Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
L ECT.DR. CTL IN D ÎR
CUPRINS
I. DESPRE CONSTRUIREA OBIECTULUI
I
CLARIFICAREA ROLULUI ISTORIEI PSIHOLOGIEI
CA DISCIPLIN
#
II. CREAREA CONDI &IILOR PENTRU APARI &IA PSIHOLOGIEI
TIIN&IFICE
II.1 Precursori ai psihologiei
)tiin+ifice:
disputa dintr
e empirism)i ra+ionalism
II.2 Auguste Comte )i na)terea pozitivismului
II.3 Constituirea biologiei ca disciplin
- )tiin+ific-
II.4 Contribu
+iile aduse de fiziologie )la terea
na psihologiei
II.5 Înv
-+-mântul superior german în secolul al XIX-lea
III. WILHELM WUNDT (1832-1920) I PROCESUL DETERE NA A
PSIHOLOGIEI
III.1 Cariera lui Wundt
III.2 Alternative
)i complet
-ri la structuralismul wundtian
IV. PRIMACOAL# PSIHOLOGIC
# AMERICAN
#: FUNC
&IONALISMUL
V. PRIMA MARE FOR &# ÎN PSIHOLOGIE: PSIHOLOGIA INCON TIENTULUI
SAU PSIHOLOGIA ABISAL #
V.1 Predecesorii lui S. Freud
V.2 Freud,-rintele
p psihanalizei
V.3 Evolu
+ia vie+ii psihice din perspectiva psihanalizei
V.4 Marii diziden+i: C. G. Jung
)i A. Adler
V.5 O alt
- psihanaliz -: psihanaliza socio-cultural
- a lui Horney
VI. COALA BEHAVIORIST
#
VII.ALTERNATIVE EUROPENE LA ELEMENTARISMULUI
AMERICAN
VII.1 Un critic acerb al asocia
+ionismului behaviorist:
)coala gestaltist
-
VII.2 Jean Piaget
)i epistem
ologia genetic
-
BIBLIOGRAFIE
SCOPUL UNITĂŢII DE CURS
· realizarea unei ample treceri în revistă a diversităţii modurilor în care a fost conceput de-a lungul
timpului obiectul psihologiei.
· familiarizarea cu principalele şcoli şi curente psihologice. Scoaterea în evidenţă a principalelor
similarităţi, diferenţe şi controverse.
· cunoaşterea principalelor personalităţi care au dat tonul în cercetarea psihologică şi înţelegerea
condiţiilor specifice care au favorizat sau inhibat dezvoltarea diferitelor curente psihologice.
OBIECTIVE OPERAŢIONALE
· să cunoască importanţa istoriei psihologiei ca “memorie” organizatoare a faptelor din domeniul
ştiinţei psihologice.
· să deţină informaţii bine structurate privind principalele şcoli psihologice şi a principiilor pe baza
cărora acestea şi-au construit teoriile.
·
să fieasigur
care familiariza ţi atât cu principalele controverse dintre şcoli cât şi cu punctele lor de convergenţă
ă continuitatea.
· să utilizeze cu uşurinţă conceptele fundamentale puse în joc de principalele curente psihologiceşi
să cunoască multiplele modificări de semnificaţie a acestora de-a lungul timpului.
EVALUARE
· forma de evaluare este examenul scris: subiectele vor fi formulate pornind de la con ţinutul cursului
dar, Atenţie!, ele vor include şi activităţi din unităţile de curs.
· aprecierea cursanţilor se va face în funcţie de gradul de stăpânire a informaţiilor din curs şi de
capacitatea de a le organiza coerent.
· Nu este necesară prezentarea în formă scrisă a temelor şi activităţilor dar, pentru că pot deveni
subiecte la examen, ele trebuie rezolvate individual pe baza bibliografiei. Indica ţii suplimentare
privind posibilităţile de realizare a acestora vor fi date în cadrul întâlnirilor tutoriale.
ISTORIA PSIHOLOGIEI
ce-
ştiinşţiifice.
schimbă sau îmbogăţeşte conţinutul în urma dezbaterilor şi controverselor din sânul colectivit ăţii
Cu alte cuvinte, nimeni nu poate nega faptul ăc există un progres al cunoaşterii ştiinţifice, progres
mărturisit cel mai pregnant de avansul tehnologic ce nu- şi are precedent în secolele anterioare secolului
XX. Dar exagerarea conţinută în “mitul progresului” poate conduce la concluzia greşită că tot ceea ce
nu aparţine timpului nostru este vetust, neadevărat în esenţă, perimat, fără valoare, iar dacă trecutul
este declarat “mort” decurge de aici că cercetarea lui este o pierdere inutilă de timp.
De aceea unii psihologi se mulţumesc cu cunoaşterea unei istorii scurte, abreviate a psihologiei şi
pun accentul mai degrabă pe cunoaşterea trecutului recent. Bibliografiile de la sfârşitul studiilor sunt de
cele mai multe ori exemple de micro-istorii ale trecutului apropiat al unei probleme sau domeniu.
c) Dar cea mai importantă critică este aceea că a face istorie nu e un demers ştiinţific. Mai mult,
ar fi trădate idealurile ştiinţei. Cum vom vedea mai pe larg, pe de o parte, a face psihologie în mod
ştiinţific înseamnă punerea în joc a unei ipoteze, control riguros al proceselor cercetate, verificare,
interpretare şi, în cele din urmă, predicţie.
263
CĂTĂLIN DÎRŢU
Pe de altă parte, a face istorie a psihologiei înseamn ă plasarea într-un spaţiu pur teoretic, unde
domneşte erudiţia şi unde este afirmat ă opţiunea nu atât pentru cercetare cât pentru interpretarea
sintetică a rezultatelor cercetării, pentru o critică şi chiar o filosofie a ştiinţei. Pentru că o astfel de
ambiţie presupune posibilităţi de mişcare pe spaţii oarecum mai largi, interdisciplinare, în ochii unora
demersul istoric pare lipsit de profunzime, superficial, iar istoria psihologiei este perceput ă deseori ca
fiind o simplă înşiruire cronologică a rezultatelor cercetării ştiinţifice şi a teoriilor derivate din această
cercetare.
d) Până la un punct, lipsa de interes pentru istoria psihologiei este explicat ă şi prin faptul că
demersul ştiinţific necesită o strictă specializare. Cursurile de introducere în psihologieşi de istoria
psihologiei se fac în general în anul I, cu scopul mai mult sau mai pu ţin mărturisit de a-i ajuta pe
studenţi s ă-şi contureze o idee generală despre psihologie. În anii următori însă, studenţii sunt presaţi
spre o strictă specializare, ceea ce cu timpul îngustează cunoştinţele despre ansamblul dezvoltărilor din
psihologie şi diminuează astfel şi interesul pentru istoria psihologiei.
e) In sfârşit, o ultimă cauză ce are ca efect un interes scăzut pentru istoria psihologiei derivă din
propriile limite ale domeniului între care putem enumera:
1. insuficienta maturizare a acestuia;
2. relativa sărăcie a lucrărilor de istorie a psihologiei;
3. controversele privind modul de tratare a ei şi, nu în ultimul rând,
4. lipsa unor autentici specialişti în istoria psihologiei, unele cărţi din acest domeniu fiind scrise fie sub
presiunea momentului, fie la bătrâneţe de către cercetători care consideră că după ani mulţi de
cercetare îşi pot permite, mai degrabă ca pe un moft sau ca pe un trofeu în plus, o lucrare de
sinteză.
destinul
interesuluiacestei
pentrudiscipline, în favoarea
acest domeniu în ultimiieidou
potăzeci
fi invocate
de ani.şiEnumer
argumente puternice
ăm câteva dintreceaceste
justificăargumente:
creşterea
1. Ştim deja după un curs de introducere în psihologie ce rol joacă memoria în viaţa unui om şi, în
general, a oricărei fiinţe vii. Platon a făcut din reamintire (anamnesis) centrul întregii sale concepţii
filosofice despre destinul omului şi al societăţii. Conform teoriei platonice, insuficienţa reamintirii este pe
tărâmul cunoaşterii cel mai grav handicap ce poartă numele de agnoia: ignoranţă sau mai simplu, ne-
cunoaştere.
Istoricii la rândul lor avertizează cât pot de des că “cine nu-şi cunoaşte trecutul este condamnat
să-i repete greşelile”. Putem completa acest avertisment cu afirmaţia că în domeniul cercetării ştiinţifice,
neproductivă nu este numai repetarea greşelilor ci şi a rezultatelor pozitive, efortul implicat în cercetare
devenind inutil datorită redescoperirii unui adevăr ce a devenit de mult timp banal.
Istoria psihologiei joacă astfel rolul unei memorii organizate a faptelor semnificative petrecute pe
terenul psihologiei, selectând, conservând, sistematizând şi aducând la cunoştinţa comunităţii
psihologilor propriul ei trecut.
264
ISTORIA PSIHOLOGIEI
2. Punctul de vedere istoric se dovedeşte a fi necesar şi datorită faptului că din ce în ce mai multe
rezultate ale cercetării şi teorii ce integrează aceste rezultate se acumulează odată cu trecerea timpului.
Faptul că tot mai puţini psihologi mai afirmă că psihologia este o ştiinţă tânără este o dovadă că avântul
pe care l-a luat psihologia astăzi este perceput ca un semn al unei apropiate sau chiar deja realizate
maturizări, iar o ştiinţă matură trebuie să ştie să-şi ia în primire propriul trecut şi să şi-l valorifice.
3. Dar, pentru că acumularea faptelor nu este doar cantitativă, iar progresul în psihologie nu este
simplu şi liniar, istoria psihologiei se mai dovedeşte a fi necesară ca factor unificator al tendinţelor
centrifuge ce se manifestă astăzi în domeniul psihologiei. Această viziune unificatoare propusă de
istoria psihologiei vine să contrabalanseze nu doar tendinţele tot mai accentuate de strict ă specializare
a cercetării şi discursului psihologic, ci şi pretenţiile hegemonice, dominatoare ale unor ramuri ale
psihologiei asupra altora sau chiar asupra întregului câmp al psihologiei. Un exemplu revelator al unor
astfel de pretenţii este încercarea psihologiei cognitive de a reinventa psihologia şi de a o rescrie în
întregime numai din punctul ei de vedere, cel cognitivist. Istoria psihologiei ne dă posibilitatea de a
explica toate aceste tendinţe într-un cadru teoretic mult mai larg. Îndeosebi criza unor curente
tradiţionale ce au dominat scena psihologiei decenii întregi (ex. behaviorismul), precumşi provocările
lansate de noile teorii ce şî i caută locul în peisajul actual al psihologiei, au stimulatşi stimulează
încercările istoriei psihologiei de a transcende pe cât posibil controverseleşi tendinţele fracţionare şi de
a crea o imagine unitară, dând sens dezvoltărilor trecute şi actuale în teritoriul psihologiei.
4. Eforturile istoriei psihologiei de a crea o imagine coerent ă a evoluţiei acestei ştiinţe, îi conferă
un rol principal în autoprezentarea psihologiei ca ştiinţă. Această autoprezentare este necesară datorită
imensului impact pe care îl are actualmente psihologia asupra societ ăţii. Psihologul nu este izolat într-
un turn de fildeş ci e prezent între oameni, preluând în parte rolul duhovnicului, completând eficient
diagnosticul pus de medic, împărtăşindu-se din responsabilităţile părintelui, testând şi punând “note” cu
autoritatea profesorului, beneficiind de recunoaştere şi respect ca specialist în delicatele şi complicatele
probleme ale sufletului. Ritmul rapid de creştere a numărului de psihologi înscrişi în organizaţiile
profesionale a condus pe un psiholog hâtru la afirmaţia că dacă se continuă aşa, în anul 2000 vor fi mai
mul i psihologi
alcăţtuirea unei decât
“cărţi oameni.
de vizită”Interesul
sinteticădeosebit alăpublicului
şi complet . Credem larg pentrupsihologiei
că istoria realiz ările psihologiei, impun
îşi poate asuma o
parte importantă din această sarcină.
5. Istoria psihologiei îndeplineşte o importantă funcţie critică. Rostul istoricului nu este doar acela
de a reda desf ăşurarea cronologică a faptelor. El evaluează f ăcând şi refăcând ierarhii, deconstruieşte
mituri neviabile şi le dă un sens, prin interpretare, celor valoroase, depăşind astfel un rol pur narativ.
6. Nu în ultimul rând, istoria psihologiei este necesar ă deoarece prezintă atât modele de reuşită
cât şi eşecuri răsunătoare, reînvie controverse celebre, prezintă idei forţă a căror ecou nu este încă
stins sau care s-au adaptat unor cadre teoretice diferite de cele ce le-au dat naştere. În trecut
descoperim întotdeauna destule învăţăminte pentru prezentşi suficiente avertismente pentru viitor.
ACTIVITATE
Încercaţi s ă găsiţi noi argumente pro şi contra susţinerii necesităţii studierii istoriei psihologiei ca
disciplină.
265
CĂTĂLIN DÎRŢU
Putem separa trei etape ale acestui proces în funcţie de anii în care au apărut scrierile majore în
acest domeniu.
1. O primă etapă este cuprinsă între începuturile psihologiei ca ştiinţă şi 1929. Este o perioadă în
care, în mod normal, lucr ările de istorie a psihologiei sunt sporadice, apar întâmplător. Pot fi
consemnate totuşi câteva încercări. Menţionăm în primul rând: a) o selecţie din psihologii clasici de la
Anaxagoras la Wundt publicată de Rand în 1912. b) Apoi în acela şi an începe publicarea unei istorii
masive în trei volume de către Brett. Ultimul volum al acestei istorii a ap ărut în 1921. Ca mai toate
lucrările din această perioadă şi lucrarea canadianului Brett este importantă mai degrabă pentru
înfăţişarea psihologiei în contextele sale filosoficeşi teologice. Ea poate servi ca o excelentă sursă
pentru cunoaşterea începuturilor psihologiei. Deoarece cartea era prea masivă pentru a fi utilizată
curent, ea a suferit o abreviere şi o revizuire, transformarea celor trei volume într-unul singur datorându-
se lui Peters în 1953. c) Prima istorie a psihologiei scris ă de un american, Baldwin, apare în 1913, în
două volume mici.
Boring2.(1886-1968)
O a doua etapşi a ăluieste cuprins
Robert ă între(1909-1980).
I. Watson anii 1929-1976 şi putem consemna aici rolul lui Edwin G.
E. Boring, profesor de psihologie la Harvard este unanim recunoscut ca fiind primul istoric
autentic al psihologiei datorită interesului constant pe care l-a manifestat de-a lungul întregii sale cariere
pentru trecutul psihologiei. În anul 1929 el a publicat cartea “A History of Experimental Psychology”,
carte ce a fost revizuită în 1950 şi care a avut o importan ţă deosebită pentru constituirea istoriei
psihologiei ca disciplină. Timp de aproape trei decenii ea a constituit principalul text de studiu în acest
domeniu. E. Hilgard consemnează o anchetă desfăşurată în America şi publicată în 1962 care a arătat
că 75% din cei ce au urmat un curs de istorie a psihologiei au utilizat cartea lui Boring ca principal text.
Deşi însuşi autorul a recunoscut unele limite ale cărţilor sale, concepţia sa asupra istoriei
psihologiei a fost supusă unor critici deosebit de dure. I s-a repro şat faptul că a definit incorect
psihologia experimentală, atribuindu-i un sens prea restrâns, că a folosit prezentul ca pe un cadru
pentru înţelegerea trecutului, (a fost acuzat de prezenteism),şi că n-a ştiut să păstreze echilibrul între o
istorie a personalităţilor şi una a “spiritului timpului”. Pe de alt ă parte, unii psihologi cer ca cei ce critică
opera lui Boring să nu piardă din vedere rolul decisiv jucat de acesta în constituirea istoriei psihologiei.
