Ce este renasterea?

Renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVII. A debutat în Italia, în perioada
Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei. Deși apariția tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul
al XV-lea, schimbările Renașterii nu au fost experimentate uniform de întreaga Europă.
Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone, începând din secolul al XIV-lea când erau
cercetate sursele literare din antichitatea clasică căreia i-a fost creditată lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniară de
perspectivă a tehnicilor de acordare a unei realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară largă ceea ce a dus la o
reforma educațională.
În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum și în știință. Istoricii susțin că Renașterea a
fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă. Renașterea a văzut revoluții în preocupări intelectuale, dar și
schimbări sociale și politice ce au influențat evoluțiile artistice și contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci după care
a fost inspirat noțiunea de "omul renașterii".
Renașterea a început în Florența, Italia, în secolul al XIV-lea. Diverse teorii au fost propuse pentru a explică origine și
caracteristicile renașterii, concentrându-se pe o varietate de factori, incluși pe particularitățile sociale și civice din Florența: structura
sa politică, patronajul familiei Medici și migrarea savanților greci și textelor în Italia după căderea Constantinopolului în
mâinile turcilor.
Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura să ierarhică rigidă, dominată de economia agrară și sub puternică influență a
Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii
înclinați spre clasicismul greco-roman.
Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea de către istoricul francez Jules
Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Jacob Burckhardt în lucrarea să fundamentală "Die Kultur der Renaissance în
Italien" ("Cultură Renașterii în Italia"), 1860. Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între pictorii Giotto și
Michelangelo. În acest timp, omul recăpăta conștiința de sine că individ, după o lungă perioada de anihilare filozofică a personalității.
Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viață intelectuală europeană în perioada modernă timpurie.
Începând din Italia și răspândindu-se în restul Europei până în secolul al XVI-lea, influența sa a fost resimțită în literatură, filosofie,
artă, muzică, politică, știință, religie, precum și în alte domenii de cercetare. Savanții renascentiști au adoptat metodă umanistă în
studiu și s-au axat pe realism și emoția umană în artă. Umaniștii ca Poggio Bracciolini au căutat în bibliotecile mănăstirești din Europa
textele literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea Constantinopolului din 1453 a generat un exod al savanților greci ce
au adus manuscrise prețioase în limba greacă veche, dintre care multe au căzut în obscuritate în Occident. Se pune un nou accent pe
textele literare și istorice, pe lucrările de științe naturale, filosofie, matematică, scrise în greacă și arabă. În renașterea neoplatonică,
umaniștii nu au respins creștinismul; dimpotrivă, cele mai multe lucrări renascentiste au fost dedicate biserici care patrona operele de
artă. O schimbare subtilă s-a petrecut în modul în care intelectualii abordau religia, reflectându-se în multe domenii culturale. Multe
lucrări creștine grecești, inclusiv și Noul Testament scris în greacă, au fost aduse din Bizanț în Europa de Vest, fiind cercetate.
Umaniști ca Lorenzo Valla și Erasmus din Rotterdam militau pentru revenirea la originalul Noul Testament în limba greacă, ceea ce a
deschis astfel calea spre Reforma Protestantă.Întoarcerea artistică la clasicism poate fi exemplificată în sculptură lui Nicola Pisano, iar
pictorii florentini conduși de Masaccio s-au străduit să-i înfățișeze portretul cât mai realist , dezvoltând tehnici pentru a redă o
perspectiva, lumina și umbre cât mai naturale.
Filosofii politici, ca Niccolò Machiavelli, au căutat să descrie viață politică așa cum era în realitate pentru a o înțelege. O contribuitie
esențială a avut-o umanistul italian Giovanni Pico della Mirandola ce a scris în 1486 "De hominis dignitate" (Discursul despre
deminitatea omului), ce constă într-o serie de teze filosofice despre gândirea naturală și credință. Autorii renascentiști de asemenea
începeau să utilizeze limbile vernaculare, iar apariția tiparului a permis accesul la cărți (ca Biblia), a cât mai multor persoane.
Renașterea presupune și o încercare a intelectualilor de a studia și îmbunătăți lumea seculară, prin revigorarea ideilor din antichitate și
adoptarea unor noi metode de gândire. Inovațiile renașterii au făcut că structurile politice și bisericești să fie mai receptive și au dus la
apariția capitalismului. În timp ce marile regate europene ca Franța și Spania au rămas monarhii absolutiste, iar altele se aflau sub
controlul direct al Bisericii, republicile italiene au preluat principile capitalismului, ceea ce a dus la o înflorire comercială fără
precedent .În epoca Renaşterii, se dezvoltă burghezia, începe emanciparea ţărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremaţia
economică, păstrându-şi doar preeminenţă politico-socială. Cu excepţia Italiei şi a Germaniei, de exemplu, în care fărâmiţarea politică
s-a menţinut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franţa, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea
comercială, protejează creditul şi sprijină industria. În epoca Renaşterii au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric
Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ş.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând
