KARL JASPERS

“Filosofarea este ca o trezire din starea de dependenţă faţă de nevoile vieţii. Trezirea se realizează în cercetarea,
eliberată de cerinţele utilităţii, a lucrurilor, a cerului, a lumii. Ea survine atunci când ne întrebăm: Ce sunt toate
acestea? De unde provin?, fără să aşteptăm ca răspunsurile la aceste întrebări să aibă o utilitate oarecare, ci doar
pentru că ele oferă o satisfacţie în sine….” Karl Jaspers

VIAȚA (1883 – 1969)

Jaspers s-a născut în Oldenburg în 1883, mama sa fiind fiica unui fermier local, iar tatăl său un jurist de marcă.
De timpuriu a fost interesat de filosofie, dar a ales să studieze dreptul la universitate, ca să continue o tradiție de familie.
Curând și-a dat seama că nu aceasta era materia sa favorită, astfel încât in1902 a început să studieze medicina. Jaspers a
absolvit Facultatea de Medicină în 1909 și a inceput să lucreze la spitalul de psihiatrie în Heidelberg (unde și Emil
Kraepelin lucrase cu câțiva ani înainte). Cu toate acestea, Jaspers era nemulțumit de modul în care comunitatea medicală
din vremea să privea studiul bolii mentale și și-a pus în gând să modifice complet câmpul teoretic al psihiatriei.
În 1913 Jaspers a câștigat un post temporar de profesor la universitatea din Heidelberg. Postul a devenit apoi
definitiv și Jaspers nu a mai revenit la practica clinică, ci a rămas la catedra.
(,,Psihopatologia general”, care – ne asigură J. Hersch – „a rămas o operă clasică, folosită încă şi astăzi”, este
lucrare în care K. Jaspers face o netă distincţie între psihologia explicativă (o stare psihică sau anumite tulburări
psihice pot fi explicate atunci când se descoperă cauzele psihice sau fiziologice) şi psihologia
comprehensivă (comportamentul unui subiect este înţeles atunci când se stabileşte o legătură între procesele lui psihice şi
anumite motive)).
La vârsta de 40 de ani, Jaspers și-a îndreptat atenția dinspre psihologie spre filozofie, dezvoltând și amplificând
teme pe care doar le schițase în studiile lui psihiatrice. A devenit, în foarte scurt timp, unul dintre cei mai mari filosofi
contemporani – foarte respectat, atât în Germania, cât și în întreaga Europă.
Venind în filosofie dinspre psihiatrie (în anul 1913 a scris Psihopatologia generală, iar în 1919 Psihologia
concepţiilor despre lume) şi apoi rămânând fidel filosofiei până la moarte (deşi bolnăvicios, a trăit 86 de ani, lăsând în
urmă o vastă operă filosofică), mai că-ţi vine să crezi că Bertrand Russell l-a avut pe Karl Jaspers model atunci când şi-a
ticluit celebra butadă: „Omul de ştiinţă ştie la limită totul despre nimic, iar filosoful ştie nimic despre totul”.
Din cauza poziţiei filosofice adoptate şi a căsătoriei cu o evreică, în anul 1937 guvernul naţional-socialist i-a
retras lui Karl Jaspers dreptul de a mai preda în vreo universitate din Germania, fapt care îl va decide în 1948 să accepte
invitaţia Universităţii din Basel (universitate unde predase şi Nietzsche), (iar pe Jeanne Hersch o îndeamnă să sublinieze
în studiul închinat filosofului că „Opera şi omul formează în cazul lui o unitate”).
Principala operă filosofică jasperiană, scrisă în anul 1932, se intitulează Filosofie, o meditaţie raţională asupra
limitelor condiţiei umane, căci – ne înştiinţează aceeaşi Hersch – „Jaspers îşi conduce reflecţia până la limitele ei, mai
întâi pentru a explora situaţia în lume a subiectului gânditor, apoi pentru a înţelege care este prezenţa sa printre ceilalţi
oameni şi, în sfârşit, posibila sa libertate în faţa transcendenţei”. Întâlnim astfel la Jaspers mai multe concepte: condiţie
umană, lume, subiect gânditor, libertate şi transcendenţă, care împreună cu existenţa, adevărul, fiinţa, timpul,
limbajul şi comunicarea ne dau însăşi coloana vertebrală a gândirii jasperiene.
“Textele filosofice“ reprezintă o colecţie de gânduri actualizate într-o perioadă de circa patru decenii din opera
filosofică a lui Karl Jaspers. Studiile exprimă, într-un mod concis şi esenţial, liniile călăuzitoare ale creaţiei filosofice.

1. COMUNICAREA
Karl Jaspers este considerat unul din fondatorii existenţialismului. Lucrarea sa Psihologia concepţiilor despre
lume (1919), care i-a consacrat numele şi în psihologie, şi în filosofie, este considerată prima publicaţie mare care a
marcat începutul acestui influent curent filosofic din sec. XX. (Prima capodoperă a lui M. Heidegger, Sein und Zeit
(Fiinţă şi Timp), va apare 8 ani mai târziu). În spiritul general al existenţialismului, Jaspers concepe şi tratează
comunicarea în contextul problematic al categoriei “existenţă”. Nota specifică care l-a diferenţiat de la bun început de
filosofia Fiinţei a lui Heidegger (diferenţă care în anii ’30 va trece într-o opoziţie principială) este centrarea acestei
categorii fundamentale pe problematica specific umană a existenţei [2]. Într-un cuvânt, existenţa este pentru acest