El este recunoscut astăzi ca întemeietor al acestei discipline.
Din fericire pentru destinul istoriei psihologiei ca disciplină, munca lui Boring a fost continuată de
un alt psiholog ce s-a preocupat aproape exclusiv de scrierea acesteia,şi anume Robert I. Watson
(1909-1980). Pe de o parte Watson a recunoscut deschis influenţa pe care a exercitat-o asupra sa
E. Boring în alegerea acestui domeniu, iar pe de altă parte Boring însuşi a asistat la pregătirea primei
cărţi importante a lui Watson: “The Great Psychologists”, apărută în 1963 şi republicată de patru ori
până în 1978. Astfel, Watson poate fi considerat într-un anume sens succesorul lui Boring.
În constituirea istoriei psihologiei ca profesie în adev ăratul sens al cuvântului, Watson a avut un
rol hotărâtor:
266
ISTORIA PSIHOLOGIEI
1. La Universitatea New Hampshire a creatun program special de doctorat în istoria psihologiei, primul
de acest gen.
2. A organizat la nivelul Asociaţiei Psihologilor Americani (A.P.A.) Secţiunea 26, care se ocupă doar cu
istoria psihologiei, devenind şi primul preşedinte al acestei secţiuni în 1966, cu sprijinul lui Boring
care a renunţat la acest post în favoarea lui Watson.
3. La Universitatea din Akron a iniţiat şi susţinut crearea Arhivelor de Istorie a Psihologiei Americane.
4. A fundat o societate internaţională pentru istoria ştiinţelor sociale şi comportamentale numită Cheiron
după numele unui centaur înţelept din mitologia greacă.
Principala sa operă, în două volume masive a apărut în 1974. În primul volum, de 470 de pagini
intitulat: “Eminent Contributors to Psychology: a Bibliography of Primary Sources ”, Watson a numit
surse primare scrierile majore a 538 de psihologi care au fost selectaţi ca eminenţi de un grup de 9
evaluatori. În volumul al doilea, mai ambiţios, de 1158 pagini, au fost selectate sursele secundare, adică
scrierile altor psihologi care se referă la operele celor 538 din primul volum.
Watson a mai propus şi 18 criterii pentru evaluarea unui sistem psihologic constând în polarit ăţi:
determinism-indeterminism, empirism-raţionalism, monism-dualism etc., dar nu a explicat suficient de
clar cum pot fi utilizate aceste criterii în organizarea unui sistem psihologic.
sus ţin.ţiile
asocia Astfel, după modelul
psihologilor sec(1984),
englezi ţiunii decanadieni
istorie a psihologie a A.P.A.(1989),
(1988), germani s-au constituit sec
şi o asocia ţiuni similare înă
ţie european
interesată de istoria psihologiei: European Cheiron Society (1982).
De asemenea au apărut jurnale specializate precum:Journal of the History of the Behavioral and
Social Sciences (1965, S.U.A.), Revista de Historia de la Psicologia(1980, Spania), Storia e Critica
della Psicologia (Italia), sau secţiuni de istorie a psihologiei în cadrul unor jurnale de prestigiu precum:
American Journal of Psychology sau Psychological Sciences.
Şi mai important este faptul că au apărut programe prin intermediul cărora studenţii se pot
specializa în istoria şi teoria psihologică, cum ar fi cel de la Universitatea New Hampshire (S.U.A.),
iniţiat aşa cum am mai arătat de R. Watson în 1967 şi cel mai recent, de la York University (Canada,
1981).
În legătură cu numărul de lucrări de istoria psihologiei publicate, Hilgard susţine că o bibliografie
de limbă engleză alcătuită de un istoric al psihologiei în 1988 num ără peste 180 de titluri. Acest fapt
evidenţiază o dată în plus că s-a scris şi se scrie mult în acest domeniu.
267
CĂTĂLIN DÎRŢU
După trecerea în revistă a tuturor acestor date cred că iese clar în evidenţă că istoria psihologiei
ca disciplină de sine stătătoare, deşi se află încă în curs de constituire, devine un domeniu de
specializare din ce în ce mai interesant. Din p ăcate, în România sunt foarte rare cărţile ce tratează
explicit acest domeniu.
Până acum ne-am ocupat de statutul istoriei psihologiei sau de modul în care poate fi privită
evoluţia acestei discipline şi am văzut că domeniul nu este încă definitiv conturat, dar că prezintă
multiple resurse de dezvoltareşi că interesul pentru acest domeniu se înscrie pe o traiectorie puternic
ascendentă. Acum ne vom situa în mijlocul unor aprige dispute legate de modul în care poate fi
concepută o istorie a psihologiei.
O primă dispută s-a născut în jurul continuităţii sau discontinuităţii dezvoltării istorice. Această
problemă este considerată ca fiind de interes central în istoria ştiinţelor şi a fost impusă de influenta
carte a lui Kuhn, “Structura revoluţiilor ştiinţifice”, apărută în 1962. În timp ce cercet ătorii istoriei
presupun existenţa unei anumite continuităţi între trecut şi prezent, Kuhn consideră această idee ca
fiind o prejudecată. Departe de a se desfăşura lin, continuu, istoria ştiinţei, (deci şi istoria psihologiei), ar
fi marcată de convulsii, rupturi radicale, adevărate revoluţii ştiinţifice.
Recent, această critică a continuităţii dintre trecut şi prezent pare să se fi radicalizat. Roger
Smith, în articolul său “Are istoria psihologiei un subiect?”, publicat în 1988, consideră că “istoria
psihologiei ar trebui abandonată deoarece nu pare posibil să conceptualizăm un subiect continuu şi
unitar pentru o astfel de istorie”. Solu ţia în concepţia lui Smith ar fi s ă renunţăm la a scrie istorii ale
psihologiei în favoarea publicării unor studii care să ne releve multitudinea de moduri în care s-a ăfcut
psihologie de-a lungul timpului. Similar, Danziger (1990) pune sub semnul întrebării prezumpţia că
termeni ai psihologiei precum senzaţie, percepţie, motivaţie, ar avea aceeaşi semnificaţie în epoci
istorice
preferânddiferite. Înţelegem
titluri precum acumşi de
“Teorii ce unii autori au rezerve în a-şi intitula operele “Istoria psihologiei”,
sisteme psihologice”.
Criticile aduse istoriei psihologiei de pe poziţiile celor ce văd trecutul ca un ansamblu de fapte
fără nici o continuitate au ăf cut ca cercetătorii să fie mai atenţi la existenţa diferenţelor dintre trecut şi
prezent şi la posibilităţile de a privi trecutul dintr-o nou ă perspectivă. Au fost stimulate astfel căutările
pentru găsirea unor noi posibilităţi de a cerceta şi de a scrie istoria ştiinţei.
O altă controversă importantă este legată de alte două modalităţi contradictorii de abordare a
trecutului: cea prezenteistă şi cea istoricistă. Istoricii psihologiei nu au căzut încă de acord dacă istoria
psihologiei trebuie interpretată din perspectiva prezentului, a propriului nostru timp şi spaţiu sau, din
contra, dacă trecutul trebuie reflectat cât mai fidel posibil şi interpretat în proprii lui termeni.
În încercarea de a rezolva această controversă, unii istorici ai psihologiei evită să se înscrie în
vreuna din cele două tabere, propunând un model echilibrat de scriere a istoriei psihologiei, astfel încât
acesta să fie şi fidelă trecutului, dar şi utilă prezentului.
Controversa dintre prezenteişti şi istoricişti ridică inevitabil o nouă întrebare. Trebuie să adoptăm
faţă de trecut o atitudine profund critică sau dimpotrivă , una de justificare, de legitimare a acestuia?
268
ISTORIA PSIHOLOGIEI
Cei ce propun o atitudine critică faţă de trecut argumentează că atitudinea celor ce trec cu
vederea greşelile trecutului conduce la crearea “miturilor srcinare”, adic ă a unor povestiri, doar în parte
adevărate, ce au pretenţia să identifice unele persoane şi evenimente ca fondatori sau factori
determinanţi pentru unele teorii sau domenii. Un astfel de apetit pentru crearea cu orice preţ a “miturilor
srcinare” poate conduce demersul justificativ la ignorarea unor detalii mai semnificative şi mai
interesante. Adepţii punctului de vedere critic în abordarea trecutului caută s ă deconstruiască iluziile şi
miturile nefondate, având o orientare mai realistă, mai analitică şi mai puţin apologetică.
O problemă ce suscită de asemenea interes în rândul istoricilor psihologiei este aceea a cauzelor
responsabile de dezvoltarea gândirii ştiinţifice. Punctul de vedere tradiţional al istoriei ştiinţei
accentuează rolul factorilor interni în evoluţia acesteia. Conform acestui punct de vedere, factorii
non-ştiinţifici au o foarte mică influenţă în dezvoltarea ştiinţei, ideile şi metodele ştiinţifice generându-se
unele pe altele într-un mod mai mult sau mai puţin progresiv.
În ultima vreme însă, tot mai mulţi istorici ai psihologiei opun modelului tradiţionalist, care ia în
considerare doar cauzele interne ale dezvoltării ştiinţei, un nou model care pune accentul pe rolul
determinant al factorilor externi în dezvoltarea ştiinţei, adică a celor socio-culturali, între care o pondere
însemnată o au factorii economici şi chiar cei politici. Cu alte cuvinte, ace ştia consideră că srcinea
ideilor ştiinţifice este în mare parte socială. În 1982 şi 1987, S. Asch propunea chiar realizarea unei
“istorii sociale a ideilor”. De şi mai puţin ponderaţi decât Asch, cercetători ca Burnham (1987), Young
(1985) şi alţii, pun şi ei în evidenţă, legătura vitală dintre evoluţia ştiinţei şi a celorlalte domenii ale vieţii
sociale.
O ultimă controversă pe care o consemnăm aici are la bază distincţia între rolul marilor
personalităţi şi cel al “spiritului timpului” (Zeitgeist), distincţie propusă de Boring în 1950. În al ţi termeni,
aceeaşi distincţie este făcută şi de D. Schultz între modul personalist sau naturalist de a scrie istoria.
Conform primei concepţii, cea personalistă, istoria ştiinţei trebuie să pună accentul pe indivizii
extrem de inteligenţi şi de creativi care au avut putereaşi şansa de a produce schimbări radicale care
au reorientat cursul istoriei (ex. Newton, Darwin, Einstein, etc.). Pe scurt, omul face istoria.
Existăănate
pot fi asem suficiente argumente
exploratorilor carecare pot sus ţineşaceast
au descoperit i au dată concep ţie. Marile
nume unor ţinuturipersonalit i ale ştiinţei
completăţnecunoscute
până la ei. Ei sunt deschiz ători de drumuri, iar după ei urmaşii, ca nişte albine conştiincioase au doar
sarcina de a cartografiaşi de a lua metodic în stăpânire acel ţinut, bucăţică cu bucăţică.
Am dat deja exemplul lui Watson, care a separat în volume diferite psihologii eminen ţi ale căror
scrieri sunt considerate “surse primare”, de psihologii comentatori care continuă munca primilor
aprofundând intuiţiile lor, dar ale căror scrieri nu pot fi luate în calcul de către istoria psihologiei decât ca
“surse secundare”. Punctul de vedere personalist accentuează însă prea mult meritele indivizilor,
impunând istoriei psihologiei un caracter biografic exagerat.
De aceea, punctul de vedere contrar diminuează mult rolul personalităţilor în istoria ştiinţei
susţinând că activitatea acestora este de fapt determinat ă, cerută de “spiritul timpului” (Zeitgeist).
Studiile recente scot în evidenţă influenţele multiple suferite de mari personalităţi precum Freud, Watson
şi alţii, în încercarea de a ar ăta că marile personalităţi nu sunt întru totul srcinale şi nu şi-au creat
teoriile din nimic, aşa cum susţin apologeţii lor. Mai mult, se accentuează că spiritul sau climatul
269
CĂTĂLIN DÎRŢU
intelectual al timpului este cel ce dă valoare teoriilor şi decide dacă un individ devine personalitate sau
va fi ignorat.
Tendinţa actuală este de a încerca integrarea atât a factorilor individuali cât şi a celor sociali într-
un model mai dinamicşi realist de scriere a istoriei psihologiei.
Existenţa tuturor acestor controverse în câmpul istoriei psihologiei demonstrează preocuparea
permanentă a psiho-istoricilor în reflectarea cât mai adecvată a trecutului. Afirmăm încă o dată că
istoricul acestei ştiinţe nu este un simplu cronograf. Departe de a nara pasiv evenimentele trecute, el
are o atitudine activă, reconstruind trecutul prin interpretare, criticându-i erorile şi chiar prezicând
dezvoltări ulterioare într-un domeniu sau altul al psihologiei.
ACTIVITATE
Luând în calcul controversele expuse mai sus şi presupunând că doriţi să scrieţi un volum intitulat
„Istoria psihologiei”, din ce perspective îl veţi scrie, ce poziţie veţi adopta în aceste controverse?
Argumentaţi alegerile făcute.
I.4. DEOSEBIRI ESENŢIALE ÎNTRE PSIHOLOGIA ŞTIINŢIFICĂ,
PSIHOLOGIA TEOLOGICĂ ŞI PSIHOLOGIA FILOSOFICĂ
270
ISTORIA PSIHOLOGIEI
împotriva propriului Creator, sufletul uman este prizonierul unei lumi vizibile, (natura), căreia nu-i
aparţine de drept decât prin trup, (“lut”).
Este normal ca, în toate concepţiile teologice, tendinţa fundamentală a sufletului să fie
considerată aceea de a sc ăpa, de a se elibera de chingile acestei lumi imperfecte pentru a-şi recăpăta
locul în lumea ideală. Înţelegem de ce religiile Indiei, de lahinduism la budism, consideră lumea vizibilă
ca fiind iluzie (maya), iar în vechiul Testament, Ecclesiastul afirma ăc în lumea noastră “de şertăciunea
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”.
Şi mai tranşantă ne pare a fi afirma ţia Sf. Ap. Pavel din Noul Testament: “Noi, (creştinii), nu
suntem dintre acei ce cred în cele ce se văd ci în cele ce nu se văd”. Conform teologiei, calea regală a
cunoaşterii nu este experimentul, ca în cazul ştiinţei, ci credinţa în existenţa şi cuvântul Zeului. Celebra
afirmaţie a lui Iisus: “Caută şi vei afla, bate şi ţi se va deschide”, nu este o invitaţie la cercetarea
analitică a naturii, ci la comuniunea prin credinţă cu Dumnezeu.
De aceea, teologul va cerceta sufletul uman numai pentru a afla, pe de o parte, care sunt
rădăcinile păcatelor şi formele sub care se înfăţişează ele, deoarece ele rup legătura dintre om şi Zeu
şi, pe de altă parte, care sunt virtuţile prin care omul poate reface leg ătura cu lumea divină.
2. Discursul filosofic despre suflet pare a fi la prima vedere identic cu cel teologic. Majoritatea
covârşitoare a filosofilor cred şi ei în existenţa unei lumi “ideale”, o lume a principiilor, care ar sta la baza
ordinii din lumea vizibilă. Platon vorbeşte despre eidos-uri (forme), Aristotel opune fizicii o meta-fizică în
care determinant este Primul Motor, Leibniz consideră că adevăratele realităţi sunt monadele, (la fel de
indivizibile ca şi atomii dar, spre deosebire de aceştia, ele sunt entităţi psihice), Hegel vede
desfăşurarea întregii istorii ca pe o autorealizare a Ideii Absolute.
