Introducere în 1

psihanaliză

MATEI GEORGESCU

INTRODUCERE ÎN PSIHANALIZĂ
Curs în tehnologie ID-IFR
Introducere în 2
psihanaliză
Introducere în 3
psihanaliză

 Editura Fundaţiei România de Mâine, 2016

http://www.edituraromaniademaine.ro/

Editură clasificată de Ministerul Educaţiei Naţionale, prin Consiliul Naţional

al Cercetării Ştiinţifice, categoria C (domeniile Filologie, Filosofie, Istorie
şi Studii culturale, Arhitectură şi urbanism, Artele spectacolului)

Editura Fundaţiei România de Mâine este membră

a Societăţii Editorilor din România.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MATEI GEORGESCU
Introducere în psihanaliză /Curs în tehnologie ID-IFR, autor: Matei Georgescu
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2016
Bibliogr.
ISBN

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

şi prin orice mijloace tehnice,
este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv
autorului/autorilor.

Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor: Georgiana GÎRJOI
Coperta: Magdalena ILIE

Bun de tipar: Coli tipar:

Format:

Editura Fundaţiei România de Mâine

Strada Fabricii nr. 46C, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: editurafrm@spiruharet.com
Introducere în 4
psihanaliză
Introducere în 5
psihanaliză

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

MATEI GEORGESCU

INTRODUCERE ÎN PSIHANALIZĂ
– Curs în tehnologie ID-IFR –

Realizator curs în tehnologie ID-IFR

Victoria Stan

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2016
Introducere în 6
psihanaliză

Cuprins

CUVÂNT INTRODUCTIV – dr. Corneliu Irimia..................................................................9

INTRODUCERE ...................................................................................................................10

UNITATEA 1 DE ÎNVĂŢARE

Preliminarii – Inconștient, Subiect, Cunoaștere..............................................................16

Psihologia inconştientului..............................................................................................16
Cunoaştere și subiectivitate............................................................................................16
EPISTEMOLOGIE PSIHANALITICĂ.................................................................................18
Istoria psihanalizei..........................................................................................................19
Teoria psihanalitică.........................................................................................................21
Principii fundamentale...............................................................................................21
Trecerea de la descriptiv la cauzal...........................................................................21
Principiul continuităţii.............................................................................................14
Principiul constanței/homeostazia/Nirvana............................................................22
Principiul fenomenologic al inconştientului............................................................23
Precizări terminologice.......................................................................................23
Coordonate ale Se-ului.......................................................................................24
Coordonate metapsihologice ale Se-ului.......................................................24
Coordonate psihologice ale Se-ului................................................................24
Coordonate logice ale Se-ului.........................................................................24
Metapsihologia............................................................................................................24
Conflict şi pulsiune....................................................................................................25
Perspectiva dinamică.................................................................................................25
Perspectiva economică..............................................................................................26
Perspectiv structurală...............................................................................................27
Geneza instanțelor..............................................................................................27
De la inconştient la Se.........................................................................................28
Eul.........................................................................................................................29
Supraeul...............................................................................................................29
Clinica/tehnica....................................................................................................................30
Cadrul analitic..................................................................................................................30
Neutralitatea.....................................................................................................................31
Libera asociere.................................................................................................................31
Abstinenţa.........................................................................................................................31
Psihopatologie psihanalitică...............................................................................................31
Nevroze asimptomatice...................................................................................................34
Nevroza de caracter......................................................................................................34
Nevroza de eşec............................................................................................................35
Nevroza de destin.........................................................................................................35
Nevroze traumatice..........................................................................................................35
Nevroze simptomatice.....................................................................................................35
Nevroze actuale...........................................................................................................35
Introducere în 7
psihanaliză

Neurastenia.................................................................................................................35
Nevroze de transfer.....................................................................................................36
Nevroze nascisice.........................................................................................................36
Perversiunea....................................................................................................................36
Psihanaliza aplicată............................................................................................................36

UNITATEA 2 DE ÎNVĂȚARE

CONFLICTUL PSIHIC..........................................................................................................40
Regresia.................................................................................................................................42
Fixaţia...................................................................................................................................42
Apărarea Eului....................................................................................................................43
Angoasa............................................................................................................................44
Sentimentul de culpabilitate...........................................................................................44
Dezgustul..........................................................................................................................45
Ruşinea.............................................................................................................................45
Mecanisme de apărare........................................................................................................46
Refularea..........................................................................................................................46
Formaţiunea reacţională................................................................................................47
Izolarea.............................................................................................................................47
Proiecţia...........................................................................................................................48
Introiecţia.........................................................................................................................49
(De)negarea......................................................................................................................49
Anularea retroactivă.......................................................................................................49
Apărarea împotriva afectelor........................................................................................50

UNITATEA 3 DE ÎNVĂȚARE

ELEMENTE DE PSIHOGENEZĂ TIMPURIE...................................................................53

Narcisism primar................................................................................................................54
Obiectul originar.............................................................................................................55
Iubirea..............................................................................................................................56
Perioada timpurie a Eului..................................................................................................57
Gândirea magică.................................................................................................................59
Eu-realitate şi Eu-plăcere...................................................................................................61
Motricitate și pulsiune........................................................................................................61

UNITATEA 4 DE ÎNVĂȚARE

PULSIUNE ȘI DESTINE PULSIONALE.............................................................................65

Conceptul de pulsiune.........................................................................................................66
Destine ale pulsiunilor........................................................................................................67
Refularea...........................................................................................................................67
Pulsiunea sexuală................................................................................................................68
Pulsiune parţială şi perversiune........................................................................................69
Curiozitatea sexuală şi epistemică.....................................................................................70
Erotismul Scopic.................................................................................................................70
Introducere în 8
psihanaliză

Privire şi castrare................................................................................................................71
Exhibiţionismul...................................................................................................................71
Sadismul...............................................................................................................................72
Forma originară a distructivității......................................................................................73
Masochismul........................................................................................................................73

UNITATEA 5 DE ÎNVĂȚARE

SEXUALITATE INFANTILĂ.................................................................................................77
Stadiul oral..........................................................................................................................78
Psihopatologia stadiului oral..............................................................................................80
Psiho-nevroza narcisică.................................................................................................80
Schizofrenia..................................................................................................................80
Paranoia...........................................................................................................................81
Melancolia (nevroza narcisică) în abordare freudiană................................................82
Doliu, melancolie, depresie.............................................................................................82
Poziţia schizoid-paranoidă şi depresivă. Perspectiva kleiniană....................................................83
Stadiul sadic-anal................................................................................................................84
Psihopatologia stadiului sadic-oral................................................................................85
Nevroza obsesională....................................................................................................85
Erotismul uretral.................................................................................................................86
Stadiul falic..........................................................................................................................87
Complexul œdip..............................................................................................................87
Seducţia originară...........................................................................................................88
Angoasa de castrare........................................................................................................88
Destine psihice ale feminităţii........................................................................................89
Masturbarea....................................................................................................................91
Psihopatologia stadiului falic.........................................................................................91
Isteria de angoasă........................................................................................................91
Micul Hans...................................................................................................................92
Isteria de conversie.....................................................................................................93
Fenomenul conversiv..................................................................................................93
Cazul Dora...................................................................................................................94

UNITATEA 6 DE ÎNVĂȚARE

ELEMENTE DE PSIHANALIZĂ APLICATĂ......................................................................99

Originarul social................................................................................................................100
Oedip și Cultură................................................................................................................101
Introducere în 9
psihanaliză

Cuvânt introductiv – dr. Corneliu Irimia

Dezvoltarea psihanalizei românești este un proces de creștere a rădăcinilor și a ramurilor sale.
Ea este legată de dezvoltarea personală a psihanaliștilor români, de publicarea cărților de
psihanaliză, de deschiderea față de psihanaliza din țările cu tradiție în acest domeniu, de
schimburile științifice constante între psihanaliști si terapeuți de alte orientari, între
psihanaliști și alți profesioniști și publicul larg.
Psihanaliza în general și psihanaliza românească în special răspunde unei nevoi de a lua
contact cu teorii și practici legate de individualitate, de identitate, de căutarea unui sens
interior, de regăsirea de sine. Ea răspunde nevoii fiecăruia de a se înțelege pe sine, de a-și
cunoaște motivațiile autentice, de a ameliora capacitatea de creare a relațiilor intime cu sine
însuși și cu ceilalți, de a-și crea libertatea interioară, de a-și găsi sinele autentic intr-o lume
tulburată și tulburătoare. Explorarea spațiului intern are nevoie, în mod obiectiv, de timp, de o
creștere naturală, adaptată ritmului fiecărui analizand. Măsurarea eficienței ei trebuie să țină
seama de aceste realități.
Metoda psihanalitică aduce în contact eul conștient, rațional al persoanei cu părțile sale
profunde, ne-conștiente. Revoluția freudiană a fost o revoluție de talia celei a lui Copernic, ea
i-a arătat omului că dacă a trebuit să sufere -în Evul Mediu- rana narcisică de a constata, ca
locuitor al pământului, că nu se afla în centrul universului, el trebuie să accepte, acum, o altă
rană narcisică: ego-ul său nu se poate impune ca stăpân în propria sa casă, ego-ul este
controlat de forțe pe care el însuși nu le cunoaște și nu le stăpânește.
Psihanaliza este o mișcare revoluționară care, prin definiție, se află în acțiune, pe cale să
cerceteze, să exploreze, pe cale să descopere, pe cale să găsească moduri de a se transmite
celorlalți oameni.
Ea își adapteze, in prezent, tehnica la realitatea unor noi moduri de funcționare psihică a celor
care cer vindecare: tulburări ale identității, ale narcisismului, nevoia de a funcționa pe calea
cea mai scurtă de obținere a satisfacției, de a se afla întotdeauna la un click distanță de
îndeplinirea dorințelor proprii.

Psihanaliza contemporană este produsul a peste 120 de ani de istorie și de evoluție. Ea cultivă
căutarea adevărului despre sine și evită superficialitatea, înstrăinarea de sine, reacțiile pur
viscerale.
Tendințele actuale ale psihanalizei care mi se par cele mai convingătoare sunt reprezentate de
accentul pus pe relația prezentă analizand – psihanalist, relația din cabinetul de terapie, pe
analiza acestei relații. Acesta este motorul terapeutic, cel care aduce noul, schimbarea, ieșirea
din necunoșterea de sine precum și capacitatea de observare a relației care tocmai se petrece
intre cei doi. Se crează în acest fel un eu observator care crează o bună distanță și duce la o
atenuare a angoasei, vinovăției, rușinii, durerii psihice, auto-agresiunii, auto-devalorizării,
ascunderii de sine.
Construcția care apare în cabinetul psihanalistului este ridicată de cei doi protagoniști, ea este
unică, nu poate fi repetată in alta parte. Analizandul chiar daca ar relata aceleași lucruri unei
alte persoane o va face cu alte cuvinte si cu alte intentii. Se creaza un terț rezultat din punerea
împreună a sentimentelor și gândurilor celor doi, subiectul isi descopera o parte a fiintei sale
pe care nici el nu stia ca o avea.
Psihanaliza ne arată că experiența de sine presupune, întotdeauna, și o narare a propriei
istorii : fără amintiri, fără istorie personală nu există un self. În istoria personală este centrală
relatarea relațiilor semnificative, a succeselor și eșecurilor persoanei. Teoriile self-ului – cele
care încearcă să clarifice ce înseamnă pentru o persoana să fie sau să aibă un self - consideră
ca fiind centrală noțiunea de narațiune. Noi suntem povestea noastră, expunerea noastră
referitoare la ceea ce ni s-a întamplat. Pentru a avea un sine este nevoie de un protagonist, de
Introducere în 10
psihanaliză

cineva care face lucruri și deasemenea căruia i se fac lucruri. Trecutul cere să fie reorganizat
într-o naratiune, sau, eventual, în mai multe narațiuni alternative. Dacă nu există o poveste
despre noi înșine, nu există un self.
Profesorul Matei Georgescu oferă o perspectivă asupra psihanalizei care merită un studiu
amanunțit. El a selectat teme care îi intereseaza în cel mai inalt grad pe cei care intra în
contact pentru întâia oară cu psihanaliza. El împărtașește cu noi cunoștințele sale teoretice
extensive precum și bogata sa experiență clinică. Aceasta carte importantă este de o mare
valoare pentru studentii în psihologie, pentru toți cei interesați de psihanaliza teoretică și
practică.

Corneliu Irimia
Doctor în psihopatologie psihanalitică
Președintele Asociației de Consiliere
și Psihoterapie Psihanalitică
din București

Introducere

Psihanaliza este un domeniu care suscită – indicator al faptului că ne pune în dialog cu

universul interior integral, atribuit proiectiv exteriorului. Psihanaliza este un domeniu al
cunoaşterii intergrative, ab initio, întrucât este „o pledoarie” pentru recuperarea fiinţei umane
sub toate aspectele sale, începând din zonele „joase”, ale dorinţei inaccepabile, până la cele
înalte, ale excelenţei fiinţei, colecţie de idealuri.
Se spune uneori cu voce tare (poate prea tare) că psihanliza este depăşită de actualitate, în
genere şi de unele metode psihoterapeutice, în speţă şi aceasta în primul rând pentru că ar dura
prea mult şi nimeni nu mai este dispus să aştepte. Nu credem însă că ciclurile naturii pot fi
grăbite prin ştiinţa actuală, deşi ştim că o parte dintre cetăţenii societăţii informatice şi-ar dori
acest lucru, pentru că nu mai au capacitatea de a aştepta, de a mai tolera frustrarea aferentă
oricărui proces de creștere, de a se înscrie în ciclurile universale – nici măcar în cele
circadiene, cât timp îşi încep somnul la mijlocul nopţii. Este plictisitor să aştepţi primăvara, să
aştepţi o plantă să crească etc. Mai bine să ai de-a face cu o plantă virtuală pe care o
controlezi după bunul plac şi să găseşti câtă primăvară vrei, chiar în toiul ierni, în cel mai
verde complex acvatic sau mall.
Societatea actuală invită sistematic spre exterior şi nu mai lasă timp şi spaţiu personal pentru
contactul cu noi înşine, ca şi cum în noi înşine nu am găsi mare lucru, cel mult destul „nimic”.
De aceea, cu atât mai mult este nevoie de ceea ce înseamnă fundamental psihanaliza – o
amenajare care permite reconectarea cu fundamentele fiinţei.
Prin urmare nu este vorba despre profunzime sau superficiu, ci despre faptul că fără a ne
conecta cu rădăcinile fiinţei orice construţie personală este supusă vicisitudinilor vieţii şi se
poate surpa – prin derive relaţionale, profesionale, prin varii maladii (graţie unităţii
psihosomatice), prin lipsa de sens şi cel mai rău, prin proiectarea agresivităţii distructive pe
celălalt sau prin încercarea de recuperarea narcisică prin dominare. În acest sens, după cum se
ştia, graţie lui Lao Tzi, în marea Chină antică – numai cel ce nu doreşte să conducă este un
conducător bun. Tot răul din lume este efectul pierderii contactului cu noi înşine.
Privită de un practician, psihanaliza este „o metaperspectivă” asupra comunicării, care este
necesară, prin efectele sale, oricărei aşezări relalionale. Analiza transfer-contra-trasfesferului,
de pildă, este denumirea tehnică dată capacităţii de a ieşi din bidimensionalitatea unui „joc”
pentru a ştii ce joc se joacă şi mai ales că există o multitudine de posibilităţi şi alegeri. De
aceea, a observa realitatea internă, înseamnă a observa formele de ataşare-implicare
Introducere în 11
psihanaliză

relaţională şi de a ştii ce anume se repetă compulsiv în cotidianul relaţional. Dispozitivul

psihanalitic oferă posibilitatea de creştere a capacităţii de observare, specifică Eului, de
„testare” a realităţii. Capacitatea de observare, pentru că este rezultatul istoriei obiectuale,
relaţionale nu se poate modifica prin solitudine (auto-analiza sau alte tehnici care nu-l
presupun pe celălalt, menţin subiectul în propriile sale marje de funcţionare). Realitatea se
constituie relaţional şi, de aceea, numai pe această cale se poate modifica.
Psihanaliza nu este revolută – nevoia noastră de omnipotenţă este cea care nu tolerează
realitatea psihică profundă şi faptul că nu putem controla inconştientul, Se-ul, tocmai pentru
că este „impersonal”, adică nu ne aparţine ca fiinţe conştiente, ci numai ca „totalităţi” psihice,
or timpurile actuale ne invită la „partiţionare”, la „decupare” şi nu la marea perspectivă
integrativă asupra lumii. Psihanaliza este, sub acest aspect, afiliată perspectivei inter-
existenţei, interconexiunii, universului holografic şi, implicit, valorilor perene propuse de
toate tradiţiile lumii. Cu ştiinţa experienţială a interconexiunii, nu am fi ajuns în pragul
dezastrului ecologic.
Textul introductiv de faţă este o încercare de prezentare succintă a unor concepte
fundamentale ale psihanalizei şi se sprijină pe structra lucrărilor introductive semnate de Vera
Şandor, Itinerar de psihanaliză (Ed. Fundaţiei Generaţia), Vasile Dem Zamfirescu,
Introducere în psihanaliza freudiană şi post-freudiană (Ed. Trei) şi Eugen Papadina,
Psihanaliză şi psihoterapei psihanalitică (Ed. Juranlul Literar), cărora le mulţumesc - în acest
mod - pentru faptul că mi-au fost maeştri.
Pentru că nu este posibil să înţelegi psihanliza decât într-o manieră experienţială, este necesar
să ştim că orice formă de cunoaştere cognitivă, conceptuală, precum aduce textul de faţă, este
numai un model al realităţii, o hartă a sa şi nu „teritoriul”. De aceea, înainte de a accepta sau
refuza, de a intra în jocul cognitiv al relaţiei cu psihanaliza şi al partizanatelor cu nuanţe
sectariene, este mult mai bine să mergeţi în cabinetul unui psihanalist (recomandat ca atare de
Societatea Română de Psihanaliză sau de Asociația de Consiliere și Psihoterapie Psihanalitică
din București) şi să zăboviţi acolo un timp. Atunci veți putea alege în experiență de cauză
calea dumneavoastră în psihoterapie.

prof. univ. dr. Matei Georgescu

Membru al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză - IPA
Formator şi supervizor al Asociaţiei de Consiliere şi Psihoterapie Psihanalitică din Bucureşti
(Membră a Federaţiei Europene de Psihanaliză)

Obiectivele cursului
Obiectivul general al disciplinei:
Familiarizarea studenţilor cu problematica teoriei șI a practicii psihanalitice, având
drept principale repere spațiile epitesmologiei psihanalitice:
 Istoria psihanalizei
 Teoria psihanalitică;
 clinica șI tehnica psihanalitică;
 psihanaliza aplicată

Obiectivele specifice
1. Cunoaştere şi înţelegere:
Introducere în 12
psihanaliză

 Să identifice şi explice conceptele psihanalizei

 Să integreze conceptele specifice psihanalizei în perspective evoluției acestui
domeniu.
 Să înţeleagă tehnicile de cercetare specifice psihanalizei.
2. Explicare şi interpretare:
 Să explice şi să interpreteze conceptele psihanalizei
 Să explice modul în care psihanaliza a influențat gândirea psihologică
3. Instrumental-aplicative:
 Să dobândească şi dezvolte abilitǎţi cognitive necesare orientării teoretice în
domeniul psihanalizei.
 Să dobândească abilitǎţi elementare necesare practicării psihanalizei aplicate.
4. Atitudinale:
 Să adopte o atitudine proactivă şi pozitivă în raport cu practica psihanalizei.
 Să înțeleagă funcția cadrului psihanalizei.

Competenţe şi abilităţi conferite

După parcurgerea acestui curs, studenții vor dobândi următoarele competenţe şi

abilitaţi:
Utilizarea adecvată în comunicarea profesională a conceptelor, metodelor şi
instrumentelor specifice evaluării psihologice (individuală, de grup şi organizaţională)
Interpretarea situaţiilor concrete de asistenţă psihologică (la nivelul individului/grupului/
organizaţiei)
Elaborarea strategiei/strategiilor de intervenţie în vederea rezolvării problemelor
grupului ţintă/
Construirea unei relaţii de comunicare adaptată la caracteristicile psihologice şi la
nevoile beneficiarului.
Exercitarea sarcinilor profesionale conform principiilor deontologice specifice în
exercitarea profesiei.

Resurse şi mijloace de lucru

Pentru studenții înscriși la forma de învățământ cu frecvență redusă și la distanță,

cursul se predă pe baza manualului redactat în tehnologia ID-FR, manualul de față constituind
baza studiului individual. De asemenea, studenţii dispun, pentru studiul individual, şi de
material publicat pe Internet sub formă de sinteze şi teste de autoevaluare. În timpul
convocărilor (întâlnirilor „faţă în faţă”), în prezentarea cursului vor fi folosite echipamente
audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru
conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Introducere în 13
psihanaliză

Activităţile tutoriale se vor desfăşura în cadrul întâlnirilor „faţă în faţă” și prin dialog
la distanţă, pe Internet, dezbateri în forum, răspunsuri online la întrebările studenţilor în
timpul e-consultatiilor, conform programului fiecărui cadru didactic-tutore.

Structura cursului în tehnologie ID-IFR

Cursul este compus din VII unităţi de învăţare

Unitatea de învăţare 1. EPISTEMOLOGIE PSIHANALITICĂ - 5 ore

Unitatea de învăţare 2. CONFLICTUL PSIHIC - 2 ore

Unitatea de învăţare 3. ELEMENTE DE PSIHOGENEZĂ TIMPURIE -1 oră

Unitatea de învăţare 4. PULSIUNE ȘI DESTINE PULSIONALE - 1 oră

Unitatea de învăţare 5. SEXUALITATE INFANTILĂ – 2 ore

Unitatea de învăţare 6. ELEMENTE DE PSIHANALIZĂ APLICATĂ -1 oră

Teme de control (TC)

Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi
prezentări şi dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, aplicaţii
practice, studii de caz, simulări de teste/teme de control după tematica de mai jos:
1. Delimitări conceptuale ale psihanalizei – specificul epistemologic. (4 ore)
2. Fundamente ale abordării psihogenetice stadiale psihanalitice. (6 ore)
3. Elemente de psihanaliză aplicată. (4 ore)

Bibliografie obligatorie
Freud, S., Opere II, Nevroza la copil, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., Opere IV, Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., Opere VII, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002.
Georgescu, M., Jurnal al defensei prin scris, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2005.
Georgescu, M., Ghidul psihanalistului perfect, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2006.

Bibliografie opţională
Freud, S., „Contribuţii la psihologia vieţii erotice”, în Freud, Opere 6, Studii despre
sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001
Introducere în 14
psihanaliză

Freud, S., „Declinul complexului Oedip” , în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed.
Trei, Bucureşti, 2001.
Freud, S., „Declinul complexului Oedip”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed.
Trei, Bucureşti, 2001
Freud, S., „Dincolo de principiul plăcerii”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed.
Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Dincolo de principiul plăcerii”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed.
Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Eul şi Se-ul, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti,
2000.
Freud, S., „Eul şi Se-ul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti,
2000.
Freud, S., „Formulări asupra celor două principii ale funcţionării psihice”, în Freud, Opere 3,
Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Inconştientul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti,
2000.
Freud, S., „Inconştientul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti,
2000.
Freud, S., „La décomposition de la personnalité psychique”, în Nouvelles conférences
d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1995.
Freud, S., „Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Refularea”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti,
2000.
Freud, S., „Remarci asupra unui caz de nevroză obsesională”, în Freud, Opere 7, Nevroză,
psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002
Freud, S., „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, în Freud, Opere 6, Studii despre
sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001
Freud, S., Freud, Opere 9, Interpretarea viselor, Ed. Trei, Bucureşti, 2003.
Gorgos, C., Vademecum în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1995.
Holdevici I., Elemente de psihoterapie, Ed. All, Bucureşti, 1996.
Ionescu, Ş., Jacquet M.­M., Lhote Claude,  Mecanismele de apărare,  Polirom, Bucureşti,
2002.
Laplanche, J., Pontalis, J.-B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucureşti, l994.
Predescu, V., coord., Psihiatrie, vol. I şi II, Bucureşti, 1989-1998.
S. Freud, „Câteva tipuri de caracter din practica psihanalitică”, în Freud, Opere 1, Eseuri de
psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 2000
Zamfirescu, V. D, Introducere în psihanaliză, Ed. Trei, Bucureşti, 2003.
Introducere în 15
psihanaliză

Metoda de evaluare
Examenul   final   se   susţine   sub   formă   scrisă,   ţinându­se   cont   de   activitatea   şi
evaluarea pe parcurs a studentului.
Introducere în 16
psihanaliză

Unitatea de învăţare 1
EPISTEMOLOGIE PSIHANALITICĂ

Cuprins
0 1.1. Introducere
0 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2 Epistemologie psihanalitcă
3 Teoria psihanalitică
4 Clinica/tehnica
5 Psihopatologie psihanalitică
6 Psihanaliza aplicată
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

1.1. Introducere

Introducere – Inconștient, Subiect, Cunoaștere

Psihologia inconştientului
Psihanaliza este o teorie generală a funcţionării psihismului
întemeiată pe existenţa fenomenelor inconştiente.
Freud a introdus fenomenologia inconștientului, în domeniul
psihologiei, într-o manieră inedită, chiar dacă acest concept se afla în
uz în filosofie. Remarcăm, în acest sens, lucrarea filosofului german
Eduard von Hartmann (1838-1917), Filozofia inconştientului (1869).
Influenţa lui von Hartman sub aspectul semnificaţiilor conceptuale
ale „inconştientului” este redusă întrucât propunerile teoretice ale lui
Freud sunt rezultatul cercetării clinice şi nu ale speculaţiunii. De
aceea, la von Hartmann, găsim un inconștient „generalizat”,
principiu metafizic ultim, care este atât Voință, cât și Rațiune şi nu un
rezultat empiric-clinic.
Psihologia întemeiată de Freud este expresia unei rupturi
epistemologice prin care o realitate psihică profundă (inconştientul şi
apoi Se-ul), devine dintr-una eludată şi inexistentă, una determinantă.
Freud recuperează şi lărgeşte considerabil extensiunea fenomenelor
psihice arătând (într-un anumit consens cu von Hartmann) că există
„forţe” psihice a căror dinamică, indiferent dacă este ignorată sau
(re)cunoscută, determină, într-o pondere considerabilă, viaţa psihică.

Cunoaştere și subiectivitate
Proba experienţială a acestor „forţe” psihice, proba personală a
existenţei inconştientului, unica ce poate genera empiric convingerea
existenţei şi a consistenţei lor, a antrenat dificultăţi în recunoaşterea
psihanalizei ca ştiinţă. Faptul că psihismul uman poate fi condus de
alte „forţe” decât cele conştient-voliţionale a adus reprezentării
moderne a fiinţei umane auto-determinate, produs al pozitivismului,
o sensibilă atingere.
De-centrarea ontologică a omului, „căderea” din zenitul
omnipotenţei conştiente a fost însă o mişcare înscrisă în evoluţia
Introducere în 17
psihanaliză

firească a cunoaşterii, marcată, în acest sens, de figuri precum

Copernic sau Darvin. Inconştientul este, prin alcătuirea său,
generatorul ultimei reducţii narcisice, consecinţă a faptului că
puterea voliţiei şi a raţiunii este frecvent depăşită: pentru că ni se
întâmplă lucruri incontrolabile; das Es, Se-ul„ne trăieşte pe noi” şi nu
invers, chiar dacă, prin raţiune şi logosul teoric avem impresia unor
forme de control.
Freud avea nevoie de un termen al cărui halou semnatic să indice
ceea ce este impersonal în fiinţa noastră. De aceea, a ales, pentru a
aproxima prin cuvântul potrivit (etiu al realităţii 1) calitatea de esenţă
a inconştientului, pronumele impersonal das Es. Termenul a fost
folosit şi de către Walter Georg Groddeck în Cartea Sinelui2 (1923),
pentru a preciza statul ontologic uman în care expresia „noi trăim”
trebuie reformulată prin „noi suntem trăiţi”.
Demersul clinic al psihanalizei este sintetizat de Freud în „Wo Es
war, soll Ich werden” – Se-ul-analizant trebuie să devină Eu-analizat.
Psihanaliza este, ab initio, un instrument de explorare şi apropriere,
într-o anumită măsură a psihismului profund astfel încât prin
creşterea capacităţii de compromis a Eului, individul să fie mai puţin
„stăpânit” de forţa autonomă a refulatului.
Odată cu paradigma psihanalitică este (re)întrodusă în cunoaştere,
treptat, subiectivitatea, dimensiune care a fost programatic exclusă
din ştiinţa, mereu aflată într-o cursă asiptotică spre obiectivitatea
pură.
Ştiinţa dură, cea care a permis constituirea legică a cunoaşterii, a
presupus izolarea factorului subiectiv, or tocmai acesta este nucleul
ontic uman.
Izolarea factorului subiectiv din cunoaşterea modernă se întemeiază
pe perspectiva carteziană. Rene Descartes a căutat să-şi întemeieze
cunoaşterea pe un „adevăr” incontestabil, care să permită
reconstrucţia cunoaşterii pe fundamente de o absolută validitate.
În perspectivă carteziană, există o mare influenţă a observatorului
asupra a ceea ce se observă şi asupra concluziilor. De aceea, numai
un agent cunoscător care este izolat de obiectul cunoaşterii este şi
unul fiabil. Agentul cunoscător în varianta carteziană, întemeiat pe
îndoială metodică, este obiectiv-separat de obiectele cunoaşterii.
Ştiinţa, pentru a putea aplica modelele sale asupra omului a trebuit să
opereze acest clivaj metodologic. Menţinerea dozei metodologice de
obiectivitate, în special în domeniul cunoaşterii omului, a fost
masivă, mergând până la excluderea oricărui factor autonom,
potenţial inductor „de haos” în ordinea controlată a voinţei. În aceste
sens, ca precauţie antimetafizică, cunoaşterea modernă este
corelativă pozitivismului, verificării prin repetabilitate
intersubiectivă.
Perspectiva carteziană este adânc intricată în gândirea şi limbajul
occidentului şi continuă să genereze efecte asupra raportului cu
domeniul psihanalizei şi a reprezentării colective a acesteia.
Faptulc că Freud a resubiectivizat cunoaşterea a atras psihanalizei
critica unei pseudoştiinţe. Cu toate acestea, teoria freudiană asupra
proceselor inconştiente reflectă stilul cartezian, obiectiv, prin însăşi
faptul că opera freudină este o încercare de a produce „idei clare şi
distincte”3.
1
Cardinal, M., Les mots pour le dire, Grasset & Fasquelle, 1975.
2
Georg Groddeck, The Book of the It, Vision Press (1979 ed).
Introducere în 18
psihanaliză

Psihologia s-a constituit ca ştiinţă prin demers experimental, obiectiv,

în timp ce mişcarea freudiană a apărut ca separată acestei direcţii şi
corpusul teoric al psihanalizei, anacronic în contextul paradigmatic al
timpului său. Poate că acuza de pansexualism va fi fost un recul al
acestui contratimp cu „main stream-ul” ştiinţei.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Conturarea spațiului epistemologiei psihanalitice

Competenţele unităţii de învăţare:

Explorarea și înțelegerea conceptelor: Explorarea și

înțelegerea istoriei psihanalizei, a teoriei, clinicii și tehnicii
psihanalitice, a psihopatologiei psihanalitice și a psihanalizei aplicate

Timpul alocat unităţii: 5 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. EPISTEMOLOGIE PSIHANALITICĂ

Epistemologia psihanalitică, după Jean Laplanche, se desfăsoară în ordinea a patru
„spaţii” aflate în interacţiune reciprocă, la care vom mai adăugă, din raţiuni didactice, unul
(psihopatologic, care este reductibil la cel al teoriei):
1. Istoria psihanalizei: psihanaliza este domeniu dinamic al cunoașterii care evoluează în raport cu
realitatea clinică și socială, pe care o reflectă prin instrumente specifice.
2. Teoria: psihanaliza este un sistem teoretic întemeiat pe principii fundamentale: trecerea de la
descriptiv la cauzal, continuitatea dintre normalitate şi patologie, existența fenomenelor inconștiente,
continuitatea psyche-soma, explicația metapsihologică, principiile funcționării psihice (al constanței,
al plăcerii, al realității, al datoriei, al vieții, al morții);
3. Clinica/tehnica: psihanaliza este o formă de psihoterapie, o tehnică de explorare a fenomenelor

3
 R., Stolorow, G. Atwood, D. Orange, Worlds of Experience, Basic Books, N.Y, 2002, pp. 1­38.
Introducere în 19
psihanaliză

psihice profunde și de tratare a tulburărilor psihice; presupune principii de amenajare a relației:

cadrul analitic, neutralitatea, asocierea liberă, abstinența.
4. Psihopatologie psihodinamică: în care tulburarea psihică este înțeleasă într-un complex ansamblu
metapsihologic ceea ce conferă psihanalizei unicitate pentru că a generat o psihopatologie etiologică
și nu una descriptivă, precum cea psihiatrică.
5. Psihanaliza aplicată: psihanaliza este un instrument care permite înțelegerea extensivă atât a
fenomenelor psihice cât și a celor culturale; este o antropologie întemeiată pe cunoașterea evoluției
fenomenelor psihice.

