Sei sulla pagina 1di 53

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

„ ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ


CAROL DAVILA TÂRGOVIŞTE”

PROIECT DE CERTIFICARE A COMPETENŢELOR

PROFESIONALE

DOMENIUL: „ SĂNĂTATE ȘI ASISTENȚĂ PEDAGOGICĂ”


CALIFICARE PROFESIONALĂ: ASISTENT MEDICAL DE
FARMACIE

ANTIDIABETICE ORALE

ÎNDRUMĂTOR: ABSOLVENTĂ:
PILESCU IULIA MARIA
BÂTE CARMEN MIHAELA

2015

1
„ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ CAROL DAVILA”

TEMA LUCRĂRII:

“ ANTIDIABETICE ORALE”

CUPRINS

2
Introducere……………………………………………………………………………5

Capitolul I: “ Generalităţi privind diabetul zaharat”…………………………………………6

1.1. Scurt istoric……………………………………………………………………….6

1.2. Date paraclinice…………………………………………………………………..7

1.3. Prevalenţa diabetului……………………………………………………………..8

1.4. Etiologie………………………………………………………………………….8

1.5. Disfuncţii ale glandelor endocrine………………………………………………10

1.6. Manifestări clinice………………………………………………………….……12

1.7. Complicaţiile degenerative ale diabetului…………………………………….…12

1.8. Clasificarea diabetului……………………………………………………….…..13

Cap II: “Hipoglicemiante orale”……………………………………………………….……..15

2.1. Generalităţi………………………………………………………………….…..15

2.2. Clasificarea hipoglicemiantelor orale……………………………………….….19

2.2.1. Medicamente capabile să stimuleze secreţia de insulină………………………….......19

2.2.2. Medicamente care ameliorează insulinorezistenţa………………………………….....23

2.2.3. Medicamente care ameliorează glucidele din intestine……………………………......25

2.2.4. Inhibitori ai dipeptil – peptidazei…………………………………………………..…27

Cap III: “ Hipoglicemiante orale utilizate în farmacii”…………………………………..…28

3.1. Biguanide…………………………………………………………………..…...28

3.2. Metforminum………………………………………………………………..….29

` 3.3. Buforminum……………………………………………………………….……35

3.4. Sulfonamide. Derivaţi de uree…………………………………………………35

3.5. Glibenclamidaum…………………………………………………………...…36

3
3.6. Tolbutamidaum………………………………………………….…………….38

3.7. Glipizidum…………………………………………………………………….39

3.8. Gliquidonum…………………………………………………………………..41

3.9. Gliclazidum……………………………………………………………………43

3.10. Glimepiridum………………….……………………………………………..45

3.11. Pioglitazonum………………………………………………………………..48

3.12. Sitaglipidum……………………………………………………………….…49

3.13. Repaglinidum ( glinidele)……………………………………………………50

Concluzii……………………………………………………………………………………52

Bibliografie…………………………………………………………………………………53

INTRODUCERE

4
Diabetul zaharat, o afecțiune foarte răspandită și în plină extindere la toate nivelele
sociale, a fost până la începutul secolului al xx-lea tratată în clinicile medicale, alături de celelalte
boli interne.

Începând cu deceniul al treilea, o dată cu descoperirea insulinei și , ulterior, cu


introducerea antidiabeticelor orale, cunoașterea diabetului a făcut mari pași înainte, ridicând
probleme de etiologie, patogenie, anatomie patologică, biochimie, clinică, terapeutică.

Rezultatele au fost revelatoare: o serie de medici s-au specializat în boli de nutriție și


metabolism și s-au supraspecializat în diabet. Autoritățile de stat și-au adus contribuția pe plan
social. Drept consecințe directe au fost: prelungirea vieții pacienților și ameliorarea capacității lor
de munca.

În această situație au apărut, în legatură cu această boală, probleme medicale și medico-


sociale noi. Tot mai mulți diabetici fac complicații, fie ele nutriționale, de uzură, degenerative,
inflamatorii, ca să nu menționam decât ateroscleroza (cu formele sale curente: cardiopatia
ischemică, infarctul miocardic, ateroscleroza obliterantă a membrelor inferioare), neuropatia
(periferică și viscerală), nefropatia, retinopatia, toate de ordin diabetic sau agravate de maladia
metabolică.

La rândul lor, aceste afecțiuni necesită internarea în servicii spitalicești de profil


medical (boli interne, cardiologie, neurologic, nefrologie, dermatologie)sau de profil
chirurgical(chirurgie generală, urologie, oftalmologie) unde ridică, în afara problemelor
aparținând specialităților respective, și probleme metabolice de terapie a diabetului, cunoscut fiind
că nici una dintre afecțiunile menționate nu vor evolua favorabil decât pe fondul unui diabet
echilibrat.

5
CAPIOLUL I:

“ GENERALITĂȚI PRIVIND DIABETUL ZAHARAT”

1.1. Scurt istoric:

În 1921,cercetătorul român Nicolae Paulescu descoperă pancreina (prima denumire a


insulinei),Banting şi Best cercetători canadieni, refăcând experimentele lui Paulescu şi beneficiind
de potenţialul industriei farmaceutice americane, au dat prilejul aplicării în clinica umană a
hormonului descoperit.Cercetarile lui Paulescu apar, faţă de cele ale celor doi canadieni, mai
complete. El a urmărit nu numai efectul hipoglicemiant al extrasului sau pancreatic, ci şi
efectele sale asupra cetonuriei, pe care o făcea sa dispară, precum şi efectul asupra concentraţiei
ureii în sânge şi urina.

Paulescu a studiat de asemenea aţiunea hipoglicemiantă a extrasului pancreatic, la câinele


normal fapt care a servit ulterior la dozarea acţiunii hipoglicemiante a insulinei în scopul
utilizării ei la animalul şi omul diabetic.

Definitie: Diabetul este un sindrom, cuprinzând un grup heterogen de tulburări, care pot
avea o etiologie diferită, dar care au în comun hiperglicemia, asociată cu modificări lipidice şi
proteice la fel de importante.

6
Hiperglicemia şi modificarea secundară a celorlalte metabolisme sunt consecinţa unei
insuficiente, absolute sau relative a secreţiei de insulină. Pentru acest motiv, deşi diabetul ar
putea fi inclus printre bolile endocrine, manifestările sale majore sunt de ordin metabolic.

1.2. Date paraclinice:

Aceste valori sunt de 60-100 mg/100 ml sânge. În urina normală, glucoza se află în
cantităţi foarte mici: cca 15-130 mg/24h. Depăşirea pragului renal de reabsorbţie a glucozei
(300-400mg glucoza/min) duce la glicozurie. Neutralizarea glucozei, creşterea gluconeogenezei
din proteinele proprii şi deshidratrea determină scăderea ponderală mai mare în diabetul
juvenil.

Diagnosticarea diabetului zaharat, este urmată de clasificarea sa (diagnosticul de


apartenentţă la una din următoarele categorii de diabet zaharat): tip 1, tip 2, diabet zaharat
secundar, diabet zaharat gestaţional, toleranţă anormală la glucoză. Aceste criterii de laborator
(alături de cele clinice) reprezintă în acelaşi timp, în anumite situaţii, tot atâtea modalităţi de
diagnostic pentru complicaţiile diabetului zaharat. În majoritatea cazurilor de diabet zaharat,
tabloul clinic este revelator.

Control metabolic Normal Țintă Se acționează

Glicemie mg/dl <110 90-130 <90->150


preprandială

Glicemie la culcare mg/dl <120 110-150 <110->180

Glicemie mg/dl 100-145 146-180 >180


postprandiala(2h)

Glicozurie g/1 0 <0,5 >0,5

7
1.3. Prevalența diabetului:

În genere dacă diabetul juvenil este mai rar în populaţia generală, diabetul de tip adult este
mult mai frecvent. Astfel, Larsson şi Dahlqvist (1982) arată într-un studiu de sinteză că, sub
vârsta de 15 ani, diabetul se ridică, în diverse părti ale globului, între 4 şi 29 de cazuri la 100.000
de locuitori şi, ţinând seama de proporţia copiilor în populaţia generală, se apreciază că în lume
prevalenţa diabetului de tip 1 se ridică la un copil pentru fiecare 600-2000 de copii din
generaţia respectivă. Se mai spune că unul din 2000 de tineri pana la 20 de ani face diabet. În
ceea ce priveşte diabetul de tip 2, cifrele sunt mult mai variate şi sunt în genere mult mai
ridicate. Astfel, se citează cifre de frecvenţă cuprinse între 1% si 40-50% din populaţia
respectivă.

