Universitatea din București

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Departamentul Psihologie

Influența mediului familial asupra nevrotismului și

comportamentului
adaptativ

Teza de licență

Prof. Coordonator Absolvent

LAURENȚIU MITROFAN Gava Gabriela

2019

0
 CUPRINS

REZUMAT.........................................................................................3
ABSTRACT........................................................................................3
INTRODUCERE ...............................................................................5
CAPITOLUL I - CADRUL TEORETIC
1.1 FAMILIA
1.1.1 DELIMITĂRI CONCEPTUALE...................................8
1.1.2 FUNCȚIILE FAMILIEI ................................................10
1.1.3 PĂRINȚII ȘI STILURILE PARENTALE.....................14
1.1.4 DIVORȚUL ȘI DECESUL ...........................................16
1.2 NEVROTISMUL
1.2.1 DELIMITĂRI CONCEPTUALE ..................................19
1.2.2 EFECTE ALE NEVROTISMUUI..................................20
1.3 COMPORTAMENTUL ADAPTATIV
1.3.1 DELIMITĂRI CONCEPTUALE....................................23
1.3.2 CAPACITĂȚILE DE ADAPTABILITATE...................24
CAPITOLUL II - OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII
2.1 OBIECTIVELE CERCETĂRII ............................................27
2.2 IPOTEZELE CERCETĂRII .................................................27
2.3 VARIABILELE CERCETĂRII ........................................... 27
2.4 PARTICIPANȚI.....................................................................28
2.5 INSTRUMENTE ȘI METODE..............................................28
2.6 DESIGN ȘI PROCEDURĂ....................................................30
CAPITOLUL III – REZULTATELE CERCETĂRII
3.1 ANALIZA ȘI PREZENTAREA DATELOR
3.1.1 ANALIZA STATISTICĂ DESCRIPTIVĂ......................31
3.1.2 ANALIZA INFERENȚIALĂ...........................................32

1
 3.2 INTERPRETAREA PSIHOLOGICĂ A DATELOR........37
CAPITOLUL IV – CONCLUZII ȘI DISCUȚII..............................41
4.1 CONTRIBUȚIA PERSONALĂ.........................................42
4.2 LIMITELE CERCETĂRI...................................................42
4.3 DIRECȚII VIITOARE........................................................43

BIBLIOGRAFIE .........................................................................45

2
 ABSTRACT

This study aims to highlight the influence of the family environment on neuroticism
and adaptive behavior. Everyone's home environment plays an extremely important role,
and the family structure in which a person has grown can explain certain features that relate
to their personality and behavior later on. In this sense, I chose to refer to families with two
parents, one-parent families, families with divorced parents and other situations (raised by
relatives, orphanages, etc.) to refer to the family environment of origin. The dimensions we
have chosen are the dependent variables, namely neuroticism and adaptability. Neuroticism
is one of the five personality's Big Five dimensions and determines the degree to which
someone reports to the world as a threatening or stressful factor, intensely experiencing the
events they encounter, being prone to disturbances such as anxiety and depression.
Adaptive behavior refers to people's capacities to deal with the environment and changes,
adapt to new or unforeseen situations, and be able to integrate from a social point of view
without much trouble. The study was conducted on 106 people and was administered online
in a questionnaire. The tools used were two IPIP questionnaires: one for neuroticism with
20 items and one for adaptability with 8 items. Regarding the demographic statistic we used
the SPSS program where we applied the ANOVA One Way test. The results showed that
there are no significant differences between the groups, and the group with two-parent
individuals did not achieve higher adaptability and higher rates of neuroticism than the
other three categories. We can conclude that the family environment does not influence
neuroticism and adaptive behavior.

REZUMAT

Studiul de față dorește să evidențieze influența mediului familial asupra

nevrotismului și comportamentului adaptativ. Mediul de proveniență al fiecăruia joacă un
rol deosebit de important, iar structura familiei în care o persoană a crescut poate să explice
3
anumite caracteristici ce țin de personlitatea și comportamentul lui de mai târziu. În acest
sens am ales să ma refer la familii cu doi părinți, familii monoparentale, familii cu părinți
divorțați și alte situații (crescut de rude, orfelinate, etc) pentru a mă raporta la mediul
familial de proveniență. Dimensiunile pe care le-am ales reprezintă variabilele dependente,
și anume nevrotismul și adaptabilitatea. Nevrotismul este una dintre cele 5 dimensiuni Big
Five ale personalității și determina gradul în care cineva se raportează la lume ca fiind un
lucru amenințător sau un factor de stres, trăind intens evenimentele pe care le întâmpină,
fiind predispuși spre tulubări precum anxietate și depresie. Comportamentul adaptativ se
referă la capacitățile oamenilor de a face față mediului și schimbărilor, de a se adapta în
situații noi sau neprevăzute și de a putea sa se integreze din punct de vedere social fară
multe probleme. Studiul a fost efectuat pe 106 persoane, fiind administrat în mediul on-line
prin intermediul unui chestionar. Instrumentele folosite au fost doua chestionare IPIP: unul
pentru nevrotism cu 20 de întrebări și unul pentru adaptabilitate cu 8 întrebări. În ceea ce
privește demersul statistic, am folosit programul SPSS unde am aplicat testul ANOVA –
One Way. Rezultatele au arătat că nu există diferențe semnificative între grupuri, iar grupul
de persoane cu doi părinți nu au obținut scoruri mai ridicate la adaptabilitate și mai înalte la
nevrotism decât celelalte trei categorii.

4
 INTRODUCERE

Familia a însemnat dintotdeauna un aspect esențial în viața și dezvoltarea oricarui

om, influențându-i de multe ori acestuia tot parcursul vieții și punându-și amprenta asupra
multor aspecte psihologice și sociale ale individului. Părinții reprezintă de multe ori un
model pentru copil, fiind primii oameni cu care acesta interacționează și primii oameni care
invață copilul tot ce știe în primii ani de viață, ghidându-l pe acesta și oferindu-i suport
moral, social, emoțional, financiar și afecțiune. F. Golu consideră că „mediul familial
constituie cadrul în care se petrece socializarea primară a copilului, contextul în care acesta
are experiența contactului cu anumite norme, valori si modele pe care va incerca să le
înțeleagă, să și le apropie și să le interiorizeze” (Golu, 2015).

Bineînteles, mai sunt și alte lucruri de care se ține cont cand vorbim de familia de
proveniență și de efectul acesteia asupra adultului de mai tarziu, un exemplu în acest sens
fiind statulul socio-economic al familiei, lucru ce poate afecta parcursul psiho-social al
persoanei. Faptul că o persoană a crescut într-o familie formată din ambii parinți sau că a
avut o altă situație de familie poate avea un impact asupra viitorului adult tânăr.

În mod evident, este greu și frustrant pentru un copil să treacă printr-o experiență de
familie dificilă, uneori traumatizantă, precum divorțul părinților, decesul unuia sau ambilor
parinți sau schimbări majore în ceea ce privește mediul și structura familială. Schimbările
vor influența copilul sau adolescentul (vârsta putând de asemenea să influențeze gradul în
care acesta va fi afectat de experiență) în funcție de modul în care părinții (sau părintele)
vor gestiona asta (în cazul divorțului sau al decesului unuia dintre părinți) sau în funcție de
noua familie a copilului (în cazul în care este orfan de ambii părinți, ajungând în grija
rudelor sau în centre de plasament). În cazul în care noua structură familială reușește să
gasească un mod sănătos de a trece peste și de a îl ajuta pe copil sau adolescent să treacă
peste, urmările pot fi mai ușoare și mai sănătoase, deci rolul familiei în susținerea copilului
după astfel de experiențe este unul esențial. „Efectele negative ale divorțului au fost mult
diminuate atunci când relațiile pozitive cu ambii părinți au fost menținute” (Hess &
Camara, 1979). Putem spune, deci, că efectele unei experințe precum divorțul vor fi
resimțite mai ușor dacă părinții vor rămâne în relații bune după divorț și vor comunica

5
astfel încât copilul sa treacă mai ușor prin trăirea ce îi va schimba viața. Este însă greu de
negat că orice copil, indiferent de vârstă, este mai mult sau mai puțin influențat de o
schimbare sau de existența dintotdeauna a unei familii mai atipice, diferite, copilul
comparând familia din care face parte cu alte familii pe care le consideră normale, tipice.

În cazul morții unuia dintre părinți, efectele emoționale vor fi resimțite mai mult atât
la nivelul copilului, cât mai ales la nivelul părintelui rămas, acesta urmând, cel puțin pentru
o perioadă, să își asume un dublu rol de părinte. Impactul emoțional este resimțit cel mai
bine după 2 ani de la moartea unui părinte (compartiv cu un an sau mai puțin), atăt pentru
copii, cât și pentru părintele supraviețuitor. (Worden & Silverman, 1996)

Există și alte aspecte de care ar trebui să ne legăm în ceea ce privește impactul

urmărilor asupra copilului, aspecte precum caracteristicile de personalitate sau
comportamentale ale acestuia și suportul primit din mediul exerior (școală, relații sociale,
etc). Modul în care copiii reacționează la schimbare și în care se adaptează noilor condiții
diferă de la om la om, iar modul în care părinții se raportează la acest lucru este de
asemenea diferit. Pentru copiii mai mici, ruptura poate fi traumatizantă, însă adaptabilitatea
se face în mod normal mai ușor. Adaptabilitatea se referă la "capacitatea, îndemânarea,
dispoziția, disponibilitatea și / sau motivația unei persoane de a schimba sau de a se adapta
la diferite sarcini, caracteristici sociale sau de mediu" (Ployhart & Bliese, 2006).
Adolescenții pot vedea și întelege mai multe lucruri, fiindu-le mai greu să le accepte și
reușind să se raporteze mai matur la situație. Pe de altă, un mediu familial format din doi
părinți nu garantează întotdeauna un impact pozitiv pentru copil, experiența de familie al
fiecăruia fiind un indicator important. Și aici este esențială relația dintre părinți, stilul de
parenting, statutul socio-economic dar și caracterisitcile indiviuale ale fiecăruia. Într-un
studiu apărut în 1995, autorii McFarlane, Bellissimo și Norman au ajuns la concluzia că
stilul parental s-a dovedit a fi principalul determinant al funcționării familiei și al bunăstării
adolescenților. (McFarlane, Bellissimo & Norman, 1995).

Această temă urmărește să observe efectul acestui aspect ce ține de mediul familial
de proveniență asupra a doua caracteristici importante pentru personalitatea și
comportamentul uman, și anume nevrotismul și comportamentul adaptativ. Mai exact, tema
va studia influența acestor medii familiale (familii monoparentale, familii divorțate, familii

6
biparentale și alte situații) asupra celor doua aspecte precizate anterior, fără a se lua în
calcul și alte caracteristici individuale. Știm despre mediul familial că afectează competența
socială în cea mai importană perioadă a vieții, adică adolescența. (Pardhasaradhi & Goel,
2015). Subiectul tratat este unul destul de delicat, întrucât experiența de familie este ceva ce
ramâne impregnat toată viața în mintea și sufletul persoanei, lucru de care iși poate aminti
cu bucurie sau cu gust amar, însă multe dintre efectele familiei în dezvoltarea copilului pot
să nu fie observate în mod conștient de către acesta și să se facă simțite în timp, în anumite
contexte sau situații de viață, aici putând fi vorba și despre aspectele care ne interesează în
studiul de față, și anume nevrotismul și adaptabilitea. Au fost tratate în diverse studii și alte
aspecte psihice și urmări (precum anxietatea) ca urmare a unei schimbări în familie, cea
mai des întâlnită schimbare fiind divorțul. În acest caz, „chiar înainte de despărțirea
maritală, copiii ai căror părinți au divorțat prezintă niveluri mai ridicate de
anxietate/depresie și comportament antisocial decât copiii ai căror părinți rămân căsătoriți”
(Strohschein, 2005). De asemenea, acestea diferă și la copiii ce provin din medii familiale
formate din doi parinți și copii, urmând sa descoperim dacă într-adevar există diferențe în
ceea ce privește aceste doua aspecte.