1
filosof umanist înainte de toate şi mai presus de toate existenţă umană, iar chintesenţa acestei existenţe este anume
comunicarea interindividuală, interpersonală.
Jaspers în filosofia sa a comunicării a depăşit limitele egocentrismului romantic şi postromantic fără să renunţe
însă la contribuţiile epocale ale egologiei romantice pe care a reaşezat-o pe o temelie filosofică nouă – existenţialistă.
Pentru Jaspers omul este, ca şi pentru romantici, un Eu, o personalitate individuală unică, neînlocuibilă, dar
comunicarea omului (Eu) cu semenul său (Tu) nu este pentru el doar o sferă în care Eu se cunoaşte pe sine sau se afirmă
pe sine în raport cu Altul. Manifestându-se ca o interacţiune dintre două (sau mai multe) voinţe şi conştiinţe individuale,
comunicarea este în esenţa ei o comunicare între două (sau mai multe) existenţe individuale, adică ea îşi are
rădăcinile împlântate adânc în structura existenţială a fiinţei umane.
Dacă Heidegger pleacă de la Fiinţă (Sein) spre existenţă, care este pentru el Dasein (literalmente: Aici-Fiinţă sau:
Fiinţă-în-deschidere, Fiinţă-ajunsă-în-prezenţă etc., Jaspers ia ca punct de plecare al filosofiei sale existenţa anume ca
un proces de comunicare umană, care nu este reductibilă nici la Dasein, nici la Jetzsein (literalmente AcumFiinţă).
“Nu poate exista om ca un individ izolat, - relevă K. Jaspers în Raţiune şi existenţă. A fi înseamnă a
comunica” [4, p. 311].
De aceea în comunicarea interindividuală, și nu în ontologia fundamentală a Fiinţei, ca la Heidegger, Jaspers caută
cheia la problema, a modului în care adevărul general (ideea) se îmbină cu forma individuală a existenţei umane, fără a fi
sacrificat nici adevărul obiectiv şi universal, nici forma subiectivă în care el este cunoscut şi trăit.
În Raţiune şi existenţă, în volumul Luminarea existenţei din Filosofia în 3 volume, Situaţia spirituală a epocii ş.
a. Jaspers a fundamentat principiile unei teorii a “comunicării existenţiale” ca formă superioară, plenară a
comunicării umane.
El a distins şi definit 4 tipuri sau, mai exact, 4 niveluri principale de comunicare prin care se realizează 4
moduri de existenţă, convieţuire umană.
1. Primul tip se produce la nivelul Dasein-ului. Jaspers face următoarea delimitare principială dintre Dasein şi
existenţă “Existenţa este echivalentă cu libertatea, pe când Dasein-ul (un nivel de existenţă a omului empiric,
psihofizic) e necesitate. Îmbinate aceste două principii dau dialectica existenţială a lui Jaspers în analiza structurilor care
compun fenomenul om”
2. Cel de-al doilea tip de comunicare se realizează la nivelul “conştiinţei în general” sau al “conştiinţei
generale”. Aici apare prima opoziţie în structura stratificată a ego-ului. “Conştiinţa generală” este un domeniu comun
întregii specii, domeniu în care se manifestă sciziunea subiect-obiect. În această sciziune K. Jaspers distinge următoarele
aspecte sau substraturi ale eului, diferite de “eu însumi” (Selbstsein).
a) Eu nu sunt trupul meu, căruia pot să mă opun ca subiect obiectului;
b) Eu însumi nu sunt nici individul social prin care fiinţez.
3. La nivelul spiritului Eu coincide cu raţiunea generatoare de idei, practice şi teoretice. Spiritul este
conceput de Jaspers în tradiţia filosofiei clasice germane, adică este, ca şi pentru Fichte şi Hegel, “totalitate a gândirii,
activităţii şi simţirii”.
4. Acest al patrulea tip de comunicare–existenţială – nu este pur şi simplu suprapus celor anterioare, nici nu li
se substituie, cum i-a reproşat Heidegger fostului său coleg şi prieten. El desemnează o altă calitate a conştiinţei de sine a
lui “eu însumi”, care “iluminează existenţial” toate modurile de comunicare interumană, făcându-le conştiente de
conţinutul lor “existenţial” (specific uman), relativizându-le şi împiedicând absolutizarea fiecăruia
Trăsături definitorii ale comunicării existenţiale
“Comunicarea existenţială” este delimitată de Jaspers de celelalte tipuri de comunicare prin anumite trăsături
definitorii.
– Comunicarea existenţială e străină de orice caracter coercitiv, însă ea are un puternic caracter apelativ,
invocativ, ea este o adresare către celălalt.
– În comunicarea existenţială” se manifestă cel mai plenar o trebuinţă antropologică fundamentală a omului
– libertatea. Individul nemulţumit de momentele negative ale vieţii sociale care îi strâmtorează libertatea poate fi cuprins
de dorinţa de a se izola, dar el nu se poate refugia din fiinţa sa umană, de aceea tocmai în însingurarea sa el devine
conştient de adevărul că libertatea nu este un lucru pe care îl poţi lua cu tine. Acest caracter presupune reciprocitate,

2
onestitate, transparenţă, căci “comunicarea autentică izvorăşte din adâncul sufletului şi trebuie să fie pe deplin
transparentă. Adevărul se naşte numai în condiţia unei deschideri reciproce totale”
– Ea are un caracter intersubiectual, adică presupune dorinţa activă a ambilor parteneri de a se cunoaşte unul pe
altul în subiectivitatea fiecăruia.
– Comunicarea existenţială presupune drept condiţie indispensabilă un înalt sentiment al personalităţii unice,
al responsabilităţii pentru menţinerea caracterului interpersonal al comunicării, rezistenţa la ispita unei unificări totale, în
care omul îşi pierde individualitatea, unicitatea sa.
– Comunicarea existenţială poate avea loc numai dacă partenerii renunţă la pretenţia de a fi în posesia
adevărului absolut şi la încercarea de a impune unul altuia convingerile proprii.
– Comunicarea existenţială, fiind o căutare a adevărului, nu urmăreşte nici o soluţionare definitivă a
problemei, pentru că la întrebările ultime ale existenţei umane (or, tocmai acestea constituie substanţa ei problematică) nu
pot exista răspunsuri ultime, definitive.
Teoria comunicării existenţiale este în esenţă o teorie a comunicării prin dialog.
Jaspers vs Heidegger
Anatol Gavrilov Subtextul filosofico-estetic al conceptului bahtinian de dialog (II) (Contribuţia filosofiei
dialogului la teoria comunicării) afirmă că aproape toate trăsăturile distinctive ale comunicării existenţionale le vom
regăsi, într-o formă specifică estetică-literară, în conceptul bahtinian de dialog.
,,Totul în viață constituie un dialog, adică o controvrersă” (Bahtin, 1970, p.62); ”A fi însemnă a veni în contact
dialogal. Când dialogul ia sfărșit, sfârșește totul” 1 devenind astfel inițiatorul unei noi viziuni filosofice: dialogistica,care
stă la baza, printre altele, și a paradigmei învățământului colaborativ sprijinit de calculator 2.
Jaspers şi Heidegger, deşi aparţin aceluiaşi curent filosofic – existenţialismul, reprezintă două tipuri diferite de
viziune a lumii. Lumea lui Heidegger ,,e tăcerea monumentală a piramidelor egiptene; (…) e aflarea mută a omului faţă
în faţă cu Fiinţa, (…) ascultarea ei atentă până la uitarea lui de sine. Lumea lui Jaspers e cu totul alta. Aceasta e lumea
creată de comunicare (…) Jaspers trăieşte într-o lume a dialogului” 3. Dacă Heidegger ni se prezintă ca “un custode al
orânduirii tradiţionale” (arhaice, prelogice, antimetafizice) în ale căror valori culturale sălăşluieşte Fiinţa însăşi în
puritatea ei genuină, “Jaspers, dimpotrivă, pune accentul pe dialogul dintre diferitele orânduiri şi tradiţii culturale.
Fiecare orânduire poartă în sine propriul său adevăr, pe care însă ea îl pierde dacă îl absolutizează şi îl ascunde după
fanatismul exclusivismului orb, dacă refuză să se deschidă către adevărurile altor moduri de viaţă”.4

