Pieton în palma lui D-zeu de Sava Lucica

Peregrinări

Sunt
în pielea unui soldat mut,
cu oase mutilate de chipul păpuşii
manevrate de sfori,
pe un drum
cu talpa fierului de călcat,
unde amnistii îngroapă o micime,
dincolo de ochelarii inamic, mie

şi nu se mai ţine cont,

cine-i
rănit sau cine-i victorios,

pe drumul fantast,
iau trupul
fantomelor cu buze de sânge împietrit,
când ele
îşi rup pantofii pe un ring de dans,
precum pământecele,
iau trupul
elfilor din spatele unor copaci
cu foşnete agăţate
ca accesorii sub cer de rândunici,

sunt
pe urma caravanelor cu păsări
ca vizitii la poştalioane
printre Leoparzi de zăpadă,
când trec
Munţii Ural, sub Lună roşie,
cu nimfele ieşite la joking,
cu Ilene Cosânzene
dansând lângă vrăjitoarea Samca,
în chip de lăcustă
când scrijeleşte scoarţa la copaci,
curge sânge
din care fiare
şi-au mărit forţa şi sfâşie,

iau drumul apelor,

 pe nave de mirodenii către Indii,
cu negustori
ce nu iau parte la comploturi,
laolaltă-s
cu păsările când îşi fac cuib
şi vântul îşi lasă deschise tunurile
zeului său,
când iarba-i până la burţile cailor,
sub cerul
curs prin hidrantul ploilor,

sunt în pielea
unui antreprenor de pompe funebre,
cât moartea nu îşi depune
armele într-o panoplie,
sunt cercetaş
pe un pământ îngălbenit de arşiţă,
în fortuită tristeţe,
sunt cursant
în tihna ce nu-şi cunoaşte călăul,
cât pază-s
Legiuni de Onoare
şi Asabi cu garnizoane de îngeri
la tronul serafimilor, în aur,

şi-s Ea
din milioane de Eve,
îmi ispăşesc patimi metafizice,
în cotidianul,
asaltat de esteţi şi de poeţi,
în exerciţiile lor,
de a defini dragostea,

umbra
mi-o port ca pe o bijuterie
în melancholia nudă de Toamne,
unde mi-i abandon

şi-un vis rămâne, renta mea, viageră,

sunt
un soldat şi un atlet
pe un drum pietruit din mişcări
nedorite stârvuri
într-un viitor
 scos din gura fiarei, atingându-i os
şi clătinând o imagine
devoalată a lumii
unde D-zeu e pe locul întâi.

Flux

În febra zilelor, urc,

o iau la vale,
calc cu tălpi roase de umblet,
în pantoful ce ascunde
piciorul şi lacul de unghii,

sunt pieton
pe Strada Unirii, în oraşul
în care
un aristocrat scrie
‘Psalmi cu anluminură’
şi e de-ajuns,
când lumina-i se rostogoleşte
pe hârtie,
pentru ceilalţi!

enciclopedii de clipe
îmi lasă la vedere
trecutul
şi prezentul,
ca pe două poeme neterminate
şi interpretate de fiecare,
cum vor,

umbra
lui Sorescu, mă ajunge din urmă,
în biblioteca
cu sertăraşe şi fişiere de carton,
amintind‘Arcada’
în mirosul batoanelor de vanilii,

iau urma străzilor

într-un miros de azimă,
dimineaţa,
printre arteziene, tramvaie,
destine
cărora le fac inventar,
dau piept cu un amorez
căutându-şi iubita la semafor,

trec
pe lângă studenţi întorşi din Indii,
îi aud vorbind
de chakre şi de reîncarnări
cu ei, o fashionistă face
clasificarea rujului mesopotamic,
egiptean, etc.

dragostea lui Lorelai,

o trăiesc
ca şi cum ar fi ultima bucurie,
într-o o societate în care
mă prind ca într-un menuet,
cu trupul meu,
peste care trec căi ferate, trenuri,
şi străzi
legând de pantofii mei,
un parfum de Frezie,
asortat la cutia de ciorapi fini
ai Genovevei,

într-o incandescenţă de aer

şi de lumină, în Vara
2013,
fluturii se prind în părul meu,
soarele
îşi scutură pulpa cărnoasă,
în fruct de Armurariu şi în fumul verde,
al ierbii dintr-un cartuş,

mi-i întâlnirea
cu omul,
cu sfinţii ce îi proslăveşte,
în bunăstarea-i fără agoniseli,
înventându-mă
când nu mai pot pretinde
‘sunt aceeaşi’
în ceea este dincolo’de mine.

Sub cerul
aprins cu tabacheră de argint
zilele, tot mai multe,
 le închid
ca pe nişte bijuterii în casetă.

Etern luminifer

salvată-i vremea
când i-a cuprins glezna, nisipul
şi se afunda,
haina-i pe o sârmă în clemele sale,
miroase a proaspăt spălat,

sub barometrul ei,

un copil
ţine pe genunchi, cartea
lui Dumnezeu,
ochii lui
privesc câmpul cu sperietori de ciori
şi lanuri bogate,
insectele,
ca pe nişte femei corpolente,
ce îşi bat covoarele,
albinele cu şorţ de gospodină,
pregătind
ospăţ pentru lume multă,

pare
un joc de-a prinselea, goana mea,
în lumină incandescentă,
corpul meu, iese din pierzania
în care e aruncat,
rupt de cromozomii tristeţii,
îşi aruncă focurile
azi,
eliberând din captivitate,
aşteptarea
transformată într-o gardă de corp,

mi-i sângele
făcut să nu mai curgă din ghipsul
adrenalinei,
mi-i respiraţia,
nu doar un exerciţiu de plămâni,
ci revărsarea Nilului
cât timp Osiris nu îi va fi oaspete
cu pleapele pregătie
să taie membrana negurei,

numai D-zeu ştie

combustiile mele, lăuntrice
după un lung kilometraj,
să îmi întâlnesc
dumnezeirea,
ca pe o fiinţă de care m-am legat
pentru totdeauna,

zori de zi
se sparg de ecranul privirii,
în emisii televizate,
grădini hamletiene,
sunt indicatoare pe drumul
Nirvanei,
linii de despărţiri, întrerup
zona crepusculară
a Verii,
când îşi aliniază
pomii în bărbi lungi, fără truse de ras,
cu soarele, un imens ranch

şi nu-i temporalitate,
Goya, încă,
lucrează la ‘Ducesa de Alba’
şi Chateaubriend,
versul în templele Thaliei,

îmi aşez
scut în coama înserărilor
şi a dimineţilor,
pază fac în regimentele
în care e înrolat
timpul cu grupa mea, sangvină
la graniţa unde
infinitatea
e limba de foc, a unui crater.

