HENRIK IBSEN (1828-1906)

Primul mare dramaturg modern a fost Henrik Ibsen, un norvegian. Piesele sale arătau o
mare varietate de stiluri, de la realismul din Hedda Gabler până la fantezia din Peer Gynt. El este
admirat pentru măiestria tehnică, simbolism şi adânca psihologie.
Ibsen, născut pe data de 20 martie 1828, în micul oraş-port Skien, Norvegia, a mai avut 5
fraţi. Când a ajuns la vârsta de 8 ani tatăl său a dat faliment. Pentru următorii 8 ani familia sa a trăit
într-o mică fermă de lângă Skien. La 15 ani Ibsen era ucenicul unui farmacist din Grimstadt. Avea o
viaţă singuratică şi băiatul s-a apucat de scris, în special poezie.
În 1849 Ibsen a intrat la universitatea din Christiania (actualul Oslo), dar a renunţat repede
datorită lipsei de bani. Viaţa sa a fost grea pentru mulţi ani. A scris pentru ziar şi s-a îngrijit de un mic
teatru. A călătorit în Germania şi Danemarca ca să studieze designul de scenă. A mai scris în această
perioadă poezie şi piese fără succes.
În 1864, ajutat de un mic guvernator şi de prietenii săi, Ibsen a părăsit Norvegia şi s-a
stabilit la Roma. Prima sa piesă de succes, Brand, a fost scrisă prima oară în 1865 ca un poem narativ.
Refăcută ca o dramă, a fost pentru prima oară pusă în scenă în 1885. În ea se povesteşte aspra viaţă a
unui ministru care renunţă la compromisurile favorurilor pe care le putea obţine, pentru o viaţă sinceră.
Următoarea sa piesă a fost Peer Gynt (1867), povestea unui călător prin lume implicat într-o serie de
aventuri remarcabile. Punctul de vedere al autorului este clar: o viaţă fără ritm are puţin sens şi menire.
A urmat Liga Tinereţii (1868), despre corupţia în politică, şi Împărat şi Galilean (1873), o
pledoarie pentru un nou tip de Creştinism. Stâlpul societăţii (1877) şi O casă de păpuşi (1879) se ocupă
de reformele sociale bazate pe principii de onestitate şi libertate. Fantomele (1881), despre tragedia
bolilor care afectează mintea, este probabil cea mai mare piesă a lui Ibsen.
Printre ultimele sale piese se găsesc Un inamic al oamenilor (1882), o comedie cu serioase
sub-sensuri; Raţa sălbatică (1884) combină realitatea cu poezia şi Rosmersholm (1886), se ocupă de
conflictul dintre conştiinţă şi dorinţa de libertate. Hedda Gabler (1890) este o puternică tragedie
domestică ce se termină prin sinucidere. Printre ultimele sale piese au fost The Master Builder (1892) şi
Când noi morţi ne trezim (1899).
După ani de trai alternant la Roma sau Dresden şi Munich, Ibsen se întoarce în Norvegia în
1892. Era bogat, onorat de către lume şi iubit de către conaţionalii săi. Piesele sale erau traduse în
multe limbi şi s-au pus pe scene din ţări de prin toată lumea. A murit în Christiania, pe 23 mai 1906.

Henrik Ibsen (n. 20 martie 1828 – d. 23 mai 1906) este un dramaturg norvegian, considerat
părintele teatrului modern european, unul dintre reprezentanţii de seamă ai dramei de idei din literatura
mondială.
După o adolescenţă marcată de destrămarea familiei, a lucrat ca regizor la teatrul din
Bergan. Obţinând o bursă de studii în Germania, a fost influenţat de Soeren Kierkegaard.
Respins şi neînţeles în propria ţară, Ibsen a trăit timp de 27 de ani în străinătate, în Italia şi
germania, în principa la Roma, revenind la Oslo în anii 1890. Paradoxal, după o viaţă petrecută în exil,
a primit funeralii de stat.
Faima sa este aceea a unui realist care a înlocuit restricţiile pieselor „bine făcute” ale epocii
sale cu drame „naturaliste” scrise în limbajul cotidian, cum ar fi O casă de păpuşi (1879).