Centrele antidiabetice care s-au înfiinţat în diversele regiuni ale globului au contribuit
mult la cunoasterea răspândirii diabetului în lume. În aceste condiţii, cifrele de peste 130 mg %
obţinute la persoane sub 45 de ani reprezintă o mare probabilitate pentru diabet.

1.4. Etiologie:

Diabetul zaharat, cu o răspandire atât de largă şi cu un polimorfism clinic atât de variat,


ridică foarte multe probleme cercetătorilor în legatură cu condiţiile sale de apariţie. Cauza
diabetului este înca puţin cunoscută, deşi s-au închinat atâtea studii clinice, patogenice,
experimentale.

Diabetul poate apărea în urma afectării directe a pancreasului (pancreatite cornice,


cancer de pancreas, pancreatectomia totală sau întinsă) sau în urma perturbării funcţiei de
glicogeneză a ficatului, ca rezultat al îmbolnăvirii acestuia (hepatitei infecţioase sau toxice,
cancer, ciroză hepatică) putând evolua cu hipoglicemii în cazuri terminale.

Diabetul poate apărea şi în situaţia în care unul dintre hormonii cu acţiune antagonică
insulinei, este secretat în exces, ca urmare a unei disfuncţii a glandelor endocrine: acesta este
cazul hipersecreţiei de hormoni somatotrop (acromegalie) de ACTH şi glucocorticoizi (sindrom
Gushing), de catecolamine (feocromocitom) de hormon tiroidian ( hipertiroidie) sau de

8
glucagon (glucagonom). În aceasta categoric poate fi inclus şi diabetul indus de terapia
hormonală cu corticosteroizi sau cu contraceptive cu estrogeni de sinteză.

Aceste forme se vindecă în general odata cu încetarea tratamentului, dar pot deveni
permanente în situaţia în care există antecedente ereditare de diabet. Diabetul mai poate apărea şi
în cazul unui sindrom ereditar rar sau asociat unei afecţiuni rare (sindromul Wegener,
sclerodermia).

Ereditatea este factorul redispozant cel mai important în diabetul zaharat şi este una din
cele mai controversate problem legate de etiologia diabetului.

Tipul 1 de diabet zaharat va fi dobândit cu o probabilitate de 3-5% de către un copil dacă


unul dintre părinţi este bolnav. Dacă ambii părinţi sunt bolnavi, riscul creşte la 10-25%.În cazul
gemenilor monovitelini, dacă unul dintre ei prezintă diabet zaharat tip l, riscul ca şi celălalt să
manifeste boala este de 30-50%.

Consangvitatea deşi controversată, a făcut să se observe că boala apare mai frecvent la


rudele de sânge ale diabeticilor. Ea măreşte deci şansele de punere în evideţă a tarelor erediatare.

Sarcina reprezintă o încărcare metabolică suplimentară şi un stres endocrin deosebit.Vom


întelege aceasta dacă ne vom gândi la hipertiroidia din prima parte a sarcinii şi la
hiperhipofizarismul din ultima parte a ei. Ambele preponderente endocrine au evidente efecte
diabetogene.

Menopauza este celălalt moment fiziologic important din viaţa femeii, care are un rol
diabetogen de necontestat. Dacă în primele decade, prevalent este mai mare la bărbat, în ultimile
decade ale vieţii, aceasta este excedentară la femeie.Evident, acest fenomen se explică în
mare masură prin efectul diabetogen al menopauzei.

Alimentaţia este unul din factorii de mediu cei mai influienţi asupra omului. Ea are
un rol important în etiologia diabetului. Cantitativ raţia alimentară influienţează direct apariţia
diabetului.

9
O alimentaţie bogată favorizează în general diabetul, pe când una săracă pune la
adapost această maladie.

În acest sens, diabetul este mai frecvent în ţările şi la grupurile populaţionale care
consumă mai multe glucide, decât la cei care se hrănesc predominant protido-lipidic. În cadrul
glucidelor trebuie să facem deosebire între glucidele macromoleculare din natură (amidon,
glicogen), care se degradează lent la diverse nivele ale tubului digestiv, fapt care condiţionează o
absorbţie lentă şi prelungită şi glucidele rafinate cu mulecula mică, care se prezintă sub formă
de dulciuri concentrate. Ele aduse repede în stare de absorbţie, determină piscuri înalte de
hiperglicemie şi stresează funcţional pancreasul mai mult decât glucidele din natură.

Obezitatea constituie un factor etiologic de prim ordin mai ales în diabetul zaharat de
maturitate. Individul peste vârsta de 50 ani rar ajunge la diabet dacă nu este obez. Mai mult de
80% din diabeticii adulţi au suferit sau suferă de obezitate.

Obezitatea conduce la diabet prin două elemente:

• prin gravitatea ei, în sensul de cantitate a excesului ponderal;


• prin durata obezităţii, în sensul că diabetul obezului se ameliorează când pacientul este
supus la un regim global hipocaloric şi, uneori se poate amenda când acesta pierde
excesul ponderal, revenind la greutatea normală.
Diabetul ăi obezitatea sunt tulburări care pot coexista la aceiaşi persoană, dar pot surveni la
persoane diferite în aceeaşi familie. În modul acesta, corelaţia diabetului cu obezitatea poate
avea un substrat genetic sau se poate datora numai unor obiceiuri familiale.
1.5. Disfuncții ale glandelor endocrine:

Diabetul zaharat poate fi favorizat de disfuncţii sau leziuni ale glandelor endocrine care
intervin în fenomenul de glicoreglare.Coexistenţa diabetului cu alte tulburări endocrine de durată
subliniază această intervenţie, iar studiile experimentate pun în valoare în mod defmitiv
contribuţia acestor glande la conturarea viciului de metabolism glucidic.

Medulosuprarenala elaborează catecolamine între care cităm adrenalina,


noradrenalina, dopamina-hormoni diabetogeni care acţionează prin dublu mecanism: frânează

10
secreţia de insulină şi stimuleazş neoglicogeneza şi flicogenoliza. Rezultatul acestei acţiuni
conjugate este hiperglicemia cu glicozurie, caracteristice diabetului zaharat.

Corticosuprarenala, ca efector al axei hipofizosuprarenale, elaborează hormoni ca


mineralocorticoizii şi glucocorticoizii, cu rol important în metabolismul glucidelor,
protidelor şi lipidelor, influentând şi bilanţul hidroelectrolitic.
Tiroida. Principalii hormoni tiroidieni sunt tiroxina şi triodotironina. Ei intervin în reglarea
metabolismului glucidic şi lipidic. Administraţi în cantităţi mari, aceşti hormoni pot agrava un
diabet preexistent, sau nu declanşează diabetul decât la animale preparate prin depancreatizare
parţială sau aloxanizare incomplete.
Alcoolul, administrat exvesiv , a fost incriminat în producerea sclerozei pancreasului,
concomitent cu ciroza hepatică.

Nicotina ar putea interveni în etiologia diabetului fie ca atare, fie prin intermediul unor
mediatori neuroumorali.

Corticoizii, diureticele şi estro-progestativele utilizate în scop anticoncepţional


pot produce diabet.

Cortizonul şi în genere, medicaţia corticoidă, pot produce diabetul steroidian.


Salio Hureticele din grupa hidroclorotiazidei prezintă actiuni asemănătoare de
frânare a metabolismului glucidic.
În acest caz diabetul este cunoscut sub numele de "diabet tiazidic".
Medicamente antiparazitare, între care amintim diamidina, stilbamidina sau
pentamidina uitilizate larg în unele ţări pentru combaterea unor boli determinate de
protozoare, pot produce, prin supradozare, diabet zaharat.
Contraceptivele utilizate sub formă de pilule contracepţionale pot duce, după un timp
îndelungat, la perturbări ale metabolismului glucidelor. Acţiunea diabetogenă a estro-
progestativelor este mult mai marcată decât cea a estrogenilor sau a progestativelor luate
separate. În acest sens, utilizarea pilulei anticoncepţionale trebuie limitată cât mai mult, mai
ales în focarele diabetogene.

11
1.6. Manifestări clince:

Tabloul clinic în forma sa completă, include numeroase semne şi simptome revelatoare pentru
diagnosticul diabetului zaharat.

• Poliuria —> cu atât mai importantă cu cât glicozuria este mai mare;este supărătoare,
poate însuma mai mulţi litri în 24h; la copii poate stimula enurezisul nocturn de altă cauză şi
nu de puţine ori acest simptom este primul orientativ pentru diagnostic.

• Polidipsia —» setea accentuată este urmarea pierderilor urinare excesive; poate


impresiona prin cantitatea de lichide ingerată care poate atinge 2-5 l/24h; vara, acest semn îşi
poate pierde din importanţă diagnosticului dacă este privit izolat.