Problema sufletului este şi aici abordată în funcţie de modul în care filosoful concepe lumea
transcendentă, de dincolo de vizibil.Şi pentru filosofi, lumea observabilă prezintă un interes secund. În
celebrul mit al peşterii din dialogul Republica, Platon îi consideră pe cei preocupaţi numai de cercetarea
lumii observabile ca fiind condamnaţi să cunoască doar o lume fără consistenţă, o lume a umbrelor.
Similar, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai secolului nostru, Heidegger, susţine că în timp ce omul
obi şnuitaltceva
acest este interesat doarNimicul
care este de lumea
şi, aceasta
în funcţşiei dedealtceva nimic,definit
cum este filosoful, dimpotriv
acesta, capăăt,ăeste
sensinteresat de
şi lumea
observabilă.
Deşi par a fi identice, există o deosebire esenţială între discursul teologic şi cel filosofic. În timp
ce teologul este obligat s ă pornească de la un corp de scrieri sacre care exprimă voinţa Zeului, (Biblia,
Coranul, etc.), şi să le interpreteze atent pentru a nu deveni eretic, filosoful este liber de aceast ă
constrângere. Fiecare sistem filosofic diferă de celelalte, fiind o construcţie subiectivă. A face filosofie,
spunea filosoful român Nae Ionescu, înseamnă “a deforma realitatea sensibilă şi a încerca să o pui de
acord cu tine însuţi, a-ţi proiecta structura ta spirituală asupra întregului cosmos”. În concluzie,
atitudinea filosofului este una personală, existând atâtea concepţii despre suflet câţi filosofi sunt.
3. Discursul ştiinţific despre suflet se deosebeşte radical de celelalte două tratate până acum,
prin faptul că nu ia în calcul decât lumea observabilă. Ştiinţa este interesată doar de relaţiile cauză-efect
care sunt măsurabile, au un caracter legic, adică sunt generale, necesare şi repetabile. Ştiinţa îşi
delimitează întotdeauna cu grijă obiectul de cunoscut şi îl atacă cu metode precise în cadrul c ărora
observaţia sistematică şi experimentul ocupă un loc principal. Ceea ce nu se circumscrie definiţiei pe
271
CĂTĂLIN DÎRŢU
272
ISTORIA PSIHOLOGIEI
PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE
Deşi este vorba despre o dispută între filosofi, pe t ărâmul teoriei cunoaşterii, rezultatele acestei
controverse au influenţat şi încă influenţează dezbateri între importante teorii psihologice, (ca exemplu
putem da disputa dintre behaviorismşi gestaltism sau cea dintre J. Piagetşi Noam Chomski).
273
CĂTĂLIN DÎRŢU
Acest empirism reprezintă o reîntoarcere la ideea aristotelic ă a cărei expresie în limba latină, “tabula
rasa”, face referire la starea intelectului copilului nou născut. Prin celebra frază: “Nimic nu este în
intelect fără să fi fost mai înainte în simţuri”, Locke a atacat în mod direct credin ţa lui Descartes în
existenţa ideilor înnăscute, (credinţă împărtăşită în fapt de toţi raţionaliştii).
Totuşi, el nu a accentuat convingător pe asociaţie ca un principiu universal ce determină
conexiunea ideilor. Locke a crezut mai degrabă ca ideile sunt în mod obi şnuit înlănţuite prin conexiuni
“naturale” şi a considerat că principiile asociaţioniste sunt utile în primul rând pentru explicarea
conexiunilor anormale.
David Hume (1711-1776) - a preluat empirismul lui Locke criticându-l îns ă pe acesta că nu a
acordat mai multă atenţie mecanismelor ce stau la baza asociaţiei. Hume este cel ce va defini riguros
cele mei importante legi ale asociaţiei ideilor: asociaţia prin asemănare şi asociaţia prin contiguitate.
Punând accent pe combinarea prin asociere a ideilor, Hume a criticat puternic ideea de cauzalitate.
Conform legii asociaţioniste a contiguităţii, succesiunea repetată a două evenimente creează în noi o
obişnuinţă, o asociaţie în virtutea căreia ne aşteptăm ca primul eveniment să fie urmat de cel de-al
doilea. Cauzalitatea, după Hume, nu este un fapt obiectiv, ci o convingere cu fundament pur psihologic.
Dacă John Locke considera tipurile de asociaţie drept determinări pur întâmplătoare, la începutul
274
ISTORIA PSIHOLOGIEI
locul acestor legi fiind acceptată numai existenţa legilor logico-matematice, legi înnăscute, imuabile,
independente de orice experienţă.
1. DESCARTES (1596-1650) este considerat unul din precursorii de seam ă ai fiziologiei şi
psihologiei ştiinţifice. Principala lui contribuţie a fost considerarea sufletuluişi a corpului ca fiind două
entităţi distincte. Descartes a considerat că în timp ce corpul are drept principal atribut întinderea,
sufletul are ca principală dimensiune raţionalitatea, cogito-ul. Dacă între cele două realităţi, numite de el
“res extensa” (în traducere aproximativă - lucru ce are întindere) şi “res cogitans” (lucru ce cugetă),
există o deosebire de natură, înseamnă c ă ele alcătuiesc obiectul a două ştiinţe diferite. Pe de o parte,
Descartes consideră că trupul se supune legilor mecanicii, îndeosebi legilor mi şcării, şi că trebuie
studiat de ştiinţele mecaniciste între care este cuprinsă şi fiziologia, iar pe de altă parte, sufletul se
supune legilor raţiunii ce pot fi descoperite numai prin îndoială metodică.
În ceea ce priveşte problema cunoaşterii, Descartes se opune oricărui tip de empirism. Datele
simţurilor sunt cel mai ades înşelătoare, ele neputând conduce niciodată la vreun adevăr absolut.
Dimpotrivă, criteriul adevărului se află doar în raţiunea însăşi. Există în structura raţiunii umane idei
înnăscute precum ideea de suflet. Aceste idei înnăscute reprezintă primele principii pe care raţiunea le
poate descoperi în ea însăşi numai prin intuiţie. “Înţeleg prin intuiţie, spune Descartes, nu o mărturisire
nestatornic
mai rămâneă aabsolut
simţurilor,
nici …, ci un ăconcept
o îndoial asupraala spiritului
ceea cepur şi atent, atât
înţelegem… Intuiţde
ia iasimplu şi denumai
naştere distinct
dinîncât nu
lumina
raţiunii”.
Ideile înnăscute, pe care raţiunea le găseşte în interiorul ei cu ajutorul intuiţiei, îi permit
intelectului să gândească astfel încât, prin deducţie să ajungă la concluzii din ce în ce mai îndepărtate.
Observăm astfel că nu numai afirmarea ideilor înn ăscute se opune concepţiilor empiriste despre stadiul
incipient de “tabula rasa” al intelectului uman, dar şi metoda carteziană, deductivă se opune metodei
inductive propusă de Fr. Bacon şi preluată de ceilalţi empirişti. În timp ce Descartes trasează drumul
gândirii pornind de la ideile înnăscute spre lucrurile concrete, empiriştii susţin constituirea intelectului
pornind de la datele senzorialeşi avansând spre idei din ce în ce mai abstracte.
2. GOTTFRIED LEIBNIZ (1646-1716) - răspunde empiristului J. Locke prin publicarea lucrării “Noi
eseuri asupra intelectului uman”, lucrare în care completează teza empiristă: “Nimic nu este în intelect
care să nu fi fost mai înainte în simţuri”, cu nu mai puţin celebrele cuvinte: “…în afar ă de intelectul
însuşi”. Cu alte cuvinte, este adevărat că datele provenite de la simţuri alcătuiesc conţinutul intelectului
şi au un caracter clar dobândit, dar intelectul, cu rolul lui de organizator al acestor date senzoriale, este
înnăscut. Ca şi la Descartes, idei precum cea de substanţă, existenţă sau identitate sunt înn ăscute şi nu
au nevoie decât de un impuls de la simţuri pentru a se dezvolta. Miile de senzaţii şi de percepţii care ne
asaltează continuu nu au un sens în ele însele. Singură raţiunea, prin capacitatea ei de a în ţelege le
poate conferi un sens, le poate conştientiza. Cunoaşterea umană, crede Leibniz, este posibilă datorită
existenţei unui acord prestabilit între structura realităţii şi structura raţiunii umane.
3. IMMANUEL KANT (1724-1804) - este de departe cel mai important filosof raţionalist şi va
influen a întreaga dezvoltare ulterioar a teoriei cunoa terii, datorit încerc rii lui ingenioase de a
depăşiţ controversa empirism-raţionalism ă prin reconcilierea ş empirismuluiă cu ăraţionalismul radical. În
lucrarea sa fundamentală “Critica raţiunii pure”, Kant nu se va mai limita la recunoa şterea şi
enumerarea ideilor înnăscute ale intelectului, cum au făcut ceilalţi raţionalişti.
275
CĂTĂLIN DÎRŢU
Considerând că există două feluri de cunoştinţe: unele a priori, înnăscute şi altele a posteriori,
avându-şi izvoarele în experienţă, va merge mai departe şi va arăta că nu doar activitatea intelectului
este determinată de existenţa ideilor înnăscute ci şi activitatea organelor de simţ este predeterminată.
Chiar şi datele pe care ni le furnizează organele noastre de simţ sunt organizate de două forme a priori,
specifice sensibilităţii: spaţiul şi timpul, în timp ce activitatea intelectului este organizat
ă de alte forme a
priori: categoriile, între care enumerăm categoria de substanţă, existenţă, cauzalitate, posibilitate, etc.
Astfel, deşi Kant recunoaşte că orice cunoaştere începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă că ea
provine numai din experienţă.
Poziţia kantiană relativ la problema cunoaşterii este cea mai echilibrată dintre toate cele expuse
până acum, deoarece el s-a str ăduit să depăşească disputa dintre raţionalism şi empirism. Formele a
priori ale sensibilităţii şi intelectului sunt puţine la număr şi apar rar în formă pur ă în cadrul judecăţilor.
Soluţia propusă de Kant este încercarea de a demonstra că majoritatea judecăţilor cuprind în formă
sintetică atât concepte înnăscute cât şi concepte provenite din experienţă, progresul cunoaşterii fiind
posibil datorită acestei împletiri dintre cunoştinţele raţionale şi cele empirice în judecăţile pe care le
facem.
ACTIVITATE
Comparaţi poziţia empiriştilor faţă de cunoaştere cu cea a raţionaliştilor. Încercaţi să descoperiţi
printre teoriile psihologice prezentate în acest curs teorii de orientare empiristă şi teorii de
orientare raţionalistă.
276
ISTORIA PSIHOLOGIEI
botanică şi zoologie cu unele modificări până în zilele noastre. La începutul secolului al XIX-lea, datorită
perfecţionării microscopului a apărut embriologia care a evidenţiat existenţa unor asemănări frapante în
dezvoltarea embrionară a organismelor aparţinând unor specii diferite. Tot acum, francezul Jean
Baptiste Lamarck impune în 1802 noul termen de biologie şi formulează primele principii ale
transformismului. Organismele vii sunt supuse de-a lungul timpului unor transformări, datorită faptului că
unele caractere dobândite se transmit ereditar. Alături de ipoteza evoluţiei, Lamarck a avansat de
asemeni şi ipoteza unei înrudiri între toate fiinţele vii.
Darwin (1809-1882), a completat cele două ipoteze ale lui Lamarck cu altele două: ipoteza
strămoşului comun şi cea a selecţiei naturale. Prima ipoteză susţine că toate organismele vii au un
strămoş comun, deci şi organismul uman a evoluat dintr-un animal, iar cea de a doua ipoteză afirmă că
natura selectează organismele cele mai bine înzestrate pentru a supravieţui, astfel că unele caractere
dobândite de acele organisme în timpul vieţii lor se transmit la urmaşi îmbunătăţind performanţele
adaptative ale speciei în timp ce exemplarele neadaptate sunt eliminate.
Ideile lui Darwin au avut un impact major asupra psihologiei, determinându-i pe mulţi psihologi
să-şi definească propriul obiect, psihicul, ca fiind rezultatul unui proces evolutiv natural. Spre exemplu,
funcţionaliştii americani vor insista asupra faptului că procesele psihice, îndeosebi conştiinţa, sunt
rezultatulsăunui
prefera îndelungat
studieze proces de selec
comportamentul ţie ce
animal are ca scop
considerând ultim adaptarea,
ăc procesul evolutiv îna ăftimp ce behaviori
cut din tii vor
om un şanimal
mult prea sofisticat şi că, din această cauză, legile universale ale comportamentului ar putea fi
descoperite mult mai uşor la rudele omului,(pisicile, câinii,şoarecii sau porumbeii). Şi în epistemologia
genetică a lui Jean Piaget, ca de altfelşi în teoriile multor alţi psihologi, conceptele de adaptareşi
evoluţie impuse de Darwin în biologie ocupă un loc central după ce au fost rafinate şi “adaptate”
discursului psihologic.
277
CĂTĂLIN DÎRŢU
considerată a fi complementară metodei extirpării, fiind adecvată şi studiului funcţiilor creierului uman,
după instalarea morţii pacientului cu tulburări de comportament.
Dar cea mai productivă tehnică pentru studierea funcţiilor creierului este cea a stimulării electrice
introdusă de G. Fritsh şi E. Hitzig, în 1870. Metoda implică explorarea scoarţei cerebrale cu ajutorul
curenţilor de mică intensitate. Fritsh şi Hitzig au observat că stimularea electrică a unor arii corticale
produce răspunsuri motorii. Astăzi, echipamentul de cercetare prin stimulare electrică a creierului este
ultra sofisticat.
Cele mai importante contribuţii la impunerea metodei experimentale în psihologie le-a adus îns ă
fiziologia germană prin reprezentanţii ei: Johannes Müller, Hermann vom Helmholtzşi Gustav Fechner.
În timpul anilor treizeci ai secolului al XIX-lea fiziologia a devenit o disciplină experimentală
îndeosebi datorită activităţii desfăşurate de Johanes Müller (1801-1858). Numit ca profesor de fiziologie
la Berlin, Müller a susţinut puternic aplicarea metodei experimentale în fiziologie. Importan ţa lui Müller
atât pentru fiziologie cât şi pentru psihologie este legată în principal de doctrina lui asupra energiilor
specifice ale nervilor senzitivi. Cercetările lui Müller privind organele de simţ şi natura senzaţiei au
stimulat puternic cercetările ulterioare în acest domeniu.
Hermann von Helmholtz a fost elev al lui Müller, dar interesul lui n-a fost captat numai de
fiziologie. Beneficiind
matematica, fizica şi de o energie
chiar muzica. debordant ă, Helmholtz
Din perspectiva istorieia psihologiei
publicat în sunt
mai multe domenii
importante precum
cercet ările
efectuate de Helmholtz în domeniul vizualului, auditivuluişi al vitezei impulsului neuronal.
În ceea ce priveşte viteza impulsului neuronal, Helmholtz a realizat prima m ăsurătoare empirică
a acesteia. Până la el se considera că stimularea şi reacţia musculară se realizează instantaneu sau că
viteza impulsului neuronal este oricum prea mare pentru a putea fi m ăsurată. Helmhotz a risipit această
prejudecată realizând un montaj experimental ingenios. El a ata şat un nerv motor la muşchiul de la
piciorul unei broaşte (aşa-numitul preparat nerv-muşchi).
