SCURT ISTORIC AL

SINOADELOR ECUMENICE
In perioada dinainte de Schisma (1054), caracterul <<ecumenic>> al unui
sinod este dat de prezenta si de reprezentarea episcopatului din intregul imperiu.

Sinod <<ecumenic>> inseamna adunarea episcopilor din imperiu. In acest

sens, reprezentrea scaunului de Roma (dioceza Italiei) era necesara. Desi convocate
de imparati, sinoadele ecumenice nu constituie o institutie imperiala. Ei semneaza
actele sinodale, fara sa voteze sau sa influenteze deciziile, lasind episcopilor o
autonomie deplina in dezbateri.

In deciziile sinoadelor trebuie sa se faca o distinctie intre dogma, care are

continut doctrinal de credinta (<<oros>> - <<finis>>) si canon, care are un caracter
disciplinar. Nici convocarea de catre imparat, nici reprezentarea ecumenica, nici
semnatura episcopilor pe actele sinoadelor nu garanteaza ortodoxia intrinseca a
credintei exprimate, a crezului.

Deciziile sinoadelor ecumenice nu constituie un criteriu extern al doctrinei,

deoarece nici o autoritate exterioara nu poate impune adevarul credintei. De aceea,
ele trebuie sa fie <<receptate>> si confirmate de constiinta Bisericii. Traditia
ortodoxa recunoaste sapte sinoade cu caracter <<ecumenic>>, intre care s-au tinut
alte numeroase sinoade locale sau regionale. Sinoadele ecumenice sint:

1. Sinodul de la Niceea, in Asia Mica (mai-iunie 325) convocat de imparatul

Constantin cel Mare (274-337) in biserica palatului sau, la care iau parte <<318
parinti>>, episcopi din tot imperiul inclusiv reprezentantii papei Silvestru I (314-

1
335), preotii Vit si Vincent. Dintre episcopii occidentali, se remarca Hosius de
Cordoba (Spania), cel care fusese trimis de imparat la Alexandria pentru a restabili
pacea in Biserica Egiptului. Scopul sinodului este formularea explicita a credintei
despre Sfinta Treime, in opozitie cu invatatura preotului erudit Arie (cca. 256-336)
din Alexandria, care sustinea ca Fiul nu este identic dupa fire cu Tatal, fiind
subordonat Acestuia ca o cretura de ordin superior a Tatalui. Sub influenta sfintului
Atanasie, diacon de Alexandria, sinodul afirma ca Dumnezeu-Fiul este de o fiinta
(homoousis) cu Dumnezeu-Tatal. Dumnezeu-Unul, Care are o singura fire, exista ca
Treime cele <<trei ipostase>> avind fiecare proprietati unice, personale. Crezul de
la Niceea devine curind punctul de referinta al intregii traditii ortodoxe, in special al
sinoadelor posterioare. Exista parerea ca celelalte sinoade nu sint altceva decit
confirmarea si explicarea ortodoxiei de la Niceea. De altfel, sinoadele ulterioare
incep cu rostirea Simbolului de la Niceea. Actele sinodului nu s-au pastrat, dar
Eusebiu al Cezareii (in Vita Constantini) face o descriere pe larg a dezbateririlor.
Sinodul promulga 28 de canoane, care prevad, printre altele, sarbatorirea Pastelui in
zi de Duminica, dar nu in acelasi timp cu pastele iudaic; organizarea Bisericii dupa
provinciile adminstrative ale imperiului; prezenta a trei episcopi liturgisitori in
hirotonia episcopala.

2. Sinodul de la Constantinopol (mai-iulie 381) este convocat de imparatul

Teodosie (379-395), fara consultarea papei Damas I (366-387), cu intentia de a pune
capat controversei ariene, care a continuat si dupa Sinodul de la Niceea, datorita
sprijinului dat de chiar imparatul Constantin semiarienilor (imparatul exileaza pe
sfintul Atanasie la Treves) si mai ales persecutiei in care succesorii lui Constantin –
Constantia (350-361), sora lui Constantin, Constant si Valens († 378) – o
declanseaza impotriva ortodocsilor de la Niceea. Sinodul este chemat sa se pronunte
in legatura cu doua erezii ale timpului: cea sustinuta de Macedonie, episcop de
Constantinopol – care nega deplina dumnezeire a Duhului Sfint, spunind ca este o

