Sei sulla pagina 1di 30

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 347.5 (478): 34.01

BRUMĂ SORIN

LOCUL RĂSPUNDERII SUBSIDIARE ÎN SISTEMUL RĂSPUNDERII


JURIDICE CIVILE

SPECIALITATEA: 12.00.03 - DREPT PRIVAT (DREPT CIVIL,


DREPT AL AFACERILOR) 

Autoreferatul tezei de doctor în drept

Chişinău, 2009
Teza a fost elaborată în cadrul catedrei “Drept civil” a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat
din Moldova.

Conducător ştiinţific:
Chibac Gheorghe, doctor în drept, profesor universitar

Referenţi oficiali:
1. COJOCARU Violeta, doctor habilitat în drept, conferenţiar universitar, Universitatea de
Stat din Moldova
2. PÎNZARI Veaceslav, doctor habilitat în drept, conferenţiar universitar, Universitatea de
Stat „A. Russo”, Bălţi.

Componenţa consiliului ştiinţific specializat:


1. COJUHARI Alexandru, doctor habilitat în drept, profesor universitar
2. BAIEŞ Sergiu, doctor în drept, conferenţiar universitar
3. COJOCARI Eugenia, doctor habilitat în drept, profesor universitar
4. VOLCINSCHII Victor, doctor în drept, profesor universitar
5. CIOCÎRLAN Aliona, doctor în drept, conferenţiar universitar

Susţinerea va avea loc la data de 05.12.2009, ora 10.00, în şedinţa Consiliului ştiinţific specializat
DH 30 12.00.03 – 23, din cadrul Universităţii de Stat din Moldova (MD 2069, Republica Moldova,
mun.Chişinău, str. G.Iablocikin, 2/1, Bloc 7, sala de conferinţe).

Teza de doctor şi autoreferatul pot fi consultate la Biblioteca Universităţii de Stat din Moldova şi
pe pagina WEB a C.N.A.A. (www.cnaa.acad.md).

Autoreferatul a fost expediat la 31 octombrie 2009.

Secretar ştiinţific al
Consiliului Ştiinţific Specializat,
Baieş Sergiu, doctor în drept ____________________

Conducător ştiinţific,
Chibac Gheorghe, doctor în drept, profesor universitar ____________________

Autor:
Brumă Sorin ___________________

© Brumă Sorin, 2009

 
REPERELE CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII
Actualitatea temei. Răspunderea civilă, prin multitudinea problemelor pe care le ridică, prin
numeroasele implicaţii sociale şi prin aria sa largă de cuprindere, constituie unul dintre cele mai
importante domenii ale dreptului civil, abordat destul de amplu în literatura de specialitate.
Cercetarea instituţiilor răspunderii civile delictuale şi contractuale rămân mereu o problemă
actuală, de un interes teoretic şi practic deosebit, tocmai datorită numeroaselor cazuri de aplicare în
practică a normelor juridice care le reglementează.
În materia răspunderii civile delictuale, amplificarea răspunderii nu are în vedere gradul de
vinovăţie a autorului faptei ilicite. În plus, există şi situaţii în care răspunderea civilă este antrenată
fără a fi necesară condiţia culpei sau vinovăţiei persoanei chemate să răspundă. Aceasta este
răspunderea civilă obiectivă. În aspectul răspunderii civile delictuale, orice faptă a omului
cauzatoare de prejudicii antrenează răspunderea, indiferent dacă fapta a fost săvârşită cu vinovăţie în
forma intenţiei sau din culpă sub forma neglijenţei sau imprudenţei.
Gradul vinovăţiei este important numai cînd mai multe persoane săvîrşesc o faptă ilicită şi
apare problema angajării răspunderii tuturor, atunci importanţa rezidă în faptul că fiecare dintre
coautorii faptei răspunde proporţional cu culpa ce îi revine.
Mecanismul juridic ce stabileşte la nivel de norme organice condiţiile şi efectele angajării
răspunderii subsidiare se conţine în textul Codului civil al Republicii Moldova în vigoare.
Persoanele interesate de protejarea drepturilor sale prin intermediul acestei instituţii juridico-civile
pot găsi soluţii adecvate în rezolvarea problemelor de drept, deoarece răspunderea subsidiară
reprezintă o categorie a răspunderii civile şi ea urmează a fi supusă regimului prestabilit de
răspundere juridică pentru formarea deficientă a voinţei sau pentru insuficienţa controlului şi
supravegherii cerut de lege.
Astfel, actualitatea temei este desemnată de însemnătatea răspunderii subsidiare, care constă,
în primul rînd, în asigurarea eficientă a dreptului creditorului în cadrul obligaţiilor contractuale şi
extra-contractuale. Asigurarea reparaţiei prejudiciului reprezintă principalul scop al răspunderii
subsidiare. Însăşi existenţa acestei forme a răspunderii civile exprimă o particularitate aparte a
dreptului civil contemporan, care constă în renunţarea la principiul pedepsirii debitorului în favoarea
principiului restituirii daunelor către creditor.
Considerăm că lărgirea sferei aplicării răspunderii subsidiare este condiţionată de modificarea
rolului economico-regulator al statului în activitatea economică a persoanelor juridice, refuzul statului în

 
controlul şi planificarea activităţii economice a persoanelor juridice şi instaurarea influenţei indirecte
asupra acestora prin instituirea la nivel de lege a temeiurilor de răspundere subsidiară. Aşadar,
posibilitatea statului de a influenţa participarea persoanelor juridice la circuitul civil este înlocuită prin
pîrghiile juridico-civile şi juridico-penale. În general, se observă o tendinţă mondială de control al
statului în activitatea persoanelor juridice în toate sferele de activitate financiar-bancară, bursieră,
transport şi comunicaţii şi alte prestări de servicii.
Descrierea situaţiei în domeniul de cercetare şi identificarea problemelor de cercetare.
Termenul răspundere subsidiară a apărut în calitate de noţiune instituţionalizată în Codul civil al
R.S.S.M., redacţia 1964, ulterior, şi-a găsit reflectare în Codul civil, redacţia 2002 (Codul civil în
vigoare) şi în unele acte normative speciale, însă acest tip de răspundere civilă nu şi-a găsit o marjă
largă de difuzare, nemaivorbind de o noţiune generică, determinată la nivel de legislaţie.
Astfel, Codul civil în vigoare cuprinde numai câteva articole în care se menţionează despre
angajarea răspunderii subsidiare. Noţiunea de răspundere subsidiară este utilizată la art.104, art.118,
art.145, art.156, art.128, art.176. De exemplu, conform art.156, alin.3 din Codul civil în vigoare
„ Acţionarii nu răspund pentru obligaţiile societăţii. Ei suportă, în limitele participaţiunii lor la
capitalul social, riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii”, iar în baza alin. 4 al
aceluiaşi articol „Acţionarul care nu a vărsat în termen aportul subscris răspunde subsidiar pentru
obligaţiile societăţii, în limita părţii nevărsate”.
O reglementare analogică se conţine şi în cadrul societăţii cu răspundere limitată, art.145,
alin.3 din Codul civil în vigoare ce stipulează că „membrii societăţii cu răspundere limitată nu
poartă răspundere pentru obligaţiile acesteia. Ei suportă riscul pierderilor, ce rezultă din
activitatea societăţii, în limitele participaţiunii lor la capitalul social”, iar în baza alin. 4 al aceluiaşi
articol, „Asociatul care nu a vărsat în termenul stabilit aportul subscris răspunde subsidiar pentru
obligaţiile societăţii, în limita părţii nevărsate”. Asemenea normă persistă şi în art.9, alin.4 al Legii
cu privire la societăţile cu răspundere limitată.
Ideea legiuitorului care a contribuit la stabilirea răspunderii subsidiare se reduce la antrenarea
răspunderii personale a acţionarului sau a asociatului de rînd cu cea a societăţii, pentru nevărsarea
integrală a contribuţiei, adică pentru necrearea condiţiilor financiare optimale de funcţionare a
societăţii.
Nici ştiinţele economice şi nici ştiinţa dreptului civil naţional nu a acordat noţiunii de
răspundere subsidiară o atenţie deosebită. Ea este, deseori, abordată la examinarea unor aspecte ale

 
răspunderii juridice civile, în general, şi ale răspunderii subsidiare, în particular, precum şi la
studierea anumitor forme de asigurare a obligaţiilor (gajul, cauţiunea). Totodată, este necesar de
menţionat lipsa unităţii opiniilor asupra acestei noţiuni, care constituie subiectul unor discuţii
privind natura juridică a atribuţiilor garantului: dacă acestea reprezintă o obligaţie sau răspundere.
Se cere relevat faptul că garanţia, care, conform codului civil al R.S.S.M., redacţia 1964, prezenta o
modalitate de asigurare a obligaţiilor, în prezent, este inclusă într-un titlu aparte ca o formă a
obligaţiilor. Garanţia a rămas un mijloc de garantare a executării obligaţiilor.
Procesul evoluţiei legislaţiei cu privire la răspunderea subsidiară încă nu s-a încheiat. Aceasta
este cu certitudine vizată şi în modificările efectuate prin legea cu privire la modificarea şi
completarea Legii insolvabilităţii nr.632-XV din 14 noiembrie 2001, nr. 223-XVI din 14.07.2006.
Astfel, conform art.27 al Legii insolvabilităţii, în cazul insolvabilităţii debitorului din culpa
fondatorilor (membrilor) lui, a membrilor organelor executive sau a altor persoane care au dreptul
de a da indicaţii obligatorii pentru debitor ori pot influenţa, în alt mod, acţiunile debitorului
(insolvabilitate intenţionată), aceştia poartă răspundere subsidiară faţă de creditori în măsura în
care bunurile debitorului sânt insuficiente pentru executarea creanţelor creditorilor.
Răspunderea subsidiară se angajează în cazul cînd suntem în prezenţa a doi debitori, unul
fiind principal, iar celălalt – secundar. Întru confirmarea poziţiei respective, putem aduce exemplul
normei, stabilite în art.221 al Legii insolvabilităţii. Esenţa răspunderii subsidiare constă în faptul
acoperirii integrale a prejudiciului cauzat creditorului de către ambii debitori, în ordinea stabilită de
lege, fiind persistentă vinovăţia ambilor debitori în cauzarea prejudiciului. Şi nici într-un caz nu
putem considera şi analiza răspunderea debitorului accesoriu pentru acţiunile celui principal, adică
răspunderea fără vinovăţie pentru fapta altuia.
Existenţa debitorului accesoriu, în sine, deja prezintă o garanţie pentru interesele creditorului,
deoarece, în caz de incapacitate de plată a debitorului principal, el poate să reclame îndeplinirea
obligaţiei de la debitorul accesoriu. Evident, în perioada dezvoltării relaţiilor economiei de piaţă,
caracterizate prin variabilitate, existenţa răspunderii subsidiare constituie o garanţie pentru
stabilitatea dezvoltării circulaţiei mijloacelor populaţiei civile.
Analiza altor norme de angajare a răspunderii subsidiare, stabilite în Codul civil în aplicare,
ne permit să conchidem că răspunderea debitorului accesoriu nu întotdeauna este legată de
incapacitatea de plată a debitorului principal sau de insuficienţa patrimoniului din care urmează să
fie satisfăcute creanţele creditorilor.