La poarta cerului

Eva la poarta timpului,

am fost,
cu sufletul vandalizat de moartea
care mă atingea
pe drumul purgatoriului
din Divina Comedie,
când ţigările morţii ard continuu,
fiindcă
moartea nu se lasă de fumat
şi zilele
le strange ca pe o zestre la care
nu se mai umblă,

morţii
mi -am numărat în gropile
unde s-au aruncat
chipuri cu sângele meu,

martor la execuţii,
am fost
când o infantă murea demnă, pe rug,
în labirintele lui Hades,
uşi nu aveau
pază pe titanii lui Zeus,
umbra Penelopei,
era cu mine,
oaspete la Banchetul lui Platon,

am luat haina
unei Fete Morgana
sub cerul
plin ochi de herghelii
şi de nave cu vestitori mesianici,
perşi şi egipteni
în regimentele cărora au fost
înrolaţi îngerii,

am cerut
odihnă din somnul lui Tutankamon,
şi surâsul Giocondei
de care
se îndrăgostea un poet,

l-am întâlnit
pe Da Vinci într-un punct de lumină,
prin care
timpul şi spaţiul se întâlneau,

zilele mele
le-am transformat în fluturi
din Valea Luminii,
mi-au lunecat
pe picioare ca un colant îmbrăcat
când un cocon
din care au ieşit larve,
invadând cearşafui şi perne,

pe treptele luminii, am găsit

antidot
când inelul Lucretziei Borgia, otrăvea.

Atemporalitate

Pânze de păianjeni
s-au lăsat în locul prigonit
de trecut,
nu am găsit magică formulă,
să gonesc
umbre din peştera platonică,
unde soarele nu intra,

într-un protocol, natura

mă întâmpina
cu un tablou galben, suprarealist,
legitima
în pielea unui pictor,
rezerva de culori
necenzurate de carenţe moderne,

pe plită, un ibric
încremenise în umbra ţesăturii
atârnată de un perete,
din el beam ceaiul, odată,
pe cerdacul
agăţat în viţa cu struguri negrii,

am găsit
bârne în cui ruginit,
semn că
efemeritatea a trecut
şi pe aici,
doar timpul
umbla în lipsa mea,
îşi mai arunca privire
peste un bec spânzurat de tavan
şi un talisman,
în formă de pentagramă,

în curentul ferestrei deschise,

perdeaua mişca
lângă scaunul pe care se mai aşeza
câte un păianjen,

Aşteptam noaptea,
ca un liftier
să mă ducă la etajele cerului,
stelele gemene,
să le văd
pe o pernă cu suflarea ce scria
trecere.

Unde
trecutul întâlnea prezentul
se lăsa
senzaţia unei atemporalităţi.

Dincolo de timp

Dincolo de timp,
e povestea Desdemonei,
necuvintele
îşi fac menajul unul altuia,
un Love Story,
mi-i colţul poetic, scos din suliţa
infedilităţii
dintre Animus şi Anima

şi-i doliul
prins în copci, de epidermă,
nu-l pot tăia în cuţit,
cu oasele mele, prinse
în strâmtoarea cărnii în care
au lovit cranii
în aceeaşi cristelniţă botezate,
tăuni au muşcat sâni
şi-i corp infertil,

dincolo de timp,
îmi sunt turbele unui vis aflat
în lucru pe şantiere,
astrograma mea,
e picătură din nesfârşita creaţie
pentru care
se bat efigii şi monede,

minunile lui D-zeu,

se dezvăluiesc, una câte una
în meşteşugul aurarului
şi al argintarului,
glasul meu
iese din răgetul unui Leu
năpustit asupra iedului plecat
din umbra mamei

şi utopia
nu a luat forma glonţului,
într-o logare la veşnicie,
cu viaţa,
când ia leafa de la un birou,
în pielea unui birocrat,
moartea,
transformând-o în ceva prescris
acum mulţi ani,

o lebădă albă, desenată-i pe cer,

de mâinile mamei,
tot ele,
aşază voalul unei mirese
cu balerini de fluturi, în picioare,
fluturi ce au traversat
deşertul Namib şi Lacul Victoria,
mi-au patentat zbor,

trupul
îmi osie la un car de lupte,
ca aliat
în căutarea unor puncte pentru Rai,
sub egida‘şi mâine e o zi’.
 Iluzoriu

Sunt lacăte
pe tot mai multe porţi, în locul
în care sunt întrebată
de ‘îmi e bine’
când întâlnesc săteni
pe care îi cunosc,
mama, la poartă îşi aşteaptă
copilul şi jocu-i
nu mai este un şotron pe asfalt,

zid urc cu pompierii,

de un foc, salvându-mi
trecutul pe care
îl privesc
ca pe un om căruia,
încă, îi cresc părul şi unghiile,
aria îi măsor în compas şi în
volumul lui Arhimede
ca ieri,
pe ciornele lecţiilor, foi de hârtie,

fac colectă
clipelor agăţate de busola
unor oglinzi
fără pânda himerelor
căutând ceartă la împărţirea
iluziilor,
în ceasuri aruncate din învelişuri,
ca petarde
mulţimi să năpădească,
să mi le ia ca pe-un deşeu,

mostra de ADN,
o iau
din lumina cursă pe bustul Venerei
de la Siracuza,
cu trupul meu, prins
într-un măr roşu,
îi tai cotor,
cu mâinile satâr pentru larvele
vremii
eliberând de o captivitate,
 îngerii şchiopătând
când împing un cărucior greu, de copil,

sub ochiul fotograf de imagini

caut smirdarul
şi umbra din rime, caut
ploaia, pâsla de nori, creioanele mele,
caut flori lecuind
boli din organe interne,
şi un talcioc
unde pot cumpăra prefixul veşniciei,
să sun pe cineva, cu vocea,
timbrul scrisorilor ce nu se trimit,

furia cărnii mele,

o deşert,
când îmi îmbracă oasele într-o haină
pentru care m-am lepădat
de alte bunuri la ruleta destinului,
când tai în două, cărţile,
declar postmortem,
erou, viaţa ucisă în bătăliile vremii,

mă cufund
în lumina ce prinde în menghina
unor lampioane,
columnele lui Hercule,
umbre şi lumini,
măsor
cu morţii duşi la groapă,
cu pruncii ce se nasc în botezul lor,

pot răspunde
‘sunt bine’,
cât pot lega mâine de ieri,
prin firul aprioric, al dragostei
şi-i un triumf al meu,
timpul,
un elastic,
după felul în care îl pot dilata.

Ontic

la cotitura unui drum

din frunzişul foioaselor şi al viilor
mi-i casa
cu uşi în colofoniu
şi broderiile apretate de mâini
ce mi-au avut în custodie,
viitorul,

aici se aud din toate părţile,

rulmenţii motoarelor
şi huruitul căruţelor, cadenţat,
în bicele cailor
spre câmpuri cu lăptuci şi porumbe,

cu mâini de foc,
zeităţi îşi dau jos, vălurile,
una pe alta se cheamă,
cu mâinile de liste întregi, de dorinţe,
păsările morţii,
nu au cum să depună ouă,
prinse-s în capcane,
nu bântuiesc pe străzi, vrăjitoare
cu ghiocuri pronosticând norocuri,

e suflet, sufletul,
nu muşcat
din el, ca dintr-un fruct moale,

suflate-s prin cornete de hârtie,

clipe
purtate în workshopuri şi life-styluri,
pentru ele,
ursitoare nu mi-au dat ponturi,

dimineţile
au muzica lui Chopin
şi găici prinse în cataramele azurului,
le întâmpin
cu mişcări leneşe, ungând felii de unt,
spaţii cognitive
sunt pe cale să cuceresc,