Lucrând cu diferite lungimi ale nervului, el a înregistrat intervalul dintre stimularea nervului şi
reacţia muşchiului. Astfel, rezultatele lui au arătat că viteza impulsului neuronal nu este una fantastică,
ci este destul de moderată, în jur de 27,5 m/s. Încercarea de a studia circuitul complet de la stimularea
organelor de simţ la răspunsul motor pe subiecţi umani a condus însă la eşec, datorită enormelor
diferenţe pe care le-a găsit între indivizi şi chiar între două încercări ale aceluiaşi subiect. Oricum,
Helmholtz n-a fost interesat de implica ţiile psihologice ale cercetărilor lui, dar a fost una din primele
demonstraţii că este posibilă experimentarea unor procese psiho-fiziologice.
O deosebită influenţă au avut cercetările lui Helmholtz în domeniul vederii şi al auzului. El a
studiat coordonarea mişcările muşchilor oculari externi şi interni şi a extins teoria publicată în 1802 de
Thomas Young asupra vederii colorate, iar în domeniul auzului a studiat percep ţia tonurilor combinate
şi individuale, natura armoniei disonanţei şi a publicat o teorie a rezonanţei. Contribuţiile lui Helmholtz
la dezvoltarea teoriilor despre auz şi văz sunt în continuare incluse în textele contemporane de
psihologie.
Totu i, de i influen a lui Helmholtz asupra psihologiei a fost mare, el n-a considerat psihologia o
disciplină şştiinţificşă independent
ţ ă, ci a aliat-o a şa cum a făcut-o şi Kant cu filozofia.
Ernest Weber (1795-1878) – a studiat la Leipzig anatomia şi fiziologia fiind interesat tot de
fiziologia organelor de simţ. Spre deosebire de Helmholtz îns ă, Weber a explorat alte senzaţii decât
cele vizuale şi auditive, în special pe cele musculare şi cutanate. A aplicat în mod ingenios metodele
278
ISTORIA PSIHOLOGIEI
experimentale ale fiziologiei la probleme de natură psihologică. Două contribuţii majore a adus Weber
în domeniul psihologiei. Prima dintre acestea implică determinarea experimentală a discriminării
corecte a două atingeri pe piele. Weber a măsurat distanţa necesară dintre două puncte înainte ca
subiecţii să confirme două senzaţii distincte. Cercetarea lui Weber a constituit prima demonstraţie
experimentală, sistematică a conceptului de prag senzorial, un concept larg utilizat în psihologie de la
începuturile ei şi până astăzi.
O a doua contribuţie a lui Weber este statuarea primei legi cu adevărat cantitative în psihologie.
Căutând să determine care este cea mai mic ă diferenţă dintre două greutăţi care poate fi discriminată,
el a găsit că această diferenţă poate fi exprimată printr-un raport constant de 1:30. Weber a demonstrat
şi influenţa simţului muscular intern asupra discriminării greutăţilor observând că subiectul poate
discrimina mai fin dacă greutăţile ce trebuie apreciate sunt mişcate de el, decât dacă îi sunt plasate
direct în mână. Deşi Weber, ca şi Helmholtz, n-a intuit importanţa pe care cercetările sale fiziologice le
va avea pentru cunoaşterea psihicului, demonstraţia lui, că “distanţa” dintre două senzaţii poate fi
măsurată, a avut un rol hotărâtor asupra constituirii psihologiei ştiinţifice.
Gustav Theodor Fechner (1801-1887)- a r ămas în istoria psihologiei ca psiho-fizician. A studiat
medicina, apoi fizicaşi matematica tot la Leipzig şi a fost preocupat ca şi ceilalţi fiziologi germani tot de
problema senzaţiei.
Preocupat de Dar,
relaţspre deosebire
ia dintre suflet şde ei, Fechner
i corp, a pornit
el a decis de dou
că cele la oătez ă filosofic
sunt ă. sunt aspecte ale
identice,
aceleiaşi unităţi fundamentale. În încercarea de a demonstra această teză cu mijloace ştiinţifice,
Fechner a formulat ceea ce el a considerat a fi, legea conexiunii dintre suflet şi corp, dintre senzaţie şi
stimul, (S= K × log E + c). Legea descoperită de el demonstra că intensitatea senzaţiei, (o calitate
mentală), depinde de intensitatea stimulării, (o calitate fizică).
Astfel, Fechner a considerat ca fiind demonstrat faptul că legătura dintre cele două lumi: cea
fizică şi cea mentală, pot fi exprimate prin legi cantitative. Ştiinţa care trebuia să se preocupe de
descoperirea relaţiilor cantitative dintre suflet şi corp, şi de exprimarea lor în formule matematice s-a
numit psiho-fizică.
Fechner a eşuat în încercarea lui de a constitui filosofia ca oştiinţă exactă, în schimb a infirmat
prin descoperirea relaţiei cantitative dintre senzaţie şi stimul, afirmaţia lui Kant, făcută la începutul
secolului al XIX-lea, că psihologia nu va putea constitui niciodată ca ştiinţă, datorită imposibilităţii de a
măsura şi experimenta fenomenele şi procesele psihice. Cercetările lui Fechner privind posibilitatea de
a cerceta psihicul cu metodele cantitative aleştiinţelor naturale au influenţat puternic credinţa lui Wundt
în posibilitatea conceperii psihologiei ca ştiinţă experimentală.
Apariţia psihologiei ca ştiinţă este legată indisolubil de spaţiul german din mai multe motive:
1. În primul rând se pare că aşa-zisul temperament german s-a potrivit perfect cu observaţia
sistematic
fiziologie. ăÎnatimp
fenomenelor,
ce Franţa şcui Anglia
descrierea minuţioasămodelele
erau favorizate
şi clasificarea riguroasă cerutde
deductiv-matematice
ă de biologie
a face ştiinţăş,i
germanii au optat pentru colectarea atentă a faptelor observabile, favorizând modelul inductiv-
clasificator.
279
CĂTĂLIN DÎRŢU
2. În al doilea rând, germanii au construit ştiinţa dându-i un sens foarte larg. În timp ce francezii
şi englezii s-au limitat la fizică şi chimie, ştiinţe care se pretau cel mai bine unei observări cantitative, în
Germania, pe lângă acceptarea în familia ştiinţelor a biologiei şi fiziologiei, au mai fost incluse o
multitudine de alte domenii precum: filologia, istoria, arheologia, estetica, logica şi chiar analiza critică a
literaturii. Având o arie atât de largă de preocupări, nu este de mirare că germanii n-au avut prea multe
prejudecăţi care să-i împiedice să exploreze şi să măsoare complexitatea minţii umane cu instrumentele
ştiinţei.
3. Nu în ultimul rând, aportul oamenilor de ştiinţă germani la constituirea psihologiei ca disciplină
ştiinţifică a fost posibil şi datorită unei organizări deosebit de eficiente a universităţilor germane, în
special cu privire la ştiinţă. Universităţile germane au îmbinat funcţia de predare a cunoştinţelor cu cea
de cercetare. În cadrul lor profesorii şi studenţii îşi puteau exprima liber ideile, f ără a fi supuşi unor
constrângeri de natură religioasă.
Spre deosebire de situaţia din Germania, în Anglia şi Franţa, din diferite motive, oamenii de
ştiinţă au lucrat în afara sistemului educa ţional, deoarece universităţile din aceste ţări nu au încurajat
cercetarea, ci au considerat ca principală vocaţie a lor doar predarea cunoştinţelor. În aceste condiţii,
universităţile germane vor deveni pentru universităţile occidentale ale secolului al XIX-lea un model de
organizare
foarte cu atât
puternic susţmai
inut mult cu şcât
cu bani acest avânt
i resurse f ărăstat.
de către precedent al învăţământului superior german a fost
Implicarea puternică a structurilor statale germane în sus ţinerea financiară a dezvoltării
universităţilor a avut drept principal scop crearea unei elite culturale. Littman(1979) afirma pe bun ă
dreptate că în universităţile lor, “germanii au industrializat procesul de achizi ţionare şi aplicare a
cunoaşterii”. Tendinţa cercetătorilor germani de a se deschide spre crearea de noi disciplineştiinţifice a
condus astfel şi la naşterea psihologiei.
ACTIVITATE
Încercaţi să descoperiţi care sunt cauzele care au ăf cut ca psihologia să se constituie ca ştiinţă
atât de târziu, mult în urma altor ştiinţe.
280
ISTORIA PSIHOLOGIEI
281
CĂTĂLIN DÎRŢU
282
ISTORIA PSIHOLOGIEI
numai că spre deosebire de empiriştii şi asociaţioniştii englezi care încercau să înţeleagă procesul de
formare a asociaţiilor pornind de la studierea asociaţiilor deja formate, el a abordat direct problema
formării şi dezvoltării asociaţiilor.
Timp de cinci ani, deşi nu a avut vreun post universitar sau laborator propriu, Ebbinghaus a
imaginat o lungă serie de experimente desfăşurate sub un control strict al condiţiilor, folosindu-se pe el
însuşi ca singur subiect. El a considerat c ă dificultatea materialului ce trebuie memorat poate fi
măsurată prin simpla măsurare a numărului de repetiţii necesare pentru a se ajunge la o reproducere
perfectă.
Pentru a nu implica asociaţii deja formate Ebbinghaus a inventat silabele ăfră sens formate din
două consoane şi o vocală. Cuvintele ce constituie conţinutul limbajului nostru au deja ataşate înţelesuri
sau asociaţii, a considerat psihologul german, iar aceste asocia ţii deja formate pot facilita învăţarea
materialului făcând ca, în timpul experimentării, influenţa lor să fie o variabilă incontrolabilă.
Astfel, un prim set de experimente au vizat diferen ţa dintre rapiditatea memorării unei liste de 80
de silabe fără sens şi cea a unui material tot de 80 de silabe, dar cu sens (versuri). El a g ăsit o diferenţă
mai mult decât semnificativă: 80 de repetiţii au fost necesare pentru a memora materialul ăfră sens, în
timp ce pentru memorarea materialului cu sens, au fost necesare doar 9 repeti ţii.
Printr-un alt set de experimente, Ebbinghaus a investigat efectul lungimii materialului asupra
numărului de repetiţii necesar pentru o reproducere perfectă şi a constatat că atât timpul total, cât şi
timpul necesar pentru memorarea fiec ărei silabe creşte cu lungimea listei. De asemenea, cercetările lui
asupra influenţei exercitate de trecerea timpului asupra reamintirii, a condus la celebra curbă a uitării.
Ebbinghaus n-a adus în psihologie nici o contribuţie teoretică sau sistematică, deoarece n-a
dezvoltat un sistem psihologic formal, n-a fondat o şcoală şi n-a lăsat discipoli, dar cu toate acestea, el
a ridicat bariera ce oprea accesul experimentului la procesele psihice superioare, dând dovad ă de
aptitudini tehnice deosebite, perseverenţă şi ingeniozitate. Nu există în întreaga istorie a psihologiei un
alt caz de cercetător, ce a lucrat singur având ca subiect propria persoană sub un astfel de sistem rigid
de experimentare. Cercetarea lui a fost atât de exact ă şi de sistematică încât este încă citat în textele
contemporane.
283
CĂTĂLIN DÎRŢU
Külpe şi discipolii săi principalul obiectiv a fost descoperirea elementelor prime care stau la baza
proceselor psihice, chiar dacă principalul proces psihic studiat de ei a fost unul superior, gândirea.
Şcoala de la Würzburg a avut aceeaşi orientare analitică şi a utilizat aceeaşi metodă ca şi Wundt,
introspecţia.
III.2.3. Adaptarea teoriei lui Wundt în America: structuralismul American
Unul
găsit un dintre
teren discipolii
propice pentrului transplantarea
Wundt, Edwardstructuralismului
Titchener (1867-1927),
în ţara luienglez
natalăde
, asrcine,
reuşit dup ă ce
să fac nu a
ă acest
lucru în Statale Unite. Astfel, el a înfiin ţat un laborator după modelul laboratorului de la Leipzig la
Universitatea Cornell.
Între concepţia despre psihic a lui Titchenerşi cea a maestrului său Wundt diferenţele sunt destul
de puţine. Titchener s-a dovedit a fi mai radical decât Wundt în definirea obiectului psihologiei eliminând
concepte precum cel de apercepţie sau voinţă pe care le-a considerat neclare. În aceste condi ţii,
structuralismul lui Titchener a devenit puternic senzualist, atomistşi analitic.
În ciuda acestui fapt, modul autocratic al lui Titchener de a-şi impune ideile a avut un mare
succes în America, rolulimportant al acestui psiholog fiind acela de a răspândi ideile lui Wundtşi de a
contribui decisiv la recunoaşterea psihologiei ca disciplină ştiinţifică autonomă şi, mai mult, ca ştiinţă
experimental . alte cuvinte o personalitate fascinantă, (G. Allport îşi aminteşte că Titchener avea o
A fost ăcu
figură impresionantă, cu barbă mare ca cea a unui profet), chiar dac ă unii istorici ai psihologiei,
subliniind lipsa de srcinalitate a structuralismului lui Titchener, nu-i recunosc acestuia decât rolul de a fi
servit ca ţinta criticilor ce vor veni ulterior dinspre behaviorism şi gestaltism.
Cornell University a rămas un bastion al psihologiei atomist-mentaliste chiarşi atunci când
funcţionalişti ca Angell sau behaviorişti ca Watson îndreptau psihologia spre cu totul alte obiective.
Această rezistenţă neobişnuită a structuralismului de srcine wundtian ă la universitatea Cornell se
datorează integral figurii charismatice şi intransigenţei lui Titchener. Refuzând să colaboreze cu
Asociaţia Psihologilor Americani (A.P.A.), Titchener a preferat să-şi creeze propria organizaţie
grupându-şi discipolii în asociaţia “Experimental Psychologists”, (Psihologii Experimentalişti).
replicaElrivalelor
şi-a creat de asemeneaReview
“Psychological şi propria revist
”, (care a găă,zduit
(American
în 1913Journal of Psychology),
“manifestul” behavioristînalcare să poată
lui Watson),
şi “Journal of Experimental Psychology”. Încercarea lui Titchener de a salva structuralismul prin
separarea lui de noile curente care se afirmau impetuos nu a avut sor ţi de izbândă. Imediat după
moartea maestrului discipolii au părăsit poziţiile, organizaţia lor intrând în disoluţie devenind istorie.
În cărţile de istoria psihologiei, poziţia sistematică a lui Titchener este prezentată în spaţiul larg al
unui capitol separat şi este văzută ca stând la baza primei şcoli psihologice în S.U.A., structuralismul
american.
ACTIVITATE
Precizaţi cu atenţie principalele asemănări şi deosebiri între concepţia structuralistă a lui Wundt şi
concepţiile lui Titchener, Ebbinghaus şi Külpe.
284
ISTORIA PSIHOLOGIEI
Darwin.
spirituluiÎnsumând concluziile
american decât acestor
filosofiile tradidiscu ţii, Ch.
ţionale, Pierce va.contura o nouă filosofie, mult mai adecvată
pragmatismul
Conform acestei filosofii, adevărul are întotdeauna o valoare determinată de utilitatea lui. Cu alte
cuvinte, este adevărat numai ceea ce practica ne arată că ne este util, folositor. În psihologie, adoptarea
poziţiilor pragmatiste a condus la o psihologie a adaptării. În centrul acestei psihologii, membrii “Clubului
Metafizic” au plasat credinţele, definite de C. Wright ca fiind “acele procese psihice prin care un om este
pregătit să acţioneze”. Pierce credea că aceste credinţe sunt determinate de activitatea practică a
omului şi se află într-o continuă schimbare datorită faptului că, prin permanenta lor raportare la
realitatea concretă, între ele se duce o acerbă “luptă pentru existenţă”. Credinţele care reuşesc să ne
faciliteze cel mai bine adaptarea la lumea reală, credeau membrii “Clubului Metafizic”, devin obi şnuinţe,
adică “reguli de acţiune”.
