, in fata uneia sau mai multor cereri de deschidere a
procedurii formulate de creditori debitorul contesta ca ar fi in stare de insolventa, desi aceasta
este demult instalata, (ii) fie acelea in care debitorul, in mod temerar, spera ca va reusi sa
depaseasca criza, continuind afacerea cu mijloace ruinatoare sau deceptive, pina cind inevitabilul
– deschiderea procedurii insolventei - se produce, (iii) fie acelea in care debitorul se foloseste cu
rea-credinta de dispozitiile Legii insolventei referitoare la suspendarea urmaririlor silite si a
curgerii dobinzilor ori a continuarii contractelor de furnizare de utilitati, cerind prea devreme
deschiderea procedurii si producind, astfel, prejudicii creditorilor afectati de efectele deschiderii
procedurii. Primele doua situatii se rezuma la problematica tardivitatii cererii de deschiderea a
procedurii, in timp ce ultima situatie substantiaza regimul juridic al cererii premature de
deschidere a procedurii.
Interesele creditorilor sau ale actionarilor pot fi prejudiciate atat prin intarzierea depunerii
cererii de deschidere a procedurii, prin agravarea starii de insolventa, cat si de preamaturitate,
prin efectul suspensiv (al actiunilor pentru realizarea creantelor contra debitorului si al curgerii
dobinzilor si penalitatilor) antrenat de deschiderea procedurii82.
Ambele aspecte ale cererii neconforme de deschidere a procedurii – tardivitatea si
prematuritatea - sunt reglementate, nu foarte coerent, de Legea insolventei.
Art. 27 alin.4 din Legea insolventei dispune ca introducerea prematura, cu rea-credinta
a cererii de deschidere a procedurii atrage raspunderea patrimoniala a debitorului persoana fizica
sau juridica, pentru prejudiciile pricinuite.
Pentru a putea vorbi de raspunderea debitorului, nu este suficient ca cererea sa deschidere
a procedurii sa fie prematura, ea trebuie sa fie si introdusa cu rea-credinta. Suntem in prezenta
unei raspunderi civile delictuale a debitorului, pentru prejudiciile pricinuite prin introducerea
prematura si cu rea-credinta a cererii de deschidere a procedurii. In cazul debitorului persoana
juridica, suntem in prezenta unei raspunderi pentru fapta proprie si nu a unei raspunderi a
organelor de conducere. Reaua credinta trebuie dovedita de cel care se opune la deschiderea
procedurii sau care contesta cererea de deschidere a procedurii formulata de debitor.
Raspunderea debitorului pentru prematuritatea crerii de deschidere a pocedurii si pentru
reaua sa credinta este, in regula generala, o raspundere fata de un anume creditor sau fata de un
anume actionar, prejudiciat prin introducerea prea devreme a cererii. Nu suntem decit in cazuri
exceptionale in prezenta unui prejudiciu colectiv, al tuturor creditorilor sau actionarilor,
prejudiciu care trebuie acoperit in cadrul procedurii, prin trecerea creantei de despagubiri pe
tabelul creantelor. Instanta competenta sa se pronunte asupra actiunii in raspundere este, in mod
obisnuit, instanta de drept comun, doar in mod exceptional fiind competent sa se pronunte
judecatorul sindic (este vorba de cazurile in care se mentine deschisa procedura, chiar daca s-a
constatat prematuritatea si reaua credinta a cererii debitorului)83.
Tardivitatea cererii de deschidere a procedurii, adica omisiunea sau intirzierea
introducerii cererii de deschidere a procedurii de catre debitor, poate antama raspunderea civila
sau chiar raspunderea penala a debitorului. Astfel, art. 27 alin.1 din Legea insolventei dispune ca
debitorul este obligat « sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus prevederilor prezentei
legi, in termen de maximum 30 de zile de la aparitia starii de insolventa ». Dupa cum se poate
observa, textul nu prevede expres nici o sanctiune pe plan civil a incalcarii obligatiei de depunere
in termen a cererii si nici momentul la care se considera ca a aparut starea de insolventa. Pe de
alta parte, conform art. 143 alin.1 din Legea insolventei, neintroducerea sau introducerea tardiva
a cererii de deschidere a procedurii, daca au trecut mai mult de 6 luni de la expirarea termenului
82
In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p.351.
83
Pentr o alta opinie, a se vedea I. Turcu, op.cit., p. 354. Autorul considera ca raspunderea se stabileste de
judecatorul-sindic, in cadrul procedurii, fara nici o distinctie.
prevazut de art. 27 alin.1, constituie infractiunea de bancruta simpla, pentru care poate fi
sanctionat penal debitorul persoana fizica sau reprezentantul legal al debitorului persoana
juridica. Nici acest text nu prevede nimic in legatura cu raspunderea civila. In plus, marea
problema de legalitate a incriminarii este ca nu se poate sti cu exactitate care este momentul de la
care curg cele 30 zile + 6 luni. Textul se refera la aparitia starii de insolventa ca moment de
inceput al curgerii celor 30 de zile, dar data instalarii insolventei nu este stabilita legal. Din lipsa
de prevedere legala, judecatorii sindici nici ei nu stabilesc, in hotarirea de deschidere a
procedurii, data aparitiei starii de insolventa. Deci, nici macar hotarirea judecatoreasca nu ne
poate oferi un criteriu cert de stabilire a datei aparitiei starii de insolventa. Or, o infractiune
careia ii lipseste situatia - premisa (starea de insolventa, in cazul infractiunii de bancruta simpla)
nu exista, de unde inaplicabilitatea practica a textului incriminator. Probabil ca in practica
sarcina stabilirii datei aparitiei starii de insolventa va reveni procurorului (?!) sau judecatorului
din penal. Cum acestia nu sunt specializati in insolventa, chestiunea va fi, invariabil, trimisa spre
rezolvare « competenta » eternilor si inutililor experti judiciari.
Asadar, in cazul obligatiei debitorului de a depune in termen cerere de deschidere a
procedurii insolventei suntem in prezenta unei obligatii care nu isi regaseste in Legea insolventei
suportul sanctionator, nici in plan civil, nici in plan penal. Cel putin aparent, obligatia este
complet inutila. Totusi, sanctiunea normei civile nu este aplicabila doar in cazul in care este
expresa in lege, ci si in cazul in care este virtuala, iar o norma legala trebuie interpretata in sensul
in care sa se aplice, si nu in sensul in care sa nu se aplice. Daca exista un prejudiciu pentru
tarditivatea cererii, atunci el poate fi reparat in conditiile art. 998-1003 C.civ. si ale art. 35 din
Decr. nr.31/1954. Actionarii ar putea fi prejudiciati prin intirzierea introducerii cererii, intrucit
astfel li se reduc sau anihileaza sansele unei reorganizari. Creditorii chirografari ar putea fi
afectati prin majorarea cuantumului creantelor privilegiate prin dobinzi si penalitati, ceea ce le va
reduce sau anihila cota falimentara. La fel, pot fi afectati de tardivitate creditorii chirografari
care ar fi putut beneficia in urma unei reorganizari judiciare care sa le fi asigurat, spre exemplu,
un procent mai mare de recuperare a creantelor lor.
Cu precizarea ca problema tardivitatii nu poate fi exterioara procedurii insolventei, asa
cum este cazul prematuritatii (pentru prematuritate, cererea debitorului de deschidere a
procedurii poate fi respinsa ; in schimb, chestiunea tardivitatii apare doar dupa deschiderea
procedurii si nu poate duce la repunerea partilor in situatia anterioara), solutiile si nuantele
aratate relative la sanctiunea pentru prematuritate sunt valabile si in cazul tardivitatii. Asadar :
-raspunderea pentru tardivitatea cererii este o raspunderea civila delictuala ;
-actiunea in raspundere este de competenta judecatorului sindic, care o va solutiona in
modalitatea specifica procedurii insolventei, adica in cadrul unei declaratii de creanta pe care
trebuie sa o formuleze victima prejudiciului ;
-administratorul judiciar sau lichidatorul nu au competenta verificarii creantei si a trecerii
sale pe tabelul preliminar ;
-creanta de despagubiri este conditionata de o hotarire a judecatorului sindic de admitere
a sa pe tabelul definitiv al creantelor ; pina la acest moment, daca creanta de despagubiri este
contestata, judecatorul-sindic poate dispune, prin incheiere, trecerea sa pe tabelul creantelor cu
titlul de creanta admisa provizoriu ;
-creanta de despagubiri poate fi contestata atit de debitor, cit si de creditori ; daca, in
contestatie, creditorii contesta individualitatea prejudiciului, considerind ca ele este unul general,
tardivitatea afectind toata masa credala sau numai creditorii chirografari, atunci prejudiciul
rezultat din tardivitate devine unul colectiv si actiunea in raspundere trebuie continuata de
comitetul creditorilor, structura organizata a creditorilor care le poate exercita drepturile
colective.
In orice caz, daca intirzierea nu este din culpa debitorului, nu va putea fi antamata
raspunderea acestuia pentru tardivitate. Astfel, daca debitorul cere in termen deschiderea
procedurii, dar cererea ii este respinsa, fie din oficiu de judecator, fie in urma admiterii unei
cereri de interventie sau prin revocarea hotaririi in urmarea admiterii opozitiei ori in recurs si
daca ulterior se (re)deschide procedura, raspunderea debitorului, inclusiv cea penala, este
inlaturata. Cu o singura conditie : data aparitiei starii de insolventa sa fie anterioara sau
contemporana primei cereri de deschidere a procedurii, care a apartinut debitorului.
Sectiunea a IV-a
Deschiderea procedurii la cererea creditorilor
45. Plata sau acoperirea unei creante prin concursul justitiei in procedura de drept comun
parcurge, de regula, doua faze: faza judecatii si faza executarii silite. Titlurile executorii care nu
sunt contestate in justitie trec direct in faza executarii silite. In procedura insolventei, creantele se
pot realiza fara ca creditorul sa fie nevoit sa parcurga cele doua faze din dreptul comun.
Procedura insolventei este instituita de lege pentru acoperirea creantelor contra debitorului aflat
in stare de insolventa, iar organele procedurii au obligatia sa asigure realizarea drepturilor
participantilor la procedura. Creantele respective se pot realiza fara a fi nevoie de un titlu
executoriu contra debitorului, singura conditie pusa de Legea insolventei creditorului fiind aceea
de a formula o cerere de inscriere in tabelul creantelor, cerere la care trebuie sa se ataseze titlul
creantei sale. In urma procedurii de verificare, administratorul judiciar sau lichidatorul poate
trece in totalitate sau in parte creanta respectiva pe tabel sau o poate respinge, cel interesat avind,
totusi, dreptul de a contesta masura. Dupa definitivarea tabelului, creditorul trecut in acest tabel
este un “creditor indreptatit sa participe la procedura“, unul dintre drepturile acestui creditor fiind
si acela de a primi, in conditiile planului de reorganizare sau ale ordinii de preferinta din art. 121
si art. 123 din Legea insolventei, o parte sau integralitatea creantei sale. Procedura insolventei
este, deci, cel putin aparent, un avantaj pentru creditor, pentru ca procedura colectiva este (poate
fi) direct o procedura executionala, caracterizata prin celeritate, ceea ce nu se poate spune despre
procedura de drept comun84.). Pe de alta parte, taxa de timbru aplicabila atit cererii de deschidere
a procedurii, cit si cererii de inregistrare a creantei in tabelul creantelor contra debitorului aflat in
insolventa este fixa si, as spune, modica (39 de lei), in timp ce taxa de timbru in litigiile de drept
comun este procentuala si se aplica la valoarea creantei pretinse. In fine, in litigiile comerciale de
drept comun, este obligatorie asa-numita conciliere directa prealabila (procedura reglementata de
art. 7201 C.proc.civ.), procedura care amina, de obicei, startul procesului, cu cel putin 30 de zile,
in timp ce pentru cererea creditorului de deschidere a procedurii nu este necesara parcurgerea
procedurii concilierii prealabile directe.
Aceste avantaje sunt, insa, relative, deoarece actiunea (cererea) creditorului de deschidere
a procedurii fata de debitor are diverse limite si antameaza diverse pericole pentru creditori.
Astfel, in principiu, creditorii mici si mijlocii evita sa ceara deschiderea procedurii insolventei
fata de furnizorul ori clientul lor. Psihologic, retinerea se poate explica prin teama de a pierde un
partener de afaceri, pierdere care s-ar putea repercuta in lant si fata de alti parteneri de afaceri
care vor fi avertizati ca furnizorul sau clientul lor recurge la masuri agresive pentru a-si realiza
creantele. Aceasta actiune este dificila si datorita faptului ca relatiile de afaceri tind sa se
depersonalizeze, deseori creditorul cunoscandu-l putin sau deloc pe debitorul sau, ceea ce face
imposibil sau, in orice, ca, dificil de stiut daca neplata se datoreaza unei jene momentane a
debitorului sau insolventei acestuia. Dar actiunea creditorilor este si periculoasa, intrucit
insolventa (incetarea platilor) nu este intotdeauna evidenta, iar cerand prematur insolventa
debitorului, creditorul comite un delict civil generator de raspundere. Legea insolventei pune la
dispozitia debitorului un mijloc foarte dur de aparare contra abuzului sau incertitudini
creditorului petent, respectiv, obligarea la cautiunea de maxim 10% din valoarea creantei
pretinse85, suma care, daca se admite contestatia debitorului si, deci, se respinge cererea
84
A se observa ca Legea insolventei a incercat sa scurteze cat mai mult aceasta procedura si sa elimine sau sa reduca
la maxim posibilitatea reorganizarii judiciare, atunci cand nu este cazul, adica atunci cind situatia debitorului este
definitiv compromisa.
85
Art. 33 alin.3 vorbeste chiar de 10% din valoarea creantelor, ceea ce ar putea sugera ca este vorba de totalul
creantelor contra debitorului. In realitate, este vorba fie de valoarea creantei pretinse de un singur creditor sau de
mai multi creditori in co-participare procesuala, fie de valoarea creantelor pretinse te toti creditorii care au cerut
deschiderea procedurii, iar cererile lor au fost conexate. Este asa, intrucit pina la momentul definitivarii tabelului
creantelor, moment ulterior deschiderii procedurii, nu se poate sti care este totalul creantelor contra debitorului, ci
numai cuantumul creantei pretinse de creditorul petent.
creditorului, va putea fi atribuita debitorului contestator pentru acoperirea prejudicului cauzat
prin cererea prematura de deschidere a procedurii. Din alt punct de vedere, actiunea creditorilor
nu prezinta pentru acestia decat un interes redus, caci : (i) fie creditorii sunt profesionisti ai
creditului (ex.: banci) care isi asigura garantii reale, astfel ca, o urmarire silita a bunurilor
ipotecate/gajate poate fi mai utila decat insolventa debitorului; ar fi paradoxal sa se conteze pe
acesti creditori pentru declansarea procedurii, mai ales ca ei ar risca o reputatie de severitate
susceptibila sa-i indeparteze ceilalti clienti ; (ii) fie creditorul nu este un profesionist al creditului
(ex.: un client care a platit un avans ori un furnizor care nu a stipulat in favoarea sa o clauza de
rezerva a proprietatii) si, nebeneficiind de nici o garantie, nu are nici o sansa (sau sanse foarte
mici) de a fi platit, iar daca debitorul este un client important al creditorului, acesta din urma este
deseori obligat sa nu actioneze, in vederea mentinerii relatiilor de afaceri cu acel client ; de unde
reticenta evidenta de a cere deschiderea procedurii. In fine, in conduita retincenta a creditorului
fata de o eventuala cerere de deschidere a procedurii, trebuie sa tinem cont si de nenumaratele
restrictii ale drepturilor creditorilor, ca efecte ale deschiderii procedurii. Intr-adevar, asa cum am
aratat in preambulul Cap. V, procedura insolventei este o procedura de sacrificiu. Dar nu oricine
isi poate asuma acest sacrificiu.
47. Daca formuleaza contestatie, debitorul poate contesta nu numai starea de insolventa,
ci si faptul ca creditorul ar fi indreptatit sa ceara deschiderea procedurii, adica faptul ca creditorul
ar avea o creanta certa, lichida si exigibila. Spre exemplu, debitorul poate pretinde ca refuzul sau
de plata nu este determinat de incapacitatea de plata, ci stingerea creantei, prescrierea acesteia,
caracterul conditionat sau nedeterminat al acesteia etc. Debitorul poate, de asemenea, sa probeze
ca, de fapt, creditorul practica un mic santaj prin formularea cerererii de deschidere a procedurii,
intentionind sa-l forteze pe debitor la plata. Fiind dovedit abuzul de drept al creditorului, cererea
poate fi respinsa. In plus, creditorul poate fi obligat la depunerea unei cautiuni, pentru evitarea
prejudicierii debitorului. Dar, odata dovedita existenta creantei, precum si a caracteristicilor
cerute acesteia pentru a face admisibila cererea de deschidere a procedurii, debitorul se afla in
fata prezumtiei de insolventa, pe care trebuie sa o rastoarne pentru a putea obtine respingerea
cererii debitorului. Intr-adevar, conform art.33 alin.2, in termen de 10 zile de la primirea copiei
de pe cererea creditorului de deschidere a procedurii, debitorul trebuie fie sa conteste, fie sa
recunoasca starea de insolventa.
Pentru a putea rasturna prezumtia de insolventa, debitorul trebuie sa formuleze in termen
constestatie si sa dovedeasca faptul ca efectueaza plati curente de salarii, impozite si taxe,
utilitati, eventual rate de credit, prin extrase de cont bancar. Nu este suficienta dovada faptului ca
debitorul a facut plati sporadice catre creditori, chiar daca ar fi vorba de un numar relativ mare de
plati de acest gen. Sincopele in efectuarea platilor sunt, in realitate, dovezi ale insolventei si nu
dovada contrarie prezumtiei de insolventa. Nu este utila o expertiza care sa-si propuna sa
dovedeasca, spre exemplu, ca debitorul ar putea avea capacitatea, in viitor, sa-si achite datoriile,
intrucit insolventa sau lipsa acesteia se analizeaza la momentul cererii de deschidere a procedurii,
si nu la momente ulterioare sau raportat la expectatii nerealiste ale debitorului.
Contestatia schimba pozitia procesuala a partilor. Creditorul, care a formulat o cerere
initial necontencioasa, devine un intimat in contestatia debitorului, contestatie care, de altfel, are
natura juridica a cererii de interventie in interes propriu, la care se refera art. 335 C.proc.
Creditorul este asimilabil, cel putin din perspectiva probatorie, cu piritul intr-o actiune de drept
comun, in timp ce debitorul este un intervenient in interes propriu, care are aceeasi pozitie
procesuala ca si reclamantul, asa cum rezulta din art. 49 si art. 52 C.proc.civ. In procesul initial,
de deschidere a procedurii, debitorul isi pastreaza administrarea patrimoniului sau, pina la
pronuntarea hotaririi de deschidere a procedurii care, fiind executorie de drept, provoaca de
regula desesizarea debitorului, care va fi reprezentat, in procedura si in alte procese, de
administratorul judiciar/lichidator sau de administratorul special. Debitorul poate formula, insa,
si recurs contra hotaririi de deschidere a procedurii, caz in care nu mai este doar in contradictoriu
cu creditorul-petent, ci si cu administratorul judiciar/lichidatorul. Legea insolventei permite
debitorului, chiar desesizat, să exercite o serie de acţiuni sau drepturi procesuale cu caracter
exorbitant, uneori chiar împotriva administratorului judiciar/lichidatorului (recurs, contestatie la
tabelul creantelor, contestatie la masurile practicianului in insolventa etc.). Debitorul nu va fi
reprezentat in acest recurs de administratorul jidiciar/lichidator, ci de cel care, in mod obisnuit, ii
exercita drepturile (in cazul in care acesta nu exista, se aplică prevederile art. 41 C. proc. civ.
alin. (1) conform carora „orice pers care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în
judecată” şi cele ale art. 44 C. proc.civ., care permit numirea unui curator special care să
reprezinte persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de folosinta limitata).
Debitorul poate sa recunoasca existenta starii de insolventa, caz in care i se permite sa
formuleze o cerere de reorganizare judiciara (daca, evident, sunt indeplinite si celelalte conditii
legale). Daca insa debitorul, caruia i s-a comunicat in mod legal cererea de deschidere a
procedurii, nu se manifesta in nici un fel fata de aceasta cerere, atunci judecatorul-sindic este
obligat sa deschida procedura. Tacerea debitorului nu mai permite judecatorului-sindic sa
verifice existenta starii de insolventa, intrucit, in caz contrar, prezumtia de insolventa vadita nu
ar mai avea sens. Intr-adevar, termenul de 10 zile de la comunicarea cererii crditorului de
deschidere a procedurii este un termen de decadere, care opreste debitorul de la a introduce
ulterior contestatie. In plus, judecatorul-sindic si-ar putea manifesta « rolul activ » si cere
expertize, extrase de cont si alte probe, ceea ce ar prelungi inutil procesul de deschidere a
procedurii, in contra principiului celeritatii statuat de art. 5.
Daca s-a admis contestatia, cererea creditorului va fi respinsa, acesta putind fi obligat la
acoperirea prejudiciului creat debitorului prin introducerea cererii. Ideea acoperirii acestui
potential prejudiciu sta la baza instituirii cautiunii, pe care judecatorul-sindic o poate stabili in
sarcina creditorului, la cererea debitorului.
In prezenta unei contestatii din partea debitorului, recursul va putea fi formulat numai de
partile in procesul de fond, intrucit in recurs nu se poate schimba calitatea partilor si nu se pot
depasi limitele procedurale ale hotaririi de fond. Creditorul va avea, desigur, dreptul de a formula
recurs, curtea de apel putind modifica sentinta de la fond in sensul respingerii contestatiei
debitorului si admiterii cererii creditorului.
Daca debitorul va putea demonstra ca cererea creditorului nu i s-a comunicat in formele
prevazute de art. 33 alin.2 din Legea insolventei, el va putea fie sa formuleze o contestatie,
cerind repunerea in termen, fie sa formuleze o contestatie in anulare, pentru nelegala citare
(contestatia in anulare este inadmisibila daca se mai poate exercita recurs sau daca debitorul ar fi
putut exercita un recurs, dar nu a facut-o). Debitorul poate invoca cu succes « comunicarea »
cererii de deschidere a procedurii prin Buletinul procedurilor de insolventa, intrucit art. 33 alin.2
din Legea insolventei este o exceptie de la principiul publicitatii prin Buletin, mai ales ca, la
momentul depunerii cererii sia al solutionarii ei, debitorul nu va fi fost – inca – in procedura
insolventei, asadar acesta cerere a creditorului trebuie sa i se comunice debitorului in modalitatile
prevazute de Codul de procedura civila. Trebuie retinut, insa, ca art. 122 alin. (3) C.proc.civ.
prevede ca neregularitatea actelor de procedura se acopera daca partea nu a invocat-o la prima zi
de la infatisare ce a urmat dupa aceasta neregularitate si inainte de a pune concluzii in fond. In
consecinta, neprimirea de catre debitor, conform dispozitiilor art. 33, a cererii creditorului de
deschidere a procedurii trebuie sa fie invocata, sub sanctiunea decaderii, la prima sedinta
convocata de judecatorul-sindic, daca debitorul participa la sedinta. Daca debitorul nu a
participat la sedinta pentru ca nu a primit notoficarea, neregularitatea fiind de ordine publica,
incalcarea dispozitiilor art. 33 ali.2 din Legea insolventei poate fi constatata si din oficiu in
recursul debitorului contra sentintei de deschidere a procedurii, conform dispozitiilor art. 306
alin. (2) C.proc.civ88.
Fiind vorba de o procedura necontencioasa, recursul contra sentintei de deschidere a
procedurii va putea fi formulat de orice persoana interesata, respectiv, de creditori, de
asociatii/actionarii sau membrii persoanei juridice debitoare, de administratorii statutari ai
persoanei juridice care s-au opus la introducerea cererii de deschidere a procedurii etc.
Daca o cerere anterioara de deschidere a procedurii a fost respinsa pentru orice motive
(cererea era inadmisibila, cererea era nefondata, intrucit debitorul nu era in stare de insolventa,
cererea a fost respinsa ca prematura) si ulterior procedura insolventei a fost deschisa a la cererea
aceluiasi creditor sau a altuia, intrucit insolventa de deveni, intre timp, actuala, prina hotarirea a
judecatorului sindic nu are autoritate de lucru judecat fata de cea de-a doua cerere care, de altfel,
poate sa apartina si debitorului89.
Daca in urma contestatiei debitorului, a cererii de interventie ori a persoanei interesate,
hotarirea de deschidere a procedurii este desfiintata, cererea de deschidere a procedurii va fi
considerata lipsita de efecte, chiar de la inregistrarea ei90. Este adevarat, insa, ca, in cazul in care
cererea se respinge ca urmare a contestatiei sau recursului debitorului, un efect al cererii de
deschidere a procedurii formulata de creditor se mentine, totusi, desi nu este vorba de un efect
specific procedurii insolventei : este vorba de raspunderea creditorului pentru daune cauzate de
introducerea prematura si cu rea credinta a cererii de deschidere a procedurii.
Daca, in final, recursul sau va fi fost respins, sentinta de deschidere a procedurii devenind
irevocabila, dreptul debitorului de a cere reorganizarea judiciara este suprimat, cu consecinta
intrarii directe in faliment a acestuia, intrucit legea a inteles sa il sanctioneze pe debitorul neonest
care, desi stia ca se afla in stare de insolventa, a ascuns aceasta stare creditorilor sai. Falimentul
poate fi evitat, in aceasta situatie, numai daca administratorul judiciar sau creditorii ce detin
minim 20% din total masei credale si-au exprimat, in termen legal si in formele prevazute de art.
59 alin.1 sau, respectiv, art. 60 alin.2, intentia de a propune un plan de reorganizare a activitatii
debitorului. ,
Sectiunea I
Principiul celeritatii procedurii
93
Formatul si continutul-cadru ale actelor care se publica in Buletinul procedurilor de insolventa si ale dovezii
privind indeplinirea procedurii de citare, convocare, notificare si comunicare sunt reglementate prin Ordinul
Ministrului Justitiei nr. 1692/C/2006 si sunt utilizate in mod obligatoriu de toti participantii la procedura, asa cum
prevede art. 7 alin. (5) din lege. Continutul Buletinului este structurat pe tipuri de acte : citatii, convocari, notificari,
comunicari ale hotararilor pronuntate de instantele judecatoresti care aplica procedura insolventei si alte categorii de
acte. Informatia este structurata pe judete, pe firme, pe organe care aplica procedura si pe categorii de acte.
Informatia cu privire la firma cuprinde denumirea, codul unic si numarul de ordine din registrul comertului, iar
informatia cu privire la organe mentioneaza instanta, judecatorul-sindic, administratorul judiciar sau lichidatorul.
Buletinul publica si documentele insotitoare ale actelor de procedura mentionate mai sus. Instantele judecatoresti
sunt obligate, la fel ca si judecatorii-sindici, administratorii si lichidatorii, sa transmita la Oficiul Registrului
Comertului unde este inregistrat debitorul un exemplar de pe actele de procedura si de pe hotarari, in vederea
publicarii acestora in Buletin.
94
Este vorba de lista pe care este obligat sa o depuna la dosar debitorul, fie odata cu cererea de deschidere a
procedurii, fie in termen de 10 zile de la deschiderea procedurii. Este o lista pe care debitorul nu o depune
intotdeauna sau pe care o depune incompleta.
c) Comunicarea citaţiilor, a convocărilor şi notificărilor faţă de participanţii la proces, al
căror sediu, domiciliu sau reşedinţă se află în străinătate, este supusă dispoziţiilor Codului de
procedură civilă.
d) În cazul în care debitorul este o societate tranzacţionată pe o piaţă reglementată,
judecătorul-sindic va comunica Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare hotărârea de
deschidere a procedurii.
e) In recurs, partile sunt citate prin formalitatile prevazute de Codul de procedura civila
(aceasta exceptie a fost introdusa la art. 8 alin.1 prin modificarea Legii insolventei, prin OUG
173/2008).
f) Publicarea in Buletin nu poate inlocui comunicarea hotaririi, fara a aduce
atingere principiului liberului acces la justitie.
Constitutionalitatea art.7 din Legea insolventei a fost de curind pusa in discutia Curtii
Constitiutionale95. Autorul exceptiei de neconstitutionalitate, precum si reprezentatul
Ministerului Public au sustinut ca dispozitiile art. 7 din Legea insolventei “nu asigura conditiile
unui proces echitabil fata de acele persoane care sunt introduse in procedura insolventei ulterior
deschiderii acesteia si care sunt citate direct prin Buletinul procedurilor de insolventa” si ca
„art.7 din Legea insolventei este contrar dreptului de acces liber la justitie si dreptului la un
proces echitabil, intrucit impun […] obligatia de a se abona la Buletinul procedurilor de
insolventa si de a urmari toate numerele acestui buletin pentru a vedea daca a fost actionat in
judecata de o terta persoana”. Autorul exceptiei de neconstitutionalitate mai sustine ca, „din
cauza prevederilor insuficient de clare ale textelor criticate, instantele de judecata nu mai
comunica nici un inscris depus de parti la dosar, decit prin intermediul acestui buletin, astfel ca
nu mai poate fi formulata o aparare corespunzatoare”. Curtea de apel Timisoara, in fata careia s-a
ridicat exceptia de neconstitutionalitate, a admis ca textul art. 7 este contrar dreptului de acces
liber la justitie, drept care presupune, in concordanta cu dreptul la aparare, incunostiintarea
oricarei persoane in mod cert despre existenta unui litigiu in care este implicat, intr-o modalitate
si intr-un termen rezonabile pentru a nu le fi prejudiciate drepturile. Avocatul poporului
considera, in plus, ca textul art. 7 din Legea insolventei este neconstitutional si pentru ca instituie
o discriminare pe criteriul averii, intrucit lipsa posibilitatilor materiale de a plati taxa de acces la
Buletinul procedurilor de insolventa creeaza premisele acestei discriminari, restringind, in acelasi
timp, accesul liber la justitie.
Curtea Constitutionala a decis, prin decizia nr. 1137/2007, ca art. 7 din Legea
insolventei este neconstitutional in masura in care este interpretat in sensul ca persoanele
impotriva carora se va deschide o actiune potrivit dispozitiilor acestei legi ulterior deschiderii
procedurii insolventei se vor cita direct prin Buletinul procedurilor de insolventa, fara a beneficia
de o prima comunicare [subl.n., Gh.P.] a actelor de procedura potrivit Codului de procedura
civila, asemanator solutiei consacrate pentru debitor si creditori.
Persoanele la care se refera decizia Curtii Constitutionale sunt exemplificate in
considerentele deciziei ca fiind persoanele la care se refera art. 138 din Legea insolventei
(membrii organelor de conducere a debitorului persoana juridica, in cazul in care sunt actionati
in raspundere), precum tertii dobinditori ai unor bunuri sau valori ale debitorului (in cazurile de
actiune in anulare a actelor incheiate de debitor in perioada suspecta sau a actelor incheiate de
debitor dupa data deschiderii procedurii, dar fara acordul judecatorului sindic sau al comitetului
creditorilor). Pe de alta parte, din decizia citata a Curtii Constitutionale ar rezulta ca textul art. 7
ar fi neconstitutional numai in cazul in care ar implica lipsa unui prime comunicari a actelor de
95
A se vedea Decizia CC nr.1137/4 decembrie 2007, publicata in M. Of. nr.31/15 ianuarie 2008.
procedura fata de persoanele vizate, ulterior acestea fiind incluse in categoria participantilor la
procedura insolventei fata de care este suficienta citarea si comunicarea prin Buletinul
procedurilor de insolventa.
Asadar, in momentul in care aceasta decizie devine obligatorie (in termen de 45 de zile de
la publicare, daca legea nu este modificata pentru a fi pusa de acord cu decizia), vom avea si o a
patra categorie expres prevazuta in lege de exceptii de la principiul citarii si comunicarii prin
Buletinul procedurilor de insolventa, respectiv, persoanele care, fara sa fie particpanti directi
la procedura, devin parti in diverse proceduri sau actiuni ce deriva din procedura insolventei,
cum sunt actiunea in raspundere contra conducatorilor debitorului sau actiunea in anularea
actelor juridice incheiate de debitor in perioada suspecta sau dupa deschiderea procedurii.
Consider ca decizia Curtii Constitutionale este corecta, in liniile sale esentiale, dar ea este
incompleta si are o motivare gresita.
In primul rind, asa cum s-a vazut, autorul exceptiei de neconstitutionalitate, Ministerul
Publica, Curtea de Apel Timisoara si Avocatul poporului au ridicat si alte obiectii de
neconstittionalitate ale art. 7 din Legea insolventei, toate acestea fiind, in opinia mea, intemeiate.
Intr-adevar, Constitutia este incalcata din moment ce : (i) orice persoana care ar putea avea in
viitor o problema legata de insolventa unui tert, cu care a avut sau nu legaturi comerciale sau de
alta natura, va trebui sa consulte permanent Buletinul procedurilor de insolventa, pentru a vedea
daca nu cumva este actionat in judecata; (ii) toate actele de procedura sunt comunicate
persoanelor terte de procedura insolventei prin Buletinul procedurilor de insolventa, facind
imposibil dreptul la aparare; (iii) accesul la Buletin este platit, si nu gratuit.
In al doilea rind, nu este solutionata problema creditorului necunoscut, care nu poate fi
„incunostiintat” de faptul deschiderii procedurii decit prin Buletinul procedurilor de insolventa,
ceea ce, indirect, ridica si in acest caz, aceeasi problema a impzobilitatii accesului la justitie a
acelui creditor. Pentru identitate de ratiune, macar pentru „prima comunicare a actelor de
procedura”, ca sa ne mintinem in tenta argumentatiei Curtii Constitutionale, si acestui creditor
necunoscut trebuie sa i se asigure o comunicarea corespunzatoare sau, dupa caz, dreptul de a
depune declaratie de creanta peste termenul obisnuit.
In fine, trebuie observat ca persoanele la care se refera Curtea Constitutionala nici nu sunt
participanti la procedura inspolventei, ci doar parti la diferitele litigii aferente procedurii
insolventei si care ii implica in calitate de piriti sau in alt fel, fara a-i transforma, insa, in
participanti la procedura. Or, citarea, comunicarea si notificarea prin Buletinul procedurilor de
insolventa se aplica (si, in parte, se justifica, din ratiuni de celeritate) numai in cazul
participantilor la procedura, partile la diferitele procese aferente procedurii insolventei fiind
citate, in conditiile Codului de procedura civila. Este ceea ce rezulta indirect, dar indubitabil, din
dispozitiile art. 7 alin.2 din Legea insolventei96.
Sectiunea a II-a
Consecintele deschiderii procedurii insolventei, in general
96
Art. 7 alin.2 teza intii dispune ca „in procedurile contencioase reglementate de prezenta lege vor fi citate [subl.n.,
Gh.P.] in calitate de parti numai persoanele ale caror drepturi sau interese sunt supuse spre solutionare judecatorului
sindic, in conditii de contradictorialitate”.
50. Hotarirea de deschidere a procedurii este cauza tuturor efectelor deschiderii
procedurii. Inexistenta acestei hotariri sau desfiintarea sa echivaleaza cu inexistenta oricaruia
dintre efectele deschiderii procedurii.
Asa cum este si firesc, majoritatea efectelor deschiderii procedurii se concentreaza in
perioada existentei procedurii si in jurul participantilor la procedura. Efectele procedurii se pot
insa extinde si dincolo de limitele temporale ale procedurii, precum si dincolo de cercul
participantilor propriu-zisi la procedura.
Astfel, spre exemplu, deschiderea procedurii produce unele efecte retroactive asupra
actelor incheiate de debitor intr-o perioada anterioara deschiderii procedurii, perioada care se
poate extinde pe maxim 3 ani anteriori deschiderii procedurii. Legea insolventei instituie o
prezumtie de frauda in privinta acestor acte si permite lipsirea lor de efecte, chiar daca, in mod
normal, adica in lipsa procedurii insolventei deschise fata de debitor, aceste acte ar putea fi
perfect valabile. Deschiderea procedurii insolventei infecteaza insa aceste acte cu o prezumtie de
frauda, prezumtie reglementata pentru a facilita reintregirea patrimoniului debitorului.
Pe de alta parte, exista unele efecte ale procedurii insolventei chiar ulterior inchiderii
acesteia. Este vorba despre decaderile si interdictiile profesionale consecutive inchiderii
procedurii, precum si despre efectele subsecvente radierii debitorului persoana juridica. Este
cazul, spre exemplu, al transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase dupa
faliment in patrimoniul asociatilor societatii comerciale radiate sau al stingerii datoriilor prin
disparitia debitorului.
Unele efecte ale deschiderii procedurii se extind dincolo de cercul participantilor la
procedura insolventei. Spre exemplu, creditorii neinscrisi in tabelul creantelor contra debitorului
sunt tinuti, ca si creditorii inscrisi in tabel, de efectul suspensiv al urmaririlor individuale si al
curgerii dobonzilor. Piata reglementata pe care sunt tranzactionate valorile mobiliare emise de
debitor precum si investitorii in acele valori mobiliare sufera efectul de suspendare de la
tranzactionare a acelor valori mobiliare si, la momentul trecerii la faliment, chiar efectul de
delistare, ceea ce reduce drastic lichiditatea acelor valori mobiliare. Bancile la care debitorul
avea conturi deschise pierd un client in favoarea bancii la care s-a deschis contul unic al
procedurii de insolventa si asa mai departe.
Deschiderea procedurii insolventei atrage competenta functionala a judecatorului sindic
pentru toate procedurile judiciare prevazute de Legea insolventei, precum si pentru toate litigiile
sau pricinile aferente. De asemenea, prin deschiderea proceduri insolventei, judecatorul sindic
este indrituit sa exercite controlul judiciar al procedurii. Daca, insa, s-a respins cererea de
deschidere a procedurii, judecatorul-sindic se dezinvesteste de cauza si el nu mai are nici una
dintre competentele prevazute de Legea insolventei.
Numirea administratorului judiciar/lichidatorului este, si ea, o consecinta a deschiderii
procedurii insolventei.
Raspunderea pentru prejudicii aduse participantilor la procedura prin neindeplinirea, prin
indeplinirea intirziata sau deficitara fie a obligatiei de celeritate si de urmarire a realizarii
drepturilor participantilor, fie a atributiilor administratorului judiciar/lichidatorului se poate
antrena in cadrul procedurii, prin hotarire a judecatorului sindic, dar numai in cazul in care exista
o procedura de insolventa deschisa.
Raspunderea debitorului pentru cerere tardiva si raspunderea debitorului pentru cerere
prematura de deschidere a procedurii poate fi angajata numai in cazul in care se mentine
procedura deschisa. Raspunderea creditorilor pentru cerere prematura nu poate fi angajata in
procedura insolventei, pentru ca nu se va fi deschis procedura sau pentru ca se va fi desfiintat cu
efect retroactiv hotarirea de deschidere a procedurii.
52. Procedura insolventei este o procedura colectiva si concursuala. Creditorii sunt chemati
sa participe la procedura pentru a putea sa-si realizeze creanta lor contra debitorului in mod
colectiv si organizat. Pe perioada existentei procedurii, dreptul fiecarui creditor de a apela la
concursul fortei coercitive a statului pentru a-l sili in mod individual si pe cont propriu pe debitor
sa isi achite datoria este suspendat. Drepturile aferente calitatii de creditor indreptatit sa participe
la procedura insolventei, atit cele cu caracter colectiv, cit si cele cu caracter individual, se
execrita in cadrul procedurii. Creditorii straini de procedura sufera acelasi efect al suspendarii
urmaririlor individuale ca si creditorii indreptatiti sa participe la procedura, numai ca cei dintii
sufera si consecinta neinscrierii la masa credala, adica al refuzului dreptului de a participa la
procedura. Continuarea actiunilor individuale ale creditorilor dupa deschiderea procedurii
colective ar prezenta inconvenientul micsorarii activului patrimonial al debitorului in detrimentul
colectivitatii creditorilor, lasandu-i pe creditori, altii decit creditorul urmaritor, in afara protectiei
oferite de procedura colectiva, precum si pe acela ca ar micsora sansele reorganizarii debitorului.
In plus, ar aparea si o incertitudine la nivelul masei pasive, masa care nu ar putea fi stabilita cu
exactitate, in conditiile in care unele creante ar fi realizate individual, in afara procedurii.
Legea insolventei stabileste, in art. 36, principiul efectului suspensiv conform caruia, dupa
deschiderea procedurii insolventei, tuturor creditorilor debitorului le este interzis sa inceapa sau
sa continue o urmarire silita individuala asupra debitorului. Principiul efectului suspensiv de
urmarire individuala cunoaste un numar limitat de exceptii (care vor fi analizate mai jos).
Art. 36 din Legea insolventei dispune ca, “de la data deschiderii procedurii se suspenda de
drept toate actiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creantelor asupra debitorului
sau asupra bunurilor sale”. Cu toata formularea sa lapidara, textul nu este deloc clar si nici
complet. De aceea, sunt necesare citeva precizari prealabile. Astfel :
(i) desi textul se refera expres la “actiuni”, este evident ca aplicabilitatea sa se extinde si la
orice forma de urmarire silita individuala pornita contra debitorului, urmarirea silita facind si ea
parte din conceptul larg de actiune civila. De altfel, asa cum am mai spus si cu alta ocazie,
realizarea unui drept subiectiv (in cazul de fata, a unei creante) prin concursul fortei coercitive a
statului parcurge de regula doua faze, faza de judecata si faza de executare silita. Executarea
silita poate fi pornita si in baza unui alt titlu executoriu decit hotarirea judecatoreasca, ceea ce
face ca realizarea creantei, in acest caz, sa parcurga doar faza executarii silite. Dar o astfel de
executare silita nu e mai putin actiune civila decit cea clasica;
(ii) textul se refera la toate actiunile pentru realizarea creantelor contra debitorului, adica atit
la cele incepute inainte de deschiderea procedurii, cit si la cele incepute dupa deschiderea
procedurii; pentru actiunile pe care creditorii le-ar intentiona dupa deschiderea procedurii,
existenta procedurii este un impediment legal care opreste orice astfel de potentiale actiuni sau
urmariri silite; o actiune care s-a solutionat deja sau o executare care s-a finalizat deja, chiar daca
acestea s-au derulat dupa deschiderea procedurii insolventei, nu mai pot fi suspendate si nici
desfiintate;
(iii) textul se aplica atit in cazul in care cel supus procedurii insolventei este debitor principal,
cit si in cazul in care el este doar un tert garant care a constituit in garantie unul sau mai multe
bunuri ale sale; creditorii care au pornit o executare silita asupra bunurilor constituite in garantie
de catre debitor ca tert garant trebuie sa se inscrie si ei la masa credala, laolalta cu ceilalti
creditori ai debitorului;
(iv) textul nu se refera decit la actiunile pentru realizarea creantelor asupra debitorului, nu si
la altfel de actiuni contra debitorului sau la actiuni ale debitorului insusi; actiunile reale (actiunea
in revendicare, actiunea pentru predarea bunului vindut, actiunile posesorii, actiunile confesorii
etc.) sau actiunile in constatare nu se suspenda prin aplicarea art. 36 din Legea insolventei;
actiunile reale si actiunile in constatare in care debitorul este reclamant pot fi, totusi, suspendate
in conditiile art. 243 alin.1 pct.5 C.proc.civ.; actiunile reale sau actiunile in constatare in care
debitorul este pirit nu se suspenda, dar administratorul judiciar/lichidatorul va trebui sa fie
introdus in proces, in calitate de reprezentant legal sau judiciar al debitorului; actiunile in
pretentii in care debitorul este reclamant nu intra sub incidenta art. 36 din Legea insolventei, dar
ele pot fi suspendate in conditiile art. 243 alin.1 pct.5, mai jos analizate;
(v) suspendarea priveste toate acţiunile pentru realizarea creantelor contra debitorului, atit
cele judiciare propriu-zise si executările silite asupra bunurilor din averea debitorului (care
constituie o continuare a procesului civil, deci una din modalităţile de exercitare a acţiunii
civile), cit şi acţiunile extrajudiciare, cum ar fi executarea silită a creanţelor bugetare sau a celor
bancare, care nu se fundamentează pe titluri executorii de provenienţă judiciară. De asemenea,
sunt suspendate sau oprite si masurile de indisponibilizare, fie cele asiguratorii, fie cele
executorii97;
(vi) suspendarea operează prin efectul legii şi trebuie numai constatată, la sesizarea sau la
cererea persoanei interesate98; constatarea suspendarii se poate face chiar si intr-o contestatie la
executare.
53. La o prima vedere, s-ar putea spune ca efectul suspensiv de urmarire individuala se
extinde si asupra cailor de atac formulate contra hotaririlor pronuntate in actiunile in pretentii
contra debitorului. Intr-adevar, actiunea civila, lato sensu, se poate extinde si in caile de atac si,
ulterior, in faza executarii silite. Aplicarea tale quale a principiului efectului suspensiv si asupra
cailor de atac ar fi o eroare, intrucit ar rapi dreptul debitorului la aparare si, in plus, ar putea
insera la masa credala, in mod injust, un creditor contestabil, cu consecinta inaspririi conditiilor
concursului intre creditori.
Efectul suspensiv nu se extinde si asupra apararilor piritului contra actiunii
creditorului, aparari care ar putea fi facute cu ocazia introducerii cailor de atac aflate la indemina
debitorului (pirit in actiunea in pretentii introdusa de creditor).