bazele comerţului mondial şi grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului.
RENAȘTEREA-epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, secolele 14-16, perioada de tranziţie de la societatea
medievală la cea modernă. Renaşterea a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen
general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o ţară la alta,
în funcţie de etapa istorică şi de situaţia specifică, de tradiţie etc.
În epoca Renaşterii, se dezvoltă burghezia, începe emanciparea ţărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremaţia economică,
păstrându-şi doar preeminenţă politico-socială. Cu excepţia Italiei şi a Germaniei, de exemplu, în care fărâmiţarea politică s-a
menţinut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franţa, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea
comercială, protejează creditul şi sprijină industria. În epoca Renaşterii au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric
Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ş.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând
bazele comerţului mondial şi grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului.
Ca urmare a acestor schimbări din economie şi din structura socială, încep să apară statele naţionale moderne, care corespund cel mai
bine cerinţelor de dezvoltare a relaţiilor capitaliste şi a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naţionale se substituie pe
arena europeană celor două mari entităţi cu vocaţie universală – Biserica catolică şi Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie
dispare.
Acestor transformări social-economice şi politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent şi în domeniul culturii, o perioadă
de înflorire a artei, literaturii, ştiinţei, gândirii social-politice şi filozofice. Purtătorii noii culturi şi ideologii, ei, umaniştii, au
considerat epoca lor o epocă de „renaştere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de
întuneric şi de decădere. Umaniştii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de
dogmele și învăţăturile ecleziastice ale societăţii medievale. Ascetismului şi pesimismului medieval, Renaşterea i-a opus o concepţie
nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om şi în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învăţaţii Renaşterii au făcut
elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare şi de desăvârşire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări
multilaterale a personalităţii, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creaţiei şi ai acţiunii, ca Leonardo da Vinci,
Michelangelo sau Dürer.
Renaşterea a promovat spiritul critic, aşezând raţiunea mai presus de credinţă şi de tradiţie. Ea a pus bazele ştiinţelor moderne ale
naturii, a iniţiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepţie laică şi pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor
„vulgare” în literatură. Ştiinţele naturii au cunoscut în epoca Renaşterii un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile
ştiinţelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment şi pe aplicarea matematicii. Ramurile ştiinţei care se dezvoltă cu precădere
sunt:mecanica cerească şi terestră şi, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare ştiinţifică a epocii o
constituie crearea sistemului heliocentric de cătreCopernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiţionale, care plasa Pământul în
centrul Universului. Galileipune bazele cinematicii, iar Keplerdescoperă legile mişcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu
seamă algebra şi geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesaliuspune bazele anatomiei moderne, iar M.
Servetodescoperă circulaţia mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoştinţele tehnice;se răspândesc armele de foc,
se dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcţiile de corăbii (în legătură cu exploatările
geografice). Tot din această perioadă datează invenţia tiparului în Europa (sfârşitul sec. 15), a telescopului (sfârşitul sec. 16 şi
începutul sec. 17).
În filozofie, trăsătura caracteristică generală a Renaşterii a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat
reluarea şi dezvoltarea, potrivit cu condiţiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii Renaşterii au apelat la
stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe raţiune şi pe natură, pentru a
proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorţii”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla),
scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanţii Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola)
au pornit de la Platon şi neoplatonism pentru a fundamenta teza unităţii dintre om şi natură, dintre spirit şi corp, cultul frumosului ca
întruchipare sensibilă a divinului, concepţie care a influenţat arta Renaşterii. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras
chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi).
Umaniştii Renaşterii au dezvoltat o nouă concepţie despre om, promovând ideea demnităţii omului ca fiinţă liberă, autonomă,
creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepţiei pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus
teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii,
concepţia despre însufleţirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care îşi desfăşoară
prin sine însăşi bogăţia formelor (G. Bruno);concepţiile magice şi astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus).
Filozofia Renaşterii culminează cu concepțiile legate nemijlocit de ştiinţele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele
cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul
modern al legilor naturii (Galilei, Kepler).

