Std.

STRAFALOGEA RUXANDRA

Grupa 304
 INTRODUCER

Criminalitatea ca fenomen social a apărut odată cu structurarea primelor comunităţi, atunci

când s-au impus norme şi a existat morala.
Stiintific criminalitatea a început să fie studiată, relativ recent, în ultimele două secole

crima
CRÍMĂ, crime, s.f. Infracţiune care reprezintă un grad ridicat de pericol şi pe care legea o
sancţionează cu pedepsele cele mai mari; spec. omor. ♦ Crimă internaţională = infracţiune
deosebit de gravă împotriva legilor şi uzanţelor războiului, precum şi împotriva păcii
internaţionale şi a umanităţii. – Din fr. crime.

CRÍMĂ s. f. 1. violare a legii penale, care se pedepseşte cu detenţie riguroasă, muncă silnică,
temniţă grea, moarte etc.; omor. o ~ de război = acţiune săvârşită de membrii unor forţe armate
în timp de război nesocotind normele dreptului internaţional care reglementează legile
războiului; ~ contra umanităţii = atrocităţi recunoscute pe plan internaţional ca violând legile
elementare ale umanităţii. 2. nelegiuire, fărădelege. ♢ păcat. (< fr. crime)

CRÍMĂ s. asasinat, moarte, omor, omorâre, omucidere, ucidere, (livr.) homicid, (înv.)
deşugubină, omucid, sângi, ucigătură. (Condamnat pentru ~.)

criminogeneza
CRIMINOGENÉZĂ s. f. studiu al mecanismelor care generează acte delictuale. (< fr.
criminogenèse)

CRIMINOLOGÍE s.f. Știință care studiază criminalitatea, cauzele ei și găsirea metodelor pentru prevenirea
și combaterea ei. – Din fr. criminologie.

Obiectul criminologiei

Pentru a se afirma ca ştiinţă criminală a trebuit să dovedească obiectul propriu de cercetare,

metode şi tehnici ştiinţifice de cercetare, să facă evaluări, parteneriate şi să propună măsuri eficiente de
combatere şi prevenire a criminalităţii, ca fenomen social.
Obiectul criminologiei este definit la cel de-al 2 lea Congres International de Criminologie - Paris ( 1950)
ca fiind: criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea, infractorul, victima şi reactia socială împotriva
victimei. Cifra neagră a criminalităţii face obiectul cercetării criminologice.

2. Infracţiunea ca domeniu al sistemului face obiectul cercetării criminologiei în cadrul

criminalităţii ca fenomen social. Ea are identitate şi particularităţi proprii este definită în Codul penal la
art.17 ca fiind fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie care prezintă pericol social.

COMPLEXITATEA CAUZALA A FENOMENULUI INFRACTIONAL

Fenomenul infractional este deosebit de complex si pentru a putea fi cunoscut, trebuie
abordat multidisciplinar. Aceasta implica stapanirea unor notiuni de: criminologie, psihologie
judiciara, sociologie judiciara, biologie criminala, medicina legala, psihiatrie criminala,
antropologie criminala, statistica infractionala etc. n2b1bj
Infractionalitatea desi este un fenomen social, trebuie cercetata ca act individual, ca act comis de
o persoana concreta intr-o situatie concreta. Este vorba de o actiune umana, determinata de
anumite elemente psihologice, trebuinte, tendinte, motive, scopuri etc.
O viziune coerenta asupra dinamicii si interactiunii elementelor intregului ansamblu de factori
care concura la producerea actului infractional nu o poate oferi decat o conceptie sistemica
integratoare asupra conduitei si a manifestarilor psihocomportamenta.
 IMPORTANŢA „ORIENTĂRII PSIHOLOGICE” ÎN CADRUL TEORIILOR CAUZALITĂŢII

Orientarea psihologică – concept şi obiect de cercetare

Orientarea psihologică pleacă de la ideea că între comportamentul normal şi cel delincvent nu
există o diferenţă de natură, ci de grad , încadrând devianţa în domeniul psihologiei şi considerând-o ca
rezultat al unui conflict între individul marcat de anumite particularităţi psihice şi anturajul său

Analiza comportamentului criminal implică suficiente elemente de ordin individual, strâns legate
de personalitatea făptuitorului, pentru ca întreaga paletă de atitudini şi acţiuni deviante să poate fi
analizată în toată complexitatea şi profunzimea lor numai în cadrul conflictului dintre individ şi societate,
între persoană şi autoritatea instituită.