Deşi opţiunea lui W. James pentru psihologie a fost mult mai pu ţin fermă decât cea a lui Wundt,
el oscilând între fiziologie, psihologie şi filosofie pentru a părăsi în cele din urmă psihologia în favoarea
filosofiei, între 1890 şi 1913, el a fost cel ce a dat tonul în psihologia american ă. În cea mai influentă
285
CĂTĂLIN DÎRŢU
lucrare a lui, “ Principiile psihologiei”, apărută în 1890, James a încercat să ofere o alternativă la
psihologia lui Wundt.
Conform concepţiei lui James, psihologia este ştiinţa vieţii mentale care nu poate fi însă redusă la
“atomi psihici” aşa cum a încercat Wundt. Numind teoria lui Wundt “teorie a mingilor de biliard”, James a
considerat că interesul nostru nu trebuie s ă fie captat de conţinutul conştiinţei ci de funcţia ei adaptativă.
Prima funcţie care dovedeşte că nu poate fi vorba de o pasivitate a conştiinţei este alegerea,
credea James, care are ca scop adaptarea. Procesele mentale sunt, deci, activităţi funcţionale utile
fiinţelor vii în încercarea lor de a se adapta mediului în care trăiesc, cea mai importantă funcţie a acestor
procese fiind selectivitatea, (capacitatea de a alege).
“Conştiinţa, pe scurt, lucrează asupra datelor aşa cum un sculptor lucrează asupra blocului lui de
piatră”. În aceste condiţii, legile asociaţiei pe care s-au sprijinit cercet ările lui Wundt, dar pe care le vor
invoca şi din ce în ce mai numeroasele cercetări pe animale ale psihologilor americani interesaţi de
asocierea stimulului cu r ăspunsul, (aşa numitele “teorii S-R”), care vor culmina cu apariţia
behaviorismului, nu vor fi considerate ca esenţiale pentru activitatea psihică. Ele, afirma James, nu pot
regla decât activitatea reflexă, automată a organismului.
Poziţia teoretică adoptată de James l-a inspirat pe John Deweyşi pe alţi psihologi funcţionalişti
286
ISTORIA PSIHOLOGIEI
3. Funcţionalismul este ştiinţa relaţiilor psihofiziologice al cărei obiect este interacţiunea totală dintre
organism şi mediu. Psihologia funcţionalistă include toate funcţiile psihice şi corporale, deoarece nu
face o distincţie clară între psihic şi corp, considerându-se că ele nu-s două entităţi diferite ci apar ţin
aceleiaşi ordini, ceea ce permite un transfer rapid de energie de la una la cealaltă.
Angell a susţinut că funcţionalismul nu este propriu-zis o şcoală psihologică, definindu-se mai
degrabă ca un curent larg de gândire, cu scopuri mai generale ce-şi pot găsi locul în interiorul oricărui
cadru teoretic sau oricărei şcoli. În ciuda protestului lui Angell, func ţionalismul american a fost definitiv
asociat cu tipul de psihologie practicat la Chicago, mai ales dup ă ce Harvey Carr (1873-1954) a dat
psihologiei funcţionaliste o formă definitivă.
287
CĂTĂLIN DÎRŢU
288
ISTORIA PSIHOLOGIEI
noastră părere despre noi înşine ar avea neapărat de suferit de pe urma ei. Dar dacă dorinţa este
îndeplinită, ajungem să ştim datorită bucuriei noastre, nu fără un sentiment de jenă, că asta doream,
bunăoară moartea unei rude apropiate ai c ărei moştenitori suntem.” Schopenhauer aseamănă relaţia
dintre voinţa inconştientă şi intelect cu imaginea unui orb puternic c ărând în spate un schilod cu vedere.
Această analogie ne aduce aminte de metafora calului plin de forţă nestăpânită care încearcă mereu să
scape de călăreţul incomod aşezat în şa, metaforă utilizată de Freud pentru a explica relaţia dintre
Inconştient şi Eu.
Freud a susţinut întotdeauna că nu a citit opera lui Schopenhauer decât târziu, şi nu avem de ce
să nu-l credem. Cel mai important discipol al lui Freud, Carl Gustav Jung confirm ă c ă Freud l-a citi pe
Schopenhauer de abia în 1914, când psihanaliza era de mult constituit ă.
Totuşi este important de amintit că acelaşi Jung consideră c ă citindu-l pe Schopenhauer, Freud
n-a rămas neinfluenţat de acesta, ci a sim ţit nevoia de a introduce un nou principiu alături de cunoscutul
principiu al plăcerii (Lustprinzip, Eros), şi anume principiul morţii (Thanathos).
O altă influenţă majoră asupra lui Freud a exercitat-o psihofizica lui Fechner. Fechner a crezut că
viaţa psihică poate fi explicată printr-un singur principiu, Lustprinzip, principiul pl ăcerii. Freud va
împrumuta de la Fechner atât acest concept cât şi pe cel al energiei mentale, ambele de o importan ţă
majoră pentru psihanaliză.
De asemenea, sugestia lui Fechner că psihicul ar fi analog cu un aisberg din care cea mai mare
parte este ascunsă sub apă şi că el este influenţat de forţe inobservabile, a avut o mare influen ţă
asupra lui Freud. Alţi autori consideră că doctrina principiului plăcerii a fost preluată de Freud de la
teoriile filosofice hedoniste, cum ar fi de exemplu utilitarismul. În ceea ce priveşte conceptul de
determinism psihic se consideră că a fost formulat sub influenţa ideilor mecaniciste promovate de câţiva
fiziologi germani printre care unul, Ernst Brucke, i-a fost profesor lui Freud.
Cunoscute de timpuriu, încă din timpul studenţiei, nici ideile evoluţioniste ale lui Darwin n-au
rămas fără ecou aspra teoriei lui Freud. Evoluţia psihică a omului este privită de psihanaliză ca o
continuă încercare de rezolvare a tensiunilor provocate de lupta celor trei instan ţe psihice, ca o
permanentă orientare spre echilibrare şi adaptare.
Dincolo însă de influenţa certă pe care au exercitat-o unele teorii filosofice şi ştiinţifice asupra
concepţiei freudiene despre psihic, trebuie subliniat faptul ca psihanaliza a fost cel mai mult influen ţată
de psihopatologie, adică de c ătre concepţiile privind înţelegerea şi tratarea bolilor mentale. Şi pentru că
în secolul al XIX-lea psihiatria a fost dominată de şcoala somatică care punea accent pe factorii de
natură organică şi îndeosebi pe leziunile creierului în apariţia comportamentului anormal, psihanaliza
s-a dezvoltat ca o faţetă a revoltei împotriva acestei orientări somatice.
Din perspectiva psihanalizei, rolul principal în apariţia bolii mentale îl joac ă conflictul intra-psihic şi
stresul emoţional provenit din acest conflict, iar hipnoza a jucat un foarte important rol în descoperirea
de către Freud a existenţei acestui conflict, chiar dacă, mai târziu, Freud va renunţa total la hipnoză,
289
CĂTĂLIN DÎRŢU
Încă din copilărie, Freud a beneficiat din partea p ărinţilor săi de o grijă deosebită şi de o educaţie
atentă. Deşi săraci, părinţii lui Freud i-au rezervat o cameră separată pentru studiu şi au mers cu
sacrificiul până acolo încât au renunţat la pianul la care sora lui Freud lua lecţii numai pentru ca acesta
să nu fie distras de la studiu. Astfel, nu este de mirare faptul ca Freud a fost tot timpul un elev eminent
şi că a putut să spere în mod legitim la o carieră de excepţie.
Deşi va urma cursuri de anatomie şi fiziologie la Viena, Freud va afirma că nu a simţit o atracţie
deosebită pentru poziţia de doctor ci doar o imensă dorinţă de cunoaştere, dar nu orice fel de
cunoaştere. Freud a respins cunoaşterea prin speculaţie proprie filosofiei şi, într-o oarecare măsură, şi
teologiei, optând pentru cunoaşterea naturii, îndeosebi a complexei naturi umane.
Faţă de profesorii întâlniţi la facultate Freud a avut o interesant ă atitudine ambivalentă. Spre
exemplu, deşi a lucrat sub îndrumarea lui Carl Claus două sezoane în laboratorul de biologie marină de
la Triest disecând răbdător ţipari pentru a găsi dovezi care să infirme ipoteza hermafroditismului lor, nu
va găsi loc pentru acest profesor în amintirile sale. În schimb, Ernst Brücke, profesor sub îndrumarea
căruia Freud va descifra tainele sistemului nervos, va deveni una din primele figuri paterne faţă de care
Freud va dezvolta puternice sentimente filiale.
La moartea lui, în 1892, Freud va pune numele Ernst celui de-al patrulea copil al lui. De altfel,
Freud a decis să pună nume copiilor lui după numele oamenilor care l-au sus ţinut şi pe care i-a admirat.
Primul copil, Matilde, a primit numele dup ă cel al soţiei lui Breuer, protectorul lui timp de mai mul ţi ani,
cel de-al doilea, Martin, după numele marelui psihiatru francez Charcot, etc.
Am accentuat pe ambivalenţa atitudinii lui Freud fa ţă de oamenii cu care a venit în contact pentru
a sublinia complexitatea personalităţii părintelui psihanalizei. Firea lui Freud pare să fi fost una a
contrastelor. El însuşi afirma că pentru buna desfăşurare a vieţii lui emoţionale a avut întotdeauna
nevoie de un prieten intim pe care să-l iubească necondiţionat şi de un duşman pe care să-l urască.
Dacă nu vrem să facem apel la prea bine cunoscuta rela ţie a lui Freud cu Jung, care s-a
transformat în doar
al psihanalizei) câţiva
într-una deani dintr-o rela
contestare ţie aproape
reciproc filialăă,,putem
ă puternic (Jung aminti
a fost numit deseori
aici rela ţia mai„prin ţ mo
puţin ştenitor”ă
cunoscut
cu Wilhelm Fliess.
Acest obscur medic specialist în bolile nasului, gâtului şi a urechilor a fost pentru Freud timp de
14 ani confidentul cel mai apropiat, cel ăcruia i-au fost împărtăşite gândurile cele mai intime legate de
naşterea psihanalizei. Pentru Freud, Fliess a fost un Alter-Ego, numit cu duio şie, „Celălaltul meu”. Atât
de apropiată şi necesară a fost relaţia cu Fliess încât Freud a mers şi mai departe şi a recunoscut
existenţa unor sentimente aproape homosexuale faţă de Fliess.
Cu toate acestea, a fost de ajuns ca Fliess s ă dovedească neglijenţă la o operaţie făcută unei
paciente a lui Freud pentru ca relaţia dintre cei doi să se destrame rapid şi în locul prieteniei intime
iniţiale să se instaureze o stare de conflict deschis. Freud n-a suportat niciodat ă să fie dezamăgit de cei
ce-i erau apropiaţi, şi aceasta se poate observa şi din analiza evoluţiei relaţiilor ulterioare cu mulţi dintre
discipolii săi cărora nu le-a putut ierta nici o tendinţă de contestare a ceea ce el a statuat cu fermitate ca
fiind „principiile psihanalizei”.
290
ISTORIA PSIHOLOGIEI
Jung, ca unul care a fost nevoit la rândul lui ăs rupă relaţia cu Freud pentru a deveni
independent, a afirmat mai târziu că Freud nu s-a comportat faţă de discipolii săi ca un autentic om de
ştiinţă ci, mai degrabă ca un preot întemeietor de religie, gata s ă-şi apere adevărurile de credinţă cu
orice mijloace.
După ce şi-a luat diploma în 1881, din cauza sărăciei şi a dorinţei de a se putea căsători, (a
trebuit să aştepte patru ani departe de logodnica sa), Freud trebuit să renunţe nu fără regrete la
atmosfera confortabilă a laboratorului de cercetare neurologică a lui Brücke şi, la sfatul acestuia, a
ocupat în 1882 un post inferior la Spitalul General din Viena, etapă necesară în pregătirea pentru
practica privată.
La Spitalul general a r ămas trei ani, timp în care a urcat încet treapt ă cu treaptă de la Aspirant
(asistent clinic), la Secund, apoi Secund senior pentru a ajunge în final la titlul de Privatdozent. Ultimul
grad era onorific, nu aducea bani, dar permitea practica privată şi o carieră didactică în viitor.
Un eveniment deosebit de important în viaţa lui Freud şi în procesul de constituire a psihanalizei
l-a constituit prietenia cu Josef Breuer (1842-1925), un psihiatru adept al hipnozei ca mijloc de tratare a
bolilor psihice. În 1882, Breuer i-a vorbit pentru prima oar ă lui Freud despre un caz deosebit de
interesant, cazul Anna O., caz de care Breuer s-a ocupat timp de un anşi jumătate.
Simptomele acestei paciente s-au declanşat în condiţiile îmbolnăvirii grave a tatălui ei. Dacă până
în momentul acestei îmbolnăviri pacienta era o tân ără plină de viaţă, după acest eveniment, au apărut
simptome bizare: dificultăţi de vorbire, halucinaţii pe teme de coşmar, perioade de somnolenţă şi de
pierdere a memorieişi chiar dezvoltarea a două personalităţi distincte.
Putem spune că importanţa cazului Anna O. pentru psihanaliz ă se datorează în mare măsură şi
faptului că pacienta, (o tânără cu o cultură deosebită şi cu un simţ al auto-observaţiei) nu a avut un rol
pasiv în timpul tratamentului ci a ăf cut ea însăşi descoperiri importante legate de posibilităţile de
vindecare, intuiţii pe care mai târziu Freud le va valorifica la maximum.
Spre exemplu, pacienta a observat rolul benefic al conversa ţiilor cu Breuer, considerând că
tratamentul poate fi numit „cura mea verbală” sau, cu mai mult umor, proces de „curăţare a hornului”.
Mai târziu Freud va vorbi de efectul de catarsis, de purificare prin aducere la nivelul con ştiinţei al
dorinţelor interzise ce tulbură echilibrul psihic.
Un exemplu ilustrativ al importanţei acestui proces de purificare prin conştientizare este legat de
apariţia unui simptom de hidrofobie (incapacitate de a bea ap ă) pe care pacienta nu l-a putut depăşi
decât în momentul în care, sub hipnoză şi în urma unui proces de regresie în timp, ea şi-a reamintit un
episod neplăcut din copilăria sa, episod în care o guvernantă pe care nu o putea suferi i-a dat s ă bea
apă câinelui ei dintr-un pahar. Odat ă ieşită din starea de hipnoză şi după ce i-a fost reamintit acest
episod, simptomul deosebit de chinuitor a dispărut.
Freud va recunoaşte de multe ori importanţa discuţiilor cu Breuer şi a intuiţiilor apărute în urma
familiarizării cu acest caz pentru conturarea primelor cadre teoreticeşi practice ale psihanalizei. Din
păcate, relaţiile cu Breuer s-au r ăcit după ce au publicat împreună în 1895 volumul “Studii asupra
isteriei”, în condiţiile în care Freud a ajuns să insiste din ce în ce mai mult.