A inaugurat în literatura universală teatrul de idei. Creaţia lui Ibsen se impune prin
sdâncimea viziunii, simplitatea intrigii, gravitatea temei, acuitatea conflictului, voigoarea dialogului şi
pasiunile personajelor.
 O casă de păpuşi (1897) de Henrik Ibsen a fost scrisă cât timp dramaturgul se afla la Roma
şi Amalfi, în Italia, într-o vreme în care Europa era cuprinsă de revoluţii. O perspectivă modernă asupra
literaturii atât epice, cât şi dramatice apărea, provocând tradiţia romantică. Ibsen este cel care a
popularizat drama realistă, derivată din această nouă perspectivă. Piesele lui erau jucate în toată Europa
şi traduse în foarte multe limbi. O casă de păpuşi a fost publicată la Copenhaga unde a şi avut loc
premiera. A fost a doua dintr-o serie de piese realiste ale lui Ibsen. Prima, Stâlpul societăţii (1877), a
creat vâlvă în toată Europa şi a fost repede adoptată de teatrele avangardiste ale continentului. Se spune
că intriga piesei este bazată pe un eveniment din viaţa lui Ibsen. În 1870, Laura Kieler i-a trimis lui
Ibsen o continuare a piesei Brand, numită Fiicele lui Brand şi Ibsen a fost atras de fata frumoasă şi
vioaie, poreclind-o „Ciocârlia”. A invitat-o acasă la el şi timp de două luni din vara anului 1872 ea îi
vizita casa frecvent. Când s-a căsătorit, doi ani mai târziu, soţul ei a căzut bolnav şi a fost sfătuit să-şi ia
un concediu şi să plece într-un climat cald, iar Laura, aşa cum şi Nora face în piesă, a împrumutat în
secret bani pentru a putea pleca în excursie. Laura a falsificat o bancnotă, banca a refuzat plata, iar ea i-
a spus soţului ei întreaga poveste. Soţul a intentat divorţ, i-a luat copiii şi a primit-o înapoi doar după ce
ea a petrecut o lună într-un azil public. Laura şi Nora au nume ce seamănă, dar poveştile lor au un
punct de cotitură. În piesa lui Ibsen, Nora nu se mai întoarce acasă, nici nu-i spune soţului de banii
împrumutaţi. Mai mult, Nora este cea care divorţează de soţul ei.
O casă de păpuşi urmăreşte trezirea Norei Helmer de la viaţa confortabilă pe care o ducea.
Fiind condusă toată viaţa ori de tatăl ei, ori de soţul Torvald, Nora ajunge să îşi schimbe părerea despre
fundamentele în care ea credea, odată ce căsătoria ei este pusă la test. Împrumutând bani de la
Krogstad, falsificând semnătura tatălui ei, ea a putut să plătească o călătorie în Italia pentru a-l salva pe
soţul ei bolnav, el neştiind de împrumut, crezând că banii vin de la tatăl Norei. De atunci, ea a trebuit să
găsească moduri în care să plătească împrumutul. Din expoziţiune aflăm că acţiunea se petrece iarna, în
ajunul Crăciunului şi aflăm că Torvald tocmai a fost promovat manager al băncii, unde va primi un
salariu uriaş şi va fi foarte puternic. Nora este încântată, fiindcă se gândeşte că va putea să plătească
împrumutul. Bucuria ei este însă stricată când Krogstad, furios deoarece tocmai a aflat că poziţia lui la
bancă a fost promisă doamnei Linde, o veche colegă de şcoală a Norei care a venit recent în oraş în
căutare de lucru, şi o ameninţă pe Nora că va dezvălui secretul ei dacă nu-l convinge pe soţul ei să îi
păstreze poziţia. Această ameninţare constă în intriga piesei. Nora încearcă să îl facă pe Torvald să îi
menţină postul lui Krogstad folosindu-se de trucurile feminine, dar este lipsită de succes. Torvald îi
spune că natura coruptă a lui Krogstad îi este repulsivă şi îi este imposibil să lucreze cu el. Nora devine
foarte îngrijorată.
Ziua următoare, Norei îi este frică de faptul că Krogstad ar putea apărea în orice moment.
