lect. univ. dr.

Cosmin Marinescu

MONEDA ŞI SISTEMUL MONETAR

Planul temei:
1. Moneda – instituţia fundamentală a acţiunii umane calculate
2. Cererea de bani şi preţul banilor
Figura 1: Preţul banilor şi dinamica acestuia
Figura 2: Efectul anticipării preţului banilor
3. Oferta de bani şi procesul creaţiei monetare
Tabelul 1: Masa monetară în România: structuri şi dinamici
Figura 3: Procesul creării monedei scripturale
4. Teoria cantitativă a banilor: care este masa monetară optimă?
5. Teoria preferinţei pentru lichiditate şi politica monetară
Figura 4: Transmisia efectelor politicii monetare
Caseta 1: Potenţa politicii monetare: keynesism vs. monetarism
Caseta 2: Orientări şi obiective ale politicii Băncii Naţionale a României

Obiectivele temei
• Înţelegerea rolului indispensabil al monedei – calculul economic
• Clarificarea condiţiilor în care moneda poate lua naştere – regresia monetară
• Aplicarea teoriei generale a cererii şi ofertei în domeniul monedei
• Prezentarea explicaţiilor cantitative asupra banilor
• Înţelegerea implicaţiilor redistributive ale modificării masei monetare
• Explicarea mecanismelor şi instrumentelor politicii monetare
• Evidenţierea aspectelor temporale ale analizei politicii monetare

Dintotdeauna, rolul monedei în economie a fost amplu dezbătut în teoria economică.

Filozoful şi economistul clasic David Hume remarca: „Banii nu sunt roţile comerţului; ei sunt
uleiul care face mişcarea roţilor lină şi uşoară”.
Dintre toate problemele şi domeniile ştiinţei economice, puţine sunt mai lipsite de confuzie şi
consens decât aspectele monetare. La tot pasul întâlnim polemici acerbe: în ce măsură şi când
sunt mai buni „banii ieftini” sau „banii scumpi”? care sunt funcţiile adecvate pe care trebuie
să le îndeplinească banca centrală şi de ce? care este masa monetară optimă de care are
nevoie sistemul economic? care trebuie să fie rolul guvernelor în problemele de natură

1
monetară? cât de solide sunt fundamentele sistemului monetar actual? întoarcerea la etalonul
aur constituie soluţia necesară eliminării „haosului” monetar?
Asemenea probleme şi multitudinea de opinii asupra aspectelor monetare definesc toate
explicaţiile teoretice şi dezbaterile publice cu privire la monedă. Unii economişti consideră că
fenomene precum inflaţia şi ciclul economic au surse monetare, ceea ce înseamnă că
stabilizarea masei monetare sau a ritmului de creştere a acesteia reprezintă cea mai
importantă atribuţie a guvernului şi a autorităţilor monetare. Alţi economişti consideră că
banii au un rol mai puţin important, fără însă a nega semnificaţiile monedei şi impactul
sistemului monetar asupra funcţionării economiei şi asupra performanţelor acestuia.

1. Moneda: instituţia fundamentală a acţiunii umane calculate

Apariţia monedei a constituit probabil una dintre cele mai mari binefaceri ale umanităţii.
Acest eveniment istoric a deschis calea afirmării depline a sistemului instituţional al
diviziunii muncii prin faptul că a dat naştere posibilităţii calculului economic (monetar).
Avantajele utilizării banilor (ale schimbului indirect) în comparaţie cu trocul (schimbul
direct) sunt enorme. Derularea procesului de schimb prin intermediul banilor atrage dispariţia
obstacolelor reprezentate de dubla coincidenţă a nevoilor şi de indivizibilitate, situaţii
definitorii pentru orice schimb direct. Spre exemplu, în sistemul schimbului direct, un
profesor de economie care îşi doreşte anumite cărţi trebuie să găsească un editor de carte
care, la rândul său, să îşi dorească lecţii de economie în schimbul cărţilor respective.
Schimbul indirect (monetar) înseamnă efectuarea schimburilor prin intermediul banilor, toate
raporturile de schimb sunt exprimate în bani şi oamenii pot astfel să compare valoarea de
piaţă a fiecărui bun cu aceea a oricărui alt bun. Aceste raporturi de schimb se numesc preţuri
iar moneda serveşte ca numitor comun pentru toate aceste preţuri (monetare), a căror
formare creează posibilitatea acţiunii umane calculate.
Primul sistem cuprinzător de teorie economică – realizarea economiştilor clasici – constituia,
în esenţă, o teorie a acţiunii calculate. Calculul monetar este busola generală a tuturor
persoanelor care acţionează prin alocarea de resurse rare în vederea obţinerii unor efecte;
calculul monetar face posibilă distingerea domeniilor de producţie pe care consumatorii le
apreciază de cele pe care aceştia le dezaprobă şi reprezintă singurul instrument de verificare a
viabilităţii alocării resurselor. În absenţa monedei, civilizaţia umană ar fi lipsită metodele
calculului economic, ca instrument intelectual indispensabil alocării raţionale a resurselor.
Moneda este indispensabilă pentru dezvoltarea unei structuri de producţie complexe şi pentru
îmbunătăţirea eficienţei alocării resurselor în cadrul acesteia. Banii constituie unitatea de
măsură cardinală specifică tuturor schimburilor, necesară efectuării evaluărilor relative a
factorilor de producţie şi bunurilor economice. Preţurile monetare, formate în cadrul
procesului de schimb voluntar al drepturilor de proprietate privată, indică gradul de raritate a
resurselor şi bunurilor. Aceste preţuri monetare (formate liber) reprezintă instrumentul
indispensabil de calcul pentru coordonarea raţională a alocării resurselor rare; ele permit

2
oamenilor de afaceri să calculeze economic, de vreme ce calculul monetar este baza
intelectuală a economiei de piaţă.1
Pentru a explica rolul monedei şi procesul apariţiei acestei instituţii fundamentale a
schimbului (calculat) e necesară întoarcerea în timp, precum şi înţelegerea motivaţiilor pentru
care oamenii se angajează în schimburi. Atunci când o persoană acţionează în vederea
obţinerii bunurilor preferate, aceasta învaţă să substituie, ca mijloc de schimb, bunurile mai
greu vandabile cu bunuri mai uşor vandabile. Un asemenea comportament în procesul
schimbului permite individului sǎ obţină bunurile preferate într-un mod mai rapid şi mai
puţin costisitor. În cadrul unui asemenea proces au apărut banii.
Detaşarea din rândul mărfurilor schimbate în mod direct a unora cu o capacitate superioară de
vandabilitate a deschis posibilitatea afirmării schimburilor indirecte. Pentru un bun mai uşor
vandabil decât altul va exista o cerere mai mare deoarece acesta poate fi utilizat ca mijloc de
schimb. Pe măsură ce selecţia bunurilor superior vandabile avansează are loc dezvoltarea
cumulativă dintr-o marfă a unui mijloc de schimb pe piaţa liberă (moneda marfă) – singura
modalitate prin care o monedă poate lua naştere. Potrivit lui Carl Menger, „cu cât cultura
economică avansează, unul sau mai multe obiecte părăsesc sfera bunurilor rămase (ca mijloc
de schimb) şi devin monedă. Banii nu sunt o invenţie a statului şi nici un produs al actelor
legislative. Nici sancţiunile autorităţilor politice nu sunt necesare pentru existenţa
banilor…Nimeni nu i-a inventat“2.
Cererea pentru un instrument de schimb este compusă din două cereri parţiale: cea derivată
din dorinţa de utilizare directă şi cea derivată din dorinţa de utilizare a bunului respectiv ca
mijloc de schimb. Similar tuturor celorlalte bunuri economice, moneda ca instrument de
schimb respectă legea utilităţii marginale: fiecare persoană va decide alocarea primei unităţi
monetare din cele de care dispune pentru achiziţionarea bunului poziţionat pe cel mai înalt
rang în scara individuală de valori. Formarea preţului unui bun (A) depinde, în ultimă
instanţă, de poziţionarea bunului şi a mijlocului de schimb în cadrul scărilor de valori ale
persoanelor care doresc să efectueze asemenea schimburi. Evaluarea monedei depinde, însă,
de utilizările alternative ca mijloc de schimb ale acesteia, adică de cantităţile din alte bunuri
(B, C, D etc.) pe care unitatea monetară le poate „cumpăra”. Aşadar, dimensionarea cererii
pentru bunul A trebuie, în mod necesar, să se bazeze pe existenţa preţurilor monetare ale altor
bunuri, B, C, D etc. Însă cum pot fi utilizate scările de valori şi utilităţile anticipate ale
bunurilor pentru explicarea formării preţurilor monetare, de vreme ce aceste scări de valori şi
utilităţi depind ele însele de existenţa unor preţuri monetare anterioare?
Spre deosebire de bunurile de consum şi de producţie, care sunt utilizate direct, moneda are
nevoie de preţuri preexistente pe care să se întemeieze cererea (de bani). Însă singura
posibilitate ca acest lucru să se producă este luarea în considerare a unui bun economic
schimbat în sistem de barter şi apoi suprapunerea cererii pentru acest bun (ca mijloc de
schimb) peste cererea anterioară (ca bun cu valoare intrinsecă, direct utilizabil). Acest
raţionament constituie conţinutul teoremei regresiei monetare (Ludwig von Mises, The
Theory of Money and Credit) din care se desprinde adevărul esenţial că banii sunt o marfă iar
1
Sistemul calculului economic în termeni monetari este condiţionat de existenţa anumitor instituţii sociale: el nu
se poate efectua decât în cadrul instituţional al diviziunii muncii şi proprietăţii private a mijloacelor de
producţie, cadru în care bunurile şi serviciile de orice ordin sunt cumpărate şi vândute contra unui mijloc
intermediar de schimb denumit monedă.
2
Carl Menger, Principles of Economics, Libertarian Press, Inc., 1994, p. 262.

3
preţurile monetare încorporează, în mod necesar, o componentă temporală de vreme ce
utilitatea marginală a banilor (ca mijloc de schimb) decurge din preţurile monetare anterioare
ale diferitelor bunuri.
Nu există posibilitatea formării unor judecăţi de valoare asupra puterii de cumpărare viitoare
în absenţa luării în considerare a modului în care se prezintă valoarea banilor în trecutul
imediat. Această constituie elementul care deosebeşte radical preţul banilor (raportul de
schimb între bani şi mărfuri) de preţurile relative (raporturile de schimb între diferite bunuri
economice). Dacă participanţii la procesul de piaţă pierd complet memoria preţurilor trecute,
aceasta determină reluarea de la zero a dezvoltării schimbului indirect şi a selecţiei
instrumentelor monetare necesare acestuia.
Această abordare a monedei marfă demonstrează că banii nu au luat naştere ca simplu simbol
fără nici o valoare, bun doar pentru schimburi; nici sub forma unei „creanţe asupra societăţii”
şi nici drept garanţie pentru un nivel stabil al preţurilor. Nu se poate închipui apariţia
monedei prin emiterea de către guvern a unui decret prin care anumite bucăţi de hârtie să fie
numite „bani”, deoarece cererea de monedă încorporează, în mod necesar, preţurile exprimate
în monedă din trecutul imediat. Deşi este adevărat că autorităţile guvernamentale şi
acordurile dintre membri societăţii au impulsionat instaurarea schimbului indirect şi a
monedei, aceasta nu subminează faptul că numai comportamentul economic al oamenilor în
cadrul procesului de schimb a creat schimbul indirect, moneda şi calculul economic.
Faptul că moneda a luat naştere sub forma unui instrument de schimb cu valoare intrinsecă
(ceea ce înseamnă că moneda avea valoare şi în condiţiile în care nu ar fi fost utilizată ca
mijloc de schimb) justifică utilizarea termenului de monedă marfă. Aurul şi celelalte metale
preţioase constituie un exemplu elocvent în acest sens. Aurul are o valoare intrinsecă
deoarece prezintă utilizări industriale şi estetice. Conceptul de etalon-aur desemnează
utilizarea ca mijloc de schimb a aurului sau a biletelor de bancă convertibile la cerere. Deşi în
prezent aurul nu mai este utilizat ca mijloc de schimb, istoria monetară arată că metalul
preţios (aurul, în special) a fost cel mai practic şi general mijloc de schimb, datorită
facilităţilor de măsurare, verificare şi transport3.
Situaţia în care moneda nu mai are valoare intrinsecă desemnează banii-hârtie neconvertibili,
al căror statut (de monedă legală) este stabilit prin decizia autorităţii statului. În ciuda acestui
fapt, acceptarea ca mijloc general de schimb a monedei contemporane depinde de
cristalizarea unor convenţii sociale şi de încrederea publicului, nu neapărat de voinţa
guvernului. Faptul că guvernul nu abandonează niciodată moneda naţională nu înseamnă că,
în mod necesar, populaţia va utiliza întotdeauna ca mijloc de schimb moneda decretată
guvernamental. Sunt binecunoscute cazurile în care populaţiile ţărilor suferinde de haos
monetar au avut mai mare încredere în monedele altor ţări sau chiar în anumite bunuri care au
fost temporar utilizate pentru mijlocirea schimburilor.
În general, în legătură cu banii sunt luate în considerare mai multe funcţii ale acestora: funcţia
de mijloc de schimb, funcţia de unitate de calcul sau de „măsură a valorii”, precum şi funcţia

3
Înainte de 1933, în regimul etalonului aur, se spunea că preţul aurului era fixat, de exemplu, la douăzeci de
dolari pe uncia de aur. În realitate, „dolarul” era numele dat prin definiţie unei cantităţi de douăzecimi dintr-o
uncie de aur. În aceste condiţii era eronat, de fapt, să se vorbească despre ratele de schimb ale monedei unei ţări
în raport cu alta. Lira sterlină se schimba, în realitate, cu cinci dolari deoarece dolarul reprezenta prin definiţie
1/20 dintr-o uncie de aur iar lira sterlină era, în acel timp, numele dat unui sfert dintr-o uncie de aur.