 
Abordarea teoretică a situaţiilor de angajare a răspunderii subsidiare permite scoaterea în
evidenţă a temeiurilor şi condiţiilor angajării răspunderii subsidiare, ceea ce, pînă la urmă, ar
impulsiona legiuitorul ca această răspundere să obţină un caracter uniform de reglementare şi
aplicare. În plus, aceasta ar soluţiona şi problema coparticipării procesuale în soluţionarea litigiilor
judiciare.
Bazele normative ale cercetării sunt constituite de cadrul legislativ şi normativ în vigoare al
Republicii Moldova cu privire la obligaţiile civile, în general, şi obligaţiile solidare, pe cote părţi şi
subsidiare, în special, care a fost efectuat în baza unei retrospective a evoluţiei legale a obligaţiilor
şi, respectiv, a răspunderii subsidiare în ţară, precum şi un studiu comparat al legislaţiilor europene
din Franţa, România şi ale unor state în curs de dezvoltare din acelaşi spaţiu (Federaţia Rusă,
Ucraina, Kazahstan,). În cadrul examinărilor efectuate, au fost analizate şi unele aspecte ale
obligaţiilor in solidum din statele europene.
Bazele practice ale cercetărilor includ practica judiciară naţională şi internaţională ce
abordează litigiile civile. De menţionat că practica judiciară din Republica Moldova, în domeniul
răspunderii subsidiare, este încă nevalorificată, dar acele câteva dosare judiciare, ce au fost
examinate, denotă faptul că aplicarea legislaţiei ce stabileşte răspunderea subsidiară va fi una
prioritară, deoarece menirea ei constă în asigurarea protecţiei depline a creditorului din partea
persoanelor culpabile. O atare situaţie a practicii judiciare se datorează şi adoptării recente a cadrului
legislativ din domeniu.
Aşadar, problema cercetării răspunderii subsidiare, în calitate de subinstituţie a răspunderii
civile, constă în asigurarea integrităţii circuitului civil şi anume conceperea unei formule clare de
angajare a răspunderii subsidiare pentru a exclude posibilitatea eschivării de la răspundere a
subiecţilor vinovaţi nemijlocit de cauzarea prejudiciului, deoarece pînă în prezent sînt atraşi la
răspundere civilă persoanele juridice ca subiecte fictive care răspund cu patrimoniul lor distinct,
dar nu şi acele persoane care participă nemijlocit la formarea voinţei persoanei juridice.

În vederea creării unei viziuni autentice şi complexe asupra aspectelor practice cu privire la
răspunderea subsidiară în Republica Moldova, au fost studiate numeroase materiale contractuale.
Scopul şi obiectivele lucrării sînt reprezentate de analiza complexă a temeiurilor şi
condiţiilor angajării răspunderii subsidiare, definirea naturii juridice a acesteia, pentru a fi posibilă
aplicarea ei în cazurile cînd creditorul urmează a fi satisfăcut atît din partea debitorului ce se află pe
cealaltă extremă a obligaţiei civile, cît şi de acele persoane, care au contribuit direct sau indirect la

 
formarea voinţei vicioase a debitorului sau n-au manifestat grija şi diligenţa necesară cerută de lege,
analiza relaţiilor juridice civile, în temeiul cărora se angajează şi se aplică răspunderea subsidiară,
precum şi construcţiile juridice similare, care exclud răspunderea subsidiară sub aspect comparat cu
legislaţia, practica şi doctrina naţională şi a altor state.
Metodologia cercetării ştiinţifice se constituie dintr-o serie de mijloace şi procedee teoretice şi
practice, strict determinate de specificul domeniului cercetat al realităţii juridice, printre care un loc
dominant îl ocupă metodele ştiinţifice generale: metoda comparativă, metoda istorică, de analiză
sistemică a fenomenelor; generalizarea, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, analogia. De asemenea,
s-au utilizat metodele juridice speciale a analizei complexe şi interpretative a actelor normative,
metodele formal-juridice, ale logicii formale, concret-sociologice.
Baza teoretică a lucrării o constituie lucrările unui şir de cercetători de peste hotarele
Republicii Moldova, cum sunt: Агарков М.М., Антимонов Б.С., Матвеев В.К., Малейн Н.С.
Белякова А.М., Братусь С.Н., Брагинский М.И., Тархов В.А., Иоффе О.С., Венедиктов А.В.,
Новицкий И.Б., Сергеев А.П., Флейшиц Е.А., Хохлов Е.В., Иванова Г.Н., Шварц Х.И., Pop L.,
Lupan E., Eliescu M., Bîrsan S., Albu I., Ursa V., Deak F. Anghel I.M., Popa M.E., Costin M.N.,
Mureşan M., Stătescu C., Tarhon V.G., Pogoneţ G. şi ale autorilor autohtoni: Baieşu A., Băieşu S.,
Bloşenco A., Cojocari E., Chiriac A., Cimil D., Roşca N. etc.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică. Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a tezei constau în
faptul că în baza analizelor ştiinţifice s-a constatat care este mecanismul juridic elementar, ce ar stabili
la nivel de norme uniforme condiţiile şi efectele angajării răspunderii subsidiare, urmează să se conţină
în Codul civil în vigoare, prin plasarea unei norme despre repararea prejudiciului nu numai direct de
către persoana cauzatoare de daune, dar şi pe cel ţinut, în condiţiile legii, să răspundă subsidiar prin
formula în cazul nesatisfacerii depline de către debitorul de bază a creanţelor creditorului privind
executarea obligaţiilor, această cerinţă poate fi invocată de către creditor în partea obligaţiei
neexecutate faţă de alt debitor debitorului subsidiar.
S-a stabilit că creditorul nu este în drept să înainteze faţă de debitorul subsidiar creanţele, dacă
ele pot fi stinse prin compensarea creanţelor faţă de debitorul principal. Această normă ar reflecta
ideea că debitorul principal este obligat să execute, iniţial benevol, obligaţia pretinsă de la el şi să
întreprindă cu diligenţă toate măsurile şi posibilităţile de a executa.

 
Înştiinţarea debitorului de bază despre executarea creanţei faţă de creditor reprezintă doar o
ultimă obligaţie legală a debitorului subsidiar, în temeiul căreia îşi va putea valorifica cerinţele prin
intermediul acţiunii de regres.
În calitate de temei general de angajare a răspunderii subsidiare ar servi formarea deficientă a
voinţei persoanei, ca rezultat al căreia s-a produs prejudiciul sau insuficienţa controlului şi
supravegherii din partea persoanei, care, de asemenea, a dus la pagube materiale.
O altă problemă abordată este cea a delimitării noţiunii de organ al persoanei juridice faţă
de noţiunea de prepus. Ceea ce caracterizează, în mod definitoriu, noţiunea de prepus este, în
principiu, subordonarea juridică, pe care nu o întâlnim în cazul organului respectiv.
În cazul persoanelor juridice, determinarea existenţei raportului de prepuşenie prezintă
aspecte deosebite. În această ordine de idei, angajaţii unei persoane juridice sunt numai prepuşii
acesteia, prin urmare, ei nu pot fi consideraţi drept prepuşii organelor persoanei juridice respective.
Aceste organe nu sunt obligate să răspundă, în calitate de comitenţi, pentru fapta prepuşilor
persoanei juridice.
Concludentă se pare a fi introducerea în legislaţia noastră a noţiunii de organ al persoanei
juridice, pentru a nu mai da naştere la controverse şi la o practică judiciară neuniformă.
Legală şi utilă în acest sens, este şi orientarea practicii judiciare în temeiul naturii juridice a
răspunderii subsidiare, încasarea penalităţilor şi dobânzilor de întârziere în baza art.art.14,art. 585,
art.619,art.1422 din Codul civil în vigoare de la persoanele ce poartă răspundere subsidiară, pentru a
trage la răspundere civilă anume acele persoane care se fac vinovate de prejudiciile cauzate altor
participanţi ai circuitului civil şi chiar patrimoniului persoanei juridice. Esenţa persoanei juridice nu
trebuie redusă la faptul eliberării de răspundere a fondatorilor, asociaţilor, acţionarilor şi altor subiecţi,
care stau în spatele persoanei juridice, o administrează şi obţin interese patrimoniale şi sociale.
De lege ferenda, se propune norma conform căreia persoana ce poartă răspunderea subsidiară
nu poate face referinţă la lipsa vinovăţiei debitorului de bază, în cazul în care neexecutarea obligaţiei
de către debitorul de bază a fost condiţionată de vinovăţia primului, de exemplu, finanţarea
insuficientă a instituţiei de către proprietar, această poziţie reprezentând o înţelegere greşită a
răspunderii subsidiare ca răspundere pentru obligaţiile altor persoane.
S-au cercetat şi confirmat ştiinţific aspectele ce vizează răspunderea subsidiară care nu
reprezintă o răspundere pentru acţiunile altei persoane, nu constituie răspundere fără vinovăţie sau
răspundere fără propria încălcare. În calitate de temei juridic al acestei răspunderi figurează

