Mecanismele de coping în tulburarea de

tip depresiv

Abstract ............................................................................................................................... 3

Capitolul I. INTRODUCERE............................................................................................. 4

Capitolul II. CADRUL TEORETIC…………………………………………...................6

1. MECANISMELE DE COPING…………………………………………........................ 6

1.1 Conceptul de coping……………………………………………………………….. 6

1.2 Teoria Tranzacţională (Lazarus, Folkman, McGrath, Kaplan)……………………...8

1.2.1 Tranzacţia............................................................................................................. 9

1.2.2 Sistemul cognitiv................................................................................................... 9

1.2.3 Evaluarea............................................................................................................... 9

1.2.4 Copingul.................................................................................................................11

1.3.Clasificarea mecanismelor de coping………………………………………………..11

1.3.1 Copingul comportamental…………………………………………………………13

1.3.2 Mecanismele cognitive de coping………………………………………………. 13

1.3.3 Mecanismele neurobiologice de coping…………………………………………. 14

1.3.4 Clasificarea biaxială a mecanismelor de coping………………………………….14

1.4.Dimensiuni ale copingului………………………………………………………… 15

1.5.Mecanismele de coping şi Mecanismele de aparare ale eului……………………….19

1.5.1 Abordarea psihanalitică………………………………………………………… 19

1.5.2 Prespectiva cognitivistă…………………………………………………………. 20

1.5.3 Abordarea cognitivă a mecanismelor de apărare………………………………. 22

1.6 Diferenţe individuale în coping…………………………………………………….. 23

1
 1.7 Eficacitatea mecanismelor de coping……………………………………………… 24

2. TULBURĂRILE DEPRESIVE…………………………………………………………..26

2.1.Carecterizarea sindromului depresiv…………………………………………….26

2.2. Episoadele depresive…………………………………………………………….29

2.2.1. Episodul depresiv major……………………………………………………….29

2.2.2. Episodul maniacal……………………………………………………………..29

2.2.3. Episodul depresiv mixt…………………………………………………………30

2.2.4. Tulburarea bipolara……………………………………………………………30

2.3.Clasificarea tulburărilor depresive………………………………………………..31

2.3.1. Clasificări bazate pe etiologie………………………………………………….31

2.3.2. Clasificări bazate pe simptome…………………………………………………32

2.3.3. Clasificări bazate pe evoluţie şi vârstă………………………………………...32

2.4.Cauze ale depresiei………………………………………………………………..33

2.4.1 Cauze genetice…………………………………………………………………..33

2.4.2 Cauze psihosociale………………………………………………………………34

24.3 Teorii privind etilogia……………………………………………………………34

Capitolul III. METODOLOGIA CERCETĂRII…………………………………………37

3.1 Analiza Interpretativ Fenomenologică – Cadru general…………………………37

3.2 Cadru Particular………………………………………………………………….39

Capitolul IV. PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR………….45

4.1 Rezultatele studiului……………………………………………………………..45

4.2 Discuţii…………………………………………………………………………..62

4.3 Reflecţii………………………………………………………………………….67

Capitolul V. CONCLUZII………………………………………………………………….69

5.1 Limite…………………………………………………………………………...70

Bibliografie………………………………………………………………………………….72
2
 Abstract

THIS RESEARCH HAS TWO MAIN DIRECTIONS: THE DESCRIPTION OF THE DEPRESSIVE

SYMPTOMS AS THEY ARE PERCEIVED BY THE PARTICIPANTS AND THE IDENTIFICATION AND

DESCRIPTION OF THE COPING MECHANISMS USED BY THE PARTICIPANTS OF THIS STUDY, WHO

PRESENTS DEPRESSIVE DISORDERS. FOR DATA COLLECTION FOR THE INTERPRETATION, I HAVE
USED THE SEMI – STRUCTURE INTERVIEW ON THE STRENGTH OF A GUIDE INTERVIEW,

CAREFULLY BUILD WHICH ALLOW THE SUBJECTS TO GIVE OPEN ANSWERS. FOR THE

INTERPRETATION OF THE RESULTS AND FOR EMPHASIZING THE DEPTH ASPECTS OF THE

INVESTIGATION IN WHICH WAY A PERSON PERCEIVE THE DEPRESSIVE SYMPTOMS AND THE

COPING WAY OF THIS SITUATION I USED THE INTERPRETATIVE PHENOMENOLOGICAL ANALYSIS

WHICH IS AN IDEOGRAPHIC METHOD OF RESEARCH.

THE PROCESS OF INTERPRETATIVE PHENOMENOLOGICAL ANALYSIS REQUIRE AN

AUDIO REGISTRATION OF INTERVIEWS, A TRANSCRIPTION , AND THEN THE PROCESS OF THEMES

IDENTIFICATION IN THE INTERVIEWS TRANSCRIBED, THE COMMON THEMES WERE ANALYZED

AND INTERPRETED.

THE RESULTS OF THIS PROCESS EMPHASIZE THE FOLLOW COMMON THEMES: THE

IMPOSSIBILITY OF REST, AGITATION USELESSLY AND IRRITABILITIES, REDUCE THE APPETITE

FOR FOOD, THE PHYSIOLOGICAL PROBLEMS, DECREASE OF THE INTEREST, DEEP SUFFERING,

INHIBITIONS PERCEPTIBLE TO THE INTELLECTIVE LEVEL, AFFECTIVE LEVEL THE SI TO SOCIAL

LEVEL, IN WHAT IS REGARDING THE COPING MECHANISMS– SOCIAL COMPARISON, SOCIAL

SUPPORT, THE SELF GUILTY, FEELINGS OF INABILITY, THE SEEKING OF SIGNIFICATIONS,

RELIGIOUS COPING, THE ESCAPE FROM THE REALITY THROUGH THE CONSUMPTION OF

MEDICINES AND DEMONSTRATE THE NOSTALGIA FOR COMPENSATION.

THIS STUDY WAS REALIZED ON SIX PERSONS WHICH WERE DIAGNOSED WITH

DEPRESSION, WHILE THEY WERE HOSPITALIZED IN THE PSYCHIATRY HOSPITAL GHEORGHE

PREDA, FROM SIBIU.

3
Capitolul I

INTRODUCERE

Termenii din titlul acestei lucrări sunt definitorii pentru conţinutul ei. Depresia,
considerată o boală a secolului, una din cele mai frecvente şi mai grave tulburări psihice, care
reprezintă actual o problemă de mare amploare. Amploarea ei este dată şi de faptul că
aproximativ 15 / 20% din populaţie prezintă, de obicei o dată sau de mai multe ori pe
parcursul existenţei, episoade depresive, care nediagnosticate şi netratate la timp şi eficient îşi
sporesc nivelul de severitate şi pot deveni chiar fatale.
Se estimeaza că a doua boală ca raspândire după afecţiunile cardiovasculare va fi depresia.
Motiv real de îngrijorare, care îi determină pe experţi să caute strategii de combatere a
fenomenului. Pentru combaterea tulbulărilor la nivel depresiv, este necesară o cunaştere a
modului în care subiecţii care manifestă acest tip de tulburare percep depresia, şi a modului ei
de manifestare, dar şi a mecanismelor utilizate de aceştia pentru a face faţă situaţiei depresive.
Copingul este termenul utilizat pentru a denumi procesul prin care o persoană încearcă
să facă faţă solicitărilor generatoare de stres. Făcând o raportare la mecanismele de apărare
considerate a fi de natură inconştiente din abordarea psihanalitică, studiile mai recente din
ştiinţele cognitive (Lazarus, 1991, cit. de David. D., 2006) au reliefat însă faptul că şi
mecanismele de apărare pot fi angajate conştient şi intenţionat, deşi cu timpul se pot
automatiza - în urma integrării acestor demersuri, astăzi facem referire la mecanismele de
coping care includ atât constructul de mecanisme de apărare de natură defensivă, cât şi
constructul de adaptare de natură adaptativă intenţionate şi conştiente.
Din studiul literaturii de specialitate realizate anterior formulării acestui studiu am
constatat că majoritatea studiilor realizate în domeniu au avut în vedere îmbunătăţirea
mecanismelor de coping, pe formarea strategiilor active de coping pentru a face faţă depresiei,
desigur acestea susţin şi faptul că în mod obişnuit persoanele depresive adoptă mecanisme de
coping de tip evitativ – acestea fiind de regulă centrate pe emoţie (March 31, 2001 by M
Margallo-Lana, K Reichelt, P Hayes, L Lee, J Fossey, J O'Brien, C Ballard, şi Billings şi
Moos, 1994, citat de Smith, 2005).
Fără a avea pretenţia că acest studiu este complet, îmi propun în această lucrare
explorarea experienţei depresive şi a mecanismelor de a face faţă, utilizate de participanţii
4
acestui studiu – ţinând cont de această motivaţie a studiului, datele sunt analizate utilizând
Analiza Interpretativ Fenomenologică (IPA) cunoscută în psihologie pentru preocuparea ei
centrală referitoare la experienţele subiective ale indivizilor şi pe focalizarea asupra înţelegerii
reprezentării şi acordării de sens modului de gândire al oamenilor.
Această lucrare conţine o parte de documentare în care am urmărit o punere în evidenţă
a conceptelor de bază privind mecanismele de coping precum şi teoriile de bază referitoare la
acesta, şi a informaţiilor existente în literatura de specialitate referitor la depresie; în partea
de metodologie a lucrării am urmărit descrierea metodei utilizate pentru realizarea acestui
studiu, urmată de secţiunea de prezentare şi interpretare a rezultatelor obţinute în urma
realizării interviurilor cu participanţii.

Capitolul II

5
 CADRUL TEORETIC AL PROBLEMEI STUDIATE

1. MECANISMELE DE COPING

1 . 1 Conceptul de coping .

Termenul de coping a fost introdus în limbajul psihologic de către Lazarus (1966),

ulterior acest termen fiind preluat de majoritatea cercetărilor interesaţi de problematica
stresului, astfel interesul pentru noţiunea de coping a crescut simţitor.

Pentru Lazarus şi Folkman (1984, cit. De Băban, 1998) copingul desemnează ansamblul
eforturilor cognitive şi comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării
exigenţelor interne şi externe care amenintă sau depăşesc resursele unui individ. Această
definiţie pune în evidentă o carcacteristică esenţială a copingului, şi anume aceea că, copingul
este ilustrarea faptului că stresul rezultă numai din relaţia dintre subiect şi situaţie, fiind de
neconceput înafara triadei acţiune – cogniţie – comportament dezadaptativ.
În dicţionarul elaborat de Boch et al (1991) copingul este definit drept proces activ prin care
individul, graţie autoaprecierii propiei activităţi, a motivaţiilor sale, face faţă unei situaţii
stresante şi reuseşte să se controleze.
În ceea ce priveşte copingul, paradigma cognitivistă porneşte de la două premise esenţiale: în
primul rând copingul presupune efort conştient, îndreptat asupra modului în care situaţia
stresantă este percepută, prelucrată, stocată, iar în al doilea rând copingul presupune o
anumită procesualitate ce se concretizează în (a) anticiparea situaţiei (care presupune
evaluarea costului confruntării), (b) confruntarea propriuzisă şi redefinirea situaţiei prin
prisma confruntării, şi (c) analiza semnificaţiei personale a situaţiei post confruntare.

În literatura de specialitate, modalităţile de coping sunt multe, şi aceste metode au fost

împărţite în două mari categorii bazat pe modul de acţiune care este direct manipulat de
alterările situaţiei sau negarea cu uşurintă a emoţiilor (Lazarus & Folkman, 1984; Steptoe,
1989, cit. de Miclea, 1997).
Prima din aceste acţiuni este copingul centrat pe problemă care include folosirea deschisă a
6
strategiilor cognitive sau comportamentale destinate modificării situaţiei sau a oamenilor la
situaţie.
Încercările de a descreşte răspunsurile emoţionale la un eveniment aversiv fără alterarea
situaţiei fac referire la copingul centrat pe emotie.
Alţi autori au subclasificat aceste două concepte. De exemplu Stone si Neale (19840, cit de
Băban, 1998) îl văd ca fiind determinat de 8 factori : catharsis, suport social, acceptare,
acţiune directă, distragere, redefinirea situaţiei, relaxare, sentimente religioase, şi inşişi
Lazarus si Folkman(1985 cit. de) diversifică structura copingului prin 8 factori precum
distanţare, confruntare, autocontrol, căutarea suportuui social, asumarea responsabilităţii,
evadare-evitare, planificarea rezolvării problemei, reevaluarea pozitivă. În mod cert cele doua
mari categorii (coping centrat pe problema / coping centrat pe emotie ), stabilite la început de
către Lazarus si Folkman, nu au fost anulate, ele au ramas, şi raman încă valabile, ceea ce a
avut loc a fost doar o restructurare a celor doua concepte.

În ceea ce priveşte natura copingului, acesta rămâne încă un aspect controversat în literatură.
Unii autori (Miller, 1987, Carver şi colaboratorii, 1989) concep copingul ca pe o predispoziţie
stabilă sau ca pe o trasătură de personalitate (aici intră adepţii teoriilor stilurilor de coping),
iar alţii (Lazarus si Folkman, 1984, Miclea 1997, Babăn 1998) abordează copingul în calitate
de proces. Există, asa deci, diferite abordări care vizează natura copingului; le voi prezenta în
cele ce urmează.
Teoreticienii stilurilor de coping (termenul stil de coping desemnează metodele carcateristice
individuale folosite pentru a face faţă situaţiilor amenintătoare ), susţin că indivizii diferă în
ceea ce privește stabilitatea şi consistenţa în care oamenii răspund la situaţiile ameninţătoare
şi cum ei acţionează la ele din punct de vedere afectiv. Menţionăm aici Teoria monitorizării
constructului stilului de coping propusă de Miller (1980; 1987), care susţine că indivizii au
modalităti caracteristice de a se descurca cu ameninţările psihologice. Conform acestei teorii
există două modalităţi caracteristice de a face faţă ameninţării, şi anume monitorizarea şi
brutatlitatea. Persoanele care monitorizează ( scrutează şi exagerează gesturile), şi persoanele
brutale se distrag şi degradează informaţia ameninţătoare.
Un alt construct al stilului de coping asemănător, care a primit atenţie teoretică şi empirică
este copingul referitor la raspunsurile afective ale amenintărilor. Două constructe, stilul de
coping repersiv şi controlul emoţional, au fost cele mai îndelung studiate în aria psihologiei
sanătăţii. Stilul represiv de coping, un construct derivat din teoria psihanalitică este bazat pe
apararea defensivă ( e.g . Krenberg, 1982 ).

7
Abordarile care susţin procesualitatea copingului fac referire la eforturile cognitive si
comportamentale de a stapani evenimentele destructive care împiedică abilităţile persoanei
de ajustare (Lazarus si Folkman, 1948). După ei răspunsurile de adaptare (copingul) sunt o
serie dinamică de tranzacţii între individ şi mediu, scopul fiind acela de a regla starile interne
şi / sau de a transforma relaţia persoanei cu mediul persoanei. Teoria susţine că emoţiile
stresante şi copingul se datarează cogniţiilor asociate cu modalitatea în care persoana
evaluează sau percepe relaţia sa cu mediu. Sunt câteva coponente ale procesului de coping –
această teorie va fi abordată mai pe larg, într-o secţiune imediat următoare în aceasta lucrare.

În urma abordării copingului ca proces şi ca trasatură se face distincţia între strategii de

coping, şi stiluri de coping. După cum se poate remarca stiurile de coping, care sunt
modalitati conştiente de a face faţa stresului, desemnează defapt, copingul în calitate de
trasatură, iar strategiile de coping, definite ca alegeri conştiente, comportamente si cogniţii
intenţionate care pot asigura răspuns flexibil la cerinţele mediului – incluzând deasemenea şi
mecanismele defensive, sunt susţinute de abordările (cognitiviste) care privesc copingul ca
proces.

În aceasta lucrare ma voi axa pe abordarea cognitiva, deci pe abordarea copingului în calitate
de proces.

1. 2 Teoria Tranzacţională .

Se consideră că odată cu apariţia teoriei tranzacţionale cercetările asupra stresului

încep să fie oarecum mutate treptat din cadrul biologic în cel psihologic.Teoria tranzacţională
este definită de urmatoarele concepte: interacţiunea sau tranzacţia, sistemul congnitiv,
evaluarea şi copingul.

1.2.1 Tranzacţia/ interacţiunea

Abordarea tradiţională a stresului interpretează stresorii ca punnct de start, iar sanătatea

mentală ca punct final al acestui fenomen. Deşi este adevarat că deteriorarea sănătăţii mentale
este una din consecinţele stresului, în realitate emoţiile negative pot fi atât consecinţe dar pot
deveni la rândul lor şi surse de stres, care vor influenţa evaluarea şi copingul.

8
Termenul de tranzacţie a fost utilizat pentru a desemna relaţia bidirecţionala dintre persoană şi
mediu, negocierea activă între cerinţele şi presiunile mediului şi ierarhizarea scopurilor
individuale; acest termen indică nu numai unitatea organică, dar elimină şi caracterul static al
relaţiei persoană – mediu, subliniindu-se, astfel, faptul că ameninţarea nu există în sine ca
proprietate a unuia dintre cele doua subsisteme (persoană şi mediu ), ci numai în relaţia dintre
ele.
În concepţia lui Lazarus, ameninţarea (termen preferat de el pentru stres) decurge din
perceperea unui dezechilibru între cerinţele impuse şi capacitatea de răspuns, din discrepanţa
dintre starea actuală şi cea dorită de subiect.

1.2.2. Sistemul cognitiv

Teoria lui Lazarus şi a colaboratorilor a fost cunoscută iniţial sub numele de teoria
cognitivă a stresului deoarece introduce medierea cognitivă ca element distinctiv - opus
psihologiei tradiţionale care consideră că emoţia este cea care modelează adaptarea.
Paradigma psihologică cognitivă abordează aspectele motivaţionale şi emoţionale ale
adaptării.
Prin prisma teoriei cognitive stresul nu mai este determinat de nivelul reacţiilor sau de o
situaţie, ci de evaluarea cognitivă a situaţiei şi a resurselor de a face faţă situaţiei.

1.2.3 Evaluarea.

Evaluarea presupune un proces continuu de căutare şi monitorizare de informaţii asupra

ceea ce se întamplă şi atribuirea de semnificaţii personale informaţiilor obţiunte.
Evaluarea nu reprezintă o simplă percepţie a elementelor unei situaţii. Ea este o activitate
declanşată şi sustinută de factori emoţionali şi motivaţionali; implică judecăţi si raţionamente,
în vederea integrării informaţiilor într-un cadru cognitiv care să faciliteze căutarea şi luarea
deciziei.

Lazarus distinge două tipuri de evaluări: primară şi secundară.

În cadrul evaluării primare, se stabileşte dacă situaţia are sau nu semnificaţie pentru
confortul persoanei. Evaluarea situaţiei ca benignă sau pozitivă rezultă dintr-o stare
emotională neutră sau placută. Evaluarea situaiţiei ca stresantă implică trei tipuri diferite de

9
informaţii insoţite de emoţii diferite: dauna deja produsă (informaţie asociată cu sentimentul
de furie sau depresie), anticiparea unei ameninţări (traită afectiv ca frică sau nelinişte) şi
provocare, care rezultă din cerinţele dificile cu care suntem confruntaţi dar dublate de
convingerea în şansa de control, câstig şi efecte pozitive (trăite la nivel afectiv ca nerăbdare,
bucurie, încredere).
Prin evaluarea secundară se identifică alternaltivele adaptative pe care subiectul le are la
îndemână pentru a face faţă situaţiei. Evaluarea secundară are în vedere: (a) atribuirea
responsabilităţii pentru situaţia dată, (b) estimarea resurselor personale de adaptare la
solicitările situaţiei, şi (c) expectanţele pentru viitor. În evaluarea secundară persoana este
angajată într-un dialog intern cu sine în vederea luării unei decizii ca efect al evaluării
primare. Evaluarea secundară poate să confirme evaluarea primară a ameninţării, să o
intensifice sau să o reducă în funcţie de evaluarea resurselor şi opţiunilor de coping. Odată cu
semnalarea amenintării, activitatea cognitivă nu ia sfarşit, ci iniţiază un întreg lanţ de procese
cognitive.
Evaluarea primară şi secundară nu se desfasoară secveţial, ci e un proces continuu de evaluări
si reevaluări.
Reevaluarea are loc atunci când se obţin informaţii despre schimbări interne sau externe,
schimbări care survin deseori ca urmare a eforturilor de coping.
Uneori reevaluarea în sine este folosită ca o strategie de coping de neutralizare sau
minimalizare a informaţiei aversive.