Atăt nevrotismul, cât și adaptabilitatea sunt aspecte importante pentru persoane,

aceste lucruri afectându-le și relațiile sociale sau personale, profesionale și familiale, deci
este esențial să știm dacă diverse grade înalte sau scăzute de ataptabilitate și nevrotism își
au originea în mediul familial în care au trăit copiii, acum deveniți adulți. De asemena, un
studiu anterior oferă date conform cărora un nivel ridicat de nevrotism al părinților crește
riscul dezvoltării acestei trăsături de personalitate și la copil: ”nevrotismul ridicat la părinții
cu afecțiuni afective majore este asociat cu practici neadecvate de parenting și crearea unui
mediu familial stresant, care ulterior este legat de problemele psihosociale în rândul
copiilor” (Sheilagh, 2004).

7
 CAPITOLUL I

CADRUL TEORETIC

1.1 Familia

1.1.1 Delimitări conceptuale

Definiția familiei a fost un lucru interpretabil de-a lungul timpului, întrucât au

existat și există discuții și controverse referitoare la noțiunea de familie. În timp ce unii
consideră că familia este doar atunci cand cei doi parteneri sunt căsătorți în mod oficial
sau/și religios, alții consideră că și concubinajul este o formă de familie, mai ales când în
viața celor doi apare și un copil. De asemenea, familia monoparentală este considerată în
prezent o formă de familie. Există o multitudine de forme de familie și de structuri
familiale, care pot sa difere din punct de vedere cultural, religios, etc. ”Familia își păstrează
integritatea și longevitatea numai în măsura în care le conferă membrilor săi un sens
coevolutiv, o ”scena” de recunoaștere, valorizare și autoafirmare, dar mai ales un mijloc de
asigurare a sănătății psihice şi sociale”. (Mitrofan & Mitrofan, 1994).

Familia este reprezentată în general printr-o uniune, mai mult sau mai puțin oficială,
formată în general din părinți și copii care locuiesc în aceeași locuință și care își
gestionează la comun obiectele materiale și resursele financiare și unde există sentimente
de iubire, siguranță, apartenență și suport. Aceștia se dezvolă împreună și funcționează ca
un întreg, ajutând la formarea și dezvoltarea copiilor. Familia mai poate fi formată și din
părinții partenerilor (bunicii, care locuiesc sau nu împreună cu aceștia) sau alte rude din
familia originara a fiecărui parteneri. Membrii familiei sunt într-o continuă schimbare si
dezvoltare, reușind să se susțină reciproc și să evolueze împreună, astfel încât să existe un
anume echilibru, o stabilitate în relația de familie. Pentru copil, familia este esenţiala mai
ales în primii ani de viaţă, mediul familial fiind „cadrul în care se petrece socializarea
primară a copilului, contextul în care acesta are experiența contactului cu anumite norme,
valori si modele pe care va incerca să le înțeleagă, să și le apropie și să le interiorizeze”
(Golu, 2015).

8
 Din punct de vedere social, familia este definită ca „o formă de comunitate umană
alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne,
realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau latura psiho-sociala” (Mitrofan &
Ciupercă, 1998). Putem considera, deci, că o familie este o legătură dintre două sau mai
multe persoane aflate într-o relație de tip parteneriat sau de tip părinte-copil, indiferent dacă
există sau nu căsătorie. O definiție a familiei contemporane ne este oferită și de Giddens, în
acest sens acesta afirmâd despre familie că aceasta este reprezentată de „un grup de
persoane legate direct prin relații de rudenie, ai cărei adulți își asumă responsabilitatea
pentru creșterea copiilor. Legăturile de rudenie sau relație între indivizi stabilite fie prin
căsătorie, fie prin descentență, care întemeiază legături de sânge (mamă, tată, copii, bunici,
etc)” (Giddens, 2000).

Conceptul de familie este diferit și din punct de vedere cultural, astfel încât
structura unei familii oficiale poate sa difere în funcție de religia și cultura din zona
respectivă, existând astfel atat familii monogame, cât si familii poligame (se înâlnesc în
general în statele musulamane, unde este permis).

Pentru copil, familia din care face parte este extrem de importantă, întrucât
majoritatea lucrurilor de bază sunt învățate de către acesta în cadrul familiei de origine.
Astfel, acesta învață deprinderile esențiale (să scrie, să citească), dar și lucruri esențiale
precum igiena, mâncatul, socializarea, etc. De asemenea, trăsăturile ce țin de personalitatea
individului, temperamentul, inteligența, formarea conştiinţei de sine și capacitățile sociale
pot fi influenţate de familia în care copilul creşte.

Copilul este invățat din primii ani ce este bine și ce este rău, este educat și integrat
social de către părinți, aceștia fiind cei ce au grijă de tot parcursul acesuia în copilarie,
părinții insemnând aproape întreg universul copiilor mai când aceștia sunt mici. Familia
este baza oricărui individ, punctul de plecare și originea care îl va ajuta să se contureze pe
parcurs. O relație bună și sănătoasă cu părinții poate avea efecte pozitive de-a lungul
timpului din punct de vedere psiho-social. Modul în care părinții au interacționat cu copilul,
atmosfera din familie, relația dintre părinți și ceilalți membri ai familiei, nivelul educațional
al părinților, numărul membrilor familiei și posibilitățile financiare sunt doar câteva lucruri
care influențează dezvoltarea acestuia din punct de vedere psihic, emoțional, fizic și social.

9
Mediul de proveniență joacă un rol deosebit de important, iar structura familiei în care o
persoană a crescut poate explica anumite caracteristici ale lui de mai târziu, în funcție de
experiența de familie a fiecăruia.

Tipologiile famililei sunt urmatoarele:

1. familia nucleară (clasică, formată din cei doi parteneri si copii)

2. famila de orientare (familia din care provine fiecare partener)

3. familia de procreare (cea pe care și-o creează persoana la vârsta maturității)

4. familia extinsă (cuprinde famila nucleară și rudele lor: bunici, frați, unchi, etc)

5. familia monoparentală sau vitregă (formate în urma decesului unui partener,

divorțului, copil din flori, etc)

1.1.2 Funcțiile familiei

Funcțiile familiei sunt acele lucruri care definesc mai mult sau mai puțin o
familie prin acele acțiuni pe care membri familiei le fac pentru a asigura o bună si firească
funcționare a familiei.

Dupa Mitrofan, pot fi definite ca fiind “totalitatea responsabilitatilor ce revin

familiei in cadrul arhitectonicii de ansamblu a activitatii economico-sociale intr-o anumita
perioada istoriceste determinata.“ (Mitrofan & Ciupercă, 1998).

Funcțiile familiei, după D. Vasile, sunt următoarele:

-Funcția economică
-Funcția de socializare
-Funcția de solidaritate
-Funcția sexuală
-Funcția de reproducere (Vasile, 2007)

După Henry H. Stahl (apud Mihăilescu, 2003), funcțiile familiei contemporane

sunt:

a) „Funcții interne, care asigură afecțiune, securitate și protecție, aici intrând

urmatorele:

10
 -Funcții biologce și sanitare (asigură satisfcerea nevoilor sexuale membrilor
cuplului, procrearea copiilor, necesitățile igienico-sanitare ale copiilor și dezvoltarea
normlă biologic a membrilor familiei)
-Funcții economice (constau în organizarea gospodăriei și buna funcționare
bazată pe un buget comun)
-Funcții de solidaritate familială (ajutor, sentiemente dragoste, respect)
-Funcții pedgogico-educative și morale (socializarea copiilor)
b) Funcții externe, prin care se asigură relaționarea familiei cu mediul” (Mihăilescu,
2003).
O altă clasificare a funcțiilor a fost elaborată de George Murdock (1967, apud R.
Popescu, 2009), considerând că familia îndeplinește 4 funcții fundamentale pentru viața
socială a individului:
„ -funcția sexuală
-funcția reproductivă
-funcția economică
-funcția educațională” (R. Popescu, 2009).

O slaba utilizare a funcțiilor menționate poate cauza disfuncții familiale, acestea

având consecințe asupra soților, copiilor și relațiilor sociale familiale, acestea putând în cele
din urmă să ducă la separarea partenerilor și distrugerea familiei.
Analizând aceste funcții înțelegem că un rol important într-o familie este reprezentat
de comunicare și susținere reciprocă. Socializarea este esențială în menținerea relației dintre
membrii familiei întrucât există în permanență nevoia de a fi ascultat și de a comunica cu
persoanele apropiate. Legăturile de familie se pot răci și deteriora din cauza unei slabe
comunicari între membri, socializarea reușind să consolideze legăturile dintre ei. ”Un stil
defectuos de comunicare poate angaja disfuncții familiale multiple, ce suscită adesea
necesitatea unei terapii centrate pe ameliorarea modului de comunicare”. (Mitrofan &
Mitrofan, 1994). Aceștia se pot simți iubiți, importanți și înțeleși de celelalte persoane din
familie și la rândul lor îi pot face să se simtă ascultați și apreciați, fiind ceva extrem de
benefic și de sănătos pentru relațiile din familie. Referitor la comunicare, „pentru familie,
comunicarea, alături de intercunoaștere, este principalul instrument de dezvoltare a
structurii și relațiilor de rol familial” (Mitrofan & Mitrofan, 1994). În cartea „Elementele de
Psihologie Socială”, autorul citat anterior ne vorbește despre eșecul comunicării în relația
de cuplu, considerând că ascunderea și semanlele false sunt principalele motive ale
eșecului: „Când vrem să comunicăm nevoile noastre cele mai intime ne sprijim adesea pe

11
sugestii și aluzii (....) Așa cum adolescenții își fac griji dacă ar trebui să-și sărute partenerul
cu care au întâlnire, mulți bărbați și femei se întreabă nelinistiți dacă și cum ar trebui să
voerbească despre sex” (Mitrofan, 2004), acesta referindu-se aici la comunicarea și
interesul sexual. În ceea ce privește solidaritatea, orice membru al familiei are nevoie de
ajutor, suport și înțelegere, mai ales în momentele dificile, după cum spune și expresia „la
bine și la greu”, iar relațiile de solidaritate pot funționa ideal atunci cand sunt reciproce.
Într-o familie sănătoasă, părinții se susțin si ajuta reciproc, se motivează și incurajează,
reușind să facă o echipă pentru a trece mai ușor împreună prin situațiile dificile. De
asemenea, aceștia la îi vor susține pe copii și îi vor ajuta, familia funcționând astfel în mod
firesc.
În ceea ce privește funcția sexuală și reproductivă, acestea sunt evident legate doar
de părinți. În general, cuplurile beneficiază de ambele funcții, atât pentru satisfacere
sexuală, intimitate și exprimarea afecțiunii, cât și cu scop reproductiv. Totuși, în unele
familii formate din soț și soție funcția reproductivă poate lipsi, fie din motive de sănătate,
fie din lipsa dorinței ambilor parteneri de a avea un copil și pot opta fie pentru o familie
formată din cei doi parteneri, fie spre ideea adopției unui copil. Alte motive pentru care
unele familii optează pentru varianta de a nu avea copii sunt sau doresc să întârzie
momentul apariției unui copil: partenerii doresc să profite cât mai mult de momentele lor
împreună și doresc să se adapteze unul cu celălalt până la apariția unui copil pentru a fi
siguri că vor avea stabilitatea necesară în viitoare familie și a nu oferi copilului o experiență
negativă printr-un divorț. De asemenea, o experiență negativă a unuia sau ambilor parteneri
din cuplu din familia de origine îi poate face pe aceștia să se orienteze către o familie fără
copii, de teamă să nu repete greșelile părinților. În ziua de azi sunt cât mai multe cazuri de
cupluri care optează pentru această variantă, creșterea lor fiind motivată de aspecte precum
schimbarea rolului femeii în societate (comparativ cu alte perioade din trecut, în ultimii zeci
de ani sau chiar în ultimul deceniu a apărut fenomenul de „emancipare a femeii”, fenomen
care implică ideea conform căreia femeile refuză să mai facă parte dintr-o societate condusă
doar de bărbați, renunțându-se la ideologii precum cele care rezumă rolul femeii la cel
limitat de a avea grijă de copii și de casă, femeile contemporane având aproximativ aceleași
atribuții și variante precum bărbații, majoritatea dintre acestea lucrând și dezvoltându-și o
carieră) și gama largă de metode contraceptive care pot amâna apariția unui copil.