4
de „rezervă a valorii”, de formă de conservare a valorii. Este însă destul de clar că toate
aceste funcţii sunt simple corolare ale funcţiei principale: aceea de mijloc general de schimb.
Este important să ne dăm seama că banii nu pot fi o unitate de măsură abstractă sau o creanţă
asupra societăţii decât în măsura în care servesc ca mijloc de schimb.

2. Cererea de bani şi preţul banilor

Spre deosebire de alte bunuri, utilitatea banilor se manifestă atunci când aceştia pot fi utilizaţi
oricând de către deţinătorul lor pentru a-i schimba cu ceva, un bun oarecare. Banii constituie
instrumente de schimb care au o anumită valoare (de schimb): oamenii fac sacrificii pentru a-
i dobândi, ei plătesc „preţuri” pentru a intra în posesia banilor. Banii sunt ceruţi în general în
calitatea lor de mijloc de schimb care, ca toate bunurile economice, se caracterizează printr-
un stoc existent, se confruntă cu cereri din partea oamenilor de a-i cumpăra, de a-i deţine etc.
Ca la orice marfă, „preţul” banilor – exprimat în celelalte bunuri – este determinat prin
interacţiunea stocului de bani (ofertei totale) cu cererea totală (dorinţa de a deţine bani) a
oamenilor.
Preţul banilor poate fi exprimat numai în termenii celorlalte mărfuri, adică prin bunurile şi
serviciile care pot fi obţinute pe piaţă în schimbul unei unităţi monetare. În consecinţă,
„preţul” sau „valoarea de schimb obiectivă” a banilor constă în „puterea de cumpărare” a
unităţii monetare. Preţul banilor depinde într-o relaţie invers proporţională de preţurile
bunurilor: dacă preţurile bunurilor sunt mai mari, atunci fiecare unitate monetară „cumpără”
o cantitate mai mică din aceste bunuri, ceea ce înseamnă că banii au o valoare mai scăzută şi
invers. Determinarea puterii de cumpărare a banilor se face conform relaţiei:
PCB = 1/P,
unde PCB este puterea de cumpărare a banilor iar P este nivelul preţurilor bunurilor
(tranzacţionate).
Subliniem importanţa disocierii preţului banilor (PCB) de rata dobânzii, care reprezintă preţul
capitalului (împrumutat). Această disociere constituie punctul de plecare pentru separarea
analizei monedei şi a pieţei monetare de piaţa creditului. Aceasta din urmă are ca obiect de
analiză creditul şi preţul acestuia (rata dobânzii), fenomene ce reflectă schimbul de valori
prezente contra unor valori viitoare. Necesitatea acestei delimitări provine din faptul că, pe de
o parte, cererea de bani nu trebuie şi nu poate fi analizată drept cerere de credit (de investiţii)
şi, pe de altă parte, stocul monetar existent într-o economie (masa monetară) nu poate fi
echivalent ofertei de credit (de economii).
Pe piaţa creditului, participanţii schimbă bunuri diferite: creditorul îi oferă debitorului un bun
prezent, pe când debitorul oferă o perspectivă, un bun viitor, adică bani pentru care creditorul
va trebui să aştepte perioada convenită pentru a-i putea utiliza. Cum fenomenul universal al
preferinţei de timp face întotdeauna un bun prezent mai valoros decât acelaşi bun disponibil
la un anumit moment în viitor, creditorul va trebui să perceapă iar debitorul să fie dispus să
plătească o primă pentru bunul prezent. Această primă este dobânda, adică preţul schimbului

5
de bunuri prezente cu bunuri viitoare. Nivelul ratei dobânzii depinde astfel de ansamblul
ratelor preferinţelor de timp ale agenţilor de pe piaţă, adică de gradul în care oamenii preferă
prezentul viitorului. Preferinţa de timp a oamenilor justifică măsura în care ei vor economisi
şi investi, în comparaţie cu nivelul consumului prezent. Dacă preferinţa de timp a oamenilor
ar scădea, atunci va exista tendinţa de a consuma mai puţin în prezent şi de a economisi şi
investi mai mult; din acest motiv, în timp, rata dobânzii va scădea.
Pe piaţa monetară, obiectul de analiză îl constituie banii. Ce anume determină valoarea
banilor, adică puterea lor de cumpărare? Precum în cazul tuturor bunurilor, răspunsul constă
în cererea şi oferta de bani. În acelaşi fel în care cererea şi oferta de tutun determină preţul
tutunului, cererea şi oferta de bani determină valoarea banilor.
În sens general, cererea de bani poate fi analizată la nivelul următoarelor dimensiuni:
1) ca cerere monetară de schimb, reflectată în cantitatea de bani care se doreşte a fi
„cumpărată” prin intermediul bunurilor şi serviciilor pe care oamenii doresc să le vândă.
Cererea monetară de schimb este o cerere anterioară venitului. În calitatea sa de proprietar
de factori de producţie şi de bunuri de consum, fiecare persoană oferă asemenea bunuri
economice şi solicită în schimb bani, proces care înseamnă de fapt formarea venitului
monetar. Cererea monetară de schimb se întemeiază pe recunoaşterea faptului că a câştiga
bani este, de fapt, cealaltă faţetă a dorinţei de a „cumpăra” bani. Între cererea monetară de
schimb şi preţul banilor se stabileşte o relaţie inversă. Cu cât va fi mai mare preţul banilor
(valoarea de schimb a banilor, ca putere de cumpărare), cu atât va fi mai scăzută cantitatea de
bani cerută, adică cea care se doreşte a fi „cumpărată”.
2) ca cerere monetară de rezervă, adică acea cantitatea de bani pe care oamenii doresc să o
deţină ca rezervă monetară (deţinere de bani cash). Cererea monetară de rezervă este o cerere
posterioară venitului. Ca etapă ulterioară formării venitului monetar, fiecare persoană decide
alocarea venitului său între următoarele trei direcţii: cheltuieli de consum, cheltuieli de
investiţii şi suplimentarea/reducerea deţinerii de bani cash. Această ultimă direcţie constituie
cererea monetară de rezervă. Utilitatea marginală a banilor ce formează rezerva monetară
reprezintă factorul în funcţie de care fiecare persoană decide proporţia deţinerii sale de bani
în totalul venitului monetar. Suplimentarea/reducerea stocului de bani cash (cantităţii cerute
de bani) este determinată de scăderea/creşterea puterii de cumpărare a banilor. Spre exemplu,
la o PCB mai scăzută, deţinerea de bani valorează în termeni reali mai puţin decât în perioada
anterioară, ceea ce indică necesitatea suplimentării deţinerii nominale de bani în vederea
conservării valorii reale a acesteia.
În analiza pieţei monetare, cererea de bani reprezintă relaţia dintre preţul banilor şi cantitatea
de bani pe care populaţia alege să o deţină sub formă de rezerve monetare de bani cash.
Fiecare persoană decide alocarea venitului său monetar în următoarele trei direcţii: pentru
cheltuieli de consum, pentru cheltuieli de investiţii şi pentru constituirea
(suplimentarea/reducerea) rezervei monetare de bani cash pe care alege să o deţină.
Totalitatea deţinerilor de bani aferente celei de-a treia direcţii constituie cantitatea cerută de
bani.
Înţelegerea conceptului esenţial al cererii de bani presupune luarea în considerare a faptului
că venitul bănesc este un flux iar cantitatea de bani deţinută este un stoc. De aceea, măsurarea
deţinerilor de bani ca stoc se face în orice moment, pe când mărimea venitului ca flux se
măsoară în cadrul unei perioade de timp. Cantitatea de bani pe care oamenii aleg să o deţină

6
(ca stoc) este strâns corelată cu mărimea veniturilor lor (ca flux). Este posibil însă ca una
dintre mărimi să crească iar cealaltă să se diminueze. De exemplu, cantitatea de bere
consumată anual este un flux iar berea din frigider este un stoc. Dorinţa de a deţine mai multă
bere în frigider nu înseamnă, în mod necesar, dorinţa de a consuma mai multă bere anual.
Elementul fundamental al cererii de bani constă în aceea că toate persoanele sunt interesate
de puterea de cumpărare a banilor pe care îi deţin. Aceasta dezvăluie, în mod necesar,
preocuparea permanentă a oamenilor asupra cererii reale de bani, nu neapărat asupra
cantităţii nominale de bancnote şi monedă metalică deţinute (cererea nominală de bani).
Dacă se doreşte menţinerea cererii reale de bani şi dacă modificarea preţului banilor (PCB)
determină modificarea invers proporţională a cererii nominale de bani, astfel încât cererea
reală de bani să rămână neschimbată, atunci spunem că deciziile individuale nu suferă de
iluzie monetară.
Dar care sunt motivaţiile în virtutea cărora oamenii doresc să deţină anumite cantităţi de bani
la dispoziţia lor? Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să se înţeleagă faptul că
banii asigură un serviciu nu doar atunci când sunt cheltuiţi. În fond, trei sunt serviciile
importante asigurate de (prin) deţinerea banilor. Aceste servicii potenţiale ilustrează trei
mobiluri ale cererii de bani – tranzacţional, precauţional şi speculativ – cu precizarea că
cererea de monedă este condiţionată de toate motivele arătate împreună luate.
Mobilul tranzacţional. Banii mijlocesc marea majoritate a tranzacţiilor din economie.
Consumatorii plătesc bunurile oferite de vânzători în bani iar întreprinzătorii plătesc salariile
angajaţilor lor în bani. Operaţiunile de plăţi şi încasări din orice economie nu sunt
sincronizate. Salariaţii încasează drepturile lor o dată sau de două ori pe lună, dar cheltuiesc
zilnic din banii încasaţi. Mobilul tranzacţional al deţinerii banilor se manifestă ca urmare a
nesincronizării plăţilor şi încasărilor participanţilor la tranzacţii. Cererea de bani motivată
tranzacţional se află în relaţie directă cu volumul total al schimburilor dintr-o economie. În
general, există o relaţie stabilă şi pozitivă între tranzacţii şi venit. Creşterea venitului naţional
(a produsului intern brut) determină creşterea valorii totale a tuturor tranzacţiilor şi deci
creşterea cererii de bani.
Mobilul prudenţei sau al precauţiei derivă din faptul că incertitudinea este caracteristica
fundamentală a tuturor acţiunilor umane. Numeroase cheltuieli apar în mod neaşteptat (o
deplasare neprogramată, un tratament medical accidental). Ca precauţie împotriva apariţiei
unei “crize de bani gheaţă” – plăţi crescute anormal corelate cu încasările – populaţia şi
firmele decid să păstreze anumite sume de bani în rezervă. Asemenea rezerve monetare oferă
protecţie împotriva nesiguranţei legate de momentul în care este nevoie să se apeleze la
fluxuri de bani lichizi. Cu cât mai mari sunt astfel de sume, cu atât mai mare este protecţia
asigurată împotriva fluxului de bani din cauza fluctuaţiilor temporare ale fluxului de bani
lichizi. Ca şi motivul tranzacţional, motivul precauţiei face ca cererea de bani să se modifice
în acelaşi sens cu mărimea venitului.
Mobilul speculativ. Banii pot fi deţinuţi şi pentru serviciile lor potenţiale în calitate de active.
Firmele şi indivizii pot deţine sume de bani ca un fel de scut protector împotriva incertitudinii
inerente legate de fluctuaţiile preţurilor sau de fluctuaţiile cursurilor activelor financiare. În
anumite condiţii, banii lichizi constituie un activ superior faţă de activele financiare. Sumele
de bani deţinute în acest scop sunt numite sume motivate speculativ.