 
răspunderea pentru fapta proprie a persoanei, ce poartă răspundere subsidiară, condiţionată fie de
formarea defectuoasă a voinţei persoanei juridice, fie în lipsa sau insuficienţa controlului şi
supravegherii pe care este obligat să le efectueze. Fapta prejudiciabilă a debitorului de bază în
obligaţia civilă cu creditorul nu serveşte în calitate de temei unic pentru angajarea răspunderii
subsidiare, dar constituie doar un element al faptului juridic complex, ce stă la baza survenirii
acestei răspunderi.
S-a demonstrat că esenţa răspunderii subsidiare se limitează la soluţionarea chestiunii ordinii
în care urmează să răspundă diferiţi debitori. Răspunderea subsidiară nu este un moment de trecere
nici la răspunderea solidară, nici la cea divizibilă.
Semnificaţia teoretică. În teză sînt formulate unele noţiuni, teze, sînt sugerate recomandări
de actualitate în lumina realităţilor economice sociale şi juridice la zi şi de perspectivă: autonomia
de voinţă, răspundere subsidiară, organ al persoanei juridice, executarea creanţei etc.
Valoarea aplicativă a lucrării se manifestă prin faptul că ideile şi concluziile obţinute în
teză şi-au găsit reflectare în şase articole publicate, în cursul de lecţii la disciplina „Drept civil.
Obligaţiile contractuale”, în materialele Conferinţei Internaţionale cu genericul „Codul civil al
Republicii Moldova: 5 ani de aplicare – realizări, rezerve, perspective” 2008.
Rezultatele ştiinţifice principale înaintate spre susţinere:
1. Ţinînd cont de faptul că răspunderea juridică reprezintă în sine o oglindire a libertăţii
voinţei subiectului de drept, este necesar de menţionat că în baza studiului realizat s-a constatat şi
s-a demonstrat că urmează să poarte răspunderea cei care au format sau au manifestat personal
această voinţă, precum şi cei care folosesc persoana juridică pentru atingerea anumitor scopuri
personale. Răspunderea subsidiară reprezintă o categorie organică a răspunderii civile şi ea
urmează a fi supusă regimului juridic uniform de răspundere pentru formarea deficientă a voinţei
sau pentru insuficienţa controlului şi supravegherii, stabilit de lege.
2. S-au cercetat şi s-au confirmat ştiinţific aspectele ce vizează răspunderea subsidiară care
nu reprezintă o răspundere pentru acţiunile altei persoane, nu constituie răspundere fără vinovăţie
sau răspundere fără propria încălcare. În calitate de temei juridic al acestei răspunderi, figurează
răspunderea pentru fapta proprie a persoanei, ce poartă răspundere subsidiară, condiţionată fie de
formarea defectuoasă a voinţei persoanei juridice, fie în lipsa sau insuficienţa controlului şi
supravegherii pe care este obligat să le efectueze. Fapta prejudiciabilă a debitorului de bază în
obligaţia civilă cu creditorul nu serveşte în calitate de temei unic pentru angajarea răspunderii

 
subsidiare, dar constituie doar un element al faptului juridic complex, ce stă la baza survenirii
acestei răspunderi.
Se consemnează faptul că esenţa răspunderii subsidiare se limitează la soluţionarea chestiunii
ordinii în care urmează să răspundă diferiţi debitori. Răspunderea subsidiară nu este un moment de
trecere nici la răspunderea solidară, nici la cea divizibilă.
3. Persoana juridică a fost gândită şi recunoscută în calitate de subiect de drept de către
legiuitor numai pentru a motiva dezvoltarea circuitului civil. În măsura în care la constituirea
persoanei juridice s-a recurs la procedeul de ficţiune, tot în această proporţie, putem vorbi despre
autonomia de voinţă şi independenţa exprimării ei de către persoana juridică ca subiect de drept.
Voinţa persoanei juridice este formată de alte persoane fizice şi doar pentru comoditatea circuitului
civil, în formă de ficţiune, se recunoaşte în calitate de voinţă a persoanei juridice.
4. S-a stabilit că în cazul în care legea nu stabileşte expres modul de reparare a prejudiciului, în
scopul protejării intereselor persoanei executate de către creditori, urmează să fie invocată regula
beneficiului de discuţie, adică dreptul persoanei urmărite de a cere creditorilor să reclame mai întîi
plata de la debitor sau satisfacerea creanţelor mai întîi din bunurile drepturile ce formează
patrimoniul comun al debitorilor şi mai apoi urmărirea bunurilor drepturilor personale ale persoanei
urmărite.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Concluziile şi propunerile formulate sînt utile în
procesul de perfecţionare a legislaţiei privind obligaţiile delictuale şi contractuale, cvasi-delictuale şi
cvasi-contractuale în Republica Moldova, sînt utilizate în practica contractuală a societăţilor
comerciale şi necomerciale, precum şi în activitatea ştiinţifică şi didactică în cadrul Facultăţii de Drept
a Universităţii de Stat din Moldova.
Nu mai puţin important este faptul că ideile şi opiniile prezentate în teză pot servi drept imbold
pentru efectuarea unor noi investigaţii şi studii în domeniul obligaţiilor şi răspunderii juridice civile.
Aprobarea rezultatelor ştiinţifice. Rezultatele investigaţionale au fost aprobate în cadrul
Catedrei „Dreptul civil” a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova, la Seminarul de
profil, în discuţiile din cadrul conferinţelor ştiinţifice la care au fost prezentate comunicări.
Publicaţii la tema tezei -7 ( 5 în reviste ştiinţifice, 2 comunicări la foruri ştiinţifice).
Volumul şi structura tezei. Teza de doctorat este compusă din: introducere – care constituie
o caracteristică generală a problemei cercetate şi o iniţiere in studiu; patru capitole – in care sunt
examinate problemele fundamentale ce ţin de dezvăluirea detaliată a scopului şi obiectivelor

10

 
enunţate în introducere; concluzii – ce inserează concluziile generale şi recomandările; bibliografia
– ce reprezintă suportul documentar şi doctrinar al tezei; adnotarea; lista abrevierilor.
Cuvintele-cheie: răspundere subsidiară, răspundere juridică civilă, răspundere solidară,
legislaţie, natură juridică, răspundere civilă delictuală, insolvabilitate, obligaţii contractuale,
prejudicii, creditor, persoană juridică, culpă.

CONŢINUTUL TEZEI
Capitolul 1. Valorificarea răspunderii subsidiare în sistemul răspunderii juridice civile
conţine analiza izvoarelor ştiinţifice la tema tezei: articole, monografii, manuale etc., publicate în ţară şi
peste hotare. În rezultatul studierii literaturii de specialitate, se efectuează analiza comparativă a situaţiei
existente în domeniu, cu descrierea avantajelor şi neajunsurilor, se formulează problema spre cercetare şi
direcţiile de soluţionare.
Pornind de la ideile formulate de specialiştii în domeniu: Агарков М.М., Антимонов Б.С.,
Матвеев В.К., Малейн Н.С., Белякова A.M., Братусь С.Н., Иоффе О.С., Венедиктов А.В.,
Новицкий И.Б., Сергеев А.П., Флейшиц Е.А., Хохлов Е.В., Шварц Х.И., Pop L., Eliescu M.,
Bîrsan S., Deak F. Anghel I.M., Popa M.E., Mureşan M., Tarhon V.G., Pogoneţ G. şi alţii au fost
identificate aspectele de interes ştiinţific în contextul investigaţional. De o mare importanţă sînt
cercetările autorilor autohtoni, juriştilor moldoveni în domeniul răspunderii subsidiare: Baieş A.,
Băieşu S., Bloşenco A., Cojocari E., Chibac G., Chiriac A., Cimil D., Roşca N. ş.a.

Analiza literaturii ştiinţifice juridice din perioada post şi precodificare actuală în domeniul
consacrat răspunderii subsidiare ne indică patru construcţii teoretice ale naturii juridice a răspunderii
subsidiare: teoria obligaţiei se fundamentează pe dovezile ştiinţifice potrivit cărora răspunderea
subsidiară nu este o răspundere civilă în deplinul sens al cuvîntului, dar reprezintă o obligaţie
juridico-civilă ce rezultă din prescripţia legii sau prevederile contractului; teoria pluralităţii de
persoane în obligaţia juridico-civilă priveşte natura juridică a răspunderii subsidiare prin prisma unei
varietăţi a acesteia; teoria asigurării executării obligaţiilor civile recunoaşte răspunderea subsidiară
în calitate de modalitate a sa; teoria actului juridic civil tratează răspunderea subsidiară în calitate
de act juridic ce stă la baza apariţiei obligaţiei civile.

Examinînd răspunderea subsidiară prin prisma unui mijloc juridic de protecţie a intereselor
creditorului, trebuie să remarcăm faptul că în legislaţia actuală nu sînt clar determinate drepturile

11

 
debitorului subsidiar, spre deosebire de reglementarea detaliată a debitorului gajist sau a
fidejusorului, de aceea stabilirea vinovăţiei sale în raporturile cu creditorul este un proces destul de
complicat. În această ordine de idei şi aplicarea mecanismului angajării răspunderii subsidiare
întîmpină probleme de ordin teoretic şi practic deosebite.