la răspântii de drum,
mi-i miriştea cu mirodenii, uneltele
ascuţite în gospodărie,
cuşti de iepuri şi pisici lipăind în strachină,
văd stelele
scobind pământul, în căderea lor,
pot confecţiona soarele
ce nu are de a face cu păcatele lumii,

icoane îmi îmbracă corpul,

parcă m-ar adopta,
aud clopotul ce bate peste deal de noi,
ne aparţine,
omul de pe stradă, fără a fi rudă cu noi,
nu e un nimeni,
chiar şi groparul e prieten cu toţi,

aici, urmăresc vânatul şi sirep la scuare,

ploile desfăcute de înveliş,
când spală varul în sâneala albastră,
văd spre trocuri, sătenii, în scrâşnirea roţilor
de la căruţe pe frunziş scuturat,

file cu prima caligrafie,

strecurate-s printre degete,
amintind lecţiile
cu umbra chipurilor dragi, pe hârtie,
stele se întâlnesc mâncând fursecuri,
într-un basm tipărit de zeitari,
fluturii îşi lasă
cheile maşinilor la porţi cu Hibiscus,
caleşti se opresc,
îngeri urcă, coboară acolo
unde cerul îşi ţine parcările şi garajele,

fixat de legătura de sânge,

e timpul,
până când îşi va face loc, un alt timp,
acceptat ca pe un confrate
şi transferându-i simţire,
fără să pot numi ceea ce este,
trecere,
cât ţine laolaltă de mine,
sufletul căruia
îi caut perniţă de ace şi din suveică,
acul şi aţa să-i c
os dimensiuni.
 Teandric

ziua mi-i o copie după

cealaltă zi,
matriţa ei, e în mâinile mele,

o vioară Stradivarius,
îşi încordă arcurile dezgropate
în erosul iubirii,
aliniază la start,
nopţile în velurul lor,
un desen animat,
când focul lor încălzeşte degetele,
ca apoi, ele
să care pietre cu roaba,
construind vis,

din când în când,

o salvare trece în lumina
ce îmi întoarce
cu muselina ţesătoarelor,
fericirile,
într-un serviciu de gardă, permanent,

chipul lui Efeb, mă prinde

în pragmatismul
fără canon, din limbajul poeţilor
şi în acelaşi timp
într-un romantism medieval,

am nevoie
de Zarathustra,
să-l întâlnesc la o sărbătoare orfică,
sub soare mediteranean
ori de câte ori,
melancholia mea,
e un câine turbat şi mă grăbeşte
acolo
unde, pentru mine,
calcă zeii, nu doar muritorii,

zi după zi,
indiferent de un capăt de linie,
mă întorc
pe un pământ bătătorit de verde,
la casa unde celofane foşnesc
în cămări cu miros de fruct de pădure,
iar Luna şi Soare,
fac pereche la dezlegări de cuvinte,

sunt spectator
în ring de box, la lupta corp la corp,
dintre ursitoare
când iau
forma unor figurine de ceară,
şi nu ştiu
cât neprevăzutul
va arunca în aer, cu dinamită,
cursa spre viitor,
va dezlega
nod din încâlceala infinitului,
la sân să-i strâng
timpul ce-şi pune, la întrecere,
vulturii, norii, strugurii, etc.

într-un ocol epistemic,

zilele mele,
au amprenta unui incognito.

Metamorfoze

mi-s pleoapele, un beci

în care cobor
când ziua se întoarce pe dos,
lăsându-mi întunericul
ca o securitate
cu mătăniile mele,
sub sabia luminii, ieşită din teacă,

şi pot ridica la puterea a treia,

timpul,
într-o secţiune transversală,
a spaţiului
pot fi prinţ, rege, cerşetor
sau nici unul din ei,
pot fi
un călător pe corabia unui cercetaş
plecat dintr-un debarcader,
să arunce în mare, mizeria lumii,
pot fi îndrăgostitul
ce-şi caută, la altar, mireasa
cu trusoul mâinilor care
au înţeles creaţia,

o cutezanţă
îmi ridică armata de heruvimi
şi de arhangheli,
prin golul cerului, îmi coboară
îngerii
cu aripi strălucitoare,
mâncând mere,
bat la uşă, în chipul unor copii
mergând pe role,

într-o beatifică visare,

stelele sunt cristale Baccart,
la poarta infinităţii,
nu le-a plagiat nimeni,
cresc Trandafirii deşertului,
poate nu-s ultimii în sufletul odihnit
în Casablanca,
iar frumuseţea lor,
nu va fi sfâşiată de Lei, sau
poate, nici una din ele,

egoul meu,
îşi încetează competiţiile,
când maşină-i venită să ia corpul
neînsufleţit, al Afroditei
şi un claxon o grăbeşte,
caimanii sfâşie
un sicriu rostogolit în valuri

şi ceea ce vreau să rămână aşa

aşa, va rămâne,
în ordinea pe care o visez,
plajele sufletului se agaţă de rochia
unei visătoare,
nisipul curge în clepsidra de la gât,
tot mai încet,

sub ochiul
conturat în dermatograf negru,
ancora
cu vărf de cositor, a noi zori,
e înfiptă.

Retro

calc
pe frunzele trase la indigou,
de copiatoarele Toamnei,

decor bacovian
îmi readuce mişcări burgheze,
uitate pe Sena,
undeva
ori la Montpellier
şi
nu pot învinui de ceva,
vreun chip
din chipurile
care au fost în mine,
odată,
toate mi-au devenit, în timp,
prietene,

în mine,
un chip îl urmează pe celălalt,
aşezându-se fiecare
pe locul celuilalt,
temporar,
suflă prin aceiaşi plămâni,
lumânările,

mi-i atitudinea
scanată pe toate fronturile
în premisa
ieşirii dintr-un cerc vicios,
sub un compas
ce se loveşte de ultraviolete
din ţiple solare,
ca de un tanc de luptă,
ocolind ţinte,

schiţez, ipotetic,
portretul robot al unei exorbitante
dragoste
străină de iubirile defuncte
ale lumii,

altfel
mi-s monologurile
într-o paradă a nostalgiilor,
sub o lumină
ce îşi ascute creioanele,
în nopţile
de catifea cu diamante,
când un fierar
îşi repară unelte de paliur,
pentru a doua zi,

prin vitraliile sufletului geamăn

cu viitorul,
nu strig după ajutoare,
am senzaţia,
‚D-zeu spune’altul la rând’

Monografie

fiare
şi-au ascuţit la polizor, gheare
şi au sfâşiat,
ca nişte lipitori au supt sângele
din carnea tânără,

mi-s frumuseţi
plânse ca pe nişte iubite nelegiuite,
asasinate de o Inchiziţie
ajunsă până la cer,
într-o monografie a descendenţei,

o beznă
tăiată-i cu bomfaierul în săli
pregătite de operaţii,
unde au sfârşit păianjeni
cărora li se aduce car tras de plăvani
şi coşciuguri,
doica lor plânge,
îmbrăcată în ţesuturi de mătase,

ieşită sunt
din timpul sărăcit de foc
şi de lumină,
 când osul frumuseţilor,
e de nestrivit sub lovituri de tîrnăcop
şi nu se rupe ca o bucată de carne
în gura unui lup,
când osul lor, e colţ de fildeş,
pentru care
nu există negustorul de antichităţi,

chipuri de femei,
transformte
în personajele dostoievkiene,
aprige şi sofisticate
îmi sunt model,
cu sufletul lor, menghină
unei eleganţe,
în felul lor
de a ieşi din zidurile epidermice
în care sunt închise,

o mână nevăzută,
mă trece sub reflectoarele
unor manechine
lăsându-mi bocancii soarelui,
să urc munţii unui atom
de frumuseţe
pentru care nu există chimist.