Interpretind teleologic textul art. 36 din Legea insolventei, vom observa ca el este
reglementat prin Legea insolventei pentru a asigura caracterul colectiv si concursual al
procedurii, adica pentru a-i orienta pe creditori catre realizarea drepturilor lor contra debitorului
in cadrul colectiv si concursual al procedurii, si nu pentru a limita sau bara dreptul la aparare al
debitorului (drept care, de altfel, profita si creditorilor necontestati, intrucit succesul debitorului
in demersul sau de contestare a creantei stabilite prin hotarirea nedefinitiva elimina din concurs
acest creditor). Asadar, textul art. 36 din Legea insolventei are in vedere doar latura activa a
actiunii contra debitorului, adica demersul individual al creditorului de a-si realiza creanta cu
concursul fortei coercitive a statului, nu si apararea debitorului. Doar creditorii trebuie opriti din
demersurile lor individuale contra debitorului, demersuri care ar face practic imposibila
procedura insolventei si, de altfel, ar face inutila caracterizarea procedurii ca fiind colectiva si
concursuala. Odata deschisa procedura insolventei, debitorul se pune « sub protectia
tribunalului », fiind pozitionat in centrul unui adevarat « cerc de foc » in afara caruia creditorii
trebuie tinuti pentru a permite derularea procedurii. Dar deschiderea procedurii nu poate sa faca
din debitor un prizioner lipsit de aparare. Concluzionez spunind ca apelul sau recursul
debitorului (ca si orice cale de atac) nu se suspenda ca urmare a interventiei procedurii
insolventei fata de debitor, art. 36 din Legea insolventei neavind aplicabilitate in cazul apararilor
debitorului.
54. Exceptiile de la efectul suspensiv sunt prevazute fie in Legea insolventei, fie in legi
speciale.
Suspendarea nu are nici un efect asupra unui codebitor, tinut alaturi de debitorul insolvent, si
nici asupra unui fidejusor care a garantat o obligatie a debitorului insolvent. Asadar, codebitorul
si fideiusorul pot fi urmariti silit de creditor, fara ca acestuia sa i se poate opune efectul
suspensiv. Pentru acest motiv, co-debitorul si fideiusorul trebuie sa aiba minima diligenta si sa se
inscrie in tabelul crantelor anterior platii efective, pentru a nu risca sa ramina straini de
97
In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p. 383. Autorul arata ca “aceasta norma legala (art.36 din Legea insolventei, n.n.)
constituie temei al ridicarii sechestrului asigurator aplicat anterior. Atat art. 36, cat si art. 41, contin dispozitii legale
avand ca scop mentinerea averii debitorului in starea existenta la deschiderea procedurii”.
98
I. Turcu, op.cit., p. 242.
procedura, ceea ce ar putea duce chiar la stingerea creantei lor rezultind din regresul contra
debitorului principal. Creantele acestora vor fi inscrise in tabelul creantelor cu titlu de creante
conditionate. Daca creditorul comun a inceput deja urmarirea impotriva codebitorului sau a
fideiusorului, creanta rezultind din regres este certa si poate fi inscrisa ca atare in tabelul
creantelor.
Clauza de rezerva a dreptului de proprietate este un mecanism care permite
vanzatorului sa se asigure contra riscului de insolvabilitate a cumparatorului, in contractele in
care plata pretului nu se efectueaza integral la momentul incheierii contractului. Clauza de
rezerva a dreptului de proprietate duce la mentinerea in patrimoniul vanzatorului a dreptului de
proprietate asupra lucrului vandut, cumparatorul fiind un simplu posesor precar. In cazul in care
cumparatorul a devenit subiect al unei proceduri de insolventa, vanzatorul beneficiar al clauzei
nu este un simplu creditor al debitorului pentru plata pretului (caz in care va trebui sa se inscrie
in masa credala pentru a-si recupera creanta, urmand a suporta concursul celorlalti debitori), ci si
un proprietar deplin al bunului. In aceasta calitate, daca bunul a ajuns in posesia debitorului-
cumparator, el va avea, in principiu, dreptul sa i se restituie bunul vandut, fara a fi nevoit sa
suporte concursul creditorilor cumparatorului. Daca nu a predat inca bunul, el va putea sa-l
retina, nefiind obligat la predare, cel putin in cazul in care, in aplicarea art. 86 din Legea
insolventei, administratorul judiciar nu ia masura continuarii contractului si, corelativ, nu cere
predarea bunului99.
Leasingul este o modalitate de finantare a investitiilor care permite locatorului sa-si
procure bunurile necesare activitatii proprii fara sa fie nevoit sa achite integral pretul acestora sau
sa se imprumute la banci pentru aceasta. Prin faptul ca bunul nu devine proprietatea locatorului
decit la momentul exprimarii optiunii sale de cumparare la valoarea reziduala, finantatorul este
garantat, cel putin in parte, in plata creantei sale rezultind din ratele de leasing, intrucit poate
revendica bunul oricind de la locator, chiar si in cazul in care acesta ar fi intrat in insoventa.
In cazurile analizate mai sus, proprietatea nu se transmite la cumparator, respectiv, la
utilizator, decit la momentul la care se achita toate ratele de pret, respectiv, toate ratele de
leasing. Daca in cursul executarii contractelor respective, cumparatorul sau utilizatorul devine
debitor intr-o procedura de insolventa, vinzatorul sau finantatorul are latitudinea de a se inscrie la
masa credala cu creanta rezultata din pretul sau ratele de leasing neachitate (pentru aceasta
creanta creditorul beneficiind de privilegiul vinzatorului, respectiv, al imprumutatorului) sau de a
revendica bunul de la debitor.
Cu toate acestea, revendicarea nu este admisibila in orice conditii. Daca bunul sau
bunurile cumparate cu clauza de rezerva a dreptului de proprietate sau, dupa caz, luate in sistem
leasing sunt esentiale pentru reusita unui plan de reorganizare, revendicarea nu este admisibila.
Daca bunurile vindute cu pastrarea la vinzator a dreptului de proprietate sau daca bunurile care
fac obiectul contractului de leasing sunt bunuri necesare continuarii activitatii debitorului,
revendicarea este, de asemenea, inadmisibila. Revendicarea nu este admisibila nici in cazul in
care administratorul judiciar a decis, in baza art. 86 din Legea insolventei, continuarea
contractului in cauza. Pentru a se feri de o astfel de eventualitate, vinzatorul sau finantatorul sunt
datori sa uzeze de dreptul de a-l notifica pe administratorul judiciar in legatura cu intentia lor de
a inceta contractul si numai in cazul in care administratorul fie este de acord cu incetarea, fie nu
raspunde notificarii in termen de 30 de zile, sa revendice bunul, care le va fi predat fie de buna
99
Daca proprietatea s-a transferat la debitor sau, din contra, a ramas la vinzator, dar administratorul judiciar a decis
continuarea contractului si pastrarea bunului, vinzatorul este beneficiar al unui privilegiu asupra bunului vindut,
daca pretul acestuia nu i-a fost integral achitat, privilegiu care se mentine si in procedura insolventei deschisa fata de
cumparator, cu conditia ca acest privilegiu sa fie conservat in mod corespunzator.
voie de catre debitor, fie prin executare silita (in cazul leasingului, contractul este titlu executoriu
pentru obligatia de predare).
Regimul juridic al compensatiei legale si al operatiunilor de netting100 (operatiuni care
implica, de regula, tranzactii cu instrumente financiare derivate) poate fi privit ca o exceptie de
la principiului efectului suspensiv.
Astfel, conform art. 52 din Legea insolventei, deschiderea procedurii de insolvenţă nu
afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra
sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la
data deschiderii procedurii.
Compensaţia este un mod de stingere a obligaţiei care duce la realizarea creanţei
creditorului101 si care constă în stingerea a două obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai
mici dintre ele102.
Compensatia poate fi legala, judiciara sau conventionala. Conform art. 1144 C.civ.,
“compensaţia se operează de drept, în puterea legii, şi chiar când debitorii n-ar şti nimic despre
aceasta”, cu conditia ca creantele in discutie sa fie reciproce si sa fie certe, lichide si exigibile.
Cele două datorii se sting reciproc “în momentul când ele se găsesc existând deodată şi până la
concurenta cotitatilor lor respective”. Asadar, compensatia legala este, practic, automata, ea
operind chiar si in lipsa consimtamintului titularilor creantelor reciproce. Persoana interesata
poate chiar sa formuleze o actiune in constatarea compensatiei legale, pentru a o face opozabila
unei sau unor persoane, inclusiv creditorilor inscrisi la masa credala. Actiunea in constatare, asa
cum am aratat mai sus, nu este o actiune in realizare si, in consecinta, nu este supusa dispozitiilor
art. 36 din Legea insolventei. Din acest motiv, compensatia creantei creditorului contra
debitorului supus procedurii insolventei nu este oprita sau suspendata in baza art. 36, intrucit nu
suntem in prezenta unei actiuni a creditorului pentru realizarea creantei sale. O anumita retinere
fata de aplicabilitatea textului ar putea rezulta din temerea ca, prin compensatie, s-ar aduce
atingere ordinii de preferinta prevazuta de art. 123 din Legea insolventei, mai ales in cazul in
care creditorul care ar beneficia de compensatie ar fi un creditor chirografar. Temerea este,
totusi, nejustificata, intrucit compensatia opereaza automat si, in plus, compensatia nu este doar o
modalitate de stingere a creantelor reciproce, ci si o modalitate de garantare a platii creantei.
Creditorul beneficiar al compensatiei este chiar un creditor garantat, care ar putea fi incadrat, in
privinta creantei reciproce fata de debitor, in situatia de la art. 121 din Legea insolventei care, de
altfel, deroga de la ordinea de preferinta din art. 123. In fine, o creanta a debitorului contra
debitorilor sai este un activ patrimonial, supus concursului creditorilor inscrisi la masa credala,
insa este un activ foarte greu de realizat, intrucit debitorul debitorului trebuie actionat in judecata
in cazul in care refuza plata de buna voie, ceea ce presupune un timp indelungat alocat
“lichidarii” creantei, o reactie rapida a practicianului in insolventa pentru a se apara de
prescriptie, formalitati ulterioare de executare silita etc. Avind in vedere ca creanta contra
debitorului debitorului se realizeaza imediat, ca efect al compensatiei, si ca datoria recirpoca a
debitorului fata de debitorul sau se sterge, eliminind concursul cu creditorul in cauza, consider ca
dispozitia art. 52 din Legea insolventei este judicioasa.
Din cite se observa, art. 52 din Legea insolventei se refera doar la compensatia legala, nu
si la cea conventionala sau la cea judiciara. Restrictia isi are logica sa, intrucit atit compensatia
100
Pentru detalii relative la aceste operatiuni si regimul lor in procedurile de insolventa, a se vedea GH. Piperea,
op.cit., p. 512-525.
101
Pentru detalii, a se vedea şi Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria Generală a Obligaţiilor,
ediţia a VIII-a, Bucureşti, All Beck, 2002, p. 394.
102
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., p.395.
judiciara, cit si cea conventionala presupun ca cel putin una dintre creantele reciproce sunt
incerte, ele devenind certe doar ulterior hotaririi judecatoresti sau conventiei partilor. Daca
creanta contra debitorului este incerta, atunci este necesara o actiune judiciara sau extrajudiciara
pentru realizarea sa, compensatia judiciara fiind o actiune contra debitorului, iar conventia de
compensatie fiind o modalitate extrajudiciara de realizare a creantei contra debitorului care,
ambele, trebuie sa suporte efectul suspensiv. Includerea compensatiei judiciare si a celei
conventionale in ipoteza textului art. 52 ar fi dus, in mod indirect, la incalcarea ordinii de
preferinta din art. 123 din Legea insolventei. Desigur ca nimic nu se opune ca judecatorul-sindic,
dupa ascultarea creditorilor privilegiati, sa dispuna o compensatie judiciara. De asemenea, in
baza acordului creditorilor, dat fie in adunarea creditorilor, fie in comitetul creditorilor, se poate
semna cu creditorul vizat o conventie de compensatie care, ulterior, sa fie omologata de
judecatorul sindic. In astfel de cazuri se schimba ordinea de preferinta din art. 123, dar pentru
acest lucru exista acordul creditorilor privilegiati, singurii care ar putea fi prejudiciati de
schimbarea ordinii de preferinta.
interesate.
procedura sau este vindut la un pret superior. De asemenea, nu este acoperita situatia in care
exista mai multe creante garantate cu acelasi bun (fie garantiile sunt diferite, fie sunt mai multe
garantii de ranguri diferite). In fine, creditorii beneficiari ai unor garantii reale sunt, oricum,
protejati de Legea insolventei, care instituie in privilegiul lor regula ca, la vinzarea bunului
asupra caruia poarta garantia, mai intii se achita cheltuielile de procedura, restul fiind distribuit in
mod prioritar titularului garantiei. Numai daca si dupa acoperirea creantei garantate mai ramine
un rest, acesta va fi distribuit celorlalti creditori, in ordinea de preferinta prevazuta de art. 123
din Legea insolventei.
In consecinta, de lege ferenda, ar trebui sa se renunte la procedura ridicarii efectului
suspensiv.
56. Deschiderea procedurii insolventei suspenda de drept orice pricina in care ar fi reclamant
debitorul (art. 243 alin.1 pct.5 C.proc.civ.). Daca, totusi, deschiderea procedurii este ulterioara
momentului in care s-a trecut de faza dezbaterilor, suspendarea nu mai opereaza (art. 243 alin.2
Cproc.civ.). In comparatie cu dispozitiile art. 36 din Legea insolventei, care are in vedere numai
actiunile in realizarea creantelor contra debitorului, adica pricini in care debitorul este pirit sau
executari silite contra debitorului, regula suspendarii de drept este de generala aplicare, avind in
vedere toate actiunile in care debitorul este reclamant, adica atit actiunile comerciale, cit si cele
civile sau de alta natura, atit actiunile pentru realizarea creantelor, cit si actiunile in constatare
sau actiunile pentru realizarea unor drepturi reale. Suspendarea de drept se justifica prin efectul
de desesizare a debitorului, care face ca, in procedurile judiciare in care este parte debitorul,
reprezentarea judiciara a acestuia sa treaca la administratorul judiciar sau la lichidator, indata ce
s-a deschis procedura insolventei. Asadar, administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie sa fie
introdus in proces, pentru a putea asigura reprezentarea judiciara a debitorului si a putea asigura
opozabilitatea hotaririi ce se va pronunta fata de masa credala104. Intr-adevar, art. 87 pct.5
C.proc.civ. dispune ca debitorul aflat in procedura insolventei este citat prin administratorul
judiciar sau prin lichidator. De altfel, pricina a carei judecata s-a suspendat de drept prin
deschiderea procedurii se redeschide doar prin cererea de redeschidere formulata, in baza art.
245 pct.2, de administratorul judiciar sau de lichidator, dupa caz. Ma intreb daca nu cumva
suspendarea ar putea fi evitata prin introducerea in cauza a administratorului judiciar sau a
lichidatorului, fie din oficiu, fie la cererea partilor. Suspendarea este o masura care duce la
intreruperea cursului judecatii asupra unei pricini in care debitorul fie incearca recuperarea unei
creante, fie incearca recunoasterea unui drept real, adica incearca sa isi mareasca masa activelor
ce ar urma sa fie obiect al procedurii insolventei. Recuperarea creantelor debitorului sau a
activelor sale este in interesul tuturor participantilor la procedura, in special al creditorilor,
suspendarea unor proceduri in care se incearca recuperarea unor creante sau active fiind de
natura a stopa sau intirzia aceasta recuperare. Din perspectiva celeritatii procedurii si a
intereselor masei credale, masura suspendarii este neproductiva. Pe de alta parte, repunerea
cauzei pe rol poate sa insemne si plata a 50% din taxa de timbru anterior achitata (chiar daca
actiunea formulata de debitor prin administratorul judiciar sau prin lichidator este scutita de taxa
104
Conform doctrinei de drept procesual civil (a se vedea Gabriel Boroi, Codul de procedura civila comentat si
adnotat, AllBeck, 2001, vol.I, p.429), suspednarea judecarii cauzei in aceasta situatie are ca scop introducerea in
cauza, ca reprezentant al debitorului, a administrastorului judiciar sau a lichidatorului. Textul anterior modificarii
din mai 2001 al art.243 alin.1 pct.5 era diferit, dispunind ca pricina se suspenda daca una din parti intra in faliment,
caz in care suspendarea dura pina la introducerea in cauza ajudecatorului sindic. Asadar, nu era vorba doar de
procesele in care debitorul falit era reclamant si, in orice caz, nu se ridica problema existentei sau inexistentei
efectului de desesizare, aceasta fiind automata si fara exceptie in cazurile de faliment.
de timbru). In orice caz, daca actiunea debitorului a fost formulata inca de la inceput prin
administrator judiciar sau prin lichidator, suspendarea nu se mai justifica. Intr-adevar, textul
prezuma ca pricina a fost pornita de debitor inainte de deschiderea procedurii, efectul de
desesizare ce insoteste deschiderea procedurii survenind procesului deja declansat.
Regula suspendarii de drept are, insa, un inconvenient major. In procedura insolventei
reglementata de actuala Lege a insolventei, debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra
averea daca si-a declarat in termen intentia de reorganizare, precum si in cazul in care s-a
confirmat un plan de reorganizare si judecatorul-sindic nu a dispus ridicarea dreptului de
administrare. In aceste cazuri, cel putin teoretic, debitorul este reprezentat de administratorul
special. Daca este asa, inseamna norma generala nu este compatibila cu dispozitiile Legii
insolventei si, in conditiile art. 145 din Legea insolventei, regula suspendarii de drept va avea
aplicabilitate doar in cazul in care debitorul este desesizat.
105
Art. 1221 C.proc.fiscala dispune ca “pentru creanţele fiscale născute anterior sau ulterior datei deschiderii
procedurii insolvenţei nu se datorează şi nu se calculează majorări de întârziere după data deschiderii procedurii
insolvenţei”.
preferinta la distribuirea fondurilor rezultate din lichidare, mai precis, a sumelor rezultate din
vinzarea bunului asupra caruia poarta garantia. O protectie excesiva a unor creditori in dauna
altora este contraproductiva, putind duce la retineri ale creditorilor in a cere deschiderea
procedurii. In masura in care procedura dureaza extrem de mult, creditori, altii decit cei garantati,
ajung sa piarda orice sansa de a-si recupera creanta la valoarea reala, din moment ce creantele
garantate s-ar majora cu mult fata de valoarea avuta la momentul la care debitorul a contractat
creanta garantata. Drepturile creditorilor garantati cu garantii reale sunt protejate prin sistemul de
distribuire a sumelor intre creditori, sistem guvernat de o ordine de prioritate intre creante. Chiar
si in aceste conditii, rareori creditorii garantati isi recupereaza principalul, calcularea in
continuare a dobinzilor sau a altor accesorii neaducind avantaje semnificative ci, mai degraba,
dezavantaje. Bancile, spre exemplu, trebuie sa isi constituie provizioane, adica sume
indisponibile, pentru intreaga suma aferenta creditului neperformant, adica si a principalului si a
dobinzilor, ceea ce inseamna ca, pe masura majorarii dobinzilor, se mareste costul ce trebuie
suportat de banca pentru un credit neperformant si scade sansa incasarii principalului si a
dobinzilor. Mai mult decit atit, calculul in continuare a dobinzilor si a celorlalte accesorii
complica procedura, deterioreaza sansele reorganizarii si reduce sansa creditorilor chirografari si
a creditorilor privilegiati, altii decit creditorii garantati (ma refer la salariati si la creditorii
bugetari) de a-si incasa macar in parte creantele.
De aceea, de lege ferenda nu ar trebui admise nici un fel de exceptii de la principiul
inghetarii valorii creantelor banesti.
Oricum, aplicarea acestei exceptari de la regula duce la mari probleme in practica. Spre
exemplu, continua evaluare a imobilului la diverse monente ale procedurii spre a se vedea daca
creditorul garantat are sau nu dreptul la dobinzi si penalitati in completare complica inutil
procedura. In plus, evaluarea este o buna modalitate de a incalca clauzele contractului
creditorului garantat cu debitorul.
De la regula inghetarii valorii creantelor banesti se poate deroga si in cazul in care a fost
confirmat un plan de reorganizare. Prin programul de plati se pot stipula dobinzi atit pentru
creantele anterioare (spre exemplu, in favoarea furnizorilor de utilitati, pentru a-i convinge sa
voteze planul sau in favoarea unora dintre furnizorii de materii prime sau de marfa, pentru a-i
convinge sa continue afacerea cu debitorul, in vederea punerii in aplicare a planului) cit si pentru
creantele ulterioare deschiderii procedurii. Prin programul de plati, de altfel, se pot opera si alte
modificari ale creantelor, inclusiv ale celor garantate, in sensul adaugarii de dobinzi sau al
reducerii ori chiar al stergerii acestora, numai ca astfel de masuri trebuie in prealabil negociate cu
creditorii, in asa fel incit sa fie eliminat riscul unui vot negativ asupra planului.
In fine, art. 41 alin.3 dispune ca se platesc dobinzi si penalitati asupra creantelor nascute
ulterior deschiderii procedurii, creante care sunt nascute din activitatea curenta a debitorului.
Plata dobinzilor si a penalitatilor aferente acestor creante se face ca si plata creantelor insele,
adica pe masura scadentei lor, care rezulta din actele juridice sau operatiunile curente ale
debitorului.
60. Conform art. 4 alin.2 din Legea insolventei, platile debitorului, inclusiv cheltuielile
procedurii care se suporta din averea debitorului, se efectueaza printr-un cont deschis la o banca,
pe baza de dispozitii emise de debitor sau, dupa caz, de administratorul judiciar, iar in cursul
falimentului, de lichidator. Desigur ca platile vor putea fi dispuse de debitor numai in cazul in
care nu a intervenit desesizarea, iar platile se subsumeaza sferei operatiunilor curente. Daca
debitorul a fost desesizat, platile se vor face exclusiv de catre administratorul udiciar sau de
lichidator. Daca platile ar fi aferente unor operatiuni neuzuale sau neobisnuite, care ele insele
trebuie sa fie in prealabil autorizate de judecatorul sindic, atunci si aceste plati neuzuale trebuie
facute doar cu autorizarea prealabila a judecatorului sindic.
Disponibilitatile debitorului sunt pastrate intr-un cont special de depozit bancar, conform
art. 4 alin.3.
Din art. 48 rezulta ca, daca debitorul a fost desesizat, judecatorul sindic va da dispozitie
tuturor bancilor la care debitorul are disponibil in conturi sa nu efectueze nici o plata fara un
ordin in acest sens al administratorului judiciar sau al lichidatorului, sub sanctiunea platii de
daune si de amenzi. Practic, din momentul desesizarii debitorului, toate sumele aflate in conturi
bancare sunt blocate la dispozitia administratorului judiciar sau a lichidatorului. In calitate de
reprezentant legal al debitorului, practicianul in insolventa va deschide sau va pastra deschis un
cont bancar unic al procedurii de insolventa, prin care se vor face toate platile si incasarile
debitorului. Pentru a se putea aplica masura indisponibilizarii, precum si pentru a se putea
deschide contul unic al procedurii, debitorul este obligat sa furnizeze toate actele si informatiile
necesare, inclusiv lista bancilor si a conturilor deschise la aceste banci, sub sanctiunea pedespei
pentru infractiunea prevazuta de art. 147 din Legea insolventei. Dupa momentul desesizarii
debitorului, platile efectuate de acesta sunt inopozabile masei credale, astfel ca ele sunt supuse
repetitiunii. In plus, daca o banca efectueaza astfel de plati, in contra masurii indisponibilizarii,
ea poate fi obligata la despagubiri.
Masura indisponibilizarii sumelor aflate in cont si a deschiderii contului bancar unic este
necesara pentru coerenta si celeritatea procedurii, precum si pentru facilitarea controlului judiciar
si al controlului de gestiune la care este indrituit comitetul creditorilor. Masura ar trebuie luata in
toate procedurile de insolventa, imediata ce debitorul a fost desesizat. In caz contrar, controlul si
supravegherea activitatii debitorului devin imposibile.
Pe de alta parte, deseori se intimpla ca debitorul, desi desesizat, sa continue sa desfoare
afaceri, mai mult sau mai putin clandestin, ocolind conturile societatii debitoare, fie prin
efectuarea de plati cash, care nu trec prin conturi bancare si, deci, sunt dincolo de orice control al
creditorilor, fie prin efectuarea de plati si incasari prin afiliati sau persoane controlate de debitor.
Spre exemplu, o afiliata a debitorului se poate constitui intr-un vehicul al platilor si incasarilor
debitorului, erijindu-se atit in furnizor de materii prime si materiale ori de “consultanta” cit si in
client, cumparator al marfurilor sau serviciilor societatii insolvente, in acelasi timp. In calitate de
furnizor, societatea-vehicul este creditor al societatii aflate in insolventa (si, eventual,
desesizata), iar ca client este debitor al aceleiasi societatii insolvente. Cum creantele in prezenta
sunt reciproce, certe, lichide si exigibile, opereaza compensatia, adica stergerea creantelor
reciproce si, deci, regula indisponibilizarii devine inutila sau ineficienta. Contul unic al
procedurii de insolventa este, astfel, ocolit. In plus, uneori administratorii debitorului, fara stiinta
practicianului in insolventa, emit bilete la ordin sau cecuri in garantarea unor imprumuturi sau
avansuri care sunt, ulterior, utilizate pentru efectuarea unor plati care ocolesc si ele contul unic
de insolventa. Practicile respective, destul de frecvente in ultimul timp, sunt ilegale, dar tolerate
de instante, in masura in care scopurile urmarite sunt cit de cit legitime (activitatea societatii
poate supravietui un timp in acest fel si salariatii pot fi platiti pentru unele activitati urgente, cum
ar fi, spre exemplu, stringerea recoltei, finalizarea unei constructii, evitarea unei greve etc). Daca
scopul ocolirii contului unic al procedurii de insolventa este ilegitim, atunci astfel de practici
trebuie curmate si sanctionate, inclusiv penal, intrucit sunt in frauda directa a creditorilor, care isi
vad reduse sansele de recuperare a creantelor lor prin acumularea de datorii sau, dimpotriva, prin
plata unor datorii in contra ordinii legale de preferinta. Astfel de practici sunt, in mod evident, in
sfera de aplicabilitate a sanctiunii penale pentru bancruta frauduloasa, in varianta ascunderii unor
active importante.
108
Legitimitatea excluderii de la aplicabilitatea actiunii in anulare a executarii silite este dubitabila. Doctrina si
jurisprudenta veche includeau actele de executare silita in sfera de aplicabilitate a actiunii in anulare. A se vedea, in
acest sens, C.com.adn., p.484 : « nu numai plata voluntara este supusa acestui tratament, ci si cea obtinuta prin
executare silita, cind creditorul cunostea starea de incetare de plati a debitorului ». Se poate argumenta ca, in acest
caz, ar exista un concurs fraudulos intre debitor si creditorul urmaritor, menit a scoate de sub urmarirea colectiva a
creditorului bunul sau suma de bani executata silit. Totusi, actuala forma a art. 79-80 din Legea insolventei are in
vedere acte facute de debitor, ceea ce reprezinta o indirecta trimitere la acte voluntare. Or, actele de executare silita
exclud vointa debitorului, desi ar putea totusi ascunde un concert fraudulos intre debitor si creditor sau ar putea
falsifica intentia creditorului urmaritor. In practica sunt destul de frecvente cazurile de executari silite aranjate,
sunt supuse actiunii in anulare reglementate in Legea insolventei. Daca societatea in cauza
executata silit, nu exista decit un risc minor de anulare a unui astfel de transfer de drepturi
patrimoniale.
In al treilea rind, la momentul pregatirii incheierii actului, trebuie verificata starea
financiara a societatii, fie prin informatii cerute chiar acesteia, fie printr-o cercetare cit de cit
atenta a situatiei financiare facuta publica pe site-ul MF sau al Registrului Comertului. Un grad
de indatorare foarte mare relativ la cifra de afaceri este un indiciu negativ asupra unei iminente
interventii a insolventei. Existenta unor restante de plata a contributiilor la bugetul de stat sau a
unor pierderi declarate prin situatiile financiare anulare, situatii care se publica pe site-ul
Ministerului Finantelor, este un indiciu ca actul nu trebuie incheiat in conditii normale.
In fine, decizia de vinzare trebuie sa fie aprobata in organele colegiale de conducere ale
societatii sau chiar in AGA ale debitorului, intrucit este vorba in marea majoritate a cazurilor de
actiuni in anulare de active de valori insemnate, al caror transfer poate usor atrage atentia
creditorilor participanti la procedura. Daca se cumpara active de la o societate care isi restringe
activitatea sau isi schimba locatia, obiectul de activitate, clientela etc., este indicat ca in contract
sa fie trecute motivele pentru care activul in cauza se vinde. Astfel se pot reduce riscurile de
anulare, pe argumentul ca in tranzactia respectiva achizitorul a fost diligent. Publicitatea facuta
vinzarii sau faptul ca vinzarea se face prin intermediar pot si acestea reduce riscul anularii, fara
a-l elimina insa.
Daca exista totusi interesul de a cumpara active de la o societate aflata in perioada
suspecta (pretul este bun, activul prezinta mare interes pentru cumparator, contravaloarea
activului este un mijloc pentru finantarea societatii de catre actionarul sau majoritar sau de catre
o afiliata a acesteia, cumparatorul vrea sa profite de situatia dezastruoasa a vinzatorului etc.),
atunci contractul trebuie sa fie conceput intr-o asemenea maniera incit sa reduca la minimum
impresia de operatiune neobisnuita, eventual prin constituirea de garantii personale de la
reprezentantii societatii vinzatoare.
113
Daca subdobinditorul este sot, ruda sau afin al debitorului, se prezuma ca acesta cunoastea starea de anulabilitate
a actului, intrucit debitorul era in stare de insolventa sau de insolventa iminenta.
64. Registrele contabile ale debitorului sau cartile funciare pot demonstra existenta, intr-
un trecut nu prea indepartat, a unor active importante care, la momentul deschiderii procedurii nu
mai exista in patrimoniul debitorului. Daca pretul sau contraprestatia co-contractantului
debitorului sunt derizorii ori disproportionat de mici in raport cu prestatia debitorului, daca actul
este anormal, intrucit plata s-a facut in alt mod decit cel obisnuit (spre exemplu, printr-o dare in
plata, printr-o novatie sau o delegatie etc.), daca sunt vizibile relatiile de afiliere sau legaturile
strinse ale cocontractantilor, iar actul este situat in perioada suspecta, atunci actiunea in anulare
devine necesara, intrucit actul respectiv este anormal, neobisnuit, fiind facut pentru
externalizarea activului si scoaterea sa de sub urmarirea colectiva a creditorilor. Buna credinta a
co-contractantului nu este relevanta in privinta admisibilitatii actiunii in reintregirea
patrimoniului debitorului, ci numai in privinta dreptului co-contractantului de a se inscrie la masa
credala pentru pretul bunului, pentru a suporta concursul celorlalti creditori. Reaua-credinta a co-
contractantului duce, insa, chiar la respingerea creantei sale rezultata din restituirea platii
pretului.
In dreptul nostru, sanctiunea anularii actului juridic incheiat in perioada suspecta este
neconditionata de existenta unui prejudiciu in patrimoniul creditorilor114.
114
In sens contrar, I. Adam, C. N. Rusu, p.495. Autorii sustin ca « este fara putinta de tagada ca, fata de redactarea
art.79 din lege, cand se foloseste sintagma “…in dauna…” legiuitorul nu a prezumat existenta prejudiciului si, ca
atare cine formuleaza actiunea are obligatia sa faca dovada existentei acestui element al actiunii revocatorii ». In
schimb, in dreptul francez, pentru ca un act juridic incheiat in perioada suspecta sa fie anulat trebuie ca aceasta sa
produca un prejidiciu (tuturor creditorilor sau numai unora dintre ei), sa fie incheiata de debitorul care stia ca este in
incetare de plati si actul sa fie incheiat in perioada suspecta. Legea franceza enumera si anumite cazuri de nulitate de
drept. Este vorba de acte anormale in ele insele si a caror nulitate se impune, chiar daca cocontractantul nu cunostea
incetarea platilor. Acestea pot fi clasificate dupa cum urmeaza : a) actele fara contraprestatie, respectiv, actele cu
titlu gratuit (liberalitati) si contractele comutative dezechilibrate (in acest caz vorbim de absenta partiala a
contraprestatiei, intrucit obligatiile debitorului intrec intr-o maniera anormala obligatiile cocontractantului) ; b) acte
care nu corespund obligatiilor debitorului, adica acte pe care acesta nu era obligat sa le incheie, ca de exemplu plata
unor datorii neexigibile sau constituirea unor garantii reale pentru datorii anterioare (beneficiarul acestei garantii nu
este indepartat de la masa credala, dar nu mai este privilegiat) ; c) acte anormale cum sunt : (i) stingerea unor datorii
exigibile prin mijloace anormale, cum ar fi darea in plata sau delegatia, care rastoarna principiul executarii in
natura a obligatiei; creditorul care a primit altceva decat i se datora este suspectat de frauda ; (ii) depozitarea in
consignatie a unor bunuri in perioada executarii silite ; (iii) prenotarile unor ipoteci sau gajuri. Daca creditorul este
platit la scadenta in altceva decit bani (suntem in prezenta unei dari in plata, datio in solutum), o asemenea stingere
de datorie nu este naturala si poate justifica banuiala ca creditorul cunostea starea de incetare de plati in care se afla
debitorul (C.com.adn., p.485, unde este citat M.A. Dumitrescu, Codul de comert adnotat, Editura Cugetarea,
Bucuresti, 1927, p.545). In dreptul francez se considera ca sunt mijloace normale de plata : plata in natura (in bani
sau prin remiterea lucrului ce constituie obiectul contractului), plata prin emiterea efectelor de comert, viramentele
bancare, borderourile de cesiune, la care se adauga sintagma "alte moduri de plata admise in relatiile de afaceri"
(aceasta include cecurile, cardurile si compensatia legala). Prin contrariu, tot ceea ce nu se incadreaza in aceasta
enumerare inseamna mijloca anormal de plata si, deci, intra in categoria actelor anulabile. Cazurile de nulitate de
drept, care se impun judecatorului (nulitati neconditionate), corespund, practic, cazurilor de anulare reglementate de
art. 79-80 din Legea insolventei. In fine, atunci cand este vorba de acte incheiate cu un co-contractant care cunoaste
starea de incetare a platilor, tribunalul nu numai ca anuleaza actul, dar el si respinge creanta co-contractantului
rezultata din repunerea in situatia anterioara, ca o sanctiune aplicata cocontractantului si nu actului (care, dealtfel, in
conditii normale ar fi valabil). Asa cum rezulta din art. 83 alin.2 teza a doua din Legea insolventei, aceeasi sanctiune
este conceputa si in legea noastra, intrucit tertul dobinditor de rea-credinta nu va avea dreptul sa fie inscris pe tabelul
creantelor cu creanta rezultata din restituirea pretului.
65. Natura juridica a actiunii in nulitate este controversata. Cvasitotalitatea doctrinei,
atit cea interbelica, cit si cea actuala, oscileaza intre a califica aceste actiuni drept forme de
sanctiune a actului juridic pentru incalcarea conditiilor impuse de lege fie pentru valabilitatea sa,
fie pentru opozabilitatea sa fata de terti. Se vorbeste, spre exemplu, de nulitate relativa 115, de
inopozabilitate116 sau de revocare pauliana117.
In realitate, suntem in prezenta unor actiuni in reintregirea patrimoniului debitorului,
care se justifica indiferent de culpa si care este straina ideii de sanctiune.
Actiunea in « anulare » la care se refera art. 79 si art. 80 din Legea insolventei nu isi are
temeiul in incalcarea conditiilor de valabilitate sau de opozabilitate ale actului juridic in sine, ci
exclusiv in starea de insolventa in care se afla debitorul, stare care este ulteriora incheierii
actului. Or, asa cum este unanim acceptat in doctrina, nulitatea este o sanctiune a actului juridic a
care se justifica prin incalcarea conditiilor de valabilitate ale incheierii actului, adica pentru
cauze contemporane actului (cam acelasi lucru se poate spune si despre inopozabilitate). In
schimb, « anularea » la care se refera Legea insolventei nici macar nu are caracter de
sanctiune118. A se observa ca, cel putin in cazurile prevazute la art. 80, in conditiile in care
persoana interesata nu dovedeste ca actul, transferul sau constituirea de drepturi patrimoniale
sunt realizate in conditiile normale ale activitatii debitorului, chiar si tertul co-contractant de
buna credinta poate fi obligat sa restituie bunul instrainat de debitor sau contravaloarea acestuia,
ceea ce este complet in contra ideei de nulitate, inopozabilitate, revocare etc., care toate au la
baza conceptul de sanctiune pentru incalcarea culpabila a conditiilor de valabilitate, opozabilitate
etc. De altfel, reintregirea patrimoniului se impune indiferent daca repunerea partilor in situatia
anterioara mai este posibila sau nu, tertul co-contractant fiind obligat, spre exemplu, sa intoarca
la masa bunurilor de impartit, fie bunul, fie contravaloarea acestuia.
115
St. D. Carpenaru, Drept comercial roman, AllBeck, ed. a V-a, p. 615 ; Gh. Beleiu, Drept civil roman.
Introducere in dreptul civil, Casa de Editura si Presa „Sansa”, 1992, p. 201.
116
Pentru prof. Turcu, revocarea in profitul exclusiv al masei credale este o forma de inopozabilitate, si nu de
revocare pauliana propriu-zisa. A se vedea I. Turcu, op. cit., p.419.
117
In sensul ca ne-am afla in prezenta unei actiuni revocatorii speciale, in care lipseste actul de efecte in profitul
exclusiv al masei credale, s-a pronuntat jurisprudenta interbelica a Curtii de Casatie : « ineficacitatea actelor
prejudiciabile masei credale, incheiate de falit, nu opereaza decat in mod relativ, in profitul masei credale; ca atare,
actiunea pentru anularea acestor acte juridice nu poate fi introdusa de falit, deoarece, intrucat il priveste, actele
juridice incheiate chiar dupa declararea falimentului sunt perfect valabile, nulitatea prevazuta de art.724 alin. (1)
C.com. nefiind decat o revocare, fata de masa credala, a actelor desesizatului, ca o consecinta imediata a desesizarii
si a indisponibilitatii reale de care este lovit patrimonial falitului » (Cas.III, 26 septembrie 1939, in P.R. 1940, III, p.
119). Pentru natura juridica de revocare sui generis s-a pronuntat I. Schiau, Regimul juridic al insolventei
comerciale, Ed. AllBeck, 2001, p.151. Conform lui P.C Vlachide (Repetitia principiilor de drept civil, Vol II, Ed.
Europa Nova, Bucuresti 1994, pag. 215), actiunea pauliana este o creatie pretoriana, datorata pretorului Paulus, care
a introdus-o in edictul sau (quae in fraudem creditorum alienat sunt revocantur – D.XLII, 8; reluata in D.XXII, I,
38, 4) pentru revocarea fraudei comisa de debitor prin acte de instrainare.
118
In sens contrar, a se vedea I. Turcu, op.cit., p.416. Autorul arata ca actele vizate de dispozitiile art. 79 sunt acte
savarsite de debitor cu rea-credinta, in dublu scop, acela al lezarii drepturilor creditorilor sau acela al eludarii legii si
al obtinerii unui profit pentru debitor ori pentru o alta persoana. De asemenea, autorul retine si ca frauda poate fi
savarsita in doua modalitati, de regula, cu complicitatea unei terte persoane sau de insusi debitorul singur. Acelasi
autor (I. Turcu, op.cit., p.420) retine ca, pentru a se retine frauda, este suficient ca debitorul sa fi fost constient ca
prin incheierea lui il prejudiciaza pe creditor. Nu este necesara dovada dolului. Complicitatea tertului la frauda nu
este necesar a fi dovedita. Subdobanditorul bunului va fi tratat la fel ca si persoana care a fost parte in actul incheiat
cu debitorul. Ca urmare a anularii actului, valoarea se intoarce in averea debitorului, iar pentru eventuala restituire a
prestatiei sale, partea care a contractat cu debitorul, daca nu a fost complice la frauda, va avea o creanta pe care o va
prezenta, la fel ca si ceilalti creditori, la dosarul procedurii deschise.
Ceea ce caracterizeaza in modul cel mai specific aceste actiuni este neobisnuitul actului
debitorului, iesirea acestuia din tiparele sale normale, depasirea limitelor activitatilor curente ale
debitorului, depasire care exteriorizeaza starea psihologica anormala a debitorului de dinainte de
deschiderea procedurii. Intr-adevar, in conditii normale, debitorul nu si-ar instraina activele cu
consecinte ruinatoare, nu si-ar defavoriza creditorii in beneficiul sau sau al altor creditori prin
plati anticipate, dari in plata, constituiri sau perfectari de garantii post factum etc. Dincolo de
limitele temporale ale perioadei suspecte sau de constringerile procedurii insolventei, adica in
conditii normale, actul juridic « anulabil » in baza art.79-80 ar putea fi perfect valabil. Pe de alta
parte, actul juridic in cauza fiind prin definitie pre-existent deschiderii procedurii, inseamna ca el
este valabil incheiat la momentul deschiderii procedurii, dar va fi fost invalidat fata de masa
credala numai pentru ca va fi intervenit procedura colectiva fata de debitor. Or, nulitatea, ca de
altfel si revocarea pauliana si inopozabilitatea, presupun incalcarea unor conditii contemporane
incheierii actului, fiindu-i straine cauze ulterioare de ineficacitate a actului juridic. Mai mult,
daca ar fi vorba de nulitate, atunci ar avea dreptul sa ceara anularea sau constatarea nulitatii si
debitorul si co-contractantul sau. Or, legitimare procesuala activa in actiunea in « anulare »
reglementata de art. 79-80 din Legea insolventei are doar administratorul judiciar sau
lichidatorul, precum si, in subsidiar, comitetul creditorilor. Debitorul si co-contractantul sau au
exclusiv calitatea de piriti intr-o astfel de actiune. In fine, invalidarea actului respectiv are efect
concursual, fiind in profitul intregii mase credale, si nu in intesesul individual al creditorilor, care
nu au calitate procesuala activa in astfel de actiuni. Invalidarea profita chiar si creditorilor ale
caror creante s-au nascut ulterior perfectarii actului atacat, impotriva principiilor traditionale ale
actiunii in nulitate sau ale actiunii pauliene.
66. Conform art. 42 din Legea insolventei, după deschiderea procedurii la cererea
creditorilor, este interzis administratorilor debitorilor, persoane juridice, sub sancţiunea nulităţii,
să înstrăineze, fără acordul judecătorului-sindic, acţiunile ori părţile lor sociale sau de interes pe
care le detin la debitor. Judecătorul-sindic dispune, prin hotarirea de deschidere a procedurii,
indisponibilizarea titlurilor detinute de administrator la debitori, urmind ca administratorul
judiciar sau lichidatorul ori, dupa caz, debitorul, sa efectueze formalitatile necesare
indisponibilizarii în registrele speciale de evidenţă ori în conturile înregistrate electronic. Aceste
formalitati sunt necesare pentru asigurarea opozabilitatii fata de terti a interdictiei de instrainare.
Asa cum rezulta din interpretarea per a contrario a textului art. 42, interdictia de
instrainare opereaza numai in cazurile in care procedura insolventei s-a deschis la cererea
creditorilor, nu si in cazurile in care procedura s-a deschis la cererea debitorului (si nici in
cazurile in care s-a deschis falimentul fata de institutiile financiar-bancare, la cererea autoritatii
de control si supraveghere).
De asemenea, trebuie retinut ca interdictia instrainarii si, corelativ, masura
indisponibilizarii pot fi ridicate prin hotarire a judecatorului sindic. Dispozitia legala se refera la
acordul judecatorului-sindic, ceea ce inseamna ca acest acord ar putea fi dat si prin alt act al
judecatorului. Ridicarea interdictiei de instrainare este justificata in cazul in care vinzarea
titlurilor detinute de administrator la debitor este necesara pentru implementarea unui plan de
reroganizare propus de administratorul judiciar sau de creditorii care detin cel putin 20% din
totalul creantelor. Daca debitorul este in faliment (fie in procedura generala, fie in cea
simplificata), practic titlurile emise de debitor, deci si cele detinute de administratorii debitorului
la acesta, sunt lipsite de valoare, astfel ca masura indisponibilizarii este inutila.
Termenul de “administrator al debitorului” trebuie interpretat in sensul larg al notiunii de
administrator, pe care il da, spre exemplu, Legea societatilor comerciale acestei notiunii. Asadar,
persoana fata de care opereaza interdictia de instrainare este atit administratorul obisnuit, cit si
membrii consiliului de supraveghere, directorul sau membrul directoratului. La fel, in sfera
persoanelor carora le este interzisa instrainarea titlurilor de participare emise de debitor intra si
conducatorii institutiilor financiar-bancare si ai organizatiilor cooperatiste (oricare ar fi
denumirea acestora). Interdictia nu ii priveste, insa, pe presedintele si pe membrii comitetului
director al asociatiei sau fundatiei, intrucit acesti potentiali debitori in proceduri de insolventa nu
au capital social si, deci, nu pot emite titluri de participare.