Istoria psihanalizei - repere elementare

Psihanaliza este o ştiinţă care s-a constituit şi dezvoltat prin recul empiric, prin efortul de a elabora, de
a conferi sens, fenomenelor intrapsihice şi intersubiective ale clinicii. De aceea, din momentul naşterii
psihanalizei şi al contextului social-istoric de sfârşit de secol 19 şi până astăzi, psihanaliza a evoluat
prin resursele clinice specifice şi a dobândit o bună diversitate în interiorul graniţelor sale.
Întrucât corpusul teoretic construit de Freud a fost generat şi remaniat în raport cu observaţia clinică,
orice critică a psihanalizei pentru a fi validă, trebuie să folosească aceleaşi metode de cercetare.
Freud şi-a întemeiat cunoaşterea pe fondul paradigmatic existent şi, în acest sens, putem observa
„urme”, uneori consistente, ale unor autori sau domenii de cercetare, cum ar fi sugestiologia şi ştiinţa
hipnozei.
Influenţele gândirii freudiene din zona terapeuticii medicale au fost multiple. Începând de la
precursorul Franz (Friedrich) Anton Mesmer, la James Braid, pionier al studiilor ştiinţifice asupra
hipnozei, la gânditori precum fondatorul „Şcolii Sugestiei” de la Nancy Ambroise-Auguste Liebault
sau Hippolyte Bernheim, părintele teoriei sugestivităţii. Pornind de la experimentele de sugestie post-
hipnotică ale lui Hippolyte Bernheim (la care a participat în anul 1889) în care subiectul executa, la
ieșirea din starea hipnotică, comenzile administrate în transă fără a putea spune motivul, Freud a
explorat motivele pentru care subiectul uită evenimentele traumatice.
Însă personalitatea care avea să îl influențeze în mod decisiv pe Freud a fost neurologul și psihiatrul
Jean Martin Charcot și a sa apetență pentru realitatea clinică, mai mult decât pentru teorie: „la
theorie, c’est bien, mais ca n’empeche pas les faits d’exister” 4. Timp de un semestru, între 13
octombrie 1885 și 28 februarie 1886, Freud a participat la celebrele lecții clinice de marți, ținute de
Charcot în Spitalul Universitar Salpetrière.
Chiar dacă Charcot a demontat prejudecata relaţiei necesare isterie-feminin, a curentului uterin,
Charcot și a fost primul care a remarcat influența sexualității în problematica isteriei, a refuzat să îi
confere un loc de referință în etiologie. A rămas primul care a indicat, pentru isterie, o altă etiologie
psihogenă, decât cea organică.
Mergând pe calea deschisă de Charcot, Freud a continuat – cu mult curaj pentru morala victoriană a
epocii sale – direcţia etiologică deschisă de Charcot.
Psihanaliza a pornit în perioada sa „preistorică”, pe care o putem situa cu aproximaţie între 1882-
1897; astfel a pornit din registrul „biologic” al neurologiei, din care Freud a început să restituie
treptat psihismului locul principal, în special în ceea ce priveşte conţinuturile aflate sub incidenţa
„legii” sociale şi, de aceea, cenzurate.
Prin textul Studii asupra isteriei (1895), Freud propune în etiologia maladiei isterice și a nevrozei,
în genere, un „alt fel” de cauzalitate: sexualitatea.
De aici, concluzia, de mare curaj: Nevroza are o etiologie traumatică în care sexualitatea are rolul
central. În această etapă a explorării, Freud a considerat că realitatea psihică este determinată de
realitatea externă. De aceea, a înțeles etiologia sexuală a nevrozei ca rezultat al unui context
traumatic real, respectiv seducerea copilului de către adult.
Teoria seducției infantile a fost expresia unui model al psihismului în care realitatea psihică, internă
se află într-o relație „directă” cu cea externă. Freud a renunțat la această perspectivă, în anul 1997,
pentru că înțeles faptul că realitatea internă este constituită prin prelucrarea, în diferite grade
(uneori până la a eludare) a celei externe. Realitatea internă este o construcţie (în care fantasma este
priritară) ale cărei legi de fundamentare Freud şi-a propus să le înţeleagă.
Din acest punct, teoria traumei s-a dezvoltat în două direcţii:
4
Teoria este bună însă nu împiedică faptele să existe.
Introducere în 20
psihanaliză

1. teoria libidoului şi dinamica inconştientului, începând cu fenomenele rezistenţei şi funcţionarea

proceselor primare, condensarea, deplasarea etc;
2. teoria transferului şi modalitatea de definire a relaţiei terapeutice.
Pentru că s-a considerat a fi un „hipnotizator mediocru” şi „nu a reuşit niciodată să îi impună unui
bolnav o scenă la care se aştepta” 5 Freud a căutat o altă cale spre traumă. Aceasta cu atât mai mult cu
cât hipnoza, chiar dacă permitea accesarea contextului traumatic, era o metodă care nu asigura
rezultate profunde întrucât simptomele reveneau în mod frecvent. Însă repere minuscule ale hipnozei
se regăsesc în amenajarea psihanalitică: prin divan şi prin regula liberei asociari, cadrul analitic a
păstrat condiţiile instaurării unei stări de sorginte hipnoidă.
Din perspectivă clinică, psihanaliza este rezultatul remanierilor tehnice, a capacităţii de a învăţa de la
pacienţi.
După cum arătam, iniţial, Freud a încercat să înţeleagă psihismul folosind modelele biologice ale
neurologiei. De aceea, Freud a folosit metoda catarctică, dezvoltată Joseph Breuer, care consta în
„interogarea” pacientului aflat sub hipnoză, pentru a căuta elementul traumatic, pentru a facilita
legătura cu afectul specific şi a provoca abreacţia. Efectul terapeutic consta în descărcarea afectului
generat de traumă.
Catarsisul, descărcarea este expresia modelului neurologic al arcului reflex, care arată faptul că o
excitaţie externă, dacă este prelută printr-o cale neuronală senzitivă, va genera în organism un cuantum
de energie care va fi descărcat motoriu. Pornind de la aceast model, Freud a considerat în Proiect de
psihologie (1895), că există tendinţa implicită a reţelei neuronale de a evacua total energia (principiul
inerţiei).
Freud a putut observa din cazul Anna O., pe numele real, Bertha Pappenheim, ceea ce Breuer nu a
reuşit, în relaţia sa cu pacienta: erotismul. În relaţia medic-pacient „infiltrarea” erotismului era un
fenomen cu totul reprobabil, de aceea, Breuer, aflat sub incidenţa „legii” etice nu a putut să re-
cunoască dorinţele pe care le avea pacienta sa.
Fondul relaţiei şi trairile sale în raport cu ceea ce va urma să fie conceptualizat ca transfer erotic, a
fost ceea ce l-a determinat pe Breuer să încheie tratamentul prin metoda catarctică 6. Pentru Freud acest
indiciu a fost suficient pentru a-şi pune problema importanţei sentimentelor pe care pacientul le are
faţă de medic, deschizând astfel calea teoretizării transferului.
Freud va renunţa la hipnoză pentru a folosi sugestia simplă, în combinaţie cu presarea frunţii
pacientului, în scopul de a susţine şi stimula regăsirea amintirilor patogene ale pacientul. A aplicat
această tehnică, pe care o putem numi asociaţie impusă, pacientelor cunoscute sub numele de Miss
Lucy şi Elisabeth von R.
Prin tehnica asociaţiei impuse, Freud înţelege atât motivul pentru care trauma nu poate fi rememorată
(prin dificultatea de a elabora evenimentului traumatic, ce este fie dureros, dezagreabil sau în
contradicţie cu morala), cât şi faptul că există o forţă care se opune rememorării. Ca urmare, descoperă
fenomenul rezistenţei, care are aceeaşi sursă cu forţa care blochează rememorarea.
Din pricina fenomenului rezistenţei, asociaţia impusă şi orice formă de impunere nu mai putea fi o
tehnică utilă în reconstituirea traseului spre traumă. Reacţia celebrei paciente Emmy von N., la tehnica
sa („Nu vă mişcaţi ! Nu mai vorbiţi ! Nu mă atingeţi !”) i-a permis lui Freud să se situeaze într-o
poziţie diferită în demersul terapeutic, prin care să ofere pacientului „spaţiu”, să îi permită să
vorbească liber.
Debutul acestei metode, care a devenit asociaţia liberă, este 1 mai 1889. Prin această remaniere
tehnică, atingerea fizică a fost înlocuită cu un alt ordin de „atingere”, cea mental-asociativă iar planul
fizic a fost înlocuit cu cel simbolic. Pentru a facilita „atingerea” mentală, asocierea liberă, este necesar
ca descărcarea prin comportament, prin act, să fie limitată.
Graţie „curei prin vorbire”, ca etapă necesară în devenirea psihanalizei, Freud a realizat valoarea
terapeutică a cuvântului, ca reprezentant criptat, derivat al inconştientului, ceea ce îl va orienta în
direcţia explorarii psihismului ca „arheologie a profunzimilor”.

5
S. Freud, „Despre etiologia isteriei”, în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom, angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 62.
6
Spre deosebire de varianta lui Ernst Jones, care arăta în lucrarea dedicată vieţii lui Freud, Viaţa şi opera lui Sigmund Freud (La vie et
l'œuvre de Sigmund Freud (trois tomes) PUF-Quadridge rééd. 2006), faptul că Breuer nu ar mai fi văzut-o pe Bertha, Albrecht Hirschmüller
arată că Breuer ar fi continuat să îţi vadă pacienta (Albrecht Hirschmüller: Physiologie und Psychoanalyse im Leben und Werk Josef Breuers.
Bern, 1978).
Introducere în 21
psihanaliză

Sub aspect tehnic, asocierea liberă se îndepărtează de metoda catartică întemeiată pe modelul
descărcării imediate. Asociaţia liberă permite totodată, prin reculul elaborărilor teoretice, trecerea de la
modelele simpliste ale acumulării şi descărcării energiei, la dinamicile complexe ale transformării sale,
care presupum acumularea şi procesarea energiei psihice.
Prin metoda asociaţiei libere, Freud descoperă rolul sexualităţii care justifică abandonarea teoriei
traumei: „nici un simptom isteric nu porneşte doar dintr-o singură experienţă reală, ci de fiecare dată,
amintirea trezită prin asociaţie, acţionează împreună cu o experienţă mai timpurie în calitate de cauză
determinativă a simptomului”; „indiferent de la ce caz sau de la ce simptom pornim, în final ajungem
pe tărâmul trăirii sexuale”. 7
De aceea, conflictul se mai joacă între uitare şi rememorare, ci între forţe represive şi forţe pulsionale.
Remarcabila lucrare dedicată visului8 (1900) deschide următoarea etapă a teoretizării freudiene, în care
psihismul profund, conţinutul latent, (tran)scris într-un cod diferit, este diferit de psihismul
superficial, de conţinutul manifest. Astfel, apare prima topică tripartită care reuneşte conştientul,
preconştientul şi inconştientul.
Apariţia, în anul 1905, a celor Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii poate fi considerat punctul din
care teoria libidoului şi a sexualităţii devine axul de studiu predilect. Concepte fundamentale ale
psihanalizei precum pricipiile plăcerii şi ale realităţii, se conturează, deschizând porţile spre
teoretizarea refulării, a triangulării timpurii etc.
Etiologia patologiei psihice este înţeleasă în perspectiva stadială a dezvoltării, pe ale cărei puncte
de discontinuitate Freud le va conceptualizate prin traumatism, fixaţie etc. Sensul curei
psihanalitice constă, astfel, în remanierea punctelor de discontinuitate ale dezvoltării, care devin
accesibile numai prin „regresie”.
Pe măsură ce cadrul analitic este stabilit şi importanţa fenomenului transferului devine cardinală,
interpretarea este instrumentul tehnic fundamental, care nu a fost necesar în metoda catarctică sau
asociaţia impusă: interpretarea este mijlocul de reconstituire a istoria infantile a pacientului.
Teoria transferului permite reorganizarea relaţiei terapeutice, a cadrului. Transferul se poate manifesta
cu claritate dacă anumite condiiţie de cadru sunt respectate; amenajările tehnice permit dezvoltarea
transferului şi numai în anumite condiţii, analiza transferului. De aceea, Freud şi-a dat seamă că
pacientul nu poate fi invitat la masă şi că nu este recomandată nici o altă interacţiune cu pacientul în
afara cadrului9.

Teoria psihanalitică
Principii fundamentale
1. Trecerea de la descriptiv la cauzal
Perspectiva psihanalitică se caracterizeză prin faptul că trece dincolo de descrierea fenomenelor
psihice, graţie unei abordări dinamice: „o dată cu admiterea sistemelor psihice [Ics, Pcs, Cs],
psihanaliza a făcut un pas mai departe faţă de psihologia descriptivă a conştiinţei […]. Ea se
deosebeşte de psihologie în principal printr-o concepţie dinamică a proceselor psihice; la aceasta se
adaugă faptul că ea ia în consideraţie şi topica psihică 10”.

2. Principiul continuităţii
A. Între normalitate şi patologie. Continuitatea palierului normalității cu cel al patologiei, sub
aspectul calității proceselor psihice, a fost expresia gândirii integrative freudiene.
Teoria psihanalitică are ca fundament continuitatea dintre procesele psihice aflate în zona
normalității în raport cu cele din zona patologiei, pentru că între cele două categorii de fenomene
există exlusiv o diferență de grad și nu una de natură. De exemplu, atât un psihopat antisocial cât și
un cetățean onorabil pot să resimtă, intern, agresivitate, însă numai primul le va trece, fără să ţină
cont de contextul social, în act. Sursa comportamentului agresiv este unitară, ţine de mişcările
pulsionale iar diferenţele rezultă din modul în care expresia pulsionale este amenajată psihic.

7
S. Freud, „Despre etiologia isteriei”, în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom, angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 56-57.
8
Interpretarea viselor.
9
După cum a procedat cu pacientul său celebru Ernst Lanzer, denumit „Omul cu şobolani”.
10
S. Freud, „Inconştientul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 99.
Introducere în 22
psihanaliză

B Între somatic şi psihic. Psihanaliza nu separă corpul de psihic, înţelegând atât faptul că
metabolismul biologic este întotdeauna însoţit de unul psihic, cât şi continuitatea psyche-soma sub
aspectul energetic. Perspectiva psihosomatică presupune această continuitatea, care se reflectă atât
în simptomul conversiei, cât şi în somatizare. În cazul somatizării energia se descarcă direct în corp
întrucât există un deficit de procesare psihică, Sub acest aspect, J. Cain arată în Psihanaliză şi
psihosomatică faptul că boala psihosomatică pare „să scape” domeniului simbolic.

3. Principiul constanței/homeostazia/Nirvana
Freud a preluat şi modelele fizicii care reprezentau expresia rigorii ştiinţifice. Unul dintre principiile
termodinamice surprinde maniera în care, într-un sistem închis, orice diferenţe de nivel energetic se
egalizează, pentru a echilibra sistemul. Acest principiu poate fi aplicat şi psihismului cu amendamentul
că în domeniul „viului” nu există sisteme închise: oricare ar fi forţele psihice aflate în interacţine,
acestea tind spre momente de echilibru dinamic. Momentele de echilibru dinamic sunt expresia unui
„nivel” al energiei psihice pe care sistemul încearcă să îl menţină constant. Nivelul energiei psihice
reprezintă un „palier” constituit din excitaţie, pe care, în consecinţă, sistemul va încerca să îl menţină
cât mai scăzut.
Principiul constanţei energetice a unui sistem a fost formulat de către medicul, fizicianul, psihologul,
întemeietor al psihologiei experimentale și al psihofizicii Gustav Theodor Fechner, în lucrarea Idei ale
istoriei creării și dezvoltării organismului 11 (1873). Fechener, ca și Freud a fost influențat de
perspectiva lui Ch. Darwin. Fechner a elaborat cinci principii emergente organizării și dezvoltării
materiei organice şi anorganice, stadii ale stabilităţii şi instabilităţii dinamice necesare în procesul
(auto)organizării sistemelor.
Ideea a fost preluată de fiziologul Walter Bradford Cannon sub forma conceptului de homeostazie. În
lucrarea Înţelepciunea corpului12 (1932) Cannon descrie homeostazia prin patru principii, pe care le
redăm intergral avînd în vedere importanţa lor:
1. sunt necesare diferite mecanisme pentru ca un sistem deschis să îşi menţină constanţa;
2. constanţa presupune ca orice tendinţă la schimbare să fie contracarată de rezistenţa sistemului;
3. reglarea sistemică a homeostaziei presupune mecanisme complexe care operează simultam şi/sau
succesiv;
4. homeostazia nu este efectul hazardului, ci al organizării.
Echilibrul energetic a fost pentru Freud un pricipiu cardinal de organizare a sistemului psihic.
Dezvoltarea psihică presupune constituirea structurilor necesare pentru ca energia psihică să nu de
descarce i-mediat, ci să permită prin acumulare, existenţa fenomenelor psihice complexe.
Principiul subiacent consta în faptul că starea organică, procesele vieţii reprezintă „o derogare” de la
starea anorganică, ne-vie, în sensul în care, în lipsa structurilor necesare, energia nu poate fi acumulată
şi se descarcă direct şi total. Starea anorganică presupune, deci, că echilibrul energetic este realizat
prin descărcarea totală a energiei. Starea de zero energetic este cel mai stabil palier, în timp ce orice
stare energetică este supusă dinamicii şi instabilităţii, necesitând importante resurse reglatorii.
Întrucât descărcarea totală a energiei este cel mai stabil palier, Freud a considerat în Dincolo de
principiul plăcerii că scopul oricărei organizări vitale este starea anorganică, spre care tinde.
Ideea stării anorganice ca scop a reluat-o în 1912 celebra pacientă a lui Jung, Sabina Spielrein și a
publicat-o, în Distrugerea drept cauză a deveniri: „Nu din întâmplare, anumiţi filosofi greci, cum a
fost Anaxagora, au căutat în procesul diferenţierii fiinţei, plecând de la elementele originare, sursa
răului universal. Acest rău constă în faptul că fiecare particulă a fiinţei noastre tinde să revină la
originea sa”13. Chiar dacă lui Freud nu i-a părut consistență la vremea apariției sale teoria distrugerii
propusă de Spielrein14, motivul distrugerii îl va însoți în opera sa. Regăsim această idee în Disconfort
în cultură (1932), atunci când îl citează pe Goethe: „... tot ce se naşte şi devine, e vrednic să se

11
Ideas in the History of Organism Creation and Development.
12
 Walter B. Cannon, The Wisdom Of The Body, W. W. Norton and Company, Inc.

13
A. Carotenuto, Sabina Spielrein, Entre Freud et Jung, Aubier Montaigne, 1981, p. 218.
14
S. Freud, C. G. Jung, Corespondance, vol. 2 (1910-1914), Gallimard, Paris, 1975, p. 262.
Introducere în 23
psihanaliză

prăpădească. Astfel cum tot ce voi numiţi păcat, distrugere şi rău, e însuşi elementul bun.” 15 În
Problema economică a masochismului (1924), Freud a preluat „principiul Nirvanei” al Barbarei Low
care postula tendinţa psihismului spre suprimarea excitaţiei interne: „orice neplăcere trebuie să
coincidă cu o creştere, fiecare plăcere cu o descreştere a tensiunii excitative existente în psihic,
principiul Nirvana ar sta pe de-a-ntregul în slujba pulsiunii de moarte […]” 16.
Astfel. pulsiunea de moarte, exprimă principiul suprimării tensiunii excitative ca formă de excelenţă a
echilibrului şi constanţei. Pulsiunea de moarte este orientată spre reducerea totală a tensiunii
excitative, şi spre revenirea fiinţei vii către starea anorganică 17, întrucât, aşa cum arată Freud, „scopul
vieţii este moartea […] şi starea inanimată exista înaintea celei animate” 18.
Pulsiunile de viaţă au scopul de a amâna efectele pulsiunii de moarte prin deflectarea acesteia spre
spre exterior.
Sub aspect clinic Freud a observat fenomenele pulsiunii de moarte, în interiorul psihismului, prin
manifestarea masochismului originar şi sub forma deflectată, orientată spre exterior, pe care a
denumit-o pulsiune de distrugere, respectiv, agresivitatea distructivă umană, în genere 19.
Existenţa unei „mişcări interne orientate spre distrugere”, a unei pulsiuni de moarte situată în
intimitatea fiinţei umane nu a fost uşor acceptată de către comunitatea ştiinţifică. În cadrul schimbului
epistolar ocazionat de activitatea Institutul pentru colaborare spirituală, pe fondul ameninţării
războiului, Freud îi scria lui savantului Albert Einstein, în anul 1933, despre imposibilitatea de a evita
tendinţa internă spre distrugere: „Poate aveţi impresia că teoriile noastre ar fi un fel de mitologie, care
nu mai este una fericită în cazul nostru. Dar, în fond, nu provine oare orice ştiinţă a naturii dintr-o
astfel de mitologie ? În fizica de astăzi se întâmplă oare altfel ?” 20.

4.Principiul fenomenologic al inconştientului

Psihanaliza este o psihologie a inconştientul, mai precis, în ordinea evoluției conceptuale a acestei
științe, este o psihologie a Se-lui.
Definiţie: Se-ul reprezintă instanţa personalităţii care are drept conţinuturi expresia psihică
inconştientă, înnăscută sau / şi dobândită prin refulare, a pulsiunii.
Prime caracteristici: În textul din 1915, care se situează în prima perioadă evoluţiei teoretice,
Inconştientul, Freud rezumă caracteristicile proceselor inconştiente 21:
 sunt atemporare – nu au nici o relaţie cu timpul. Relaţia temporară este legată de activitatea
sistemului preconştient.
 substituie realitatea exterioară prin cea psihică, sunt supuse principiului plăcerii;
Din perspectivă gnoseologică, o ştiinţă a inconştientului reprezintă o întreprindere dificilă întrucât
obiectul cunoaşterii este şi parte a subiectului cunoaşterii.
„Ceea ce numim inconştient, cele mai adânci mişcări pulsionale, nu cunoaşte nimic negativ, nici o
negaţie – contrariile se unesc în el – şi astfel nu cunoaşte nici propria moarte, căruia nu îi putem da
decât un conţinut negativ.”22 – în faţa unei astfel de constatări empirice, logica raţiunii, specifică
ştiinţei, în genere, este pusă în dificultate şi aceasta cu atât mai mult cu cât, per se, „procesele
inconştiente” sunt de necunoscut, „acoperite” fiind, timpuriu de alte procese psihice. De aceea,
fenomenele inconştiente nu pot fi cunoscute decât prin intermedii, fenomene de interferenţă, precum
actul ratat, visul sau prin simptomul nevrotic.

Precizări terminologice
15
S. Freud, „Disconfort în cultură”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 205.
16
S. Freud, „Problema economică a masochismului”, în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 265.
17
J. Laplanche, J.-B. Pontalis, op. cit., p. 371.
18
S. Freud, „Au-delà du principe de plaisir”, op. cit., 1981, p. 82.
19
Idem ,S. Freud, Nouvelles conférences sur la psychanalyse, op cit., p. 138.
20
S. Freud, „De ce război ?”, în Freud, Opere IV, Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 216.
21
 Freud, Opere III, Inconştientul, pp. 95­129.

22
S. Freud, „Consideraţii actuale despre război şi moarte”, în Freud, Opere IV, Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p.
44.
Introducere în 24
psihanaliză

Trecerea de la prima topică la cea de a doua (1920), corelativă trecerii de la „inconştientul”

substantival la o instanţa complexă, impersonală, das Es şi la folosirea advectivală a termenului
„inconştient” este efectul remanierii întregului sistem teoretic psihanalitic.
În limba română, în traducerea termenului Id, au existat două propuneri: „Sine” şi „Se”. Criteriul
electiv a fost exprimarea caracterului impersonal, în consecinţă, autonom de personalitate, al acestei
instanţe.
Prima, prin alegerea termenului „Sine”, a fost efectul traducerii Vocabularului Psihanalizei (1994), a
cărui menire a fost şi aceea de a statua în limba română terminologia psihanalitică.
Cea de a doua, corespunde traducerii primului volumul al Tratatul
ui de Psihanaliză Contemporană al reputaţilor cercetători ai Universităţii din Ulm, Helmut Thomä,
Horst Kächele (1999) care propune, prin aportului lui Vasile Dem. Zamfirescu, o echivalenţă prolifică
semnatic a termenului „das Es”, prin forma substantivată a pronumelui impersonal „Se”.
Tablouri semantice produse prin această alegere se situează aproape de realitatea clinică pe care Freud
a dorit să o reflecte: dorinţa Se trăieşte, durerea Se suferă (= Se-ul mă suferă pe mine). Termenul „Se”
a fost preluat şi în traducerea lucrării Dicţionarul Psihanalizei23.
De aceea, pentru a ne situa lingvistic în proximitatea pronumelui impersonal german das Es sau de
omologul francez Ça, optăm pentru termenul „Se”.

Coordonate ale Se-ului

Coordonate metapsihologice ale Se-ului24
- Psihogenetic este cea mai importantă şi veche instanţă a personalităţii.
- Topic reprezintă fundamentul celorlalte instanţe, faţă de care păstrează zone de intersecţie.
- Dinamic seaflă în conflict cu celelalte două instanţe ale personalităţii, Eul şi Supraeul.
- Economic ste principalul rezervor energetic-libidinal al personalităţii.

Coordonate psihologice ale Se-ului

- Funcţionează în ordinea proceselor primare, în care energia psihică circulă liber, fără constrângeri
între reprezentări, după principiul „mecanismelor” deplasării şi al condensării, ceea ce permite
reinvestirea energiei în reprezentările halucinatorii primitive, în scopul satisfacerii substitutive a
dorinţei.
- Funcţionează conform principiul plăcerii, respectiv al evitării neplăcerii (înţeleasă drept creştere a
cantităţii de excitaţie) şi al căutării plăcerii (respectiv de reducere a cantităţii de excitaţie).
- Funcţionează dincolo de principiul plăcerii, conform fenomenului clinic de compulsiune la repetiţie,
conţinutul pulsional al Se-ului, reflectând caracterul conservator al pulsiunii. Conservatorismul
pulsional este nuanţat exprimat de F. Nietzsche prin eterna reîntoarcere25.
- Este organizat prin complexe26, ansambluri de reprezentări şi amintiri intens investite afectiv.
- Este spaţiul de confruntare a celor două categorii ultime pulsionale, ale vieţii şi ale morţii.

Coordonate logice ale Se-ului

Întrucât conţinuturile Se-ului se situează dincolo de spaţiul-timp prin faptul că energia psihică se
deplasează şi condensează liber, fără a se fixa de o reprezentare şi a genera, implicit o structură, nu se
supune principiilor logicii clasice-aristoteliene ale identităţii, non-contradicţiei, terţului exclus.
Identitatea (principiul identităţii) este efectul „secundarizării” psihice, a investirii unei reprezentări şi a
legării energiei psihice de aceea reprezentare.
Identitatea este, în perspectiva lui Freud, corelativă trecerii de la reprezentarea lucrurilor la cea a
cuvintelor. Imaginea mnezică, pentru a fi conştientă trebuie să fie asociată cu o imagine verbală şi
aceasta este esenţa procesualităţii secundare.
23
Roudinesco, E., Plon, M., Dicţionarul Psihanalizei, trad. (în colaborare) Matei Georgescu, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, nominalizat de către
Asociaţia Editorilor din România la secţiunea „Cele mai bune traduceri ştiinţifice ale anului 2002”.
24
Georgescu, M., „Sinele de la Freud la Freud”, în Psihologia Sinelui, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2000.
25
„Lanțul cauzelor se-ntoarce iarăși, în care sunt încopciat, iar el mă va crea din nou ! […] Voi reveni, cu soarele acesta, cu pământu-acesta,
cu vulturul acesta […] – nu: nicidecum pentru o nouă viață sau mai bună sau asemenea cu aceasta, ci chiar pentru această unică și aceeași
viață, cu tot ce am măreț sau mic în mine”, F. Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 296.
26
Freud a fost reticent în privinţa utilizări conceptului de „complex”, în genere, preferând să îl aloce contextelor cheie precum cele are
triangulării (Oedip) sau ale „castrării”.
Introducere în 25
psihanaliză

Metapsihologia
Metapsihologia reprezintă zona cu cea mai mare elevaţie a teoriei psihanalitice. Este constituită dintr-
un ansamblu de modele care reflectă triaxial realitatea clinică, sub forma dinamicii procesuale şi
structurilor psihice. Înţelegerea metapsihologică a unui fenomen clinic presupune precizarea
aspectelor sale dinamice, economice şi topic-structurale.
Principalele scrieri cu caracter metapsihologic sunt Formulări asupra celor două principii ale
funcţionării psihice (1911), Dincolo de principiul plăcerii (1920), Eul şi Se-ul (1923).
După cum am văzut, Freud a conferit psihanalizei un caracter ştiinţific prin faptul că a făcut apel la
paradigmele „tari” ale timpului său, importând modele ale fizicii (cu precădere termodinamicii) şi
biologiei.
A abordat realitatea clinică într-o manieră raţională şi reducţionistă, în sensul de „reduce”, de a
„decupa” fenomenele complexe în părţi mai simple. Prin elaborarea metapsihologică Freud a dorit să
confere psihanalizei, fără exhivoc, un caracter ştiinţific, respectiv să definească precis entităţile
studiate, relaţiile dintre aceastea şi, drept consecinţă, să permită predicţii care să poate fi probate
experimental.

Conflict şi pulsiune
Viaţa psihică presupune o continuă dialectică (etimologic – a fi în contră) a forţelor psihice care sunt
întemeiate în registrul biologic. De aceea, nu există viaţă psihică în afara conflictului, înţeles în sensul
dinamicii, al opoziţiei, dintre pulsiune, dorinţă şi „Lege”, mecanisme de apărare. Orice fenomen
psihic, un act ratat, un simptom sau fenomenele conştiinţei sunt expresia conflictului şi reprezintă
echilibrul dinamic al unor forţelor psihice. Vom reveni asupra acestei teme fundamentale.
Psihanaliza s-a întemeiat pe o dimensiune biologică şi, de aceea a preluat şi modele ale biologiei.
Psihanaliza este o psihologie a pulsiunii şi nu a instinctului, întrucât se referă la reprezentarea psihică a
funcţiilor somatice şi la modul în care acestea sunt elaborate psihic. Pulsiunea este reprezentantul
psihic al instinctului şi, prin faptul că este un concept liant între psihic şi somatic, este expresia
principiului continuităţii. În Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud definişte acest concept:
„Pulsiunea este un concept limită între psihic şi somatic, ca reprezentant psihic al stimulilor care
izvorăsc din interiorul corpului şi ajung în suflet, ca o măsură a cererii de travaliu care este impusă
psihicului, ca urmare a legăturii sale cu ceea ce este corporal.” 27 Pulsiunea se diferenţiază de stimul
(care este provocat din exterior şi se descarcă printr-o acţiune în spre afară.) prin faptul că nu provine
din lumea exterioară, ci din interiorul organismului şi prin faptul că nu acţionează niciodată ca o forţă
momentană, ci este mereu constantă28.
Explicația metapsihologică este completă dacă fenomenul psihic este analizat sub aspect dinamic,
ecomonic și topic-structural.

A. Perspectiva dinamică
Dinamica psihică înseamnă mişcarea pulsională permisă în diferitele secvenţe ale evoluţiei
psihismului. Această perspectivă presupune o axa longitudinală, explicaţie diacronică, a originii şi
evoluţiei forţelor şi contraforţelor psihice, a manierei acestora de interacţiune care au ca efect
descărcarea, inhibiţia sau retenţia energiei pulsionale. De aceea, fenomenele psihice sunt studiate în
contexul interacţiunii dialectice dintre forţele de excitaţie şi inhibiţie.
Perspectiva psiho-dimanică este cu necesitate una genetic-evoluţionistă, care a fost proprie biologiei.
Psihanaliza propune un model a dezvoltării psihice în care progresia este posibilă în anumite condiţii.
În cazurile de disontinuitate ale progresiei, etapa respectivă din dezvoltare este „marcată” prin puncte
de fixaţie care vor determina modul de funcţionare după ce se produce regresia.

Retenţia pulsională.
27
 S. Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, p. 68.

28
 S. Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, p. 62.
Introducere în 26
psihanaliză

Ovidiu, în Mertamorfoze, relatează povestea miticei păsări Phoenix a autoregenerării şi auto-

reînnoirii – metaforă a pulsiunii. Pasărea Phoenix trăieşte pe tămâie și fructe, pe scorțișoară și smirnă
pentru a se incinera, după o jumătate de mileniu de inspirație și generativitate. Din cenușa pasării
mamă, o pasăre tânără apare, destinată să trăiască pentru încă o jumătate de mileniu.
Procesele pulsionale nu sunt segmentare, întrerupte, de aceea mitul păsării Phoenix trimite spre
sexualitatea umană, spre dorinţa care se autoregenerează în permanenţă. Sexualitatea umană diferă de
ceea a altor specii prin faptul că nu este sezonieră, încadrată în perioade de eostrus (rut), ci continuă şi
de aceea este forţă care s-a cerut continuu amenajată.
Pe de altă parte, dscărcarea directă a pulsiunii este incompatibilă cu rigorile culturale. De aceea,
procesul de umanizare a însemnat amorsarea și dezvoltarea mecanismelor de retenţie pulsională, în
special în faţa sexualităţii şi agresivităţii.
Relația socială este întemeiată pe procese sublimatorii, efect al retenției pulsionale. Retenția este
efectul constituirii Supraeului care se realizează pe fond grupal, în comunitate 29. Pricipiul datoriei,
norma internă, care se opune descărcării directe şi principiului plăcerii, se instituie prin identificări
actuale dar şi prin influenţa genealogiei individului, prin care preia idealurile generaţiilor precedente.
Cultura poate fi definită ca ansamblu al proceselor prin care un individ preia de la generaţia anterioră
mecanismele de retenţie pulsională, care generează implicit şi căile de descărcare şi de inhibiţie. Vom
reveni şi asupra acestui aspect.
Perspectiva dinamică exprimă nuanţat modul în care omul s-a instalat în Cultură; de aceea, atributul
de psiho-dinamic exprimă necesitatea de a explora istoria modalităţilor în care un individ a negociat
între principiul plăcerii, al descărcării directe, principiul datoriei, al interdicţiei pentru a avea acces la
realitate, prin compromisul realizat de către Eul.
B. Perspectiva economică
Are ca element central de studiu energia psihică în contextul modalitălilor în care este gestionată,
căile de retenție, de descărcare etc.
Psihogeneza aparatului psihic este cosubstanțială dezvoltării şi evoluţiei mecanismelor de prelucrare a
energiei psihice. În perioade ale evoluţiei, precum pubertatea sau menopauza, se poate observa
comparativ, modul în care se realizează economia psihică, respectiv vicisitudinile sale. Dezvoltarea
explozivă din perioada pubertăţii indică dificultăţile şi efortul necesar pentru drenarea, elaborarea
energiei psihice.
Comportamentul, expresia motrică, „actul” sunt indicatorii ai descărcării energiei psihice, cu un
ambitus important de manifestări, începând de la forme de „inerţie” până la cele de descărcare
imediată, în care retenţia este imposibilă.
Descărcarea energiei este condiţionată de gradul în care este instalat principiul realităţii, funcţiile
Eului şi „testarea” realităţii în relaţie cu principiul plăcerii şi cu cel al datoriei.
Eul cu o bună priză a realităţii descarcă energia numai în condiţiile externe favorabile
comportamentului, în timp ce un Eu slab, nu va putea reţine energia şi o va descărca direct, indiferent
de condiţiile realităţii obiective.
Principiul realităţii impune forme de retenţie pulsională şi, sub acest aspect, este un factor al
privaţiunii, însă există modalităţii prin care se pot obţine forme de plăcere („funcţională”), consecutive
controlului exercitat asupra condiţiilor externe. Plăcerea funcţională este efectul economic al faptului
că Eul nu mai risipeşte energie prin angoasă întrucât (auto)controlul este eficient.
Pentru inhibarea energiei psihice, oprirea acesteia, sub aspect economic, sunt necesare forţe egale care
să acţioneze în sens opus. Energia se poate însă manifesta pe căi alternative, prin deplasarea şi
condensarea sa.
Modalitatea în care energia psihică poate fi „procesată”, respectiv elaborată sau/și legată sunt
indicative pentru capacitatea Eului. Eul are limite în elaborarea energiei, dincolo de care, energia este
descărcată direct, în maniere „primitive”.
Debordarea Eului prin afluxuri de energie incontrolabilă produc alterarea sau chiar suspendarea
capacităţii de testarea a realităţii şi a stării de conştiinţă.
29
Idem, „Disconfort în cultură”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 197.
Introducere în 27
psihanaliză

De aceea, starea de conştiinţă poate fi suspendată atunci când energia psihică nu mai poate fi
procesată în maniera abituală, întrucât există într-un cunatum mult prea mare. De aceea, capacitatea de
testare a realităţii, capacitatea de observare şi conştiinţa sunt posibile ca efect al evoluţiei capacităţilor
de retenţie şi elaborare pulsională. Eul şi conştiinţa nu sunt posibile dacă se menţin căile „primare” ale
descărcării energetice directe. Capacitatea de (auto)observare este un indicator al dezvoltării psihice
iar în patologiile severe aceasta dispare (episoade delirante, halucinatorii).
Prin urmare, energia psihică se poate:
1. descărca în modalităţi cursive;
2. descărca în modalităţi discontinui, pusee, raptus;
3. bloca, inhiba şi menţine în stare latentă în Se; caz în care se constituie procese de contra-investire
prin forţe egale, cu costuri energetice mari.