12
 Funcția economică se referă la felul în care membrii familiei își gestionează
resursele financiare. În general, aceștia le gestionează la comun, „construind” împreună
mediul lor și folosind resursele ambilor parteneri, după situație. După cum am menționat
anterior, odată cu creșterea rolului femeii în societate, tatăl nu mai este în general singurul
care aduce un venit, de cele mai multe ori ambii parteneri lucrând și împărțindu-și
atribuțiile gospodărești. Aceștia trebuie să susțină financiar copiii pentru a le oferi toate
posbilitățile igienice, biologice, intelectuale și sociale. (haine, mâncare, cărți, etc). De
asemenea, ei trebuie să asigure prin intermediul funcției economice și o locuință stabilă și
care să ofere intimitate membrilor familiei în funcție de numărul acestora, astfel încât să
existe confort și spațiu personal pentru desfășurarea activităților fiecărui membru. Părinții
trebuie să încurajeze de asemenea si hobby-urile copiilor, fiind nevoie să le finanțeze pentru
o dezvoltare bună a copilului pe toate planurile.

În ceea ce privește o altă funcție importantă, educarea copiilor de către familie este
una dintre ele. Aceasta se referă la obligația părinților de a asigura o instruire și educare cât
mai bună a copiilor, oferindu-le acestora o educație atât socială, cât și intelectuală,
motivându-i și stimulându-i în permanență. Nu este suficient ca școala să fie cea care le
oferă o educație, fiind nevoie de un dublu efort, de o muncă în echipă a profesorilor
împreună cu părinții pentru ca educarea să aibă loc cu succes. Părinții trebuie să își petreacă
cât mai mult timp cu copiii, atât cu scop strict educativ, cât si recreativ, acest lucru
ajutându-i să-și îmbunătățescă capacitățile sociale și dezvoltându-se puterea de comunicare
și interacțiunea inter-umană. O slabă folosire de către părinți a funcției educative poate
duce la delincvență în rândul tinerilor, deoarece părinții nu se ocupă de ei sau nu le oferă
suficientă atenție și afecțiune, această funcție având o importanță deosebit de mare pentru
dezvoltarea copiilor pe toate planurile. (psihologic, social, emoțional, fiziologic).

1.1.3 Părinții si stilurile parentale

În educația, formarea și dezvoltarea copiilor, rolul esențial îl au părinții, aceștia fiind

cei ce le oferă copiilor o baza, un punct de plecare, o primă viziune asupra lumii. De
asemenea, ei îi motivează și stimulează în procesul continuu de învățare pe care aceștia îl
parcurg până la finalul adolescenței. Părinții reprezintă mai ales în primii ani de viață ai

13
copiilor un model de urmat, de aceea aceștia trebuie să aibă grijă ce le transmit copiilor și
cum receptează ei lucrurile din jur. Copiii sunt astfel ghidați de către părinții lor către o
viață socială, încearcă să îi stimuleze descoperindu-le hobby-uri, talente sau pasiuni pentru
a afla împreună ce le place și la ce se pricep. De asemenea, părinții îi susțin finaciar și le
asigură tot ce au nevoie pană sunt pregătiți să își ia viața în propriile maini.

Un rol important în ceea ce privește ideea de parenting îl are asumarea de sex-rol a

fiecărui părinte, în acest sens ”modele comportamentale de rol ale soților sunt de cele mai
multe ori preluate, interiorizate din familiile lor de origine, de la proprii părinți.” (Mitrofan
& Mitrofan, 1994).

În ceea ce privește stilurile parentale, avem 4: stilul autoritar, stilul neimplicat, stilul
permisiv și stilul democratic. Din descrierea acestor stiluri parentale făcută de psihologul
pentru copii Monica Bolocan putem trage concluzia că cel mai benefic stil parental este cel
democratic, acesta având urmări pozitive asupra adultului de mai târziu. Celelalte stiluri
parentale pot avea drept consecințe anxietatea socială, dependența, imaturitatea si
iresponsabilitatea viitorului adult. În general, aceste stiluri se pot combina în funcție de
fiecare părinte, rezultând un stil propriu pentru fiecare familie. Un stil de parenting sănătos
poate fi un indicator al unui copil dezvoltat sănătos din punct de vedere psiho-social. După
Stănciulescu, se indentifică trei modele parentale, și anume: modelul permisiv, modelul
autoritar și modelul autorizat (Stănciulescu, 2002). Două dintre aceste stiluri se găsesc și în
clasificarea clasică descrisă mai sus, cu adăugarea faptului că stilul autorizat este cel ce
imbină stilul permisiv cu cel autoriar, adică un control cu un nivel mai ridicat al suportului
parental.

În ceea ce privește rolul patern, Lazăr (Nistor) Gheorghiță (2007) ne vorbește

despre rolul tatălui „în reglarea comportmentului și educarea copiilor”, spunând că
intervenția tatălui este de două ori mai mică decât cea a mamei (Lazăr, 2007). Autoarea ne
mai propune cinci tipuri parentale „grupate în jurul conceptului de autoritate”, după
modelul lui Rose Vincent, astfel:

- tatăl dominant (cel ce dorește să impună peste ceilalți membri ai familiei, soția și
copiii fiind persoane slabe care trebuie să fie protejate de către acesta, în acest sens relațiile
tată-copil putând suferi rupturi)

14
 -tatăl tiran (are izbucniri, impune frică copilului, ducând și în acest caz la rupturi în
relația lor)

-tatăl prieten (se bazează pe sentimentul de stimă reciprocă și nu pe autoritate,

copilului nefiind-i teamă să discute cu acesta, însă trebuie să existe limite pentru a nu fi
dăunător pentru copil)

-tatăl bomboană (are o atitudine maternă față de copil, fiind excesiv de grijuliu și
protector și poate genera confuzie)

-tatăl demisionar (nu se implică, este mereu plecat, nu dorește să fie deranjat, acest
lucru ducând la o lipsă de conformare socială a copilului)

Referitor la rolul matern, Lazăr (Nistor) ne spune că „este o relație de neînlocuit

care influențează întreaga dezvoltare emoțională și intelectuală a copilului, influențând
reușita școlară, integrarea socială și cea profesională” (Ibidem). Dupa modelul lui
Rosenthal și colab (apud Lazăr, 2007), autoarea ne dezvăluie o serie de aspecte în raportul
mamă-copil:

-mamă rigidă-controlatoare (vrea să știe tot și este exagerată, copilul putând să

devină timid și supus)

-mamă protectoare-infantilă (tratează copilul mai mare ca fiind un copil mic,

copilul fiind predispus spre apariția fobiilor sau blocarea maturizării)

-mamă excesiv-ambițioasă (cere copilului mai mult decât acesta poate face, având
așteptări nerealiste de la el, favorizând astfel nemulțumirea copilului)

-mamă pedepsitoare (recurge des la sancțiuni, acest lucru favorizând conduite

negative la copil, precum furt, minciună, etc)

-mamă denegatoare (nu este de acord cu interesele și aptitudinile copilului,

manifestând dispreț, copiul apărându-se în acest sens cu comportamente precum minciuna)

-mamă părtinitoare (manifestă tratament prefernțial pentru unul dintre copiii săi,
lucru care îl poate face pe celălalt să manifeste un sentiment de devalorizare și competiție)

15
 -mamă slabă și indiferentă (are un comportament indecis în problemele educative
ale copilului, acest lucru provocându-i copilului neliniște sau agresivitate)

-mamă supraindulgentă (este excesiv de tolerantă față de copil, acesta fiind

incapabil de a înfrunta dificultățile și frustrările)

-mamă sănătoasă psihic și educativ adecvată (are o viziune clară asupra

sentimentelor și trebuințelor copilului și controlează cu măsură comportamentul acestuia,
stimulând astfel o dezvoltare normală a copilului).

1.1.4 Divorțul sau decesul

O definție a divorțului ne este dată de către Lisa Parkinson (1993), care definea
divorțul ca „un complex psihosocial în aceeași măsură în care este un proces juridic"
(Parkinson, 1993). Aceasta a elaborat șase dimensiuni ale procesului de divorț și
experimentarea acestuia: dimensiunea legală, economică, emoțională, parentală,
psihologică și comunitară. În ceea ce privește noțiunea de divorț emoțional, acesta apare
chiar dacă nu există o formă de divorț legal și se manifestă prin distanțarea celor doi
parteneri.

În oricare dintre aceste situații, fie că vorbim de separarea părinților, fie ca vorbim
de decesul unuia sau ambilor părinți, trauma resimțită de copil este una mare, schimbarea
radicală în viața acestuia urmând să-și facă simțită prezența. Este esențial ca întreaga
familie să facă eforturi pentru a putea ajuta copilul să treacă peste aceste experiențe
dureroase și marcante într-un mod care sa nu îl afecteze foarte mult pe termen lung, în acest
sens fiind nevoie de mobilizarea tuturor membrilor familiei pentru acomodarea copilului în
noua situație de familie.

În cazul divorțului, atât copiii, cât și părinții vor avea parte de o mare schimbare în
viața lor. Copilul va rămâne cu unul dintre părinți (în general cu mama), iar ruperea de
celălalt părinte va fi dureroasă și greu de acceptat. Cu toate că de cele mai multe ori ambii
părinți se implică în continuare în creșterea copilului, acesta va simți o lipsă, pe care
părintele cu care locuiește va trebui să o acopere, acesta trebuind să-și asume de acum un
dublu-rol pentru copil, lucru ce va fi dificil și pentru părintele care va trebui la rândul lui să
se adapteze situației. În anumite cazuri cu familii cu doi sau mai mulți copii, unii părinți

16
(sau copiii daca sunt mai mari și pot decide) există situații în care frații sunt desparțiti,
această ruptură fiind o altă lovitură greu de acceptat pentru copii. Efectele divorțului pot fi
însă acceptate și resimțite mai ușor de către copii atunci când părinții fac eforturi comune
de a se întelege dupa divorț: „Efectele negative ale divorțului au fost mult diminuate atunci
când relațiile pozitive cu ambii părinți au fost menținute” (Hess & Camara, 1979).