Interdictia de instrainare si masura indisponibilizarii se justifica prin idea de asigura
creditorilor o garantie a executarii creantei contra administratorilor, nascuta din antrenarea
raspunderii acestora in baza art. 138 din Legea insolventei. Garantia este, insa, iluzorie, daca
actiunile/partile sociale sunt emise de un debitor fara nici o sansa de redresare sau de
supravietuire, intrucit aceste titluri nu mai au nici o valoare si, de altfel, devin caducei dupa
radierea debitorului. Avind in vedere ca, in majoritatea covirsitoare a cazurilor debitorul chiar nu
mai are nici o sansa de supravietuire odata deschisa procedura colectiva (sa ne reaminitm, spre
exemplu, ca cel putin 90% din cazurile de insolventa sunt cazuri de procedura simplificata, deci
de faliment), inseamna ca reglementarea interdictiei de instrainare este cvasiinutila. Pe de alta
parte, insa, s-ar putea identifica si alte finalitati subsidiare ale reglementarii. Spre exemplu, ideea
de protectie tertilor fata de administratorii care incearca sa scape de actiunile/partile sociale
emise de un debitor insolvent si, deci, lipsite de valoare (cu toate ca scopul procedurii insolventei
nu este protectia tertilor, ci acoperirea creantelor contra debitorului, asa cum rezulta din art. 2 din
Legea insolventei) sau ideea de a-i impiedica pe administratori sa se elibereze de actiuni/parti
sociale si sa scape, astfel, de o eventuala raspundere angajata in baza art. 138 din Legea
insolventei (desi raspunderea se angajeaza pentru fapte contemporane aparitiei starii de
insolventa si are in vedere doar calitatea de organ de conducere al debitorului, si nu calitatea de
asociat sau actionar). In fine, unii administratori ai unor persoane juridice fata de care s-a deschis
procedura insolventei isi vind actiunile sau partile sociale catre terti care, ulterior, fie dispar,
facind inutila sau dificila actiunea in raspundere, fie muta sediul social al debitoarei in alt judet,
pentru a tergiversa procedura sau chiar pentru a atrage competenta altui tribunal. Pentru astfel de
manopere exista, insa, multe alte metode de contracarare, mai eficiente decit masura
indisponibilizarii, ceea ce lasa reglementarea interdictiei de instrainare in postura de text legal
cvasiinutil.
In orice caz, atit pentru motive de corecta interpretare a textului legal, cit si pentru motive
de cvasiinutilitate a reglementarii, interdictia nu poate fi extinsa la toate persoanele care ar detine
actiuni/parti sociale emise de debitor. In practica, mai important este de a sti daca, in cazul
reorganizarii prin cooptarea unui tert investitor, actionarii care sunt si administratori ar putea sa-
si cedeze actiunile, in vederea implementarii planului. In configurarea unei solutii, trebuie
reamintit ca art.42 impune interdictia instrainarii si indisponibilizarea doar in cazul in care
procedura s-a deschis la cererea creditorilor, nu si in cazul in care procedura s-a deschis la
cererea debitorului. Daca debitorul a cerut deschiderea procedurii si prin planul de reorganizare
(propus de debitor, administratorul judiciar sau de catre creditori) se propune vinzarea unor
pachete de actiuni catre terti, ca masura de realizare a planului, nimic nu se opune la instrainarea
actiunilor administratorilor debitorului. Daca, insa, procedura s-a deschis la cererea creditorilor,
atunci vinzarea actiunilor administratorilor nu este posibila decit cu acordul judecatorul sindic,
care va putea da o hotarire sau o dispozitie de ridicare a indisponibilizarii, prin radierea masurii
din registrele de actiuni.
68. Prin efectul inchiderii procedurii falimentului, asociatii, actionarii sau membrii
debitorului persoana juridica pot deveni proprietari ai bunurilor din patrimoniul debitorului sau
titulari ai drepturilor de creanta pe care acesta le detinea contra debitorilor sai, daca toate
datoriile vor fi fost acoperite, iar bunurile sau creantele respective nu vor fi fost inca lichidate la
data inchiderii procedurii falimentului.
Acest drept de proprietate este un efect patrimonial al deschiderii procedurii, el neexistind
decit datorita existentei procedurii insolventei. In conditii normale, persoana juridica este
proprietar al bunurilor din patrimoniul sau, patrimoniu care constituie, de altfel, gajul general al
creditorilor sai chirografari. Pentru o societate sau alta persoana juridica in bonis, trecerea la
asociati/actionari/membri a proprietatii asupra acestor bunuri sau confuzia de patrimonii intre
acestia si persoana juridica nu sunt posibile. In caz contrar, suntem in prezenta unei personalitati
juridice fictive. Principiul separatiei de patrimonii este prevazut, in cazul societatilor comerciale,
de art. 3 alin.1 din Legea societatilor comerciale si este atributul de esenta al personalitatii
juridice a societatii comerciale, fara de care nu exista subiectivitate proprie a societatii si, deci,
nici procedura a insolventei care sa poata fi deschisa fata de o astfel de entitate.
Trecerea in faza de inchidere a falimentului fata de un debitor persoana juridica inseamna
trecerea personalitatii juridice a debitorului in faza terminala. Dupa ce judecatorul sindic dispune
radierea, societatea inceteaza sa mai existe. Bunurile sale, daca mai ramin dupa ce vor fi fost
achitate sau acoperite toate datoriile persoanei juridice, trec la asociatii, actionarii sau membrii
sai.
Astfel, art. 133 lit. a) din Legea insolventei dispune ca, daca toate creantele au fost acoperite
prin distributiile facute, judecatorul sindic va pronunta o sentinta de inchidere a procedurii
falimentului si de radiere a debitorului, chiar inainte ca bunurile debitorului sa fi fost lichidate in
intregime, daca toti asociatii sau membrii debitorului persoana juridica soliticita acest lucru.
Bunurile ramase nelichidate (inclusiv creantele) urmeaza sa treaca in proprietatea indiviza a
asociatilor/actionarilor, corespunzator cotei de participare la capitalul social. Asadar, procedura
falimentului se inchide, personalitatea juridica a debitorului se stinge ca urmare a radierii, iar
asociatii, actionarii sau membrii debitoarei redevin persoane nelegate de pactul societar si, in
acelasi timp, co-proprietari in indiviziune asupra surplusului de bunuri sau creante inca
nelichidate, care au apartinut fostei persoane juridice. Situatia este similara cu cea prevazuta de
art. 235 din Legea societatilor comerciale, text care reglementeaza dizolvarea unei societati
comerciale care si-a achitat toate datoriile si, prin acordul tuturor asociatilor/actionarilor, decide
radierea din registrul comertului, fara lichidare, dar si transferul catre asociati/actionari al
dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase dupa radiere.
Dispozitia legala referitoare la transferul dreptului de proprietate la asociati/actionari pentru
inchiderea falimentului inainte de lichidarea completa a bunurilor debitorului este lacunara.
Dificultati rezulta, in primul rind, din faptul ca, imediat dupa radiere, se naste o indiviziune
asupra bunurilor respective, fostii asociati/actionari devenind co-proprietari asupra acestor
bunuri, corespunzator cotelor de participare la capitalul social. Intrucit nimeni nu poate fi obligat
sa ramina in indiviziune, se poate pune problema unui partaj intre fostii asociati/actionari. Ca si
in cazul lichidarii voluntare, si in cazul inchiderii falimentului inainte de lichidarea complete a
bunurilor debitorului poate apare problema partajului intre asociati/actionari surplusului de
bunuri. Nici Legea societatilor comerciale, nici Legea insolventei nu reglementeaza insa acest
partaj, motiv pentru care devin aplicabile dispozitiile Codului civil referitoare la lichidare 120. Intr-
adevar, potrivit art. 1531 C.civ., dispozitiile referitoare la contractul de societate se aplica si
societatilor comerciale, in masura in care nu sunt contrare legilor si uzurilor comerciale, iar art. 1
alin.2 C.com. dispune ca, acolo unde legea comerciala nu dispune, se aplica legea civila si, in
fine art. 149 din Legea insolventei dispune ca dispozitiile acesteia se completeaza cu cele ale
Codului commercial, ale Codului civil si ale Codului de procedura civila, “in masura
compatibilitatii lor”. Art. 1530 C.civ. face trimitere, pentru imparteala averii societatii intre
asociati, la regulile privind imparteala mostenirii, la forma acesteia si la obligatiile ce rezulta
intre mostenitori. In aplicarea acestora se va tine, insa, cont si de dispozitiile special ale Legii
insolventei. Spre exemplu, art. 133 lit.a) din Legea insolventei dispune ca bunurile trec in
proprietatea asociatilor/actionarilor proportional cu cotele de participare la capitalul social, desi
prin actul constitutiv asociatii/actionarii s-ar fi putut intelege asupra unor cote diferite sau ca
120
In acest sens, a se vedea D.D. Gerota, Curs de societati comerciale, Ed. „Fundatia Culturala Regele Mihai I”,
Bucuresti, 1928, p.191, precum si St. D. Carpenaru, Curs de drept comercial roman, Ed. All Beck, 1998, p.262.
aportul fusese constituit avind vedere doar folosinta asupra bunurilor aportate si nu dreptul de
proprietate.
In al doilea rind, dificultati pot apare si in legatura cu titularitatea asupra bunurilor-surplus.
Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile este supus intabularii, pentru a fi
opozabil tertilor. La fel, transferul unei creante trebuie fie notificat, fie urmat de acceptarea
cesiunii de catre debitorul cedat, pentru a fi opozabila acestuia. Asadar, care este titlul de
proprietate (indiviza sau partajata deja) si care este titlul creantei necesare formalitatilor de
opozabilitate? Consider ca titlul despre care vorbim este chiar sentinta de inchidere a procedurii,
in care judecatorul sindic trebuie sa dispuna si radierea persoanei juridice, precum si transferul
dreptului de proprietate indiviza asupra bunurilor sau al dreptului de creanta divizat la
asociati/actionari. Este adevarat ca din textul art. 133 lit.a) nu rezulta decit ca sentinta de
inchidere a falimentului consemneaza inchiderea procedurii si radierea persoanei juridice, nu si
trecerea proprietatii la asociati/actionari, dar a lasa pe seama fostilor asociati/actionari problema
titularitatii dreptului de proprietate asupra bunurilor-surplus ar insemna o denegare de justitie din
partea judecatorului-sindic, intrucit fostii asociati/actionari ar urma sa-si dovedeasca titlul cu
hotarirea de inchidere a procedurii, care nu prevede decit radierea, motiv pentru care la
intabulare sau la notificarea catre debitorul cedat a schimbarii creditorului ar intimpina dificultati
insurmontabile. Dar, desigur, si aceasta din urma este o solutie. Probabil ca Legea insolventei ar
trebui, si in aceasta privinta, revizuita.
Dificultati pot apare si in plan fiscal. Surplusul de bunuri rezultat in urma inchderii
falimentului inainte de lichidarea complete a lor poate sa genereze un impozit, asimilat de Codul
fiscal cu impozitul pe venit, daca fostii asociati/actionari sunt persoane fizice, si cu impozitul pe
dividend, daca fostii asociati/actionari sunt persoane juridice121. Desi impozitul in cauza urmeaza
a fi suportat de asociati/actionari, el incumba societatii falite, intrucit este un impozit care se
plateste prin retinere la sursa, si deci va fi virat fiscului de catre lichidator, cu ocazia distributiei
finale. Asdara, daca exista un surplus de bunri ori daca sumele de bani obtinute din vanzarea
bunurilor si recuperarea creantelor debitorului sunt mai mari decat valoarea totala a creantelor
inscrise in Tabelul definitiv consolidat iar excedentul urmeaza a fi distribuit
actionarilor/asociatilor societatii, este aplicabil art.67 alin.1 lit.d) din Codul fiscal, conforma
caruia „venitul impozabil obtinut din lichidare sau dizolvare fara lichidare a unei persoane
juridice de catre actionari/asociati persoane fizice se impune cu o cota de 16%, impozitul fiind
final”. Totodata, conform art.66 alin.8 din Codul fiscal, „venitul impozabil realizat din lichidare
sau dizolvare fara lichidare a unei persoane juridice reprezinta excedentul distributiilor in bani
sau in natura peste aportul in capitalul social al persoanei fizice beneficiare”. A se observa ca
aportul la capitalul social luat in calcul pentru a se putea stabili baza de aplicare a impozitului de
16% este cel actualizat ca urmare a reevaluarii patrimoniului societatii sau, dupa caz, ca urmare a
aplicarii ratei anuale a inflatiei, de la data constituirii sale si pina la data platii impozitului final.
Improprietarirea asociatilor sau a fondatorilor asupra bunurilor-surplus al lichidarii nu este
posibila in cazul asociatiilor si fundatiilor care au fost debitori intr-o procedura de faliment care
s-a inchis pentru acoperirea intregii mase credale, raminind un surplus de bunuri, intrucit OG
nr.26/2000 privind asociatiile si fundatiile dispune ca bunurile ramase dupa lichidarea acestora –
inclusiv cele ramase dupa inchiderea falimentului - nu se pot atribui asociatilor sau fondatorilor,
121
Potrivit art.7 alin.1 pct.12, in intelesul Codului fiscal, nu reprezinta dividend „distribuirea in bani sau in natura
efectuata in legatura cu lichidarea unei persoane juridice”, ceea ce inseamna ca, desi cota de impunere este aceeasi,
bunurile surplus nu sunt venituri de natura dividendelor, ci doar asimilate dividendelor.
ci ele trebuie repartizate unei ONG cu scop indentic sau similar, fie de catre lichidator, fie de
catre Curtea de Apel in raza careia isi avea sediul defunctul ONG.
70. Daca debitorul nu este desesizat, adica, utilizind formula din Legea insolventei, “isi
pastreaza dreptul de a-si administra averea”, el va avea dreptul de a-si conduce afacerea, prin
administratorul special, adica dreptul de a incheia afaceri sau efectua activitati comerciale
conform regulii business as usual, mai sus analizata. Daca, din contra, debitorul este desesizat,
fie automat, fie pe cale judiciara, afacerea sa va putea fi continuata de administratorul judiciar,
pina cind se va trece la faliment, fie pentru ca nu este posibila o reorganizare, fie pentru ca
reorganizarea a esuat.
Pe de alta parte, chiar daca debitorul este desesizat, dreptul de proprietate asupra
bunurilor aflate in patrimoniul sau nu este alterat in nici un fel.
Se obisnuieste sa se comparare aceasta desesizare a debitorului cu o incapacitate de
exercitiu, cand drepturile incapabilului sunt exercitate prin intermediul unei alte persoane (tutore,
curator), actele de dispozitie ale incapabilului fiind semnate, pentru valabilitate, doar de
reprezentantul legal.
Dar in realitate nu este vorba decit cel mult in cazul debitorului persoana fizica de o
limitare a capacitatii juridice122, in sensul ca lichidatorul va face toate actele de dispozitie, de
administrare si de conservare necesare lichidarii averii falitului, acesta din urma pastrind, totusi,
dreptul de a incheia acte juridice de natura strict personala (casatorie, divort, acceptarea sau
renunatarea la o succestiune etc.).
In cazul debitorului persoana fizica, patrimoniul sau se separa in doua fractiuni distincte,
de indata ce s-a deschis procedura falimentului. Masa bunurilor debitorului (masa active) supusa
lichidarii devine, din acest moment, un patrimoniu de afectatiune. Afectatiunea este, in mod
evident, lichidarea spre indestularea creditorilor. Cel care administreaza in acest scop special
masa active este lichidatorul, echivalent, din acest punct de vedere, cu trustee-ul din dreptul
anglo-saxon. Din interpretarea fostului art. 717 C.com., doctrina interbelica 123 a conchis ca din
ziua falimentului i se ridica falitului administratia bunurilor sale, nu si proprietatea bunurilor
122
Majoritatea doctrinei interbelice nici nu era de acord ca am fi in prezenta unei incapacitati. Astfel, se considera ca
prin desesizare, debitorul nu devine incapabil. Actele sale sunt numai inopozabile masei credale. Daca judecatorul
sindic nu cere anularea acestor acte, ele ramin bine facute (C.com.adn., p.461). Jurisprudenta Curtii de Casatie era si
ea in acest sens. Astfel, s-a decis ca « falitul nefiind lovit de incapacitate, ci numai de o indisponibilitate fata de
masa credala, careia nu poate sa-i aduca nici un prejudiciu, actele sale sunt valabile in ele insele, fara ca falitul sau
persoana cu care a contractat sa poate cere anularea acestor acte (Cas. I, dec. nr.61/1916, cit. in C.com.adn., p.462).
123
A se vedea C.com.adn., p.460.
sale. Debitorul, pina la lichidare, ramine proprietarul bunurilor sale, numai ca exercitiul dreptului
de proprietate nu ii mai apartine, acesta fiind trecut la judecatorul-sindic. Dar aceste bunuri, chiar
daca apartin falitului, sunt aservite scopului falimentului, adica lichidarea acestora in vederea
acoperirii creantelor contra debitorului. Asadar, odata deschisa procedura falimentului, aceste
bunuri alcatuiesc un patrimoniu de afectatiune, administrat de judecatorul-sindic in vederea
lichidarii124. Aceasta este, de altfel, conceptia anglo-saxona asupra desesizarii debitorului aflat
sub incidenta procedurii de bankruptcy, procedura administrata de un trustee.
In ce-l priveste, debitorul persoana juridica nu sufera decit in cazul falimentului o
limitarea capacitatii de folosinta. In perioada de observatie sau, dupa caz, in procedura
reorganizarii judiciare (posibile, de altfel, numai in cazul debitorului persoana juridica, nu si in
cazul debitorului persoana fizica), debitorul isi pastreaza dreptul de administrare, pe care si-l
exercita, de regula, prin administratorul special. Dar chiar si in cazul in care debitorul ar fi
desesizat, capacitatea sa judicia ramine aceeasi, numai ca drepturile sale sunt exercitate de
administratorul judiciar, in calitate de reprezentant legal, care ii inlocuieste in functie pe
reprezetnantii legali ai debitorului din perioada cind acesta se afla in bonis. Persoana juridica isi
exercita drepturile si isi asuma obligatiile prin organele sale iar actele juridice facute de organele
sale, in limitele puterilor ce le-au fost incredintate, sunt actele persoanei juridice insasi (art. 34-
35 alin.1 din Decr. nr.31/1954 privind persoanele fizice si persoanele juridice). Or,
administratorul judiciar sau lichidatorul sunt organele debitorului, ceea ce inseamna ca actele
acestora sunt actele debitorului, intocmai cum actele organelor debitorului din perioada in care se
afala in bonis erau actele debitorului insusi. Asadar, nu avem de a face cu o incapacitate, ci cu o
inlocuire a reprezentantului legal. Desesizarea, in cazul persoanei juridice, se traduce prin
incetarea functiei reprezentatilor legali in favoarea administratorului judiciar sau a lichidatorului,
nefiind vorba de o limitare a capacitatii de exercitiu. De altfel, asa cum am spus si cu alt prilej 125,
in cazul unei persoane juridice nu se poate opera o reala separare intre categoriile traditionale de
capacitate de folosinta si capacitate de exercitiu, separare specifica persoanei fizice si justificata
prin ratiuni de ocrotire sau protectie a persoanelor nevirstnice sau lipsite de discernamint fata de
riscul incheierii unor acte juridice lezionare. Numai persoanele fizice pot fi lipsite de capacitate
de exercitiu, cu capacitate de exercitiu restrinsa si cu capacitate de exercitiu deplina. Persoana
juridica are prin definitie capacitate de exercitiu deplina : persoana juridica este o realitate
juridica, si nu fizica, nu are vointa organica proprie si nu se manifesta decit prin organele sale,
obligatoriu persoane deplin capabile.
Totusi, debitorul persoana fizica, precum si conducatorii debitorului persoana juridica pot
suferi, in anumite conditii, unele incapacitati speciale de folosinta sau decaderi profesionale.
Spre exemplu, falitul fraudulos, chiar reabilitat, este nedemn de a exercita profesia de avocat. Cel
care a fost gasit vinovat de savirsirea unor infractiuni prevazute in Legea insolventei sau in
Legea societatilor comerciale ori a unor infractiuni economice prevazute in Codul penal nu mai
pot fi fondatori si nici administrator de societati comerciale timp de 5 ani de la reabilitare.
71. Daca s-a dispus trecerea la faliment, judecatorul sindic pronunta dizolvarea
debitorului persoana juridica, ceea ce inseamna ca, din momentul respectiv, persoana juridica
respectiva nu mai poate face acte juridice sau operatiuni noi, ci numai acte juridice si operatiuni
124
C.com.adn., p.461 ; Fintescu, op.cit., p.177, apud. C.com.adn.
125
St. D. Carpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op.cit., 2006, p.24.
necesare lichidarii. Capacitatea de folosinta a persoanei juridice, limitata in mod obisnuit de
scopul sau statutar de activitate, este si mai drastic limitata prin trecerea la faliment, intrucit
debitorul sew pregateste sa dispara ca subiect de drept. De retinut ca, in procedura simplificata,
falimentul poate fi simultan deschiderii procedurii si ca, deci, dizolvarea persoanei juridice poate
fi un efect direct, si nu numai mediat, al deschiderii procedurii.
Procedura falimentului stricto sensu poate dura perioade indelungate de timp, perioade in
care debitorul are nu numai capacitatea de folosinta restrinsa la necesitatile lichidarii, dar el este
si desesizat, in sensul ca masa activa, acea parte a patrimoniului sau care este supusa lichidarii in
vederea indestularii creditorilor, este gestionata de lichidator. In orice caz, falimentul, inclusiv
acest efect al limitarii capacitatii de folosinta, sunt ireversibile in dreptul roman, neesitind,
practic, decit o singura situatie in care starea de faliment ar putea fi inlaturata, respectiv, cazul in
care fie hotarirea de deschidere a procedurii, fie hotarirea de trecere la faliment sunt desfiintate in
recurs.
Cu toata limitarea capacitatii de folosinta si cu toata desesizare, debitorul pastreaza toate
drepturile procesuale cu caracter exorbitant reglementate de lege in favoarea sa, drepturi pe care
le poate exercita in nume propriu, pina la raminerea irevocabila a hotaririi de inchidere a
procedurii.
72. In vederea protejarii tertilor impotriva unor situatii prejudiciabile in care s-ar putea
pune acestia in cazul in care ar contracta cu un debitor care se afla in stare de insolventa precum
si a asigurarii securitatii circuitului juridic civil, starea de insolventa a debitorului trebuie facuta
publica, scop pentru care Legea insolventei impune mai multe masuri de publicizare.
Astfel, conform art. 37 din Legea insolventei, pentru a se putea face aplicarea
dispozitiilor art. 36, prin sentinţa de deschidere a procedurii judecătorul-sindic va dispune
comunicarea acesteia către instanţele judecătoreşti în a căror jurisdicţie se află sediul debitorului
declarat la registrul comerţului şi tuturor băncilor unde debitorul are deschise conturi. Conform
art. 45, după rămânerea irevocabilă126 a hotărârii de deschidere a procedurii, toate actele şi
corespondenţa emise de debitor, administratorul judiciar sau lichidator vor cuprinde, în mod
obligatoriu şi cu caractere vizibile, mentiunea, în limbile română, engleză şi franceză, a starii de
insolventa in care se afla debitorul. După trecerea la reorganizare judiciară sau, dupa caz, la
faliment, actele şi corespondenţa vor purta mentiunea, in cele trei limbi, a starii de reorganizare
judiciară sau, dupa caz, a starii de faliment. Omisiunea respectarii acestei obligatii de
publicizare, care incumba atit debitorului, cit si practicianului in insolventa, poate da nastere la o
actiune in despagubiri, pentru acoperirea prejudiciilor suferite din cauza acestei omisiunii de
terţii de bună-credinţă. Prejudicial va fi suportat personal de cei in culpa pentru omisiunea
publicizarii, “fără a fi atinsă averea debitorului”. Asadar, raspunderea pentru ocultarea starii de
insolventa nu incumba debitorului si nu va putea da nastere la concurs intre cel prejudiciat prin
omisiunea publicizarii si creditorii debitorului.
Mentiunea in registrul comertului de la sediul debitorului a deschiderii procedurii
insolventei se efectueaza din oficiu.
126
Este unul din putinele cazuri in care efectele hotaririlor judecatorului sindic nu se produc imediat, la data
pronuntarii lor, ci numai dupa ce acestea devin irevocabile. In practica, majoritatea debitorilor si a practicienilor in
insolventa aplica dispozitiile art. 45 inca de la deschiderea procedurii, fara sa mai astepte ca hotarirea de deschidere
a procedurii sa devina irevocabila, ceea ce poate provica unele consecinte neplacute daca, ulterior, se desfiinteaza in
recurs aceasta hotarire.
73. Debitorul este obligat, in baza art. 35, in termen de 10 zile de la deschiderea procedurii
(in cazul in care cererea de deschidere a procedurii provine de la creditori), să depună la dosarul
cauzei actele şi informaţiile prevăzute de art. 28. Daca cererea de deschidere a procedurii
insolventei apartine debitorului, atunci acesta este obligat sa depuna actele prevazute la art. 28
odata cu cererea de deschidere a procedurii sau cel mai tirziu in termen de 10 de la data depunerii
cererii. Daca, in acest caz, debitorul nu va depune in termen legal lista completa a documentelor,
cererea sa va fi considerate o recunoastere a starii de insolventa si debitorul va dispune
deschiderea procedurii simplificate de faliment. Dispozitia este extrem de dura si nejustificata,
dar debitorul, cunoscind aceasta sanctiune severa, nu se va aventura sa ceara deschiderea
procedurii fara sa aiba déjà pregatite toate actele si documentele prevazute la art. 28, pentru a nu
risca sa intre direct in faliment, desi ar putea urmari o reorganizare judiciara.
Conform art. 44 din Legea insolventei, debitorul are obligaţia de a pune la dispoziţie
administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului toate informaţiile cerute de acesta, precum
şi toate informaţiile apreciate ca necesare, cu privire la activitatea şi averea sa, precum şi lista
cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale făcute de el în cele 120 de zile anterioare
deschiderii procedurii. A se observa ca, in acest caz, nu este vorba numai de actele si informatiile
prevazute la art. 28, ci de toate actele si informatiile cerute de practicianul in insolventa pentru ca
acesta sa isi poata exercita in deplina cunostinta de cauza mandatul. Intre actele si informatiile
care nu sunt cuprinse in lista de la art. 28, dar care sunt necesare practicianului in insolventa, cele
mai importante si mai frecvent cerute sunt lista cu bancile unde sunt deschise conturi pe numele
debitorului (precum si conturile si persoanele care au drept de semnatura pe conturi) si lista
operatiunilor effectuate in ultimile 120 de zile ineinte de data deschiderii procedurii insolventei.
Nepredarea acestor documente si informatii constituie de cele mai multe ori o prezumtie a
faptului ca debitorul sau conducatorii acestuia au ceva de ascuns, motiv pentru care, de cele mai
multe ori, lichidatorul propune angajarea raspunderii in baza art 138 sau chiar sesizeaza
parchetul pentru bancruta frauduloasa. De altfel, nepredarea documentelor si informatiilor, dup
ace acestea au fost cerute debitorului de catre practicianul in insolventa constituie, in sine, o
infractiune, pedepsita de art. 145 din Legea insolventei.
Subcapitolul IV
Perioada de observatie, reorganizarea judiciara si falimentul
Sectiunea I
Perioada de observatie
74. Anterior anului 2002, fosta Lege nr.64/1995 nu instituia faze distincte ale procedurii
colective. Procedura colectiva in forma initiala a legii era o procedura unica, ce incepea cu
hotararea de deschidere a procedurii si continua, dupa un interval stabilit prin lege, cu instituirea
reorganizarii judiciare sau cu hotararea de trecere la faliment. In anul 2002 a fost modificata
fosta Lege nr.64/1995, printr-o ordonanta a guvernului (OG nr.38/2002), ulterior aprobata cu
modificari neesentiale prin lege. Urmand modelul francez al Legii privind procedurile colective
din 1985, OG nr.38/2002 a introdus si reglementat asa-numita faza de observatie127. Procedura
colectiva obisnuita a fost, astfel, scindata in 2 faze: o faza (perioada) de observatie si o faza
“definitiva”, de tratament judiciar, cuprinzand, fie redresarea propriu-zisa (reorganizare
judiciara), fie falimentul. OG nr.38/2002 a reglementat perioada de observatie, precum si
modalitati - adaptate acestei perioade - de functionare a organelor procedurii, de continuare a
activitatii debitorului si de stabilire a masei pasive. Faza de observatie reprezenta
institutionalizarea unei situatii juridice care oricum exista si sub reglementarea anterioara.
Reglementarea acesteia a putut fi un bun mijloc de a reduce din neajunsurile aplicarii in practica
a procedurii anterioare, dar, pe de alta parte, a putut complica si mai mult procedura, mai ales ca
nu se reglementa o durata maxima a acestei perioade128.
Actuala Lege a insolventei a pastrat ideea fazei de observatie din fosta Lege nr.64/1995,
dar i-a redus fie aplicabilitatea, fie durata de timp pentru care este instituita. Denumirea de “faza
de observatie” a fost inlocuita cu cea de “perioada de observatie”.
Astfel, de lege lata, perioada de observatie exista doar in procedura generala. In
procedura simplificata, perioada de observatie, de regula, este exclusa. In mod exceptional, legea
permite, totusi, o perioada de observatie si in cadrul procedurii simplificate, dar aceasta
“perioada de observatie” este limitata la un interval de maxim 60 de zile de la data deschiderii
procedurii, avind ca scop exclusiv stabilirea conditiilor de aplicabilitate a procedurii simplificate
pentru situatiile de la art. 1 alin.2, lit.c-d din Legea insolventei. Avind in vedere scopurile
multiple ale perioadei de observatie propriu-zise (respectiv, verificarea conditiilor aplicabilitatii
procedurii reorganizarii judiciare ce ar urma sa fie instituita asupra intreprinderii debitorului,
verificarea existentei si a realitatii bunurilor debitorului, stabilirea masei credale si identificarea
timpurie a cauzelor insolventei si a eventualelor responsabilitati pentru aducerea debitorului in
stare de insolventa), comparativ cu scopul unic al “perioadei de observatie” in procedura
simplificata (care este menita exclusiv a verifica conditiile de aplicabilitate ale procedurii
simplificate in cazurile prevazute de art.1 alin.2 lit.c-d) si avind in vedere ca perioada de
observatie din procedura generala nu este limitata in timp, in timp ce “perioada de observatie”
din procedura simplificata este limitata la maxim 60 de zile de la deschiderea procedurii, se poate
spune ca aceasta din urma nu este o adevarata perioada de observatie, ci o simpla perioada de
timp necesara pregatirii falimentului debitorului. De altfel, concluzia de mai sus este sustinuta si
de definitia legala a perioadei de observatie. Legea insolventei defineste perioada de observatie
la art. 3 pct.15 ca fiind o perioada cuprinsa intre data deschiderii procedurii si data confirmarii
planului sau, dupa caz, a intrarii in faliment. Asa cum rezulta, insa, din definitia procedurii
simplificate, de la art. 3 pct.25, perioada de observatie poate sa lipseasca din procedura colectiva,
intrucit debitorul poate, in cazurile de la art.1 alin.2, fie sa intre direct in procedura falimentului
(spre exemplu, o societate dizolvata anterior deschiderii procedurii colective), fie sa intre in
faliment dupa o perioda de observatie scurta, de maxim 60 de zile de la data deschiderii
procedurii, “perioada in care vor fi analizate elementele aratate la art. 1 alin.2 lit.c) si d)”.
Si in cazul bancilor sau al altor institutii de credit ori financiare, procedura reorganizarii
judiciare este exclusa, astfel ca si in aceste cazuri perioada de observatie este exclusa.
127
Perioada de la data deschiderii procedurii pana la confirmarea unui plan sau pina la pronuntarea falimentului este
denumita in doctrina franceza “perioada de observatie”.
128
In dreptul francez, aceasta perioada dureaza de la 6 luni la 18 luni, iar in cazul procedurilor “simplificate” de
faliment, aplicabile intreprinderilor de mici dimensiuni, intre o luna si 3 luni. In dreptul nostru nu s-a instituit nici in
present o perioada maxima de observatie decit pentru cazurile de aplicabilitate a procedurii simplificate.
75. Potrivit Legii insolventei, procedura generala de insolvenţa începe, asadar, cu o
hotarire a judecatorului-sindic de deschidere a procedurii care initiaza o perioadă de observaţie.
In aceasta perioda de observatie, in decursul careia nimic ireversibil nu se intimpla cu
soarta sau averea debitorului, se stabilesc cauzele insolventei, sansele de reroganizare si
persoanele eventual culpabile de aducerea in stare de insolventa a debitorului, este realizat
inventarul bunurilor debitorului şi se intocmeste tabelul de creanţe. Astfel se va sti, cel putin
la nivel superficial, de ce s-a ajuns in insolventa si cine este vinovat de aceasta, daca
intreprinderea debitorului poate fi salvata prin reorganizare si care este dimensiunea „averii”
debitorului, adica asa-numita masa activa, comparativ cu totalul creantelor contra debitorului
care vor da dreptul titularilor lor sa participe la procedura. Aceasta comparatie intre activul si
pasivul debitorului poate sa fie un indiciu al probabilitatii sau improbabilitatii reorganizarii
judiciare. Daca debitorul este insolvabil, in mod evident o reorganizare juridiciara poate fi
exclusa, cu exceptia cazului in care ar exista o sursa credibila de finantare. De observat ca, in
aceasta faza, nu se stabileste si valoarea acestor active. Evaluarea activelor este, de obicei, o
operatiune ce precede lichidarea (desi este posibila si o vinzare de active in perioada de
observatie, cu acordul judecatorului-sindic sau al comitetului creditorilor).
In procedurile colective in care reorganizarea este exclusa, operatiunile efectuate de
administratorul judiciar in perioada de observatie vor trebui efectuate de lichidator, ca prime
masuri ale procedurii falimentului. De aceea, analiza perioadei de observatie si a acestor masuri,
luate de regula, in perioada de observatie, de catre administratorul judiciar, este valabila, in mod
corespunzator, si cu referire la primele masuri luate in procedura falimentului. Este evident, insa,
ca unele reguli ale perioadei de observatie, cum ar fi regula “business as usual” si regula
continuarii contractelor in curs de executare ale debitorului nu isi mai au aplicabilitatea in
procedura falimentului, intrucit activitatea debitorului inceteaza, procedura fiind orientata
exclusiv catre lichidarea activelor sale si distributia fondurilor obtinute catre creditori.
Legea insolventei opereaza o separatie logica intre activul si pasivul patrimoniului
debitorului atunci cind vorbeste de facerea inventarului si intocmirea tabelelor de creante. Intr-
adevar, in perioada de observatie (iar in cazul procedurii simplificate fara faza de observatie, in
debutul procedurii), asa-numitele “prime masuri” sunt menite a stabili activul patrimonial al
debitorului, prin intermediul inventarului si, respectiv, pasivul patrimonial al acestuia, prin
intermediul notificarilor, declaratiilor de inregistrare a creantelor si al intocmirii diverselor tabele
de creanta.
77. Cauzele insolvenţei sunt cit se poate de diverse, dar ele pot fi identificate, mai facil
sau, dimpotriva, mai dificil, analizând :
(i) plăţile mari, semnificative, în raport cu încasările aferente activităţii care a ocazionat
aceste plăţi,
(ii) contul de profit şi pierdere pe activităţi sau contracte, cont care compară veniturile cu
cheltuielile (costurile) aferente lor,
(iii) gradul de încasare a veniturilor, care poate fi redus fie pentru ca debitorii debitorului
nu au plătit la termen, fie pentru că în sectorul economic respectiv există o criză,
(iv) gradul ridicat de indatorare la banci, multitudinea contractelor si operatiunilor
efectuate pe credit, indatorarea fata de bugetul de stat,
(v) operatiunile economice sau de trezorerie efectuate in cadrul grupului de societati din
care face parte debitorul,
(vi) afacerile fondatorilor sau ale managerilor cu societatea debitoare insasi,
(vii) gradul de dependenta economica sau juridica a debitorului fata de unul sau mai multi
clienti ori furnizori (debitorului este fie client captiv, fie furnizor captiv al unei alte
intreprinderi),
(viii) dependenta debitorului de subventii sau ajutoare de stat, de contracte cu statul sau
cu alte institutii publice finantate de la buget,
(ix) situatia sociala din intreprindere si gradul de influenta a sindicatului sau a salariatilor
asupra situatiei financiare a intreprinderii etc.
Analiza cauzelor insolventei trebuie sa se intinda pe o perioada de minim 3 ani anterioara
deschiderii procedurii, pentru a putea oferi o imagine reala a intreprinderii debitorului. De altfel,
perioada de 3 ani coincide cu perioada suspecta, perioada in care, asa cum s-a vazut, debitorul
care stie ca se apropie insolventa, se angajeaza in acte juridice si operatiuni neobisnuite, diferite
de cele pe care le-ar efectua in situatia normala, dar menite fie a acoperi realitatea insolventei
printr-o imagine falsa de prosperitate, fie a externaliza active in dauna creditorilor.
Odata stabilite cauzele insolventei, pot fi identificate si celelalte doua elemente esentiale
ale raportului « cauzal », respectiv, sansele reorganizarii si responsabilitatea persoanelor care au
cauzat insolventa.
78. Desi din Legea insolventei pare a rezulta ca inventarul bunurilor debitorului se
efetueaza numai de lichidator, in vederea pregatirii lichidarii, in realitate si in perioada de
observatie, una dintre principalele operatiuni efectuate de administratorul judiciar este inventarul
bunurilor debitorului, masura necesara atit stabilirii situatiei exacte a bunurilor din averea
debitorului, cit si conservarii acestora in vederea pregatirii operatiunilor curente, a operatiunilor
de realizare a planului sau, dupa caz, a operatiunilor de vinzare efectuate inainte de lichidare.
Intr-adevar, stabilirea « masei active » este imperios necesara pentru a evalua sansele
reorganizarii sau, dupa caz, pentru a putea realiza ori monitoriza realizarea planului de catre
debitor, precum si pentru a se putea gestiona operatiunile curente ale debitorului si continuarea
contractelor in curs de executare ale acestuia. Spre exemplu, nu se poate vorbi in mod serios de o
evaluarea a pierderilor continue aduse averii debitorului pentru a se putea decide trecerea la
faliment, daca nu exista un criteriu exact de referinta, acesta neputind fi altul decit cel care
rezulta din inventar, adica masa activa a debitorului existenta la data deschiderii procedurii. De
altfel, in raportul întocmit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au determinat insolvenţa
debitorului, un loc aparte îl ocupă bunurile de orice fel ale debitorului. In elaborarea acestui
punct din raportul « cauzal », administratorul judiciar nu se poate baza pe lista bunurilor
debitorului care, daca exista, nu arata decit exsitenta « scriptica » a masei active, nu si realitatea
acesteia.
La operatiunile de inventariere se adauga si masurile propriu-zise de conservare a
patrimoniului debitorului, cum sunt punerea de sigilii, inchiderea conturilor bancare si
deschiderea conturilor speciale de debitor in insolventa, refacerea contabilitatii, luarea
inscriptiilor ipotecare si a altor inregistrari sau notari in cartea funciara ori in arhivele electronice
de garantii reale mobiliare, ridicarea sechestrelor existente asupra bunurilor debitorului etc.
Inventarul si operatiunile de conservare se pot face sau, dupa caz, relua in cadrul
procedurii de faliment, dupa cum acestea s-au efectuat sau nu in perioada de observatie. Daca nu
exista perioada de observatie, in mod evident, toate aceste operatiuni se efectueaza in procedura
falimentului, de catre lichidator. Daca inventarul nu s-a efectuat in perioada de observatie, el va
fi obligatoriu dupa trecerea la faliment. Este important ca, in cazul in care, la finele perioadei de
observatie, se trece la faliment, iar lichidatorul este altcineva decit administratorul judiciar din
perioada de observatie, sa se efectueze un inventar propriu de catre lichidator, precum si sa se ia
masurile de conservare necesare, pentru a evita o resposabilitate solodar intre administratorul
judiciar si lichidator, in cazurile de nereguli producatoare de prejudicii in patrimoniul
creditorilor.
Operatiunile de inventariere si de conservare a bunurilor debitorului presupun efectuarea
unor operaţiuni contabile privind constatarea şi conservarea bunurilor debitorului si elaborarea
unor situaţii financiare de începere a procedurii insolventei.
In demersul de inventariere, esentiala este intocmirea listei bunurilor debitorului. A se
observa ca Legea insolventei considera aceasta lista esentiala, intrucit debitorul este obligat ca,
printre actele si informatiile pe care trebuie sa le depuna la dosarul cauzei conform art. 28, sa
insereze si o lista completa a bunurilor sale, incluzând toate conturile şi băncile prin care îşi
rulează fondurile. Pentru bunurile grevate de datorii, debitorul trebuie sa menţioneze datele din
registrele de publicitate. Sa ne reamintim ca nedepunerea informatiilor si documentelor
prevazute de art. 28 odata cu cererea de deschidere a procedurii sau in cele 10 zile ulterioare
depunerii cererii este sanctionata cu deschiderea procedurii simplificate de falimentul. Dacă
cererea de deschidere a procedurii insolvenţei aparine creditorilor, debitorul este obligat sa
depuna lista bunurilor sale (impreuna cu celelalte acte si informatii prevazute la art. 28) în
termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii, sub sanctiunea amenzii civile pe zi de
intirziere, aplicabilă persoanelor care îl reprezintă legal pe debitor. Daca aceasta lista nu este
depusa nici dupa ce administratorul judiciar sau lichidatorul ii pune in vedere debitorului sa o
faca, atunci acesta este pasibil de pedeapsa prevazuta de art. 145 din Legea insolventei pentru
infractiunea de nedepunere a actelor si informatiilor cerute de practicianul in insolventa. În fine,
daca lista bunurilor debitorului nu exsita sau nu este depusa de debitor, ea poate fi intocmita de
administratorul judiciar sau de lichidator, laolalta cu celelalte doumente contabile pe care le
poate intocmi sau reface practicianul in insolventa in conditiile art. 20 alin.1 lit.c). Daca lista este
incompleta sau incorecta, administratorul judiciar sau lichidatorul o pot completa sau corecta in
acelasi conditii. cazul în care apar modificări cu privire la ansamblul bunurilor deţinute şi
debitorul nu face această precizare, sau nu o mai poate face deoarece dreptul de administrare a
averii sale i-a fost ridicat de către instanţa judecătorească, obligaţia îi revine lichidatorului. În
cazul în care debitorul ulterior intrării în procedura simplificată de insolvenţă nu prezintă lista
completă a bunurilor, a creditorilor şi alte documente prevăzute de art 28 din Legea insolvenţei,
lichidatorul desemnat le va reconstitui în măsura posibilului, cheltuielile fiind suportate din
averea debitorului.
Lista bunurilor debitorului, care reprezinta averea « scriptica » a acestuia, trebuie
confruntata cu realitatea. Operatiunea de inventariere stabileşte propriu-zis masa activă reala a
debitorului, atât din punct de vedere descriptiv, cât şi cantitativ şi valoric. Practicianul in
insolventa trebuie sa constituie o comisie de inventariere, care sa verifice fie bucata cu bucata,
fie prin sondaj, realitatea faptica a bunurilor debitorului. In cazurile complexe, operatiunea de
inventariere poate presupune un timp destul de indelungat, dar ea este necesara mai ales ca
lipsurile constatate la inventar pot constitui serioase motive pentru actiuni in raspundere contra
conducatorilor debitorului, iar daca sunt grave si denota fraude, aceste lispuri pot duce si la
actiuni penale pentru bancruta frauduloasa. In orice caz, inventarul bunurilor debitorului
reprezinta baza asupra careia se efectueaza evaluarea bunurilor debitorului in vederea vinzarilor
(in perioada de observatie sau in procedura de reorganizare) sau a lichidarilor (in rocedura
falimentului).
Sigilarea bunurilor debitorului poate fi utila (in procedura falimentului, aceasta este chiar
necesara, fiind obligatorie conform legii) intrucit este o măsură preventivă cu caracter
conservator fiind aplicată în scopul evitării manavrelor sau gresesilor debitorului care ar putea
cauza diminuarea averii sale. Acţiunea de sigilare o precede pe cea de inventariere.
Conservarea bunurilor din averea debitorului este o operatiune continua, care dureaza,
practic, pe tot parcursul procedurii, de la deschidere procedurii, până la reorganizarea cu succes a
întreprinderii debitorului sau până la lichidarea efectivă a bunurilor din patrimoniul acestuia.
După identificarea şi sigilarea bunurilor debitorului, practicianul in insolventa va aplica măsurile
adecvate menţinerii bunurilor în cea mai bună stare. În acest fel, bunurile corporale vor fi
păstrate în condiţii care să le asigure conservarea substanţei şi paza lor, iar drepturile
patrimoniale vor fi protejate prin măsuri cum ar fi: întreruperea unei prescripţii, exercitarea
acţiunilor în justiţie, luarea inscripţiilor ipotecare, efectuarea somaţiilor. Alături de aceste măsuri
care privesc conservarea bunurilor, practicianul in insolventa poate lua şi măsuri de conservare a
drepturilor debitorului, respectiv, formularea de obiecţiuni la creanţele depuse, urmărirea
încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri sau sume de bani
efectuate de acesta înaintea deschiderii procedurii etc.
În caz de pierdere, sustragere sau distrugere a unor documente contabile conform art. 26
din Legea nr. 82/1991 (Legea contabilităţii), se vor lua măsuri de reconstituire a acestora. Legea
contabilitatii prevede o intreaga procedura de reconstituire. Atributia de reconstituire a
documentelor contabile (precum si a celorlalte acte prevazute la art. 28 si pe care debitorul este
obligat sa le depuna la dosarul cauzei) incumba administratorului judiciar sau, dupa caz,
lichidatorului, asa cum rezulta din art. 20 alin.1 lit.c) si, respectiv, art. 25 lit.d) din Legea
insolventei.
§4. Stabilirea masei credale
80. Notificarea deschiderii procedurii este stabilita, de art. 61 din Legea insolventei, in
sarcina administratorului judiciar132.