1.2.4 Copingul

Conform teoriei tranzacţionale copingul este definit ca efort cognitiv şi comportamental

de a reduce, stapâni şi tolera solicitările interne sau externe care depaşesc resursele personale.
Aceaste definiţie scoate în evidenţă rolul proceselor cognitive şi al acţiunii, subliniează faptul
că, copingul este întotdeauna un proces de tranzacţie între persoană şi mediu, deci implică
schimbări calitative şi cantitative ale acestui raport; presupune deasemenea intercondiţionări
reciproce între coping, evaluare şi emoţie, face distincţia între mecanismele de ajustare şi cele
10
înnăscute de adaptare fiind necesar efortul, şi subliniază exsistenţa formelor eficiente şi mai
puţin eficiente de coping.
Procesul de coping parcurge trei etape: (1) anticiparea / avertizarea, când situaţia poate fi
amânată sau prevenită, când persoana se poate pregăti pentru confruntare, când poate evalua
costul confruntării; (2) confruntarea / impactul când are loc răspunsul, redefinirea situaţiei şi
reevaluarea; şi (3) post confruntarea când se analizează semnificaţia personală a ceea ce s-a
întamplat.

De multe ori momentul anticipării este mai intens în reacţii psihofiziologice decât
confruntarea. Acest fapt a determinat conturarea aşa numitului stres de anticipare, însă acolo
unde nu există momentul anticipativ, recaţiile psihofiziologice pot să se manifeste dupa
confruntare.

1.3 Clasificarea mecansimelor de coping .

De-a lungul istoriei în ceea ce priveşte copingul şi strategiile de adaptare au fost făcute
diferite clasificări de diferiţi oameni de ştiintă. Voi mentiona mai jos câteva dintre aceste
clasificări, urmând să şi detaliez, acolo unde am considerat necesar.
Unii din cercetătorii mecanismelor de coping au încercat o clasificare sistematică a acestora,
iar alţii s-au mulţumit doar să listeze aceste mecanisme, lasând pe seama unor cercetări
ulterioare sarcina descoperirii în adâncime a caracteristicilor acestora. O abordare mai
detaliata a dimensiunilor mecanismelor de coping este prezentată în subcapitolul următor.
Cea mai cunoscută clasificare a fost cea a lui Lazarus şi Folkman (1984), care a făcut
diferenţa între copingul centrat pe problmă şi copingul centrat pe emoţie (aspecte care sunt
detaliate în secţiunea următoare a acestei lucrări).
O altă distincţie conceptuală a fost sugerată între copingul asimilativ şi cel acomodativ,
primul îndreptandu-se spre o modificare a mediului persoanei, şi al doilea îndreptandu-se spre
modificarea persoanei la mediu (Brandtstädter, 1992).
Copingul are deasemenea aspecte temporale. La o persoană copingul se poate manifesta
înainte ca evenimentul stresant să se întâmple, în timpul evenimentului stresant (de exemplu
în timpul progresului unei boli), sau după eveniment. McGrath (1966) a facut distincţia între
cinci situatii care crează un context temporal particular: Copingul preventiv: cu o perioadă
lungă de timp înainte ca evenimentul stresant să se intâmple, de exemplu un fumător poate să
renunţe la fumat la momentul potrivit pentru a evita riscul dezvoltării unui cancer pulmonar;

11
Copingul anticipativ: când evenimentul este anticipat ca având loc în curand, de exemplu
cineva ia tranchilizante în timp ce asteaptă să intre la cabinetul medical; Copingul dinamic:
când situaţia stresanta este neîntrerupta, de exemplu devierea atenţiei pentru a reduce durerea
cronică; Copingul recativ: după ce evenimentul a avut loc, de exemplu viaţa cuiva se schimba
după pierderea unui membru; şi Copingul residual: la lung timp dupa aceea, prin lupta cu
efectele pe termen lung, de exemplu controlarea gândurilor intrusive (nedorite ) la ani dupa ce
a avut loc un eveniment traumatic.
Peraling şi Schooler (1978) grupează mecanismele de gestiune la stres, în funcţie de
momentul inţierii lor. Primele doua categorii, prevenţia comportamentală şi prevenţia
cognitiva , care se declansează înainte de apariţia reacţiei de stres. Iar dacă în ciuda acestor
mecanisme de prevenţie, stresul s-a instituit, atunci copingul vizează controlul sau gestiunea
emoţiilor negative.
Alte cinci strategii de coping au fost identificate de Klauer si Filipp (1993) care şi-au făcut
apariţia ca dimensiuni într-un factor de analiza: Căutarea integrarii sociale, Reflectarea /
Meditatia, Minimalizarea ameninţării, Refulgiul în religie, si Cautarea de informaţii
(Aymanns, Filipp, & Klauer, 1995).
Billing şi Moos (1981) recurg la dihotomizarea mecanismelor de coping, în coping cognitiv şi
comportamental.
Roberts şi colaboratorii (1987) îl clasifică, în coping cognitiv, care avea în vedere rezolvarea
raţională a problemei şi analiza logică, şi copingul emoţional, care presupune descarcărea sau
gestiunea emoţiilor.
Miclea Mircea (1997) a grupat mecanismele de coping în trei mari categorii:
comportamentale, cognitive şi biochimice.

1.3.1 Copingul comportamental

Copingul de natură comportamentală grupează toate comportamentele care au funcţia de

a preveni sau reduce reacţia la stres. Miclea este de părere că aproape orice comportament
într-un anumit context poate îndeplini funcţie adaptativă, de exemplu fuga sau lupta, căutarea
sprijinului social.
Controlul stresorului este în majoritatea cazurilor o modalitate de reducere a reacţiei la stress.
Cercetările din domeniu au aratat ca subiecţii care au controlul asupra factorilor stresogeni
sunt mai puţin stresati, însă au existat şi studii care au indicat faptul că deţinerea controlului
asupra situaţiei stresante intensifică stresul.
Weiss a demonstrat faptul că lipsa unui feed-back referitor la controlul stresorului intensifică
12
reacţiile stresante, iar Averill (1973) demonstrează faptul că, copingul comportamental nu
reduce, ci intensifică stresul, atunci când constul controlului comportamental este mai ridicat
decât beneficiile înregistrate.

1.3.2 Mecanismele cognitive de coping.

Mecanismele cognitive de coping cuprind totalitatea mecanismelor de prelucrare a

informaţiei care au funcţie de diminuare a reacţiei de stress. Ele nu vizează stresul ci
informaţia despre stres, astfel că organismul îşi reduce stresul operând nu asupra situaţiei
stresante, ci asupra modului cum situaţia stresantă este perecpută, prelucrată şi stocată.
În cazul stresului psihologic intervine medierea cognitivă a stresorului care se realizează prin
evaluarea primară şi secundară, iar mai apoi prin evalari şi reevaluări.
Copingul cognitiv vizează modularea procesării cognitive astfel încat consecinţele să fie
minime; se consideră că orice reevaluare a unei traume care are efecte benefice are funcţie de
coping cognitiv. Adaptarea cognitivă este singura strategie care este eficientă în cazul
confruntării cu una din marile situaţii stresante ale vieţii, ca de exemplu moartea unei persone
apropiate, handicapul grav dobandit în urma unui accident, o boală cronică.
Mecanismele de coping cognitiv pot avea diferite forme printre care şi corecatarea evaluărilor
iniţiale, reevaluarea resurselor proprii, planificarea rezolvării problemei, raţionalizarea
eşecului, meditaţia, evaziunea în imaginar.

1.3.3 Mecanismele neurobilogice de coping.

Mecanismele neurobilogice de coping vizează modificările neuro-chmice, imuno-

fagocitare şi hormonale care au loc în conditii de stress. Se consideră că reacţiile de stres au o
componentă biologică, producând schimbări semnificative la nivel biochimic.
În condiţiile de stres hipotalamusul dezactivează SNS şi activează SNP, iar drept urmare
creşte secreţia de acetilcolină odată cu descreşterea secreţiei de catecolamine. Rata respiraţiei
si ritmul cardiac se reduc, scade nivelul de colesterol din sange, scade secreţia sudoripară,
sporeşte secreţia glandelor salivare.
Mijloacele de optimizare a recţiei biochmice pot fi generate spontan de organismul uman ca
reacţii de apărare, sau pot fi induse de subiect prin consumul de medicamente, alcool, droguri.

13
1.3.4 Clasificarea biaxială a mecanismelor de coping.

Se consideră că oricare din mecanismele de gestionare a stresului identificate până

acum în literatura de specialitate pot fi subsumate uneia dintre cele trei categorii de coping.
Miclea constată în literature din domeniu, o coerenţa în ceea ce priveşte utilizarea perechii
confruntare – evitare (sunt prezentate 14 lucrări, care iau în vedere axa confruntare-evitare ca
fiind esentială în mecanismele de gestiune a stresului).
Confruntarea constă în totalitatea strategiilor comportamentale, cognitive sau neorobiologice
orientate spre stresor, acestea încearcă recunoasterea şi rezolvarea situaţiei stresante.
În contrast cu cea mentionată anterior, evitarea cuprinde toate strategiile comprtamentale,
cognitive sau neurobiologice care au rol în eludarea stresului.
Atitudinile confruntare – evitare trebuiesc văzute ca extreme, iar strategiile individuale
de coping trebuiesc văzute fiind localizate mai aproape sau mai departe de aceste două
extreme, însă este important de remarcat faptul că nu avem de-aface cu două categorii
distincte de coping, ci de verctori care orientează mecenismele cognitive, comportamentale
sau neurobiologice (M . Miclea , 1997). În baza axei confruntare – evitare, Miclea propune o
clasificare biaxială, considerând faptul că fiecare dintre cele trei tipuri de mecanisme
(comportamentale, cognitive şi neurobiologice), subsumează atât strategii orientate spre
confruntarea cu stresul, cât şi strategii de evitare a stresului.
Astfel că, comportamentele de coping vizează atât confruntarea directă cu situaţia neplacută
(de exemplu acţiunea optimistă, căutarea suportului social, sau orice intervenţie din mediu
menită să reducă intensitatea sau severitatea stresului), cât şi comportamente de evitare a
situaţiei ameninţătoare (precum consumul de droguri, fuga, amânarea confruntării, indecizia ).
La rândul lor mecanismele cognitive de coping pot viza confruntare directa cu informaţia
(atenţia la semnalele stresante, intelectualizarea, anlaiza logică a problemei, stabilirea unui
plan de acţiune ), precum şi evitarea informaţiei care ameninţă prin strategii de genul
ignorarea semnalelor de avertizare, represia, devalorizarea intensitatii stresului; tot din această
categorie sunt considerate ca facând parte şi mecansmele cognitive de aparare.
Mecanismele neorobiologice deasemenea pot fi utilizate confruntativ, prin administrarea de
medicamente înainte de confruntare, sau evitativ prin utilizarea medicamentelor, însă după
ce evenimentul stresant a fost declansat.

14
 Mecanismele de coping pot funcţiona atât independent cât şi in paralel: de exemplu un
subiect poate avea o atitudine preponderant evitativă la nivel comportamental, şi cognitiv, dar
confruntativ la nivel neurobiologic.

1. 4 Dimensiuni ale copingului.

În ultimele decenii, pe masură ce problematica adaptării la stres a fost obiect de interes

pentru tot mai mulţi cercetători, s-a propus diverse clasificări ale mecanismelor de copnig.
Unii autori consideră că sunt multe modaliăţi de coping, şi aceste metode sunt
împarţite în două mari categorii bazat pe modul de acţiune, care poate fi direct manipulând
alterările situaţiei, sau negarea cu uşurinţă a emoţiilor (Lazarus & Folkman, 1984; Steptoe,
1989, cit. de Weiner B.I, 2003). Ei consideră, deci, că celelate modalităţi de coping, de
exemplu, căutarea de semnificaţii, suportul social, sunt subcateogorii ale acestor două
categorii (copingul centrat pe problema / copingul centrat pe emoţie ).
Există însă şi perspective care consideră aceste două catogorii şi pe celelate, ca fiind
modalităţi de coping, fără însă a le subclasifica între ele.
Menţionez faptul că indiferent din ce punct de vedere le privim, si lăsând la o parte
clasificările, sau subclasificările, semnificaţia acordată de cercetători este aceeaşi.

Cele mai cunoscute cinci tiputri de strategii de coping fac referire la copingul centrat pe
problemă, copingul centrat pe emotie, suportul social, copingul religios, şi căutarea de
semnificaţii.

Copingul orientat pe problemă (mai este numit si acţiune instrumentală, coping direct,
sau coping de tip confruntare), include folosirea deschisă a strategiilor cognitive sau
comportamentale destinate modificării situaţiei sau a oamenilor la situaţie.
Cuprinde comportamente şi gânduri orientate (îndreptate) înspre rezolvarea de probleme,
precum căutarea de informaţii, a adoptarea unei acţiuni directe, desfacerea problemei în mai
multe părţi care pot fi mai usor de controlat. Cuprinde evaluarea în plan mental a unor
posibilităţi avute la îndemână de către subiect. În cadrul acestor conduite subiecul evocă
experienţa anterioară,va solicita informaţii şi va căuta mijloace, elaborând un plan de acţiune.
Câteodată amânarea sau suprimarea unei acţiuni poate fi o utilă strategie de coping orientată
spre problema. De exemplu a amâna în mod intenţionat o confruntare directă cu cineva poate
duce la o mai rapidă soluţionare a problemei decât acţiunea sub influenţa mâniei.

15
 Modalităţile de coping centrate pe emoţie (mai sunt cunoscute şi sub denumirea de
coping indirect sau evitativ) includ strategiile care sunt îndreptate direct către stăpânirea
răspunsurilor emoţionale la problemă. Copingul centrat pe emoţie este generat de situaţiile
fără ieşire, ireparabile (ca de exemplu decesul unei persoane apropiate). Este o strategie
pasivă, de uitare, evitând confruntarea cu gravitatea situaţiei, subiectul încercând o rezolvare
emoţională prin abandonarea tentativelor de rezolvare a problemei şi adoptarea unor strategii
defensive percum resemnare, negare, consumul de alcool, a drogurilor, tranchilizantelor,
tehnicilor de relaxare. Acestă strategie de coping are în general are valoare de acomodare prin
natura sa, şi este destinată modificării reacţiilor la stresor mai degrabă decât stresorului.
Dacă, copingul centrat pe problemă poate fi considerat un pericol al controlului sau
încercarilor de a schimba sursa ameninţării, copingul centrat pe emoţie va fi pericol al
controlului sau al acţiunii luate pentru minimalizarea suparării şi a nefericirii (Levanthal,
1980). Oamenii cresc consumul de alcool, fumatul, mâncatul, şi folosirea de alte substanţe pe
perioada stresului (e.g., Alexander & Walker, 1994; Greeno & Wing, 1994). Angajarea în
aceste comportamente apetitive permite pentru o perioadă temporară persoanei să facă faţă
cu situaţia stresantă; aceste comportamente nu fac nimic pentru a schimba sau îmbunătăţi
situaţia, şi oricum câteva sunt asociate cu un risc al sănătăţii. Oamenii folosesc deasemenea
şi strategii cognitive centrate pe emoţie precum negarea, reveria, şi rationalizarea.

Suportul social implică o orientare pe ambele, atât pe emoţie dar şi pe modalităţi

concrete de ajutor din partea altora, sau pe sfat.
Rezultatele acestor tipuri de strategii de coping depind, de obicei de contextul social.
De exemplu actul de încredere în ceilalţi, în urma unei traume este în general asociat cu
rezultate mai bune, dar dacă reacţia (raspunsul) confidentului este negativă, distresul
emotional poate să crească.
Hobfoll (1988, cit de Spielberger, 2004) a demonstrat că perceperea suportului social are rol
în susţinerea resurselor personale de adaptaptare la stres, şi în plus având suportul altora oferă
individului în cauză posibilitatea de a beneficia de puterea şi resursele altora.
Copingul religios poate să conţină elemente ale suportului social, ale copingului
centrat pe problemă şi ale copingului centrat pe emoţie, fiind orientat înspre transformarea
semnificaţiei. În general copingul religios este asociat cu rezultate pozitive, dar poate avea şi
aspecte negative. De exemplu dacă o persoană crede într-un Dumnezeu punitiv, sau simte că a
fost tratat nedrept sau că a fost abandonat, acest lucru poate fi asociat mai mult, cu rezultate
slabe.

16
 Cautarea de semnificatii, nu este întodeauna bine înţeleasă; câteodată se face referire la
reformulări congnitive ale gândirii, şi implică încercarea de a vedea aspectele pozitive sau
semnificative ale situaţiei, în special în situaţiile cu stresori severi sau cronici.
Prin căutarea de semnificaţii sau beneficii într-o experienţă negativă, indivizii pot fi mai
capabili să accepte pierderile experienţei lor. De exemplu oamenii pot raporta faptul că, ca şi
rezultat a unei boli serioase, ei au găsit o nouă apreciere pentru viaţă sau că acordă o mai mare
importanţă relaţiilor. Pacienţii pot deasemenea să dezvolte o explicaţie pentru boală care este
mai acceptabilă, (de exemplu atribuind-o voii lui Domnuezeu) sau căutând sensuri ale bolii
folosind punctele de vedere existente ale lumii (de exemplu asumandu-şi responsabilitatea
pentru boala datorită stilului de viaţă care a generat boala).
La fel ca şi în copingul religios, modalitatea în care se caută smnificaţii poate afecta
rezultatele. Simpla intrebare « De ce eu ? « poate fi asociată cu rezultate slabe, dar realizând
care este semnificaţia şi rolul problemei, poate fi o modalitate de prin care individul creşte în
urma experienţei traumatizante.
Pe lângă cele menţionate mai sus mai există şi alte strategii de coping, pe care le vom discuta
în cele care urmează.
Compararea socială este un proces cognitiv comun prin care indivizii se compară pe ei
inşişi cu alţii pentru a obţine informaţii despre ei (Gibbons & Gerrard , 1991, cit. de Weiner
B.I, 2003). Conform teoriei suportului social, problemele de sanătate cresc nesiguranţa,
nesiguranţa creşte dorinţa de informare, care creează nevoia de comparatre în cele din urmă.
Unul din mecanismele propuse pentru compararea socială este influenţarea comparaţiei
descendente (în jos) a evaluării cognitive acţionează prin reducerea ameninţării persistente.
Când situaţia unei alte personae apare ca fiind semnificativ mai rău, decât situaţia proprie,
atunci efectele negative ale evaluării propriei situaţii au tendinţa de a se reduce (Aspinwall &
Taylor , 1993, cit. de Weiner B.I).
Fuga de realitate este un factor centrat pe emoţie care implică item-uri de tipul (am
avut fantezii sau dorinţe despre cum ar putea evolua lucrurile şi am visat cu ochii deschişi sau
mi-am imaginat un loc sau timp mai bun decât unul în care am fost). De asemenea, include şi
consumul de alcool, droguri, somnul, mai mult decât de obicei şi evitarea altor persoane.
Acţiunile instrumentale descriu eforturile direcţionate către soluţionarea problemei,
incluzând item-uri ca (am ştiut ce trebuia să fie făcut, astfel că mi-am dublat eforturile pentru
a face lucrurile să meargă şi mi-am făcut un plan de acţiune pe care l-am urmat).
Minimalizarea implică eforturi conştiente de coping care presupun refuzul unei persoane de a
se ocupa de problemă şi de a se comporta în continuare ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

17
Spre deosebire de mecanismele defensive clasice de negare, acest factor nu implică o
ameninţare reprimată, mai degrabă această strategie reflectă o atitudine stoică faţă de viaţă.
Sprijinul mobilizator implică eforturi de a obţine informaţii, sfaturi şi suport emoţional
de la ceilalţi, incluzând item-uri ca (am discutat cu cineva despre cum m-am simţit şi am
discutat cu cineva să aflu cât mai multe despre situaţie).
Autoblamarea descrie o strategie pasivă şi intrapunitivă care este direcţionată spre
interior, spre sine şi nu spre problemă.
Negocierea implică tactici centrate pe problemă care sunt direcţionate spre alţi oameni aflaţi
în situaţii problemă, cum ar fi încercări de a schimba părerea celorlalţi, târguindu-se şi făcând
compromisuri pentru a obţine ceva pozitiv din situaţie şi fiind mânios pe ceilalţi.
(Ultimele 8 strategii sunt identificate de Lazarus si Folkman (1985) si ofera informatii despre
cele doua mari categorii: coping centrat pe problema şi coping centrat pe emotie ).

1.5 Mecanismele de coping şi mecanismele de apărare ale Eului.

Acest subcapitol are drept rol punerea în discuţie atât a mecanismelor de coping (de
adaptare), cât şi a mecanismelor de apărare ale Eului şi evidenţierea relaţiei dintre aceste două
tipuri de mecanisme psihologice.
Există, în principal două perspective diferite referitoare la adaptarea la stres: o perspectivă
care abordează problema adaptării la stres prin prisma paradigmei cognitive, iar o altă
paradigmă care abodează aceeaşi problemă, însă prin prisma teoriei psihanalitice.