2
creatrua a Fiului – si cea a lui Apolinarie, episcop de Siria, care nega prezenta
sufletului rational (sau spiritul) in Hristos, acesta fiind inlocuit cu Cuvintul. Sindoul
reia doctrina de la Niceea asuprea Sfintei Treimi – doctrina intarita apoi de teologia
trinitara a parintilor capadocieni, Vasile, Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nyssa,
care au impus cu autoritate formula: <<Una si aceeasi fire dumnezeiasca in trei
Persoane>> - si adauga articolele privitoare la Duhul Sfint. Impotriva lui
Macedonie, <<cei 150 de parinti>>, fara sa foloseasca <<homoousios>>, afirma ca
Duhul este <<inchinat si slavit impreuna cu Tatal si cu Fiul>>. Sinodul respinge
apolinarismul, in expresia <<de la Duhul Sfint si din Fecioara Maria>>. Simbolul
din 381 va deveni crezul clasic, ecumenic, al Bisericii crestine. El va patrunde in
liturghie si va fi confirmat de toate sinoadele ulterioare sub denumirea de crez
niceoconstantinopolitan. In canonul 3, sinodul fixeaza ordinea celor cinci
patriarhate, tinind seama de situatia politica a vremii. Roma se bucura de o
preeminenta de onoare, iar Constantinopolul ocupa locul doi, avind privilegii egale
cu <<cetatea imperiala>>, Roma.

3. Sinodul de la Efes (iunie-iulie 431) este convocat de imparatul Teodosie al II-lea

(408-450), cu scopul de a clarifica disputa dintre Nestorie († 451), episcop de
Constantinopol (in 428), si Chiril al Alexandriei (412-444) [acesta fiind nepotul
patriarhului Teofil (385-412), cel care a manevrat depunerea si exilul sfintului Ioan
Gura de Aur (407)]. Nestorie apare ca fondatorul unei noi erezii potrivit careia
exista doua persoane distincte in Cuvintul intrupat; de aceea Fecioara Maria nu
poate fi numita <<Nascatoare de Dumnezeu>>, ci numai <<nascatoare de
Hristos>>. La insistenta lui Chiril, sinodul (153 de episcopi) defineste doctrina
despre unirea celor doua firi in persoana unica a Cuvintului si doctrina despre
Fecioara Maria – Nascatoare de Dumnezeu, condamna si depune pe Nestorie,
inainte de sosirea legatilor papei Celestin I (422- 432) si a episcopilor din Antiohia,
care in cele din urma accepta doctrina si procedura lui Chiril. Dupa condamnarea

3
nestorianismului (Nestorie n-a participat la sinod), discipolii lui Nestorie se despart
de Biserica oficiala si formeaza o Biserica separata, in Persia, cu sediul la Seleucia.
Biserica Orientului, sau <<nestoriana>>, din Persia, a depus un efort misionar cu
totul remarcabil in secolele urmatoare. Dar raspindirea islamismului in imperiul
mongol si mai cu sema masacrul savirsit de Tamerlan au pus capat acestui avint
misionar al crestinismului nestorian.

4. Sinodul de la Calcedon (8 oct. – 1 nov. 451), convocat de imparatul Marcian

(450-457), care a participat la sinod insotit de Pulcheria, sora imparatului Teodosie,
s-a tinut in biserica Sfinta Eufimia, cu sprijinul deplin al papei Leon I (440-461).
Sinodul trebuia sa se pronunte in legatura cu monofizismul, erezie care refuza
distinctia dintre persoana - <<hypostasis>> si natura - <<physis>>, afirmind ca daca
Hristos e o persoana, El nu poate avea doua naturi. Erezia era propovaduita de
Eutihie (378-cca.454), calugar din Constantinopol, discipol al lui Chiril si adversar a
lui Nestorie, care sustinea ca Hristos nu are decit o singura natura (mono-physis),
cea dumnezeiasca, trupul uman fiind luat numai in aparenta. Un sinod provincial,
convocat in 448, de Flavian, patriarhul Constantinopolului, condamna ca eretic pe
Eutihie. In apararea acestuia se ridica Dioscur, patriarhul Alexandriei, care convinge
pe imparatul Teodosie II sa convoace un sinod in 449 la Efes, sinod dominat de
Dioscur si de calugari, la care se obtine reabilitarea lui Eutihie si depunerea lui
Flavian. Intr-o scrisoare catre Flavian, papa Leon I condamna monofizismul,
aparind doctrina ortodoxa despre Iisus Hristos, Care <<pentru noi si pentru a noastra
mintuire, S-a nascut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, dupa firea
omeneasca, ca un singur si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, in doua naturi,
unite fara confuzie, nici schimbare, fara impartire, nici separare, distinctia naturilor
nefiind deloc suprimata prin unirea lor, fiecare natura pastrind, dimpotriva,
particularitatea ei, ambele concurgind intr-o singura forma, o singura persoana si o
singura ipostasa>>, <<Tomul>> lui Leon I catre Flavian nu a pus sfirsit ereziei