Notificarea se trimite tuturor creditorilor mentionati in lista depusa de debitor, conform
art.28 sau, dupa caz, art. 32 alin.2, precum si debitorului si registrelor in care este inregistrat
debitorul, in vederea efectuarii de mentiuni referitoare la deschidere procedurii. Daca debitorul
nu a depus lista creditorilor sau aceasta este incompleta, judecatorul sindic sau, dupa caz,
administratorul judiciar, poate sa numeasca un expert contabil care sa intocmeasca aceasta lista,
fie intocmind sau refacand documentele contabile respective, fie completandu-le. Daca creditorii
cu sediul in strainatate au reprezentanti cunoscuti in tara, notificarea se va trimite acestora.
132
Daca nu exista perioada de observatie, notificarea este in sarcina lichidatorului. Pentru intocmirea tabelului
definitiv consolidat, lichidatorul reface procedura notificarii, dar numai in privinta creantelor nascute intre data
deschiderii procedurii insolventei si data trecerii la faliment. In fosta Lege nr.64/1995, in forma data acesteria de OG
nr.38/2002, notificarea era in sarcina judecatorului-sindic sau, dupa caz, a administratorului judiciar, ceea ce facea
din judecatorul-sindic un co-administrator al procedurii, idée inadmisibila din perspectiva calitatii sale de magistrat.
Notificarea se realizeaza conform dispozitiilor din Codul de procedura civila referitoare
la comunicarea actelor de procedura, si se va publica, pe cheltuiala debitorului, si in Buletinul
procedurilor de insolventa.
In privinta creditorilor necunoscuti, publicarea notificarii in Buletinul procedurilor de
insolvente este considerata ca fiind suficienta. Regula echivalarii publicarii in Buletinul
procedurilor de insolventa cu notificarea creditorilor care nu au fost identificati in lista
creditorilor pusa la dispozitie de catre debitor, regula prevazuta in art. 7 alin.3 teza a doua din
Legea insolventei, este excesiva, putind pune probleme de incalcare a liberului acces la justitie.
De altfel, asa cum am spus si cu alt prilej, textul este in mod evident neconstitutional, intrucit il
poate pune pe creditorul necunoscut sau nerecunoscut de debitor in postura de a-si pierde creanta
contra debitorului prin simplul fapt ca nu a perceput in termen publicarea notificarii in Buletin.
Este imposibil a se pretinde oricarui creditor sa-si urmareasca orice debitor pentru a vedea daca
acesta nu este cumva in procedura insolventei. Curtea Constitutionala a decis déjà ca, cel putin in
parte, art. 7 din Legea insolventei este neconstitutional, “in masura in care se intepreteaza ca
prima comunicare a actelor de procedura catre persoanele impotriva carora se promoveaza oa
actiune in temeiul Legii nr.85/2006, ulterior deschiderii procedurii insolventei, se realizeaza
numai prin Buletinul procedurilor de insolventa, iar nu si dispozitiilor Codului de procedura
civila133”. In realitate, in practica, foarte rar se aplica art. 7 alin.3 teza a doua, instantele
considerind, in mod judicios, ca, daca creditorul in cauza dovedeste ca nu a fost notificat in
termen sau nu i-a ajuns la cunostinta in alt mod faptul deschiderii procedurii, creditorul
respective va putea sa faca declarative de creanta. Desigur ca, daca aparitia acestui creditor in
ridnul celor “indreptatiti sa participe la procedura” se va intimpla dupa ce se va fi confirmat un
plan, dup ace se vor fi efectuat distributii, dup ace se va fi inschis procedura etc., acest creditor
va lua procedura in starea in care se afla. Asadar, el nu se va mai putea opune la reorganizare, nu
va putea pretinde restituirea sumelor distribuite contra ordinii de preferinta modificata prin
aparitia sa pe table, nu va putea pretinde restituirea sumei platite unui creditor dincolo de cota
falimentar etc.
Conform art. 62 din Legea insolventei, notificarea va cuprinde : (i) termenul limita de
depunere a opozitiilor creditorilor la cererea de deschidere a procedurii formulata de debitor si
termenul limita de solutionare a acestor opozitii (max.10 zile de la expirarea termenului de
depunere); (ii) termenul limita de inregistrare de catre creditori a cererii de admitere a creantelor
contra debitorului (max.60 de zile de la deschiderea procedurii) precum si cerintele pe care
trebuie sa le indeplineasca o creanta inregistrata ca sa poata fi considerata valabila; (iii) termenul
de verificare a creantelor, intocmire, afisare si comunicare a tabelului preliminar (max.30 de zile,
pentru procedura generala, si max. 15 zile pentru procedura simplificata, termene care curg de la
expirarea termenului de depunere a cererilor de admitere a creantelor); (iv) termenul de
definitivare a tabelului creantelor (max.30 de zile pentru procedura generala, si max. 15 zile
pentru procedura simplificata, termene care curg de la expirarea termenului de intocmire, afisare
si comunicare a tabelului preliminar); (v) locul, data si ora primei adunari a creditorilor (max. 5
zile de la expirarea termenului de afisare a tabelului preliminar). Desi termenele stabilite de art.
62 ne apar ca fiind foarte stricte, in realitate aceste termene sunt respectate foarte rar, in practica
fiind aproape in mod invariabil prorogate. Aceasta intrucit numai foarte rar administratorul
judiciar primeste imediat instiintarea de numire provizorie; de obicei, aceasta instiintare intirzie
intre 2 si 3 saptamini de la data deschiderii procedurii, astfel ca termenele prevazute de art. 62 se
133
Curtea Constitutionala, decizia nr.1137/4.12.2007, publicata in M. Of. nr.31/15.01.2008. In reglementarea
anterioara, creditorii necunoscuti erau “notificati” si prin publicarea notificarii intr-un ziar de larga circulatie.
proroga, de fapt, pina la al doilea termen de continuare a procedurii, ceea ce inseamna un minim
de 2 luni la tribunalele cu sectii de faliment si minim 4 luni la tribunalele fara sectii de faliment.
Judecatorul-sindic poate prelungi aceste termene, pentru motive temeinice, cu maxim 30 de zile
si, respectiv, in cazul procedurii simplificate, cu 15 zile. In practica, aceste noi termene sunt cum
mult mai lungi, fiind stabilite in functie de programarea termenelor de continuare a procedurii pe
fiecare judecator-sindic (complet).
Pe de alta parte, a se observa ca prima adunare a creditorilor se intruneste in termen de 5
zile de la afisarea tabelului preliminar, ceea ce inseamna ca la aceasta adunare nu participa
creditorii indreptatiti sa participe la procedura, ci creditorii care sunt inscrisi in tabelul preliminar
si care sunt, cel putin teoretic, contestabili, pina la definitivarea tabelului creantelor. Termenul de
5 zile este nerealist; pentru a se putea respecta acest termen, administratorul judiciar nu ar trebui
sa astepte expirarea termenului de afisare a tabelului preliminar, ci sa convoace din timp
adunarea, in asa fel incit sa poata trece termenele legale de convocare (in caz contrar, el risca o
anulare a hotaririi adunarii creditorilor, adunare in care, de altfel, se discuta desemnarea sa
definitiva sau, dupa caz, inlocuirea sa).
Dupa definitivarea tabelului creantelor, vor putea participa la adunarea creditorilor numai
creditorii a caror creanta figureaza in tabelul definitiv al creantelor. In cazul unui numar foarte
mare de creditori sau in circumstante extraordinare, convocarea se va face prin publicitate, in
conformitate cu art. 95 C.pr.civ.
Notificarea este un act procesual esential pentru procedura. In functie de primirea sau nu
a notificarii, creditorii vor putea sa se inscrie in termen la masa credala, pentru a-si valorifica
drepturile pe care art. 76 din Legea insoloventei le confera oricarui “creditor indreptatit sa
participle la procedura”. Nedepunerea declaratiei de creanta in termenul legal este sanctionata cu
decaderea din drepturile prevazute de art. 76. Creditorul respectiv risca, in plus, sa nu isi mai
poata recupera niciodata creanta contra debitorului, daca procedura se inchide si intervine fie
efectul de descarcare de datorii a debitorului persoana fizica, fie efectul de stingere a creantelor
pentru stingerea personalitatii juridice a debitorului. Tot in functie data notificarii deschiderii
procedurii se calculeaza si termenul opozitiei, precum si termenul de intocmire a tabelului
preliminar al creantelor, termenul de definitivare a tabelului creantelor si data primei adunari a
creditorilor.
134
Conform I. Turcu, op.cit., p. 412, „cererea de inregistrare a creantei este o veritabila actiune in justitie contra
debitorului si de aceea hotararea de admitere a creantei pronuntata de judecatorul-comisar poseda toate
Cererea de admitere a creantelor este supusa taxei de timbru, precum si cerintelor de
forma prevazute de art. 65.
Toate „cererile de creante” (in realitate, este vorba de cererile de admitere a creantelor)
vor fi pastrate intr-un registru special, la grefa tribunalului (art.64 alin.1, teza a doua). De aici
rezulta ca depunerea cererii de admitere a creantei la administratorul judiciar, si nu la grefa
tribunalului, nu este o cerere conforma, creditorul putind fi sanctionat cu nulitatea cererii, cu
consecinta ulterioarei decaderi din dreptul de a formula o astfel de cerere, pentru depasirea
termenului legal. Pentru acest motiv, creditorii ar trebui sa fie foarte atenti cu aceasta formalitate,
ingrijindu-se ca cererea sa fie inregistrata la tribunal. Inregistrarea sau trimiterea prin posta a
cererii la administratorul judiciar ne apare ca o simpla intentie a creditorul de a da celeritate
procedurii, si nu ca o formalitate care ar acoperi cerinta de forma a iregistrarii cererii la tribunal.
Cererea de admitere a creantelor trebuie facuta chiar daca acestea nu sunt stabilite printr-
un titlu. In acest caz, desi nu rezulta expres din lege, asupra existentei creantei se pronunta
admnistratorul judiciar sau lichidatorul, in virtutea dreptului acestora de a verifica creantele.
Evident ca, in caz de contestatie, se va pronunta judecatorul-sindic.
Aceeasi obligatie de a formula cerere de admitere in tabelul creantelor o au si titularii
creantelor nescadente si ai creantelor sub conditie, care vor fi inscrise in tabelul creantelor in
mod provizoriu si care vor participa la distribuiri de sume in masura permisa de Legea
insolventei.
Ca atare, creditorii nu sunt acceptati de plin drept la adunarile creditorilor, la votul asupra
planului de reorganizare sau la distribuirea fondurilor obtinute din lichidare, ci doar daca se
inscriu, prin cerere de admitere a creantei, formulata in termen legal, la masa credala si daca isi
dovedesc creanta.
Daca cererea de admitere a creantei a fost respinsa, ori este tardiva, atunci titularul
creantei respective devine creditor strain de procedura, cu consecinta ca nu va mai avea nici
unul dintre drepturile prevazute de art. 76. Daca, in solutionarea contestatiei la creanta,
judecatorul-sindic va decide ca una sau mai multe creante contestate sa fie trecute in tabel cu titlu
provizoriu, aceste creante vor avea regimul juridic al creantei conditionate. Provizoratul ia sfirsit
in momentul in care se va fi solutionat in mod irevocabil contestatia, in favoarea (creanta se
consolideaza si se inscrie ca pura si simpla pe tabel) sau defavoarea creditorului (creanta este
respinsa irevocabil).
De la principiul ca toti creditorii, pentru a putea fi indreptatiti sa participe la procedura,
trebuie sa depuna cereri de admitere a creantei, in termenul fixat in hotarirea de deschidere a
procedurii, sub sanctiunea decaderii din drepturile prevazute de art. 76, exista trei categorii de
exceptii : (i) salariatii, pentru creantele salariale, (ii) creditorul/creditorii care au formulat si li s-a
admis cerere de deschidere a procedurii fata de debitor si (iii) creditorii care au creante ulterioare
datei de deschidere a procedurii. In doua dintre sectiunile de mai jos ale prezentului capitol este
analizata in mod special situatia salariatilor si cea a creditorilor care detin contra debitorului
creante ulterioare deschiderii procedurii.
82. Art. 66 din Legea insolventei dispune ca toate creantele vor fi supuse procedurii de
verificare, cu exceptia creantelor cu exceptia creantelor bugetare rezultind dintr-un titlu
executoriu „necontestat in termenele prevazute de legi speciale” si a celor constatate prin titluri
executorii. Sunt supuse procedurii de verificare inclusiv creantele salariale, intrucit acestea sunt
scutite doar de formalitatea cererii de admitere la masa credala, nu si de procedura verificarii.
140
Conform I. Turcu, op.cit., p.412, textul art.75 alin. (2) nu defineste sintagma “titluri hotaratoare”, „deschizand
larg portile hazardului interpretarilor de tot felul”.
dreptul de a participa la distribuiri de sume in caz de faliment. Aceste creante sunt in afara
procedurii. Daca se inchide procedura, ele vor mai putea fi acoperite de catre debitor, daca acesta
nu a incetat sa existe, ca subiect de drept sau daca nu a fost descarcat de datorii sau de fostii
asociati cu raspundere nelimitata ai debitorului persoana juridica141.
86. În foarte multe cazuri, activitatea curentă (de exploatare) continuă şi după deschiderea
procedurii, provocând pierderi. Dar, in orice caz, cu sau fara pierderi aduse averii debitorului,
adica diminuari ale masei active supuse eventualei lichidari prin faliment, masa credala trebuie
sa suporte şi creanţele care rezulta din activitatea curenta, creante care sunt platite pe masura
141
In reglementarea anterioara, acesti creditori puteau, totusi, participa la distributie numai daca, dupa acoperirea
tuturor creantelor inscrise in tabloul definitiv ar mai fi ramas un excedent (art.111 din fosta Lege nr.64/1995, in
forma sa initiala).
scadentei lor sau, in caz de trecere la faliment, in mod prioritar faţă de creantele anterioare
deschiderii procedurii. Creditorii anteriori trebuie să decidă asupra continuării activităţii,
deoarece ei suportă riscul acumulării de noi pierderi şi de noi datorii. O eventuală hotărâre a
adunării creditorilor de aprobare a continuării exploatării trebuie sa reuseasca sa creeze un
compromis acceptabil intre interesele divergente ale diferitelor categorii de creditori. Creditorii
garantaţi vor avea, in mod evident, tendinta de a cere lichidarea cit mai rapida a bunurilor asupra
carora poarta garantiile. Creditorii bugetari vor tergiversa votul, in asteptarea aprobarii de la
organul ierarhic superior. Creditorii furnizori de utilităţi vor fi interesaţi în a le furniza în
continuare având prioritate la plată. Salariaţii sunt primii interesati în continuarea exploatării
intreprinderii debitorului, pentru a nu-si pierde locurile de munca, motiv pentru care de multe ori
ei sunt folositi de debitor ca „masa de manevra” cu ajutorul careia debitorul sau actionarii sai
majoritari forteaza continuarea exploatarii si, ulterior, confirmarea reorganizarii judiciare. In
fine, creditorii chirografari ar trebui sa fie si ei interesati in continuarea exploatarii intreprinderii
debitorului, intrucit in caz de faliment, la distribuire, conform art.123, ei sunt preferiti de alti
creditori, riscind sa nu incaseze nimic de la debitor precum si sa isi vada creantele stinse dupa
inchiderea procedurii de faliment.
Continuarea activităţii poate fi, totusi, justificată chiar si in prezenta unor pierderi ori
chiar si in cazul in care este evidenta lipsa sanselor de reorganizare. După deschiderea procedurii
(şi, unerori, chiar după intrarea în faliment), trebuie menţinute în funcţiune, spre exemplu, unele
instalaţii care, dacă ar fi oprite, ar necesita cheltuieli de conservare superioare pierderilor
ocazionate de continuarea activităţii. De asemenea, se justifica menţinerea activităţii aferente
unor active care ar putea prezenta un interes la cumparare in stare de funcţionare, cu avantajele
menţinerii autorizaţiilor si permiselor necesare. Potentialii cumparatori ar putea fi mai usor
convinsi daca ar putea verifica funcţionarea reală a acestor active. La fel, poate fi justificata sau
chiar obligatorie continuarea activitatii in acele domenii in care orice oprire necesită o perioadă
foarte lungă si costuri mari pentru obţinerea unor noi producţii/venituri (spre exemplu, în
agricultură, oprirea exploatării terenului prin însămânţări, arături, recolte etc., conduce la mari
costuri la reluarea activitatii, fără a se obtine venituri; la fel, in viticultura sau pomicultura, în
industria navală, în zootehnie etc.).
Dar, in orice caz, continuarea de catre debitor a afacerii sale nu se poate intinde dincolo
de momentul in care apar pierderi insemnate in averea sa sau dincolo de momentul in care
devine evident ca nu exista sanse rezonabile de reorganizare. Dupa constatarea pierderilor
continue sau a lipsei sanselor de reorganizare, orice creditor, precum si administratorul judiciar si
comitetul creditorilor, au indrituirea de a cere ridicarea dreptului debitorului de a-si administra
averea. Hotarirea de desesizare a debitorului este momentul in care este oprita continuarea de
catre debitor a afacerii sale. Desi, cel putin teoretic, continuarea afacerii debitorului prin trecerea
conducerii afacerii acestuia la administratorul judiciar este posibila, totusi, desesizarea intervine
pentru pierderi continue aduse averii debitorului sau pentru lipsa sanselor de reorganizare, ceea
ce inseamna ca desesizarea la cerere este, de fapt, o anticamera a falimentului.
87. Continuarea afacerii debitorului in perioada de observatie poate ridica unele chestiuni
speciale de fiscalitate. Daca, in mod normal, impozitul pe profit si cel pe dividende, precum si
celelalte taxe si impozite aferente activitatii debitorului, nu prezinta diferente notabile fata de
situatia in care debitorul ar exploata o întreprindere in bonis, situatia este destul de diferita in
cazul taxei pe valoarea adaugata (tva).
Astfel, conform art. 160 din Codul fiscal, debitorul aflat in procedura insolventei este
obligat sa aplice măsurile de simplificare ale evidentei si platii taxei pe valoarea adaugata,
daca atit debitorul, cit si partenerul sau contractual sunt inregistrati ca platitori de tva. Masurile
de simplificare sunt aplicabile atit in cazul in care debitorul este furnizor de bunuri sau servicii,
cit si in cazul in care debitorul este beneficiar de bunuri sau servicii. Singura situatie in care
masurile de simplificare nu s-ar aplica este aceea in care debitorul este furnizor de bunuri in
cadrul comerţului cu amănuntul. Pe facturile emise pentru livrările de bunuri in care una dintre
partile implicate este debitorul aflat in procedura insolventei, furnizorii (atit debitorul, cit si
partenerul sau contractual) sunt obligaţi să înscrie menţiunea "taxare inversă", fără să înscrie taxa
aferentă. Pe facturile primite de la furnizori, beneficiarii vor înscrie taxa aferentă, pe care o
evidenţiază atât ca taxă colectată, cât şi ca taxă deductibilă în decontul de taxă. Pentru
operaţiunile supuse măsurilor de simplificare nu se face plata taxei între furnizor şi beneficiar. În
situaţia în care furnizorul/prestatorul nu a menţionat "taxare inversă" în facturile emise pentru
bunurile/serviciile care se încadrează la masurile de simplificare reglementate de art. 160 din
Codul fiscal, beneficiarul este obligat să aplice taxare inversă, să nu facă plata taxei către
furnizor/prestator, să înscrie din proprie iniţiativă menţiunea "taxare inversă" în factură şi să
evidentieze atit taxa colectata, cit si taxa deductibila in decontul de taxa.
Asadar, in cadrul regimului de „taxare inversa”, tva-ul nu circula intre debitor si
partenerul sau contractual.
Regimul juridic al „taxarii inverse” se aplica oricarei vinzari sau cumparari efectuate de
debitor. Acest regim juridic, care nu presupune nici o inregistrare de tva, si care impune ca tva-ul
sa nu circule intre debitor si partenerul sau contractual, se aplica nu numai livrarilor de bunuri
sau prestarilor de servicii, ci si transferurilor de drepturi de proprietate asupra bunurilor
instrainate sau dobindite de debitor. El are in vedere nu numai operatiunile sau activitatile
curente ale debitorului, ci si actele juridice neobisnuite (respectiv, acele acte care, pentru a fi
valabile si opozabile masei credale, trebuie aprobate in prealabil de judecatorul sindic sau de
comitetul creditorilor). „Taxarea inversa” se aplica inclusiv onorariul lichidatorului, al
avocatilor, al expertilor etc., daca acesta se suporta din averea debitorului.
O mentiune speciala trebuie facuta in legatura cu vinzarile de bunuri imobilie care
reprezinta constructii cu terenul aferent. Astfel, din art. 141 lt. f) din Codul fiscal rezulta ca este
considerate operatiune scutita de tva si livrarea de către orice persoană (deci, si de catre debitorul
aflat in procedura insolventei) a unei construcţii, a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este
construită, precum şi a oricărui alt teren, cu exceptia cazului in care constructia este noua.
89. Chiar daca debitorului ii este permis sa isi continue afacerea, conform regulii
„business as usual”, administratorul judiciar poate, totusi, sa influenteze in mod esential aceasta
activitate, intrucit acesta are, asa cum rezulta din art. 86 din Legea insolventei, dreptul de a
denunta (de a inceta executarea) sau, dimpotriva, de a mentine unele contracte in curs de
executie ale debitorului, chiar in contra vointei acestuia si chiar in contra unor dispozitii
contractuale contrare. Clauzele contractuale tipice conform carora „in cazul falimentului sau al
insovabilitatii constatate judiciar a uneia dintre partile contractante, contractul inceteaza de
drept” sunt total inoperante in prezenta dispozitiei imperative din art. 86 din Legea insolventei.
Astfel de clauze pot fi considerate ca fiind necrise, din moment ce ele contravin unei norme
legale imperative, intrucit partile unui contract nu pot deroga, prin actul lor juridic, de la normele
ce intereseaza ordinea publica (art. 5 C.civ.)142. Co-contractanul debitorului poate determina si el
o astfel de incetare sau, dupa caz, mentinere a contractelor in curs de executare ale debitorului,
intrucit acelasi art. 86 ii permite acestuia sa provoace o reactie a administratorului judiciar, adica
sa il notifice pe acesta in legatura cu intentia de a continua sau inceta contractul. In cazul in care
co-contractantul debitorului propune incetarea contractului, iar administratorul judiciar nu
raspunde in termen de 30 de zile de la primirea notificarii, contractul se considera incetat de plin
drept. Dar chiar si in acest caz, tot administratorul judiciar/lichidatorul determina soarta
contractului respectiv, fie prin act expres de mentinere sau denuntare a contractului, fie prin
tacere.
Totusi, situatiile in care administratorul judiciar ar lua decizii de acest gen, fara a se
consulta cu debitorul, sunt rare. In realitate, acest gen de decizii sunt chiar urmarite de debitor, in
142
In acelasi sens, a se vedea I. Turcu, op.cit., p.451, care declara aceste clauze nule. Autorul adauga ca solutia
nulitatii unor astfel de clauze se impune si pentru ratiuni de ordin enonomic, intrucit incetarea, in aces mod, a
contractelor „ar compromite iremediabil orice sansa de reorganizare si continuare a activitatii debitorului”.
intentia sa de a pregati un plan de reorganizare judiciara care sa se bazeze pe sau, dimpotriva, sa
se dezintereseze de astfel de contracte, pentru buna realizare a planului143.
Chestiunea preocupanta in aceasta procedura de incetare sau de continuare a contractelor
in curs de executare este aceea de a sti daca creanta co-contractantului rezultata din contractul
care inceteaza sau, dimpotriva, continua, este o creanta anterioara sau ulteriora deschiderii
procedurii. Distinctia este importanta, intrucit creantele anterioare se inscriu pe tabel si trebuie
sa suporte toate restrictiile impuse de efectele procedurii (suspendarea urmaririlor individuale,
suspendarea curgerii dobinzilor, inghetarea creantei la valoarea nominala de la data deschiderii
procedurii etc.), in timp ce creantele ulterioare nu sufera aceste restrictii, ele fiind platite in
perioada de observatie pe masura ce devin scadente, iar in cazul trecerii la faliment ele
beneficiind de privilegiul creantelor nascute din continuarea procedurii (reglementata de art. 123
pct.3).
In cazul continuarii contractului cu executie succesiva, trebuie sa operam o distinctie
intre creantele succesive ce rezulta din contract, in functie de momentul deschiderii procedurii.
Acele creante succesive care au apucat sa curga pina la deschiderea procedurii vor fi considerate
creante anterioare si inscrise ca atare pe tabelul creantelor. Este ceea ce rezulta din dispozitiile
art. 86 alin.7 din Legea insolventei. Creantele rezultate din contractele cu executare succesiva,
continuate prin actul de vointa al administratorului judiciar si care curg dupa data deschiderii
procedurii vor fi considerate creante ulterioare, care „scapa” procedurii.
Daca este vorba de un contract cu executie dintr-o data, dar care nu a fost executat in
proportie „substantiala” pina la deschiderea procedurii, atunci prestatia debitorului este o creanta
ulterioara.
Mai complicata este situatia in care contractul respectiv nu este continuat, ci, dimpotriva,
denuntat (incetat) prin actul de vointa al administratorului judiciar.
Din art. 86 alin.2 din Legea insolventei rezulta ca, in acest caz, cocontractanul debitorului
poate introduce o actiune in despagubiri impotriva debitorului. Este evident ca actiunea in
despagubiri se solutioneaza in cadrul procedurii, de catre judecatorul sindic, actiunile de drept
comun pentru realizarea creantelor contra debitorului fiind suspendate sau oprite. Problema care
se pune este aceea de a se sti ce anume inseamna „despagubirea” la care se refera art. 86 alin.2.
Se refera, oare, legiuitorul la raspunderea contractuala a debitorului sau la raspunderea delictuala
pentru denuntarea (incetarea) contractului? Pentru a vorbi de o raspundere contractuala, ar trebui
ca aceasta sa isi aiba temeiul in faptul neexecutarii culpabile de catre debitor a obligatiilor sale.
Or, am vazut ca vointa debitorului in aceasta situatie nu are nici o relevanta, intrucit denuntarea
contractului i se impune si lui, ca si contractantului sau, prin vointa administratorului
judiciar/lichdatorului, care este un tert de contract. Denuntarea contractului nu este o rezolutiune
sau o reziliere a contractului, nu este o invalidare a acestuia prin alte mijloace de drept comun
(nulitate, inopozabilitate, revocare, simulatie, actiune oblica etc.), ci este un act de vointa al
administratorului judiciar/lichidatorului care se justifica prin imperativul cresterii la maxim a
averii debitorului, si nu pe temeiul contractului144. Denuntarea contractului este o situatie
juridica, un fapt juridic al altuia pentru care raspunde debitorul in aceeasi maniera in care
raspunde, spre exemplu, paznicul juridic al lucrului, in cazul prevazut de art. 1000 alin.1 C.civ.
Raspunderea respectiva este, deci, o raspundere extracontractuala, reglementata de regulile
raspunderii civile delictuale145. Denuntarea contractului nu are, in sine, caracter delictual, dar
143
Nu intodeauna aceste intentii sunt legitime. Pentru exemple, a se vedea I. Tircu, op.cit., p.442-443.
144
In conceptia prof. I. Turcu (op.cit., p. 443), subterfugiul “denuntarii”, reglementat de art. 86 alin.1, ofera
administratorului o scuza legitima de a rupe relatia contractuala neconvenabila.
145
In sens contrar, a se vedea I. Adam, C. N. Rusu, op.cit., p.535.
regulile raspunderii delictuale sunt dreptul comun pentru orice raspundere extracontractuala (atit
pentru fapte ilicite, cit si pentru fapte ilicite sau situatii obiective). Indirect, o asemenea
raspundere obiectiva, se rasfringe si asupra creditorilor, intrucit titularului dreptului la actiunea in
despagubire ii va concura pe ceilalti creditori in momentul in care se vor face distribuiri. In orice
caz, fiind vorba de o creanta rezultata din despagubiri, ea nu exista decit dupa ce judecatorul
sindic o va fi admis ca atare. Fiind vorba de o creanta care rezulta din continuarea procedurii, ea
are regimul juridic al creantei ulterioare. Ce se intimpla, insa, cu creanta care rezulta din
contract, acel contract care a fost denuntat de administratorul judiciar? Ma refer atit la creanta de
plata a pretului sau a restului de plata, cit si la creanta constind in dobinzi si alte costuri care au
apucat sa curga pina la data deschiderii procedurii. Intra si aceste creante in notiunea de
despagubiri la care se refera art. 86 alin.2? Avind in vedere consideratiile de mai sus, raspunsul
trebuie sa fie negativ. In plus, a considera ca si aceste creante intra sub incidenta actiunii in
despagubiri ar insemna a ignora contractul partilor, ceea ce este inadmisibil. In mod evident,
contractantul isi pastreaza intacte drepturile care rezulta din contractul denuntat de
administratorul judiciar/lichidator, el urmind a fi inscris, la cerere, in tabelul creantelor.
Despagubirile la care se refera art. 86 alin.2 exced contractului, sunt o eventuala creanta in plus
fata de cele rezultate din contract, creanta care isi are sorgintea exclusiv in faptul denuntarii
contractului. Este vorba, deci, de daunele provocate de denuntare insasi, si nu de eventualele
despagubiri care ar rezulta din contract sau de dobinda legala. Si in legatura cu creantele
rezultate din contract, insa, se ridica problema caracterului lor anterior sau ulterior deschiderii
procedurii. Care este deci, in acest caz, data nasterii creantei (sau a exigibilitatii ei): data
incheierii contractului (ori a implinirii termenului contractului), data care este anterioara
deschiderii procedurii, sau, dimpotriva, data refuzului executarii contractului, prin decizia
administratorului judiciar/lichidatorului de denuntare a sa? Consider ca numai daca termenul
caruia ii este supusa creanta contra debitorului rezultata dintr-un astfel de contract se implineste
ulterior deschiderii procedurii putem vorbi de o creanta ulterioara, care sa „scape” procedurii. In
celelalte cazuri, creanta co-contractantului este o creanta anterioara dechiderii procedurii, care
intra in rindul celorlalte creante anterioare contra debitorului si care se inscrie, deci, in tabelul
creantelor.
90. Actele juridice in curs de executare ale debitorului sunt identificate in art. 86 alin.1
din Legea insolventei ca fiind contractele care, la data deschiderii procedurii, nu vor fi fost
executate in totalitate sau substantial de catre toate partile implicate.
Din interpretarea art. 86 alin.1 din Legea insolventei, rezulta ca pot fi considerate
contracte in curs de executare atit cele cu executare dintr-o data (uno ictu), cit si cele cu
executare succesiva, precum si cele care sunt afectate de un termen sau de o conditie. Pentru a fi
considerate contracte in curs de executare, contractele in discutie trebuie doar (i) sa existe la data
deschiderii procedurii si (ii) sa fie să fie susceptibile de a fi executate ulterior.
In cazul contractelor cu executare dintr-o data, executarea în totalitate de către toate
părţile semnifică terminarea contractului. Daca acest eveniment este plasat in timp inainte de
data deschiderii procedurii, nu mai suntem in prezenta unui contract in curs de executare. Daca
una sau unele dintre partile contractului si-au executat in totalitate prestatiile contractale, iar
cealalta (celelalte parti) nu si-a executat prestatia contractuala, atunci nu mai suntem in prezenta
unui contract in curs de executare, ci a unui contract care a fost substantial executat si care da
dreptul creditorului de a se inscrie la masa credala. Spre exemplu, contractul de vânzare –
cumpărare nu mai este in curs daca cumparatorul, care a ajuns debitor intr-o procedura de
insolventa a primit marfa şi n-a plătit-o integral înainte de începerea procedurii. In acest caz,
vânzătorul are dreptul de a cere admiterea in tabelul creantelor, precum si un privilegiu asupra
marfii vindite si neplatite. In contractul de vânzare-cumpărare, elementul decisiv de apreciere din
perspectiva analizata îl constituie transferul dreptului de proprietate : dacă acesta s-a operat
înainte de deschiderea procedurii, nu mai există contract în curs. In cazul unui contract de
vanzare-cumparare cu rezerva dreptului de proprietate, acesta este considerat un contract in curs,
din moment ce, la data deschiderii procedurii, nu operase nici transferul dreptului de proprietate,
nici plata pretului, ci doar predarea fololsintei bunului la cumparator (debitor in procedura
insolventei). Contractele de credit nu pot fi considerate ca fiind in curs de executare, in sensul
dispozitiilor art. 86 alin.1 din Legea insolventei, daca fondurile au fost, in intregime, predate
debitorului inainte de data deschiderii procedurii.
Un contract încheiat pe o durată nedeterminată nu exista la data deschiderii procedurii
daca anterior a fost in regulat denunţat, iar preavizul a expirat înainte de deschiderea procedurii.
Daca un contract a fost desfiinţat prin rezoluţiune, reziliere sau nulitate, contractul nu exista, cu
conditia ca desfiintarea sa fi fost regulat facuta. Pentru un contract cu termen, dacă termenul se
împlineşte (ia sfârşit) înăuntrul perioadei de observaţie, administratorul nu va putea asuma
contractul deoarece aceasta ar echivala cu prorogarea unilaterală a contractului. Cu toate acestea,
contractele de închiriere, care sunt indispensabile pentru continuarea procedurii, trebuie
menţinute.
91. O reglementare speciala, partial diferita de cea impusa de art. 86 alin.1 din Legea
insolventei contractelor obisnuite ale debitorului, este impusa contractelor de credit ale
debitorului. Astfel, art. 81 alin.3 dispune ca aministratorul judiciar (sau lichidatorul) va putea
mentine contractele de credit si va putea, cu acordul cocontractantilor, sa le modifice clauzele,
astfel incat acestea sa asigure echivalenta viitoarelor prestatii ale debitorului. Aceeasi dispozitie
este reluata, cu minime diferente de formulare, in art. 86 alin.3, teza intii. Se observa ca, in baza
textelor citate, administratorul judiciar poate mentine aceste contracte (nu si sa le denunte) si
poate, doar cu acordul co-contractantilor, sa modifice aceste contracte, in vederea obtinerii unei
echivalente a prestatiilor debitorului. Modificarile contractelor de credit vor fi supuse aprobarii
comitetului creditorilor, care va verifica „daca ele sunt atit in folosul averii debitorului, citi si in
cel al averii creditorilor” (art. 86 alin.3, teza a doua). Ne putem intreba daca, totusi, aceste
contracte pot fi mentinute sau denuntate in conditiile art.86 alin.1, adica pentru „cresterea la
maxim a averii debitorului” si daca banca ar avea dreptul de a determina, prin notificare, o
atitudine expresa a administratorului judiciar in sensul continuarii sau denuntarii contractului de
credit. Trebuie retinut ca, in contractele de credit, este uzuala o clauza de incetare de drept a
contractului de credit si de exigibilitate anticipata a obligatiei de rambursare si a celei de plata a
dobinzilor si a penalitatilor in caz de insolventa a debitorului (insolventa sau, dupa caz,
falimentul debitorului sunt declarate cauze de „default” in contract). Din acest motiv, bancile nu
uzeaza, in mod obisnuit, de notificarea la care se refera art. 86 alin.1. Reamintesc, insa, ca
incetarea contractului prin incidenta unor clauze contractuale nu are nimic de a face cu
denuntarea la care se refera art. 86 alin.1 si ca, in prezenta acestei norme imperative, clauzele
contractuale de incetare a contractului pentru insolventa debitorului sunt nule. Asadar,
aministratorul judiciar poate sa continue sau sa denunte si contractele de credit, intrucit este
vorba de un contract pe termen lung si care nu a fost executat in totalitate sau substantial de catre
partile implicate si intrucit este vorba de cresterea la maxim a averii debitorului. In mod practic,
este de interes doar mentinerea sau modificarea contractului de credit, pentru a se putea
fundamenta si, ulterior, executa un plan de reorganizare judiciara. In alte conditii, interesul
practic al continuarii sau modificarii contractului de credit nu exista.
92. La rindul lor, contractele de furnizare de utilitati in cadrul carora debitorul este
consumator captiv se disting, ca regim juridic, de celelalte contracte in curs de executare ale
debitorului. Art. 38 din Legea insolventei dispune ca orice furnizor de servicii - electricitate,
gaze naturale, apă, servicii telefonice sau altele asemenea – va fi obligat, în perioada de
observaţie şi în perioada de reorganizare, sa continue furnizarea de utilitati, fiindu-i interzis să
schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar un astfel de serviciu către debitor sau către averea
debitorului, în cazul în care acesta are calitatea de consumator captiv.
Consumatorul captiv este, in sensul art. 3 pct. 32 din Legea insolventei, cel care, din
considerente tehnice, economice sau de reglementare, nu poate alege furnzorul, adica acesta din
urma exercita, practic, un monopol natural, legal sau faptic asupra activitatii de furnizare de
utilitati respectiva, pe care debitorul nu il poate inlatura. Inseamna ca, pentru a primi utilitati,
debitorul este obligat sa le contracteze cu furnizorul respectiv, intrucit nu exista alt furnizor.
Asadar, in acest caz nu se mai poate pune problema optiunii administratorului judiciar (sau a
lichidatorului) intre denuntare si continuare si nici problema notificarii in vederea obtinerii unei
atitudini exprese din partea administratorului judiciar/lichidatorului. Debitorul fiind un
consumator captiv, iar furnizarea de utilitati fiind absolut necesara continuarii activitatii
debitorului, furnizarea de utilitati nu poate fi intrerupta in cursul perioadei de observatie sau al
reorganizarii judiciare146. Daca s-a trecut la faliment, redevine aplicabil art. 86 alin.1, astfel ca,
daca furnizarea de utilitati este necesara operatiunilor de lichidare, lichidatorul va putea mentine
contractul pe perioada lichidarii.
93. Unele contracte ale debitorului nu mai pot fi continuate sau, dupa caz, denuntate, de
administratorul judiciar sau de lichidator, chiar daca in mod normal acestea ar putea intra in
categoria contractelor in curs de executare. Este vorba de asa-numitele „contracte considerate
executate”.
Este considerata ca fiind executata vânzarea unui imobil in cadrul carei „vinzatorul a
retinut titlul de proprietate” pina la plata pretului vinzarii (art. 86 alin.4 din Legea insolventei).
Vânzarea se consideră executată de către vânzător si nu va fi supusa optiunii administratorului
judiciar sau a lichidatorului de a mentine sau denunta contractul, daca vinzatorul a retinut titlul
de proprietate pina la plata integrala a pretului. Pina la plata integrala a pretului, proprietatea nu
trece la cumparator. Dar situatia vinzatorului este diferita, dupa cum acesta a predat bunul
debitorului sau nu. Daca vinzatorul nu a predat bunul imobil, el nu va mai putea fi obligat sa o
faca decit daca i se va plati pe loc pretul, intrucit va avea dreptul sa ridice exceptia de
neexecutare a contractului. Vinzatorul bunului imobil respectiv scapa in acest fel de rigorile
procedurii insolventei, intrucit isi pastreaza dreptul de proprietate si posesia asupra bunului
imobil, pe care il poate revalorifica ulterior. Daca din revalorificare rezulta o diferenta in minus
fata de pretul obtinut de la primul cumparator, adica de la debitor, vinzatorul va avea dreptul sa
ceara admiterea in tabelul creantelor pentru diferenta de pret ramasa nerecuperata. Daca, insa,
vinzatorul a apucat sa predea posesia imobilului la debitor, el nu va mai putea sa isi reia bunul,
intrucit vinzarea se considera a fi executata si, deci, vinzatorul nu va mai avea decit dreptul de a
cere sa fie admis pe tabelul creantelor cu creanta rezultind din pret, creanta care, insa, va
beneficia de privilegiul vinzatorului pentru pretul neachitat prevazut de art. 1737 pct. 1 C. civ..
146
In acelasi sens, Br. Stefanescu, loc.cit., Dreptul nr.10/2006, p.21.
Solutii similare sunt adoptate de legiuitor si in situatiile in care unele bunuri din
proprietatea altor persoane se afla in detentia debitorului, cu orice titlu, la data deschiderii
procedurii. Aceste situatii pot fi efectele unei mari diversitati de contracte intre proprietarul
bunului si debitor : vanzare cu rezerva dreptului de proprietate, depozit, inchiriere, leasing.
Astfel de situatii sunt reglementate de art. 90 alin.1 din Legea insolventei si au la baza ideea ca,
fiind vorba de bunuri mobile care se afla detentia debitorului, se poate crea aparenta falsa ca
averea debitorului ar cuprinde si aceste bunuri, desi in realitate ele sunt proprietatea altor
persoane147. In asemenea situatii, proprietarul isi va putea recupera bunul, extragindu-l astfel din
masa activa a patrimoniului debitorului. Cu toate acestea, asa cum am aratat si cu alt prilej148,
daca bunurile in cauza sunt esentiale pentru continuarea afacerii debitorului sau pentru reusita
unui plan de reorganizare, administratorul judiciar va putea sa retina bunul, chiar daca, spre
exemplu, bunurile sunt doar in detentia debitorului, in baza unui contract de leasing sau in baza
unui contract de vinzare cu clauza rezervei dreptului de proprietate149.
Daca un bun mobil, vandut debitorului si neplatit de acesta, era in tranzit la data
deschiderii procedurii si bunul nu se afla inca la dispozitia debitorului si nici alte parti nu au
dobandit drepturi asupra lui, atunci vanzatorul isi poate lua inapoi bunul. Este ceea ce rezulta din
dispozitiile art. 89 din Legea insolventei, regula care este in acord cu dispozitiile art. 421 C.com.
care permit expeditorului in cadrul unui contract de transport de marfuri, fie sa suspende
transportul, cerindu-i carausului, printr-un contra-ordin, sa intoarca marfa la punctul de plecare,
fie sa ceara carausului, printr-un contra-ordin, sa schimbe destinatia marfii transportate. Ipoteza
este analizata de doctrina de dreptul transporturilor ca o exceptie de la principiul fortei obligatorii
a contractului si este jusitificata prin faptul ca expeditorul (vinzator) este fie proprietar al
bunurilor transportate si, in aceasta calitate, poate dispune cum vrea de ele, fie este indrituit de
lege sa deturneze transportul unei marfi asupra careia nu mai este proprietar, in asa fel incit sa se
asigure contra riscului ca, in timp ce marfa se afla in tranzit catre destinatar (cumparator), acesta
sa fi intrat in procedura insolventei. Expeditorul (vinzator) se pune astfel la adapost de riscul de a
nu-si incasa pretul marfii de la debitorul sau insolvent150.
Daca vinzatorul opteaza sa isi ia inapoi bunul aflat in tranzit, toate cheltuielile vor fi
suportate de catre vanzator si el va trebui sa restituie debitorului orice avans din pret. Daca
vanzatorul admite ca bunul sa fie livrat, el va putea recupera pretul prin inscrierea creantei sale in
tabelul de creante, beneficiind in acest caz de privilegiul vinzatorului pentru neplata pretului
bunului vindut. Daca administratorul judiciar/lichidatorul cere ca bunul sa fie livrat, el va trebui
sa ia masuri sa se plateasca din averea debitorului intregul pret datorat in baza contractului.
Practic, vinzatorul isi va lua inapoi bunul dacă acesta mai poate fi utilizat in activitatea sa sau
revindut. Produsele finite, cele perisabile, cele specializate dupa calitatea debitorului, in general
marfurile care sunt greu vandabile altcuiva decit debitorul, nu vor fi luate inapoi de vinzator, care
va prefera sa se inscrie pentru pret la masa credala. Pe de alta parte, dacă bunul mobil vândut este
esenţial pentru continuarea afacerii debitorului sau pentru reusita unui plan de reorganizare,
administratorul judiciar va fi obligat sa ceara bunul sau sa-l pastreze, urmind sa plateasca din
averea debitorului intregul pret al bunului respectiv. Se observa ca vinzatorul nu va fi obligat sa
147
I. Turcu, op.cit., p.458.
148
Supra, Cap. VII (Efectele deschiderii procedurii).
149
In doctrina s-a considerat ca bunul ar putea fi retinut de administratorul judiciar numai in cazul in care plata
pretului ar fi efectuata pe loc. A se vedea I. Turcu, op.cit., p.458.
150
Pentru amanunte, a se vedea E. Cristoforeanu, Despre contractul de transport, vol. I, 1925, p. 148, precum si
Gh.Piperea, Curs de dreptul transporturilor, All Beck, 2005, p.35-36.
se inscrie pentru pret la masa credala, ci va avea dreptul la plata pe loc a pretului, ceea ce
inseamna ca, si in acest caz, vinzatorul „scapa” de rigorile procedurii.
96. Actele juridice, platile si operatiunile curente se pot incheia de catre debitor, in
perioada de observatie, fara vreo restrictie, intrucit acestea tin de afacerea obisnuita a debitorului
(business as usual). Daca debitorul si-a pastrat dreptul de a-si administra averea, el va incheia
aceste acte, plati si operatiuni prin administratorul special (si, in mod exceptional, in cazul in
care din varii motive nu a fost numit un administrator special, prin administratorii statutari sau
printr-un mandatar ad-hoc numit provizoriu de judecatorul sindic). Singura limitare a liberatii de
actiune si a controlului debitorului asupra afacerii sale este, in acest caz, dreptul de control si
supraveghere pe care il exercita administratorul judiciar. Daca debitorul a fost desesizat, atunci
actele, platile si operatiunile curente ale debitorului vor fi semnate de administratorul judiciar.
Actele juridice, platile si operatiunile neobisnuite ale debitorului, incheiate sau perfectate
dupa data deschiderii procedurii, sunt nule, daca nu sunt in prealabil aprobate fie de judecatorul
sindic, fie de comitetul creditorilor. Este o nulitate care rezulta din caracterul neobsinuit al
actelor respective, care depasesc limitele normale ale afacerii debitorului. Debitorul nu poate sa
inceapa, in situatia de insolventa in care se afla, o alta afacere decit afacerea sa obisnuita.