1.5.1. Abordarea psihanalitică.

Începând cu lucrarea “Inhibiţii, Simptome şi Anxietate ” (1926), Freud face distincția

între apărare “ca un termen general pentru toate tehnicile care le utilizeaza eul în rezolvarea
unor conflicte care altfel pot degenera în nevroze”, şi represie, care este considerată o tehnică
specială de apărare. În aceeaşi lucrare Freud analizează pentru prima dată mecanismele de
intelectualizare, regresie, izolare, represie şi formarea mecanismelor adverse. Represia este
18
considerată ca un mecanism primar, celelalte procese defensive intrând în joc numai când
represia se dovedeşte insuficientă.
Eforturile lui Freud au fost continuate de Ann Freud , în lucrarea sa « Mecanismele de
aparare ale eului « (1936), lucrare în care analizează zece mecanisme de aparare. Ann Freud
defineşte mecanismele de apărare ca instrumente proprii de aparare ale Eului împotriva
pulsiunilor instinctuale ale Sinelui şi ale afectelor legate de aceste pulsiuni. Ea subliniază
faptul că operaţiile defensive sunt activitaţi inconştiente ale Eului, iar activitatea lor se
produce în mod involuntar (deci au un caracter inconstient - automatic). Mecanismele de
apărare sunt dirijate în principal, împotriva pulsiunilor şi reprezentărilor, precum şi a afectelor
ataşate acestor reprezentari. Ei au considerat că există atitudini defensive şi împotriva
perceptiilor dureroase, asa cum sunt apărări împotriva oricărei dureri. Cu toate acestea
apărările împotriva impulsurilor instinctuale rămân în prim-plan; apărările împotriva
percepţiilor se realizează întâi de toate, şi mai ales în serviciul defenselor împotriva
instinctelor.
Freud şi Fenichel vorbesc de orientarea mecanismelor de apărare şi spre realitatea externă,
dar acest lucru are loc doar atunci când această realitate generează conflictele interne, când ar
putea activa pulsiunile id-ului.
La început, studiul mecanismelor defensive a fost strâns legat de patologie. În teoria
freudiană mecanismele de apărare sunt raspunzătoare de formarea simtomelor, orice simptom
fiind produsul unui conflict, constituind o formaţiune de compromis între pulsiune şi defensă.
Scopul mecanismelor de apărare, vizează prin urmare, reducerea sau suprimarea oricărei
modificări ce ar putea afecta integritatea.

1.5.2 Perspectiva cognitivă

Perspectiva cognitivă abordează problema adaptării la stres aducând în discuţie

termenul de coping (termen introdus în limbajul psihologiei de Lazarus în anul 1966, cit de
Miclea, 1997) şi reprezintă un nou mod de a descrie comportamentul, şi mai precis procesele
cognitive aflate în spatele mijloacelor utilizate de un individ, pentru a face faţă unor situaţii
dificile. Procesele de coping actionează fie preventiv, pentru a modifica sau anihila efectele
negative posibile ale unei situatii viitoare, fie adaptativ, în sensul reducerii distresului , dacă
acesta a fost deja indus. Prin urmare copingul desemnează orice mecanism de prevenire şi
adaptare la stres, orice tranzacţie (orice interactiune) între subiect şi mediu in vederea
reducerii intensităţii stresului.

19
1.5.3 Compararea mecanismelor de apărare cu cele de coping.

Comparând mecanismele de apărare în viziune psihanalitică cu cele de coping, prima

deosebire care este evidenţiată de faptul că mecanismele de coping sunt orientate spre
controlul stresului extern sau intern, pe când mecanismele psihanalitice de apărare ale Eului
sunt orientate numai spre blocarea pulsiunilor instinctuale interne.

O altă deosebire dintre aceste două tipuri de mecanisme se referă la faptul că în tradiţia
psihanalitică mecanismele de apărare sunt post afective, se declansează după o emoţie
dureroasă, reprezentând o formaţiune de copromis între pulsinunile Idului şi evitarea
distresului generat de eventuala lor manifestare, iar mecanismele de coping se pot declanşa
atât înaintea recţiei la stres, cât şi dupa apariţia situaţiei stresante.
Tot prin compararea mecanismelor de apărare ale Eului cu mecanismele de coping se mai pot
menţiona următoarele diferenţe între acestea: mecanismele de coping sunt conştiente (deci se
produc în contact cu realitatea) fiind orientate spre prezent şi viitor, iar mecanismele de
apărare sunt procese inconştiente cu orinetare în trecut, având o organizare ierarhică în
funcţie de gradul lor de maturitate.
Mecanismele defensive şi coping-ul constituie doi termeni care descriu răspunsurile
inconştiente şi conştiente ale Eului în faţa unor pericole interne şi externe. Datorită clivajului
existent în ştiinţele umane, cele două concepte s-au dezvoltat în paralel. Acesta este motivul
pentru care, înainte de a fi fost recunoscută complementaritatea lor, cele două concepte au fost
puse în relaţie de opoziţie. La origine cele două concepte erau în strânsă conexiune, coping-ul
fiind conceput ca un corelat observabil al acţiunii mecanismelor de apărare. Cercetările asupra
comportamentelor observabile au dobândit apoi un caracter autonom, astfel încât actual, se
poate constata că mecanismele de apărare şi coping-ul sunt studiate din perspective teoretice
independente, care au foarte puţine puncte comune.
Poziţia clasică este de a opune mecanismele de apărare, considerate inconştiente, involuntare,
relativ rigide, orientate spre conflicte interne şi având un caracter psihopatologic, proceselor
de coping, acestea considerate ca fiind conştiente, voluntare, flexibile, comportamentale,
orientate spre adaptarea pozitivă la realitatea externă şi direct responsabile de sănătatea
mintală şi starea de confort psihic.
Două sunt elementele principale care tind să apropie cele două concepte aparent opuse.
În primul rând, întâi cercetările empirice, reflecţiile teoretice şi practicile terapeutice pe care
le implică se referă la aceeaşi viziune dinamică a funcţionării psihice.

20
În al doilea rând, funcţiile de defensă şi de coping se suprapun parţial: mecanismele de
defensă pot fi direcţionate spre realitatea externă, în timp ce procesele de coping pot servi la
gestionarea problemelor interne şi a conflictelor emoţionale. Se poate afirma deci că,
mecanismele de defensă şi procesele de coping au şi un caracter complementar. Ele coexistă
în fiecare individ şi pot oferi unele răspunsuri ce ajută la înţelegerea funcţionării psihice în
registrulnormal-patologic.

Unii oameni de ştiinţă consideră ca fiind inutilă analiza lor prin punerea în opoziţie
conform abordării psihanalitice a mecanismelor de apărare şi, respectiv, a abordării cognitiv-
comportamentale a proceselor de coping. De aici rezultă necesitatea asocierii şi înţelegerii
integrative a mecanismelor de apărare şi a proceselor de coping. Evoluţia conceptelor de
mecanisme de apărare şi de coping a condus la convergenţa lor, sugerând mai curând o
suprapunere parţială, decât divergenţă şi opoziţie. Convergenţa mecanismelor de apărare şi a
proceselor de coping a fost, de asemenea, pusă în evidenţă, graţie funcţiei lor adaptative.
Un alt argument care pare să întărească această afirmaţie este faptul că incepând cu DSM-IV
(1994), se constată că definiţia dată mecanismelor de apărare, stabileşte o relaţie de
echivalenţă între acestea şi „stilurile de coping”. Conceput ca o trăsătură stabilă de
personalitate sau ca un răspuns la anumite situaţii specifice stresante, coping-ul este studiat
dintr-o perspectivă integrativă, care ţine cont deopotrivă de abordarea de tip context, cât şi de
abordarea de tip situaţie .

1.5.4 Abordarea cognitiva a mecanismelor de apărare.

Cognitiviştii au restructurat mecanismele defensive prin prisma psihologiei cognitive

propunând înlocuirea inconştientului pulsional şi dezadaptativ, care face mereu presiuni
asupra eului, cu un inconştient nepulsional, informaţional, capabil să realizeze o învăţare
implicită, să recepteze şi să prelucreze stimulii subliminali, continuând travaliul conştient al
rezolvării de probleme.
În condiţiile noii concepţii asupra inconstientului, în paradigma cognitivă, mecanismele de
apărare vizează prelucrarea informaţiei traumatice, acestea (mecanismele defensive) putând fi
reconsiderate ca mecanisme cognitive de apărare, ca modalităţi specifice de prelucrare a
informaţiei traumatice care diminuează reacţia la stres şi intră în categoria copigului cognitiv
de tip eviatativ (Miclea . M , 1997). Acestea fiind: negarea defensivă (refuzul), represia,
raţionalizarea, proiecţia, şi intelectualizarea. În acest caz sunt păstrate doar denumirile
21
psihanalitice, dar sunt schimbate constructele teoretice. Astfel mecanismele de apărare nu mai
sunt „ale eului”, având menirea de a prelucra selectiv informaţia sau de a diminua
semnificaţia şi relevanţa ei pentru subiect; ele vizează, acum orice gen de informaţie
traumatică internă sau externă. Mecanismele de apărare nu mai sunt postemoţionale, ele
devenind preponderent preemoţionale, chiar dacă pot opera şi dupa declanşarea reacţiei
emoţionale. Mecanismele de apărare (acum cognitive) pot modula şi evaluarea secundară a
stresului. De pildă prin mecanismul defensiv se poate atribui altora responsabilitatea pentru
situaţia dificilă existentă, se pot suprasolicita resursele personale, se pot construi expectanţe
optimiste . Reacţia emoţională negativă va fi influenţată de acţiunea eficace a mecanismelor
cognitive de apărare sau de eşecul acestora.

1.6. Diferenţe individuale în coping .

Vom prezenta în continuare câteva aspecte ale copingului influenţate de diferenţele

individuale.
Factorii de stres sunt percepuţi mai mult sau mai puţini ameninţători, iar recaţiile la stres se
declansează sau nu, în funcţie de gradul în care persoana este capabilă să işi activeze
mecanismele de coping.
Precizarea modului în care diferenţele individuale intervin în coping nuanţează
cunoaşterea mecanismelor de adaptare la stres.
Personalitatea mediează răspunsurile de coping. Thome (citat de Adriana Baban, 1998)
notează că ajustarea depinde de balanţa dintre structurile cognitive şi cele motivaţionale ale
persoanei. Preferinţa pentru acţiunea directă versus activarea mecanismelor defensive este
determinată şi de carcateristicile individuale. Convingerea unei persoane că nu poate face faţă
unei situaţii, determină acea persoană să reprime impulsul de acţiune sau să nege necesitatea
intervenţiei directe. Persoanele sociabile, confidente în abilităţile lor interpersonale s-au
dovedit a folosi mult mai frecvent acţiuni directe de coping decât mecanismele evitative
(Taylor si Aspinwall, 1996).
Efectul diferenţelor interpersonale se manifestă şi în preferinţa pentru diversele forme de
acţiune directă în confruntarea cu situaţia stresantă. Tipul de coping direct asupra stimulului
va depinde şi de abilitatile intelectuale, de nivelul creativităţii şi cumostinţelor sau al
aptitudinilor speciale.
Trăsăturile dinamico-energetice ale personalităţii influentează deasemenea tipul de coping

22
direct (Strelau , 1989, cit de Weiner B.I, 2003). De exemplu, o persoană extrovertă şi
impulsivă va avea tendinţa să acţoneze imediat, prematur, chiar dacă este conştientă că
acţiunea sa are mici şanse de reusită, în opusul unei persoane introverete care abordează
stimulul deasemenea prin coping direct, dar optează preponderent pentru planificarea
acţiunii.
Există cercetări care sugerează ca oamenii utilizează atât copingul centrat pe problemă, cât şi
pe cel centrat pe eomţie, însă ei susţin că opţiunea pentru un anumit stil de coping depinde de
tipul de ameninţare.
Alte studii, însă, constată diferenţe în predominarea utilizării unei forme sau alta de coping -
ei sustin că persoanele cu scoruri mari la iritabilitate ca trăsătură au tendinţe spre forme de
coping de tipul „atacului”, în timp ce persoane cu scoruri mari la anxietate optează mai mult
pentru un coping de tip emoţional. Chiar şi la persoanele cu preferinţă pentru copingul
indirect s-au constatat diferenţe individuale. Unele dintre ele vor alege tehinici de relaxare
pentru a face faţa situaţiei stresante, alţii îşi vor exprima verbal emoţiile şi tensiunea pentru
efectul de descărcare, iar o altă categorie va recurge la consumul exagerat de alcool, pentru a
evita confruntarea cu problema.

Din diferenţele individuale poate derecurge şi paleta utilizării repertorului de coping. O

persoană flexibilă va folosi o arie largă de strategii de coping, de cele mai multe ori adaptative
situaţiei concrete, spre deosebire de o persoană rigidă care utilizează un număr redus de forme
de coping.

1.7. Eficacitatea mecanismelor de coping .

Eficienţa de a face faţa situaţiei stresante este influenţată, pe lângă strategiile de coping
şi de factorii de rezistenţă, şi de vulnerabilitatea persoanei sau de alte resusre externe.
Stilurile de coping reprezintă diferenţe individuale specifice ale modului de răspuns ale
oamenilor la stres. Ele pot apărea ca diferenţe individuale datorate factorilor genetici si / sau
predispoziţiilor de personalitate, şi se pot stabiliza ca rezultat al experienţelor stresante din
copilăria timpurie. Conepţiile de acest gen sugerează un coping mult mai stilistic şi de
natură dispoziţională (Carver, Scheier si Wietroub, 1989, Krohne, 1990) în comparaţie cu
concepţia lui Lazarus şi Folkman (1984) care sugerează că efortul de coping se poate
modifica în timpul stărilor diferite a evenimentului stresant.

23
Stilurile de coping ce au atras cel mai mult atentia în literatura de specialitate, se referă la
managementul evenimentelor stresante utilizând minimalizarea sau stilul de coping evitativ
sau stiluri de coping activ, confruntativ (Miller, 1987).
Care stiluri de coping sunt cele mai eficiente în managementul stresului, depinde în parte de
caracteristicile evenimentelor stresante. Dacă stresul este cronic sau recurent copingul evitativ
nu este o soluţie . Copingul evitativ este mai eficient în situaţii stresante de scurtă durată.
Strategiile evitative de coping (Billing şi Moos) sunt mai frecvente atunci cand problema este
incontrolabilă .
Strategiile orientate spre problemă au o mai mare probabilitate de a fi alese decât cele
orientate pe emoţie, şi par a fi mai eficiente când oamenii au un oarecare control asupra
situaţiei (DeGroot, Boeke, Bonke, & Passchier, 1997; Folkman & Lazarus, 1980, cit. de
Smith, E, 2005 ).

24
2. TULBURĂRILE DEPRESIVE

2.1 Caracterizarea sindromului depresiv.

Voi prezenta în cele ce urmează caracterizarea sindromului depresiv, tinând cont de

principalele aspecte, precum dispoziţia pacientului, fizionomia depresivului, psihomotricitate,
ideile depresive, incluzând şi ideile delirante, suicidul (care poate aparea într-o tulburare
depresivă, şi care este o consecinţă a acesteia), vom ţine cont şi de tulburările de percepţie
(care apar de regula în episoadele severe), urmând să menţionăm şi modificările care au loc în
plan biologic.
Dispoziţia pacientului este caracterizată prin suferinţă, nefericire, cu sentimentul
devalorizării propriei personalităţi. Această dispoziţie nu se îmbunătăţeşte în împrejurările în
care sentimente obişnuite de tristeţe ar dispărea (de exemplu o veste foarte bună primită ).
Unii pacienţi încercă o mascare a dispoziţiei faţa de alţi oameni, aceasta cel puţin pentru
perioade scurte de timp, prin zâmbete şi glume. Se manifestă deasemenea o lipsă a interesului
şi a plăcerii care este frecventă în depresie; ei nu manifestă interes pentru activităţile care
înainte erau preferate de ei , nu manifestă interes pentru viaţă şi nici pentru activitaţile
cotidiene. Sarcinile pe care trebuie sa le ducă la îndeplinire zilnic li se par o povară şi de cele
mai multe ori nu işi duce la bun sfarşit îndatoririle.
Frecvent sindromul depresiv este acompaniat pe lângă indispoziţia tristă, şi de anxietate
caracterizată printr-o stare de discomfort, teamă nemotivată. Alteori sindromul depresiv este
mascat de anxietate prin dicomfortul şi tensiunea internă, printr-o stare de anestezie psihică,
dominate de neputinţă de “a se emoţiona ”, de a mai avea sentimente pentru cei din jur,
nelinişte psihomotorie. Un alt simptom poate fi iritabiliatea care îl face pe pacient să raspundă
cu supărare exagerată la solicitări.
Fizionomia depresivului reliefează o poziţie gârbovită a corpului, faţa are aspect
îmbătrânit, ochii şi privirea ii sunt fixe, triste, fară sperantă, sprâncenele şi fruntea sunt
25
încruntate, obrajii le sunt moleşiţi, buzele le sunt strânse cu comisurile căzute; frecvenţa
clipitului poate scădea, capul este înclinat înainte cu o privire îndreptată în jos, gesturile sunt
de regula reduse. În ceea ce priveşte aspectul exterior al pacientului, acesta are o ţinută şi
îmbrăcăminte neglijentă. Aceste imagini oferă impresia că depresivii nu mai acorda nici o
importanţă lumii exterioare, ci că sunt concentraţi doar asupra elementelor care le alimentează
această dispoziţie.
Lentoarea psihomotorie este frecventă (deşi unii pacinenţi pot fi agitaţi). Pacientul
merge, şi işi îndeplineşte acţiunile într-un ritm lent, percepe timpul ca fiind încremenit, pentru
el timpul trece greu, gesturile sunt rare, cu o amplitudine scăzută şi deci întârziate.
Se manifstă o scădere a randamentului intelectual: gândire pesimistă care este fixată doar pe
anumite idei (monoideatie). În ceea ce priveşte gândirea pacienţii se plâng de incapaciatea de
a gândi în mod clar şi eficient, gândurile lor sunt inhibate, iar această inhibiţie se extinde
asupra percepţiei şi a memoriei, de unde rezultă şi trăirea dureroasă a prelungirii suferinţei.
Se manifestă o pierdere a voinţei care îl fac pe depresiv incapabil de a lua decizii.
Sentimentul unei lipse de forţe fizice şi psihice sau de eupuizare rapidă, este constată de cele
mai multe ori ca fiind mai evidentă diminineaţa decât la sfârsitul zilei. Depresivii nu pot
urmari în mod eficient o conversaţie sau nu se pot concentra asupra unei lecturi, iar
evenimentele petrecute pot fi cu greu evocate; atenţia, reflexele şi limbajul sunt încetinite
considerabil. Se manifestă deasemenea o încetinire a activităţii ideatice, incapacitatea luării
deciziilor.
Ideile depresive sunt simptome importante, şi ele pot fi orientate către prezent, în care
pacientul vede partea nefericită a fiecarui eveniment, se concepe ca pe un ratat, nu are
încredere în propriile forţe, crede că în orice acţiune pe care o întreprinde eşuează; ideaţia
deprsivă este orientată şi către viitor (pacientul se aşteaptă la tot ce poate fi mai rău, işi
întrevede eşecuri, nu mai acordă importanţă vieţi şi se poate manifesta dorinţa de moarte), şi
idei referitoare la trecut (care iau adesea forma sentimentului lipsit de raţiune şi de
autoacuzare pentru motive minore), precum şi ideaţia suicidară.
Indivizii suicidari mai puţini severi relatează idei de suicid tranzitorii(1/2 minute), recurente
(o dată sau de două ori pe săptămână), iar indivizii suicidari mai severi pot sa-şi facă chiar
rost de materiale (o funie sau arma) pentru a le utiliza în tentative de suicid şi pot avea deja
stabilit locul şi momentul unde va avea loc trecerea la act .
Suicidul se manifestă în trei etape: iniţial prin gânduri suicidare care se apar în
contextul trăirilor dureroase, în locul cărora depresivul preferă moartea. În al doilea rând
apare dorinţa de moarte care este exprimată atât prin refuzul de alimentare cât şi prin
preocupări sau conduite precum alegera metodelor de punere în act a suicidului, şi în ultimul
26
rând tentativele de suicid, care se pot solda cu „reuşita”, care nu este altceva decât punerea în
practică a dorinţei şi a metodelor alese pentru suicid.
Studiile au arărtat faptul că aproximativ 15 % din cei cu depresii severe se sinucid. Acest
sfârsit tragic este adesea precedat de discuţii pe tema suicidului sau de pregătirea accesului la
act , de rezolvarea unor probleme finale mai importante. Asemenea aluzii venite din partea
depresivilor trebuiesc serios luate în seama şi este un exemplul clar al riscului suicidar.
Ideile delirante (care sunt întalnite în tulburările depresive severe) conţin aceleaşi teme
ca şi gândirea depresivă nedelirantă din tulburările depresive moderate, şi anume ideile
delirante de devalorizare, de inutilitate, dominate de trăirea dureroasă a unor sentimente de
incompletitudine, de inferioritate, incapacitate şi insuficienţa exprimate ca o pierdere a stimei
de sine. Această autodepreciere se poate rasfrânge asupra capacităţilor intelectuale,
relaţionale, asupra acţiunilor şi asupra aptitudinilor.
Ideile delirante de insatisfacţie pesimistă, sunt datorate lipsei de speranţă şi convingerilor
pacientului că propria lui viaţa este un eşec.
Ideile delirante de culpabilitate sunt dominante de sentimente de autoînvinuire, ruşine,
remuşcări şi de solicitările de a fi pedepsit pentru lucruri pe care defapt nu le-a comis.
Pot apărea, deasemenea idei delirante de persecuţie care constau în credinţele pacientului
conform cărora alţi oameni îl vorbesc de rău sau complotează împortiva lui.
Ideile de insuficienţă şi dezinteres sunt intense, şi sunt caracterizate de absenţa totală a atracţei
pentru viaţă, pierderea totală a interesului.
Apar ideile de automutilare, bazate pe credinţele că nu este vrednic de compasiunea celorlalţi,
că nu este vrednic să mănânce şi ca merita să moară.
Tulburările de percepţie, cu manifestare în episodul depresiv major, pot să corespundă
pseudohalucinaţiilor (experienţa perceperii a ceva care aparţine lumii exterioare, în acelaşi
timp cu recunoasterea faptului că nu există). Într-un mic număr de cazuri sunt prezente
halucinaţiile bine definite, care sunt de regulă auditive şi iau forma vocilor care confirmă
ideile sale referitoare la lipsa de valoare.