7
În ultimă instanţă, dorinţa oamenilor de a deţine bani decurge din disponibilitatea banilor de a
fi utilizaţi în orice moment pentru efectuarea schimburilor. Aceasta înseamnă că utilizarea
deţinerilor de bani în procesul de schimb nu trebuie, în mod necesar, să fie imediată. Motivul
esenţial pentru care există cerere de bani constă în disponibilitatea acestor bani de a fi utilizaţi
pentru schimburi viitoare.
Preţul banilor (PCB) este determinat de raportul între cererea de bani (totalitatea deţinerilor
de bani) şi stocul instrumentelor monetare care există într-o economie. Dacă aurul este
mijlocul general de schimb într-o economie, atunci preţul monedei decurge din stocul de
metal preţios pe care proprietarii acestuia decid să îl utilizeze în procesul de schimb. În
economiile contemporane, stocul de monedă este determinat de banca centrală şi de către
sistemul bancar, prin procesul de creaţie monetară, aşa cum vom arăta în secţiunea următoare.
Masa monetară
În graficul alăturat am reprezentat dinamica
PCB (valoarea banilor) echilibrului pieţei monetare. Curba cererii de
bani (Cb) este descrescătoare în raport de
preţul banilor (PCB), care este reprezentat pe
ordonata graficului. Abscisa indică stocul
monetar existent în economie, M fiind masa
PCBe0 bănească ce poate fi utilizată pentru derularea
tranzacţiilor. Stocul monetar şi cererea de
bani determină nivelul de echilibru al preţului
PCBe1
banilor (PCBe). De exemplu, dacă valoarea
Cb banilor este superioară PBCe0, oamenii îşi
vor diminua deţinerile de bani, ceea ce va
M0 M1 cantitatea de bani intensifica „vânzarea” banilor, creşterea
preţurilor bunurilor şi scăderea valorii
banilor. Evoluţia se manifestă până când are
Figura 19.1. Preţul banilor şi dinamica acestuia
loc refacerea echilibrului monetar, adică
restabilirea valorii de echilibru a banilor.
Modificarea preţurilor monetare (implicit a valorii banilor) poate fi rezultatul modificărilor
survenite fie la nivelul cererii, fie la nivelul stocului monetar utilizat în tranzacţii. În practică,
aproape toate schimbările valorii banilor sunt datorate modificărilor survenite la nivelul
masei monetare. Modificările la nivelul cererii de bani pot produce, desigur, schimbări
semnificative ale preţurilor, însă numai pe termen lung. Însă posibilitatea modificării masei
monetare, în sistemul monedei fiduciare, ţine de orizontul temporal scurt, de aceea influenţele
semnificative asupra preţurilor aparţin modificărilor apărute în stocul de bani.
După cum arată graficul, să ne imaginăm că banca centrală decide dublarea masei monetare
din economie, situaţie reprezentată prin deplasarea curbei ofertei de bani la dreapta, de la M0
la M1. Să luăm în considerare situaţia simplificată în care creşterea masei monetare se
produce simultan şi uniform în întreaga economie, precum în faimosul exemplu al lui David
Hume în care toţi oamenii descoperă, peste noapte, că în mod magic deţinerile lor de bani s-
au dublat4. Restabilirea echilibrului monetar prin egalizarea cererii de bani cu noul nivel al

4
În realitate, modificarea cantităţii de bani din economie nu se produce simultan şi cu aceeaşi intensitate în toate
domeniile şi pentru toate persoanele. Aceasta însemnă că, caeteris paribus, modificările apărute în cantitatea de
bani nu pot afecta niciodată preţurile tuturor mărfurilor în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate, fapt ce infirmă
ipoteza de „neutralitate” a monedei.

8
masei monetare trebuie să se realizeze prin diminuarea valorii banilor (PCB), respectiv
creşterea preţurilor bunurilor (a nivelului preţurilor). Cum producţia de bunuri economice a
rămas neschimbată, atunci preţurile bunurilor s-au dublat iar valoarea banilor s-a înjumătăţit.
Acest tip de explicaţie a formării nivelului şi a evoluţiei preţurilor constituie conţinutul a ceea
ce se cheamă teoria cantitativă a banilor. Potrivit acesteia, cantitatea de monedă disponibilă
în economie determină valoarea banilor: cauza este modificarea lui M iar efectul este
modificarea preţurilor şi a valorii banilor (PCB).
Cum se produce ajustarea echilibrului monetar? Efectul imediat al creşterii masei monetare
constă în apariţia unei oferte excedentare de bani. În condiţiile echilibrului iniţial, publicul
deţinea exact cantitatea de bani pe care, la nivelul PCB0, o dorea. Creşterea cantităţii de bani
din economie face ca deţinerile de bani ale oamenilor să devină excedentare în raport de cele
pe care aceştia şi le doreau. La nivelul PCB0 stocul monetar din economie (M1) depăşeşte
cantitatea de monedă cerută. Oamenii vor căuta să se debaraseze de deţinerile excedentare de
bani în următoarele modalităţi: prin creşterea nivelului consumului şi/sau prin creşterea
volumului economiilor/investiţiilor. Această creaţie monetară desemnează creşterea cererii de
bunuri economice, de consum şi/sau de producţie, ceea ce înseamnă creşterea preţurilor
bunurilor, respectiv scăderea PCB. La o valoare mai scăzută a banilor oamenii vor dori să
deţină cantităţi mai mari de bani, proces de ajustare ce se finalizează cu restabilirea
echilibrului între cererea de bani şi noul nivel al stocului monetar (M1).
Indiferent de natura instrumentelor monetare utilizare (monedă marfă sau monedă fiduciară),
în orice fracţiune temporală a desfăşurării procesului de schimb, stocul monetar se va afla în
posesia cuiva, anume în posesia persoanelor care se angajează sau care doresc să se angajeze
în efectuarea de schimburi prin intermediul banilor. Aceasta înseamnă că întreaga masa
monetară se găseşte în deţinerile tuturor celor care au decis să constituie o rezervă monetară
(cerere de bani). Astfel, într-o economie monetară formată din acţiunile de producţie şi
schimb a 100 de persoane, suma deţinerilor individuale de bani este egală cu stocul monetar
existent şi utilizat ca mijloc de schimb. În termeni matematici, putem scrie că:
M = ∑ m,
unde M este masa monetară din economie iar m este deţinerea individuală de bani.
Pe această bază, subliniem inconsistenţa punctului de vedere adoptat în general de către
economiştii aflaţi sub influenţa abordării monetare a lui Irving Fisher, potrivit căruia analiza
monetară este circumscrisă banilor aflaţi „în circulaţie” în opoziţie cu banii „scoşi din
circulaţie”, adică dihotomiei „bani în circulaţie” – „bani inactivi, nefolosiţi”. În nici o
economie nu există ceva misterios de tipul unei arene în care banii „circulă”. De fapt, în orice
fracţiune temporală din desfăşurarea vieţii economice banii se găsesc în posesia cuiva, mai
exact întregul stoc monetar este repartizat în deţinerile de bani ale persoanelor ce susţin
schimburile monetare pe piaţă. Orice cerere monetară de schimb, anterioară formării
venitului unei persoane, făcea parte din rezerva monetară a unei alte persoane. Cum banii
desemnează o fracţiune a proprietăţii oricărei persoane, în cadrul desfăşurării unui schimb
aceştia trec spontan din proprietatea cumpărătorului bunurilor în cea a vânzătorului acestora.
Faptul că rezerva monetară a unei persoane nu este utilizată în derularea tranzacţiilor la fel de
intens ca cea a altor persoane nu elimină disponibilitatea acelor bani de a fi utilizaţi ca mijloc
de schimb, în orice moment din viitor.

9
Pe termen scurt, factorul cu cele mai evidente influenţe asupra cererii de bani şi echilibrului
monetar constă în anticiparea unor schimbări în valoarea de schimb a banilor. Să
presupunem, de exemplu, că se anticipează scăderea rapidă a PCB a banilor la un anumit
moment în viitor. Modul în care se modifică cererea de bani depinde de numărul de persoane
care efectuează asemenea anticipări şi de intensitatea acestora. Astfel, anticiparea scăderii
PCB va tinde să determine scăderea PCB în prezent, şi invers.
Anticiparea scăderii valorii banilor semnifică
PCB (valoarea banilor) faptul că unitatea monetară valorează mai
mult în prezent decât în viitor, ceea ce va
determina o reducere în cererea de bani
devreme ce oamenii tind să cheltuiască mai
mulţi bani în prezent decât la o data
ulterioară. Invers, anticiparea unei creşteri a
PCBs A
B PCB în viitorul apropiat va produce tendinţa
de creştere a cererii de bani devreme ce
E Cs oamenii decid să suplimenteze rezervele lor
monetare. Rezultatul va consta în creşterea în
Cb prezent a PCB. Aceste raţionamente arată că
efectul (speculativ) al anticipării preţului
M cantitatea de bani
banilor se manifestă în aceeaşi manieră ca şi
Figura 19.2. Efectul anticipării preţului banilor în cazul anticipării preţului oricărui alt bun.
În graficul de mai sus am reprezentat situaţia anticipării unei creşteri a PCB, adică anticiparea
unei scăderi a preţurilor. Curba Cb desemnează adevărata cerere de bani, căreia îi corespunde
echilibrul monetar E, iar curba Cs desemnează cererea de bani care încorporează anticipările
privind creşterea preţului banilor. Anticiparea creşterii PCB determină, caeteris paribus,
creşterea cererii de bani şi a PCB. Valoarea banilor creşte corespunzător segmentului EA,
ceea ce permite speculatorilor (a căror cerere de bani nu s-a majorat) să obţină câştiguri din
valorificarea banilor lor deveniţi acum mai valoroşi. Însă la valoarea speculativă a banilor
(PCBs) se manifestă un exces al stocului monetar (AB) în comparaţie cu adevărata cerere de
bani, ceea ce determină reducerea deţinerilor de bani şi creşterea achiziţiilor de bunuri. În
acest fel are loc creşterea preţurilor bunurilor (reducerea PCB) şi restabilirea valorii banilor.
Precum în cazul oricărui alt bun, erorile manifestate în anticiparea preţului banilor tind să fie
auto-corectoare.
Pe termen lung, stabilitatea cererii de bani este influenţată lent de anumiţi factori care
acţionează în sensuri şi cu intensităţi diferite. Spre exemplu, economiile aflate în progres se
caracterizează întotdeauna prin noi oportunităţi de schimb, pe măsură ce are loc creşterea
producţiei de bunuri economice, a numărului de stagii ale acesteia şi diversificarea structurii
de producţie. Creşterea oportunităţilor de schimb tinde să determine creşterea dimensiunii
cererii de bani.
Factorul major care contracarează pe termen lung această tendinţă, prin aceea că acţionează
în vederea scăderii cererii de bani, constă în puternica dezvoltare instituţională a diferitelor
practici financiare (utilizarea formelor electronice de plată), precum şi a diferitelor sisteme de
compensare (clearing). Dezvoltarea unui asemenea mecanism de compensare înseamnă
„economisirea” banilor prin faptul că permite acestora îndeplinirea funcţiei de mijloc de
schimb în absenţa prezenţei lor fizice.

10
Cel mai simplificat exemplu de clearing este cel care are loc între două persoane. Ionescu
cumpără hârtie de la Georgescu de 5 milioane de lei iar Georgescu doreşte creioane produse
de Ionescu de 3 milioane de lei. În locul vehiculării a 8 milioane de lei, bani necesari
efectuării celor două schimburi, cei doi convin să opereze un clearing: Ionescu îi plăteşte lui
Georgescu 2 milioane de lei, ceea ce face posibil schimbul mărfurilor dorite. Prin compensare
este transferată numai suma netă, adică diferenţa dintre cantităţile de bani luate în
considerarea pentru evaluarea şi mijlocirea schimburilor. În aceste condiţii, deţinerile de bani
ale părţilor schimbului tind să se reducă. Cu cât mai multe activităţi sunt angajate în
operaţiunile de clearing cu atât banii vor fi mai bine „economisiţi”, prin compensarea
periodică a datoriilor reciproce.