În concluzie prin analiza comportamentului se vehiculează, din unghiuri preponderent subiective, o

diversitate de modele care împing în primplanul genezei delincvenţei, particularităţi de ordin psihic şi
deficienţele sau reacţiile de personalitate ale infractorului.

Scopul orientării psihologice

În ansamblul preocupărilor sale, criminologia are drept scop general stabilirea unei politici
eficiente de luptă împotriva criminalităţii, care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să
prevină fenomenul infracţional, iar atunci când s-a comis o infracţiune, cei vinovaţi să fie traşi la
răspundere penală.1

Pe lângă scopul general există şi un scop particular şi imediat, acesta constituind criteriul de
departajare dintre diferitele domenii ce se ocupă cu studiul criminalităţii. Criminologia tradiţională,
studiind crima, criminalul şi criminalitatea, a urmărit relevarea cauzelor care îi determină să săvârşească
atare acte reprobabile.2 în acest sens, criminologul francez J. Leaute3 consideră că scopul criminologiei
generale este să cerceteze raporturile în cadrul cărora se produce fenomenul criminalităţii şi să
desprindă acei factori cu caracter general care deosebesc delincventul de nondelincvent, pe când scopul
criminologiei clinice îl constituie reconstituirea interacţiunilor particulare (specifice) care au condus
individul la comiterea crimei.

11
Tudor Amza, „Criminologie”, Editura Lumina Lex, 1998, pag. 37
22
Rodica Mihaela Stănoiu, „Criminologie”, Editura Oscar print, Bucureşti, 1999, pag. 26
33
J. Leaute, „Criminologie et science penitentiaire”, Paris, PUF, 1972, pag.14
 Indiferent de orientarea teoretică „criminologia tradiţională” a fost dominată de paradigma
etiologică (studierea cauzelor), deşi nu pot fi ignorate şi acele opinii care au susţinut că ştiinţa
criminologiei nu se limitează numai la studierea cauzelor, ci urmăreşte şi elaborarea unor măsuri de
profilaxie a criminalităţii.4

Orientarea psihologică urmăreşte aceeaşi linie a teoriilor cauzale şi respectiv a criminologiei

tradiţionale, încercând să ofere un tablou creionat în termeni psihologici a cauzelor orientării antisociale
a individului.

Orientarea psihologică are drept scop demonstrarea existenţei unei personalităţi antisociale ce
ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul de formare al acesteia.

Ea încearcă să demonstreze existenţa unei personalităţi criminale ce ţine de sfera psihologiei

normale şi să explice mecanismul de formare al acesteia.

44
J. Pinatel, „Traite de droit penal et criminologie”, Paris, Dallaz, 1963, pag. 448
 Capitolul III

TEORIA PSIHANALITICĂ A LUI SIGMUND FREUD

1. Sigmund Feud şi psihanaliza. Consideraţii introductive

Sigmund Feud (1856-1939), medic neurolog şi psihiatru vienez este creatorul psihanalizei, care,
după cum o numea el însuşi, este a treia mare înfrângere a orgoliului uman : Copernic a arătat că
Pământul nu este centrul universului, Darwin că omul este un animal printre altele şi psihanaliza
demonstrează că „eul nu este stăpân la el acasă”.

Psihanaliza este un set de idei extrem de complicat, deseori neunificate, fiindcă şi Freud însuşi
şi-a revizuit de câteva ori ideile, iar urmaşii săi au continuat să propună revizuiri şi extinderi ale acestora
şi după moartea sa.1 Ea a abordat domenii delicate ale vieţii umane (copilăria, sexualitatea, arta) în care
imixtiunea lucidităţii investigatoare se izbeşte, prin tradiţie, de multe prejudecăţi. 2