4
monofizite, de aceea imparatul Marcian convoaca un nou sinod, in 451 la Calcedon,
la care asista 600 de episcopi (cinci din Occident). Sinodul nu si-a insusit Scrisoarea
papei Leon I catre Flavian, ci a alcatuit o noua definitie dogmatica, in care se
condamna nomofizismul, marturisind credinta <<in doua naturi care se unesc intr-o
singura persoana>>.

Sinodul reabiliteaza pe Teodoret de Cyr si Iba de Edessa, inalta scaunul de Ierusalim

la treapta de patriarhat, confirma hotarirea sinodului din 381 prin care
Constantinopolul ocupa rangul al doilea in Biserica, dupa Roma, largindu-I-se
dreptul de jurisdictie asupra Traciei, Pontului si Asiei Mici. Canonul 28, care n-a
fost acceptat de Papa Leon I, afirma clar ca Roma ocupa rangul intii in Biserica
deoarece e <<cetate imperiala>> si nu pentru ca ar fi <<scaunul lui Petru>> (V.
CALCEDON, PENTARHIE, PRIMUS INTER PARES). Dogma hristologica de la
Calcedon n-a fost acceptata de Biserica copta din Egipt, care pastreaza
monofizismul ca doctrina adevarata, pentru a exprima in acest fel nemultumirea fata
de dominatia grecilor in Biserica Orientala. Astfel se formeaza Bisericile
monofizite, negrecesti, impotriva <<melchitilor>> (<<adepti ai imparatului>>)adica
ortodocsilor greci care accepta Calcedonul.

5. Sinodul al II-lea de la Constantinopol (mai-iunie 553) este convocat de

imparatul Justinian cel Mare (527-565) cu intentia de a impaca monofizismul cu
ortodoxia, date fiind repercusiunile politice ale respingerii Calcedonului de catre
Biserica Egiptului. O asemenea incercare fusese deja facuta de imparatul Zenon
(479-491), care a publicat un decret de unire, <<Henotikon>>, propunind o formula
de compromis (intocmita de Accaciu, patriarhul Constantinopolului si Petru,
patriarhul monofizit de Alexandria), dupa care numai deciziile sinoadelor anterioare
Calcedonului sint obligatorii pentru credinta. Imparatul Justinian promulga un edict
(imparatul publicase o lucrare in care enumera erorile lui Origen, continute in

5
Despre Principii), prin care condamna cele <<Trei Capitole>>, si pe cei trei teologi
care apareau a fi propagatorii nestorianismului: persoana si opera lui Teodoret de
Cyr (intre 393-460), prieten al lui Nestorie, care scrisese impotriva lui Chiril si
contra sinodului de la Efes, si scrisoarea lui Iba de Edessa (380-457) in care acesta
apara pe Teodor de Mopsuestia si respinge argumentele lui Chiril. Opozitia
episcopilor africani si reactia papei Vigiliu, impotriva modului in care imparatul
voia sa impuna un edict de credinta, sileste pe Justinian sa convoace un sinod
general la care participa 165 de episcopi ci care condamna cele <<Trei Capitole>>.
Cu toate acestea, sinodul se tine si anatematizeaza pe cei ce sustin ce e condamnabil
in cele <<Trei Capitole>>. Sinodul se pronunta in mod clar pentru <<unirea
ipostatica>> si respinge pe cei care confunda sau separa firile dupa unire. Hristos
este <<in doua firi>>, chiar dupa ce unirea dupa ipostas a avut loc. Sinodul da o
interpretare corecta expresiei monofizite a teologilor din Alexandria, <<o natura
intrupata a Cuvintului dumnezeiesc>>, afirmind ca unirea dupa ipostas pastreaza
cele doua naturi, unite fara confuzie si fara separare, intr-o singura persoana.
Sinodul aproba formula liturgica <<Domul nostru Iisus Hristos, Care a fost rastignit
cu trupul, este Dumnezeu adevarat>> si condamna invataturile sustinute de Arie,
Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie si Origen. La inceput, papa
Vigiliu n-a acceptat aceasta condamnare, dar in 554 recunoaste caracterul ecumenic
al acestui sinod.

