Constantin Brâncoveanu şi Înalta Poartă

Relaţii financiaro-vasalice în lumina Condicii vistieriei

Dragoş Ungureanu
Institutul Naţional al Patrimoniului

Cuvinte cheie/Keywords: Haraci, plocon, mită, Brâncoveanu, condica vistieriei, Mustafa II, bir,
otomani, tătari

Rezumat/Abstract: Constantin Brâncoveanu and the Sublime Porte. Financial-vassal relations in the
light of treasury register of Wallachia (1694-1703). The study takes into account the relationships
between Brâncoveanu and the Sublime Porte reflected in the amounts recorded in the
Wallachian Treasury Register required for tribute payment and presents that the Prince had to
gift for Sultan, the Khan and their officials. The gift (in Romanian jargon usage or outside the
usage) is not an invention of Brâncoveanu. Along with the tribute, the gift was one of the
principal obligations of Romanian princes with the sultan and his main collaborators (grand
vizier, valide sultana – mother of the sultan). For Romanian princes the tribute payment and the
gifts was a modus Vivendi with a great power against which a military resistance would have
been a much greater financial effort with an inevitable additional loss of life, impossible to
replace. In the second half of the seventeenth century the gift grant was generalized from the
Sultan and his main collaborators in a multitude of lesser officials. Brâncoveanu managed to
resolve the problem during the visit of Adrianople in the summer of 1703. Statistics payment is
made taking account of period covered by Wallachian Treasury Register (1694 – 1703 inclusive).
The gifts are structured in terms of composition and their intent and in terms of value,
considering the persons concerned. It highlights a few special cases which have large effect on
the oscillations of their amount (Ottoman-Tatar dispute in the winter of 1702-1703, visit to
Adrianople in the summer of 1703, boyar’s treason felony in 1700). Regarding to the sources, we
have to mention that the information of treasury register about the value of the gifts and tribute
are unarguable to those offered by narrative sources (chronicles, notes of foreign travellers and
so on), the figures are much higher at chroniclers, including those that can not be suspected of
hostility to the prince. Such differences are the result either of the fable (Anton Maria dell
Chiaro, for instance) or the deliberate exaggeration (the enemies of Prince). We have to believe
the treasury register figures who are the only ones with official character.
The conclusion is that the gift offered by Brâncoveanu (except those granted to extinction of
intrigue which aimed the relegation of Prince) had the effect of avoiding major spending -
Ottoman buying decisions regarding the direct involvement of Romanian army by ottoman side
in an undesired war with the Habsburgs; of avoiding a war with the Crimean Khanate in
settling the conflict (a military intervention would have been infinitely more expensive -
material costs adding human losses) postponement or reductions of tribute payment in
situations when it was required (events affecting the tax-paying population incomes - floods,
dryness, war, plague). Thus we intend to refute the idea supported by Brâncoveanu’s opponents
(the Moldavian prince Dimitrie Cantemir, Radu Popescu, the chronicles favourable to
Cantacuzino house) that the prince would have reigned 25 years only with these gifts, on the
contrary, to demonstrate that these gifts had positive effects on the Romanian economy and
society.

www.cimec.ro
 „adesea îmi trimite daruri;
în afară de tributul plătit la timp,
îngrijeşte apoi de care de provizii,
şi tot ce-i cere stăpânul nostru”1
un demnitar otoman despre Brâncoveanu

Toate aceste lucruri menţionate de demnitarul otoman nu erau altceva decât un modus
videndi cu o superputere faţă de care o rezistenţă militară (cu rezultate îndoielnice pe termen
mediu şi lung) presupunea un efort financiar greu de estimat, în mod cert, mult mai mare în
raport cu toate obligaţiile financiare pe care Ţara Românească le avea de îndeplinit – la care se
adăugau inevitabilele pierderi de vieţi omeneşti, foarte greu, dacă nu chiar imposibil de înlocuit.
Mai mult, raporturile dintre otomani şi Ţările Române presupuneau pentru români unele
avantaje economice şi chiar politice care au început să se simtă doar în momentul când relaţiile
politico-economice româno-otomane au putut fi comparate cu cele dintre ardeleni şi habsburgi –
exemplu pentru Ţara Românească în momentul când Transilvania a devenit parte componentă a
Imperiului habsburgic. Având pe sultan drept suzeran, cu obligaţia de a urma politica externă a
acestuia şi de a sprijini economic Imperiul, Ţările Române aveau de îndeplinit unele sarcini
economice şi militare – plata haraciului şi a peşcheşurilor, aprovizionarea cu materiale, alimente
şi mână de lucru a armatei otomane precum şi a capitalei cu alimente - ultimele două, de regulă,
în contul haraciului. Acestea sunt obligaţiile oficiale cerute de regulă prin firman (mai puţine
sunt cazurile când acestea erau cerute de către autorităţi locale – bei locali, serascheri etc.) la ele
adăugându-se „obligaţiile” neoficiale – mita, (rüşvet-ul), ploconul (altul decât cel de bairam), în
argou românesc: cele în afară de obicei2 - devenite obicei din cauza venalităţii demnitarilor
otomani. Evident, astfel de slăbiciuni ale demnitarilor otomani nu aveau cum să nu fi fost
exploatate de către un principe experimentat cum era Brâncoveanu, beneficiile fiind direct
proporţionale cu cheltuielile acestor plocoane, dacă este să ne gândim doar la cumpărarea
deciziilor de a nu implica în mod direct, militar Ţara Românească în conflictele pe care Înalta
Poartă le avea cu Imperiul habsburgic şi cu Rusia şi chiar cu Hanatul Crimeii – cazul din iarna
lui 1702-1703 când tătarii s-au revoltat contra turcilor3. Menţionăm astfel de exemple - evitarea
implicării militare efective, amânări de plăţi, scăderi din haraci – obţinute prin exploatarea
slăbiciunilor demnitarilor otomani pentru a infirma anumite ipoteze – emise de regulă de tabere
adverse (Radu Popescu, Dimitrie Cantemir, cronicile favorabile Cantacuzinilor) – cum că
Brâncoveanu a domnit 25 de ani cu ajutorul pungilor cu bani (întotdeauna, adversarul e sprijinit

1 Anton–Maria Del Chiaro, Istoria delle moderne rivoluzioni dela Vallachia, ed. S. Cris-Cristian, Iaşi, 1929, p. 42. În ciuda
acestora demnitarul otoman îşi exprimă neîncrederea în privinţa principelui Brâncoveanu: „pe de altă parte am şi motive
să-l cred de om rău, constatând acuzările ce-mi parvin din Valahia. Va trebui deci supraveghiat bine, pentru a putea lua măsuri
potrivite”, prin urmare, o dovadă a faptului că aceste plocoane ascundeau de fapt alte interese decât cele ale Înaltei
Porţi şi pe de altă parte a existenţei unor boieri uneltitori la curtea Ţării Româneşti, motiv pentru care Brâncoveanu
trebuia să apeleze la procurarea de protectori „de soi” din jurul sultanului, procurare care se făcea exclusiv prin
plocoane, cu sau afară den obicei.
2
„1000 taleri Câzlar Agăi, care sunt afar den obicei ”, Condica…, p. 109. Brâncoveau vroia cu siguranţă să fie pus
la curent cu persoanele din harem care puteau fi factori de influenţă asupra sultanului sau asupra informaţiilor
confidenţiale care circulau în acest cerc intim (informaţia poate fi văzută în faximilul paginii din anexa studiului).
3 Caz tratat de noi în Un exemplu privind diplomaţia lui Brâncoveanu în situaţii de criză: cazul Hanatului Crimeii în Argeşul
şi Ţara Românească între medieval şi modern. Studii de istorie şi arheologie. Primos lui Spiridon Cristocea la 70 de ani, Brăila-
Piteşti, 2013, pp. 377-400, unde Brâncoveanu nu a ratat ocazia de a acumula capital politic, mină de aur pentru el şase
luni mai târziu când a avut de efectuat vizita „la poala împărătească” unde vizirul care „unde se-ntorcea, tot de bine-l
vorbea” îi spunea sultanului că „în vremuri ca acestea, avem nevoie de sfat şi bani”.

www.cimec.ro
sau joacă necinstit când nu poate fi doborât4). Astfel de motive pentru care s-au dat plocoane
depăşesc cadrul particular al unor avantaje personale.
Domnia lui Brâncoveanu se evidenţiază de alte domnii şi prin bogăţia de documente
păstrate, fie că e vorba de acte de cancelarie, cronici sau de documente personale, fie că e vorba
de cronici sau însemnări personale – Condica vistieriei Ţării Româneşti fiind unul dintre aceste
documente de cancelarie, poate cel mai amplu prin cantitatea şi diversitatea informaţiilor
referitoare la situaţia financiară şi economică a societăţii româneşti premoderne5. Conform
Condicii vistieriei obligaţiile financiare ale Ţării Româneşti faţă de Înalta Poartă pot fi împărţite
în trei categorii6:

Haraciul şi ploconul de bairam 35.98%

Plocoane simple/mită 27.98%
Plăţi militare şi aprovizionare 36.04%

Haraciul şi ploconul de bairam sunt contabilizate de Condică împreună, ploconul de

bairam constituind sumele de bani revenite sultanului şi colaboratorilor săi; alături de aceştia şi
cele două personaje feminine, sultana mamă şi favorita; prin urmare, acest tip de plocon are un
statut special şi nu poate fi confundat cu un plocon obişnuit, oferit pentru a obţine ceva. Am
separat plocoanele oferite demnitarilor otomani şi chiar sultanului, dacă acestea nu sunt incluse
în ploconul de bairam, într-o singură categorie. Plăţile militare şi/sau cele care aveau ca scop
aprovizionarea cu alimente a capitalei otomane constituie o a treia categorie7.