Formarea statelor naţionale s-a oglindit în epoca Renaşterii în concepțiile politicecare au negat caracterul divin al puterii de stat,
marcând emanciparea teoriei politice şi juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca Renaşterii apar şi primele
doctrine utopice;ele zugrăvesc imaginea unei societăţi viitoare în care proprietatea privată va fi desfiinţată (T. Morus, T. Campanella).

Istoriografia Renaşterii a impus o viziune laică asupra evoluţiei societăţii, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze
raportul dintre social şi individual în desfăşurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri
puternice şi în ţările Europei Centrale (istoricul A. Bonfiniîn Ungaria, marele pedagog J.A. Komenskyîn Cehia, gânditorul A.
Modrzewski-Frycz şi poetul J. Kochanowski în Polonia etc.).
 LiteraturaRenaşterii a pus bazele creaţiei literare europene moderne. Dantea promovat în opera lui, alături de elementele
mistico-fantastice, un filon umanist. Creaţia prin excelenţă satirică la adresa principiilor etice ale societăţii medievale a unor scriitori
ca Villonsau Chauceraparţine aceleiaşi perioade de tranziţie spre modernitate. Petrarcailustrează prin versurile sale, pentru prima dată
în literatură, bogăţia eului, Boccaccioopune bigotismului medieval spiritul laic, burghez şi popular, exaltă dragostea descătuşată de
prejudecăţile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto şi Torquato Tassoau cultivat o poezie a
temelor mitologice şi cavalereşti împletite cu cele de inspiraţie populară, care celebrează plăcerea şi bucuria de a trăi.
ÎnFranţa, realismul satiric al Renaşterii este reprezentat în primul rând de creaţia lui Rabelais, străbătută de un optimism şi de
un umor de resurse populare. Clémont Marot şi poeţii Pleiadei au inaugurat o poezie de inspiraţie pastorală şi contemporană, cu bogate
referiri la mitologia greco-romană.
În Spania, literatura Renaşterii este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanţi au fost Mateo Alemán y
de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ş.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de
Cervantesîn „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoëscuprinde,
alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, Renaşterea este dominată de personalitatea lui
Shakespeare, a cărui operă oglindeşte dramatic atât crepusculul societăţii medievale cât şi tensiunile embrionare ale societăţii
moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul Renaşterii (Ulrich von Hutten, Hans Sachsş.a.) s-a dezvoltat şi sub
haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunţat popular şi prin ideea unităţii naţionale.
Cărţile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” şi „Till Eulenspiegel”) au contribuit la
răspândirea în mase a spiritului Renaşterii.
În arhitectură, artele plastice şi decorative, stilul Renaşterii a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri
umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deţinut un rol hotărâtor.
Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice şi orientarea lor spre oglindirea realităţii
obiective şi concrete, spre figurarea spaţiului real. Cunoaşterea artistică şi cea ştiinţifică se împletesc în activitatea multor creatori de
seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürerş.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseţii (de structură, proporţii, ritm etc.), ei
au contribuit la dezvoltarea ştiinţelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea
operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul şi armonia ansamblului. În epoca Renaşterii, rolul artistului a
evoluat de la cel al meşteşugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-şi astfel
individualitatea artistică. Sculptura şi picturase desprind de arhitectură şi, pe lângă arta monumentală (pictura murală şi decoraţiile
sculpturale), se dezvoltă pictura de şevalet şi sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura
cunoaşte o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca şi textul tipărit în noile tipografii, necesităţilor publicului
numeros al oraşelor.
În Italia, Renaşterea cuprinde următoarele perioade:Prerenaşterea (sec. 14), Renaşterea timpurie (sec. 15), Renaşterea (c.
1500-1530), Renaşterea târzie (sfârşitul sec. 16) şi are următoarele centre principale:în sec. 15 numeroase şcoli locale la Florenţa,
Siena, Veneţia, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma şi Veneţia.
ArhitecturaRenaşterii se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanţa orizontală şi zidurile
pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiţii arhitecţi L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane
etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevaţie piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârşindu-se compoziţia
ritmică a faţadelor (ex. Palatul Pitti din Florenţa).
În sculptură, opera lui Donatellorezumă evoluţia artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic şi monumentul
ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbiaş.a.). În sec. 16, Michelangelorealizează deplina dezvoltare a
sculpturii de ronde-bosse.
În pictură, trăsăturile înnoitoare din creaţia lui Giottosunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul
Masaccio, alături deFra Angelico, Uccelloetc., apoi, în a doua jumătate a secolului, de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli,
Signorellietc., iar pictura de şevalet este ilustrată cu precădere la Veneţia (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii Renaşterii este
atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti(ultimul lucrând mai ales la Roma) şi în cele ale
veneţienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto.
Artele decorativeau atins un înalt nivel artistic (mătăsurile şi catifele veneţiene şi genoveze, majolica din Faenza sau din
Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluţia generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast şi măreţie (sec. 16).
În Ţările de Jos, începuturile Renaşterii au loc în sec. 15 în pictura fraţilor Van Eyck, a lui Memlingetc. În arhitectură şi în
decoraţie persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influenţa artei italiene, ia naştere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân
însă credincioşi tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch,
Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden).
În Germania, Renaşterea a avut loc la sfârşitul sec. 15 şi în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva oraşe, printre care
Nürnberg. În arhitectură, în sculptură şi în decoraţie, fondul tradiţional gotic este asimilat în noua structură constructivistă
renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr şi L. Cranachse
remarcă o eliberare sub semnul tendinţei de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepţii artistice, opera lui A.
Dürer fiind în această privinţă reprezentativă.
În Franţa, arta Renaşterii se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârşitul sec.
16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze între tradiţia gotică şi influenţa italiană, asimilată treptat în cadrul şcolii de la
Fontainebleau. Apare stilul original al Renaşterii franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, şi opera
sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen şi în pictură Jean şi François Clouet ş.a.).
În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria şi ceramica (B. Palissy).
În Spania, influenţa artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artişti locali (Juan de
Juanes, Alejo Fernández etc.).
În ţările din centrul şi răsăritul Europei, stilul Renaşterii se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin
Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) şi prin capela funerară a Iagellonilor, capodoperă a Renaşterii polone, prin loggia primăriei
din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în
Rusia prin unele elemente integrate unor construcţii din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu faţete după modelul Palatului diamantelor
din Ferrara.
În muzică, Renaşterea începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârşitul sec. 16. Influenţa Renaşterii se manifestă pentru
prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic şi pentru lucrările laice, iar muzica,
emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante şi Petrarca e tălmăcită
în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franţa, P. de Cruce, G. de
Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanţii cei mai de seamă ai spiritului Renaşterii. În şcoala franco-
flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenţii idealului estetic al Renaşterii, întruchipat în chansonul francez.
O pregnantă notă individuală caracterizează influenţa Renaşterii în lucrările maeştrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa şi
C. de Rore). În muzica şcolii veneţiene (Andrea şi Giovanni Gabrielli şi A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în
favoarea armoniei. Palestrina şi O. di Lasso (care a activat şi în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei
vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât şi în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul Renaşterii. În epoca Renaşterii
apar primele suite şi sonate instrumentale. Renaşterea târzie cunoaşte apariţia genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale
de ample proporţii, cantata şi oratoriul.
În Ţările Române, Renaşterea s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova şi în Țara
Românească, prin marii cărturari din sec. 17 şi începutul sec. 18, umanismul românesc având trăsături specifice, generate de caracterul
său mediat şi tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler şi a marii nobilimi, aflate în strânse relaţii cu Roma, Renaşterea a influenţat puternic
arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului Renaşterii este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În acelaşi stil au fost
transformate, în sec. 16, şi castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vinţu de Jos, Criş
şi Sânmiclăuş, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din oraşe au adoptat
formele noi în special în decoraţia porţilor şi a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ş.a.).