Perioada de observatie este menita a stabili, printre altele, daca aceasta afacere poate continua si
numai prin planul de reorganizare ea poate fi reorientata. Dar nulitatea este neutralizata prin
autorizarea prealabila a judecatorului sindic sau a comitetului creditorilor.
Sub vechea reglementare a falimentului din Codul comercial, nici solutiile legale, si nici
cele jurisprudentiale sau doctrinare nu erau aceleasi ca cele impuse de actuala Lege a insolventei.
Mai intii, trebuie observat ca, neexistind perioada de observatie, nici nu putea fi vorba de
continuarea afacerii debitorului (decit in cazurile exceptionale si inutile de moratoriu sau
concordat falimentar). Asa fiind, nu puteau exista acte, plati sau operatiuni curente ale
debitorului, motiv pentru care, in mod logic, fosta reglementare a falimentului se dezinteresa de
aceste acte. Falitul era desesizat imediat dupa declararea sa in faliment, fara exceptie, iar averea
sa era supusa, in mod automat si direct, lichidarii prin faliment. Totusi, pentru cazurile practice
in care, din varii motive, debitorul falit incheia acte juridice sau facea plati dupa interventia starii
de incetare de plati, aceste acte sau plati erau privite ca fiind inopozabile fata de creditori. Fostul
art. 724 C.com. dispunea ca “toate actele si operatiunile falitului si toate platile facute de dinsul,
in urma sentintei declarative de faliment sunt nule de drept. Sunt asemenea nule, fata cu masa
creditorilor : (i) toate actele si instrainarile cu titlu gratuit facute cu sase luni inainte de data
incetarii platilor ; (ii) plata datoriilor neajunse la scadenta, facute in urma datei incetarii platilor,
fie in bani, fie prin cesiune, vinzare, compensatiune sau in alt fel ; (iii) toate instrainarile, cu
orice titlu, insa numai de bunuri miscatoare, facute de falit in interval de sase luni inainte de
epoca incetarii platilor catre sotul sau sotia falitului, catre rudele sale in linie directa si catre
rudele colaterale sau aliatii pina la gradul al patrulea”. Se observa, mai intii, ca data fata de care
se stabileste „nulitatea de drept” sau „nulitatea fata de masa creditorilor” este data incetarii
platilor, si nu data deschiderii falimentului. Doctrina interbelica a fost in sensul ca exprimarea
151
Chestiunea este, totusi, controversata, intrucit tertul contractant de buna credinta ar putea sa pretinda ca a dobindit
din contract fie proprietatea asupra bunurilor vindute prin mecansimul mandatului, fie o creanta contra debitorului
care, fiind nascuta ulterior deschiderii procedurii, are natura juridica a creantei ulterioare, care scapa rigorilor
procedurii insolventei. Aplicarea in acest caz a teoriei mandatului aparent ar putea afecta drepturile creditorilor
inscrisi la masa credala, motiv pentru care creditorii ar putea sa pretinda ca si acest act juridic le este inopozabil.
din art. 724 alin.1 (“sunt nule de drept”) nu este corecta, intrucit nulitatea nu este absoluta, ea
neputind fi invocata de orice interesat, ci numai de masa credala 152. S-a observat ca cel de-al
doilea alineat al art. 724 continea formula « sunt asemenea nule, fata cu masa creditorilor », ceea
ce a putu intari concluzia ca nu era vorba de o nulitate absoluta, ci de o nulitate sui generis, ce
putea fi invocata numai de creditori. In acest sens a fost jurisprudenta Curtii de Casatie 153,
conform careia « toate actele facute de falit din ziua pronuntarii sentintei declarative de faliment
sunt nule ; insa aceasta nulitate nu este creiata in favoarea falitului, ci in favoarea creditorilor sai
si deci numai dinsii o pot invoca ; ineficacitatea actelor prejudiciabile masei credale nu opereaza
decit in mod relativ, in profitul masei credale si, ca atare, actiunea pentru anularea acestor acte
juridice nu poate fi introdusa de falit, deoarece intrucit il priveste, actele juridice incheiate de
dinsul, chiar dupa declararea starii de faliment, sunt perfect valabile ».
Pe de alta parte, problema restituirii bunurilor aflate la falit se putea pune si in cazul
falimentului din vechea reglementare. Neexistind o reglementare speciala in Codul comercial, se
ajunsese la concluzia ca tertul revendicant avea la indemina fie revendicarea obisnuita, guvernata
de principiile codului civil, fie revendicarea reglementata de codul de comert (revendicarea
falimentara)154. O parte a doctrinei a conchis ca aceste actuni nu sunt actiuni in revendicare
propriu zise, ci actiuni in restituire155. In orice caz, fostul art.813 C.com. prevedea posibilitatea
revendicarii marfurilor aflate la falit, in depozit sau in consignatie. Revendicarea era admisibila
daca se facea dovada dreptului de proprietate asupra marfurilor, potrivit dreptului comun, daca se
proba existenta in natura a lucrurilor revendicate si daca se dovedea identitatea acestor lucruri.
Revendicarea era admisa si in caz de vanzare de lucruri mobile la care vanzatorul isi va fi
rezervat proprietatea. De asemenea, fostul art. 814 C.com. permitea vinzatorului unui bun aflat in
tranzit sa si-l ia inapoi, cu conditia ca pretul sa nu fi fost platit, marfa sa fi fost identificata si
aceasta sa nu fi ajuns in posesia falitului. Fostul art. 815 C.com. si el vanzatorului sa retina
marfurile vandute care nu vor fi fost predate falitului sau care ii vor fi fost expediate lui sau unei
alte persoane pentru contul sau. Daca vanzatorul nu iesea din posesia marfurilor, el avea dreptul
de retentie asupra lor, pana la plata integrala a pretului.
97. Profesorul Yves Guyon remarca inca din 1999 ca marii sacrificati ai legislatiei
intreprinderilor aflate in dificultate sunt creditorii, care sunt „martori neputinciosi ai ruinei
financiare a debitorului, ruina ale carei consecinte sunt create dincolo de ei”. De asemenea,
profesorul Guyon observa ca legea nu mai vorbeste de plata creditorilor, ci de acoperirea
pasivului, pasiv ce poate fi acoperit si fara plata. In fine, ni se mai spunea cu ironie ca, „daca
creditorii au putine sperante de a fi platiti, ei au macar slaba si glorioasa consolare ca falimentul
produce unele consecinte rele contra debitorului156”.
Intr-adevar, procedura generala se deschide cu o perioada de observatie care, pentru
creditorii anteriori deschiderii procedurii este o perioada de asteptare si de nenumarate restrictii.
Urmaririle individuale se suspenda, creanta este inghetata la valoarea nominala a acesteia de la
data deschiderii procedurii, debitorul isi continua afacerea, creând noi datorii care sunt platite
152
C.com.adn., p.477.
153
Cas. II, dec. nr.155/1896, cit. in C.com.adn., p.481 ; Cas. III, dec. nr.55/1939, in Revista de Drept comercial 1940,
p.100, cit. si in C.com.adn., p.481.
154
M.Pascanu op.cit. pag.288.
155
Pentru amanunte, a se vedea C.com.adn., p.550.
156
Y. Guyon, op.cit., vol. II, p.421.
prioritar fata de datoriile „istorice”, administratorul judiciar este numit provizoriu, pe baza
ofertelor depuse de oarecari practicieni in insolventa la dosar, sau pe baza simplei aprecieri a
judecatorului-sindic, iar creditorii sunt tinuti la distanta de procedura pina cind, intr-un final
„glorios”, se va afisa tabelul preliminar al creantelor si, in baza acestuia, se va putea tine o prima
adunare a creditorilor in care creditorii sa ajunga cit de cit sa simta controlul pe care il pot
exercita asupra debitorului si asupra administratorului juridiciar.
Optiunea legiuitorului este, insa, justificata prin scopul pe care il fixeaza pentru
instituirea procedurii insolventei, respectiv, acela al acoperirii creantelor contra debitorului.
Perioada de observatie si restrictiile aferente asupra drepturilor creditorilor se justifica pentru
coerenta in stabilirea masei active si a masei credale, a cauzelor insolventei si a eventualelor
responsabilitati pentru aducerea debitorului in stare de insolvente si pentru asigurarea
caracterului concursual si egalitar al procedurii insolventei.
99. Creditorii straini de procedura, adica acei creditori care fie au facut tardiv cerere de
admitere a creantei, fie au fost contestati si li s-a respins in mod irevocabil cererea, nu au decit
dreptul de a contesta faptul neinscrierii lor pe tabelul creantelor.
Daca in urmarea inchiderii falimentului se sting toate creantele contra debitorului, fie prin
efectul descarcarii de datorii (persoana fizica), fie prin efectul stingerii personalitatii juridice
(persoana juridica), creditorii straini de procedura isi pierd si aceasta calitate, intrucit creanta lor
se stinge. Cel mult ei il vor putea actiona in judecata pe acela care, prin efectul extinctiv de
datorii, isi va fi marit patrimoniul in dauna fostului creditor (actio de in rem verso).
Creditorii care nu au fost notificati in conditiile art. 7 din Legea insolventei, mai ales
creditorii necunoscuti sau neinscrisi in contabilitatea debitorului, pot formula cerere de admitere
a creantei dupa expirarea termenului fixat in mod obsinuti de lege pentru astfel de cereri. De
asemenea, daca vor putea dovedi o frauda, o eroare esentiala sau existenta unui titlu hotaritor,
acesti creditori vor putea formula, peste termenul contestatiei obisnuite, pina la inchiderea
procedurii, contestatia prevazuta de art. 75 din Legea insolventei. Daca, in urma acestor
demersuri, ei vor fi trecuti pe tabelul definitiv al creantelor, astfel rectificat, ei vor deveni
creditori indreptatiti sa participe la procedura, trecind in rindul celorlalti creditori care vor fi avut
deja aceasta calitate, dar vor lua procedura in starea in care se afla, adica vor trebui sa suporte
efectele unui plan confirmat deja sau, dupa caz, ale unor distributii efectuate deja.
Creditorii contestati au, practic, o pozitie similara cu cea a creditorilor straini de
procedura, mai ales daca, in solutionarea contestatiei, judecatorul-sindic a dispus masura trecerii
lor in tabelul creantelor cu titlu de creanta provizorie, creanta care are tratamentul juridic al
creantei conditionate. Creditorul respectiv nu participa, propriu-zis, la procedura, ci in tabelul
creantelor i se va rezerva o suma care sa poata sa-i fie atribuita in cazul in care creanta sa va fi,
ulterior, definitiv admisa. Masura trecereii creantei contestate in pozitia de creanta provizorie se
justifica din ratiuni de celeritate a procedurii. Intr-adevar, planul de reoganizare trebuie propus in
termen de 30 de zile de la afisarea tabelului definitiv, dar tabelul nu se definitiveaza decit dupa
ce vor fi fost solutionate toate contestatiile. Trecerea creantei contestate pe pozitia de creanta
provizorie permite separarea contestatiei respective de intreg si continuarea procedurii fara
blocajul creat de lentoarea solutionarii contestatiei respective.
157
In dreptul francez situatia este chiar mai favorabila, intrucit privilegiul creantelor ulterioare se impune chiar si
creantelor privilegiate sau care beneficiaza de garantii reale, cu exceptia creantelor salariale.
158
Legea franceza privind procedurile colective, din anul 1985, acorda, in baza art.40, prioritate creantelor nascute
regulamentar dupa deschiderea procedurii, din continuarea activitatii intreprinderii; beneficiul nu se extinde la
creantele rezultate din acte facute in interesul personal al debitorului.
considerarea unei creante unice). Asa cum s-a putut observa mai sus, o parte dintre aceste solutii
sunt aplicabile si in dreptul nostru.
101. Unii creditori isi constiuie, din ratiuni de prudenta, garantii reale sau personale
contra unor terti, tinuti fie alaturi de debitor (solidaritate pasiva), fie in locul acestuia
(fideiusiune). Legea insolventei permite acestor creditori sa isi recupereze creanta de la oricare
persoana dintre debitor, co-debitor solidar, fideiusor sau tert garant, cu conditia ca creanta sa nu
fie platita cu surplus159.
In dreptul comercial, foarte des, creditorul beneficiaza de garantii personale sau de
solidaritatea pasiva a mai multor codebitori, deoarece solidaritatea codebitorilor si fidejusorului
cu debitorul este prezumata, iar in cazul debitorilor cambiali ori al asociatilor in societati de
persoane, solidaritatea exista de plin drept. Daca numai unul/unii dintre codebitori sau debitorul
principal este in procedura de insolventa, drepturile creditorului raman intacte - el poate cere
plata creantei de la debitorul solvabil. Cand insa toti codebitorii sunt in faliment, creditorul are
dreptul sa se inscrie la masa credala a tuturor debitorilor (“drept de declaratie cumulativa”)
pentru a-si recupera intreaga creanta cerand, deci, plata integrala in fiecare procedura. Dar,
evident, el nu va putea obtine mai mult decat i se datoreaza, pentru ca s-ar ajunge la o imbogatire
fara justa cauza a sa. In consecinta, declaratia cumulativa (inscrierea creditorului la mai multe
falimente) da o mare eficacitate garantiilor personale, agravand obligatia codebitorilor, deoarece
acestia pierd actiunile lor de regres.
102. In cursul perioadei de oservatie, salariatii sunt relativ avantajati fata de ceilalti
creditori, intrucit, pentru salariile restante sau pentru orice alte creante de natura salariata
restante, ei beneficiaza de privilegiul rangului 2 in ordinea de preferinta de la art. 123 din Legea
insolventei, in caz de faliment160. In caz de reorganizare judiciara, titularii creantelor de natura
salariala primesc, de regula, plata integrala a acestor creante, intruci altfel se opun la admiterea
planului. Pe de alta parte, salariile curente sunt achitate pe masura scadentei lor, intrucit sunt
creante care rezulta din continuarea procedurii, deci au natura juridica a creantelor ulterioare,
care „scapa” rigorilor procedurii. De altfel, art. 156 din Codul muncii dispune ca “salariile se
platesc inaintea oricarei alte obligatii a angajatorilor”. La randul sau, contractul colectiv de
munca unic la nivel national pe anii 2005-2006 prevede, in art. 48, ca “toate drepturile banesti
cuvenite salariatilor se platesc inaintea oricaror obligatii banesti ale unitatii” si ca “in caz de
faliment sau lichidare judiciara, salariatii au calitatea de creditori privilegiati, iar drepturile lor
banesti constituie creante privilegiate, urmand sa fie platite integral, inainte de a-si revendica
cota-parte ceilalti creditori.”
159
Conditiile acestor plati, precum si drepturile creditorilor si influenta acestor drepturi asupra procedurii insolventei
sunt tratate in Cap. XIII (Debitori solidari, fideiusori, terti garanti).
160
A se vedea si Ion Traian Stefanescu, Regimul creantelor salariale in cazul insolventei angajatorului, Dreptul
nr.10/2006, p.50.
Mai importante pentru salariati sunt, insa, concedierile. In perioada de observatie, acestea
trebuie sa fie exceptionale (mai ales pentru ca, sperand redresarea, potentialul uman al
intreprinderii nu ar trebui sa se diminueze). Astfel, asa cum s-a vazut mai sus, contractele de
muncă pot fi denuntate in perioada de observatie numai cu respectarea termenelor legale de
preaviz (art. 86 alin.5). Dar, daca s-a trecut la faliment, contractele de munca vor fi desfacute de
urgenta, fara a fi necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva. Orice litigiu intre
debitor si (fostii)salariati referitor la concediere este un litigiu de munca si nu este de competenta
judecatorului-sindic.
Situatia managerilor cu contract de munca este, insa, diferita de cea a simplilor salariati.
A se observa, in primul rind, ca numai in societatile pe actiuni cumulul functiei de manager cu
un contract de munca este interzis. In celelalte tipuri de societati, managerii debitorului sunt si
angajati cu contract de munca al scoeitatii. In unele societati de stat, in care s-a instituit regimul
disciplinei finaciare, managerii sunt angajati cu contract de munca, la care se anexeaza un asa-
numit „contract de performanta”161. In orice caz, insa, deschiderea procedurii insolventei
provoaca incetarea mandatului sau a functiei managerilor societatii debitoarei, intrucit acestia
urmeaza a fi inlocuiti in calitatea de reprezentant legal al debitorului fie de catre administratorul
special (daca debitorul si-a patrat dreptul de administrare), fie de catre administratorul judiciar
(daca debitorul a fost desesizat). Asadar, acestor salariati speciali ai societatii debitoare nu li se
aplica dispozitiile legale referitoare la concediere si la protectia in caz dee concediere colectiva.
Litigiile referitoare la incetarea functiei de manager al debitorului nu sunt litigii de munca, ci
proceduri ce intra in competenta judecatorului-sindic, intrucit se refera la reprezentarea legala a
debitorului aflat in procedura insolventei.
In cazul concedierilor, legislatia noastra prevede, pe linga privilegiul creantei ulterioare si
cel al rangului 2 in caz de faliment, si alte masuri de protectie sociala, intre care un loc aparte il
detine fondul de garantare a platii indemnizatiilor salariatilor unui debitor in insolventa, pentru
concedieri colective, constituit in baza art. 167 din Codul muncii, precum si in baza art. 2 din
Legea nr.200/2006162.
In sensul Directivei nr. 80/987/C.E.E, statele membre trebuie sa ia masurile necesare
pentru ca institutiile de garantie sa plateasca creantele salariatilor rezultate din contractele sau
raporturile lor de munca. Limitele posibile pentru plata creantelor salariatilor de catre instituiile
de garantie sunt: (i) fixarea unei anumite durate minime (de obicei, acestea se orienteaza catre o
perioada reprezentind ultimele 3 pina la 18 luni ale raportului de munca); (ii) plafonarea platilor
161
Pentru detalii referitoare la controlul managementului prin mecanismele guvernarii corporatiste, ca mijloc de
preventie a insolventei, a se vedea Cap. II (Mijloacele de preventive a insolventei).
162
Conform Notei de fundamentare a proiectului Legii insolventei, textul propus a avut în vedere armonizarea
legislaţiei europene cu dreptul intern. Directiva 80/987/CEE/20.10.1980 a precizat necesitatea protejării creanţelor
salariale. Textul a trebuit corelat cu dispoziţiile Codul Muncii referitoare la Fondul de garantare a pentru plata
creantelor salariale, precum si cu Legea nr.200/2006 privind constituirea si utilizarea Fondului de garantare pentru
plata creantelor salariale (publicata in M. Of. Nr. 453 din 25 mai 2006). In termen de 90 de zile de la publicarea
legii in Monitorul Oficial, Guvernul avea obligatia sa elaboreze si sa publice Normele metodologice de aplicare a
acesteia (art. 30 din Legea nr. 200/2006). Legea nr. 200/2006 transpune Directiva Consiliului nr.80/987/CEE privind
apropierea legislatiilor statelor membre referitoare la protectia salariatilor in cazul insolvabilitatii angajatorului,
publicata in J.O.C.E. nr. L 283 din 28 octombrie 1980, cu modificarile aduse prin Directiva Parlamentului European
si a Consiliului nr. 2002/74/CE, publicata in J.O.C.E. nr. L 270 din 8 octombrie 2002. A se vedea si Directiva
2002/74/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 septembrie 2002 pentru modificarea Directivei
80/987/CEE a Consiliului privind apropierea legislatiilor statelor membre la protectia salariatilor in cazul insolventei
angajatorului. Pentru amanunte, a se vedea si I.Tr. Stefanescu, loc.cit., p.51. Autorul analizeaza si Conventia
Organizatiei Internationale a Muncii nr. 173 (1992), neratificata de Romania, precum si concordanta directivelor
comunitare cu aceasta conventie internationala.
efectuate de catre institutia de garantie, care sa nu fie inferioare unui nivel socialmente
compatibil cu obiectivele directivei. Prin Directiva nr. 2002/74/C.E.E a fost completata Directiva
nr.80/987/C.E.E cu o serie de dispozitii referitoare la intreprinderile transnationale. In cazul in
care se afla in stare de insolvabilitate o intreprindere avand activitati pe teritoriul a cel putin doua
state membre, institutia competenta sa plateasca creantele salariatilor este cea a statului pe
teritoriul caruia salariatii in cauza isi exercita in mod obisnuit munca lor. Nivelul drepturilor
salariatilor este determinat de legea aplicabila institutiei de garantare competenta sa faca
platile163.
Salariatii pot fi desemnati ca membri ai comitetului creditorilor, in functie de marimea
creantei lor, ori chiar sa-si declare intentia de a participa la reorganizarea debitorului propunand
un plan in acest sens164.
103. Prin „creante izvorate din raportul de munca”, in sensul art. 123 pct.2 din Legea
insolventei, intelegem atit creantele salariale, care izvorasc din raporturi de munca propriu-zise
intre debitor si salariatii acestuia, precum si orice alta creanta a salariatului fata de angajatorul
sau, inclusiv creantele rezultate din litigii de munca sau din pierderea sau reducerea capacitatii de
munca in urma unui accident de munca. Fiind vorba de creante care rezulta din contractul
individual de munca sau din contractul colectiv de munca, si indemnizatiile pentru concediere
colectiva pe care angajatorul se va fi obligat sa le plateasca salariatilor intra in aceeasi categorie a
creantelor izvrite din raporturile de munca.
Legea insolventei a renuntat si la limitarea in timp a vechimii creantelor izvorite din
raportul de munca (vechea reglementare limita priviliegiul salariatilor la nivelul salariului pe
ultimele 6 luni anterioare deschiderii procedurii.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 200/2006, din Fondul de garantare se asigura plata creantelor
salariale care rezulta din contractele individuale si colective de munca incheiate de salariati cu
angajatorii, impotriva carora au fost pronuntate hotarari judecatoresti definitive de deschidere a
procedurii insolventei si fata de care a fost dispusa masura ridicarii totale sau partiale a dreptului
de administrare, denumiti angajatori in stare de insolventa.
Art. 13 din Legea nr. 200/2006 stabileste ca din resursele Fondului se suporta
urmatoarele categorii de creante salariale: salariile restante; compensatiile banesti restante,
datorate de catre angajatori pentru concediul de odihna neefectuat, dar numai pentru maximum
un an de munca (fata de un minim de 6 luni prevazut de cinventie); platile compensatorii
restante, in cuantumul stabilit in contractul colectiv de munca si/sau in contractul individual de
munca; compensatiile restante pe care angajatorii au obligatia de a le plati, potrivit clauzelor
acelorasi contracte (colective si individuale) in cazul accidentelor de munca sau al bolilor
profesionale; indemnizatiile restante, pe care angajatorii au obligatia, potrivit legii, de a plati pe
durata intreruperii temporare a activitatii. Potrivit art. 14 alin. 1, suma totala a creantelor salariale
nu poate depasi cuantumul a trei salarii medii brute pe economie pentru fiecare salariat. Conform
art. 15 alin. 1, creantele salariale prevazute la art. 13, cu exceptia compensarilor pentru concediul
de odihna (care au ca limita maxima un an de munca) se suporta pentru o perioada fixa de 3 luni
calendaristice.
Potrivit art. 16 din Legea nr.200/2006, “creantele izvorate din raporturi de munca, platite
in cazul falimentului, potrivit legislatiei in vigoare, se diminueaza cu sumele achitate din Fondul
de garantare”. Din analiza acestui text legal nu rezulta daca, dupa efectuarea platii, Fondul de
163
A se vedea I. Tr. Stefanescu, loc.cit., p.52.
164
Ipoteza este admisa de Br. Stefanescu, loc.cit., p.28.
garantare se subroga sau nu in drepturile salariatilor, in limita platilor efectuate. Daca plata din
Fondul de garantare ar fi o favoare acordata salariatilor care isi vor fi pierdut locul de munca in
urmarea falimentului angajatorului, atunci platile efectuate de fondul de garantare nu ar fi menite
sa inlocuiasca indemnizatiile platibile de catre angajator, ci s-ar cumula cu acestea. Daca, insa,
platile ar fi efectuate in locul angajatorului, pentru a asigura o plata urgenta a salariilor, plata care
nu ar putea fi efectuata imediat din distribuirile aferente falimentului, atunci este evident ca
Fondul se va subroga in drepturile salariatilor platiti si va avea contra angajatorului o creanta in
acelasi cuantum si de acelasi rang165. In toate cazurile, potrivit art. 17, daca urmare a
redresarii angajatorilor, se pronunta inchiderea procedurii de insolventa de catre judecatorul
sindic, cei in cauza, respectiv angajatorii, trebuie sa restituie in termen de 6 luni sumele suportate
din Fondul de garantare.
Fondul de garantare se constituie, conform Legii nr.200/2006, in baza mai multor
principii, prespectiv : (i) cel al contributivitatii, conform caruia Fondul se constituie pe baza
contributiilor datorate de angajatori; (ii) cel al obligativitatii, potrivit caruia angajatorilor le
revine obligatia legala de a participa la constituirea Fondului; (iii) cel al repartitiei, pe baza
caruia Fondul realizat se redistribuie pentru plata drepturilor salariale datorate de angajatori in
stare de insolventa; (iv) cel al universalitatii, respectiv executarea obligatiei de plata a creantelor
salariale, indiferent de indeplinirea sau neindeplinirea obligatiei de contributie a angajatorilor; al
independentei resurselor gestionate de Fond (care, in consecinta, nu pot fi folosite in alte scopuri
decat pentru plata creantelor salariale); (v) cel al interdictiei aplicarii masurilor asiguratorii sau a
executarii silite asupra Fondului.
Resursele financiare ale Fondului se constituie din: (i) contributia angajatorilor, care
consta in obligatia de a plati lunar o suma pentru Fond, calculate in cota de 0,25% din fondul
total de salarii lunare realizate de salariati (a se observa ca Legea nr.200/2006 a operat, corelativ,
potrivit art. 7, o reducere a cotei contributiei datorate la bugetul asigurarilor pentru somaj de
catre angajatori, care s-a diminuat cu 0,25 puncte procentuale); (ii) venituri reprezentand
dobanzi, majorari de intarziere pentru neachitarea in termenul de plata a contributiei la Fondul de
garantare, precum si alte sume provenite din sume admise de lege; (iii) sume provenite din
recuperarea debitelor create in conditiile Legii nr. 200/2006, altele decat cele provenind din
contributiile la Fond.
Gestionarea Fondului revine, potrivit art. 10 din Legea nr.200/2006, Agentiei Nationale
pentru Ocuparea Fortei de Munca (ANOFM). Stabilirea creantelor salariale si efectuarea platii
acestora se realizeaza de agentiile teritoriale (si a municipiului Bucuresti) pentru ocuparea fortei
de munca, fie la cererea scrisa a administratorului sau a lichidatorului debitorului (angajatorului),
fie la cererea salariatilor angajatorului aflat in stare de insolventa sau a organizatiilor legal
constituite ce reprezinta intersele acestora. In acest din urma caz, salariatii sau organizatiile lor
legal constituite, inainte de a se adresa organizatiei teritoriale, trebuie sa notifice in scris
administratorul sau lichidatorul in vederea efectuarii de catre acestia a demersurilor necesare
pentru plata creantelor salariale.
In aplicarea principiilor directivelor comunitare, art. 20 din Legea nr. 200/2006 dispune
ca, in cazul angajatorului transnational aflat in stare de insolventa, stabilirea cuantumului
creantelor salariatilor care presteaza munca in mod obisnuit pe teritoriul Romaniei si efectuarea
165
In doctrina recenta de dreptul muncii (I. Tr. Stefanescu, loc.cic., p.59) s-a apreciat ca “tinand seama de caracterul
de regula alimentar al creantelor salariatilor, de nevoile lor presante (de subzistenta), legiuitorul accepta ca, inainte
de plata creantelor potrivit art 123 din Legea nr.85/2006, sa se acopere creantele in cauza din Fondul de garantare”,
fara sa rezulte daca exista in acest caz o subrogare a Fondului in drepturile salariatilor platiti.
platii acestora se realizeaza de agentia teritoriala in a carei raza isi desfasoara activitatea
salariatii.
Seactiunea a II-a
Reorganizarea judiciara
105. Legea insolventei stabileste, in art. 94, trei categorii de persoane indrituite sa
propuna un plan, respectiv, debitorul, administratorul judiciar si unul sau mai multi creditori care
detin separat sau impreuna un minim de 20% din valoarea totala a creantelor inscrise in tabelul
definitiv al creantelor. Un plan poate fi propus si de doua dintre categoriile de persoane
indrituite, in colaborare.
Dreptul de a propune un plan este limitat de lege in raport de fiecare dintre cele trei
categorii de persoane indrituite. Astfel : (i) debitorul va putea propune un plan de reorganizare in
30 de zile de la afisarea tabelului definitiv de creante167, dar numai dupa prealabila aprobare de
catre adunarea generala a actionarilor/asociatilor168 si numai daca nu ii este interzisa sau refuzata
reorganizarea; (ii) administratorul judiciar poate propune un plan in acelasi interval de timp, dar
numai daca si-a manifestat aceasta intentie in raportul « cauzal », raport in care a indicat
posibilitatea reorganizarii debitorului ; (iii) creditorii pot propune un plan in acelasi interval de
timp, daca si-au manifestat aceasta intentie fie prin cererea de deschidere a procedurii, fie, in
cazul celorlalti creditori, pana la adoptarea raportului « cauzal » si daca detin cel putin 20% din
valoarea creantelor cuprinse in tabelul definitiv.
166
De altfel, intr-una dintre variantele initiale ale proiectului se propunea chiar renuntarea la reorganizarea judiciara
in favoarea unor masuri extrajudiciare de preventie a insolventei, dupa modelul societatilor din domeniul bancar.
167
In doctrina (Br. Stefanescu, loc.cit., p.23) s-a spus ca debitorul nu ar mai avea dreptul de a propune un plan
inainte de afisarea tabelului definitiv, asa cum era posibil in reglementarea anterioara. Considera ca nimic nu se
opune ca planul sa fie depus inainte de termenul fixat de lege, care este un termen de decadere, si nu un termen
prohibitiv. De altfel, asa cum se va arata mai jos, este chiar indicat ca debitorul sa depuna, odata cu cererea de
deschidere a procedurii, un plan propriu-zis de reroganizare si nu numai o descriere sumara a directiilor
reorganizarii, asa cum cere expres legea.
168
Indirect din acest text ar rezulta ca, in cazul celorlalte persoane juridice, carora nu le este interzisa reorganizarea,
o asemenea aprobare prealabila nu ar fi necesara.
106. Debitorul poate propune un plan daca, pe de o parte, indeplineste conditiile formale
pozitive prevazute in Legea insolventei si, in acelasi timp, nu este oprit de la un astfel de demers
de un impediment legal.
Conditiile de forma ale reorganizarii pretinse de debitor se refera atit la forma si termenul
depunerii cererii (intentiei) de reorganizare, cit si la formalitatile si termenul de depunere ale
planului insasi. Astfel :
(i) intentia de reorganizare se depune fie odata cu cererea de deschidere a procedurii, fie
in termen de 10 zile de la inregistrarea cererii; daca cererea de deschidere a procedurii a apartinut
creditorilor, atunci intentia de reorganizare se depune in termen de 10 zile de la data deschiderii
procedurii, cu conditia insa ca debitorul sa nu fi contestat ca ar fi fost in stare de insolventa;
(ii) intentia de reorganizare se formuleaza sub forma unei declaratii prin care debitorul isi
arata intentia de a formula un plan de reorganizare, declaratie in care va antama fie restructurarea
activitatii, fie lichidarea, in tot sau in parte, a averii, in vederea stingerii datoriilor sale; la
declaratia de intentie, debitorul va trebui sa ataseze si o “descriere sumara” a modalitatilor pe
care le are in vedere pentru reorganizarea activitatii;
(iii) planul in sine poate fi depus fie odata cu cererea de deschidere a procedurii, fie
ulterior deschiderii procedurii, dar nu mai tirziu de 30 de zile de la data afisarii tabelului definitiv
al creantelor; depunerea planului in acelasi timp cu cererea de deschidere a procedurii nu numai
ca denota seriozitate din partea debitorului (care se prespune ca, inainte de deschiderea
procedurii, a negociat cu creditorii principali, cu sindicatul si cu potentialii investitori), dar este
si un demers care poate da celeritate procedurii, intrucit pot fi scurtate la maxim termenele
procedurale si, implicit, perioada de observatie, care este o perioada de asteptare si de sacrificii
atit pentru debitor, cit si pentru creditori;
(iv) planul de reorganizare judiciara a unei societati comerciale trebuie aprobat in
prealabil de adunarea generala a asociatilor/actionarilor169; a se observa ca, in cazul societatilor
pe actiuni, cererea de deschidere a procedurii este semnata de reprezentantul legal al debitoarei
dar este aprobata, in prealabil, de consiliul de administratie al societatii iar daca debitorul
intentioneaza sa propuna un plan de reorganizare, acesta trebuie aprobat in prealabil de adunarea
generala a actionarilor; asadar, in cazul societatilor pe actiuni, daca debitorul intentioneaza sa
depuna planul de reorganizare odata cu cererea de deschidere a procedurii, este necesara atit
aprobarea cererii de deschidere a procedurii de catre consiliul de administratie, cit si aprobarea
planului de reorganizare de catre adunarea generala a actionarilor, in acelasi timp.
Impedimentele la reorganizarea solicitata de debitor sunt multiple. Astfel, debitorului
a carei afacere a mai facut in cei 5 ani anteriori obiectul unui reorganizari, nu i se permite
reorganizarea judiciara (art. 30 si art. 94 alin.4 din Legea insolventei). La fel, debitorul care a
fost condamnat170 sau ai carui administratori, directori si/sau asociati au fost condamnati pentru
bancruta frauduloasa si alte infractiuni economice prevazute de art. 94 alin.4 din Legea
insolventei nu i se permite reorganizarea. De asemenea, debitorul trebuie sa ceara in termen
deschiderea procedurii, sub sanctiunea considerarii cererii sale ca fiind tardiva, cu tot cortegiul
de consecinte neplacute ale tardivitatii cererii, inclusiv refuzul dreptului de a cere
reorganizarea171. Daca, in cazul judecarii cererii creditorului de deschidere a procedurii, debitorul
169
Cerinta nu trebuie extrapolata la celelalte situatii in care se propune un plan de reorganizare a unui debitor
societate comerciala (planul propus de administratorul judiciar si planul propus de creditori).
170
Textul art. 94 alin.4 din Legea insolventei are in vedere doar debitorul persoana juridica, nu si debitorul persoana
fizica, intrucit acesta nu poate cere reorganizarea judiciara, fiind supus direct falimentului.
171
Unii autori contesta justetea sanctiunii trecerii la faliment fata de debitorii onesti care nu si-au declarat in termen
intentia de reorganizare. A se vedea I. Adam, C. N. Rusu, op.cit., p.261.
contesta ca ar fi in stare de insolventa si ulterior, contestatia i se respinge, atunci debitorului nu i
se mai permite sa ceara reorganizarea judiciara. In fine, sanctiunea nedepunerii in termenul legal
a actelor si informatiilor prevazute de art. 28 trecerea la faliment in procedura simplificata, asa
cum rezulta din art. 28 alin.2 din Legea insolventei. Textul legal dispune ca omisiunea depunerii
actelor in termen va fi considerata o “recunoastere a starii de insolventa a patrimoniului”
debitorului (din nou sintagma gresita de la art. 3 pct.6), cu consecinta trecerii la procedura
simplificata. In realitate, insasi cererea de deschidere a procedurii este o recunoastere a starii de
insolventa, asa cum s-a vazut in cap. III si cap.V, iar procedura simplificata se deschide si ea, ca
si procedura generala, pe baza recunoasterii starii de insolventa. Intentia art. 30 este aceea de a-l
opri pe debitor de la a formula o cerere de reorganizare judiciara, pentru a-l sanctiona pentru
faptul ca, desi i s-a acordat in trecut sansa reorganizarii, nu a profitat sau nu a fost demn de
aceasta sansa, ajungind din nou in insolventa. Cel putin aparent, acest impediment la
reorganizare nu se extinde si la celelate persoane indrituite sa propuna un plan de reorganizare a
debitorului (administrator judiciar, creditor). Dar art. 1 alin.2 lit.f) impune, totusi, trecerea la
faliment in procedura simplificata, daca debitorul se afla in situatia de la art. 30, negind si
celorlalti potentiali titulari ai dreptului de a propune un plan sansa de a incerca reorganizarea
judiciara a debitorului. Intre art.30 si art. 1 alin.2 lit.f) din Legea insolventei exista, cel putin
aparent, o contradictie. Intentia legiuitorului este insa evident aceea ca, daca debitorul a mai
facut obiectul unei proceduri de reorganizare in cei 5 ani anteriori datei hotaririi de deschidere a
procedurii, intreprinderea sa este condamnata la faliment. Cu totul alta este situatia debitorului
care a fost condamnat pentru “falsificare” sau pentru infranctiuni prevazute de Legea nr.21/1996
a concurentei (infractiunea poate fi savirsita inclusiv de debitorul persoana juridica) sau a
debitorului persoana juridica ai carui administrator, directori si/sau asociati (??!) au fost
condamnati pentru infractiuni de bancruta, gestiune frauduloasa, inselaciune, delapidare, fals ori
infractiuni prevazute in Legea nr.21/1996 etc., in ultimii 5 ani anteriori deschiderii procedurii. In
acest caz, precum si in celelalte situatii in care debitoruli ii este interzis sa ceara reorganizarea,
ceilalti titulari ai dreptului de a propune un plan pot incerca reorganizarea judiciara a debitorului.
In toate situatiile in care debitorului ii este interzis sau oprit sa ceara reorganizarea dar, in
acelasi timp, le este permis administratorului judiciar sau creditorilor sa o ceara, legea creeaza
mijlocul perfect pentru ca intreprinderea debitorului sa fie separate de acesta, intrucit controlul
afacerii debitorului va trece, prin implmentarea planului, la terti investitori sau la creditori.
107. Creditorii pot propune un plan de reoganizare daca detin cel putin 20% din valoarea
creantelor. Legea insolventei are in vedere trei baze diferite de aplicare a acestui procent de 20%.
Astfel :
(i) in cazul prevazut in art. 33 alin.4 teza a doua, procentul de 20% se aplica asupra
totalului masei credale; a se observa ca ne aflam la momentul deschiderii procedurii, cind nu se
stie care va fi totalul masei credale, ci numai valoarea creantelor inscrise in contabilitatea
debitorului si pe care acesta a acceptat sa le arate; fiind vorba de un debitor care contesta ca ar fi
in insolventa, este greu de crezut ca debitorul va fi de accord sa furnizeze la timp aceste
informatii judecatorului-sindic, pentru ca acesta sa poata adopta solutia trecerii la procedura
generala, in loc de trecerea la faliment ca sanctiune aplicata debitorului pentru negarea starii de
insolventa; pe de alta parte, nimic nu garanteaza ca, in urma verificarii creantelor si a solutionarii
contestatiilor la tabelul preliminar, procentul de 20% apreciat de judecatorul-sindic la momentul
deschiderii procedurii va ramine neschimbat; implicit, textul admite o potential falsificare a
vointe creditorilor in sensul evitarii falimentului, mai ales in cazul in care creditorul in cauza este
un afiliat al debitorului;
(ii) in cazul prevazut de art. 94 alin.1 lit.c), procentul de 20% se aplica totalului
creantelor inscrise in tabelul definitiv al creantelor; acest tabel este singurul criteriu care da
indreptatire creditorilor sa participe la procedura si singurul criteriu exact de stabilre a
procentului de 20%;
(iii) in cazul prevazut de art.60 alin.2, procentul de 20% se aplica totalului creantelor
inscrise in tabelul preliminar al creantelor; a se observa ca suntem la momentul raportului
“cauzal”, care trebuie depus in maxim 60 de zile de la data deschiderii procedurii; termenul
raportului, la care se pot adauga prelungirea termenului prevazut pentru notificarea creditorilor si
termenul necesar tinerii adunarii creditorilor, sunt insuficiente pentru a permite elaborarea,
notificarea si afisarea tabelului preliminar, astfel ca este foarte probabil ca, pina la adunarea
creditorilor care voteaza fie trecerea la faliment, fie continuarea procedurii generale, sa nu existe
creditori indreptatiti sa is idea un astfel de vot (??!); desigur ca ne aflam la un moment cu mult
anterior afisarii tabelului definitiv al creantelor, motiv pentru care nu se poate aplica criteriul
prevazut de art. 94 alin.1 lit.c), dar nici criteriul tabelului preliminar nu se poate aplica; in mod
practic, s-ar putea apela la prezumtia din art. 66 alin.3 (creantele necontestate sunt prezumate ca
fiind valabile), in sensul ca totalitatea creantelor prezentate spre a fi admise, precum si a celor
care exista in contabilitatea debitorului sunt prezumate ca acceptate si, deci, totalul lor poate fi
luat in calcul pentru aplicarea porcentului de 20%.
Creditorul petent in cererea de deschidere a procedurii poate propune un plan de
reorganizare chiar si in cazul in care nu detine un asemenea portofoliu de creante fata de debitor,
daca acest creditor isi va fi declarat intentia de reorganizare a debitorului in conditiile art. 31
alin.1 lit.d) din Legea insolventei, precizind, cel putin la nivel de principiu, modalitatea in care
intelege sa participe la reorganizare. Acest creditor va putea, totusi, sa propuna un plan de
reorganizare, chiar si in lipsa unei astfel de declaratii formulate odata cu cererea de deschidere a
procedurii, daca, singur sau impreuna cu alti creditori, detine un minim de 20% din valoarea
creantelor.
In conditiile art. 60 alin.2 din Legea insolventei, creditorii care detin cel putin 20% din
totalul creantelor inscrise in tabelul preliminar al creantelor contra debitorului pot bloca trecerea
la faliment anuntindu-si intentia de a propune un plan de reorganizare, chiar daca administratorul
judiciar propune, in raportul sau “cauzal”, trecerea la faliment. Si acesti creditori pot propune un
plan de reorganizare in termenul legal, de 30 de zile de la afisarea tabelului definitive al
creantelor. Daca creditorii respectivi sunt persoane afiliate debitorului sau care actioneaza in
mod concertat cu debitorul in scopul tergiversarii trecerii la faliment, ceilalti creditori, in
adunarea creditorilor convocata special pentru analiza raportului “cauzal”, vor putea vota, iar
judecatorul-sindic va putea decide, totusi, trecerea la faliment, constatind ca intentia de
reorganizare este falsa sau manifesta un abuz de drept.
A se observa ca, in mod cu totul exceptional (dar si total suprinzator fata de scopul
procedurii simplificate), in cazul in care, in procedura simplificata, administratorul judiciar sau
creditorii “descopera” ca intreprinderea debitorului are, totusi, sanse de redresare, ei pot bloca
trecerea la faliment, in conditiile prevazute de art. 54 alin.1 din Legea insolventei, provocind
continuarea perioadei de observatie si, implicit, o potentiala reorganizare judiciara pe baza unui
plan depus fie de administratorul judiciar, fie de creditori, fie de ambele persoane indrituite sa
propuna un plan, in colaborare.
In functie de modalitatile de realizare a planului, se poate pune problema unor modificari
ale actelor constitutive ale debitorului. Asa cum se stie, in mod obisnuit, modificarea actelor
constitutive este de competenta adunarii generale a actionarilor/asociatilor, in mod exceptional o
astfel de modificare putind fi dispusa printr-o hotarire judecatoreasca (art. 204 din Legea
societatilor comerciale). Chiar si in cazul procedurii de reorganizare, in mod obsinuit actionarii
sau asociatii sunt chemati sa decida, in adunarea generala, asupra diferitelor chestiuni ce tin de
realizarea planului, dar care presupun modificari ale actelor constitutive ale societatii. Dar, in
conditiile art. 95 alin.7 din Legea insolventei, actele constitutive ale societatii pot fi modificate,
fara acordul asociatilor sau actionarilor acesteia, prin planul propus de creditori, daca, in mod
cumulativ, (i) planul concurent al debitorului ofera o recuperare mai redusa a creantelor
debitorului172 (ii) in caz de faliment, asociatilor/actionarilor debitorului nu li s-ar cuveni nimic
din distribuire; (iii) asociatii/actionarii debitorului refuza sa participe la planul propus de
creditori. Inregistrarea mentiunii de modificare a actelor constitutive se va face, in acest caz, in
baza hotaririi de confirmare a planului de catre judecatorul-sindic. Asadar, in acest caz,
modificarea actelor constitutive este decisa, practic, de creditori, cu confirmarea judecatorului-
sindic. Controlul societatii trece, in acest fel, in totalitate la creditori, inclusiv sub raportul
controlului decizional in adunarea generala a actionarilor.
Dispozitia citata este un aspect particular al unei institutii mai vaste, reglementata pentru
prima data in legislatia noastra prin Legea insolventei. Este vorba despre preluarea prin
procedurile de insolventa.
Principiile guvernarii corporatiste impun responsabilizarea managementului societatii, in
interesul prioritar al actionarilor si al celorlalte persoane care graviteaza in jurul societatii
(salariati, creditori sau clienti dependenti intr-o mai mare sau mai mica masura de societate,
comunitate locala, fisc, denumiti in teoria guvernarii corporatiste stakeholders). Legea sau
statutul societatii trebuie sa permita controlul managementului, iar acesta trebuie structurat,
conform principiilor guvernarii corporatiste, pe mai multe paliere (prin consiliul de administratie
sau de supraveghere, prin jocul concurentei comerciale, prin mecanismele pietei de capital, prin
procedurile de insolventa).