4 Această temă a mai fost dezbătută în studiul nostru Culisele unui complot boieresc reflectate în sursele istorice: hiclenia din
vara anului 1700 împotriva lui Constantin Brâncoveanu, în Miscellanea historica in honorem Professoris Marcel Dumitru Ciucă
septuagenarii, Brăila-Piteşti, 2013, pp. 435-459. Cronicarul Radu Popescu de pildă, poate afirma în cronica sa (scrisă
dealtfel în perioada lui Mavrocordat) cum că Brâncoveanu a dat plocoane la turci „pentru binele casei lui” şi că „nici o
bunătate sufletescă n-a arătat” însă afirmaţiile sale sunt complet irelevante atâta vreme cât tot în cronica sa ascunde
faptul că a complotat împotriva aceluiaşi Brâncoveanu (din care cauză a stat „puţină vreme la închisoare” – cf. Radu
Greceanu) care exclusiv din bunătate sufletească nu a procedat cu el cum se proceda în acea perioadă în atari situaţii.
Nici o cronică nu este imparţială.
5 Alături de Condica vistieriei Ţării Româneşti publicată de C.D. Aricescu, Condica de venituri şi cheltuieli a Vistieriei de

la leatul 7202 la leatul 7212 (1694-1704) în Revista Istorică a Arhivelor României, Bucureşti, 1873, aflată în custodia
Arhivelor Naţionale Istorice Centrale - manuscrisul 126, menţionăm ca surse de cancelarie din aceiaşi perioadă Dinu
C. Giurescu, Anatefterul, Condica de porunci a Vistieriei lui Constantin Brâncoveanu în Studii şi Materiale de Istorie Medie,
nr. V, 1962, pp. 353-491; Ion Radu-Mircea, Catastih de toate veniturile domniei..., în Manuscriptum, nr. 4/1985, pp. 5-33
(ca surse principale) apoi Condica marii logofeţii, 1692-1714, ed. Melentina Bâzgan, Piteşti, 2009; Emil Vârtosu, Foletul
Novel, calendarul lui Constantin-Vodă Brâncoveanu, 1693-1704, Bucureşti, 1942; documentele publicate de Constantin
Giurescu şi Nicolae Dobrescu, Documente şi regestre privitoare la Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1907; Nicolae Iorga,
Documente privitoare la Constantin vodă Brâncoveanu, la domnia şi sfârşitul lui, Bucureşti, 1907; Paul Cernovodeanu, În
vâltoarea primejdiilor. Politica externă şi diplomaţia promovate de Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1997, Hurmuzaki,
Documente privitoare la istoria românilor, vol. V/1, VI, IX/1, XIV/2, XV/2, Bucureşti, 1881-1920 - ca surse unde se pot
vedea sume de bani oferite drept mită sau alte informaţii asemănătoare. Desigur, informaţii cu privire la mită pot fi
întâlnite şi în însemnările călătorilor străini sau în cronici.
6 Procentele din tabel precum şi statisticile următoare sunt rezultatul adunării tuturor obligaţiilor financiare româneşti

faţă de Înalta Poartă şi de catalogare a acestora, operaţii făcute în urma înregistrărilor informaţiilor Condicii într-o bază
de date. Mai pe larg asupra metodei folosite, Dragoş Ungureanu, Programele de evidenţă şi contabilitate. O metodă
eficientă de abordare a studiului Condicii Vistieriei lui Constantin Brâncoveanu, în Studia varia in honorem professoris Ştefan
Ştefănescu octogenarii, Bucureşti-Brăila 2009, pp. 571-605.
7 Temă tratată de noi în Ţara Românească în sistemul militar otoman în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, în

Miscellanea Historica et Archaeologica in Honorem professoris Ionel Cândea, Brăila, 2009, pp. 449-477. Nu vom relua
aspectele obligaţiilor militare în studiul de faţă.

www.cimec.ro
 Haraciul şi ploconul de bairam
Plata haraciului era obligaţia fundamentală a voievozilor români faţă de Înalta Poartă8,
obligaţie cu cel mai pronunţat caracter juridic. Ca urmare, consemnarea acestei obligaţii – care
greva în primul rând asupra voievozilor – este o invariabilă a documentelor solemne prin care
era reglementat în mod sumar statutul fiecărei ţări româneşti faţă de Poartă: ’ahdnâme hümayûn
(în secolele XV-XVI) berat hümayûn (secolele XVI-XVIII), hatt-i şerif, senet (secolele XVIII-XIX).
Tributul achitat însemna atât pentru creştini cât şi pentru otomani instaurarea stării de pace (fie
ea temporară sau permanentă). Mai mult, în unele texte juridice clasice, plata tributului de către
un popor sau principe nemusulman era echivalată de către musulmani cu încheierea unui
legământ.
Pentru Ţările Române plata tributului însemna „răscumpărarea păcii”, acestea încetând
să mai constituie (cel puţin pentru perioada plăţii) ţinta predilectă a expediţiilor otomane de jaf.
Desigur, plata tributului nu însemna că starea de pace era permanentă; atunci când interesele o
cereau se instituia starea de război9. Războiul însemna pentru fiecare parte implicată, efort
economic material şi financiar, la aceasta adăugându-se pierderi de vieţi omeneşti, astfel că, în
cazul relaţiilor româno-otomane, starea de pace era benefică ambelor părţi. Pentru otomani, în
afară de sursă de venit, starea de linişte la Dunăre şi colaborare cu voievozii români era de
preferat, în situaţia conflictelor pe care Înalta Poartă le avea cu puterile creştine. Pentru principii
români, aflaţi în fruntea unor ţări mici, conflictul cu o mare putere nu era de dorit. Plata
haraciului însemna o formă de înţelegere cu o mare putere agresivă pe plan militar - în care
războiul sfânt era, pentru fiecare musulman, una din îndatoririle sale – în situaţia în care nu se
putea conta pe un ajutor militar extern – prin urmare însemna garanţia existenţei şi perpetuării
ţării şi instaurării păcii necesare dezvoltării societăţii. Dimitrie Cantemir definea plata tributului
ca „o răscumpărare prin bani a suferinţelor”.
În perioada de faţă (sfârşit de secol XVII – început de XVIII) principii români îşi datorau
tronul sultanului. Aceştia erau aleşi de boieri dar confirmaţi de sultan (sultanul putea să fie de
acord sau nu cu alegerea făcută în ţară). Condiţia principală la „investitură” era plata tributului -
se adăuga practicarea unei politici externe în concordanţă cu cea a Înaltei Porţi concretizată prin
formula „prieten prietenilor şi duşman duşmanilor” - ceea ce era de la sine înţeles. Definitoriu este
berât hümayûnul din 1714 referitor la Ştefan Cantacuzino, numit domn de către sultan (în urma
intrigilor cantacuzinilor) după mazilirea lui Constantin Brâncoveanu: „Şi găsindu-se de cuviinţă să

8 Despre semnificaţiile politico juridice şi implicaţiile economice sau despre evoluţia cantitativă a haraciului Ţării
Româneşti cf. Mihai Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. XV-XIX, în SMIM, II, Bucureşti, 1957, pp. 7-47;
Mustafa Ali Mehmet, Un document turc concernant le kharatch de Moldavie et de la Valachie aux XVe-XVIe siècles în RESEE,
V, 1-2, 1967, p. 265-274; M. Guboglu, Le tribut payé par le Principautés Roumaines à la Porte jusqu’au début du XVI e siècle
d’apres les sources turques în REI, 37, 1, 1969, pp. 49-80 - cu o versiune revăzută şi mărită, în Ord. Prof. Omer Lufti
Barkan’a Armagan, Istanbul, 1985, pp. 59-143; Mihai Maxim, Recherches sur les circonstances de la majoration du kharadj de
la Moldavie entre les annees 1538 et 1574, în AIÉSÉE. Bulletin, X, 2, 1979, pp. 233-261; idem, Circonstances de la majoration
du kharadj paye par la Valachie à l’Empire Ottoman durant la periode 1540-1575, în AIÉSÉE. Bulletin, XII, 2, 1974, pp. 367-
381; idem, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în ultimul sfert al veacului XVI în SMIM, XII, 1994, pp. 3-46; Viorel
Panaite, Pace, război şi comerţ în Islam. Ţările române şi dreptul otoman al popoarelor, secolele XV-XVII, Bucureşti, 1997, p.
332. Tahsin Gemil, Haraciul Ţărilor Române în secolul al XVII, în Revista de Istorie, tom 30, nr. 8, august 1977, pp. 1433-
1446.
9 Mihai Maxim, Românii şi Înalta Poartă, Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în Evul Mediu, Bucureşti, 1993, p. 243-

245: „interpretarea şi aplicarea acestui statut, ale fiecăruia din articolele de bază au depins în primul rând de evoluţia
raporturilor de forţă dintre contractanţi dar şi de poziţia geo-politică a principatului respectiv, de puterea sa de
rezistenţă, de gradul de solidaritate internă, de conjunctura internaţională”. Poate şi mai definitorii sunt cuvintele lui
Mihail Kogălniceanu în Parlamentul României în momentul proclamării independenţei la 9 Mai 1877: „nişte legături
suis-generis slabe când românii erau tari şi tari din partea otomană când românii erau slabi”.