Răspunderea subsidiară are propriile temeiuri de survenire, bazate pe neajunsurile personale


ale persoanei ce este desemnată de lege sau contract s-o suporte şi practica judiciară urmează a fi
orientată în direcţia tragerii la răspundere subsidiară a persoanelor în acele cazuri cînd debitorul de
bază susţine lipsa propriei vinovăţii. Lipsa vinovăţiei debitorului de bază în executarea obligaţiilor
civile nicidecum nu presupune faptul că şi persoana ce poartă răspundere subsidiară este vinovată.
Ţinînd cont de faptul că acesta răspunde în baza propriilor temeiuri, nu este corectă poziţia absolvirii
lui de răspundere în cazul lipsei vinovăţii debitorului de bază.

Mecanismul vinovăţiei debitorului subsidiar constă în faptul că el este capabil să formeze


voinţa persoanei juridice cu anumite deficienţe, care în viitor pot produce pagube contraagenţilor
persoanei juridice. Construcţia juridică a entităţii persoanei juridice este utilizată de unii comercianţi
sau necomercianţi pentru a-şi atinge scopurile economice şi de altă natură bine determinate, uneori
mai puţin legale, prin prisma limitării răspunderii civile la mărimea patrimoniului persoanei juridice.

Un alt aspect al problemei care se pune în această materie o constituie delimitarea noţiunii de
organ al persoanei juridice faţă de noţiunea de prepus. Ceea ce caracterizează, în mod definitoriu,
noţiunea de prepus este, în principiu, subordonarea juridică, pe care nu o întâlnim în cazul organului.

Sistemul liberal de înregistrare a persoanelor juridice urmează a fi balansat cu ajutorul


sporirii răspunderii civile şi penale pentru prezentarea datelor ce nu corespund realităţii la momentul
înregistrării, efectuării modificărilor şi completărilor în actele de constituire, crearea firmelor-
fantomă sau a firmelor de o singură zi.

În felul acesta, direcţiile de soluţionare a problemei pot fi următoarele: argumentarea


necesităţii limitării cercului de persoane juridice la necesitatea dispunerii de patrimoniu cu drept de
proprietate privată, pentru orientarea persoanelor fizice la practicarea activităţii comerciale în
calitate de întreprinzători individuali, după formula expusă în art.26 din Codul civil în vigoare;
formularea de dovezi pentru ideea formarii capitalului social exclusiv din mijloace băneşti,
interzicerii folosirii capitalului social în alte scopuri decît pentru asigurarea răspunderii, stabilirii

12

 
limitelor la încheierea actelor juridice la indicele valorii de balanţă a patrimoniului persoanei
juridice, intensificării controlului asupra săvîrşirii unor astfel de contracte civile.

Capitolul 2. Răspunderea subsidiară – formă a răspunderii civile include o analiză a


răspunderii civile în ansamblu, care, în calitate de categorie juridico-civilă, nu este definită în
legislaţie şi în jurisprudenţă, însă care poate fi just înţeleasă şi definită, numai dacă se va porni de la
formele sale concrete de manifestare, de exemplu, civilă, administrativă, disciplinară etc. Fiind
diferite după temeiurile şi condiţiile de angajare, ele, în ansamblu, vor însuma elementele
constitutive ale unei definiţii globale.
Problema de bază a dreptului civil a fost şi rămîne cea a temeiurilor răspunderii, care fac
parte din conţinutul faptei ilicite civile. Conţinutul faptei ilicite este constituit din fapta juridică care
generează un raport juridic între vinovat şi persoana vătămată, creînd anumite revendicări ale
persoanei vătămate şi răspunderi ale contravenientului de a repara prejudiciul cauzat prin fapta
ilicită.
Temeiul apariţiei obligaţiei, ca urmare a prejudiciului cauzat (obligaţiei delictuale), îl
constituie totalitatea faptelor, care formează conţinutul faptei ilicite.
Majoritatea autorilor cum sunt Тархов В., Рабец А.М., Costin M.N., Bloşenco A. etc,
consideră că structura conţinutului faptei ilicite este compusă din patru elemente: acţiunea ilicită
(inacţiunea), prejudiciul cauzat, raportul de cauzalitate şi vinovăţia. Trebuie să menţionăm că toate
aceste elemente ale conţinutului faptei ilicite reprezintă, de asemenea, condiţiile apariţiei răspunderii
juridice civile, constituind regula generală a răspunderii juridice civile. Totodată, în unele cazuri,
pentru apariţia răspunderii nu e necesară existenţa a patru elemente ale conţinutului faptei ilicite.
În prezent, este larg răspândită răspunderea fără vinovăţie (de exemplu, răspunderea
persoanei care realizează activitatea de antreprenor pentru neexecutarea obligaţiilor sale). Această
dispoziţie este cuprinsă în art.603 alin.1 din Codul civil în vigoare. Răspunderea civilă poate
interveni şi în cazul lipsei prejudiciului, de exemplu, plata penalităţii.
În acest context, este susţinută părerea că în dreptul civil există conţinuturi „trunchiate” ale
faptei ilicite. În această situaţie, debitorul poate fi tras la răspundere în cazul cînd există un singur
element – caracterul ilicit al faptei. În concluzie, ilicitatea constituie elementul necesar şi partea
integrantă a conţinutului infracţiunii civile, fapt confirmat de legislaţie.
Este evident faptul că subiectul, prin acţiunile sale, tinde spre atingerea unor scopuri
concrete, dintre care un număr mare corespunde ordinii de drept stabilite. Pentru a fi ilicite, aceste

13

 
acţiuni trebuie să încalce o normă de drept. Ilicitatea, la fel ca prejudiciul şi legătura de cauzalitate
între acţiunea (inacţiunea) persoanei şi rezultat, reprezintă elementul obiectiv al conţinutului faptei
ilicite, iar vinovăţia este elementul subiectiv.
În cazul răspunderii fără culpă, acţiunea poate fi ilicită însă nu poate fi culpabilă. Prin
urmare, acţiunea ilicită nu este întotdeauna culpabilă. Cu toate acestea, acţiunea culpabilă este
recunoscută ilicită în toate cazurile.
Cele expuse se referă, de asemenea, la inacţiunea ilicită. Inacţiunea este considerată ilicită, în
cazul cînd obligaţia persoanei de a acţiona a fost stabilită de lege sau contract şi, încălcînd această
obligaţie, subiectul nu a întreprins acţiunea corespunzătoare.
Prejudiciul reprezintă elementul independent al conţinutului faptei ilicite şi condiţia apariţiei
răspunderii juridice civile. Prejudiciul nu poate fi identificat cu ilicitatea.
Prejudiciul nu constituie un indiciu al ilicităţii. Consecinţele dăunătoare sînt rezultatul
conduitei contrare legii şi condiţia independentă a răspunderii juridice civile. Totodată, în unele
cazuri, răspunderea civilă poate interveni în lipsa prejudiciului (pagubei). În cazul nelivrării mărfii
în termenele prevăzute în contract, furnizorul este obligat să-i plătească cumpărătorului penalitatea
stipulată în contract, cu toate că neexecutarea obligaţiei nu a adus prejudiciu cumpărătorului.
Prejudiciile sînt de mai multe feluri (fiind clasificate după natura economică sau
neeconomică): prejudiciile patrimoniale (materiale) şi prejudiciile nepatrimoniale (morale).
Prejudiciul patrimonial este cel mai frecvent întîlnit şi constă în conţinutul economic, putînd fi
evaluat în bani. Prejudiciul nepatrimonial este consecinţa dăunătoare care nu poate fi evaluată în
bani, fiind consecinţa încălcării unui drept personal nepatrimonial. Momentan, este problematică
clarificarea problemei cuantumului pagubei morale, deoarece, pînă în prezent, nici un sistem de
drept n-a pretins şi nu pretinde că a găsit o cale juridică perfectă, pe deplin corespunzătoare, pentru
repararea daunelor morale.
Prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecinţa faptei altei persoane. Cu alte cuvinte, între
fapta/conduita ilicită a persoanei constitutivă de culpă şi paguba pe care săvîrşirea ei o produce
victimei trebuie să existe un raport de la cauză - efect. Altfel nici nu se poate antrena răspunderea
civilă. Raportul de cauzalitate este, asemenea prejudiciului şi faptei ilicite, o condiţie generală şi
obiectivă a răspunderii.
Ultimul element al conţinutului faptei ilicite este vinovăţia autorului prejudiciului.