Piaţa de capital, prin reglementarile si infrastructura sa, pune la dispoziţia investitorilor
un mecanism important de control care le dă posibilitatea să-şi lichideze rapid investitiile, fie
prin refuzul de a mai finanta proiectele de restructurare sau dezvoltare a activitatii emitentului
care presupun majorari de capital social, deci noi emisiuni de titluri, fie prin lichidarea stocului
de actiuni sau alte titluri detinute, in cazul in care si-au pierdut increderea in managementul
emitentului. Refuzul finantarii din partea investitorilor reprezintă o presiune considerabilă pentru
manageri, fiind foarte dificil ca societatea să strângă un capital suplimentar de la terti. De
asemenea, pierderea increderii in managementul emitentului poate declansa mecanismele de
preluare ostila (hostile take-over). O societate cu activitate slabă din cauza managementului
ineficient poate fi dobândită de către investitorii care şi-au dat seama de adevăratul său potenţial,
care ulterior preluarii vor restructura societatea pentru a opera activitatea acesteia in conditii de
eficienta sau a o revinde in profit. Preluările implică achiziţionarea acţiunilor unei societăţi de
către o alta, în schimbul numerarului sau al dividendelor societăţii achizitoare si nu trebuie
confundata cu fuziunea sau divizarea, care reprezinta preluarea sau transferul pe cale amiabila,
de intelegere intre actionarii societatilor in cauza, a activelor si pasivelor societatii care urmeaza
172
Daca nu exista un plan concurent al debitorului, atunci prima conditie a aplicabilitatii reglementarii citate nu se
mai cere. A decide altfel ar insemna sa intepretam textul in sensul in care sa nu se aplice, ceea ce este prohibit de
regulile de intepretare juridica.
sa dispara ca efect al fuziunii sau divizarii. In locul implicarii active a investitorilor dispersati in
supravegherea si controlul societatii cotate, preluarile, care presupun achizitionarea pachetului
majoritar de actiuni, ofera solutia implicarii directe in controlul societatii, inclusiv prin
schimbarea echipei manageriale.
Amenintarea cu preluarea forteaza administratia in functie sa actioneze in interesul
actionarilor, prin maximizarea valorii firmei. In special pe pietele de capital din Statele Unite si
Marea Britanie functioneaza adevarate pieţe pentru controlul societăţilor cotate. Controlul
societatilor cotate este supus licitării permanente. De altfel, pe aceste piete dezvoltate de capital
exista adevarati « vinatori de control », specializati in preluari urmate de revinzarea cu profit a
pachetelor de control dupa ce societatea preluata va fi fost restructurata. Scaderea increderii in
managementul societatii duce la scaderea valorii societatii. Preluarea se justifica in cazul in care
valoarea firmei scade nu din cauza lipsei perspectivelor, ci din cauza ineficientei
managementului, caz in care e necesara o noua administraţie care sa readuca valoarea societatii
la potentialul sau firesc. Dupa re-eficientizarea societatii, pachetul de control poate fi re-vindut,
cu profit. De aceea, ameninţarea cu preluarea încurajează administraţia să acţioneze în interesul
acţionarilor prin maximizarea valorii firmei.
Preluările sunt, totusi, mecanisme costisitoare de înlocuire a administraţiei şi de
îndreptare a neajunsurilor administrative. Ele subminează atât administraţia firmei achizitoare,
cât şi pe cea a firmei vizate, şi nu sunt automat aducatoare de îmbunătăţiri ale rentabilităţii
societăţii. Experienta anilor optzeci a facut ca oferta de preluare sa fie vazuta ca o modalitate
foarte directa si costisitoare de a inlocui citiva administratori incompetenti, care ar fi putut fi
obtinuta mai eficient prin mijloace de control intern. Preluările reflectă numai interesele
acţionarilor. Achiziţiile se produc pe baza unor licitaţii care urmăresc maximizarea valorii
acţiunilor societăţii vizate. Nu se iau în considerare interesele furnizorilor, cumpărătorilor,
angajaţilor sau alt altor mandatari.
Pentru ca mecanismul preluarii sa poata functiona eficient, investitorii trebuie, totusi sa
beneficieze, in vederea atingerii acestui scop, de o piata a valorilor mobiliare solida si eficienta,
pe care circula titluri cu un grad mare de lichiditate. Or, aceasta piata este inca in stadiul
incipient la noi, fapt pentru care este cert ca eficienta unei astfel de afaceri, cel putin in acest
moment, ar fi scazuta. Este deja o oportunitate pierduta societatile de stat cotate pe fosta piata
extrabursiera, unde asemenea masuri ar fi putut duce la restructurare si eficienta. Statul roman a
preferat insa privatizarile, a caror efecienta, pe ansamblu, este discutabila. In prezent, aceste
societati sunt supuse unui masiv proces de delistare. In Romania, piata pentru controlul
corporatiilor (piata preluarilor) este aproape inexistenta, datorita concentrarii structurilor de
putere si lichiditatii scazute a pietelor. In plus, reglementarile referitoare la preluare nu sunt
clare, fiind foarte frecvent schimbate, sub masca armonizarii cu reglementarile europene. Totusi,
aceasta piata se poate dezvolta in cadrul fazei post-privatizare de realocare de capital si
restructurare. Este esential ca mecanismele de monitorizare si control sa fie intarite pentru a
preveni tranzactiile abuzive, delictele de initiat si manipularea pietei.
Controlul managementului poate fi exercitat de investitorii « externi » si prin
intermediul procedurilor de insolventa.
Gradul de indatorare a intreprinderii este un instrument de control, deoarece indatorarea
limitează libertatea de administrare şi conducere. Creditorii, mai ales bancile si creditorii
bugetari care acorda intreprinderii in cauza esalonari, refinantari sau ajutoare de stat, impun
debitorului, intr-o maniera foarte severa, o conduita foarte stricta. Bancile, spre exemplu, impun
ca toate operatiunile de incasari si plati ale debitorului lor, atit cele curente, cit si cele
neobisnuite, sa se desfoasare prin conturi deschise de debitor la aceste banci. Aceste restrictii se
impun pentru necesitatea ca banca sa aiba o continua monitorizare a operatiunilor debitorului si,
in caz de nevoie, pentru ca banca sa-si traga din cont, prin debitare automata, sumele pe care
debitorul i le datoreaza. In caz de nerespectare a obligatiilor impuse de creditori, creantele
acestora devin scadente imediat, dindu-le dreptul la executare silita sau, dupa caz, la deschiderea
procedurii insolventei. Controlul afacerii debitorului este, practic, in miinile acestor creditori,
intrucit operatiunile financiare sunt in permanenta monitoarizare a acestora si sub amenintarea cu
executarea silita sau cu falimentul, orice act sau operatiune importanta a debitorului fiind supusa
unei aprobari prealabile din parte bancii173. Atâta timp cât debitorul îşi achită principalele
obligaţii ce decurg din datorii, controlul asupra sa rămâne în mâinile acţionarilor şi ale
administraţiei. Dacă o firmă nu îşi îndeplineşte obligaţiile, atunci controlul este transferat de la
acţionari la creditori, nu numai din momentul deschiderii procedurii ci si dinainte de deschiderea
procedurii, din perioada in care debitorul era doar in starea prealabila insolventei si incheia
conventii cu creditorii de genul celor mai sus exemplificate. Creditorii sunt cei care controleaza
afacerea debitorului, in modalitatea controlului si supravegherii activitatii acestuia din perioada
prea-insolventa, sau prin intermediul managerilor procedurilor de insolventa, in perioada de
insolventa. Intr-adevar, activitatea managerilor procedurilor de insolventa este controlata, sub
raport jurisdictional, de judecatorul-sindic, iar sub raport “comercial”, de adunarea creditorilor si
comitetul creditorilor.
Procedura insolventei poate antama si raspunderea, patrimoniala sau penala, a
managerilor societatii, daca acesteia se fac vinovati de aducerea societatii in stare de insolventa.
“Amenintarea” cu o astfel de perspectiva poate impune, sub raport psihologic, un control al
activitatii manageriale, o prudenta de bonus pater familias in gestiunea afacerilor firmei. Dar
aceasta modalitate de control isi poate dovedi eficienta doar atunci cand la baza deciziilor
manageriale stau criterii de concurenta, iar falimentul este perceput ca o masura tot atat de
normala ca si decesul persoanei fizice. Legislatia romana a falimentului este rareori aplicata
marilor companii, datorita, spre exemplu, multiplelor exceptari legale aplicabile societatilor de
stat privatizabile. Pe de alta parte, legislatia si practica judiciara din Romania lasa la indemina
debitorului o intreaga varietate de modalitati de a evita sau deturna procedurile colective de la
scopul lor legitim.
Insolventa este o provocare, mai ales in cazul marilor firme insolvabile care reprezinta
o sursa de locuri de munca si o puternica infrastructura sociala in zonele respective. Protectia
drepturilor creditorilor este mecanismul de baza care da posibilitatea intaririi constrangerilor
bugetare. Debitorii ar trebui sa fie convinsi ca ei vor trebui sa faca fata obligatiilor pentru a face
dovada unui comportament responsabil. Creditorii ar trebui de asemenea sa aiba siguranta ca-si
pot recupera creantele pentru a putea pune la dispozitia societatilor comerciale capitalul de
imprumut respectiv. In ciuda unei cresteri a capacitatii de imprumut a bancilor si a credibilitatii
sectorului privat, finantarea imprumuturilor corporatiste va ramane la un nivel scazut daca nu va
exista o protectie suficienta a drepturilor creditorilor. In caz de insolventa, atunci cind
restructurarea esueaza, trecerea automata si rapida la faliment in vederea lichidarii se impune,
pentru a permite anticiparea mecanismelor falimentului si transformarea falimentului intr-o
amenintare credibila.
173
Banca nu se poate, insa, implica in managementul debitorului si nici nu poate depasi limitele rezonabile ale
controlului si supravegherii, intrucit risca o raspundere pentru datoriile debitorului in calitate de conducator de fapt
al afacerii acestuia, in baza art. 138 din Legea insolventei.
Preluarile ostile prin piata de capital sunt putin probabile in Romania, in prezent, dar pot
fi organizate preluari ostile mult mai energic si cu mult mai multa frecventa in procedurile de
insolventa. Cele doua modalitati utilizabile in acest scop sunt preluarea prin plan de reorganizare
si preluarea prin lichidarea in bloc174. Cele doua tipuri de preluari sunt ostile fata de
debitor/actionarii sai majoritari, dar fata de creditori, care controleaza firma aflata in procedura
de insolventa, sunt preluari amiabile, negociate. Creditorii pot utiliza pentru preluare fie fonduri
proprii (inclusiv creanta cu care sunt inscrisi in tabelul creditorilor), fie fonduri atrase. Creanta
inscrisa in tabelul definitiv se poate converti in actiuni, initiativa venind din partea creditorilor175.
Reorganizarea propusa de debitor are, oricum, foarte mici sanse in practica, intrucit el
este in insolventa, deci intr-o stare de minima credibilitate din partea creditorilor si a mediului de
afaceri, iar reorganizarea propusa de administratorul judiciar se bazeaza fie pe investitii ale
tertilor, fie pe aranjamente cu creditorii, foarte rar fiind bazate pe noi angajamente financiare ale
actionarilor existenti ai debitorului. De aici concluzia ca creditorii interesati in preluarea afacerii
debitorului au cale libera si facila catre acest final. Mecanismele procedurii insolventei nu
trebuie, insa, utilizate abuziv in scopul facilitarii unor preluari ale controlului. Practica a aratat ca
diverse scheme dubioase au implicat actionari semnificativi, manageri externi si uneori chiar si
creditori in actiuni care au condus firme care nu erau realmente insolvabile la situatia de a fi
declarate in faliment.
174
In acest caz nu se « cumpara » societatea, ci activele sale patrimoniale, libere de orice sarcini, ipoteci si datorii.
Vinzarea in bloc se aproba de catre creditori, cu majoritatile cerute de lege. Vinzarea in bloc presupune active in
stare functionala. Asadar, se vind fie intreprinderea (afacerea) debitorului, fie parti din ea. Cumparatorul poate sa
vrea activele pentru orice scop, inclusiv pentru a schimba total destinatia acestora, dar afacerile mari, specializate,
nu se cumpara pentru a fi demolate, ci pentru a fi operate in continuare sau pentru a fi revindute. Este vorba, deci, tot
de o preluare, iar investitorii interesati pot fi concurenti ai debitorului, fonduri de venture capital etc.
175
Planul propus de debitor/administratorul judiciar nu poate duce la conversia creantei in actiuni, fara acordul
creditorilor.
care creditorul/creditorii care detin cel putin 20% din creantele inscrise in tabelul preliminar al
creantelor isi manifesta intentia de a depune un plan (art. 60 alin.2) sau in ipoteza in care, intre
timp, s-a confirmat un plan de reorganizare (art.60 alin.4)176.
Un raport asemenator este prevazut si la art. 54 din Legea insolventei, cu exceptia
faptului ca termenele implicate sunt mai reduse, intrucit se presupune ca debitorul ar trebuie sa
treaca la faliment in procedura simplificata. Ca si in procedura generala, insa, si in acest caz
raportul administratorului judiciar poate propune intrarea in faliment sau continuarea perioadei
de observatie din procedura generala, ceea ce este cu totul paradoxal. A se observa ca, prin
raportul pe care trebuie sa il depuna in baza art. 54 din Legea insolventei (raport denumit si
“raportul de 30 de zile”, pentru a fi diferentiat de raportul „cauza”), administratorul judiciar
poate face reversibila starea de faliment in procedura simplificata, din moment ce el poate
propune “continuarea perioadei de observatie din procedura generala”. Perioada de observatie
are ca efect si indrituirea debitorului, a administratorului judiciar si a creditorilor de a propune un
plan, ceea ce, in mod evident, rastoarna principiile acceptate ca stind la baza reglementarii
referitoare la falimentul simplificat.
Administratorul judiciar poate utiliza, pentru finantarea executarii planului, fonduri din
vinzarea de active excedentare, majorari de capital social (aporturi noi de la actionarii
debitorului), fuziuni sau divizari, dar si finantari de la terti, cum ar fi fondurile de investitii cu
capital de risc (venture capital).
114. Modul in care se desfasoara votul in adunarea generala este reglementat de art. 99.
In prealabil, trebuie precizat ca nu orice creditor poate participa la acest vot. Creditorii straini de
procedura si creditorii cu creante inscrise provizoriu in tabelul creantelor nu au drept de vot.
Daca sunt contestatii care impiedica afisarea, intr-un timp rezonabil, a tabelului definitiv al
creantelor, in asa fel incit sa se poata publica, admite si vota un plan de reorganizare,
judecatorul-sindic va dispune trecerea creantei respective pe tabel, ca creanta inscrisa provizoiru.
Creditorul in cauza nu va avea drept de vot in adunarea creditorilor referitoare la votul asupra
planului.
Pe de alta parte, spre deosebire de celelalte tipuri de adunarea a creditorilor, in cazul
carora nu este posibil votul prin corespondenta, in cazul adunarii creditorilor convocata pentru
votul asupra planului votul prin corespondenta este permis de art. 99 alin.2.
Adunarea creditorilor este convocata, organizata si prezidata de administratorul judiciar.
La sedinta de vot asupra planului este convocat si debitorul (in mod normal, debitorul este doar
invitat la adunarile creditorilor).
Adunarea creditorilor convocata pentru votul asupra planului se concretieaza intr-o
hotarire, supusa acelorasi conditii de valabilitate ca si celelalte hotariri ale adunarii creditorilor
si, deci, si unei eventuale actiuni in anulare, care va fi solutionata de judecatorul-sindic odata cu
cererea de confirmare a planului.
Dinamica votului in adunarea creditorilor este complexa. Aplicarea mecanica a textului
legal poate duce fie la blocaje, fie la formarea unor majoritati false.
Astfel, conform art. 100 din Legea insolventei, la începutul şedinţei de vot,
administratorul judiciar va informa creditorii prezenţi despre voturile valabile primite în scris.
Fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot179, pe care titularul acesteia îl exercită în
categoria de creanţe din care face parte creanţa respectivă.
Legea creeaza trei categorii de baza de creante si o categorie suplimentar, care votează
separat: (i) creditorii cu creanţe garantate; (ii) creditorii bugetari; (iii) furnizorii de utilitati sau de
materii prime pentru care debitorul este consumator captiv; (iv) ceilalţi creditori chirografari.
Categoria suplimentara de creante se justifica atit pentru caracteristicile special ale
creantelor respective (debitorul este consumator captiv pentru produsele furnizate de titluarul
creantei respective), cit si datorita necesitatii crearii unei certitudini a votarii planului de
reorganizare. Un plan va fi socotit acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă
planul este acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor. Daca majoritatea nu poate fi
179
Nu este vorba de un vot in personam, ci de un drept de vot care se exercita in functie de valoarea creantei,
majoritatea necesara pentru aprobarea planului fiind cea de la art. 100 alin.4 (majoritatea absoluta din valoarea
creantelor din categoria respectiva). Asadar, nu este vorba de o inversare a regulii majoritatii ca valoare a creantei in
favoarea regulii “un om – un vot”, ci de aceeasi regula, dar neindeminatic formulata.
obtinuta in cadrul categoriei respective, atunci este utila crearea unei categorii suplimnetare de
creditori, care sa poata vota planul.
Categoriile care, direct sau indirect, controlează, sunt controlate sau se află sub control
comun cu debitorul, în sensul legislaţiei pieţei de capital, pot participa la şedinţă, dar pot vota cu
privire la plan doar în cazul în care acesta le acordă mai puţin decât ar primi în cazul
falimentului. Asadar, nu au drept de vot creditorii afiliati debitorului, pentru ca, altfel, s-ar putea
falsifica majoritatea necesara aprobarii planului.
Creditorii care nu sunt defavorizati sunt prezumati a vota pentru plan. Un vot impotriva
aprobarii planului din parte acestora ar fi lipsit de interes, deci ar urma sa fie ignorant. In orice
caz, va trebui ca cel putin o categorie de creditori defavorizati sa accepte planul.
Categoria de creante defavorizate este definite de art. 3 pct. 21 ca fiind creante propuse a
fi modificate prin plan, fie prin reducerea cuantumului, fie prin reducerea garantiilor sau a
accesoriilor, fie prin reesalonare sau prin reducerea valorii actualizate a creantelor sub valoare
nominala de la data deschiderii procedurii.
De asemenea, nici una dintre categoriile care respinge planul nu trebuie sa primeasca mai
putin decit ar primi in faliment, iar in cazul in care o categorie defavorizata respinge planul, nici
o categorie inferioara nu primeste mai mult decit ar fi primit in faliment.
Creditorii bugetari pot acorda inlesniri la plata in conditiile art. 125 din Codul de
procedura fiscala. Planul de reorganizare nu este supus acestor dispozitii, intrucit, pe de o parte,
procedura de confirmare a sa este reglementata de o lege speciala in raport de Codul de
procedura fiscala si, pe de alta parte, conformarea este o procedura judiciara, care nu se poate
confunda cu procedura administrativa a inlesnirilor la plata. Asadar, si creditorii bugetari pot
vota planul, chiar daca in plan se prevad esalonari, reduceri de dobinzi si penalitati si chiar
stergeri de datorii. Fiind vorba de o procedura judiciara, transparenta si supusa votului
creditorilor, inseamna ca eventualele ajustari ale creantelor bugetare contra debitorului nu
reprezinta o forma de ajutor de stat care sa fie supusa unei aprobari prealabile din partea
autoritatilor din domeniul concurentei sau care sa fie interzise.
In practica, foarte rar se intimpla ca creditorii bugetari sa accepte ca creanta bugetara sa
fie platita intr-o proportie ma mica de 100%. Asadar, aceste creante trebuie trecute in programul
de plata cu intreaga valoare, pentru a nu risca un vot negativ asupra planului. In acest caz, trebuie
ca cel putin una dintre categoriile defavorizate sa accepte planul. Cum si creditorii garantati sunt
greu de convins sa accepte modificari ale crantelor lor, rezulta ca, de obicei, se creeaza o
categorie suplimentara dintre creditorii furnizori de utilitati, care vor fi defavorizati prin plan si
care, in acelasi timp, sa fie convinsi sa accepte planul. Fiind vorba de furnizori de utilitati, acest
lucru nu va fi foarte greu, intrucit furnizorii de utilitati isi pot pastra astfel un client si, in acelasi
timp, nu sunt nevoiti sa distruga infrastructura necesara aprovizonarii debitorului.
116. Coordonatele esentiale ale perioadei reorganizarii judiciare pot fi rezumate dupa
cum urmeaza :
a. Hotarirea judecatorului sindic de confirmare a planului de reorganizare face trecerea la
faza definitiva, de tratament judiciar a procedurii insolventei, in modalitatea reorganizarii
judiciare. Dupa confirmarea planului, debitorul este in perioada reorganizarii judiciare.
b. Planul confirmat este un titlu executoriu in contra debitorului, dar si in contra
creditorilor, inclusiv a celor care au votat contra planului. Masurile propuse in plan se impun cu
caracter executoriu debitorului, care va trebui sa ia masurile organizatorice, financiare, de
personal, de marketing si structurale prevazute in plan.
c. Primul efect al confirmarii planului este acela ca intreprinderea debitorului se
reorganizeaza conform planului. In mod evident, activitatea debitorului continua, in conditii
similare celor impuse debitorului in perioada de observatie. Dupa momentul confirmarii
planului, afacerea debitorului se realizeaza conform planului, chiar daca afacerea preconizata in
plan nu mai respecta liniile obisnuite ale activitatii debitorului de dinainte de deschiderea
procedurii.
d. Cel de-al doilea efect al confirmarii planului este acela ca creantele si drepturile
creditorilor si ale celorlalte parti interesate 180 se modifica astfel cum se prevede in plan.
Modificarea acestor creante este ireversibila. In cazul intrarii in faliment dupa confirmarea unui
plan de reorganizare, titularii acestor creante vor putea participa la distribuiri numai cu valoarea
creantelor prevazute in programul de plati, mai putin cota incasata in timpul reorganizarii
(art.110 din Legea insolventei)181. Desi creanta in sine se modifica ireversibil ca urmare a
confirmarii palnului, garantia aferenta creantei nu se stinge si nici nu se modifica prin plan, ci
numai prin acordul expres, prealabil si dat in aceeasi forma in care este facuta conventia de
garantiei, al creditorului. De altfel, creditorii conserva actiunile lor contra co-debitorilor si a
fidejusorilor, pentru intreaga valoare a creantelor lor, chiar daca au votat planul (art.102)182, iar
garanţiile reale şi personale constituite pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin planul de
reorganizare rămân valabile în favoarea creditorilor pentru plata sumelor datorate acestora
potrivit planului de reorganizare (art.111). In plus, conform art. 112 alin.(1) din Legea
insolventei, creditorii nu sunt obligaţi să restituie sumele încasate în cursul reorganizării.
180
Nu este foarte clar cine sunt aceste „celelalte parti interesate”. Poate actionarii? Poate expertii neplatiti inainte de
confirmarea planului?
181
Dispozitia poate parea injusta, intrucit o indulgenta a creditorului la adresa debitorului sau un calcul rezonabil
situate la data votului asupra planului care prevede modificarea creantei poate sa se traduca intr-o stergere in parte a
creantei. Dar trebuie sa retinem ca prin plan nu se poate prevedea o cota de plata a unei categorii de creante care sa
fie mai mica decit cota falimentara prevazuta pentru categoria respectiva de creante, in caz contrar planul neputind fi
confirmat. Asadar, creditorul in cauza nu este prejudiciat, intrucit el va lua din distributiile efectuate in procedura de
faliment tot atit cit ar fi luat si in cazul in care nu ar fi existat plan. Dispozitia citata se justifica, de fapt, pe
considerentul ca creditorul respectiv nu se poate imogati fara just temei, in devafoarea celorlalti creditori sau a
actionarilor debitorului.
182
A se observa ca textul legal citat deroga de la principiul accesorium sequitur principalem, intrucit permite
supravietuirea unei obligatii de garantie in limitele sale initiale, ciar si in caz de stingere sau reducere a cunatumului
obligatiei principale.
e. Reorganizarea judiciara poate dura maximum 3 ani (putind fi prelungita, dupa
procedura prevazuta de art. 95 alin.4, cu inca un an).
f. Legea insolventei prevede două mari categorii de planuri de reorganizare: (i) planuri
bazate pe reducerea activului debitorului (respectiv lichidarea parţială sau totală a acestuia), în
vederea achitării în totalitate a creanţelor restante si (ii) planuri care prevăd reorganizarea
operaţională şi/sau financiară a debitorului, având drept urmare o restituire a obligaţiilor faţă de
creditori în cuantum cel puţin egal cu cel pe care l-ar fi obtinut in caz de faliment.
g. În ambele variante, esential este tratamentul corect şi echitabil al fiecărui titular de
creanţe, atit la momentul confirmarii planului, cit si pe parcursul perioadei de reorganizare.
120. Pentru succesul planului de reorganizare este necesar să fie identificate şi aplicate
un set de măsuri de urgenţă care să vizeze, în principal, restructurarea financiară (eşalonate pe
maxim un trimestru), şi un program de activităţi cu caracter de permanenţă (eşalonat pe o durată
de 3 ani) care privesc domeniul organizatoric, managerial şi tehnologic.
Aparent, dacă termenele şi sumele propuse în planul confirmat sunt respectate, planul
este considerat respectat. Totusi, sub aceasta aparenta de normalitate a executarii planului se pot
ascunde mari probleme ale debitorului, astfel ca, in judecata asupra succesului planului, trebuie
analizate rentabilitatea activităţii de exploatare, conformitatea cu planul a preţurilor produselor
vândute şi a activelor valorificate, evoluţia costurilor efective comparativ cu cele prevăzute în
plan, realizarea obiectivelor necesare continuării activităţii (obţinerea, prelungirea sau
confirmarea autorizaţiilor, permiselor, avizelor eliberate de organele administrative de mediu,
sanitare, sanitar-veterinare, muncă, etc.), pastrarea nucleului de salariati calificati in operatiunile
de baza etc. In lipsa acestor semnale pozitive dinspre afacerea debitorului, creditorii ar trebui sa
pregateasca cererea de trecere la faliment.
Sursele de finanţare pe perioada reorganizării pot fi noile aporturi ale actionarilor
existenti sau a actionarilor noi, cooptati in vederea implementarii planului, creditele bancare sau
diferite alte scheme de finantare, precum si vânzarea unora dintre activele debitorului. În cazul în
care debitorul este un emitent de valori mobiliare, noile aporturi necesita majorarea de capital
social, operatiune care presupune o oferta publica de valori mobiliare. Daca unii dintre actionarii
existenti participa la majorarea capitalului social, potentiala depasire a pragului de detinere de
actiuni emise de debitor va fi considerata o depasire neintentionata, in sensul art. art. 205 din
Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, si nu va avea nici una dintre obligatiile aferente
depasirii intentionate a pragului de detinere (notificarea CNVM, oferta publica etc.).
Modificarea planului este posibila, cu conditia ca modificarea sa fie necesara pentru
succesul planului si ca formalitatile aferente confirmarii planului sa fie respectate si in cazul
confirmarii modificarii (publicare, admitere, votare in adunarea creditorilor, republicare,
confirmare).
In practica Tribunalului Bucuresti se admite ca un plan poate fi modificat numai in
perioada de 30 de zile de la data afisarii tabelului definitiv in care trebuie depus si planul in sine.
O astfel de solutie este excesiva, intrucit este posibil ca un plan sa fie implementat cu succes
daca, spre exemplu, se invedereaza necesara o vinzare de active sau o investitie a unui tert,
neprevazute initial in plan. Daca majoritatea creditorilor, pe categorii de creante si, in cadrul
fiecarei categorii, majoritatea creantelor ca valoare, sunt de acord cu modificarea, nu exsita
motive intemeiate pentru respingerea de plano a modificarii planului. Este adevarat ca legea nu
prevede posibilitatea modificarii planului, dar argumentul nu este deloc pertinent, intrucit :
- daca legea nu interzice modificarea planului, inseamna ca o permite ;
- planul este un contract judiciar intre debitor, pe de o parte, si creditorii sai, pe de alta
parte ; daca partile sunt de acord cu modificarea sa, judecatorul sindic trebuie sa admita
modificarea, in caz contrar el contravenind vointei partilor ;
- scopul procedurii insolventei si, implicit, al reorganizarii judiciare, este acoperirea
creantelor contra debitorului, asa cum rezulta din art. 2 din legea insolventei ; daca creditorii
considera ca prin modificarea planului pot dobindi un grad mai mare de recuperare a creantelor
lor, comparativ cu sansele de recuperare in caz de faliment, inseamna ca scopul procedurii
insolventei este atins printr-o astfel de modificare a planului, iar judecatorul sindic nu se poate
opune la modificare fara a incalca principiul realizarii drepturilor particpantilor la procedura, pe
care i-l impune art.5 din Legea insolventei.
Debitorul sau, dupa caz, administratorul judiciar, trebuie sa raporteze trimestrial
comitetului creditorilor asupra modului in care se executa planul si, in special, asupra situatiei
financiare a averii debitorului si asupra cheltuielilor efectuate „pentru bunul mers al activitatii”
(art. 106 alin.1 si 2). Rapoartele trimestriale, ulterior aprobarii lor de catre comitetul
creditorilor, se inregistreaza la grefa tribunalului si se notifica de catre debitor sau, dupa caz, de
catre administratorul judiciar, tuturor creditorilor. In termen de 5 zile de la sedinta comitetului
creditorilor in care se prezinta si se dezbate raportul, comitetul creditorilor poate convoca
adunarea creditorilor pentru a prezenta creditorilor masurile luate de debitor si efectele acestora.
Adunarea creditorilor se convoaca atunci cind este necesara o hotarire a acestora pentru
implementarea masurilor propuse (spre exemplu, aprobarea unui aranjament financiar sau, dupa
caz, aprobarea unei tranzactii cu bunurile debitorului) sau daca, in urma analizarii raportului,
comitetul creditorilor constata ca exista rsicul de esec al planului sau de pierderi din averea
debitorului si, cu toate acestea, nu considera necesara introducerea unei cereri de aprobare a
incepereii falimentului, in conditiile art. 105. In acest caz, oricare dintre creditori va putea
formula o asemenea cerere.
121. Sanctiunea pierderilor aduse averii debitorului sau a esecului planului este
trecerea la faliment.
Trecerea la faliment in urma unei proceduri de reorganizare se dispune in trei cazuri.
Astfel, (i) daca debitorul nu se conformeaza planului, suntem in prezenta unui esec al planului
care justifica trecerea la faliment; (ii) daca desfasurarea activitatii debitorului produce pierderi
averii sale, se poate dispune, de asemenea, inceperea procedurii falimentului ; (iii) in fine, daca
in cei trei (sau, dupa caz, patru) ani care reprezinta perioada maxima a procedurii de
reorganizare, planul nu se realizeaza, se trece, de asemenea, la faliment.
Sanctiunea ne-platii la termen a acestor creante este in mod evident trecerea la faliment,
intrucit ne aflam in prezenta unui esec al planului. Dar din lege nu rezulta nici o referinta asupra
importantei omisiunii de plata si nici asupra momentului in care neplata creantelor la termenul
stabilit in programul de plati se considera un esec al planului, pentru a se putea considera ca
suntem in prezenta unui esec si ca se poate aplica sanctiunea trecerii la faliment. O simpla
depasire a termenului, daca nu releva o situatie generalizata de imposibilitate de plata a
creantelor si, in consecinta, de continuare a implementarii planului, nu poate duce automat la
trecerea la faliment. Consider ca, asa cum insolventa nu inseamna dificultati pasagere de plata, ci
lipsa acuta de lichiditati, conjugata cu imposibilitatea de a face fata datoriilor scadente, nici
neplata unei creante sau intirzierea pasagera a platilor nu inseamna esecul planului, neputind
justifica masura grava a trecerii la faliment. Omisiunea unor plati la termen şi înregistrarea de
pierderi temporare nu semnifica automat esecul planului. Indicatorii economico-financiari, fluxul
de numerar, contul de profit şi pierderi şi bilanţul previzionate, care reflectă starea financiară a
debitorului după aplicarea măsurilor prevazute in plan pot reliefa o îmbunătăţire a lichidităţii prin
gestionarea mai bună a capitalului de lucru, o restrângere a portofoliului de produse sau activităţi
la cele profitabile şi competitive sau o creştere a profitabilităţii (prin renegocierea preţului de
vânzare, reorientarea spre alte pieţe, reducerea costurilor de producţie), in ciuda dificultatilor
pasagere in executarea planului, pot fi elemente care sa permita evitarea trecerii la faliment. In
lipsa acestor semnale pozitive, insa, orice dificultate in efectuarea platilor si orice pierdere adusa
averii debitorului trebuie sa conduca, inevitabil, la faliment.
Trecerea la faliment se dispune de catre judecatorul-sindic, prin incheiere motivata.
Legitimarea procesuala activa in cererea de trecere la faliment apartine, in toate cele trei
cazuri, administratorului judiciar, comitetului creditorilor, oricarui creditor, precum si
administratorului special. Formularea cererii de aprobare a intrarii in faliment nu suspenda
executarea planului si nici continuarea activitatii debitorului, pina la pronuntarea asupra sa, prin
incheiere. Daca ritmul de erodare prin pierderi a averii debitorului este galopant, pentru a se
putea salva cit mai mult din averea debitorului, orice petent in cererea de aprobare de intrare in
faliment poate cere suspendarea provizorie a executarii planului si, implicit, a activitatii
debitorului, pina la solutionarea cererii.
Legea insolventei dispune, in art. 102 alin.1, ca insusi planul de reorganizare judiciara
confirmat de judecatorul-sindic este considerat a fi „o hotarire judecatoreasca definitiva si
irevocabila” (?? – n.n., Gh.P.). Planul, odata confirmat, modifica creantele si drepturile
creditorilor si ale celorlalte persoane interesate. Titlul executoriu pentru executarea silita a
acestor creante contra debitorului este sentinta de confirmare a planului (?? – n.n.). Dincolo de
modul confuz in care este redactat textul184, este de observat ca reorganizarea respectiva a esuat,
fiind urmata de faliment. Asadar, nu ne mai aflam in ipoteza unei reorganizari.
Sectiunea a III-a
Falimentul
122. Legea insolventei consacra o procedura « generala » care se deschide printr-o faza
de observatie si se continua cu două modalitati alternative ale procedurii, reorganizarea
judiciara si/sau falimentul, care pot fi si succesive, precum si o procedura « simplificata »,
care presupune fie deschiderea directa a procedurii falimentului, fie trecerea la faliment dupa
o scurta perioada de observatie, fara posibilitatea de reorganizare judiciara. Deschiderea
directa a procedurii falimentului este dispusa, in cazurile prevazute de art. 1 alin.2 in care nu
este permisa reorganizarea, prin insasi hotarirea de deschidere a procedurii insolventei.
Trecerea de la faza de observatie direct la faliment, posibila daca, pentru un motiv sau altul,
nu poate fi admis un plan de reorganizare, este marcata de hotarirea prin care se dispune
inceperea procedurii de faliment. Trecerea de la reorganizarea judiciara la faliment, ca efect
al esecului planului, este marcata de hotarirea prin care se dispune falimentul cu titlu de
sanctiune pentru neexecutarea planului. Falimentul este, deci, (i) o rezultanta directa a
deschiderii procedurii, (ii) o rezultanta a perioadei de observatie, fie pentru ca reorganizarea
judiciara este interzisa, fie pentru ca debitorul nu are sanse de reorganizare sau pentru ca este
decazut din dreptul de a cere reorganizarea sau (iii) o rezultanta a esecului planului de
reorganizare.
Odata ce s-a trecut la faliment, prin hotarire a judecatorului sindic, debitorul se afla in
faza definitiva a procedurii insolventei, toate operatiunile procedurii fiind orientate catre
lichidarea averii debitorului. Conducerea debitorului trece, invariabil, la lichidator. Debitorul
persoana juridica este dizolvat ca urmare a trecerii la faliment. Prin hotarirea de trecere la
faliment, judecatorul-sindic numeste provizorie un lichidator, care va fi supus confirmarii
creditorilor, in prima adunare a creditorilor de dupa trecerea la faliment 185. Lichidatorul va
184
Planul este declarat … hotarire judecatoreasca. Planul, desi e o hotarire judecatoreasca, nu poate fi el insusi pus in
executare, considerindu-se ca hotarirea de confirmare este titlu executoriu. Se vorbeste de executare silita, cind
creantele la care se refera planul esuat urmeaza, in realitate, sa fie lichidate prin faliment, stricto sensu.
185
Lichidatorul numit provizoriu poate fi si administratorul judiciar din perioada de observatie sau din perioada
reorganizarii. De asemenea, daca deschiderea falimentului in procedura simplificata a fost precedata de o dizolvare a
debitorului persoana juridica, atunci lichidator proviziriu in faliment poate fi numit lichidatorul din procedura
voluntara, dar in toate cazurile parecierea asupra numirii lichidatorului provizoriu aparine judecatorului-sindic, cre
trece la reconfigurarea masei credale, notificind creditorii in vederea depunerii cererilor de
admitere a creantelor si procedind la verificarea creantelor, dupa care va elabora si inregistra
tabelul suplimentar de creante si, dupa eventualele contestatii, va elabora si afisa tabelul
definitiv consolidat. El va incepe deindata lichidarea, dup ace va fi efectuat inventarul. Daca
va fi cazul, va formula actiune in anulare actiune in raspundere.
Inchiderea procedurii falimentului inseamna, de regula, descarcarea de datorii a
debitorului persoana fizica. In cazul debitorului persoana juridica, inchiderea procedurii
falimentului inseamna, de regula, stingerea personalitatii juridice a debitorului, cu efectul
corelativ al stingerii tutoror datoriilor debitorului.
Inchiderea cit mai rapida a falimentului este un imperativ, atit pentru a elimina din
cimpul relatiilor comerciale si de afaceri un debitor care a cauzat mari dificultati mediului din
care provine, cit si pentru a permite creditorilor profesionisti, de regula banci, sa isi
foloseasca provizioanele de rsic constituite pentru sumele blocate in creantele fata de debitor,
devenite irecuperabile prin inchiderea procedurii falimentului.
126. Daca falimentul s-a dispus odata cu deschiderea procedurii, stabilirea masei credale
urmeaza aceleasi proceduri prevazute de lege pentru procedura generala, cu exceptia faptului ca
operatiunea se efectueaza nu in cursul perioadei de observatie, ci in cursul procedurii de faliment
si a faptului ca termenele de notificare, verificare si contestare sunt reduse la jumatate fata de
procedura generala. In procedura simplificata se intocmesc tabelul preliminar is tabelul definitiv
al creantelor.
Dupa trecerea la faliment in procedura generala, adica dupa ce se va fi trecut fie de faza
de observatie, fie de faza de reorganizare judiciara, masa credala trebuie sa fie reconfigurata,
intrucit intre data deschiderii procedurii si data trecerii la faliment vor fi putut aparea noi datorii
ale debitorului, atit din operatiunile sale curente, cit si din operatiunile neobisnuite, precum si din
contractele a caror executare va fi fost continuata in perioada de observatie sau de reorganizare.
In plus, daca bunul asupra caruia poarta garantia nu va fi fost vindut in perioada de observatie
sau de reorganizare, atunci creditorul titular al garantiei va putea sa calculeze dobinzi si alte
accestorii pina la momentul in care bunul va fi vindut. De altfel, masa credala se poate
”completa” in perioada de observatie sau de reorganizare si cu taxe si impozite care rezulta din
continuarea activitatii debitorului. Toate aceste creante care completeaza masa credala sunt, de
principiu, creante ulterioare deschiderii procedurii, mai précis creante care rezulta din
continuarea procedurii, fiind privilegiate de lege prin rangul prevazut de art. 123 pct.3 din Legea
insolventei. Pentru toate aceste motive, masa credala trebuie sa fie reconfigurata, in vederea
stabilirii totalitatii creantelor, in ordinea lor de preferinta, care urmeaza a participa la distributia
fondurilor rezultate din lichidare.
In vederea restabilirii masei credale, lichidatorul trebuie sa urmeze procedura prevazuta
de art. 62-76 din Legea insolventei, adica sa emita notificari catre creditori, sa primeasca cererile
acestora de inscriere la masa credala, sa verifice creantele acestora si sa intocmeasca tabelul
suplimentar al creantelor, urmind ca, dupa expirarea termenului de contestatii sau, dupa caz,
dupa solutionarea contestatiilor, sa afiseze tabelul definitiv consolidat al creantelor.
Notificarile nu vor fi facute catre toti creditorii, ci numai catre creditorii ulteriori
deschiderii procedurii. Creditorii inscrisi in tabelul definitiv nu vor fi obligati sa reformuleze
cereri de inscriere a creantelor lor, dar ei vor putea contesta creantele inscrise in tabelul
suplimentar.
Sunt obligati sa formuleze cerere de inscriere in tabelul suplimentar toti titularii de
creante ce rezulta din continuarea activitatii debitorului, inclusiv cei bugetari, cu exceptia
salariatilor. Creditorii titulari de garantii, chiar daca ei sunt inscrisi in tabelul definitiv, vor fi
obligati sa formuleze cerere de inscriere in tabelul suplimentar a dobinzilor, penalitatilor si a
celorlalte costuri186 care ar putea fi calculate, in conditiile art. 41 alin.1 (bunul asupra caruia
poarta garantia nu a fost vindut inca). In lipsa, creanta acestor creditori, inclusiv cea constind in
dobinzi, penalitati si alte costuri va fi practic, pierduta, creditorul fiind decazut din dreptul de a o
pretinde.
Procedura verificarii creantelor in perioada falimentului este similara celei derulate in
perioada de observatie. Creditorii trebuie sa isi probeze prin titluri creantele pretinse,
lichidatorul, debitorul si oricare dintre creditori avind dreptul sa le conteste. Lipsa unei
contestatii asupra acestora le prezuma validitatea si indreptatirea de a participa la procedura.
Tabelul suplimentar (tabelul preliminar, in procedura simplificata) este intocmit de
lichidator la finalul operatiunii de verificare a creantelor nascute dupa data trecerii la faliment.
Dupa ce tabelul va fi notificat debitorului, precum si acelor creditori ale caror creante au fost
186
Consider ca actualizarea creantelor banesti este posibila si admisibila, mai ales ca principiul inghetarii creantei la
valoarea nominala de la data deschiderii procedurii este aplicabil si la reconfigurarea masei credale in procedura
falimentului.
contestate sau respinse de catre lichidator, acesta din urma procedeaza la inregistrarea tabelului
suplimentar.
Dupa notificarea si inregistrarea tabelului suplimentar, orice creditor, debitorul, precum si
lichidatorul, poate formula o contestatie contra inscrierii unei creante in tabelul suplimentar.
Contestatia obsinuita se poate face in termenul defipt de Legea insolventei in art. 73. Pentru dol,
eroare grava sau descoperirea unui titlu hotaritor, se poate face o contestie de catre orice
persoana interesata, in tot timpul cit va tine lichidarea, in conditiile art. 75 din Legea insolventei.
Tabelul definitiv consolidat (tabel definitiv, in procedura simplificata) este rezultatul
fie al trecerii termenului contestatiei obisnuite, fie al solutionarii contestatiilor la tabelul
suplimentar. Conform definitiei date de art. 3 pct.19 din Legea insolvenţei, tabelul definitiv
consolidat reprezinta „totalitatea creanţelor ce figurează ca admise în tabelul definitiv de creanţe
şi cele din tabelul suplimentar necontestate, precum şi cele rezultate în urma soluţionării
contestaţiilor la tabelul preliminar suplimentar”. Textul continua aratind ca, in situaţia în care s-a
dispus intrarea în faliment după confirmarea unui plan de reorganizare, se intocmeste o varianta
actualizata a tabelului definitiv consolidat, in concordanta cu programul de plati din planul de
reorganizare si deducerea sumelor achitate pe parcursul desfasurarii acesteia.
Tabelul definitiv consolidat este echivalentul tabelului definitiv din perioada de
observatie si, ca si tabelul definitiv, nu este supus contestatiei obisnuite. In schimb, hotarirea data
de judecatorul-sindic in solutionarea contestatiei la tabelul definitiv consolidat este supusa
recursului, solutia data in recurs putind duce la modificarea sau reconfigurarea tabelului definitiv
consolidat. O contestatie neobisnuita, formulata in conditiile art. 75 din Legea insolventei, poate
fi oricind formulata de orice persoana interesata, pina la inchiderea procedurii.
Admiterea unei astfel de contestatii poate provoca si ea modificarea tabelului definitiv
consolidat. Daca trecerea la faliment a fost precedata de o reorganizare judiciara, masa credala
trebuie reactualizata pentru a fi pusa in concordanta cu platile facute conform programului de
plata din planul de reorganizare. In plus, distributiile partiale pot modifica in mod esential tabelul
definitiv consolidat, fie pentru ca una sau mai multe creante au fost achitate prin distributii, in
totalitate sau in parte, fie pentru ca garantiile s-au stins cu ocazia unor vinzari de active. In fine,
in acest tabel se pot strecura diverse erori materiale, cum sunt cele de calcul sau cele referitoare
la inscrierile de garantii, care pot fi corectate de judecatorul-sindic in baza art. 281 C.proc.civ.,
prin procedura indreptarii erorii materiale. Astfel ca, in aceste cazuri, putem avea un tabel
definitiv consolidat, modificat si rectificat.
Legea pretinde inregistrarea si afisarea de indata a acestui tabel definitiv consolidat.
Vinzarile propriu-zise, ca proceduri de lichidare, nu pot fi demarate decit dupa facerea
inventarului187, dar, in practica, rareori se intimpla ca lichidarile sa inceapa inainte de afisarea
tabelului definitiv consolidat.