ORIGINILE FILOSOFIEI
Iniţierea unei investigaţii sistematice a originii filosofiei ne-ar putea pune în posesia unei mai bune reprezentări
a statutului acestei discipline în lumea creaţiei intelectuale omeneşti, întrucât ,,originea este, în orice moment, sursa din
care provine impulsul către filosofare. Abia prin intermediul ei, orice filosofie contemporană îşi dobândeşte caracterul
esenţial, iar filosofia începutului este înţeleasă într-adevăr” (Karl Jaspers, Texte filosofice, Bucureşti, Editura
Politică, 1986, p. 5).
Pentru a înţelege mai bine acest demers teoretic, trebuie să facem, pe urmele aceluiaşi Karl Jaspers, distincţia
dintre început şi origine, pentru că noi, de cele mai multe ori, considerăm că cele două cuvinte sunt sinonime.
“Începutul nu este totuna cu originea. Începutul are un caracter istoric şi pune la dispoziţia generaţiilor
ulterioare o cantitate crescândă de premise, prin intermediu unui travaliu de gândire deja efectuat”(Jaspers).5
În acest înţeles originea este, în principiu, sustrasă eroziunii timpului fiind prin natura sa permanent identică cu
sine şi, în consecinţă, dată odată pentru totdeauna în întreaga sa deplinatate. Nimic nu i se mai poate adăuga pentru că

1
Bahtin, M., Problemele poeticii lui Dostoievski, Ed. Univers, 1970
2
Trăușan-Matu, Șt., Polifonia colaborării dialogale, în St. Trăușan-Matu (ed.), Interacţiunea conversaţională în sistemele colaborative pe web, Editura
MatrixRom,București, 2008, pp. 41-57.
3
2. Würtz Bruno. Problematica omului în filosofia lui Karl Jaspers. – Bucureşti: Facla, 1976. p. 129
4
Idem Anatol Gavrilov Subtextul filosofico-estetic al conceptului bahtinian de dialog (II) (Contribuţia filosofiei dialogului la teoria comunicării)
file:///G:/JASPERS/jaaaaa%20Subtextul%20filosofico_estetic%20al%20conceptului%20bahtinia%20de%20dialogn.pdf pag. 11
5
Jaspers Karl - ,,Ce este filosofia?” https://www.slideshare.net/diogene753/karl-jaspersdrumulcatrefilozofie-33449175
3
nimic nu-i lipseşte. Ea îşi este suficientă sieşi şi, de aceea, în orice moment al timpului, ea ne apare întreagă şi nealterată
de nici un fel de contextualizări.
Începutul reprezintă modul de a fi în lume al originii, semnul ei istoric de existenţă.
Aşadar originea filosofiei trebuie plasată în structurile intime ale omului ca om, în vreme ce începutul filosofiei
trebuie să-l vedem, în spaţiul cultural european cel puţin, ca datând din sec.VI î.d.H.
Istorita filosofiei incepe cu primele gânduri filosofice care își află rădăcinile în mitologie, cu deosebire în cea
greacă. Miturile încercau să dea răspunsuri și explicații cauzale unor lucruri și fenomene naturale încă neclare, cutremur,
fulger etc., precum și despre om și univers, căutând interpretări și răspunsuri logice la aceste interogații.
Primele texte filozofice au apărut în India, în filosofia hindusa 1500 î.H.. Aceste cărți au fost mai întâi
religioase, descriind moduri și ritualuri specifice credinței. Curentele clasice filozofice au apărut pe la 500 î.e.n., o dată cu
înființarea mai multor școli pe întreg cuprinsul Indiei.
 Filosofia antică: apare aproape concomitent în intervalul secolelor VII-VI î.e.n., în Europa (Grecia) și
în Orient (China sau India).
 Filosofia medievală: perioadă începând - simbolic - de la anul 529 e.n., când ultima școală de filosofie
din Atena este desființată, și cuprinzând mileniul (sec. VI-XVI) care pune capăt Antichității, marcând într-
un mod inedit, printr-o puternică amprentă neoplatonică și creștină, reprezentarea și structurile de reflecție
asupra lumii.
 Filosofia modernă: între secolele XVI și XIX, cuprinzând perioada Renașterii, a Luminilor și zorii epocii
industriale.
 Filosofia contemporană: perioada, ulterioară neohegelianismului (Curent filosofic contemporan apărut în
Anglia în a doua jumătate a sec. XIX, care dezvoltă studiul filosofiei lui Hegel) și postkantianismului,
care marchează apariția unor noi premise filozofice: pozitivismul, existențialismul, materialismul
senzualist, realismul idealist și filozofia vieții, circumscrisă foarte larg începând cu secolul XIX până în
zilele noastre.
Originea filosofiei se află, aşa cum au susţinut Platon şi Aristotel, în uimirea omului care îşi pune
întrebarea :”Ce sunt toate acestea”? Este limpede că starea de stupefacţie în faţa lumii nu are un caracter istoric şi
că ea caracterizează specia umană în general.
Prin urmare, sursa către filosofare, sau ceea ce este acelaşi lucru, originea filosofiei, se află în cele mai profunde
structuri ale omului (uimire, dorinţa de a cunoaşte numai de dragul de a şti, îndoială, conştiinţa precarităţii fiinţei
umane ş. a.) care au rămas aceleaşi de-a lungul axei timpului, conferindu-i acestuia identitatea de sine.
Începutul filosofiei, apariţia ei în timp, indică felul în care este configurată această origine şi de aceea demersul
teoretic presupus de arheologia conceptuală, despre care vorbeam, trebuie să investigheze acest început.
Firesc este să deschidem această cercetare cu o analiză a sensurilor cuvintelor care au intrat în compunerea
termenului filosofie.
Preocupările de filosofie pură se găsesc în Originile filosofiei. Originile filosofiei este o meditaţie cu privire
la actul pur al filosofării. Originea filosofiei nu se confundă cu începutul cronologic al acesteia, ci este o “mişcare”
care se desfăşoară, după Jaspers, în trei timpi.
Mai întâi “eruperea” actului de a filosofa se datorează uimirii: doar prin uimirea dezinteresată manifestată
printr-o curiozitate inocentă este posibil să păşesc autentic pe calea filosofării şi cunoaşterii. Întrebându-mă în mod
“naiv”: “Ce sunt toate acestea?”, “De unde provin?”, mă desprind de cotidianitatea obişnuită şi încerc să formulez un
răspuns fără nici un fel de utilitate practică, mânat doar de satisfacţia în sine a găsirii unei soluţii filosofice. Primul
moment este echivalent cu trezirea din “somnul dogmatic”.
Ulterior, spiritul filosofic este avid de certitudine. Prin urmare, el pune la îndoială cunoştinţele acumulate şi
caută, ca “spirit geometric”, piatra de încercare în faţa oricărei critici venite din partea scepticului. Acest adevăr “clar şi
distinct” este exprimat sub forma cogito-ului cartezian cogito, ergo sum. Chiar dacă m-aş îndoi de tot, nu mă pot îndoi de
existenţa mea care gândeşte. Îndoiala “metodică” devine al doilea moment al “mişcării” de constituire a originii
filosofiei.