De asemenea, un alt punct greu de acceptat și unde puterea părinților de a gestiona

situația joacă un rol important este etapa de reconstuire a familiei, atunci cand unul sau
ambii părinți își găsesc un alt partener pentru a întemeia o nouă familie, lucru care pentru
copii poate fi destul de greu de procesat și pentru care părinții de obicei depun eforturi
pentru a integra cu bine copilul în noua situație. Recăsătoria părinților este un eveniment
traumatic pentru copii pentru că acestora le este greu să vadă o noua persoană, de obicei
necunoscută, în locul celuilalt părinte, fiind greu să accepte ideea că părintele a început o
relație cu altcineva decât celălalt părinte, de multe ori fiind benefice terapiile în cazurile
acestea. „În situația în care unul dintre părinți lipsește (divorț, deces, copil din flori), copilul
traiește ărom suferință aceste momente și își percepe situația ca fiind diferită de cea a
celorlalți, considerându-se inferior” (Golu, 2015). Acest aspect poate afecta ambele
caracteristici despre care vorbim în lucrare, atât nevrotismul, cât și adaptabilitatea, dar nu
numai, putând să influențeze negativ mai ales stima de sine.

În schimb, în ceea ce privește decesul, lucrurile sunt mai complicate și mai

dureroase, mai ales din pricina faptului că și părintele are parte de o schimbare pe care nu
și-a dorit-o, pierzand la rândul lui partenerul de viață și vazându-se nevoit să rămână singur,
fără persoana iubită. Este mai greu de anticipat, de pregătit și de gestionat, atât părintele
supraviețuitor, cât și copiii fiind nevoie să se adapteze unei situații necunoscute și dureroase
în ideea de a se obișnui cu faptul că părintele sau partenerul nu se va mai întoarce niciodata.
Efectele pentru copil pot să-și facă apariția nu imediat, ci în timp, astfel Finkelstein
sugerează o asociere între moartea precoce a mamei și formele severe de depresie la vârsta
adultă (Finkelstein, 1988).

Referitor la decesul tatălui, „efectul pe termen lung asupra depresiei adulte cauzate
de experiența de moarte a tatălui în copilărie este atribuit presiunilor financiare probabile,
care ar putea fi continuate de ani de zile și posibil în maturitatea timpurie, complicând

17
adaptarea familiei la pierderea inițială” (Jacobs & Bovasso, 2009). Este important ca relația
dintre părintele supraviețuitor și copil să se consolideze, să se susțină reciproc și să
comunice. Și aici părintele rămas va fi pus în situația de a își asuma atât rol de mamă, cât și
rol de tată, lucru cu care va trebui să se obișnuiască atât el, cât și copilul. „Copilul trebuie
ajutat să depășească pierderea prin acceptarea a ceea ce s-a întâmplat, prin începerea
procesului de refacere și reașezare sufletească” (Golu, 2015).

În cazul decesului ambilor părinți sau ai copiilor crescuți în general de rude sau în
centrele de plasamente, lucrurile sunt diferite de la caz la caz, mai ales în funcție de vârsta
copilului. Este cel mai cumplit scenariu pentru orice copil să rămână fără ambii părinți,
rudele sau persoanele cu care a rămas în grijă trebuind să facă eforturi deosebite pentru a îl
face pe copil să treacă peste ceea ce este cu adevărat o mare traumă. Copiii aflați în situația
de a nu avea părinți de la o vârstă fragedă ar putea avea probleme în ceea ce privește
identitatea de sex rol de mai târziu, aceștia neavând o experiență de familie completă și o
viuziune clară asupra relației dintre părinți și relației cu copilul, acest lucru ducând la
frustrare și confuzie.

În aceste situații în care copiii nu cresc cu părinții, neavând nici o familie nucleră,
nici monoparentală, situații precum decesul unuia dintre părinți, migrarea ambilor părinți în
străinătate pentru un loc de muncă sau imposibilitatea acestora de a crește copilul din punct
de vede financiar. În ceea ce privește decesul părinților și migrarea, în cele mai multe dintre
cazuri copiii ajung să locuiască cu rudele (de obicei bunicii sau frații părinților, ori ajung sa
fie crescuți de frații și surorile lor mai mari sau de alte persoane în relații cu părinții).

Copiii care sunt separați temporar sau chiar definitiv de părinți și de mediul lor
familial au dreptul să beneficieze de asistență din partea autorităților publice, putând să fie
încredințați fie în plasament în familia extinsă, fie în centre de plasament pentru copiii aflați
în dificultate, fie în grija unor asistenți maternali sau adoptați ulterior de alte familii. De
asemena, autoritățile asigură măsuri alternative de ocrotire și pentru copiii care au fost
despărțiți de părinți ca urmare a unei decizii legislative (Protecția Copilului), măsuri
precum cele deja menționate mai sus.

1.2 Nevrotismul

18
 1.2.1 Delimitări conceptuale

Nevrotismul este una dintre dimensiunile modelului Big Five al personalității,

împreună cu agreabilitatea, conștiinciozitatea, extraversia și deschiderea, formând astfel
cele 5 mari trăsături ale personalității. „Nevrotismul este o trăsătură largă de personalitate
care reflectă măsura în care o persoană experimentează lumea ca fiind stresantă,
amenințătoare și problematică” (Watson, 2001). Autorul ne mai spune faptul că persoanele
nevrotice experimentează emoții și trăiri frecvente și intense, acest lucru fiind un factor
cauzator de stres și anxietate; ei întâmpină o mare varietate de probleme și sunt nemulțumiți
de ei înșiși, dar și de persoanele din jurul lor, având o stima de sine destul de scăzută.
Diferențele individuale în ceea ce privește nevrotismul sunt ereditare și se pare că indivizii
nevrotici sunt dispuși în mod natural să prezinte reacții negative puternice la stimulii
stresori și amenințători.

Nevrotismul ajunge la apogeu în perioada adolescenței târzie și apoi începe un

declin până la perioada vârstei mijlocii. Nevortismul se caracterizează în primul rând cu
trăirea și resimțirea intensă a evenimentelor și întămplarilor, existând dificultate de control
al emotiilor și predispoziție spre anxietate sau depresie. Cei cu scoruri mai maripe scalele
de nevrotism pot manifesta de asemenea un grad mare de furie manifestată mai mult sau
mai puțin și o pierdere a controlului mai ridicată și o instabilitate emoțională puternică, cu
toate că în general sunt liniștiti. Primii care s-au legat de ideea de nevrotism și de conceptul
de nevroză au fost psihanaliștii (mai întâi Freud, mai târziu Jung și Adler). Se spune ca
nevrotismul este un predictor ar problemelor psihopatologice de mai târziu, lucru remarcat
la început de Freud în studiile despre isterie. „Deși nu este apreciată pe scară largă, există
tot mai multe dovezi că nevrotismul este o trăsătură psihologică de importanță profundă
pentru sănătatea publică, (...) nevrotismul fiind și un predictor al numeroaselor tulburări
mentale și fizice diferite” (Lahey, 2009).

Nevrotismul este una dintre cele doua dimensiuni importante măsurate de Eyesenk
în Eysenck Personality Inventory (E.P.I., 1964), împreună cu extraversia/introversia, o altă
dimensiune Big Five, fiind unul dintre cele mai relevante chestionare în acest sens. Eyesenk
interpetează scorurile mari la nevrotism ca fiind un indicator către instabilitatea emoțională
a persoanelor și capacitatea redusă de face față în situațiile de stres. De asemenea, scorurile

19
mici pe o scală de nevrotism indică o stabilitate emoțională ridicată și o capacitate ridicată
de a face față situațiilor, fiind persoane mai liniștite din acest punct de vedere.

Istoricul termenului de nevrotism își are originea în tulburarea denumită nevroză,

„termen ce datează din a doua jumătate a secolului al optsprezecelea și care inițial desemna
o boala a nervilor” (Charles Rycroft, 1968). Dicționarul critic de psihanaliză ne spune că
Freud a descoperit ulterior faptul că una dintre nevroze, și anume isteria, era de fapt o
tulburare de personalitate, concluzionând faptul ca nevrozele nu sunt de fapt boli ale
sistemului nervos cum se considera pană atunci. Eyesenk, deja menționat anterior, ne spune
că testele au arătat faptul ca persoanele ce suferă de nevroze dispun scoruri înalte de
nervotism. (Eysenck & Eysenck, 1964)

Cu privire la modul în care se manifestă o persoană cu scoruri mari de nevrotism,

știm că aceștia răspund prost la stresul din mediul înconjurător, sunt în măsură să
interpreteze situațiile obișnuite ca fiind amenințătoare sau periculoase și pot să
experimenteze frustrări minore ca fiind copleșitoare fără speranță. Aceștia sunt adesea
conștienți de sine, dar timizi și pot avea probleme în a controla urgențele și impulsurile
când se simt supărați sau amenințați (Widiger, 2009). Persoanele nevrotice tind să fie mai
instabile, să resimtă puternic sentimente precum vinovăția sau stări precum anxietatea sau
depresia.

1.2.2 Efecte ale nevrotismului

Se consideră faptul că nevrotismul ar putea fi o cauză pentru probleme precum

anxietatea sau depresia. Cu toate astea, „în ciuda eforturilor considerabile empirice extinse
pe această temă, natura specifică a relației dintre nevrotism și depresie a rămas evazivă”
(Brown & Rosellini, 2011). Aceşti doi autori mai spun şi că în ceea ce priveşte depresia, un
nivel mai ridicat de nevrotism este asociat cu un răspuns mai slab la tratamentul pentru
depresie, existând studii care să arate faptul că nevrotismul este într-adevăr un factor de risc
pentru depresie. De asemenea, nevrotismul poate prezice un prognostic slab pentru
parcursul tratat, dar şi cel netratat al afecțiunilor emoționale (Mineka, 1998). Un alt autor
ne confirmă faptul că nevrotismul este strâns legat de numeroase tulburări, dar are si efecte
în viața de zi cu zi, astfel: „Nevrotismul a fost asociat cu o gamă largă de sindroame clinice
și prezintă asocieri deosebit de puternice cu tulburări de bază cum ar fi depresia majoră și

20
tulburarea de anxietate generalizată. De asemenea, trăsătura este un predictor semnificativ
al nemulțumirii conjugale și a angajării, precum și a plângerilor subiective în materie de
sănătate. Cu toate acestea, nu este strâns legată de indicatorii obiectivi ai stării de sănătate
și, prin urmare, reprezintă un factor important de afectare a cercetării în domeniul sănătății”
(Watson, 2001).

Persoanele cu scoruri ridicate în ceea ce priveşte această dimensiune Big Five sunt
predispuse la numeroase tuburări psihice, nevrotismul fiind un predictor în acest sens
(Lahez, 2009). De asmenea, aceşti oameni pot avea dificultăţi sociale şi pot avea scoruri
mici la teste ce ţin de stima de sine, aceasta putând fi infleunţată negativ de starea
nevrotică. Într-un alt studiu longitudinal din 1993 despre nevrotism și extraversie ca fiind
predictori în întâmplările obictive ale vieții, rezultatele au spus că extraversia a predispus
participanții să experimenteze evenimente de viață mai pozitive (printr-un nivel de
adaptabilitate mai ridicat), în timp ce nevrotismul a condus oamenii să experimenteze mai
multe evenimente negative (Magnus, Keith, Diener, Ed, Fujita, Frank, Pavot, & William,
1993). Putem concluziona de aici că persoanele nevrotice sunt în general predispuse spre
evenimente negative din pricina capacității slabe de a răspunde sănătos la situații stresante
și neprevăzute și din cauza insabilității emoționale. Aceștia sunt în general dominați de o
gandire pesimistă, lucru ce le poate afecta capacitatea de luare a deciziilor și de asumare a
lor.