14

 
Spre deosebire de Codul civil al R.S.S.M. redacţia 1964, Codul civil în vigoare
reglementează formele vinovăţiei. Astfel, conform art.604 al Codului civil în vigoare, debitorul
poartă răspundere numai pentru dol (intenţie) sau culpă (imprudenţă sau neglijenţă), dacă legea sau
contractul nu prevede altfel sau dacă din conţinutul sau natura raportului nu reiese altfel.
Pornind de la dispoziţia acestei norme, dolul îmbracă forma de intenţie, iar culpa poate să
apară în două forme – imprudenţă şi neglijenţă.
Distincţia dintre aceste două forme n-are nici o semnificaţie practică, deoarece răspunderea
civilă are ca principiu repararea integrală a prejudiciului. Repararea este necesar să se efectueze
indiferent de formele intenţiei, însă, în unele cazuri, diferitele forme de culpă prezintă interes atunci
cînd prejudiciul sau prejudiciile au fost cauzate de mai multe persoane. În cazul dat, instanţa poate
avea în vedere forma de gravitate a culpei persoanelor vinovate în comiterea prejudiciului.
Pe parcursul întregii perioade clasice şi postclasice, regula generală rămînea aceea că în cazul
neonorării obligaţiunilor, creditorul, la aprecierea sa, îl putea urmări în justiţie atît pe debitorul
principal, cît şi pe garantul acestuia. Împăratul Iustinian I, prin decretul său din anul 535 (Nov.4
cap.I) a uşurat situaţia garantului, recunoscînd răspunderea lui ca subsidiară.
Garantul era avantajat cu benefiecium exussionis sive ordinis – înlesnire ce prevedea
răspunderea în succesiune. În baza Novelei a 4-a a lui Iustinian, garantul, împotriva căruia creditorul
a intentat acţiune, fără a încerca să recupereze creanţa de la debitorul principal, avea dreptul să
obiecteze împotriva acţiunii, cerînd ca creditorul să execute, în primul rînd, averea debitorului
principal.
Astfel, garantarea a reprezentat prima formă a răspunderii subsidiare în dreptul civil.
Legislaţiile civile ale lumii au evoluat, într-o măsură sau alta, sub influenţa dreptului roman.
Dreptul civil al ţărilor Europei de Est conţine norme similare, inclusiv normele privind răspunderea
în cazul apariţiei obligaţiei subsidiare. Însă, o dată cu dezvoltarea dreptului civil, normele privind
răspunderea au început să vizeze nu numai relaţiile dintre cetăţeni, evoluţia institutului persoanei
juridice a antrenat necesitatea soluţionării problemei privind răspunderea persoanei juridice. Juriştii
romani, care s-au confruntat cu problema răspunderii persoanelor juridice, se bazau pe principiul
separării totale a bunurilor persoanei juridice şi ale membrilor săi pentru datoriile reciproce. Însă, în
procesul evoluţiei dreptului civil, au apărut astfel de persoane juridice, membrii cărora poartă
răspundere totală sau parţială, dar totuşi subsidiară (în afară de cotizaţia de membru), pentru
datoriile persoanei juridice.

15

 
În dreptul civil francez, contractul de cauţiune este definit ca un contract conform căruia
persoana terţă, numită garant, se obligă în faţa creditorului să efectueze plata în cazul în care
debitorul nu-şi onorează obligaţiile. Acest contract este complementar şi prevede existenţa obligaţiei
principale. Civiliştii francezi disting două forme de cauţiune: simplă (nesolidară) şi solidară.
Conform legii, cauţiunea simplă reprezintă regula generală, însă în literatura de specialitate se
menţionează că, în practică, această formă de garantare este rar întîlnită din cauza riscului ce-l
prezintă pentru creditor. În cazul cauţiunii simple, nesolidare, situaţia garantului este diferită de cea
a datornicului solidar prin faptul că, în primul caz, el are două înlesniri – dreptul de a solicita, în
prealabil, urmărirea averii personale a debitorului principal (beneficium discussionis) şi dreptul de a
solicita reclamantului divizarea urmăririi în limitele părţilor de răspundere a fiecărui garant
(beneficium divisionis). În cadrul abordării răspunderii subsidiare se analizează dreptul garantului
de a solicita urmărirea prealabilă a proprietăţii debitorului principal.
În abordarea analitică a domeniului, s-a constatat de exemplu,că codul comercial german
prevede norme ce reglementează răspunderea subsidiară a asociaţilor în societatea cu răspundere
nelimitată şi asociaţia în comandită. Se menţionează faptul că pentru acţiunile persoanelor care
gestionează societatea, sub firma ei, răspunderea o poartă societatea, iar fiecare dintre asociaţii ei -
numai prin mijlocire. În plus, dreptul civil german presupune şi existenţa tovărăşiilor cooperatiste,
ca persoane juridice, ai căror asociaţi poartă răspundere pentru obligaţiile sociale ale tovărăşiei atît
în limita părţilor lor sociale, cît şi nelimitat şi subsidiar. Una din formele răspunderii complementare
(subsidiare) este prevăzută în paragrafele 829 şi 832 din Codul civil german. Aceste paragrafe prevăd
responsabilitatea pentru minori şi răspunderea persoanei obligate să efectueze supravegherea.
Cauţiunea în dreptul englez şi cel american reprezintă obligaţia garantului, care trebuie să fie
perfectată în formă scrisă, cu excepţia cazurilor cînd scopul urmărit de cauţiune privind răspunderea
pentru datorie, eroare sau insuccesul altei persoane nu este principal, ci doar suplimentar.
În cazul neonorării de către debitorul principal a obligaţiunii sale da bază, răspunderea
garantului devine imediat răspundere principală. În absenţa altor clauze, răspunderea îi revine
garantului, creditorul nefiind obligat să-l anunţe pe acesta despre neîndeplinire sau să înceapă
urmărirea debitorului principal. În acest context, spre deosebire de alte sisteme de drept, dreptul
englez nu oferă garantului dreptul de a obiecta împotriva acţiunii creditorului cu cererea de
îndreptare a acestuia către debitorul principal.

16

 
În Capitolul 3, intitulat Fundamentul teoretic al răspunderii subsidiare, se analizează
textele legale naţionale şi internaţionale din care se afirmă că, în primul rînd, răspunderea subsidiară
poate să rezulte dintr-un contract. În acest caz, ea trebuie calificată ca fiind contractuală sau
voluntară. Sînt însă cazuri cînd răspunderea subsidiară apare ca urmare a unui prejudiciu, atunci ea
poate fi numită delictuală. De asemenea la executarea prestaţiei către creditor pot fi obligaţi
asociaţii (proprietarii) persoanelor juridice. O astfel de răspundere se numeşte statutară.
S-a constatat că răspunderea subsidiară, ca formă a răspunderii civile, include multe din
trăsăturile caracteristice pentru ultima. În acelaşi timp, ea are propriile particularităţi. Anterior, în
literatura de specialitate, domina opinia că principalele trăsături ale răspunderii civile sunt constrîngerea
exercitată de stat, acţionarea în judecată a persoanei care a comis delictul, precum şi consecinţele
negative suportate de persoana în cauză.
Coerciţia exercitată de stat reprezintă una din trăsăturile distinctive ale răspunderii civile în
societatea contemporană. Prin urmare, ea este specifică şi pentru răspunderea subsidiară.
Răspunderea subsidiară se deosebeşte de cea principală şi după termenele de existenţă.
Pentru răspunderea principală legislaţia nu prevede un termen concret de existenţă, în timp ce
răspunderea subsidiară, în unele cazuri, este limitată în timp. Astfel, răspunderea subsidiară a
părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copilul minor (de la 14 la 18 ani) încetează la atingerea de
către el a majoratului. Prin urmare, răspunderea părinţilor nu poate depăşi patru ani. Totuşi,
răspunderea lor poate să înceteze mai devreme, dacă minorul autor al delictului, înainte de atingerea
vîrstei de 18 ani, începe să aibă venituri sau alt fel de bunuri suficiente pentru a acoperi prejudiciul
adus sau dacă, de asemenea, înainte de majorat, el obţine capacitate delictuală deplină: în caz de
căsătorie sau ca urmare a emancipării.
Examinînd natura juridică a răspunderii subsidiare, se susţine ideea că răspunderea civilă
este bazată şi condiţionată de voinţa liberă a unui subiect obligat, fenomenul răspunderii subsidiare
poate fi studiat anume în această ipostază, cu referinţă la regimul juridic al răspunderii persoanelor
fizice şi juridice.
Dacă răspunderea reprezintă în sine o oglindire a libertăţii voinţei, atunci ar fi logic ca
răspunderea să o poarte cei care au format sau prezentat această voinţă, precum şi cei care folosesc
persoana juridică pentru atingerea anumitor scopuri personale. În această formulă logico-juridică,
ar trebui să fie înţeleasă şi reglementată răspunderea subsidiară. În cazurile în care persoana
juridică este capabilă cu propriul capital să răspundă pentru obligaţiile asumate în raporturile cu

17

 
partenerii, ficţiunea persoanei juridice şi a autonomiei voinţei sale îşi păstrează puterea sa. Dar
cînd persoana juridică este incapabilă patrimonial să răspundă pentru obligaţiile asumate în
raporturile cu terţii, legiuitorul, în anumite cazuri, depăşeşte acest procedeu şi stabileşte
răspunderea subsidiară a acelor persoane care au contribuit direct la formarea voinţei persoanei
juridice şi, prin acest fapt, au cauzat pagube terţelor persoane.
Faptul că persoana juridică reprezintă un subiect de drept nu mai trezeşte la nimeni nici o
îndoială. Acest lucru este consacrat în toate actele normative ce reglementează activitatea lor, dar în
nici un act normativ nu se reglementează specificul formării şi exteriorizării voinţei acesteia.
Răspîndirea totală a normelor ce reglementează statutul juridic al persoanei fizice asupra celei
juridice permit soluţionarea unor probleme de moment, şi nicidecum unele conceptuale. Concepţiile
doctrinale, vizavi de geneza şi esenţa persoanei juridice, nu au potolit spiritul discuţiilor ştiinţifice,
dar au făcut această polemică şi mai aprinsă. Considerăm că, pentru explicarea valenţelor juridice
ale răspunderii subsidiare în cadrul persoanei juridice, este acceptabilă teoria ficţiunii genezei ei,
contrar teoriei realităţii, acceptată în unele sisteme de drept civil contemporane.
Organul persoanei juridice este atît o parte integrantă a persoanei juridice, cît şi un număr de
persoane fizice distincte de persoana juridică. Aceasta din urmă se exprimă prin organele sale, astfel
că ele nu pot fi chemate separat, distinct, la răspunderea civilă.
Persoanele fizice care alcătuiesc organul sunt subiecte de drept şi apar în dubla lor calitate, şi
anume, ca persoane fizice de sine stătătoare şi ca organe interne ale persoanei juridice. Aceste
persoane nu pot fi chemate direct la răspundere, dar sunt chemate în mod indirect.
Pe de o parte, persoana fizică ce îndeplineşte funcţiile organului se identifică cu persoana
juridică, iar, pe de altă parte, persoana juridică se detaşează de această persoană prin prejudiciul pe
care i l-a cauzat. Persoana juridică are, în general, două categorii de organe principale, pe de o parte,
adunarea generală, care are puterea de a adopta hotărâri şi care exprimă voinţa persoanei juridice,
unde sunt convocaţi toţi membrii fondatori şi, pe de altă parte, cei care administrează persoana
juridică şi au putere executivă, care execută voinţa ei şi care poartă diferite denumiri în funcţie de
felul persoanei juridice (administratori etc.).
Organele persoanei juridice pot fi alcătuite fie dintr-o singură persoană, situaţie în care este
vorba de organe unipersonale, fie din mai multe persoane fizice, ipoteză în care organele poartă
denumirea de organe colegiale sau colective şi care reprezintă marea majoritate a acestora.