4
 În sfârşit, prin filosofare eu trebuie să mă raportez la propriul sine şi să fac faţă unor situaţii-limită:
moartea, hazardul, nesiguranţa. În raportarea la aceste situaţii, omului i se poate revela atât nimicul, cât şi fiinţa
autentică.
Prin urmare, originile filosofiei se află în uimire, îndoială şi capacitatea de a face faţă situaţiilor-limită.
Totuşi, aceste trei mijloace sunt incluse în facultatea omului de a comunica şi a se raporta în mod liber la ceilalţi.
,,Abia în cadrul comunicării se realizează pe deplin orice adevăr; doar aici mă simt eu însumi, nu trăiesc
factic, ci în mod plenar. Dumnezeu se dezvăluie doar indirect şi nu în afara iubirii de la om la om; certitudinea
incontestabilă este doar particulară şi relativă, subordonată întregului; atitudinea stoicilor devine, în acest context, rigidă şi
lipsită de conţinut.” (Karl Jaspers, Texte filosofice)
În concluzie, filosofia apare în urma a trei experiențe: uimire, îndoiala și capacitatea de a face față unor situații
limită. Totodată acestea fac parte din natura ființei umane, de a fi surprins de anumite lucruri pe care nu le
înțelegem, de a ne îndoi de acestea dar și de a trece prin situații limită. Toate acestea având rezolvarea într-o
comunicare autentică de la existență la existență. Prin comunicare se atinge scopul filosofului care dă sens
aspectelor de perceperea a ființei, prin întrebări ce merg până la rădăcina lucrurilor
Situaţiile-limită descriu un spaţiu al existenţei posibile, desemnând atât ceea ce se află dincoace de ele, în
conţinuturile lumii empirice, cât şi ceea ce se află dincolo de acestea, vizând prin chiar imanenţa lor transcendenţa. „Omul
nu poate, datorită punerii în mișcare a unei viziuni despre lume, să se așeze ferm într-un concret finit, deoarece orice
concret are în acelaşi timp un caracter finit și infinit”. Confruntarea personală cu situaţiile-limită produce o schimbare
radicală a regimului existential. Aceasta stimulează saltul din registrul empiric al individualităţii la existenţa umană
posibilă, dispusă la realizare/împlinire de sine, chiar dacă procesualitatea umană se refuză oricărui efort de
conceptualizare şi explicaţie raţională. De aceea, interiorizarea/conştientizarea/asumarea experienţelor cu situaţia-
limită este tot una cu iniţiativa de a exista, depăşind astfel simplul fapt de a fi, raportarea la sine fiind
deopotrivă/concomitent o raportare la transcendenţă.
Menirea reflecţiei filosofice constă în căutarea/identificarea Fiinţei prin implicarea propriei interiorităţi. Omul se
găseşte de fiecare dată în situaţii determinate, aflate în schimbare, asupra cărora el însuşi poate într-o anumită măsură să
intervină, modificându-le în căutarea unor prilejuri de afirmare. Dar anumite situaţii se perpetuează în esenţa lor, chiar
dacă atotputernicia lor se prezintă deghizat. Numim situaţii-limită aceste situaţii fundamentale pe care le implică viaţa
noastră. Cu alte cuvinte, nu le putem depăşi, nici nu le putem transforma. De pildă, omul nu poate acţiona decât aflat în
situaţii determinate, chiar dacă acestea pot fi schimbate. Jaspers distinge patru situaţii-limită: moartea, suferinţa, lupta şi
culpa. 6
Situaţiile-limită circumscriu un spaţiu al existenţei posibile, desemnând atât ceea ce se află dincoace de ele, în
conţinuturile lumii empirice, cât şi ceea ce se află dincolo de acestea, vizând prin chiar imanenţa lor transcendenţa.
„Omul nu poate, datorită punerii în mișcare a unei viziuni despre lume, să se așeze ferm într-un concret finit,
deoarece orice concret are în acelaşi timp un caracter finit și infinit”37.
CULPA GERMANĂ
Între intelectualii care s-au angajat fervent în renasterea spirituala a Germaniei în perioada de dupa razboi, Karl
Jaspers pare situat cel mai bine moraliceste, el constituind pentru popor o autoritate legitima, în conditiile în care, raportat
la regimul nazist, a refuzat sustinut si sistematic orice compromis (spre deosebire de Heidegger, de exemplu, care a ales
colaborarea), a fost constant în opozitie si a suportat consecintele fara sa cedeze ori sa fuga din tara (cum a procedat
Thomas Mann). Implicit, în scris, s-a tinut la distanta de cauza tiraniei.
La încheierea razboiului, s-a implicat cu dedicatie sa ajute Germania în refacerea ei culturala si politica. Termenii de
„vina individuala” si „vina colectiva” sunt pe buzele tuturor. Multi se pricep îndeosebi sa acuze, fara sa revada în prealabil
propria vina, absolvindu-se în principiu de ea. În plan colectiv, populatia Germaniei traverseaza o perioada tulburatoare,
derutanta. Apare treptat idea că nu trebuie sa lasi doar pe celalalt sa acuze, sa te acuze, trebuie tu însuti sa evaluezi cu
toata claritatea unde este vina, care este culpa personala si cea colectiva, cum anume trebuie ele înfruntate si, de
asemenea, cum pot fi depasite.

6
MACOVICIUC VASILE - „SITUAŢII-LIMITĂ” ŞI „TRANSCENDENŢĂ” LA KARL JASPERS http://www.institutuldefilosofie.ro/e107_files/downloads/Studii%20de%20teoria%20categoriilor/vol.%208/Vasile%20MACOVICIUC,
%20Situatii-limita%20si%20transcendenta%20la%20Karl%20Jaspers.pdf