C. Perspectiv structurală
Constă în descrierea structurii sistemului psihic, a ansamblurilor componente şi a relaţiilor dintre
acestea.

Geneza instanțelor
Se-ul este instanţa din care, Eul şi Supraeul, emerg prin detașare sub acțiunea condițiilor externe.
Starea narcisică primară, prin timp al existenței, metaforă a stării a-duale, a-relaționale este ipotetică,
întrucât ar presupune un sistem închis.
Pulsiunile de viață, care „deschid” sistemul psihic de la început, constituie lumea, „obiectul” şi
transformă energia libidinală narcisică, intoarsă spre sine, într-una relațională, obiectuală.
Cerinţele libidinale ale Se-ului nu pot fi satisfăcute în relaţia cu obiectul, întrucât obiectul este variabil,
poate lipsi iar pulsiunea se cere permanent satisfăcută, indiferent de realitatea extern-variabilă a
obiectului. Soluţia rezidă în introiecţia obiectului ca parte a Eului, În acest mod, obiectul extern,
devine obiect intern, aflat la dispoziţia Se-ului.
Constituirea obiectelor interne, iniţial prin încorporare, apoi prin introiecţie, reprezintă unica manieră
de renunţare la cele externe, renunţarea la obiect. Eului devine obiectul predilect de investiţia a Se-ului
prin faptul că acesta condensează caracteristicile obiectelor externe.
Sublimarea
Obiectul extern investit prin libido obiectul, devine obiect intern, investit cu libido narcisic. Astfel se
formează relaţia libidinală narcisică (secundară). Prin aducerea în Eu a obiectului extern, libidoul
obiectual este transformat în libido narcisic sublimat (desexualizat).
De aceea, procesul sublimativ se realizează prin intermediul Eului 30. Freud precizează procesul
sublimativ în Declinul Complexului Oedip: „înclinaţiile libidinale ce aparţin complexului Oedip vor fi
în parte desexualizate şi sublimate, ceea ce se întâmplă la fiecare transpunere în identificare, în parte
inhibate în raport cu scopul şi transformate în impulsuri tandre” 31.
Supraeul se formează prin identificare: într-un prim timp al teoriei freudiene, cu tatăl şi apoi, prin
nuanţarea teoriei, direct cu Supraeul patern.
Obiectul intern rezultat din identificarea cu părintele de sex opus, prin caracteristicile sale diferite, nu
poate face parte din Eul. Prin conţinutul său reacţional, efect al mişcării pulsionale agresive a copilului
proiectată asupra părintelui, obiectul intern constituit se detaşează ca formaţiune aparte, care va păstra
caracteristicile obiectului originar, interdicţia.
Întrucât Supraeul s-a constituit prin identificare cu prototipul (Supraeul) parental şi pentru că
identificarea presupune desexualizare, sublimare, se produce o polarizare pulsională. Prin sublimare,
componenta erotică nu mai poate contracara, „lega” tendinţele distructive ale Supraeului, care devine
expresia pulsiunilor de moarte. Prin procesul sublimativ constitutiv, Supraeul devine dominat de
„cultura pură a instinctului morţii”32.
Sublimarea pulsiunii, presupune desexualizarea care este forţa esenţială a legării pulsionale; de aceea,
prin sublimarea este asociată funcţiei de-legatorii a pulsiunii de moarte.
Fără transformarea pulsiunii prin sublimare, existenţa în Cultură a omului ar fi fost imposibilă.
30
S. Freud, „Eul şi Se-ul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 233.
31
Idem, „Declinul complexului Oedip”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 215.
32
S. Freud, „Eul şi Se-ul”, în Dincolo de principiul plăcerii, Ed. Jurnalul Literar, 1992, p. 149.
Introducere în 28
psihanaliză

Sublimarea înseamnă devierea scopului sexual al pulsiunii într-unul non-sexual care vizează obiecte
socialmente valorizate.
Procesul sublimator presupune efortul Eului de a-şi atinge idealul 33. De-sexualizarea inerentă
procesului sublimativ implică de-legarea în timp ce socius-ul, relaţia socială, este rezultatul legării.
De aceea, procesul sublimativ presupune înţelegerea raporturilor complexe complexe dintre investirea
narcisică şi cea obiectuală34. Capacitatea sublimativă este o consecinţă a capacităţii Eului şi, de aceea,
pentru nevrotic, refularea şi nu sublimarea este predominantă. Procesul sublimator presupune
dialectica şi intricarea dintre narcisic şi obiectual în scopul constiturii capacităţii de a accede la
Alteritate.

De la inconştient la Se
Prima structură, denumită „topică”, ca şi orice alt model psihanalitic, a fost treptat contituită începând
din anii 1895 şi este prezentă în lucrarea anului 1900, Interpretarea viselor.
Începând cu anul 1910, este pregătită remanierea primei topici, a cărei primă modificare, intermediară,
este pregătită în anul 1914 prin textul Pentru a introduce narcisismul.
În 1915, prin Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud schiţează dualismul agresivitate-sexualitate pe
care îl va preciza în 1920, în Dincolo de principiul plăcerii, prin conceptul clinic de compulsiune la
repetiţie şi îl va articula, în 1924, cu problematica masochismului. Conflictul, elementul de esenţă al
vieţii psihice se produce între pulsiunile narcisice (autoconservative) şi cele obiectale, alo-erotice,
care ţin de pulsiunea sexuală.
În noua topică, dualismul pulsional, ca expresie a structurii dialectice a teoriei analitice, este
reformulat. Noul model este integrat unui context teoretic amplu în care găsim aspiraţia de a dezluşi
„misterul biosferei”. Summum al generalizării dialectice, sunt pulsiunile de viaţă (denumite, graţie
simpatiei lui Freud pentru mitologia greacă, Eros) şi pulsiunea de moarte 35.
Până în anul 1920, pulsiunea sexuală, direcţionată spre obiect, se opunea celei narcisice, auto-
conservative, direcţionată spre subiect, spre Eu. Din 1920 pulsiunea sexuală şi cea auto-conservativă,
nu mai sunt nucleul dialecticii psihice şi al conflictului şi sunt integrate în sistemul pulsiunilor vieţii,
denumite Eros, care sunt opuse pulsiunii de moarte.
Toate diferenţierile dintre conştiinţă, preconştient şi inconştient sunt integrate instanţelor noi topici.
Caracteristicile inconştientului sunt remaniate şi parţial transferate Se-ului, care nu îi este moştenitor
exclusiv, întrucât atât Eul cât şi Supra-eul deţin paliere inconştiente. Se-ului preia unele caracteristicile
specifice ale funcţionării inconştiente prin faptul că are drept element constitutiv pulsiunea,
reprezentant psihic al instinctului şi funcţionează prin condensarea şi deplasarea energiei psihice de la
o reprezentare la alta.
Dacă inconştientul primei topici corespunde în totalitate cu refulatul, în noua topică, atât o parte a
Eului, cât şi a Supraeul, se înscriu în Se. Inconştientul devine un atribut care se distribuie tuturor
instanţelor psihice.
Unul dintre efectele remanierii teoretice este cel al raportului discontinuu dintre natură şi cultură,
dintre Dorinţă şi Lege.
Relaţia natură-cultură are o expresie simetrică în cea dintre cultură-natură, întrucât există paliere ale
instanţelor personalităţii determinate socio-cultural, care înglobează structural natura umană, Se-ul. De
aceea:
1. Omul este mult mai imoral decât crede întrucât are ca fundament fiinţial pulsiunea şi instinctul,
chiar dacă acest palier a fost supus filtrajului interdictiv al Supraeului.
2. Omul este mult mai defensiv decât ar dori să fie, prin mecanismele de apărare ale Eu-lui.
3. Omul este mult mai moral decât ştie prin caracterul nuclear inconştient al Supraeul care
funcţionează conform principiul datoriei şi al moralei heteronome a Eu-ului.
Începând cu textul Eul şi Se-ul (1923) Freud va contura perspectiva asupra Se-ului, pe care o va
menţine în opera sa, atât în cea de a treia prelegere din Noi conferinţe de psihanaliză (1932), intitulată

33
J.-L. Donnet, „Processus culturel et sublimation”, în Revue Française de psychanalyse, tome LXII, 1998, P.U.F., Paris, pp. 1057-1058.
34
C. Janin, „Les sublimations et leur destins”, în Revue Française de psychanalyse, tome LXII, nr. 4, P.U.F. Paris, 1998, p. 1077.
35
Deoarece ne aflăm într-un context ortodox freudian, păstrăm noţiunea de pulsiune de moarte şi nu ne referim la Thanatos, ca termen
consacrat de post-freudieni.
Introducere în 29
psihanaliză

Diferitele instanţe ale personalităţii psihice, cât şi în lucrarea rezumativă Compendiu de psihanaliză
(1938).
În 1923, Freud explică procesul de formare al Eu-lui, considerat ca o parte a Se-ului, modificată de
lumea exterioară, prin intermediul „sistemului percepţie-conştiinţă” (P – C). Supraeul este considerat
ca un nivel de diferenţiere în cadrul Eu-lui, realizată în perioada oedipiană. Refulatul este separat de
Eu prin rezistenţe (indicate prin cele două linii) şi există o zonă co-substanţială a Se-ului cu Eul,
implicit a Supraeului.
Conţinuturile Se-ului sunt formate din reprezentanţi psihici ai instinctelor şi din refulat, din tendinţe
pulsionale respinse de instanţele socializate. Se-ul este fundamentul personalităţi şi este unica instanţă
la ale cărei conţinuturi înnăscute, constituite dintr-un fond pulsional, se adăugă, prin ontogeneză,
conţinuturi dobândite prin refulare.

Eul
Personalitatea se constituie prin dialectica celor două categorii pulsionale, ale vieții și ale morții. Prin
pulsiunile de viață, se constituie obiectul și lumea, grație investirilor libidinale. Eu-l se formează din
emergenţa sa din Se; este inițial insular, fragil, și se consolidează odată cu istoria obiectelor investite şi
introiectate, față de care se apără, prin refulare.
Eul susține satisfacerea necesităţilor libidinale ale Se-ului, grație permanenţei interioare a obiectelor
introiectate și se impune drept obiect privilegiat, monopolizând investiţiile; astfel, lucrează în sensul
întreruperii investiţiilor exterioare, al de-legării. În acest sens, Eul reprezintă „un precipitat” al
investițiilor libidinale ale Se-ului, „o cronică” a alegerilor obiectale, pe care Eul le-a abandonat.
Dacă pulsiunile de viaţă permit investirea, cele de moarte, de-legarea, dez-investirea obiectuală,
implicit formarea şi întărirea Eu-lui, prin abandonarea obiectelor externe.
Pulsiunile de viață sunt cele care, manifestându-se la nivelul Se-ului, declanşează psihogeneza, prin
investiri libidinale exterioare, în timp ce pulsiunea de moarte, acționând contrariu, conduce la
constituirea Eu-lui prin emergența sa din Se și la transformarea libidoului obiectal în libido narcisic.
Eul este o instanţa de esenţă a personalităţii prin faptul că reflectă capacitatea de compromis, de a
„lega” tendinţe contrarii: Ego est pontifex oppositorum.
Eul realizează relaţie dintre pulsiune, realitate şi datorie, respectiv între Se şi Supraeu. Centrul Eului
este conştiinţa însă conţine procese preconştiente cât şi inconştiente (mecanismele de apărare). Eul are
următoarele funcţii autoconservative:
1. control pulsional;
2. percepţie;
2. control motric;
3. secundarizarea proceselor mentale: ordonare diacronică, anticipare;
3. testarea realităţii, diferenţierea realităţii interne de cea externă;
4. modificarea realităţii.

Supraeul
În viziunea lui Freud, Supraeul este o parte a Eu-lui, ale cărei conținuturi sunt primele fixaţii
oedipiene, ceea ce îi determină caracteristici normativ-interdictive. Geneza Supraeului este mediată de
Eul deja constituit (dar încă slab) şi are la origine activitatea Se-ului. Supraeul pătrunde adânc în Se şi,
de aceea, este mai îndepărtat de conştiinţă decât Eul. În acest fel, sentimentul de vinovăţie,
comandamentul moral a priori, acţionează inconştient și supune Eul „principiului datoriei”. Pulsiunea
de moarte este predominantă în Supraeu, întrucât prin sublimare Supraeul devine dominat de „cultura
pură a instinctului morţii”36.
Supraeul este caracterizat prin forţa cu care limitează dorinţa şi constrânge Eul. Forţa Supraeului este
explicabilă ca efect al identificarii, intoiecţiei şi desexualizării. Prin investirea specifică triangulării
oedipiene şi a travaliului de sublimare (desexualizare), consecutiv introiecţiei şi transformării
libidoului obiectual într-unul narcisic, pulsiunile de viaţă sunt epuizate. Desexualizarea presupune
„desfacerea” (opusă intricării pulsionale) pulsiunilor de viaţă de cele de moarte şi prin urmare
eliberarea acţiunii distructive şi mortifere a pulsiunii de moarte. Formele de agresivitate ale Supraeului
reprezintă translatarea internă a agresivităţii (faţă de obiecte externe). Prin procesul sublimării,
36
S. Freud, „Eul şi Se-ul”, în Dincolo de principiul plăcerii, Ed. Jurnalul Literar, 1992, p. 149.
Introducere în 30
psihanaliză

libidoul obiectual devine libido narcisic, ceea ce permite intricarea dintre narcisic şi obiectual care
permite existenţa alterităţii. Prin sublimare, Supraeul interiorizează comandamente specifice, idealul
populaţiei de apartenenţă.
Funcţiile Supraeul sunt37:
1. ideal (din limba greacă, idea = aparență, formă expresie);
2. conştiinţă morală;
3. autoobservare.
Dacă Eul îşi realizează idealul, Supraeul conferă Eului protecţie.
Freud nu împărţit Supraeul în sub-instanţe, chiar dacă a schiţat acestă posibilitate prin folosirea
temenilor de Eu ideal sau Ideal al eului.
În Descompunerea personalităţii psihice (1931), Freud foloseşte, exclusiv într-o manieră funcţională,
termenul de Idealul al eului, care exercită funcţia de „ideal” a Supraeului. După Freud, diferiţi autori
au nuanţat structura Supraeului, divizânud-l în Eul ideal şi Idealul eului. Cele două formaţiuni ale
Supraeului generează câmpul narcisic38:
1. Eul ideal este centrat spre lumea interioară, refuză alteritatea şi, dea ceea, este atotputernic şi magic;
este asemănător cu eul-plăcere-purificat39 din textul din 1911, Formulări despre cele două principii
ale funcţionării psihice.
2. Idealul eului este deschis spre lumea exterioară, spre obiect.
Aşa cum am arătat, Supraeul este corelat părinților și presupune identificarea cu aceștia, mai precis
Supraeul are origini paterne, existând o „transmisie a Supraeului”. Centrul Supraeului se formează nu
prin identificare cu părintele, ci prin identificarea cu Supraeul acestuia.
Există în individ o formă de „conştiinţă vinovată”, care trimite spre ideea de păcăt 40. Supraeul, legea,
principiul datoriei reprezintă formațiunea culturală esențială. De aceea regăsim paralelismul dintre
individ și grup uman, în ceea ce privește efectele Supraeului pentru că „în ideologiile Supraeului,
trecutul continuă să trăiască, tradiţia rasei şi a poporului nu cedează decât treptat locul influenţelor
prezentului, noilor modificări41. Societatea evoluează similar individului.
Grupul uman este posibil datorită existenţei idealului comun; funcţia de ideal a Supraeului este
fundamentală în dimensiunea culturală şi socială a individului pentru că idealul eului are „pe lângă
partea sa individuală, şi una socială, el fiind de asemenea idealul comun al unei familii, al unei
categorii sociale, al unei naţiuni”42. Astfel că enculturaţia presupune o formă de transmitere a idealului
„nu printr-un Supraeu cultural, ci prin cultură, prin obiectele culturale” 43. Obiectele culturale ideale
introiectate produc alcătuirea Supraeului şi îi dau dimeansiunea colectivă, socială şi culturală.
În introiecţia obiectelor ideale se porneşte de la obiectele semnificative originare (familie) şi se
continuă treptat şi extensiv cu cele oferite de societate, respctiv, „se depărtează din ce în ce mai mult
de părinţi şi devine impersonal”44. Mama rămâne unul dintre obiectele fundamentale transmiţătoare ale
Supraeului „cultural” şi ale idealurilor grupului. Virulența Supraeului nu se află în relație explicită cu
mediul afectiv de dezvoltare al copilului 45.

37
S. Freud, „La décomposition de la personnalité psychique”, în Nouvelles conférences d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1995,
p. 93.
38
D. Scarfone, „Formation d’ideal et Surmoi culturel”, în Revue Française de psychanalyse, tome LXIV, nr. 5, P.U.F., Paris, 2000, pp. 1591-
1592.
39
„Eul plăcere nu poate face altceva decât să dorească să lucreze pentru obţinerea plăcerii şi să evite neplăcerea” S. Freud, „Formulări
despre cele două principii ale funcţionării psihice”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 19.
40
S. Freud, „Acţiuni compulsive şi practici religioase”, în Freud Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, pp. 17-
18.
41
S. Freud, „La décomposition de la personnalité psychique”, în Nouvelles conférences d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1995,
p. 94.
42
Idem, „Pentru a introduce narcisismul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, pp. 55-56.
43
P. Denis, „Idéal et objets culturels”, în Revue Française de psychanalyse, tome LXVI, nr. 5, P.U.F., Paris, 2000, p. 1608.
44
S. Freud, „La décomposition de la personnalité psychique”, în Nouvelles conférences d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1995,
p. 90.
45
Idem, „Disconfort în cultură”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 190.
Introducere în 31
psihanaliză

Clinica/tehnica psihanalitică: psihanaliza este o formă de psihoterapie, o tehnică de explorare a

fenomenelor psihice profunde și de tratare a tulburărilor psihice. De aceea, presupune un ansamblu de
principii de amenajare a relației precum cadrul analitic, neutralitatea, asocierea liberă, abstinența.
Tehnica psihanalitică reprezintă efectul unui demers de cercetare pe care l-a întreprins cu deosebire
Freud prin faptul că a considerat psihanaliza un demers dinamic sub toate aspectele. Astfel a adaptat şi
reaadaptat modul în care s-a comportat în relaţia cu pacientul, ceea ce a generat dezvoltarea teoriei.
Cadrul analitic şi tehnica sunt fundamental intricate teoriei şi sursei acesteia – realitatea psihică, atât
cât poate fi acesta cunoscută în mod „asimptotic” obiectiv.

Cadrul analitic
Este constituit dintr-un ansamblu complex de factori interni care se obiectivează extern în forme de
stabilitate spaţială şi temporală care permit susţinerea continuă a unui mediu securizant, propice
explorării elaborarăii şi dezvoltării. Cu cât cadrul este menţinut cu atât celelalte elemente de esenţă ale
travaliului pot fi susţinute.
Stabilirea programului săptămânal al şedinţelor (minumum trei şedinţe a 45 de minute), a modului în
care acestea sunt onorate (înclusiv în cazul absenţei), modul în care este întâmpinat pacientul şi este
încheiată fiecare şedinţă, a modului în care sunt stabilite vacanţele etc. sunt elemente oncstitutive ale
cadrului analitic.
Cadrul este, deasemenea, expresia Eului analistului întrucât presupune externalizarea unor limite-
reguli.
Orice raport cu limita generează frustrare şi, de aceea, tehnica analitică presupune abilitatea de a
„lucra” cu afectele negative şi cu frustrarea în condiţiile în care remanierea echilibrului şi dinamicii
psihice se face prin dialectica dintre absernţă-prezenţă, permisiune-interdicţie, respectiv prin indicii de
realitate care să genereze posibilitatea de discriminare internă. De aici rezultă faptul că o relaţie
terapeutică desfăşurată în condiţiile preponderente ale trăirile pozitive nu poate antrena efecte
profunde la nivelul Eului şi al personalităţii.

Neutralitatea
Este în esenţă efectul unei „funcţionări” fluide a psihanalitsului care se obiectivează într-o bună
capacitate de testare şi observare a realităţii care presupune raportarea echilibrată la realitatea
pacientului. Neutralitatea presupune capacitatea de „a răspunde” fără a bascula în comportamente
verbale care au potenţial excitativ sau intruziv, non-empatic.

Libera asociere
Este expresia funcţionării psihice prin „lanţuri” şi „arborescenţe” asociative în care fiecare
reprezentare antrenează în funcţie de un ansamblu complex de factori alte reprezentări. Libera asociere
presupune exerciţiul urmăriri suitei de reprezentări care apar în câmpul intern şi punerea lor în
cuvânte.
Libera asociere presupune transpunerea în cuvinte a activităţii interne aşa cum este, prin urmare fără a
angaja forme de prelucrare, filtrare ale acesteia, ceea ce se produce în mod firesc în comunicarea
abituală, socială. Libera asociere se află în relaţie cu capacitatea de obervare a Eului şi de aceea, pe
parcursul analizei, calitatea aceateia se modifică.

Abstinenţa
Este o consecinţă a modelului dezvoltării psihice pe care Freud l-a realizat de-a lungul clinicii sale.
Sanogeneza presupune trecerea gradată de o funcţionare de tipul descărcării imediate şi a arcului
reflex la posilibitatea, treptat mai adapatată, de a amâna descărcarea şi obţinerea plăcerii, de a tolera
frustrarea. De altfel, funcţiile Eului, care culminează cu cele ale conştiinţei, sunt efectul acumulărilor
„energetice” consecutive amânării descărcării.

Psihopatologie psihanalitică
Direcţia preponderent descriptivă a psihopatologiei clinico-nosografice a întemeiat și a consolidat
câmpul psihiatriei și criterii taxomonice precum:
1. Predominanţă etiologică:
Introducere în 32
psihanaliză

o exogenă - nevrozele ;
o endogenă – psihozele;
2. Modalitate de raportare la trairile psihopatologice:
o critică - nevrozele;
o necritică - psihopatiile, psihozele;
3. Gradul de inserţie familială, socială, profesională, ca indice al necesităţii de instituţionalizare:
o nespitalizabile – psihopatiile;
o spitalizabile – psihozele, nevrozele.
Criteriile care au permis constituirea taxonomiei psihanalitice au fost etiologice. În cadrul direcţiei
etiologice s-a încercat înţelegerea fenomenelor psihopatologice pornind de la trăirile individului
purtător de simptom şi ale cercetătorului în relația sa cu subiectul aceste fenomene (dorinţă, transfer,
contratransfer etc.).
Direcţia etiologică, care reprezintă, prin urmare, încercarea de a explica realitatea psihică și nu de a o
descrie, fie aceasta situată în contextual normalității sau al patologiei. De aceea, reprezintă o reacţie în
faţa „nihilismului” terapeutic, a tratamentului centrat preponderent pe simptom şi nu pe cauză.
Tocmai pentru că nu este o domeniu al cunoaşterii descriptive, teoria psihanalitică nu a cumulat o
nosografie de mare ambitus per se, ci o clafisicare a maladiilor din ordinea intrumentelor sale clinice
specifice, precum dinamică psihică, perspectiva genetică, fenomene transferențiale. Criterii:
1. raportul dintre actual şi infantil este un criteriul cu o putere separativă nuanţată întrucât separarea
perspectivei sincronice de cea diacronică nu se poate face radical:
a. tulburări în care constelaţia psihopatologică este legată de imposibilitatea
actuală de descărcare a tensiunii sexuale – nevroze actuale;
b. tulburări în care există o problematică de dinamică psihică dobândită în
perioada infantilă. Aceste tulburări sunt specifice tratamentului analitic, întrucât
permit deconstrucţia şi reconstrucţia simptomului în cadrul transferului – nevroze de
transfer.
2. stadiul de dezvoltare la care se produce regresia şi consecinţele asupra capacităţii de investire a
obiectului:
a. nevroze narcisice;
b. nevroze de transfer.
3. specific dinamic - dialectica se produce între:
a. două instanţe psihice - nevrozele;
b. o instanţă psihică şi lumea externă - psihozele ;
c. conflictul conştient este absent - perversiunile;
4. formaţiunea rezultată în urma conflictului:
d. trăsătură de caracter (psihopatii) – nevroze asimptomatice;
e. simptom nevrotic – nevrozele simptomatice;
 psihanaliză

Nosografie psihanalitică
Introducere în

asimptomaticNevroza de caracter
e
Nevroză de eşec, nevroză de destin

traumaticenevroza de război

simptomatice
(neurastenia, nevroza de angoasă, ipohondria)Nevroze actuale

nevroza obsesională) isteria de conversie,(isteria de angoasă,Nevroze de transfer

33

(melancolia)Nevroze narcisice

Psihoze SchizofreniaParanoia

Perversiuni Deviaţii de obiectDeviaţii de scop

 Nosografie psihiatrică
psihanaliză
Introducere în

timopaţi;astenici;
Psihopatiiinstabili; paranoizi
psihastenici;excitabili
isterici; sau explozivi Nevroze

Stări reactive Reacţii patologiceReacţii la stress

Nevroze Isteria Psihastenia Neurastenia

34

Psihoze ParafreniaSchizofreniaParanoiaTulburarea afectivă

Psihopatii Perverşii sexual

 psihanaliză

Nosografie psihanalitică
Introducere în

Nevroze Nevroza de caracter

Nevroză de eşec, nevroză de destin

asimptomatice
nevroza de război

traumatice
(neurastenia, nevroza de angoasă, ipohondria)Nevroze actuale

simptomatice nevroza obsesională) isteria de conversie,(isteria de angoasă,Nevroze de transfer

35

(melancolia)Nevroze narcisice

Psihoze SchizofreniaParanoia

Perversiuni Deviaţii de obiectDeviaţii de scop

Introducere în 36
psihanaliză

Nosografie psihiatrică

ParafreniaSchizofreniaParanoiaTulburarea afectivă
Reacţii patologiceReacţii la stress
excitabili sau explozivi

Perverşii sexual
Neurastenia
Psihastenia
timopaţi; paranoiziinstabili; astenici; psihastenici; isterici;

Isteria
Stări reactive

Nevroze
Psihopatii

Psihopatii
Psihoze

Nevroze asimptomatice
Nevroza de caracter
Freud propune conceptul de nevroza de caracter46 care este o tulburare în care conflictul defensiv nu
produce simptome izolabile, ci trăsături de caracter, tipuri de comportament sau o organizare
patologică a personalităţii în ansamblu. Apărarea de tip caracterial se deosebeşte de cea prin simptom
prin integrarea sa parţială în cadrul Eului. Aceasta conduce la nerecunoaşterea aspectului patologic al
trăsăturii de caracter, întrucât discriminarea (funcție de aobservare) este o funcției a Eului.
Nevroză obsesională poate fi considerată o nevroză de caracter întrucât formaţiunea reacţională este
predominantă, în timp ce simptomele obsesive sau compulsive sunt sporadice. În acest cadru se pot
include şi „răufăcătorii din sentiment de vinovăţie” 47.

46
Vezi S. Freud, „Psihopaţii pe scenă”, în Freud, Opere 1, Eseuri de psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, pp. 10-15.
Introducere în 37
psihanaliză

Nevroza de eşec
Desemnează categoria de subiecţi cu structură psihopatologică ce par a fi responsabili de propria lor
„nenorocire” sau nu pot suporta să dobândească ceea ce îşi doresc intens 48. Este un termen introdus de
psihiatrul Réne Laforgue și se află, din punct de vedere clinico-nosografic, la limita dintre psihopatie
şi psihogenie-nevroză.
Pentru Freud nevroza de eșec nu constituie o formă de nevroză, ci modalitatea de declanşarea a
acesteia. În nevroza de eşec, eşecul nu este produsul supraadăugat al simtomului, ci constituie
simptomul. Subiectul nu suportă satisfacţia într-un domeniu precis, întrucât se află în conflict cu o
dorinţă inconştientă. Posibilitatea oferită de realitate pentru satisfacerea dorinţei este intolerabilă şi
declanşează o „frustrare internă” din cauza căreia subiectul îşi refuză satisfacţia.

Nevroza de destin poate fi considerată o specie a nevrozei de eşec şi desemnează o formă de existenţă
caracterizată prin revenirea unor înlănţuiri identice de evenimente cu efecte negative. Evenimente care
se repetă apar ca o fatalitate exterioară, căreia subiectul îi este victimă.

Nevroze traumatice
Nevroza de război este o stare psihopatologică determinată de reacția la o situaţie de pericol real.
Consecutiv şocului apare un puseu de angoasă paroxistică, însoţită de stări de agitaţie, stupoare sau
confuzie mentală. Traumatismul este legat de constelaţia simptomatică: evenimentul traumatizant este
retrăit prin coşmar repetitiv, tulburări ale funcţiei somnului. Prin compulsia la repetiție se încearcă
legarea, elaborarea traumei. Freud foloseşte o formă de stare reactivă, nevroza traumatică, în
explicarea metapsihologică a transgresării principiului plăcerii 49.
Traumatismul se amorsează pe structura nevrotică preexistentă. Există cazuri în care evenimentul
exterior conduce la realizarea unei dorinţe refulate. De pildă, subiecţi care caută inconştient situaţia
traumatizantă şi periculoasă pentru a repeta un traumatism infantil şi a încerca să lege trauma. Însă
aflat în faţa afluxului de excitaţie, subiectul nu poate răspunde printr-o elaborare psihică sau
descărcare adecvată.

Nevroze simptomatice
Pentru Freud nevrozele se prezintă foarte rar în stare pură: în orice psihonevroză există un nucleu
actual (în orice nevroză obsesională există o componentă isterică).

Nevroze actuale
Neurastenia
Pentru Freud sindromul neurastenic este heterogen și a preferat să îl decupeaze în sindroame mai bine
conturate. De aceea, neurastenia nu se mai află în cadrul nevrozelor simptomatice, ci în cel al
nevrozelor actuale50.
Etiologia neurasteniei se referă la imposibilitatea descărcării adecvate a tensiunii sexuale. Neurastenia
este determinată de acumularea unei excitaţii sexuale care se transformă direct în simptom, fără
mediere psihică - sub acest aspect este o nevroză a-simptomatică.
Simptomul central este angoasa, fie aşteptarea anxioasă cronică (care se pot lega de orice conţinut
reprezentativ), acces de angoasă pură (pavor nocturn) însoţit sau înlocuit cu echivalenţe somatice
(ameţeală, dispnee, tulburări cardiace, transpiraţie), simptome fobice în care angoasa este legată de o
reprezentare care nu substituie o altă reprezentare refulată.

Nevroze de transfer

47
S. Freud, „Câteva tipuri de caracter din practica psihanalitică”, în Freud, Opere 1, Eseuri de psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti,
2000, pp. 239-240.
48
S. Freud, „Câteva tipuri de caracter din practica psihanalitică”, în Freud, Opere 1, Eseuri de psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti,
2000, pp. 223-239.

49
Vezi S. Freud, „Dincolo de principiul plăcerii”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, pp. 169-170.
50
Vezi articolul „Despre motivele care îndeptăţesc izolarea unui complex de simptome sub numele de
„nevroză de angoasă”, 1895.
Introducere în 38
psihanaliză

Nu există cură psihanalitică în afara fenomenului transferului. Nu există posibilitatea de schimbare

fără existența unui cuantum de investiţie obiectuală. De aceea, grupul nevrozelor de transfer constituie
obiectul privilegiat al curei psihanalitice.
Acestea sunt nevroze caracterizate prin faptul că libidoul este deplasat asupra obiectelor reale sau
imaginare. Sunt accesibile tratamentului psihanalitic pentru că se pretează la instituirea nevrozei de
transfer. Nevroza de transfer este o nevroză „artificială” prin care se reeditează, în cadrul tratamentului
psihanalitic, nevroza clinică.
Nevrozele de transfer sunt nevroza obsesională, isteria de angosă și isteria de conversie.

Nevroze nascisice
Astăzi diferenţierea nevrozelor de transfer de cele narcisice nu se mai face exclusiv după prezenţa sau
absenţa transferului. În nevrozele narcisice poate exista transfer dar este deosebit de intens.
Caracterul narcisic presupune ca investiția obiectuală să fie retrasă masiv însă, în funcție de forma
patologică să existe reziduri de investiție. Astfel, Freud va diferenția melancolia, de schizofrenie și de
paranoia. Vom reveni asupra acestei categorii psihopatologice.

Perversiunea
Perversiunea este deviaţia de la scopul sexual realizat prin penetrare genitală cu persoana de sex opus.
Categoria perversiunilor se opune celor de nevroză şi psihoză sau după expresia lui Freud,
perversiunea este „negativul nevrozei”51.Aceasta înseamnă că în perversiune sexualitatea infantilă se
manifestă într-o manieră nerefulată întrucât refularea este absentă.
Sexualitatea infantilă este constituită din pulsiuni parţiale şi, de aceea, copilul are o dispoziţie
perversă polimorfă. Perversiunea constituie persistenţa sau reapariţia unor componente parţiale ale
sexualităţii consecutiv cu regresia la un stadiu în care există o fixaţie libidinală.

Psihanaliza aplicată.
Psihanaliza în genere nu este un domeniu speculativ, ci unul empiric ce s-a întemeiat și dezvoltat prin
reflectarea gradată şi evolutivă a realităţii intra şi inter-psihice.
Psihanaliza oferă un cadru conceptual care acoperă un larg ambitus al fenomenlor psihice, între
patologie și normaliate, într-o dimensiune filo și onto-genetică. Psihanaliza a permis înțelegerea
valenșelor dinamicii psihice și a produselor acesteia, în primul rând a manierei în care omul s-a
constituit ca ființă culturală. Cultura este efectul raportului dintre dorința, ca fenomen primar și legea,
ca amenajare a pulsiunii. Cultura este, prin umrare, corelativă dinamicii psihice și de aceea,
psihanaliza poate explica procesele psihice aflate în spatele fenomenelor culturale.
Psihanaliza aplicată este însă un exerciţiu extra muros, având în vedere faptul că domeniul de referinţă
empiric este exclusiv clinica psihanalitică.
Orice fenomen cultural şi începând cu momentul originar al Culturii au fost în oepra lui Freud obiecte
privilegiate de cercetare: religia, literatura, arta, ştiinţa etc.