18

 
Dacă este vorba despre un organ unipersonal, nu există probleme, deoarece greşeala organului se
identifică cu greşeala persoanei juridice, iar organele unipersonale nu antrenează o răspundere colegială.
Dacă este vorba, însă, de un organ colegial, dacă cel puţin faţă de un membru al organului de conducere
sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, implicit va putea fi angajată răspunderea pentru
fapta proprie a persoanei juridice. Astfel, există atât răspunderea organului colegial în întregime, cât şi
răspunderea fiecărui membru al organului faţă de persoana juridică.
Prin analiza comparativă a răspunderii subsidiare şi a altor categorii conexe se delimitează
diferite tipuri de răspundere: solidară, subsidiară sau comună, necesară pentru găsirea unor soluţii
mai clare şi mai constructive în legislaţie. Confundarea acestor instituţii ar duce la apariţia unor
norme juridice contradictorii, ceea ce a fost menţionat mai sus. Spre comparaţie, în caz de
răspundere solidară, consecinţele negative sunt suportate de toţi debitorii, datorită principiului
acţiunii în regres: debitorul care a executat prestaţia poate să reclame codebitorilor săi restituirea
excedentului în limita părţii ce revine fiecăruia dintre ei. De asemenea, în caz de obligaţie solidară,
creditorul nu trebuie să se teamă că va alege greşit debitorul. Căci dacă el nu va putea primi plata
sau compensarea integrală de la debitorul ales, atunci el va putea pretinde partea neachitată de la
oricare dintre debitorii rămaşi.
Subiecţii relaţiilor de drept civile, în unele cazuri, sunt liberi să aleagă tipul de răspundere:
solidară sau subsidiară. Ei pot stabili şi specificul răspunderii alese. Totodată, această libertate de alegere
trebuie să decurgă în limitele stipulărilor contractului. Prin urmare, ea este posibilă doar în cadrul
răspunderii subsidiare contractuale, fiind exclusă în răspunderea statutară sau delictuală. Totuşi, atunci
cînd părţilor li se oferă posibilitatea de a stabili specificul răspunderii în contract, norma juridică trebuie
să indice, în calitate de regulă principală, varianta conform căreia se constată incapacitatea de plată a
principalului debitor şi se acordă părţilor dreptul la schimbarea regimului juridic al răspunderii subsidiare
prin condiţiile contractului încheiat. Este foarte posibil ca, deja după executarea prestaţiei de către
debitorul accesoriu, debitorul principal să intre în posesia unor bunuri. În acest caz, în opinia noastră,
este necesar ca debitorului accesoriu să-i fie acordat dreptul de a-i cere creditorului ca acesta să perceapă
datoria de la debitorul principal, parţial sau în totalitate. Răspunderea debitorului accesoriu nu trebuie să
depăşească răspunderea debitorului principal.
În Capitolul 4. Particularităţile angajării răspunderii subsidiare se analizează cazurile
posibile, conform părerii noastre, de angajare a răspunderii subsidiare. De exemplu, o situaţie
controversată în ceea ce priveşte corespunderea esenţei juridice cu reglementarea legală stabilită este

19

 
stipulată în art.1351 din Codul civil în vigoare – Asociaţii răspund pentru obligaţiile societăţii
civile în mod solidar. În raporturile interne, întinderea răspunderii se stabileşte după cotele-părţi
din patrimoniul social, dacă, în contract, nu este prevăzut altfel.
Această prevedere legală imperativă lipseşte creditorii de dreptul de a se adresa iniţial pentru
repararea prejudiciului către patrimoniul participanţilor şi mai apoi să urmărească bunurile personale
ale asociaţilor. Acest mecanism creează nişte inconveniente vădite pentru asociaţi, deoarece fiecare
asociat acţionat de creditori va fi obligat să achite integral datoria pretinsă şi nu proporţional cotei
sale. Acesta nu va putea pretinde ca, mai întîi, să fie executată societatea civilă, în sensul
patrimoniului ei, şi mai apoi fiecare asociat în limita cotei-părţi din patrimoniul care îl deţine. În
cazul ilustrat, este oportună stabilirea răspunderii subsidiare a asociaţilor în limitele cotelor sale părţi
din patrimoniu pentru prejudiciile cauzate de către asociaţi terţelor persoane. Această formulă legală
este prezentă şi în unele ţări cu o legislaţie civilă contemporană, de exemplu, cea a Quebecului,
art.1221. Ar fi oportun ca asociaţii să invoce regula beneficiului de discuţie, similară cu cea
prezentă în art.1367 din Codul civil în vigoare în cazul în care copărtaşii răspund solidar pentru o
obligaţie pe care, conform art.1362, trebuie să o execute în raport cu cotele-părţi ce le revin sau în
cazul în care au consimţit la executarea unei asemenea obligaţii, fiecare parte poate cere, la
desfiinţarea comunităţii, ca datoria să fie acoperită din bunurile comune.
Investigînd particularităţile prescripţiei acţiunii în cadrul angajării răspunderii subsidiare se
menţionează că relativa independenţă a răspunderii subsidiare faţă de alte categorii de răspundere
civilă se manifestă, de asemenea, în specificul curgerii prescripţiei acţiunii civile. Chestiunea despre
prescripţia acţiunii este principială pentru examinarea de către instanţă a pretenţiilor creditorului faţă
de debitor.
Soluţionarea chestiunii este importantă şi constă în stabilirea momentului în care începe să
curgă prescripţia acţiunii îndreptate împotriva debitorului accesoriu: în acelaşi timp cu începutul
curgerii prescripţiei acţiunii iniţiate împotriva debitorului principal sau independent de aceasta.
Debitorul accesoriu poate fi tras la răspundere în cazul în care debitorul principal a
refuzat să-şi onoreze obligaţiile asumate prin contract sau nu a răspuns, într-un timp rezonabil,
la cererea creditorului de a plăti creanţa. Numai după constatarea acestor fapte juridice (refuz de
executare şi lipsa unui răspuns în termen rezonabil), creditorul este în drept să introducă o
acţiune împotriva debitorului accesoriu.

20

 
Prin urmare, apariţia dreptului creditorului la acţiune împotriva debitorului accesoriu este
condiţionată anume de faptele juridice respective. Aceasta ar însemna că prescripţia acţiunii
împotriva debitorului accesoriu începe să curgă din momentul apariţiei dreptului creditorului la
acţiune, adică din momentul în care el a aflat sau ar fi trebuit să afle despre refuzul debitorului
principal de a-şi onora obligaţia sau despre lipsa unui răspuns din partea acestuia în termen
rezonabil.
În cazul obligaţiilor al căror termen de executare nu este stabilit sau este determinat de
momentul solicitării, curgerea prescripţiei acţiunii începe din momentul apariţiei dreptului
creditorului de a solicita executarea obligaţiei.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
În baza analizelor operate pe parcurs, s-au constatat următoarele:
1. Răspunderea juridică reprezintă în sine o oglindire a libertăţii voinţei subiectului de
drept. S-a ilustrat şi s-a demonstrat că urmează să poarte răspunderea cei care au format sau au
manifestat personal această voinţă, precum şi cei care folosesc persoana juridică pentru atingerea
anumitor scopuri personale. Răspunderea subsidiară reprezintă o categorie organică a răspunderii
civile şi ea urmează a fi supusă regimului juridic uniform de răspundere pentru formarea
deficientă a voinţei sau pentru insuficienţa controlului şi supravegherii, stabilit de lege. 
Mecanismul juridic elementar, ce ar stabili la nivel de norme uniforme condiţiile şi efectele angajării
răspunderii subsidiare trebuie, să se conţină în Codul civil în vigoare, prin plasarea unei norme despre
repararea prejudiciului nu numai direct de către persoana cauzatoare de daune, dar şi pe cel ţinut, în
condiţiile legii, să răspundă subsidiar prin formula în cazul nesatisfacerii depline de către debitorul de
bază a creanţelor creditorului privind executarea obligaţiilor, această cerinţă poate fi invocată de către
creditor în partea obligaţiei neexecutate faţă de alt debitor (debitorul subsidiar).
Creditorul urmează să-şi orienteze, iniţial, în mod imperativ, creanţele de executare a obligaţiilor
faţă de debitorul cu care este legat direct printr-un raport juridic material, adică debitorul de bază, iar
numai în cazul în care ultimul nu este potent de a executa la cerere sau la scadenţă creanţa, atunci această
cerinţă în partea obligaţiei neexecutate urmează a fi adresată debitorului subsidiar, care nu este în relaţii
juridice directe cu creditorul. Până la înaintarea cerinţelor (creanţelor) faţă de debitorul subsidiar, care
poartă răspundere suplimentară faţă de răspunderea altei persoane, adică a debitorului principal,
creditorul este obligat să pretindă executarea faţă de debitorul de bază.