Demersul cel mai caracteristic al freudismului constă în extinderea determinismului la întreaga

viaţă psihică, sub forma cauzalităţii absolute. Întemeiat pe analiza a nenumărate cazuri, patologice şi
normale, Freud afirmă, pentru prima oară în acest mod categoric, că în viaţa psihică nu există nimic
arbitrar, nimic întâmplător şi nedeterminat, totul, până la cele mai insignifiante gesturi, cuvinte, idei,
emoţii, având fie o cauză conştientă, fie de cele mai multe ori o cauză ascunsă în structurile adânci ale
inconştientului, ca atunci când este vorba de uitări de nume, pierderi de obiecte, greşeli de pronunţie,
greşeli de scris, substituţii de cuvinte, intervertiri de expresii, fenomene pe care el le include în clasa
manifestărilor de psihopatologie cotidiană. „Anumite insuficienţe ale psihicului nostru... – spune el – şi
anumite acte în aparenţă neintenţionate se dovedesc, dacă le supunem examenului psihanalitic, ca fiind
perfect motivate şi determinate de factori ce scapă conştiinţei”. 1

11
Tudor Amza, op. cit., pag. 148
22
Victor Săhleanu, „Psihanaliza : pro şi contra, în ”Lupta de clasă” ”, Anul LI, 5, 1971, pag. 76
11
S. Freud, „Psihopatologia vieţii cotidiene”, Editura Mediarex, 1996, pag.38
 2. Conceptele de Conştient, Inconştient, Eu, Sine şi Supraeu
Freud a început prin a distinge în sfera psihicului două sisteme ierarhizate : inconştientul
(sistemul Ics) şi conştiinţa (sistemul Cs), acesta din urmă fiind suplimentat de un preconştient (Pcs).

Inconştientul era considerat acum realitate esenţială a psihicului, chiar psihicul însuşi. Freud
spunea că „inconştientul este asemănător cu un cerc mare care ar include conştiinţa ca pe un cerc mai
mic. Nu poate exista fapt de conştiinţă fără o preparaţie inconştientă, în timp ce inconştientul se poate
lipsi de stadiul conştient, având totuşi o valoare psihică. Inconştientul este psihicul însuşi în realitatea
esenţială. Natura sa intimă este la fel de necunoscută ca şi aceea a realităţii exterioare, iar conştiinţa se
informează despre el într-un fel atât de incomplet ca şi organele noastre de simţ despre lumea
exterioară.”

Conştiinţa pe de altă parte, era privită ca un simplu organ de percepţie interioară, fără
consistenţă şi lipsit de memorie. Astfel Freud spune că această conştiinţă „nu este decât un organ de
simţ care permite perceperea calităţilor psihice (...) Aparatul psihic, care este deschis asupra lumii
exterioare prin organele de simţ ale sistemului său de percepţie, este el însuşi lume exterioară pentru
organul de simţ al conştiinţei, care de altfel îşi găseşte în acest raport justificarea sa teleologică.”

Evoluând cu obiectivitate ponderea alarmantă a motivaţiei inconştiente, nu numai în

comportamentul patologic, dar şi în cel cotidian, psihanaliza freudiană îşi propune să răstoarne în
favoarea supremaţiei conştiinţei, a raţiunii, a omului sociabil. Freud scrie că „întreaga sarcină a
tratamentului psihanalitic ar putea fi rezumată în formula : transformarea oricărui inconştient patogenic
în conştient”.

Începând din 1920, Freud îşi revizuieşte în multe privinţe teoria pulsiunilor şi teoria referitoare la
structura „aparatului psihic”, iar, de data aceasta el va descrie trei instanţe psihice, antinomice în grade
diferite, între care se instituie complexe raporturi dinamice, economice şi implicit structurale : Sinele,
Eul, Supraeul.

Sinele este cea mai arhaică instanţă a psihicului, el conţine tot ce este ereditar, dat la naştere,
ceea ce este constituţional, instinctele înainte de toate, care îşi au originea în organizarea somatică şi îşi
găsesc aici o primă exoresie psihică, în forme necunoscute nouă. Inconştientul nu mai este acum o
instanţă, ci o caracteristică a celor trei instanţe, pentru că şi supraeul este inconştient, iar eul are şi el o
dimensiune inconştientă.1 Sinele este marele izvor de mişcări biologice şi psihologice, adică acei stimuli
şi impulsuri care stau la baza tuturor comportamentelor. Acesta conţine libido-ul, întreaga forţă a
energiei sexuale a individului, ca o „dorinţă de viaţă”, difuză şi tenace regăsită la toate animalele. 2
Alături de instinctele, tendinţele şi înclinaţiile primare în a căror constelaţie un rol determinant îl are
instinctul sexual se adaugă instinctele agresive distructive.