Dicţionar enciclopedic, vol.VI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006

sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/02/23/renasterea-istoria-unei-epoci/

Renaşterea artistică
De Horia pe 17 octombrie 2013

Pentru uzul comun, Renaşterea este perioada unei extraordinare performanţe artistice. O întreagă direcţie istoriografică
valorizează în primul rând componenta artistică, marea eflorescenţă a picturii, sculpturii şi arhitecturii produse îndeosebi în spaţiul
italic.
Renaşterea a însemnat între altele şi o modificare a conceptelor artistice. Dacă pentru omul medieval lumea, dincolo de aspectele
imediate, are o componentă transcendentă – ea este lumea lui Dumnezeu, lumea de dincolo – pentru omul renascentist universul este
plural. Spiritul divin se manifestă în lume, lumea însăşi fiind o formă a divinităţii. Pentru omul Renaşterii, lumea se manifestă aşadar
şi în latura ei vizibilă. Universul renascentist beneficiază de o ordine vizuală. Aceasta constituie corespondentul ordinii exclusiv
spirituale, specifice Evului Mediu. Pentru omul Renaşterii, lumea are o formă, pentru că Dumnezeu creează lumea dându-i formă.
Michelangelo a ilustrat în pictura executată pe plafonul Capelei Sixtine de la Vatican constituirea formei umane: Dumnezeu îi
transmite suflul viu lui Adam, pe care îl modelase din lut, dându-i formă după chipul şi asemănarea sa.
Cei care pun în valoare această ordine vizuală sunt artiştii, care se legitimează printr-o individualitate socială clară. Anonimatul
artistului medieval dispare în faţa creatorului conştient de virtuţile sale. Individualismul este cea dintâi trăsătură a artelor în
Renaştere, care impune şi reinterpretarea vechii distincţii între artele liberale şi cele mecanice. Artele liberale, artele intelectului, se
diferenţiază de cele artizanale, care presupun doar înzestrare şi îndemânare tehnică. Noile arte care constituie ordinea vizuală a
Renaşterii sunt pictura, sculptura şi arhitectura.
Pictura, prin descoperirea legilor perspectivei (ilustrată în pictura lui Masaccio, Paolo Uccello şi Piero della Francesca şi teoretizată
de Leon Battista Alberti şi Leonardo da Vinci) capătă preeminenţă între artele cultivate în Renaştere. Modalitatea aplatizată de
reprezentare a spaţiului, tipică Antichităţii şi canonului bizantin, este acum depăşită prin descoperirea principiilor care fac ca percepţia
spaţiului să fie, aparent, pluridimensională. Această importantă descoperire legitimează pe plan tehnic arta profană, imagine a lumii
înconjurătoare, care este, în gândirea umanistă, ea însăşi creaţie a lui Dumnezeu. Concomitent, trupul uman devine subiect artistic,
pentru că percepţia Sfintei Treimi se înfăptuieşte prin transsubstanţierea trupului uman al lui Cristos. Sculptura se autonomizează, ea
reprezentând la rândul ei trupul uman ca mesager al creaţiei divine şi încetând să fie simplă anexă a arhitecturii
sacre. Arhitectura capătă şi o funcţie civilă, construcţia de palate şi edificii publice constituind o constantă a artei renascentiste.
Începuturile picturii italiene, marcate încă puternic de stilul bizantin, se regăsesc în pictura şcolii din Siena din secolele XIII-XIV:
Duccio, Simone Martini şi fraţii Ambrogio şi Pietro Lorenzetti. Canonul bizantin influenţează încă opera florentinului Cimabué.
Prin Giotto (1266?-1337), considerat părintele picturii moderne, arta italiană capătă independenţă. Tablourile şi frescele sale de la
Padova (Capela degli Scrovegni ilustrând Vechiul şi Noul Testament) sau Assisi (viaţa Sf. Francisc) sunt expresia primordială a ideilor
care au animat Renaşterea.
Pictura din Quattrocento florentin îşi are prin urmare un mare reprezentant în Fra Angelico, autorul frescelor de la mănăstirea San
Marco din Florenţa şi al celor care decorează apartamentul papei Nicolae V de la Vatican. Marea pictură florentină
din Quattrocento este ilustrată de Masaccio, Fra Filippo Lippi, Paolo Uccello, Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio, Piero della
Francesca, Andrea Verrocchio. Această şcoală se caracterizează prin rigoarea desenului şi prin sobrietatea culorilor. Tehnica picturii în
ulei, descoperită de pictorii flamanzi, a fost dusă la culme de maeştrii florentini, ca şi de pictorii din şcoala veneţiană.