• Polifagia —> accentuată, în special la tineri este rezultatul catabolismului şi pierderilor


mari de material energetic rămas nerecuperat.

• Astenia fizică şi intelectuală —> lipsa de putere, scăderea puterii de concentrare,


tulburari de memorie, somnolenţă.

• Crampe musculare (cârcei) —> mai ales la gambe şi mai ales noaptea; se explică prin
pierderile simultane de electroliti urinari.

Tulburarea primară a metabolismului glucidic este reprezentată în esenţă, de o utilizare


scazută a glucozei, ale cărei consecinţe metabolice fundamentale sunt hiperglicemia şi
cetoza.

1.7. Complicaţiile degenerative ale diabetului:

Complicaţiile sunt reprezentate de alterări ale structurii peretelui arterial (macroangiopatia


nespecifică diabetului) şi ale capilarelor (microangiopatia specifică diabetului). Aceste
complicaţii reprezintş principala cauză de mortalitate a diabeticilor (75%).

12
Neuropatia diabetică:

Această complicaţie este consecinţa afectării vaselor ce hrănesc nervii, dar mai curand,
originea sa pare a fi consecinţa tulburărilor metabolice, care au ca rezultat prezenţa sorbitolului în
cantitate excesivă în celulele nervoase.

Tabloul clinic este variabil, în masura în care pot fi afectate diferitele funcţii ale nervilor:
motorie, senzitivă, reflexă sau trofică. Topografia afectărilor este variabilă.

Cea mai frecventă manifestare este reprezentată de dispariţia bilaterală a reflexelor


membrelor inferioare; fiind un martor al polinevritei diabetice, a cărei simptomatologie se poate
îmbogăţii cu paralizii sau dureri, în general trecătoare. Sistemul simpatico este afectat, putându-se
observa apariţia unui malperforant plantar; acesta se traduce prin apariţia unei ulceraţii la nivelul
unuia dintre punctele de sprijin ale piciorului ("picior diabetic"). Evoluţia diabetică este
cronică, lipsa cicatrizării şi infectarea fiind responsabile de dezechilibrul cronic al diabetului.

Neuropatia diabetică poate afecta şi sistemul nervos autonom al tubului digestiv,


manifestându-se fie printr-o pareză cu distensie gastrică, fie printr-o diaree ce poate căpăta un
aspect hobriform.

1.8. Clasificarea diabetului :

Diabetul zaharat se clasifică pe baza criteriilor etiopatogenetice în:

• Diabet zaharat de tip I , juvenil sau insulino-dependent, care apare la copii


sau tineri. Este considerat o boală autoimună în care sistemul imun atacă
celulele beta producătoare de insulină din pancreas şi acesta nu mai poate
fabrica suficientă insulină.

Acesti bolnavi au adeasea nevoie de injectii cu insulina pentru tot restul vietii.

13
Pe fondul unei predispoziţii transmise genetic anumiţi factori de mediu pot produce la
declanşarea diabetului zaharat de tip I : agenţi infecţioşi virali, factori endocrini,
substanţe toxice, scurtarea perioadei de hrănire la sân a nou-nascuţilor (ipoteza nu
este unanim acceptată), traume, stres.

• Diabet zaharat de tip II , de maturitate sau non-insulino-dependent. Acesta


apare la persoane trecute de obicei de 40 de ani, reprezintă cea mai raspandită
formă de diabet (90-95% din total). La acesti bolnavi pancreasul produce
insulină, dar organismul nu o poate folosi eficient. Rezultatul este
acumularea glucozei în sânge (hiperglicemia).

Diabetul de tip 2 apare în 80% din cazuri la persoane supraponderale, inactivitatea fizică,
stresul . Date recente au stabilit că este vorba de o rezistenţă a celulelor la acţiunea
insulinei provocată de consumul excesiv de grăsimi animale.

• Diabetul insipid, este o afecţiune ce se caracterizează prin imposibiliatea


rinichilor de a concentra urina, determinând o poliurie (emisia unei cantităţi
mari de urină diluată), însoţită de o sete intensă (polidipsie).

• Acest tip poate avea mai multe cauze legate de funcţionarea necorespunzatoare a rinichilor
sau de absenţa hormonului antidiuretic, al cărui rol este de a împiedica trecerea unei
cantităţi prea mari de lichide în vezica urinară. Atunci când hormonul antidiuretic
lipseşte complet sau nu este secretat în circulaţie vorbim de diabet insipid central.
Dar daca hormonul antidiuretic este prezent dar nu acţionează asupra tubului colector
este vorba despre un diabet insipid nefrogenic.

• Diabetul gestational se produce cand femeia insarcinata nu poate produce


aceasta cantitate suplimentara de insulin necesara in timpul sarcinii. In
diabetul gestational nu exista simptome sau semne specifice.

Dupa nastere, de obicei, nivelele glicemiei revin la valori normale, diabetul gestational
disparand.O femeie care a avut diabet gestational are un rise mare de a face diabet zaharat de

14
tip 2 si glicemia va continua sa creasca daca diabetul va ramane netratat.

CAPITOLUL II:

“HIPOGLICEMIANTE ORALE”

2.1. Generalităţi:

În anul 1926 este sintetizată prima substanţă cu efect hipoglicemiant oral, care este
abandonată datorită toxicităţii sale. În timpul celui de-al doilea război mondial, a fost tratată
febra tifoidă, cu un derivat de sulfonamidă. Cu acestă ocazie, s-a observat că preparatul dă
frecvente hipoglicemii.

În anul 1950, plecându-se de la această substanţă activa, s-a obţinut un alt derivat, cu
eficienţă hipoglicemiantă crescută şi toxicitate redusă. Din acest an apare şi o altă clasă de
substanţe hipoglicemiante acestea numindu-se generic, biguanide.

Ulterior s-a renunţat la unele dintre ele, datorită acidozei lactice (complicaţie metabolică
severă, acută, a diabetului zaharat), care, s-a considerat a avea o incidenţă crescută la diabeticii
obezi mai ales cu complicaţii cardiovasculare.

Hipoglicemiantele orale sau medicamentele antidiabetice sunt compuşi de sinteză


(sulfamide sau biguanide), care scad nivelul glucozei în sânge şi care se administrează pe cale
orală, oferind prin acesta posibilitatea să se evite injecţia cu insulină cu toate inconvenientele
ei.

Farmacoterapie:

Tratamentul oral, aplicat persoanelor cu diabet zaharat tip 2 este reprezentat de


câteva categorii de medicamente. Este importantă cunoaşterea acestora, pentru ca medicamentele
incluse într-o categorie sau alta împărtaşesc, în general, acelaşi mod de acţiune, aceleaşi indicaţii
şi contraindicaţii, ceea ce le diferenţiază fiind momentul apariţiei pe piaţă, potenţa şi durata de

15
acţiune (în consecinţă, posibilitatea de a le aplica nuanţat), modul diferit de prezentare
(condiţionare/tabletă, aspect, preţ).

Medicamentele cu administrare orală aflate în uz se administrează:

• pacienţilor diabetici (peste 40 de ani) de tip stenic, fără tendinţa la


cetoacidoză, normoponderali şi supraponderali în condiţiile în care dieta
adecvată şi exercitiul fizic nu sunt suficiente pentru obţinerea unui echilibru
metabolic bun;
• pacienţilor cu diabet zaharat tip 2 cu o vechime în general mai mică de 8 ani;
• pacienţilor cu un diabet zaharat care necesită mai puţin de 40 u.insulină/zi
• glicemii iniţiale sub 250 mg/dl fara cetonurie.
Tratamentul de lungă durată cu antidiabetice orale poate ridica de asemenea o serie de
probleme care situează acest tratament la limita indicaţiilor prin echilibrul diabetului, pe care îl
periclitează, şi prin complicaţiile pe care le poate genera. În adevăr, la începutul tratamentului,
antidiabeticele orale pot da rezultate bune, dar cu timpul, agravarea leziunilor pancreatice poate
transforma maladia într-un diabet insulinodependent. La pacienţii trataţi cu antidiabetice orale
apar complicaţii diabetice mai ales de ordin cardiovascular, care constituie o cauză de mortalitate
ridicată.

Dozele de antidiabetice se ajustează în funcţie de necesităţi. În acest caz, controlul


diabetului trebuie să cuprindă glicozuria din 24 de h şi chiar glicemia postprandială.