6. Al treilea sinod ecumenic de la Constantinopol (noiembrie 680 – septembrie

681), convocat de imparatul Constantin al IV-lea Pogonatul (648-685), s-a reunit in
sala Cupolei (trullos) a palatului, pentru a formula credinta adevarata fata de erezia
monotelismului (thelisisi>> = vointa). Erezia a fost pusa in circulatie de imparatul
Heraclius (610-641), intr-o marturisire de credinta publicata in 638, <<Ektesis>>,
compusa de patriarhul Serghie si acceptata de papa Honorius (625-638). Invatatura
ca Hristos are doua naturi, desi dupa intrupare are numai o vointa (monotelism) sau

6
o singura <<energie>> (monoenergism), putea sa atraga pe monofizitii moderati, dar
ea contravenea Calcedonului. Imparatul Constant al II-lea interzice discutiile despre
cele doua vointe in Hristos. In aceste conditii, ortodoxia este aparata, cu pretul
martiriului, de papa Martin I († 655 in exil in Crimeea) si de sfintul Maxim
Marturisitorul. Sinodul, in prezenta imparatului si a legatilor papei Agathon (678-
681), condamna pe Sergie si respinge scrisorile lui Honorius catre Serghie,
acuzindu-l de a fi monotelit. Sinodul recunoaste, in acord cu invatatura
<<parintilor>>, ca in Hristos exista doua vointe naturale si doua lucrari naturale,
firea omeneasca avind vointa ei proprie, care se supune de bunavoie vointei
dumnezeiesti, fiind pe deplin indumnezeita. Sinodul face un rezumat al dogmelor
promulgate de sinoadele precedente, un fel de redefinire a doctrinei despre persoana
Fiului lui Dumnezeu.

Deoarece sinoadele din 553 si 680-681 nu s-au ocupat cu problemele disciplinare,

imparatul Justinian convoaca in 692, in aceeasi sala a palatului (in trullo), un sinod
general cu scopul de a decreta canoane, in completarea celor doua concilii
precedente, al cincilea si al saselea, (de unde denumirea de synodus quinisextus).
Sinodul confirma canonul 28 de la Calcedon, se pronunta pentru casatoria preotilor
inainte de hirotonie, critica unele obiceiuri ale Bisericii Apusene, stabilind
impartasirea sub ambele forme (piine si vin) si folosirea piinii dospite (artos) la
Euharistie.

7. Al doilea sinod ecumenic de la Niceea (septembrie – octombrie 787) este

convocat de imparateasa Irina (780-790), regenta lui Constantin al VI-lea (771-797),
pentru a se pronunta in legatura cu cultul icoanelor. Leon al III-lea Isaurul (717-741)
publica un edict in 727, prin care interzice cultul icoanelor si reprezentarea picturala
in general, considerind aceasta drept idololotrie. Imparatul numeste un patriarh
iconoclast, iar impotriva papei Grigorie al III-lea (731-741) care excomunicase pe

7
iconoclasti, trece sub jursdictia Constantinopolului provincia Iliriei. Succesorul sau,
Constantin al V-lea Copronim (741-775) convoaca un sinod in 754 la
Constantinopol, care condamna cultul icoanelor si excomunica pe toti anti-
iconoclastii, inclusiv pe Ioan Damaschinul, aparatorul cel mai aprig al venerarii
icoanelor. Imparateasa Irina, cu sprijinul patriarhului Tarasie si cu acordul papei
Adrian I (771-795), convoaca un alt sinod, tot la Niceea (350 de parinti) sinod care
anuleaza deciziile celui din 754 si care formuleaza invatatura ca obiectul venerarii
este persoana reprezentata pe icoana, facind o distinctie intre adorare (latreia) care
este rezervata numai lui Dumnezeu si cinstire (proskynesis) ce se cuvine sfintilor (v.
ICOANA). Sinodul n-a fost acceptat de catre Bisericile din imperiul lui Carol cel
Mare (Germania, Franta, Spania). Sinodul de la Francfurt (794) si <<Cartile
caroline>> se pronunta impotriva cultului icoanelor.