Un alt studiu asupra nevrotismului și efectele acestuia în viața de zi cu zi a fost

efectuat în 1999, referindu-se la rolul nevrotismului în mecanismele de coping și rezistența
la stres. Autorii de față au analizat influența neuroticismului asupra apariției diferitelor
tipuri de evenimente în viața de zi cu zi, utilizarea unor strategii de coping specifice și
starea de spirit negativă la sfârșitul zilei. „Persoanele au completat chestionare la sfârșitul
fiecărei zile timp de 14 zile consecutive. Atunci când au raportat cel mai stresant eveniment
din fiecare zi, indivizii cu nivel înalt de nevrotism, în comparație cu indivizii cu nivel
scăzut de nevrotism, au raportat mai mulți factori de stres interpersonali și au avut mai
multe evaluări primare și secundare negative. În comparație cu indivizii cu nivel scăzut de
nevrotism, indivizii cu scor înalt de nevrotism au folosit strategii adaptabile mai puțin
benefice (de exemplu reacția ostilă) și au reacționat cu mai multă primejdie ca răspuns la

21
anumite tipuri de strategii de coping” (Gunthert, Cimbolic, Cohen, Lawrence, Armeli &
Stephen, 1999). Înțelegem, deci, faptul că nevrotismul poate avea efecte importante asupra
vieții de zi cu zi, influențând adaptabilitea la mediu. Studiul menționat reprezintă o alta
confirmare a faptului că persoanele cu un grad ridicat de nevrotism sunt predispuse la
evenimente negative, folosind de asemena și mecanisme de coping mai puțin sănătoase în
fața factorilor stresori și evenimentelor neprevăzute. Acestea fac față mai dificil situațiilor
și tind să atragă datorită mecanismului de coping înâmplări negative prin puterea de
gestionare slabă a situațiilor sub presiune.

Tulubrări ce pot fi cauzate de un grad ridicat de nevrotism:

Anxietatea: este reprezentată de o stare de tensiune și teamă, îngrijorare excesviă,

ganduri pesimiste. Anxietatea se manifestă și somatic prin tremurat, transpirație, oboseală
fizică și psihică, puls ridicat. Tot în ceea ce privește efectele somatice ale anxietății, un
studiu a arătat faptul că există legături între anxietate și depresie și migrenă, astfel: „Deși
anxietatea și depresia asociată migrenei nu par să influențeze medicamentele luate de
subiecții migrenelor pentru tratamentul acut al atacurilor migrenoase, eficacitatea percepută
a tratamentului și satisfacția cu tratamentul sunt mai scăzute la subiecții doar cu anxietate
sau combinați cu depresia decât la subiecții doar cu depresie, fără anxietate. Anxietatea și
depresia ar trebui să fie căutate și îngrijite sistemic de către subiecții care se ocupă de
consultarea migrenei” (Minet, Radat, Chautard & Lucas, 2005).

Depresia: Depresia este o tulburare care se manifestă prin episoade cu simptome de

tristețe și demoralizare, devalorizare, neliniște, vinovăție, lipsă de energie și oboseală
nemotivată, somn dezorganizat, migrene și alte efecte somatice, pierderea interesului față
de aspecte din viață și gânduri negative, de multe ori asociate cu suicidul. Pacienții se simt
triști și neimportanți, au stări de iritabilitate și nu se simt motivați de nimic din jur, trăind o
letargie continuă. Este strâns legată de suicid, astfel „depresia este cea mai frecventă
tulburare psihiatrică la persoanele care mor prin sinucidere” (Hawton, Casañas Comabella,
Haw & Saunders, 2013). Autorii declară că depresia este, deci, un factor de risc pentru
sinucidere.

1.3 Comportamentul adaptativ

22
 1.3.1 Adaptabilitatea – delimitări conceptuale

Adaptabilitatea este definită drept capacitatea de a te adapta la situații noi sau

neprevăzute, la contexte și situații diverse, dar și capacitatea de a face față criticilor și
opiniilor care nu contravin cu ideile tale. O definiție este dată și de Conrad:
„Adaptabilitatea reprezintă funcția unui organism sau a unei comunități de a funcționa într-
un mediu incert, acest lucru fiind determinat de incertitudinea comportamentală potențială
(sau repertoriul posibilelor comportamente), împreună cu capacitatea sa de a anticipa sau de
a ignora mediul. Considerațiile privind eficiența sugerează că comunitățile evoluează în așa
fel încât adaptabilitatea lor tinde să fie egală cu incertitudinea reală a mediului. Dacă
ecosistemul este descris în termeni ierarhici (de exemplu, genomul și fenomenul,
organismul, populația, comunitatea), adaptabilitatea poate fi împărțită în componente
asociate cu diversitatea genetică; fiziologice, comportamentale și plasticitate de dezvoltare;
culturability; plasticitate socială; și reluarea fluxului de energie în rețelele de alimentare.
Aceste strategii diferite de adaptabilitate sunt determinanții fundamentali ai stabilității
ecosistemelor. Analiza lor are implicații pentru o mare varietate de procese ecosistemice”
(Conrad, 1975). Adaptabilitatea este „capacitatea, îndemânarea, dispoziția, disponibilitatea
și / sau motivația unui individ de a schimba sau de a se adapta la diferite sarcini,
caracteristici sociale sau de mediu" (Ployhart & Bliese, 2006).

Neveanu consideră că adaptarea reprezintă „ansamblu de proccese şi activităţi prin

care se trece de la un echilibru mai puţin stabil, între organism şi mediu, la un echilibru mai
stabil”, iar adaptarea socială este considerată de către acesta drept „potrivirea unui om cu
mediul, capacitatea de a ajusta comportamentul după cerințele mediului” (Neveanu, 1978).
Asociația Americană de Psihologie (APA) definește adaptabilitatea ca fiind „capacitatea de
a oferi răspunsuri adecvate la situațiile în schimbare; capacitatea de a modifica sau de a
adapta comportamentul persoanei în îndeplinirea unor împrejurări diferite sau a unor
persoane diferite" (VandenBos, 2015). Adaptabilitatea nu se referă doar schimbarea sau
adaptarea la o situație, ci și la capacitatea de a efectua schimbări în viața de zi cu zi, fără
neajunsuri și în timp util și fără a întâmpina obstacole major.

Comportamentul adaptativ se manifestă în mare parte din punct de vedere social,

acesta fiind un punct important în cadrul integrării persoanelor în mediul social, profesional

23
sau familial. Acesta se referă la abilitățile de care dispune individul în ceea ce privește
adaptarea lui mai ales la viața socială, fiind un aspect ce îl poate influența pe toate
planurile. O adaptabilitate scăzută se manifesta prin frustrare, anxietate, intoleranță în fața
părerilor și ideilor altor persoane, flexibilitate redusă. Adaptabilitatea ridicată este foarte
importantă, împreună cu flexibilitatea fiind doua calități esențiale unei integrări cu succes
în mediu. Felul în care o persoană acționează în cazul schimbărilor sau în cazul situațiilor și
experiențelor noi pe care aceasta le întâmină o poate ajuta sau nu să facă față mai ușor,
adaptabilitatea crescută fiind un lucru esențial în acomodarea, integrarea și acceptarea cu
succes a noilor contexte de viață. Mediul este într-o continuă schimbare odata cu evoluția
omului, fiind foarte important ca persoana să țină pasul cu aceste schimbări și contexte,
eficiența cu care ține pasul fiind un indicator important al unui viitor succes social,
profesional, etc.

1.3.2 Abilitățile adaptative

Abilitățile adaptative și comportamentul adaptativ se referă la modul în care

oamenii își îndeplinesc nevoile de bază pentru luarea deciziilor, comunicarea, grija și
învățarea. Abilitățile adaptive ajută oamenii să aibă relații cu ceilalți, să se integreze în
situații noi, să se angajeze în diverse activități, să aibă grijă de nevoile lor zilnice și să
rezolve problemele pe care le întâmpină în viața de zi cu zi. Printre aceste abilități cele mai
impotante sunt puterea de cooperare, asumarea responsabilității, capacitatea de a menține
relații interpersonale, supunerea la reguli și cerințe în diferite medii, capcitatea de a
comunica cu ceilalți, acceptând ideile, perspectivele și viziunile lor.

O persoană cu skill-uri adaptative reușește să se integreze ușor în medii noi, reușește

să facă față cu bine schimbărilor din viața de zi cu zi (schimbarea locului de munca, a
școlii), se adaptează mai ușor situațiilor neprevăzute prin mecanismele de coping benefice,
este de obicei o persoană asertivă, este deschisă la ideile și vizunile celorlalți și le respectă
chiar dacă nu corespunde cu viziunea lui, nu ține neaparat să aibă ultimul cuvânt, în acest
sens având capacități de integrare socială ridicate.

Copiii și persoanele diagnosticate cu autism sau ADHD dispun de un nivel scăzut de

skill-uri adaptative, adaptatarea acestora în situațiile menționate mai sus fiind dificilă. Într-
un studiu făcut pe copii cu ADHD în 1995 despre adaptabilitatea acestora, rezultele au

24
concluzionat că din acest punct de vedere, aceștia au abilități de comunicare mai slabe
decat grupul de control format din copii fară probleme, acest lucru îngreunând procesul de
adaptare (Stein, Blondis, Szumowski & Roizen, 1995). De asemenea, un alt studiu realizat
în 2010, de această dată referitor la copiii cu autism, ne arată, similar celor cu ADHD, că
cei diagnosticați cu autism au deficit în ceea ce privește comunicarea și întreținerea
relațiilor sociale, lucru care, evident, duce la o adaptabilitate scăzută (Gilotty, Kenworthy,
Sirian , Black & Wagner, 2010). Este cunoscut faptul că acești copii se integrează mai greu
în primul rând din cauza capacității de comunicare redusă, aceștia nereușind să
interacționeze normal cu ceilalți, atâi din punct de vedere verbal, cât și prin gesturi. Ei nu
înțeleg lucruri abstracte, iar de cele mai multe ori este nevoie de o comunicare concretă,
terapeuții ABA vorbind de multe ori clar și tare pentru a capta atenția copiilor cu autism. De
asemenea, aceștia sunt de multe ori excluși social, alți copii considerându-i anormali și
nedorind să interacționeze cu ei, din acest punct de vedere ei devenind inadaptați social.
Școlile speciale însă încearcă să îi ajute și să le crească nivelul de integrare socială, aici
contribuind și un efort mare din partea părinților.

Totuși, abilitățile de adaptare se pot imbunătăți, fiind o abilitate naturală și flexibilă.

Acesta poate fi dezvoltată și stăpânită cu ajutorul unor tehnici precum evitarea procastinării
(puterea de a nu amâna evenimente, sarcini, etc), observarea și înțelegerea corectă a
schimbărilor din mediul înconjurător (mai ales mediul social), disponibilitatea și
deschiderea spre a învăța lucruri noi.

Persoana poate exersa comunicarea asertivă, poate incerca să fie mai deschisă
asupra ideile celor din jur. De asemenea, persoanele care consideră că nu dispun de un nivel
suficient de ridicat de adaptabilitate pot face terapie, în general terapie de grup sau
dezvoltare persoanală. Terapia de grup ajută prin ascultarea altor persoane și înțelegerea lor
fără a interveni, interacționând cu aceștia și fiind ascultați la rândul lor. Pot lucra prin
terapia de grup și la acceptarea opiniilor diferite ale celorlalți prin dezbateri deschise și
focus-grupuri.