Dacă echilibrul diabetului nu este perfect sub acţiunea antidiabeticelor orale se va


institui tratamentul cu insulină. Uneori, sub tratamentul cu antidiabetice orale pacienţii
acuzau o stare generală precară: astenie, adinamie, ameteli şi dureri greu defmisablile în
membrele inferioare. Abandonarea tratamentului oral şi trecerea acestor bolnavi pe insulină s-
au însoţit de ameliorarea stării generale, care a ramas bună multă vreme.

Farmacoepidemiologie :

16
Tratamentul oral al diabetului zaharat de tip 2 (cu sulfonamide şi biguanide) este
contraindicat în situaţiile următoare:

• diabet zaharat insulinodependent şi cel secundar bolilor pancreatice severe;


• diabet zahrat al pacienţilor (tip 1 şi tip 2) care urmează să suporte un act
major chirurgical, sau care prezintă boli infecţioase severe, traumatisme,
accidente vasculare, imposibilitarea alimentaţiei orale;
• diabet zaharat gestational;
• femei diabetice în perioada de lactaţie;
• pacienţi cu diabet zaharat şi boli hepatice şi renale severe;
• boli cardiace ischemice severe, aritmii necontrolate;
• porfirie cutanată;
• reacţii adverse la sulfonilureice;
• sunt inutile la diabetici adulţi la care se poate menţine glicemia şi greutatea
corporală prin dietă hipocalorică şi exerciţii fizice;

Interacţiuni :

Interacţiunile farmacocinetice între medicamentele utilizate în terapia diabetului zaharat


nu sunt foarte comune, deoarece agenţii antidiabetici nu sunt în general, substraturi, inductori
sau inhibitori ai enzimelor majore.

Beta blocantele reprezintă o clasa de medicamente antihipertensive evitata frecvent la


pacientul diabetic datorită temerii că acestea ar putea masca simptome ale hipoglicemiei ca
palpitaţii, tremor şi foame şi ar putea prelungi recuperarea din hipoglicemie. În trialurile clinice
controlul intensiv al tensiunii arteriale reduce morbiditatea şi mortalitatea cardiovasculara la
pacienţii cu diabet zaharat, indiferent dacă pacienţii sunt trataţi cu diuretice în doze mici.

Medicamentele care accentuează efectul hipoglicemiant sunt:

• cloramfenicol;
• guanetidina;
• anabolizante;
• propanolol;

17
• alcaloizi .

Medicamentele care diminuează efectul hipoglicemiant sunt:

• acidul nicotinic;
• saluretice;
• corticosteroizi .

Farmacotxicologie:

Prescripţia hipoglicemiantelor orale nu este lipsită de o serie de reacţii, chiar dacă


acestea apar într-o pondere foarte mică. Din reacţiile adverse ale substanţelor de sinteză se
amintesc:

• accidente hipoglicemice;
• bolile autoimune ale antidiabeticelor biguanidinice (metformin, buformin);
• erupţii cutanate (pruurit, eritem nodos, eritem multiform, sindrom Stevens
Johnson, dermatită exfoliantă, purpură);
• manifestări gastrointestinale (greaţă, senzaţie de vomă, epigastralgii, hepatită
colestatică, diaree, flatulenţă la inhibitorii a-glucozidazei-acarboza);
• trombopenie, leucopenie la sulfonamide;
• manifestări vasomotorii (flush-uri, tahicardie, cefalee);
• tulburări hidroelectrolitice (hiponatremie de dilutie, modificări ale diurezei);
• neuropatie optică reversibilă;
• efecte cardiovasculare;
• câstig ponderal.

18
2.2 Clasificarea hipoglicemiantelor orale:

Hipoglicemiantele orale se clasifică în trei mari grupe:

2.2.1. MEDICAMENTE CAPABILE SĂ STIMULEZE SECREŢIA DE INSULINĂ :

SULFAMIDELE ANTIDIABETICE (SULFONILUREE)

Generaţia 1

• TOLBUTAMIDA (TOLBUSAL, ORABET, RASTINON)


• CLOR PROPAMIDA (DIABINESE)

Generaţia 2

• GLIBENCLAMIDA (MANINIL)
• GLIPIZIDA (MINIDIAB, GLUCOTROL XL)
• GLICLAZIDA (DIAPREL)
• GLIQUIDONA (GLURENORM)

Generaţia 3

• GLIMEPIRIDA (AMARYL)

Sulfamidele antidiabetice sunt medicamente cu proprieţăti hipoglicemiante ,


utile în cazuri selecţionate de diabet la vârstnici cu diabet non-insulinodependent, având
hiperglicemie mică sau moderată care nu pot fi echilibraţi prin dietă, în scopul evitării
complicaţiilor acute şi cronice ale diabetului şi scăderii greutăţii corporale către normal.

19
Scăderea glicemiei se datoreşte, în principal, acţiunii de stimulare a secreţiei
pancreatice de insulină, eficacitatea fiind condiţionată de păstrarea, în oarecare masură, a
capacităţii secretorii betainsulare. Acest tip de acţiune este avantajoasă la diabeticii non-
insulinodependenţi, dar nu este eficace în diabetul juvenil, diabetul insulinodependent şi la
blonavii cu pancreatectomie totala.

Sulfamidele antidiabetice se absorb rapid şi complet dupa administrarea orala; epurarea


se face prin metabolizare hepatică.

Generaţiile a 2-a si a 3-a de derivaţi de sulfoniluree au fost introduse în terapie în anii '80.

Compuşii din această grupă (glibenclamid, glipizid, gliclazid) sunt de 20-50 de ori mai
activi decât vechile sulfoniluree, au durata de acţiune mai lungă, cu incidenţă mai scazută de
reacţii adverse şi care se leagă în procent redus de proteinele plasmatice, participând astfel la mai
puţine interacţiuni medicamentoase.

Ultimul compus apărut în această clasă, glimepiridul, a fost introdus în anii '90. Efectul
acestuia se instalează rapid, are o durată lungă de acţiune, permiţând o unică administrare pe zi.

Deşi foarte multe date clinice nu sunt disponibile la ora actuală, glimepiridul pare a
oferi anumite avantaje faţă de restul sulfonilureelor în ceea ce priveşte riscul de
hipoglicemie (previne eliberarea de insulina post- efort) şi de creştere în greutate.

Pe lângă acestea, glimepiridul se absoarbe complet, fie pe nemâncate, fie după mâncare,
nu se acumulează în organism atunci cand funcţia renală e redusă, fiind sigur în cazul pacienţilor
cu insuficienţă renală şi la vârstnici. Dar riscul de vasoconstricţie coronariană şi reacţii adverse
cardiovasculare sunt mai reduse comparativ cu alţi derivaţi de sulfoniluree.

Doza poate fi crescută la intervale de 2-4 saptămâni, până când nivelul glicemic dorit
este atins. Dacă apare hipoglicemia sau dacă nu se obţine o îmbuătăţire a nivelului glicemic, se
recomandă scăderea dozei.

În ceea ce priveşte eficacitatea derivaţilor de sulfoniluree, dat fiind faptul că efectul


hipoglicemic este atribuit unei secreţii crescute de insulină, aceasta depinde de buna funcţionare a

20
celulelor 3 pancreatice. Deteriorarea rapidă şi necontrolabilă a nivelurilor glicemice în timpul
tratamentului cu sulfoniluree are loc la aproximativ a 5-10% din pacienţi.

Incapacitatea de a menţine un control glicemic acceptabil este comună pentru toate


sulfonilureele şi reflectă o afectare marcată a celulelor 3, ceea ce denotă un progres al bolii şi nu
ineficienţa terapeutică. Pacienţii care prezintă înca suficiente celule funcţionale răspund bine la
terapia cu derivaţi de sulfoniluree.

Sulfamidele antidiabetice pot fi responsabile de reacţii hipoglicemice. Acestea survin în


caz de supradozare sau în condiţii de insuficienţă renală sau hepatică. Vârsta înaintată favorizează
de asemenea accidentele hipoglicemice, dozele necesare la batrâni fiind mai mici. Ca reacţii
adverse pot apărea anorexie, greaţă, vomă, diaree, dureri abdominale, reacţii cutanate (pruurit,
erupţii maculopapulare). Au fost semnalate cazuri rare de icter colestatic, pentru unele preparate,
la doze mari. Folosirea în timpul sarcinii impune multă prudenţă sau trebuie evitată, deoarece
exista risc de anomalii fatale. Administrarea la sfârşitul sarcinii poate fi cauza de hipoglicemie la
nou-născut.