Ajuns în Franţa în 1885 cu o bursă de cinci luni, Freud va lucra timp de 6 s ăptămâni în
Laboratorul de Patologie de la Salpêtrière al lui Charcot, pe probleme de paralizie cerebrală infantilă şi
afazie, dar interesul lui pentru cercetarea neurologică s-a dovedit a fi în descre ştere. Freud a încercat
291
CĂTĂLIN DÎRŢU
să trezească interesul lui Charcot pentru cazul Anna O., dar acesta, având proprii lui pacien ţi cu
simptome ciudate a rămas indiferent.
Mult mai interesat a fost Freud de ideile lui Charcot privind separarea bolilor mentale de maladiile
fizice. Cu foarte mult curaj, Charcot a considerat isteria o veritabilă suferinţă şi nu un refugiu pentru
bolnavii închipuiţi cum se credea în acel timp. Mai mult, credea Charcot opunându-se unei alte opinii
generale, isteria nu afectează doar pe femei ci, în egal ă măsură şi pe bărbaţi. Considerând-o o boală
reală şi nu una închipuită, Charcot propunea şi o metodă de vindecare, susţinând că există posibilitatea
ca simptomele isterice să fie tratate direct prin hipnoză.
Dovedindu-se a fi un contestatar al vechilor concepţii privind srcinea nevrozelor, Charcot şi-a
atras admiraţia lui Freud devenind o altă figură paternă, un alt model pentru acesta. Un serios motiv de
admiraţie l-au constituit şi discursurile lui Charcot urmărite de o foarte numeroasă asistenţă, discursuri
construite atent ca nişte mici opere de artă în care expunerea sincer ă a propriilor gânduri făcea ca
distanţa dintre auditoriu şi profesor să devină aproape insesizabilă.
Cu egală atenţie Freud a urmărit şi cercetările efectuate asupra hipnozei de Şcoala de la Nancy
reprezentată de Liébeault şi Bernheim, şcoală rivală celei de la Salpêtrière reprezentată de Charcot.
Rivalitatea era alimentată de viziunea complet diferită a celor două şcoli asupra caracterului general sau
parţial al hipnozei ca fenomen psihic. În timp ce Charcot considera ăc numai bolnavii isterici pot fi
hipnotizaţi, Şcoala de la Nancy afirma că hipnoza nu este un fenomen psihic posibil de a fi indus doar
nevroticilor ci, ea poate fi indusă şi oamenilor normali deoarece nu este decât o formă extremă a
fenomenului psihic normal de sugestie.
Interesul egal al lui Freud pentru ambele puncte de vedere asupra hipnozei s-a tradus în efortul
lui de a traduce lucrările reprezentative ale ambelorşcoli în germană. Astfel, Freud a avut importantul
rol de a populariza ideile psihiatrilor francezi într-o lume teutonic ă profund ostilă şi închisă oricăror idei
provenite de pe tărâm francez.
Cu tot acest interes timpuriu pentru hipnoz ă, după câteva încercări neconcludente de utilizare a
hipnozei în tratarea bolilor psihice, Freud va renun ţa la această metodă în favoarea dezvoltării propriei
lui metode de tratament, metoda asociaţiei libere.
La iniţiativa lui W. Stekel, în 1902 au început întâlnirile periodice ale unui grup de medici tineri cu
Freud. Astfel a luat fiinţă ceea ce biografii lui Freud au numit „Societatea psihanalitic ă de miercuri
seara”, după ziua şi ora târzie la care obişnuiau să aib ă loc aceste întâlniri. Unii dintre membrii acestui
grup au fost membrii fondatori ai Societăţii Psihanalitice Vieneze înfiinţată în 1908, transformată apoi în
1910 în Asociaţia Psihanalitică Internaţională.
Organizarea treptată a acestor asociaţii corespundea dorinţei lui Freud de răspândire pe de o
parte a ideilor psihanalitice şi, pe de altă parte, necesităţii de a apăra aceste idei de neînţelegeri şi, mai
ales, de tot mai desele atacuri venite dinspre detractorii psihanalizei. Dar, f ără ca Freud să poată
anticipa aceasta, cele mai puternice atacuri şi contestări au venit din interiorul acestor societăţi,
mişcarea psihanalitică fiind supusă unor schisme mai mari sau mai mici, dar periodice.
Primul care a trebuit să părăsească Societatea Psihanalitică Vieneză fost A. Adler în 1911,
acuzat de către Freud că a modificat nepermis ideile psihanaliticeşi că, formând un grup în interiorul
societăţii a declanşat o „competiţie ostilă” vizând în cele din urmă preluarea controlului Societ ăţii şi
292
ISTORIA PSIHOLOGIEI
utilizarea prestigiului ei în scopuri proprii. Considerând că a fost dur, dar nu injust, Freud va provoca
demisia forţată şi îndepărtarea lui Adler şi a şase adepţi ai ideilor lui.
După eliminarea fără probleme a lui W. Stekel, un psihanalist fără strălucire, unitatea mişcării
psihanalitice a fost pusă la grea încercare de conflictul deschis dintre Freud şi Jung, acutizat în 1913şi
manifestat deschis în 1914. Eliminarea lui Jung n-a mai fost aşa de uşoară cum a fost cea a grupului lui
Adler, deoarece Jung era din 1910 preşedintele Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale şi, după Freud,
era cel mai cunoscut adept al ideilor psihanalitice.
Criza declanşată de Jung în interiorul mişcării psihanalitice a fost atât de îngrijorătoare pentru
adepţii fideli lui Freud, încât ace ştia au simţit nevoia de a organiza un Comitet secret de loialişti care, cu
acceptul ulterior al lui Freud, a avut func ţia de a-l apăra pe părintele psihanalizei de atacurile lui Jung şi
de a proteja Asociaţia de disoluţie.
După demisia lui Jung din funcţia de preşedinte al Asociaţiei, s-a văzut că temerile loialiştilor
erau oarecum întemeiate, deoarece imediat ce Jung s-a delimitat ferm de psihanaliz ă renunţând la rolul
central al sexualităţii, la complexul lui Oedip sau la teoria asupra sexualităţii infantile el a dobândit
numeroşi adepţi care până atunci nu acordaseră suficient credit psihanalizei tocmai din cauza
accentului prea mare pus de Freud pe problema sexualităţii.
Schismele din interiorul societăţilor psihanalitice l-au forţat pe Freud să-şi apere cu foarte mare
atenţie ideile şi au grăbit într-o mare măsură procesul de maturizare a psihanalizei. Până la sfârşitul
vieţii (1939) el a r ămas înconjurat de mulţi adepţi, dar nici unul de talia rebelilor Jung sau Adler.
ACTIVITATE
Pe baza indicaţiilor bibliografice, familiarizaţi-vă cu cazul Anna O. şi încercaţi să descoperiţi şi alte
cauze care au făcut ca acest caz să fie unul din cele mai importante pentru psihanaliz ă. Ce idei
importante pentru psihanaliză consideraţi că a extras Freud din analiza acestui caz?
ppentru
ărăseşateintra
o lume
într-oedenică în
lume în carecare totulăera
echilibr într-un
rile se echilibru
dobândesc cu perfect, iarunde
mult efort, siguran
intriţaîntr-o
afectivă maxim
competi ţie ăîn,
care dacă nu te adaptezi foarte rapid eşti ameninţat cu extincţia.
Reacţia nou născutului la trecerea din lumea edenică la cea dominată de lupta pentru existenţă
se fixează în inconştientul lui, crede Freud, sub forma unei anxietăţi de bază, primare. Această
293
CĂTĂLIN DÎRŢU
anxietate primară va fi sursa şi suportul unor nenumărate alte anxietăţi specifice. Existenţa unei
continue nostalgii după „paradisul pierdut” poate fi observat ă în multe din miturile şi ritualurile
popoarelor, dar şi mult mai concret în poziţia cu genunchii la piept pe care mulţi copii anxioşi o adoptă
în timpul somnului.
Această concepţie freudiană despre anxietatea de bază a inspirat pe filosofii existenţialişti
francezi precum Sartre sau Camus să considere omul o fiinţă „aruncată în lume” şi „condamnată să fie
liberă”.
Pornind de la existenţa acestei prime traume psihice, viaţa psihică a individului devine o lupt ă
continuă. Este normal în concepţia lui Freud ca forţele psihice să poată fi privite ca o armată în continuu
avans şi pregătită mereu de luptă. Eul nostru, a cărui principală funcţie este una adaptativă şi anume
aceea de a ne ţine permanent în contact cu realitatea obiectivă şi cu legile ei, este cea mai vulnerabilă
instanţă a psihicului nostru. El este prins la mijloc între puternicele forţe ale Inconştientului care nu are
limite atunci când este vorba de „a dori” şi la fel de puternicele forţe ale Supra-Eului, zonă psihică în
care au fost interiorizate toate interdicţiile de provenienţă socială.
Provocările importante ale vieţii şi, îndeosebi interdicţiile care se opun manifestărilor energiei
psihice vitale de sorginte sexuală, libido-ul, duc la conflicte psihice importante între Inconştient şi Supra-
Eu care pot devasta teritoriul Eu-lui, al conştiinţei. Urmele acestor bătălii cumplite determinate de
evenimentele majore care ne marchează viaţa poartă în teoria psihanalitică numele de fixaţii. Fixaţiile
imobilizează şi reţin importante forţe psihice întreţesute cu amintirea evenimentului major care a
provocat conflictul.
Înţelegerea conţinutului termenului de fixaţie se poate face cel mai bine utilizând aceeaşi referire
la situaţia unei armate care, în urma unor lupte grele ajunge ăs cucerească o cetate importantă dar
care, pentru a putea înainta în continuare pe teritoriul inamic, trebuie s ă lase în urmă o garnizoană
numeroasă pentru a preîntâmpina pierderea greu cuceritului punct strategic.
Există însă cazuri când armata este prea epuizată pentru a continua înaintarea sau, mai grav,
este înfrântă într-o nouă bătălie importantă. În acest caz, singura soluţie, consideră Freud este o
retragere strategic
psihice înfrânte pe pozi
aleă Eului ţiilenumit
este greuăcucerite
în teoriaînpsihanalitic
bătălia anterioară. Aceast
ă regresie. ă retragere forţată a energiilor
Situaţiile în care forţele Eului nostru sunt depăşite nu sunt deloc rare. În timpul somnului dorinţele
interzise ţinute în frâu în timpul zilei tind să invadeze locul în care energiile Eului se refac dar sunt
contrate de forţele (acum insuficiente) ale Supraeului care încearcă să le cenzureze.
Din încleştarea acestor două forţe se naşte în urma unui armisti ţiu visul, un compromis a cărui
funcţie este de a proteja somnul atât de necesar organismuluişi psihicului. Visul este considerat de
Freud o realizare iluzorie a dorinţei deoarece dorinţelor interzise din inconştient le este barat accesul în
lumea realului, (excepţie făcând coşmarul, caz extrem când funcţia visului nu se poate realiza şi ne
trezim), dar le este în schimb permisă manifestarea camuflată sub aspectul straniu, incoerent, greu de
interpretat raţional al fenomenului oniric.
În timpul zilei, două sunt cazurile în care Eul nostru este neputincios. O situa ţie, normală până la
un punct, este reprezentată de existenţa actelor ratate, (lapsusuri, inversiuni şi omisiuni de cuvinte,
fenomene de uitare a numelor de persoane, ora şe etc.) care ne semnalează (uneori, din păcate le
semnalează şi altora) existenţa unor conflicte latente între ceea ce facemşi ceea ce dorim cu adevărat.
294
ISTORIA PSIHOLOGIEI
Credinţa lui Freud a fost c ă nimic din ceea ce se întâmplă în psihicul uman nu este rodul
întâmplării, ci totul are o cauză, este perfect determinat. Omul, obişnuia Freud să afirme, nu poate ţine
nici un secret. Dacă gura lui nu va vorbi, va vorbi cu ochii, cu mâinile sau chiar cu alte ăprţi ale corpului.
Ascunderile Inconştientului nostru se manifestă continuu în formă camuflată astfel încât este nevoie de
cunoaşterea principiilor psihanalitice, de aten ţie şi de multă experienţă pentru a interpreta corect
semnificaţiile actelor noastre.
Cea de a doua situaţie în care propriile acte dep ăşesc puterea de înţelegere a conştiinţei
reprezintă şi cazul cel mai grav: boala psihică. Simptomul este forma în care boala psihică îşi face
simţită prezenţa şi este, ca şi visul, un compromis realizat de Incon ştient şi Supra-Eu fără participarea
sau avertizarea Eului. Nevroticul ajunge s ă realizeze acte pe care nuşi le poate explica, nu-i fac plăcere
atunci când le realizează, dar nu se poate abţine, nu poate evita înf ăptuirea lor.
Soluţia pentru aducerea la normalitate a vieţii psihice în aceste cazuri extreme depinde după
Freud de capacitatea psihanalistului de a descoperi în asocia ţiile libere pe care este încurajat pacientul
să le facă a acelor cauze profunde, a acelor dorinţe inconştiente care au dus la dezechilibrul psihic
manifestat în simptome. Travaliul psihanalitic nu este unul facil, el implicând puternicerezistenţe din
partea pacientului, rezistenţe care parţial pot fi mai uşor controlate dacă psihanalistul reuşeşte să
realizeze un transfer afectiv.
ACTIVITATE
Prin consultarea operelor lui Freud recomandate în bibliografie încerca ţi să explicaţi ce este
transferul afectiv, rolul lui în tratamentul psihanalitic şi care sunt caracteristicile principale ale
metodei asociaţiilor libere.
295
CĂTĂLIN DÎRŢU
prieten că este îngrijorat de soarta care-l aşteaptă pe copilul lui, deoarece el nu este un om bogatşi în
condiţiile în care nu frecventează şcoala, fiul lui nu are nici un viitor.
În acel moment, îşi aminteşte viitorul psihiatru, speriat de spusele tat ălui, Jung decide că boala
trebuie alungată. Se retrage în cameră şi încearcă să citească, leşină, încearcă din nou, iar leşină, până
când starea de slăbiciune va dispărea definitiv. Regăsim în acest eveniment timpuriu, curajul de mai
târziu cu care Jung, asemenea lui Freud, vaîncepe o îndelungată muncă de autoanaliză.
Jung va atrage atenţia asupra pericolelor reale pe care le presupune un astfel de proces de
autoanaliză care cere sondarea unor adâncimi ale inconştientului ce pot afecta normalitatea psihică a
celui care se încumetă la acest lucru.
A urmat cursurile facultăţii de medicină fiind atras în aceeaşi m ăsură şi de ştiinţele naturii. Când
întâmplător a citit o carte de psihiatrie, i-a devenit clar că în efortul de cercetare a complexităţii psihicului
uman pot fi reunite atât interesul lui pentru medicină cât şi cel pentru ştiinţele naturii.
După absolvire a lucrat sub conducerea cunoscutului psihiatru Bleuler la sanatoriul de la
Burghölzli. Interesat de ideile psihanalitice, Bleuler l-a îns ărcinat pe Jung să facă o prezentare a c ărţii lui
Freud „Interpretarea viselor” pentru personalul spitalului. Fascinat de cartea de vise a lui Freud, Jung va
deveni într-o primă fază un adept fidel al psihanalizeişi preferatul lui Freud.
Deşi în 1911 Bleuler, şeful lui Jung a renunţat dezamăgit la statutul de membru al Societăţii
Psihanalitice considerând că Freud duce o politică de tipul „Cine nu e cu noi este împotriva noastră” mai
potrivită pentru o grupare religioasă sau politică decât adecvată scopurilor ştiinţifice, Jung a rămas fidel
lui Freud.