5
 Karl Jaspers, meditând asupra situației germanilor a făcut în textul său de filosofie morală intitulat ,,Conștiința
culpei”(1946) o amănunțită și nuanțată tipologie a vinovățiilor pe care le poartă germanii și din care, prin asumare și
ispășire, ar putea să renască. Filosoful german vorbește despre:
culpa criminală care constă în fapte criminale ce pot fi probate și pe care o judecă justiția;
culpa politică privitoare la acțiunile oamenilor de stat, pentru care instanța este formată din cei care au câștigat
războiul dar fiecare om participa si poarta un fel de vina pentru modul în care este guvernat. În situatia în care aceasta vina
este dezvaluita, ea trece în grija învingatorului, lucru valabil deopotriva în politica interna si în cea externa.;
culpa morală pentru fapte individuale în care fiecare se judecă pe sine însuși; ea se opreste la faptele personale,
indiferente de regimul politic, pentru care porti o raspundere. În spatiul ei, scuza adesea folosita, „ordinul este ordin”, nu
are acoperire. Fie ca ai actionat prin alegerea ta sau ca un instrument într-o armata si pentru o autoritate, constiinta este
acum o instanta care te mustra si-ti cere socoteala, întruchipata de tine, de prieteni, de cei dragi, de semeni.
culpa metafizică în care, de asemenea, fiecare se judecă pe sine însuși. Ea poate fi tradusa printr-o solidaritate între
oameni în virtutea faptului ca împartasesc toti o natura. Altfel spus, fiecare om este responsabil pentru fiecare nedreptate
existentă în lume, intensitatea vinei fiind tot mai mare pe măsura ce ai cunoștință de răul care vine de la unii oameni și se
exercită asupra altora, pe măsura ce participi în calitate de martor direct sau de actor la practicarea nedreptății. Ești
vinovat de crimele pe care nu le-ai putut împiedica, pentru care nu ai facut tot ce a fost omenește posibil sa le oprești.
Dupa al Doilea Razboi Mondial, vina germanilor se intensifica si functioneaza pe mai multe planuri. Ei sunt
responsabili pentru regimul politic pe care l-au tolerat, sunt de asemenea acuzati pentru ca au sprijinit evolutia nefasta a
dictaturii hitleriste, pentru ca au colaborat cu ea. Tot vina lor este ca au asistat pasiv la ororile care s-au produs, au
participat la crime, drept urmare pot fi urmariti în calitate de criminali. Procesul împotriva nazismului german trebuie
înteles de cetatenii germani ca o consecinta a faptului că ei nu s-au eliberat singuri de sub opresiunea regimului nazist, ca
au asteptat sa fie eliberati de Aliati. Jaspers analizează o serie de aspecte care prin formatul lor atrag
culpa germană:
• Masca supraviețuirii;
• Impresia că s-au înselat;
• Confuzia;
• Au omis sa faca ce era bine;
• Amăgirea că „se fac totusi si lucruri bune”;
• Asteptarea pur si simplu a clipei caderii regimului, fara ca personal sa se ia o atitudine;
• Nu au acordat un ajutor minim celui aflat în pericol pentru a ameliora o nedreptate, sau să
încerce o contraactiune;
• S-au supus valului comun de aderare la partid.
Fiecare are așadar o răspundere politică care trebuie să fie asumată în pofida rușinii, a resimțirii neputinței, a
dezonoarei. Dificultatea de a-ți asuma răspunderea politică nu vizează însă și sufletul omului, ea înseamnă numai
neputința politică a simplului cetățean, constrângerea lui la foame și la frig.
După tipologia stabilită de Jaspers, în primele două intră numai conducătorii politici, nu și indivizii fără acces la
decizia politică. Culpa morală, sub principiul că nimeni nu poate judeca pe altul decât grație unei solidarități interioare
prin care un individ se identifică cu un altul, interzice judecățile morale cu privire la alt om și deci nu poate fi stabilită
decât de făptașul însuși, în propria sa conștiință și pentru ropriile sale fapte. De aceea fiecare cetațean german avea, dintr-o
suită de motive enumerate de Jaspers, necesitatea de a se supune unui examen moral. Nu e nimeni un model „curat”, nu e
nimeni capabil să ofere o orientare sigură catre transformarea lăuntrica. Ea nu se poate petrece decât în singuratatea
omului cu sine, iar în funcție de felul în care fiecare conațional își înfrunta și își rezolva problema culpei se va contura
viitorul sufletului german.7
Hanna Arendt asemenea lui Jaspers, crede ca toți cetățenii trebuie să participe la eliminarea răului făcut de statul lor,
ea nu cere răspundere morală ci politică. Arendt distinge între responsabilitatea colectivă (întotdeauna politică) și
responsabilitatea personală (care este legală sau morală). Spre deosebire însă de Jaspers, ea consideră ca sentimentul
culpei este dăunator în realizarea libertății politice. Tinerii ar trebui să se preocupe de prezent, să rezolve problemele
7
Dabija, Nicoleta - KARL JASPERS – CONSTIINTA ÎN PROCES CU ISTORIA, Articol publicat în ediția Viața Românească 5 / 2009
http://www.viataromaneasca.eu/revista/articol/335/
6
actuale, să nu stăruie în trecut. Ceea ce în plan personal poate fi asumat (vina morală), poate fi distructiv în plan public.
Cetățenii buni sunt cei care prețuiesc mai mult societatea, mersul lumii decât sufletul lor. Când culpa devine publică
trebuie pusă sub semnul îndoielii sinceritatea ei, căci vina este expresia sinelui, în timp ce politica e performativă. Politica
priveste viata în comun a oamenilor. Se impune asadar acum nu o învinuire colectiva, ci prezenta unor actori politici în
stare sa lumineze prin cuvinte, sa ofere oamenilor întelegerea de care au nevoie pentru a trai laolalta.8
OMUL
Înţelegerea naturii umane nu se poate realiza în absenţa raportării la alteritate*, la celălalt, întrucât omul
dispune şi de această capacitate cu totul aparte: aceea de a se putea gândi pe sine ca identitate*, diferit de celălalt. Avându-
şi originea în filosofia Antichităţii (Aristotel aborda diferenţa drept diversitate care există în lucruri ce aparţin aceluiaşi
gen) şi considerată, în filosofia modernă, ca alteritate faţă de subiectul cunoscător, proprietatea relaţională a omului de a
se gândi pe sine ca pe ceva diferit va evolua, în contemporaneitate (îndeosebi în filosofia existenţialistă), către
considerarea acesteia drept esenţială, definitorie pentru însuşi destinul existenţei umane.
Distincţia sinelui de celălalt, presupusă de raportarea la acesta ca la alteritate, este înţeleasă, de exemplu, de
Karl Jaspers*, ca absolut necesară realizării existenţei de sine: eu nu fiinţez decât împreună cu celălalt; singur, nu sunt
nimic. Aceasta înseamnă că, pentru a ajunge la sinele propriu, existenţa are nevoie de alteritate. Însă, pentru aceasta, ea are
nevoie de comunicare.
Celălalt nu este numai vedere, ci şi auzire şi vorbire. Vorbirea, care desemnează o relaţie originară, înseamnă a
înţelege o persoană. A fi obiect al comprehensiunii înseamnă a fi interlocutor.
Omul lui Jaspers este subiectul a cărui conştiinţă se trezeşte atunci când el se descoperă în mijlocul unei realităţi
numită lume sau fiinţă. De ce fiinţă? Deoarece nu depinde de el, ci se constituie în obiect, adică se prezintă subiectului
aşa cum este ea.
De aceea subiectul gânditor, captiv pentru vecie în interiorul tensiunii kantiene subiect-obiect, ţinteşte cu
disperare să cunoască o lume care pentru el nu va avea niciodată nici unitate şi nici totalitate, căci – concluzionează
filosoful – cunoaşterea totalităţii îi este inaccesibilă!
Este adevărat că prin efort şi străduinţă putem merge dincolo de ceea ce deja ştim, astfel mărind raza cercului în care
ne mişcăm. Dar nu putem emite pretenţia cunoaşterii totalităţii, deoarece aceasta ne este refuzată prin însăşi încercarea de
a cunoaşte.
Dar iată ce spune Jaspers despre condiţia umană în textul Originile filosofiei, după ce câteva rânduri mai sus
numeşte situaţii-limită “situaţiile fundamentale ale fiinţării noastre factice (Dasein): trebuie să mor, să sufăr, să lupt, sunt
supus întâmplării, mă încurc inevitabil în hăţişul vinei”: „Un alt mod de-a sesiza condiţia noastră umană
este conştientizarea nesiguranţei pe care ne-o inspiră tot ce fiinţează în lume ”.