Sinele este în permanenţă inconştient şi răspunde numai la ceea ce Freud a numit „principiul
plăcerii” – dacă te simţi bine fă-o.

Sub influenţa lumii reale exterioare a mediului înconjurător, o porţiune a Sinelui suferă o
dezvoltare specială. Din ceea ce iniţial constituia un strat cortical, prevăzut cu organe de receptare a
stimulilor şi cu dispozitive care acţionează ca un ecran protector împotriva stimulilor, ia naştere o
structură aparte care, de acum înainte, acţionează ca un intermediar între Sine şi lumea exterioară.
Această zonă a psihicului a luat denumirea de Eu.

Ca urmare a conexiunii preexistente dintre stimuli şi activitatea motrice (musculară), Eul are sub
comanda sa mişcările voluntare, cu rol în autoconservare. Relativ la realitatea din afară, Eul îşi
îndeplineşte sarcina luând cunoştinţă de stimuli foarte puternici (prin fugă), prin interacţiunea cu stimuli
moderaţi (adaptare) şi în final, învăţând să transforme în avantajul său lumea exterioară (prin activitate).

Eul (Ego) reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii, în alcătuirea căruia intră
cunoştinţele şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile conştiente sau inconştiente despre cele mai
importante valori sau interese.1 Eul este acela care asigură echilibrul între instinctele şi tendinţele
profunde ale individului, pe de o parte, şi normele primite prin educaţie şi realitatea obiectivă, pe de altă
parte.

Lunga perioadă a copilăriei, în decursul căreia fiinţele umane în devenire rămân sub dependenţa
părinţilor, lasă după ea, ca un precipitat, închegarea în perimetrul eului a unei structuri speciale, prin
care se prelungeşte influenţa paternă şi maternă. Această structură poartă denumirea de Supraeu.

Cea de-a treia instanţă a psihicului uman reflectă nivelul de implicaţie social – culturală a
personalităţii, fiind expresia influenţei pe care mediu social şi cultural o exercită asupra psihicului

11
V. Dem. Zamfirescu, „Câteva prejudecăţi despre Freud” în Caietele de psihanaliză , nr. 1, Editura „Jurnalul
literar”, 1992, pag. 9
22
Tudor Amza, op. cit., pag. 149
11
Gheorghe Nistoreanu, C. Păun, op. cit., pag.95
 3. Conţinutul teoriei psihanalitice

Contribuţia psihanalizei freudiene la dezvoltarea gândirii criminologice este greu de evaluat,

datorită caracterului vast şi evolutiv al operei sale. 1

În concepţia lui Freud, diferenţa dintre infractor şi noninfractor s-ar situa la nivelul Supraeului, în
sfera Sinelui şi Eului neexistând deosebiri semnificative. Pulsiunile organice antisociale, tendinţele
criminogene ar fi astfel prezente la toţi indivizii. Acestea rămân ascunse în pliurile cele mai profunde ale
personalităţii individului, fiind controlate şi stăpânite pe măsura dezvoltării acestuia şi trecerii la faza
adultă de către Eu, care se desăvârşeşte în permanenţă, datorită experienţelor succesive trăite de
individ în cursul procesului de maturizare, prin structurarea conştiinţei morale (a Supraeului). Freud
consideră că structurarea Supraeului este marcată îndeosebi de procesul de indentificare, de amintirea
tatălui asociată ideii de bine şi rău, ca şi regulile de morală proprii grupului familial în care individul se
dezvoltă. Supraeul este cel care dictează Eului, acesta din urmă supunându-se sau nu ordinului de a
controla şi stăpâni pulsiunile Sinelui. 2 Aşadar un Supraeu supradezvoltat constituie, în opinia lui Freud, o
sursă a comportamentului criminal.