Pictorii veneţieni, beneficiind, datorită legăturilor oraşului cu Bizanţul, de tehnica icoanelor, au strălucit prin intensitatea culorilor şi
prin vivacitatea compoziţiilor, unele de mari dimensiuni, care au decorat Palatul ducal, atelierele marilor maeştri, numite Scuole
(Scuola di San Giorgio, Scuola di San Rocco) şi somptuoasele palate ale aristocraţiei veneţiene. Marile nume ale şcolii veneţiene sunt
fraţii Vivarini (Antonio şi Bartolomeo), Carpaccio, pictorii din familia Bellini (lacopo, Gentile, Giovanni), Giorgione, Tizian, lacopo
Tintoretto şi Paolo Veronese. Alte şcoli însemnate au fost cea umbriană, bolognezã, padovană (Andrea Mantegna), lombardă
(Leonardo da Vinci) şi romană. Cum artiştii circulau intens, la Roma, sub patronajul papilor Iuliu II şi Leon X, s-au strâns în prima
jumătate a lui Cinquecento câţiva din cei mai mari artişti ai Italiei: Michelangelo Buonarotti din Florenţa (poet, pictor, sculptor şi
arhitect), Rafael Sanzio din Urbino (pictor şi arhitect), Donato Bramante (arhitect şi pictor).
Sculptura italiană, devenită autonomă şi orientată spre celebrarea trupului uman, a fost reprezentată de sculptorii din familia Pisano,
Donatello, Lorenzo Ghiberti, Luca Della Robia, Andrea Verrocchio şi Michelangelo. Ei sunt autorii monumentelor ecvestre ale
condotierilor Gattamelata (Donatello, la Padova) şi Bartolomeo Colleoni (Andrea Verrocchio, la Veneţia), al decoraţiilor de pe uşile
Baptisteriului din Florenţa (Lorenzo Ghiberti), al monumentului funerar al familiei Medici la Florenţa, al sclavilor, al lui David, al lui
Moise (parte din mormântul papei Iuliu II, la Roma) executate de Michelangelo.
Arhitectura italiană renascentistă are o dublă funcţionalitate. Arhitectura sacră, pusă în slujba bisericii, creează în spaţiul
peninsular, in construcţia de edificii religioase, stilul renascentist inspirat din marea arhitectură greco-romană, stil de factură clasică,
armonioasă, fără mari legături cu goticul specific Franţei şi nordului european. Bisericile italiene, în mare majoritate construite în
cruce latină, cu cupole semisferice şi acoperisuri ovale, au alături campanile impresionante prin svelteţe şi prin ingeniozitatea
soluţiilor ingineresti. Arhitectura civilă a produs construcţii de o mare sobrietate şi eleganţă a planurilor şi liniilor (palazzi, palatele
aristocratice). Marii arhitecţi sunt Arnolfo di Cambio (Domul şi Palatul Signoriei din Florenţa), Giotto (Campanila din Florenţa),
Filippo Brunelleschi (Biserica San Lorenzo şi cupola Domului din Florenţa), Michelozzo (palatul Medici din Florenţa), Jacopo
Sansovino (Biblioteca Marciana din Veneţia), Bartolomeo Ammanati (palatul Pitti din Florenţa), Michelangelo (cupola bazilicii San
Pietro din Roma, piaţa Capitoliului din Roma), Donato Bramante (palatele Vaticanului, bazilica San Pietro din Roma), Andrea Palladio
(biserica San Giorgio Maggiore din Veneţia).
Renaşterea artistică în Europa
Influenţa artei italiene asupra mişcărilor artistice din restul Europei a fost imensă. Circulaţia artiştilor, solicitaţi de suverani din Franţa,
Anglia, Spania, Imperiul romano-german, Polonia, Ungaria, Rusia a contribuit la răspândirea cuceririlor artistice ale Renaşterii italiene
în toate colţurile Europei.
În Franţa, contactul cu arta italiană a fost înlesnit de expediţiile pentru stăpânirea peninsulei. Leonardo da Vinci a fost chemat de la
Milano de regele Francisc I şi s-a stabilit în Franţa. Realizările arhitecturii franceze, care a ajuns ulterior la originalitatea unui stil de
arhitectură civilă remarcabil, numără între altele câteva aripi ale palatului Luvru (Pierre Lescot), castelul Fontainebleau, castelele de
pe valea Loarei (Blois, Chambord, Chenonceaux, Amboise). Cei mai cunoscuţi sculptori renascentişti francezi sunt Jean Goujon şi
Germain Pilon, iar pictorii celebri sunt Jean Fouquet şi Jean Clouet.
În Ţările de Jos, pictura a egalat, prin câteva nume, gloria artei italiene. Tehnica picturii în ulei, descoperită de flamanzi, îmbinarea
unică între reprezentarea sacrului şi cea a profanului în pictura flamandă (Jan van Eyck, Roger van der Weyden, Dierich Bouts, Hugo
Goes, Hyeronimus Bosch, Pieter Brueghel) sunt câteva din elementele de frunte ale Renaşterii flamande.
În Germania pictura şi sculptura au continuat în bună măsură stilul gotic, dar influenţa artei italiene ca şi descoperirea unor tehnici în
gravură, stampă au configurat un stil renascentist german. Marea pictură germană este reprezentată de Albrecht Dürer, în egală măsură
gravor în lemn sau aramă, Hans Holbein, Lucas Cranach şi Mathias Grünewald.
Spania şi-a conservat multă vreme stilul romanic şi gotic în artă, îndeosebi în arta religioasă. Renaşterea artistică s-a manifestat cu
precădere în opera unui mare pictor, cretan de origine, dar trecut prin şcoala veneţiană, El Greco. Opera lui, mistică şi pasionată, a
exercitat o puternică influenţă asupra multor artişti.
Fără a fi unitară, Renaşterea artistică rămâne cea mai impresionantă manifestare, alături de marea artă a „secolului de aur” grec, a
virtuţilor creatoare ale fiinţei umane.
sursa: Valentin Băluţoiu, Constantin Vlad, Istorie. Manual pentru clasa a 10-a, Bucureşti, ALL EDUCATIONAL, 1999, pag. 17-19
Renașterea în pictură și literatură