Sunt perezente şi un grup de simptome biologice care includ perturbarea somnului, iar
cea mai caracteristică manifestare a acestui simptom este trezirea mult prea devreme
dimineaţa, dar se manifestă deasemenea şi intarzieri în adormire şi trezirile pe timpul nopţii
datorate pesimismului, eşecurilor de care au avut parte. Există însă şi pacienţi depresivi care
dorm în exces, însă cu toate acestea acuză faptul că se trezesc complet nerefacuţi. În depresie
scăderea în greutate este întalnită în multe cazuri, însă deasemena este prezentă crestera în
greutate datorată mâncatului în exces.
27
În această secţiune am caracterizat manifestările principalelor sindroame depresive, dorind ca
în sectiunea urmatoare să prezint o clasificare a acestora.

2.2 Episoadele depresive

2.2.1 Episodul depresiv major .

Episodul depresiv major se carcaterizează prin dipoziţie tristă, pierderea interesului şi a

plăcerii pentru aproape toate activităţile. În ulele cazuri dispoziţia tristă poate fi negată la
început. La copii şi la adolescenţi dispoziţia poate fi iritabilă. La indivizii care se plâng că nu
mai au sentimente sau că sunt anxiosi, prezenţa dispoziţiei depresive poate fi dedusa din
expresia facială a persoanei şi din conduită. Unii indivizi pun mai cu seamă starea lor pe baza
acuzelor somatice. Apetitul depresivilor este în cele mai multe cazuri redus, însă există şi
cazuri în care apetitul este crescut, şi pot dori compulsiv doar anumite alimente.
Când modificările în apetit sunt severe poate fi observate fie o luare în greutate, fie o scadere
în greutate. În ceea ce priveşte tulburarile legate de somn, se manifestă insomnia; insomnia
are de patru feluri: insomnie mediană (se desteaptă din somn in timpul noptii şi au dificultăţi
în a readormi ) , insomnia iniţială (caracterizată prin dificultatea a adormi ), sau insomnia
terminală (care presupune deşteptarea prea devreme şi incapacitatea de a readormi); pacienţii
depresivi mai pot deasemenea să manifeste hiperinsomnie (cazurile sunt ceva mai rare), sub
forma unor episoade prelungite de somn noaptea, sau prelungirea somnului diurn.
Modificările la nivel psihomotoriu pot include agitaţia sau lentoarea. O persoană poate acuza
oboseală exagerată fară epunerea unui efort considerabil; chiar şi cele mai mici acţiuni îi
solicită pacientului depunerea unui efort mare. Sentimentului de inutilitate si culpă, îi poate fi
asociate gânduri de moarte.

2.2.2 Episodul maniacal

Episodul maniacal are drept caracteristici cresterea dispoziţiei, a activităţii, şi a ideilor

de autoimportanţă. Când dipoziţia pacientului este crescută, acesta este vesel, optimist. Unii
pacienţi pot fi iritabili, iritabilitate care se poate transforma uşor în mânie.
Îmbrăcămintea pacientului este dominată de culori strălucitoare. Aspectul său exterior poate fi
28
de multe ori dezordonat, neîngrijit.
O altă caracteristică a sindromulului maniacal este hiperactivitatea care poate merge pana la
epuizare fizică. Nu au capacitatea de a se concentra asupra unui lucru şi a-l duce la bun sfârsit
deaorece atunci când sunt atraşi de alte lucruri, obişnuiesc să lase neterminat, ceea ce au
început iniţial. Limbajul lor este rapid, şi bogat în idei, iar când tulburarea este mai severă se
manifestă fuga idei, cu schimbări atât de rapide încât cursul gândirii este greu de urmărit, se
constată deasemenea o implicare execisivă în activităţile plăcute.
Ideile de grandoare sunt frecvente – pacientul având convingerea că ideile sale sunt originale
şi de o remarcabilă calitate. Pot apărea deasemenea şi ideile delirante de presecuţie, pacientul
crezând că oamenii conspiră împotriva lui datorită valorii sale deosebite.
Din punct de vedere biologic, somnul este adesea redus, pacientul trezindu-se devreme şi plin
de viaţă; apetitul pentru hrană este crescut, dorinţele sexuale sunt deasemenea crescute,
mergând pănă la dezinhibiţie.
Comportamentul poate fi dezinhibat, bazat pe decizii nesăbuite (îşi investesc banii în afaceri
riscante, renunţă la slujbe bine plătie), au o conştiinţă a bolii perturbată.

2.2.3 Episodul depresiv mixt

Episodul mixt se caracterizează prin dispoziţii care variază (tristeţe, euforie, iritabilitate ),
însoţite de simptome ale episodului maniacal şi episodul depresiv major. Apar frecvent
simptome de agitaţie, insomnie, dereglarea apetitului, apare deasemenea şi idei suicidare.
Toate acestea determină o deteriorare marcată a activităţii sociale şi profesionale a individului.

2.2.4 Tulburarea bipolară

Tulburarea bipolară este carcaterizată de apariţia unuia sau mai multe episoade maniacale sau
unia sau mai multe episoade mixte. Indivizii au avut deasemenea şi unu sau mai multe
episoade depresive majore. Recurenţa este indicată fie printr-o polaritate în schimbarea în
polaritatea episodului (un episod depresiv major evoluează într-unul maniacal, sau într-un
episod mixt, sau un episod maniacal evoluează într-un episod depresiv major, sau într-unul
mixt ), fie printr-un interval între episoade de cel putin două luni, dar fără episoade maniacale.

29
2. 3 Clasificarea tulburarilor depresive .

Nu există un acord general asupra cele mai bune metode de clasificare a tulburărilor
depresive; s-au încercat însă mai multe clasificări pe care le voi prezenta în această secţiune.

2.3.1 Clasificări bazate pe etiologie

Confrom acestei clasificări putem distinge depresia recativă şi endogenă.

În tulburările endogene simptomele sunt cauzate de factori din interiorul individului şi sunt
independente de factorii dinafară.
În tulburarile reactive, simptomele sunt constituite de raspunsurile la factorii stresanţi externi.
Clasificarea endogen-reactiv a fost considerată ca fiind nesatisfăcătoare deoarece stabileşte
categorii care se întrepatrund. Lewis (1934) notează faptul că orice boală este produsul a
mediului acţionând asupra organismului, iar dacă aceşti factori se întrepâtrund, delimitarea
între cele două nu poate fi exactă. Există însă şi susţinători ai acestei clasificări, care
consideră că depresia reactivă şi depresia endogenă au simptome diferite: ei susţin că depresia
endogenă se caracterizează prin, dispoziţie tristă, scădere în greutate, pierderea apetitului,
tulburari de somn, iar depresia reactivă are simptome preponderant axioase, iritabile şi
fobice.
Depresia primară şi secundară - Se susţine că această clasificare a tulburarilor
depresive a fost introdusă pentru scopul de cercetare, în încercarea de a exclude acele cazuri
de depresie care pot fi cauzate de alte boli. Termenul de depresie secundară se aplică cazurilor
care un istoric în ceea ce priveşte bolile psihiatrice non-afective (precum schizfrenia, nevroza
anxioasă, alcoolismul sau alte boli medicale ).
Depresiei primare îi sunt atribuite cazurile depresive care nu sunt cauze ale altor boli. Această
clasificare are valoare pentru cercetare, însă valoare ei este mai redusă pentru clinician.

2.3.2 Clasificare bazată pe simptome

Clasificarea bazată pe simptome face distincţa între depresiile nevrotice şi depresiile

psihotice. Distincţia între aceste două categorii este dată de intensitatea simptomelor, astfel că
în cadrul depresiilor nevrotice simptomele au o intensitate mai redusa (şi ţine cont de
30
carcateristicile tulburării depresive uşoare, anterior), iar depresiile psihotice indică o
intensitate ridicată a simptomelor depresive (corespunzătoare tulburării depresive severe), în
care poate fi pierdut contactul cu realitatea prin forma halucinaţiilor şi a ideilor delirante.

2.3.3 Clasificare după evoluţie şi varstă.

Tulbulările unipolare şi bipolare, iniţial mânia şi depresia au fost considerate ca fiind o

entitate unică, ulterior în 1962, se face distincţia între tulburare depresivă (depresie unipolara)
episoadele de manie, şi între persoanele care au avut atât episoade de manie cât şi de depresie
(tulburare bipolara) ; astăzi se păstrează tulburarea depresivă (depresie unipolare ) şi
tulburarea bipolară. Categoria tulburărilor unipolare include toate acele tulburări depresive
care sunt caracterizate doar de simptome depresive. Tulburările bipolare sunt cracterizate de
prezenţa atat a episoadelor depressive precum şi a celor maniacale.
Tulburarile afective sezoniere sunt caracterizate de dezvoltarea repetată a unei tulburări
depresive în aceeaşi perioadă a anului. Acest tip de tulburări pot să se datoreze
suprasolicitărilor, într-o anumită perioadă a anului, însă pot fi datorate în exclusivitate
modificării anotimpurilor. Aceasta tulburare se instalează doar toamna sau iarna, şi la
restabilirea primaverii sau a verii. Acest pattern a sugerat importanţa acţiunii luminii asupra
psihicului şi a condus la tratamentul prin expunerea la lumină artificială în timpul zilelor
scurte.
Depresia de involuţie desemneaza tulburările depresive apărute la vârsta de mijloc, şi
sunt caracterizate prin agitaţie, dicomfort, tensiune, preocupări excesive pentru propria
sănătate, dipozţie tristă datorată perceperii unei scăderi în eficienţa activitaţii în care în trecut
obţinea randament bun.

DSM IV clasifică tulburarile afective în felul urmator: Episodul maniacal, Epiosod depresiv
major, Tulburările bipolare Tulburările depressive (depresie majoră, episode unic, depresie
recurentă, şi distimia ) şi Tulburarile depresive fără altă specificaţie.

2. 4 Cauzele tulburărilor depresive .

Depresia poate avea multe cauze care includ factorii genetici, dereglări la nivelul
neurotransmiţătorilor, factori psihosociali (experienţele aversive din copilărie, dificultăţi
majore, limitarea reţelelor sociale, evenimente de viaţă indezirabile, stimă de sine scazută).
31
În cazul celor mai mulţi pacienţi, episoadele depresive apar ca urmare a combinaţiei
factorilor familiali, biologici, psihologici şi factori sociali care în timp cresc riscul dezvoltării
unei tulburări depresive. Starea depresivă se manifestă deasemenea în cazul unor boli fizice,
ca parte a mai multor sindroame psihiatrice, cum ar fi de exemplu tulburarile anxioase, abuzul
de alcool, tulburările de alimentaţie.

2 .4.1 Cauze genetice

Influenţele genetice sunt semnificative în cazul pacienţilor cu forme severe ale

tulburărilor depresive, şi care manifestă simptome biologice. Cercetarile indică faptul că în
depresiile severe, efectele medilului nu au o mare improtanţă, pe când în formele uşoare de
depresie, factorii genetici sunt mai puţini semnificativi, iar factorii de mediu au o importanţă
mai mare.
Majoritatea studiilor de familie indică faptul că parinţii, fratii şi copii pacienţilor cu depresie
severă au un risc de boală cuprins între 10 şi 15 % pentru o tulburare depresivă, în comparaţie
cu 1/ 2 % din populaţia generală.
Studiile pe gemeni indică faptul că posibilitatea dezvoltării în cazul psihozei maniaco-
depresive pentru gemenii univitelini este de 68%, şi pentru gemenii bivitelini de 23 % (Price,
1968, cit. de Gelder M., Gath D., Mayou R., 1994). Deasemenea, într-un studiu pe 71 de copii
danezi adoptaţi, care au fost trataţi anterior pentru o tulburare afectiva majoră, s-a găsit o
frecvenţă semnificativ crescută a unor tulburari similare la rudele naturale (Wender, 1986).
Leonard şi colaboratorii au demonstrat că tulburăarile bipolare sunt mai frecvente decât în
familiile unipolarilor. În ceea ce priveşte modul de transimisie ereditară, teoriile sunt
contradictorii însă cele mai multe studii indică faptul că tulburarile deprsive pe familii au arăt
că femeile sunt mai afectate decât barbaţii.

2 .4.2 Cauze psihosociale

Nivelul scăzut al stimei de sine, o personalitate obsesională, experienţa aversivă în

copilarie şi patternuri negative referitoare la gândirea despre sine şi despre altii , sunt
consideraţi factori de risc pentru tulburarea depresivă.

32
Alţi factori includ evenimentele de viaţă predispozante, care implică de obicei o pierdere
(precum un divorţ, moartea unei persoane apropiate ), precum şi persistenţa dificultăţilor
majore, ca de exemplu un părinte singur, lipsa unui loc de muncă, sărăcia, lipsa suportului
social sau a intimităţii.
Dinamica familiei este fără îndoială o importantă influenţă în cursul tulburării depresive odată
stabilită. Oricum rolul ei cauzal în apariţia tulburării nu este foarte clar. Factorii de
vulnerabilitate, precum lipsa unei relaţii confidenţiale intime, sau ingrijiraea a mai mulţi copii
cu vârste sub 15 ani, poate oferi o predispoziţie către depresie când toţi aceşti factori
mentionaţi mai sus sunt asociaţi cu evenimente ameninţătoare sau stres prelungit.

2.4.3 Teorii psihologice privind etiologia.

Teoriile privind etiologia fac referire la mecanismul psihologic prin care experienţele recente
sau mai vechi de viaţă pot duce la tulburări depresive.

o Teoria psihanalitică

Teoria psihanalitică a depresiei a fost dezvoltată de Freud (1917), într-un articol intitulat
„Doliu şi melancolie ” în care a atras atenţia asupra asemănării dintre fenomenele legate de
doliu şi simptomele tulburărilor depresive, şi a sugerat că şi cauzele ar putea fi similare.
Freud nu a sustinut că toate tulburările depresive au aceeasi cauză, el a considerat că unlele
tulburări sugerează mai degraba cauze somatice decât psihogene. Freud a menţionat că la fel
cum doliu este rezultat al unei pierderi, tot aşa şi melancolia este rezultat al unor pierderi, însă
de altă natură. El a subliniat faptul că pacienţii depresivi sunt adesea autocritici şi a considerat
ca această autoacuzare era în realitate o acuzare deghizată a altcuiva pentru care pacientul
simte afectiune. Se
considera că depresia apare atunci când sentimentele de dragoste şi ostilitate se prezintă în
acelaşi timp Când un obiect iubit este pierdut pacinetul devine disperat, în acelaşi timp toate
sentimentele ostile legate de acest obiect sunt redirecţionate împortiva pacientului, ca
autoreproş. Freud a mai susţinut ideea conform căreia pacientul regresează într-un stadiu
timpuriu de dezvoltare, stadiul oral, în care sentimentele sadice sunt foarte puternice.
Klein (1934, cit. de Gelder M., Gath D., Mayou R., 1994) a dezvoltat ideea conform
căreia sugarul trebuie să dobândească încrederea că, dacă mama îl păraseşte, ea se va întoarce
chiar atunci când el este suparat. Acest stadiu de învăţare propus de Klein o fost numit

33
„poziţia depresivă”, susţinâd mai departe ideea conform căreia dacă acest stadiu nu este
depăşit copilul va fi mai susceptibil să dezvolte depresie la varsta adultă.
Bibring şi Jacobson (1953) au sugerat că pieredera stimei de sine este de importanţă
fundamentală în tulburarile depresive. Ei au arătat deasemenea că autostima nu depinde numai
de experienţele stadiului oral , ci şi de eşecurile din stadiile ulterioare de dezvoltare.

o Neajutorarea invăţată

Seligman (1975) a demonstrat că lipsa controlului asupra propriilor vieţi este asociată
cu depresia. Fenomenul a fost mai întâi observat în laborator, pe animale, şi a observat că
atunci când sunt expuse unor situaţii pe care nu pot controla precum stimulii punitivi, acestea
dezvoltă un sindrom comportamental numit „neajutorarea învaţată”, care are caracteristici
asemănătoare depresiei, prin scăderea activităţii voluntare şi scăderea apetitului alimentar.
Mai apoi a fost extinsă ipoteza conform căreia depresia apare atunci când rezultate mult dorite
sunt considerate ca improbabile, sau când efectele adverse sunt considerate ca probabile.

o Teoriile cognitive

Beck (1967, cit. de Gelder M., Gath D., Mayou R., 1994) a sugerat că cogniţiile
depresive pot constitui tulburarea primară, sau pot fi un factor extrem de important în
agravarea şi perturbarea tulburării. El împarte cogniţiile depresive în trei componente.
Prima componentă o constituie ideile negative (ca de exemplu, nu sunt deloc potrivită în ceea
ce fac), a doua componentă este un ansamblu de expectaţii, de exemplu faptul că o persoană
nu poate fi fericită decât dacă toţi ceilalti o plac. A treia componentă este dată de o serie de
distorsiuni cognitive din care se pot da patru exemple: deducţia arbitrară (trage o concluzie
când nu existăa nici o dovadă în sprijinul ei), abstracţia selectivă (care presupune focalizarea
asupra unui detaliu şi ignorarea trăsăturilor mai importante ale unei situaţii,
suprageneralizarea (care vizează concluziile bazate pe un singur fapt ), şi personalizarea (care
are în vedere legătura între evenimente exterioare şi propria persoană în mod nefondat).
Beck a demonstrat că o persoana care adoptă în mod obişnuit astfel de gânduri va deveni mai
probabil depresivă când va fi confruntată cu probleme minore.

o Teoriile biochimice

Teoriile biochimice au susţinut ipoteza monoaminică , care porneste de la supoziţia că

tulburarea depresivă se datorează unei anomalii a unui sistem neurotransmiţător monoaminic,
34
între una sau în mai multe regiuni din creier. Această ipoteză sugerează existenţa unei
modificarei în cantitatea de monoamine furnizată. Cercetările ulteriore susţin existenţa unor
alterări ale receptorilor.

Capitolul III

METODOLOGIE

Pentru realizarea lucrării de faţă, am utilizat ca şi metodă de cercetare Analiza

Interpretativ Fenomenologică.

35
În cele ce urmează, în prima parte a acestei secţiuni voi trece în revistă câteva considerente
generale ale acestei metode, după care voi descrie concret modul în care am realizat studiul
prezentat în lucrarea de faţă.

3. 1 Analaiza Interpretativ Fenomenologica - Cadru general.