Teoria sexualităţii reprezintă capitolul cel mai îndrăzneţ, dar şi cel mai spinos al psihanalizei.
Susţinând determinismul sexual al nevrozelor şi în bună măsură al comportamentului uman de toate
zilele, Freud s-a găsit la un moment dat în faţa unor dificultăţi de ordin teoretic, cât şi practic,
retrospectivele psihanalitice ducând întotdeauna la identificarea unor evenimente traumatice
(traumatisme psihice, trăiri şocante) care se localizau în copilărie şi se legitimau ca factori determinanţi
ai tulburărilor conduitei omului. Toată lumea privea însă copilăria ca pe o vârstă a inocenţei a purităţii
desăvârşite, considerând-o străină de orice coloratură sexuală.

Freud a pornit de la premisa (axiomatică) că perversiunile (adică tot ce, chiar şi în expresie
lingvistică comună, se recunoaşte a fi „aberaţie sexuală”) ţin de manifestările sexualităţii, indiferent dacă
le considerăm normale sau patologice, fiind guvernate în mod vădit de ceea ce el a numit „principiul
plăcerii”. Analiza freudiană consideră „evenimentele din prima copilărie” ca hotărâtoare pentru evoluţia
psihică viitoare a individului.

Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei care, aşa
cum am văzut anterior, în opinia lui Freud, este de natură instinctuală. Pe lângă varianta sexuală apare şi
11
Valerian Cioclei, „Manual de criminologie”, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, pag. 122
2
Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., pag. 164
varianta morbidă, unde „responsabilitatea” crimei aparţine tendinţei umane spre agresiune şi
distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morţii. Aceste concluzii sunt desprinse indirect din
opera freudiană.

În clasificarea pe care o face psihanaliza infractorilor un loc important îl ocupă criminalul care a
săvârşit infracţiunea datorită complexului de vinovăţie. 3

„Constatarea că intensificarea acestui sentiment inconştient de vinovăţie poate face dintr-un om

un criminal, a constituit o adevărată surpriză. Şi totuşi, faptul este neîndoielnic; la mulţi criminali
îndeosebi la tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate., anterior şi nu consecutiv
crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. S-ar părea deci că respectivul trăieşte posibilitatea
legării acestui sentiment de ceva real şi actual ca pe uşurare.” 1

3
Gheorghe Nistoreanu, C. Păun, op. cit. , pag.9
1
S. Freud, „Eul şi sinele” în „Caietele de psihanaliză”, pag. 131

CONCLUZII - Opinii personale privind cauzalitatea infractionala

Evolutia fenomenului infractional este o consecinta a impactului problemelor economico-
sociale grave, caracteristice perioadei de tranzitie, precum si a crizei de autoritate pe care au
traversat-o institutiile statului de drept. Legislatia lacunara si supraancarcarea sistemulul
justitiei penale, corelate cu deficitul de personal si logistica, au facut ca efectul masurilor
preventive si represive sa fie limitat.

Avand in vedere rata inalta de profit si gradul scazut al riscurilor asumate, elemente ale crimei
organizate au aparut si s-au dezvoltat cel mai rapid in domeniul economico-financiar. Coruptia
ameninta nu numai drepturile si libertatile fundamentale ale cetateanului, ci insasi buna
functionare a institutiilor statului de drept, societatea democratica in ansamblul sau.
O serie de organizatii transnationale si-au creat legaturi in randul grupurilor de infractori
autohtoni si actioneaza in cooperare cu aceste, in domeniul traficului de droguri, armament, al
afacerilor cu autoturisme furate, al formelor moderne de sclavie, plasarii de valuta falsa,
introducerii ilicite de deseuri toxice, atacul cu arme de foc etc. Prin contrabanda, au fost scoase
din tara o gama larga de produse, de la cele de stricta necesitate pentru populatie, pana la
obiecte de valoare apartinand patrimoniului national.