Renașterea (XIV-XVI) este un curent artistic complex care se manifestă din punct de vedere geografic în Italia (Veneția, Florența) iar
mai apoi își va concentra atenția în Europa. Renașterea este mai mult decât un curet artistic, este și unul literer dar și filosofic. Această
perioadă poate fi definită și ca o perpetuă raportare la știință.
Pictorii, sculptorii, arhitecții din această perioadă sunt angrenați într-un proces de reactualizare a gândirii antice, pur
filosofice. Sunt interesați de studiul corpului uman, din care desprindem studiul anatomiei. Pentru a idealiza un trup este necesară și
consolidarea cunoștințelor matematice cu accent pe studiul geometriei.
Renașterea se raportează și la idealul de reprezentare regăsit în Roma Antică și implică fascinația descoperirii Romei
prin intermediul arheologiei.
Studiul naturii umane este un subiect principal al cercetărilor, întrucât în mentalul colectiv se considera că prin
concentrarea asupra ființei umane putem ajunge la înțelegerea și cunoașterea puterii divine.

Ca tehnici utilizate enumerăm: tehnicile de așezare (poziționare) în spațiu, tehnica perspectivei (pentru conturarea
impresiei de distanțare a imaginii), alternanța triunghi-dreptunghi ca în exemplul ,,Judecății de apoi” a lui Michelangelo.
Dacă ne focusăm atenția asupra acestei compoziții remarcăm pe de o parte munca colosală depusă de unul dintre titanii
curentului renascentist, tehnica impecabilă de redare nu numai corporală a personajelor biblice dar și psihologică. Putem discuta
de o analiză fină, retrospectivă concludentă, fiindcă există elemente cadru ce unesc registrele. Există simboluri: crucea respectiv
coroana care însumează patimile lui Iisus și sunt purtate de îngeri asemeni unor dovezi ale sacrificiului suprem.
Figura centrală a lui Iisus este fermă, categorică în consonanță cu figura pioasă a Fecioarei Maria pe care o surprindem într-o
poziție specifică picturii renascentiste: serpentinata. Fecioara preferă să nu vadă deciziile fiului său, pentru a nu se implica emoțional,
ceea ce denotă că este un cadru de o gravitate profundă în care dreptatea este mai presus decât mila sau compasiunea, cele din urmă
fiind atributele Fecioarei.
Un element care atrage atenția este personajul reprezentat asemeni unei cârpe, un corp care s-a topit efectiv, s-a diminuat și
practic încetează a mai exista într-o formă umană.Este contorsionat și aproape neidentificabil. Privind însă mai atent, putem remarca
că această reprezentare hilară este îsuși reprezentarea artistului Michelangelo.
De ce a optat pentru un astfel de stil de autoreprezentare? Pentru că se confrunta cu teama personală; teama provenită de la ce
i se poate întâmpla într-o viață dincolo de moarte. Simte o atrofiere a simțurilor și o paralizie sufletească. Teama îl consumă și tulbură
în acest amplu cadru.
Serpentinata conferă dinamism compoziției, sugerează o mișcare continuă și o devenire totodată. Michelangelo nu creează
niciun personaj static. Toate participă la judecată, unele dintre personaje se frământă.
Un alt artist de geniu al Renașterii este Leonardo da Vinci. Acesta utilizează o tehnică specifică lui, introdusă de el și
asumată, ulterior reprezentând marcă a inovației renașcentiste. Este vorba despre: tehnica sfumată (ștearsă).
Tehnica sfumată este prezentă și în pictura: ,,Monalisa”. Prin aplicarea ei se dorește estomparea contrastelor. Tabloul cuprinde
conotații filosofice. Personajul feminin coexistă într-un cadru natural specific toscan, în care existența este supusă devenirii în sensul
că deși pare imobilizată prin postura statică, atât ochii Monalisei cât și surâsul misterios, denotă o încărcătură emoțională pe care nu o
poate ascunde. Este un tablou expresiv.
Renașterea franceză (secolul al-XVI-lea) diferă de cea a celorlalte țări. Ea reflectă paradigma dintre artă și dimensiunea
politicului. Arhitectura este înfloritoare și complexă, castelele conferă un cadru majestuos, grandios și par a fi deschise către lume.
Există tendința decorării în exterior a zidurilor. nFerestrele sunt împodobite, ornamentate. Se remarcă predilecția spre estetic, frumos
și armonios.

Renașterea a fost și un curent manifestat în literatură. Literatura renascentistă preia temele din arhitectură, pictură și
sculpură în sensul că se afirmă un interes pentru ființa umană. Nu există însă teme cu un conținut religios. În literatura
renascentistă engleză întâlnim personaje puternic conturate, ce se confruntă cu un destin de proporții gigantice: Hamlet,
Regele Lear, Macbeth etc.

William Shakespeare introduce instituția alienatului, a schizofrenicului in atenție, sub o formă ludică uneori adusă la standardul de
înțelepciune: bufonul respectiv regele Lear.

Bufonul are o atitudine destinsă și are rolul de a detensiona regele. Modul în care i se adresează regelui este ironic și minimalizează
autoritatea acestuia. El este practic unicul personaj care poate comunica cu regele ca de la egal, la egal, fiindcă bufonul este
contrareplica regelui. Devine el însuși un rege. Să reflectăm la atribuțiile sale,care îl apropie de un monarh: în primul rând – sceptrul
pe care îl regăsim la ambele personaje, în al doilea rănd prezența coroanei. Bufonul prezintă tichia cu clopoței ca o contrareplică a
coroanei regale. Prin urmare asistăm la o dedublare a bufonului ce alunecă spre schizofrenie dar și înțelepciune.