Analiza Interpretativ Fenomenologica (IPA) este o metodologie calitativă relativ

recentă concepută anume pentru psihologie. Aceasta metodă a fost pe larg dezvlotată de
Jonathan Smith şi colegii săi, care au avut nevoie de o metodă calitativă de cercetare care să
poată fi folosită pentru explorarea percepţiilor persoanelor despre sănătate, boală, şi alte
fenomene, dar care să nu desconsidere individul sau cognitiile, oferind posibilitatea de a
analiza a datele, păstrându-şi concentrarea asupra experienţelor participantului.
IPA admite faptul că diferiţi oameni percep lumea în moduri foarte diferite, depinzând
de personalităţile lor, experientele lor de viaţă anterioare şi motivaţii, eforturile ei fiind
focalizate în direcţia înţelegerii şi acordării de înteles semnificaţiilor subiective a
participanţilor.
Scopul IPA este de a examina în detaliu modul în care participanţii dau sens propriei lumi
personale – experienţe, evenimente din viaţa participantului, fiind preocupată de convingerile
şi cogniţiile persoanei, de modul cum gândeşte şi simte aceasta referitor la subiectul abordat,
în cazul lucrării de faţă, referitor la tulburarea depresivă şi a modului de a face faţă
(mecanismele de coping).
Metoda se bazează pe descrierile experienţelor de viaţă ale participanţilor, şi mai puţin pe
explicaţii, iar cercetătorul caută să surpindă semnificaţiile de profunzime ale experienţelor
trăite de participanţi.
IPA accentuează faptul că activitatea cercetării este un proces dinamic care are un rol activ
pentru cercetator în cadrul acelui proces. Se încearcă apropierea de lumea personală a
participantului, dupa cum spune Conrad (1987 – citat de Jonathan Smith si Mike Osborn,
2003), pentru a avea o “perspectivă de interior”, dar acest lucru nu se poate face direct sau
complet. Accesul depinde de şi este complicat de propriile concepţii ale cercetătorului, acestea
fiind însă necesare pentru a da sens lumii acelei persoane printr-un proces de activitate
interpretativă. Astfel este implicat un proces de interpretare în două etape sau o hermeneutică
dublă: participantii încearcă să dea sens propriei lumi, iar cercetatorul încearcă să dea sens
încercării participanţilor de a da sens lumii lor. IPA este astfel, conectată cu hermeneutica şi
cu teoriile de interpretare.
36
Sunt posibile atitudini de interpretare diferite, iar IPA combină o hermeneutică empatică cu o
hermeneutică legată de întrebări. Astfel, conform originilor sale fenomenologice, IPA este
preocupată de încercarea de a înţelege cum este să iei parte la evenimentele din viaţa
participanţilor, din puncutul lor de vedere. Cuvantul “înţelegere” cuprinde aceste două aspecte
ale interpretării-înţelegerii în sensul indentificării sau empatizării cu o înţelegere, în timp ce se
încearcă să dea de sens. Permiterea în cercetare a ambelor aspecte poate duce la o analiza mai
bogată.
IPA pune accent pe acordarea de semnificaţie realizată atât de participant cât şi de cercetător
care poate fi descrisă ca având cogniţia ca preocupare analitică centrală, iar acest lucru
sugerează o alinaţă cu paradigma cognitivă.
IPA împărtăşeşte cu psihologia clinică presupunerea existenţei unui lanţ de conexiuni între
răspunsul verbal al participantului, cogniţie, problema fizică şi recunoaşterea faptului că
oamenii percep experineţele de viaţă în moduri diferite datorită personalităţilor lor şi a
motivaţiilor diferite. Pentru a evidenţia aici această legatură îmi permit expunerea unui scurt
exemplu cu care m-am confruntat în realizarea practică a acestei lucrari: doi participanţi
având acelaşi diagnostic de tulburare depresivă vorbesc diferit despre boala lor – acest lucru
fiindu-mi util in evidenţierea proceselor perceptuale subiective implicate atunci când individul
încearcă să dea sens bolii.
Astfel, IPA împărtăşeşte cu abordările psihologiei cognitive şi cu cele ale cogniţiei sociale din
psihologia socială şi cea clinică (Fiske si Taylor, 1991- cit. de Jonathan Smith şi Mike Osborn,
2003), preocuparea pentru procesele mentale.
Analiza fenomenologică diferă foarte mult de curentul principal în psihologie când este
vorba de alegerea metodologiei potrivite pentru asemenea întrebari. În timp ce curentul
principal în psihologie este devotat metodologiei experimentale şi cantitative, care presupun
încercările de testare a ipotezelor preexistente, IPA implică analiza calitativă, presupunând
stabilirea unui scop al cercetarii şi a întrebărilor cercetării care sunt conturate deschis, fără a
exista încercarea testării unor ipoteze predetermina.
Studiile de analiză fenomenologică sunt realizate pe baza de populaţiilor de studiu de
mici dimensiuni. Analiza detaliată a fiecarui caz în parte referitoare la transcriei ia mult timp,
iar scopul studiului este de a spune ceva în detaliu despre percepţiile şi înţelegerile acestui
grup în particular, mai degrabă decât să facă predicţii. Aceasta nu înseamnă că IPA este opusă
pretenţiilor mai generale pentru populaţii mai mari, ci doar că este mai degrabă devotată
analizei minuţioase a cazurilor, decat generalizării.
Într-un studiu nomotetic, analiza se realizează la nivel de grupuri şi populaţii şi se pot face
pretenţii probabilistice despre indivizi, iar într-un studiu ideografic, pentru că derivă dintr-o
37
examinare a studiilor de caz individuale, este posibil să se realizeze susţineri specifice despre
acei indivizi.

Astfel, IPA şi curentul principal în psihologie converg prin faptul că sunt interesate în
examinarea modului în care oamenii gândesc despre ceea ce li se întamplă, dar diferă în ce
priveşte modul în care această gândire poate fi studiată.

3.2 Cadru particular

Abordarea acestei lucrări este de natură fenomenologică deoarece are drept perocupare
percepţia, sau aprecierea personală a individului asupra unui eveniment sau fenomen, în cazul
lucrării de faţă depresia.

Întrucat Analiza Interpretativ Fenomenologică este potrivită când se încearcă descoperirea

modului în care indivizii percep situaţiile particulare şi modului de a da sens lumii lor
personale şi sociale, am stabilit:

Scopul studuiului prezentatat în această lucrare este – Descrierea experienţei depresive şi a

mecanismelor de coping utilizate de către persoanele depresive

Din scopul menţionat anterior, au rezultat urmatoarele întrebări ale cercetării:

Care este modul în care persoanele depresive percep depresia?

Care sunt mecanismele de coping utlizate de persoanele depresive?

Abordarea acestei lucrări este de natură fenomenologică prin aceea că se preocupă de

percepţia sau aprecierea personală a individului asupra unui eveniment sau fenomen, în cazul
lucrării de faţă depresia

Populaţia de studiu

În cercetarea IPA se încearcă de obicei să gasească o populatie studiu omogenă.

Pentru colectarea populaţiilor de studiu corespunzatoare, în cadrul Analizei Fenomenologice
se construieşte un grup pentru care întrebările cercetării să fie semnificative.
Modul în care a fost definită specificitatea populaţiei de studiu a depins de studiu în sine.

38
În anumite cazuri, subiectul de investigaţie poate fi rar, şi astfel se definesc graniţele
populaţiei de studiu relevante.
În cazul de faţă, însă, unde se afla sub investigaţie un subiect mai puţin necunoscut,
populaţia de studiu a fost extrasă dintr-o populaţie cu profile demografice şi socio-economice
similare: astfel ca populaţia acestui studiu a fost constituită din 6 femei cu vârste cuprinse
între 45 şi 60 de ani aflate în pensie de boală pe parcursul internării la Spiatului de Psihiatrie
din Sibiu, având diagnosticul de tulburare depresivă.

Menţionez faptul că, conform considerentelor IPA populaţia studiului a fost constituită de cine
a fost pregatit să fie inclus în ea - subiecţii au participat la studiu de bună voie, obţinând
acordul scris al acestora, participanţii au fost infromaţi cu privire la studiu efectuat, precum şi
la posibilitatea acestora de retagere de la demersul stiinţific.

Nu există un răspuns corect la întrebarea referitoare la marimea populaţiei de studiu, însă

depinde de: gradul de implicare faţă de nivelul de analiză al studiului de caz şi de raportare,
bogăţia cazurilor individuale şi constrângerile sub care se lucrează – se consideră că un numar
de 6/7persoane este rezonabil, o astfel de consitenţă a populaţiei studiate oferind suficiente
cazuri pentru a examina deosebirile şi asemenările dintre participanţi.

Metoda de colectare a datelor – Interviul semi-structurat

Sunt posibile mai multe metode de colectare a informaţiilor precum interviul realizat cu
persoanele participante la studiu, cererea adresată participantului de a scrie o relatare
autobiografică, ţinerea unu jurnal, chestionarul prin postă electornică, metoda focus grup.
Pentru realizarea acestui studiu am utilizat, metoda considerată ca fiind exemplară în
cercetările de tip IPA, şi anume, interviul semi-structurat. Pentru o bună desfaşurare a
interviului şi pentru întâmpinarea dificultăţilor pe parcursul derulării interviurilor am construit
un ghid de interviu. Întrebările din grila de interviu au fost formulate deschis şi clar.
Menţionez faptul că întrebările au fost adaptate nivelului de înţelegere a fiecărui participant, şi
nu am intervenit în adresarea întrebărilor a caror problemă a fost pusă deja în discuţie de către
participant, decât dacă am considerat necesar (cazul neînţelegerii subiectului de către
participant sau o patrundere mai în profunzime a problemei respective).

39
Ghid de interviu semistructurat

Date referitoare la anamneza subiectului

Nume
Stare civilă
Relaţia cu familia

Date referitoare la simptomele bolii (depresia)

Motivul internării
Principalele acuze
Manifestări ale depresiei în cazul persoanei

Mecanismele de coping

Supotul social: - Comunicarea cu persoanele apropiate (familie, prieteni, colegi)

despre ceea ce i se întamplă
-Importanţa persoanelor apropiate în aceasta situaţie
Compararea socială: -Compararea cu alte persoane care trec prin aceeaşi situaţie
Căutarea de semnificaţii: -Acordarea unui înţeles la ceea ce se întâmplă
-Urmărirea dezvoltării personale în urma experienţei
Copingul religios: - Gândul la Dumnezeu şi practicarea rugăciunii, mai mult decât în
mod uzual
Fuga de realitate: - Consumul mai mult alcool/ tutun, decât în mod obişnuit

- Implicarea în alte activităţi pentru a uita de situaţie

- Înceracrea de evitare a altor persoane

Autoblamarea: - Asumarea întregii responsabilităţi pentru situaţia în care se află

Acţiuni instrumentale – Pregătirea strategiilor necesare depaşirii stituaţiei

Pentru o bună colaborare cu participanţii interviul a debutat cu subiecte mai generale,

subiectele sensibile fiind abordate într-o etapă următoare în cadrul interviului pentru a permite
participantului să se relaxeze şi să vorbească confortabil. Am încercat, pe cât posibil ca
interviul să se desfăşoare fără întreruperi şi în condiţiile în care participanţii s-au simţit
confortabil.
40
Pe parcursul interviurilor am urmărit să ghidez şi să facilitez discuţia. Au existat momente în
care interviul s-a deplasat de la întrebările din plan, însă deplasările au fost acceptabile.
Interviul a pătruns în arii care nu au fost prevăzute, dar care au fost foarte pertinente, astfel am
lăsat interviul să continue considerând că astfel de informaţii au un caracter valoros, tocmai
datorită caracterului lor spontan. Mentionez faptul că, conversaţia nu s-a îndepartat prea mult
de la subiectul urmarit.

Pentru că nu este posibilă realizarea formei de intervievare necesară pentru studiul IPA,
fără înregistrarea audio, participanţii au fost înregistraţi audio pe durata interviurilor cu
acordul scris al acestora.
În urma înregistrării audio a interviurulor, în faza imediat urmatoare am recurs la transcrierea
integrală a interviurilor, inclusiv a întrebărilor intervievatorului, după care am urmat
procedeul de analiză tematică.

Analiza tematică

Analiza tematică este etapa imediat urmatoare transcrierilor interviurilor, care

presupune căutarea şi identificarea firului comun care apare în interviuri printr-un proces
inductiv de explorare şi descoperire. Rezultatele cercetării în acest caz nu confirmă sau
infirmă ipoteze, ci reies din datele adunate. Temele sunt concepte semnificative care leaga
părţi importante din interviuri.
O prima etapă în analiza tematică este dată de transcrierea care este citită în repetate rânduri,
iar marginea din stânga foii fiind utilizată pentru a nota ce este interesant sau semnificativ în
legatură cu ce spune participantul. A fost important în prima etapă a analizei citirea şi recitirea
transcrierii pentru familiarizarea cu textul. Fiecare lectură a scos la suprafaţă noi aspecte.
Într-o etapă urmatoare în analiza tematică, temele din partea stangă au fost reluate în partea
din marginea dreaptă a foii la un nivel mai înalt de abstractizare, invocând o terminologie mai
psihologică – acest proces poartă numele de codare iniţială şi este un proces de analiză
propriu-zisă.
Mai apoi între temele rezultate de aici s-a realizeazat conexiuni prin ordonarea lor
cronologică, aşa cum apar în transciere, iar mai apoi urmatoarea etapă implica ordonarea mai
analitica a temelor în încercarea de a da sens conexiunlor dintre temele care apar (realizarea

41
de clusteri tematici).
După finalizarea procesului de clustare tematică în cazul fiecarui intreviu se trece la căutarea
temelor care reflecta experinete comune. Temele identificate au fost trecute pe o pagină
separată pentru a facilita găsirea de similarităţi sau conexiuni între ele, astfel unele teme au
fost grupate împreună în teme supraordonate. În această etapă s-a realizezat noi clusteri cu un
nivel şi mai înalt de generabilitate care s-a conturat din temele iniţial identificate – acestea
reflectă experienţa comună împărtăşită de participanţi.
Urmatoarea etapă constă în realizarea unui tabel de teme ordonat, coerent. Astfel, procesul de
mai sus a identificat câteva manunchiuri de teme care surprind preocupările cele mai
importante ale participanţilor Mănunchiurilor de teme li s-a dat un nume şi reprezintă temele
supraordonate. Tabelul listează temele care merg în paralel cu fiecare temă supraordonată şi
apoi este adăugat un identificator fiecărei situaţii pentru a facilita organizarea analizei si
gasirea sursei originale. Identificatorul indică unde pot fi găsite situaţiile fiecărei teme în
transcriere.
Etapa finală a analizei fenomenologice este transpunerea temelor într-o formă narativă,
analiza continuă însă şi în procesul de scriere, naraţiunea cuprinzând experineţele comune
participanţilor.
Secţiunea de discţii în Analiza Fenomenologică presupune prezentarea rezultatelor prin
realizarea conexiunii cu informaţiile existente în literatura de specialitate.

42
Capitolul IV

PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA

REZULTATELOR

Încep această secţiune a lucrării de faţă prin a reaminti întrebările care au stat la baza acestui
studiu, şi anume:

o Care este modul în care persoanele depresive percep depresia?

o Care sunt mecanismele de coping utilizate de persoanele depresive?

După cum spuneam, şi în secţiunea de metodologie, populaţia de studiu a avut în consistenţă 6

persoane, femei, cu vârste cuprinse între 45 şi 60 de ani, aflate în pensie de boala, şi în
perioada lor de internare la Spitalul de Psihiatrie din Sibiu.
În conformitate cu principiile etice, participanţii au fost informaţi cu privire la studiul la care

43
au luat parte, si în această direcţie a fost întocmit un protocol de oţinere a acordului scris din
partea acestora, iar pentru a păstra confidenţialitatea persoanelor participante la studiu, am
utlizat câte un pseudonim pentru fiecare dintre ele.

4. 1 Rezultatele studiului

În timpul alanizei un număr variat de teme au apărut şi au subliniat natura multi-dimensională

a experienţelor participanţilor, însă în urma procesului de prelucrare a datelor, s-au cristalizat
8 teme majore, cu subtemele supraordonate, care vor fi prezentate în continuare(a se vedea
anexa).

În vederea realizării unei perspective holistice asupra datelor, prima temă identificată (de
mine) în procesul de analiză face referire simptomele depresive, şi îşi propune să răspundă la
prima întrebare a acestui studiu, şi anume – perceperea depresiei de către subiecţii cu tulburări
depresive.

Când participanţii au fost rugaţi să descrie starea în care se află, au făcut menţiuni primordiale
la imposibilitatea de a se odihni. Sub forma afirmaţiilor de genul : ” Nu pot să dorm mai
deloc”, ” Nu pot să dorm nopţile”, „nu dorm nopţilee, mă trezesc dimineaţa foarte foarte
obosită” participanţii, au adus în discuţie faptul că sunt privaţi de un somn nocturn odihnitor.
Reacţia firească, normală a organismului este aceea de a se odihni în timpul nopţii, iar în
depresie această recţie normală este deviată. Este evidentă aici, lipsa actului voinţei în ceea ce
li se întâmplă şi incapacitatea lor efectivă de a se odihni – în ceea ce priveşte somnul
participanţii se percep ca fiind neputincioşi.

Participanţii descriu depresia şi sub forma unei agitaţii inutile, a unei iritabilităţi:

„ n-am mai avut răbdare să mai fac mâncare ,n-am mai avut rabdare să mai fac
nimic.”,” eu nu mai am răbdare să mai stau în casă.”

Această iritabilitate este se manifestă sub forma lipsei de răbdare în desfăşurarea activităţilor
uzuale. Starea de iritabilitate, de agitaţie se manifestă chiar şi atunci când nu trebuie să
aştepte: eu nu mai am răbdare să mai stau în casă. Limitele pragurilor de toleranţă sunt
semnificativ coborâte, astfel că ceea ce înainte desemna o situaţie acceptabilă, acum este
considerată ca fiind ieşită din comun, şi sunt pentru depresivi exagerat de supărătoare.

44
Mihaela ne destăinuie faptul că se simt deranjată de „orice”. Acest orice este descris de
situaţii absolut normale, precum un bec aprins, sau televizorul care este dat de copii un pic
mai tare, iar în cazul Mariei prin lipsa de răbdare pentru gătit.

În depresie subiecţii percep şi o reducere a apetitului pentru mâncare.

„Nu prea am poftă de mâncare deloc, şi nu mănânc că nu prea pot v-am spus că şi când
pun mâncarea în gură mi greaţă, îmi vine să o dau afară, aş putea să stau două zile să nu
mănânc”

Pacienţii mărturisesc faptul că ar putea să stea chiar perioade mai îndelungate fără a consuma
alimente. Mai mult de atât alimentele, oricare ar fi ele, le provoacă o stare de vomă. Pentru că
nu putem separa organismul de psihic, partea somatică este şi ea puternic implicată în
depresie, în acest caz prin refuzul ei de a fi hrănită, de a se menţine în viaţă.
Maria menţionează faptul că se obligă să mănânce: ” Mănânc obligatoriu”, are nevoie
depunerea unui efort suplimentar pentru a îndeplini o funcţie specific umană, şi anume aceea
de a se hrăni; tot ea mai subliniază faptul că mâncarea pentru ea nu mai are nici un gust: ” nu-
mi place nimic, toată mâncarea e seacă aşa”.

O preocupare pentru persoanele depresive o reprezintă, problemele de natură somatică.

Starea degradare a sănătăţii reprezintă unul din lucrurile de care gândirea este în mod excesiv
preocupată. Această preocupare pentru partea somatică este prezentă la toţi participanţii,
desigur, sub diferite forme:

„sunt bonavă de diabet”, „am tensiune”, „m-am operat odată la 14 ani, dupaia la 25”,
„capul şi aicea zona pieptului mă doare rău”, „eu sunt operată de trei ani la stomac de
ulcer perforat, la un picior am tijă, sunt operată”.

În mod normal o persoană nu poate deţine controlul singură asupra bolilor şi aspectelor
somatice, însă ceea ce participanţii spun că se întămplă cu ei din acest punct de vedere este o
degradare, o intensificare negativă la nivel somatic:

„creştea tensiune, creştea diabetuu. În rău şi-n rău de-atucea într-una”

Aceste probleme de natură somatică nu reprezintă decât fodul pe care se accentuează

degradarea lor ca persoane.