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

51
S. Freud, „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 64.
Introducere în 39
psihanaliză

Psihanaliza este o teorie generală a funcţionării psihismului întemeiată pe existenţa fenomenelor

inconştiente.
Epistemologia psihanalitică, presupune patru „spaţii” aflate în interacţiune reciprocă:
1. Istoria psihanalizei: psihanaliza este domeniu dinamic al cunoașterii care evoluează în raport cu
realitatea clinică și socială, pe care o reflectă prin instrumente specifice.
2. Teoria: psihanaliza este un sistem teoretic întemeiat pe principii fundamentale: trecerea de la
descriptiv la cauzal, continuitatea dintre normalitate şi patologie, existența fenomenelor inconștiente,
continuitatea psyche-soma, explicația metapsihologică, principiile funcționării psihice (al constanței,
al plăcerii, al realității, al datoriei, al vieții, al morții);
3. Clinica/tehnica: psihanaliza este o formă de psihoterapie, o tehnică de explorare a fenomenelor
psihice profunde și de tratare a tulburărilor psihice; presupune principii de amenajare a relației:
cadrul analitic, neutralitatea, asocierea liberă, abstinența.
4. Psihopatologie psihodinamică: în care tulburarea psihică este înțeleasă într-un complex ansamblu
metapsihologic ceea ce conferă psihanalizei unicitate pentru că a generat o psihopatologie etiologică
și nu una descriptivă, precum cea psihiatrică.
5. Psihanaliza aplicată: psihanaliza este un instrument care permite înțelegerea extensivă atât a
fenomenelor psihice cât și a celor culturale; este o antropologie întemeiată pe cunoașterea evoluției
fenomenelor psihice.
Criteriile care au permis constituirea psihopatologiei psihanalitice au fost etiologice. În cadrul direcţiei
etiologice s-a încercat înţelegerea fenomenelor psihopatologice pornind de la trăirile individului
purtător de simptom şi ale cercetătorului în relația sa cu subiectul aceste fenomene (dorinţă, transfer,
contratransfer etc.).

Concepte şi termeni de reţinut

Metapsihologie, principiul constanței, principiul plăcerii, principiul realității, principiul datoriei,

pulsiuni de vieții, pulsiunea de moarte, cadrul analitic, neutralitate, asocierea liberă, regula
abstinenței.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Care sunt funcţiile Supraeului ?

În ce constă principiul continuității ?

Care sunt coordonatele metapsihologice ale Se-ului?

Care sunt caracteristicile proceselor inconştiente?

Introducere în 40
psihanaliză

Teste de evaluare/autoevaluare
Care sunt dimensiunile orin care s-a constituit psihopatologia psihanalitică:

1. elemente de dinamică psihică;

2. perspectiva psihogenetică;
3. fenomene transferențiale.
4. elemente topice;
5. elemente economice.

Bibliografie recomandată pentru unitatea de învăţare nr. 1

Cardinal, M., Les mots pour le dire, Grasset & Fasquelle, 1975.
Cazenave, M., coord., La syncronicité, l’âme et la science, Albin Michel, Paris, 1995.
Freud, S., „Dincolo de principiul plăcerii” (1920), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed.
Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Eul şi Se-ul” (1923), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti,
2000.
Freud, S., „Inconştientul” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti,
2000.
Freud, S., „Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului,
Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Refularea” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti,
2000.
Freud, S., Abrégé de psychanalyse (1938), P.U.F., Paris, 1967.
Freud, S., Au-delà du principe du plaisir (1920), în Essais de psychanalyse, Payot, Paris, 1981.
Freud, S., Le Moi et le Ça (1923), în Essais de psychanalyse, Payot, Paris, 1981.
Introducere în 41
psihanaliză

Freud, S., Nouvelles conférences sur la psychanalyse (1932), Gallimard, Paris, 1978.
Freud, S., Pour introduire le narcissisme (1914), în La vie sexuelle, P.U.F., Paris, 1969.
Freud, S., Pulsion et destins des pulsions (1915), în Métapsychologie, Galimard, Paris, 1968.
Groddeck, G., Le livre du ça, Gallimard, Paris, 1973.
Hermann, I., Psychanalyse et logique, Denoël, Paris, 1978.
Jones, E., La vie et l’œuvre de Sigmund Freud, III, Les dernières années 1919-1939, P.U.F., Paris,
1969.
Laplanche, J., Pontalis, J.,-B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucureşti, 1994.
Laplanche, J., Problématiques I, l’Angoisse, P.U.F., Paris, 1981.
Laplanche, J., Vie et mort en psychanalyse, Flammarion, 1989.
Thomä, H., Kächele, H., Tratat de psihanaliză contemporană, I, Fundamente, Trei, Bucureşti, 1999.

Unitatea de învăţare 2
CONFLICTUL PSIHIC
Introducere în 42
psihanaliză

Cuprins
7 2.1. Introducere
8 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
9 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10 Regresia
11 Fixația
0 Apărarea Eului
0 Angoasa
1 Sentimentul de culpabilitate
2 Dezgustul
3 Rușinea
4 Mecanisme de apărare
5 Refularea
6 Formațiunea reacțională
7 Izolarea
8 Proiecția
9 Introiecția
10 (De)negarea
11 Anularea retroactive
12 Apărarea împotriva afectelor
12 2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

2.1. Introducere

Viaţa psihică presupune o continuă dialectică a forţelor

psihice care sunt întemeiate în registrul biologic. De aceea, nu
există viaţă psihică în afara conflictului, înţeles în sensul
dinamicii, al opoziţiei, dintre pulsiune, dorinţă şi „Lege”,
mecanisme de apărare. Orice fenomen psihic, un act ratat, un
simptom sau fenomenele conştiinţei sunt expresia conflictului
şi reprezintă echilibrul dinamic al unor forţelor psihice.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Conturarea fundamentului vieţii psihice – conflictului
psihic din perspectivă psihanalitică

Competenţele unităţii de învăţare:

Explorarea și înțelegerea conceptelor: Capacitatea de a
înţelege orice fenomen psihic din perspectiva forţelor aflate în
conflict.
Introducere în 43
psihanaliză

Timpul alocat unităţii: 2 ore

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

CONFLICTUL PSIHIC

Conflictul constituie esenţa dinamicii psihice şi se constituie ca efect

al „diferenței de potențial energetic” care se produce între coordonate
polare. Lipsa diferenţei de potenţial ar însemna abolirea oricărei
tensiuni, ceea ce ar însemna absenţa oricăror fenomene psihice,
regrasia din spațiul dual, polar, specific dialecticii psihice, în cel a-
dual, nediferențait și indiferențiabil.
Metafora lipsei oricîrei tensiunii, a existenței unui „zero tensional”
este principiul Nirvana, în care lipseşte orice translatare psihică a
incitaţiilor biologice, ceea ce este imposibil având în vedere unitatea
psihosomatică.
Tipuri fundamentale de conflict:
1. Conflictul nevrotic este cea mai elaborată formă de conflict
psihic, care presupune o relativ mai mare structurare psihică faţă de
organizarea psihotică.
Conflictul nevrotic presupune confruntarea dintre exigenţe interne
ireconciliabile şi se poate desfăşura între o tendinţă de descărcare
pulsională, a Se-ului (care are ca efect reducerea tensiunii
determinate de presiunea pulsională) şi reprimarea decărcării,
operată de Eu sub influenţa Supraeului.
Este un conflict structural-topic cu incidenţă dinamică şi economică.
Eul preia conflictul şi are ca „adversar” Se-ul, de aceea,. Este
importantă alcătuirea și acțiune Supraeului în evoluţia terapiei
analitice. Dacă Supraeul este dur, virulent, Eul nu poate negocia cu
pulsiunea în mod corespunzător și conflictul psihic este violent.
Raportul cu realitatea este important în diferențierea tipului de
conflict: nevroticul neagă pulsiunea (incitaţiile Se-ului) şi sprijină
realitatea.
Conflictul poate avea loc între două pulsiuni a căror comportamente
de descărcare se află în contradicţie. La nivelul Se-ului, unde sunt
încălcate pricipiile logicii clasice, nici o pulsiune nu se află în
contradicţie cu alta şi de aceea toate tind spre descărcare directă,
imediată. La nivelul Eului, se va opera autorizarea unei pulsiuni şi
refularea reprezentanţilor celeilalte. Putem lua ca exemplu, conflictul
dintre erotismul hetero şi homosexual:
- Exacerbarea virilităţii, a erotismului heterosexual, poate fi o
formaţiunea reacţională în raport cu feminizarea şi reprimarea
erotismului homosexual.
- Exacerbarea tendinţelor homosexuale, căutarea companiei
Introducere în 44
psihanaliză

persoanelor de acelaşi sex, în scopul represiei celor heterosexuale şi

evitarea excitaţiei debordante faţă de persoanele de sex opus.
2. Conflictul psihotic se desfăşoară între realitatea exterioară şi Eu.
Spre deosebire de nevrotic, psihoticul neagă realitatea şi sprijină
pulsiunea.
Stimulii din realitatea externă pot provoca un aflux de excitaţie
imposibil de controlat. Eul se poate apăra în aceste cazuri prin
refuzul şi falsificarea realităţii. Negarea realităţii este posibilă prin
operarea unui clivaj în Eu.

Regresia
Capacitatea de regresie, de revenire la un stadiu evolutiv anterior,
este o necesitate funcţională, atât în registrul normalităţii cât şi în cel
al patologiei. Prin preluarea de către Freud a legii biogenetice, în
metapsihologie întâlnim modelul dialectic al progresiei şi regresiei,
inerent în dezvoltarea mentală.
Atât pshismul individual cât şi produsele sale culturale sunt supuse
unei mişcări „oscilatori” de avans şi recul pe coordonata evoluţiei.
Freud conturează trei tipuri de regresie, care nu pot fi decât
explicativ delimitate după criteriul topic, temporal şi formal al
dezvoltării :
1. regresie topică, la nivelul unei instanţe psihice, de exemplu la
nivelul proceselor primare ale Se-ului, care se produce în vis sau în
patologie (halucinaţia);
2. regresie temporală, la o anumită etapă de timp a dezvoltării, fie la
o relaţie de obiect (o anumită persoană semnificativă), fie la un
stadiului psihosexual (oral, anal, falic) sau la un stadiul de dezvoltare
al Eului (de exemplu stadiul animist sau religios);
3. regresie formală (cea mai rar întâlnită în textele lui Freud), prin
faptul că modurile de expresie actuale sunt înlocuite prin cele
primitive sub aspectul complexităţii, al diferenţierii, cum ar fi
revenirea de la funcţionarea secundarizată la cea a proceselor
primare.
Principiul dezvoltării optime presupune continuitate evolutivă prin
includerea echilibrată a achiziţiilor stadiale în structurile dobândită.
Orice formă de oprire a dezvoltării, chiar dacă sistemul va încerca să
o compenseze, va produce abateri de la traseul dezvoltării optime.
Abaterile pot avea grade diferite, de la caractreristici normale de
personalitate, la patologia severă.
Prin oprirea temporară a dezvoltării într-un anumit stadiu, specificul
acelei perioade va fi marcant în structura şi dinamica psihică,
respectiv în relaţii de obiect, mod de satisfacere, specific pulsional
sau mecanisme de apărare.

Fixaţia
Discontinutatea psihogenezei se produce la incidenţa a numeroşi
factori şi presupune oprirea temporară a dezvoltării. Oprirea
temporară a dezvoltării se numeşte fixaţie şi se produce într-o
perioadă din psihogeneză în care:
1. psihismul a fost suspus unui aflux excitativ debordant care nu a
putut fi elaborat de către Eu iar unica soluţie este refularea. Excesul
excitativ este refulat şi se constituie o barieră contrainvestiţioanală
permanentă necesară blocării accesului spre Eu a reprezentanţilor
pulsionali.
Introducere în 45
psihanaliză

2. condiţiile de dezvoltare au fost mult prea bune. Datorită

pricipiului constanţei, determinată de nevoia sa de echilibru, poziţia
economică (libidinală) care conferă satisfacţie maximală este
păstrată. Condiţiile care să permită satisfacţie excesivă nu sunt
frecvente în arealul dezvoltării. De aceeea, conservarea poziţiei
libidinale de maximă satisfacţie se impune în contextul dificultăţii de
a se regăsi acelaşi nivel de satisfacţie şi într-o organizare ulterioară.
De aici derivă atât metafora „căderii” din paradisul originar şi cea a
„nostalgiei originii”.
Dacă într-un stadiu ulterior de dezvoltare se întâmpină condiţii
traumatice, psihismul caută să elaboreze excitaţia debordantă printr-o
mişcare regresivă, de revenire în etapa în care tensiunea psihică a
putut fi „drenată” corespunzător. Prin această „regrupare” regresivă
excitaţia va fi elaborată conform căilor disponibile în perioada la care
s-a regresat.
Factorii care determină fixaţia sunt fie dobândiţi, prin specificul
relaţiilor de obiect şi al traumei, fie înnăscuţi, prin structura şi fondul
pulsional.
3. există fluctuaţii extreme între frustrare şi satisfacţie excesivă
(frecvent din registrul autoconservativ), întrucât pentru a susţine
satisfacţia pulsională, ca formă a echilibrului economic, se pot refula
anumiţi reprezentanţi pulsionali. Un exemplu prototip este situaţia în
care mama linişteşte angoasa sugarul hrănindu-l.

Apărarea eului
Întrucât Se-ul reprezintă sursa energetică, descărcarea pulsională este
o condiţie a vieţii psihice. Aceasta face să existe o permanentă nevoie
de reglare a fluxului excitativ. De aceea, s-au format „mecanisme”,
sisteme de apărare ale Eului atât în raport cu realitatea internă, cu
exigenţele pulsionale, cât şi cu cea externă, după ce aceasta s-a
constituit.
Eul se apără în domeniul realităţii externe de pericole reale care îi
periclitează integritatea dar şi de afluxul excitativ (intern) provocat
de obiecte şi de specificul comportamental al acestora.
Având în vedere ordinea naşterii, adultul va influenţa decisiv nevoia
de apărare a sugarului. Prin reacţiile sale, acesta va transmite
copilului date despre mediul natural, social, cultural şi îi va permite
să înveţe apărările specifice.
Tipurile de apărări angajate sunt corelative etapei evolutivă în care se
află subiectul. De pildă, presiunea pulsională specifică ontogenezei
timpurii în care factorul represiv (educativ) este anturajul sau alte
perioadele evolutive precum adolescenţa şi climacteriu în care
intensitatea pulsională este maximă, iar factorul represiv este
Supraeul.
Apărarea Eului, chiar dacă are valențe pozitiv-reglatorii, angajează și
consecințe precum restrângea testării realității, ca funcție nucleară a
Eului sau chiar falsificarea realității, toate acestea arătând un deficit
al Eului.
Reuşita procesului de apărare a Eului are ca efect:
 menţinerea în afara conştiinţei a reprezentanţilor
pulsiunii interzise;
 evitarea neplăcerii;
 stingerea angoasei.
Introducere în 46
psihanaliză

Angoasa
Angoasa este consecutivă stării de neajutorare. De aceea angoasa
prototip este cea a sugarului, în care travaliul de „procesare” al
stimulilor este de o intensitate excepţională.
Mediul, în genere, prin multiplele sale incitaţii, este debordant.
Dezvoltarea Eului reprezintă un continuu travaliul prin care se
încearcă elaborarea afluxul de excitaţie şi a conflictul psihic.
Freud indică următoarele situaţii de dificultate elaborativă:
- trauma indiferent dacă este de origine internă sau externă, produce
un răspuns spontan sub forma angoasei automate (care este iniţial
concomitentă stării de neajutorare);
- pericolul, care este extern, „se transferă” în interior şi se asociază
pulsiuni, ceea ce produce angoasa-semnal. Angoasa semnal
reproduce angoasa automată şi permite declanşarea mecanismelor de
apărare;
- panica este indicatorul epuizării ultimelor resurse defensive ale
Eului şi anunţă debutul simptomului nevrotic.
Descritiv-psihiatric angoasa presupune şi echivalenţe somatic
(precum constricţie laringiană, toracică, algii precordiale) în timp ce
anxietatea are conţinut exclusiv psihic.

Sentimentul de culpabilitate
Reprezintă efectul relaţiei dintre Eu şi Supraeu. Întrucât Supraeul are
origine parentală, culpabilitatea se constituie pe fondul retragerii
iubirii (simbolic parentale), care are efecte negative asupra câmpului
narcisic. De aceea, sentimentul de culpabilitate trimite spre iminenţei
unui pericol intern (catastorfă) şi mai ales spre pierderea
sentimentului de protecţie. Vidul depresivului este expresia încetării
susţinerii narcisice determinate de pierderea protecţiei prin iubire a
Supraeului.
Prototipul şi originea apariţiei pericolului interior sunt legate de
tensiunea (traumatică) autoconservativă legată de foame, specifică
stadiului oral. Clinica depresiei probează acest lucru prin lipsa
apetitului pacientului depresiv. Re-muşcările depresivului indică
specificul sadismul oral distructiv.
Melancolia este consecinţa atacului virulent al Supraeului asupra
Eului întrucât Eul a introiectat obiectul căruia Supraeul îi aduce
acuze.
Etape ale constituirii simptomului melancolic.
1. Privarea de hrană şi de afecţiune (ca suport narcisic)
produce sentimentul de pericol şi anihilare. Pedeapsa
consecutivă unui comportament considerat negativ (de către
anturaj) este pierderea afecţiunii, cu consecinţe negative
asupra narcisismului.
2. Pe măsura dezvoltării Eului, sentimentul de anihilare
devine semnal (intern) al pericolului extern, Acest semnal
declanşează travaliul elaborativ al Eului prin care sunt
conciliate cerinţele Se-ului (dorinţa), cu cele ale Supraeului
(principiul moral).
3. Apariţia simptomului melancolic presupune că
sentimentul de anihilare (ca semnal) nu a fost suficient
pentru a mobiliza Eul în elaborarea cerinţelor pulsionale
conform comandamentului Supraeului.
Capacitatea de externalizare a conflictului dintre Eu şi Supraeu este
Introducere în 47
psihanaliză

un indicator pozitiv. Comandamentul Supraeului este proiectat pe

diferite autorităţi, iar Eul îşi poate apăra poziţia: proiecţia conflictului
este sursa conflictului social în care Celălalt este exlusiv responsabil
(oaia neagră, ţapul ispăşitor etc).

Dezgustul
Dezgustul este consecința refulării plăcerii generate de mirosuri
produse de substanţe organice, precum fecalele. Senzaţia de dezgust
are ca prototip o apărare fiziologică automată, respectiv reflexul de
vomă.
Eul foloseşte senzaţiile de vomă în sens anticipativ ca semnal
împotriva tendinţelor coprofile refulate. Crizele de vomă isterică
indică faptul că Eul este depăşit de excitaţii şi că semnalul anticipativ
nu a fost suficient pentru a mobiliza contrainvestiţia necesară
menținerii refulatului.
Sexualitatea adultă o integrează pe cea infantilă şi majoritatea
pulsiunilor parţiale sunt subordonate sexualităţii genitale. Există însă
reprezentanţi ai pulsiuni parţiale supuşi refulării, concomintent cu
refularea pulsiunilor sexuale.
Prin urmare, procesul socializării şi accesul la cultură, realizat prin
represie pulsională are ca obiect reprezentanţii pulsiunii parţiale
coprofile. Freud observă: „Cultura în ascensiune a omului aduce o
refulare a vieţii sexuale şi ştim, de mult timp, cât de legat este, în
organizarea animală, instinctul sexual de miros” 52.
Refularea reprezentanţilor pulsiunii parţiale coprofile este efectul
proximităţii modalității senzotiale olfactive faţă de pulsiunea sexuală.
De aceea, momentul apariţiei dezgustului (ca efect al mirosului
resimțiti ca neplăcut) este o etapă importantă în procesul umanizării.
Istoria umană începe când hominidul s-a ridicat în poziţia bipedă iar
organul olfactiv a căpătat o poziţie diferită în raport cu corpul şi cu
pământul53.

Ruşinea
Ruşinea, reprezintă o apărare contra cuplului exhibiţionism-
voaiorism ca urmare a refulării reprezentanţilor acestor pulsiuni
parţiale consecutivă acoperirii corpului cu veşminte.
După Freud, acoperirea progresivă a corpului este rezultatul
contribuţiei culturale a femeii, respectiv a ţesutului 54. Însă scopul
secundar al acoperirii corpului feminin este cel al mascării „lipsei”
anatomice a femeii, pentru că nu este posesoarea unui penis.
„Lipsa » devine, cu ajutorul ţesăturii, o „comoară ascunsă”. Ţesătura
are menirea de a acoperi corpul sexuat şi a menţine curiozitatea
sexuală55.
Penelopa este prototipul eroinei care ţese pentru a ascunde. Conform
legendei, timp de trei ani, până când va fi trădată de o servitoare,
ţesea ziua şi destrama noaptea linţoliul pentru Laerte, tatăl lui Ulise.

Mecanisme de apărare
52
S. Freud, „Remarci asupra unui caz de nevroză obsesională”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002,
p. 92.
53
S. Freud, „Contribuţii la psihologia vieţii erotice”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 181.
54
Idem, „La féminité”, în Nouvelles conférences d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1996, p. 177.
55
S. Freud, „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 56.
Introducere în 48
psihanaliză

Mecanismele de apărare se referă la reprezintă ansamblul

„operaţiilor” inconştiente care au drept scop reducerea sau
anularea efectelor pericolului extern sau pulsional.
Întrucât fac parte din sistemului Eului eficienţa acestora se află în
relaţie cu nivelul de dezvoltare al Eului. De aceea, evoluţia Eului este
coliniară cu cea a posibilităţilor sale de apărare.
Clasificarea mecanismelor de apărarea se poate face în ordinea:
 simptomului determinat;
 stadiului de dezvoltare;
 tipului de conflict psihic.

Refularea
În cadrul curei psihanalitice refularea se manifestă printr-o
întrerupere bruscă a asocierii.
În isteria de angoasă (fobia) mişcarea pulsională refulată este o
poziţie libidinală faţă de tată, combinată cu angoasă în faţa acestuia.
După refulare, tatăl nu mai este obiect de investiţie iar ca substitut al
tatălui „se alege” un animal; acesta devine obiect al angoasei.
Formaţiunea substitutivă a reprezentării inițiale (un animal în locul
tatălui) s-a format prin deplasare, de-a lungul uui lanț asociativ.
Cuntumul de afect (investiția tandră față de tată) s-a transformat în
angoasă faţă de animal.
În fobie, refularea eşuează pentru că înlătură şi substituie
reprezentarea dar nu înlătură cuantumul de afect care se transformă
în angoasă. De aceea, travaliul nevrozei continuă printr-o a doua
secvenţă în care sunt elaborate strategiile de evitare fobice, fobia
propriu-zisă. Vom reveni asupra acestei teme prin cazul Micului
Hans.

Comporativ cu isteria de angoasă, în isteria de conversie cuantumul

de afect este înlăturat şi de aceea Charcot a observat „la belle
indifférence des hystériques”56.
Simptomul presupune o puternică inervare somatică a unui segment
corporal (de pildă, laringe) asociat reprezentantului pulsiunii refulate
(dorinţă erotică) care atrage prin condensare întreaga energie de
investiţie.
Refularea este reuşită din perspectiva descărcării (corporale a)
cuantumului de afect. De aceea, procesul de refulare este încheiat
prin formarea de simptom şi nu mai este necesară o altă secvenţă.
Vom reveni ilustrativ prin cazul Dora.

Nevroza obsesională presupune un proces regresiv prin care o

tendinţă sadică (timpurie în raport cu cea tandră) înlocuieşte o
tendință tandră, iar tendinţa sadică este supusă refulării.
Într-un prim timp refularea are succes, conţinutul reprezentării este
eliminat iar afectul menţinut inconştient. Eul este alterat prin faptul
că se constituie o formaţiune reacţională contra revenirii refulatului
(respectiv a tendinţei sadice) 57. Astfel, în loc de a fi sadic, subiectul
devine deosebit de conştiincios.
Refularea, iniţial reuşită, nu poate fi menţinută pentru că tendinţa
revine sadică permanent spre conştiinţă sub forma angoasei sociale
56
Indiferenţa istericilor faţă de simptom.
57
Atitudine de sens opus unei dorinţe refulate şi constituită ca reacţie contra acesteia. Economic = contrainvestirea unui element conştient,
de forţă egală, şi direcţie opusă investirii conştiente.
Introducere în 49
psihanaliză

sau a reproşurilor (prin care reprezentarea respinsă este substituită,

prin deplasare pe elemente minore).
Nereuşita refulării factorului afectiv produce, ca şi în fobie,
mecanismul de fugă.

Formaţiunea reacţională
Formaţiunea reacţională reprezintă o atitudine, comportament sau
trăsătură de caracter opusă dorinţei refulate şi constituită ca reacţie
împotriva acesteia.
Mecanismul formaţiunii reacţionale utilizează, în efortul de
menţinere a refulatului, scopurile pulsionale originare.
Pentru a se putea opune dorinţei refulate, formaţiunea reacţională –
sub forma unui contra-simptom – trebuie să beneficieze de un curent
de investiţie de forţă egală cu cel al dorinţei refulate. De aceea,
formaţiunea reacţională completează travaliul refulării şi îl întăreşte
sub forma unor trăsături definitive, a unei contrainvestiţii
permanente.
Formaţiunea reacţională este fundamentul majorităţii trăsăturilor de
caracter (precum şi în cele histrionice) însă este specific caracterului
obsesional.
În caracterul obsesional agresivitatea este reprimată faţă de toate
obiectele în timp ce în caracterul histrionic este reprimată selectiv.
Ilustrări:
 Mama histrionică ce îşi va iubi exagerat copilul, ca reacţie,
contra agresivităţii pe care o resimte faţă de acesta; Spre
deosebire de reprimarea generală din structurile obsesionale, în
acest caz mama histrionică va putea fi agresivă cu persoane,
reprimarea agresivităţii fiind selectivă.
 Pudoarea exagerată este o formaţiune reacţională faţă de
tendinţe exhibiţioniste refulate iar comportamentul compulsiv de
curăţenie o reacţie faţă de dorinţa de murdărie.
 Comportamentul homosexual este o formaţiune reacţională
faţă de cel heterosexual, precum şi invers, comportamentul
heterosexual poate servi menţinerii refulate a homosexualităţii.
 Comportamentul pasiv-agresiv poate avea drept scop
menţinerea refulată a agresivităţii, în timp ce poate exista un
comportament reacţional agresiv care să aibă scopul de a
menţine refulate tendinţe pasiv-agresive.

Izolarea
Mecanism prin care reprezentări, cuvinte sau comportamente sunt
izolate de lanţurile lor asociative.
Izolarea este o apărare arhaică împotriva pulsiunii care are ca
prototip interdicţia atingerii corporale.
Interdicţia atingerii corporale devine o interdicţie a atingerii
„mentale”, a reprezentărilor pentru că „nu le este permis” anumitor
gânduri să intre în contact asociativ cu altele. Prin izolare un subiect
îşi poate aminti o situaţie traumatică fără trăirea asociată, ca şi cum
ar relata o istorie care nu îi aparţine. Aceasta de întâmplă pentru că
afectul este izolat de reprezentare şi orice încercare de recorelare
între reprezentare şi afect este oprită prin contrainvestire.
Izolarea este un mecanism specific nevrozei obsesionale.
În cura psihanalitică obsesionalul poate izola analiza de restul
existenţei, întrucât tehnica liberei asocieri se opune izolării prin
Introducere în 50
psihanaliză

faptul că presupune oprirea contrainvestirii care susţine izolarea.

De aceea, libera asociere este dificil de realizat de către obsesionali
care menţin un discurs logic şi raţional. Sub acest aspect, prototipul
normal al izolări îl constituie gândire logică şi raţională. Universul
logicilor simbolice sau matematice, de exemplu, este izolat de orice
formă de afect.
Obsesionalul separă eveniment de afect, pentru că amintirea-
reprezentarea evenimentului rămâne în conştiinţă (iar afectul este
refulat). Histrionicul nu are amintirea-reprezentarea (evenimentele
traumatice) dar afectul se manifestă deplasat pe alte reprezentări.
Izolarea poate fi fundamentul procedeelor meditative de concentrare
prin care se „opreşte” fluxul mental. Sub acest aspect zazenul
(mediaţia specifică buddhismului Zen) este greşit înţeleasă în context
european. Zazenul nu presupune încercarea de oprire a fluxului
asociativ de reprezentării, ci observarea câmpului intern, implicit a
reprezentărilor şi afectelor. Cu toatea acestea izolarea poate susţine
tehnicile meditative, ca apărare inconştientă, dincolo de tehnica
adoptată în mod conştient.
Orice mod de separare a dimensiunilor vieţii cotidiene presupun
izolarea; de exemplu, izolarea vieţii profesionale de cea familială sau
relaţională, în genere.
Izolarea apare şi în relaţia între curentul tandru (iubire) şi cel senzual
(dorinţă sexuală). Subiectul nu poate iubi persoana pe care o doreşte
sexual şi poate dori sexual persoana pe care o iubeşte.
Izolarea rezolvă şi conflictul de ambivalenţă prin faptul că subiectul
iubeşte sau urăşte excusiv un obiect.
Izolarea se manifestă prin pauze, în care percepţia sau activitatea
pare suspendată. De aceea, izolarea poate fi realizată prin orice
procedeu care întrerupere succesiunea reprezentărilor, precum
ritualuri sau formule care ţin de „limbajul de lemn”.

Proiecţia
Proiecţia este operaţia de apărare arhaică prin care subiectul
„expulzează” din sine şi localizează în exterior (Celălalt, Grup,
Societate, Univers etc.) calităţi, sentimente, dorinţe, chiar „obiecte”
pe care nu le cunoaşte sau le refuză în sine însuşi58. Aceste calităţi,
obiecte etc. pot fi asociate atât registrului negativ cât şi celui pozitiv.
Termenul de proiecţie este introdus în anul 1894 şi Freud observă
fundamentele acestei apărări în sesnul în care psihismul pentru a
putea regla tesiunea endogenă „o proiectează”, ca şi cum ar fi
provenit din exterior”59.
Regăsim explicaţia metapsihologică În Dincolo de principiul plăcerii
(1920), când Freud explică proiecţia prin modelului „organismului
psihic”, respecitv „o sfera de substanţă psihică excitabilă” care
capătă, odată cu afluxul continuu de stimuli din exterior, o suprafaţă
de protecţie, para-excitant (simlilară funcţiei coajei unui fruct).
Organismul psihic rămâne însă fără apărare în faţa stimulărilor
interne care produc neplăcere (coaja nu protejează decât faţă de
exterior şi nu de interior). De aceea intră în acţiune proiecţia, pentru
a procesa excitaţiile interne ca şi cum ar proveni din exterior.
Esenţa proiecţiei rezidă în refuzul inconştient al anumitor conţinuturi
58
J. Laplanche, J. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 308.
59
S. Freud, „Qu’il est justifié de séparer de la neurasthénie un certain complexe symptomatique sous le nom de „névrose d’angoisse”, în
Névrose, psychose et perversion, P.U.F., Paris, 1974, p. 54.
Introducere în 51
psihanaliză

psihice, după cum arătam, pozitive sau negative, care intră sub
incidenţa legii sociale. De aceea, conflictul intrapsihic este parţial
externalizat astfel încât orice ameninţare internă devine externă.
Conţinuturile proiectate se află la jumătatea drumului dintre
realitatea psihică internă şi cea externă. Condiţia proiecţiei este o
funcţie de testare a realităţii deficitară a în care subiectul nu poate
discrimina între ceea ce îi aparţine intern şi ceea ce consiederă că
aparţine realităţii obiective, celuilalt.

Introiecţia
Procesul prin care obiectele sunt „trecute”, în mod fantasmatic, din
„exterior” în „interior”.
Încorporare – introiecţie - identificare
Limita dintre exterior şi interior are ca prototip corpul. De aceea,
introiecţia se fundamentează pe încorporare, ca prototip corporal al
introtecţiei. Introiecţia nu este opreşte însă la limita corporală, ci se
referă la aparatul psihic. Prin introiecţie sunt „aduse” în Eu obiecte
externe.
La rândul său, introiecţia reprezintă prototipul identificării (care
presupune asimilarea unui aspect al obiectului şi transfomarea pe
baza sa).
Mecanismul introiecţiei este fundamental în melancolie.

(De)negarea
Mecanismul prin care subiectul neagă dorinţe, gânduri, sentimente
refulate şi consideră că nu-i aparţin. Prin denegare este semnalată
presiunea exercitată de refulat şi întoarcerea acestuia. Denegarea
diferă de apărarea prin refuz, specifică psihozei şi fetişismului unde
este vizată realitatea externă şi nu cea internă, specifică denegării.
Fenomenele déjà vu, déjà vecu sunt refultatul mecanismului
(de)negării. Evenimentul prezent activează un conţinut refulat care
încearcă să iasă în conştiinţă.