Agitaţia ei este redusă de preocuparea pentru balul care va avea loc seara următoare în apartamentul
unui vecin. Când Torvald se întoarce de la bancă, Nora iar pledează pentru Krogstad. De data aceasta,
Torvald nu doar refuză, ci şi trimite înştiinţarea de concediere pe care deja o pregătise pentru Krogstad,
asigurând-o pe Nora că va lua asupra sa toate lucrurile rele ce vor rezulta din asta. Nora este mişcată
profund de spusele lui. Ea începe să ia în considerare posibilitatea ca acest episod să transforme în bine
căsnicia lor, dar şi varianta sinuciderii.
Între timp ea conversează şi flirtează cu Doctorul Rank. Aflând că el este pe moarte, are o
conversaţie intimă cu el care culminează cu doctorul mărturisindu-şi dragostea chiar înainte ca ea să îşi
ceară ajutor financiar. Vorbele lui o opresc, iar conversaţia lor este întreruptă de anunţul sosirii lui
Krogstad. Nora îi cere doctorului Rank să plece şi îl primeşte pe Krogstad.
Krogstad îi spune că deşi va menţine împrumutul el nu vrea să mai facă publice faptele, în
schimb vrea să ăi dea lui Torvald o scrisoare explicând în aşa fel încât Torvald să fie presat să îi
păstreze postul la bancă. Nora protestează împotriva implicării lui Torvald, dar Krogstad pune
scrisoarea în cutia poştală a lui torvald spre oroarea Norei. Totuşi ea încearcă să-şi folosească farmecele

2
pentru a-l preveni pe Torvald să citească scrisoarea, atrgându-l de la afaceri, rugându-l să o ajute să se
pregătească pentru petrecerea din seara următoare. El este de acord să amâne lucrul, iar scrisoarea
rămâne în cutia poştală.
Noaptea următoare, înainte ca Torvald şi Nora să se întoarcă de la bal, doamna Linde şi
Krogstad, care sunt vechi iubiţi, se reîntâlnesc în sufrageria lui Helmer. Doamna Linde cere să aibă
grijă de Krogstad şi de copiii lui şi să îl ajute să devină omul care ea ştie că poate deveni. Soţii Helmer
se întorc de la bal şi doamna Linde pleacă, Krogstad fiind deja plecat. Singuri, Torvald îi mărturiseşte
Norei cât de mult o doreşte, dar este întrerupt de doctorul Rank. Doctorul venise să îţi ia rămas bun,
după cum îi spuen pe ascuns Norei. Văzând că Torvald şi-a luat scrisorile ea se resemnează la a se
sinucide.
Înainte să plece, Torvald o opreşte. Tocmai a citit scrisoarea lui Krogstad şi este înfuriat de
conţinut. O acuză pe Nora de ruinarea vieţii sale. Îi spune că vrea să o părăsească, contrar spuselor de
adineaori, cum că ar lua totul asupra sa. Punctul culminant al pisesi se petrece când în timpul tiradei
sale, Torvald este întrerupt de slujnică ce poartă o altă scrisoare de la Krogstad adresată Norei. Torvald
o citeşte şi devine copleşit de bucurie. Krogstad a avut parte de o schimbare fericită în viaţa sa şi îi
trimite înscrisul înapoi. Torvald îi spune Norei că o iartă şi că încercarea ei duioasă de a-l ajuta a făcut-
o mai afectuoasă ca niciodată.
Nora, văzând caracterul adevărat al lui Torvald pentru prima dată îi spune soţului ei că îl
părăseşte. După ce el protestează, ea motivează că îl părăseşte, deoarece el nu o iubeşte, iar după
noaptea aceasta nici ea nu-l mai iubeşte. Îi spune că după viaţa sufocantă pe care a trăit-o până acum îşi
datorează să devină independentă şi să-şi exploreze propriul caracter şi lumea de una singură. În timp
ce pleacă îi mărturiseşte lui Torvald că speră ca un miracol să se întâmple: că poate într-o zi vor putea
să se reunească într-o căsnicie adevărată. Piesa se încheie cu uşa trântindu-se la plecarea ei.