Tabelul definitiv consolidat este principalul criteriu al distribuirii fondurilor rezultate din
lichidare si, in acelasi timp, criteriul care confera creditorilor indreptatirea de a participa la
procedura, inclusiv dreptul de a vota in adunarile creditorilor. Dar mobilitatea practic nelimitata
a acestui tabel definitiv consolidat obliga practicianul in insolventa sa actualizeze permanent
acest tabel si sa puna informatia cu privire la starea masei credale la un moment dat la dispozitia
creditorilor si a celorlalti participanti la procedura. In caz contrar, procesul distriburii fondurilor
rezultate din lichidare si votul in adunarea creditorilor pot fi ingreunate sau chiar falsificate in
conditiile in care nu se stie exact care este situatia creditorilor inscrisi in tabel. Spre exemplu, un
creditor care, inainte de distributiile partiale, detinea 30% din voturi, ca valoare a creantelor, nu
187
In reglementarea anterioara, momentul in care incepea procedurile de lichidare era acela al afisarii tabelului.
mai poate avea aceeasi pondere a voturilor dupa efectuarea distributiei, daca creanta sa a fost
platita, sa spunem, in proportie de 80% ca urmare a distributiilor si nici nu mai poate face parte
din comitetul creditorilor. In practica, foarte des se intimpla ca, in ciuda distributiilor partiale sau
a rectificarilor succesive ale tabelului, unii (fosti)creditori sa continue sa voteze in adunarea
creditorilor, sa aiba calitatea de membru in comitetul creditorilor sau sa formuleze diverse
contestatii fie la tabel, fie la distributii, fie la inchiderea procedurii, sa ceara sa se formuleze
actiuni in anulare sau actiuni in raspundere etc., desi creanta lor se va fi platit, fie in totalitate, fie
in parte. Asadar, lichidatorul nu se poate rezuma la inregistrarea si afisarea tabelului definitiv
consolidat, in forma sa initiala, ci el este obligat sa gestioneze atent situatia tabelului si sa
adapteze procedura in permanenta la realitatea tabelului, ori de cite ori se pune, spre exemplu,
problema unei distriburi partiale sau a participarii la o adunare generala a actionarilor.
§5. Lichidarea
129. Principala sarcina a lichidatorului in etapa lichidarii este maximizarea valorii averii
debitorului. In acest scop, lichidatorul dispune de o plaja mare de optiuni, putind propune mai
multe metode de vânzare, fara ca legea sa mai impuna vreo ordine de preferinta intre acestea.
Metodele de vinzare (licitaţia publică, negocierea directă sau o combinaţie a celor două), este
aprobată de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului
creditorilor. Odată cu propunerea de vânzare, lichidatorul va prezenta şi regulamentul de vânzare
corespunzător. In alegerea strategiei si a metodelor de vinzare, criteriile principale sunt
inventarul şi rapoartele de evaluare a averii debitorului. Cu toate acestea, in cazul în care se
propune vânzarea în bloc a bunurilor debitorului, trebuie tinut cont de faptul ca potenţialii
cumpărători pot fi interesaţi mai mult de valoarea afacerii si mai putin de valoarea evaluata sau
inventariata a bunurilor debitorului.
In cazurile complexe, după obţinerea aprobării din partea adunării creditorilor asupra
modalităţii de vânzare, pe baza informaţiilor culese în timpul inventarierii, a rezultatelor
evaluării şi a opţiunilor strategice, lichidatorul va întocmi un memorandum de prezentare a
proprietăţilor şi va stabili strategia de publicitate, după care va testa interesul pieţei pentru
respectivele proprietăţi191.
190
Ibidem.
191
Ministerul Justitiei. Notiuni de economie.
Potrivit art. 116 alin.2 teza a doua din Legea insolventei, bunurile debitorului vor putea fi
vândute în bloc, ca un ansamblu în stare de funcţionare sau individual.
Prin « bloc, ca ansamblu funcţional », se înţelege o parte sau toate bunurile debitorului,
necesare pentru desfăşurarea unei afaceri, pentru care un cumpărător oferă un preţ nedefalcat pe
bunurile componente. Asadar, cumparatorul preia o afacere de la debitor, ceea ce inseamna ca
afacerea respectiva, care nu a fost eficient gestionata de catre debitor, poate fi eficientizata de
cumparator. Din acest punct de vedere, procedura falimentului isi vadeste nu numai caracteristica
de sanitar al mediului economic si de afaceri, ci pe aceea de mijloc de eficientizare a economiei
prin competitie. Activul respectiv trece la cumprator liber de orice sarcini dar cu toate failitatile
de care dispunea la debitor, inclusiv cu accesul la utilitati si cu posibilitatea angajarii fostilor
salariati ai debitorului. Dar nimic nu se opune ca, in functie de interesele sale, cumparatorul sa
reorienteze activul respectiv catre un alt obiectiv de afacere sau chiar catre o alta destinatie,
intrucit cumparatorul preia activul respectiv liber de orice sarcini, inclusiv de « sarcina »
obiectului de activitate ale debitorului si a fostilor salariati ai debitorului. Cumparatorul va putea,
spre exemplu, sa transforme o fosta fabrica situata in zona locuibla a orasului intr-un proiect
rezidential sau imobiliar ori va putea demola constructiile respective, in vederea ecologizarii
zonei.
Etapele vinzarii pot fi simplificate dupa cum urmeaza :
-alegerea metodei de vinzare si intocmirea regulamentului de vinzare ;
-aprobarea propunerii de vinzare, la propunerea comitetului creditorilor, prin hotarire a
adunarii creditorilor ;
-expunerea pe piata a activelor (marketing, reclama, facilitati de vinzare) si, in general,
prezentarea activelor ; in practica, in cazurile complexe, se elaboreaza fie un « memorandum de
prezentare », fie, urmind sintagma din legislatia privatizarii, un « caiet de sarcini » ;
-negocierea sau derularea procedurilor de licitatie si efectuarea vinzarii ; trebuie tinut
cont de limitele negocierii, eventual fixate de hotarirea adunarii creditorilor, precum si de faptul
ca prêt de piata in cazul vinzarilor in faliment este complet diferit fata de pretul de piata in cazul
unor societati in bonis;
-adjudecarea si incheierea contractelor de vinzare-cumparare ;
-incasarea pretului.
131. Vinzarea prin negociere directa a imobilelor prespune unele formalitati complicate si
inutile, care fac aceasta metoda de vinzare greu de ales de catre lichidator. In practica este
preferata vinzarea la licitatie care, insotita fiind de o serie de formalitati procedurale, asigura intr-
un grad destul de mare informarea creditorilor si a participantilor la licitatie si, corelativ,
increderea initiatorului licitatiei si a participantilor la licitatie ca rezultatele acesteia sunt
definitive, fara a putea sa mai fie ulterior foarte usor contestate. In plus, la licitatie este permisa,
in anumite conditii, depunerea creantei ca prêt sau ca o parte din prêt (ceea ce scuteste creditorul
de consemnarea garantiei de particpare la licitatie, dar il si obliga sa adjudece la un prêt de
minim 75% din pretul de pornire a licitatiei, prêt care, asa cum s-a vazut mai sus, este cel evaluat
impreuna cu sau in urmarea inventarului). Este posibila chiar si atribuirea bunului in contul
creantei, mai ales in cazul in care singurul creditor ofera, in tot sau in parte, creanta sa pentru
bun.
Asa cum s-a putut observa mai sus, procedurile de lichidare se realizeaza fie ca vinzari la
licitatie, fie ca vinzari prin negociere directa. Vinzarea la licitatie se finalizeaza printr-un act de
adjudecare, in timp ce vinzarea prin negociere directa de finalizeaza prin incheierea unui contract
de vinzare-cumparare.
Ambele modalitati de lichidare pot fi contestate, competenta de a solutiona diferitele
forme de contestatie apartinind judecatorului-sindic.
In cazul vinzarii la licitatie, se poate contesta atit masura lichidatorului de organizare si
finalizare a licitatiei (caz in care sunt aplicabile dispozitiile art.21 alin.2-4, analizate mai sus), ci
si licitatia in sine. Actul de adjudecare nu este, insa, un acord de vointa, astfel ca nu poate fi
atacat separat, ca act de vinzare-cumparare, ci numai impreuna cu licitatia sau cu masura
lichidatorului.
In schimb, in cazul vinzarii directe se poate contesta valabilitatea contractului, atit sub
aspectul conditiilor de fond, cit si sub aspectul formalitatilor vinzarii.
Pentru vinzarea in bloc a activelor debitorului prin negociere directa, precum si pentru
vinzarea prin negociere directa a imobilelor debitorului, Legea insolventei stabileste, in art. 117
si art. 118, unele formalitati speciale ale vinzarii, toate prevazute sub sanctiunea nulitatii. Astfel :
a) conform art. 117, in cazul propunerii de vânzare în bloc, lichidatorul va prezenta
comitetului creditorilor un raport în care vor fi indicate, descrise şi evaluate bunurile ce urmează
a fi vândute împreună, precizându-se şi sarcinile de care, eventual, sunt grevate, însoţit de
propuneri vizând modalităţile de vânzare. Acestea sunt : (i) vânzare prin negociere directă către
un cumpărător deja identificat, cu precizarea condiţiilor minime ale contractului, cum ar fi preţul
şi modalitatea de plată; (ii) vânzare prin negociere directă, fără cumpărător identificat, cu
precizarea preţului minim propus; (iii) vânzarea la licitaţie. In termen de 20 de zile de la
prezentarea raportului, lichidatorul va convoca adunarea generală a creditorilor. Dacă adunarea
generală a creditorilor aprobă raportul, judecătorul-sindic va da dispoziţie lichidatorului, prin
încheiere, să efectueze actele şi operaţiunile de lichidare, în condiţiile propuse în raport;
b) conform art. 118, imobilele vor putea fi vândute direct, în urma propunerii
lichidatorului, aprobată de adunarea generală a creditorilor; propunerea lichidatorului va trebui să
identifice imobilul, prin situaţia de pe teren şi prin datele din registrele de publicitate imobiliară,
să arate sarcinile de care este grevat şi să indice pasul de supraofertare şi data până la care, în caz
de aprobare a vânzării, sunt acceptate supraoferte; lichidatorul va convoca adunarea generală a
creditorilor, în termen de maximum 20 de zile de la data propunerii, notificând propunerea
administratorului special, creditorilor cu garanţii reale asupra bunului, titularilor unor drepturi de
retenţie de orice fel şi comitetului creditorilor, si supunând votului adunării generale a
creditorilor propunerea de vânzare; ulterior aprobării de către adunarea generală a creditorilor,
vânzarea va putea fi făcută, sub sancţiunea nulităţii, numai după 30 de zile de la data ultimei
publicări făcute de lichidator în ziar a anunţului privind condiţiile de supraofertare. Formalitatea
supraofertarii este greu de justificat, mai ales ca, cel putin apparent, lichidatorului i se permite sa
incalce o negociere finalizata (practice, un ante-contract) cu primul ofertant, ceea ce este putin
compatibil cu principiul libertatii de vointa si cu principiul bunei credinte.
Vinzarea valorilor mobiliare poate fi o piatra de incercare pentru procedurile de
insolventa si pentru lichidator, in mod concret, intrucit legislatia pietei de capital nu este corelata
cu Legea insolventei.
Astfel, principiul fundamental al tranzactiilor cu valori mobiliare este acela dupa care
aceste tranzactii se pot efectua in mod exclusiv pe piata de capital si cu intermedierea brokerilor,
organizati in societati de servicii de investitii financiare (SSIF), atit tranzactiile in canitati mici,
cit si tranzactiile in cantitati mari (in acest caz fiind necesara parcurgerea formalitatilor de oferta
publica). Principiul respectiv nu este aplicabil decit tranzactiilor consensuale, nu si vinzarilor
silite sau lichidarilor in cadrul procedurilor de insolventa, dar in practica, in mod aproape
invariabil, se considera ca si vinzarilor de valori mobiliare efectuate de lichidator in procedura
falimentului li se aplica principiul intermedierii, al tranzactionarii pe piata de capital si, dupa caz,
al ofertelor publice de valori mobiliare. Societatile de registru si depozitarul central refuza
inregistrarea unor tranzactii cu valori mobiliare care nu sunt facute cu respectarea acestor
formalitati, chiar si in caz de executare silita sau de lichidare. Astfel ca, in practica, lichidatorii
sunt obligati sa apeleze la SSIF pentru a putea vinde valorile mobiliare. De altfel, majoritatea
judecatorilor-sindici dispun valorificarea actiunilor detinute de debitor in conditiile Legeii
nr.297/2004 privind piata de capital. Practica este gresita, intrucit : (i) Regulamentul Bursei de
Valori Bucuresti nr. 4/2005 privind tranzacţiile bursiere, prevede la art. 9 ca tranzacţiile
exceptate sunt transferurile directe ale dreptului de proprietate asupra instrumentelor financiare,
efectuate cu respectarea prevederilor legale incidente, ca efect al lichidării (pct. e) si punerii in
executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile, investita cu formula executorie
(pct. f); (ii) Regulamentul CNVM nr. 9/2006 stabileste norme cu privire la transferul dreptului de
proprietate asupra acţiunilor asupra carora poarta garantii reale mobiliare, textul referindu-se
exclusiv la faptul ca numai in cazul vanzarii valorilor mobiliare grevate de o astfel de sarcina se
apelează la o societate de servicii de investiţii financiare, nu si in cadrul procedurii de lichidare.
Pe de alta parte, art. 93 din Legea 85/2006 prevede ca lichidatorul poate valorifica drepturile
debitorului rezultind din detinerea de actiuni la alte societati comerciale, inclusiv actiuni la
societatile comerciale cotate, iar art. 53 din Legea nr.85/2006 prevede ca bunurile instrainate de
lichidator, in exercitiul atributiilor sale prevazute de prezenta lege, sunt dobindite libere de orice
sarcini, precum ipoteci, garantii reale mobiliare sau drepturi de retentie, de orice fel, ori masuri
asiguratorii.
133. In cursul sau dupa efectuarea lichidarii, in masura in care se incaseaza sume din
lichidarea, acestea sunt supuse distribuitiilor partiale catre creditori, distributii care trebuie
efectuate la fiecare trei luni, calculate de la data deschiderii procedurii. In scopul efectuarii
distributiilor partiale, lichidatorul va intomi un plan de distributie partial, insotit de un raport
asupra fondurilor obsinute din lichidare, pe care il va prezenta comitetului creditorilor. In plan,
lichidatorul va prevedea plata remuneratiei sale, precum si a celorlalte cheltuieli de procedura, si
va propune distribuirea fondurilor obsinute din lichidare catre creditori, dupa cum urmeaza
lichidatorului, raportul asupra findurilor obtinute, planul de distribuire, contestatii, suspendarea:
-in cazul bunurilor asupra carora poarta garantii, se vor plati mai intii cheltuileile de
procedura, dupa care va fi achitata creanta al carei titular este beneficiarul garantiei; daca ramine
un surplus dupa aceste plati, acest surplus va fi distribuit catre ceilalti creditori, in ordinea de
preferinta de la art. 123; daca, dimpotriva, creanta sau creantele garantate nu sunt achitate in
intregime din pretul bunului asupra caruia purta garantia, atunci titularii garantiei devin pentru
restul de creanta ramas neachitat creditori chirografari; in orice caz, este de retinut ca dispozitiile
art. 121 deroga de la cele ale art. 123, astfel ca vor avea prioritate la aplicare;
-in cazul bunurilor asupra carora nu poarta garantii, se vor plati mai intii cheltuielile de
procedura, dupa care se vor plait creantele inscrise in tabelul definitiv consolidate, in ordinea de
preferinta de la art. 123;
-in cazul in care titularii garantiilor si, respectiv, titularii creantelor in rang preferit sunt
de accord, distributia se poate face catre unii creditori care nu sunt titular de garantii sau, dupa
caz, au un rang al creantelor inferior; ordinea de preferinta prevazuta de lege este numai de
natura, nu si de esenta distribuirii, astfel ca nimic nu se poune, spre exemplu, ca din ratiuni
sociale, creditorii garantati sa fie platiti in urma salariatilor;
-creditorii pot fi de acord ca un creditor care cumuleaza si calitatea de debitor al
debitorului, sa fie “platit” prin compensarea creantei sale contra debitorului, cu datoria fata de
acesta; evident ca, daca sunt indeplinite conditiile compensatiei legale, aceasta opereaza automat,
fara ca prin acest efect sa se aduca atingere ordinii de preferinta; in plus, judecatorul syndic poate
idpune si o compensatie judiciara, admitind, spre exemplu, atribuirea unui bun supus lichidarii in
contul creantei.
Daca in perioada de observatie si in perioada de reorganizare creantele rezultate din
operatiunile curente ale debitorului, cele rezultate din operatiunile neobisnuite ale acestuia, dar
autorizate in prealabil de judecatorul sindic sau de comitetul creditorilor si, respectiv, creantele
rezultate din contractele in curs de executare, sunt platite pe masura scadentei lor, dupa trecerea
la faliment aceste creante nu mai sunt platite pe masura scadentei, ci sunt trecute pe tabelul
creantelor, urmind a beneficia de privilegiul crentelor rezultate din continuarea procedurii. Dar
acest privilegiu este primat de privilegiul creditorilor beneficiari de garantii care, conform
art.121 din Legea insolventei, sunt platiti cu prioritate si integral (cu exceptia cheltuielilor
procedurii) din fondurile rezultate din vinzarea bunurilor asupra carora poarta garantiile. Din
aceasta perspectiva, prudenta (uneori exagerata) a creditorilor in a acorda credit sau incredere
debitorilor aflati in perioada de observatie sau de reorganizare este justificata, deoarece legea nu
le asigura un privilegiu absolut in cazul esecului planului de reorganizare.
Ordinea de preferinta prevazuta de art. 123 este aplicabila cu titlu de norma generala, in
cazurile in care fie nu exista garantii (in acest caz, toate creantele fiind chirigrafare), fie pretul
bunurilor asupra carora a purtat garantia a acoperit creanta garantata, raminind un surplus, fie
creditorii garnatati au fost de acord cu modificarea ordinii de preferinta. Astfel, cu titlu de norma
generala, creantele se vor achita in urmatoarea ordine :
1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin Legea
procedurii insolvenţei, inclusiv cheltuieli necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor
din averea debitorului şi plata persoanelor angajate;
2. creanţele izvorâte din raporturi de muncă ;
3. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate de
instituţii de credit după deschiderea procedurii, precum şi creanţe rezultând din continuarea
activităţii debitorului după deschiderea procedurii;
4. creanţele bugetare;
5. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi în baza unor obligaţii
de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării
mijloacelor de existenţă;
6. creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorulsindic pentru întreţinerea
debitorului şi a familiei sale, dacă aceasta este persoană fizică;
7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele
rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;
8. alte creanţe chirografare;
9. creanţe subordonate, în următoarea ordine de preferinţă: (i) credite acordate persoanei
juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social,
respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, ori după caz, de către un
membru al grupului de interes economic; (ii) creanţe izvorând din acte cu titlu gratuit.
Prin planul de distribuire se vor prevedea atit procentul, cit si suma alocată pentru fiecare
creanţă. Procentul de satisfacere a creanţelor poate fi unic pentru toate categoriile de creditori sau
diferenţiat pentru fiecare categorie în parte. În cazul în care s-a prevăzut ca plata creanţelor să se
facă într-un anumit procent, sumele vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare
creanţă din tabelul definitiv consolidat între creditorii de acelaşi rang. Nu este permisă
satisfacerea diferenţiată a creditorilor din aceeaşi categorie, aceasta echivalând cu o favorizare a
unora, în detrimentul celorlalţi. Titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui
sume numai după deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară.
Cu ocazia distribuirii parţiale se vor consemna următoarele sume: (i) sume proporţionale
datorate creditorilor ale căror creanţe sunt supuse unei condiţii suspensive care nu s-a realizat
încă; (ii) sume proporţionale, datorate proprietarilor de titluri la ordin sau la purtător şi care au
originalele titlurilor, dar nu le-au prezentat; (iii) sume proporţionale, datorate creanţelor admise
provizoriu; (iv) rezerve destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului. Pentru
creditorii cu creanţe înscrise în tabelul de creanţe, cărora li s-au alocat sume numai parţial, sau cu
creanţe sub condiţie suspensivă şi care au luat parte la distribuire, sumele cuvenite vor fi păstrate
la bancă, într-un cont special de depozit, până la clarificarea situaţiei.
Înregistrarea în contabilitatea debitorului a plăţii creanţelor se face prin scăderea
obligaţiei faţă de terţi (furnizori, buget, etc.) şi micşorarea disponibilităţilor băneşti la bancă.
Asa cum rezulta din art. 122 alin.3-4 din Legea insolventei, comitetul creditorilor sau
oricare dintre creditori poate formula contestatie la raportul lichidatorului care insoteste planul de
distributie, precum si la planul de distributie in sine, contestatie care trebuie depusa in termen de
15 zile de la afisarea planului de distributie si care trebuie solutionata de judecatorul-sindic in
termen de 20 de zile de la afişare, intr-o sedinta cu lichidatorul, cu debitorul şi cu creditorii,
şedinţă în care se vor soluţiona deodată, prin sentinţă, toate contestaţiile. Formularea contestatiei
nu suspenda distributia. Contestatorul are dreptul sa ceara judecatorului-sindic si suspendarea
distributiei, pentru evitarea produceii unor pagube inevitabile. Desi masura suspendarii este o
masura exceptionala, care ar trebui dispusa numai in cazuri de ilegalitati vadite, majoritatea
practicienilor in insolventa suspenda distributiile din proprie initiativa, dar fara drept, imediat ce
sunt notificati cu contestatia, ceea ce este ilegal, masura punind creditorii in postura de a astepta
solutionarea contestatiilor, chiar si in cazul in care acestea sunt formulate doar cu scop
sicanatoriu.
In mod evident, nu orice creditor poate contesta distributiile partiale, ci numai creditorii
indreptatiti sa participe la procedura. Creditorii inscrisi provizoriu in tabel si cei care au creante
sub conditie pot contesta planul de distributie numai in cazul in care nu li s-au provizionat sume
proportionale cu creanta lor. Creditorii care sunt déjà platiti in intregime nu mai pot contesta
distributia si, deci, nu mai pot nici sa ceara suspendarea distributiei.
La inchiderea lichidarii se efectueaza distribuirea finala. Aceasta este insotita de
propuneri in vederea inchiderii procedurii, de raportul final de activitatea si de situatiile
financiare finale.
Si aceasta distributie poate fi contestata si, respective, suspendata. Distribuirea propriu-
zisa este efectuata dupa ce toate contestatiile vor fi fost solutionate. Inchiderea procedurii are loc,
insa, dupa ce raportul final va fi fost aprobat, eventualele fonduri nereclamate au fost consemnate
la o banca, urmind a li se da dstinatia prevazuta de art. 130, iar eventualul surplus de bunuri sau
creante ale debitorului a fost partajat intre actionarii acestuia.
Subcapitolul V
Inchiderea procedurii
136. Contestarea hotaririi de inchidere a procedurii este posibila, de lege lata, numai
pe calea recursului prevazut de art. 12 din Legea insolventei. In sectiunea 8 (Inchiderea
procedurii) din actuala Lege a insolventei nu se mai face vorbire de nici o modalitate speciala de
contestare a sentintei de inchidere a procedurii. Fosta Lege nr.64/1995 reglementa atit de o
opozitie la inchiderea a procedurii, cit si de un recurs la hotarirea de inchidere a procedurii. In
baza art. 12 din Legea insolventei, sentinta de inchidere a procedurii, ca si orice hotarire a
judecatorului sindic, este atacabila cu recurs. Sentinta de inchidere a procedurii este executorie si
nu poate fi suspendata de instanta de recurs. Daca recursul a fost admis si s-a dispus casarea cu
trimitere spre rejudecare, judecatorul-sindic care a pronuntat sentinta de inchidere a procedurii
este definitiv si irevocabil dezinvestit de cauza, intrucit el este incompatibl, conform art. 12
alin.2 din Legea insolventei, sa rejudece cauza relativa la inchiderea procedurii, precum si orice
alte chestiuni ce tin de procedura insolventei astfel redeschisa.
Recursul poate fi introdus de orice persoana interesata, cu exceptia cazului in care
procedura s-a inchis in urmarea unei proceduri contencioase, cind recursul poate fi formulat doar
de partile sau intervenientii in interes propriu in acea procedura. De regula, creditorii chirografari
sau actionarii debitorului sunt persoane interesate sa se opuna prin recurs la inchiderea procedurii
considerind, spre exemplu, ca lichidarea s-a efectuat la o valoare mai mica decit cea de piata, ca
nu s-au epuizat in procedura toate mijloacele de recuperare a creantelor lor (creditori
chirografari) sau a valorii reziduale a actiunilor lor, cum ar fi actiunea in anulare sau actiunea in
raspundere contra conducatorilor debitorului persoana juridica, actiunea in raspunderea contra
fideiusorilor, debitorilor sau asociatilor cu raspundere nelimitata etc. Intr-adevar, inchiderea
procedurii are ca principal efect disparitia debitorului persoana juridica si, corelativ, extinctia
creantelor contra acesteia sau, in cazul debitorului persoana fizica, descarcarea de datorii.
Consider ca, in aceleasi conditii ca si cele aplicabile hotariririlor obsinuite propuntate de
judecatorul-sindic in procedura insolventei, si sentinta de inchidere a procedurii este pasibila de
cai de atac extraodtinare (contestatie in anulare, revizuire), evident, cu observarea conditiilor
specific de exercitiu al acestora.
193
Trib. Cluj, sent.com. nr.6007/C/2006, precitata.
194
Procedura efectuarii platilor din acest fond este rezumata in cap. XVII.
138. Inchiderea procedurii antreneaza interdictii si decaderi in defavoarea debitorului
persoana fizica sau a conducatorilor debitorului persoana juridica, dar numai daca acestia se fac
vinovati de infractiuni corelative falimentului, de genul bancrutei frauduloase. Cei in cauza, spre
exemplu, nu mai pot fi fondatori sau administratori de societati comerciale daca s-au facut
vinovati de bancruta frauduloasa sau de gestiune frauduloasa cu ocazia unei proceduri de
insolventa. Falitul fraudulos nu poate dobindi calitatea de avocat sau de practician in insolventa,
intrucit este nedemn de a exercita o astfel de profesie. De asemenea, daca s-a savirsit o alta
infractiune decit cea care poate antrena direct decaderea sau interdictia, dar infractiunea s-a
savirsit cu prilejul unei proceduri de insolventa sau infractorul s-a folosit de functia detinut in
cadrul structurii functionale a debitorului persoana juridica pentru a savirsi infractiunea
respectiva, atunci se poate dispune descalificarea profesionala, ca pedeapsa penala
complementara. Pe de alta parte, latura “civilă” a falimentului trebuie mentinuta independentă de
consecinţele penale pe care le pot antrena anumite acte ale debitorului falit.
Restricţiile consecutive inchiderii procedurii falimentului impuse debitorului individual
sau administratorilor persoanei juridice falite pot fi stabilite dacă falimentul a fost declarat
“culpabil”. În acest caz, debitorul sau administratorul vor fi supuşi măsurii restrictive sau
descalificării cu privire la administrarea activelor altei persoane şi reprezentarea sau
administrarea oricăror altor persoane pe o perioadă medie de 5 ani, în funcţie de gravitatea
faptelor şi prejudiciului.
Legile privind falimentul impun, de obicei, restricţii, descalificări sau interdicţii asupra
celor supuşi procedurilor de faliment. Majoritatea sistemelor judiciare ale statelor membre ale
UE impun anumite restricţii, fie de natură pecuniară, fie de natură penală, debitorilor sau
administratorilor ori anumite interdicţii de a desfăşura anumite activităţi sau de a fi numiţi în
anumite funcţii. Acest lucru poate crea un stigmat, întrucât aceste restricţii crează un mediu care
împiedică întreprinzătorii să ia un nou start. Aceste restricţii pot fi justificate atunci când
debitorul sau administratorii individuali au comis o fraudă, au acţionat împotriva intereselor
creditorilor sau au cauzat intenţionat falimentul societăţii. Cu toate acestea, în cazurile de
faliment de bună-credinţă (bona fide), anumite restricţii pot fi considerate excesive şi împiedică
întreprinzătorii să ia un nou start. Printre Statele Membre ale UE, numai legislaţia din Marea
Britanie si cea din Grecia includ, în prezent, restricţii, descalificări şi interdicţii automate. In
Grecia, întreprinzătorii faliţi îşi pierd imediat capacitatea de a face acte de comerţ şi, prin urmare,
sunt excluşi din orice profesie comercială sau industrială. În restul UE, inclusiv in Romania,
măsurile mai restrictive nu sunt automate, ci sunt impuse de instanţe.
Distincţia între falimentul onest şi bancruta frauduloasă este esentiala, pentru ca faliţii
oneşti sa nu fie stigmatizaţi prin asocierea cu cei incorecţi. Pentru a permite acel „nou inceput”
despre care se vorbeste frecvent in rapoartele exepertilor in insolventa, publicate si in
Romania195, sunt necesare achitarea debitorilor de datoriile rămase neacoperite si limitarea
restricţiilor impuse debitorului sau administratorului acestuia în cadrul unui faliment scuzabil.
In Belgia, printr-o lege din septembrie 2002, s-a permis expres tribunalelor sa atribuie
« scuzabilitate » faliţilor de bună-credinţă care au eşuat datorită conjuncturilor economice
nefaste. Pentru aceasta, este necesar ca instanţa să considere că un nou început « nu pune în
primejdie comunitatea generală ». În Olanda, faliţii pot obţine o scrisoare de referinţă de la un
administrator judiciar, astfel că pot solicita o finanţare de la bancă şi pot porni din nou o afacere
pe cont propriu.
195
Este vorba, in principal, de Proiectul optim 2003, precum si de rapoartele acolo citate.
Codul comercial al SUA prevede descarcarea totala de datorii, cu exceptia cazurilor de
frauda, neglijenţă gravă sau conduită greşită intenţionată ce a condus la faliment. În general,
reglementarea falimentului din SUA nu impune nici o restricţie asupra administratorilor sau
întreprinzătorului individual după descarcarea de datorii, ceea ce le permite acestora să reintre,
practic, liber în afaceri noi.
Subcapitolul VI
Raspunderea pentru insolventa
Sectiunea I
Debitori solidari, fideiusori, asociati cu raspundere nelimitata
196
A se observa ca Legea insolventei repeat astfel de derogare si in cazul descarcarii de datorii a debitorului
persoana fizica. Art. 137 alin.3 dispune ca “descărcarea de obligaţii a debitorului nu atrage descărcarea de obligaţii a
fidejusorului sau a codebitorului principal”.
Astfel, in societatile de persoane, asociatii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
sociale. Aceasta raspundere are un caracter subsidiar, asociatii in cauza fiind, practic, garanti
ai executarii de catre societate a propriilor datorii. Asociatul platitor, inclusiv in cadrul unei
proceduri de insolventa deschisa fata de societate, are regres contra societatii.
Asociatul unic al debitorului persoana juridica poate raspunde pentru cazul
insuficientei activelor societatii fata de pasivul acesteia, in baza aplicarii tehnicii “piercing the
corporate veil”, reglementata de art. 2371 din Legea societatilor comerciale, precum si in cazul
aplicarii art. 235 din aceeasi lege197. Societatea cu raspundere limitata cu asociat unic beneficiaza
de personalitate juridica (cu toate consecintele acesteia, inclusiv responsabilitatea juridica
proprie) numai in cursul activitatii sale normale. In caz de dizolvare, inclusiv in cazul dizolvarii
consecutive falimentului, subiectivitatea proprie a societatii dispare. Dealtfel, asa cum constant
se afirma in doctrina franceza198, personalitatea juridica a societatii unipersonale este o
“personalitate de imprumut”, fiind o tehnica de limitare a responsabilitatii comerciantului
individual.
Desi sanctiunea responsabilizarii asociatilor pentru transgresarea limitelor personalitatii
juridice a societatii (“piercing the corporate veil”) nu este altceva decit o forma, reglementata
expres, de aplicare a teoriei societatii fictive, o rspundere a asociatilor/actionarilor este posibila
si in celelalte cazuri de societate fictive, cind personalitatea juridical a societatii este, de fapt, o
aparenta, un fals. Societatea cu personalitate juridica falsa (aparenta) este rezultatul confuziei
de patrimonii intre asociati si societate si nu se confunda cu societatea simulata. O astfel de
situatie juridica este foarte prezenta in cazul intreprinderii unipersonale cu raspundere limitata
(„asociatul unic” creeaza intreprinderea, care este o persoana juridica, numai in scopul de a-si
limita raspunderea fata de creditori, de cele mai multe ori in scopuri frauduloase) sau in cadrul
grupului de societati (societatile din cadrul grupului sunt interdendente economic intr-o
asemenea masura incit se ajunge si la dependenta juridica, manifestata prin confuzie de
patrimonii, in sensul ca o societate gestioneaza alta societate din grup, o imprumuta, o sustine cu
garantii sau cu contracte legate etc). Confuzia de patrimonii in faptul ca patronul afacerii
creeaza fata de terti aparenta sau certitudinea ca patrimoniul societatii sale se confunda cu
patrimoniul sau, desi societatea este o persoana juridica, in mod obsinuit, si ar trebui, in
consecinta, sa beneficieze de patrimoniu propriu. Daca in procedura falimentului se constata
falsitatea (aparenta) personalitatii juridice, abuzul de personalitatea juridica sau confuzia de
patrimonii, se poate dispune ca asociatul care este culpabil, inclusiv societatea-mama a
debitorului, sa suporte intregul pasiv al debitorului. Consecinta caracterului cert al creantelor
inscrise in tabelul creantelor fata de debitorul principal este o eventual deschidere a procedurii
insolventei fata de asociatul care a devenit un asociat cu raspundere nelimitata.
197
Pentru amanunte, a se vedea supra, vol. I, p. 107.
198
A se vedea M.Jeantin, La transmision universelle du patrimoine d’une societe, in “Melanges offerts a J.Derrupe”,
Litec-GLN Joly, 1991, p.290.
Sectiunea a II-a
Raspunderea civila a organelor de conducere
ale debitorului persoana juridica
142. Daca managerii debitorului – persoana juridica au cauzat insolventa acestuia prin
faptele enumerate la art. 138 din Legea insolventei, ei pot fi trasi la raspundere in cadrul
procedurii insolventei deschisa fata de debitor. Victimile prejudiciului cauzat prin aceste fapte
ilicite sunt creditorii, priviti ca o colectivitate organizata. Actiunea in raspundere este, de aceea,
promovata, in principal, de administratorul judiciar sau de lichidator, si, in subsidiar, de
comitetul creditorilor, acestia constituindu-se, pentru scopurile acestei actiuni, in reprezentanti ai
intereselor colective ale creditorilor. Actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea
insolventei este o actiune colectiva, care nu este la indemina creditorilor, priviti individual.
Prejudiciul la care se refera art. 138 este un prejudiciu colectiv, constind in imposibilitatea
acoperirii intregii mase pasive datorita insuficientei activelor debitorului. Actiunea in raspundere
in baza art.138 din Legea insolventei este o actiune speciala, colectiva, care antameaza o
raspundere speciala a organelor de conducere a debitorului persoana juridica, de tip agravat,
raspundere plasata in cadrul organizat al procedurii colective, cu toate urmarile decurgand de aici
si care este in beneficiul colectiv al creditorilor. Colectivitatea creditorilor are acces la aceasta
actiune si nu orice creditor, privit ut singuli.199
In cazul debitorului societate comerciala, exista cel putin teoretic posibilitatea unei
actiuni individuale in daune a creditorilor societatii aflate in faliment contra administratorilor
acesteia intrucit, potrivit art. 73 alin.2 din Legea societatilor comerciale, actiunea in raspundere
contra administratorilor apartine si creditorilor societatii, care o vor putea exercita numai daca
exista pe rol o procedura de insolventa deschisa fata de societate si, in orice caz, in afara
procedurii, la instanta de drept comun si dupa canoanele acestuia 200. De atfel, dincolo de ipoteza
insolventei societatii, o raspundere directa a administratorilor fata de creditorii societatii
199
In mod cu totul exceptional, Legea insolventei permite si acoperirea unui prejudiciu individual provocat
creditorilor, prejudiciu care poate fi acoperit in urmarea admiterii unei actiuni individuale a creditorilor. Este vorba
de prejudiciul suferit de introducerea de catre debitor a unei cereri premature sau, dimpotriva, tardive, de deschidere
a procedurii. Actiunea in raspundere pentru astfel de prejudiciu este reglementata de art. 27 alin.4 si de art. 27 alin.1
din Legea insolventei.
200
Pentru detalii, a se vedea supra, vol. I, p.239-241.
comerciale se poate antrena si in cazurile exceptionale de depasire a limitelor mandatului
administratorilor.
O raspundere civila a organelor de conducere a debitorului persoana juridica, in general,
si a administratorilor societatii comerciale insolvente, in special, poate fi antrenata si intr-o
actiune civila in procesul penal, mai ales in cazurile de bancruta (simpla sau frauduloasa) 201,
gestiune frauduloasa, inselaciune prin ascunderea de active etc., in care exista si un rezultat
pagubitor pentru creditori. Intr-adevar, din art. 138 alin.2 din Legea insolventei rezulta ca
răspunderea civila reglementata pentru faptele prevazute de art.138 poate fi cumulată cu
răspunderea penală, daca faptele respective intrunesc elementele constitutive ale unei infractiuni.
Daca s-a pornit actiunea penala contra administratorilor pentru una sau mai multe fapte dintre
cele prevazute la art. 138 alin.1, actiunea in raspundere se suspenda pe toata perioada procesului
penal, dar titularii actiuni in raspundere (administratorul judiciar, lichidatorul sau comitetul
creditorilor) pot parasi calea actiunii civile in procesul penal, alegind calea mult mai rapida a
actiunii in raspundere in procedura insolventei. In orice caz, punerea in miscare a actiunii penale
pentru faptele prevazute la art. 138 alin.1 din Legea insolventei nu suspenda intreaga procedura a
insolventei, ci numai actiunea in raspundere, care este, de altfel, un proces separat, aferent
procedurii insolventei, dar autonom.
Daca societatea insasi este victima prejudiciului, atunci administratorii pot fi actionati in
raspundere si prin mecanismele prevazute de art.152 din Legea societatilor comerciale (prin
hotarire a adunarii generale) si art. 154 din Legea societatilor comerciale (prin actiune directa
formulata, in numele societatii, de actionarul minoritar), care se grefeaza pe procedura
insolventei deschisa fata de debitor sau urmeaza inchiderii acesteia, cu conditia ca societatea sa
nu fi fost radiata ca umare a inchiderii procedurii. Practic, acest prejudiciu social se rasfringe
asupra creditorilor, intrucit sursele de acoperire a pasivului societatii debitoare sunt diminuate cu
prejudiciul respectiv. Sumele rezultate din exercitarea actiunii in raspundere contra
administratorilor intra in patrimoniul societatii comerciale, servind acoperirii datoriilor acesteia,
ceea ce, de altfel, este si scopul procedurii insolventei. Pe perioada existentei procedurii
insolventei, intrucit prejudiciul este cauzat societatii, acoperirea sa in bani creeaza o sursa
suplimentara de acoperire a pasivului societatii. In consecinta, acoperirea in bani a prejudiciului
suferit de societate se confunda, practic, cu acoperirea prejudiciului colectiv cauzat creditorilor
prin actiunea in raspundere reglementata de art.138 din Legea insolventei, astfel ca o actiune in
raspundere prin mecansimele reglementate de Legea societatilor comerciale este inutila, ea
urmind a fi inlocuita de actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei.
Din punct de vedere practic, actiunea in raspundere reglementata de Legea societatilor
comerciale este de interes doar pentru actionari. Reamintesc ca actionarii nu sunt participanti la
procedura insolventei si, cu toate acestea, invariabil, ei isi pierd investitia in actiunile societatii
daca aceasta ajunge in stare de faliment. Neavind acces nici la actiunea in raspundere
reglementata de art. 138 (care este creata exclusiv in favoarea creditorilor) si nici vreo alta
modalitate de a-si recupera investitia, trebuie totusi admis ca actionarii au dreptul la o actiune in
raspundere contra administratorilor. Prejudiciul colectiv suferit de actionari poate fi, deci,
acoperit prin actiunea in raspundere reglementata de art. 152 si, respectiv, de art. 154 din Legea
societatilor comerciale. O astfel de actiune in raspundere se grefeaza exclusiv pe mecanismele
actiunii in raspundere reglementate de Legea societatilor comerciale, neavind nimic comun cu
actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei, care este menita a acoperi
201
A se vedea si V. Pasca, Exercitarea actiunii civile in cazul infractiunii de bancruta frauduloasa, in R.D.C. nr.
12/2001, p. 79 si urm.
prejudiciul suferit de creditori, si nu prejudiciul suferit de actionarii debitorului si care este in
mod exclusiv o atributie a administratorului judiciar sau a lichidatorului ori, in subsidiar, a
comitetului creditorilor. Nici societatea, nici actionarii sai nu au legitimare procesuala activa in
actiunea in raspundere reglementata de art. 138. A decide altfel ar insemna sa se incalce
dispozitiile clare si precise ale art. 2 din Legea insolventei, din care rezulta ca scopul procedurii
insolventei este acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa si nu acoperirea prejudiciului
suferit de actionari din faptele sau incompetent administratorilor.
Daca unul sau mai multi actionari vor putea dovedi un prejudiciu individual cauzat de
faptele administratorilor (spre exemplu, pentru incalcarea dreptului la informatie sau pentru
savrisirea unei infractiuni de rezultat in care subiectul pasiv este actionarul, caz in care acesta va
putea formula si o actiune civila in procesul penal contra administratorului) sau daca va putea
invoca si dovedi o depasire a limitelor mandatului, actionarul (actionarii) respectiv va avea la
indemina o actiune in raspundere contra administratorului.
In fine, a se observa ca in societatile pe actiuni este obligatorie incheierea de catre
administrator a unei polite de asigurare de raspundere profesionala. In cazul in care este admisa o
actiune in raspundere (dintre speciile de actiune in raspundere mai sus enumerate), atunci suma
asigurata va putea acoperi in tot sau in parte suma la care a fost obligat administratorul. Suma
asigurata poate fi atribuita creditorilor si in cazul in care s-a ajuns la o reglementare amiabila
intre parti a chestiunii existentei si intinderii raspunderii, evitind in acest fel un proces cu
nenumaratele sale consecinte negative.
202
De la regula legitimarii procesuale active a administratorului, lichidatorului si a comitetului creditorilor, precum si
de la principiul caracterului colectiv al actiunii in raspundere, Legea falimentului bancilor (OG nr.10/2004) precum
si Legea falimentului societatilor de asigurare (Legea nr.503/2004) deroga in mai multe privinte. Astfel, creditorii
bancilor in faliment pot formula, in mod individual, actiune in raspundere contra conducatorilor bancii. Creditorii de
asigurari (nu si ceilalti creditori ai societatilor de asigurare aflate in faliment) pot formula, de asemenea, in mod
individual, actiune in raspundere contra conducatorilor societatii falite. In plus, in mod surprinzator, aceasta din
urma lege permite chiar si judecatorului-sindic sa formuleze o actiune in raspundere contra conducatorilor societatii
falite, ceea ce pune judecatorul-sindic in postura de judecator si … reclamant, in acelasi timp (??!).
conform caruia organele procedurii trebuie sa desfasoare procedura cu celeritate si urmarind
realizarea drepturilor participantilor la procedura, inclusiv sau in special a drepturilor
creditorilor.
Spre deosebire de legitimarea procesuala activa recunoscuta direct si neconditionat
administratorului judiciar sau lichidatorului, indrituirea comitetului creditorilor de a introduce
actiunea in baza art.138 este subsumata indeplinirii unor conditii alternative, cumulate, fiecare
dintre ele, cu conditia autorizarii prealabile a introducerii actiunii de catre judecatorul sindic 203,
respectiv : (i) administratorul judiciar sau lichidatorul sa fi omis sa indice persoanele culpabile de
starea de insolventa, sau (ii) administratorul judiciar sau lichidatorul sa fi omis omis sa
formuleze in termen actiunea si raspunderea sa ameninte sa se prescrie. Diferentele dintre
modurile in care titularii actiunii o pot promova sunt explicabile prin pozitiile diferite pe care
acestia le ocupa in cadrul procedurii colective: administratorul judiciar sau lichidatorul este un
organ al procedurii, in timp ce comitetul creditorilor este un simplu participant la procedura.
144. In actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei piriti, adica
persoane care pot fi trase la raspundere, pot fi (i) membrii organelor de conducere sau de
supraveghere “din cadrul“ societatii, precum si (ii) orice alta persoana care a cauzat starea de
insolventa, prin una dintre faptele prevazute de art. 138.
Asadar, actiunea in raspundere se indreapta, mai intii, impotriva conducerii de drept a
debitorului, adica a acelor persoane din cadrul structurii organice si functionale a societatii care
au fost legal investite cu atributii de conducere, de autoritate si de dispozitie sau
supravegherein cadrul societatii comerciale debitoare. Este vorba de :
-administratori si directori, in cazul tuturor societatilor comerciale care isi vor fi
desemnat administratori precum si in cazul societatilor pe actiuni care vor fi ales sistemul unitar
de administrare ;
-membrii in consiliul de supraveghere al societatii debitoare si membrii directoratului, in
cazul societatii pe actiuni care a ales sistemul dualist.