Anularea retroactivă
Mecanismul prin care subiectul anulează în retrospect reprezentări,
cuvinte sau acte înfăptuite, cu ajutorul unor reprezentări, cuvinte sau
gânduri opuse. Anularea este un comportament de tip „magic” prin
care un act actual poate anula efectul unui act din trecut, ca şi cum
timpul ar fi reversibil.
Aceste mecanism are valenţe reparatorii şi presupune doi timpi. În
primul timp se exprimă o tendinţă şi în al doilea timp se realizează o
altă acţiune care anulează tendinţa iniţială. Atât primul, cât şi cel de
al doilea timp sunt produse ale apărării.
Exemplul din cazul Omul cu şobolani : subiectul a luat o piatră din
drum, pentru ca nu cumva să nu i se întâmple ceva rău prietenei sale.
În timpul doi a pus piatra la loc.
Ritualurile obsesionale sunt expreia anulării retroactive şi indică
dinamica relaţiei dintre refulat şi apărare. Refulatul întotdeauna
revine (tendinţa sadică iniţială) şi este necesară creşterea nivelului de
apărare prin:
 creşte numărul de repetiţii rituale;
 extinderea şi crearea de noi ritualuri asigurare şi reasigurare;
 îndoielile şi rumaţii suplimentare obsesive.
Introducere în 52
psihanaliză

Apărarea împotriva afectelor

Scopul oricărei apărări constă în a evita neplăcerea, concretizată prin
angoasă sau culpabilitate.
Pentru a menţine culpabilitatea refulată poate interveni proiecţia.
Aceasta se întâmplă atunci când trebuie justificată o acţiune
reprobabilă. Acţiunea este comisă din vina altuia.
Împărţirea culpabilităţii este un factor de relaţie în grup. Apărarea
împotriva afectelor acţionează şi în cazul în care evenimentul care a
provocat culpabilitate este povestit, astfel încât să stârnească
admiraţie (în loc de reproşuri).
Apărarea contra afectelor se poate face prin:
Modificare calitativă - afectul se transformă în angoasă (conform
primei teorii asupra angoasei) sau se transformă în contrariu.
Formaţiunea reacţională a afectelor - constă în ataşarea de
reprezentarea afectului opus. În acest sens, curajul poate fi o
formaţiune reacţională a fricii, tupeul contra culpabilităţii, pudoarea
o formaţiune contra exhibiţionismului etc.
Blocareal sau refularea afectelor. Apărarea faţă de afect este
consecinţa unei situaţii iniţiale în care Eul a fost debordat de
excitaţie. Mecanismele de apărare lucrează în direcţia constituirii şi
perfecţionării unei contrainvestiţii prin care dezvoltarea de angoasă
să poată fi stăpânită.
Consecinţa procesului de apărare constă în blocarea la nivel
inconştient a afectelor şi aceasta în pofida faptului că afectul este un
proces de descărcare, care nu poate fi refulat precum reprezentarea.
De aceea, există afecte inconştiente, precum sentimente de
culpabilitate inconştiente.
Amânarea descărcării afectelor - constă în descărcarea treptată şi
întârziată a afectului. Situaţiile specifice aceste apărări ţin de
decărcarea agresivităţii şi a durerii psihice. De exemplu, în travaliul
de doliu care reprezintă o modalitate de descărcare amânată a
afectului. Amînarea intervine în cazul oricăror situaţii de pericol
extrem în care descărcarea afectivă este blocată în momentul critic,
din raţiuni adaptative şi realizată ulterior.
Deplasarea afectelor – se face de la o reprezentarea la alta, ceea ce
permite descărcarea. Afectul trece de la o reprezentare la alta prin
asociaţiile existente între cele două reprezentări şi prin faptul că cea
de a doua reprezentare este investită mai slab decât prima.
Descărcarea prin echivalenţe - are ca scop disocierea afectului de
reprezentare. Subiectul atribuie altui eveniment sau reprezentări
afectul pe care-l trăieşte. Descărcarea este permisă prin mijlocirea
unei alte semnificaţii. Afectul se poate descărca şi prin echivalenţe
somatice, mecanism care fundamentează modelul psihosomatic.
În cura analitică se urmăreşte legarea afectului de reprezentarea care
l-a generat.
Introducere în 53
psihanaliză

2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2

Este detaliat punctul de vedere dinamic, sub aspectul tipurilor de conflict psihic. Conflictul nevrotic
este prezentat în raport cu cel psihotic. Sunt prezentate situaţiile în care mecanismele de apărare ale
Eului intră în acţiune. Angoasa este discutată atât din punct de vedere psihiatric cât şi dinamic.
Sentimentul de culpabilitate reprezintă un fenomen psihic esenţial care determină apărarea Eului. Se
analizează senzaţiile de dezgust şi ruşine, ca reacţii necesare ale existenţei individului uman în cultură.
Sunt trecute în revistă principalele mecanisme de apărare (refularea, proiecţia, introiecţia etc.).

Concepte şi termeni de reţinut

Conflict nevrotic, conflict psihotic, angoasă, sentiment de culpabilitate, dezgust, ruşine, mecanism de
apărare.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Care sunt diferenţele dintre conflictul nevrotic şi cel psihotic ?

În ce situaţii se declaşează apărarea Eului ?
Care sunt consecinţele negative ale apărării Eului ?
Care sunt situaţiile principale de dificultate elaborativă la care este supus Eul ?
Care sunt etapele constituirii simptomului melancolic ?
Definiţi unul dintre mecanismele de apărare prezentate.

Teste de evaluare/autoevaluare
Reuşita procesului de apărare a Eului are ca efect:
1. menţinerea în afara conştiinţei a reprezentanţilor pulsiunii interzise;
2. evitarea neplăcerii;
3. menţinerea angoasei.
Introducere în 54
psihanaliză

Bibliografie recomandată pentru unitatea de învăţare nr. 2

Freud, S., „Inconştientul”, în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Ionescu, Ş., Jacquet M.-M., Lhote Claude, Mecanismele de apărare, Polirom, Bucureşti, 2002.
Gorgos, C., Vademecum în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1995.
Laplanche, J., Pontalis, J.-B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucureşti, l994.
Predescu, V., coord., Psihiatrie, vol. I şi II, Bucureşti, 1989-1998.
Introducere în 55
psihanaliză

Unitatea de învăţare 3
ELEMENTE DE PSIHOGENEZA TIMPURIE

Cuprins
13 3.1. Introducere
14 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
15 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
16 Narcisism primar
17 Obiectul originar
18 Iubirea
19 Perioada timpurie a Eului
20 Gândirea magică
21 Eu-realitate și Eu-plăcere
22 Motricitate și pulsiune
23 3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

3.1. Introducere

Înțelegerea psihogenezei Eului, în genere și în special a caracteristicilor perioadei timpurii este

posibilă grație clinicii analitice, cât şi observării copilului mic sau adultului aflat în stări regresive,
modificate ale conştiinţei de etiologie toxică (generate de adicţii), psihogenă (episoade psihotice)
sau hipnagogică.
Clinica analitică rămâne spaţiul de cercetare predilect întrucât fenomenul regresiv, în
condiţiile cadrului analitic, este facilitat astfel încât se pot observa elemente ale funcţionării
specifice perioadei arhaice.

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Conturarea perspectivei psihanalitice asupra perioadei timpurii din psihogeneză

Competenţele unităţii de învăţare:

Explorarea și înțelegerea conceptelor fundamentale în modelul psihanalitic al psihogenezei
timpurii şi capacitatatea de aplicare a cunoştinţelor în observarea raportului sugarului cu mama sa.

Timpul alocat unităţii: 1 oră

Introducere în 56
psihanaliză

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Narcisism primar
Lumea, obiectul se constituie pentru subiect, sub efectul pulsiunii: pulsiunea – ca sursă și vestor al
ieșirii din starea narcisică primară, a-duală – constituie obiectul și lumea.
Pentru că în afara energiei și a specificului și a energiei pulsionale obiectul, lumea, în genere, nu ar
exista (în mod psihic), evoluția relaţiilor de obiect este coliniară cu cea a stadiilor de dezvoltare
psiho-sexuală.

Stadii
Speficicul relaţiei cu obiectul Fixaţie şi patologie
psihosexuale
ent
a-dual, an-obiectual
oral precoce schizofrenie (forma
preambiva
catatonică)
narcisism primar şi încorporare totală a tulburări
sadic - oral
obiectului maniaco-depresive
anal precoce încorporare parţială paranoia
sadic - anal ambivalenţă nevroză obsesională
lic
f ist
complexul de castrare
genital finalrie
iubirea postambivalentă stări normale

Obiectul se constituie simetric cu subiectul (Eul). Starea iniţială, originară este o stare a-duală, an-
obiectuală. Întrucât „obiectul în sine”, la care se referea Emmanuel Kant, în lipsa unei relaţii, nu
poate fi cunoscut şi nici teoretizat, această stare este denumită de Freud narcisism primar şi rămâne
una ipotetică prin inaccesibilitatea sa, ca reprezentare, cuvânt și concept.
În această stare narcisică primară libidoul este auto-investit, scopurile pulsionale sunt autoerotice.
Întrucât starea este an-obiectuală, nu presupune nici un clivaj structurant între subiect şi obiect, nici
un reper limitativ. Starea narcisică primară este anterioară oricărei schiţe de Eu şi reprezintă o
continuare a vieţii intrauterine. Această stare este aproximată în istoriile cosmogonice prin lumea
inițială increată, înainte ca „apele să fie despărţite”. În modelul cosmologic este aproximată prin
starea universului înainte de de Big Bang.
Narcisismul secundar este primul stadiu dual, care se instaurează concomitent cu primele rudimente
de structură. Presupune un rpim timp al investirii obiectuale şi apoi un al doilea al retragerii
libidoului din obiect, în Eul, întrucât obiectul este introiectat. În cadrul celui de al doilea timp se pot
produce tulburări în evoluţie prin exces, precum retragerea masivă a investiţiei libidinale care
produce patologia de tip narcisic a psihozelor.
Prin emergenţa pulsiunii se produce identificarea primară cu mama, obiect originar, prototip al
relaţiei cu lumea. Obiectul primar este investit în relaţia orală precoce şi este încorporat („adus
înăuntru”, după prototipul biologic al hrănirii). Investirea obiectuală şi satisfacţia corelativă conduc
treptat spre constituirea obiectului.
Fară efectul produs prin investire, gratificare, obiectul nu s-ar constitui. De aceea, dacă gratificarea
încetează relaţia este întreruptă iar obiectul îşi încetează atât funcţional, cât şi ontic, existenţa.
Alegerea de obiect prin gratificare este denumită alegerea anaclitică, în care obiectul satisface
(sprijină) nevoile subiectului. De exemplu, partenerul de viaţă este ales pentru că gratifică nevoile.
Alegerea anaclitică este diferită de cea narcisică în care obiectul este ales prin similitudine cu
Introducere în 57
psihanaliză

subiectul. În acest caz alegerea unui partener este datorată asemănărilor.

După ce se constituie rudimente structurale se instituie şi forma originară a conflictului -
ambivalenţa. În Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud indică originea conflictului de
ambivalenţă. Pentru Eul narcisic primar, auto-erotic, lumea exterioară nu este investită. Prin
pulsiunile de autoconservare (nevoie de hrană), Eul investeşte obiecte exterme (mama). Stimulii
pulsionali rezultaţi din dinamica autoconservativă (hrănire) sunt resimţiti şi ca neplăcuţi.
Eul introiectează obiectele dacă sunt surse de plăcere sau le proiectează dacă produc neplăcere.
Astfel se realizează trecerea de la Eul-realitate (în care stimulii gratifcanţi şi cei neplăcuţi coexistă
în Eu) la Eul-plăcere purificat (în care Eul conţine numai gratificarea).
În textul Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, Freud remaniază aceste concepte pe care le avansase
diferit în Formulări asupra celor două principii ale funcţionării psihice.
Eul-realitate nu se referă la raportul cu principiul realităţii, ci la etapa în care lumea apare ca
indiferentă, fără a fi gratificantă sau frustrantă.
În Eul-plăcere purificat lumea exterioară este „descompusă” într-o parte de plăcere, pe care a
încorporat-o şi o parte de neplăcere care este considerată străină, ostilă şi, de aceea proiectată.
Ura – proiecţia dimensiunii „neplăcute” - se dezvoltă odată cu apariţia obiectului şi ieţirea din starea
narcisică primară. De aceea, sensul originar al urii este împotrivirea faţă de lumea exterioară, străină
şi producătoare de excitaţii (de „prea mult”), adusă în Eu prin nevoile de autoconservare.
Astfel, exteriorul, obiectul, este de la bun început urât. Atunci când obiectul se dovedeşte a fi o
sursă de plăcere, va fi iubit şi încorporat. Prin procesul de polarizare plăcere-neplăcere, stadiul
narcisic pur trece în cel obiectual.

Obiectul originar
Obiectul originar reprezintă prima persoană semnificativă pentru subiect, respectiv mama sau
substitutul acesteia.
Acesta se constituie gradual într-o mişcare de integrare pornind de la aspecte parţiale; de aceea se
numeşte iniţial obiect parţial (scop al pulsiunilor parţiale).
Mama este pentru sugar, în primele secvenţe ale raportului cu acesta, un obiect parţial alcătuit din
aspecte ale sale: căldura, sânul, vocea, parfumul, textura etc.. Dinamica integrării obiectului este de
o mare complexitate.
Se pot contura în relaţia timpurie două tipuri accentuate de dinamici mamă-copil:
 Mama narcisică pentru care copilul este o prelungire a nevoilor sale, un obiect care nu
poate exista independent, diferit.. Un destin posibil este abandonul copilului ca urmare a
sentimentului de diferenţă pe care copilul îl generează pe măsură ce nu mai poate „face parte din
mamă”.
 Mama hiperprotectoare care întreţine „un filtru parexcitant” care nu permite copilului
accesul direct la realitate. Copilul este menţinut într-o stare de protecţie similară celei intrauterine şi
nu poate experimenta frustrarea aferentă limitelor realităţii obiective, nu poate avea exerciţiul
prelucrării stimulilor realităţii obiective în întregul acestora.
Capacitatea de a transfera investiţia libidinală originară (cu mama) pe alte obiecte este un proces de
mare importanță în sanogeneză.
Dinamica de transferare a inventiției obiectului originar este determinată de diferenţa de sex. Mama
reprezintă numai pentru băiat obiect heterosexual.
Băiatul se desprinde de obiectul originar prin interdicţia terţului, în timp ce fata, prin predilecţia
pentru terţ. De aceea, schimbarea obiectului presupune:
- în cazul băiatului, doi timpi – de la mamă la alte obiecte; Desprinderea băiatului de mamă este
„abruptă” faţă de cazul fetei, întrucât mama continuă să rămână pentru băiat obiectul dorinţei până
în momentul în care intervine interdicţia oedipiană. Prin urmare, investiţia are caracter continuu şi
mai puternic decât în cazul fetei.
- în cazul fetei, schimbarea obiectului presupune trei timpi – de la mamă la tată, de la tată la alte
obiecte; În Despre sexualitatea feminină (1931) Freud indică motivaţiile pentru care fetiţa se separă
de mamă. Primul este că mama nu a dotat-o cu unicul organ genital care suscită dorinţă, nu a hrănit-
o suficient, nu a iubit-o exclusiv (pentru mamă a existat mereu tatăl) şi mama i-a interzis activitatea
sexuală. Toate aceste motive nu sunt suficiente şi de aceea, Freud adaugă intensitatea investiţiei cu
Introducere în 58
psihanaliză

mama şi ambivalenţa.
Feţiţa dezinveşte mama pentru că se actualizează curentul negativ de investire. Freud observă:
„Mica fată rămâne în situaţia oedipiană pe o durată nedeterminată şi o părăseşte târziu şi imperfect.
Formaţiunea Supraeului are de suferit din aceste circumstanţe şi nu poate atinge forţa şi
independenţa care îi conferă importanţa culturală” 60. Consecinţele rezidă în faptul că femininul se
creează printr-o capacitate redusă de identificare (cu mama care „a dezamăgit”) şi, în consecinţă,
prin distanţarea de lege şi comandament cultural.
De aceea, Eul femeilor este mai slab (decât cel al bărbaţilor) iar Supraeul lor este „rudimentar”. Ca
urmare a acestei alcătuiri „feminitatea prezintă mai puţine dorinţe agresive şi distructive decât
masculinitatea”61.

Iubirea
Reprezintă, originar, plăcerea care produce o tendinţă, cu expresie motrice, spre obiectul timpuriu.
Glisarea din stadiul narcisismului primar spre narcisismul secundar şi relaţia de obiect înseamnă
trecerea de la iubirea de sine (autoconservare) la investirea obiectului primar şi apoi la retragerea
spre sine a investirii: subiectul se iubeşte din nou pe sine, prin introiecţia obiectului matern, iubeşte
„pe mama adusă în sine”.
Procesul introiecţiei este nevesar întrucât după ce subiectul investeşte în obiect, constată că cerinţele
pulsionale ale Se-ului nu pot fi deplin satisfăcute în relaţia cu obiectul, întrucât obiectul nu este la
dispoziţia sa, este variabil.
Pentru a fi la dispoziţia sa, obiectul (parţial) este introiectat şi devine o parte a Eului, ceea ce
permite renunţarea la obiectul extern. Obiectul extern, devenit intern, ca parte a Eului este constant
şi se impune Se-ului ca obiect unic, preluând prin introiecţie caracteristicile obiectuale externe. De
aceea, relaţia libidinală narcisică (secundară), astfel constituită, presupune transformarea,
sublimarea, libidoului obiectual.
Trecerea de la starea an-obiectuală la cea obiectuală este efectul pulsiunilor de viaţă iar retragerea
investiţiei din obiectul extern, prin introiecţie este efectul pulsiunii de moarte.

Eul este un condensat al identificărilor succesive. Obiectul extern nu poate fi perceput dacă nu
există identificare – dacă nu există un prototip intern a ceea ce este identificat; nimic nu poate şi re-
cunoscut dacă nu este deja cunoscut. Identificarea (constituirea obiectului intern) este fundamentală
în orice relaţie de obiect şi se realizează prin diferite grade de investiţie.
După cum arătam, relaţia libidinală narcisică (secundară) presupune transformarea libidoului prin
sublimare. De aceea, prin identificare, scopul (sexual) al pulsiuni este schimbat şi transformat în
curentul tandru62.
Sublimarea se realizează prin intermediul Eului şi presupune transformarea libidoul obiectual în
libido narcisic63. Curentul de investire tandru, „iubirea tandră” derivă din sublimarea pulsiunii
sexuale, a curentului erotic-senzual.
În concluzie, graţie procesului sublimativ, co-există două curente de investire, care deşi nu sunt
opuse, se află în conflict în cadrul simptomului nevrotic:
1. curentul erotic-senzual (rezultat din secvenţa neinhibată a pulsiunii sexuale)
2. curentul tandru (rezultat al sublimării).
Conflict nevrotic poate avea drept sursă atât apărarea faţă de curentul tandru, prin investirea
senzuală (partenerul este exclusiv un obiect sexual), cât şi apărarea faţă de curentul senzual (iubirea
platonică, reacţie faţă de dorinţa sexuală resimţită ca periculoasă).
Destinul iubirii se poate continua, în anumite condiţii de dezvoltare cu iubirea oblativă.
Iubirea oblativă, accesul la realitatea Celuilalt este un proces elevat şi asimptotic. Presupune un
narcisism balansat, care permite accesul la realitatea Celuilalt, ca obiect separat, cu nevoi proprii şi
nu ca la o extensie a propriului Eu, o anexă narcisică „de folosinţă”.
60
Idem, „La féminité”, în Nouvelles conférences d’introduction à la psychanalyse, Gallimard, 1996, p. 173.
61
S. Freud, Introducere la studiul Twenty eighthth President of the United States. A Psychological Study, Oeuvres complètes, vol. XVIII,
P.U.F., Paris, 1994, p. 78.
62
Idem, „Declinul complexului Oedip”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 215.
63
S. Freud, „Eul şi Se-ul”, în Freud, Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 233.
Introducere în 59
psihanaliză

Iubirea oblativă, epurată de dimensiunea narcisică este imposibilă şi orice relaţie de obiect se
sprijină pe dimensiunea narcisică: figura Celuilalt este, cu necesitate, o oglindă, iar iubirea de altul
este una narcisică.

Ura și pulsiunea de moarte

Ura este incompatibilă cu identificarea masivă cu obiectul şi este corelativă separării subiectului de
obiect.
Originea urii este neplăcerea produsă de realitatea externă, de obiectul investit din necesităţi
autoconservative.
În sensul relației de obiect, ura este un fenomen psihic anterior iubirii, întrucât este efectul
contactului Eului cu realitatea externă. De aceea, ura se află în ambivalență cu iubirea.
Pentru că ura nu poate fi niciodată „depăşită”, ambivalența ură-iubire este un fenomen de fond.
Coexistenţa ură-iubire face ca pierderea iubirii să actualizeze ura (prin regresie la sadismul
timpuriu).
Ura este derivată de Freud din activitatea pulsiunii de moarte.
Pulsiunea de moarte reprezintă o categorie fundamentală de pulsiuni, în opoziţie cu pulsiunile
vieţii, care tinde spre reducerea totală a tensiunilor, respectiv spre revenirea fiinţei vii către starea
anorganică64 Consecința acestei perspective asupra morții sub formă pulsională este faptul că
scopul vieţii este moartea pentru că starea inanimată o precede pe cea animată 65.
Pulsiunile de viaţă se opun pulsiunii de moarte şi o deflectează spre exterior.
Există însă două fenomene psihice asociate manifestării pulsiunii de moarte: masochismul originar
(când pulsiunea de moarte rămâne în interior) şi agresivitatea distructivă (când este deflectată în
exterior66).
Pulsiunea de moarte, prin caracterul său conservativ şi repetitiv, tinde spre reducerea tensiunii din
organism şi spre întoarcerea organicului la stadiul anorganic din care s-a dezvoltat (considerat drept
repaos absolut).

Perioada timpurie a Eului

Atât în prima etapă a evoluţiei, cât şi în întreaga psihogeneză, Eul se formează la interferenţa
factorilor care provin din interior, a pulsiunii, și a stimulilor perceptivi care provin din realitatea
externă.
Modul în care Eul se poate adapta, poate lega pulsiunea cu exigenţele realităţii obiective va
determina capacitatea de acces la realitate, indicativă a nivelului de dezvoltare.
Pentru a explora maniera în care se constitue indicii de realitate, Freud indică în textul Pulsiuni şi
destine ale pulsiunilor procesul prin care se produce diferenţa dintre interior şi exterior, prin
contrastul dintre pulsiune şi stimul extern67.
Orice organism diferenţiază treptat două categorii de incitaţii:
1. stimuli care provin din exterior şi faţă de care se poate sustrage printr-o acţiune motrică;
2. stimuli care provin din lumea interioară, pulsiuni, pe care nu îi poate stinge prin acelaţi tip de
acţiuni motrice.
Eul este o structură care se constituie tocmai prin travaliului de „relaţie” dintre realitatea pulsională
şi cea externă.
Diferenţa dintre interior şi exterior se constituie prin modul diferit în care se pot „stinge” cele două
categorii de incitaţii (stimuli externi perceptivi şi cei pulsiunali, interni). Astfel, se dezvoltă
experienţial capacitatea de cunoaşte faptul că un tip de incitaţii, respectiv pulsiunea, originează
mereu din interiorul organismului, apar ca forţă constantă şi nu pot fi suprimați prin acţiuni motrice
de evitare, în timp ce un alt tip de incitații, cele externe, perceptive, pot fi evitate.
64
J. Laplanche, J.-B. Pontalis, op. cit., p. 371.
65
S. Freud, „Au-delà du principe de plaisir”, op. cit., 1981, p. 82.
66
S. Freud, Nouvelles conférences sur la psychanalyse, op. cit., p. 138.
67
 Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, pp. 61­62.
Introducere în 60
psihanaliză

Pentru că organismul nu poate evita pulsiunile aşa cum o poate face în cazul stimulilor perceptivi,
vovor fi învățate acţiuni complicate care să modifice realitatea externă astfel încât să se ajungă la
„modificarea” stării generate de pulsiunii, respectiv la gratificare.
Prin urmare, gestionarea stimulilor perceptivi ai realităţii externe este posibilă prin acţiuni motrice
directe (a închide ochii, pentru a modifica stimulii vizuali) în timp ce gestionarea pulsiunii nu se
poate face prin acţiuni directe şi necesită modificări succesive ale realităţii în vederea gratificării.
În afara stimulilor pulsionali, sugarul resimte şi stimuli interoceptivi şi proprioceptivi, care
constituie reprezentarea propriului corp, cu rol important în constituirea Eului.
Controlul pulsiunii şi al stimulilor perceptivi se realizează gradat.
Iniţial, în procesul de constituire al Eului, excitaţia, energia psihică este descărcată direct, întrucât
nu există încă structuri minimale care să permită acumularea tensiunii, prin retenţie. Astfel, stimulii
perceptivi generează tensiune internă care este imediat descărcată. De aceea, sugarul este reactiv în
mod inconștient la stimulii externi, cât şi la cei interni. Dependenţa sa este totală și constituie
prototipul stării de neajutorare, a lipsei oricărei forme de control.
Întrucât nu există mijloace de elaborare psihică, starea de debordare excitativă şi de invadare
psihică este specifică perioadei timpurii. De aceea, pe măsură ce se constituie indicii de discrimiare
şi poate fi re-cunoscut, exteriorul, prin afluxul de excitaţie debordant, este perceput ca „dureros”.
Otto Rank a propus ca prototip originar al stării de debordare, momentul naşterii.
Conjuctura economică în care sistemul psihic nu are capacitatea de prelucrare a stimulilor şi este
debordat, reprezintă modelul prin care poate fi înţeleasă angoasa. Prin urmare fenomenologia
angoasei este corelativul stării de neajutorare a sugarului, a dependenței sale de anturaj.
Incapacitatea sugarului de a elabora afluxul excitativ este dublată de incapacitatea somatică și
motrică ceea ce determină generarea de tensiuni de mare intensitate. Aceste stări de invazie
stimultivă care produc tensiuni paroxistice au fost denumite de Freud angoasă automată.
De aceea, angoasa automată este efectul stării primitiv a sugarului definite prin neajutorare psihică
şi somatică. Freud diferenţiază psihogenetic angoasa automată de angoasa semnal care este
generată de către Eu pentru a elabora „semnala” un pericol pulsional şi a putea elabora excitaţia.
Prin angoasa semnal este reprodusă reacţia faţă de traumă şi implicit amorsarea capacităţilor de
apărare.
În condiţiile lipsei de protecţie internă în faţa afluxului de stimulare psihică, unica resursă de
apărare provine exclusiv din exterior. Astfel, obiectul originar, mama, este unicul „par-excitant” al
sugarului şi prin îngrijire încearcă să „filtreze” şi să reducă forţa excitaţiilor interne şi externe ale
copilului pentru a asigura un mediu constant, prelungire aproximativă a celui intrauterin.
Realitatea se constituie exlusiv prin amorsarea unor indici de discriminare corelaţi diferenţelor de
tensiune internă.
Creşterea tensiunii interne, semnalizată de sugar prin diferite comportamente, este efectul dorinţei
nesatisfăcute. Iniţial, după ce mama satisface nevoia copilului (de a fi hrănit, de pildă), acesta
adoarme, ceea ce nu permite decât treptat constituirea diferenţială a experienţei interne dintre nevoie
şi satisacere.
În lipsa experienţei diferenţiale dintre nevoie, dintre lipsă şi starea de satisfacere, indicii de realitate
nu se pot constitui. Pe un fond de satisfacere permanent accesul la realitate este blocat. De aceea,
mama sanogenă permite copilului, în diferite grade, experienţa stării de lipsă, de nevoie, pentru a o
putea compara intern cu cea de satisfacere şi a simţi treptat existenţa unui „ordin al realităţii” diferit
şi independent de dorinţele şi nevoile sale.
De aceea, obiectul (prin simetrie cu subiectul) se constituie prin alternanţa experienţială absenţă-
prezenţă, lipsă-plenitudine, ceea ce este „Eu” în raport cu ceea ce este „non-Eu”. Capacitatea de
testare a realităţii este întemeiată deci pe originile interacţiunii dintre mamă şi sugar, pe tempoul în
care mama întâmpină nevoile copilului. O mamă care se dorește a fi „foarte bună” şi gratifică
imediat nevoile copilului, nu se poate constitui, prin alternanţa absenţă-prezenţă, frustrare-
gratificare, ca obiect. O mamă care nu permite experienţa frustrării, într-o anumită măsură, „nu
există” şi nu permite ca lumea să existe.
Lumea, celălalt, obiectul sunt constituite prin nevoile de autoconservare, prin cea de hrană, de pildă.
Sugarul simte că starea de foame, trăită ca ansamblu variabil de tensiuni-excitative, este modificată
de ceva diferit (mama) de registrul în care acesta trăieşte foamea. Acest ceva diferit îşi constituie
Introducere în 61
psihanaliză

prezenţa şi „diferenţa” treptat, prin experienţele cumulate de lipsă/satisfacere. Sugarul simte că în

absența acestui ceva diferit tensiunea sa generată de foame continuă în timp ce prezenţa ceva-ului
diferit, stinge tensiunea şi permite relaxarea prin somn.

Obiectul originar se constituie prin absenţă

Absenţa externă (negativ al prezenţei), permite, prin indici de discriminare, constituirea obiectului
ca prezenţă internă. Fără „a pierde” obiectul, acesta nu se poate câştiga. Absenţa obiectului, care
antrenează experienţa lipsei de gratificare, un cuantum de frustrare, este fundamentul conştiinţei
realităţii.
Fără procesualitatea absenţei, lipsei, care produce amânarea gratificării, fenomenul conştiinţei nu se
poate amorsa şi dezvolta. Patologia severă, psihoza, poate fi efectul unei relaţii în care mama nu a
permis ca alternanţa absenţă-prezenţă să existe, a hiperprotejat şi satisfăcut continuu copilul. În
aceste condiţii Eul său nu şi-a putut dezvolta capacităţile de procesare, amânare a pulsiunii.
Disjuncţia dintre realitate internă vs realitate externă este fundamentală şi reprezintă criteriul pe
care se întemeiază relaţia dintre normal şi patologic. Realitatea internă poate să inflitreze realitatea
externă în diferite grade, de la registrul normal, al unei angoase, la cel patologic, al halucinaţiei.
În perioada timpurie „realitatea” este percepută global sub forma prezenţei sau a absenţei tensiunii
excitative generate de nevoile autoconservative. Motricitatea primitivă este reflexă şi are funcţia de
a descărca direct tensiunea.
Eul, subiectul începe să se constituie simetric cu obiectul iar prima formă de raport cu acesta se
numeşte identificare primară. Este forma originară a relaţiei cu obiectul şi are ca fundament
procesul de încorporare.
Lumea, obiectul se constituie prin nevoia autoconservativă a subiectului. Pentru sugar, lumea este
reprezentată de mamă, de sânul său care poate fi prezent şi satisfăcător sau absent şi frustrant.
Contactul perceptiv cu mama se produce prin intermediul zonei bucale şi a reflexului de a înghiţi.
Fundamentul perceptiv originar este asigurat prin mucoasa bucală şi zona labială, cu ajutorul cărora
sugarul explorează lumea.
Comportamentul de hrănire presupune a aduce în interiorul aparatului digestiv hrana. „A aduce în
interior” devine prototipul psihic al primei relaţii cu lumea, realizată prin încorporare.
Un obiect înghiţit este unul care dispare iar dispariţia obiectului, prin înghiţire, generează satisfacţia.
Pe de altă parte, dispariţia obiectului este asimilată distrugerii acestuia. Un obiect dispărut
(„înghiţit”) poate fi şi un obiect absent, care întârzie să gratifice.
Aceasta este originea ambivalenţei, a raportului dintre prezenţă-gratificare şi absenţă-distrugere.
Obiectul este „bun” dacă este gratificant şi prezent (sub acţiunea pulsiunii de viaţă) şi „rău” dacă
este absent-frustrant-„înghiţit” (sub acţiunea pulsiunii distuctive).
Sânul mamei poate fi „bun” dacă este prezent şi gratifică, este „rău” prin absenţă, pentru că
generează frustrare.
Disjuncţia lumii în „bună” şi „rea”, fără o zonă de interferenţă (de gri) este expresia funcţionării
timpurii din această fază a dezvoltării. Ranforsarea defensivă a acestei disjuncţii se realizează prin
idealizarea obiectului „bun” prin care acesta cumulează toate calităţile pozitive, ceea ce îl fereşte de
acţiunea pulsiunii distructive care este proiectată exclusiv pe un obiect persecutoriu „rău”.
Fenomenul disjuncţiei bun-rău se regăseşte în fenomenele de atribuire proiectivă specifice
diferenţelor dintre grupul de apartenenţă care este „bun” şi ceilalți care sunt „răi”.
Obiectul idealizat introiectat întemeiază câmpul narcisic şi generează încrederea fundamentală.

Gândirea magică
Gândirea timpurie este o gândire magică, ce nu separă realitatea internă de cea externă, întrucât se
află sub incidenţa proceselor primare. Prescripţiile magice sunt, în ordinea gândirii logice, absurde
întrucât sunt rezultatul procedeelor asociative de asemănare şi contiguitate.
Caracterul magic-animist rezidă în trăirea faptului că:
 este suficient să doreşti pentru a avea;
 este suficient să gândeşti pentru a se realiza;
 a face este echivalent cu a ţi se face;
Sedimentele aceastei etape a dezvoltării „se găsesc nu numai în nevroză, ci şi în acţiunile de vrăjire,
Introducere în 62
psihanaliză

obiceiuri populare şi ceremonial religios [...] şi funcţionează prin anulare realităţii externe şi
stingerea [...] nu doar a consecinţele unui eveniment (impresii, trăiri), ci chiar pe acesta însuşi” 68.
Freud a fost influenţat de Jean-Baptiste Lamarck cât şi de Charles Darwin, respectiv de legea
biogenetică: ontogeneza repetă filogeneza. Regula fundamentală a psihanalizei este asociaţia liberă,
întrucât facilitează funcţionarea regresivă spre stadiile timpurii, întrucît „posibilităţile asociative se
relevă a se afla la baza oricărei magii” 69.
Pentru Freud procesul de umanizare originează în desprinderea de concret, se senzorialitate şi
instituirea gândirii magice, respectiv a primelor forme de spiritualitate.
În Disconfort în cultură, Freud explorează procesul de umanizare, înţeles prin trecerea de la viaţa
senzorială la cea spirituală respectiv prin înlocuirea acţivităţii senzoriale cu magia cuvântului.
Animismul este prima etapă a desprinderii de senzorial. Animismul va evolua, în epocile culturale,
către politeism şi monoteism.
Funcția centrală a Eului este cea de testare a realității şi este corelativă fenomenului conștiinței. De
aceea, conştiința, nucleu al Eului, se dezvoltă odată cu Eul şi treptat permite anticiparea. Prin
constituirea rudimentelor Eului, apare şi conştiinţa preverbală; în această etapă în care conştiinţa se
află, de asemenea în stadiu de rudiment, funcţia anticipativă este redusă şi întemeiată pe
reactivitatea motrice. Discriminarea obiectelor, ca efect al capacităţii de testare a realităţii, nu este
încă instalată şi diferenţierea este globală, nespecifică, ceea ce face ca reacţia sugarului să fie
identică la categorii de obiecte. Incapacitatea de discriminare şi estomparea diferenţelor se
manifestă şi în raport cu un obiect. De aceea, un aspect al obiectului este confundat cu întregul
acestuia.
Testarea realităţii se face prin constituirea proceselor perceptive, cât mai ales prin cele ale
reprezentării, ale capacităţii de restructurare a repezentărilor în raport cu percepţia obiectului, ceea
ce nu se poate realiza în registrul preverbal.
Registrul verbal se instituie odată cu Eul-realitate-definitiv ceea ce permite exercitarea funcţiei
reprezentării şi o mai bună gestionare a angoasei. Prin registrul verbal şi dezvoltarea funcţiei de
testarea a realităţii se poate face diferenţa dintre fantasmă, ca produs al realităţii interne, percepţie şi
reprezentare ca rezultat al realităţii externe.