Când fiarele vremii

dau urletul
răboinicilor din Calul Troian,
de teluric mă depărtez
şi în tentaţii,
tot mai mult, mă apropii
de cerul aflat
într-un nod în care
timpul şi spaţiul nu se pot calcula.

Sentiment

liberă-s,
într-un nonconformism
fără lupte de clasă,
după ce
am întemniţat durerea
atârnată
de corp, ca o funie,

acum,
ca unui om îi vorbesc
durerii
aflată după gratii, la un vorbitor
ştiind,
între mine şi ea,
e o legătură pe viaţă,

vers rimbaudian
mi-i plânsul scuturat ca şi o frunză
în apele sufletului,
transformate în oglinzi Versailles,

parte,
în mine sunt osemintele
şi stihiile
cărora nu le sunt gonace
sub priviri aruncate
peste o vină
şi peste nevinovăţii
într-un bilanţ de autoevaluare,

într-un uranic sentiment

aidoma unui parfum chirurgical,
dar frumos,
îmi înfăşor nuditatea
viitorului
despre care am doar noţiuni,

îngerii
îmi poartă grijă, de planton,
prin rotaţie,
în existentul croşetat din flagranţe
celeste,
de inima cerului.

Dor

acum
sunt femeia de care mi-a fost dor,
ies din epiderma
prin care
au trecut soldaţii lui Nero
şi, pe tăvi de aur,
au adus capete decapitate,

ies din trupul unei prizoniere

căreia nimeni
nu-i aduce cutia de bomboane fondante,
mâinile îi sunt lanţuri sfârtecate
de evadaţi fugind
asemenea unor copoi după vânat,

nuferii deschid dimineţile,

muzele
se întorc într-un dezmăţ de poezie,
cu Odette şi lebedele ei,
din cărţile de fantezii,

ies din suflarea

în care au bântuit morţii, mult timp
şi fluturi negri, cu aripi
pierdute la balcoanele îngerilor,
au furat răsărituri,

trec cartea
lui Iov, prin foile Bibliei,
în coordonatele
timpului
fixându-şi temporalitatea
şi trag cortina
pe scena în care nu se mai joacă
Machbeth şi Lear,

nu ştiu
de singurătatea provincială
îmi va da suflarea prometeică,
să pot opri timpul,
când lăsam pe un perete, ceasul,
să curgă neoprit.

Infirmitate

daseinul
nu mişcă culoare pe solul unde calc,
să-i înmulţească iarba şi păsările,
fii şi fiice să-i fie străjeri
când aurul lui
e furat de stăpânul cadavrelor,

croncănesc ciorile şi hoit

e un corn al Lunii,
căzut în groapa cu broaşte veninoase,
râuri nu îşi arată langustele,
morile de vântoase
şi acordeoanele pădurilor au încetat,
vulturul lui Prometeu, fură fir de urzit,

lumina trece printr-un zid gros

şi ea o frontieră de stat,
să pună în fermentaţie, strugurii, apele,
germeni de grâu să dospească
odată cu zăcămintele,

trec cămile
pe un curcubeu de nisip
fără bagaje pentru o destinaţie,
de mine,
nu le pot desprinde,
să le dau mulţimii
îmbracată în veşmintele lui Velasquez,
când îi acoperă
infirmitatea într-un fel artistic,
de a uita suferinţa,

umbre
dintr-o frântură de literatură,
nu ies la suprafaţă,
poate frumoasa Remedios
ori Dama cu Camelii
în răsuflarea lor,
să mă pot agaţa de iluzia,
toate dorm
şi se vor trezi,
vor trece graniţe fără paşaport
printre galeriile cerului,

nu-i ţipetenie de om,

să îmi descrie,
în detalii, destinul
jucând un caro, apoi altă carte,
să am un drept
de a răspunde în faţa pierzaniei,
sădindu-i plantele
şi pomii de care are nevoie,
uşi să-i deschid
să-i pot servi apă în căni de lut,
cum unui musafir,
în aria
unde nu se pot cheltui bogăţiile.

Presimţire

O umbră
mă duce în prizonieratul
spaţiului
înfricoşător din cauza fiarelor
ce se sfâşie
pentru o pată de apă, când sub talpă
se formau nisipuri,

ierburile sunt în bătaia de glonţ

a vântului pe retină,
pomii îşi plâng frunzele pe targă
spre găurile pământului,
una câte una
se duc
în labirintul despre care se vorbeşte
într-un mod fictiv,

gânduri
stau ghem sub plapuma
întunericului,
cerul
e aparat de sudură
şi despică
liniştea aflată în mintea
în care nu pot intra,

o umbră
se lasă pe sanda,
când am întâlnire cu Luna
ce tace
cum numai morţii tac
şi nu-i dezmăţ
nici un gest al umbrelor
din jurul meu,
pe spătarul lor mă aşez
ca un burghez,

calc
unde suflet îşi sapă fântână
să bea pe celălalt tărâm,
unde sapă pomul preferat,
mărul,
să aibe mere
unde viaţa se va mua,

viaţa,
o privesc ca pe bătrânică
trecând strada, în slaba-i vedere,
şi nu mai duce pe braţe,
nou-născut în faşele lui.

Imanent

de la o vreme,
Scopenhauer
nu îmi împrumută
lumea lui,
o reprezentare proprie,

încerc să prind
de-un capăt, firul luminii
înălţându-mă cu aripi trecute
prin corpul meu,
de femeie îndrăgostită,
din epicentrul
ce nu are de a face
cu fizica heliocentrică
a pământului,

mă înalţ
cu trup migrator ca o pasăre
prin ploaie
şi foc,
prin absolut,
îmi pregătesc corpul târâtor
precum şarpele sau un cameleon,
fără a fi
cobai unui experiment,

iau cum este,

soarta
fiindu-i mamă afectuoasă,
abandonând-o
ca apoi să o adopt ca pe un prunc,

pe cantul nonculorilor,
îmi încremenesc
mişcările,
sub lamelă de microscop
ca pe nişte subiecte de analiză,

mi-i trupul, un fluture

pe pietre de diorit şi de porfir, aşezat,
într-o înserare,
aşteptând Luna singuratică,
să-l lumineze,

de la o vreme
visul meu devine scripete de care
se agaţă neştiutele lumii,
sub cerul
încremenit în sfârşit de act teatral,

am senzaţia că ajung
să cunosc
zeitatea din simţirea muritoare.

Când vieţuieşte, încă,

o teamă
de huzur şi de o lumină
cu miros de bogăţii şi de efemer,
la umbra timpului,
prefer destinul meu, potrivit.