Riscul reacţiilor hipoglicemice este crescut prin asocierea de anticoagulante


cumarinice, fenilbutazona, sulfafenazol, cloramfenicol (deplaseaza de pe proteine, inhiba
metabolizarea), acid acetilsalicilic şi în general salicilaţi în doze mari, clofibrat (deplasează
de pe proteine). Alte medicamente scad eficacitatea sulfamidelor-astfel acţioneaza barbituricele,
mai ales fenobarbitalul (favorizează metabolizarea prin inducţie enzimatică), diureticele
tiazidice (inhibă funcţia pancreasului (3-insular), simpatomimeticele, glucocorticoizii, estrogenii
(au acţiuni metabolice contrarii). Ingestia de alcool sub tratamentul cu sulfamide antidiabetice
determină, în cca. 30% din cazuri, congestia feţei, anxietate, cefalee, tahicardie, greaţă,
vomă, mai rar hipotensiune- reacţii de tip disulfiram; de aceea băuturile alcoolice trebuie
evitate.

Tolbutamida, o sulfoniluree din prima generaţie, se absoarbe repede şi complet din


tubul digestiv. Este inactivată prin metabolizare hepatică.

Tolbutamida este avantajoasă la vârstnici, deoarece efectul este uşor controlabil.

Reacţiile adverse obişnuite pentru sulfamidele antidiabetice sunt relativ rare.

21
Asocierea cu anticoagulantele cumarinice sau fenilbutazona poate favoriza dezvoltarea
de reacţii hipoglicemice prelungite datorită inhibării metabolizării tolbutamidei (competiţie
pentru enzimele oxidative hepatice).

Clorpropamida se absoarbe bine şi complet din intestin. Are efect de lungă durată.

Folosirea la bolnavii cu insuficienţă hepatică sau insuficienţă renală prezintă risc de


toxicitate cumulativă. Poate provoca hipoglicemie prelungita, mai ales la bătrâni.

Glibenclamida este o sulfoniluree de generaţia a 2-a, cu potenţă mare şi efect de lungă


durată. Se absoarbe bine din tubul digestiv. Poate provoca hipoglcemie; ingestia de
alcool poate provoca reacţii congestive la unele persoane.

Glipizida are efect de durată scurtă. Se absoarbe bine şi repede din intestin, dar
absorbţia este întârziată de alimente. Datorită duratei scurte a efectului, riscul de reacţii
hipoglicemice severe este mic.

Gliclazida are proprietăţi asemănătoare glibenclamidei, dar potenţa mai mică.

Ameliorează evoluţia retinopatiei diabetice. Insuficienţa hepatică şi insuficienţa renală


măresc riscul toxicităţii cumulative. Ca reacţii adverse pot apărea tulburări digestive, reacţii
cutanate minore şi tulburări sangvine (reversibile la oprirea medicaţiei).

Gliquidona este o sulfamida din generaţia a 2-a cu efect de scurtă durată (se meţine cca.
3 h). Se absoarbe repede din intestin.

Este metabolizată în ficat, rezultând metaboliţi fără efect hipoglicemiant semnificativ.

Ca reacţii adverse, au fost semnalate hipoglicemie, erupţii cutanate şi fenomene de


iritaţie gastrică. Folosirea la bolnavii cu insuficienţă hepatică sau renală impune prudenţă sau
trebuie evitată.

Alte medicamente capabile să crească capacitatea de insulină :

Metaglinidele sunt agenţi terapeutici ce scad nivelurile de glucoză post-prandiale prin


stimularea puternică şi rapidă a eliberării de insulină şi au efect benefic în reducerea pe termen
lung a complicaţiilor cardoivasculare din diabet. Compuşii din această grupă terapeutică,

22
repaglinida şi nateglinida, au avantajul unei durate scurte de acţiune, ceea ce reduce riscul de
hipoglicemie, dar creează dezavantajul unei complianţe mai reduse cauzate de necesitatea mai
multor administrări pe zi.

Repaglinida şi nateglinida (nefolosită în ţara noastră) pot fi utilizate în monoterapie la


pacienţii insuficient controlaţi nefarmacologic şi în special la cei cu un mod de viaţă dezordonat,
la care mesele sunt fie impredictibile, fie omise. Metaglinidele, administrate înainte de masă,
asigură un control foarte bun al nivelurilor de glucoză post-prandiale. Riscul scăzut de
hipoglicemie asociat cu utilizarea lor face ca terapia cu metaglinide să fie o opţiune pentru
pacienţii vârstnici, în cazul în care alte antidiabetice orale sunt contraindicate.
Administrarea lor se face cu 15-30 de minute înainte de fiecare masă, terapia fiind iniţiată cu
doze scăzute, ce pot fi crescute la interval de 2 săptămâni, impunandu-se monitorizarea efectului
asupra controlului glicemic. Dacă o masă este omisă, doza corespunzatoare de metaglinida nu se
mai administrează spre deosebire de alte sulfoniluree ăi de metformin, repaglinida putând fi
administrată la pacieţtii cu o insuficienţă renală moderată, cu condiţia unui control strict al
dozelor şi monitorizarea glicemiei. În S.U.A, FDA a autorizat utilizarea nateglinidei în
combinaţie cu metformin la pacienţii la care nu s-a reuşit atingerea nivelurilor glicemice
optime, prin monoterapie.

Nateglinida trebuie administrată cu precauţie la pacienţii cu afectare hepatică. În ceea


ce priveşte reacţiile adverse ale metaglinidelor, incidenţa episoadelor de hipoglicemie este mai
modificată, la începutul monoterapiei.

2.2.2. MEDICAMENTE CARE AMELIOREAZĂ INSULINOREZISTEŢA :

 BIGUANIDELE ANTIDIABETICE :

• METFORMINA (GLUCOPHAGE, MEGUAN, METFOGAMMA, SIOFOR);


• BUFORMINA (SILUBIN RETARD).

Biguanidele antidiabetice scad glicemia crescută a diabeticilor, fără să modifice


practic glicemia normal; se comportă ca substanţe antihiperglicemiante (spre

23
deosebire de insulina şi sulfamidele antidiabetice, care sunt hipoglicemiante). Odată cu
micşorarea hiperglicemiei se produce şi scăderea nivelului plasmatic al insulinei. Pot reduce
excesul ponderal la diabetic şi scad concentraţia plasmatică a trigliceridelor şi VLDL.

Efectul biguanidelor este condiţionat de păstrarea unei funcţionalităţi limită a


pancreasului. Biguanidele micşorează capacitatea ficatului de a produce glucoză, prin inhibarea
gluconeogenezei de către innsulină şi inhibarea stimulării gluconeogenezei de către
glucagon.

La nivelul muşchilor este favorizată captarea glucozei sub influenţa insulinei. De


asemenea, ţesutul adipos captează şi oxidează mai multă glucoză. Creşte capacitatea insulinei de
a se fixa de receptori şi de a-i acţiona. În plus, biguanidele întârzie absorbţia glucozei din intestin,
crescând toleranţa la glucoza administrată oral. Metabolismul lipidic este influenţat în sensul
scăderii oxidării acizilor grasi.

Tratamentul prelungit provoacă scăderea trigliceridelor plasmatice, datorită scăderii


sintezei hepatice a lipoproteinelor cu densitate foarte mică. O alta acţiune metabolică constă în
creşterea modestă a lactacidemiei.

Indicaţia principală a biguanidelor este diabetul la adultul obez, dar şi în cazul


pacienţilor cu greutate corporală normală. Diabetul grav şi diabetul juvenil nu pot fi
controlate, biguanidele fiind contraindicate în aceste situaţii.

Dintre derivaţii de guanidina, penforminul a fost retras de pe piaţă în anii '70, din
cauza unei incidenţe crescute a acidozei lactice, buforminul are o utilizare destul de restrânsă,
în schimb metforminul este biguanida cel mai larg folosită, studiie clinice fiind numeroase cu
rezultate pozitive în cazul pacienţilor diabetici.

Totodata, este unul dintre cele, mai ieftine antidiabetice orale. Poate fi folosit în
combinaţie cu alte antidiabetice orale sau cu insulină.

Pe piaţa de medicamente de la noi din ţară există combinaţii ale metforminului cu


glibenclamidul, rosiglitazona, pioglitazona şi vidagliptina.

24
Metforminul este contraindicat la pacienţii cu funcţia renală compromisă,
evitandu-se astfel acumularea lui şi riscul producerii reacţiilor adverse. Insuficienţa cardiacă
sau respiratorie sau orice altă afeţtiune predispozantă la hipoxie (hipotensiune, septicemie)
constituie contraindicaţii pentru administrarea metforminului, la fel şi afectarea hepatică,
consum-ul de alcool şi un istoric de acidoză metabolică. Metforminul poate fi utilizat la
vârstanici în absenţa unei disfuncţii renale severe.