Reprezentare și cuvânt
Freud a diferenţiat reprezentările lucrului de cele ale cuvântului. Graţie funcţiei verbale, se face
trecerea de la reprezentările lucrurilor, care sunt specifice proceselor primare, care prezintă
fragmentar obiectul, la reprezentarea cuvântului cuvântului care presupune integrarea și asocierea
unei imagini mnezice cu una verbală. Asocierea dintre vizual şi verbal, care este un proces de
secudarizare, conferă resprezentării stabilitate şi, prin aceasta, un indice de discriminare superior
care susţine funcţia de testare a realităţii. Stabilitatea reprezentării cuvântului, comparativ cu
instabilitatea reprezentării lucrului (generată de funcţionarea primară prin deplasare şi condensare)
îi conferă acesteia calitatea de conţinător superior al angoasei.
În structura obsesională, cuvântul are o funcţie importantă în conţinerea afectului. În clinică,
dificultatea analistului de a conţine relaţia este indicată prin activarea apărărilor de tip obsesional,
respectiv nevoia de a explica.
Procesul de trecere de la fantasmă, de la realitatea internă, la cea externă, permite reducerea
angoasei.
Fantasma este un fenomen care ţine de realitatea internă, un scenariu în care subiectul este
protagonistul, prin care se îndeplineşte substitutiv (pentru că realitatea nu se modifică, prin
angajarea unui comportament motric).
Datorită apariţiei capacutății verbale se trece de la omnipotenţa gândirii la omnipotenţa cuvântului
(posibilitatea de a modifica realitatea prin cuvânt).
Prin dezvoltarea capacităţii elaborative şi constiuirea funcţiei realităţii, tensiunea poate fi conţinută
şi, de aceea, atât descărcarea imediată cât şi satisfacerea halucinatorie a dorinţei se restrâng.
Progresiv, se trece de la halucinarea obiectului spre percepţia, reprezentarea şi simbolizarea
68
S. Freud, „Inhibiţie, simptom, angoasă”, în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom, angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 226.
69
S. Freud, Les premièrs psychanalystes, Minutes (III) de la Société Psychanalytique de Vienne (du 5-10-1910 au 20-12-1911), Gallimard,
1979, p. 299.
Introducere în 63
psihanaliză

acestuia.
Traseul regresiv, de la simbolizare la perpecţie şi apoi la halucinare se observă atât în trecerea de la
starea de veghe, la cea hipnagogică, cât şi în stările adictive sau în patologia severă.
Capacitatea de retenţie pulsională a Eului-realitate-definitiv, corelată instituirii capacităţii de testare
a realităţii, va fi obţinută datorită gândirii simbolic-abstracte, care permite ceea mai bună funcţie
anticipativă. Capacitatea de testare a realităţii nu este o achiziţie definitivă şi poate fi afectată prin
posibilitatea regresie la stări de organizare timpurii, specifice unor etape de dezvoltare (adolescenţă,
climax) sau stări patologice.
În ordinea princiului dialectic, realitatea se constituie la interferenţa dintre lumea externă şi cea
internă. Capacitatea Eului de a testa realitatea se instituie şi se dezvoltă numai dacă realitatea
externă şi cea internă sunt investite echilibrat.
În evoluţia raportului cu realitatea se mai pot declanșa şi alte maniere de apărare. Eul se poate apăra
de realitate, atunci când este incapabil să elaboreze excitaţie, prin două procedee:
1. fuga de realitate - care se produce prin revenirea la mecanismele arhaice prin care dorinţa este
halucinată. Realitatea este evitată pentru că ar contrazice fantasma iar fantasma rămâne unica
posibilitate de îndeplinire - substitutivă - a dorinţei. Dorinţa este însă neacceptată şi dacă ar fi
exprimată ar intensifica angoasa. Fuga de realitate este consecinţa blocării percepţiei realităţii
externe;
2. fuga în realitate - care constituie refugiul în realitatea externă care susţine refularea dorinţei şi
blocarea accesului spre realitatea internă. Dorinţa refulată este reprezentată de act.

Eu-realitate şi Eu-plăcere
Eul începe să se constituie treptat prin interacţiunea cu lumea, prin forţa şi necesitatea
autoconservativă la care mama şi anturajul răspund. Sugarul trăieşte „universul” ca şi cum s-ar afla
la dispoziţia sa, pentru a-i gratifica nevoile. Pentru că raportul dintre ța Eul timpuriu şi obiect este de
omnipotenţă, Freud a folosit expresia Majestatea sa Copilul. Omnipotenţa se consolidează în
funcţie de maniera în care mama răspunde nevoilor copilului său. Întrucât principiul realităţii nu
este operant, dorinţa este echivalentă cu indeplinirea: dorinţa se realizează în mod halucinator,
descărcarea tensiunii se produce în absenţa obiectului, prin propagarea liberă a excitaţiei spre
imaginea halucinată.
Principiul constanţei (menținerea constantă a nivelului energetic) are drept corelat pe cel al
reducerii tensiunii energetice. Starea de minim tensional (spre care tinde orice sistem) este, pe
măsura psihogenezei, tot mai dificil de atins şi de aceea se constituie mecanismele de apărare.
Apărările timpurii sunt proiecţia şi introiecţia care funcţionează simetric.
După ieşirea din starea a-duală (și imposibil de explorat relațional) a narcisismului primar,
organismul „se deschide” obiectelor externe prin nevoile autoconservative.
Dacă stimulii exteriori, aferenţi obiectului sunt resimţiţi, intern, ca surse de plăcere, atunci sunt
introiectate; dacă stimulii exteriori sunt surse de neplăcere, sunt proiectate, ceea ce face ca pentru
Eul acestei perioade arhaice, tot ceea ce este neplăcut este halucinat ca fiind în exterior şi numai
ceea ce este plăcut este halucinat în interior.
Freud a numit acest stadiu de dezvoltare Eul-plăcere. Eul-plăcere este rezultatul introiecţiei părţilor
de obiecte care produc plăcere şi proiecţia celor care produc frustrare, care sunt resimţite ca ostile.
Etapa în care procesul de separare al interiorului-plăcere de exteriorul-neplăcere este încheiată a fost
denumită de Freud Eul-plăcere-purificat.

Motricitate și pulsiune
Coordonarea treptată a motricităţii se realizează prin mielinizarea fibrelor nervoase. Odată cu
realizarea coordonării mersului, a controlului sfincterian şi al vorbirii, tensiunea se descărcă
ordonat-continuu şi nu în pusee, precum în perioada în care coordonarea lipsea. Descărcarea
ordonată, continuă (spre deosebire de cea în puseee) presupune constituirea de structuri prin care
tensiunea să poate fi tolerată, menţinută, fără a fi nevoie de descărcare directă şi imediată. Procesul
de amânare a descărcării directe este fundamentul dezvoltării psihice (de aici a rezultat şi denumirea
de „regula abstinenţei”, a lipsei gratificării directe). Aceste structuri presupun, sub aspect economic,
echilibrarea contrară a forţelor, astfel încât, oricărei forţe care tinde spre descărcarea imediată a
Introducere în 64
psihanaliză

energiei să se opună o altă forţă egală şi de sens contrar. Procesul economic de opunere a unei
energii de forţă contrară se numeşte contrainvestire.
În această etapă nu se poate face diferenţa dintre re-prezentarea obiectului (halucinarea sa) şi
percepţia acestuia. Capacitatea Eului de „a testa realitatea” se dezvoltă treptat prin diferenţierea
stimulilor externi (perceptivi) de cei interni, pulsionali. Atunci când Eul dobândeşte această
capacitate este denumit Eul-realitate-definitiv: reprezentarea (halucinarea obiectului) poate fi
discriminată în raport cu percepţia obiectului.
Pe măsură ce coordonarea motorie se instalează treptat, manierele de descărcare ale tensiunii
excitative se ordonează şi devin, la rândul lor, treptat continue. De aceea şi stările de angoasa
automată, ca forme de descărcare primitivă, sunt mai bine gestionate psihic şi înlocuite de afecte.
Întrucât descărcarea nu se mai produce direct, tensiunea psihică începe să fie acumulată. Acum
poate lua naştere senzaţia de pericol (în fața unui pericol extern), angoasa în faţa unui pericol real,
cât și cea în fața unui pericol intern, angoasa semnal. Angoasa în faţa pericolului real este o
angoasă în faţa unui pericol extern care reprezntină o ameninţare reală.
În cazul unui pericolului intern, pulsional, anticiparea se face tot prin angoasa semnal (pentru că
este prototipul apărării în faţa pericolului) respectiv prin activarea unui curent de contrainvestiţie
care are scopul de a menţine refulatul.
Contrainvestirea însă se face prin activarea unor reprezentări care nu sunt corelate realităţii externe.
Aceste reprezentări, cu funcţie de contrainvestire, fără valoarea adaptativă externă, sunt specifice
angoasei nevrotice. Nevroticul nu poate anticipa adaptativ un pericolul real fără a resimţi o angoasă
puternică.
În afară de anticipare, Eul negociază cu senzaţiile de pericol, nu numai anticipare, ci şi prin repetiţie
compulsivă. Jocul este cadrul în care, prin repetiţie, Eul încearcă să controleze afluxul de excitaţie.
Freud a observat acest lucru studiind comportamentul nepotului său, fiul Sofiei care, stând în pătuţul
său, arunca un mosor, pentru ca apoi să îl tragă înapoi prin firul de aţă cu care era legat. Copilul,
după fiecare aruncare spune „fort” (departe) şi după ce aducea lângă el mosorul, trăgându-l de aţă,
spunea cu vîdită satisfacţie „da” (aici). Copilul repeta activ, prin joc, plecarea, „dispariţia” mamei
sale pe care o trăia, în realitate, pasiv şi încerca astfel să controleze angoasa provocată de absenţa
mamei.
Întrucât constituirea obiectului este simetrică cu cea a subiectului şi Eul sugarului este fracţionar,
obiectul primar, mama, este parţial, fomat din diferite elemente care-l reprezintă (de pildă, mama
poate fi reprezentată doar printr-o parte a sa, precum sânul).
Interacţiunea mamă-copil, dinamica relaţiei este determinată de modul de amenajare al reactivităţii
copilului. Cu alte cuvinte, Eul copilului se constituie în funcţie de modul în care reacţionează mama
la descărcările copilului.
Anumite reacţii ale mamei îl vor determina pe sugar să îşi controleze descărcările. Controlul
descărcărilor se va corela cu senzaţiile (feeed-back-ul) venite de la mamă.
Sugarul îşi va controla treptat reacţiile pentru a păstra, a nu pierde dragostea şi îngrijirea maternă,
de care este total dependent. De aceea, dependenţa este corelativul unui Eu slab. Sugarul îşi va
contraola descărcările şi pentru că îşi imaginează că ar putea fi „distrus”. Fantasmele de distrugere,
specifice încorporării orale, sunt proiectate asupra obiectului care devine „rău”.

3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Introducere în 65
psihanaliză

Sinteza unităţii de învăţare 3

Este prezentată genetic formarea primelor schiţe ale obiectului în paralel cu Eul arhaic. Consolidarea
Eul înseamnă trecerea de la Eul realitate, prin care se structurează diferenţa dintre interior şi
exterior, la Eul plăcere, care împarte lumea în „bună” şi „rea”. Lumea „bună”, care gratifică,
este introiectată iar cea „rea” este proiectată şi la Eului realitate-definitiv. Se discută funcţia
angoasei (automate şi semnal) în psihogeneza timpurie.

Concepte şi termeni de reţinut

Eu realitate, Eu plăcere, Eu realitate definitiv, angoasă automată, angoasă semnal, introiecţie,

proiecţie.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Care sunt factorii care contribuie la dezvoltarea Eului (endogeni şi exogeni) ?

Care este diferenţa esenţială dintre Eul realitate şi Eul plăcere ?
Ce se înţelege prin identificare primară ?
Prezentaţi comparativ conceptele de angoasă automată şi angoasă semnal.

Teste de evaluare/autoevaluare
În ce constgă caracterul magic-animist al gândirii timpurii:
1. este suficient să doreşti pentru a avea;
2. este suficient să gândeşti pentru a se realiza;
3. a face este echivalent cu a ţi se face;
4. a vrea nu este echivalent cu a putea.

Bibliografie recomandată pentru unitatea de învăţare nr. 3

Introducere în 66
psihanaliză

Freud, S., „Formulări despre cele două principii ale funcţionării psihice” (1911), în Freud, Opere
3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Negarea” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti,
2000.
Freud, S., „Inhibiţie, simptom, angoasă” (1926), în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom angoasă,
Ed. Trei, Bucureşti, 2001.
Introducere în 67
psihanaliză

Unitatea de învăţare 4
PULSIUNE ȘI DESTINE PULSIONALE

Cuprins
24 4.1. Introducere
25 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
26 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
27 Conceptul de pulsiune
28 Destine ale pulsiunilor
29 Refularea
30 Pulsiunea sexuală
31 Pulsiune parţială şi perversiune
32 Curiozitatea sexuală şi epistemică
33 Erotismul Scopic
34 Privire şi castrare
35 Exhibiţionismul
36 Sadismul
37 Forma originară a distructivității
38 Masochismul
4.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

4.1. Introducere

Pulsiunea este procesul dinamic, care indică o sursă tensională şi are

ca efect orientarea organismului spre un scop adaptativ, ceea ce are
ca efect reducerea stării tensionale care l-a generat.
Pulsiunea este un concept de interferenţă între dimensiunea psihică şi
cea somatică şi este, de aceea, „reprezentarea psihică” a instinctului.

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Conturarea conceptului de pulsiune.

Competenţele unităţii de învăţare:

Explorarea și înțelegerea dialectică a conceptului de pulsiune
şi a valenţelor sale în explicarea metapsihologică a psihismului.
Introducere în 68
psihanaliză

Timpul alocat unităţii: 1 oră

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

PULSIUNE ȘI DESTINE PULSIONALE

Conceptul de pulsiune
Pulsiunea este un proces dinamic, care indică o sursă tensională şi
are ca efect orientarea organismului spre un scop adaptativ, ceea ce
are ca efect reducerea stării tensionale care l-a generat.
Pulsiunea este un concept de interferenţă între dimensiunea psihică şi
cea somatică şi este, de aceea, „reprezentarea psihică” a instinctului.
Se caracterizează prin70:
1. presiune: forţa obiectivabilă în travaliul psihic sau prin actul
motric pe care le generează. Trăsătura esenţială a pulsiunii este
caracterul „presant” sub aspectul angajării mijloacelor sale de
procesare.
2. scop: starea de satisfacţia atinsă prin suprimarea stării de excitaţie.
Chiar dacă este unic, scopul se poate realiza pe căi variate şi fiecare
pulsiune poate avea diferite scopuri.
3. obiect: mijlocul prin care pulsiunea îşi poate atinge scopul.
Obiectul pulsiunii este elementul cel mai variabil, întrucât este ales
în funcţie de context, în vederea satisfacerii. De asemenea, un singur
obiect poate servi scopului mai multor pulsiuni. Fixaţiile, în diferitele
etape de evoluţie, se realizează în special prin intermediul obiectelor:
obiectul este elementul de rigiditate pulsională cel mai frecvent.
4. sursa: este procesul somatic dintr-un organ sau parte a corpului al
cărui stimul este reprezentat prin pulsiune.

În cadrul primei topici freudiene erau precizate două categorii

fundamentale, ireductibile, de pulsiuni: pulsiunile sexuale şi
pulsiunile auto-conservative ale Eului.
Pe măsura clinicii analitice, Fred a remaniat taxonomia pulsională,
astfel încât în 1914 (lucrarea, Pentru a introduce narcisismul), a
existat o perspectivă asimilabilă monismului pulsional. Conflictul
intrapsihic nu mai presupunea categorii pulsionale iredictibile, ci un
unic registru, cel al pulsiunilor sexuale.
În 1920, Dincolo de principiul plăcerii, Freud revine la dialectică şi
dualism pulsional. Conflictul se desfăşoară între pulsiunile de viaţă
(care cuprind dualism iniţial - pulsiunile sexuale şi pe cele
autoconservative) şi pulsiunile de moarte (care cuprinde pulsiunea de
distrugere, subcategorie rezultată din deflecţia spre exterior a
70  Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, pp. 61­77.
Introducere în 69
psihanaliză

pulsiunii de moarte).
Fiecare pulsiune are „un destin”. Fiecare destin pulsional reprezintă
un tip de amenajare pulsională şi, de aceea, poate fi considerat şi o
manieră de defensă71. Destinele pulsiunii sunt generate prin trei
polarităţi care domină viaţa psihică:
1. activ – pasiv – polaritate cu fundament biologic;
2. Eu – non-Eu – polaritate cu fundament ontologic;
3. plăcere – neplăcere – polaritate cu fundament economic.

Destine ale pulsiunilor

1. transformarea în contrariu – presupune atât trecerea unei pulsiuni
de la activitate la pasivitate (de ex. în loc de a privi – starea activă, a
fi privit – starea pasivă), cât şi inversarea conţinutului (de ex.
transformarea iubirii în ură).
2. întoarcerea împotriva propriei persoane – Freud exemplifică prin
cazul masochismul care este sadism întors pe propriul Eu sau al
exhibiţionismul care reprezintă privitul „prin delegaţie” al propriului
corp.
3. refularea – este operaţia prin care sunt respinşi şi menţinuţi în
inconştient reprezentanţi pulsionali. Este un proces psihic universal,
deoarece se află la originea Se-ului. Condiţia refulării este ca scopul
pulsional să provoace neplăcere în loc de plăcere.
Satisfacerea pulsiunii supusă refulării ar putea fi posibilă şi produce
plăcere dar generează neplăcere în raport cu alte exigenţe. Factorul
care produce refularea este neplăcerea care are o forţă mai mare
decât plăcerea.
Funcţia refulării rezidă în respingerea din psihismul conştient şi
menţinerea la distanţă a anumitor conţinuturi.
Obiectul refulării nu este pulsiunea şi nici afectul, ci reprezentanţi ai
pulsiunii, sub forma unor reprezentărilor asociate, precum idei,
imagini, amintiri etc.
Dimensiunea investiţiei, respectiv cuantumul de afect, ca factor
cantitativ, este elementul în funcţie de care un reprezentant pulsional
este refulat sau nu. Dimensiunea investiţiei, destinul cuantumului de
afect este mai important decât cel al reprezentării pentru că factorul
cantitativ (investiţia) activează procesul de refulare.
De aceea, dacă reprezentarea are un conţinut incompatibil dar
investiţia este mică, reprezentarea va putea intra în conştiinţă. Dacă
aceastei reprezentări incompatibile i se asociază un cuantum de afect
mai mare, atunci va fi refulată. În acest fel, creşterea factorului de
investiţie este similar, sub aspectul refulării, cu gradul de deformare
al unei reprezentări.
Din punct de vedere dinamic refularea presupune o dublă tendinţă,
atât de atracţie din partea refulatului, cât şi de respingere din partea
conştiinţei.
Pentru a se putea institui, refularea presupune o structură minimală,
respectiv separarea dintre activitatea psihismului conştient şi cel
inconştient.
Refularea se desfăşoară în următoarele etape (prima fiind o formă a
sa):
a. refularea originară – este faza iniţială în care reprezentantul

71
 Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, pp. 61­77.
Introducere în 70
psihanaliză

psihic72 al pulsiunii nu are acces în conştiiinţă iar aceasta are drept

consecinţă apariţia unei fixaţii prin care reprezentantul rămâne
neschimbat iar pulsiunea rămâne legată de el.
b. refularea propriu-zisă – priveşte derivatul refulat sau lanţuri de
gânduri care au ajuns într-o relaţie asociativă cu ele.
c. întoarcerea refulatului – are loc sub formă de simptome, acte
ratate, vise, fantasme, reverii diurne care revin în permanenţă spre
conştiinţă. Odată refulat, reprezentantul pulsiunii va continua să se
organizeze în inconştient, să producă derivaţi şi să stabilească noi
legături, pentru a „se infiltra” în psihismul conştient. De aceea,
refularea nu este un proces punctual şi definitiv, ci unul permanent
care implică organizarea de forţe şi contra-forţe.
De aceea caracteristica centrală a refulării rezidă în continuitate; este
un proces continuu şi nu este un eveniment unic. Refulatul exercită o
presiune constantă şi continuă asupra Eului care este obligat să
menţină presiunea contraforţelor care menţin refulatul.
În stările hipnagogice şi în somn, bariera contrainvestiţională, prin
care se menţine refularea, este suspendată şi, în acest mod, apar
visele. De aici şi caracterul „hipnoid” al cadrului analitic, al poziţiei
pacientului care se află pe divan.
Conţinuturile refulate pot apărea în psihismul conştient nu numai
prin conţinutul manifest, deghizat al viselor, ci şi prin alte produse
derivate, întrucât refularea blochează numai anumite conţinuturi. În
măsura în care acestea sunt modificate („deghizate”) pot pătrunde în
psihismul conştient.
Refularea este un proces care depinde de „distanţa” reprezentărilor
faţă de refulatul originar. De aceea, refularea va permite accesul în
conştiinţă a derivaţilor refulatului originar, dacă aceştia s-au
îndepărtat suficient, prin deformări şi intermedieri, de reprezentantul
refulat.
De aici derivă o altă caracteristică a refulării: este specifică în sensul
în care pentru a avea acces în psihismul conştient, nu se poate
determina un grad necesar general de deformare şi îndepărtare de
conţinutul refulat. Fiecare derivat pulsional are un destin propriu şi îi
este necesară o deformare specifică pentru a reveni în conştiinţă. În
acest sens, simptomele nevrotice sunt specifice şi sunt derivaţi ai
refulatului.
Pentru a avea acces în psihismul conştient, reprezentantul originar al
pulsiunii se poate diviza, caz în care numai o parte a sa este refulată
iar cealaltă este idealizată (cazul fetişului). În acest sens, idealurile
pot să provină din reprezentări detestate.
În cadrul clinicii analitice, prin regula asociaţiei libere, pacientul
produce derivaţi ai refulatului care pot trece cenzura, prin depărtare
şi deformare.
4. sublimarea este un destin pulsional prin care scopul sexual al
pulsiunii este deturnat către activităţi valorizante social şi cultural.
De aceea, produsele culturale sunt efectul acestui destin pulsional.

Pulsiunea sexuală
Sfera conceptului psihanalitic de sexualitate este mult mai largă
decât accepțiunea comună și include ansamblul comportamentelor
corelative pulsiunii sexuale începând din momentul nașterii. În acest

72
Termen care desemnează elementele sau procesele prin care pulsiunea se exprimă. Este sau sinonim cu reprezentant-reprezentare sau are o
accepţiune mai largă, înglobând şi afectul.
Introducere în 71
psihanaliză

sens, sexualitatea genitală este numai un palier la care se adaugă și

cel pregenital.
Psihanaliza a dovedit faptul că există o sexualitate infantilă
pregenitală efect al stadiul incipient de dezvoltare somatică a
copilului. Explorarea caracteristicilor sexualităţii infantile se face atât
prin observarea copilului cât şi prin cea a adultului, în funcţie de
punctele sale de fixaţie şi de regresia la diferitele stadii ale evoluţiei
psihosexuale.
Având în vedere miza sexualității și amenajările sociale ale
comportamentului sexual, pulsiunea sexuală este supusă în mod
special refulării.
Spre deosebire de pulsiunile autoconservative, pulsiunea sexuală are
un indice de plasticitate mare întrucât își poate modifica atât scopul,
obiectul cât și sursa.
a. obiectul pulsiunii sexuale este variabil întrucât nu are o
predeterminare biologică, ci una culturală; de exemplu alegerea de
obiect poate fi hetero sau homosexuală;
b. scopul pulsiunii sexuale, modalitățile de atingere ale stării de
satisfacție, sunt multiple și pot fi predilecte în cazul perversiunii; de
exemplu scopul voierismul;
c. sursa pulsiunii sexuale este multiplă întrucât existe zone erogene
somatice de excitaţie sexuală, în cadrul cărora mucoasele sau
epiderma sunt sensibile tactil şi kinestezic. În afara modalităţii
senzoriale tactile, cea auditivă (iniţial vocea maternă şi apoi şi alte
voci) sau modalitatea senzorială gustativă şi olfactivă sunt surse
pulsionale (parţiale).

Pulsiune parţială şi perversiune

Graţie zonelor somatice de excitaţie sexuală, care în timpul
psihogenezei devin alternativ predilecte (zona orală, anală, falică),
pulsiunea sexuală este divizată în „fracţiuni pulsionale”
corespunzătoare unor zone erogene, denumite pulsiuni parţiale.
Scopul evoluţiei stadiale psihosexuale rezidă în unificarea pulsională
sub primatul genitalităţii. Sexualitatea genitală adultă subodonează
pulsiunile sexuale parţiale care au rol preliminar şi nu final (precum
în pervesiuni).
Evoluţia stadială a sexualităţii înseamnă parcurgerea unor stadii
caracterizate atât prin primatul anumitor surse, al anumitor zone
erogene, cât şi printr-un anumit tip de relaţie de obiect.
Perspectiva evoluţiei pulsiunii sexuale de la parţial spre integrativ
reprezintă miza teoretizării sexualităţii normale sau perverse. Între
copil şi adultul pervers nu există diferenţe sub aspectul expresiei
pulsionale, ci sub aspectul destinelor evolutiv-integrative: copilul
urmează să evolueze pentru a integra ulterior caracterul „pervers” al
sexualităţii sale în timp ce, din cauza vicisitudinilor dezvoltării,
adultul pervers nu a reuşit să realizeze integrarea. Numai în această
perspectivă, Freud a denumit sexualitatea infantilă ca fiind pervers
polimorfă.
Perversiunea este efectul persistenţei unor compomente parţiale ale
sexualităţii, prin regresia la un stadiu de fixaţie libidinală.
Mecanismele perversiunii sunt comune cu cele prezente în psihoză
precum refuzul realităţii şi clivajul Eului.
Perversiunea este şi „negativul nevrozei”73 adică reprezintă inversul
73
S. Freud, „Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii”, în Freud, Opere 6, Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 64.
Introducere în 72
psihanaliză

psihodinamic al nevrozei şi al psihozei. Este negativul nevrozei

întrucât în cadrul perversiunii, sexualitatea infantilă se exprimă într-o
manieră directă, fără intervenţia refulării. Ceea ce nevroticul
refulează, perversul exprimă, pune în act, pe fondul absenţei
refulării. Aceasta înseamnă că:
1. în psihismul inconştient al nevroticului se regăsesc porniri
specifice perversiunii, tendinţe spre transgresiuni anatomice care
participă la formarea simptomului;
2. pulsiunile parţiale, precum voaierismul şi exhibiţionismul,
sadismul şi masochismul participă la formarea simptomului nevrotic.

Tipuri de deviaţii ale pulsiunii sexuale ca efect al plasticităţii sale:

1. relative la obiectul pulsiunii: inversiunea, sub forma
homosexualităţii absolute sau ocazionale, ambigenia, sub forma
bisexualităţii, pedofilia şi zoofilia;
2. relative la scopul pulsiunii, fie prin schimbarea acestuia:
transgresiuni anatomice prin supraestimarea unei zone erogene sau
stadiu de dezvoltare psihosexuală, de exemplu anilingus, felaţie,
cunilingus, fie prin fixarea pe scopuri sexuale preliminare, de
exemplu, voaierism, exhibiţionism, sadism, masochism.

Curiozitatea sexuală şi epistemică

Curiozitatea privind sexualitatea este sursa oricărui demers cognitiv
şi a curiozităţii epistemice. De aceea, refularea curiozităţii sexuale
duce la inhibarea oricărui fel de curiozitate, inclusiv al celei
intelectuale.
Relaţia dintre sublimare şi refulare, ca două mari destine pulsionale,
este explorată de Freud în textul O amintire din copilărie a lui
Leonardo da Vinci (1910).
Sunt indicate trei destine ale tendinţei de cercetare sexuală infantilă:
1. impulsul spre cercetare este (ca şi sexualitatea) supus refulării şi
rezultă inhibiţia nevrotică;
2. dezvoltarea intelectuală rezistă refulării şi se produce sexualizarea
gândirii, ceea ce conduce spre o structură obsesională;
3. destinul rar în care libidoul se sustrage refulării şi este sublimat,
iniţial sub forma dorinţei de cunoaştere şi ulterior sub cea a dorinţei
de cercetare. Şi în acest caz, arată Freud, intervine refularea sexuală
dar nu suficient pentru a arunca în inconştient o pulsiune parţială a
dorinţei sexuale74.

Erotismul Scopic
Voierismul presupune erotizarea privirii, care preia excitaţia sexuală,
ceea ce în pervesiune devine unica manieră de satisfacere.
În clinica analitică, cecitatea isterică arată faptul că receptorii vizuali
pot fi investiţi sexual şi pot fi obiectul conversiei energiei psihice.
Voierismul se află în relaţie dialectică cu exhibiţionismul prin
destinul pulsional al transformării în contrariu.
Transformarea voierismului în exhibiţionism presupune ca obiectul
pulsiunii, care este iniţial diferit de subiect, să fie înlocuit cu propriul
corp. În acest mod, obiectul (deşi înlocuit) este conservat iar scopul
nu se modifică. Scopul pulsiunii voaieriste este acelaşi cu cel al
pulsiunii exbiţioniste: după cum eu te privesc pe tine, aşa mă privesc

74
Idem, „O amintire din copilărie a lui Leonardo da Vinci”, în Freud, Opere I, Eseuri de psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 1999, pp.
115-116.
Introducere în 73
psihanaliză

pe mine prin ochii tăi. Această transformare reprezintă trecerea de la

activism la pasivism.
A privi obiectul are următoarele valenţe:
a. a se identifica cu obiectul;
b. a distruge obiectul – obiectul predilect al privirii este organul
genital şi de aici rezultă raportul dintre privire şi castrare (distrugerea
organului genital). Curiozitatea cât şi pulsiunea distructivă pot fi
deplasate de la organele genitale la întregul subiect. De aceea,
privirea poate avea semnificaţie distructivă - a privi pentru a distruge
(expreia „l-a omorât cu privirea”). Fenomenului deochiului (evil
eye), prezent în multe culturi, trimite spre valenţa malignă-distructivă
a privirii.
c. a încorpora obiectul – se poate privi şi pentru a distruge prin
încorporare, specific al fazei orale („a fi mâncat din privire”).
4. a nu fi distrus sau a feri de distrugere, prin evitarea privirii. A
privi compulsiv organele genitale poate ascunde dorinţa de a le
distruge sau nevoia de asigurare contra distrugerii a propriilor organe
genitale.

Privire şi castrare
Unul dintre textele de psihanaliză aplicată reprezentative pentru
relaţia dintre erotismul scopic şi castrare este Capul Meduzei
(1922)75.
Meduza este singura gorgonă muritoare şi re puterea de a pietrifica.
Perseu este eroul care va trebui să o omoare 76 şi reuşeşte pentru că
Athena îi dă un scut de aramă în care se putea vedea totul ca într-o
oglindă77. Graţia acestu scut Perseu va putea să o privescă pe
Meduza, fără să fie pietrificat.
Groaza pietrifiantă provocată de privirea Meduzei este ameninţarea
castrării. Pentru a susţine această interpretare Freud aduce
următoarele argumentele:
a. simbolistica falică ofidiană a părului Meduzei care este înlocuit cu
şerpi veninoşi. În Simbolismul capului Meduzei (1923) găsim
semnificaţia capului Meduzei care (re)prezintă organul genital castrat
al femeii, prin inversarea jos-sus. Castarea este reprezentată prin
contrariu, respectiv prin multiplicare (a şerpilor). La aceasta se
adăuga înfăţişarea Meduzei care este „îmbrăcată” într-o armură
strălucitoare. Idealul feminităţii este cel al „strălucirii” pentru a
atrage dorinţa şi a disimula ceea ce stârneşte bărbatului oroare,
castrarea sa ontologică. De aceea, tendinţa de înfrumuseţe a corpului
feminin este deplasarea şi negarea nevoii de strălucire falică ce
lipseşte.
b. pietrificarea este o formă de asigurare narcisică întrucât penisul
erect şi „împietrit” este ferit de castrare. Împietrirea este şi o apărare
catatonică în faţa obiectului terifiant.

Exhibiţionismul
A fi privit este o reasigurarea împotriva castrării, pe fondul
angoasei de castrare. Perversul exibiţionist îşi priveşte propriile

75
Freud nu a dorit să îl facă public şi a apărut cu postum în 1940, în Imago.
76
Trebuie să o omoare pentru a-şi ajuta mama. Este trimis de Polydectes, regele insulei Sefyros, cu scopul imposibil de a o omorî pe
Meduza, dorind în acest fel să îl elimine întrucât Perseu se împotrivea planurilor sale, respectiv căsătoria cu mama lui Perseu, contra voinţei
acesteia.
77
N. A. Kun, Legendele şi miturile Greciei Antice, Ed. Ştiinţifică, 1964, p. 119.
Introducere în 74
psihanaliză

organe genitale prin privirea celuilalt, pentru a se (re)asigura

împotriva castrării (a proba realitatea existenţei organului, prin
reacţia celuilalt) sau a nega castrarea. Negarea castrării este expresia
castrării, a clivajului unui părţi din realitate.
Exemplu în care clivajul operează în mod specific în exhibiţionism:
subiectul poate fi constient că posedă organul genital dar o parte din
el se îndoieşte de aceasta. Pentru că se îndoieşte are nevoie să se
reasigure şi să-şi arate organul genital. Este ca şi cum exhibiţionistul
arată ceea ce nu este sigur că are, respective clivează realitatea,
existemţa organului săiu genital.
Organizarea isterică presupune negarea castrării şi, de aici, formele
demostrative de expunere. Expunerea organelor genitale are un efect
suprastimulativ asupra privitorului şi, de aceea, este o formă de
dominare prin excitaţie. A se arăta, înseamnă a arăta că nu este
castrat. Exhibarea presupune o manieră de apărare prin atac excitativ
– a provoca excitație și a intimida.
Expunerea fizică poate trece în expunerea simbolică: sinceritatea
totală, a spune totul, fără „a ascunde” nimic.
Clivajul apare in orice perversiune şi modifică realitatea.
Goliciunea exhibată poate avea şi funcţia de intimidare sau
manipulare prin dominare (a pune fustele în cap) datorită excitaţiei
provocate.
În formă sublimată exhibiţionismul reprezintă fundamentul alegerii
profesiilor care presupun „expunere” publică. În arta dramatică, în
afara unei dimesiuni sublimate este necesară şi o una de expresie
directă a exhibitionismului.
A fi privit este o formă a pulsiunii parţiale conexă narcisismului,
având o funcţie importantă în dezvoltarea câmpului narcisic.
Dialectica privirii este întemeiată în relaţie cu obiectul primar
matern. Odată cu constituirea schiţei obiectului primar, prin
discontinuitatea prezenţă-absenţă, copilul aflat în jurul vârstei de opt
luni resimte angoasă la vederea străinilor. Angoasa este efectul
absenţei proiecţiei obiectului matern asupra persoanelor străine.
Alteritatea, „diferenţa” persoanelor străine, este constituită prin
raport cu „similaritatea” obiectului matern. Copilul devine
rudimentar „diferit” de mamă, ceea ce este semnalat prin reacţia faţă
de cei care nu sunt „mama”, pe care-i percepe „diferiţi”.
Jacques Lacan a preluat şi dezvoltat conceptul de stadiu al oglinzii,
pentru a sublinia relaţia dintre Eu şi imaginea sa, importanţa
pulsiunii scopice în formarea Eului78.
Stadiul oglinzii se referă la perioada din dezvoltare în care copilul se
priveşte în oglindă, se recunoaşte şi îşi asumă imaginea.
Privirea (a privi, a fi privit) reprezintă în cazul patologiei narcisice o
manieră de asigurare ontică – sunt privit, deci exist. Când există
lacune ale Eului, precum în cadrul structurilor limită, este necesară
permanenta reasigurare asupra existenţei subiectului care se face prin
privire – simte că există numai dacă este privit. De aceea nu
tolerează absenţa privirii pe care o trăieşte ca intexistenţă mortiferă.
Scopul pulsional, indiferent dacă este vorba despre voierism sau
exhibiționism este, unic, respectiv a se privi pe sine, ca fundament
narcisic. De aceea, pulsiunea scopică este conexă dimensiunii
narcisice (și corelatelor precum stima de sine, imagine de sine etc.)