O amploare deosebita au luat actele de inselaciune, fals si uz de fals realizate prin cele mai
diverse forme, fraude valutar-vamale si nerespectarea legislatiei in domeniul operatiunilor de
import-export etc. De asemenea, a crescut numarul infractiunilor legate de practicarea jocurilor
de noroc, pretinderea unor sume consistente de bani pentru asigurarea “protectiei”,
sechestrarea de persoane, violentele intre grupurile rivale de infractori etc.
Ca fenomen social, coruptia reprezinta expresia unor manifestari de descompunere morala si
degradare spirituala intrucat implica deturnarea si folosirea avutului public in interes personal,
obtinerea unor avantaje materiale pentru indeplinirea obligatiilor de serviciu, incheierea unor
afaceri si tranzactii prin eludarea normelor morale si legale. O astfel de stare de criza, are un
efect demoralizator asupra intregii societati.

Criminalitatea organizata are o psihologie aparte. Isi fac simtita prezenta persoane inteligente,
cu o cultura infractionala avansata.

In ultima perioada s-au diversificat infractiunile comise prin violenta (omoruri, violuri, lovituri
cauzatoare de moarte, talharii, vatamari corporale grave - ca forme ale violentei private, si
conflicte de grup, interetnice, interconfesionale, profesionale, acte de terorism). Violenta este
intim legata de esenta umana si de functionarea societatii

Fenomenul care precede si provoaca producerea unui alt fenomen se numeste cauza si care, din
perspectiva criminologica, are drept continut interactiunea factorilor biopsihosociali ce
determina, in mod necesar, infractiunea. Cauza este conditia necesara fara de care un anumit
comportament nu s-ar manifesta si totodata ea precedeaza efectul fiind invariabil urmata de
acelasi efect

Orice infractiune nu reprezinta altceva decat punctul nodal al intersectiilor din lanturile cauzale
care este, in acelasi timp, determinat si determinator, avand atat valoare de cauza, cat si de
efect. Astfel, un omor poate avea ca mobil profunda dusmanie si ura dintre autor si victima.
Sigur ca prin cunoasterea prealabila a acestui mobil in unele situatii date, se poate actiona
preventiv, dar antecedenta imediata din lantul cauzal are la baza tocmai motivele pentru care s-
a ajuns la dusmania respectiva. Deci, activitatea preventiva eficienta trebuie sa cuprinda in
campul sau de manifestare relatiile din intregul lant cauzal.

Actul infractional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezinta rezultatul interactiunii
dintre factorii ce structureaza personalitatea individului si factorii externi, de ambianta. In ceea
ce priveste factorii interni, endogeni, orice persoana poate prezenta in structura sa un nucleu
central mai mult sau mai putin favorabil comportamentului infractional, conturand sau nu o
personalitate infractionala. Ambianta, conditiile si imprejurarile exterioare pot fi favorabile sau
nefavorabile dezvoltarii acestui nucleu in plan infractional.

Actul infractional antreneaza in grade diferite, practic toate structurile si functiile psihice
incepand cu cele cognitiv-motivationale si terminand ce cele afectiv-volitive, implicate fiind si
activitatile ca si insusirile psihice. Actul infractional este generat de tulburari de ordin
emotional si volitiv, sustinut de lipsa sentimentului responsabilitatii si al culpabilitatii, al
incapacitatii subiectului de a renunta la satisfacerea imediata a unor trebuinte in pofida
perspectivei unei pedepse.

O analiza strict psihologica a actului infractional, consta in analiza modului in care

personalitatea infractorului (inteligenta, afectivitatea, motivatia si vointa) se manifesta in
pregatirea, savarsirea si in atitudinea postinfractionala

Determinarea trasaturilor psihologice de baza ale criminalului reprezinta o preocupare foarte

veche a specialistilor in psihologia judiciara. Sunt diferite tipuri de trasaturi ce au fost
evidentiate in functie si de testele psihologice folosite.