Cea de-a doua dedublare este a regelui Lear. Gestul său de a-și împărți regatul este perceput ca o pierdere a facultaților mentale.
Problema este cu adevărat gravă fiindcă, inconștient regele Lear comite o crimă împortiva istoriei, iar mai apoi a umanității.

În concluzie Renașterea a fost un curent artistic și literar impresionant,care a accentuat libertatea de a cerceta și elabora idei noi,
tehnici inovative, ce au contribuit la o definire a artistului și rolului său. În ceea ce reprezintă statutul arhitectului percepția se
modifică. Spre deosebire de Evul Mediu unde arhitectul era considerat un simplu meseriaș, în Renaștere concepția aceasta se schimbă,
iar arhitectul este considerat un mic demiurg.

În pictură se remarcă o definire a ființei umane ce accede spre perfecțiune sau dimpotrivă decade.Motivele religioase predomină.
Concludem cu literatura în care surprindem absența motivelor religioase dar unde totul se iradiază într-o perspectivă complexă a
tendinței psihologice.

Michelangelo Buonarroti
Posted on 7 iunie 2017
Michelangelo Buonarroti (1475-1564) a fost un mare artist al Renașterii italiene.

Și-a desfășurat activitatea la Florența, Veneția și Roma.

A fost în primul rând sculptor, dar a fost și pictor, arhitect sau poet.

Opera lui cuprinde mai ales scene religioase, dar și portrete sau scene mitologice.

Personajele sunt redate într-o manieră realistă, mergând până la detalii anatomice.

Cele mai celebre opere ale sale sunt frescele din Capela Sixtină (Vatican), dar și sculpturi cum ar fi
David, Moise, Bachus sau Pieta.

Ca arhitect, cea mai cunoscută creație a sa este cupola Basilicii Sf. Petru din Roma.

Leonardo da Vinci
Posted on 28 mai 2017
Leonardo da Vinci s-a născut în 1452 în Italia și a decedat în 1519 în Fran ța.

A fost pictor, sculptor, arhitect, om de știință și inginer. Datorită formației enciclopedice este
considerat Geniul Renașterii.

S-a format la Florența, a lucrat un timp destul de lung la Milano, apoi a locuit la Roma,
Bologna, Venezia și în cele din urmă a plecat în Franța, unde a și murit.

Opera lui artistică cuprinde scene religioase, scene mitologice, portrete, desene cu diverse
teme și alte lucrări.

Cea mai celebră pictură a sa și în același timp cea mai celebră pictură din lume este un
portret în care e reprezentată Mona Lisa del Giocondo (sau mai pe scurt, „Gioconda”), care se
găsește la Paris.

O altă pictură celebră este „Cina cea de Taină”, care se găsește la Milano.

Reproducem mai jos câteva dintre operele lui Leonardo da Vinci, începând cu primele dou ă
menționate.
Renaşterea reprezinta perioada schimbărilor culturale ce au avut loc în secolele al XV – lea şi al XVI – lea
în Italia şi care au influenţat, în final, cea mai mare parte a Europei. Ea a dus la o schimbare a valorilor
umane – un avânt de energie şi de încredere în potenţialul uman – care a avut numeroase consecinţe.
Printre cele mai spectaculoase consecinţe se pot enumera înflorirea artelor şi noua viziune asupra rolului
artelor şi a artiştilor în viaţa societăţii. Preocuparea pentru om, orientarea spre viata reala si pretuirea
creatiilor literare si artistice ale antichitatii greco-romane, ca model pentru noua cultura, sunt
principalele trasaturi caracteristice ale umanismului Renasterii.

Noua orientare a artei

Arhitectura - se orienteaza mai ales spre constructii cu caracter laic (palate, primarii etc.), opus
arhitecturii gotice, preferand constructiile echilibrate, la care pot fi sesizate in mod clar atat structura
cat si echilibrul lor. Zidurile au forma simpla, iar liniile verticale si orizontale ale fatadelor subliniaza
scheletul constructiei, care capata in ansamblu o forma geometrica bine conturata.

Italia era o tara cu multe orase frumoase, fiecare dintre ele având o anumita traditie artistica. Nu exista
nici o îndoiala ca Florenta a fost pe primul loc, în secolul al XV-lea, în care a aparut curentul artistic numit
Renastere. Construirea catedralei orasului i-a oferit lui Lorenzo Ghiberti (1378-1455), primul mare
sculptor renascentist, multe ocazii de a-si demonstra talentul.