45
 Tot pentru a descrie starea în care se află participanţii au mărturisit că percep şi o
puternică dimminuare a interesului. Diminuarea interesului se traduce prin lipsa poftei de
viaţă. Viaţa este ghidată de anumite interese, anumite lucruri care produc plăcere, iar în
depresie se constată că această diminuare a interesului atinge un nivel profund, nimic din
viaţa lor nu mai reprezintă o atracţie, nu se mai simt stimulaţi de nimic. Este percepută o lipsă
de satisfacţie care nu mai poate fi provocată de nimic, deoarece nu se mai simt atraşi de nici
o activitate. Se produce o suprasaturaţie artificială percepută de subiecţi. Am folosit termenul
de suprasaturaţie artificială pentru a scoate în evidenţă faptul că nivelul de saturaţie ridicat
este datorat nu parcticării îndelungate a unei activităţi, ci datorită situaţiei în care se află:

„ Să vă spun sincer câteodatăă, când mă văd şi aşa bolnavăă parcă m-am săturat de
toate, am zile când nu îmi vine să fac nimic aşa, nu ştiu cum să vă zic”

Tot ce fac în această perioadă subiecţii, este descris ca fiind „fără plăcere”.
Mariana, un alt participant la acest studiu, scoate în evidenţă faptul că viaţa a venit prea tristă
pentru ea, motiv pentru care nu mai reprezintă un motiv de satisfacţie. Diminuarea interesului
apare ca fiind în directă legătură eficienţa redusă în efectuarea sarcinilor, spre exemplu Maria
spune că nu mai avea chef, şi nici răbdare să gătească – este evident faptul că odată cu
diminuarea interesului se reduce şi implicarea pentru rezolvarea unei sarcini, este deasemenea
redusă.
În ceea ce priveşte viitorul participanţii se situează într-o totală incertitudine:

„Eu pot să spun că planuri pentru viitor nu am, nu mai am, nu am cu toate că aveam de
gând să zugrăvesc, să mai fac ceva prin casă – planuri aveam, planuri aveam şi dacă nu
se întâmpla le făceam, dar acuma nu mai am nici un plan, nici un plan pentru că nu ştiu
cum oi reacţiona când ma întorc acasă, nu am panuri, nici un plan n-am”

Viitorul pentru ei nu întrevede nimic. Planurile care le aveau anterior pentru viitor sunt acum
anulate. Sunt conştienţi de faptul că viitorul depinde de ei, dar totodată admit faptul că nu
pot controla starea în care se află: ”nu ştiu cum oi reacţiona când ma întorc acasă”, lucru care
le sporeşte şi mai mult nesiguranţa referitoare la viitor

Un alt lucru pe care îl percep participanţii pentru a descrie starea în care se află este
tristeţe profundă. Menţionez faptul că subiecţii percep un anumit eveniment ca având rol
activator în provocarea suferinţei profunde

46
 ” I – Dacă v-ar suna acuma unul din nepoţi şi v-ar spune că fratele d-voastră este bine...

P – Nu ştiu, nu ştiu dacă m-aş bucura, nu. Nu m-aş bucura ştii de ce – pentru că prea
ăă, prea profundă îi tristeţea asta a mea. Aşa ceva n-ai putut vedea chiar am zis: le-o
murit la oameni copii, o avut accidente, o avut alte nenorociri şi-trecut prin ele, o trecut –
şi eu nu pot, au trecut prin ele, prin nenorociri şi eu uite cu fratemio mă doare sufletu de
nu mai ştiu ce fac şi ce pot să mai fac. Nu ştiu, eu una cred că nu mai îmi revin, prea prea
de tot m-am distrus, nu cred că mai îmi revin”

Maria se consideră profund afectată de evenimnet încât se percepe pe sine ca fiind

incapabilă să depăşească, să iasă din starea de depresie chiar şi în urma unei răsuciri pozitive a
situaţiei. Este practic uimită şi în acelaşi timp depăşită – nu găseşte răspunsul pentru tristeţea
profundă în care se află, este o „durere a sufletului” pe care nu şi-o poate explica – o
distrugere mai mult decât ea pot accepta: prea prea de tot m-am distrus.
Particpanţii recunoasc faptul că starea de durere profundă acţionează fără voia lor, ei nu îşi
doresc acest lucru, şi totuşi li se întâmplă:

„N-aş mai vrea să fiu aşa, să mă supăăr, pe cuvânt că n-aş mai vrea, dar nu ştiu”

Sunt surpinşi de profunzimea propriei lor tristeţi fapt care îi situează în incapacitatea de a
acţiona pentru a depăşi această situtaţie. Participanţii acestui studiu percep depresia ca fiind
pentru ei o situaţie fără ieşire.

Faptul ca subiecţii îşi doresc mult să treacă peste această situaţie, dar nu reuşesc, şi
nici nu ştiu cum, defineşte o altă temă majoră din analiza de faţă, si anume inhibiţia.
Inhibiţia se manifestă în primul rând la nivel cognitiv prin memoria vie a evenimentelor
traumatice. Participanţii îsi reamintesc în detaliu trăirea situaţiei care a provocat suferinţă:

” Am stat acasă şi am tot dat telefon seara să văd ce se mai întâmplă cu el. L-a operat
luni, i-a facut operaţie luni dar ăăă aaa l-a băgat la reanimare sau cum se spune…
Miercuri l-a deschis din nou si iară a stat tot aşa adormit, şi-a stat aşa aproape două
săptămâni…de n-a vorbit şi n-aa.. n-a reacţionat. Eu în ăştia două săptămâni m-am
nenorocit”

47
Inhibiţia este percepută ca pe o imposibilitate de a se deconecta, şi de a acţiona în altă direcţie,
decât în cea în care este activată gândirea lor „Am stat acasă şi am tot dat telefon seara să văd
ce se mai întâmplă”, acţiune care oricum nu are nici un efect asupra rezolvării problemei.

Interesant de observat faptul că starea de „rău” este descrisă sub forma gândurilor: „gândul la
bani şi laa la boala lui şi la astea, astea sunt” şi a imposibilităţii de a renunţa la ele.
Această cădere pe gânduri nu este una de natură rezolutivă în vederea luării unei decizii sau a
stabilirii unui plan de acţiune, ci are mai mult un rol regersiv de degradare a calităţii vieţii
subiecţilor. În cazul Adrianei regresia la nivelul gândirii este atât de înaintată încât atinge
pragul critic odată cu dorinţa de a-şi pune capăt vieţii:

„I – Care sunt gândurile d-voastră, la ce vă gândiţi?

P – Mă mai gândesc aşa la, prin ce-am trecut, aşa câteodată, dar rar. Aveam gânduri, vă
spun acumaa aşaa că vorba aia, să mă sinucid, să mă-arunc sub trenuri, să mă spânzur.
Dacă plecau copii la lucru şi îţi dai seama- acuma numai, numai am aşa – deci vă spun
aşa, plecau la lucru şi ziceam „no duce-vă-ţi că pană veniţi de la lucru mă spânzur”, na
(voce scăzută)...”

Reamintire a evenimentelor traumatice realizează inhibiţia cognitivă prin conectarea la

detaliile referitoare la evenimente – pacienţii nu se feresc sa îşi aducă aminte evenimentele
respective, dimpotrivă, le sunt încă foarte vii în memorie – lucru care arată conectarea lor
permanetă la acestea. Inhibiţia cognitivă se realizează şi prin fixaţia ideativă asupra altor
gânduri – pacienţii mărturisesc acest lucru, însă celelalte idei fixe care persistă în mintea lor
au, ca şi cele referitoare la evenimentul traumatizant, au o conotaţie negativă pentru propriile
persone – acestea iau forma îngrijorărilor referitoare la faptul că ” mă duc înapoi acasă şi n-
o să mă descruc, n-o să mă descurc cuu gătitul, cuu să intru iară în ritmu meu aşa cum am
fost.”, referitoare la lipsa banilor, la boală, la ce fac copii care sunt singuri acasă

„Vreau să vă spun am devenit aşa indiferentă – mă uitam la televizor dar nu-mi plăcea
nimic. Povesteau femeile care cu care eram obişnuită, dar nu mă-nteresa pe veci
poveştile lor. Foarte, foarte indiferentă am devenit; aşa parcă nu mă mai interesa nimica
şi parcă gândul numa la el îmi era.”

Ceea ce este evident, este faptul că subiecţii percep o concentrare excesivă asupra
evenimentului negativ, dar se observă o diminuare totală a concentrării asupra altor stimuli

48
care au fost parte din activităţile care anterior producea mare plăcere, precum privitul la
televizor, preocuparea pentru binele celorlalţi, pentru activităţile casnice de zi cu zi.

” N-am mai râs, n-am mai râs, de când am auzit de fratemio n-am mai, n-am mai putut trage
un zâmbet, un zâmbet, ştii ce ţi aia – un zâmbet n-am mai putut să trag (voce înceată). De-ar
fi de-ar povesti nu ştiu ce, de-ar fi nu ştiu cum şi ori ce n-am mai putut zâmbi. Nu- mai-pot !”,
„Şi nu pot plânge... am plâns la... am plâns prima zi – adică sâmbătă mi-a spus că-i bolnav –
duminică, prima zi de Paşti am plâns vreoo oră după el, si de-atunci cred că trebe să mă tai
să dau o lacrimă. Nu pot plânge.”

Ceea ce reiese din citatul anterior este faptul că se percepe de către subiecţi o inhibiţie
si la nivel afectiv exprimată prin inposibilitatea exteriorizării emoţionale corespunzătoare
unui anumit eveniment. Se percepe de către subiecţi o imposibiliate a exprimării atât a
emoţiilor negative, cât şi a emoţiilor pozitive – participanţii se situează la limita dintre
exteriorizarea emoţiei pozitive şi a celei negative. Ei mărturisesc că nu le mai pasă, că efectiv
nu mai pot simţi. Participanţii se surprind într-o stare de şi indiferenţă afectivă – orice s-ar
întâmpla (fie un eveniment negativ, fie un eveniment pozitiv să aibă loc), nimic mai are efect
de emiţionare afectivă, percepându-se ca fiind într-o stare de imunitate afectiva atât pozitivă
cât şi negativă.
Când Adriana este rugată să spună cum a reacţionat atunci când soţul ei a murit, ea spune ”
Eu n-am plâns, n-am plâns deloc”; anterior acestei mărturisiri, tot ea spune că în situaţia în
care soţul făcea scandal iar ea era şi atunci terminată îşi lasă copii cu soţul, „n-am mai ţinut
cont şi m-am dus la mama, şi-o venit ş-acolo după mine – n-am mai vrut să vin”

Inhibiţia se manifestă şi la nivel social prin lipsa dorinţei de comunicare cu cei din jur

” Uneori aam, aşa nu ştiu cum să vă zic,că nuu, nici nu-mi vine să vorbesc cu cineva să
stau de vorbă”,” uneori mi greu şi să vorbesc cu cineva.”,” dacă nu ma întreba cineva de
vorbă, întrebam eu, eram altcumva nu ştiu cum să vă zic, da acumaa am momneta dacăă
şi acasă dacă nu ma-ntreabă cineva de vorbăă, eu nu, nu prea îmi vine să vorbesc, nu
prea, nu ştiu”

Dacă înainte comunicarea cu persoanele apropiate era o inţiativă aproape automată şi nu

necesita nici un efort, acum, efortul pentru comunicare este atât de mare, atât de îngreunat
încât pacienţii refuză să îl mai facă. Este redusă la minimum dorinţa de a păstra legătura cu
49
exteriorul, cu persoanele de altfel, apropiate înlocuindu-se cu o retragere în interior. Ei
consideră că nu mai e important ca prietenii să mai ştie de situaţia personală: ” de ce să ştie de
mine?”, personele necomunicând devin indiferente faţă de interesul celolalţi, susţinând
deasemenea ideea că pentru a socializa este nevoie de o anumită stare de bine,
neproblematică, pe care pacienţii nu o au, refuzând astfel exteriorizarea prin cuvinte.

Temele care vor fi puse în discuţie în cele ce urmează, au fost identificate pentru a
răspunde la ce-a dea doua întrebare a acestui studiu, şi anume care sunt mecanismele de
coping utilizate de persoanele care au depresie, şi cum sunt acestea percepute de către
subiecţi. Acest lucru nu înseamna că răspunsurile pentru prima întrebare a cercetării au fost
epuizate – descrierea depresiei continuă şi în acestă secţiune, însă prin punerea în evidenţă în
mod special a mecanismelor de coping utilizate de participanţii acestui studiu.

O primă temă principală identificată în această direcţie, şi deci îmi permit să spun, un
mecanism de coping frecvent utlilizat este cel al comparării sociale, prin compararea
propriei persone cu propria persoană într-o altă situaţie, şi apropriei personae cu ceilalţi. Este
interesant de observat pe parcursul interviurilor acest mecansim de coping de către
participanţi, fiind utilizat ori de câte ori subiecţii au dorit să descrie depresia în care se află:

” Cum să zic eu, înaintee aveam altă viaţăă, acum o am pe asta numa, numa supărarea
acolo. Nu mai am, că tot mă gândesc la rău, nu la bine, niciodată. Nuaii că când n-ai fi avut
nimic, cum să spun eu că nu şitu să spun – una când nu ai nimic în viaţăă, al doilea când ai.”

- drept dovadă fiind invocarea comparării sociale, de către participanţi pe tot parcursul
interviurilor, fără a fi solocitaţi. Compararea socială se realizează în primul rând cu propria
persoană.
Participanţii au utilizat compararea socială pentru a scoate în evidenţă nivelul de degradare
în ceea ce priveşte sănătatea:

” – Acuma de la doua saptamani încoace. Pănă atuncea n-am prea avut. Ei ! mă mai
simţeam eu prost, dar mă puneam în pat şi-mi reveneam. Ei da acuma cum mă trezeam
aveam aşa oo, o stare rea, o stare foarte rea.”

Pentru a pune în evidenţă situaţia stării de sănătate în care se află, toţi participanţii au utilizat
compararea socială. Maria prin comparare socială percepe faptul că stare ei de sănătate s-a
înrăutăţit „de la doua saptamani încoace”, ea detaliează acestă stare prin descrierea situaţiei
anterioare stării din prezent - ea spune că şi înaninte se mai simţea rău, dar prin odihnă ea
50
reuşea să depăşească acea stare, în timp ce acum starea ei e „foarte rea”. Acest tip de
comparare socială nu are efecte benefice asupra stării psihice, deoarece foloseşte compararea
socială pentru a arăta starea de degradare a sănătăţii în care se află.
În ceea ce priveşte relaţiile, pentru a sublinia schimbările care au avut loc în relaţiile cu cei
din jur, sau cum au fost afectate relaţiile de starea de depresie, pacienţii au utilizat deasemenea
compararea socială:

„Daa, deci înainte pănă nu eram în stare asta aşaa, deci orice îmi cerea copii, orice
vroiau le făceam aşa cu drag pentru ei, le făceam cu dragă inimă, şi le vorbeam frumos şi
aşa, şii acuma nu mai uneori dacă intră copilu în casă şi îmi zice „mamă fă-mi un senviş,
sau vreau cartofi prăjiţi „şi acuma urlu la ei”

Se observă faptul că şi în acest caz este utlizată compararea socială pentru a evidenţia
schimbările negative care au avut loc la nivel de relaţii interpersonale. Exeplul cel mai
relevant în acest caz este Mihaela se compară pe sine cu situaţiile din trecut, modalitate prin
care ne mărturiseşte faptul că înainte să fie în starea de depresie relaţiile cu copii ei, erau
marcate de afecţiune, pe când acum, stabilit de ea, pe axa trecut prezent, aceste relaţii sunt
deteriorate datorită lipsei de preocupare a propiei persoane pentru copii ei. Participanţii s-au
comparat cu sine şi în ceea ce priveşte activităţile din trecut:

„Nu c-nainte – mă gândeam de seara ce să mănânc dimineaţa şi ce să fac şi ce să mai

fac în ziua aia, ce să lucru şi tot să-mi – eram activă, earm foarte, foarte, făceam mâncare
şi pentru familia fiicei mele şi pentru că-ii la casa ei, făceam şi pentru mine, mai ajutam
şi o doamnă care era neputincioasă – şi-am decăzut”

Cel mai reprezentativ exemplu în acest caz este Valerica, care se compară pe sine în situaţia
prezentă, cu sinele din trecut– când era o persoană activă, fiind preocupată pentru binele
celorlalţi, care avea activităţi zilnice planificate, iar în prezent se percepe pe sine ca fiind
decăzută.
Ceea ce voi pune în evidenţă în cele ce urmează este faptul că, peroanele depresive nu se
compară doar cu propria persoană, ci se realizează şi o punere în balanţă a propriei persoane
cu celelalte persoane pentru a obţine informaţii despre situaţia lor de faţă.
Interesant de remarcat, când compararea socială a fost stimulată, mai exact când participanţii
au fost rugaţi să se evalueze comparativ cu persoanele care sunt internate la fel ca ei, deşi au
recunoscut faptul că au întâlnit şi persoane care sunt în situaţii mai grele decât cea a lor,
subiecţii au concluzionat că ei se consideră ca fiind cei mai bolnavi:
51
 ” I - Cum vă vedeţi în raport cu persoanele care sunt internate aici?

P – Păi ştiu şi am văzut şi alţii care îs mai rău ca mine, dar mă gândesc, Doamne poate
eu îs mai bolnavă ca ele.”

Şi în acest caz, ca dealtfel şi în celelalte cazuri de compararea socială, se accentuează starea

critică în care se percep a fi participanţii la acest studiu. Concentrarea excesivă asupra propriei
situaţii îi împiedică să vadă diferenţele care în mod uzual au efecte pozitive asupra unei
persone care rezultă în urma comparării sociale, fie ele chiar şi foarte evidente – surprinzător
fiind faptul că toţi participanţii se percep ca fiind „cel mai rău”.

” baa vezi pe cineva şii-ţi pare rău. Îţi pare rău că chiar să vrei să fii să nu-ţi pară rău şi-
ţi pare rău – un lucru când l-ai avut frumos de la început, şi la urmă să il ai urât în
continuare, nu-ţi mai place, nu-ţi mai trebuie absolut nimic”

Ceea ce este evident din citatul anterior este faptul că şi compararea socială se realizează fără
un efort voluntar din partea participanţilor.
Compararea cu starea anterioară acestei situaţii este descrisă ca fiind frumoasă, iar starea din
prezent este văzută ca un continuu urât, producând în mintea Miarianei o continuă stare de
neplăcere şi insatisfacţie. Tot Mariana menţionează faptul că nu se poate deconecta de la
astfel de gânduri, că astfel de comparări, şi automat efecetele negative ale acestei comparări
sunt foarte frecvente : “asta-i la ordinea zilei.”
Este cunoscut faptul că, compararea socială este utlizată pentru a obţine informaţii despre
propria persoană – compararea socială poate ajuta individul care o realizează să obţină
informaţii pozitive sau negative despre elementul comparat, în cazul nostru propria persoană a
pacientului – este interesant de remarcat faptul că participanţii la acest studiu au utilizat
compararea socială obţinând informaţii negative despre sine.

O altă temă majoră identificată în studiul de faţă pentru a descrie mecanismele de

coping utilizate în depresie, este dată de suportul social. În ceea ce priveşte suportul social,
este perceput un dezechilibru la acest nivel – mă refer aici la evenimentului activator.
Menţionez faptul că subiecţii au adus în discuţie această temă fără a fi întrebaţi de către
intervievator. Ei au perceput evenimentul ca fiind în directă legătură cu starea depresivă în
care se află.

” Eu sunt bonavă de diabet şi trebuie să fac patru insuline pe zi, şi m-am descurcat
foarte bine, pănă acum două săptămâni (4 s pauză) - am primit un telefon din Germania
52
 - am un singur frate care este în Germania şi mi s-a spus ca e foarte bolnav[…]care mi-a
spus că l-ar fi internat la spital, la Munchen, la spitalul ăla mare pentru că a fost foarte
grav bolnav şi a vomit numai sânge, şi cred că trei sfert din stomac i-o tăiat. Şi a stat
două săptămâni la reanimare şi asta m-a nenorocit că nu se mai trezea, având cu
stomacu.”

Carcaterul spontan a acestei teme denotă importanţa majoră pe care evenimentul îl are pentru
participanţi. Participanţii au mărturisit faptul că starea de depresie a intervenit în urma
experimentării unei situaţii care a avut rol activare a suferinţei în viaţa acestora.
Evenimentul negativ activator face legatura dintre „cum am fost” – starea de bine din trecut,
şi „cum sunt acum”- rezultatul decăderii în care participanţii trăiesc în prezent. Punerea în
discuţie a acestui eveniment activator este realizată prin intermediul comparării sociale
pozitive cu propria persoană care are efecte de creştere a discomfortului pshic– evenimentul
este perceput ca fiind intermediarul dintre trecut şi prezent, cu consecinţe devastatoare în
prezent.
Pe fondul situaţiilor nu foarte bune din trecut (soţ alcoolic, lipsa banilor, boală de diabet), însă
cărora participanţii au reuşit să le facă faţă cu bine intervine o situaţie, un eveniment de care
sunt luaţi prin surprindere, în urma căruia se observă o imposibilitate de rezistenţă care duce
la căderea în starea de depresie.

”Ştiţi de când m-o afectat cel mai mult – de când m-o dat în şomaj”(Adriana),
” Am avut un necaz mare, mi-o paralizat soţu de patru ani de picior de mână”
(Constantina), „mai ajutam şi o doamnă care era neputincioasă – şi-am decăzut din data
de 25 octomcrie cu ocriză...”(Valerica),
„cel mai mult mă enervează când vine el beat acasă”(Mihaela),
„am fost la 14 ani am facut o operaţie la cap, o căzătură din lovitură... aicea aşa (zona
capului , partea superioară) nu mai e care-a fost nu mai estee şi acuma”(Mariana).
Este interesant de observat cum deşi evenimentul activator a luat formă diferită în fiecare caz
în parte, la toţi cei şase participanţi evenimentul este de natură socială - este perceput ca un
stimul negativ care acţionează fie în mod direct asupra propriei persoane, fie se produce în
contextul social imediat apropiat. Este prezentă o identificare, în cazul participanţilor în care
acţiunea negativă nu se produce în mod direct asupra lor, cu persoana asupra căreia s-a produs
în mod direct acţiunea, suferinţa fiind intensă atât în cazul lor cât şi în cazul celor asupra
cărora evenimentul negativ s-a răsfrânt în mod direct. Participanţii au mărturisit că
evenimentul este pentru ei ca fiind cel mai rău lucru care li se putea întâmpla.