În 1912 însă diferenţele dintre teoria lui Jung şi cea a lui Freud au fost atât de clar exprimate în
lucrarea lui Jung “Transformări şi simboluri ale libidoului” încât ruptura definitivă din 1914 a fost
inevitabilă. Jung a renunţat la teoria instinctualistă freudiană, dând conceptului de libido o accep ţiune
mult mai largă decât era permisă în cadrul strict al psihanalizei.
Noua psihologie propusă de Jung după despărţirea de Freud a primit numele de psihologie
analitică şi este una din cele mai interesante şi esoterice teorii psihologice. În încercarea de a în ţelege
marele mister
imens din al vieţiicare
domenii şi alaparent
formei cele
nu aumainici
avansate
o legăturde manifestare
ă cu psihologia:a ei, psihicul uman,
arheologie, istorie, Jung a citit
filozofie,
alchimie, literatură, biologie etc.
Afirmam mai sus că Jung a dat conceptului de libido alte dimensiuni. Ca principal ă energie
psihică libidoul nu mai este conceput ca o energie ce are drept sursă instinctul de perpetuare a speciei
ci provine din conflictele intrapsihice care pot fi nenumărate. Imediat ce energia este creat ă de conflicte
ea se poate manifesta pe diferite c ăi, subordonându-se principiului echivalenţei conform căruia dacă o
cantitate de energie este cheltuită o aceeaşi sau o altă formă de energie va apărea în locul ei.
Dar principala diferenţă faţă de teoria freudiană provine din modul în care Jung a conceput
structura psihicului. Inconştientul personal acceptat în teoria psihanalitică este dublat în teoria lui Jung
de un inconştient colectiv, mai profund decât cel personalşi în care regăsim forme psihice apriori
(arhetipuri) ce sunt o moştenire primită de fiecare individ de la înaintaşii umani şi chiar non-umani.
Aceste arhetipuri precum persona, umbra, sinele, animusşi anima au un caracter universal, iar
manifestările lor sunt greu de înţeles raţional, căci exprimarea lor este preponderent prin intermediul
imaginilor însoţite de afecte. Este motivul pentru care Jung a considerat ăc există vise ale
296
ISTORIA PSIHOLOGIEI
inconştientului personal, determinate de dorinţe, dar că visele cele mai importante sunt cele care
încearcă să ne pună în legătură cu acele conţinuturi arhaice ale inconştientului colectiv.
Acest tip de vise nu încearcă să-şi ascundă mesajul cum afirma Freud despre toate visele,
dimpotrivă, ele încearcă să transmită un mesaj dintr-o lume aproape inaccesibilă, dar nu în forma
raţională cu care suntem mult prea obi şnuiţi. Miturile sunt o altă formă în care arhetipurile îşi manifestă
existenţa şi universalitatea.
Interesul lui Jung pentru cercetarea arhetipurilor manifestate în mituri explic ă şi interesul lui
pentru călătoriile efectuate în mijlocul indienilor americani sau în Africa. De asemenea, interesul pentru
cercetarea vechilor tratate de alchimieşi a scrierilor de filozofie ocultă pot fi interpretate din aceeaşi
perspectivă a căutării formelor diferite de manifestare a arhetipurilor în cultură.
Una din contribuţiile importante a lui Jung în psihologie este legată de impunerea termenilor de
introversiune/extraversiune care exprimă tendinţele energiilor psihice fie dea se rupe de obiect şi de a
se orienta spre sine (introversiune), fie de a se ataşa de obiect neglijând subiectivitatea (extraversiune).
ACTIVITATE
Lecturaţi cartea lui Jung „Amintiri, vise reflecţii” şi încercaţi să explicaţi pe baza cazurilor de
nevroză descrise de Jung, pe ce se întemeiază diferenţele dintre Freud şi Jung în problema
tratării bolilor psihice.
Comportamentul
biologice, ci de scopuri.omului
Scopuleste orientat
ultim spre spre
care viitor, sus ţinea
tind toate Adler,
fiin ţele şi esteeste
umane determinat
obţinereanusuperiorit
de instincte
ăţii
personale. Pentru atingerea acestui scop individul încearcă s ă-şi dezvolte continuu potenţialul său unic
dar întreg acest efort poate fi direcţionat nu numai într-un sens constructiv, cişi într-un sens distructiv,
dacă persoana angajată în acest efort urmăreşte exploatarea şi dominarea celorlalţi.
297
CĂTĂLIN DÎRŢU
După Adler, numai persoanele nevrotice aleg această cale de obţinere a superiorităţii personale.
Oamenii normali urmăresc dezvoltarea potenţialului lor nu profitând de ceilal ţi ci pe baza cooperării cu
ceilalţi, contribuind la realizarea binelui comun. Necesitatea cooper ării este impusă de însăşi evoluţia
speciei. Simpatizant al ideilor marxiste, Adler a crezut în tendinţa ultimă a speciei umane de a crea o
societate perfectă.
Doctrina supracompensării elaborată de Adler se referă la tendinţa indivizilor care au suferit un
handicap de a depune un efort dispropor ţionat de mare pentru depăşirea acelui handicap.
Supracompensarea este legată strâns de conceptul de protest masculin prin care Adler descrie
comportamentul de compensare legat prin tradiţie de comportamentul masculin caracterizat de
independenţă, forţă, dominanţă.
La polul opus, introducând termenul de inferioritate organică, Adler a avut în vedere
comportamentul de renunţare, submisiv, pasiv şi dependent legat de comportamentul feminin. Simpla
prezenţă a unui handicap nu reprezintă şi garanţia apariţiei unui comportament de compensare sau
supracompensare, deoarece nu handicapul este cel ce produce prin el însu şi energie pentru procesul
de compensare, ci atitudinea faţă de handicap este cea care determin ă declanşarea procesului.
Individul poate la fel de bine să-şi ignore handicapul sau la fel de bine poate s ă-şi dorească dep ăşirea
lui.
Implicând forţele sociale în determinarea evoluţiei psihice a individului, teoria lui Adler a mai fost
numită şi psihanaliză socială.
Născută în 1885 în Germania, K. Horney a avut un tat ă autoritar care nu era dispus să
cheltuiască bani pentru educaţia unei fete. Din fericire, mama a protejat-o şi a încurajat-o să studieze
medicina, visul ei de la 13 ani. În studenţie, Horney a avut o proastă imagine de sine considerându-se
urâtă. În consecinţă a decis să compenseze acest neajuns prin implicarea ei în studiu devenind o
studentă eminentă.
După absolvire şi c ăsătorie, problemele care au ap ărut în viaţa ei au determinat-o să apeleze la
psihanalistul Karl Abraham, discipol al lui Freud. Nemulţumită de rezultatul tratamentului, Horney a
devenit interesată ea însăşi să cunoască bazele psihanalizei, devenind membru al Institutului
Psihanalitic e la Berlin, condus de Abraham.
Curând Horney va începe să critice teoria psihanalitică. Ca mai toţi contestatarii lui Freud, şi ea
va considera că psihanaliza accentuează prea mult pe factorul sexual. Nevrozele nu se datorează în
principal incapacităţii de a controla impulsul sexual ci sunt cauzate de rela
ţiile umane inadecvate.
Mai mult, Horney considera că fiecare cultură generează propriile interdicţii care produc angoase
printre membrii ei. Unii oameni au probleme cu adaptarea la condi ţii de deşert, alţii sunt terorizaţi de
eminen
persoanţaă unor mari
normal cutremure,Horney,
ă, considera al ţii trăînseamn
iesc cu frica
ă să incursiunilor
te adaptezi unor comunit
cel mai bine ăţlai condi
războinice etc. A fialeo
ţiile specifice
culturii în care trăieşti.
Astfel, în teoria psihanalitică propusă de Horney, rolul principal în evolu ţia psihică a individului
este deţinut de procesul de socializare, condiţiile socioculturale având un rol determinant. Nevroticul are
298
ISTORIA PSIHOLOGIEI
299
CĂTĂLIN DÎRŢU
John Watson s-a născut în 1878 într-o familie foarte săracă, având o mamă extrem de religioasă
şi un tată delincvent care de altfel şi-a şi p ărăsit familia pe când Watson era încă un adolescent. După
moartea mamei, s-a înscris la Universitatea din Chicago, unde a ajuns cu doar 50 de dolari în buzunar.
Pentru a se întreţine a prestat munci dintre cele mai diverse: portar, chelner, deratizator.
La Chicago a urmat cursuri de filozofie avându-l printre al ţii pe John Dewey ca profesor, pe care
însă nu l-a agreat. În schimb şi-a luat doctoratul în psihologie experimentală cu funcţionalistul James
Angell. A absolvit în 1903 magna cum laude şi, la acea vreme, a fost cel mai tânăr cercetător devenit
doctor în psihologie la Universitatea din Chicago. Watson a r ămas cinci ani la Chicago la început ca
asistent al lui Angellşi apoi ca membru plin al facultăţii.
Începând cu 1908, Watson a acceptat postul de profesor şi de director al laboratorului psihologic
la Johns Hopkins University. Deoarece mai vârstnicul psiholog James Mark Baldwin a ăprăsit
Facultatea imediat după sosirea lui Watson, pe umerii lui Watson a r ămas o mare responsabilitate
ţinând cont de vârsta lui (30 de ani).
În cei 14 ani petrecuţi la Hopkins Watson s-a dovedit a fi un psiholog extrem de dinamicşi incisiv.
Articolul “Psihologia aşa cum o vede un behaviorist” publicat în Psychlogical Review în 1913 a fost
considerat articolul manifest în care au fost enunţate pentru prima dată principii ce vor pune bazele unui
nou curent în psihologia americană, behaviorismul. Watson declanşa în acest manifest un r ăzboi
deschis cu toate curentele psihologice care au pus în centrul preocupărilor lor stările mentale fie ele
conştiente. fie inconştiente.
După Watson, atât psihologii funcţionalişti cât şi psihanaliştii nu au făcut psihologie într-un mod
ştiinţific. Stările mentale nu sunt accesibile în mod direct, de aceea este greu de sus ţinut existenţa lor
obiectivă. De asemenea, metoda folosită până atunci, introspecţia era la fel de vulnerabilă la acuzaţia
de subiectivitate ca de altfel şi “obiectul“ pe care se presupunea că introspecţia îl poate surprinde.
Watson remarca acumularea unui număr extrem de mare de studii asupra comportamentului
animal şi afirma că ştiinţa psihologică se află în faţa unei dileme extrem de serioase. Fie ea va continua
să se dezvolte pe vechile coordonate care, după părerea lui Watson erau total inadecvate, studiind
presupuse procese psihice interneşi, în acest caz se va produce o ruptură între psihologia mentalistă şi
cea a comportamentului, fie va avea loc o schimbare radical ă care va duce la o redefinire a psihologiei
pe noile coordonate ale noului obiect, comportamentul.
Nu este normal, credea Watson, ca omul s ă reclame un loc central în cercetarea psihologică. A
vrea să faci doar psihologie umană, cu accent pe conştiinţă sau inconştient, este mai degrabă reflexul
unui orgoliu ce ne trimite departe de spiritul ştiinţific obiectiv. Aşa cum legile selecţiei naturale
300
ISTORIA PSIHOLOGIEI
descoperite de Darwin se aplică tuturor speciilor, omul constituind un caz particular care se supune
aceloraşi principii, aşa şi legile comportamentului pe care noua psihologie era invitat
ă să le descopere,
trebuie să aibă o generalitate care să depăşească specificul psihicului uman, încadrându-se în rândul
legilor universale şi imuabile ale vieţii.
Una dintre cele mai importante concluzii ale lui Watson era aceea ăc, eliminând problema
conştiinţei şi pe cea a inconştientului din psihologie, comportamentul trebuia să rămână singurul obiect,
fundând o ştiinţă unică, independentă şi completă.
Watson a editat Psychlogical Review, a fost de asemenea editor fondator al luiJournal of
Experimental Psychology, iar în anul 1915 a fost ales pre şedinte al American Psychological Association.
Din păcate, cariera universitară a lui Watson s-a întrerupt brusc în urma unui scandal legat de relaţia lui
amoroasă cu asistenta lui, Rosalie Rayner, în urma căruia, consiliul universităţii Hopkins i-a solicitat
demisia.
Exclus din viaţa universitară şi dezamăgit de acest fapt, Watson va continua s ă popularizeze
principiile behaviorismului aplicându-le în acelaşi timp cu succes în industria publicităţii în care s-a
implicat după 1922.
ACTIVITATE
Realizaţi o comparare a principiilor behaviorismului aşa cum au fost ele expuse de Watson, cu
cele al structuralismului, funcţionalismului şi psihanalizei.
Considerat şi astăzi de foarte mulţi cercetători ca fiind unul din cei mai influenţi psihologi ai
secolului XX, Burrhus Skinner (1904-1990) a reuşit să devină un lider autoritar al behaviorismului pentru
o foarte lungă perioadă de timp, înconjurat de o mulţime de adepţi şi beneficiind de o largă
301
CĂTĂLIN DÎRŢU
când din întâmplare animalul atingea un buton sau o clăpiţă şi în cuşcă apărea în mod neaşteptat
mâncare, se putea observa că animalul tinde să repete comportamentul care i-a adus recompensa,
(mâncarea).
Cu răbdare, Skinner a demonstrat că prin recompensări succesive doar a acelor comportamente
dorite de el, animalele pot fi înv ăţate chiar comportamente deosebit de complexe care se credea ăc pot
fi realizate doar de oameni. Spre exemplu, Skinner a reuşit să dreseze doi porumbei care să joace tenis
de masă. Acest comportament deosebit de complex, atrage atenţia Skinner, nu este caracteristic
porumbeilor în cadrul lor natural de viaţă, ci este rezultatul pur al intervenţiei umane, al învăţării.
Actul natural al organismelor de a avansa în mod spontan comportamente, a fost numit de
Skinner, comportament operant. Transformând condiţionarea clasică de tip S-R în condiţionare
operantă de tip R-S, teoria lui Skinner a devenit cunoscută ca teorie a conexiunii inverse. Pe scurt,
această teorie susţine că organismele, între care se încadrează şi cel uman sunt în mod spontan şi
natural active, iar atunci când apare recompensa, aceasta devine adev ăratul stimul care produce
întărirea, adică învăţarea. Acţionând ca nişte căutători şi „culegători” de recompense, ne modelăm
comportamentul în funcţie de acele recompense pe care mediul este dispus ăs ni le ofere.
Teoria lui Skinner şi-a datorat popularitatea faptului c ă oferea o cale simplă şi eficientă de
modelare a comportamentului, corespunzând într-o foarte mare măsură spiritului pragmatic american.
Pe baza legilor condiţionării operante Skinner a propus o revolu ţionare a învăţământului clasic. Acesta,
datorită ineficienţei lui ar fi trebuit să fie înlocuit de un învăţământ ştiinţific programat, în care paşii
învăţării să fie perfect algoritmizaţi, iar recompensele corectşi imediat distribuite.
Skinner a încercat să dovedească utilitatea teoriei lui şi în condiţiile celui de al doilea război
mondial când a lucrat la un proiect secret de ghidare a rachetelor cu ajutorul porumbeilor condi ţionaţi.
Inventarea unor dispozitive de ghidare electronică a acestora a făcut efortul lui Skinner inutil.