78
J. Lacan, Le stade du miroir. Théorie d'un moment structurant et génétique de la constitution de la réalité, conçu en relation avec
l'expérience et la doctrine psychanalytique, International Journal of Psychoanalysis, 1937.
Introducere în 75
psihanaliză

Sadismul
Este o pulsiune parţială care are scopul de a produce suferinţă unui
obiect. Presupune, ca în cazul masochismului, asocierea dintre
sexualitate şi agresivitate.
Geneza sadismului este corelativă dinamicii pulsionale timpurii prin:
- întemeierea biologică a mecanismului încorporării, prin care
obiectul încorporat, adus înăuntru, este distrus. Relaţia de obiect
originară este întemeiată pe distrugere.
- faptul că obiectul primar, lumea exterioară, sunt resimţite ca
dureroase, suprastimulative. În Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor,
Freud arată că sensul iniţial al agresivităţii este un mod de
împotrivire faţă de lumea exterioară, care este producătoare de
excitaţii debordante.
Sadismul trece în masochism prin întoarcere împotriva propriei
persoane79. În prima instanță, subiectul are un obiect (extern) al
agresivității; apoi renunță ca acesta pentru a-l substitui cu propria
persoană, astfel, obiectul agresiunii devine chiar subiectul. Odată cu
această transformare este necesară încă una: scopul activ devine
pasiv. Sadismul, care presupune agresarea celuilalt, devene
masochism: agresarea propriei persoane. După schimbarea scopului
activ într-unul pasiv, Eul caută un nou subiect extern, activ. După
identificarea acestuia, Eul pasiv se fantasmează în poziţia anterioară,
pasivă, având un subiect extern care agresează : subiectul extern mă
chinuie pe mine şi nu eu mă chinui pe mine. Prin acestă dialectică,
masochismul se transformă în sadism inversat şi proiectat.

Forma originară a distructivității

Freud (Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, 1915) nu a considerat că
poate să se justifice dinamic un masochism primar şi că acesta derivă
din sadismul, asimilat agresivităţii, întors pe propria persoană.
Dificultatea de a fundamenta metapsihologic masochismul originar,
reacţia terapeutică negativă, rezistenţa şi melancolia l-au condus pe
Freud la recontextualizarea statutului principiului plăcerii şi la
postularea dialecticii pulsiune de moarte-pulsiune de viaţă. (Dincolo
de princiiul plăcerii, 1920) De aceea, a fost necesară completarea
modelului teoretic cu o pulsiune originară care să explice existenţa
masochismului.

Masochismul
Pulsiunea de moarte este sursa masochismului primar care este
deturnată spre exterior sub forma sadismului. Astfel, masochismul
primar este rezultatul perioadei timpurii din psihogeneză în care
pulsiunea de moarte este îndreptată asupra subiectului. Este
denumit masochism primar comparativ cu perioada ulterioară din
psihogeneză în care agresivitatea orientată spre exterior şi întoarsă
împotriva propriei persoane (ca sadism inversat proiectat) devine
masochism secundar.

Masochismul este o pulsiune parţială care are scopul a produce

suferinţă şi a umili propria persoană. Masochismul nu poare fi

79
 Freud, Opere III, Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor, pp. 67.
Introducere în 76
psihanaliză

separat de sadism iar această pereche de polare este fundamentală în

viaţa psihică.
În textul Un copil este bătut (1919) Freud indică dialectica
fantasmatică a sadismului cu masochismul. În ordine psihogenetică,
fundamentul masochismului (erogen) este format prin debordarea
excitativă originară, proprioceptivă, cutanată şi kinestezică, care este
resimţită ca durere.
Există o dialectică pulsională complexă între plăcere şi neplăcere,
care pot exista concomitent, asociate diferitelor organizări interne.
De aceea:
- masochismul este, în anumite structuri, o condiţie a plăcerii care
trebuie sancţionată prin neplăcere (suferinţă anterioară sau
ulterioară);
- neplăcerea poate produce plăcere.
Masochismul poate avea rol defensiv în cazul:
- anticipării suferinţei, când se încearcă elaborarea traumei, caz în
care nu se poate trăi plăcerea fără a anticipa neplăcerea;
- existenţei unui sentiment de culpabilitate inconştient.
În Problema economică a masochismului (1924), Freud se referă la
trei forme de masochism:
1. moral - care este sensul primar al conceptului: subiectul caută
compulsiv poziţia de victimă, aflat sub presiunea unui sentiment de
culpabilitate.
Ilustrativ pentru efectele acestui tip de masochism se sunt psihopaţii
antisociali care, sub acţiunea unui Supraeu dur, care le induce
puternice sentimente inconştiente de culpabilitate, caută pedeapsa
prin actele comise. Masochismul moral este specific moralei
heteronome a Supraeului, în care sentimentul de culpabilitate este
anterior faptei comise şi nu ulterior, ca în cazul moralei autonome a
Eului.
Alături de nevoie de pedeapsă, sentiment de vinovăţie, nevroză de
eşec, nevroză de destin, melancolie, reacţie terapeutică negativă,
masochismul este unul dintre fenomenele care au condus spre
postularea pulsiunii de moarte. Având în vedere persistenţa
masochismul moral crima perfectă este o imposibilitate psihologică.
2. erogen – care reprezintă intricarea plăcerii sexuale cu durere şi
indică relaţia dialectică dintre pulsiunile de viaţă şi cea de moarte.
Erotizarea durerii se produce, prin urmare, prin intricarea pulsiunii
de moarte cu pulsiunile de viaţă, a agresivităţii cu Erosul, al căror
travaliu formează forma erogenă primară atât a sadismului cât şi
masochismului. Relaţia dintre cele două pulsiuni constituie baza
perversiunii masochiste, a relaţiei dintre plăcerea sexuală şi durere.
3. normal-feminin – pornind de la bisexualitatea psihică (indiferent
de sexul biologic), indică tendinţa general umană, în diferite grade,
spre poziţii pasive. Poziţia pasiv-receptivă, caracteristică asociată
feminităţii, poate apărea pe parcursul evoluţiei atunci când scopul
pulsional este pasiv.
Freud consideră că masochismul este esenţial pentru nevroza
obsesională, în care dorinţa de a chinui un obiect devine nevoia de
auto-chinuire, de autopedepsire.
Cultura creştină este întemeiată pe o dimensiune sacrificială,
masochistă – amenajarea raportului cu agresivitatea distructivă este
cu necesitate internă, nu externă. Originarul social presupune
limitarea efectelor agresitităţii derivate spre exterior.
Introducere în 77
psihanaliză

4.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 4

Pulsiunea este un proces dinamic, care indică o sursă tensională şi are ca efect orientarea organismul
spre un scop adaptativ, ceea ce are ca efect reducerea stării tensiuonale care l-a generat.
Este prezentată evoluţia concepţiei analitice despre categoriile fundamentale de pulsiuni. Pulsiunea
sexuală parţială este discutată în raportul său cu sexualitatea infantilă şi cu perversiunea. Sunt trecute
în revistă principalele pulsiuni parţiale: erotismul scopic şi erotismul agresiv. Problematica erotismului
scopic este ilustrată prin figura mitică a gorgonei Meduza. Sunt precizate destinele impulsului spre
cercetare şi produsele cercetării sexuale infantile – teoriile sexuale infantile. Este discutată perechea
sadism-masochism, cu precizarea tipurilor de masochism.

Concepte şi termeni de reţinut

Pulsiune parţială, voaierism, gorgona Meduza, exhibiţionism, sadism, masochism (moral, erogen,
feminin), teorii sexuale infantile.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Caracterizaţi sexualitatea infantilă din punct de vedere pulsional şi raportul acesteia cu perversiunea.
Prezentaţi dialectica pulsională şi modificările aduse categoriilor pulsionale.
Care sunt principalele tipuri de deviaţii ale pulsiunii sexuale ?
Enumeraţi destinele impulsului spre cercetare.
Definiţi cele trei tipuri de masochism.

Teste de evaluare/autoevaluare
Care sunt cele trei polarităţi care domină viaţa psihică:
1. activ – pasiv – polaritate cu fundament biologic;
2. Eu – non-Eu – polaritate cu fundament ontologic;
3. bun – rău – polaritate axiologică
Introducere în 78
psihanaliză

3. plăcere – neplăcere – polaritate cu fundament economic.

Bibliografie recomandată pentru unitatea de învăţare nr. 4

Rosenberg, B., Masochismul mortifer şi masochismul gardian al vieţii, Ed. Trei, Bucureşti, 1999.
Freud, S., „Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului,
Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Un copil este bătut (contribuţie la cunoaşterea originii perversiunilor sexuale) (1919)”, în
Freud, Opere VII, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002.
Freud, S., „Problema economică a masochismului” (1924), în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Roheim G., L’Enigme du Sphinx, Payot, 1976.
Introducere în 79
psihanaliză

Unitatea de învăţare 5
SEXUALITATE INFANTILĂ
Cuprins
39 5.1. Introducere
40 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
41 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
42 Stadiul oral
43 Psihopatologia stadiului oral
44 Psiho-nevroza narcisică
45 Schizofrenia
46 Paranoia
47 Melancolia (nevroza narcisică) în abordare freudiană
48 Doliu, melancolie, depresie
49 Poziţia schizoid-paranoidă şi depresivă. Perspectiva kleiniană
50 Stadiul sadic-anal
51 Psihopatologia stadiului sadic-oral
52 Nevroza obsesională
53 Erotismul uretral
54 Stadiul falic
55 Complexul œdip
56 Seducţia originară
57 Angoasa de castrare
58 Destine psihice ale feminităţii
59 Masturbarea
60 Psihopatologia stadiului falic
61 Isteria de angoasă
62 Micul Hans
63 Isteria de conversie
64 Fenomenul conversiv
65 Cazul Dora
5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

5.1. Introducere

SEXUALITATE INFANTILĂ
Fiecare stadiul psihosexual este caracterizat printr-o zonă erogenă
dominantă şi un tip de relaţie de obiect.
Stadii:
1. pregenitale - oral, anal;
2. genital – falic:
3. de latenţă;
4. al pubertăţii;
5. genital oblativ (lat. oblation = ofrandă, a oferi).
Introducere în 80
psihanaliză

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Conturarea spațiului epistemologiei psihanalitice

Competenţele unităţii de învăţare:

Explorarea și înțelegerea istoriei psihanalizei, a teoriei,
clinicii și tehnicii psihanalitice, a psihopatologiei psihanalitice și a
psihanalizei aplicate

Timpul alocat unităţii: 2 ore

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Stadiul oral
Hrănirea reprezintă o nevoie fundamentală, necesar al subzistenţei
sugarului şi, de aceea, este o pulsiune autoconservativă. Sursa
pulsională (dimensiune biologică) o reprezintă tegumentul erogen al
zonei buco-labiale iar scopul este „aducerea în interior”,
încorporarea hranei. De aceea, fantasmele specifice acestui stadiu
sunt de tip „canibal” iar în marea patologie angoasele psihoticilor se
construiesc în jurul fantasmei de a mânca sau a fi mâncat.
Prin hrănire este excitată cavitatea bucală şi este produsă plăcerea
alimentară.
Plăcerea este organizatorul primar al realității întrucât determină
fenomenul anaclitic, de sprijinire a pulsiunii sexuale pe cea
autoconservativă.

Anaclisis
Plăcerea produsă prin hrănire și excitarea mucoasei bucale este
reprodusă de sugar şi în lipsa hranei, ca fenomen de autonomizare a
plăcerii. Plăcerea alimentară devine treptat un alt „ordin” psihic care
nu mai are ca scop hrănirea. Este un comportamentul de supt non-
alimentar care vizează obținerea plăcerii în absenţa hranei.
Plăcerea non-alimentară este specific pulsiunii parţiale orale şi odată
dobândită, nu mai este reductibilă la nevoia de hrană.
Dezvoltarea suptului non-alimentar din cel alimentar a fost denumită
de Freud anaclisis sau „sprijinire” a pulsiunilor sexuale (a unui „alt
Introducere în 81
psihanaliză

ordin” de plăcere) pe cele autoconservative (nevoia de hrană).

În primul timp al evoluţie, pulsiunile sexuale împrumută surse
organice ale pulsiunilor autoconservative. Anaclisis reprezintă
procesul de sprijinire al pulsiunilor pe funcţiile vitale. De aceea,
„alegerea obiectului iubirii” se face prin intermediul pulsiunilor
autoconservative – ulterior aceasta devine un tip de alegere de obiect
(o/îl iubesc pentru că are grijă de mine).
Prin urmare, din comportamentul alimentar al suptului, sugarul trece
la un comportament care îl reproduce pe cel alimentar însă în absenţa
sânului (mişcări buco-labiale specifice suptului); urmează
comportamentul de supt al degetului și/sau al altor substituţi. În acest
mod se dezvoltă plăcerea orală care este o plăcere de organ auto-
erotică. De aceea, suptul non-alimentar este prototipul:
- comportamentelor adulte asociate erotismul oral precum
dependenţa de ingerarea de substanţe, adicţii (tabagismul, dipsofilia
etc.);
- practicilor sexuale perverse care au ca sursă zona orală.
Sensul evolutiv al pulsiunii sexuale în raport cu obiectul este de la
autoerotism la satisfacerea prin relaţie cu obiectul, adică de la
narcisic la obiectual. Pulsiunea constituie obiectul pentru că
pulsiunile autoconservative sunt ab initio alo-centrice, îndreptate
spre obiect, exercitate şi excercitabile numai în relaţie cu obiectul.
Elaborarea culturală, obiectual-relațională și sublimată a pulsiunii
parţiale orale se regăseşte în:
- comunitate, societate, în nevoia de apartenenţă, de „încorporare” în
familie, grup, instituţie etc. Apartenența are, de aceea, un fundament
psihic timpuriu şi de aceea omul este fundamental o fiinţă socială.
Sub acest aspect orice discontinuitate evolutivă poate fi generic
asociabilă traumalor apartenenţei, altfel spuns fixaţiilor precoce
orale.
- ritualuri corelative comunității, apartenenței, ritualuri comunionale,
realizate prin diferite intemedii, precum cel al lichidelor sau
alimentelor (euharistie, vampirism, prânz ritual etc.);

Ambivalenţa
Prin studiul comportamentului sugarului, Karl Abraham a observat
că, pe măsura dezvoltării biologice, există modificări în
comportamentul oral al sugarului. Inițial, suptul este activitatea
predominată, pentru ca apoi, odată cu apariției dentiției, mușcatul
devine activitatea predominantă.
Prin apariţia dentiţiei şi prin dobândirea capacității de a muşca se
modifică relaţia cu obiectul (parţial) matern (sânul). A mușca devine
asociat cu a distruge obiectul care „dispare” (prin încorporarea
alimentară). De aceea, este fundamentală succesiunea fantasmelor
sadic-orale de a muşca – a distruge – a provoca dispariţia obiectului.
Având în vedere contrastul dintre semnificațiile agresive ale acțiunii
de a mușca și cea a comportamentului de îngrjire și hrănire, K.
Abraham a propus conceptul de ambivalență și împărțirea fazei orale
a dezvoltării în două substadii. Ambivalenţa reprezintă, o dublă
valență afectiv-relațională, respectiv co-existența de afecte și
atitudini polare față de acelaşi obiect.
Cele două substadii orale:
1. stadiul oral precoce, preambivalent în care activitatea
predominantă este suptul și, întrucât nu există o investiție negativă,
Introducere în 82
psihanaliză

nu există ambivalență;
2. stadiul sadic-oral, ambivalent, în care activitatea predilectă este
aceea de a mușca, cu semnificații agresiv-distructive şi polaritatea
afectivă față de obiect.
Dacă evoluția de la preambivalență la ambivalență este specifică
fazei orale, procesul trecerii de la ambivalenţă la post-ambivalenţă,
prin integrarea pulsională, se întinde pe toată perioada dezvoltării
psihosexuale, fiind atinsă în stadiul genital oblativ.

Psihopatologia stadiului oral

Având în vedere perioada precoce din psihogeneză, fixaţiile în acest
stadiu produc patologie psihotică: discordandă, paranoiacă,
depresivă.
Freud a inclus iniţial domeniul psihozelor în categoria paranoiei,
conform studiului referitor la Daniel Paul Schreber.
Entitatea nosografică denumită schizofrenie nu a fost mulţumitoare
pentru Freud întrucât carateristicile acesteia nu aveau o bună putere
separativă fiind tangentă cu paranoia. De aceea, a folosit termenul de
parafrenie prin care desemna atât grupul schizofreniilor cât pe cel al
paranoiei80. Freud va renunţa însă la conceptul de parafrenie.
Psihiatric, parafreniile se deosebesc de schizofrenia paranoidă atât
prin alterarea mai atenuată a funcţiei afective şi volitive, cât şi prin
debut tardiv.

Psiho-nevroza narcisică
Psihopatologia majoră este efectul vicisitudinilor investiției și ale
constituirii obiectului. De aceea, Freud a denumit schizofrenia,
psiho-nevroză narcisică.

Schizofrenia
Patologia discordantă este efectul retragerii investiri obiectului,
dinamică în care se revine asimptotic la starea narcisică primară (an-
obiectuală). Fixaţia specifică schizofreniei şi mişcarea regresivă
consecutivă este mai veche decât cea din paranoia şi se situează la
începutul constituirii obiectului81.
Caracteristici:
 procesul de „refulare” sau dezinvestire al realităţii
predomină asupra celui de restituire a realităţii specific paranoiei;
 mecanismele de restituire ale schizofreniei este de tip
halucinator.
În schizofrenie investiția obiectuală este retrasă iar refularea s-a
realizat prin desprinderea libidoului. În acest sens faza de agitaţie
halucinatorie este expresia dinamică a conflictului dintre retragere și
reinvestire obiectuală, ca încercare de vindecare. Această fază (care
este deci o mișcare spre vindecare și nu expresia stagnantă a bolii) nu
se foloseşte de proiecţie ca în cazul paranoiei, ci de mecanismul
halucinatoriu82. Funcționarea se face în registrul proceselor primare iar
reprezentările cuvintelor devin reprezentări ale lucrurilor (ca și cum,

80
S. Freud, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză,
perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 170.
81
S. Freud, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză,
perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 170.
82
S. Freud, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză,
perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 170.
Introducere în 83
psihanaliză

cuvintele pot „să devină” lucruri).

Dacă în nevroze Eul este în raport cu exigenţele realităţii
(Supraeului) şi refulează revendicările pulsionale, în psihoză se
produce o ruptură între Eu şi realitate, Eul rămâne sub dominaţia Se-
ului.
Aflat sub influenţă pulsională, a Se-ului, Eul se separă de realitate,
funcția de testare a realității este suspendată iar realitatea este
reconstruită delirant.
În faza finală a schizofreniei, victoria nu revine reconstrucţiei, ca în
paranoia, ci refulării, întrucât regresia nu e oprește la stadiul narcisic
(așa cum se întâmplă în delirul de grandoare), ci ajunge până la
renunţarea totală la investirea obiectuală şi întoarcerea la
autoerotismul infantil. Pentru Freud criteriul gradului de
sistematizare al delirului este unul funcţional, de aceea este posibilă
legătura dintre paranoia şi forma paranoidă a schizofreniei. Astfel,
aşa cum s-a arătat, fixaţia specifică schizofreniei este mai veche
decât în paranoia - situată la începutul trecerii de la autoerotism la
iubirea obiectuală.
Pentru Melanie Klein originea mecanismelor celor două afecţiuni
psihotice, schizofrenia şi paranoia se găseşte în cadrul aceleiaşi faze.
În acest sens Freud a admis că simptomele paranoice se pot combina
cu cele ale schizofreniei.

Apărări psihotice
Unul dintre mecanismele psihozei este negarea realității care este o
formă de apărare, de refuz al percepției unei realități externe înalt
traumatice.
Refuzul este un mecanism, specific psihozei, prin care subiectul se
apără de o realitate traumatică şi desemnează procesul care conduce
spre clivajul Eului. De aceea, problematica psihotică nu se joacă
între instanțele psihice aşa cum se întâmplă în nevroză, ci intra-
instanţă, intra-Eu. Psihoza presupune suspendarea dialecticii dintre
instanţe, colapsul dinamicii psihice topice.
Negarea realităţii, refuzul sunt graduale și se poate ajunge până la
reorganizarea Eului în sub-structuri separate prin fenomenul de
clivajul al Eului.
Freud a introdus concept de clivaj în Fetişismul (1927), unde pune
în relaţie conceptul de refuz cu cel de castrare. În fetişism există
două poziţii ireconciliabile, una prin care se refuză şi cealaltă prin
care se acceptă castrarea femeii, lipsa penisului.
În Clivajul Eului în procesele de apărare (1938) Freud observă
procesul prin care această manieră de apărare este efectul co-
existenţei celor două poziţii ireconciliabile. Realitatea anatomică a
„castrării feminine” este refuzată şi, prin clivaj, este eludată
diferenţa anatomică dintre sexe.

Paranoia
Constelaţia psihopatologică a paranoiei reprezintă o defensă în faţa
homosexualităţii. În cadrul paranoiei, Freud include 83:
1. delirul de persecuţie - paranoicul nu poate conştientiza faptul că
„nu iubeşte pe X, doar îl urăşte pe X”. Percepţia interioară este
înlocuită, prin proiecţie, cu una exterioară: „el mă urăşte şi persecută,
ceea ce mă va îndreptăţi să-l urăsc”.
83
Idem, p. 161.
Introducere în 84
psihanaliză

2. erotomania – „nu îl iubesc pe el, ci o iubesc pe ea, pentru că ea mă

iubeşte”.
3. delirul de gelozie alcoolic – alcoolul anulează inhibiţia şi provoacă
regresia. Alcoolicul caută societatea bărbaţilor, pentru a obţine
satisfacţia afectivă pe care nu o găseşte cu soţia. Astfel, investeşte un
partener de acelaşi sex şi apoi de apără de această investiţie prin
deplasare: „nu eu îl iubesc pe el, ci soţia mea ea îl iubeşte”.
4. Delirul de gelozie al femeii – unei femei îl plac femeile, ca alegere
narcisică şi homosexuală, dar se apără de investiţia sa homosexuală
şi consideră că : „nu eu o iubesc pe prietena mea, ci el, partenerul ei,
o iubeşte”.
5. Delirul de grandoare – este produs printr-o supraapreciere sexuală
a propriului Eu: „eu nu iubesc pe nimeni”, devine „eu mă iubesc doar
pe mine”.

Melancolia (nevroza narcisică) în abordare freudiană

Se caracterizează prin retragerea libidoului la nivelul Eului. Deși
iniţial desemnau grupul psihozelor funcţionale iar după 1924, în
articolul Nevroză şi psihoză, sfera nevrozelor narcisice se restrânge
la afecţiunile de tip melancolic.
Comparativ cu melancolia, paranoia, spre exemplu, nu este o
tulburare narcisică: „nu se poate afirma că paranoicul şi-a retras în
întregine interesul din lumea exterioară, nici măcar în apogeul
refulării”84.
În Doliu şi melancolie (1917), Freud explorează fenomene clinice
care îl vor conduce spre avansarea celei de a doua topici. Este vorba
despre melancolie, doliul patologic şi delirul de observare care îl vor
susţine în teoretizarea Supraeului.
Ambivalenţa este elementul comun atât în cadrul melancoliei cât şi
în cel al doliului: „cauzele melancoliei depăşesc de cele mai multe
ori cazul clar al pierderii datorate morţii şi cuprind toate situaţiile de
insulte, neglijări şi dezamăgiri, prin care se introduce în relaţie o
opoziţie între iubire şi ură sau prin care poate fi întărită o
ambivalenţă deja existentă”85.
În travaliul de doliu, prin identificarea cu obiectul pierdut, nu
persoana decedată este acuzată, ci Eul (ca substitul al acesteia) de
către Supraeu. Acuzaţiilor aduse obiectului pierdut şi introiectat
devin auto-acuzaţiile celui îndoliat; acesta este fundamentul
melacoliei. De aici şi dictonul De mortuis nil nisi bene – pentru că
faţă de cel mort se simte nevoia de a spune multe lucruri rele.
Pentru Karl Abraham, atât depresia cât şi angoasa sau sentimentul de
culpabilitate sunt efectul refulării sadismului, ceea ce produce
compensarea prin masochism: plăcerea este obţinută prin suferinţă.

Doliu, melancolie, depresie

1. travaliul doliului indică dificultatea de a înlocui obiectul pierdut
prin deces. În travalaliul normal al doliului, pierderea obiectul este
urmată de introiecţia obiectului pierdut. De aici şi ceea ce considera
actriţa Oana Pellea referitor la părinţii decedaţi: „Atunci când îmi
este dor de ei, îmi sărut mâna – şi ştiu că este şi mâna lor”.
2. melancolia este determinată de pierderea obiectului iubirii.
84
S. Freud, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză,
perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 169.
85
S. Freud, „Doliu şi melancolie”, în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 155.
Introducere în 85
psihanaliză

Introiecţia din melancolie este rezultatul conflictului de ambivalenţă

cu obiectul, prin care Eul preia ostilitatea proiectată asupra
obiectului. Prin conflictul de ambivalenţă, iubirea poate bascula în
ură, ceea ce conduce la renunţarea la obiect.
Renunţarea la obiect este progresivă şi se extinde asupra realităţii
externe în întregul ei. De aceea, melacolocul este lipsit de interes
pentru viaţa familială, profesională, socială etc a care a renunţat
treptat.
3. depresia indică imposibilitatea de a regăsi iubirea obiectului, ceea
ce conduce la existenţa unei „cripte pentru altul în sine însuşi”, după
expresia lui profesorului Pierre Fedida. În puseul depresiv major
subiectul „se protejează” de lume prin retragerea libidoului din
obiecte, consecutivă regresiei în faza sadic-anală precoce, în care
pierderea obiectelor este echivalentă cu distrugerea lor.
Depresia reprezintă o formă de repliere în faţa imposibilităţii de
integrare a obiectului total şi de accedere la stadiul genital.
În depresia anaclitică (efect al imposibilităţii de „spirjin” pe obiectul
care nu este fiabil) dependența de obiect este marcantă. Subiectul
este dependetn de obiect pentru că obiectul poate oricând să dispară,
să fie distrus și de aceea, este idealizat, ca apărare în fața distrugerii.

Poziţia schizoid-paranoidă şi depresivă. Perspectiva kleiniană

Melanie Klein a elaborat o teorie a stadiilor de dezvoltare, pe care le-
a denumit poziţii pentru a sublinia atât caracterul dinamic-tranzitoriu
cât şi cel structural-structurant în psihogeneză. În acest sens
„poziţiile” kleiniene sunt etape „psihotice normale” ale psihogenezei.
Klein consideră că viaţa fantasmatică a sugarului este marcată de o
agresivitate extremă, care este consecinţa expresiei dialecticii
pulsionale viaţă-moarte86. De pildă, „a obţine” este fantasmatic
echivalent, datorită sadismului oral, cu „a devora” şi „a distruge” 87.
Din cauza pericolului de a fi distrus (de fracţiunea din pulsiunea de
moarte nedeflectată spre exterior, conform teoriei lui Freud), apare în
Eu o tensiune excesivă şi implicit atât angoasa de a fi devorat cât şi
cea de a devora. Această tensiune, efect al distructivităţii interne
constituie fundamentul Supraeului88. De aceea, problematica
depresiei, în perspectiva kleiniană este legată de geneza timpurie a
Supraeului.
Klein a avansat noţiunea de poziţie schizoid-paranoidă care
reprezintă relaţia cu obiectul primar specifică primelor șase luni de
viaţă cât şi fundamentul patologiei discordante şi paranoide 89.
Sugarul trăieşte angoasa paranoidă ca efect al faptului că se simte
„invadat” de agresivitate disctructivă, în pericol de a fi anihilat.
Mecanismul paranoid presupune proiecţia: „anihilarea” vine din
„exterior”, se întoarce „din exterior” unde a fost proiectată, fiind
iniţial un fenomen intern, efect al pulsiunii distructive.
Atributul schizoid se referă la pricipalul mecanism de apărare care
este clivajul (separarea) între obiectul bun şi cel rău. De exemplu, un
copil care este frustrat de către mama sa, o va internaliza ca pe un
obiect rău, frustrant. Cu cât va fi mai mult frustrat (prin faptul că nu i
86
M. Klein, 1932, The Psycho-Analysis of Children, trad. A. Strachey, Delacorte Press/Seymour Lawrence, 1975, USA, p. 124.
87
P. Grosskurth, Mélanie Klein, Her World and her Work, Ed. Alfred A. Knopf, New York, 1986, p. 331.
88
R.D. Hinshelwood, Dicţionarul psihanalizei kleiniene, trad. B. Orăşanu, F. Vlădescu, E.S.F., Binghamton & Cluj, 1995, p. 105.
89
Klein, Mélanie (1946). „Notes on some schizoid mechanisms”. Envy and gratitude and other works 1946-1963. Hogarth Press and the
Institute of Psycho-Analysis (published 1975).
Introducere în 86
psihanaliză

se dă sânul atunci când simte foamea), cu atât va rămâne mai mult

fixat de obiectul intern frustrant. Concomitent, va internaliza şi un
obiect bun – sânul – care gratifică (care „vine” atunci când sugarul
simte foame) ceea ce va determina fixarea şi de obiectul bun.
Co-existenţa obiectului rău şi a celui bun în Eul în formare nu poate
fi „negociată” decât prin clivajul Eului, respectiv prin existenţa
simultană a două sub-structuri ale Eului, una axată pe obiectul rău şi
una pe obiectul bun, care se exclud reciproc. Astfel, sugarul îşi va urî
şi iubi simultan mama.
Modelul acestei etape timpurii a psihogenezei oferit de Klein explică
imposibilitatea de a avea un Eu bine unificat, care este determinată
de imposibilitatea de a avea o mamă care nu frustrează. Sânul
matern, prin dialectica absenţă-prezenţă în raport cu pulsiunea
autoconservativă, va fi mereu atât bun cât şi rău.
Prin urmare, în această etapă, obiectul este perceput ca fiind parţial
(mama este „egală” cu sânul său) şi este separat în bun şi rău prin
proiecţia urii şi a iubirii şi consecutiv prin introiecţia sa.
Obiectul bun este idealizat, întrucât procură gratificare şi este
introiectat (pentru a asigura defensa împotriva angoasei paranoide) în
timp ce obiectul rău este distrus (sfâşiat, devorat) prin pulsiunile
sadic-orale.
Activitatea fantasmatică specifică depresiei originează în etapa pre-
depresivă şi are ca miză elaborarea pulsiunilor sadice-orale. Aceasta
se poate exprima atât în teama de a nu putea recompune obiectul
„îmbucătăţit” şi a nu îl putea resuscita (din cauza ameninţărilor
obiectelor rele), cât şi în teama de a nu putea separa obiectul bun de
cel rău.
În continuarea poziţiei schizoid-paranoide, Klein a observat, în
cursul primului an de viaţă, între luna a şasea şi a douăsprezecea,
existenţa unei faze care se aseamănă cu patologia depresivă 90.
Astfel, poziţia depresivă desemnează un tip de relaţie cu obiectul
care se fundamentează pe poziţia schizoid-paranoidă, este parcursă în
orice psihogeneză şi este reactualizată în doliu sau patologia
depresivă.
În cadrul acestei poziţii se desfăşaoră o dinamica depresivă-
integrativă. Este consolidată introiecţia obiectul bun, ceea ce permite
atenuarea separării, clivajului, cu obiectul rău. Aceasta are ca efect
integrarea treptată a celor două sub-structuri ale Eului sunt forma
unui obiect total care este obiectul comun atât al mişcărilor
pulsionale agresive cât şi a celor erotice. Din „logica” disjunctivă
„sau bun sau rău” se trece în logica conjuctivă „şi bun şi rău”, ceea
ce înseamnă instalarea ambivalenţei.
Mişcarea integrativă, totalizantă a obiectului reprezintă fundamentul
sănătăţii psihice şi orice fixaţie în această perioadă, prin dificultăţi de
integrare a obiectului total poate genera evoluţii ulterioare în
patologia paranoiacă sau depresivă. Având în vedere accesul spre
poziţia depresivă, această etapă este esenţială în dezvoltare, întrucât
determină capacitatea subiectului de a avea relaţii de obiect
gratificante.

Stadiul sadic-anal
Relaţia de obiect specifică acestui stadiu se întemeiază pe funcţia

90
M. Klein, „O contribuţie la psihogeneza stărilor maniaco-depresive”, „Doliul şi relaţia sa cu stările maniaco-depresive”, în Iubire,
vinovăţie, reparaţie, Ed. S. Freud, Cluj, 1994.
Introducere în 87
psihanaliză

biologică a excreţiei care permite instituirea valorii simbolice a

materiilor fecale. Sursa pulsională este mucoasa rectală, iar prin
excreţie, în primă instanţă şi retenţie, ulterior (concomitent cu
obţinerea controlului sfincterian) se obţine scopul pulsional,
respectiv plăcerea.
Stadialitatea nu presupune exclusivitate, ci predilecţie. De aceea,
plăcerea generată prin excitare anală exista şi în stadiul oral însă, prin
dezvoltarea controlului sfincterian, devine predilectă.
Capacitatea de control muscular se instalează în contextul relaţiei de
îngrijire dintre mamă şi sugar şi, de aceea, integrează răspunsul
matern, ca mediul relaţional, care consolidează un efect educativ
spre curăţenie. Educaţia spre curăţenie presupune retenţia şi expulzia
controlată a materiilor fecale. Mama reacţionează diferit la
„murdărie” sau „curăţenie”, respectiv la modul în care sugarul
controlează sfincterul, reţine sau elimină fecalele.
Sub aspect economic, retenţia are drept efect creşterea excitaţiei
mucoasei rectale, ceea ce înseamnă creşterea capacităţii de elaborare
a unui cuantum energetic ridicat.
Prin reacţia mediului, a obiectului matern, se constituie investiţia
simbolică a materiile fecale. Capacitatea de control sfincterian, care
produce expulzia controlată, este asociată cu reacţia favorabilă a
mamei (a mediului relaţional) care este resimţită pozitiv de către
sugar. De aceea, plăcerea retenţiei se asociază cu senzaţia de
securitate, ceea ce conduce la reducerea angoasei. În acest sens.
retenţia, reţinerea este fantasmată ca „protecţie”. A reţine, a avea, a
nu da, a nu oferi devine prototipul sentimentului de protecţie şi
explicaţia dinamică a avariţiei.
Karl Abraham observă două substadii, după criteriul relaţiei de
obiect:
1. În primul substadiu, plăcerea este produsă prin evacuare iar
pulsiunea presupune „distrugerea” obiectului prin faptul că este
„eliminat”. De aceea, a elimina este fantasmatic echivalent cu a
distruge (vezi asocierea semantică dintre a omorî şi a elimina).
2. În cel de al doilea substadiu, plăcerea este produsă prin retenţie şi
pulsiunea presupune controlul posesiv.
Expulzia sau retenţia sunt modalităţi simbolice de raportare la
obiectul parţial. Prin gestionarea comportamentului retentiv, pentru
că este educativ prescris, sugarul îşi poate domina mama care doreşte
ca acesta să deprindă curăţenia.
Copilul care refuză expulzia se află în poziţie activă, ascendentă, faţă
de adult. De aceea, copilul se poate supune pasiv educaţiei şi să
reţină materiile fecale (pentru a le expulza atunci când obţine de la
mama gratificarea, fiind un „copil curat”) sau poate refuza activ
educaţia spre curăţenie şi să expulzeze atunci când nu este agreeat de
către mamă, fiind un „copil nurdar”.
Originea cuplului activitate-pasivitate, caracteristică esenţială a
rolurilor psiho-sexuale, fundament fiziologic al bisexualităţii, se
situează în aceste sens, în stadiul anal. Dacă activismul şi expulzia
întemeiază tendinţele masculine, atunci, pasivismul şi retenţia pe cele
feminine. De asemenea, dialectica activ-pasiv din acest stadiu
fondează atitudinea ambivalentă faţă de obiect.