53
În urma acestui dezechilibru perceput la nivel social, este de remarcat faptul că participanţii
urmăresc o intensificare a acestuia în ceea ce priveşte importanţa – participanţii fiind în
căutarea unui suport social adecvat, ca şi modalitate de a face faţă (de coping):

” păi şi când am ieşit de la diabet atâta eram de tristă, atâta eram de mută, iar nu
vorbeam dar aveam o prietenă care mi-o plecat acuma la Sibiu şi mă duceam zilnic la
aia, zilnic,zilnic,zilnic; mergea la lucru la patru eram la ea. Nu dormeam noaptea la mine
da dormeam două ore la ea şi eram cu cineva. Ei aia o plecat la Sibiu acuma nu mai am
pe nimeni ca să mă pot duce, să ma pui în pat la careva sau să mă duc în fiecare zi”

Exemplul cel mai relevant pentru acestă situaţie, este de această dată, ilustrat de Maria.
Ea scoate în evidenţă importanţa pe care suportul social o are pentru ea, printr-un alt
mecanism de coping, şi anume compararea socială – se compară pe sine cu o altă situaţie în
care trecea prin momente grele, şi anume aflarea diagnosticului de diabet. Pentru ea situaţia
trecută pare a avea un nivel de dificultate mult mai scăzut decât situaţia de faţă, datorită
suportului social adecvat de care a beneficiat în trecut, mai exact a unei prietene foarte
apropiate. Situaţia cu care Maria se compară este una similară celei prezente în ceea ce
priveşte nivelul de degradare, însă situaţia peste care a reuşit să treacă datorită eficienţei
suportului social. Datorită mutării domiciuluilui prietenei respective, Maria pierde relaţia
apropiată cu ea, fapt care duce, deci, la lipsa unei persoane foarte apropiate – se percepe astfel
o insuficienţă la nivelul suportului social.

„Ieri o fost două la mine, dar toate fetele îmi bagă în cap, toate fetele îmi spun să am
curaj, să să nu mai pun totul la suflet, să îmi fac bunăvoinţă, să.. săracele s-or şi săturat
câte vorbe or băgat în mine – dar zici că vorbeşte degeaba, zici că vorbeşte degeaba”

Insuficienţa percepută la nivel social, nu înseamnă nici decum absenţa suportului social. Chiar
şi fără existenţa unei familii proprii care să îi fie aproape, suportul social are o consistenţă
ridicată, dar percepută ca fiind insuficient de adecvată:

“Am o prietenă profesoară, apăi ea predă ore aia n-are timp să stea cu mine, aia de la
patru la şapte predă. Apăi mă duc la aialată sunt patru inşi- lucră de noapte – nu pot să
vorbeşti tare ca-i deranjezi pe ăia; apăi una mi-o plecat în Italia o rămas numai băiatu cu
nevastă-sa. Verisoară-mea care stă în Turnior, aia are şi aia băiatul căsătorit apăi numa
de mine are chef”.

54
Pentru ea, prietenele care le are nu sunt suficiente. Este de remarcat faptul că ea nu doreşte să
aibă multe prietene, ea doreşte să aibă o prietenă suficient de apropiată pentru a o ajuta să
depăşească stare grea în care se află.
Ceea ce este comun la situaţia Mariei cu a celorlalte cazuri din studiul de faţă, este dorinţa de
a avea o persoană foarte apropiată cu care să poată vorbi, şi în care să poată avea încredere.
În celelalte cazuri din cele prezentate, această persoană există şi interesant de remarcat aceste
perosone există în mediul familial, în mod special în prezenţa soţului, a copiilor.

” I – Care e persoana care e cea mai apropiată de d-voastră?

P – Soţul, soţul, copii, cu ei discut când am ceva. O mai fost şi mama câ a fost sănătoasă”

Cu toate că pacienţii au menţionat faptul că pentru ei suportul social este de o mare

importanţă, şi au persoane apropiate de care sunt apreciate, totuşi acesta nu îşi dovedeşte
eficacitatea:

„...eu tot aşa am umblat de la vâsrta de 14 ani aşa cum mă vezi. Şi el nu m-a considerat
pe mine aşa – a venit acasă, n-a fost un om rău şi a fost şofer pe maşină mare pentru o
centrală cum era pe timpu lu’ Ceauşescu, n-a fost om rău. Da degeaba, puteam să am tot
ce-mi trebuia, dacă nu am (arată cu mâna înspre cap),mai bine nu aveam şi să fi fost
sănătoasă – nu s-a putut.”

Exemplul Marianei este cel mai reprezentativ pentru această situaţie, care deşi este mulţumită
de familia ei, de faptul că a avut un soţ bun, şi mai mult decât atât a fost apreciată si respectată
în cadrul familiei atât de soţ cât şi de copii, pentru ea acest lucru este „degeaba”, rămând în
continuare conectată la propria ei problemă.
În cazurile anterioare suportul social s-a dovedit a fi important, şi totuşi ineficient, însă este
interesant de observat faptul că îşi dovedeşte eficienţa în cazul mamelor a căror copii încă
sunt necăsătoriţi:

„păi tu mamă, zicea copila, păi cum să faci aşa ceva, tu nu vrei să mă vezi căsătorită, să mă
vezi ce copil nasc, apăi vă spun îmi trecea tot răul”

O altă temă majoră care pune în evidenţă, un alt mecansim de coping este
autoblamarea, iar pentru a rămâne tot în sfera socială, o primă subtemă identifictă este
retragerea socială.

55
 ” cum să spun, îmi plăcea să mă duc să povestesc, să râd, să glumesc, să că nici n-am
mai băgat diabetu în seamă - şi acuma numai ăă acuma stau numai”

În citatul anterior, pentru a evidenţia retragerea socială, participantul se foloseşte din nou de
comparare socială. Toţi participanţii au remarcat la ei acestă retragere din punct de vedere
social mărturisind faptul că găseau o plăcere deosebită în mijlocul prietenilor, a familiei,
relaţiile cu aceştia fiină caracterizate de buna dispoziţie, şi implicare socială, iar în situaţia de
faţă subiecţii se percep inactivi, pasivi din acest punct de vedere. Această inactivitate socială
este datorată autoizolării – participanţii au făcut menţiuni speciale referitoare la faptul că
preferă si fie singuri:

” Eram, îmi plăcea singură, mă izolam acolo şi mai şi plângeeam şi mă gândeam la

prostii.”

E important citatul anterior pentru că scoate în evidenţă un adevăr esenţial, şi anume faptul că
această retragere socială are la bază gândurile de natură pesimistă, tipic depresive, mai exact
inhibiţia la nivel cognitiv pe care am descris-o anterior
În continuarea retragerii sociale, participanţii mai percep şi un puternic sentiment de inutilitate
vis a vis de propria persoană:

” Mă trimite acasăă, nu sunt bună de nimic nici acolo, n-am pe nimeni”

” După 17 zile dna doctor Gorun mi-o făcut o altă internare că nu puteam să-mi fac
nimic.”

Citatele anterioare pun în lumină faptul că această starea de inutilitate este percepută ca o
situaţie de pasivitate a subiecţilor, lipsa dorinţei de implicare, lipsa atracţiei pentru oricare din
activităţi.
Sentimentele de inutilitate sunt rezultatul autoevaluării - în urma evaluării propriei persoane
şi a situaţiei în care ea se află, Maria concluzionează, prin devalorizare la adresa propriei
persoane faptul că nu e bună de nimic.
Când participanţii au fost solicitaţi să spună dacă ei consideră pe cineva ca fiind vinovată de
starea lor prezentă, interesant a fost de remarcat că deşi au admis că starea lor a fost datorată
altor persoane, sau întâmplări din contextul social apropiat, ei se consideră ca fiind în
întregime responsabili pentru situaţia de faţă.

„Nu-i vinovat, îs vinovată eu singură fiindcă nu trebe să bag în seamă, să fiu mai
nepăsătoare – da nu pot, nu pot.”
56
Un caz exemplar îl reprezintă Adriana, a cărui soţ obişnuia să consume în mod excesiv alcool,
şi să producă conflicte familiale, motiv pentru care ea a avut numeroase căderi în starea de
depresie, dar cu toate aceste, consideră că vina îi aparţine în totalitate pentru că a acordat prea
multă atenţie acestor evenimente.

Maria s-a dovedit a fi extrem de critici la adresa propriilor persoane – fie datorită bolii pe
care o are, se desconsideră din punct de vedere social:

” Mă gândesc că n-o sa vie nimeni să stea cu mine pentru că-s o bolnavă, n-o să stea
nimeni cu mine pentru că lumea nu stă. Asta este viaţa mea foarte grea şi foarte.”

Ea consideră că din cauza situaţiei în care se află, nimeni nu va dori să mai stea în compania
ei, motiv pentru care se simte frustrată şi vede viaţa ei ca fiind foarte grea.

O altă temă majoră identificată, şi deci nu alt mecanism de coping utilizat pentru a a
face fată depresiei îl constituie sprijinul mobilizator. Această temă este ilustrată de faptul că
participanţii sunt preocupaţi de căutarea informaţiilor referitoare la ce se poate face concret
pentru ca ei sa iasă din starea lor de tristeţe profundă.

” şi tot dau telefon la toate cunoştinţele, ce pot să fac că nu mai pot, ce să iau şi ce să nu iau
că am luat medicaţia, am luat-o, păi aşteaptă să ree să see instaleze”,
” – mă fac bine!?, diabetu ăsta - se reglează?!”

Citatul de mai sus este cel mai reprzentativ pentru a evidenţia dorinţa participanţilor de a ieşi
din această stare însă nu ştiu cum să o facă, şi tot ce fac, în această perioadă chiar dacă sunt
după indicaţiile medicului li se pare a fi nesigur. Este foarte important pentru Valerica să se
simtă susţinută, să simtă că este înţeleasă, motiv pentru care adoptă tot felul de strategii –
abordarea foarte des a medicilor, dese telefonări la persoanele apropiate.
Pentru a pune în evidenţă această temă, o primă subtemă identificată aici face referire la
căutarea de semnificaţii

” , daa şi copii ăştia, pentru copii ăştia trebe să-mi dau curaj, trebe să fac aşa cum pot să
fiu lângă ei că nu ştiu n-aş putea să stau fără ei, ei îs pe primul loc pentru mine,
Dumnezeu şi al doilea ei – pentru ei aş fi în stare să fac orice, îi iubesc foarte mult, nu
ştiu.”,

Citatele de mai sus relevă faptul că, căutarea de semnificaţii se realizează prin importanţa
acordată persoanelor apropiate.
57
În ceea ce priveşte căutarea de semnificaţii în relaţiile cu celelalte persoane, copii s-au dovedit
a fi o adevărată sursă de semnificaţie. Mihaela consideră că pentru proprii ei copii trebuie să
îşi dea curaj, şi să depăşească starea în care se află – ea este condusă de dorinţa de a fi alături
de copii ei. Dacă pe parcursul interviului copii reprezintă o sursă de îngrijorare pentru ea,
tocmai pentru că nu ştie care este situaţia lor „m-am internat de ieri, şi zici că nu i-am văzut
de două săptămâni”, copii reprezintă o importantă sursă de semnificaţii tocmai pentru
importanţa majoră pe care o au pentru ea.

Îmbunătăţirea în cazul unei situaţii din trecut (cazul Adrianei) este deasemenea o sursă de
semnificaţii, însă se pare că nu suficientă, ea recunoscând totodată faptul că acest lucru nu e
benific pentru ea, într-o foarte mare măsură:

” n-am datorii, atuncea aveam atâtea milioane, atâteaa aia venea că mă dă în judecaată
că să fac ceva - acuma nu, merg plătesc, fac, degeaba, nu ştiu”

Adriana recunoaşte faptul că starea ei materială, care în trecut, care era un motiv serios de
îngrijorare s-a îmbunătăţit, însă acest lucru nu determină, neapărat şi o imbunătăţire a propriei
condiţii, lucru care o plasează din nou în incertitudine referitoare lipsa de îmbunătăţire a
propriei stări.
Căutarea de semnificaţii prin aspiraţie la Dumnezeu, desemnează un alt mecansim de coping,
şi anume copingul religios. Este de înţeles faptul că aunci când trec prin situaţii dificile
oamenii se gândesc mai mult la Dumnezeu, participanţii acestui studiu au menţionat faptul că
Dumnezeu are o mare importanţă pentru ei – am denumit această temă sub formularea de
coping religios.

„Dumnezeu şi al doilea ei”

” Nu ştiu, poate Dumnezeu va vrea săă mă calmeze cu nervii ăştia, să nu mai am nervii
ăştia nebuneşti, să pot să fiu mai calmă cu copii, să fiu acasă între ei – deci asta mi-ş dori
cel mai mult”

„ I – Cum îl consideraţi pe Dumnezeu?

P – Păi eu zic căă, după medici Dânsu – medici tratează, Dânsu zic că mă vindecă –
speranţă că face-o minune.”

„I - Cum il consideraţi pe Dumnezeu?

58
 P – Vaai de mine, poate mai ceva ca ochii din cap”,” mă rog atâta cât ştiu eu, dar mă rog
mai ceva ca înainte.”

Citatele de mai sus sunt relevante pentru a pune în evidenţă copingul de natură religioasă.
Mai mult decât în oricine altcineva, mai mult de cât în oricare persoană, participanţii au
încredere în Dumnezeu. Deşi nu îl pot percepe pe Dumnezeu într-un mod fizic, El este descris
de participanţii studiului ca fiind cea mai importantă persoană. Dumnezeu este văzut ca fiind
Cel de la care ei primesc putere şi sunt ajutaţi, este practic pentru ei, singura lor şansă de
scăpare. Această credinţă în Dumnezeu este sporită, probabil de faptul că, Dumnezeu nu
poate fi perceput într-un mod fizic, aşa cum spuneam anterior, iar întrucât puterile celor
apropiaţi sunt văzute ca fiind limitate, cu nimic mai prejos decât cele puterile proprii - tocmai
această natura imperceptilă a lui Dumnezeu le sporeşte credinţa în El. Aşteptările lor de la
Dumnezeu sunt pe măsura lui Dumnezeu, şi anume de natură supranaturală: ” speranţă că
face-o minune.”
Tot în ceea ce priveşte copingul religios, pacienţii scot în evidenţă o practicare mai
accentuată a rugăciunii: “mă rog mai mult decât înainte, da şi înainte mă rugam, da acumaa
mai mult, ştii.”

Şi în ultimul rând, fără a avea pretenţia că lista se încheie aici, un alt mecanism de
coping utilizat de persoanele depresive, rezultat în urma procesului de analiză este, l-am
denumit eu, fuga de realitate. Această fugă de realitate cuprinde, în primul rând, ceea ce
participanţii au menţionat în mod frecvent, şi anume consumul de medicamnte. Participanţii
au mărturisit faptul că pentru a se putea odihni, şi-au administrat în mod benevol
medicamente.

„Pănă aiceaa n-am dormit, o oră, două, trei, cel mult patru deşi cu somnifere mai uşoare.
Câteodată nu luam, dar aicea dorm, aicea dorm, aicea dorm că deaia îmi dă diferite
medicamente.”

Nu vreau să spun că administrarea somniferelor a fost făcută într-un mod necorespunzător,

execisv, ci doar faptul că medicamentele sunt percepute de participanţi ca fiind singura
modalitate de a se deconecta de la gândurile lor, prin deconectarea de la stare de veghe
propriu-zisă prin intermediul somnului.
O altă subtemă care scoate în evidenţă fuga de realitate este dată de nostalgia pentru
compensare. Nostalgia pentru compensare este descrisă de participanţii care se refugiază în
reverie, aceste reverie, fiind cu referire în trecut.
59
 ” Numa atâta dacă să fii – treizeci de ani dacă apucam să fi fost cum am fost şi nu-mi
părea rău – mi-a fost prea dragă viaţa – m-am plimbat, m-am îmbrăcat frumos, mă
duceam frumos la şcoală, mă purtam frumos şi îmi era drag aşa să mă plimb, aveam un
păr mare şi îmi era drag, învăţam şi carte învăţam, nu rămâneam coigentăă, sau
repetentăă – nu rămâneam, şi aveam un băiat care ziceam că invăţăm şi ne ducem mai
departe – el a ieşit inginer pe la ocolu silvic, s-a dus s-a căsătorit, eu am rămas fără
şcoală, am rămas”

Nostalgia pentru compensare subliniază efectele pe care evenimentul activator, şi situaţia

depresivă o are pentru participanţi. Aceste efecte sunt de natura evitativă pentru că subliniază
aspect de genul ”ce bine era dacă nu mi se întâmpla ce mi s-a întâmplat”. Acest mecanism de
coping subliniază un regret profund manifestat de situaţia faţă de situaţia prezentă, având un
rol compensatoriu prin refugiere sub forma reverie.

Am prezentat în această secţiune a lucrării rezultatele studiului de fată, pronind de la

cele două întrebari care au condus acest studio, am încheiat, aşa, deci preyentarea analizei
studiului, urmând ca în secţiunea următoare să îmi concentrez atenţia asupra interpretării
acestor analize.

4. 2 Discuţii

Această secţiune începe cu teoretizarea trăirilor depresive pe care participanţii le resimt,

atrăgând atenţia asupra ideilor de natură depresivă pentru înţelegerea psihologică a experienţei
depresive. În plus este pus accentul pe mecanismele de coping utilizate de persoanele
depresive pentru a face faţă situaţiei depresive.
Sindromul depresiv poate fi considerat ca o prăbuşire a trăirilor afective bazale cu
pierderea sentimentelor de autostimă, pesimism, întunecarea orizonturilor şi disperare.
Aceste fenomene pot fi uneori trăite de pacienţi sub forma unei tristeţi vitale sau a unei
anestezii psihice dureroase. Participanţii acestui studiu au descris starea de depresie în
conformitate cu perspectivele deja existente, sublininiid într-un mod detaliat, modul de
percepere a depresiei. Participanţii au subliniat faptul că percep depresia într-un mod
primordial prin lipsa unui somn cu caracter odihnitor, cu lipsa controlului asupra aceste
situaţii:

60
 ” Nu pot să dorm mai deloc”

Sub forma perceperii a agitaţiei inutile, şi a iritabilităţii se remarcă componenta anxioasă

prezentă în depresie, lucru care denotă coborârea nivelurilor de toleranţă chiar şi în situaţii
care nu sunt irascibile pentru o persaonă, în mod uzual. Literatura de specialitate menţionează
faptul că la persoanele care nu dorm se prezintă performaţă scăzută în rezolvarea problemelor,
iar în cazul participanţilor la acest studiu care au mărturisit că duc lipsa unui somn odihnitor,
performanţa scăzută în utlizarea unui coping centrat pe problemă care vizează strategii
rezolutive poate fi datorat într-o oarecare măsură şi insomniilor.

Indivizii relatează faptul că se simt mai puţini interesaţi de activităţile plăcute şi de obiceiurile
şi interesele zilnice. Diminuarea interesului la pacienţii depresivi participanţi la acest studiu s-
a tradus prin lipsa poftei de viaţă, datorat nivelului ridicat de suprasaturaţie, cauzat strict de
situaţia percepută ca fiind copleşitoare, şi nu a practicării în mod exagerat a unei anumite
activităţi. Diminuarea are efecte şi asupra apetitului pentru mâncare, această diminuare fiind
asociată cu stări de vomă.

Unii indivzi pun mai curând accentul pe acuze somatice. În lucrarea de faţă acuzele somatice
au reprezentat fondul pe care s-a instalat depresia, indivizii descriind o accentuare a degradării
somatice odată cu instalarea depresiei.
În depresie sunt invocate stări de suferinţe majore. Această o suferinţă profundă este
percepută la intensitate maximă, suferinţa fiind de nedepăşit chiar şi în urma revenirii la
normal a situaţiei.

Nu m-aş bucura ştii de ce – pentru că prea ăă, prea profundă îi tristeţea asta a mea.

Starea de anestezie cognitivă si afectivă din depresie este datorată inhibiţiilor la aceste două
nivele. Inhibiţia se manifestă în primul rând la nivel cognitiv prin memoria vie a
evenimentelor traumatice fiind percepută ca pe o imposibilitate de a se conecta şi a acţiona
într-o altă direcţie, iar la nivel afectiv anestezia este exprimată prin imposibilitatea
exteriorizării emoţionale corespunzătoare unui anumit eveniment.