LIBERTATE ȘI RESPONSABILITATE /LIBER ARBITRU

Unul dintre cele mai semnificative concepte a cărei semnificaţie este greu de surprins într-o definiţie este libertatea,
despre care am putea să dăm un răspuns similar celui oferit de Fericitul Augustin, cu privire la timp: dacă nu ne
întreabă nimeni, ştim ce este, dar, dacă ne întreabă cineva nu mai ştim.
Libertatea, în sensul ei iniţial, se opune servituţii sau coerciţiei şi se defineşte, în mod negativ, drept absenţa
constrângerii exterioare.
SCOP - Astfel, libertatea este de dorit în sine şi nu pentru altceva, este scop, iar alegerea mijloacelor este opţiunea
fiecăruia.
MIJLOC - Mai mult decât atât, putem afirma că libertăţile sunt mijloace, căci poţi să dispui de libertăţi şi să nu fii
liber, respectiv eşti liber dacă nimeni nu-ţi dictează cum să acţionezi, prioritară fiind libertatea individual (care permite să
faci orice din ceeea ce nu este interzis de lege, ceea ce presupune: independenţa individului, protejarea intereselor
private, libertatea de expresie, absenţa opresiunii = acestea fiind valori esenţiale).
Karl Jaspers considera că esenţa libertăţii este chiar imposibilitatea de a fi redată în concepte definite,
libertatea nefiind un obiect, nu are o realitate factică ce ne-ar putea permite cercetarea.

8
Dabija, Nicoleta - KARL JASPERS – CONSTIINTA ÎN PROCES CU ISTORIA, Articol publicat în ediția Viața Românească 5 / 2009
http://www.viataromaneasca.eu/revista/articol/335/
7
 De-a lungul timpului omenirea a luptat pentru libertate. Ajunsi în pragul libertății, oamenii uită semnificația libertății
și de multe ori încalcă libertățiile lor , dar și libertățiile celorlalți. Astfel, libertatea a trebuit să se împartă de la sine în
două: libertatea morală și libertatea legii. Libertatea morală constă în ceea ce ne permite conștiința noastră să facem ,
iar libertatea legii : ceea ce ne permite legea. Libertatea este posibilitatea de a acționa după propria voință sau
dorință, posibilitatea de actiune constientă a oamenilor în condițiile cunoașterii legilor de dezvoltare a naturii și a
societaății . Libertatea este absența obstacolelor sau a constrângerilor.
Exigenţa necondiţionată caută “condiţiile” de posibilitate ale necondiţionatului existenţial. Necondiţionatul
autentic, deşi întemeiat în mod raţional-etic, are o natură existenţială: el provine dintr-o libertate bine orientată.
Necondiţionatul existenţial presupune alegerea binelui şi ocultarea răului. Ea se produce cu prilejul a trei
ocazii:
a) morală: atunci când omul alege binele (datoria) în virtutea legii morale şi se fereşte de înclinaţiile simţurilor;
b) etică: atunci când acţiunea are un fundament pur, ignorând chiar conservarea propriului sine;
c) metafizică: atunci când motivul acţiunii are ca esenţă iubirea.
Jaspers consideră că doar prin împletirea celor trei planuri (orizonturi) de alegere se realizează
necondiţionatul. Deşi la baza necondiţionatului se află iubirea (“Iubeşte şi fă ceea ce vrei!” – Augustin), omului îi
este imposibil să trăiască permanent în iubire fiind nevoie de constrângerea raţiunii în faţa pasiunilor şi de
neîncrederea în faţa impurităţii motivelor noastre.
K. JASPERS: libertatea este legata de democratie .
Puterea legitima este cea intemeiata pe alegeri , cea nelegitima se bazeaza pe teroare. Puterea nelegitima
starneste violenta si pentru a-si mentine pozitia creste teroarea asupra populatiei .
Puterea bazata pe legitimitate, chiar daca nu este perfecta, poate fi perfectionata, chiar schimbata. Democratia
presupune alegeri libere, exprimarea vointei si opiniei proprii. Daca cei aflati la putere nu satisfac asteptarile celor care l-
au laes, pot fi usor schimbati la urmatoarele alegeri. Tot asa si cu legile. Daca o lege nu este buna sau a devenit depasita de
noile actualitati , poate fi usor schimbata de catre parlamentul tarii.
In concluzie, fara libertate individuala, nici o societate nu poate fi cu adevarat libera.

Karl Jaspers, considera că existenţa umană „ autentică” presune orientarea omului spre sine, ocolirea
frământărilor cotidiene, care l-ar plasa pe om în raporturi cu lumea lucrurilor, conferindu-i doar o existenţă
„neautentică”.
Omul nu s-ar putea cunoaşte decât prin aşa numita lectură a „cifrului” pe care îl oferă experienţa trăită,
îndeosebi „situaţiile limită” ( cum sunt eşecurile ), când tensiunea cerinţelor antinomice ale „ zilei „ şi „ nopţii „ atinge
apogeul şi când omul, în faţa refuzului realului de ai realiza proiectul devine introvertit şi intuieşte în stări de mare
tensiune emoţională, caracteristicile alegerilor sale libere, lipsite de repere axiologice, misterul său.
Libertatea existenţială, căutată de Jaspers prin renunţarea la pretenţiile de a raţionaliza universul şi retragerea
narcisistă în dimensiunile vieţii interioare, întâlneşte în acest punct interpretarea sartreiană a libertăţii, ca „ perpetuă
interiorizare, neantizare şi subiectivizare a contingenţei care astfel modificată, trece în întregime „ în gratuitatea
alegerii „.
Datorită însă erorii metodologice pe care o comite concepţia existenţialistă în interpretarea libertăţii existenţiale,
( prin ignorarea dialecticii elementului intern şi extern a elementului subiectiv şi obiectiv) ea nu poate străbate mai
departe itinerariul către înţelegerea libertăţii ca putere de creare a valorilor, deoarece nu numai că nu găseşte cu/CI şi
interzice („ de plano” ) însăşi căutarea unor repere axiologice obiective ale alegerilor umane.
Situaţia este paradoxală: existenţialismul exaltă libertatea umană, dar o libertate fără puncte de sprijin în
realitate, fără repere axiologice şi care de regulă conduce la eşec.
Chiar dacă unele lucrări ale lui Heidegger sau Jaspers sunt un fel de „ staţii seismologice „ de înregistrare subtilă şi
fină a înstrăinării umane, iar Sartre s-a dezis public de concepţia despre libertate în „ L’elve et le Neant”, făcând apel, sub
influenţa vădită a prestigiului crescând al filozofiei marxiste, existenţialismul păcătuieşte, în oricare dintre variantele sale
mai vechi sau mai noi, prin faptul că identifică libertatea cu alegerea, redusă la un act gratuit. Logica vieţii conduce
personajele sartriene care se autoiluzionează că ar fi libere să-şi inventeze viaţa cum vor, angajându-se în acţiuni