www.cimec.ro
i se acorde distinsul meu ordin – de care ascultă întreaga lume – cu condiţia ca el să achite şi să predea
(edâ ve teslîm eylemek) la timp şi la vreme, potrivit vechiului obicei, haraciul şi ceea ce a promis şi banii
pentru bairam, am poruncit şi am dat acest berat, semn al fericirii şi ţel al bucuriei”10. Se instituise un
adevărat ceremonial, devenit obicei, pentru plata haraciului, în care intra împuternicitul Înaltei
Porţi, însoţiţi de o suită de vreo 70 sau 80 de însoţitori, împuternicit căruia i se dădea tainul şi
plocoanele, „o bucată de postav ales sau de satin pentru el iar pentru ofiţerii lui câte o pungă de 500 de
piaştrii de fiecare şi o bucată de postav, potrivit rangului lor, de la cel mai ales până la cel mai grosolan.
Toate acestea li se împart întotdeauna după această regulă şi cu mare grijă, ca să nu se ivească cea mai
mică creştere sau scădere a darurilor”11.
Haraciul se plătea anual, suma acestuia fiind stabilită de sultan în înţelegere cu principii
Ţării Româneşti – sultanul având desigur ultimul cuvânt, el hotăra suma dar principii români
puteau face motivaţii. În momentul majorării haraciului din 1703 sultanul a fost de acord cu
revendicările pe care Brâncoveanu le-a enunţat12. De asemenea, politica Înaltei Porţi în ceea ce
priveşte recepţionarea banilor haraciului sau a altor solicitări nu era una rigidă ci ţinea cont şi de
situaţia ţării din acel moment (calamităţi naturale, secetă, năvăliri şamd). În felul acesta se
accepta o sumă mai mică urmând ca diferenţa să fie achitată ulterior, fie se făcea o reducere a
sumei pentru anul respectiv13. Aceste reduceri însă nu se făceau din „partea leului” (plocoanele
haraciului, din care suma de 10.000 taleri revenea sultanului) ci din ceea ce revenea nevoilor
statului (cheltuieli militare, aprovizionare a capitalei, construcţii de fortificaţii, drumuri,
amenajări portuare la Dunăre, achitări de împrumuturi etc) sau din sumele ce reveneau altor
demnitari decât sultanul sau marele vizir - situaţia din 1695 când sultana valide (mama
sultanului) nu a primit decât 2500 din cei 5000 taleri care îi reveneau din haraci, diferenţa
plătindu-se din birul zaherelii Cameniţei14 - situaţiile sunt totuşi destul de rare. Mult mai dese
erau situaţiile în care otomanii solicitau cu firman sume de bani în avans (să se ţie în seama

10 Viorel Panaite, Pace război şi comerţ… p. 333.

11 Călători străini despre Ţările Române, vol VI, partea II, îngrijit de Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 240. Pungile
de piaştrii date însoţitorilor sunt exagerate; nimeni din suita celui care prelua haraciul nu primea atât. Condica vistieriei
pomeneşte de fiecare dată de postavuri şi atlase, de diferite calităţi, oferite plocon însoţitorilor împuternicitului (ofiţeri,
la Paul de Alep) potrivit rangului. În afară de pungile cu piaştrii, de care probabil Paul de Alep a auzit dar cu
siguranţă că nu le-a văzut, restul ceremonialului (verificarea, încărcarea, punerea pecetei, inclusiv închirierea
spaţiului liber pentru marfa negustorilor, care vroiau să o scoată afară din ţară în căruţele haraciului pentru a nu fi
vămuită) este veridic, călătorul arab fiind, în mod cert, martor la unul din astfel de evenimente.
12 Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod, în Cronicile medievale ale României, ed.

critică de Aurora Ilieş, Bucureşti, 1970, p. 220 (în continuare, Istoria domniei…)
13 Ex. consemnarea lui Radu Greceanu în cronica sa: „ci cu multă rugăminte au scris la veziriu şi la alţi priiateni ca să să

rădice adaosul haraciului, care Rami veziriul cu hatişăriful făcuse în zilele lui Mustafa, care după multe rugăciuni şi alte nevoinţe
ce s-au făcut, fiind iar şi ajutoriul lui Dumnezău şi cunoscând şi ei că dă va sta acest adaos, ţara să va strica, neputând birui ca să
dea haraciul pă atâtea sute dă pungi, au poruncit dă s-au rădicat şi den anatefterul vistirii s-au scos, poruncind încăşi ca şi
hatişăriful cel vechiu al lui Husein Paşa veziriului, care Mării Sale lui vodă făcuse, să să înnoiască”, Radu Greceanu, Istoria
domniei…, p. 150. „rugăminţile şi alte nevoinţe ce s-au făcut” înseamnă binenţeles sume de bani date mită (rüşvet). Foarte
plastică şi la obiect comparaţia sociologului Franz Oppenheimer în ceea ce priveşte politica statelor perceptoare de
tribut (nu este cazul numai al otomanilor – taxa de protecţie se practică inclusiv în lumea crimei organizate) faţă de cele
plătitoare prin cele două metode: jaful (care presupunea o revenire târzie pentru reluarea jafului, dat fiind că
populaţia jefuită se redresa greu, prin asta nefiind convenabilă - în plus, puteau apărea şi surprize) şi impunerea
tributului. „…spre deosebire de urs care distruge stupul de albine ca să-i ia mierea, apicultorul lasă albinelor atâta
miere cât să-şi poată continua viaţa şi producţia”, cf. Franz Oppenheimer, L'État: ses origines, son évolution et son avenir,
Paris, 1913, p. 129. Otomanii practicau metoda tributului dar cu ameninţarea primei metode – Mihai Maxim, Ţările
Române şi Înalta Poartă, Bucureşti, 1993, p. 130.
14 Condica…, p. 138: „2500 taleri s-au dat în ploconul Validealei dându-i-se den haraci numai taleri 2500 i s-au plenit de aicea

cu aceşti bani de s-au făcut taleri 5000”.

www.cimec.ro
haraciului), situaţii menţionate strict de Condica vistieriei (cât s-a plătit şi pentru ce) dar şi de
cronica lui Radu Greceanu.
Oscilaţiile haraciului şi a lipsei haraciului în perioada Condicii nu sunt prea mari în
raport cu anul 1703, când sultanul a crescut consistent cuantumul acestuia. Majorarea s-a făcut
ca urmare a crizei economice prin care trecea Imperiul otoman şi este o rezultantă a incapacităţii
factorilor de decizie de la Istanbul/Adrianopole de a găsi soluţii pentru rezolvarea acesteia15. S-a
motivat de către otomani faptul că Ţara Românească are resurse de a se achita de această
obligaţie, pentru că „s-a umplut dă norod şi iaste îndăstulată foarte”16. Motivele nu sunt reflectate în
informaţiile Condicii, suma cheltuită fiind raportată la modul global, fără a intra în amănunte
aşa cum este cazul altor ani (plocoanele bairmului, alte plocoane, cheltuieli de tip militar,
cheltuieli administrative sau economice ale Înaltei Porţi – sume date staroştilor breslelor
blănarilor, măcelarilor etc.). Explicaţia poate consta într-o dispariţie a motivaţiei de a înregistra
cheltuielile şi veniturile, atâta timp cât aceste cheltuieli străine de interesele economice ale ţării
(unele din ele vitale chiar) nu pot fi eliminate şi când orice încercare de a revigora economia prin
măsuri fiscale echitabile este sortit eşecului - se trata efectul, nu cauza. Nu este cazul doar al
haraciului din octombrie 1703 ci se poate observa la majoritatea birurilor acea oboseală, lipsă de
motivaţie şi chiar lehamite de a mai nota. Oricum, otomanii nu erau interesaţi decât de încasarea
la timp a sumelor, prin urmare nu cereau şi nu aveau de ce să ceară vreo evidenţă a intrărilor şi
ieşirilor, acestea fiind strict probleme interne ale managerilor Ţării Româneşti cu care otomanii
nu aveau de ce să-şi bată capul.
Ploconul de bairam nu reprezenta decât o parte din obligaţiile pe care Ţara Românească
le avea faţă de Înalta Poartă, desigur, obligaţia principală care definea statutul principelui român
faţă de sultan şi a Ţării Româneşti faţă de Imperiul otoman. Acest raport se observă din faptul că
suma colectată era destinată în primul rând sultanului, ploconul de bairam (revenit sultanului şi
persoanelor influente din jurul său: marele vizir, tefterdarul, reisul, caimacamul, chehaiaoa
vizirului, sultana mamă şi favorita şi alţii) trecând înaintea altor destinaţii ale sumei haraciului -
suma ploconului fiind înregistrată de multe ori aparte faţă de sumele cu altă destinaţie. Sumele
pe care aceste personalităţi le primeau sunt fixe şi nu s-au schimbat în toată perioada acoperită
de Condică: 10.000 taleri sultanul, 5000 taleri marele vizir, 2500 taleri cele două femei influente
din harem – sultana favorită (apare o singură dată - 1694) şi sultana mamă – câte 1000 taleri
chehaiaoa vizirului şi caiacamul şi câte 500 taleri tefterdarul şi reisul. Toate acestea sunt
înregistrate în Condică ca fiind „pocloanele Bairamului”17. La aceste sume se mai adăugau încă
aproximativ 18.000 – 20.000 taleri pentru achiziţionarea de cadouri (blănuri de samur, cai de
rasă, coţi de atlas şi postav, şamd, toate cu aceeaşi destinaţie). Din păcate Condica nu
diferenţiază pentru decembrie 1703 suma haraciului faţă de ploconul de bairam ci oferă numai
cifra totală – 132774 taleri - cât au fost plătiţi autorităţilor otomane din cei 155340 taleri colectaţi
de la contribuabili (din care 7020,5 taleri fiind alocaţi unui plocon dat agăi ce a venit la Bucureşti
să ridice banii, 6985 taleri a însemnat mierea şi ceara ce s-a trimis otomanilor, precum şi valoarea
transportului pe apă, restul revenind cheltuielilor interne ale Ţării Româneşti)18. Nu putem prin
urmare, să observăm dacă suma ploconului bairamului a crescut odată cu majorarea haraciului.
De asemenea, trebuie semnalată neconcordanţa dintre informaţiile surselor narative (cronica lui
Radu Popescu) şi cele ale Condicii. Suma de 520 pungi, cât se spune că era cuantumul haraciului

15 Tahsin Gemil, Haraciul Ţărilor Române…, p. 1443-1444.

16 Radu Greceanu, Istoria domniei… p. 222
17 Cu excepţia anilor 1697 şi 1698 când ploconul de bairam nu figurează (cheltuielile militare primând). Vezi paginile

Condicii în facsimil la sfârşitul studiului.