Sculptura se desprinde de arhitectura si devine o arta independenta, care glorifica in creatiile sale omul
liber si cutezator. Un numar mare de artisti renumiti au învatat arta sculpturii în atelierul lui Lorenzo
Ghiberti, printre care si Donatello (1386-1466). Opera lui, plina de viata, cu multe trasaturi clasice,
include si celebra sculptura din bronz David, creata în anul 1430. David apare ca un razboinic gol, cu un
picior pe capul lui Goliat. Statuia a fost prima lucrare de dimensiuni mari, reprezentând un nud în arta
europeana de dupa antichitate. A fost probabil, primul nud în picioare realizat dupa caderea Imperiului
Roman.
Trasaturi generale ale renasterii in muzica si arta
In pictura - compozitiile devin clare si respecta proportionalitatea intre goluri si plinuri. Perfectionarea tehnicii in ulei
deschide artistilor posibilitati nelimitate de a reda idealurile umane ale epocii. In locul figurilor solemne, imbracate in
draperii grele, care ascund corpul, in locul compozitiilor supraincarcate, specifice picturii medievale, se afirma acum
preocuparea pentru redarea unui om armonios, real si incadrat in timp si spatiu. Aceste preocupari duc la
descoperirea perspectivei liniare, a desenului anatomic si a portretului. Cea mai mare parte a secolului, Florenta a fost
condusa de familia de Medici, o familie de bancheri si de negustori care traiau într-un stil regal. Ei au cheltuit averi pentru
a-si glorifica orasul si numele familiei. Alaturi de alti, ei au comandat pictorilor lucrari cu nenumarate detali decorative, în
culori stralucitoare. Cel mai mare pictor, reprezentant al acestui stil, a fost Sandro Botticelli (1445 -1510). Cele mai
cunoscute lucrari ale lui Sandro Botticelli, Primavera si Nasterea Zeitei Venus sunt lucrari reprezentative pentru un alt
ideal al Renasterii - pasiunea pentru mitologia clasica si ideile filosofice mistice. Capodopere, cum ar fi Capela Sixtina si
splendida biserica Sfântul Petru, cea mai mare biserica din lumea crestina occidentala sunt exemple ale stilului
renascentist.
Genii supreme -Tot în perioada Renasterii a aparut si convingerea ca artistul este o persoana deosebita, mai degraba,
decât un simplu meserias, care-si îndeplineste un contract. Mari artisti, erau considerati Leonardo da Vinci, Michelangelo
Buonarotti sau Rafael. Leonardo da Vinci (1452 - 1520) era mai în vârsta decât ceilalti doi. Un individ ciudat, multi -
talentat, el a lasat posteritatii doar câteva picturi. Cu toate acestea, Madona printre stânci si Mona Lisa sunt reprezentari
superbe ale idealului clasic - asemanator cu viata, dar totusi misterios. Ca si Leonardo, Michelangelo Buonarotti (1475 -
1564) era florentin. El era un sculptor si pictor de geniu si a petrecut patru ani din viata pictând tavanul Capelei Sixtine, o
capodopera reprezentând scene biblice, începând cu Creatia. Rafael (1483 - 1520) a fost cel mai pur dintre clasici, creând
adevarate capodopere ale serenitatii si armoniei chiar si atunci când reprezenta actiuni pline de vigoare. Picturile sale care
o ilustreaza pe Madona, umana si gratioasa, dar totusi pura si idealizata, au pus temelia unui nou stil în pictura, stil care a
durat secole întregi.

Renasterea in muzica - Ca si in arta, renasterea in muzica reprezinta o reinviere a vechilor valori. Muzica si compozitia
au prins o noua vitalitate incantatoare . Conform umanistilor ( savanti renascentisti care studiaza culturile vechi ale
Greciei si Romei ) a fi capabil sa canti bine vocal si la un instrument era un lucru esential iar nobilii angajau muzicieni ca
sa-si invete copiii sa cante si sa intretina vecinii de rang. Secolul al XVI-lea a cunoscut in mod particular dezvoltarea
multor instrumente noi si cele mai populare au fost acelea care au putut fi folosite de muzicieni amatori fara o mare
indemanare. Instrumentele cu corzi au fost preferate, in special cele din familia violei. Viola a fost premergatoarea viorii si
a fost cunoscuta din cauza ornamentelor ( dungi de lemn care traversau suportul viorii ) care ajutau indrumarea degetelor
in gasirea notelor. Cand canta , viola producea un ton incet si rezonant, satisfacator pentru adunarile familiale. Lauta, un
alt instrument favorit, avea de asemenea ornamente si era populara pentru acompaniamentul de voci – in aceeasi masura
in care o face chitara astazi. Alte instrumente preferate erau fluierul, flautul si cornul. In acest timp harpsicordul,
clavecinul si orga au aparut deasemenea ca instrumente muzicale eficiente si se scriau partituri muzicale elaborate special
pentru aceste instrumente. Dar muzicienii compuneau si un gen nou si simplu de muzica pe care muzicienii amatori il
puteau executa fara a avea prea multa iscusinta. Tehnologia tiparirii partiturii a luat de asemenea o intorsatura ascendenta.
Butucii de lemn incomozi care au fost utilizati pentru imprimarea muzicii au fost inlocuiti cu un tip de metal mobil
inventat de Ottavio Perucci, un tipograf italian. Noua metoda de imprimare a dus la o crestere in publicarea muzicii,
facand muzica mult mai accesibila publicului in general si implicit la o crestere a audientei.

Accesul la muzica -Instrumente noi, imbunatatirea metodelor de imprimare si un mai mare acces la muzica au contribuit
la dezvoltarea unui alt gen de muzica, numita muzica de camera. Cum insusi numele sugereaza, muzica de camera a fost
creata pentru a fi prezentata in fata unui auditoriu mic. Muzica era prezentata de cativa muzicieni cu tonalitati deosebite
ale vocii, arta cantatului vocal incepand sa ia amploare fata de cea a cantatului la instrument. De asemenea invatatorii
umanisti credeau ca cel mai bun mod de a misca auditoriul era sa puna laolalta arta muzicii si poeziei. Astfel s-au
dezvoltat doua noi genuri muzicale care satisfaceau aceasta cerinta: sansoneta frantuzeasca si madrigalul italian.