Sei sulla pagina 1di 9

Marele patriot Mihai Eminescu,

un martir ucis la comanda francmasoneriei

Motto: „Treptat ies la iveală legături pe


care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de
informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul
său, unic în concertul politicianismului vremii,
trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al
căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista
adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar
adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi
pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta
complicitate a unor personaje malefice.”

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform
acesteia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi
murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu
a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea
socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru
drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un
vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un
moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria,
prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei
catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de
pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea
era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul
că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului
francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei
mari.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul


P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu
Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu
avea 33 de ani.
Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă
(Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883.
Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc
internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el.
„În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte
cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta
ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care
ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau
asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea

1
Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în
1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului
era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în
diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre
ele.”
Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante.
Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore . Cancelarul
Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă
România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai
multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa
Eminescu.
Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este
expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată,
în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi
de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează
confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii
Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi,
Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl
ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica
plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o
nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea
comenzii trasate de la Viena: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că
situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru
Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul
de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde
Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese
dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.
Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre
deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile
sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile
românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege),
Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de
preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete
româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori,
printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.
La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei
Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4
ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost
informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu
Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu,
redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate
română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să
fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în
direcţia unei Dacii Mari.”
Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare

2
pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl
transformase în cotidian naţional.
În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane
pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările
umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoa şterii Independenţei. În
1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă
sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui
Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina.
Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în
dimineaţa zilei în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol.
Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării
dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu
împotriva jurnalistului Emil Galli.

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu


încă de la primele ore ale dimineţii

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este
următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de
nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina
Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu,
cerându-i să o scape de Eminescu.
Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o
salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele
Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează
internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe
spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către
doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.
Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul
Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic
despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-
adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, undePoliţia făcea percheziţie, pentru a se
întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.
„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa
zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că
va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci
Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără
martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei
SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa
de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene
Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului.
Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare

La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui
Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar
fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i
decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl

3
calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află
că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la
băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a
închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi,
Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl
imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja
rezervat un loc de cu noaptea în cap.
Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt
piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură
persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să
scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911
de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.
Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În
primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul
martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare
deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este
consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă
detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului.
Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l
intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc
izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse.
Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că
Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.
Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre
care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează
în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care,
dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl
împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era
plecat de câteva zile la Sinaia.
În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că
„Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a
încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion,
Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la
Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde
Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa
de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi
manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea
soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea.
Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că
Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea
în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu,


unde tratamentul aplicat îl transform ă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat
pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu.
Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I. E. Torouţiu despre modul în care era tratat
Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează
mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei
la ora 14).

4
În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu
este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu
nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început
vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe
Eminescu departe de ţară.
Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi
pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat
dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a
răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice
fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din
articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că
se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic .
Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica..”
Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce
boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni
nu are însă interesul să îl readucă în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac,
Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are
locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul
austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.
Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a
unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea
să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate
munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu... Prin
intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu
cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de
neînduplecat.
Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea
Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost
„internat ca alienat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în
aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l
„calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la
Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.
Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie:
„sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un
mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat,
trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883
va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre
cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor
medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea
sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.
Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe
Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul
lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi
petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în
condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un
psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de
prozaică întunecare a activităţii psihice.. ”
De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să
îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva
guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr. Şuţu, unde va şi muri.
La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul
doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar

5
fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi
simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să
consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare
semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi
martori analfabeţi din personalul spitalului.

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la
adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate
aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă,
cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce
principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate
sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele
cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea
articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi
că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea
unei bucăţi de pâine”.
„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul
doctrinei naţionale moderne” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui
Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale
politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial.
Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc
confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita
diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este
un element nefast, inamicul public numărul unu al democraţiei şi al statului român.
Neîntâmplător, Gh. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul
pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins
niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii
gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al
fiinţei noastre naţionale.”
Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu
lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei
Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se
afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale.
„O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot
sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă
că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor,
emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”
Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani
m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea
României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în
înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”
Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea
cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de
reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”
Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i
l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria
poporului nostru, trecutul lui... Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.”
Eminescu a fost unul dintre ei.

6
„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o 'ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a 'nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude 'n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Bibliografie:
1. Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu: "Boala şi moartea lui Eminescu,Criterion, 2007"

7
Doina

Mihai Eminescu

De la Nistru pân-la Tisa


Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân-la Mare
Vin muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte;
Sus la munte, jos pe vale,
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân- în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Zboară pasările toate
De neagra străinătate.
Numai umbra spinului
În uşa creştinului.

Îşi dezbracă ţara sânul,


Codru frate cu românul
De săcure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă
Sărac în ţară săracă!

8
Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor,
În sama părinţilor,
Clopotele să se tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând!
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îţi vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară,
Din hotară în hotară
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!
(Convorbiri Literare, XVII, 4, 1 iulie 1883)