In al doilea rind, raspunderea prevazuta de art. 138 din Legea insolventei incumba si
persoanelor care au uzurpat asemenea prerogative 204, exercitind in fapt conducerea sau
orientind societatea catre o strategie de afaceri care a cauzat insolventa acesteia. In aceasta
categorie larga de persoane responsabile includem : (i) administratorii de fapt, (ii) « stapinii din
umbra » ai afacerii (shadow directors), (iii) sefii informali ai intreprinderii, recrutati sau
autorecrutati dintre asociatii sau actionarii majoritari ori impusi de societatea mama sau de
grupul de societati la care este afiliata societatea debitoare etc. In conditii exceptionale, din
pozitia de administratori de fapt sau de persoane care si-au impus strategia proprie asupra
afacerilor societatii debitoare si au cauzat, astfel, insolventa prin una sau mai multe dintre faptele
prevazute de art. 138, pot fi facuti responsabili : (i) statul sau autoritatile publice centrale ori
locale, pentru sustinerea abuziva ca ajutoare de stat, (ii) bancile, pentru creditarea abuziva, (iii)
societatea mama sau societatea afiliata care s-a implicat in afacerile societatii debitoare fie prin
203
In doctrina (I. Turcu, op.cit., p.531) s-a aratat ca este contraindicata formula prealabilei autorizari a comitetului
creditorilor de catre judecatorul-sindic, deoarece pronuntandu-se favorabil cererii de autorizare, judecatorul-sindic
poate fi recuzabil, existand puternice suspiciuni asupra impartialitatii sale in viitorul imediat, cand se va pronunta
asupra aceleiasi cereri.
204
I. Turcu, op.cit., p.516.
preluarea managementului, fie prin operatiuni de trezorerie sau afaceri care au creat o confuzie
patrimoniala cu debitorul etc.
Asa cum s-a aratat si in doctrina recenta 205, legislatia franceza a insolventei (in special,
Legea din 25 ianuarie 1985) reglementeaza aceasta raspundere in sarcina tuturor conducatorilor
de drept sau de fapt, retribuiti sau neretribuiti. Jurisprudenta franceza a exclus, pe acest temei,
raspunderea cenzorilor (« comissaires aux comptes »), pentru ca ei nu au atributii de conducere.
In jurisprudenta franceza au fost considerati conducatori de fapt : (i) conducatorii
societatii comerciale care au exercitat o influenta asupra conducerii filialei; (ii) asociatul care a
tratat direct cu furnizorii, a incheiat contracte si a semnat in numele societatii; (iii) fostul
conducator care, avand specimen de semnatura pentru contul bancar, a fost considerat de
subalterni ca un conducator in functie; (iv) asociatul majoritar care s-a comportat ca un adevarat
conducator al societatii, lasandu-i conducatorului de drept pozitia de simplu executant lipsit de
orice putere de decizie; (v) banca, atunci cand s-a amestecat in gestiunea societatii debitoare, fie
participand la capitalul acesteia, fie impunandu-i cele mai importante decizii, prin fixarea unor
conditii drastice, de natura a-i elimina sau reduce independenta economica a debitorului fata de
banca, in vederea acrodarii unor noi finantari sau a reesalonarii datoriilor, fie, in fine, prin
persoane interpuse ; (vi) statul, in cazul amestecului in gestiunea unei intreprinderi private, fie
prin insinuarea in cadrul conducerii a unor reprezentati ai statului, fie prin acordarea de ajutoare
de stat ilegale etc. Totusi, jurisprudenta franceza isi mentine o conceptie restrictiva asupra
institutiei « conducatorului de fapt », statuind, in mod invariabil, ca tribunalul este suveran sa
stabileasca aceasta calitate de conducator de fapt. Curtea de Appel Paris, prin doua decizii din 8
octombrie 2002, a retinut o conceptie restrictiva a conducerii de fapt, motivand ca « nici calitatea
de actionar, nici dreptul de semnatura bancara, nici salariul mai important decat cel al
presendintelui nu sunt, ele insele, elemente de natura a demonstra ca s-a exercitat functia de
conducere in toata independenta ». Pe de alta parte, existenta unui conducator de fapt nu poate
influenta raspunderea conducatorului de drept, care trebuie sa-si asume obligatiile functiei.
Raspunderea conducatorului legal nu poate fi inlaturata cu motivarea ca efectiva conducere a
incumbat conducatorului de fapt. Daca un conducator de drept a lasat toata puterea pe seama
unui conducator de fapt, aceasta nu este in nici un caz un motiv de exonerare de raspundere.
Prezenta unui conducator de fapt nu inlatura raspunderea conducatorului de drept, nici chiar
atunci cand acesta din urma nu a jucat nici un rol in gestiunea societatii. Gratuitatea functiei nu
inlatura raspunderea206.
145. Este posibil ca responsabile de faptele prevazute de art. 138 din Legea insolventei sa
fie mai multe persoane care au exercitat concomitent functii de conducere sau chiar mai multe
organe ce s-au succedat la conducere. Antrenarea raspunderii va trebui sa tina seama, in aceste
cazuri, de solidaritatea sau de caracterul conjunct al raspunderii, de intrunirea sau nu in persoana
fiecarui pirit luat in mod individual a elementelor raspunderii prevazute de art.138, de
succesiunea acestor organe la conducere etc.
In unele cazuri, in practica, aplicabilitatea textului art.138 este redusa, in mod eronat, la
cazurile in care organele de conducere sau persoanele responsabile respective se aflau in functie
la data deschiderii procedurii, solutie care restringe nejustificat incidenta textului legal. Legea nu
distinge intre membrii in functie ai persoanei juridice debitor si cei anteriori. In realitate,
evenimentul care poate determina existenta acestui tip de raspundere este aparitia starii de
205
I. Turcu, op.cit., p.520.
206
I. Turcu, op.cit., p.520, care citeaza mai multe jurisprudente franceze.
insolventa. Legea pretinde, pentru antrenarea raspunderii, ca faptele ilicite ale piritilor sa fi
cauzat starea de insolventa a debitoarei, astfel ca, daca aceste fapte nu sunt anterioare sau
contemporane aparitiei starii de insolventa, nu putem vorbi de o legatura de cauzalitate. De aici
si conditia, subsecventa legaturii de cauzalitate, pe care legea o reglementeaza expres in art. 138
alin.4 teza I, ca aparitia starii de insolventa sa fi fost contemporana sau anterioara perioadei de
timp in care piritii si-au exercitat mandatul sau in care au detinut pozitia care ar fi putut cauza
insolventa207. In functie de acest moment, al aparitiei starii de insolvente, se va putea solutiona si
problema prescriptiei actiunii in raspundere. Asadar, conteaza nu faptul ca piritul era in functie
sau uzurpa o functie la data cererii de antrenare a raspunderii, ci faptul daca era in functie sau
uzurpa o functie la momentul in care a aparut starea de insolventa 208, raspunderea fiind mai
usoara sau mai grea dupa cum piritul a cerut sau nu voluntar deschiderea procedurii in termenul
legal de 30 de zile de la aparitia starii de insolventa.
146. Intre titlul cap. IV din Legea insolventei (“Raspunderea membrilor organelor de
conducere”) si continutul textului art. 138 exista o usoara contradictie, intrucit, pe linga organele
de conducere, textul se refera si la organele de supraveghere ale societatii debitoare, in timp ce
titlul capitolului se refera numai la organele de conducere. In plus, se poate vorbi si de o confuzie
pe care o poate intretine textul, intrucit membrii consiliului de supraveghere din cadrul societatii
pe actiuni care a ales sistemul dualist de administrare exercita controlul si supravegherea
membrilor directorului, la fel cum cenzorii, auditorii interni sau auditorii financiari exercita un
control si o supraveghere a gestiunii afacerilor societatii. Pe de alta parte, lato sensu, si
actionarii, in mod individual sau colectiv, in adunarile generale, pot exercita controlul si
supravegherea administratorilor. Oare se extinde raspunderea si asupra cenzorilor, auditorilor
sau, si mai inedit, asupra actionarilor? Doctrina relevanta in materie 209 arata ca noul text al art.
73 din Legea societatilor comerciale enumera printre organele de conducere ale societatii
comerciale administratorul, managerul, directorul, auditorul financiar sau cenzorul societatii
debitoare. De aici se poate extrage concluzia ca ar fi admisibil ca toate aceste persoane, deci si
cenzorul si auditorul, vinovati de oricare dintre faptele penale prevazute de Legea societatilor
comerciale sau de Legea insolventei, ar putea fi piriti in actiunea in raspundere reglementata de
art. 138 din Legea insolventei. Dar, in realitate, nici cenzorul, nici auditorul financiar nu sunt
organe de conducere sau de supraveghere ale societatii comerciale, ci organe cu functii de
control a administratorilor si de raportare catre actionari si catre adunarea generala. Si, in plus,
fiind vorba de o norma de exceptie, de o raspundere cu caracter exceptional, ea nu poate fi
extinsa prin analogie si la alte persoane decit cele vizate de text. De altfel, chiar sub
reglementarea fostei Legi nr.64/1995, care se referea expres la cenzori, jurisprudenta a retinut ca
207
In ipoteza de la art. 138 alin.1 lit. f), adica in cazul in care piritii au folosit mijloace ruinatoare pentru a procura
persoanei juridice fonduri, in scopul intirzierii incetarii de plati, insolventa a fost amanata dar nu s-a manifestat nici
in acest caz anterior mandatului celui in cauza.
208
In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p.519, care citeaza si o jurisprudenta (nepublicata), a C.Ap. Constanta (decizia nr.
67/COM/2 februarie 2000), conform careia “legea nu distinge intre administratorii in functie la data deschiderii
procedurii si cei al caror mandat a incetat, astfel ca, in principiu, poate fi antrenata si raspunderea acestora in masura
in care ei au contribuit, prin fapte din cele enumerate prin art. 124 (actualemente, art. 138, n.n.), la insolventa
societatii”. Autorul citeaza si o decizie (de asemenea, nepublicata), a Trib, Vrancea, conform careia”avand in vedere
faptul ca din probatoriul efectuat nu s-a putut stabili nicio legatura de cauzalitate intre activitatea fostilor
administratori ai debitoarei din perioada 1994-2001 si perioada ulterioara, in care s-au ivit cauzele care au condus la
declansarea procedurii prevazute de Legea nr.64/1995, republicata, instanta a respins cererea de angajare a
raspunderii fostilor administratori” (Trib. Vrancea, sectia comerciala nr. 61 din 23 februarie 2005, nepublicata).
209
I. Turcu, op.cit., p.517.
nu este raspunzatoare persoana care, desi a fost numit formal cenzor, nu a indeplinit niciuna
dintre obligatiile specifice cenzorului si nu a fost remunerate, nu a depus garantia si nu a semnat
de preluarea functiei in registrul comertului210.
In cuprinsul art. 138, teza I, regasim si o alta contradictie, de aceasta data suparatoare.
Astfel, prima parte a frazei vorbeste de « o parte a pasivului debitorului, persoana juridica », in
timp ce partea a doua a frazei se refera la persoanele din conducerea si supravegherea societatii
care au cauzat insolventa acesteia, partea a treia a frazei vorbind doar de debitor, fara a mai fixa
raspunderea la acele « orice alte persoane » care vor fi cauzat insolventa societatii comerciale.
Ne putem intreba daca raspunderea membrilor organelor de conducere sau a managerilor din
umbra ai debitorului se cantoneaza la societatile comerciale sau se extinde si la alte persoane
juridice. Daca intentia legiuitorului a fost sa extinda raspunderea la managementul oricarei
persoane juridice care a cauzat insolventa aceseteia, atunci aceasta intentie a fost numai pe
jumatate pusa in practica, intrucit raspunderea reglementata de art. 138 din Legea insolventei
este o raspundere foarte speciala, care nu se poate nici extinde prin analogie la alte situatii
neprevazute de textul legal, sau la situatii incomplet reglementate. Desi pot exista cu siguranta
situatii in care managerii debitorilor persoana juridica, alta decit o societate comerciala (de
exemplu, fundatii, asociatii, cluburi sportive etc.), sa fi cauzat insolventa acestora, o actiune in
raspundere este greu de promovat sau admis, intrucit piritii se pot apara cu succes invocind
inadmisibilitatea unei astfel de actiuni in procedura insolventei. Ramine, in acest caz,
posibilitatea actiunii in raspundere pe temeiurile si cu procedura din dreptul comun.
In fine, retinem ca, desi raspunderea poate fi extinsa asupra « oricarei alte persoane » care
ar fi cauzat insolventa debitorului, si aceste orice alte persoane trebuie sa fi cauzat insolventa
prin faptele prevazute de art.138 alin.1 din Legea insolventei. Aceste fapte sunt, aproape
exclusiv, acte juridice si operatiuni intentionale (si intentionate) aflate la indemina conducatorilor
de jure ai debitorului, fiind aproape imposibil ca aceste fapte sa fie savirsite doar de conducatorii
de facto ai societatii. Din punct de vedere practic si al logicii textului, aceste fapte nu pot fi
savirsite decit in complicitate sau co-autorat cu administratorii de jure ai debitorului.
147. Raspunderea reglementata de art. 138 si urm. din Legea insolventei este o forma
speciala de raspundere civila delictuala, care imprumuta cele mai multe dintre caracteristicile
raspunderii delictuale de drept comun, dar care se completeaza cu citeva elemente de
specificitate prevazute de Legea insolventei. Astfel, pentru ca aceasta raspundere sa poata fie
angajata, este necesar a fi indeplinite conditiile generale ale raspunderii civile delictuale, care
reies din art. 998-999 C.civ., precum si cele special reglementate de art. 138 si urm. din Legea
insolventei211.
Raspunderea membrilor organelor de conducere sau de supraveghere ale debitorului
persoana juridica presupune, asa cum se va arata in sectiunea 4, intrunirea unor situatii-premisa,
a unor conditii speciale, grefate pe conditiile obisnuite ale raspunderii civile delictuale (fapta
ilicita, prejudiciul, legatura de cauzalitate, culpa), precum si a unei legitimari procesuale active
special (titularii acestei actiuni nefiind orice creditor prejudiciat, cid oar administratorul judiciar
sau lichidatorul ori, in subsidiar, comitetul creditorilor, ca reprezentanti ai intereselor collective
210
C.Ap. Iasi, decizia nr. 110/7 martie 2005, citata de I. Turcu, op.cit., p.519.
211
Pentru o solutie jurisprudentiala in acest sens, a se vede C.A.Bucuresti, s. V com., dec., nr. 1317/2003, in Curtea
de Apel Bucuresti, Practica judiciara comerciala pe anii 2003-2004, p. 328.
ale creditorilor). De aceea, raspunderea reglementata de art. 138 din Legea insolventei este o
raspundere cu caracter exceptional. Intrucit mecanismul acestei actiuni este o tehnica juridica
speciala prin care, in fapt, se deroga de la regula instituita de art.1718 C.civ, potrivit careia, este
tinuta sa raspunda fata de creditor persoana cu care acesta a contractat sau care i-a creat
prejudiciul, in speta debitorul persoana juridica, si nu managerul, ca persoana cu subiectivitate
proprie fata de debitor, rezulta ca suntem in prezenta unui sistem de reguli stricte, a caror
aplicare nu se poate extinde prin analogie si la alte situatii nevizate expres de lege. Asadar, nu
orice persoana poate fi pirit intr-o astfel de actiune, ci numai cele prevazute in textul legal. Nu
orice “gresala” a omului poate da nastere la raspundere civila delictuala prevazuta de art. 138 din
Legea insolventei, ci numai faptele ilicite strict reglementate acolo. Nu exista raspunderea
prevazuta de art. 138 daca procedura insolventei nu (mai) este deschisa si nici in cazul in care nu
poate fi constatata o insuficienta a activului s.a.m.d.
Natura juridica a oricarui fel de raspundere civila depinde de natura raportului juridic
obligaţional preexistent între debitorul si creditorul raportului juridic de raspundere. Or,
raspunderea reglementata de art. 138 este o răspundere agravată, cu caracter excepţional, a
managerilor debitorului faţă de terţi (creditorii), intre care nu exista un raport juridic contractual.
Raspunderea contractuala este o raspundere speciala, care poate fi angajata doar in cazul in care
exista un contract valabil intre partile raportului juridic. Regimul acestei raspunderi este, insa,
completat de normele si principiile referitoare la raspunderea civila delictuala, care reprezinta
dreptul comun in materie. Desi Codul civil nu rezolva expres problema dreptului comun al
raspunderii, principiile dreptului civil impun o astfel de solutie 212, chiar daca unele norme din
materia raspunderii contractuale se aplica prin analogie, in lipsa de reglementari proprii, si
raspunderii delictuale (este cazul criteriilor de evaluare judiciara a despagubirilor, reglementate
de art.1082-1089 C.civ., aplicabile, deopotriva, raspunderii contractuale si celei delictuale). Intr-
adevar, faptele juridice, lato sensu, reprezinta ca izvor de obligatii genul fata de actele juridice
(vazute fie ca manifestare unilaterala de vointa, fie ca acord de vointe facute cu intentia de a
produce efecte juridice). Este, deci, natural ca raspunderea care deriva din faptele juridice sa
reprezinte dreptul comun fata de raspunderea contractuala, care are caracter special si
derogatoriu si care presupune existenta unor raporturi juridice anterioare intre pagubit si
pagubitor, nascute din acordul lor de vointa, raporturi fara de care raportul juridic de raspundere
nu s-ar fi putut naste213. In consecinta, normele si principiile raspunderii civile delictuale
reglementeaza in mod indirect raspunderea contractuala, prin incidenta principiilor ce
guverneaza raportul dintre legea speciala si legea generala. Premisa generala a raspunderii
contractuale o constituie conventia partilor, care preexista prejudiciului cauzat prin neexecutarea
obligatiei asumate. In cazul managerilor debitorului persoana juridica, aceasta conventie poate fi
identificata in actul juridic de numire sau alegere a managerului. Dar aceasta este o conventie
intre manager si societate sau actionari, si nu o conventie intre manageri, pe de o parte, si
administratorul judiciar, lichidator sau comitetul creditorilor, pe de alta parte, adica, in cazul
actiunii in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei, piritii (autorii
prejudiciului) si, respectiv, reclamantii (reprezentantii colectivi ai pagubitilor, adica ai
creditorilor). Posibila raspundere pentru fapte generatoare de obligatii in perioada pre-
contractuala sau cea de dupa incetarea contractului de transport are natura delictuala si nu
contractuala. Raspunderea contractuala exista numai daca ea rezulta dintr-un contract valabil
incheiat care stabileste raporturi juridice directe intre pagubit si autorul prejudiciului. Un act
212
M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, Bucuresti, 1972, p.62, nota 96.
213
Ibidem, p.63.
juridic declarat nul nu produce obligatii contractuale, ci o raspundere delictuala (repunerea in
situatia anterioara). Pentru ca raspunderea sa aiba un caracter contractual, prejudicul trebuie sa
rezulte din neexecutarea totala sau partiala a unei obligatii nascute din conventia partilor (victima
si autorul prejudiciului). Obligatia contractuala rezulta, de obicei, dintr-o clauza contractuala
explicita. Obligatia contractuala poate rezulta, insa, si dintr-o clauza implicita, respectiv, dintr-o
norma supletiva, sau poate rezulta implicit din contract (ex. : dintr-un uz comercial – art. 970
alin.2 C.civ. dispune ca o conventie obliga nu numai la ceea ce este expres inscrisa intr-insa, dar
si la toate urmarile ce echitatea, obieciul sau legea da obligatiei, dupa natura sa) dar, in orice caz,
este nevoie ca intre parti sa pre-existe un contract.
Consecinţele practice ale calificării acţiunii ca fiind de natură contractuală sau delictuală
sunt multiple, dintre acestea mai importante fiind întinderea reparării prejudiciului, dovada
culpei si punerea în întârziere a debitorului. Astfel, in cazul raspunderii contractuale opereaza o
prezumţia de culpă a debitorului în neexecutarea obligaţiei, în timp ce, in cazul raspunderii
delictuale, culpa trebuie dovedita. In schimb, raspunderea contractuala poate fi antamata doar
daca debitorul a fost pus în întârziere şi el răspunde pentru daune previzibile, in timp ce, in cazul
raspunderii delictuale, debitorul este de drept in intirziere si raspunde pentru orice prejudiciu,
inclusiv cel imprevizibil.
Natura juridică a acţiunii în răspundere este controversata in doctrina214. Pentru a putea
susţine natura exclusiv contractuală a acţiunii, a fost exprimată opinia215 conform căreia nu
contează faptul că obligaţia de raspundere fata de creditori nu ar fi prevăzuta în vreun contract, ci
in lege, intrucit in cazul actiunii in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei ar
fi aplicabil art.970 C.civ, în temeiul căruia contractul obligă « la toate urmările ce echitatea,
obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa ». Ca sa se poata vorbi, totusi, de aplicabilitatea
art. 970 C.civ. (plasat, oricum, in materia contractelor), trebuie să pre-existe un raport
contractual, pe care autorul opiniei citate îl stabileşte ca fiind acela dintre administrator şi
societate. Or, societatea comercială nu este titularul acţiunii, iar administartorul judiciar sau
lichidatorul nu acţionează potrivit alin.1 al artr.138 în calitate de reprezentanţi ai societăţii. Pe de
alta parte, art. 970 alin.2 C.civ. nu este incident în situaţia pe care o analizăm. La acest text se
recurge pentru a se deduce existenţa unor obligaţii decurgând implicit din contract, el fiind mai
mult o regulă de interpretare necesară pentru a preciza conţinutul obligaţional al contractului. Or,
în cazul actiunii in raspundere, obligaţiile ce pot fi antrenate fata de managerii debitorului rezulta
din lege, fiind inutil apelul la dispozitiile art. 970 alin.2 C.civ, de unde concluzia că textul
invocat nu serveşte scopului pentru care a fost invocat, acela de a preciza natura delictuală sau
contractuală a raportului juridic obligaţional.
Mecanismul activării răspunderii administratorului în baza art.138 din Legea insolventei
este asemănător cu alte forme de răspundere instituite în materia societăţilor comerciale. De
exemplu, în cazul societăţilor în nume colectiv, acţiunea introdusă de creditori impotriva
asociatilor sau, in cazul aplicarii regulii « piercing the corporate veil », actiunea lichidatorului
contra asociatilor culpabili au o natura juridica similara.
214
Spre exemplu, prof. I.Turcu, op.cit., p.523, considera ca raspunderea este delictuala sau contractuala, dupa caz,
pornind de la calificarea raportului juridic dintre administratori si societatea comerciala si de la natura obligatiei
incalcate. Marius Şcheaua, in Răspunderea civilă a membrilor organelor de conducere ale societăţilor comerciale
reglementată de Legea nr.85/2006, Pandectele Românenr.2/2006, p.144, considera ca raspunderea este intotdeauna
contractuala. I.Adam, C.N.Savu, op.cit., p.776, considera ca suntem in prezenta unei raspunderi delictuale sui
generis.
215
Marius Şcheaua, op.cit.,p.144.
§4. Premisele, conditiile si intinderea raspunderii
147. Fiind vorba despre o acţiune în răspundere civila delictuală, admisibilitatea acesteia
este conditionata de proba elementelor constitutive generice ale acesteia, respectiv, fapta ilicită,
prejudiciul, raportul de cauzalitate si culpa. Legea insolventei da un specific aparte faptelor
ilicite care pot da nastere acestei raspunderi, ele fiind limitativ prevazute de lege si fiind, in
acelasi timp, fapte intentionale, cu excluderea culpei, ca forma a vinovatiei. Prejudiciul este, de
asemenea, special conceput, sub forma insuficientei activului ca risc colectiv de neincasare a
creantelor contra debitorului. Legatura de cauzalitate este una inedita, intrucit nu se cere a exista
legatura directa intre fapta ilicita si prejudiciu, ci, in principal, legatura directa intre fapta ilicita
si starea de insolventa si, ca o consecinta indirecta, intre fapta ilicita si insuficienta activelor. În
plus, din Legea insolventei transpar doua situatii-premisa ale raspunderii, fara de care
raspunderea nu exista : procedura deschisa a insolventei si insuficienta activului.
148. Premisele raspunderii reglementate de art. 138 din Legea insolventei sunt
elementele exterioare raspunderii, care circumstanţiază activarea acesteia.
Raspunderea respectiva depinde, in primul rind, de existenta si actualitatea procedurii de
insolventa deschisa fata de debitorul persoana juridica si, in al doilea rind, de constatarea
insuficienţei activului pentru plata întregului pasiv216.
Angajarea raspunderii membrilor conducerii debitorului persoana juridica prin
mecanismul reglementat de art. 138 din Legea insolventei este o procedura colectiva creata doar
pentru scopurile insolventei. O astfel de actiune exista doar in procedura insolventei. Inchiderea
procedurii insolventei, chiar daca actiunea in raspundere a fost lasata nerezolvata sau ne-pusa in
executare, stinge actiunea in raspundere, pentru ca lipseste acesta actiune de prima si cea mai
importanta premisa acesteia. In practica, in mod gresit, se procedeaza adesea la inchiderea
procedurii si la disjungerea actiunii in raspundere ramasa nerezolvata pina la momentul respectiv
sau se da dispozitie lichidatorului sa continue executarea silita contra (fostilor) administratori.
Dar debitorul persoana juridica nu mai exista dupa inchiderea procedurii, intrucit este radiat ca
efect al inchiderii procedurii, judecatorul sindic (singurul competent sa judece actiunea in
raspundere) este dezinvestit, ca urmare a inchiderii procedurii, la fel si lichidatorul (singurul
competent a exercita actiunea in raspundere sau executarea silita contra managerilor), comitetul
creditorilor este dizolvat etc. Mai mult, si aceasta este dovada caracterului complet absurd al
solutiei criticate, creditorii indreptatiti sa participe la procedura isi pierd aceasta calitate, de
indata ce s-a inchis procedura si a disparut personalitatea juridica a debitorului, cu consecinta
extinctiei creantelor lor contra (fostului) debitorului. Asadar, nu mai exista victime ale
prejudiciului si, in consecinta, nu mai exista raspundere. Ceea ce ar putea face judecatorul-sindic,
pentru a simplifica procedura, mai ales dupa ce se vor fi distribuit toate fondurile obtinute din
lichidare sau dupa ce se va fi constatat lipsa bunurilor debitoarei, ar fi sa dispuna suspendarea
dosarului de insolventa pina la solutionarea actiunii in raspundere si nu sa inchida pur si simplu
procedura, lasind actiunea in raspundere fara situatie-premisa.
Scopul institurii procedurii insolventei, astfel cum rezulta din art. 2 din Legea insolventei
este acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă. Raspunderea administratorului se
activează exclusiv în considerarea atingerii acestui scop, care, prin ipoteză, nu a putut fi realizat
până la limita activului existent. De altfel, la această concluzie concură şi caracterul special al
acţiunii în răspundere, intrucit legea limiteaza lista faptelor ilicte pentru care poate fi antrenata
216
Contra cerinţei insuficienţei activului, a se vedea Marius Şcheaua,op.cit., p.152.
raspunderea si, in plus, acorda legitimare procesuala activa unor subiecte de drept
(administratorul judiciar/lichidatorul, comitetul creditorilor) cu care piritul nu se află în raporturi
juridice pre-existente si directe. Specialitatea de necontestat a acestei acţiunii se opune la
antamarea răspunderii în mod nediferenţiat, adică ori de câte ori se constată săvârşirea vreuneia
din faptele menţionate la art. 138 alin.1 lit.a)-g), independent de insuficienţa activului. Daca
activul societatii debitoare ar fi fost indestulator pentru acoperirea intregului pasiv, atunci
actiunea in raspundere ar fi devenit inutila. In plus, reţinerea premisei insuficienţei activului este
impusa si de caracterul reparator al acţiunii în răspundere (care nu exclude, ci se adauga
raspunderii penale sancţionatorii, vizate de art.138 alin.2, pentru cazul in care faptele de la alin.1
ar imbraca si character penal). Dacă ar fi să acceptăm nediferenţierea activării răspunderii in
functie de (in)suficienţa activului, ar însemna să dam raspunderii reglementate de art. 138 un
caracter exclusiv sancţionator, ceea ce contravine spiritului actiunii in raspundere. Iar cu privire
la litera articolului 138 alin.1, cel puţin două argumente de interpretare literală pot fi evidenţiate
în susţinerea insuficienţei activului ca premisa a răspunderii : (i) textul dispune ca “judecătorul
sindic poate (subl.n.) dispune ..”, de unde rezulta ca judecatorul sindic nu obliga in mod automat
persoanele responsabile la suportarea prejudiciului; (ii) textul vorbeste de “o parte a pasivului”:,
de unde concluzia ca judecatorul-sindic nu poate trece la antrenarea raspunderii daca nu exista o
insuficienta a actiunului. Dacă s-ar fi dorit angajarea nediferenţiată a raspunderii, idependenta de
de existenţa premisei insuficienţei activului, atunci această prevedere relativa la “o parte a
pasivului” ar fi fost superfluă, şi s-ar fi condamnat administratorul la raparaţii chiar şi dacă
pasivul ar fi fost deja acoperit, potrivit dreptului comun al răspunderii civile.
149. Fapta ilicita nu este una generica, in sensul art. 998-999 C.civ. (« orice gresala a
omului »), ci o lista circumstantiata de fapte, enumerate de art. 138 alin.1.
Enumerarea legala a faptelor care atrag raspunderea este limitativa217 si, din acest motiv,
ea nu poate fi extinsa prin analogie. De aceea, actiunea in raspundere pentru « fapte » care nu se
incadreaza in lista limitativa de la art. 138 alin.1 (ca, de exemplu : nedepunerea diligentelor
pentru readucerea unor bunuri in patrimoniul debitorului ; neinregistrarea in contabilitate a
datoriilor fata de buget; managementul defectuos; continuarea abuziva a unei exploatari
deficitare; neurmarirea incasarii propriilor creante; exercitarea functiei de administartor si la alta
persoana juridica ; nedepunerea rapoartelor la administratia finantelor publice ; neplata
creantelor bugetare etc.) este inadmisibila. Actiunea in raspundere trebuie respinsa si in situatiile
in care se va fi dovedit ca insolventa a avut alte cauze decit fapte ale managerilor (de genul celor
prevazute de art. 138 alin.1), respectiv : nesansa de a desfasura o activitate neprofitabila,
intreruperea temporara a activitatii de productie din motive neimputabile, nerecuperarea
propriilor creante, neplata datoriilor curente, neincasarea valorii marfurilor exportate, diminuarea
cererii pietei si scaderea preturilor, conjunctura economica defavorabila, epizootia, cresterea
dobanzilor, la creditele bancare, riscul comercial inerent, seceta prelungita, cu consecinta
imposibilitatii rambursarii creditului bancar, scaderea pietei navlurilor pe plan international,
cresterea preturilor combustibililor, avarii din cauza echipajelor218.
Din perspectiva conditiei faptei ilicite, observăm o diferenţă netă între răspunderea
agravată a managerului în baza art.138 din Legea insolventei, pe de o parte, şi răspunderea
obişnuită administratorului faţă de societatea comercială şi răspunderea sa excepţională faţă de
terţi, pe de alta parte. Raspunderea agravata in caz de insolventa se poate antrena numai pentru
217
In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p.524.
218
Pentru aceste exemple si referintele jurisprudentiale, a se vedea I. Turcu, op.cit., p. 524.
faptele strict delimitate de art. 138 alin. 1 din Legea inslventei. In schimb, raspunderea fata de
societate poate fi antrenata, in baza art. 72-73 din Legea societatilor comerciale, pentru orice
fapta de incalcare a contractului de mandat dintre parti, precum si pentru orice fapta de incalcare
a atributiilor si obligatiilor sale ce rezulta din lege. Raspunderea fata de terti poate rezulta din
depasirea limitelor mandatului administratorului in relatiile cu tertii co-contractanti. In situatia
normala a societatii comerciale in bonis, raspunderea administratorului se cantoneaza in limitele
si canoanele obisnuite ale raspunderii civile, orice faptă ilicită de încălcare a contractului sau a
normelor legale, prin care administratorul aduce atingere vreunui drept subiectiv sau interes
legitim al societăţii comerciale ori al terţilor poate atrage răspunderea administratorului in cauza.
151. Potrivit regulilor raspunderii civile delictuale, prejudiciul trebuie sa fie rezultatul
faptei ilicite. Dar teza finala a art. 138 alin.1 din Legea insolventei face vorbire despre legatura
de cauzalitate dintre faptele ilicite enumerate si starea de insolventa a debitorului. Legatura de
cauzalitate foarte speciala instituita este elementul de specificitate cel mai inedit al actiunii in
raspundere reglementate de art. 138 si urm. din Legea insolventei. Suntem in prezenta unei
cauzalitati indirecte, intrucit faptele ilicite ale managerului nu cauzeaza direct prejudiciul
(neincasarea sau incasarea partiala a creantelor), ci numai indirect, prin faptul ca ele au
determinat ajungerea in insolventa a unui debitor persoana juridica al carui patrimoniu se afla in
stare de insolvabilitate, adica de insuficienta a activelor fata de cuantumul creantelor care ii
formeaza pasivul (A>P).
154. Întinderea reparării prejudiciului este, in mod expres, precizata în art. 138 din
Legea insolventei, prin sintagma “acoperirea unei părţi a pasivului”. Cel putin aparent, referirea
la acoperireaa unei parti a pasivului, este o derogare de la principiul reparării integrale a
prejudiciului. În mod concret, insa, se pune problema stabilirii cuantumului acestei părţi a
pasivului care va fi suportată de către managerii debitorului în cazul antrenarii acestei răspunderi
agravate. In orice caz, trebuie precizat ca judecătorul sindic va fixa întinderea reparării
prejudiciului în funcţie de gravitatea faptei şi natura funcţiei îndeplinite. Dar raspunderea nu
poate fi stabilita dincolo de limitele creantelor inscrise in tabelul creantelor. Nu se vor putea cere,
pe calea indirecta a actiunii in raspundere, alte creante decit cele inscrise in tabel, de genul
dobinzilor si al altor accesorii ori de genul creantelor tardive, intrucit s-ar ajunge, in mod indirect
si in contra dispizitiilor Legii insolventei, la rectificarea tabelului creantelor. Pasivul debitorului
aflat in insolventa este acela care rezulta din tabelul definitiv. Acoperirea unei parti din pasiv nu
se poate referi la altceva decit pasivul inscris in tabelul definitiv.
155. In caz de pluralitate de persoane responsabile, raspunderea este solidara, asa cum
rezulta din art. 138 alin.4 din Legea insolventei (si cum rezulta, de altfel, si din art. 1003 C.civ.).
Solidaritatea, ca si raspunderea in sine, exista doar daca aparitia starii de insolventa a fost
contemporana sau anterioara perioadei de timp in care persoana responsabila si-a exercitat
mandatul sau a uzurpat functia respectiva.
In societatile comerciale, administratorii sunt responsabili atit pentru faptele proprii,
contemporane functiei lor, cit si pentru faptele predecesorilor lor, daca nu le-au denuntat
cenzorilor, indata dupa preluarea functiei (art. 1442 alin.4, art. 31 si art. 73 alin.1 din Legea
insolventei). Daca insolventa a aparat in perioada exercitarii functiei si aceasta a fost cauzata de
una dintre faptele managerilor, atunci acestia sunt pasibili de raspunderea prevazuta de art. 138.
Dar managerii sunt responsabili in conditiile art. 138 si daca starea de insolventa a aparut inainte
de perioada functiei lor, dar ei au omis sa reclame cenzorilor starea de insolventa. In acest caz,
managerii, practic, raspund pentru fapta altuia, in conditii similare cu raspunderea comitentului
pentru fapta prepusului. Daca, insa, functia managerului in cauza este ulterioara aparitiei starii de
insolventa, adica cel in cauza a devenit manager dupa ce starea de insolventa se va fi instalat, el
este aparat atit de solidaritate, cit si de raspunderea in sine.
Solidaritatea poate fi inlaturata si in cazul in care, in cadrul organelor colegiale de
conducere a debitoarei, cel in cauza a luat masurile impuse, spre exemplu, de art. 1442 alin.5 din
Legea societatilor comerciale, pentru a se exonera de raspundere, respectiv, s-a opus la luarea
masurii care a dus la insolventa sau, daca au lipsit de la sedinta respectiva, au facut sa se
consemnze opozitia lor la luarea masurii. Asadar, desi este vorba de o raspundere fata de
creditori, exonerarea de raspundere fata de societatea debitoare este suficienta pentru a antrena si
exonerarea de raspundere fata de creditori.
157. Dupa admiterea actiunii in raspundere, administratorul judiciar sau lichidatorul este
cel care se va preocupa de formalitatile executarii silite. Daca executarea silita nu s-a finalizat
pina la inchiderea procedurii, ea nu mai poate fi continuata, inchiderea procedurii fiind un
impediment la executarea silita.
220
C.Ap.Bucuresti, s.VI com., dec. nr. 126/2003, in Curtea de Apel Bucuresti, Practica judiciara comerciala 2003-
2004, Ed. Brilliance, Bucuresti, 2005, p. 332 si urm.
Sectiunea a IV-a
Raspunderea penala
158. Legea insolventei reglementeaza un numar de infractiuni care ii pot avea ca autori
fie pe debitorul persoana fizica sau pe administratorii ori directorii debitorului persoana juridica,
fie pe administratorii judiciari sau lichidatori fie, in fine, pe creditorii care cer, in nume propriu
sau prin peraoane interpuse, inregistrarea unei creante inexistente asupra averii debitorului. In
situatia in care faptele ilicite care pot atrage raspunderea organelor de conducere a debitorului
persoana juridica imbraca si caracter penal, autorii acestor infractiuni sunt nu numai
reprezentantii legali ai debitorului, ci si membrii in organele sale colegiale de conducere sau de
supraveghere, precum si persoanele care, uzurpind aceste functii, au determinat aparitia starii de
insolventa.
În toate cazurile, aceste persoane au poziţia unui subiect activ calificat
al acestor infracţiuni, în sensul că nici o persoană care nu îndeplineşte, în
drept sau în fapt, condiţiile legii pentru a fi calificat drept reprezentant legal,
administrator juridiciar, lichidator, persoana care, uzurpind functia de
manager, a cauzat aparitia starii de insolventa a debitorului, persoana care
se pretinde in mod fals creditor etc. nu poate fi sancţionat penal pentru
infracţiunile reglementate în Legea insolventei.
157. În ce priveşte vinovăţia, aceasta se prezintă sub forma relei-credinţe (intenţie calificată),
fiind exclusă culpa ca formă de vinovăţie (imprudenţă, neatenţie, neglijenţă). Dar există
rea-credinţă şi dacă autorul cunoştea avantajul personal dobândit din săvârşirea faptei, chiar dacă
nu a urmărit direct producerea acestuia, dar a acceptat producerea lui (intenţie indirectă).
Incriminările din Legea insolventei, ca si cele din Legea societăţilor comerciale au suferit, în
decursul anilor, substanţiale modificări faţă de reglementarea iniţială. Prin noua reglementare,
toate pedepsele prevăzute pentru infracţiuni au fost substanţial agravate, fie prin majorarea
limitelor speciale ale pedepselor, fie prin înlocuirea pedepsei exclusive a amenzii cu pedeapsa
închisorii, exclusivă sau alternativă cu amenda. În legătură cu aceste modificări se poate observa
concepţia greşită a politicii penale actuale, conform căreia mărirea pedepselor ar duce la
reducerea fenomenului infracţional; în realitate, ceea ce ar duce la acest rezultat ar fi scurtarea
duratei procesului şi impunerea certitudinii psihologice că, dacă s-a săvârşit o faptă penală,
infractorul nu va mai avea posibilitatea de a scăpa de sancţiunea penală, că procesul penal şi
tragerea la răspundere vor începe, inexorabil; pentru autorii infracţiunilor din Legea insolventei
si din Legea societăţilor comerciale – infracţiuni cu subiect activ calificat, respectiv, managerii
societăţii, în special – contează, de fapt, în primul rând, blamul la care sunt supuşi prin aplicarea
sancţiunii (oricare ar fi aceasta, chiar şi munca în folosul comunităţii), pentru că onorabilitatea şi
credibilitatea lor pe piaţă s-ar prăbuşi, ceea ce ar duce la afaceri pierdute; de această consecinţă
trebuie să se teamă, în primul rând, administratorii si lichidatorii de societăţi comerciale, şi nu de
gravitatea pedepsei.
159. Bancruta frauduloasă poate exista în această variantă doar dacă faţă de debitor a fost
deschisaă, prin decizia tribunalului, procedura insolventei. Rezultă că insolventa este o situaţie
premisă a infracţiunii de bancrută frauduloasă, fără de care infracţiunea nu există.
Şi în vechea reglementare a Codului comercial, declararea debitorului în stare de faliment sau
starea de încetare a plăţilor (aşa-numitul „faliment virtual”, starea debitorului din perioada de la
încetarea plăţilor până la hotărârea de declarare a falimentului – art. 695 C. com., abrogat),
reprezenta o situaţie premisă pentru infracţiunea de bancrută. Conform doctrinei interbelice224,
faptele enunţate de Codul comercial ca elemente ale infracţiunii de bancrută nu erau considerate
ele însele infracţiuni, câtă vreme nu exista starea de faliment. Problema complicata care se punea
era, însă, dacă starea de încetare de plăţi (falimentul virtual) era suficientă pentru existenţa
bancrutei sau dacă falimentul trebuia să fie declarat prin hotărâre judecătorească pentru a exista
bancrută. Unii autori înţelegeau prin faliment, ca situaţie – premisă a infracţiunii de bancrută, o
stare de drept (falimentul era declarat prin hotărâre judecătorească definitivă), în timp ce alţii
înţelegeau prin această situaţie – premisă o stare de fapt (încetarea plăţilor, falimentului virtual).
În jurisprudenţă225 se statuase că faptele care atrag, conform Codului comercial, urmărirea penală
pentru bancrută, nu sunt prin ele însele infracţiuni, ci numai elemente componente ale acestui
delict, fiindcă legalmente ele nu pot exista fără starea de faliment, care este un element
constitutiv al infracţiunii de bancrută, nu numai o condiţie procedural. Infracţiunea se consumă
numai în momentul în care a intervenit declararea judecătorească a falimentului.
Această controversă şi-a păstrat interesul şi în prezent datorită faptului că din Legea
insolventei rezultă că un debitor poate fi declarat insolvent, dar efecetele procedurii insolventei
nu se produc decit numai dupa deschiderea procedurii, chiar si efectele asupra perioadei
anterioare (perioada suspecta) existind numai in prezenta unei procedure de insolventa deschisa
fata de debitor. E necesar, in consecinta, să se cunoască dacă insolventa, ca situaţie premisă a
determinat pe unii autori să constate că reglementarea nu e concordanţă cu principiul legalităţii incriminării. (Yves
Guyon, op. cit., tome II, p. 470).
224
V. Dongoroz, Notă la sentinţa Trib. Ilfov din 17.12.1927, în P.R., p. 200.
225
Cas. II, decizia nr. 5280/1930, în C. com. adn., p. 457, Cas. III, decizia nr. 1966/18.10.1938, în R.D.C., serie veche, 1939, p.
254 şi în C. com. adn., p. 457, pct. 5; Cas. II, decizia nr. 1518/13.05.1942, în R.D.C., serie veche, 1943, p. 113 şi în C. com. adn.,
p. 601, pct. 2.
infracţiunii de bancrută frauduloasă, înseamnă „falimentul virtual” (starea de insolventa) sau
insolventa declarata de judecatorul-sindic.
Consider că numai insolventa declarata atrage bancruta frauduloasă în varianta art. 143 alin.2
lit.c) din Legea insolventei, intrucit stare intrinseca de insolventa nu are nici un efect si nici o
relevanta cita vreme nu este exhibata printr-o cerere de deschidere a procedurii insolventei,
acceptata de judecatorul-sindic.
O problemă deosebită pusă de dispoziţiile art. 143 alin.2 este şi aceea dacă introducerea
acţiunii penale contra bancrutarului duce la suspendarea procedurii insolventei, conform art. 19
C. proc. pen. (penalul ţine în loc civilul). Fostul art. 714 C. com. dispunea că cele două acţiuni
(acţiunea penală şi procedura falimentului) se judecă separat, independent, ca o excepţie de la
regula penalul ţine în loc civilul. În doctrină226, pe considerentul că falimentul virtual (încetarea
plăţilor) este un element constitutiv suficient al infracţiunii de bancrută, se arată că „acţiunea
penală, care este de ordine publică, nu poate fi condiţionată de acţiunea comercială de declarare
în stare de faliment a debitorului, acţiune care se promovează la cererea falitului, a creditorilor
săi sau „din oficiu” (conform fostului art. 701 C. com., n.n.). In realitate, regula din art. 19 C.
proc. pen., regulă imperativă, se aplică indiferent dacă se consideră ca insolventa declarata a
debitorului sau doar încetarea plăţilor constituie elementul constitutiv necesar, esenţial, al
bancrutei frauduloase. Însă, în noua reglementare, acţiunea penală este intentată contra
administratorului (sau a celorlalte persoane vinovate), în timp ce procedura insolventei se
conduce contra societăţii (cu excepţia cazurilor de societate fictivă sau de faliment al
administratorului, alăturat falimentului societăţii). In plus, procedura insolventei nu este un
singur proces, care sa poata fi suspendat, in baza regulii din art. 19 C.proc.pen., ci un numar
practic nelimitat de procese care nu pot, toate, sa fie suspendate pentru ca exista un proces penal
contra bancrutarului. De soarta procesului penal nu depinde decit, cel mult, soarta actiunii in
raspundere contra managerilor, in baza art. 138 din Legea insolventei, numai aceasta putind sa
fie suspendata pe temeiul art. 19 C.proc.pen., dar si in acest caz, asa cum am aratat in capt. XIII,
titularii actiunii in raspundere pot parasi instant penala in favoarea unei action in fata
judicatroului sindic, mult mai rapida si cu mult mai multe sanse de reusita.
226
V. Paşca Infracţiunea de bancrută, în Dreptul nr. 6/1995, p. 36.