18 Condica…, p. 738.

www.cimec.ro
este mult mai mare (aproape dublă) decât ceea ce spune Condica – 520 pungi (la 500 taleri
punga) = 260000 taleri faţă de 132774 taleri câţi sunt înregistraţi ca trimişi la vistieria otomană în
Condică19. Aceasta, binenţeles, dacă punga nu conţinea jumătăţi de taleri – ceea ce este puţin
probabil, având în vedere că autorităţile otomane solicitau plata haraciului în lei20.

Evoluţia haraciului şi a lipsei haraciului în perioada 1694-1708.

Totalul colectat şi sumele trimise Înaltei Porţi

Suma în Total Data Plocon de Alte

Haraciul şi lipsa haraciului taleri lei colectat cheltuielii bairam direcţii***
Haraciul -20-Mar-1694 74646
Lipsa haraciului - 12-Apr-1694 28236 102882 12-Apr-1694 32105 54749
Haraciul - 01-Mar-1695 78239
Lipsa haraciului - 20-Mar-1695 30062.25 108301.25 01-Mar-1695 33225 42962.5
Haraciul - 01-Mar-1696 71436.6
Lipsa haraciului - 01-Apr-1696 30023.25 101459.85 25-Apr-1696 34360 52794
Haraciul - 25-Feb-1697 72497.4
Lipsa haraciului - 10-Apr-1697 29768.25 102265.65 25-Feb-1697 ?** 79409.5
Haraciul - 08-Mar-1698 72291.5
Lipsa haraciului - 08-Mar-1698 25969.5 98261 08-Mar-1698 ?** 77818.25
Haraciul - 01-Feb-1699 74088
Lipsa haraciului - 25-Feb-1699 22862.25 96950.25 25-Feb-1699 36224 38757.5
Haraciul - 01-Feb-1700 73650.5
Lipsa haraciului - 20-Feb-1700 22868.63 96519.13 20-Feb-1700 27779 45152
Haraciul - 10-Jan-1701 73206
Lipsa haraciului - 28-Jan-1701 52759 125965 28-Jan-1701 29970 75853
Haraciul - 12-Dec-1701* 104895.75
Lipsa haraciului - 12-Dec-1701* 0 104895.75 12-Dec-1701 27060 43704.5
Haraciul - 28-Oct-1702* 102205
Lipsa haraciului - 28-Oct-1702* 0
Seama a doua.
Dechemvrie 20, leat 7211**** 82809 185014 10-Feb-1703 15000 155547.5
Haraciul - 01-Oct-1703 93018
Lipsa haraciului - 01-Oct-1703 62346.75 155364.75 25-Dec-1703 ?** 153987.5
Total 1277878.63 1277878.63 220723 835735.25
* Ca urmare a reformei fiscale din martie 1701 – patru biruri mari: vel seama, haraciul, seama a II-a şi a III-a –
data haraciului (asemuit ca una din cele trei semi) a fost fixată în luna decembrie, motiv pentru care haraciul a fost
perceput de două ori în 1701 – odată în stil vechi şi a doua oară ca una dintre cele patru semi. Tot ca urmare a
reformei fiscale, Lipsa haraciului a fost desfiinţată apoi reintrodusă în vara lui 1703 odată cu majorarea haraciului.
** Nu se cunoaşte suma ploconului de bairam
*** Alte categorii de plăţi către Imperiul otoman (solde ale ienicerilor, plocoane, aprovizionare cu marfă, zaherea
etc)

19 Deosebirile dintre sumele oferite de sursele narative şi cele ale Condicii vistieriei privind haraciul a constituit tema
studiului lui Mihai Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti…, pp. 40-42. Autorul compară toate aceste sume oferite
de sursele narative – Radu Popescu, bailii veneţieni, Ferriol, reprezentantul Franţei, Colyer, reprezentantul Olandei
apoi sursele ceva mai târzii, Atanasie Comnen Ipsilanti, Dionisie Fotino cu ceea ce oferă Condica vistieriei (fără a
defalca ceea ce s-a trimis la turci de sumele de care s-a folosit conducerea Ţării Româneşti). Înţelegem să ne rezumăm
strict la informaţiile Condicii.
20 Valeriu Veliman, Relaţiile Ţărilor Române cu Înalta Poartă în documente turceşti, 1601 – 1712, Bucureşti, 1984, p. 453.

www.cimec.ro
 În 1702 haraciul a fost cumulat cu seama a doua, cheltuiala făcându-se din totalul acestor
două biruri. Suma haraciului a fost de 136201, conform firmanului, în vreme ce ploconul de
bairam a s-a ridicat la 15000 de taleri. Din păcate nu se poate defalca cheltuiala totală a
haraciului de cea a semei a doua21.
Din sumele de bani colectate de la contribuabili pentru achitarea haraciului, o parte
rămânea vistieriei Ţării Româneşti – 17,33%, în vreme ce 18,45% însemna ploconul de bairam
(sultanul & co), restul de 64,23% (haraciul propriu-zis) revenind nevoilor Imperiului otoman
(front, aprovizionarea capitalei, construcţii de nave fluviale şi amenajări portuare). Procentual,
condica vistieriei ne informează că haraciul reprezenta 17% din totalul sumelor de bani colectate
de la contribuabili anual – 83% reprezentând sumele de bani strânse anual din restul birurilor
înregistrate în Condică.
Banii pentru haraci se colectau destul de anevoios, la acest bir participând în mod normal
absolut toate categoriile fiscale, excepţiile fiind satele care s-au confruntat cu probleme, ceea ce
necesita scutire din partea principelui – aceasta desigur, în urma unor constatări şi analizări a
situaţiei. Chiar şi în situaţii normale banii colectaţi nu ajungeau din cauza cererilor neaşteptate
ale otomanilor, ceea ce obliga domnia să mai organizeze o nouă colectare până la strângerea
diferenţei. Noua colectare poartă numele de lipsa haraciului sau adaosul haraciului (în Condică
este folosit primul termen) Lipsa haraciului apare invariabil până la reforma fiscală din 1701,
când dispare datorită noilor reglementări în ceea ce priveşte modul de plată (unificarea birurilor
în patru rate regulate), reglementări ce au avut darul de a fixa suma haraciului, eliminând alte
cereri otomane care nu făceau altceva decât să se recurgă la noi colectări. După ce timp de doi
ani (1701 şi 1702), lipsa haraciului nu este prezentă, majorarea haraciului în vara lui 1703 precum
şi sumele de bani strânse pentru a fi oferite sub formă de peşcheş sau de mită a impus
reinstituirea lipsei haraciului. Ca sumă, lipsa (sau adaosul) haraciului este desigur inferioară
haraciului (de aici şi denumirea „lipsă” sau „adaos”) dar ea însoţeşte permanent haraciul oscilând
direct proporţional cu acesta. În concluzie, conform informaţiilor Condicii vistieriei, haraciul
pare a avea un caracter ce poate, n-a fost scos în evidenţă până acum sau mai bine zis, n-a fost
privit dintr-un asemenea unghi. Haraciul pare a fi o înţelegere strictă între sultan personal şi
domnul Ţării Româneşti, celelalte instituţii otomane de stat, vitale pentru funcţionarea şi
menţinerea sa ca mare putere militară, având în această înţelegere un rol destul de neplăcut – un
fel de „rudă săracă”, care primea doar nişte resturi de la masa stăpânului (citind Condica,
senzaţia e că suma o încasa sultanul personal, care hotăra cui să revină şi dacă să revină). Cu
excepţia anilor 1697 şi 1698 unde ploconul de bairam lipseşte – în mod cert din cauza
cheltuielilor militare cauzate de războiul contra habsburgilor, război pierdut dealtfel - sumele de
bani reprezentând ploconul de bairam revenite sultanului şi colaboratorilor apropiaţi din
aparatul de stat (mare vizir, chehaiaua vizirului, tefterdarul, câzlar aga, caimacanul, reiss
effendi, chehaiaua, valide sultana, hasechi sultana) s-au menţinut până în 1701. În mod cert
sultanul a fost nevoit să renunţe la banii ploconului de bairam în favoarea plăţii soldelor
ienicerilor sau a altor urgenţe care l-ar fi putut costa tronul (cum dealtfel se va şi întâmpla după
vizita lui Brâncoveanu din vara lui 1703). În 1702 suma ploconului de bairam se diminuează dar
aparatul de stat otoman şi sultanul îşi vor rotunji veniturile din plocoanele lui Brâncoveanu în
anul următor. Din păcate nu putem face o statistică exactă cu ce s-a acordat ca plocon (mită sau
protocol) în 1703 din cauză că sumele de bani colectate din birurile pe acest an nu aveau ca
destinaţie acordarea de plocoane ci rambursarea unor sume împrumutate pentru acordare de

21Condica…, pp. 687-690 - Sumele judeţelor de sfertul lor de haraci, cum scrie în jos anume. Octomvrie 28, leat 7211 şi Sumele
judeţelor de sfertul lor de seama a doua. Dechemvrie 20, leat 7211; pp. 691-692 - Chieltuiala banilor de haraci şi de seama a doua,
cum scrie în jos anume, Februarie 10 leat 7211.

www.cimec.ro
plocoane, împrumuturile fiind cu siguranţă făcute pe perioadă mai mare de un an (poate pe
cinci sau chiar zece ani, cu dobânda aferentă), Condica vistieriei oprindu-se în decembrie 1703.