Importanţa piesei constă în mesajul feminist care a zguduit scenele europene la premiera
piesei. Respingerea căsătoriei şi a maternităţii de către Nora a scandalizat audienţele din acel timp. De
fapt, primele producţii germane ale piesei din anii 1880 au folosit sfârşituri alternative, scrise de Ibsen
la cererea producătorilor.
Spiritul revoluţionar şi modernismul l-au influenţat pe Ibsen să îţi aleagă un erou
neobişnuit, o casnică, în atacul său asupra valorilor clasei de mijloc. Devenind rapid subiect de bârfă în
europa, piesa areuşit în încercarea de a provoca discuţii. De fapt, numeroasele feluri în care piesa poate
fi interpretată fac din O casă de păpuşi o piesă atât de interesantă. Fiecare nouă generaţie a avut o
versiune diferită asupra cărţii, de la a o vedea ca pe o critică asupra feminităţii, la a o lua ca pe o
alegorie Hegeliană a istoricului spirit al evoluţiei.
Sfârşitul piesei nu are o concluzie stabilă. Finalul este lăsat deschis: nu se întâmplă niciun
eveniment brutal, niciun catarsis, doar ambiguitate. Aceasta este o piesă ce defineşte graniţele.
Cele patru piese de teatru pe care Ibsen le-a publict între 1877 şi 1882, Stâlpii societăţii,
Nora, Strigoii şi Un duşman al poporului sunt caracterizate ca fiind drame contemporane realiste sau
drame de probleme. În principal sunt patru aspecte ale acestor piese care justifică o astfel de descriere.
În dramele sale realiste, Ibsen a fost fără milă în încercarea sa de a dezvălui aspectele
negative ale societăţii, ipocrizia şi disimularea, utilizarea forţei şi comportamentul manipulator, cerând
neobosit sinceritate şi libertate. Adevărul, emanciparea, realizarea de sine şi libertatea personală sunt
termeni cheie. În Stâlpii societăţii, Lona Hessel are ultimul cuvânt şi încheie spunând că „spiritul
adevărului şi spiritul dreptăţii – aceştia sunt stâlpii societăţii”. În Strigoii, Ibsen aruncă o lumină critică
asupra stâlpilor care psijină societatea burgheză, căsătoria şi creştinismul, şi scoate în evidenţă tabu-uri
tipice, incestul, bolile venerice şi eutanasia. Aceasta l-a transformat pe el şi pe cei care îi împărtăşeau
ideile în figuri controversate pentru vremea lor. Operele lor au creat controverse sau furie absolută.
Înţelegând ulterior toate acestea, se poate observa importanţe enormă pe care aceste opere au avut-o

3
pentru diverse mişcări sociale. Prea puţine opere literare au însemnat atât de mult pentru eliberarea
femeilor în toate culturile din întreaga lume, precum Nora.
Primele însemnări făcute pentru Nora (datate 19 octombrie 1878) poartă titlul Însemnări
pentru o tragedie contemporană. Termenul „tragedie contemporană” este ilustrativ. Proiectul lui Ibsen
în această piesă este să aplice forma clasică a tragediei pe un material modern. La nivel formal, Ibsen
nu se angajează în experimentele radicale în piesa Nora. De exemplu, se păstrează cele trei unităţi
clasice, unitateade timp, spaţiu şi acţiune. Ceea ce este nou este materialul modern în ceea ce priveşte
conflictul, caracterul actual al acţiunii care are loc pe scenă.
Limbajul trebuie să fie natural şi forma expresiei trebuie să fie caracteristică pntru fiecare
individ din piesă. O persoană cu siguranţă nu se exprimă la fel ca o alta. Astfel, foarte multe lucruri se
pot îmbunătăţii în timpul repetiţiilor; atunci se poate auzi ceea ce sună natural şi neforţat şi astfel, ceea
ce trebuie schimbat şi schimbat din nou până când replicile au o formă credibilă şi realistă. Efectul
piesei depinde în mare măsură de sentimentul publicului că stă şi ascultă ceva ce se petrece în viaţa
reală.

BIBLIOGRAFIE

4
• Ion Vartic, Ibsen şi teatrul modern, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995
• Henrik Ibsen – O casă de păpuşi, Editura ESPLA, 1956