Reacţiile adverse cele mai frecvente sunt cele de la nivel gastro intestinal, care pot
fi însă reduse dacă administrarea se face cu alimente şi se cresc treptat dozele până la doza
eficientă.

Formele cu cedare prelungită par să producă mai puţine reacţii adverse. Administrarea
se face de 2 ori pe zi, în timpul mesei sau după masă. S-au obţinut şi preparate cu eliberare
prelungită, care pot fi administrate o dată pe zi. Eficacitatea pe termen lung în ceea ce
priveşte scăderea nivelului seric de glucoză este similară cu cea a sulfonilureelor.
Datorită efectului antihiperglicemic prin scăderea cantităţii hepatice de glucoză şi a inhibării
gluconeogenezei, şi a unui risc scăzut de hipoglicemie, metforminul constituie o bună alegere în
monoterapia de primă linie.

Metformina, dimetilbiguanida, se absorbe repede după administrarea orală. La bolnavii


insulino- dependent} tratamentul cu metformină nu este recomandabil. Poate produce diaree,
anorexic, greaţă, vomă.

Buformina, o altă biguanidă antidiabetică, reprezintă o alternativă a metforminei.

2.2.3. MEDICAMENTE CE SCAD ABSORBŢIA GLUCIDELOR DIN INTESTIN:

• TOLRESTATUL;
• EPALRESTATUL;
• ACARBOZA (GLUCOBAY).

25
Acţionează prin prelungirea procesului de digestie a glucidelor la nivel intestinal şi prin
scăderea ratei de absorbţie a glucidelor la nivel intestinal, diminuând în consecinţă glicemia
postprandială.

Se administrează la mesele principale care conţin glucide, iniţial în doze de 50 mg/masa,


ulterior, 1 OOmg/fiecare masă principală. Creşterea dozelor se face progresiv pe parcursul a 4-8
săptămâni, pentru a evita tulburările gastrointestinale.

Precauţiile se adresează: asocierii cu insulină sau preparatele care stimulează


eliberarea de insulină, întrucât poate genera reacţii hipoglicemice (acestea vor fi combătute prin
administrarea de glucoză) şi suferinţelor hepatice, renale sau intestinale cronice.

TIAZOLIDINDIONELE TGLITAZONE):

• PIOGLITAZONA (ACTOS);
• ROSIGLITAZONA (AVANDIA).

Cresc sensibilitatea la insulină în întreg organismul prin reglarea transcripţiei unor


gene. Activitatea antidiabetică a tiazolidindionelor a fost descrisă la începutul anilor 1980,
troglitazona fiind primul compus autorizat pentru utilizare clinică în 1997. A fost retras de pe
piaţă la foarte scurt timp, din cauza hepatotoxicităţii idiosincrazice fatale. La ora actuală,
compuşii cel mai frecvent utilizaţi, din această clasă, sunt rosiglitazona şi pioglitazona.

Terapia cu tiazolidindione prezintă câteva avantaje: efectele se menţin în timp, nu


produce hipoglicemie şi poate fi folosită la pacienţii cu afectare renală. Substituirea unei
tiazolidindione cu o sulfoniluree sau cu metformin, în cazul pacienţilor cu control glicemic
inadecvat, are valoare limitată şi prezintă riscul deteriorării controlului glicemic pe termen lung,
datorită instalării lente a efectului tiazolidindionelor.

Din acest motiv, mulţi medici preferă utilizarea tiazolidindionelor în combinaţie cu


metformin sau cu un derivat de sulfoniluree. La această strategie de tratament unii pacienţi
răspund bine, alţii prezintă un răspuns terapeutic slab, necesitând trecerea la insulină.

26
Combinarea tratamentului insulinic cu o tiazolidindionă poate îmbunătaţi controlul
glicemic sau poate duce la reducerea dozei de insulină, în cazul pacienţilor obezi.

Utilizarea tiazolidindionelor a ridicat unele probleme de toxicitate şi carcinogeneza. Ca


o măsură de precauţie, funcţia hepatică trebuie evaluată înainte de începerea terapiei cu
tiazolidindione şi apoi se repetă la intervale de 2 luni, în primul an de tratament. Existenţa unei
afectări hepatice constituie o contraindicaţie pentru administrarea tiazolidindionelor.

În Europa este contraindicată utilizarea tiazolidindionelor la pacienţii cu insuficienţă


cardiacă.

Managementul clinic al pacienţilor cu diabet zaharat de tip 2 necesită o cunoaştere


temeinică a patogenezei acesteia, în vederea unei conduite terapeutice corecte şi raţionale.
Atingerea şi menţinerea unui control glicemic adecvat, cu minimalizarea riscurilor de
hipoglicemie iatrogenă, reprezintă obiectivul principal imediat şi pe termen lung al terapiei cu
antidiabetice orale.

2.2.4 . INHIBITORI Al DIPEPTIL-PEPTIDAZEI  :

• SITAGLIPTINA (JANUVIA) :

Primul medicament inhibitor DPP-4 din lume aprobat pentru diabetul zaharat de tip 2 a
fost lansat pe piaţa românească în anul 2008.

Januvia este primul aprobat dintr-o nouă clasă de medicamente cunoscute sub
numele de inhibitori ai dipeptidil- peptidazei-4 (DPP-4), medicamente care cresc propria
capacitate a organismului de a scădea nivelul zaharurilor din sânge (glicemiei), atunci când
acesta este ridicat. Medicamentul se utilizează în completarea regimului dietetic şi a exerciţiilor
fizice, în asociere cu unul sau mai multe medicamente antidiabetice:

• în asociere cu metformin, la pacienţii la care boala nu este controlată suficient


cu administratea de metformin în monoterapie;
• în asociere cu o sulfoniluree, la pacienţii la care boala nu este controlată
suficient cu administrarea unei sulfoniluree în monoterapie sau la care nu se

27
recomandă utilizarea metforminului;
• în asociere cu metformin şi o sulfoniluree, atunci când asocierea acestor două
medicamente nu este suficientă pentru a controla în mod satisfăcător diabetul
la pacienţi;
• în asociere cu un agonist PPAR- gamma, de exemplu o tiazolidindionă, la
pacienţii la care boala nu este controlată suficient prin administrarea unui
PPAR-gamma în monoterapie.

CAPITOLUL III:

“ HIPOGLICEMIANTE ORALE UTILIZATE ÎN


FARMACIE “

3.1. BIGUANIDE:

Farmacodinamie:

Inhibă absorbţia glucozei din intestin, neoglucogeneza şi glicogenoliza, stimulează


glicoliza anaerobă. Acţiunea începe după 2-3 zile şi este maximă după 15-30 zile. Au efect
cetogen. anorexigen, antilipidogen, fibrinolitic, hipotiroidian.

Indicaţii :

28
Diabet non-insulinodependent, mai ales la obezi, când nu se poate controla boala numai
cu dietă şi exerciţii fizice. Se pot asocia cu sulfoniluree.

Reacţii adverse :

Pot produce fenomene dispeptice, astenie, cefalee, acidoză lactică (rară, uneori fatală).
Apare la doze mari, la vârstnici, în insuficienţa renală, asociere cu AINS). Deficit de vit. 612 şi
acid folic, în tratament prelungit.

Contraindicaţii :

Vârstnici, sarcină, alcoolici, insuficienţa cardiacă, hepatică, renală, acidoza metabolică


decompensată, precomă sau comă diabetică, stări hipoxice, infecţii.

Precauţii  :

Administrarea se întrerupe cu 48 h înaintea operaţiilor sub anestezie generală şi


examenelor radiologice cu substanţe de contrast iodate.

3.2. METFORMINUM:

Farmacocinetica:

Absorbţie incompletă din tubul digestiv. Biodisponibilitate 40-60%. Pic plasmatic la 2 h.


Eliminare renală.

Administrare:

Oral, iniţial 425-850 mg/zi. Doza eficace între 1-2,55 g/zi, în 2-3 prize, în timpul sau
după masă.

29
> DIAFORMIN (Terapia, România)

Compr. 850mg. Ct.x 30.

> DIGUAN 500 (Zentiva, România)

Compr. 500mg. Ct.x 20; 50.

> DIPIMET (Antibiotice, România)

Compr. film. 500mg. Ct.x 30; 60; 90.

> FORMIRAN (Terapia, România)

Compr.ptr.sol. orală 500mg, 850mg, lOOOmg Ct.x 30

30
> GLUCOPHAGE (Merck Sante, Franţa)

Compr. film. 500mg. Ct.x50; 100. Compr. film.


850mg. Ct.x60; 100. Compr. film. lOOOmg. Ct.x30;
50; 60; 90.