Cu toata opozitia patriarhului Nichifor, a lui Teodor Studitul si a calugarilor in

general, iconoclasmul persista datorita perscutiei declansate de imparatii bizantini.
De abia sub imparateasa Teodora cultul icoanelor a fost restabilit (842), fapt in
amintirea caruia s-a instituit sarbatoarea Ortodoxiei, in prima Duminica a postului
Pastelui. Iconoclasmul este ultima erezie care a facut obiectul unui sinod ecumenic.

Biserica ortodoxa recunoaste numai sapte sinoade ecumenice. Este adevarat ca

un sinod tinut la Constantinopol (879-880), la care participa legatii papei Ioan al
VIII-lea (872-882), incearca sa restaureze comuniunea dintre Orient si Occident, atit
de mult zdruncinata datorita ambitiei papilor de a fi considerati de orientali ca
instanta de apel. Sinodul recunoaste pe Fotie (820-891) ca patriarh [Fotie inlocuise
pe Ignatie in 858, dar nu a fost recunoscut de papa Nicolae I (858-867) si fusese
apoi condamnat de sinodul din Constantinopol (869-870), convocat de Vasile I
Macedoneanul (867-886); la rindul sau Fotie depusese pe papa, criticind aspru
activitatea misionarilor catolici in Bulgaria – a carei populatie fusese convertita de

8
Bizant in 864 – , pe care ii acuza de erezie]. Sinodul se pronunta impotriva
adaosului <<Filioque>> si recunoaste egalitatea dintre Roma si Constantinopol,
desigur Roma avind <<intiietate>> ( ). Unii sustin ca recunoasterea acestui
sinod ca sinod de reconciliere ar fi de o mare valoare practica in vederea reducerii
schismei. Punctul de plecare al shismei din 1054 se afla in tendinta papilor de a
aseza Orientul sub autoritatea lor directa, lasind rasaritenilor impresia ca autonomia
lor este contestata. Din punct de vedere teologic, separarea a fost provocata de
<<Filioque>>, asa cum arata patriarhul Fotie in tratatul sau <<Despre Duhul
Sfint>>, in care condamna pe latini ca eretici.

Importanta sinoadelor ecumenice rezida in faptul ca: a) prin continutul lor dogmatic,
ele constituie legatura de unitate cea mai solida intre toate Bisericile locale, in
primul mileniu crestin; b) ele au impus autoritatea si metoda colegiala, conciliara,
care a mentinut si slujit ideea ecumenica; c) sinoadele au redresat sau reconstituit
unitatea vizibila a crestinsmului, de aceea unirea Bisericilor trebuie sa faca obiectul
unui acord ecumenic.

Pr. Prof. Dr. Ion Bria,

"Dictionar de Teologie Ortodoxa", EIBMBOR, 1981, pag. 337-343.

Sfantul Petru a fost episcop al Romei?

In Noul Testament si in epoca apostolica, nu este nici urma de episcopat,

9
nici macar un indiciu sigur despre prezenta Sfantului Petru la Roma. Prezenta lui la
Roma este insa documentata intr-un timp si intr-un fel...

Sfantul Ioan Damaschin - Dumnezeu nu este cauza raului

Trebuie sa se stie ca este obiceiul dumnezeiestii Scripturi sa numeasca

ingaduinta lui Dumnezeu activitatea Sa, ca atunci cand spune apostolul in epistola
catre romani: "Sau n-are olarul putere peste lutul lui sa faca din aceeasi framântatura
un vas de onoare sau un vas de rusine?” (Doctrina suveranitatii lui Dumnezeu).

Tatal ceresc - Dumnezeire izvoratoare

Acest Nume Dumnezeiesc apare in teologia Sfantului Dionosie

Areopagitul sec. V fie in formularea: "Iar singurul izvor al Dumnezeirii celei mai
presus de fire este Tatal II, 5 fie intr-o alta: Tatal este Dumnezeire izvoratoare.

10