21

 
Creditorul nu este în drept să înainteze faţă de debitorul subsidiar creanţele, dacă ele pot fi
stinse prin compensarea creanţelor faţă de debitorul principal. Această normă ne aduce la ideea că
debitorul principal este obligat să execute, iniţial, cu bună-credinţă, obligaţia pretinsă de la el şi să
întreprindă cu diligenţă toate măsurile şi posibilităţile de a executa.
Persoana obligată să poarte răspundere subsidiară, urmează, pînă la executarea obligaţiei
cerute de către creditor, să înştiinţeze despre acest fapt debitorul de bază, iar dacă faţă de el este
înaintată o acţiune judiciară – să-l antreneze pe acesta în proces. În caz contrar, debitorul de bază este
în drept să opună faţă de cerinţele ce rezultă din acţiunea de regres acele excepţii, pe care le-ar fi avut
faţă de creditor.
Înştiinţarea debitorului de bază despre executarea creanţei faţă de creditor reprezintă doar o
ultimă obligaţie legală a debitorului subsidiar, în temeiul căreia îşi va putea valorifica cerinţele prin
intermediul acţiunii de regres.
În calitate de temei general de angajare a răspunderii subsidiare ar servi formarea deficientă a
voinţei persoanei, ca rezultat al căreia s-a produs prejudiciul sau insuficienţa controlului şi
supravegherii din partea persoanei, care, de asemenea, a dus la pagube materiale.
Organul persoanei juridice este atît o parte integrantă a persoanei juridice cît şi un număr de
persoane fizice distincte de persoana juridică. Aceasta din urmă se exprimă prin organele sale, astfel
că ele nu pot fi chemate separat, distinct, la răspundere civilă.
Dacă este vorba, însă, de un organ colegial, dacă cel puţin faţă de un membru al organului de
conducere sînt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, implicit va putea fi angajată
răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice. Astfel, există răspunderea organului colegial
în întregime şi răspunderea fiecărui membru al organului faţă de persoana juridică.
2. O altă problemă abordată o constituie delimitarea noţiunii de organ al persoanei
juridice faţă de noţiunea de prepus. Ceea ce caracterizează, în mod definitoriu, noţiunea de prepus
este, în principiu, subordonarea juridică, pe care nu o întâlnim în cazul organului respectiv.
În cazul persoanelor juridice, determinarea existenţei raportului de prepuşenie prezintă
aspecte deosebite. În această ordine de idei, angajaţii unei persoane juridice sunt numai prepuşii
acesteia, prin urmare ei nu pot fi consideraţi drept prepuşii organelor persoanei juridice respective.
Aceste organe nu sunt chemate să răspundă, în calitate de comitenţi, pentru fapta prepuşilor
persoanei juridice.

22

 
De lege ferenda, considerăm utilă introducerea în legislaţia noastră a definirii noţiunii de
organ al persoanei juridice, pentru a nu mai da naştere la controverse şi la o practică judiciară
neuniformă.
Legală şi utilă în acest sens, ar fi orientarea practicii judiciare în temeiul naturii juridice a
răspunderii subsidiare, încasarea penalităţilor şi dobânzilor de întârziere în baza art.14, art.585,
art.619,art.1422 ale Codului civil în vigoare al Republicii Moldova de la persoanele ce poartă răspundere
subsidiară, pentru a trage la răspundere civilă anume acele persoane, care se fac vinovate de prejudiciile
cauzate altor participanţi ai circuitului civil şi chiar patrimoniului persoanei juridice. Esenţa persoanei
juridice nu trebuie redusă la faptul eliberării de răspundere a fondatorilor, asociaţilor, acţionarilor şi altor
subiecţi, care stau în spatele persoanei juridice, o administrează şi obţin interese patrimoniale şi sociale.
3.S-au cercetat şi s-au confirmat ştiinţific aspectele ce vizează răspunderea subsidiară
care nu reprezintă o răspundere pentru acţiunile altei persoane, nu constituie răspundere fără
vinovăţie sau răspundere fără propria încălcare. În calitate de temei juridic al acestei răspunderi
figurează răspunderea pentru fapta proprie a persoanei, ce poartă răspundere subsidiară, condiţionată
fie de formarea defectuoasă a voinţei persoanei juridice, fie în lipsa sau insuficienţa controlului şi
supravegherii pe care este obligat să le efectueze. Fapta prejudiciabilă a debitorului de bază în
obligaţia civilă cu creditorul nu serveşte în calitate de temei unic pentru angajarea răspunderii
subsidiare, dar constituie doar un element al faptului juridic complex, ce stă la baza survenirii
acestei răspunderi.
S-a demonstrat că esenţa răspunderii subsidiare se limitează la soluţionarea chestiunii ordinii
în care urmează să răspundă diferiţi debitori. Răspunderea subsidiară nu este un moment de trecere
nici la răspunderea solidară, nici la cea divizibilă.
4. De lege ferenda, se propune norma conform căreia persoana ce poartă răspunderea
subsidiară nu poate face referinţă la lipsa vinovăţiei debitorului de bază, în cazul în care
neexecutarea obligaţiei de către debitorul de bază a fost condiţionată de vinovăţia primului, de
exemplu, finanţarea insuficientă a instituţiei de către proprietar, această poziţie reprezentând o
înţelegere greşită a răspunderii subsidiare ca răspundere pentru obligaţiile altor persoane.
Prescripţia acţiunii împotriva debitorului accesoriu începe să curgă din momentul apariţiei
dreptului creditorului la acţiune, adică din momentul în care el a aflat sau ar fi trebuit să afle despre
refuzul debitorului principal de a-şi onora obligaţia sau despre lipsa unui răspuns din partea acestuia
în termen rezonabil.

23

 
5. În baza analizelor ştiinţifice s-a constatat că mecanismul juridic elementar, ce ar stabili la nivel
de norme uniforme condiţiile şi efectele angajării răspunderii subsidiare, urmează să se conţină în Codul
civil în vigoare, prin plasarea unei norme despre repararea prejudiciului nu numai direct de către
persoana cauzatoare de daune, dar şi pe cel ţinut, în condiţiile legii, să răspundă subsidiar prin formula
în cazul nesatisfacerii depline de către debitorul de bază a creanţelor creditorului privind executarea
obligaţiilor, această cerinţă poate fi invocată de către creditor în partea obligaţiei neexecutate faţă de alt
debitor debitorul subsidiar.
Creditorul trebuie să-şi orienteze, iniţial, în mod imperativ, creanţele de executare a obligaţiilor
faţă de debitorul cu care este legat direct printr-un raport juridic material, adică debitorul de bază, iar
numai în cazul în care ultimul nu este potent de a executa la cerere sau la scadenţă creanţa, atunci această
cerinţă în partea obligaţiei neexecutate urmează a fi adresată faţă de debitorul subsidiar, care nu are
relaţii juridice directe cu creditorul. Până la înaintarea cerinţelor (creanţelor) faţă de debitorul subsidiar,
care poartă răspundere suplimentară faţă de răspunderea altei persoane, adică a debitorului principal,
creditorul este obligat să pretindă executarea faţă de debitorul de bază.
Creditorul nu este în drept să înainteze faţă de debitorul subsidiar creanţele, dacă ele pot fi
stinse prin compensarea creanţelor faţă de debitorul principal. Această normă ne aduce la ideea că
debitorul principal este obligat să execute, iniţial benevol, obligaţia pretinsă de la el şi să întreprindă
cu diligenţă toate măsurile şi posibilităţile de a executa.
Persoana obligată să poarte răspundere subsidiară, urmează, până la executarea obligaţiei cerute
de către creditor, să înştiinţeze despre acest fapt debitorul de bază, iar dacă faţă de el este înaintată o
acţiune judiciară – să-l antreneze pe acesta în proces. În caz contrar, debitorul de bază este în drept să
opună faţă de cerinţele ce rezultă din acţiunea de regres acele excepţii, care le-ar fi avut faţă de creditor.
Înştiinţarea debitorului de bază despre executarea creanţei faţă de creditor reprezintă doar o
ultimă obligaţie legală a debitorului subsidiar, în temeiul căreia îşi va putea valorifica cerinţele prin
intermediul acţiunii de regres.
În calitate de temei general de angajare a răspunderii subsidiare ar servi formarea deficientă a
voinţei persoanei, ca rezultat al căreia s-a produs prejudiciul sau insuficienţa controlului şi
supravegherii din partea persoanei, care, de asemenea, a dus la pagube materiale.
Organul persoanei juridice este atât o parte integrantă a persoanei juridice, cât şi un număr de
persoane fizice distincte de persoana juridică. Aceasta din urmă se exprimă prin organele sale, astfel
că ele nu pot fi chemate separat, distinct, la răspundere civilă.

24

 
Dacă este vorba însă de un organ colegial, dacă cel puţin faţă de un membru al organului de
conducere sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, implicit va putea fi angajată
răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice. Astfel, se atestă atît răspunderea organului
colegial în întregime, cât şi răspunderea fiecărui membru al organului faţă de persoana juridică.
6. De lege ferenda propunem completarea art.14 din Codul civil în vigoare cu un alineat,
potrivit căruia „Persoana care poartă răspundere subsidiară este obligată să plătească
creditorului valoarea prejudiciului real. Plata dobânzilor, penalităţilor, compensarea venitului
ratat ş.a. sunt posibile în cazurile prevăzute de lege sau contract”.
Impactul elaborărilor efectuate asupra ştiinţei se exteriorizează prin aceea că ştiinţa
naţională la momentul de faţă este în faza de apreciere a reglementărilor noi din domeniul
raporturilor economice dintre subiecţii de drept. Propunerile elaborate de către noi pot fi utilizate
atît în cadrul unei posibile remanieri a legislaţiei codificate cît şi la adoptarea unor legi noi în
domeniul raporturilor comerciale unde regula de bază constă în asigurarea despăgubirii eficiente şi
totale a persoanei păgubite.
S-a demonstrat la nivel teoretic cît şi practic că starea lucrurilor la capitolul răspundere
subsidiară nu poate asigura o creştere calitativă a eficienţei mecanismului juridic de angajare a
răspunderii subsidiare.
Problema stabilirii răspunderii persoanei vinovate reprezintă atît una de ordin juridic cît şi de
ordin social deoarece se vor curma eventualele eschivări de la răspundere a celor ce nemijlocit au
cauzat prejudiciul.
În perspectivă se propune analiza, în primul rînd, a practicii judiciare care va apărea în
domeniul răspunderii subsidiare şi elaborarea, în temeiul acesteia, a unui mecanism uniform de
angajare a răspunderii subsidiare. La fel se propune analiza reglementărilor internaţionale în materia
răspunderii delictuale şi contractuale în coraport cu răspunderea subsidiară cu indicarea oportunităţii
aplicării aceluiaşi mecanism în cadrul legislaţiei naţionale.
De asemenea, se propune analiza practicii Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi stabilirea impactului ei asupra dezvoltării instituţiei răspunderii civile în general şi a
răspunderii subsidiare în special.