Răscruci

sunt
pe un drum pietruit de potcoava
cailor şi de aripa
vulturului însângerată de hoit,
un drum care îmi cere
tot mai mult,
un antrenament în suflul scrisorilor
dintre Adonis şi Afrodita,

e-un poligon, unde

arcaşii lui Cupidon, îşi încordă arcul
printre personaje,
unele de sute de ani, din ţinuturile
Boeţiei antice,
din Dacia şi din Olimp,

mi-i corpul prins

ca un cleşte de cealaltă lume,
ca şi cum
l-ar feri de goliciune,
fără iluzii optice,
unde îngerii
îşi fac corturi pe ţarine bogate,
transformându-le
în stindarde de lupte şi în fortul
de unde pleacă furgonetele lor,

în furtuni de nisip
hăţ la botul calului, pun şi gonesc
în peisajul
cu stup ieşit din acul albinei,
iau chipul unui trăgător de elită,
pază dragostei
la care lucrez cu un mosor de aţă
sub lampa luminii,

o singurătate
ascute vărful de lance în bătălia
în care
eu nu mă pot implica
decât ca unealtă de lucru,
îmi trece prin lentilă,
clipe
prinse-n cusături pe etamină,
când m-am înţepat, aţe subţiri
s-au tot rupt,
li s-au făcut noduri,
sângele lui Adonis transformat
în Anemonă,
curge într-un viitor
neamputat
în necunoscutul cu incisivi colţi
ai unui mamifer carnivor,

mi-i universul
conturat într-o imagine coală A4,
unde un chirurg coase
şi taie pansamente cu o forfecuţă,

eu îmi aşez
colţul păturii şi un fald de perdea,

mi-i lumea
în care nu mai ţin cont
de neajuns
sau de un curent contemporan
şi alţi iluzionari,
ci de adresa
la care legitim e totul.

Un punct

chip îmi e pregătit

să strivească sub toc de pantof,
o larvă din minte,
să prindă între dinţii soarelui,
tot mai puternic,
frânghii de clipe, în oglinda lor,
să văd,
la porţile cerului,
sfârşitul, apoi începutul,

sunt într-un punct

pe care unghii nu îl pot răzui
pe harta fericirii,

liniştea
o bifez în febra liniei de orizont,
a Cartaginei,
osândind suferinţa cât timp
mă aflu
în mâinile lui D-zeu
şi în certitudinea unui viitor
fixat dincolo
de o fantasmă a lui Picasso,

dragostea
mi-i veşmântul de care are grijă
foarfeca unui croitor,
dincolo de
vremea cu forme schimonosite,
fără ca ea să fie
obturată de un plastician,

azi,
mai mult ca oricând, chip îmi e
pregătit să fie
un pământean din arca lui Noe.

Multiplu de oglinzi

oglinzi
răsfirate în podul palmelor mele,
amintesc de o pasăre cu lanţ
la picioarele mele,
i s-au împlântat în coapse,
săgeţi,
sângele ei, a luat imaginea
unui câine de vânătoare,

oglinzi,
întorc pe-o faţă şi pe alta,
ca şi cum le-aş desface din faşe,
le iau ca şi cum,
azi
aş face cunoştinţă cu lumea
şi dau mâna cu ea,
amintind
dragostea lui Ingrid Bergman
în Casablanca,
cu flăcările desfăcute ca un înveliş
din erosul iubirii,

sunt faţă în faţă cu trecutul

căruia îi sunt donatoare,
îmi donez sângele,
să nu-l văd murind în bezna trasă
la indigou de infernul
lui Dante,
îmi fortuiesc visele
care nu au sub sabia lui Damocles,
vistieria şi tronul,

pe o linie
dintre existenţă şi nonexistenţă
lipiciul vântului pune timbru pe scrisori,
umbre
dezmoştenite de podoabe,
sunt tot mai vagi

şi-i utopia, fără ca ea

să fie un deces,
poveşti sadoviene, încă, se scriu
în mirosul smirnei sub jar,
’Alba ca zăpada’ îşi continuă basmul,

faţă în faţă cu prezentul,

îl pot abandona,
ori să-l înfiez
să-l pot trata ca pe un copil al meu,
pentru el,
cântecul îmi e greiere
şi braţele, stâlpi de fier,

dau stingerea unor lumini

şi aprind altele
pe linia prin care trec salvările,
iau cunoştinţă
cu adevărul arhivat în oglinzi,
fără ca ele
să sufere o intervenţie chirurgicală,

o lamă de ghilotină
mi-i întunericul nedesprins
de retină,
să dispară omidele, fluturi
să-şi întindă aripi,
dându-mi ajutor să simt culorile,
să miros copacii,
să pot ajunge, în vreun fel, la izvorul
din căuşul pământului
 unde vor intra oasele mele,

oglinzi răsfirate în palme,

în forme liliputane,
îmi lasă
măştile vremii şi întâlnirea mea,
cu o femeie ce descifrează,
în bobi, soarta
într-o imagine cu un radio aşteptând
să-şi reverse şlagăr,

îi deschid buton,

oglinzi,
le întorc pe o faţă şi alta,
ele nu înşală
partea inversată a totului.

Neastâmpăr

ploi
sunt degetele mele,
în a florii clorofilă, aşezată
pe glezna
obosită de forfota luminii,
pe spatele
îndoit de gârboveală,

stropi
sunt unghiile mele,
cu neastâmpărul lor, încarnat
în oboseală,
lăcuiesc cu miruri din cer,
palmele de cretă,

mi-i o lentilă, lumea

fără a o deforma reinventând
peisaje
cu miresmele înfierate pe trup,
în boboci de Roze,
desfăcându-mi
foi de hârtie scrise în cerneală,

mă agăţ de o respiraţie
a degetelor,
când dau o grabă la ceva
şi nu mai ţin pasul,
aşteptând să ne îmbăiem
în apele luminii,
unde se naşte întâiul copil
al timpului,

fericirea
nu îşi schimbă compoziţia
în veghea noastră, împreună,
în tihna
pruncului la sânul cu lapte.

În faţa reflectoarelor
de pe scena
vieţii,
unde se strigă’stop cadru,’
ni-i happyend.

Necunoscute

văd
femeia primind sărutul luminii,
ca pe o cofă cu apă,
braţele îi sunt desfăcute în arc, fără
a sluji arcaşii soarelui,
pe unghiile ei,
pianul cerului, e o pată de cerneală,

o văd
printre ’Nocturnele’ lui Chopin,
în oglinda încâlcită
de câlţii din părul ursitoarelor,
cu igliţă şi croşet lucrează
clipele
în care îşi prinde dragostea,

o privesc
cum se întoarce în alt sânge, cu tot
ce curge prin el, poetizat,
şi-i singură
când noua iubită a timpului, îi fură
inelul logodnei,
văd
femeia instigând cu aerul, un duh
ieşit din lampa lui Aladin
îmi dă întâlnire
cu umbre, cu făpturi vii,
cu nimfele, amazoanele, sirenele,
când negustori nopţii îi arată fir de lână
de la filatura lor,
îşi desfac mărfurile pe o tarabă
şi nu cumpără ceva,
nimic nu se vinde pentru ea

şi nu am coordonate
să ştiu
de-i ghicitoare, gheişă sau muză,
ori zeitatea lângă care
nu-i acces pentru nimeni,
dincolo de
vălul subţire, de accesoriile ei,
de mâinile ce taie la un joc de cărţi,
asul unei soarte,

văd
femeia abisului, flecuri
îşi rupe la sandalele cu bretelele
Lunii,
pe un asfalt cu smoală caldă,
alergând după stihii,
e înfăţişarea cu pielea de târâtoare
a lui Shiva,
cu părul hidos, nesmuls cu pensetă,
pe corp
îi cresc solzi de peşte,
ace invadează călcâie
şi lame sfâşie
penele îi cresc pe genunchi şi pe coate,

Strigătu-i lăuntric,
aminteşte de Esenin şi Isadora,
de o linie
subţire, între tragic şi sublim.