8
obsedate de fascinaţia actului, de dorinţa de a înfăptui ceva care să poarte pecetea subiectivităţii lor, spre o totală
discordanţă între intenţii şi realizare.
Karl Jaspers consideră că esenţa libertăţii constă tocmai în imposibilitatea de a fi redată în concepte definite, de
aceea nu există un răspuns unic la întrebarea Ce este libertatea?. Libertatea nu este un obiect, nu are o realitate
factică ce ne-ar putea permite cercetarea. Ea poate fi doar conştientizată prin gândire, ca o construcţie conceptuală, şi
supusă analizei. Acţiunea liberă presupune sacrificarea unor posibilităţi şi, prin aceasta, se autolimitează: Prin realizare,
libertatea capătă conţinut, dar pe calea ce duce către o nonlibertate. ( Karl Jaspers, Originea şi sensul istoriei)
Libertatea înseamnă, de asemenea, depăşirea bunului-plac personal. Libertatea coincide cu necesitatea
adevărului, ce îmi devine lăuntric prezent. Dacă sunt liber, atunci vreau nu pentru că vreau, ci pentru că m-am
convins de justeţea dorinţei mele. Exigenţa libertăţii nu înseamnă, prin urmare, a acţiona conform bunului-plac sau
dintr-o ascultare oarbă, ci dintr-o adâncă cunoaştere a lucrurilor. [...] Libertatea cere depăşirea simplei opinii. Această
depăşire are loc prin legătura pe care noi, ca indivizi, o stabilim în relaţiile cu ceilalţi. Libertatea se realizează în cadrul
comunităţii. Eu pot fi liber numai în măsura în care şi ceilalţi sunt liberi. [...] 2) Libertatea pretinde ca nimic să nu
fie omis. Tot ceea ce are fiinţă şi sens trebuie să fi e pus în dreptul său . Deschiderea cea mai largă este condiţia
libertăţii. De aceea, conţinutul libertăţii se manifestă, prin intermediul vieţii, în polarităţi şi opoziţii. Faţă de orice poziţie
se iveşte poziţia contrară. Potenţial, libertatea este totul. [...] 3) Dar, dacă libertatea coincide cu necesitatea adevărului,
atunci libertatea noastră rămâne întotdeauna fragilă. Căci noi nu avem niciodată pe deplin şi definitiv certitudinea
adevărului. Libertatea noastră rămâne dependentă de altceva, ea nu este causa sui. Dacă ea ar fi aceasta, atunci
omul ar fi Dumnezeu. Libertatea autentică este conştientă de limitele ei.” (Karl Jaspers, Originea şi sensul istoriei)