3. Oferta de bani şi procesul creaţiei monetare

Majoritatea oamenilor care se gândesc la bani fac referire la bucăţile de hârtie şi monedele, de
diferite dimensiuni şi culori, „produse” şi scoase pe piaţă de către Banca Centrală a fiecărei
ţări. În prezent însă, cel mai cuprinzător mijloc de plată nu este numerarul, ci banii aflaţi în
conturi la băncile comerciale, conturi operabile prin cecuri, numite depozite la cerere. Adesea
oamenii au dificultăţi în a înţelege că depozitele la cerere constituie, cu adevărat, bani, deşi
pretutindeni cecurile dobândesc un rol tot mai important în efectuarea plăţilor. Unii autori
chiar descriu situaţii în care depozitele la cerere constituie singurul mijloc de schimb, ceea ce
înseamnă că banii numerar ar putea dispărea fără vreo diminuare în utilizarea monedei ca
mijloc de schimb.
Introducerea relativ recentă a banilor electronici şi a cărţilor de credit a contribuit la
diversificarea instrumentelor financiar-monetare şi la amplificarea dezbaterilor cu privire la
ceea ce trebuie să fie considerat ca monedă. Liberalizarea pieţelor bancare şi inovaţiile
financiare au dat naştere diferitelor forme de bani electronici (e-money sau moneda digitală).
Însă asemenea instrumente financiare nu au „propria lor viaţă”, ele nu modifică esenţa
banilor; existenţa şi utilizarea acestor instrumente sunt posibile atâta vreme cât oamenii
consideră că pot obţine, la cerere, bani cash prin intermediul lor. Teorema regresiei monetare
contribuie la înţelegerea faptului că stabilitatea sistemelor monetare de astăzi decurge din
credinţa oamenilor că în spatele cecurilor, cardurilor şi altor diferite forme de bani stă „ceva”,
în calitate de suport, de garanţie. Implicaţia este aceea că numeroasele inovaţii financiare nu
creează, de fapt, bani noi, ci mai degrabă noi moduri de utilizare în tranzacţii a unor bani
deja existenţi.
Într-o economie complexă devine dificilă trasarea unei frontiere între aşa-numitele active
monetare (ca elemente componente ale masei monetare) şi alte active. Această diferenţiere
este realizată în funcţie de gradul de lichiditate ce caracterizează diferitele active. Lichiditatea
unui activ este apreciată în funcţie de costurile preschimbării acestuia în monedă sau cu alte
active. Un activ este mai lichid decât un altul dacă oferă posesorului posibilitatea de a obţine
cu mai multă uşurinţă, în comparaţie cu celălalt activ, bani sau bunuri în schimbul său.
Monedele metalice şi bancnotele sunt active cu lichiditate perfectă, automobilul personal nu
este un activ monetar; însă între aceste două extreme sunt poziţionate o multitudine de alte

11
active, diferenţiate în funcţie de gradul lor de lichiditate. Compoziţia portofoliului de active a
oricărei persoane poate fi analizată în funcţie de lichiditatea fiecărui activ. Cererea de bani
(deţinerile de monedă) reprezintă un activ lichid prin excelenţă.
Cât de lichid trebuie să fie un activ pentru a putea fi considerat monedă? Această întrebare
suscită numeroase controverse în rândul diferitelor curente de gândire economică asupra
problemelor monetare. Aceste controverse decurg din caracterul de relativitate a calităţii de
bani a unor active. Aceasta înseamnă că definirea masei monetare are un caracter oarecum
arbitrar: nu există consens asupra unui criteriu ultim pentru a decide ce trebuie inclus în
masa monetară şi ce trebuie exclus din definiţia banilor5.
Banii reprezintă totalitatea instrumentelor monetare imediat disponibile pentru efectuarea
plăţilor. Bucăţile de hârtie ţinute cu grijă în portofelele noastre reprezintă bani ce pot fi
utilizaţi pentru plata bunurilor dorite şi pentru achitarea datoriilor. De asemenea, conturile
bancare operabile prin cecuri (depozitele la cerere) se consideră a fi bani, de vreme ce
asemenea instrumente sunt acceptate pentru mijlocirea în mod curent a unei proporţii foarte
importantă a tranzacţiilor. În general, sunt conturate două componente ale masei monetare,
care se deosebesc calitativ între ele: (1) bani propriu-zişi (bani cash), adică instrumentele
monetare caracterizare prin lichiditate perfectă; (2) disponibilităţi semi-monetare (quasi
bani), adică instrumente monetare care pot fi transformate cu uşurinţă în bani lichizi sau pot
îndeplini funcţiile acestora.
Analiza masei monetare şi a componentelor ei este realizată cu ajutorul conceptului de
agregat monetar. Termen asimilat de Sistemul Contabilităţii Naţionale, agregatul monetar
desemnează o parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare, parte autonomizată prin
funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată,
prin instituţiile bancar-financiare care le gestionează, prin fluxurile economice reale pe care
le mijlocesc. Includerea instrumentelor de schimb în agregatele monetare se face după
uşurinţa sau dificultatea transformării lor în bani lichizi, în funcţie de încetineala sau
rapiditatea cu care se face aceasta, de riscul mai mare sau mai mic de a pierde o anumită
valoare a acelor active (criteriul lichidităţii).
Agregatul monetar desemnat prin M1 reprezintă masa monetară în sens restrâns, fiind format
din numerarul (bani de hârtie şi monedă divizionară) aflat în afara sistemului bancar,
conturile bancare operabile prin cecuri aparţinând rezidenţilor nonfinanciari, cecurile la
purtător (de călătorie). Acest agregat răspunde pe deplin conţinutului monedei şi facilităţilor
sale. Componentele lui sunt în măsură să mijlocească direct o tranzacţie şi să stingă imediat o
datorie fără ca deţinătorul lor să depună eforturi.
Agregatul monetar desemnat prin M2 desemnează masa monetară în sens larg, el cuprinzând,
în plus faţă de M1, următoarele: depozitele la vedere aflate în conturile bancare neoperabile
prin cecuri, depunerile la casele de economii, depozitele pe termen aflate în gestiunea
băncilor şi depozitele în valută ale rezidenţilor.

5
De exemplu, economiştii monetarişti consideră că stabilizarea ritmului de creştere a masei monetare constituie
cel mai important remediu pentru inflaţie şi pentru recesiune. Aprobarea sau dezaprobarea acestei recomandări
este însă dificilă tocmai datorită controverselor asupra instrumentelor care trebuie considerate monedă şi, în
consecinţă, incluse în masa monetară.

12
În România modificările absolute şi relative ale masei monetare, ca şi schimbările intervenite
în structura acesteia sunt redate în tabelul următor:
Tabelul 19.1. Masa monetară în România: structuri şi dinamici
- în miliarde lei, la sfârşitul perioadei –
M1 Din care: Cvasi bani Din care: M2
Anul Absolut % în Numerar Dispo- Absolut % în Economii Depozite Depozite Absolut %∆
M.M. în afara nibil la M.M. ale la termen în valută
s.b. vedere populaţiei şi condiţ. ale rezid.
1991 697 67,4 177 520 336 32,6 262 34 41 1.033 100,9
1992 1028 55,4 411 617 827 44,6 409 87 332 1.856 79,6
1993 2.231 49,9 1.049 1.183 2.241 50,1 646 299 1.296 4.472 141,0
1994 4.534 42,6 2.201 2.333 6.115 57,4 2.728 1.029 2.358 10.649 138,1
1995 7.083 38,8 3.760 3.323 11.195 61,2 5.136 1.927 4.132 18.278 71,6
1996 11.173 36,8 5.383 5.790 19.162 63,2 8.801 3.267 7.086 30.335 66,0
1997 18.731 30,1 9.200 9.531 43.414 69,9 20.165 5.568 17.686 62.150 104,9
1998 22.110 23,9 11.525 10.585 70.420 76,1 30.967 9.252 30.201 92.530 48,9

În general, responsabilitatea cu privire la existenţa în economie a unui anumit nivel al masei

monetare este ataşată băncii centrale, care dispune de diferite pârghii de politică monetară
prin care poate antrena modificări ale masei monetare. Această viziune este una incompletă
deoarece neglijează rolul băncilor şi altor organisme financiare în sistemul monetar.
Comportamentele băncilor influenţează semnificativ dimensiunea monedei scripturale din
economie, deci dimensiunea masei monetare. De fapt, trebuie subliniată ideea că, în
condiţiile sistemelor monetare contemporane, masa monetară nu este o variabilă exogenă
dată; masa monetară de fapt se formează în cadrul unui proces de creaţie monetară la care
sistemul bancar participă în mod decisiv. Examinarea rolului băncilor în ceea ce priveşte
modificarea masei monetare este subordonată aranjamentului instituţional în cadrul căruia se
manifestă activitatea bancară.
Cazul acoperirii integrale (rata rezervei de 100%). Ne putem imagina o economie în care nu
există bănci, moneda lichidă (numerarul) fiind în aceste condiţii singurul mijloc de schimb.
De altfel, această situaţie corespunde cu începutul dezvoltării sistemelor monetare. În aceste
condiţii, toate schimburile se desfăşoară prin moneda marfă lichidă selectată pe piaţa liberă.
Apariţia băncilor nu modifică semnificativ datele problemei, în condiţiile în care acestea sunt
organisme bancare de depozit (cu funcţia primordială de păstrare a securităţii valorilor
monetare sau non-monetare).
Persoana care constituie un depozit la o asemenea bancă va primi un certificat de monedă
(bilet de bancă) care atestă dreptul de proprietate permanent asupra cantităţii de monedă aur
depozitate în bancă. Creanţele asupra băncii (atestate prin certificate de depozit, bilete de
bancă) care au ca obiect cantitatea de monedă ce va fi restituită la cerere se numesc substitute
monetare. Aceste substitute monetare trebuie să fie incluse în oferta de bani deoarece sunt
acceptate ca mijloace de plată (ele reprezintă creanţe asupra unor bunuri prezente): oamenii
se comportă cu substitutele monetare ca şi cum ar fi bani, fiind încredinţaţi de posibilitatea de
a le schimba oricând, fără costuri, contra monedă propriu-zisă.
Dacă rezerva monetară conservată de debitor (banca) este inferioară în raport de substitutele
monetare (pasivul băncii), atunci excedentul acestora reprezintă instrumente monetare
fiduciare. O bancă ce nu emite monedă fiduciară nu poate utiliza pentru operaţiunile de
creditare decât capitalul propriu, adică banca păstrează în totalitate valorile depozitate ca

13
rezerve (spunem că sistemul bancar funcţionează cu o rată a rezervelor de 100% sau în
condiţii de acoperire integrală).
De exemplu, în cadrul unui asemenea aranjament instituţional, crearea unui depozit de 1.000
$ aur face ca situaţia financiară a unei bănci nou înfiinţate să fie următoarea:
Banca Naţională de Depozit
Active Pasive
1.000 $ Rezerve Depozite 1.000 $
Această operaţiune bancară a avut ca efect transformarea numerarului de 1.000 $ în monedă
scripturală: aceeaşi sumă este înregistrată şi ca pasiv (datorie a băncii către deponent) şi ca
activ (resurse pe care banca le păstrează ca rezerve). În condiţiile unei rate a rezervelor de
100%, orice depozit determină reducerea stocului de bani lichizi (numerar) şi creşterea
stocului de bani de cont (monedă scripturală), cu rezultatul menţinerii stocului monetar la
acelaşi nivel. Aşadar, atunci când băncile transferă depozitele integral în rezerve are loc doar
modificarea structurii masei monetare, nu şi a dimensiunii acesteia. De asemenea, lichidarea
unui depozit are ca rezultat scăderea monedei scripturale şi creşterea numerarului cu aceeaşi
sumă.
Creaţia monetară în condiţiile ratei rezervei fracţionare. Procesul creaţiei monetare are loc
atunci când bancherii doresc să nu lase neutilizate rezervele constituite. Băncile vor emite
instrumente monetare fiduciare corespunzător unei anumite fracţiuni din rezervele constituite,
ceea ce reflectă posibilitatea posibilitatea băncilor de a extinde „artificial” volumul creditului
peste capitalul propriu. Păstrarea unui anumit procent de rezerve din totalul depozitelor
devine însă obligatorie, în scopul posibilităţii de a susţine cererile de retragere care pot să
vină oricând din partea deponenţilor. Să ne imaginăm că Banca Naţională de Depozit decide
să conserve sub formă de rezerve doar 10% din volumul depozitelor, restul de 90% să fie
folosit pentru acordarea de credite, ceea ce înseamnă transformarea băncii în bancă de credit.
În condiţiile unei rate a rezervelor de 10%, situaţia financiară a băncii va deveni:
Banca Naţională de Credit
Active Pasive
100 $ Rezerve Depozite 1.000 $
900 $ Credite
În aceste condiţii banca are două tipuri de active: rezerve (100 $) şi credite (900$). Înainte ca
banca să consimtă acordarea creditelor, oferta de bani este de 1.000 $, sumă care a fost
depusă la bancă. Însă orice operaţiune de creditare (monetizarea unei creanţe bancare)
desemnează o ofertă nouă de monedă. De asemenea, procesul invers de rambursare a unui
credit în favoarea unei bănci echivalează cu o reducere a masei monetare. În cazul
exemplului nostru, la nivelul de 1.000 $ al depozitelor se adaugă 900 $ lichidităţi
împrumutate. Astfel, oferta de bani devine 1.900 $. În consecinţă, aranjamentul instituţional
al rezervei fracţionare dă naştere procesului de creaţie monetară prin multiplicarea banilor de
cont (a monedei scripturale).
Depozitul iniţial de 1.000 $ contribuie la creşterea volumului monedei scripturale cu fiecare
act de creditare a disponibilului rămas în urma constituirii rezervei de 10% din depozitele
succesive. Titularul creditului de 900 $ de la Banca Naţională de Credit utilizează aceşti bani