Peşcheşurile şi mita
Sunt două chestiuni distincte dar care fac referire la acelaşi lucru: daruri făcute pentru a
obţine bunăvoinţa unui superior. Primul - ploconul (sau peşcheşul) - se referă la darul
protocolar oferit superiorilor (cazul de faţă, Brâncoveanu ca principe - bey - al Ţării Româneşti
vis a-vis de sultan) de către subalterni în anumite ocazii (urcare pe tron, numire în funcţie,
căsătorie). Principii români ofereau acest dar sultanului şi înalţilor funcţionari otomani pentru
obţinerea unei poziţii preferenţiale într-o eventuală situaţie specială – relaţiile trebuiau cultivate,
mai ales în ceea ce priveşte factorii de decizie (sultan, mare vizir, han tătar) sau cei care puteau
avea o oarecare influenţă asupra acestora (muftiu, valide şi hasechi sultana). Ulterior, aceste
„atenţii” s-au extins şi asupra oficialilor otomani mai mărunţi – guvernatori de provincie
(sangeak-bey), membrii mai mărunţi ai aparatului central, împuterniciţi otomani veniţi la
Bucureşti şamd22. Dacă la început acestea aveau un caracter excepţional, cu timpul au devenit
obicei, mai ales în ceea ce priveşte persoanele trimise de către Poartă la curtea lui Brâncoveanu –
ceea ce a generat o adevărată cursă între demnitarii otomani pentru obţinerea unei misiuni la
Bucureşti23. Al doilea - rüşvetul – era mita propriu-zisă, dată cu un obiectiv bine determinat şi
caracter neoficial, imediat şi, de regulă, neortodox, ieşit din comun24. Condica vistieriei
menţionează şi subliniază acest lucru prin expresia afară den obicei, ceea ce nu face altceva decât
să diferenţieze caracterul extraordinar al acestui tip de plocon (ploconul afară den obicei) faţă de
ploconul să-i zicem cu caracter de protocol.

Evoluţia ploconului între 1694 – 1703 şi comparaţia acestuia cu cheltuiala generală

Sumele sunt date în taleri-lei
Plocon în Plocon în Cheltuială Procentul ploconului din
bani gata obiecte Total generală totalul cheltuielilor
1694 76152,00 27217,00 103369,00 632316,7 16,35%
1695 86517,25 13101,50 99618,75 582552,39 17,10%
1696 41734,00 18661,75 60395,75 606699,85 9,95%
1697 21635,50 14643,34 36278,84 485813,1 7,47%
1698 32776,50 17727,00 50503,50 482591,25 10,47%
1699 49625,00 11739,45 61364,45 418967,4 14,65%
1700 62136,00 21412,05 83548,05 518485,08 16,11%
1701 157503,50 15828,25 173331,80 659752,25 26,27%
1702 63637,50 7301,50 70939,00 552943,5 12,83%
1703 151409,00 13695,00 165104,00 604895,1 27,29%
total 743126,25 161326,80 904453,10 5545016,62 16,31%

22 Pentru mai multe informaţii privind acest tip de relaţii cf, Vilică Munteanu, Constantin Brâncoveanu şi dregătorii
otomani, în Carpica, XXI, 1990, pp. 37-51; Alexandru Constantinescu, Ploconul, în SMIM, VI, pp. 217-225. Dell Chiaro
menţionează „dărnicia (lui Brâncoveanu) faţă de oricare turc care obţinea favoarea să fie trimis în Valahia, pentru a putea
strânge avere.”, cf. Anton-Maria dell Chiaro, Revoluţiile Valahiei, trad. S. Cris-Cristian, Iaşi, 1929, p. 42
23 „Obiceiul” (adică permanentizarea actului ocazional) nu este o invenţie otomană, ea fiind specifică tuturor

timpurilor şi societăţilor. Îl găsim şi în lumea feudală apuseană, cf. Marc Bloch, La société féodale, Paris, 1939, p. 371-2:
„on n’avait encore qu’à peine dépassé le stade où un chef de village où d’une portion de village s’aprêtte à devenir
seigneur; où les cadeaux qu’il reçoit traditionnellment… commencent à glisser aux redevances”.
24 Mihai Maxim, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în Evul Mediu, Bucureşti, 1993,

p. 183 – cu banii rüşvet se cumpăra „ocolirea măsurilor restrictive”.

www.cimec.ro
 Ploconul (în ambele forme - plocon sau mită) pentru obţinerea unui favor din partea
celui puternic nu este o invenţie balcanică (cu atât mai puţin, brâncovenească) şi nici nu a luat
naştere în acea perioadă. El a apărut odată cu societatea şi s-a dezvoltat în forme din ce în ce mai
complexe în mod direct proporţional cu dezvoltarea statului ca ansamblu de instituţii conduse
de oficiali. În cazul Imperiului otoman şi al Ţărilor Române cadrul politico-economic pentru
practicarea mitei este mai mult decât propice. Avem un sistem de stat foarte complex în ceea ce
priveşte Înalta Poartă, cu o cu o ierarhie strictă, cu o birocraţie numeroasă, cu foarte mulţi factori
de influenţă alţii decât cei ierarhici (femei din harem, cămătari, demnitari străini sau chiar
haiduci sârbi25). Pe de altă parte, Ţările Române se aflau într-o situaţie complexă din acest punct
de vedere: erau destui pretendenţi la tron la fiecare domnie, cu atât mai mult cu cât, în perioada
de faţă, dinastiile clasice (Muşatinii şi Basarabii) încep să se stingă – nu mai era obligatoriu ca cel
care era ales domn de boieri să fie sânge de domn (condiţia os de domn devenise caducă), prin
urmare, paleta se lărgeşte, aceasta generând prezenţa a destui contestatari şi nemulţumiţi care să
încerce să câştige tronul prin mită oferită sultanului şi staff-ului său tehnic. Partidele boiereşti s-
au pliat foarte repede pe sistemul otoman, intrând în jocul acestora cu o dezinvoltură de admirat
(cazul lui Staico Bucşan din 1693, personaj fără vreo legătură cu familia domnitoare dar susţinut
de ambasadorul Franţei la Adrianopole contra lui Brâncoveanu, bănuit la Paris a fi
prohabsburgic26). Se adaugă situaţia internaţională – război între trei mari puteri: Imperiile
otoman, habsburgic şi rus, cu prezenţe poloneze, căzăceşti, tătăreşti, veneţiene şi suedeze,
prezenţa la Poarta otomană a numeroşi ambasadori occidentali, baili veneţieni, înalte feţe
bisericeşti, toate acestea însemnând intrigă, diplomaţie, spionaj, schimburi de informaţii, toate
făcându-se desigur cu bani.
Brâncoveanu a reuşit să „joace” acest „joc” periculos (nimeni nu-şi permite să piardă
într-un astfel de joc27) o perioadă foarte lungă - 25 de ani, şi trebuie menţionat că era angrenat în
aceste jocuri de culise încă dinainte de a câştiga tronul. Inclusiv câştigarea tronului după
moartea lui Şerban Cantacuzino a fost rezultatul unor jocuri de culise, în care un imbrohor se
afla ca din întâmplare, tocmai atunci la Bucureşti iar membrii ai partidei adverse se aflau în

25 Ne referim la informaţia dată de dell Chiaro cum că Şerban Cantacuzino se afla în legătură cu haiducii sârbi cărora
le comunica ruta convoiului care transporta tributul de la Giurgiu la Istanbul, cf. dell Chiaro, Revoluţiile Valahiei… p.
36.
26 Mai pe larg, Cristian Luca, Date noi despre complotul din 1692-1693 al boierilor pribegi contra lui Constantin Brâncoveanu,

în Argeşul şi Ţara Românească între Medieval şi Modern. Studii de istorie şi arheologie. Prinos lui Spiridon Cristocea la 70 de
ani, Brăila-Piteşti, 2013, pp. 359-369 – complotul luând proporţii nebănuite, cu ramificaţii la Istanbul, Veneţia şi Paris.
A se vedea şi opiniile noastre referitoare la comploturile boiereşti contra lui Brâncoveanu în Culisele unui complot
boieresc reflectate în sursele istorice: hiclenia din vara anului 1700 împotriva lui Constantin Brâncoveanu, în Miscellanea
historica in honorem Professoris Marcel Dumitru Ciucă septuagenarii, Brăila-Piteşti, 2013, pp. 435-459.
27 Poate de aici replica lui Brâncoveanu de la încoronare cum că: „eu domnia aceasta nu o doresc”, care poate fi

interpretată ca fiiind o replică de complezenţă - în situaţia când jocurile erau făcute, alegerea sa ca domn fiind un
lucru stabilit - dar, în acelaşi timp, poate să reflecte chiar adevărul, Brâncoveanu fiind conştient că avea să intre într-
un joc periculos cu o „fiară” (definind statul otoman în termenii Apocalipsei lui Ioan) în care era nevoie de abilitate
diplomatică, abilitate nesprijinită de vreo forţă militară care să confere greutate şi prestigiu, ci sprijinită de o armă mai
perfidă - banul - care putea fi o spadă cu două tăişuri. De la Iugurtha încoace, pierderea unui astfel de joc, în care erau
angrenaţi foarte mulţi factori de toate categoriile, interni şi externi, însemna pierderea tronului sau chiar a vieţii, aşa
cum s-a şi întâmplat. Aceste greutăţi au fost recunoscute inclusiv de Radu Popescu, inamic al domnului: „să zic
adevărul iar nu minciună, [...] că el [Brâncoveanu, n. a.] avea grijile domniei [...]”, cf. Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării
Româneşti, în Cronicile medievale ale României, ed. critică de C. Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 203, (În continuare,
Istoriile…); comentarii asupra acestor afirmaţii ale lui Radu Popescu, a se vedea Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol.
VII, Reformatorii, Bucureşti, 1938, pp. 24-25. Această recunoaştere (singura), favorabilă domnului era în comparaţie cu
poziţia Cantacuzinilor „care avea plinbările şi câştigurile şi desfătările şi tot binele”, faţă de care cronicarul era şi mai
duşman.