Psihopatologia stadiului sadic-oral

Nevroza obsesională
Introducere în 88
psihanaliză

Dezvoltarea patologică specifică stadiului sadic-anal este nevroza

obsesională, entitate nosografică conturată de Freud între 1895-1895.
Pentru Freud structura obsesională este diferită de simptomul fobic.
Fobia este un simptom şi nu o entitate nosografică. Simptomul fobic
este încadrat de Freud în isteria de angoasă, după isteria de
conversie, cea de a doua mare clasă de nevroze.
Nevroza obsesională este caracterizată prin idei obsesive, compulsia
la comiterea de acte indezirabile, ritualuri obsesive, ruminaţie,
îndoială, scrupule cu efect inhibitiv asupra gândirii şi activităţii.
Topic este caracterizată printr-o relaţie sado-masochistă între Eu şi un
Supraeu foarte dur.
Dinamic se caracterizează prin fixaţie în stadiul anal, prin urmare,
regresie şi ambivalenţă.
Economic sunt predilecte mecanismele deplasării, izolării şi anulării
retroactive.

Erotismul uretral
Întrucât erotismul uretral se află într-o relaţie complexă cu erotismul
falic nu s-a putut contura un stadiu uretral, fiind mai mult o etapă în
evouţia spre stadiul falic.
Aparatul genital se află în dezvoltare şi, de aceea, plăcerea este
legată de descărcarea imediată a tensiunii prin actul micţiunii. De
aceea, perversiunea de tip uretral presupune obţinerea plăcerii prin
actul de a urina pe cineva.
Textul fundamental dedicat de Freud acestei etape este Despre
obţinerea focului (1931), în care arată relaţia simbolică existentă
între erotismul uretral şi foc. Textul se desfăşoară în jurul
psihanalizei aplicate mitului lui Prometeu, eroul civilizator, care este
prototip al eroului primei epoci culturale. Instalarea „umanoidului”
în cultură, ceea îi conferă statutul de om este rezultatul capacităţii de
renunţare la plăcere şi transformarea pulsiunii prin procesul creativ.
Actul săvârşit de Prometeu, respectiv împărtăşirea secretului focului,
simbolizează (prin contrariu) represia pulsională, concomitentă
instalării omului în cultură. Mitul indică momentul în care omul
învaţă să stăpânească focul, să îl aprindă.
În istoria mitologică este reprezentat contrariu (reprezentarea prin
contrariu fiind un mecanism de apărare) - acţiunea de a stinge focul
(ca simbol al pulsiunii-dorinţei), contrariul aprinderii sale.
Indiciile pe care Freud şi-a construit interpretarea sunt forma falică a
tijei de trestie în care eroul a ascuns focul şi interdicţia (din tradiţia
mongolă) de a urina pe cenuşă: „precondiţia stăpânirii focului ar fi
renunţarea la pofta cu tentă homosexuală de a-l stinge prin şuvoiul de
urină”91.
Simbolistica falică trimite spre originarul social, rezultat al
sublimării homosexualităţii: „pentru omul primitiv încercarea de a
stinge focul cu propria apă însemna o luptă plină de plăcere cu
falusul altuia”92. Represiunea pulsională reprezintă debutul
procesului cultural. Procesul cultural se sprijină pe destinul sublimat
al homosexualităţii.
Fantasmele specifice erotismului uretral sunt cele de atotputernicie,
de pătrundere, de pasivitate, de abandon („a lăsa să curgă”) şi de
performanţă, care sunt sursa ambiţiei (a fi cel mai bun, a fi tare, „a
91
S. Freud, „Despre obţinerea focului”, în Freud, Opere IV. Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 347.
92
S. Freud, „Despre obţinerea focului”, în Freud, Opere IV. Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 348.
Introducere în 89
psihanaliză

arunca” cel mai departe).

De aceea, copilul enuretic poate deveni un adult ambiţios, după cum
observă Freud în Caracter şi erotism anal (1908).
Astfel, patologia acestei etape de dezvoltare, consecutivă fixaţiei, o
constituie enuresisul psihogen (dacă enurezisul primar, prin
deficienţa biologică de control sfincerian, a fost eliminat). Enurezisul
este un simptom susţinut de plăcerea erotică a micţiunii, o defensă
împotriva angoasei de castrare şi un echivalent inconştient al
masturbaţiei.

Stadiul falic
Stadiu falic reprezintă secvenţa psihogenetică în care se finalizează
integrarea pulsiunilor parţiale sub primatul genitalităţii.
Integrarea este procesuală şi nu se produce exclusiv în acest stadiu,
fiind pregătită în întreaga psihogeneză. Prin integrarea şi reunirea
pulsiunilor parţiale se constituie accesul spre descărcarea genitală a
tensiunii. Textele în care Freud teoretiează acest proces sunt
Organizarea genitală infantilă (1923), Declinul complexului Oedip
(1924), Câteva consecinţe ale diferenţei anatomice dintre sexe
(1925).
Specificul acestui stadiu rezidă în iniţierea problematicii diferenţei
dintre sexe. Aceasta este secvenţa din psihogeneză care întemeiază
perspectiva falocentrică, a existenţei unui singur sex, cel masculin:
„Concomitent cu intrarea în faza falică, diferenţele dintre sexe se
estompează în faţa concordanţelor; […] fetiţa este un mic bărbat” 93.

Complexul Œdip
Modelul structural oedipian a constituit un subiect de dezbatere încă
din prima perioadă a dezvoltării gândirii freudiene.
Geza Roheim observă faptul că enigma Sfinxului este corelată
picioarelor: „Cine merge dimineaţa în patru, la amiază în două şi
seara în trei picioare?”. Întrebarea Sfinxului semnifică raportul
omului cu scena originară.
Enigma Sfinxului este enigma sexualităţii umane ale cărei prime
„soluţii” sunt teoriile sexuale infantile. De aceea, numele „Oedip”
provine din istoria picioarelor sale 94. Tălpile lui Oedip sunt crestate
(tăiate la cererea lui Laios, a tatălui său). De aici rezultă numele
acestuia, Ödipus care înseamnă „picior umflat” 95.
Freud observă echivalența picior umflat - picior ridicat. Simbolismul
fetişist al piciorului trimite spre falusul de negăsit al femeii” 96.
În mod simplificat, complexul Oedip înseamnă existența de dorinţe
incestuoase pentru părintele de sex opus şi criminale pentru cel de
acelaşi sex.
În realitatea clinică nu se poate observa o formă „pură” pozitivă sau
negativă întrucât atât tendinţele pulsionale active şi pasive cât şi
93
S. Freud, La féminité, op. cit., p.158.
94
Laios, rege al Tebei, îl vizită pe regele Pelops din Pisa, la care rămase multă vreme. Pentru ospitalitatea lui, Laios îl răsplăti
pe regele Pelops cu cea mai neagră nerecunoştinţă. Îl răpi pe fiul lui, Chrysippos, şi-l duse în Teba. Mâniat şi îndurerat, tatăl îl
blestemă pe Laios, ca zeii să-l pedepsească pe răpitorul lui Chrysippos, făcând ca el să fie ucis de fiul lui. Laios se căsători cu
Iocaste şi trăi multă vreme liniştit în Teba. Pentru că nu avea copii se duse la Delfi, la Pitia, preoteasa lui Apollon care-i zise:
vei avea un copil, dar vei pieri de mâna sa, împlinindu-se blestemul lui Pelops. Atunci Laios se gândi să-şi omoare fiul după
naştere. Când s-a născut, Laios i-a legat picioarele cu nişte curele, îi străpunse tălpile cu un fier ascuţit şi porunci unui rob să-l
arunce în pădure pe povârnişurile Kithaironului (munţi în Grecia centrală, între Atica şi Beoţia).
95
D. van der Sterren, Psihanaliza literaturii, Oedip Rege, Ed. Trei, Bucureşti, 1996, p. 86.
96
S. Freud, C. G. Jung, Correspondance, vol. 1 (1906-1909), Gallimard, 1975, p. 348.
Introducere în 90
psihanaliză

curentele negative şi pozitive de investire coexistă iar bisexualitatea

psihică face ca raporturile oedipine să fie „dublate”, tendinţa
heterosexuală împletindu-se cu cea homosexuală.
Copilul este atât subiectul cât şi obiectul situaţiei oedipiene care este
de o mare complexitate. Fiecare părinte intervine în triagulare
conform propriilor dezvoltări oedipiene şi istorii ale propriilor
seducţii.
Expuse într-o manieră radicală, cele două interdicţii oedipiene,
generate de cele două dorinţe oedipiene, sunt moartea părintelui de
sex opus şi incestul.
Atunci când realitatea aduce cu sine realizarea primei dorinţe
(moartea părintelui de sex opus, de exemplu în urma unei maladi) se
instaurează o culpabilitate foarte dificil de elaborat. Aceasta pentru
că dorinţa oedipiană se împlineşte în realitate, conform stadiului
arhaic al organizării magice a gândirii. Părintele dispărut este
idealizat iar dependenţa de faţă de părintele rămas este masivă.
Travaliul de doliu nu poate fi început iar doliul devine patologic
Constelaţia oedipiană este o structură care poate avea conţinuturi
diverse. În cazul familiilor numeroase rolul terţului poate fi jucat de
substitute (fraţi, surori, unchi, mătuşi).

Seducţia originară
Seducţia inconştientă existentă în relaţia oedipiană este necesară şi
structurantă pentru copil. Capacitatea seductivă şi cea de a trăi
plăcerea erotică sunt coordonate majore ale psihismului adult care
originează în relaţia oedipiană.
În afară de seducţia inconştientă, care derivă din curentul tandru
(dintr-un scop pulsional inhibat), poată să fie activată şi o seducţie
reală, perversă sau o seducţie fantasmată, netrecută în act.
Teoriile sexuale infantile sunt produsul impulsului cercetării sexuale
infantile. În ordinea dezlegării secretelor sexualităţii primul fenomen
care se impune este cel al scenei originare.
Scena originară este o scenă a raportului sexual dintre părinţi,
fantasmată de copil ca un act de agresiune al tatălui într-o relaţie
sado-masochistă. Fantasma scenei primitive este o sursă de angoasă
(în special a celei de castrare) şi provoacă copilului excitaţia sexuală
pe care nu o poate stăpâni.
Procesul despărţirii realităţii obiective de cea subicetivă, de fantasmă
a fost o preocupare constantă a lui Freud nu numai în cazul scenei
originare, ci şi în cel al seducţiei. Astfel, va pleca de la considerarea
realităţii obiective a scenei originare, ca eveniment perceput de copil,
pentru a sublinia apoi importanţa interpretării subiective a
evenimentului, prin efect retroactiv, adică prin modificarea şi
resemnificarea urmelor mnezice în funcţie de experienţele noi şi de
noul nivel de dezvoltare atins. Astfel a ajuns la postularea primatului
realităţii fantasmatice şi în acest caz precum şi în cel al seducţiei
adultului în raport cu copilul său.
Scena originară este una dintre structurile imaginare universale
denumită fantasmă originară. Freud a extras din materialul analitic
unele structuri fantasmatice tipice care au funcţie organizatoare.
Fantasmele originare sunt:
 viaţă intrauterină;
 scena originară;
 castrare;
Introducere în 91
psihanaliză

 seducţie.

Angoasa de castrare
Angoasa de castrare este specifică stadiului falic şi este produsă de
anticiparea pierderii falusul.
Falusul are, prin investirea sa, o mare valoare narcisică, susținută atât
de excitația somatică dar mai ales prin dimensiunea sa cultural-
simbolică.
Falusul este asociat cultural cu reprezentări ale puterii, autorităţii sau
fecundităţii.
Valoarea simbolică, de putere, constituie fundamentul identităţii
psihosexuale. Angoasa de castrare este, în acest sens, o corelată
primară a câmpului narcisic (identitar) și în mod secundar, a
sexualităţii.
Angoasa de castrare poate împrumuta elemente pregenitale precum
cele ale angoasei orale (angoasa de a fi devorat, de a fi separat) sau
ale angoasei anale (angoasa de a fi distrus).
Apărarea în faţa angoasei de castrare constă dintr-o mişcare
regresivă la o poziţie infantilă pasivă. Prin regresie, investirea
falusului este redusă şi în consecinţă pierderea potenţială este
minimalizată.
În viaţa cotidiană, exemple de apărarea prin regresie şi minimizare în
faţa angoasei de castrare sunt situaţiile în care care este evitată
satisfacţia deplină, reuşita, succesul, performanţa sau tratamentele
medicale (prin care este ameninţată integritatea narcisică sau
corporală).
Prin conformația anatomică, femeia nu poate anticipa pierderea a
ceea ce nu a posedat. De aceea, angoasa de castrare nu poate exista
în cazul femeii, întrucât este un fapt împlinit.
Descoperirea diferenţelor anatomice dintre sexe produce în cazul
fetelor invidia de penis care este un element central al evoluţiei
psihosexuale. În situaţia în care fetiţa nu renunţă fanstasmatic la falus
și la invidia asociată, nu va putea avea fantasmatic un vagin şi, de
aceea, nu va putea avea „o structură internă”, repectiv un câmp
narcisic. În lipsa unei structuri interne, va resimți orice intruziune ca
fiind distructivă. În patologiile câmpului narcisic semzaţia de pericol
distructiv venit din exterior este omniprezentă.
Spre deosebire de Freud, pentru Klein, angoasa originară a femeii
este legată de corpul său intern şi reprezintă angoasa produsă prin
anticiparea deteriorării interiorul corpului, a organelor genitale.
În acest sens, echivalentul feminin al angoasei de castrare se asociază
anticipării:
1. situaţiilor de distrugere corporală;
2. pierderii fertilităţii;
3. situaţiilor de pierdere a iubirii;
4. situaţiilor de umilire.
Klein nuanțează raportul fantasmatic al fetei cu falusul în sensul că
fata nu doreşte să posede un penis, ca apendice extern, ci doreşte să
aducă în interior un obiect valorizat precum penisul.

Destine psihice ale feminităţii

În jalonarea psihogenezei feminităţii este important momentul în care
fata îşi modifică investiţia faţă de obiectul primar, matern.
Obiectul parţial matern, sânul este prototipul tuturor obiectelor: este
Introducere în 92
psihanaliză

5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 5

Stadiile psihosexuale sunt caracterizate de erogenitatea concentrată pe zone de dominanță şi
un tip special de relaţie cu obiectul.
Stadiile psihosexuale :
1. pregenital - oral, anal;
2. genital – falic:
3. de latenţă;
4. pubertaea;
5. genital oblativ (lat. oblation = ofrandă, a oferi).

Concepte şi termeni de reţinut

Sexualitate infantilă, stadiu oral, sadic-anal, falic, erotism uretral, anaclisis, schizofrenie, paranoia,
tulburare afectivă, poziţie depresivă, poziţie schizo-paranoidă, nevroză obsesională, masturbare,
angoasă de castrare, sexualitate feminină, isterie.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Care sunt caracteristicile sexualităţii infantile ?

Prezentaţi stadiul oral / sadic / anal / falic din punct de vedere al potenţialului lor psihopatologic.
La ce anume se referă conceptul de anaclisis ?
Prezentaţi comparativ, din punct de vedere dinamic, schizofrenia şi paranoia.
Care sunt tipurile de delir paranoid ?
Care sunt diferenţele dintre isteria de angoasă şi isteria de conversie ?
Prezentaţi din punct de vedere clinico-nosografic tulburarea afectivă şi nevroza isterică.
Caracterizaţi nevroza narcisică.
Cum înţelege Melanie Klein fundamentul schizofreniei şi paranoiei ?
Descrieţi patologia nevrozei obsesionale.
Caracterizaţi din punct de vedere metapsihologic actul autoerotic.
Care sunt destinele feminităţii în viziune freudiană ?

97
 Jacques André, Psihanaliza şi sexualitatea feminină.

98
S. Freud, „Micul Hans”, Freud, Opere 2, Nevroza la copil, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 96
Introducere în 93
psihanaliză

Teste de evaluare/autoevaluare
Care sunt personajele celebrului caz Dora:
1. Dora
2. domnul K
3. doamna K
4. doamna L
5. mama Dorei
6. tatăl Dorei

Bibliografie recomandată pentru unitatea de învăţare nr. 5

Freud, S., „Caracter şi erotică anală (1908)”, în Freud, Opere VII, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed.
Trei, Bucureşti, 2002.
Freud, S., „Doliu şi melancolie” (1915), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000.
Freud, S., „Organizarea genitală infantilă (o incursiune în teoria sexuală) (1923)” , în Freud, Opere
VI, Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001.
Freud, S., „Declinul complexului Oedip (1924)”, în Freud, Opere VI, Studii despre sexualitate, Ed.
Trei, Bucureşti, 2001.
Freud, S., Unele consecinţe psihice ale diferenţei anatomice dintre sexe (1925), în Freud, Opere VI,
Studii despre sexualitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2001.
Freud, S.,, „Fetişismul” (1927), în Freud, Opere III, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti,
2000
Freud, S., „Clivajul Eului în procesul de apărare” (1940), în Freud, Opere III, Psihologia
inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Klein, M., 1932, The Psycho-Analysis of Children, Delacorte Press/Seymour Lawrence, 1975, USA.
Freud, S., „Despre motivele care îndeptăţesc izolarea unui complex de simptome sub numele de
„nevroză de angoasă”, în Freud, Opere 5, Inhibiţie, simptom, angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001.
Gorgos, C., Vademecum în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1995.
Laplanche, J., Pontalis, J.-B., Vocabularul psihanalizei, Humanitas, Bucureşti, l994.
Predescu, V., coord., Psihiatrie, vol. I şi II, Bucureşti, 1989-1998.
Freud, S., „Acţiuni compulsive şi practici religioase”, în Freud Opere 7, Nevroză, psihoză,
perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002.
Freud, S., „Psihologia maselor şi analiza Eului”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000
Introducere în 94
psihanaliză

Freud, S., „Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi homosexualitate”, în Freud,
Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002.

Unitatea de învăţare 6
ELEMENTE DE PSIHANALIZĂ APLICATĂ
Cuprins
66 6.1. Introducere
67 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
68 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
69 Originarul social
70 Oedip și Cultură
Introducere în 95
psihanaliză

6.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

6.1. Introducere

Grupul şi cuplul sunt realităţi psiho-sociale diferite. Societatea

presupune relații grupale în timp ce iubirea senzuală înseamnă o
relaţie de cuplu, binomială, care exlude terţul.
Lucrarea fundamentală de antropologie psihanalitică freudiană
Totem şi tabu – câteva corespondenţe între viaţa sufletească a
sălbaticilor şi cea a nevroticilor (1913) pornește de la
corespondențele dintre nevrotic, copil și „primitiv”. În mod esenţial
Freud afirmă, în ultimul eseu al lucrării, faptul că religia şi etica
izvorăsc din paricidul originar pe care încearcă să îl reconstituie sub
forma mitului hoardei primive.
Relaţia socială presupune în mod esențial inhibarea scopului
pulsiunilor homosexuale şi al celor heterosexuale, identificări
multiple care împiedică descărcarea agresivităţii și proiecţia idealului
Eului în conducătorul grupului.

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Conturarea spațiului psihanalizei aplicate.

Competenţele unităţii de învăţare:

Explorarea și înțelegerea valențelor psihanalizei extramuros,
a capacității de a înțelegere susele și resursele culturii și a proceselor
care întemeiază originarul social și Cultura.

Timpul alocat unităţii: 1 oră

6.3. Conţinutul unităţii de învăţare

          ELEMENTE DE PSIHANALIZĂ APLICATĂ

Introducere în 96
psihanaliză

Originarul social
Grupul şi cuplul apar ca realităţii psiho-sociale diferite. Societatea
presupune relații grupale în timp ce iubirea senzuală înseamnă o
relaţie de cuplu, binomială, care exlude terţul.
Cuplul, prin forța investiției este închis sub aspectul schimbului
social, ceea ce presupune izolare și în consecință, neparticiparea la
formarea și întrețierea comunităţii. De aceea, satisfacerea pulsiunii
senzuale se opune instinctului gregar sau sentimentului de masă 99.
Astfel, originarul social, fundamentul relației socială nu este
constituit din relația binomială existentă într-un cuplu heterosexual.
Caracteristica principală a pulsiunii sexuale genitale constă în faptul
că pentru satisfacere și efect biologic este necesară existența unui
partener morfologic diferit. Întrucât pulsiunea genitală serveşte
susțineri de raporturi binomiale de cuplu acesta a fost deplasată de la
scopul său pentru a fi investită în constituirii relaţiilor comunitare.
Raporturile sociale sunt de natură homosexuală masculină 100. După
cum observă Freud, relaţiile sociale sunt consecința sublimării
pulsiunii sexuale în context grupal homosexual, deplasarea de la
relația bărbat-femeie, la cea dintre bărbat-bărbat.
Schimbul de femei între familii, ca efect al interdicţiei incestului, cât
şi homosexualitatea (latentă) a bărbaţilor care practică schimbul sunt
esenţa originartului social, după cum observă George Devereux în
Consideraţii psihanalitice asupra noţiunii de rudenie (1965).
Istoria arată că în populaţiile cucerite, femeile celor învinşi erau
violate iar viaţa partenerului femeii violate era cruţată uneori cu acest
preţ. Devereux arată că sub aspect simbolic, a poseda femeia celuilalt
înseamnă a-l feminiza sau a-l ucide pe soţul acelei femei 101. Schimbul
de femei este expresia indirectă a pulsiunilor homosexuale latente. În
acest sens schimbul de femei între cupluri este simbolic echivalent cu
raportul homosexual între bărbaţii care fac schimbul.
În Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi
homosexualitate (1922), Freud se întreabă cum este posibil ca grupul
să existe având în vedere agresiunea, pasageră în dezvoltare, dintre
fraţi. Explicaţia existenţei grupului rezidă în faptul că prin educaţie,
agresivitatea este refulată şi trasformată în forme de tandreţe 102. De
aceea, mişcările de ostilitate primare sunt refulate şi devin sursa unor
formaţiuni reacţionale care generează tandreţe şi identificare
socială103. Freud observă că după realizarea alegerii obiectuale
heterosexuale, tendinţele homosexuale nu sunt blocate, ci deviate de
la scopul sexual pentru a constitui instincte sociale 104.
În esenţă relaţia socială presupune:
 Inhibarea scopului pulsiunilor homosexuale şi al celor
heterosexuale;
99
Idem, p. 98.
100
S. Freud, Les premiers psychanalystes, Minutes (IV) de la Société Psychanalytique de Vienne (du 3-1-1912 au 15-5-1915), Gallimard,
1983, p. 162.
101
G. Devereux, „Considération ethnopsychanalytiques sur la notion de parenté”, în Ethnopsychanalyse complémentariste, Flammarion,
Paris, 1972, p.183.
102
Idem, „Despre câteva mecanisme nevrotice în gelozie, paranoia şi homosexualitate”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune,
Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 194.
103
Ibid.
104
Ideem, „Observaţii asupra unui caz de paranoia (Dementia Paranoides) descris autobiografic”, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză,
perversiune, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 159.
Introducere în 97
psihanaliză

 Identificări multiple care împiedică descărcarea agresivităţii;

 Proiecţia idealului Eului în conducătorul grupului. În
Psihologia maselor şi analiza Eului (1921) Freud arată că Idealul
eului indivizilor este înlocuit cu acelaşi obiect şi există un fenomen
de identificare. Obiectul cu care fiecare individ din mulţime se
identifică substituindu-şi Idealul Eului, este „Tatăl”, şeful idealizat,
liderul grupului.
Supraeul cultural se formează prin intermediul figurilor ideale
partajate de o comunitate, figuri care sunt apoi reorganizate în forma
Supraeului (individual). În acest sens, mulţimile sunt veritabile
„producătoare de Ideal”.
Elementul esenţial al investirii idealurilor moştenite şi dobândite este
mama. Femeia-mamă este cea care indică idealurile la care copilul
trebuie să tindă în a se identifica cu tatăl preistoriei personale pentru
a putea deveni membru al familiei, grupului, populaţiei, etniei,
naţiunii sale. Femeia-mamă este însă numai cea care recomandă
idealurile întrucât apetenţa sa la ideal este redusă. Supraeul (cultural)
al femeii este slab iar palierul cultural al acestei instanţe este de gen
masculin.

Oedip și Cultură
Antropologul și medicul Charles Seligman, întrucât era interesat de
cercătările lui Freud și în special de universalitatea complexului
Oedip, l-a îndemnat pe antropologul Bronislaw Malinowski, care
făcea teren în arhipelagul Trobriand, să culeagă date despre relațiile
din familiile trobriandeze.
Seligman a fost interesat, în special, de textul Totem şi tabu – câteva
corespondenţe între viaţa sufletească a sălbaticilor şi cea a
nevroticilor (1913) care este lucrarea fundamentală de antropologie
psihanalitică freudiană, pornind de la corespondențele dintre
nevrotic, copil și „primitiv”.
În mod esenţial Freud afirmă, în ultimul eseu al lucrării, faptul că
religia şi etica originează într-un paricid originar pe care încearcă să
îl reconstituie sub forma mitului hoardei primive.
Mitul hoardei primitive are trei părţi:
1. În prima parte regăsim imaginea unei hoarde în care există
un mascul dominant, înconjurat de femele, de fiice şi fii, care
deţine prin poziţia sa dominantă monopolul absolut, implicit şi
cel sexual. Puterea masculului dominant este absolută şi nici un
alt mascul nu îl poate doborî. Masculul alfa este terifiant iar
Freud îi asociază imaginea cu figura diluviană a lui Dumnezeu,
un Dumnezeu aflat într-un acces de furie105.
2. În cea de a doua parte, masculii oprimaţi (implicit
descendenţii săi) pun la cale paricidul.
3. În partea a treia, paricidul este comis şi este instalată intern
culpabilitatea. Freud explică faptul că instalarea culpabilităţii
este efectul retroactiv al introiecţiei figurii masculului dominant.
Astfel, ceea ce acesta interzicea din exterior, acum interzice din
interior şi aceasta a determinat apariţia primei legi interne.
Dorinţa, pulsiunea este astfel pentru prima dată limitată din interior
şi descendenţii nu îşi împart femelele eliberate din dominaţia tatălui,
ci renunţă la satisfacţia sexuală imediată şi la violenţă. Prin

105
S. Freud, Les premiers psychanalystes, Minutes (II) de la Société Psychanalytique de Vienne (du 7-10-1908 au 15-06-1910), Gallimard,
1978, p. 73.
Introducere în 98
psihanaliză

interiorizarea figurii mascului dominant, descendenţii consideră

interzise omorârea „tatălui”, reprezentant prin substitutul totemului şi
relaţiile sexuale endogame, în cadrul familiei.
Textul Totem şi tabu este o lucrare întemeiată pe analogie. Atât
primitivii, precum nevroticii şi copii funcţionează sub primatul
pricipiului plăcerii, adică dorinţa este satisfăcută direct. De aceea, în
registrul nevrotic există un tabuu al atingerii pentru că atingerea este
scopul investiţiei obiectuale agresive sau tandre 106.
A atinge presupune atât pentru nevrotic cât şi primitiv a folosi
obiectul, în mod sexual sau agresiv (a-l distruge). De aici derivă
regula abstinenţei, în sensul interdicţiei atingerii fizice, ceea ce
reglementează descărcarea directă prin gratificare şi
„secundarizarea”, respectiv amânarea descărcării.
Interdicţiile totemice sunt cele mai vechi dorinţe umane, respectiv
uciderea animalului-totem şi întreţinerea de relaţii sexuale cu
partenerii de sex opus ai grupului totemic 107. Cele două interdicţii
sunt corespondente cu cele două două crime oedipiene, paricidul şi
incestul. Pentru Freud, având experienţa clinicii isteriei de angoasă, a
faptului că animalele fobogene sunt frecvent substitute paterne 108,
animalul-totem simbolizează figura tatălui.
Uciderea Tatălui este primul şi cel mai important păcat al
umanităţii109 şi de aceea , nu poate fi considerată o reprezentare
introdusă de creştinins, ci un fapt antropologic imemorial care a
instalat sentimentul de culpabilitate al umanităţii.
Orice instituţie culturală originează în sentimentul compulsiv şi
colectiv al culpabilităţii110. De aceea, majoritatea sistemelor de
credinţă religioasă presupun reparaţia în raport cu sentimentul de
culpabilitate inconştientă, corelativ al unui „păcat originar”.
Reparaţia păcatului originar reprezintă şi originea moralei 111.
Sursele care l-au condus pe Freud spre „mitul hoardei primitive” au
fost perspectivele evoluţioniste ale lui Jean-Baptiste Lamarck,
Charles Darwin şi le discipolului său James Jasper Atkinson sau
lucrările lui Ernst Heinrich Haeckel cât şi surse antropologice
precum William Robertson Smith (ritualul prânzului totemic) sau
James George Frazer.
Cercetările etologice cât şi autori din câmpul antropologiei au
infirmat ipoteza lui Freud.
Bronislaw Malinonski a arătat că în sistemul de rudenie trobriandez
tabuului incestului este organizat diferit, corelativ caracteristicilor
sistemului familiei în care, de pildă, funcţia paternă este preluată de
unchiul matern.
Cu toate că Freud era la curent cu criticii săi, nu a revenit asupra
ipotezei112. Ernest Jones a fost dintre primii care au susţinut ipoteza
freudiană şi a încercat să pună în dialog poziţiile lui Freud şi
Malinowski (Dreptul matern şi ignoranţa sexuală la sălbatici). Jones
106
Idem,„Inhibiţie, simptom, angoasă”, în Freud, Opere V, Inhibiţie, simptom, angoasă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 228.
107
S. Freud, „Totem şi tabu”, în Freud, Opere IV, Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 245.
108
S. Freud, „Un caz de nevroză demoniacă în secolul al XVII-lea, în Freud, Opere 7, Nevroză, psihoză, perversiune, Ed. Trei, Bucureşti,
2002, p. 260.
109
Idem, „Dostoievski şi paricidul”, în Eseuri de psihanaliză aplicată, Ed. Trei, Bucureşti, 1994, p. 299.
110
P.-L. Assoun, „La passion de répétition”, în Revue Française de psychanalyse, tome LVIII, avril-juin, 1994, p. 345.
111
M. Godelier, „Meurtre du Père ou sacrifice de la sexualité ? Conjectures sur les fondements du lien social”, în Meurtre du Père, Sacrifice
de la sexualité. Approches anthropologiques et psychanalytiques, Editions Arcanes, Paris, 1996, p. 23.
112
S. Freud, „Moise şi religia monoteistă”, în Studii despre societate şi religie, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p. 437.
Introducere în 99
psihanaliză

a arătat că observaţiile lui Malinowski sunt descriptive şi nu ţin cont

de teoria psihanalitică pe care antropologul nu o cunoştea în
profunzime113. În familia trobriandeză relaţia cu tatăl resupune
tandreţe şi camaraderi iar cea cu unchiul, disciplină şi autoritate 114.
Astfel, se poate observă că agresivitatea este deplasată de la tată spre
unchi. Sistemul matriliniar şi complexul avuncular sunt o formă de
apărare faţă de tendinţelor oedipiene primordiale.
Sub aspect structural tabuul incestului poate fi înţeles ca o manieră
de „a deschide” familia incestuoasă şi de a permite existenţa relaţiei
sociale care se constituie prin schimb de parteneri şi uniune. Regula
schimbului de femei reprezintă o condiţie structurală care întemeiază
societatea.

6.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 6

Relaţiile sociale sunt consecința sublimării pulsiunii sexuale în context grupal homosexual, deplasarea
de la relația bărbat-femeie, la cea dintre bărbat-bărbat.
Relaţia socială presupune în mod esențial inhibarea scopului pulsiunilor homosexuale şi al celor
heterosexuale, identificări multiple care împiedică descărcarea agresivităţii și proiecţia idealului Eului
în conducătorul grupului.
Antropologia psihanalitică freudiană, se întemeiază pornind de la corespondențele dintre nevrotic,
copil și „primitiv”.

Concepte şi termeni de reţinut

Originar social, relație socială, homosexualitate sublimată, paricid originar.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Cum este înțeles cuplul și familia în perspectiva originarului social ?

Relatați și comentați scenariul tripartiti al hoardei primitive.

113
E. Jones, Psychanalyse, folklore, religion, Payot, Paris, 1973, p. 149.
114
Idem, p. 145.
Introducere în 100
psihanaliză

Teste de evaluare/autoevaluare
Originea moralei este constituită de:
1. modelul educativ social ;
2. reparaţia păcatului originar;
3. Corelativă constituirii Supraeului.

Bibliografie recomandată pentru unitatea de învăţare nr. 6

Freud, S., „Totem şi tabu” (1912), în Freud, Opere IV, Studii despre societate şi religie, Ed. Trei,
Bucureşti, 2000.
Kroeber, A., L, „Totem et Tabou: une psychanaliyse ethnologique (1920)”, în Revue Française de
psychanalyse, tome LVII, P.U.F, Paris, juillet-septembre 1993.
Linton, R., Le fondement culturel de la personnalité, Bordas, Paris, 1977.
Roheim, G., „L’interprétation psychanalitique de la culture”, în L’Anthropologie psychanalytique
depuis Totem et Tabou”, Muensterberger W., coord., Payot, Paris, 1976.
Roheim, G., Psychanalyse et anthropologie, Gallimard, 1967.
Sapir, E., Anthropologie, Editions de Minuit, 1967.
Devereux, G., „Considération ethnopsychanalytiques sur la notion de parenté”, în Ethnopsychanalyse
complémentariste, Flammarion, Paris, 1972.