14
pentru achitarea obligaţiilor faţă de un partener comercial care îşi are un cont deschis la
Banca Regională de Credit, de exemplu. Situaţia financiară proprie acestei operaţiuni este:
Banca Regională de Credit
Active Pasive
90 $ Rezerve Depozite 900 $
810 $ Credite
Cum fiecare bancă reţine ca rezervă doar 10% din volumul depozitelor, diferenţa de 90% din
valoarea oricărui depozit nou creat îşi va găsi drumul către alte bănci, pe măsură ce titularii
creditelor utilizează banii împrumutaţi pentru efectuarea diferitelor schimburi. Acest proces
de creare de monedă de cont poate fi descris prin intermediul schemei următoare:

A B C
“injecţia”
1.000 Împrumuturi 900 Împrumuturi 810 Împrumuturi 729
iniţială de
……… ……… ………
$ $ $ $
numerar
rezerve 100 rezerve 90 rezerve 81

Figura 19.3. Procesul creării monedei scripturale

Procesul de creaţie monetară este opera sistemului bancar în cadrul regulilor privind rezerva
minimă obligatorie stabilite de Banca Centrală. Aceasta se mai numeşte Bancă de Emisiune,
în virtutea deţinerii monopolului legal al baterii/emisiunii de monedă în numerar. Băncile
comerciale care formează sistemul bancar oferă/creează monedă scripturală prin acordarea de
credite, aşa cum am arătat mai sus. Care este oferta de bani care poate fi creată prin
intermediul unui asemenea proces?
Determinarea ofertei totale de bani decurge din luarea în considerare a ratei rezervei
fracţionare (raportul dintre rezervele bancare şi totalul depozitelor) şi a proporţiei de numerar
pe care publicul alege să o deţină în totalul depozitelor. Notăm cu R numerarul deţinut în
rezervele bancare şi cu N numerarul deţinut de populaţia non-bancară. Astfel, baza monetară
a sistemului (BM) este formată din rezerve plus numerarul din economie:
R + N = BM (1)
Notăm acum cu r cota dorită de rezerve (R) a băncilor în totalul depozitelor (D):
R = r⋅ D (2);
iar cu n ponderea pe care o deţine populaţia din depozitele sale bancare în numerar:
N = n⋅D. (3).
Prin înlocuirea ecuaţiilor (2) şi (3) în prima ecuaţie, vom obţine:
r⋅D + n⋅D = BM.
Prin rezolvarea acestei ecuaţii în raport cu variabila D, vom obţine:
D = BM /(r + n). (4).

15
Ecuaţia (4) arată că, dacă proporţia de numerar a populaţiei în totalul depozitelor este zero
(ceea ce înseamnă efectuarea tuturor tranzacţiilor prin intermediul banilor de cont), atunci
dimensiunea monedei scripturale decurge din multiplicarea bazei monetare cu un număr aflat
într-o relaţie invers proporţională cu rata rezervei. De exemplu, dacă rata rezervei bancare
este 10%, atunci depozitele ar fi de zece ori cât baza monetară din economie. Astfel,
multiplicatorul banilor de cont într-o economie în care n = 0 este inversul ratei rezervei
fracţionare: 1/r. În cazul exemplului nostru, în condiţiile unei rezerve fracţionare de 10%,
depozitul iniţial de 1.000 $ creat la Banca Naţională de Credit dă naştere unei oferte totale de
bani de 10.000 $ deoarece multiplicatorul banilor de cont este 10. Un n pozitiv arată
reducerea intensităţii procesului de multiplicare a depozitelor, de vreme ce creşte valoarea
numitorului în relaţia (4).
Oferta totală de bani este reprezentată de suma celor două componente, D (depozitele) şi N
(numerarul). Oferta de bani nu include R (rezervele), deoarece depozitul care a creat
rezervele bancare iniţiale este deja inclus prin depozitele D şi se urmăreşte evitarea dublei
înregistrări. Deci oferta de bani, M, este dată de relaţia:
M=N+D (5)
Procesul de creaţie monetară este ilustrat prin intermediul multiplicatorului monetar care face
legătura între BM şi M şi care arată de câte ori este mai mare oferta de bani decât baza
monetară a sistemului:
m = M / BM = (N + D) / (N + R) = (n + 1) / (n + r) (6)
Amplitudinea multiplicatorului banilor este cu atât mai mare cu cât cota obligatorie de
rezerve a băncilor este mai mică (este vorba despre corelaţia multiplicatorului cu variabila r,
în conformitate cu relaţiile de mai sus). De asemenea, multiplicatorul banilor este în relaţie
inversă şi cu procentul de numerar pe care doreşte să-l deţină populaţia, adică cu variabila n,
aşa cum demonstrează natura relaţiilor luate în considerare.
Procesul analizat până acum funcţionează şi în sens invers. Aceasta se produce în cazul în
care are loc o scurgere de numerar din sistemul bancar. Lichidarea unui depozit şi
transformarea banilor de cont în numerar antrenează reducerea monedei scripturale de 1/r ori
faţă de volumul numerarului. În cazul în care un client al băncii decide să păstreze sub formă
de numerar un plus de 100 $, retragerea acestei sume din contul său curent determină
diminuarea rezervelor băncii cu 100 $. Restabilirea echilibrului necesită diminuarea
depozitelor la vedere cu 1.000 $. Acest rezultat nu se produce însă imediat şi în mod automat,
ci prin decizia băncii de a nu mai reînnoi acele împrumuturi ajunse la scadenţă care
corespund bazei monetare formate din depozitul în numerar retras. Acelaşi proces de
reducere a masei monetare scripturale are loc în condiţiile în care bancherii, din dorinţa
asigurării unei lichidităţi sporite, decid să păstreze rezerve excedentare (rezerve superioare
ratei rezervei obligatorii)6.

6
În prezent, constituirea de rezerve excedentare nu este o practică bancară semnificativă din mai multe motive:
(1) băncile se confruntă cu un cost (de oportunitate) al deţinerii de rezerve, reprezentat de dobânda care ar putea
fi obţinută prin utilizarea resurselor respective pentru acordarea de credite sau efectuarea unor plasamente; (2)
nivelul falimentele pe care istoria bancară le-a consemnat au indus necesitatea unor reforme instituţionale
privitoare la asigurarea depozitelor bancare; (3) dezvoltarea pieţelor financiare şi a comunicaţiilor au facilitat
administrarea mai eficace a rezervei minime.

16
Aşadar, oferta de bani se găseşte atât sub incidenţa deciziilor adoptate în sistemul bancar dar
şi a comportamentelor publicului cu privire la proporţia dorită între numerar şi depozite.
Imposibilitatea controlului acestor comportamente şi a anticipării lor cu acurateţe explică de
ce controlul asupra ofertei de bani exercitat de către Banca Centrală nu poate să fie unul
perfect, de dimensionare precisă a mărimii ei. Aceasta indică, într-o anumită măsură,
caracterul endogen al procesului de formare a masei monetare. Spunem într-o anumită
măsură deoarece Banca Centrală dispune de posibilitatea de a utiliza diferite instrumente prin
care determină modificări ale masei monetare, aşa cum vom arăta în secţiunea destinată
politicii monetare.

4. Teoria cantitativă a banilor: care este masa monetară optimă?

În esenţă, teoria cantitativă a banilor se întemeiază pe înţelegerea faptului că raporturile de

schimb între monedă şi bunurile economice sunt determinate în aceeaşi manieră ca şi
raporturile de schimb între bunuri (în absenţa monedei). Teoria cantitativă a banilor
constituie, de fapt, aplicarea teoriei generale a cererii şi ofertei în cazul monedei. Ea
ilustrează implicaţiile „cantitative” ale monedei (ale masei monetare) asupra variabilelor
nominale şi reale dintr-o economie, precum preţurile şi producţia. Este evidenţiată astfel
relaţia de cauzalitate ce se stabileşte între cantitatea de bani existentă în economie şi
variabilele economice care se găsesc sub incidenţa acesteia. De asemenea, orice analiză de
natură monetară trebuie să încorporeze, în mod necesar, problema relevanţei optimului în
ceea ce priveşte masa monetară. Care trebuie să fie cantitatea optimă de monedă şi cum poate
fi aceasta determinată? Masa monetară ar trebui să scadă, să crească, să rămână constantă şi
de ce?
Analiza comparată dintre sfera monedei şi cea a bunurilor economice conduce la evidenţierea
unei legi economice fundamentale. Creşterea stocului de bunuri de capital determină, caeteris
paribus, creşterea ofertei de bunuri de consum. Creşterea producţiilor anumitor bunuri de
consum (fără a avea loc scăderea producţiilor altor bunuri) constituie un beneficiu social;
această situaţie semnifică sporirea venitului real al unor categorii de persoane, fără a avea loc
scăderea acestuia pentru nimeni altcineva. În cazul banilor lucrurile stau cu totul altfel; banii,
în sine, nu pot fi consumaţi şi nu pot fi utilizaţi direct ca input în procesul productiv. Banii, în
sine, sunt neproductivi. Pământul, munca şi capitalul sunt factori încorporaţi întotdeauna în
anumite bunuri, în instrumente productive specifice. Spre deosebire, banii rămân întotdeauna
în rezervele monetare ale tuturor celor care îi utilizează în procesul de schimb.
Bunurile se caracterizează prin raritate şi orice creştere a stocului de bunuri constituie
indicatorul obţinerii unui beneficiu social. În cazul banilor, utilitatea acestora nu este una de
natură directă, ci în calitatea lor de mijloc general de schimb. Banii nu sunt niciodată
consumaţi în ciuda faptului că sunt indispensabili alocării raţionale a resurselor. În ipoteza
banilor „neutri”, modificarea uniformă a stocului monetar într-o societate face ca, caeteris
paribus, valoarea de schimb a banilor (PCB) să se modifice în relaţie inversă până când are
loc restabilirea echilibrului monetar.