O adaptabilite crescută este de dorit pentru oameni întrucât aceasta favorizează

integrarea în medii noi, fie medii ocupaționale sau academice, fie în medii sociale. În unele
locuri de muncă stresante și schimbătoare este indicat ca persoana sa fie o persoană

25
adaptabilă și flexibilă cerințelor pentru a rezista cu bine, a nu duce la burnout și la alte
probleme ce pot influența psihicul persoanei, stabilitatea emoțională, nevrotismul și a
preveni apariția unor simptome de genul anxietății care pot avea urmări asupra vieții
psihice, fizice și sociale ale persoanei. Pentru persoanele ce dispun de o adaptabilitate
scăzută, aceste medii de muncă ce implică flexibilitatea și adaptabilitatea nu sunt
recomandate, însă cei cu adaptabilitate ridicată pot face față cu bine, adaptabilitatea fiind un
criteriu destul de important în ceea ce privește alegerea unui loc de muncă pe viitor și
păstrarea acestuia pe termen cât mai lung.

CAPITOLUL II

OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

Cercetarea de față își propune să studieze influența mediului familial asupra

nevrotismului și comportamentului adaptativ.

2.1 Obiectivele cercetării

26
 O1: analiza influenței tutoror celor patru medii familiale asupra variabilelor
dependente (nevrotism, comportament adaptativ)

O3: observarea existenței de diferențe între un mediu familal format din doi părinți
față de celelalte trei medii familiale cu o altă situație (familie monoparentală, familie
divorțată, alte situații)

2.2 Ipotezele cercetării

I1: Există diferențe semnificative între persoanele provenite din medii familiale
diferite în ceea ce privește nevrotismul

I2: Persoanele crescute într-o familie cu doi părinți au un nivel mai scăzut de
nevrotism decat persoanele crescute în toate celelalte trei categorii de medii familiale

I3: Există difernțe semnificative între persoanele provenite din medii familiale
diferite în ceea ce privește comportamentul adaptativ

I4: Persoanele crescute într-o familie cu doi părinți dispun de un nivel mai ridicat de
adaptabilitate decât persoanele crescute în toate celelalte trei categorii de medii familiale.

2.3 Variabilele cercetării

Variabila independentă: mediul familial

Aici am ales 4 tipuri de mediu familial de proveniență, notate astfel:

1 – familie cu doi părinți

2 – familie monoparentală

3 – familie cu părinți divortați

4 – altă situație (crescut de bunici, rude, orfelinat, etc)

Variabile dependente: nevrotismul, adaptabilitatea

2.4 Participanți

27
 La cercetarea de față au putut participa persoane cu vârste de peste 18 ani.

Eșantionul este format din 106 de persoane din București, având urmatoarele
caracteristici:

- 51,9 % participanți de sex feminin (55 de persoane) și 48,1% participanți de sex

masculin (51 de persoane);

- aceștia au vârste curpinse între 18 și 46 de ani, majoritatea având între 20 și 25 de

ani;

- dintre aceștia, 64% provin dintr-o familie cu doi părinți (67 de persoane), 17,9%
provin dintr-o familie cu părinți divorțați (20 persoane), 8,7% dintr-o familie
monoparentală (9 persoane) și 9,4% au o altă situație (10 persoane).

2.5 Instrumente și metode de cercetare

Pentru calcularea gradului de nevrotism și adaptabilitate am folosit metode

psihometrice, instrumentele fiind următoarele:

-chestionarul de Nevrotism de 20 de itemi (în engleză NEUROTICISM 20-item)

din domeniul Personalitate [IPIP], subdomeniul „The 5 NEO-PI-R Broad Domains”.
Cel mai relevant studiu făcut despre aceste scale IPIP este „The International Personality
Item Pool and the future of public-domain personality measures. Journal of Research in
Personality” realizat în octombrie, 2005, unde autorii vorbesc despre viabilitatea
măsurătorilor personalității, focusându-se pe IPIP (International Personality Item Pool).
IPIP a apărut în 1996, iar de atunci a fost folosit pe scară largă în toată lumea, traducându-
se în peste 25 de limbi, până în 2006 existând peste 80 de publicații oficiale pe site-ul IPIP
folosind aceste scale. Popularitatea tot mai mare a IPIP poate fi atribuită unor factori
precum faptul că este gratuit, iar scalele sale pot fi obținute instantaneu prin intermediul
internetului. (Goldberg, Johnson, Eber, Hogan, Ashton, Cloninger, & Gough, 2005).
În ceea ce privește modul de administrare și scorare al acestui chestionar, acesta a
este format din 20 de itemi care indică gradul de nevrotism, având 10 itemi cu scorare
normală (itemi precum „Sunt deseori nefericit(ă)”, „Am frecvent schimbări ale stării de
spirit”, „Intru în panică uşor”) și 10 itemi cu scorare inversată (itemi precum „Nu mi se

28
întâmplă decât rareori să mă simt agasat(ă) sau iritat(ă) de vreun lucru”, „Nu mă las cu
uşurinţă agasat(ă) de lucruri”, „Sunt foarte mulţumit(ă) de mine însumi(însămi)”.
Referitor la scorarea acestui chestionar, avem de-a face cu o scală sumativă, unde se adună
scorurile itemilor inversați cu celelalte. Se folosește scala Likert, unde: 1 = Dezacord
puternic; 2 = Dezacord; 3 = Neutru; 4 = Acord; 5 = Acord puternic.

-chestionarul de Adaptabilitate (în engleză Adaptbility [6FPQ: Good-natured [AG3],

din același domeniu regăsit în scala anterioară, Personalitate [IPIP], din subdomeniul „Six
Factor Personality Questionnaire [6FPQ] Higher-level 6FPQ Constructs”. Acesta este o
scală formată din 8 itemi, dintre care 5 sunt inversați. Primii 3 itemi cu scorare normală se
referă în general la adaptarea la situații noi și acceptarea criticilor, având itemi precum
„Primesc cu ușurință sfaturi în problemele cu care mă confrunt”, „Mă adaptez uşor la
situaţii noi”, „Pot suporta criticile”. Itemii cu scoruri inversate sunt itemi precum „Resping
propunerile sau inițiativele celorlalți”, „Nu tolerez critica”. Și aici avem de-a face cu o scala
sumativă, după inversarea celor cinci răspunsuri acestea însumându-se cu primele trei,
obținându-se astfel scorul final. Se folosește și aici scala Likert pentru a răspunde la itemi,
astfel: 1 = Dezacord puternic; 2 = Dezacord; 3 = Neutru; 4 = Acord; 5 = Acord puternic.

Dupa centralizarea rezultatelor chestionarului, am calculat scorurile fiecărui

participant în parte pentru fiecare dimensiune.

2.6 Design și procedură

Cercetarea de față este o cercetare non-experimentală, bazat pe două teste ca metodă

de investigație psihologică, acestea indicând nivelul de nevrotism, respectiv adaptabilitate a
persoanelor.

Studiul s-a desfășurat în mediul on-line, sub forma de chestionar unde pentru
început s-au completat inițialele, vârsta și genul. Participanților li s-a transmis faptul că
răspunsurile vor fi folosite strict în scop academic, iar identitatea respondenților nu va fi
dezvaluită. De asemenea, li s-a comunicat faptul că răspunsurile sunt confidențiale și nu
există raspuns corect sau greșit. Dupa obținerea acordului de a participa la studiu, aceștia au

29
fost întrebați din ce mediu familial provin, răspunsurile fiind următoarele: 67 de persoane
provin dintr-o familie cu doi părinți, 20 de persoane provin dintr-o familie cu părinți
divorțați, 9 dintr-o familie monoparentală, iar 10 au o altă situație de familie. Ulterior,
aceștia au urmat să răspundă celor 28 de întrebări din cele doua secțiuni (20 pentru
nevrotism și 8 pentru adaptabilitat).

Datele obținute au fost ulterior calculate cu ajutorul programului SPSS pentru

aflarea rezultatelor cercetării și interpretarea acestora.

CAPITOLUL III

REZULTATELE CERCETĂRII

3.1 Prezentarea și analiza datelor

Pentru partea statistică, programul pe care l-am folosit este SPSS.

3.1.1 Analiza statistică descriptivă

30
 Punctajul care ar fi indicat un maxim de nevrotism pe scala noastră ar fi fost de 100,
iar minimul de 20. De altfel, punctajul care ar fi arătat adaptabilitatea maximă ar fi fost de
30, iar minimă de 8.

Tabelul descriptiv ne arată mediile pentru fiecare categorie în parte pentru fiecare
dintre cele doua dimensiuni, dar și maximul și minimul scorurilor

Tabel 2.1, analiza descriptivă

Avem mediile și deviațiile standard pentru fiecare categorie în parte pentru

fiecare dintre cele doua dimesniuni studiate.

Putem observa din datele de mai sus ca la capitolul “nevrotism”, participanții la

chestionar din categoria “divorțați” au obținut atât cel mai ridicat, cat si cel mai scăzut
punctaj. Media scorurilor pentru „parental” este de 52,70 cu o deviație standard de 14,121,
la „monoparental” de 55,67 cu deviația standard de 13,883, la „divorțați” de 52,50 cu
deviația standard de 16,950, iar la „altă situație” de 57,34 cu deviația standard de 15,548.
Categoria cu cea mai mare medie a niveului ridicat de nevrotism este deci „altă situație”, iar
cel mai slab nevrotism la categoria „divorțați”.

La “adaptabilitate”, punctajul cel mai scăzut a fost înregistrat la categoria “parental”, iar
cel mai ridicat este împărțit de categoria anterioara împreună cu participanții din „altă

31
situație”. Media scorurilor pentru „parental” a fost de 28,88 cu deviația standard de 5,361,
pentru „monoparental” de 28,89, pentru „divorțați” de 27,70, iar pentru „altă situație” de
29,10. Cea mai crescută medie a adaptabilității se regăsește printre participanții din „altă
situație”, în timp ce gradul cel mai mic de adaptabilitate se regăsește la cei din categoria
„divorț”.

3.1.2 Analiza statistică inferențială

În vederea verificării ipotezelor stabilite s-au efectuat o serie de analize statistice.

Testul aplicat pentru ipoteze a fost ANOVA-One Way.

Tests of Normality
Mediu Kolmogorov-Smirnova Shapiro-Wilk
Statistic df Sig. Statistic df Sig.
N Parental .074 67 .200* .980 67 .354
Monoparental .188 9 .200* .914 9 .346
Divortati .112 20 .200* .985 20 .982
Alta Situatie .154 10 .200* .956 10 .744
A Parental .073 67 .200* .978 67 .276
Monoparental .214 9 .200* .929 9 .468
Divortati .178 20 .098 .935 20 .190
Alta Situatie .194 10 .200* .917 10 .335
a. Lilliefors Significance Correction
*. This is a lower bound of the true significance.
Tabel 2.2 – testele de normalitate

Pentru stabilirea condiției de normalitate (condiția necesară pentru folosirea testului

ANOVA One Way) am aplicat testele de normalitate Kolmogorov-Smorniv si Shapiro-
Wilk. Datorita rezultatului acestor teste putem confirma faptul că distribuția variabilelor
dependente îndeplinește condiția de normalitate, întrucât p > α (0.05).
Am aflat astfel faptul că avem condițiile necesare aplicării testului ANOVA.