Văd
 femeia de vorbă cu îngeri,
de la ei împrumutând aripi,
să-şi mişte
trupul peste care a curs ceară,
îşi strânge într-un cordon,
rochia sfâşiată de gheara vulturului,
cu părul amazoanelor,
curgând pe faţă,

îşi aminteşte cum

la gât purta colierul de la un curtezan,
acum fiecare perlă cade,
una câte una,
în scobitura cosmosului
unde oamenii vor depune mărturie.

Rocile întunericului

în mine,
fiare scormonesc după pradă,
fluturii, banderole pe arbori, înfăşoară
geana Primăverii,

vioara lui Enescu,

exersează sub balcoanele lui Venus
unde se adună
poeţi din noua avangardă
şi cei cu ştate vechi,

ofrande pe tipsii de aur,

îmi sunt dimineţile cu două tacâmuri,
la mic dejun,
în lumina ce sparge ca un pikamer
roca întunericului,

fântânile
cu aspersoare pentru vâne sterile,
sete îmi astâmpără
pănă când voi vedea
Alpii şi Nilul
într-un impresionism salvat
de tragedii holyoodiene,
glonte de revolver, mi-i execuţia
durerii,
când ea surpă autostrăzile sufletului
şi pentru ele, plătesc cu vieţi,

fac ghemotoace de hârtie,

falsurile,
într-o chirurgie în care pot opera
nucleul unor adevăruri,
din prisma
unui biolog sau dintr-o literatură,

îmi întrerup şir de mişcări,

matematic,
pentru a continua altele,
cu unelte potrivite,

joc asul la masa unor jucători,

care m-au învăţat pontul,
’pe marginea prăpastiei se poate naşte,
nu doar muri’,

aştept viitorul
ca o noutate în perenitatea biblică
’la început a fost cuvântul’,

Toamne

îmi deschid pleoapele

de n ori,
le închid în emisie fonică,
a zorilor,
după un ceas deşteptător,
trag obloane,
poveştilor balzaciene,

azurul
străpunge fereastra şi cade
pe catifeaua fotoliului în care, ghemuită,
scriu
interviul dintr-un reportofon,
un disk de vinilin, revarsă cântul
unui artist despre care ştiu,
umple săli de spectacol,

ghete freamătă
pe frunzele căzute într-un tablou
rembrandtian,
plin cu autoportrete,
umbre cu tălpi roase de umblet,
se lipesc în trafic intens,
de un asfalt
ce nu suferă preinfacturi,

gânduri
s-au aliniat în ordinea
pocalelor cu nectar, la banchetul zeilor,
în dimineaţa
aflată sub efect analgezic
al reclamelor de colecţii noi
şi al manechinelor
îmbrăcate pentru un spectacol
de la Moulin Rouge,

şi nu am solzi de peşte
să mă exilez
în mare adâncă, printe recife de corali,
o zi, să evadez
în lumea nisipurilor mişcătoare,
unui haos
să îi sfâşii pântec cu pietre în burtă,
când pe burtiera lui, ulii
îmi sunt perdea,

Îngerii
şi Madonele lui Rafael,
trec pe stradă,
le fac cu mâna cum aş face semn,
unui cunoscut,
o tânără, în sandale decupate,
lângă un chioşc de ziare,
îşi citeşte
cronica unui debut literar,

îmi amintesc
plimbările lungi sub umbrelă
şi lecţiile la pupitrul de lemn,
îmi aşezam
umerii drepţi şi stilourile,
când stropi de ploaie, se stingeau
în scrumiere,
într-un vârtej de floare înflorită
din sângele lui Narcis.

Cu pasul târgoveţului
spre pieţe
căutând ceva, cumpăr igliţă şi aţă
pentru a croşeta
imagini aparţinându-mi
fără să fie
surprinse de aparat de fotografiat
sub un cer descătuşat
de bocanci, de paltoane, bretele,
şi aşezat în gândul
’azi va fi mâine, mereu altceva’.

Suflul viitorului

o foarfecă taie voal subţire,

în degetele miresei
ce îşi ascunde, până la altar, chipul
pregătit de jurăminte eterne,

uitând cântecul
ce aminteşte de Lady Machbet
şi de Ofelia,
îmi pot porni viitorul căruia
îi e donator de sânge,
suflul
de care am nevoie
în condensata operă de romantism,
pe drumul Nibelungilor,

uitând
de Medeea lui Euripide
trupul meu,
iese din mâinile
unui chirurg aflat în tura de noapte,
şi-i trup zgândărit
ca un sol pe care se cultivă seminţe
şi ară tractoare,
un trup ca un solz împins
de un cuţit pe o masă de disecţie,
de care s-au lipit
alge şi solzii altor peşti,
viaţa
ia forma unui măr tăiat pe verticalitate
şi muşc cu dinţii la el,
îl desfac de coajă,

muzica lui Beethoven,

mi-i paşaport
acolo unde nu vând şi nu cumpăr
nimic,
iar endoscoape nu pun diagnostice
pentru a osifica cicatrici,

bufniţele nu au morbid cânt,

nu-i pradă, pentru şoim,
carnea frumuseţii,
fluturii nu îşi dezvolte larvele
cresc Freziile
şi păsări îmi aduc Primăveri
sub prognoza unui
buletin de ştiri la radioul butonat
de Novalis şi Byron,

chipul meu,
e o plantaţie de unde extrag indigoul
unui curcubeu,
într-un peisaj florentin,

din temniţa lui Policart

ies luminile prin căi subterane,
se aude zgomotul surpării,
torturile
lui E.Bathory sunt în captivitate,

viitorul
iese din lanţuri zăngănite
într-un prizonierat în Bastilia,
goneşte pe calul răboinicului Dolon,
în fâşii de timp,
netransformate în oseminte
ca şi cum ar fi cranii.

O pată de culoare
mi-i timpul
o femeie împletind ciorapi
pentru cineva
ce nu s-a întors de pe front

şi nu ştiu
când trece şi scrie pe o foaie,
totul,
fără a rămâne în urmă
şi e garant de anticorpi,
tristeţii
ce are de a face cu poezia
lui Garcia Lorca,

îmi simt trupul, reptilă târâtă

prin foc
şi prin nisipuri cu scorpioni,
în noaptea
transformată într-un plasture pe corp

în zgomotul uşilor de lift,

zi şi noapte
sub neoane de lumină,
căci nu se sting,
o ceaţă de morfină şi de spirit
ascunde lupte de stradă
şi prafuri ridicate-n ochi de-un vânt
de Iarnă,

într-o percheziţie carnală,

ce nu expiră
după certificate de garanţii,
părţi din mine,
se opresc
la stadiul incipient, al progresului,
părţi din mine
sunt leşuri şi se vor îngropate,
altele,
încă-s agonii,

nu-i basmul Cosânzenei

ce ar sfârâma
ca pe o piatră slabă, suferinţa,
când şi ace de albină ar fi mai dulci
ca orice injecţii
furând sânge pentru a-l clasifica,

nu ştiu
când timpul îmi va schimba
sângele de 100 n ani şi..
atât are
sângele pe care îl cunosc
în venele mele din venele bunicilor,
din sângele mamei
şi al tatălui,
pregătind naşterea mea
şi prin ea alte vieţi.