17
Din moment ce banii îndeplinesc doar funcţia de mijloc de schimb, nu una de natură
productivă, orice cantitate de bani este la fel de bună ca oricare alta, cu condiţia să fie
constantă. Nu are nici o importanţă cât de mare sau de mică este cantitatea de bani în raport
de cantitatea de bunuri tranzacţionată prin intermediul acesteia. De altfel, o asemenea
comparaţie este imposibilă: este ca şi cum s-ar compara timpul cu spaţiul. În consecinţă, în
legătură cu banii nu există ceva de tipul „prea mult” sau „prea puţin” (adică masă monetară
în exces sau deficitară). Oricare ar fi stocul monetar, beneficiile monedei ca mijloc de schimb
înseamnă întotdeauna utilizarea integrală a cantităţii de bani existente pentru tranzacţionarea
bunurilor existente. Nu există nici un criteriu ştiinţific potrivit căruia să se poată argumenta
dacă intermedierea schimburilor cu bunurile economice existente într-o economie se
desfăşoară mai bine atunci când stocul monetar este ipotetic de 600 mld. $, comparativ cu
situaţiile în care aceleaşi bunuri ar fi tranzacţionate, de exemplu, prin intermediul a 1.200
mld. lei, 2.000 mil. yeni sau 700 mld. euro.
Atunci când cantitatea de bani existentă în economie nu este constantă are loc modificarea de
la o perioada la alta a preţurilor şi a producţiei de bunuri, cu fiecare modificare ce apare în
dimensiunea masei monetare. Impactul monedei asupra producţiei este diferit, în funcţie
ipotezele utilizate şi de orizontul temporal luat în considerare.
Odată cu dezvoltarea teoriei economice clasice (David Hume, Adam Smith, David Ricardo,
Th. Malthus, J. B. Say, J. S. Mill), aspectele monetare au fost abordate în termeni de
„neutralitate” a banilor. Teoria monetară clasică susţine că modificarea cantităţii de bani
determină modificarea preţului bunurilor/banilor într-o relaţie direct/invers proporţională.
Pentru clasici, pe termen lung, modificarea masei monetare nu exercită nici un efect asupra
producţiei reale.
Economiştii neoclasici aduc noi perspective în analiza fenomenelor monetare. În limbajul
comun, s-a generalizat însă conceptul de “teorie cantitativă clasică”, formulată în două
variante: varianta “tranzacţională” (Irving Fischer) şi varianta “venit” (L. Walras, A. Mashall,
K. Wicksell, A. Pigou). După 1950, un grup de economişti cunoscuţi ca reprezentanţi ai
“Şcolii de la Chicago”, în frunte cu Milton Friedman, readuc în actualitate teoria cantitativă
clasică prin adaptarea acesteia la condiţiile economiei de la sfârşitul secolului XX. Apare,
astfel, teoria cantitativă a banilor reformulată, fiind cunoscută în literatura de specialitate ca
”noua teorie cantitativă a banilor”.
Teoria cantitativă clasică se bazează pe un model simplu ce conţine următoarele elemente: M
– reprezintă masa monetară în circulaţie la nivelul unei economii; Y – reprezintă producţia
totală sau produsul naţional brut real; ν - reprezintă viteza de circulaţie a banilor; P –
reprezintă nivelul general al preţurilor. Modelul arată că economiştii clasici au privit cererea
de bani în termenii ecuaţiei schimbului:
M⋅ν = P⋅Y
Relaţia cauzală fundamentală subliniată de teoria cantitativă a banilor în cadrul ecuaţiei
schimbului este cea dintre M şi P: modificarea masei monetare determină modificarea în
relaţie directă a nivelului general al preţurilor. Considerând viteza de circulaţie a banilor ca
fiind constantă, teoria cantitativă clasică mai este denumită “teoria cantitativă a banilor în
variantă statică”. Potrivit lui Irving Fisher, schimbarea cantităţii de bani reprezintă factorul
explicativ decisiv al modificării nivelului preţurilor. În condiţiile contemporane, teoria
cantitativă este, în esenţă, un model explicativ al inflaţiei.

18
(1) Teoria cantitativă a banilor în variantă statică are următoarele coordonate:
• viteza de circulaţie a banilor este invariabilă;
• producţia totală nu este modificată ca urmare a modificării masei monetare;
• modificarea masei monetare face ca, indiferent de termen, să se modifice nivelul general
al preţurilor (P) în relaţie direct proporţională.
Există două variante secvenţiale ale teoriei cantitative a banilor în varianta statică: (a)
varianta tranzacţională şi (b) varianta venitului.
(a) Varianta tranzacţională a teoriei cantitative este cunoscută şi sub numele de “ecuaţia
Fischer”, după numele susţinătorului ei. În formă matematică, ecuaţia Fischer apare astfel:
M⋅ν’ = P⋅T
Ecuaţia Fischer este construită pe baza următoarelor elemente: viteza de tranzacţie (ν’) – ce
arată de câte ori o unitate monetară este cheltuită în cadrul unei perioade, masa monetară (M),
volumul tranzacţiilor băneşti efectuate la preţurile existente (T) şi nivelul general al preţurilor
(P). În această variantă, volumul tranzacţiilor băneşti cuprinde nu doar elementele incluse în
PIB, ci şi produse intermediare, comercializarea de mărfuri vechi, tranzacţii financiare etc.
“Viteza de tranzacţie” se foloseşte însă mai puţin decât “viteza veniturilor”, deoarece datele
despre tranzacţiile totale sunt mai puţin sigure. Viteza veniturilor poate fi calculată relativ
mai uşor prin utilizarea raportului dintre PIB nominal (P⋅Y) şi masa monetară (M):
ν = P⋅Y / M
Din punct de vedere funcţional, varianta tranzacţională a teoriei cantitative a banilor
reprezintă un model teoretic general, care nu oferă date despre condiţiile concrete în care se
desfăşoară schimbul monetar, banii fiind priviţi doar ca instrument de plată şi, prin urmare,
cererea reală de bani se exprimă prin volumul tranzacţiilor băneşti.
(b) Varianta venit a teoriei cantitative a banilor sau “Ecuaţia Cambridge” a fost elaborată de
Alfred Marshall şi A. C. Pigou de la Universitatea Cambridge. Ea reprezintă practic a doua
fază a teoriei cantitative clasice şi apare după primul război mondial. Ecuaţia Cambridge se
deduce din împărţirea ambilor termeni prin viteza de circulaţie a banilor. Astfel, se obţine:
M = (1/ν)⋅P⋅Y
Folosind simbolul k pentru 1/ν, rezultă forma matematică a Ecuaţiei Cambridge:
M =k⋅P⋅Y
Raportul 1/ν (notat prin constanta k) arată proporţia din venitul nominal (PIB nominal) pe
care indivizii o ţin în formă monetară. De exemplu, dacă k = 1/10, aceasta înseamnă că
oamenii păstrează sub formă de bani, în medie, o sumă egală cu 10% din venitul lor. Acest
lucru reflectă faptul că viteza de circulaţie a banilor este 10, adică fiecare unitate monetară
ajunge la diferiţi subiecţi sub formă de venit de 10 ori pe an. Să mai presupunem că suntem în
cazul unei economii simple, formată din 10 persoane, al cărei PIB nominal este 1.000 $ iar
distribuţia producţiei este perfect egală. Acest lucru înseamnă că venitul anual al fiecărei
persoane este de 100 $ iar deţinerea individuală de bani (rezerva monetară) este de 10 $. În
consecinţă, masa monetară este de 100 $, adică a zecea parte din PIB-ul nominal, ceea ce
indică suma deţinerilor individuale de bani, aşa cum am arătat într-o secţiune anterioară.

19
Înlocuirea lui ν prin k va determina o reorientare majoră în teoria economică: banii încetează
să mai fie consideraţi o formă sterilă de păstrare a avuţiei. Această variantă a teoriei
cantitative defineşte banii atât ca instrument de plată (tranzacţii), dar şi ca instrument de
avere (numerar de rezervă, disponibilităţi în cont), factorii determinanţi ai cererii de bani
fiind mult diferenţiaţi faţă de prima variantă.
(2) Noua teorie cantitativă a banilor care formează nucleul modelului monetarist, denumită
şi “teoria cantitativă a banilor în variantă dinamică”, are ca principal element analiza cererii
de bani (abordată în legătură cu evoluţia economiei reale). Analiza monetaristă realizează o
disjuncţie între cererea de bani a întreprinderilor (ca formă a capitalului) şi cererea de bani a
populaţiei (ca formă a averii). Teoria presupune că viteza de circulaţie se modifică sub
influenţa cererii de bani, care se schimbă în funcţie de evoluţia unor determinanţi
extramonetari.
Teoria cantitativă a banilor reformulată se bazează pe următoarele coordonate:
• viteza de circulaţie a banilor este variabilă, dar ea nu variază în relaţie inversă cu M, ci
mai degrabă în relaţie directă: creşte M, creşte şi ν; scade M, scade şi ν;
• producţia totală se poate modifica în urma variaţiei masei monetare numai pe termen
scurt;
• modificarea masei monetare determină schimbarea:
- pe termen scurt, în relaţie directă, atât a preţurilor cât şi a producţiei totale;
- pe termen lung, în relaţie direct proporţională, numai a preţurilor.
Deosebirea fundamentală între teoria cantitativă clasică şi teoria cantitativă reformulată este
aceea că şcoala monetaristă analizează diferit echilibrul monetar, în funcţie de orizontul
temporal luat în considerare. Deşi teoria monetaristă sprijină afirmaţia clasicilor că
modificările masei monetare acţionează pe termen lung numai asupra preţurilor, pe termen
scurt monetariştii acordă o mare atenţie impactului modificării masei monetare asupra
economiei reale. Nucleul tare al întregului lor program de cercetare este acela că “money only
matters”.
Prin analiza cantitativă a banilor, teoria economică în general şi teoria monetară, în special,
furnizează înţelegerea faptului că modificarea masei monetare exercită influenţe
semnificative, chiar determinante, asupra unora dintre cele mai importante variabile
economice. Recunoaşterea faptului că pe termen scurt modificarea cantităţii de bani afectează
preţurile şi producţia reală nu elucidează însă pe deplin implicaţiile esenţiale ale creşterii sau
ale scăderii masei monetare. Ecuaţia cantitativă a schimbului monetar este considerată un
model explicativ al cărui păcat constă tocmai într-o interpretare generală, globalistă, care
ignoră fundamentele microeconomice ale abordării macroeconomice. Consecinţa dramatică a
explicaţiilor sale de natură „macro” ar consta în trecerea cu vederea a unor implicaţii
microeconomice esenţiale pentru procesul de alocare a resurselor în cadrul structurii de
producţie.
Deoarece banii în sine nu sunt consumaţi, ci doar transferaţi de la o persoană la alta,
înseamnă că modificarea (artificială) a stocului monetar alterează alocarea resurselor şi
realizează redistribuirea (arbitrară) a avuţiei în societate, deoarece banii injectaţi/retraşi
în/din sistemul economic nu afectează toate domeniile (persoanele) în acelaşi sens şi cu
aceeaşi intensitate. Spre exemplu, expansiunea monetară nu generează beneficii generale
(sociale), ci realizează în diferite grade realocarea (redistribuirea) resurselor. Aceasta

20
înseamnă avantaje pentru unii (cei care au acces la banii noi la începutul procesului de
expansiune monetară) în detrimentul celor care ajung ulterior în posesia monedei
suplimentare, după ce a avut loc scăderea valorii banilor.
Apariţia unei mase monetare suplimentare în economie nu afectează în mod simultan şi cu
aceeaşi intensitate toate domeniile. Pe termen scurt, expansiunea monetară determină
creşterea preţurilor şi a producţiei. Însă creşterea preţurilor nu este uniformă şi nici simultană,
aşa cum s-ar putea deduce din utilizarea conceptului de „nivel general al preţurilor”. Este
vorba, de fapt, de modificarea structurii preţurilor, adică a preţurilor relative, independent de
faptul că toate preţurile au crescut sau scăzut7. Acest proces, cunoscut sub denumirea de
„efectul Cantillon” după numele economistului francez, exercită influenţe determinante
asupra alocării resurselor în cadrul structurii de producţie sub influenţa preţurilor relative
artificiale rezultate din manipularea masei monetare.
În orice moment, cantitatea de bani existentă în economie nu poate fi diminuată sau extinsă
altfel decât prin diminuarea sau creşterea deţinerilor de bani ale unor persoane, ceea ce
înseamnă avantaje pentru unii şi dezavantaje pentru alţii. De exemplu, expansiunea monetară
face ca persoanele care ajung primele în posesia cantităţii suplimentare de monedă să
beneficieze de o putere de cumpărare suplimentară, reflectată în bunurile suplimentare ce pot
fi achiziţionate. Preţurile bunurilor cumpărate de aceste persoane încep să crească. Astfel,
masa monetară suplimentară se propagă gradual în întreaga economie de la un grup de
persoane la altul, de la un domeniu la altul, pe măsură ce ajung şi alţii în posesia banilor cei
noi. Producţia din domeniile în care puterea de cumpărare suplimentară este alocată se va
extinde. La fel de treptat şi preţurile bunurilor vor continua să crească.
Dezavantajele se manifestă în afacerile şi pentru persoanele care se văd silite să plătească
preţuri mai mari pentru anumite bunuri, înainte ca banii cei noi să le parvină şi lor. Aceasta
înseamnă că puterea de cumpărare de care au beneficiat unii echivalează cu reducerea
veniturilor şi a avuţiilor reale în cazul altora. Este binecunoscut faptul că cei mai
dezavantajaţi de pe urma procesului inflaţionist sunt cei ale căror venituri nominale cresc mai
târziu şi/sau mai încet decât creşterea preţurilor. Aşadar, orice proces de injectare/retragere a
unei cantităţi de bani în/din economie afectează procesul productiv şi situaţia materială a
oamenilor în sensuri şi cu intensităţi diferite.

5. Teoria preferinţei pentru lichiditate şi politica monetară

Teoria economică a fost întotdeauna marcată de puternice controverse cu privire la originea,

natura şi formarea ratei dobânzii. Dezbaterile dacă rata dobânzii constituie un fenomen real
sau unul de natură monetară caracterizează aproape orice abordare a ratei dobânzii. De
asemenea, explicarea influenţelor care se manifestă în nivelul ratei dobânzii favorizează
înţelegerea impactului relaţiilor monetare (cerere de bani – ofertă de bani) şi a politicii
monetare asupra performanţelor economice reale.