 GLUFORMIN (Pliva, Croaţia)

Compr. film. 850mg. Ct.x30.

> MEDIFOR (Okasa, India)

Compr. 850mg. Ct.x 40; 56.

> MEGUAN (G. Richter SA, România)

Compr. 500mg; 8^0 mg. Ct.x 20

31
> METFOGAMMA (Worwag, Germania)

Compr. film. 500mg. Ct.x 30; 120.

Compr. film. 850mg. Ct.x 20; 30; 60; 90; 120.

Compr. film. 1000 mg. Ct.x 30; 120.

32
> METFORMIN 500, 850,1000 (Arena, România)

Compr. film. 500mg. Ct.x 20; 60; 1000. Compr.


film. 850mg. Ct.x 15; 1000. Compr. lOOOmg. Ct.x
50; 200.

33
> METFORMIN SANDOZ 500, 850 (Hexal, România)

Compr. film. 500mg; 850mg. Ct.x 30.

> METFORMIN LPH (Labormed Pharma, România)

Compr. film. 500mg; 850mg. Ct.x 30.

> METFORMIN TEVA 500, 850 (Teva, România)

Compr. film. 500mg; 850mg; lOOOmg. Ct.x 30; 50; 60; 90;100; 120: x30; 40;50; 90;
100; 120: x 30; 50; 60; 90; 100;120.

> METFORMIN AL 500, 850 ( Aliud Pharma, Germania)

Compr. film. 500mg; 850mg. Ct.x 30;60; 120.

> SIOFOR (Berlin Chemie, Germania)

Compr. film. 500mg; 850mg; lOOOmg. Ct.x 60.

34
3.3. BUFORMINUM :

Administrare :

Oral, 0,1 g de 1-3 ori pe zi, după masă. Preparatele retard, câte 1 (dimineaţa) sau 2 pe zi
(dimineaţa şi seara).

35
> SILUBIN RETARD (Dita, România)

Draj.retard lOOmg. Ct.x 60.

3.4. Sulfonamide. Derivat de uree :

Farmacodinamie  :

Liberează insulina stocată în celulele beta, cresc insulina circulantă, stimulează


creşterea şi regenerarea celulelor, cresc glicogenul hepatic, diminuă glicogenoliza. Au acţiune
de tip antabuz şi efect hipotiroidian. Sulfoniluree de primă generaţie: clorpropamida, tolbutamida.
A doua generaţie: glimepirid, glipizid, glibenclamida, gliclazid.

Indicaţii :

Diabet zaharat ne-insulinodependent fornie stabile, uşoare până la moderate, care nu


prezintă risc de cetoacidoză, care nu pot fi controlate eficient numai prin dietă, scăderea
ponderală a pacienţilor supraponderali şi exerciţii fizice. Diabetici în vârsta de peste 40 ani,
neobezi, care nu pot fi compensaţi cu regim alimentar. Dacă nu se obţin rezultate bune după

36
prima lună de tratament, se asociază cu o biguanidă sau cu o glitazonă sau se asociază, eventual
se trece la insulină.

Contraindicaţii:

Diabet insulinodependent, diabet non-insulinodependent dezechilibrat, sarcină,


alăptare, în cursul bolilor infecţioase, intervenţiilor chirurgicale, cetoza, acidoza, precoma şi
coma diabetică, insuficienţă hepatică sau renală severă, disfuncţii tiroidiene severe.

Administrare :

Iniţial, doze mici, îndeosebi la vârstnici. Se creat treptat, la nevoie, dupa 1-2 sapt.
Admin, cu 20-30 min. înainte de masă. În funcţie de durata acţiunii, mai multe prize zilnice sau
o data pe zi, dimineaţa.

3.5. GLIBENCLAMIDAUM:

Absorbţia digestivă. Complet metabolizată în ficat, metaboliţi inactivi, eliminaţi prin urină
(40%) şi bilă (60%), complet în 45-72 h. T1/ 2 = 4-llh.

Administrare  :

Oral, iniţial 2,5-5mg/zi, în una sau doua prize (la 12 h, cu 1-2 h înainte de masă).

> GLIBENCLAMID (Arena, Romania)

Compr. l,75mg; 3,5mg; 5mg. FI. x 30; 100.

> GLIBENCLAMID LPH (Labormed Pharma, Romania)

Compr. l,75mg; 3,5mg. Ct.x 60; 120.

> GLIBENCLAMID (Laropharm, Romania)

37
Compr. 5mg. Ct. x 60.

 MANINIL (Berlin Chemie, Germania)

Compr. l,75mg; 3,5mg; 5mg. Ct.x 120

3.6. TOLBUTAMIDAUM:

38
Administrare  :

Oral, 0,25-l,5g/zi, până la 3g/zi, in 2-3 prize, înainte sau după masă.

> TOLBUTAMID (Sintofarm, Romania)

Compr. 0,50 g. Fl. x 50.

3.7. GLIPIZIDUM:

Absorbţie rapidă din tubul digestiv. Alimentele întârzie şi diminuează absorbţia.


Pic plasmatic la 2 h. T 1A 2-4h. Biotransformare 5% la primul pasaj hepatic. Eliminare prin urină
(65% în primele 24h) s.i fecale (15%).

Farmacodinamie:

Ar avea efect benefic asupra microangiopatiei diabetice. Diminuează agregarea


plachetară.

Administrare :

Oral, cu 15-20 min. înainte de masă. Iniţial 2,5-5mg dimineaţa. În funcţie de nevoi se
poate cu 2,5-5mg la 3-5 zile, până la doza optimă. Dacă apar fenomene de hipoglicemie doza
zilnică se împarte în 2 prize, dimineaţa şi seara. Doza de întreţinere 5-15 mg/zi. În funcţie
de efecte şi toleranţă doza zilnică poate ajunge la 30mg, foarte rar 40mg.

> GLIPIZID LPH (Labormed Pharma SA, Romania)

39
Compr. 5mg. Ct. x30.

> GLUCOTROL XL (Pfizer Europe, Anglia)

Compr. film. 5mg; lOmg. Ct.x 30.

40
3.8. GLIQUIDONUM:

Absorbţie rapidă din tubul digestiv, biotransformarea aproape completă în metaboliţi


inactivi. T 1A l,4h. Excreţie urinară (5%) şi biliară-fecale.

Administrare :

Oral, înainte de micul dejun, iniţial 15mg. Se poate crea treptat cu câte 15mg pana la 30-
60 mg de 2-3 ori/zi.

 GLIQUIDON LPH 30 mg (LaborMed, Romania)

Compr. 30mg. Ct.x 30

41
 GLURENORM (Boehringer Ingelheim, Germania)

Compr. 30mg Ct.x 60.

3.9. GLICLAZIDUM :

Absorbţie orală, rapidă la unii, lentă la alţii. Pic seric la 4h. Concentrate de echilibru
dupa 2 zile. T 1A 1 Oh. Metabolizarea intensă. Excreţie urinară, 20% nemodificată.

Farmacodinamie:

42
Efect metabolic dar şi vascular şi hemoreologic direct: scăderea agregării plachetare,
creşterea fibrinolizei.

Contraindicaţii:

Insuficienţă hepatică renală gravă. Sarcină, alăptare. Cetoacidoza diabetică.

Administrare :

Oral, numai pentru adulţi, iniţial 40-80mg/zi. Se poate crea, la interval de 7-10 zile până
la 160-320mg/zi, în 1-2 prize. Doza de întreţinere 80-160mg/ zi, în 2 prize, înainte de micul
dejun şi înainte de cină. Preparate retard, o priză zilnică.

> DIABREZIDE (L.Molteni farm., Italia)

Compr. 80mg. Ct.x 40.

> DIAPREL MR (Servier, Franta)

Compr. 80mg. Ct.x 60.

Compr. film. elib. modif. (MR) 30mg. Ct.x 30; 60.

43
> DICLAZID (Terapia, Romania)

Compr. 80mg. Ct. x 30.

ESQUEL (G.Richter, Romania)

Compr. 80mg. Ct. x 30.

> GLICLAZID LPH (LaborMed Pharma, Romania)

Compr. 80mg. Ct. x 60.

Compr. elib. prel.(MR) 30mg. Ct.x 60.

> GLIDIET (Modi-Mundipharma, India)

Compr. 80mg. Ct. x 50.

3.10. GLIMEPIRIDUM :

Absorbţie orala rapidă şi completă. Pic seric la 2 !/2 h. Eliminare prin urină (58%), ca
metaboliţi şi prin fecale (35%).