10

www.cimec.ro
misiune la Viena. Metoda cumpărării factorilor de decizie ai Înaltei Porţi şi ai curţii de la Viena
devenise soluţia optimă pentru perpetuarea domniei şi a autonomiei Ţării Româneşti, evitându-
se conflictele militare în care rezultatul era îndoielnic iar pagubele sigure. Rezultatul acestei stări
de lucru a fost faptul că Bucureştii au devenit - după părerea florentinului dell Chiaro - un loc
de convergenţă al agenţilor din mai toate ţările europene, Brâncoveanu amplificând acest lucru
prin politica sa de echilibru28.
Întorcându-ne la plocon (peşcheş) şi mită (rüşvet), condica vistieriei - ca de altfel şi alte
documente oficiale sau mărturii contemporane - nu face distincţie între acestea (condica
pomeneşte numai de plocon), ambele având acelaşi scop. Trebuie menţionat că de foarte multe
ori menţionarea acordării de plocon este însoţită de un limbaj în spatele căruia (de multe ori
chiar în clar) se simte lehamitea şi chiar neputinţa. Nu poate fi vorba aici de vreun sentiment de
prietenie, nu cunoaştem vreo prietenie dezinteresată a vreunui otoman faţă de Brâncoveanu şi
invers. Acest sentiment se desprinde inclusiv din cronica lui Radu Popescu, cronicar care nu
vedem de ce l-ar fi compătimit pe Brâncoveanu – ne referim la episodul din 1711 când
Brâncoveanu a fost nevoit să „cumpere” neimplicarea directă în conflict cu 300 pungi29. Dacă din
ceea ce afirmă Radu Popescu putem deduce, Însemnările de taină ale lui Brâncoveanu sunt lipsite
de orice echivoc: „iulie 18 dni – dat-am pentru rămasul oştii lacomilor, tl. 35000” şi „dat-am la
Ţarigrad la banii ce au dat huzmet veziriului Mehmet Paşa şi lacomului Osman, chihaia al lui, cu numele
lui Osman Paşa casap başa tl. 16000”30. Cifra de 51000 taleri este vizibil mai mică decât cea de 300
pungi (150000 taleri) menţionată de Radu Popescu. Radu Greceanu are acelaşi limbaj fără
echivoc: „Văzând domnul că nesăţioasa lăcomie a turcilor şi cumplitele şi fără dă milă ale lor cereri…”31
– este doar un exemplu pentru că acest limbaj este folosit cu orice prilej, de la obligaţia de a
susţine logistic campanile militare ale otomanilor şi tătarilor în Serbia (conace, salahori, cai,
materiale de construcţii, zaherea, căruţe) până la numiri în funcţie a demnitarilor otomani. În
situaţia unor intrigi, mita era şi mai mare. Pentru rezolvarea problemei delicate din vara lui 1700
(pâra boierilor nemulţumiţi faţă de conducerea lui Brâncoveanu) mita s-a ridicat la aproape
90000 taleri (din care 35000 daţi de Brâncoveanu din buzunarul propriu). Redăm, în acest sens,
unele informaţii consemnate în Condică: „15.000 taleri s-au trimes la Ţarigrad cu Ghinea Ceauşul şi
Ivan căpitanu, pentru prihănile ce au scornit vrăşmaşii, că s-au închis boiarii aici şi a venit Aga să-i ia să-
i ducă la împărăţie; apoi văzând cei mari că sunt minciuni au cerut bani şi pentru aceia s-au trimis bani,
afară din tal. 15.000 care a dat Măria Sa Vodă de la Măria Sa”, apoi „15.000 taleri s-au trimes al doilea
rând cu Toma căpitanul tot pentru această poveste, afară de alţi 20.000 care au dat Măria Sa Vodă de la
Măria Sa” şi, în cele din urmă, „22.500 tal. S-au trimis iar la Ţarigrad cu Constantin clucerul, ce a
mers să fie şi capuchehaie, tot pentru această poveste”32. Prin urmare, 52.500 taleri au fost dăruiţi
demnitarilor otomani pentru rezolvarea unei astfel de situaţii (afară de 35.000 daţi de
Brâncoveanu din buzunarul propriu). Am indicat această cifră totală pentru a putea face

28 dell Chiaro, Revoluţiile Valahiei…, p. 39: „Valahia e situată între două împărăţii cu care formează o balanţă: Principele
trebuie să ducă o politică de echilibru. Plecând balanţa peste îndatoririle stricte către turci, riscă pericolul de a pierde ţara şi
libertatea dinspre partea nemţească, după pilda cu Nicolai Mavrocordat, de care vom vorbi mai departe. În schimb, aplecând-o
spre nemţi sau alte puteri creştine, va pierde domnia şi viaţa dinspre partea turcilor. E vie încă amintirea tragicului sfârşit, din
anul trecut, al Principelui Ştefan Cantacuzino, şi doi ani mai înainte cel al lui Brâncoveanu. Detronarea acestuia s-a mai putut
evita odată, numai cu puterea aurului, distribuit atunci puternicilor de la Curtea Otomană”.
29 Radu Popescu, Istoriile…, p. 201.
30 Ion Radu-Mircea, Catastih de toate veniturile domniei..., în Manuscriptum, nr. 4/1985, p. 23. Comentarii mai ample

asupra informaţiilor sunt oferite de autor şi în Un document inedit scris de Constantin Brâncoveanu. Catastihul-jurnal 1709
– 1714, în Magazin istoric, Anul XIII, nr. 7 (148) iulie 1979, p. 29.
31 Radu Greceanu, Istoria… p. 187 - este doar un exemplu. Lacomul Osman este pomenit inclusiv în cronica lui

Greceanu – p. 186, 192 şi 193.

32 Condica, p. 569.

11

www.cimec.ro
comparaţie cu suma strânsă dintr-o „rânduială”. Cronica lui Greceanu completează şi ea
informaţiile Condicii: „Numai de-atâta s-au făcut întristare domnii şi ţărăi, căci cheltuială multă şi
pagubă s-au făcut până la 300 de pungi”33.
O altă situaţie în care s-a dat mită a fost cu prilejul conflictului interior din cadrul
hanatului tătar din primăvara lui 1702. Situaţia putea degenera într-un conflict de proporţii în
care urma să fie implicată inclusiv Ţara Românească, ceea ce ar fi transformat judeţele de răsărit
ale ţării în teatru de război. Evitarea unui astfel de conflict s-a datorat abilităţii diplomatice a
domnului român, care a mituit ambele părţi, şi nu doar pe cei doi moştenitori ai hanului
personal (cel mazilit care nu vroia să cedeze şi cel nou numit) dar şi pe demnitarii otomani
direct implicaţi în frunte cu seraschierul Iusuf Paşa34. Ceea ce s-a dat nu poate fi trecut decât în
categoria rüşvet, deoarece plata nu era obligaţia lui Brâncoveanu, domnul român din contră,
primind poruncă (firman) să-şi mobilizeze oastea (ceea ce a şi făcut, conflictul fiind la graniţa
ţării, locuitorii trebuind a fi protejaţi) şi să înăbuşe revolta prin forţă. 18919 taleri şi 100 bani a
însemnat cumpărarea tuturor părţilor implicate, suma însemnând bani lichizi şi bunuri, din care
merită menţionată cucia (caleaşca) cu patru cai vineţi oferită hanului Devlet Ghirai II (229 taleri,
caii şi trăsura) şi 5000 taleri bani gata. O altă trăsură, tot cu patru cai vineţi a fost oferită tatălui
celui mazilit – „305 taleri şi 66 bani s-au dat pentru cucia ce s-a făcut hanului celui bătrân, toată
cheltuiala ei taleri 215 şi 66 bani şi la patru cai vineţi ce s-au pus la această cucie taleri 90”. Inclusiv
slugile de rând au fost „răsplătite” cu postave, atlase şi bani gata, în mod cert pentru a se păstra
o oarecare discreţie. Amintim, tot în ceea ce priveşte mita, sumele de bani oferite hanilor tătari şi
comandanţilor militari otomani pentru ca trupele tătare mobilizate şi trimise la Belgrad să
urmeze rute prestabilite şi pe cât posibil să treacă Dunărea mult în aval, ocolind teritoriul Ţării
Româneşti, precum şi mita oferită factorilor de decizie otomani de a nu porunci mobilizarea
armatei române şi implicarea ei directă pe frontul habsburgic sau rus (cazul din 1711).
În ceea ce priveşte raportul dintre cele două chestiuni – ploconul şi mita, trebuie amintit
următorul aspect: otomanii au încercat mereu să transforme mita în plocon oficial, să-l facă obicei
şi dacă se poate chiar instituţionalizat, lucru ceva mai complicat deoarece primirea ploconului
era apanajul sultanului, ulterior urmând principalii săi colaboratori, marele vizir, reisul,
defterdarul şamd, aceştia intrând în posesia ploconului doar prin bunăvoinţa sultanului.
Lucrurile au degenerat mult (poate şi din cauza faptului că în fruntea Imperiului s-au perindat
personaje slabe) astfel că Brâncoveanu a fost nevoit să ridice problema plocoanelor neoficiale în
momentul când s-a cerut majorarea haraciului. Acceptul sultanului şi hatişeriful pe care acesta l-
a dat ca orice cheltuială să se facă numai cu porunca vistieriei (şi a sa, desigur) nu însemna decât
o recunoaştere a unei stări de fapt. Sumele nu erau mari pentru vistierie dar cumulate (şi ocaziile
erau foarte numeroase şi dese) deveneau considerabile, întrecând cu mult suma haraciului - cu
atât mai mult a plocoanelor haraciului – suma oferită plocon pentru cumpărarea de relaţii şi
rezolvarea de probleme delicate reprezintă două treimi din suma strânsă pentru plocoanele
oficiale. Mai mult, se ajunsese în situaţia când demnitari otomani inventau cereri intrând în
posesia bunurilor solicitate sau dublau cu de la ei putere cererile sultanului, aşa cum
menţionează Radu Greceanu în cronica sa: „... de la lacomul chehaia necontenite ceareri dă bani