În cele ce urmează, dupa aplicarea testului ANOVA –One Way am luat fiecare
ipoteză în parte, astfel:

Ipoteza 1: Există diferențe semnificative între persoanele provenite din medii

familiale diferite în ceea ce privește nevrotismul

32
 Folosindu-ne de testul ANOVA-One way, avem urmatoarele rezultate:

Tabel 2.3 Testul de omogenitate a varianțelor

Valorile testului Levene pentru omogenitatea varianțelor sunt 0.024 pentru

nevrotism și 4.018 pentru adaptabilitate. În cazul nostru, p (probabilitatea asociată testului
Levene) este de 0,864 respectiv 0,010. Având în vedere faptul că p nevrotism >0,05,
concluzionăm că în acest caz este îndeplinită condiția de omogenitate a varianțelor cu testul
Levene și vom aplica Bonferoni pentru testul Post Hoc.

Tabel 2.4 Test Anova

In cele ce urmează am aplicat testul Bonferroni pentru dimensiunea nevrotism,

astfel diferențele dentre medii fiind:

33
 Tabel 2.5 – testul Bonferroni

Parental – Monoparental, Bonferroni = -2.96, p>0.05

Parental – Divorțați, Bonferroni = .201, p>0.05
Parental – Altă Situație, Bonferroni = -4.49, p>0.05

Se pot observa diferențe mai mari în ceea ce privește– monoparental și parental – alte
situații, nu așa mult la cea parental – divorțați, insă diferențele nu sunt semnificative
statistic, deoarece sig este mai mare decât 0.05 în toate cazurile.

Monoparental – Parental, Bonferroni = 2.96, p>0.05

Monoparental – Divorțați, Bonferroni = 3.16, p>0.05
Monoparental – Altă Situație, Bonferroni = -1.53, p>0.05

Nici în această situație nu există dferențe semnificative.

Divorțați – Parental, Bonferroni = -.201, p>0.05

Divorțați – Monoparental, Bonferroni = -3.16, p>0.05
Divorțați – Altă situație, Bonferroni = -4.70, p>0.05

Nu avem diferențe semnificative statistic.

34
Altă Situație – Parental, Bonferroni = 4.49, p>0.05
Altă Situație – Monoparental , Bonferroni = 1.53, p>0.05
Altă Situație – Divorțați, Bonferoni = 4.70, p>0.05

Nu există nici în acest caz diferențe semnificative statistic.

Dat fiind faptul că nu regăsim diferențe semnificative statistic între mediile

familiale, nu se confirmă ipoteza 1.

Ipoteza 2: Persoanele crescute într-o familie cu doi părinți au un nivel mai scăzut
de nevrotism decat persoanele crescute în toate celelalte trei categorii de medii familiale

Am aflat prin tabelul de mai sus (analiza descriptivă) că media cea mai mică a
nevrotismului se regăsește în categoria „altă situație. Deviația stantard la cateogria „altă
situație” este de 15,548. Din testele efectuate anterior aflăm însă că diferențele nu sunt
semnificative statistic.

Concluzionăm pentru această ipoteză faptul că nu se confirmă.

Ipoteza 3:

Ținând cont că avem p adaptabilitate 0,010 < 0,05 înseamnă că nu este îndeplinită
condiția de omogenitate, așadar în acest caz ne vom folosi de testul Tamhane.

Am citit rezultatele din testul Tamhane pentru adaptabilitate pentru a vedea

diferențele dintre cele trei medii familiiale în ceea ce privește comportamentul adaptativ,
astfel:

35
 Tabel 2.6 – testul Tamhane

Avem următoarele rezultate și diferențe:

Parental – Monoparental, Tamhane = -.008, p>0.05

Parental – Divorțați, Tamhane = 1.18, p>0.05
Parental – Altă Situație, Tamhane = -.219, p>0.05

Diferențele nu sunt semnificative în ceea ce privește mediul parental cu celelalte

medii deoarece nicio valoare p nu este mai mică sau egală cu 0.05

Monoparental – Parental, Tamhane = .008, p>0.05

Monoparental – Divorțați, Tamhane = 1.18, p>0.05
Monoparental – Altă Situație, Tamhane = -.211, p>0.05

Nici în ceea ce privește situația de față nu găsim diferențe semnificative.

36
Divorțați – Parental, Tamhani = -1.18, p>0.05
Divortati – Monoparental, Tamhani = -1.18, p>0.05
Divortati – Alta Situatie, Tamhani = -1.40, p>0.05

Nu există diferențe semnificative nici în aceasta situație.

Altă Situație – Parental, Tamhani = .219, p>0.05

Altă Situație – Monoparental, Tamhani = .211, p>0.05
Altă Situație – Divorțați, Tamhani = 1.40, p>0.05

Concluzionăm faptul că nu există diferențe semnificative între mediile familiale în

ceea ce privește nivelul de adaptabilitate, acest lucru însemnând faptul că ipoteza 3 nu se
confirmă.

Ipoteza 4: Persoanele crescute într-o familie cu doi părinți dispun de un nivel mai
ridicat de adaptabilitate decât persoanele crescute în toate celelalte trei categorii de medii
familiale.

Aflăm din primul tabel (analiza descriptivă) că media cea mai mare a adaptabilității se
regăsește în categoria „monoparentală”, deci ipoteza 4 nu se confirmă. Deviația stantard la
cateogria „monoparentală” este de 1,965. Din testele ANOVA efectuate anterior aflăm însă
că diferențele nu sunt oricum semnificative statistic.

3.2 Interpretarea psihologică a datelor

Dupa analiza statistică, am interpretat fiecare cele patru ipoteze pe rând din punct de
vedere psihologic pentru a le confirma sau nu, prezentând în cele ce urmează fiecare
ipoteză:

Ipoteza 1

Această ipoteză ne-a arătat faptul că, în ceea ce privește nevrotismul, acesta nu
este influențat de mediul familial din care aparține individul, neexistând diferențe
semnificative între toate cele patru categorii de familie. Scorurile obținute de grupuri au

37
fost astfel similare, cu mici diferențe statistice. Concluzia este deci că nu există diferențe
semnificative statistic în ceea ce privește nevrotismul pentru cele patru categorii de medii
familiale.

Acest lucru ne sugerează faptul că mediul familial nu afectează în vreun fel

nevrotismul persoanelor, acesta depinzând de alți factori, precum cei psihologici ce țin de
personalitate sau este ereditar. Separarea părinților nu a dus la un grad de nevrotism mai
ridicat sau mai scăzut decât al persoanelor dintr-un mediu familial format din doi părinți
sau cei crescuți de un părinte, același lucru fiind prezent și în cazul celorlalte dimensiuni.
Nu au existat diferențe nici între cei crescuți de un singur părinte sau cei cu alte situații. Nu
putem deci sa spunem că la nivel de nevrotism sunt relevante diferențele dintre persoane.

Ipoteza 2

În ceea ce privește ipoteza a doua, statistica ne-a arătat faptul ca cei proveniți dintr-
o familie cu doi părinți nu au un nivel mai scăzut de nevrotism decat celelalte trei categorii,
întrucât cel mai scăzut nivel îl regăsim la cei din „altă situație”, diferențele dintre grupuri
nefiind oricum semnificative statistic. Din acest punct de vedere, ipoteza conform căreia cei
din cateogrii „parental” ar obține scoruri mai mici decăt restul la nevrotism, indicând un
nivel mai mic, nu se confirmă.

În situația de față putem spune că copiii crescuți într-o familie cu doi părinți sunt la
fel de predispuși spre un nivel ridicat de nevrotism precum celelalte trei categorii și că cele
mai scăzute scoruri la nevrotism îi au de fapt cei din „altă situație”. Diferența nefiind
semnificativă statistic nu putem ști dacă într-adevăr cei crescuți de bunici, alte rude sau în
centrele de plasament sunt mai putin nevrotici decât restul, dar știm cu certitudine că cei din
categoria cu doi părinți nu au cel mai scăzut nivel de nevrotism.

În acest sens, aflăm că persoanele crescute de alte persoane, și nu de părinți, tind de

fapt sa fie mai puțin nevrotici, contrar ipotezei. Faptul că nu au fost crescuți de părinți nu
le-a cauzat un nivel mai ridicat de nevrotism decât al celora crescuți de ambii părinți, ci
dimpotrivă. De asemenea, un nevrotism ridicat sau scăzut se poate explica și situațional, în
funcție de experiența pe care a avut-o fiecare. O persoană care a experimentat o traumă sau

38
un eveniment neplăcut poate avea un nivel mai ridicat de nevrotism în urma acelui
eveniment

Ipoteza 3

Similar nevrotismului, nici în cazul celei de-a doua dimensiuni studiate nu am găsit
diferențe semnificative între cele patru grupuri. Nu putem deci să afirmăm că cei cu părinți
divorțați sunt diferiți statistic din punct de vedere al nevrotismului decât cei din alte situații
sau cei proveniți dintr-o familie cu doi părinți.

Putem afirma faptul că mediul familial nu influențează semnificativ

comportamentul adaptativ, astfel persoanele ce provin din medii familiale diverse nu se
adaptează neaparat mai greu sau mai ușor față de altele.

În acest sens, adaptabilitate poate depinde de alte aspecte, precum inteligența,

inteligența emoțională, sociabilitatea, etc. Nu putem concluziona faptul că o persoană dintr-
un mediu formai din părinți divorțați se adaptează diferit față de o persoană crescută într-o
familie monoparentală.

Ipoteza 4

Referitor la această ipoteză, am concluzionat faptul că aceasta nu se confirmă,

nivelul cel mai ridicat de adaptabilitate nefiind prezent la categoria „parental”, ci la
cateogoria „monoparental”, diferențele nefiind oricum semnificative statistic.

Aici putem spune faptul că, similar nevrotismului, faptul ca un copil este crescut de
doi părinți nu favorizează în vreun fel comportamentul lui adaptativ, nivelul fiind similar
celorlalte categorii, chiar mai scăzut decât la cateogoria menționată mai sus, dar
nesemnificativ statistic. Oamenii, deci, se pot adapta mai mult sau mai puțin indiferent din
ce cateogorie de mediu familial fac parte, cei din familiile monoparentale fiind mai
predispuși spre o adaptabilitate mai mare decât restul din ce ne spune studiul de față.

Faptul ca un copil nu a crescut cu ambii părinți nu i-a scăzut acestuia capacitatea de

a se adapta la situații și schimbări în viața lui de adult, aceasta fiind deci atribuită altor
cauze, precum cele ce țin de personalitate, tempertament sau comportament.

39
 CAPITOLUL IV

CONCLUZII ȘI DISCUȚII

40
 Cele doua obiective au fost atinse prin testarea celor patru ipoteze ale cercetării,
aflând astfel atât diferențele între toate cele patru grupuri, cât și dacă cei din mediul familial
format din doi părinți vor obține scoruri mai bune la ambele teste.

În ceea ce privește primul obiectiv, acesta a fost atins prin testarea ipotezelor 1 și 3,
ipotezele nefiind confirmate. Am aflat astfel diferențele dintre cele patru grupuri și faptul că
acestea nu sunt semnificative în ceea ce privește cele doua dimensiuni de care m-am legat,
și anume nevrotismul și comportamentul adaptativ. Influența mediului familial este deci
nesemnificativă statistic, cele două dimensiuni nefiind influențate de cele patru medii
familiale pe care le-am ales.