ADEVĂRUL
În studiul Ideea de universitate din anul 1946 („Termenul de idee, opinează J.Hersch, trebuie aici înţeles în sens
kantian, ba chiar platonician”), Jaspers nu are în vedere universitatea reală, ci modelul care ar trebui să stimuleze
necontenit spiritele profesorilor şi studenţilor, adică acel loc unde se dezvoltă simţul filosofic al adevărului şi sensul
transcendent al adevărului vizat de credinţa filosofică.
Prin urmare, universitatea în întregul ei fiind un refugiu al libertăţii de gândire, nicidecum un instrument de
propagandă, ea trebuie să se dedice cercetării fără compromisuri, căci nu are de dat socoteală decât în faţa raţiunii şi a
criteriilor adevărului.
De unde, ne asigură gânditorul, rolul important ce revine comunicării autentice dintre două fiinţe omeneşti,
comunicarea dobândind înţelesul de perspectivă comună înspre adevăr pentru cei care vorbesc şi cercetează
împreună.
Iată de ce universitatea, acest loc deopotrivă al libertăţii ca şi al cercetării şi învăţământului, trebuie să ofere
„posibilitatea unei comunicări autentice între profesori şi studenţi, ca şi între studenţi, şi – dacă se poate – între
profesori”.
Dar suntem avertizaţi să nu confundăm comunicarea cu transmiterea.
Transmiterea are loc atât în ştiinţă la nivelul conştiinţei în genere, cum o numeşte Jaspers, cât (asta în primul rând!)
şi la nivelul Dasein-ului, nivel al condiţiei umane la care transmiterea le permite oamenilor să-şi coordoneze activităţile în
lumea în care-şi desfăşoară experienţa comună, în care până la urmă luptă pentru supravieţuire.
Comunicarea, însă, se face de la existenţă la existenţă, ceea ce înseamnă că existenţa nu cunoaşte decât convingeri,
pe când conştiinţa în genere se ocupă de realităţi obiective. Cu completarea că aceste convingeri au sens şi sunt purtătoare
de adevăr doar pentru existenţa în totală şi deplină libertate, căci impuse printr-o realitate constrângătoare, ele îşi pierd de
îndată adevărul existenţial.
Convingerile prin care existenţa se leagă pe viaţă şi pe moarte cu absolutul, nu pot fi comunicate decât în cadrul unui
schimb în care libertatea, respectiv rezistenţa celeilalte existenţe constituie deodată un obstacol permanent şi o condiţie
indispensabilă.
Acest proces este numit de Jaspers luptă din iubire. De ce din iubire? Pentru că existenţa nu urmăreşte victoria, ci
adevărul pentru sine şi pentru celălalt.
La originea existenţei se află transcendenţa (Dumnezeu), la care noi, ca existenţă, ne raportăm prin limbajul
lucrurilor.
9
Transcendenţa desi nu poate fi arătată sau demonstrată, deoarece nimic nu poate fi spus despre ea în limbaj direct, totuşi,
existenţa găseşte în realitatea empirică, mai precis în situaţiile ei limită, acele semne care-i vorbesc despre
transcendenţă şi pe care cugetătorul nostru le numeşte „cifruri” sau „scriere cifrată” a transcendenţei.
Având în vedere aceste cifruri Jaspers afirmă că:
1) Nimic nu este cifru, totul poate să fie cifru;
2) Cifrurile posibile sunt fără de număr;
3) Cifrurile nu „vorbesc” despre transcendenţă decât pentru existenţă, mai bine spus pentru libertate, iar ea nu doar că
elaborează cifruri ale transcendenţei, dar chiar le descifrează;
4) Caracterul ambiguu al cifrurilor este inevitabil şi indispensabil în acelaşi timp. 9
Luptând împotriva idolatriei şi superstiţiei, Jaspers ne atrage atenţia că nici cifrul, nici chiar interpretarea acestuia nu
reprezintă transcendenţa: „Pentru ca omul să pună mâna pe divinitate şi pentru a fi el însuşi cel care trebuie să fie, este
necesar ca el să păstreze puritatea transcendendeţei, ascunsă, depărtată sau străină”.
Notă: În textul Cuprinzătorul, Jaspers spune în legătură cu acest concept: ,,Astfel, in meditatia noastra cistigam doar
o sugestie a Cuprinzatorului. El nu se manifesta pentru noi, insa orice altceva este manifestat in el”. „Cuprinzătorul este,
aşadar, ceea ce doar se anunţă în gândire. El însuşi nu apare niciodată, ci tot ceea ce ne apare se iveşte înăuntrul lui”.
Cuprinzătorul apare apoi ca un Ianus al cugetării existenţialiste: „Este suficient dacă voi menţiona că atunci când
cuprinzătorul este conceput ca fiinţa însăşi, el este numit transcendenţă (Dumnezeu) şi lume; atunci când este gândit ca
ceea ce suntem noi înşine, el ia numele de fiinţare factică, conştiinţă în genere, spirit şi existenţă”.
,, In locul cunoasterii lui Dumnezeu, care este imposibila de atins, dobindim prin filozofie Cuprinzatorul, constiinta
lui Dumnezeu. "Dumnezeu este". Esentialul in aceasta propozitie il reprezinta realitatea catre care indica. Noi nu putem
cuprinde aceasta realitate in gindirea propozitiei; numai simpla ei gindire ne lasa goi si pustii. Pentru ca ea nu semnifica
nimic pentru intelegere si pentru experienta senzoriala. Percepem semnificatia ei abia atunci cind transcendem, cind
pasim dincolo de lumea obiectelor si prin ea descoperim realitatea autentica”.
Părerea lui Jaspers este că tocmai eşecul în lume constituie cifrul decisiv al transcendenţei şi că în omul empiric
există acest senzaţional cifru: condiţia lui este simultan natură şi libertate (IAR libertatea nu este posibilă decât prin
natură).
Deoarece transcendenţa nu se află numai în libertate, ci – prin intermediul acesteia – apare şi în natură, ajungem
la antinomia libertăţii: unindu-se cu natura, ea se distruge ca libertate; contrazicând natura, ea eşuează ca Dasein empiric.
Dasein-ul sau subiectul vital vrea să dureze în natură, iar existenţa doreşte absolutul.
Cum ambele tendinţe se reflectă în condiţia umană, iată cauza pentru care în lume există două forme de morală:
 una a măsurii, pentru care eşecul nu are nici un sens, ea cultivând prudenţa şi abilitatea,
 cealaltă – marcată de absolutul libertăţii, consideră că totul e posibil şi sfârşeşte prin a accepta cifrul
eşecului.
Tot despre adevăr se ocupă Jaspers şi în prima parte a Logicii filosofice, carte apărută în anul 1947.
După ce pune în evidenţă paradoxul fundamental al filosofiei (dacă în ştiinţă există întotdeauna un obiect de
cercetare, în filosofie, datorită faptului că ea studiază însăşi fiinţa, nu există aşa ceva!) şi după ce ilustrează caracterul
precar al filosofiei (poate fi oricând respinsă, pentru că nu este cu adevărat ştiinţifică şi pentru că filosoful nu poate să
demonstreze ceea ce afirmă), Jaspers recunoaşte că pentru gândirea filosofică condiţiile logice rămân indispensabile şi, ca
atare, se supune consecvent lor, însă prelungeşte această gândire până la limitele ei, adică până acolo unde resursele
intelectuale se epuizează şi inevitabil eşuează în „greşeli logice”, mai exact în erori de felul tautologiilor, contradicţiilor şi
cercurilor vicioase.
ISTORIA
Optimismul lui Karl Jaspers în viitorul omenirii răzbate din Originile şi sensul istoriei,10 principala lucrare de
filosofia istoriei, el descoperind în istoria omenirii perioada axială, intervalul dintre anii 800-200 î.e.n., când gânditori
din China, India, Iran şi Palestina au întemeiat, concomitent şi independent, marile filosofii şi religii, astfel punându-se
bazele gândirii sistematice întru dobândirea primei forme a conştiinţei de sine.

9
Petrovai George ,,Jaspers, omul de ştiinţă convertit în filosof”, 20 decembrie 2015 http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/12/20/jaspers-omul-de-stiinta-convertit-in-
filosof/
10
Jaspers Karl – ,,Despre originile și sensul filosofarii” , https://www.scribd.com/document/98474273/Despre-Originile-Si-Sensul-Filosofarii
10
Precedată de epoca preistorică şi pregătită de epoca prometeică a unor progrese tehnico-materiale, Jaspers crede că urme
ale acelei antice axe spirituale s-ar resimţi până în zilele noastre, în acest mod percepându-se semnele vagi şi nesigure
ale unei noi perioade axiale, ce poate culmina într-o nouă comunitate spirituală a omenirii, caracterizată printr-un nivel
superior al conştiinţei de sine şi, evident, printr-o mai înaltă conduită morală.
Prezentul pare a fi o cumpănă a vremurilor, timp suspendat între „nu-mai” şi „nu-încă”, cu el închizându-
se uriaşul arc al civilizaţiilor şi de la el începând istoria propriu-zisă a omenirii – istoria înţelegerii şi solidarizării
universale.

Menirea filosofiei
„Ce sarcină are filosofia astăzi? Se poate auzi acest răspuns: niciuna, deoarece filosofia este lipsită de
consistenţă, ea fiind o treabă lăturalnică a unui anumit grup de specialişti. Filosofii de catedră, a căror existenţă vine din
Evul Mediu, se întâlnesc fără rost la diferite congrese care nu sunt altceva decât forma modernă de a te face preţuit de
alţii. [...] Pe scurt, filosofia este superfluă, o rămăşiţă pietrificată a trecutului, aflată pe punctul de a dispărea: ea nu mai are
nicio sarcină. Împotriva unei astfel de respingeri, noi trebuie, mai întâi, să spunem: nu tot ce poartă numele de filosofi e
trebuie să fie confundat cu filosofi a propriu-zisă. Filosofia se află pretutindeni unde, prin gândire, omul devine conştient
de sine. Ea este prezentă peste tot fără a fi numită ca atare, căci, de îndată ce gândeşte, omul filosofează, fie că o face bine
sau rău, superficial sau profund, în fugă sau încet şi temeinic.” (Karl Jaspers, Sarcina filosofiei în prezent).

11