7
Dacă preţurile exprimate în unităţi monetare sunt variabile nominale, preţurile relative (raporturile de schimb
între bunuri) sunt variabile reale.

21
Orice persoană îşi alocă venitul în direcţia consumului, investiţiilor şi pentru suplimentarea
sau reducerea rezervei sale monetare (deţinerea de bani lichizi). Preferinţa sa de timp este cea
care determină proporţia în care individul decide să aleagă între bunurile prezente (consum)
şi bunurile viitoare (investiţii). Deoarece factorul preferinţei de timp este cel care determină
rata dobânzii (ca discount între valoarea bunurilor prezente şi valoarea bunurilor viitoare),
aceasta dobândeşte natură reală. Când cineva îşi majorează cererea de bani înseamnă că
decide să aloce o proporţie suplimentară din venitul său pentru susţinerea creşterii rezervei
monetare de bani cash. Creşterea deţinerilor de bani nu atrage, caeteris paribus, modificarea
proporţiei consum/investiţii. Aceasta înseamnă că modificarea cererii de bani determină
modificarea ratei dobânzii numai în condiţiile modificării proporţiei consum/investiţii. În
ipoteza creşterii spontane şi uniforme a masei monetare, va avea loc scăderea proporţională a
PCB; în aceste condiţii oamenii utilizează o cantitate mai mare de bani pentru a tranzacţiona
la preţuri proporţional mai mari aceeaşi cantitate de bunuri economice. Aceasta nu înseamnă
însă modificarea raporturilor dorite între consum şi investiţii care derivă din modificarea
preferinţelor de timp, nici scăderea ratei reale a dobânzii a cărei formare este subordonată
preferinţelor de timp şi variabilelor reale. Această abordare îşi propune să demonstreze că
rata dobânzii este un fenomen real, nu reflectarea exclusivă a relaţiilor de natură monetară şi
a variabilelor nominale.
Teoria preferinţei pentru lichiditate constituie explicarea ratei dobânzii furnizată de J. M.
Keynes în lucrarea Teoria generală a folosirii mânii de lucru, a dobânzii şi a banilor. Potrivit
acestei teorii, rata dobânzii asigură realizarea echilibrului pieţei monetare, adică a egalităţii
dintre oferta şi cererea de bani. În teoria keynesiană, rata dobânzii apare ca fiind (1)
determinată de cererea de bani motivată speculativ (rezerva monetară de bani cash, ca
preferinţă pentru lichiditate) şi (2) factorul determinant al volumului investiţiilor. În realitate,
abordarea se concretizează în faptul că cererea de bani nu constituie elementul determinant al
ratei dobânzii, ci mai degrabă cererea de bani este determinată de aceasta. În această
perspectivă, rata dobânzii nu este variabila dependentă de cererea de bani, ci mai degrabă
variabila independentă.
Potrivit teoriei preferinţei pentru lichiditate, modificarea ratei dobânzii determină, caeteris
paribus, modificarea în relaţie inversă a deţinerilor monetare. Această evoluţie decurge din
luarea în considerare a ratei dobânzii drept cost de oportunitate al deţinerii banilor. Costul de
oportunitate al deţinerii unei cantităţi de bani este dat de dobânda care ar fi fost încasată dacă
banii respectivi erau utilizaţi pentru achiziţionarea unor active financiare (aducătoare de
dobândă).
Această abordarea face ca teoria preferinţei pentru lichiditate să fie cunoscută şi sub
denumirea de teoria echilibrului portofoliului. Portofoliul echilibrat reflectă acea structură a
activelor (cerere de bani, conturi de economii, titluri de valoare, active non-financiare etc.) pe
care fiecare persoană o consideră optimă, prin evaluarea avantajelor conferite de raportul
între lichiditatea şi randamentul acestor active. De exemplu, creşterea ratei dobânzii înseamnă
creşterea costului de oportunitate a deţinerii de bani lichizi, ceea ce ar atrage scăderea
cantităţii cerute de bani în favoarea creşterii activelor aducătoare de dobândă. De asemenea,
creşterea ratei dobânzii determină, de exemplu, tendinţa oamenilor de a renunţa la o anumită
parte din deţinerile lor de obligaţiuni (titluri de valoare cu venit fix) şi de a extinde depozitele
de economii în compoziţia portofoliului. Se produce scăderea preţului obligaţiunilor astfel
încât creşterea randamentului acestora să egaleze nivelul superior al ratei dobânzii. Un

22
asemenea proces de modificare a structurii portofoliului de active are loc până când
avantajele relative anticipate ale diferitelor active se vor echilibra.
Teoria preferinţei pentru lichiditate este o teorie a ratei dobânzii pe termen scurt. Ea permite
înţelegerea modului în care politica monetară exercită influenţe asupra performanţelor
economiei prin intermediul cererii agregate.
În sens general, politica monetară poate fi definită ca ansamblul de acţiuni exercitate de
autorităţile monetare (Banca Naţională, Trezoreria) asupra ofertei de bani în vederea
orientării economiei pe termen scurt sau mediu. Procesul în care modificarea ofertei de bani
afectează cererea agregată se numeşte transmisia efectelor politicii monetare. Rata dobânzii
este elementul de transmisie în cadrul acestui proces, compus din două etape esenţiale.
În prima etapă, modificarea ofertei de bani determină în mod direct dezechilibrul
portofoliilor: de exemplu, creşterea ofertei de bani face ca deţinerile de bani din portofoliile
celor care au intrat în posesia monedei suplimentare să fie mai mari decât cantităţile de bani
pe care aceşti oameni doresc să le deţină. Echilibrarea portofoliului necesită modificarea
structurii portofoliilor de active în sensul reducerii deţinerilor de bani lichizi în favoarea
creşterii stocului de obligaţiuni, de exemplu. Are loc astfel creşterea preţului obligaţiunilor şi
reducerea randamentelor acestora, în consecinţă scăderea ratei dobânzii. În mod indirect,
creşterea masei monetare se produce prin expansiunea volumului creditului, ceea ce induce
scăderea ratei dobânzii. Aşadar, creşterea ofertei de bani determină reducerea temporară a
ratei dobânzii.
A doua etapă a transmisiei efectelor politicii monetare este cea în care modificarea ratei
dobânzii afectează nivelul cererii agregate. Rate ale dobânzii mai scăzute înseamnă reducerea
costului creditului şi, în consecinţă, firmele sunt tentate să-şi extindă programele de investiţii.
Creşterea cheltuielilor de investiţii echivalează cu sporirea cererii agregate care stimulează
extinderea producţiei dar şi creşterea preţurilor8, ceea ce înseamnă creşterea PIB-ul nominal.
Să presupunem că Banca Naţională modifică oferta de bani şi, pe termen scurt, nivelul
preţurilor nu răspunde acestei modificări. În acest caz, modificarea ofertei de bani determină
modificarea nivelului ratei dobânzii şi, în consecinţă, variaţia cererii agregate. Vom prezenta
în continuare acest proces, mai întâi prin explicarea grafică a modului său de manifestare;
mai apoi, vom evidenţia obiectivele şi instrumentele de politică monetară, adică modalităţile
tehnice prin intermediul cărora Banca Centrală se implică în funcţionarea economiei.

8
Trebuie remarcat faptul că intensitatea procesului de creştere a preţurilor se manifestă diferenţiat pentru
bunurile de capital în raport cu bunurile de consum, ceea ce indică modificarea preţurilor relative şi
distorsionarea alocării resurselor, efect inevitabil al oricărei modificări a masei monetare, aşa cum arată „efectul
Cantillon” prezentat în secţiunea anterioară.

23
 d’ (rata dobânzii) Masa monetară d’ (rata dobânzii) Masa monetară

d’e0 d’e0

d’e1 d’e1

Cb (la P*) Investiţii

M0 M1 cantitatea de bani I0 I1 Investiţii planificate

Figura 4: Transmisia efectelor politicii monetare

P (nivelul preţurilor)
De exemplu, aşa cum arată graficul din stânga
sus, expansiunea monetară reprezentată prin
deplasarea curbei ofertei de bani la dreapta, de
la M0 la M1, induce scăderea ratei dobânzii de
la d’e0 la d’e1, în vederea menţinerii
echilibrului pieţei monetare. Reducerea ratei P*
dobânzii înseamnă reducerea costului creditului
şi a remunerării economiilor populaţiei. În
CA1
consecinţă, firmele vor investi mai mult iar
populaţia va economisi mai puţin şi va cheltui CA0
mai mult. În graficul din dreapta sus am
reprezentat creşterea nivelului investiţiilor Y0 Y1 Venitul/Producţia reală
planificate ca răspuns la scăderea ratei
dobânzii. Graficul din dreapta jos evidenţiază
creşterea cererii agregate prin deplasarea la
dreapta a curbei cererii agregate, de la CA0 (corespunzătoare masei monetare M0 şi ratei
dobânzii de echilibru d’0) la CA1 (pentru masa monetară M1 şi rata dobânzii de echilibru d’1).
Amplitudinea efectelor politicii monetare depinde de acurateţea evoluţiilor înregistrate în cele
două etape de ajustări: dacă dezechilibrul portofoliului nu conduce la modificări substanţiale
ale ratei dobânzii sau dacă cererea agregată nu reacţionează semnificativ la modificările ratei
dobânzii, atunci între monedă şi producţia reală se stabileşte o legătură slabă. Analizele
pozitive au dezvăluit însă implicaţiile puternice ale politicii monetare asupra producţiei reale.
Creşterea producţiei şi a veniturilor determină creşterea cererii de bani. Evoluţia crescătoare a
cererii de bani, reprezentată prin deplasarea curbei cererii de bani spre dreapta, limitează însă
evoluţia descrescătoare a ratei dobânzii. Efectul net asupra ratei dobânzii după o perioadă
mai lungă de timp nu poate fi prevăzut cu uşurinţă, deoarece politica monetară influenţează în
aceeaşi direcţie atât oferta cât şi cererea de credit. De asemenea, este posibil ca reducerea
„artificială” a ratei dobânzii să determine creşterea cererii agregate într-un ritm care
alimentează anticipări inflaţioniste (anticiparea creşterii preţurilor şi a scăderii valorii
banilor). În aceste condiţii, va avea loc creşterea ratei nominale a dobânzii pentru a
compensa scăderea puterii de cumpărare a banilor. În consecinţă, solicitarea unui ritm mai

24
înalt de creştere a masei monetare pentru diminuarea ratelor dobânzii nu va conduce, în mod
necesar, la acest rezultat.
Înţelegerea implicaţiilor politicii monetare atrage necesitatea diferenţierii temporale a
efectelor acestei politici. Pe termen scurt, nivelul ratei dobânzii este determinat de relaţiile de
natură monetară iar producţia reală răspunde la variaţiile cererii agregate induse de variaţiile
ratei dobânzii. Aceasta înseamnă că, pe termen scurt, manevrarea masei monetare devine un
instrument de politică economică deosebit de potent. Pe termen lung, rata dobânzii constituie
reflectarea intensităţii preferinţelor de timp, fiind determinată de raportul dintre oferta de
economii şi cererea de investiţii. Corespunzător teoriei cantitative a banilor reformulată, pe
termen lung, politica monetară este neutrală în ceea ce priveşte producţia reală (modificarea
masei monetare determină modificarea direct proporţională numai a preţurilor), de unde şi
aprecierea că politica monetară este o politică conjuncturală.

Caseta 1: Potenţa politicii monetare: keynesism vs. monetarism

Amplitudinea diferită a impactului politicii monetare constituie elementul distinctiv între teoria keynesistă şi
teoria monetaristă. Adepţii teoriei keynesiste iau în considerare implicaţiile reduse – sau chiar inexistente, aşa
cum se pretinde în cazul „capcanei lichidităţii” – ale politicii monetare asupra ratei dobânzii şi economiei reale,
în comparaţie cu cele ale politicii fiscale. În perspectiva keynesistă, politica monetară este un instrument
ineficient de stabilizare datorită caracterului imprevizibil al cererii de bani. Spre deosebire, teoria monetaristă –
al cărei principal exponent este Milton Friedman – arată că politica monetară este un instrument puternic de
influenţare a economiei pe termen scurt, prin evaluarea (empirică) a stabilităţii cererii de bani. Totuşi, pentru
monetarişti, manevrarea masei monetare este o practică periculoasă care generează mai degrabă destabilizare
economică decât stabilitate monetară. Faptul că nici o bancă centrală nu duce o politică complet izolată de
politica promovată la un moment dat de guvern atrage posibilitatea utilizării politicii monetare pentru
satisfacerea unor interese politice. De aceea, aşa cum susţine Friedman, se impune necesitatea limitării puterii
discreţionare a autorităţilor asupra masei monetare prin instituirea unei reguli de creştere a masei monetare de
3-5% anual („regula de aur”). Însă nici această politică nu exclude manifestarea unor efecte redistributive
arbitrare rezultate din creşterea masei monetare.