25

 
Lista lucrărilor publicate la tema tezei
Articole în reviste:

1. Brumă Sorin. Caracteristica generală a temeiurilor răspunderii juridice civile. Revista


Naţională de Drept, 2005, nr. 6, p. 38-44.
2. Brumă Sorin. Locul răspunderii subsidiare în sistemul de tipuri ale răspunderii juridice
civile. Revista Naţională de Drept, 2005, nr. 12, p. 60-63.
3. Chiriac Andrei, Brumă Sorin. Evoluţia istorică a răspunderii subsidiare în legislaţia
europeană (analiza succintă). Revista Naţională de Drept, 2006, nr. 8, p. 27-32.
4. Cimil Dorin, Brumă Sorin. Natura juridică a răspunderii subsidiare. Revista Naţională de
Drept, 2009, nr. 3, p. 37-40.
5. Cimil Dorin, Brumă Sorin. Natura juridică a răspunderii subsidiare (continuare). Revista
Naţională de Drept, 2009, nr. 4, p. 62-66.

Materiale ale comunicărilor ştiinţifice:

6. Brumă Sorin. Coraportul dintre temeiurile juridico-civile ale răspunderii subsidiare şi


solidare. În Comunicările prezentate la Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Codul
Civil al Republicii Moldova, 5 ani de aplicare – probleme, realizări şi perspective”, 18-19
septembrie, 2008. Chişinău: Institutul Naţional de Justiţie, 2008, p.5 (0,5 c. a.).

7. Brumă Sorin. Oglindirea răspunderii subsidiare în materie de asigurări. În Comunicările


prezentate la Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Codul Civil al Republicii
Moldova, 5 ani de aplicare – probleme, realizări şi perspective ”, 18-19 septembrie, 2008.
Chişinău: Institutul Naţional de Justiţie, 2008, p.6 (0,2 c. a).

26

 
ADNOTARE
Brumă Sorin, „Locul răspunderii subsidiare în sistemul răspunderii juridice civile”, teză de
doctor în drept, Chişinău, 2009

Cuvinte-cheie: răspundere subsidiară, răspundere juridică civilă, răspundere solidară,


legislaţie, natură juridică, răspundere civilă delictuală, insolvabilitate, obligaţii contractuale,
prejudicii, creditor, persoană juridică, culpă.
Din punct de vedere structural, teza este formată din introducere, patru capitole, concluzii şi
bibliografia din 188 de denumiri. Rezultatele obţinute au fost publicate în 7 lucrări ştiinţifice.
Domeniul de studiu al prezentei lucrări este analiza în esenţă a reglementărilor relaţiilor
privind răspunderea subsidiară.
Scopul şi obiectivele lucrării sînt reprezentate de analiza complexă a temeiurilor şi
condiţiilor angajării răspunderii subsidiare, definirea naturii juridice a acesteia, pentru a fi posibilă
aplicarea ei în cazurile cînd creditorul urmează a fi satisfăcut atît din partea debitorului ce se află pe
cealaltă extremă a obligaţiei civile, cît şi de acele persoane, care au contribuit direct sau indirect la
formarea voinţei vicioase a debitorului sau n-au manifestat grija şi diligenţa necesară cerută de lege,
analiza relaţiilor juridice civile, în temeiul cărora se angajează şi se aplică răspunderea subsidiară,
precum şi construcţiile juridice similare, care exclud răspunderea sibsidiară sub aspect comparat cu
legislaţia, practica şi doctrina naţională şi a altor state.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a tezei constau în formularea anumitor concluzii de
ordin teoretic şi practic şi înaintarea propunerilor de lege ferenda, care rezultă logic din
investigaţiile realizate, contribuind la completarea doctrinei în problemele vizate, la perfecţionarea
legislaţiei în vigoare, făcînd-o mai compatibilă şi logic închegată cu reglementările naţionale şi
internaţionale deja existente.
Semnificaţia teoretică. În teză sânt formulate noţiuni, teze, sînt sugerate recomandări de
actualitate în lumina unor realităţi economice sociale şi juridice actuale şi de perspectivă:
autonomia de voinţă, răspundere subsidiară, organ al persoanei juridice, executarea creanţei etc.
Teza poate servi drept suport didactic pentru studenţii, masteranzii şi doctoranzii facultăţilor
de drept, precum şi pentru specialiştii din domeniu. De asemenea, lucrarea se adresează persoanelor
din învăţămîntul juridic şi cercetătorilor ştiinţifici.

27

 
АННОТАЦИЯ
Брумэ Сорин, « Место субсидиарной ответственности в системе гражданской
юридической ответственности», диссертация доктора права,
Кишинэу, 2009

Ключевые слова: субсидиарная ответственность, гражданская юридическая


ответственность, солидарная ответственность, законодательство, юридическая природа,
гражданская деликтуальная ответственность, несостоятельность, договорные обязательства,
ущерб, кредитор, юридическое лицо, вина.
Структурально работа состоит из введения, четырёх глав, заключений и библиографии
имеющая 188 названий.
Область изучения данной работы является существенный анализ правовых норм
регулирующих общественные отношения, касающиеся субсидиарной ответственности.
Главные цели, поставленные для реализации этого изучения, состоят из особенности
анализа появления и развития этих отношений и их правовых регулирований, определение
субсидиарной ответственности и идентификация ее места в системе гражданской
юридической ответственности и.т.д.
Существенная научная новизна, а также оригинальность диссертации состоит из того
что в работе делаются конкретные теоретические и практические выводы, и предлагаются
определённые изменения в законодательстве. Это существенно способствует обогащению
доктрины, совершенствованию законодательства, делая её более совместимой с уже
существующими международными и национальными нормами.
Теоретическое и применительное значение темы исходит из того, что в работе
пробуется сделать многовидовую трактовку правовых норм регулирующих общественные
отношения касающиеся субсидиарной ответственности. В этом контексте в работе
совершается комплексный научный анализ этого феномена, как с точки зрения
теоретической, так и с практической; используется знания из области гражданской
ответственности и юридической науки, законодательства, а также юридической практики в
данной сфере. Актуальность темы и мотивировка её выбора исходят из того что работа
является первой попыткой выделить разные специфические и противоречивые аспекты
правовых норм регулирующих отношения касающиеся субсидиарной ответственности,
оценить их с точки зрения теоретической, и внести предложения для их решения в
национальной правовой системе.

28

 
ANNOTATION
Sorin Brumă „ The place of subsidiary responsibility within the system of civil legal
responsibility”, to the doctoral thesis, Chişinău, 2009

Key words:
Subsidiary responsibility, civil legal responsibility, solidar responsibility, legislation, legal
nature, civil felony responsibility, insolvability, contractual obligations, damages, creditor, legal
person, guilt.
From the structural point of view, the paper consists of the introduction, four chapters,
conclusions and the bibliography with 188 references. The obtained results were published in 7
scientific works.
The studying field of the present work consists in analyzing the essence of the relations'
regulations regarding the subsidiary responsibility. The main objectives for acquiring this aim were
to analyze the appearance and the evolution of these relationships and their regulations, the
definition of the concept of subsidiary responsibility and the identification of its place within the
system of legal civil responsibility, etc.
The scientific novelty, as well as originality of this work consists in elaborating theoretical and
practical conclusions and presenting certain proposals of lege ferenda that would logically result
from the investigations performed in the work, thus, contributing to the enriching of the doctrine and
the improvement of the legislation in force, making it more compatible and logically linked with the
existing national and international regulations.
The theoretical importance and the applicative value of the work consist in the fact that it has a
multi-aspectual approach to legal regulations of the social relationships regarding the subsidiary
responsibility. In this context, the work contains a complex scientific analysis of the particularities
of applying the subsidiary responsibility both from the theoretical and practical point of view; there
is also some knowledge from the domain of legal civil responsibility and legal science used; of the
legislation in force as well as the legal practice in this domain. This material can be used for
modification of civil legislation, etc.
The present thesis can be used as a teaching support for students, masters or researchers of the
law faculties, for other specialists in this field, etc. The paper is also addressed to people from the
legal studies environment as well as scientific researchers.

29

 
BRUMĂ SORIN

LOCUL RĂSPUNDERII SUBSIDIARE ÎN SISTEMUL


RĂSPUNDERII JURIDICE CIVILE
SPECIALITATEA: 12.00.03 - DREPT PRIVAT (DREPT CIVIL,
DREPT AL AFACERILOR) 

Autoreferatul tezei de doctor în drept

___________________________________________________________________
Aprobat spre tipar: data Formatul hârtiei 60x84 1/16
Hârtie ofset. Tipar ofset. Tirajul ....ex.
Coli de tipar.:... Comanda Nr....
____________________________________________________________________
Denumirea şi adresa instituţiei unde a fost tipărit autoreferatul

30

Potrebbero piacerti anche