Mecanismele de coping alcătuiesc procesul prin care o persoană încearcă să facă faţă
solicitărilor generatoare de stres, desemneză un schimb la nivel de subiect şi mediu care are
drept scop reducerea intensităţii stresului. Mecanismele de coping pot fi confruntative au în
vedere demersuri de rezolvare a situaţiei stresante, da şi evitative presupun evaziunea din
situaţia stresantă.
61
În literatura de specialitate este menţionat faptul că aceste două categorizări ale mecanismelor
de coping nu desemnează două tipuri de mecanisme de coping diferite, ci sunt vectori care
orientează copingul comportamental, cognitiv sau neurobilogic şi sunt esenţiali în definirea
mecansimelor de coping.

Reducerea intensităţii stresorului în vederea utilizării unui anumit tip de coping se

realizează printr-o evaluare primară, si mai apoi printr-o evaluare secundară, iar mai apoi prin
reevaluări repetate cu rol de diminuare a reacţiei la stres, cu menţiunea faptului că, copingul
cognitiv are în vedere informaţia despre stres. Evaluarea presupune un proces continuu de
căutare şi monitorizare de informaţii asupra ceea ce se întamplă şi atribuirea de semnificaţii
personale informaţiilor obţiunte.
Evaluarea nu reprezintă o simplă percepţie a elementelor unei situaţii. Ea este o activitate
declanşată şi susţinută de factori emoţionali şi motivaţionali; implică judecăţi si raţionamente,
în vederea integrării informaţiilor într-un cadru cognitiv care sa faciliteze căutarea şi luarea
deciziei. Se disting doua tipuri de evaluări: primară şi secundară.
În cadrul evaluării primare, se stabileşte dacă situaţia are sau nu semnificaţie pentru
confortul persoanei. Evaluarea situaţiei ca benignă sau pozitivă rezultă dintr-o stare
emotională neutră sau placută. Evaluarea situaiţiei ca stresantă implică trei tipuri diferite de
informaţii insoţite de emoţii diferite: dauna, anticiparea şi provocare.
Prin evaluarea secundară se identifică alternaltivele adaptative pe care subiectul le are la
îndemană pentru a face faţa situaţiei având în vedere atribuirea responsabilităţii pentru
situaţia dată, estimarea resurselor personale de adaptare la solicitările situaţiei, şi
expectanţele pentru viitor. În evaluarea secundară persoana este angajată într-un dialog intern
cu sine în vederea luării unei decizii ca efect al evaluării primare. Odată cu semnalarea
amenintării, activitatea cognitivă nu ia sfarşit, ci iniţiază un întreg lanţ de procese cognitive.
În cazul depresiei factorii de natură emoţională şi motivaţională care declanşează şi susţin
depresia, avem de-a face cu evenimentul activator în urma căreia se realizează o evaluare
primară de tip daună, în care este dauna este deja produsă, astfel explicându-se debutul
depresiei. Subiecţii depresivi participanţi la studiu au luat parte la un eveniment activator fiind
in directă legătură cu starea depresivă. Acest eveniment activator a luat diferite forme:

” m-o dat în şomaj”(Adriana),” mi-o paralizat soţu de patru ani de picior de mână”
(Constantina), „am decăzut din data de 25 octomcrie cu ocriză...”(Valerica), „cel mai mult
mă enervează când vine el beat acasă”(Mihaela), „am fost la 14 ani am facut o operaţie

62
 la cap, o căzătură din lovitură... aicea aşa (zona capului , partea superioară) nu mai e
care-a fost nu mai estee şi acuma”(Mariana).

În urma evaluării primare se stabileşte faptul că evenimentul a avut o mare importanţă pentru
subiect fapt ce determină căderea în starea de depresie.
În ceea priveşte evaluarea secundară şi a luării unei decizii asupra utlizării resurselor de
coping, participanţii acestui studiu au considerat tulburarea (depresia), deoarece au crezut, şi
şi-au menţinut convingerea fermă că nu pot face nimic pentru a depăşi situaţia evenimentul
fiind perceput de participanţi ca având o natură incontrolabilă pentru ei, motiv pentru care au
adoptat strategii de coping centrate pe emoţie (evitative):

” I – Dacă v-ar suna acuma unul din nepoţi şi v-ar spune că fratele d-voastră este bine..

P – Nu ştiu, nu ştiu dacă m-aş bucura, nu. Nu m-aş bucura ştii de ce – pentru că prea ăă,
prea profundă îi tristeţea asta a mea, fratemi- poate se mai face bine, da eu nu ştiu pentru că
prea de tot m-am distrus”

Copingul centrat pe emoţii susţine faptul că oamenii se angajează în stradegii orientate spre
emoţii pentru a evita să fie copleşiţi de stări emoţionale negative, şi pentru a putea acţiona în
sensul rezolvării problemei. Ei folosesc deasemenea copingul centrat pe emoţie atunci când o
problemă este incontrolabilă aşa cum putem observa şi în studiul nostru. Acest lucru este
susţinut de teoria neputinţei dobândite, care explică de ce unii oameni par să renunţe atunci
când sunt expuşi la evenimente dificile, şi anume datorită faptului că ajung să creadă că nu pot
face absolut nimic în prinvinţa situaţiei lor (Worthman şi Brekm, 1975, cit de Smith, 2005).
Desigur conform teoriei neputinţei învăţată, care susţine faptul că, chiar dacă unii oameni
devin neputincioşi în urma evenimentelor incontrolabile şi sunt este caracterizaţi de apatie,
retragere în sine şi lipsa de acţiune în faţa unor evenimente incontrolabile, alţii sunt influenţaţi
de stimulentul reprezentat de astfel de evenimente.
În cazul depresiei mecanismele de coping iau forma neputinţei, a retragerii în sine şi a lipsei
de acţiune, mai exact a consumului de medicamente pentru a se putea odihni, a nostalgiei
pentru compensare, a autoblamării – a învinovăţirii propriei persoane pentru situaţia în care se
află:

” Mă gândesc că n-o sa vie nimeni să stea cu mine pentru că-s o bolnavă, n-o să stea
nimeni cu mine pentru că lumea nu stă. Asta este viaţa mea foarte grea şi foarte.”

63
Unii cercetători au împărţit aceste modalităţi în strategii de coping comportamentale, şi
strategii de coping cognitive (Moos,1998, cit. de Smith, 2005). Strategiile comportamentale
includ angajarea în execriţii fizice, folosirea alcoolului sau a altor substanţe dopante,
exprimarea furiei şi căutarea sprijinului emoţional din partea prietenilor. Strategiile cognitive
includ abandonarea problemei pe moment şi reducerea ameninţării prin modificarea
importanţei situaţiei. Evident ne aşteptăm ca unele strategii comportamentale sau cognitive să
fie adaptative, iar altele (cum ar fi consumul de alcool în exces) să provoace mult stres – o
strategie care pare să îi ajute pe oameni să se adapteze emoţional şi fizic la un agent stresant
este sprijinul mobilizator, care presupune căutarea sprijinului emoţional la alte persoane
În ceea ce priveşte căutarea de semnificaţii – studiile realizate despre persoanele aflate
în suferinţă, au constat că în urma experineţei lor, aceştia simt că vieţile lor au mai mult sens
şi că s-au dezvoltat în direcţii importante (Tennen şi Affleck, 1999, cit de Simth, 2005).
Optimismul joacă un rol important în găsirea unui sens în urma unei traume – (Taylor,200, cit.
de Smith 2005) – demonstrează faptul că optimiştii sunt mai predispuşi să declare schimbări
pozitive, beneficii sau dezvoltări personale în urma unor evenimente negative, generatoare de
stres.
În cazul persoanelor cuprinse în analiza studiului de faţă, căutarea de semnificaţii este
manifestată de către participanţi, însă nu la un nivel suficient de ridicat pentru a avea
rezultate, tocmai probabil lipsei de optimism:

” n-am datorii, atuncea aveam atâtea milioane, atâteaa aia venea că mă dă în judecaată
că să fac ceva - acuma nu, merg plătesc, fac, degeaba, nu ştiu”

Numeroase studii au constat că oamenii care găsesc un sens şi un motiv de evoluţie în urma
experienţei trăite prezintă un grad scăzut de depresie, după eveniment.
Copingul religios presupune în principal credinţa în Dumnezeu şi parcticarea rugăciunii
– în studiul de faţă nu numai că am analizat acest mecanism de coping din perspectiva
participanţilor, deci nu numai că s-a mnifestat la participanţi, dar a avut şi un nivel crescut de
intensificare comparativ situaţiile din trecut.
Compararea socială este un proces cognitiv comun prin care indivizii se compară pe ei
inşişi cu alţii pentru a obţine informaţii despre ei (Gibbons & Gerrard , 1991). Unul din
mecanismele propuse pentru compararea socială este influenţarea comparaţiei descendente
(în jos) a evaluării cognitive acţionează prin reducerea ameninţării persistente. Deşi
compararea socială poate avea efecte benefice asupra persoanelor prin compararea socială

64
descendentă, în depresie compararea social se realizează în modalitate ascendentă, cu efecte
nerezolutive asupra persoanelor:

„Daa, deci înainte pănă nu eram în stare asta aşaa, deci orice îmi cerea copii, orice
vroiau le făceam aşa cu drag pentru ei, le făceam cu dragă inimă, şi le vorbeam frumos şi
aşa, şii acuma nu mai uneori dacă intră copilu în casă şi îmi zice „mamă fă-mi un senviş,
sau vreau cartofi prăjiţi „şi acuma urlu la ei”

În ceea ce priveşte suportul social, Hobfoll (1988) a demonstrat că perceperea

suportului social are rol în susţinerea resurselor personale de adaptaptare la stres, şi în plus
având suportul altora oferă individului în cauză posibilitatea de a beneficia de puterea şi
resursele altora. Studiul de faţă a relevat faptul că pentru participanţi este importantă
percperea suportului social, dovedindu-şi eficienţă dar şi ineficienţă – nu spun faptul că
suportul social nu are importanţă pentru participanţi, dimpotrivă participanţii mărturisesc
faptul că este de o mare importanţă pentru ei.

Persoanele care încearcă să utilizeze copingul centrat pe problemă în situaţii

generatoare de stres, prezintă un nivel mai scăzut de depresie atât în timpul cât şi după
depăşirea situaţiei generatoare de stres (Billings şi Moos, 1994, citat de Smith, 2005).
Bineînţeles, persoanele care sunt mai puţin depresive pot considera mai uşor să folosească
automobilizarea centrată pe problemă.
Studiile longitudinale au arătat faptul că, copingul centrat pe problemă duce la perioade mai
scurte de depresie, chiar dacă se folosesc de subiecţi care erau iniţial depresivi.

4. 3 Reflecţii

În realizarea acestui studiu, aşa cum presupune şi studiul Analizei Fenomenologice, nu

am urmărit testarea unei anumite ipoteze preliminare, ci explorarea şi descrierea experienţei
depresive şi a mecanismelor de coping aşa cum au fost ele percepute de către participanţii
studiului. Am gândit însă explicit ariile care ar putea acoperii interviurile cu participanţii
referitor la tema acestei cercetări, şi am construit o grilă de interviu (grila a fost prezentată
într-o secţiune anterioară a acestei lucrări).
Pentru preîntâmpinarea dificultăţilor şi a ariilor sensibile care ar fi putut survenii pe parcusrul
interviurilor am realizat un interviu pilot, anterior realizării acestudi studiu, în urma căruia nu
au existat modificări semnificative în grila de interviu.
65
Au existat teme care au apărut pe parcursul procesului de anaiză a acestei lucrări, şi care nu au
fost prevăzute în grila de interviu, am acordat importanţă acestor teme, tocmai datorită
spontaneităţii apariţiei lor, considerând că au o importanţă majoră pentru participanţi aceste
teme au vizat inhibiţia prezentă la nivel cognitiv, afectiv şi inhibiţia socială.
Pe parcursul realizării interviurilor un subiect a dorit oprirea interviului, însă menţinez
faptul că decizia participantului nu s-a datorat înregistrării audio a interviului, sau vre-unui
alt motiv care a ţinut de organizarea interviului, ci datorită manifestării represiei, ca şi
mecanism cognitiv de apărare, însă participantul a dorit ca informaţiile oferite pănă în acel
moment să fie luate în considerare în realizarea acestui studiu.

Capitolul V

66
 CONCLUZII

Lucrarea de faţă a avut la bază două direcţii de cercetare, menţionate anterior şi cu alte
ocazii pe parcursul acestei lucrări, şi anume descrierea modului în care persoanele depresive
percep depresia, şi descrierea şi identificarea mecanismelor de coping utilizate de persoanele
depresive
Pentru răspunsul primei direcţii de cercetare din acest studiu, în baza demersului
riguros al analizei interpretativ fenomenologice, au fost identificate următoarele teme, legat de
simptomele depresive: imposibilitatea de a se odihni prin care particianţii subliniază lipsa
unui somn odihnitor, prezenţa unei agitaţii inutile şi iritabilităţi prin lipsa de răbdare în
desfăşurarea activităţilor uzuale, reducere a apetitului pentru mâncare, invocarea
problemelor de natură somatică care a reprezentat o preocupare excesivă pentru
participanţii studiului, dimminuare a interesului care atinge conotaţii profunde şi un nivel
ridicat de suferinţă exprimat prin tema suferinţă profundă, manifestându-se deasemenea şi o
incertă nesiguranţă privind viitorul. Au fost identificate deasemnea o serie de inhibiţii
percepute de subiecţi la nivel cognitiv prin memoria evenimentelor traumatice şi prin
imposibilitatea deconectării gândirii şi acţiunii într-o altă direcţie, au fost identificate inhibiţii
şi la nivel afectiv prin imposibilitatea exprimării manifestărilor afective corespunzătoare unei
anumite situaţii, şi la nivel social prin lipsa dorinţei de comunicare cu cei din jur.
În ceea ce priveşte mecanismele de coping, temele identificate pentru a pune în discuţie
această direcţie a studiului, sunt următoarele: comparărea socială prin compararea propriei
persone cu propria persoană într-o altă situaţie, şi a propriei persoane cu ceilalţi –
mecanismul de coping compararea socială fiind manifestat în direcţie ascenentă a avut efecte
negative asupra persoanelor participanţilor, suportul social prin invocarea evenimentului
activator pe care subiecţii îl percep ca fiind în strânsă legătură cu situaţia în care se află,
acesta fiind de natură socială, şi prin căutarea unui suport social adecvat, care deşi există nu
este perceput de către participanţi ca fiind suficient de puternic pentru a-i ajuta să iasă din
starea de criză, autoblamarea prin sentimente de inutilitate percepute şi prin crtici
adresate propriilor persoane, sprijinul mobilizator prin căutarea de informaţii referitoare la
depăşirea situaţiei de către pacineţi, sprijin mobilizator care se dovedeşte a fiînsă ineficient
datorită asocierii acestuia cu sentimente de nesiguranţă, căutarea de semnificaţii, copingul
religios prin manifestarea credinţei în Dumnezeu si parcticarea rugăciunii mai mult decât în
67
mod uzual, fuga de realitate prin consumul de medicamente şi manifestarea nostalgiei
pentru compensare.
Pentru a concluziona această lucrare, în baza celor menţionate pănă acum în cadrul
acestui studiu îmi permit să menţionez faptul că depresia este percepută de către participanţi
ca o puternică stare de neputinţă manifestată în diferite domenii ale vieţii, iar în ceea ce
priveşte mecanismele de coping, temele identificate au o conotaţie evitativă, centrată pe
emoţie, tocmai datorită perceprii propriei stări ca fiind imposibil de controlat. Se menţine
astfel, imposibilitatea de a acţiona, de a găsi resursele necesare depăşirii acestei situaţii –
participanţii nu văd şi nici nu ştiu cum ar putea să depăşească starea, pentru ei, acesta este
aproape finalul. Mecanismele de coping utlizate de către persoanele participante la acest
studiu, au o conotaţie evitativă, bazat pe inhibiţiile la nivel cognitiv si afectiv, care realizează
un blocaj la nivelul mecanismelor de coping active.

5. 1 Limitele studiului
Una din limitele acestui studiu este dată de validarea unui studiu IPA presupune reluarea în
întregime, pronind de la transcrierea interviurilor şi terminând cu verificarea rezultatelor
studiului, a procesului de analiză de către un alt cercetător, şi care să obţină aceleaşi rezultate
ca şi studiul de faţă, lucru care nu a fost realizat în studiul de faţă, însă menţionez faptul că
procesul de analiză a fost riguros şi reluat sistematic.
O altă limită a acestui studiu este dată de generalizarea rezultatelor – rezultatele obţinute nu
pot fi generalizate la o populaţie mai numeroasă, însă reamintesc faptul ca studiile IPA au
drept scop explorarea şi descrierea experienţei aşa cum este ea percepută de către participanţi.
Şi nu generalizarea rezultatelor studiului.
Acordul scris al participanţilor obţinut în etapa preliminară desfăşurării interviului, a putut
influenţa într-o anumită măsură informaţiile oferite de către aceştia.
Accesul este la explorarea lumii participanţilor este complicat de propriile concepţii ale
cercetătorului, însă aceastea sunt necesare pentru a da sens lumii participanţilor prin procesul
de activare interpretativă.

Noi direcţii de cercetare: Realizarea unui studiu descriptiv, bazat pe Analiza Fenomenologică,
în urma intervenţiei terapeutice în vederea îmbunătăţirii strategiilor de coping în depresie.

68
 BIBLIOGRAFIE

Balclwin, D., Birtwistle, (2002), An Atlass of Depression, The Parthenon Publishing

Group, New York
Băban, A., (1999), Stres si personalitate, Editura Presa Universitră Clujeană, Cluj-
Napoca;
Băban, A., (2002), Metodologia cercetării calitative, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca;
Dafinoiu, I., (2002), Personalitatea – Metode calitative de abordare. Observaţia şi
interviul, Polirom, Iaşi;
David, D., (2006), Psihologie clinica si psihoterpie, Editura Polirom, Iaşi;
Eckenrode Jh., (1991), The social context of coping, Plemun Publishing Corporation,
New York;
Gelder M., Gath D., Mayou R., (1994), Tratat de Psihiatrie Oxford, Editura
Asociaţiei Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti;
Giles, D., (2002), Advanced Rsearch Method In Psychology, Routledge Publication,
New York;
Glynis M. Breakwell (2004), Doing Social Psychology Research, Blackwell
Publishing, New York;
Grecu Gh., (coordonator), (2000), Depresia: Aspecte istorice, etipopatogenetice,
clinice şi terapuetico-porofilactice, editura Ardealul Tg Mureş;
69
Ionescu. Ş., Jaquet M., Lhote, C., (2007), Mecanismele de aparare – teorie si
aspecte clinice, Editura Polirom, Iaşi;
Lăzărecu, M., (1993), Tratat de psihopatologie clinică, Editura Helicom, Timişoara;
Marant G. G., (2003), Handbook of Psyhological Assement – 4-th Edition, John
Wiley and Sons Publisher, New Jersey;
Miclea, M., (1997), Stres si aparare psihică, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca;
Murray M., Chamberlain K., (1999) Qualitative Health Psychology: Theories and
Methods, SAGE Publication, London;
Romila A., (coordonator), (2003, ), Manual de Diagnostic şi Statistică a
Tulburarilor Mentale, Editura Asociaţiei Psihiatrilor Liberi in România, Bucureşti;
Schabracq, J., Winnubst A. M., Cooper, L., (2003), The book of work and health
psychology, vol. 2, John Wiley and Sons Publisher, New Delphi;

Smith A. Jth., Breakwel M., Schaw Ch., Hammond S., (2006) Research Methods in
psychology, SAGE Publication, London;
Smith A. Jth., (2003), Qualitative Psychology : A practical Guide to Research
methods, SAGE Publication, London;
Smith, E. (coordonator), (2005), Introducere in Psihologie, Editura Tehnică,
Bucureşti;
Spielberger, Ch. D., (2004), Enciclopedia Of Applied Psychology, Elsevier
Academic Publisher, Florida;
Şchipu Ursula, (coordonator), (1997), Dicţionar Enciclopedic de Psihologie, Editura
Babel, Bucureşti;
Thackery, E., Harris, M., (2003), The Gale Encyclopedia of Mental Disorders, Gale
Publisher, New York;
Riedesser, P., Gottfried, F., (2005), Tratat de Psihotraumatologie, Editura Lumen,
Bucureşti;
Weiner B.I., (2003, The Handbook of Psychology - Vol 9 . Health Psychology,
John Wiley and Sons Publisher, New Jersey;
Zeidner M., Endler N.S., (1996), Handbook of coping, John Wiley and Sons
Publisher, New Jersey;
Resurse internet :
http://www.thepsychologist.org.uk

http://findarticles.com/p/articles/

http://meagherlab.tamu.edu

http://psyclab1.psych.ubc.

70
http://www.worldmedicalguide.com

71