Obiectivele politicii monetare (ţintele operaţionale) constau în controlul masei monetare şi al

nivelului ratei dobânzii. Însă Banca Naţională nu poate să stabilească simultan atât masa
monetară cât şi rata dobânzii la nivelurile dorite. Dacă Banca Naţională îşi propune să
stabilească un anumit nivel al ratei dobânzii, atunci va trebui să modifice oferta de bani în aşa
manieră încât nivelul de echilibru rezultat al ratei dobânzii să coincidă cu cel dorit. Invers,
dacă Banca Naţională îşi propune să stabilească un anumit nivel al masei monetare, atunci va
trebui să permită variaţia ratei dobânzii necesară realizării echilibrului pieţei monetare.
Este mai bine ca intervenţia Băncii Naţionale să vizeze rata dobânzii sau masa monetară? Nu
există un criteriu ştiinţific care să ofere un răspuns ultim acestei probleme.
Între cele două obiective operaţionale ale politicii monetare, controlul masei monetare se pare
că deţine o sustenabilitate sporită. Caracterul incert privind efectele politicii monetare asupra
ratei dobânzii a convins mulţi economişti, în frunte cu monetariştii, că Banca Centrală ar
trebui să ignore nivelurile ratei dobânzii – ca obiectiv operaţional de politică monetară – şi să
se concentreze asupra ratelor de creştere a agregatelor monetare (M1 şi, în special, M2). Ei
susţin că încercarea de a stabiliza un anumit nivel al ratei dobânzii face ca Banca Naţională să
piardă controlul asupra ritmului de creştere al masei monetare, situaţie care conduce la
inflaţie. În general, prin măsurile de politică monetară adoptate, Băncile Centrale acordă
atenţie ratelor dobânzii pe termen scurt şi ratei de creştere a masei monetare pe termen lung.

25
Eficacitatea utilizării politicii monetare ca instrument de management al cererii agregate este
îndoielnică datorită fenomenului decalajului monetar. Acest fenomen evidenţiază faptul că
măsurile de politică monetară îşi fac resimţite efectele (asupra variabilelor economice) după o
perioadă de timp aproape imposibil de prevăzut cu acurateţe. Această situaţia ridică problema
necesităţii deciziei de politică monetară la timpul oportun. De asemenea, caracterul instabil al
decalajelor temporale face ca previziunea economică, departe de a fi ştiinţă exactă, să se
găsească în situaţia de a încerca să măsoare ceva care nu are, de fapt, o dimensiune standard.
Paradoxul ştiinţei economice (a acţiunii umane) constă tocmai în faptul că previziunea
viitorului modifică viitorul, deoarece oamenii ale căror acţiuni creează viitorul „citesc”
prognozele.
Instrumentele de politică monetară sunt următoarele: rata rescontului, operaţiunile cu titluri
pe piaţa deschisă (politica de „open market”) şi rata rezervei obligatorii.
1) Banca Centrală joacă un rol important în crearea de monedă (bază monetară) prin tehnica
indirectă a rescontării titlurilor de credit. Scontarea este actul prin care o bancă achiziţionează
de la clienţii săi, la vedere şi înainte de scadenţă, creanţe pe termen scurt (cambii, trate, bilete
la ordin), oferindu-le acestora suma de pe înscrisul în cauză, din care se scade dobânda
aferentă pentru durata de timp cuprinsă între momentul achiziţionării creanţei şi scadenţa ei
(scont). Rescontarea este operaţiunea de achiziţionare de către banca centrală, de la băncile
comerciale, a efectelor de comerţ deja scontate de acestea din urmă. Rata rescontului este rata
dobânzii pe care o calculează banca centrală în momentul rescontării titlurilor de credit de
către băncile comerciale, adică rata dobânzii la care banca centrală acordă împrumuturi
băncilor comerciale.
În general, băncile comerciale se împrumută (se refinanţează) la banca centrală în situaţia în
care rezervele lor (lichidităţile) devin insuficiente pentru a face faţă retragerilor deponenţilor.
Modificarea ratei rescontului determină modificarea disponibilităţilor pe care băncile
comerciale le pot utiliza pentru creditare, ceea ce înseamnă modificarea volumului creditului
şi a costului acestuia (rata dobânzii). De exemplu, scăderea ratei rescontului are ca rezultat
expansiunea creditului şi scăderea ratei dobânzii pe piaţă. Invers în situaţia în care rata
rescontului creşte. Ratele dobânzilor încasate (active) şi plătite (pasive) de băncile comerciale
urmează în general dinamica ratei rescontului, ceea ce dovedeşte că politica băncii centrale
influenţează costul creditului în ansamblul lui.
2) Operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă constau în intervenţii ale băncii centrale în calitate
de cumpărător sau de vânzător de obligaţiuni de stat (certificate de trezorerie). Prin
achiziţionarea de către banca centrală de efecte publice (creanţe asupra trezoreriei) are loc
creşterea bazei monetare din economie. Dacă banca centrală cumpără obligaţiuni din sistemul
bancar, atunci creşterea rezervelor băncilor comerciale creează posibilitatea multiplicării
acestor rezerve prin expansiunea masei monetare scripturale. Prin vânzarea de obligaţiuni de
către banca centrală are loc manifestarea unui efect invers. Vânzarea de obligaţiuni către
sistemul bancar înseamnă scăderea volumului rezervelor, adică inversarea procesului de
creaţie monetară şi diminuarea masei monetare.
Politica de „open market” este o politică de natură contractuală, nu reglementară, care
permite manevrarea operativă a volumului de lichidităţi de pe piaţă. Asemenea argumente au
făcut ca operaţiunile cu titluri pe piaţa deschisă să constituie instrumentul primordial de
politică monetară, în special în economiile cu sisteme monetare şi pieţe financiare dezvoltate.

26
3) Rata rezervei obligatorii constă în obligaţia (legală) pe care banca centrală o impune
băncilor comerciale de a deţine o fracţiune din activele lor sub formă de rezerve. Modificarea
ratei rezervei obligatorii afectează direct şi puternic procesul creaţiei monetare prin
intermediul modificării multiplicatorului monetar. Creşterea ratei rezervei obligatorii produce
scăderea mărimii multiplicatorului şi încetineşte creaţia monetară şi invers. De exemplu, în
condiţiile în care banca centrală decide creşterea ratei rezervei obligatorii, băncile sunt
obligate să restricţioneze volumul creditului şi să sporească lichiditatea activelor lor conform
proporţiei stabilite de banca centrală.
Politica rezervelor obligatorii exercită un puternic efect cantitativ asupra lichidităţii tuturor
băncilor şi produce modificări de mare amploare ale masei monetare. Însă tocmai această
potenţă deosebită a modificării ratei rezervei obligatorii asupra ofertei de bani reclamă
prudenţă în manevrarea acestui instrument de politică monetară. În general, se consideră că
pârghia ratei rezervei obligatorii este mult mai adecvată pentru stimularea ieşirii din
recesiune, în timp ce politica de „open market” ar constitui un instrument mai potrivit pentru
temperarea expansiunii economice.
În funcţie de condiţiile şi obiectivele macroeconomice urmărite prin politica economică,
sensul şi intensitatea utilizării instrumentelor prezentate mai sus dau politicii monetare fie o
înclinaţie inflaţionistă, fie una deflaţionistă. Aceste situaţii sunt cunoscute sub denumirea de
politica banilor ieftini şi politica banilor scumpi. Instrumentele de politică monetară pot fi
utilizate pentru creşterea, respectiv scăderea masei monetare din economie cu scopul
stimulării, respectiv temperării cererii agregate.
În primul caz, politica banilor ieftini constă în setul de măsuri menite să determine creşterea
ofertei de bani şi ieftinirea creditului prin intermediul creaţiei monetare. Pentru aceasta banca
centrală va adopta, în anumite combinaţii şi succesiuni, măsuri de politică monetară
expansionistă concretizate în reducerea ratei rescontului, de reducere a ratei rezervei
obligatorii şi de intensificare a operaţiunilor de cumpărare de obligaţiuni pe piaţa deschisă. În
cel de-al doilea caz, politica banilor scumpi înseamnă adoptarea de măsuri de politică
monetară restrictivă concretizate în utilizarea în sens invers a instrumentelor de politică
monetară. Amploarea şi durata aplicării unor asemenea măsuri determină gradul în care banii
vor deveni mai „ieftini”, respectiv mai „scumpi”, ceea ce înseamnă scăderea, respectiv
creşterea preţului (valorii) banilor.
Evident, viabilitatea politicii băncii centrale nu poate fi analizată adecvat în sine, în absenţa
oricăror corelaţii cu măsurile şi natura politicilor economice promovate de către guvern. Între
acestea, politica fiscală este elementul determinant, aşa cum se va vedea în capitolul
corespunzător acesteia. Deşi banca centrală este şi trebuie să fie autoritatea responsabilă de
starea monedei naţionale, cheia soluţiei tuturor problemelor monetare nu se găseşte exclusiv
în mâna guvernatorului băncii centrale.
De exemplu, cheltuielile guvernamentale alimentate prin deficit constituie cauză
determinantă a creşterii masei monetare. Atunci când nu se doreşte ca expansiunea deficitului
bugetar să fie în detrimentul cheltuielilor sectorului privat, când guvernul se împrumută,
banca centrală pune la dispoziţia sistemului bancar rezerve mai mari care provoacă
expansiunea masei monetare şi inflaţie. În această perspectivă, eficacitatea politicii monetare
şi rezolvarea potenţialului conflict de obiective politice şi monetare poartă amprenta
aranjamentelor instituţionale care definesc gradul de independenţă politică a băncii centrale.

27
 Caseta 2: Orientări şi obiective ale politicii Băncii Naţionale a României
Conform Art. 2 din Legea privind statutul Băncii Naţionale a României:
„(1) Obiectivul fundamental al B.N.R. este asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a contribui la
stabilitatea preţurilor. (2) Pentru atingerea obiectivului său fundamental, B.N.R. elaborează, aplică şi răspunde
de politica monetară, valutară, de credit, de plăţi, autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul
politicii generale a statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea la promovarea
unui sistem financiar specific economiei de piaţă.”

Cuvinte cheie:
• schimb indirect • monedă scripturală
• dubla coincidenţă a nevoilor • creaţie monetară
• mijloc de schimb • acoperire integrală
• calcul monetar • rezervă fracţionară
• teorema regresiei monetare • multiplicator monetar
• monedă marfă • rata rezervei obligatorii
• monedă fiduciară • teoria cantitativă a banilor
• puterea de cumpărare a banilor • viteză de circulaţie a banilor
• bunuri prezente/bunuri viitoare • neutralitate monetară
• preferinţă de timp • non-neutralitate monetară
• cerere de bani • teoria preferinţei pentru lichiditate
• cerere monetară de schimb • cost oportun al deţinerii de bani
• cerere monetară de rezervă • teoria echilibrului portofoliului
• rezervă monetară (deţinere de bani) • politică monetară
• mobiluri ale cererii de bani • transmisia efectelor politicii monetare
• masă monetară • decalaj monetar
• sistem de compensare (clearing) • scontare/rescontare
• inovaţie financiară/bani electronici • politica de „open market”
• lichiditate • rata rezervei obligatorii
• substitute monetare • politica banilor ieftini
• agregat monetar (M1, M2) • politica banilor scumpi

28
 Bibliografie
Butler, Eamonn Milton Friedman. A quide to his economic thought, Universe Books, New
York, 1985.

Cerna, Silviu Sistemul monetar şi politica monetară, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

1996.

Heyne, Paul Modul economic de gândire, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.

Friedman, Milton Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, cap. 3

Keynes, J. Maynard Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, cap. 15.
Lipsey, Richard
Chrystal, Alec Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

Mankiw, Gregory Principes de l’Economie, Economica, Paris, 1998.

Marinescu, Cosmin Instituţii şi prosperitate. De la etică la eficienţă, Editura Economică,

Bucureşti, 2004.

Menger, Carl Principles of Economics [1871], Libertarian Press, Inc., 1994.

Mises, Ludwig von The Theory of Money and Credit [1912], Liberty Found, Indianapolis, 1981.

Rothbard, Murray Man, Economy and State, Nash Publishing, Los Angeles, 1970.

29