În ceea ce privește cel de-al doilea obiectiv, acesta a fost atins prin testarea celei de-
a doua și celei de-a patra ipoteză, aflând astfel că cei crescuți în familii cu ambii părinți nu
obțin rezultate mai bune la testele de nevrotism și adaptabilitate decât celelalte 3 categorii.
Am observat că alte medii familiale decât acesta au obținut un nivel mai mic de nevrotism
și mai mare de adaptabilitate, nereușind să confirmăm ideea conform căreia cei cu doi
părinți ar fi mai stabili la nivel de nevrotism și adaptabilitate decât restul. Nu există
diferențe între mediul familial format din doi părinți și celelalte trei medii familiale. Acest
lucru ne arată faptul că mediul familial nu este un factor care determină nevrotismul la
celelalte trei categorii comparativ cu prima.

În opinia mea, m-aș fi așteptat să găsesc diferențe semnificative între grupuri,

oricare dintre ele în ceea ce privește adaptabilitate și m-aș fi așteptat ca ipoteza trei să se
confirme deoarece am considerat că mediul familial diferit ar putea contribui la un nivel
mai ridicat sau scăzut de adaptabilitate, în funcție de caz. Faptul că nu am avut mulți
respondenți în unele grupuri a fost o problemă în descoperirea corectă a existenței de
diferențe.

În alegerea temei, am considerat că cei proveniți din alte situații familiale se

adaptează mai greu, ulterior dându-mi seama exact de contrariul acestui fapt, pe baza
căutării de informații. Consider că mediul familial, structura familială și atmosfera în
familie pot fi indicatori ai multor comportamente ale adultului de mai târziu și pot explica
multe lucruri în raport cu personalitatea sau comportamentul acestuia.

41
 4.1 Contribuția personală

Contribuția personală a constat în efortul de găsire al participanților în număr cât

mai mare pentru completarea chestionarului și de a obține acordul acestora de a participa la
studiu, în acest sens reușind să adun 106 participanți. A trebuit să elimin câteva răspunsuri
ale persoanelor care nu aveau vârsta necesară (cel puțin 18 ani), astfel ajungând la numarul
fnal de 106. Am fost întrebată des despre rezultele studiului, întrebări mai ales despre
nevrotism, dar și întrebări legate de folosirea datelor, cu toate că am menționat că acestea
sunt strict confidențiale.

Faptul că testul în sine prin chestionarele alese nu dura mai mult de 5 minute a fost
un lucru care i-a motivat pe oameni să participe, întrucât aceștia nu s-au plictisit
completând și nu le-a ocupat din timp. De asemenea, tema nu a fost una delicată și cu care
aș fi putut înâmpina probleme precum refuzul participanților de a lua parte la test,
renunțarea acestora pe parcurs din diverse motive sau obosirea participanților. Mai mult,
unii dintre participanți chiar au fost interesați de studiu, întrebându-mă detalii despre tema
aleasă și informații despre lucrarea de licență în sine.

4.2 Limitele cercetării

Principala limită ar fi reprezentată de diferențele dintre eșantioane în ceea ce

privește numărul de participanți, nefiind un echilibru numeric între cele patru tipuri de
medii din care aparțineau persoanele.
Cei mai mulți participanți au făcut parte din categoria parental (67), în timp ce la
categoria „părinți divorțați” au răspuns 20 de persoane, iar la „altă situație” și
„monoparental” au răspuns 10, respectiv 9 persoane. În acest sens, numărul de persoane,
cel puțin din ultimele eșantioane, este mult mai mic decât grupul celor crescuți de ambii
părinți, lucru pe care nu am avut cum să îl controlez. Acest număr mic al persoanelor din
acele categorii au contribuit probabil la rezultatele statistice.
O altă limită ar putea fi reprezentată de faptul că am aplicat chestionarul on-line,
neavând control asupra mediului în care persoanele completează chestionarul, deci nu
putem să știm dacă răspunsurile au putut fi influențate și de asta. De asemenea, o altă limită

42
ar putea fi reprezentată de starea respectivă a persoanelor din momentul în care au
completat chestionarul (întrucât 20 de întrebări erau despre nevrotism), starea actuală
putând influența răspunsurile, chiar daca acestea nu l-ar descrie în general (cu toate că am
menționat la începutul aplicării testului faptul că ei trebuie să se raporteze în general).

4.3 Direcții viitoare de cercetare

Un studiu similar pe viitor în ceea ce privește influența mediului familial asupra

nevrotismului și comportamentului adaptativ ar trebui, în opinia mea, să aibă un eșantion
mai mare și mai echilibrat, unde să fie un număr mai mare de participanți din alte medii
familiale decât cel clasic pentru a arăta cu adevărat daca există diferențe semnificative
statistic între aceștia, nu doar din punct de vedere al dimesiunilor studiade de mine, ci
pentru orice alt punct de referință. Un eșantion mai mare și mai echilibrat numeric ar da
rezultate mai corecte și mai apropiate de nivelul populației, lucru extrem de relevant într-o
cercetare.

De asemenea, pentru a elimina limita conform căreia există posibilitatea ca aceștia

să nu se fi raportat la starea generală, ci la cea actuală, ar fi interesant să se aplice testul de
mai multe ori la intervale diferite de timp (tot pe aceleași persoane), pentru a afla dacă
răspunsurile corespund cu cele aplicate anterior și dacă îl caracterizează în general pe
individ, acest lucru ducând la un rezultat mai concret la final.

Ar fi important să se deruleze un studiu similar pe viitor deoarece mediul familial

poate fi expliația multor comportamente și trăsături de mai târziu, precum și explicația unor
probleme sau nereguli ce ar putea fi ulterior rezolvate prin terapie.

Totodată, în derularea acestor eventuale studii ar trebui să se țină cont și de alte

aspecte, precum evenimentele marcante din viața persoanelor, facându-se cercetări și pe
această parte. O persoană poate avea un nivel mai ridicat de nevrotism în urma unor
întâmplări nefavorabile sau a unor traume, deci este un lucru de luat în considerare atunci
când se aleg participanții la studiu pentru a ne da seama dacă diferențele sunt date de
mediul familial, nu alte aspecte pe care ar trebui să le luăm în calcul.

43
Bibliografie

44
 Brown Timothy A. and Anthony J. Rosellini; (2011). The Direct and Interactive
Effects of Neuroticism and Life Stress on the Severity and Longitudinal Course of
Depressive Symptoms. Journal of Abnormal Psychology.

Conrad M. (1975). Analyzing ecosystem adaptability. Mathematical Biosciences,

Volume 27, Issues 3–4, 1975, Pages 213-230.

Ellenbogen M. A & Hodgins S. (Feb 204), The impact of high neuroticism in

parents on children's psychosocial functioning in a population at high risk for major
affective disorder: A family–environmental pathway of in tergenerational risk.
Development and Psychopathology 16(1):113-36. 

Finkelstein H. (1988). The long‐term effects of early parent death: A review;

Journal Of Clinical Pshychology

Giddens. A, , 2000, Sociologie, Editura All, Bucuresti

Gilotty L., Kenworthy L., Sirian L., O. Black D., & Wagner A.E. (2010). Adaptive
Skills and Executive Function in Autism Spectrum Disorders. Child Neuropsychology, pag
241-248, 2010.

Goldberg, L. R., Johnson, J. A., Eber, H. W., Hogan, R., Ashton, M. C., Cloninger,
C. R., Gough, H. C. (2006). The International Personality Item Pool and the future of
public-domain personality measures. Journal of Research in Personality, 40, 84-96.

Golu F. (2015). Manual de psihologia dezvoltarii, Polirom, București.

Gunthert, K. C., Cohen, L. H., & Armeli, S. (Nov 1999). The role of neuroticism in
daily stress and coping, Journal of Personality and Social Psychology, Vol 77(5), 1087-
1100

Hawton, K., Casañas i Comabella, C., Haw, C. & Saunders, K. (2013). Risk factors
for suicide in individuals with depression: A systematic review, Journal of Affective
Disorders, Volume 147, Pages 17-28.

Hess R. D. & Camara K. (1979). Post‐Divorce Family Relationships as Mediating

Factors in the Consequences of Divorce for Children; Journal Of Social Issues, 1979.

45
 Jacobs, J. & Bovasso G. (2009). Re-Examining the Long-Term Effects of
Experiencing Parental Death in Childhood on Adult Psychopathology; The Journal Of
Nervous and Mental Disease. Volume 197 - Issue 1 - p 24-27.

Lahey, B. B. (2009). Public health significance of neuroticism. American

Psychologist. 64(4), 241-256.

Lanter-Minet, M., Radat, F., Chautard, M.H. & Lucas C. (5 December 2005).
Anxiety and depression associated with migraine: Influence on migraine subjects' disability
and quality of life, and acute migraine management. Pain. Volume 118, Issue 3, Pages 319-
326.

Lazăr Nistor, G. (2007). Rolul familiei și al școlii în prevenirea comportamentelor

de risc la adolescenți, p.180-206, în Buzducea, D., (coord.), Riscuri la tineri. Studiu de
caz: Adolescenți cu HIV/SIDA din România, Ed. Universității din București, București.

Magnus, K., Diener, E., Fujita, F., & Pavot, W. (1993). Extraversion and
neuroticism as predictors of objective life events: A longitudinal analysis. Journal of
Personality and Social Psychology, 65(5), 1046-1053.

Mihăilescu, I,. (2003), Sociologie generală-concepte fundamentale și studii de caz,

editura Polirom, Iași

Mineka S. & Watson D, Clark (1998). Comorbidity of anxiety and unipolar mood
disorders. Annual Review of Psychology. 49:377–412.

Mitrofan I. & Mitrofan N. (1944). Elemente de psihologia cuplului, Casa de editura

si presa „SANSA” SRL, București.

Mitrofan, I. & C. Ciuperca (1998). Introducere in psihosociologia si psihosexologia

familiei, Editura Alternative, p.17, București.

Mitrofan, L. (2004). Elemente de psihologie sociala, editura Sper, București.

Pardhasaradhi V & Goel V. (2015). To study the influence of family environment

on social competence in children. International Journal of Applied And Pure Science and
Agriculture.

46
 PARKINSON L. (1993). Separarea, divorțul și familia, Editura Alternative,
București.

Ployhart R. Bliese E. &, Paul D. (2006). Individual adaptability (I-ADAPT) theory:

Conceptualizing the antecedents, consequences, and measurement of individual differences
in adaptabilit. Advances in human performance and cognitive engineering research.

Popescu Neveanu P. (1978). Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București.

Popescu R. (2009). Introducere în sociologia familiei: familia românească în

societatea contemporană, Polirom, București.

Rycroft C. (2013). Dictionar critic de psihalaiza, Traducator Sofia Manuela

Nicolae, Editura Trei, București.

Stănciulescu E. (2002). Sociologia educației familiuale, vol 1, strategii educative

ale familiilor contemporane, editura Polirom, Iași

Stein Mark A., Szumowski E., Blondis T. A. & Roizen N.J. (1995). Adaptive Skills
Dysfunction in ADD and ADHD Children. The Journal of Child Psychology and
Psychiatry.

Strohschein L. (2005). Parental Divorce and Child Mental Health Trajectories;

Journal of Marriage and Family.

VandenBos G. R. (2015). APA Dictionary of Psychology, AMERICAN

PSYCHOLOGICAL ASSOCIATION, Washington DC.

Vasile, D. L. (2007). Introducere in psihologia familiei și psihosexologie. Editura

Fundația României de mâine, București.

Watson, D. Neuroticism (2001). International Encyclopedia of the Social &

Behavioral Sciences, Pages 10609-10612.

Widiger, T. A. (2009). Neuroticism. Handbook of individual differences in social

behavior. (pp. 129-146). New York, NY.

Worden I. W. & Silverman P. R. (1996). Parental Death and the Adjustment of

School-Age Children. OMEGA-Journal of Death and Dying.
47
48