44
Farmacodinamie:

Acţionează la nivelul celulelor beta crescând secreţia de insulină. Efecte


extrapancreatice de îmbunătăţire a sensibilităţii ţesuturilor la insulină şi scăderea captării hepatice
a insulinei.

Indicaţii: Diabet zaharat tip2.

Reacţii adverse: Hipoglicemie, tulburări vizuale, greaţă, vomă, dureri epigastrice,


diaree, trombopenie, leucopenie, erupţii.

Contraindicaţi  : Diabet zaharat tip l, sarcină, insuficienţă renală sau hepatică


severă.

Administrare :

Iniţial Img/zi, într-o priză. La nevoie se creat, la 1-2 sapt., la 2-4mg/zi. Doza
maxima 6mg/zi. Vârstnicii sunt mai sensibili.

> AMARYL 1,2, 3, 4 (Aventis, Germania)


Compr. Img; 2mg; 3mg; 4mg. Ct.x 30

>
AMYX
1, 2,
3, 4

(Zentiva, Romania)
Compr. Img; 2mg; 3mg. Ct.x 30; 90.

45
> DIBIGLIM 1, 2, 3, 4 (Sandoz, Romania)
Compr. Img; 2mg; 3mg; 4mg. Ct.x30; 60; 90

> GLEMPID 1, 2, 3, 4, 6 (Egis Pharmaceuticals, Ungaria)

Compr. Img; 2mg; 3mg; 4mg; 6mg Ct.x 30

> GLIMEGAMMA 1, 2, 3, 4 (Labormed Pharma, Romania)

Compr. Img; 2mg; 3mg. Ct.x 30

> GLIMEGAMMA 1, 2, 3, 4 (Worwag Pharma, Germania)


Compr. Img; 2mg; 3mg; 4mg. Ct.x 30

> GLIME TAD 1, 2,3 (Tad Pharma, Germania)


Compr. Img; 2mg; 3mg. Ct.x 30; 60; 120.

> GLIMEPIRID 1, 2, 3, 4, 6 (Terapia, Romania)

Compr. Img; 2mg. (Specifar, Grecia); 3mg; 4mg; 6mg Ct.x 10; 20;
30; 60; 90.

> GLIMEPIRID LPH 1, 2, 3 (Labormed Pharma, Romania)

Compr. Img; 2mg; 3mg; 5mg. Ct.x 30

> GLIMEPIRIDE 2, 3 (Actavis, Islanda)

Compr. 2mg; 3mg. Ct.x 10; 20; 30; 50; 60; 90

> GLIMERAN (Ranbaxy, Anglia)

Compr. Img; 2mg; 3mg; 4mg. Ct.x 30

GLIPREX 1, 2, 3, 4 (Medico Uno, Romania)

46
Compr. Img; 2mg; 3mg; 4mg. Ct.x20; 30; 50; 60; 90

MEGLIMID 1,2,3 (Krka DD, Slovenia)

Compr. Img; 2mg; 3mg; 4mg; 6mg Ct.x 30; 60; 90

> OLTAR 1,2, 3, 4, 6 (Berlin Chemie AG, Germania) Compr. Img;


2mg; 3mg; 4mg; 6mg. Ct.x 30; 60; 90

3.11. PIOGLITAZONUM:

Bine absorbit oral. Pic seric la 2h. Concentratia de echilibru se atinge in 7 zile.
Metabolizare in 4 metaboliti, din care 2 activi farmacodinamic. Excretie prin urina (in cea mai
mare parte ca metaboliti) si prin bila- fecale. T l/2 3-7 h.

Farmacodinamie :

Derivat de tiazolidindiona, scade rezistenta la insulina la nivelul ficatului, muschilor,


tesutului adipos.

47
Indicatii:

Diabet zaharat tip 2, singur sau asociat cu o sulfoniluree sau metformin in functie de
controlul glicemiei obtinut prin dieta, exercitii fizice, antidiabetice clasice.

Reactii adverse  :

Infectii respiratorii superioare, cefalee, mialgie.

Administrare  :

Monoterapie. Initial 15 sau 30 mg/zi, intr-o priza. Se poate create pana la 45mg/zi.
In asociere 15 su 30mg/zi, doza care poate fi micsorata in functie de efect.

> ACTOS (Eli Lilly, Romania)

Compr. 15mg; 30mg; 45mg. Ct.x 28.

3.12. SITAGLIPIM:

> JANUVIA (Merck Sharp & Dohme, Anglia)

Compr.film. 25mg; 50mg; lOOmg. Ct.x 14; 28; 50; 56; 84; 98

48
> XELEVIA (Merck Sharp & Dohmc, Anglia)

Compr.film. 25mg; 50mg; lOOmg. Ct.x 14; 28; 50; 56; 84.

3.13. REPAGLINIDUM (GLINIDE) :

Absorbtie digestiva rapida, completa. Pic plasmatic la 1 h. T !/2 Ih. Eliminare in 4-6 h,
prin bila, urina (8%), fecale (1%). Metaboliti inactivi.

Farmacodinamie:

49
Stimuleaza eliberarea insulinei din pancreas, (insulino-secretagog) efect comparabil cu al
sulfamidelor hipoglicemiante. Efectul apare mai repede (30min.) si cureaza mai putin (in
timpul mesei), cu control mai bun al hipoglicemiei postprandiale.

Indicatii:

Diabet insulino-independent tip2. Monoterapie, cand glicemia nu este controlata prin


dieta, scaderea in greutate, exercitii fizice. Asocial cu metformin, cand aceasta nu este suficient
de eficace.

Reactii adverse  :

Hipoglicemie usoara, tulburari vizuale tranzitorii, diaree, constipatie, dureri


abdominale, vome, greata. Cresterea transaminazelor, eruptii.

Comtraindicatii  :

Diabet zaharat tipl, diabet tip2, puternic dezechilibrat, cetoacidoza, sarcina,


alaptare, tulburari severe hepatice, renale.

Administrare  :

Inainte de fiecare masa principala, cu 15-30 min. Initial 0,5mg. Se create gradat la
intervale de 1-2 sapt., in functie de efecte.

Doza maxima pentru o data 4mg, pentru 24 h 16mg. Nu se recomanda la copii,


adolescenti sub 18 ani, varstnici peste 75 de ani. Doze mai mici la debili, denutriti. In asociere
cu metformin se mentin dozele acestuia si se adauga repaglinid dupa schema mentionata.

50
> NOVONORM (Novo Nordisk A/S, Danemarca)

Compr. 0,5mg; Img; 2mg, Ct.x 90.

CONCLUZII

Diabetul este un sindrom, cuprinzând un grup heterogen de tulburări, care pot avea o
etiologie diferită, dar care au în comun hiperglicemia, asociată cu modificări lipidice şi
proteice la fel de importante. Hiperglicemia şi modificarea secundară a celorlalte
metabolisme sunt consecinţa unei insufuciente, absolute sau relative a secreţiei de insulină.

Diabetul zaharat cu o raspândire foarte largă şi cu un polimorfism clinic atât de variat,


ridică mari probleme cercetătorilor în legatură cu condiţiile sale de apariţie. Unele dintre cauze
ar putea fi: ereditatea, vârsta, profesiunea, alimentaţia, obezitatea.

Este general acceptat ca oricare ar fi forma clinică a diabetului, pot apărea


complicaţii cu evoluţii lente sau rapide.

Pe baza criteriilor etiopatogenetice diabetul se clasifică în: diabet zaharat tip l


(insulinodependent), diabet zaharat tip 2 (non-insulinodependent), diabet insipid, diabet
gestaţional.

51
O data cu introducerea insulinei in terapeutica diabetului, mortalitatea prin coma
acidocetozica s-a redus foarte mult, iar durata medie de viata a diabeticilor a crescut
comparandu-se curent cu viata nediabeticului.

BIBLIOGRAFIE

1. PROF. DR. FULGA ION, Farmacologie, Editura medicala, Bucuresti, 2006;


2. DR. PERCIUN RODICA, Tratamentul Diabetului zaharat Editura

SaeculumVizual, Bucuresti, 2005;

3. DR. PIEPTEA M. RADU, Diabetul Zaharat in clinica medicala, Editura

Academiei, Bucuresti, 1989;

4. PROF. DR. DOC. MINCU IULIAN, Diabetul Zaharat, mod de viata si

tratament , Editura Medicala, Bucuresti, 1985;

52
5. DR. MARIA COLLAZO- CLAVELL, Clinica Mayo , Despre Diabet,

Editura Bicall, Bucuresti, 2003;

6. MEMORATOR DE FARMACOLOGIE SI GHID FARMACOTERAPIC,

Editura Minesan, Bucuresti, 2008.

53