În domeniul civil însă teoria lui Skinner are încă importante aplicaţii. Spre exemplu, toate
programele de învăţare asistată de calculator folosesc din plin principiile înv ăţământului programat
expuse de Skinner, iar în America, an de an sunt salva ţi numeroşi oameni, victime ale naufragiului, cu
ajutorul programului
în căutarea naufragia„Pigeon”. Acest program
ţilor. Deoarece presupune
atenţia uman ă este ucolaborarea dintre
şor de distras, om şi porumbei
în elicopterele condiţiona
de salvare suntţi
construite cuşti speciale cu vizibilitate spre ocean pentru porumbei condi ţionaţi să r ăspundă la culoarea
vestelor de salvare.
302
ISTORIA PSIHOLOGIEI
303
CĂTĂLIN DÎRŢU
ELEMENTARISMULUI AMERICAN
Gestaltiştii au pus în centrul preocupărilor procesul perceptiv. Poziţia lor s-a conturat ca o revoltă
împotriva atomismului psihologic impus de structuralismul lui Wundt. Psihologii gestaltişti s-au referit la
sistemul lui Wundt ca la o psihologie cărămidă-mortar cu elemente (cărămizi), ţinute împreună de
mortarul procesului de asociaţie. Experienţa noastră imediată nu este una a senza ţiilor disparate ci una
perceptivă, unitară. Dacă privim pe fereastră avem percepţia unitară a unor copaci şi a cerului, fără a
avea conştiinţa senzaţiilor ce compun această percepţie.
Filosofia aprioristă kantiană a fost cea care i-a influenţat cel mai mult pe gestaltişti. Kant afirma că
procesul perceptiv nu constă într-o imprimare pasivă şi o combinare a elementelor senzoriale, ci într-o
organizare activă a acestor elemente într-o experienţă unitară şi coerentă. Responsabile pentru această
organizare a datelor senzoriale sunt, după Kant, două forme a priori, forme înnăscute ale conştiinţei,
anume spaţiul şi timpul.
O influenţă directă asupra şcolii gestaltiste au avut-o şi noile dezvoltări din domeniul fizicii. La
sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX fizicienii s-au îndepărtat tot mai mult de concepţia
atomistă, acceptând noţiunea de câmp de forţe. Pe de altă parte, fizicianul Ernst Mach (1838-1916) a
inclus printre senzaţii şi forma spaţială (ex. figurile geometrice) şi forma temporală (ex. melodia)
considerate independente de elementele lor, iar Christian von Ehrenfels (1859-1932), considerat de
mulţi drept cel mai important predecesor al gestaltismului (deşi psihologii gestaltişti neagă această
influenţă) a vorbit de calităţi structurale (gestalt qualitäten), care nu pot fi explicate în termenii
combinaţiilor dintre tipurile tradiţionale de senzaţii.
Gestaltismul începe odată cu publicarea în 1912 a cercet ărilor lui Max Wertheimer (1880-1943)
asupra percepţiei mişcării aparente, aşa numitul fenomen psi. Două lumini care se aprind rapid una
după alta şi sunt destul de aproape una de cealaltă vor da senzaţia de mişcare, iar două lumini
apropiate aprinse în acelaşi timp vor da senzaţia de linie luminoasă continuă. Atât mişcarea cât şi
continuitatea nu sunt reale, ci iluzorii.
Aceste descoperiri astăzi considerate banale au constituit baza criticii sistemului atomist al lui
Wundt. Percepţia nu poate fi explicată în termenii însumării de elemente senzoriale individuale. După
Wertheimer, mişcarea aparentă nu are nevoie de explicare. Ea există pur şi simplu ca percepţie şi nu
poate fi redusă la nici un alt element mai simplu. Organizarea perceptual ă este spontană şi inevitabilă
afirmă Wertheimer datorită faptului că este determinată de principii precum principiul formei bune, al
proximităţii, al similarităţii sau al completitudinii. Implicarea simultană a acestor principii face accesibilă
304
ISTORIA PSIHOLOGIEI
La început ideile gestaltiste au fost primite în S.U.A. cu prea puţin entuziasm, deoarece psihologii
gestaltişti criticau structuralismul lui Wundt, o teorie care la acel timp era deja depăşită în America. Abia
când gestaltismul şi-a găsit o ţintă mai adecvată behaviorismul, influenţa lui în America a început să
crească.
305
CĂTĂLIN DÎRŢU
De fapt, gestaltiştii au considerat că între tendinţele atomiste ale structuralismului şi cele ale
behaviorismului nu este o mare diferenţă. Unii reduc viaţa psihică la senzaţii şi sentimente, iar ceilalţi
reduc complexitatea comportamentului uman la reflexe condi ţionate. Rezultatul final este acelaşi: un
model atomist al psihicului în locul unuia care ăs explice procese psihice complexe, precum percepţia şi
gândirea. Răspunsul psihologiei americane la critica pe care gestaltiştii au adus-o behaviorismului a fost
de a încerca să demonstreze că există atât procese simple (precum reacţiile condiţionate) cât şi
procese complexe (precum percepţia şi gândirea) şi că ambele necesită atenţie.
Principiile gestaltiste au cunoscut o larg ă răspândire în domeniul psihologiei sociale datorată lui
Kurt Lewin (1890-1947), Franz Heider şi Solomon Asch. Lewin a impus definitiv în psihologie termenul
de “teorie a câmpului”. Discipol extrem de activ al lui Köhler şi Wertheimer, Lewin a fost un psiholog
gestaltist ca orientare, dar teoria lui s-a centrat îndeosebi pe trebuin ţe, personalităţi şi factori sociali, în
timp ce majoritatea psihologilor gestaltişti au acordat atenţie numai percepţiei şi învăţării.
Acesta este motivul pentru care unii istorici ai psihologiei îl includ pe Lewin printre gestalti ştii în
timp ce alţii consideră teoria lui ca fiind doar influenţată de gestaltism dar constituind în fapt un sistem
srcinal. Lewin considera c ă persoana acţionează într-un câmp psihologic numit şi “spaţiu de viaţă”.
Acesta cuprinde toate evenimentele care pot influen ţa o persoană, adică evenimentele trecute,
prezente şi viitoare, deoarece din punct de vedere psihologic toate aceste trei aspecte ale vieţii pot
determina comportamentul într-o anume situaţie. El se naşte din interacţiunea trebuinţelor individului cu
mediul lui psihologic. Odată cu acumularea diverselor tipuri de experienţă “spaţiul de viaţă” al copilului
se complică, astfel încât adultul ajunge să trăiască într-un spaţiu de viaţă bine diferenţiat.
Lewin a postulat existenţa unei stări de echilibru între persoană şi mediul ei. Orice tensiune ce
apare în spaţiul de viaţă declanşează o reacţie de refacere a echilibrului. Utilizând diagrame complexe,
Lewin a avut ambiţia să dezvolte un nou tip de geometrie, o geometrie calitativ ă a relaţiilor psihologice.
F. Heider a aplicat principiile gestaltiste la problematica mai complexa a percep ţiei persoanei. El
a preluat teoria echilibrului a lui Lewin aplicând-o într-un domeniu pân ă atunci necercetat de psihologia
socială, domeniul atribuirii. Bazele primei teorii a atribuirii au fost situate de Heider în cadrul mai larg al
unei psihologii a simţului comun. Cartea lui Heider “ Psihologia relaţiilor interpersonale”, publicată în
1958, a devenit astfel punctul de referinţă al tuturor cercetărilor asupra procesului atribuirii sociale,
proces ce se bucură şi azi de un deosebit interes din partea psihologilor sociali.
La rândul lui, S. Asch a apelat la aceleaşi principii pentru a sublinia modul unitar în care judecăm
oamenii, influenţaţi fiind de trăsături de personalitate dominante numită de el „concepte centrale”.
Influenţa punctului de vedere gestaltist a fost deci resimţită puternic în domeniul percepţiei şi într-
o oarecare măsură a învăţării, dar şi psihologia socială datorează mult psihologilor gestaltişti. Ca şi
behaviorismul, gestaltismul, caşcoală psihologică, a devenit azi istorie în timp ce ideile gestaltiste sunt
încă de actualitate putând fi deseori recunoscute în multe din cercet ările psihologice contemporane.
ACTIVITATE
Precizaţi care sunt principalele puncte de divergenţă dintre şcoala gestaltistă şi cea behavioristă?
306
ISTORIA PSIHOLOGIEI
Psihologul elveţian Jean Piaget (1896-1980) a realizat una dintre cele mai complete sistematizări
privind dezvoltarea potenţialităţilor copiilor îndeosebi a acelor din domeniul cognitiv. Piaget şi-a numit în
1968 teoria: epistemologie genetică sau studiul dezvoltării cunoaşterii. “Epistemologia genetică
încearcă să explice cunoaşterea şi în particular cunoaşterea ştiinţifică, pe baza istoriei ei, a
sociogenezei ei şi în special pe baza srcinilor psihologice ale noţiunilor şi operaţiilor pe care ea se
sprijină.”
Pentru Piaget, cunoaşterea nu este rezultatul unei simple intervenţii a categoriilor “a priori”,
înnăscute, asupra experienţei aşa cum a susţinut Kant, dar nici o simplă acumulare cantitativă a
rezultatelor experienţei aşa cum au propus empiriştii prin formularea legilor asociaţiei. Este recunoscută
de către Piaget existenţa unor factori ereditari, dar accentul este pus pe dezvoltare, îndeosebi pe
dezvoltarea inteligenţei.
Având studii atât de biologie cât şi de filosofie, Piaget a căutat legătura dintre formele vii şi
formele gândirii şi s-a oprit la inteligen ţă ca termen mediu între biologic şi epistemologic. Inteligenţa,
după Jean Piaget îşi are rădăcinile în procesele biologiceşi rezultatul dezvoltării ei este gândirea logică.
De aceea,
gândirii crede
logice Piaget,
trebuie maidac ă un
întâi să cercetător dore
reconstituie şte săacesteia.
geneza explice din punct de vedere psihologic structura
Dacă pentru organism echilibrul este realizat prin intermediul proceselor componente ale
metabolismului (asimilaţia şi dezasimilaţia), cel mai important proces care caracterizează sistemul psihic
este adaptarea cu cele două componente ale sale: asimilarea şi acomodarea aflate într-un echilibru
dinamic. Orice formă particulară de echilibru dă naştere unei structuri. Structurile sunt eşalonate pe
nivele conform unei legi de dezvoltare ce determină un echilibru din ce în ce mai larg.
Inteligenţa nu este altceva decât forma cea mai înaltă a acestui echilibru care prelungeşte şi
desăvârşeşte ansamblul proceselor adaptative. “Ea nu este, propriu-zis o structurare printre altele. Ea
este forma spre care tind toate structurile… “. Astfel, Jean Piaget ni se relev ă ca fiind un structuralist
apropiat de poziţia gestaltistă.
Ca şi la gestaltişti structurile nu sunt reductibile la p ărţile ce le compun, dar spre deosebire de ei
Piaget nu crede că structurile sunt înnăscute şi emerg spontan din experienţă. Structurile nu sunt statice
ci dinamice şi se dezvoltă atât de-a lungul istoriei speciei umane câtşi în cursul vieţii indivizilor.
Plasticitatea structurilor le conferă acestora posibilitatea de a se dezvolta continuu, termenul cheie al
concepţiei structuraliste piagetiene asupra inteligenţei fiind auto-reglarea.
Structurile complexe care definesc inteligenţa se pot autoregla însă numai dacă sunt reversibile.
Conservarea cantităţii sau a volumului sunt exemple concrete de autoreglări care sunt imposibile în
lipsa reversibilităţii. Deşi structurile tind să se dezvolte în direcţia autoreglării este greşit să ne imaginăm
că dezvoltarea poate atinge un punct în care ăs fie definitivă, completă, afirmă Piaget. “Idealul unei
structuri a tuturor structurilor este irealizabil.” Structurile sunt într-un proces continuu de construc ţie şi
reconstrucţie. Acest proces evolutiv fără sfârşit al structurilor deosebeşte radical structuralismul
piagetian de concepţia gestaltistă.
În America, cea care a făcut cunoscută teoria genetică a lui Piaget a fost colaboratoarea lui,
Bärbel Inhelder. Psihologii americani i-au repro şat însă lui Piaget utilizarea unor metode neştiinţifice.
Piaget însuşi şi-a numit metoda, “metodă clinică”, deoarece a utilizat în principal observaţia sistematică.
307
CĂTĂLIN DÎRŢU
El a fost interesat în principal de investigarea jocurilor copiilor, deoarece cea mai concludentă informaţie
ne-o dau copii atunci când se joacă, îndeosebi când construiesc regulile unui joc.
Ceea ce au considerat americanii ca fiind criticabil a fost implicarea mult prea activă a
experimentatorului în jocul copilului. După Piaget, experimentatorul trebuie mai întâi să câştige
încrederea copilului, lăsându-i impresia unei superiorităţi în joc şi evitând orice fel de sugestie, dar criticii
au considerat că aceste măsuri de prevedere nu sunt suficiente pentru a evita distorsiunile pe care le
poate declanşa intervenţia adultului în jocul copilului. Cu toate aceste critici, rezultatele cercetărilor lui
Piaget sunt astăzi sunt bine cunoscuteşi apreciate şi în S.U.A.
BIBLIOGRAFIE
▪ ***, Topics in the history of psychology, eds. Kimble G. A., Schlesinger K., L.E.A., Hillsdale, vol.1 şi
vol. 2.
▪ Allport, G.W., 1991, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
▪ Benjafield, J.G., 1996, A history of psychology, Allyn & Bacon.
▪ Danziger, K., 1994, Constructing the subject, Cambridge University Press.
▪ Edwin, G., Boring, G.E., A history of experimental psychology
▪ Freud, S., 1976, Psihanaliza vieţii cotidiene, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
▪ Funder, C.D., 1997, The personality puzzle, W.W. Northon & Company.
▪ Gay, P., 1998, Freud. O viaţă pentru timpul nostru, Ed. Trei.
▪ Goodwin, J.C., 1998, A history of modern psychology, Wiley Text Books.
▪ Hergenhahn, B.R., 1992, A history of psychology, Wadsworth Publishing.
▪ James, W., 1890, The principles of psychology
▪ Jung, C.G., 1996, Amintiri, vise, reflecţii, Humanitas, Bucureşti.
▪ Kelly, G., 1955/1991, The psychology of personal construct, Routledge, London
▪
▪
Leahey, T.H., 1992,
Lundin, R.W.,
A history of modern psychology, Prentice Hall, New Jersey.
1991, Theories and sistems in psychology , Houghton Mifflin Co.
▪ Pervin, L.A., 1996, The science of personality,, John Wiley and Sons Inc., New York.
▪ Raymond, F., 1979, Pioneers of psychology, W.W. Norton & Company, New York.
▪ Roeckelein J.E., 1996, „Contributions to the history of psychology: eminence in psychology as
measured by name counts and eponims”,Psychological Reports, vol.78, pp. 243-253.
▪ Ryckman, R., 1997, Theories of personality, Brooks/Cole Publishing Company, California.
▪ Schultz, D.P., Schultz, S.E., 1996, A history of modern psychology, Harcourt College Publishers,
New York
▪ Teuber M.L., 1994, “The founding of the primate station, Tenerife, Canary Islands”, American
Journal of Psychology, vol. 107, nr. 4, pp. 551-582.
▪ Titchener, E.B., 1898, The postulates of a structural psychology, în Philosophical Review, 7, 449-
465.
▪
Watson J.B., 1913, „Psychology as the Behaviorist View It”, Psychological Review, 20, 158-177.
▪ White S.H., 1994, “Hilgard’s vision of psychology’s history”, Psychological Science, vol. 5, nr. 4, pp.
192-193.
▪ Wundt, W., 1902, Principles of physiological psychology
308