În coate
mă ridic scotocind după un fir de lână,
să-l dau femeii
ce nu îşi odihneşte mâinile
şi să-i citesc
dintr-o ilustrată primită ieri,
cuvinte de bun augur,

de la ea
învăţ cum şi-a definit fericirea,
eu nu o pot defini
când corpul meu are
o mie de chipuri
când singura pată de culoare,
e un măr
cu rotunjimile lui,
lângă verighetele de platină,
ale bunicii,
mie,
podoabe strălucind în întuneric.

Eidosuri

e un ţinut anume,
locul
un poet întâlnit acum n ani,
pe atunci,
un autor necunoscut
şi de care mă leagă diafragmele
altei lumi,
aici,
surprind ochiul de apă,
din care beau
păsările zăpezii şi peştii oceanelor,
fântâni
prinse în flori de Angolă,
îmi satură sete,

corpul meu
îşi aruncă gunoaiele, arse precum
cârpele şi păpuşile morţii
sub ochelari de sudură,
săruturile îmi sunt rodii despicate,
din care iese
focul fără imitaţie

şi-i goana
în zgomot de copite de cai,
din Fort Alcatraz
unde regi şi cerşetori nu pot evada,

e un ţinut anume,
locul de care mă leagă o gestiune
de timp,
fără ca ceva să fie calculat
sau împărţit,

mi-i testament, cerul

ce îşi deşiră prin igliţe, tigva
şi plaje deşertice.

ac de fantezie,
coase virgule între dimensiuni,
când linia vieţii,
e întreruptă,

un parfum franţuzesc,
aminteşte de Coco Chanel
şi de ying,
sufletul pereche al yang-ului,
pot spune
’ Trecutul e o sărbătoare’,
când universul
îmi lasă dragostea
într-o proporţie suficient
 să pot trăi.

Călătorind în biografie

mă caut
într-o biografie desfăşurată
după norme citadine,
în sunet de sirenă şi de ambulanţă,
după clopotul Mitropoliei,
când bate,
după programul fiecărui locatar,

mă caut
pe străzi agăţate de ploi,
în vântul cu suflarea pindarică,
printre frunze şi umbre
ce se pregătesc pentru moarte,

trec
printre femei ieşite din tură,
de la o fabrică,
grăbite spre ultime tramvaie,
printre blocuri unde se bat covoare
de la 10 la 12,
în restul orelor e interzis,
lângă fântânile în debit maxim,
lângă Casa Poporului,

într-o lumină blagiană

iau în braţe,
amintirile,
ca şi cum au os, suflare, miros,
îmbrăcate-s în cămăşi de noapte,
de către ursitoare,
schimb adrese cu ele,

au habitat
în gherete de santinele şi în cetăţi
fortuite de umbra mamei
lângă copii cărora,
în picioare le pune ciorapii de lână,
ei fac bastonaşe pe hârtie,

mă caut
într-o melancolie, dulce ca şi o şarlotă
servită discret la o sărbătoare
când s-a sfârşit Sf.Ion
cu fericirea
azi, întâlnită în chipul
‘Femeii cu pălărie neagră’
a lui Monet,
printre puzzeluri aşezate de pioni,
regi şi nebuni, de îngeri
cu chipul lui Grace de Monaco,

şi e o fericire
neamendată de încălcare de reguli,
în care
intru ca şi într-o ceasornicărie
pentru a repara ceasuri,

într-o imagine vagă

la ce am fost,
vină nu caut învinovăţind
timpul, atunci când
nu stoarce de proprietăţile lui,
durerea,
în mod clandestin,

caut
într-o biografie din sticlă
cvartete de coarde,
orchestrând liniştea,
caut fiinţa
când nu a avut
de a face cu tristeţea lui Shelly,

din Ea,
iau poezia, date biografice
şi amnistii,
iau semnificaţii
în Lavanda îmbrăcând
etajera sufletului,

într-o privire prinsă în ochi

de cronicar,
scot din geantă,
un breloc de chei şi o ilustrată.
E tot ce mai am
pe linia dintre ieri şi acum.

Umbre telurice

din beciul trupului,

ies umbre
agăţându-se de granule solare,
ca de un scripete,
fără a nimici
scoici din care scot stridiile,
fără să ardă cârlige
la altitudinea
sârmelor cu soarele atârnat,

sub orga la care cântă

o femeie
în rochie albă, cu părul în coc prins,
iau urma ploilor,
iau urma la albine, copaci,
într-un cerc solar, prin care
îmi trec acatistele,
unde bunurile devin urme telurice,

trec fir de plumb

prin gămălii de bold, ca şi un capăt
de aţă, întărind fire
din pânza ce îmi înveleşte bustul,
când rod la ea,
şobolani din adâncurile peşterilor,
iar umbra lui Hades,
e o pasăre cu cioc de fier
şi însoţeşte cortegii mortuare,
pe pământuri
ahtiate după singurătăţi,

prin zidul epidermic, scapătă

un fir de lumină,
ce taie, ca un bărbier, barbă şi plete,
soarelui,
când scoate lame de ras de la sân,
desenând schiţe pe ciorne lipite-n clei,
în aerul în care
pocnesc în tească, strugurii,
fierb ceaiul pe butelia
a noi zori,
cu degetele, aruncătoare de flăcări,
pe linia lucrurilor-mamă,
în dimineţi dezmorţite de ochiul apă
al unui azur,
când berbeci şi tauri
se înfruntă din iarba de coasă,
când în grânele unui lan,
capul mi-l aşez
iar din rouă îi culeg Macii,

pe pământul campestru
duc sfintele daruri dumnezeieşti,
cu o cruce făcută
să ducă atât cât poate
în corp îngreunat de uzură,

Nu ştiu de cineva îmi va gira

banchetul festiv,
de încetarea ostilităţilor
unui adevăr
dacă subiecte tabu şi ermetisme,
îmi vor remorca fantezia,
să pot pleca cu ea,
ca un cufăr căutat de pirat,
în vremea
ce da pomană, fericirea şi împărţea
la porţi de cimitir,
pâine pentru două lumi,

lumina, o aflu,
muşcând din ea, ca dintr-un măr
decojit cu răbdare,

Firul Ariadnei

uns e
fiecare ac, unsă-i bateria solară,
în cele dousprezece ore
din ceasul universal,
curge lumina
în contorul unui aparat de sudură,
împrăştiind
Cariotidele în clorofila lor,
cu soarele
care îşi face din oţel,
într-un laminor,
eşantioane obiectelor personale
şi strică plasa unui păianjen
ce îşi caută
femela cu un ligament rupt,

un ceasornicar mişcă
axele dimineţii,
Arcaşii Soarelui,
îşi strâng în teci, săgeţile ascuţite,
declarând pace pentru eternitate,

firul Ariadnei, torc

sub ochii muzei aflată pe nor alb,
când ea serveşte la tejghea,
cafeaua dimineţii,
ceşti îmi întinde
în bucătăria-i cu aparate de uz casnic,
la singur program
şi mută cuptoarele părinţilor,
să facă pâini,
împrietenită cu îngerii de planton,
la hotelul cerului,

trecută-i
prin flacără cărămida dragostei
din care nu lipsesc
şi horoscoapele Fortunei,
şi postul romantic FM, cu mufe de sonor
peste care nu s-a pus praf

în colţ poetic,
sufletul
butonează orga frunzelor caduce,
apele şi le pune în amonte,
fără ca
victimele lor, să ceară despăgubiri,
umbre
au somaţie să intre în abis,
muze fac piruete,

timpului
îi iau mostra din sânge, potrivită
cu sângele meu,
până când moartea şi viaţa
se iau în braţe
şi se vor împrieteni.