33 R. Greceanu, Istoria domniei…, p. 132; 300 pungi la 500 taleri punga=150.000 taleri. Cifra cronicarului e cam mare
(aproape dublă), faţă de cifra condicii (document fiscal cu „foiţe pecetluite”, la urma urmei), iar diferenţa poate fi
explicată prin starea de spirit generată de intriga boierilor, prin partizanatul cunoscut al lui Greceanu pentru
Brâncoveanu dar şi prin reacţia firească faţă de îndrăzneala demnitarului otoman, care i-a dezvăluit lui Brâncoveanu
complotul, în mod sigur în schimbul unor importante sume de bani. Este posibil ca demnitarul otoman să fi recurs
chiar la şantaj, după cum se apreciază şi în cronică: „[...] că turcii la unele ca acestea ca să mănânce să bucură şi din câte
vrăşmaşii îi pun denainte nimic nu lasă”.
34 Condica…, p. 701.

12

www.cimec.ro
Măriia Sa avea, den care mai mulţi erau fără de cale, numai den păgâneasca răutate ceruţi şi luaţi” şi
„…măcar că în trecutul an lăcomiia Baltagiului, au mai vârtos să zic a Osman Agăi, chehaiaoa lui, că nu
era jăcaş prost, lacom, telpizu şi mincinos, îndoit acel huzmet îl luase şi la înpărăţie numai 100 pungi
didese, iar ceialalţi el cu vezirul îi mâncase”35. Motivaţia hatişerifului - „… să să lipsească adecă alte
mâncături, angarii, mucareruri, huzmeturi, bumbaşiri cu porunci şi altele […] să lipsească acelea toate şi
să ţie în seamă toate cele ce să vor lucra şi să vor face din porunca împărătească la miri”36, se referă
tocmai la astfel de situaţii în care demnitarii otomani se prevalează de funcţia lor pentru
dobândirea de avere.
Anul de vârf în ceea ce priveşte sumele oferite drept mită (alături de plocoane oferite
sultanului, marelui vizir şi altor demnitari cu caracter de protocol) este 1703, an în care
Brâncoveanu a fost nevoit să meargă la Adrianopole (Odriiu), din porunca sultanului. Pentru
acoperirea cheltuielilor au fost alocate sume strânse din vel seama din 29 iulie 1703 şi mai ales din
birul cu caracter extraordinar numit „dajdea ce s-a pus pentru ploconul împăratului de înoirea
domniei”, scoasă tot la 29 iulie 7211, banii din vel seamă fiind insuficienţi pentru un eveniment de
o asemenea amploare37. Paleta persoanelor cărora li s-au dat bani (sau bunuri de valoare) a fost
foarte largă, incluzând şi persoane din afara palatului, Brâncoveanu fiind nevoit să „găsească pe
la priateni bani şi scule scumpe, dă ceale ce sunt dă treaba darurilor, atât a împăratului cât şi a celor mari
denlăuntru cât şi denafară”. În total au fost alocaţi 84158 taleri din vel seamă şi 166888 taleri din
birul pentru ploconul sultanului, sumele întrec cu mult ceea ce s-a oferit anterior, fiind posibilă
chiar o mazilire a domnului, idee susţinută inclusiv de către vornicul şi cronicarul Radu
Popescu, Brâncoveanu temându-se: „că-l vor mazili”, lipsa informaţiilor – „pentru care umblând
capuchehaiele pe la unii pe la alţii, făgăduind bani nici un răspuns nu putea să ia”38 - creând o stare de
încordare, de aici şi pregătirea de excepţie în materie de daruri, „ţinta” acestora fiind marele
vizir, care, în urma plocoanelor „încă l-au grăit de bine cătră împăratul, că încotro se întorcea vizirul
tot de bine-l grăia”39. Nu credem să fi existat vreo legătură între birul pentru ploconul vizirului,

35 Radu Greceanu, Istoria domniei…, p. 133 şi 193. Faptele vizirului şi ale secretarului său (lacomul chehaia din
Însemnările lui Brâncoveanu) au fost ulterior descoperite, acesta fiind condamnat la moarte şi executat. 100 pungi =
50000 taleri. Poate că teama de astfel de evenimente (teamă justificată) a stat la baza ideii de control al Ţărilor Române
prin regimul dominaţiei indirecte şi nu de cucerire şi transformare a acestora în paşalâc (teză susţinută de către Petre
P. Panaitescu) care ar fi dat Ţările Române în întregime pe mâna guvernatorilor otomani corupţi şi necinstiţi, cf. Mihai
Maxim, Românii şi Înalta Poartă, Bucureşti, 1993, p. 129. Tot despre un caz de plocon, dat pentru rezolvarea unor
probleme cauzate de vizirul Köprülü Mehmet Paşa domnilor Gheorghe Ştefan şi Constantin Şerban, pomeneşte şi
Paul de Alep, vizirul cerând importante sume de bani şi materiale (500000 piaştrii şi 500000 oi de fiecare) pentru un
război despre care însuşi sultanul Mehmet IV nu era pus în temă. Plocoanele de aproape 5000 piaştrii s-au dat pentru
ca arzurile lor să ajungă în mâinile sultanului, problema rezolvându-se de sultan prin mustrarea vizirului – Călători
străini…, vol VI, p. 239. Există despre acest eveniment, o scrisoare a lui Gheorghe Ştefan către C. Şerban, prin care îl
îndeamnă pe acesta să nu dea nimic până ce nu va interveni hanul tătarilor la Poartă în favoarea lor. Domnul
Moldovei îl acuza pe „câinele de vizir” că face „atâtea fealuri de amestecături” asupra domnilor Moldovei şi Ţării
Româneşti şi afirma: „mai bine să ne mănânce câinii pământului nostru decât pre alte locuri străine să izidim”, Nicolae Iorga,
Acte româneşti din Ardeal privitoare în cea mai mare parte la legăturile secuilor cu Moldova, Bucureşti, 1916, pp. 221-222.
Problema nu a fost rezolvată pe deplin pentru că vizirul, păstrat în funcţie de sultan, a reuşit să-l înlăture în cele din
urmă de pe tron pe Constantin Şerban.
36 Radu Greceanu, Istoria domniei…, p. 187.
37 Condica… pp. 720-722 şi 727-729, Radu Greceanu, Istoria domniei… pp. 143-146. Totul e descris cu lux de amănunte.
38 Radu Popescu, Istoriile… pp. 199-200.
39 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. Anatol şi Dan Vidraşcu, Bucureşti-Chişinău, 2003, p. 153. Neculce afirmă

fără echivoc că Brâncoveanu „ş-au tocmit lucrul cu bani ca un domn bogat ce era cât nice vizirul n-au avut ce-i face” şi
„atunce au făcut mare chieltuială Brâncovanul la Udriiu, avându nume de bogat şi vrând să umple gurilii tuturor. Ş-au mai
adaos şi birul Ţării Munteneşti peste cât da mai întâi, pe an câte o sută şi cindzăci de pungi să dea mai mult. Şi tocmindu-şi toate
lucrurile au purces de-au venit la Bucureşti” (p. 156). Din punct de vedere psihologic, comportamentul vizirului („unde se
întorcea, tot de bine-l vorbea”) este unul tipic pentru o astfel de situaţie.

13

www.cimec.ro
scos la 1 februarie 170340 şi vizita la Adrianopole din primăvară, în sensul că Brâncoveanu să fi
prevăzut că va fi chemat în faţa sultanului şi să-şi pregătească astfel terenul, vizirul nefiind
menţionat printre cei „ploconiţi”; noi putem doar deduce că vizirul şi-a luat şi el partea lui, de
vreme ce secretarul şi trezorierul său au primit plocoane din partea principelui român41. Se pot
lansa două ipoteze: una - în care marele vizir să nu fi fost pe deplin mulţumit de ceea ce a primit
în martie (puţin probabil), astfel încât chemarea lui Brâncoveanu să-l fi avut ca autor, prin asta
intenţionând să obţină restul şi chiar mai mult42 şi a doua – în care reacţia sa din timpul vizitei
lui Brâncoveanu la palatul sultanului (când vizirul îl grăia numai de bine peste tot) să fi fost într-
adevăr, o recunoaştere a modului strălucit în care rezolvase în martie criza internă din Hanatul
Crimeei, evitând (cu bani) războiul şi vărsarea de sânge – de aici poate şi replica sa dată
sultanului cum că Brâncoveanu e om înţelept, cu sfat şi avut şi că „la această vreme ne trebuieşte
sfat şi bani”43.
Este dificil de făcut o separare între mită şi plocon pentru că în condică nu se
menţionează exact vreo direcţie a banilor sau vreo anumită persoană, birurile ulterioare vizitei
la Adrianopole având darul de a rambursa sumele împrumutate. Cronica lui Greceanu
menţionează darurile făcute lui Alexandru Mavrocordat exaporitul - 1000 galbeni, o blană de
samur, un cal împodobit şi altele (daruri menţionate şi în condică) – cele făcute fiului său Nicolae
Mavrocordat, viitorul domn al Ţării Româneşti. De remarcat este că deşi Brâncoveanu avea
informaţii din surse sigure şi demne de încredere despre intrigile de la palatul sultanului contra
persoanei sale, intrigi care îl aveau ca amfitrion pe Alexandru Mavrocordat exaporitul44,

40 Condica… pp. 699-705.

41 Condica.. p. 703 – câte 500 taleri au primit Suliman Aga, hasnatarul viziriului şi Ibrahim Aga Capigilar, Chehaiaua al
vizirului. Vizirul nu figurează dar dacă subalternii lui au primit, putem deduce că nu a fost lăsat deoparte, mai ales
dacă avem în vedere abilitatea lui Brâncoveanu în materie de plocoane şi mită.
42 De unde şi întrebarea sultanului pusă vizirului când Brâncoveanu a fost adus în faţa lui: „de ce-ai adus aici pe domnul

muntenesc?” (ca şi cum nu ştia), cf. Ion Neculce, Letopiseţul… p. 153.