Prezenta anumitor trasaturi de personalitate nu conduce in mod obligatoriu catre

comportamente criminale. De cele mai multe ori actioneaza o retea de factori favorizanti.
Dintre conditiile care favorizeaza formarea grupului delincvent la tineri citam: factori familiali,
culturali si sociali. Factorii familiali pot consta in acoperirea de catre mama a primelor delicte,
comportament dominator al mamei, atitudinea indiferenta a tatalui sau absenta acestuia,
tulburari ale relatiilor familiale (in acest cadru poate intra alcoolismul tatalui, atitudini
antisociale diverse, absente de acasa, inconduita sexuala etc.), proasta adaptare a familiei la
ierarhia sociala. Tanarul gaseste in banda caldura sufleteasca, curajul si loialitatea pe care nu le
gaseste acasa, un mediu in care este acceptat in totalitate si chiar valorizat, aceasta facand din
grup un raspuns la o situatie sociala si familiala precara. Factorii culturali si economici:
Majoritatea membrilor bandei au rezultate slabe la invatatura, provin din clasele sociale
dezavantajate economic, instabilitatea sociala, haosul, dezastrele naturale, razboiul, schimbarea
in centrele aglomerate, diferentele mari culturale intre familie si restul societatii, atitudini
sociale negative in familie, familii retrograde care refuza incadrarea sociala, izolarea sociala
legata de prejudecati nationale, religioase, rasiale.

Modelul admirat si cultivat de acesti tineri este acela al omului dur, puternic, cu indemanare
pentru lupta fizica. O alta caracteristica a acestor grupe ar fi cautarea cu asiduitate a
excitantului, a riscului (prin implicarea in actiuni tot mai riscante), adeseori prin utilizarea
alcoolului, drogului, jocului de carti etc. De asemenea, in aceste grupe este cultivata
smecheria, capacitatea de a insela, de a evita pericolele, de a atrage in cursa si de a nu fi prinsi.
In aceste grupe functioneaza o filosofie a “sortii", a norocului, a sansei. Totul este privit prin
diada sansa/nesansa.

Exista �n aceste grupe o discrepanta �ntre atitudinea fata de autonomie si autoritate. �n

timp ce exprima resentimente fata de autoritatea externa, de fapt ei nu doresc sa fie autonomi,
se constituie �n bande bine organizate, cu o ierarhie stabila, unde se cere supunere si
ascultare a regulilor impuse. Ei au o mare dorinta de a mima statutul adultului, nu prin
responsabilitate, ci prin simboluri exterioare (sa posede masina, haine, bani de buzunar pentru
bautura si tigari). Ei sunt aproape constant �n rebeliune deschisa (fizica si verbala) cu proprii
parinti.
Infractiunile cele mai frecvente comise de acesti minori sunt cele ce privesc disciplina
familiala si scolara - vagabondajul - cersetoria, cele ce privesc bunurile -furturi marunte,
precum si unele infractiuni fata de persoanele cu care vin �n contact - loviri, distrugeri etc.
 BIBLIOGRAFIE

1. A. Dincu – „Bazele Criminologiei”, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993,

2. Gheorghe Nistoreanu, C. Păun – „Criminologie”, Ed. Europa Nova, Bucureşti 2000;
3. Ion. Pitulescu – „Forţele de poliţie şi prevenirea criminalităţii 1995”.
4. J. Leaute – „Criminologie et science penitentiaire”, Paris, PUF 1972,
5. J. Pinatel – „Traite de droit penal et crimonology”, Paris, Dallaz, 1963,
6. J. Pinatel – „La societe criminogene”, Paris, Calman, Levi, 1971,
7. J. Pinatel – „Le phenomene criminal”, Paris, Edition M.A., 1987,
8. Narcis Giurgiu – „Elemente de criminologie”, Ed. Chemarea, Iaşi, 1992,
9. Rodica Mihaela Stănoiu – „Criminologie”, Ed. Oscar print, Bucureşti, 1999,
10. S. Freud – „Psihopatologia vieţii cotidiene”, Ed. Mediarex, 1996,
11. S. Freud – „Totem şi tabu”, Ed. Mediarex, 1996,
12. S. Freud – „Dincolo de principiul plăcerii”, Ed. „Jurnalul Literar”, 1992,
13. S. Freud – „Eul şi sinele în caiete de psihanaliză”,
14. Tudor Amza – „Criminologie”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999,
15. Valerian Cioclei – „Manuel de criminology”, Ed. All Beck, 1998,
16. Victor Săhleanu – „Psihanaliza: pro şi contra în „Lupta de clasă”, Anul LU5, 1971,
17. V. Dem Zanfirescu – „Câteva prejudecăţi despre Freud” în Caietele de psihanaliză nr.1, ed.
„Jurnalul Literar, 1992,