Senzaţie

Uneori
nimic nu întrerupe
baia de lumină,
atunci
lilieci nu îşi mai flutură aripi,
gropi în care s-a alunecat
cu neştiinţă,
sunt aria unui necrolog,

pe scheletul anatomic,
se aşază corp
ieşit din corpul nefiinţelor,

aud
geamătul iubirii cuibărită în trup,
geme în plapume
sub aura cu Pătrarul Lunii,
în noaptea
ce este o felină muşcând liniştea,
trup prăduind cu neastămpăr,
lăsându-şi gura înfometată
în carnea mea,
aducând mirosul de tămâie,
al cerului în trup,

aud
tânguirea vântului lovind gratii
în întunericul
ce mi-a ucis sufletul
ca un cal cu a lui copită strivind
iarba ce răsărea,

încărcat de coşciuguri
chip
îşi caută existentul
neviciat de făpturile desprinse
din mine,
care nu mi-au făcut bine.

Stand-by

încă o zi,
în aceeaşi fixaţie la webcam-ul
unui cadran
şi la un conţinut tributar
ceasurilor,
ore se scurg în perdeaua de ceaţă,
fără cuţite lungi,
să o despice din trunchi,

fără temeri că un întuneric

ca o lipitoare va suge sângele,
când din veriga lui,
va ieşi

seamă ţin
că s-a împlinit scadenţa unei poliţe
dintr-o moştenire,
şi nu m-am primenit la sărbătorile
lui D-zeu,
de fiecare dată

şi pot
tăia cordonul ombilical,
zorilor,
cu trupul şi simţirea ce au făcut
să fiu Evă
şi nu o crisalidă sau o driadă
a pădurilor,
luând chipul lui Echo sau
al Fetei din Dafin
cât
trepte nu sunt vârfuri de cuţit,
nu sfâşie voal de mireasă
în picătura de sânge
din care nu înfloreşte nimic,

calc pe un covor roşu,

la sesiunea stelelor, de autografe,
ale Iernii,
când perseidele
aduc Luna
şi pe Venus dintr-un pluton,
ca pe nişte mărfuri şi nu le cumpăr,

o lumină
îmi bate în ochi şi o răsfir
prin degetele
ce împrăştie viaţă
cu marca unui registru personal.

Lucrare

E o lucrare, viaţa
în care
intru de la botez
până la suflarea ultimă,
găzduind
minusul şi plusul
din socotelile ontice,
cu mâinile dând pomană
pentru vii şi morţi,
printre mormintele devenite
proprietăţi,
unde dau pâinea şi vinul
pentru
străinii ce bat la uşă.

Mi-i viaţa
în steaua atârnată
de sufletul meu,
măsurând-o
în chipurile pe care
le voi îmbrăţişa,
cu ruga
la icoana Maicii Domnului,
ascultând din liturghie
cuvântul în care îmi zidesc
an de an, o aniversare.

Picătura de Veşnicie

aici,
ferestrele-s deschise de un om
pe care îl ştiu,
liniştea
nu atârnă de vântoasele abisului,
fericirile sunt
într-un tiraj cu multe exemplare,
în forma lor,
nudă şi necontrafăcută,
fără scrieri gongorice
sau autori cu versificaţii,

zori de zi
curg din ochiul lui Ra,
în bătaia de trăgaci, al unui viitor,
Berze îşi fac cuib
şi Jiul înmugureşte la poartă,
sub lira lui Orfeu,
fluturii cu sacoşe de poezii, intră în casă,
cu Luna înconjurând
copacul de care e atârnat
cerul lui Luchian,
din’ Fata cu basma înflorată’,

am sentimentul
că pământul se descompune
într-o oraţie de nuntă
şi universul
îmi trimite printre terminale şi vămi,
o corespondenţă privată,
de pe aeroporturile lui,

soarele mă cheamă
să beau ceai din ceşti de porţelan,
în bucătăria-i cu hotă şi mixer pornit,
îmi serveşte azima
din care rupe bucăţi pentru toţi,

aici,
timpul îşi strânge, laolaltă,
biografiile în care
Atena a născut-o pe Pandora
şi zeul iubirii a coborât pe pământ,
la întâlnirea
cu Elena din Troia,
sumerieni, gladiatori, solii de pace,
trec insula lui Sheekspeare, cu un
homunculus, grădinar,
fete ce nu au împlinit 14 ani,
cu braţe de roşcove,
trec în ţinutul
unde Solomon pe tron, are inelul
cu sigiliul lui D-zeu,
o femeie îşi pupă cei patru copii,
unul e înger,
scrisorile lui
aduse de plăvanii cerului,
au miros de câmpie,

ridic din bernă, draperii,

cu mâinile antrenate
să înceteze vânătoare de hăitaşi,
într-un areal
în care chipul reginei Budica,
e neîntâlnit
şi un fecior de împărat,
întors la garnizoane, cu soldaţii,
ia chipul unui iubit,

şi mă golesc de-un vers, aghiazmă

pentru visători,
până când bucata de carne,
ruptă din mine, odată cu moartea
unui om,
mă va preda morţii
şi între mine şi ea nu va mai fi posesie,

aici,
la umbra unui cer,
mi-i viaţa
mai mult decât o normă la planul lui D-zeu.

end

cuprins ....pag 85-86

Peregrinări......................................................pag .7
Flux..................................................................pag.10
Etern luminifer...............................................pag.13
La poarta cerului............................................pag.15
Atemporalitate................................................pag.17
Dincolo de timp...............................................pag.19
Iluzi..................................................................pag.22
Ontic................................................................pag.25
Teandric..........................................................pag.27
Metamorfoze...................................................pag29
Retro................................................................pag.31
Moonografie....................................................pag33
Sentiment........................................................pag.35
Dor.................................................................. pag.37
Infirmitate.......................................................pag39
Presimţire......................................................pag.41
Imanent..........................................................pag.43
Răscruci.........................................................pag.46
Un punct........................................................pag.47
Multiplu.........................................................pag.50
Neastâmpăr...................................................pag.52
Necunoscute.................................................. pag.55
Rocile întunericului......................................pag.57
Toamne..........................................................pag.60
Suflul viitorului.............................................pag.63
O pată de culoare..........................................pag.66
Eidosuri.........................................................pag.68
Călătorind în biografie.................................pag.71
Umbre telurice..............................................pag.74
Firul Ariadnei...............................................pag.76
Senzaţii...........................................................pag.78
Stand-by.........................................................pag.80
Lucrare..........................................................pag.81
Picătura de veşnicie......................................pag.84

pag 87-88
un CV literar