43 Ion Neculce, Letopiseţul… p. 153. Sfat şi bani = consilium et auxilium. Chemarea lui Brâncoveanu a fost făcută

exclusiv pentru majorarea haraciului aşa cu afirmă cronica anonimă: „Iar cheltuele, cum spunea cei ce au fost acolo, au
făcut foarte mari pe la unii, pe la alţii, ca să-şi dreagă lucrul să să întoarcă iar la scaunul său şi nici într-un chip n-au putut până
s-au făgăduit că va mai adaoge haraciul care au şi făcut, că l-au mai mărit de cum au fost cu 240 de pungi şi cu acestea s-au
înpăcat” – Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717, ed. Const. Grecescu, Bucureşti, 1959, p. 104, (în
continuare Cronica anonimă…). O cronică otomană avea să consemneze, în această privinţă, următoarele: “Spre a
cerceta unele fapte ale domniei Ţării Româneşti (Eflak beyliği), voievodul acestei ţări, Constantin ‹Brâncoveanu› a fost adus la
Adrianopol de către micul imbrohor Selim aga”, cf. Silahdar Findiklili Mehmed aga, Nüsretnâme (Cartea victoriilor), în
Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. II, sec. XVII – începutul sec. XVIII, volum întocmit de Mihail Guboglu,
Bucureşti, 1974, p. 511 – desigur, un punct de vedere în concordanţă cu poziţia sultanului Imperiului otoman faţă de
principele Ţării Româneşti şi exprimat astfel pentru cititorul otoman.
44 Genealogia familiei Cantacozinilor, de banul Mihai Cantacuzino, în Dimitrie Cantemir, Opere complete, ed. Virgil

Cândea, Bucureşti, 1996, p. 184: „La anul 1703, după pâra ce a făcut Alexandru Mavrocordat la vizirul Rami-Mahmet Paşa,
au chemat pe Brâncoveanu la Constantinopol cu scop ca să-l omoare, pre carele l-ar fi şi omorât dacă nu l-ar fi scăpat muftiu
Feizula-Aga-Efendi prin multă dare de bani, întorcânu-se cu nume de vecinic domn”. Conştient de ceea ce a obţinut
(majorarea consistentă a haraciului) Mustafa II a menajat orgoliul lui Brâncoveanu garantându-i domnia pe viaţă, ceea
ce poate pune un semn de întrebare asupra orgoliului domnului (care mai târziu, într-o stare de nervozitate, avea să
replice Cantacuzinilor „Am să vă arăt eu cine e Brâncoveanu şi neamul lui”) slăbiciune până atunci bine ascunsă (replica
de complezenţă când boierii l-au poftit pe tron: „Ce-aş avea eu cu domnia?”). Desigur, era şi în interesul lui
Brâncoveanu de a obţine o favoare din partea sultanului dacă tot era obligat să accepte majorarea haraciului, şi anume
evitarea unei a doua vizite (la aceasta se îmbolnăvise de erizipel din cauza stresului) şi implicit a repetării unor
cheltuieli care au dus la instaurarea unui bir extraordinar şi au dat peste cap vistieria ţării. Gurile rele (Radu Popescu,
Dimitrie Cantemir, Neculce etc) nu scapă ocazia de a explica succesul vizitei, prin obţinerea domniei pe viaţă în
schimbul majorării haraciului. Ceea ce poate fi concluzionat în opinia noastră este că vizita la Adrianopole din 1703 a
avut două personaje principale: sultanul Mustafa II şi principele Brâncoveanu, disputa fiind exclusiv între aceştia. În
faţa cererii sultanului de majorare a haraciului, Brâncoveanu nu putea decât să accepte, tot ce s-a obţinut (domnia pe

14

www.cimec.ro
principele Ţării Româneşti a avut diplomaţia de a trece peste acestea, punându-l pe lista celor ce
trebuiau ploconiţi45. Faptul acesta arată totuşi că poziţia lui Brâncoveanu la Istanbul nu era una
oarecare şi că adversarii acestuia nu se aflau atât de aproape de sultan încât să poată influenţa o
decizie a acestuia, preferând să acţioneze din umbră şi cu precauţie – reacţie normală în cazul în
care ştiau că vizirul şi chiar sultanul îl sprijină pe Brâncoveanu46. Din suita domnului au făcut
parte aproape toţi membrii sfatului domnesc, amploarea delegaţiei conferind greutate şi
nelăsând nici o slăbiciune de exploatat.
Informaţiile Condicii reprezentate grafice în privinţa ploconului nu oferă surprize
majore. Marea majoritate a sumelor de bani reprezentând plocoane de orice natură sunt
îndreptate (în mod firesc) către Înalta Poartă. De asemenea cuantumul ploconului este direct
proporţional cu sumele colectate, ceea ce denotă că în mare parte plocoanele erau predictibile.
Sunt desigur şi surprize, dar acestea erau în marea lor majoritate rezolvate cu împrumuturi sau
cu bunuri achiziţionate de vistierie din birurile de lună – bir care asigura fondul de rulment al
vistieriei. Plocoanele mai mici, date diferiţilor demnitari otomani aflaţi în misiune la Bucureşti
sau a comandanţilor militari otomani de frontieră nu erau în măsură să suprasolicite vistieria.
Plângerea lui Brâncoveanu către sultan în 1703 nu se datora faptului că plocoanele oferite
„mumbaşirilor cu porunci” sosiţi la Bucureşti goleau vistieria (nu este cazul să ne legăm aici de
coţii de postav şi atlas sau de pieile de vulpi) ci trebuie s-o încadrăm în contextul măririi
haraciului, mărire neaşteptată care în mod real punea probleme vistieriei. Nu este decât o reacţie
normală din punct de vedere psihologic, tipică situaţiei în care nu poţi protesta dar în care
trebuie să-ţi faci auzit glasul. Reîntorcându-ne la grafice, observăm o scădere a cuantumului
plocoanelor de la un nivel destul de ridicat în 1694 şi 1695 către un nivel mai scăzut în perioada
nefastă a războiului cu habsburgii (Zenta şi pacea de la Karlowitz) urmată apoi de două pulsaţii
în perioada de pace (1701 şi 1703) mult mai mari decât de obicei. Observăm că în 1701 cifra
ploconului este mai mare decât în 1703. Aici avem o problemă: Condica vistieriei nu oferă
informaţii exacte asupra cuantumului ploconului pentru 1703 deoarece caracteristica fiscală a
acestui an este diferită faţă de ceilalţi ani. Chemarea lui Brâncoveanu la Adrianopole (Odriiu) „la
poala împărătească”, aşa cum o vedem comentată de Radu Greceanu, a fost neaşteptată. Acest
caracter se observă şi în informaţiile Condicii. Deşi există un bir special „dajdia ce s-a pus pentru
ploconul împăratului de înoirea domniei, datat Iulie 29, leat 7211”, sumele acestui bir reprezintă în
mare majoritate rambursări de sume împrumutate. Acelaşi lucru îl observăm şi la sumele semei
celei mari, a haraciului, şi într-o măsură mai mică a oieritului în lunile de după data de 8 aprilie

viaţă, eliminarea plocoanelor) a fost exclusiv meritul principelui român. În acest caz, vizirul a fost doar un simplu
executant iar Mavrocordat Exaporitul un personaj secundar care încerca zadarnic pe ascuns, să tulbure apele în
speranţa unui profit (în caz că încerca) dar care pe faţă îl împrumuta pe Brâncoveanu cu bani tocmai pentru a face faţă
vizitei (ne întrebăm retoric: oare de ce nu-l refuza?) – vezi nota următoare.
45 Condica… p. 727, „1122 taleri s-au dat pe cai 72 de s-au trimes la înpărăţie coni 70 şi exaporitului coni 2”. Relaţiile dintre

cei doi fuseseră destul de încordate în timpul tratativelor de pace de la Karlowitz (când Brâncoveanu purta peste
capul sultanului tratative cu ambele părţi prezente la masa negocierilor fiind interesat de păstrarea status-quo-ului
politic existent al Ţării Româneşti) cf. Constantin Giurescu şi Nicolae Dobrescu, Documente şi regestre privitoare la
Constantin Brâncoveanu, p. 101, doc, 165, şi în anii următori, premergători vizitei când în unele scrisori îl numea
„trădătorul Iuda”, apud, Mircea Soreanu, Marii viziri Köprülü, Bucureşti, 2002, p.249. În ciuda acestora Condica
vistieriei menţionează sumele de bani pe care Mavrocordat le-a dat cu împrumut principelui Brâncoveanu în acelaşi
an 1703, cf. Condica… p. 727, „7500 taleri s-au trimis la Odriiu eară cu Antonie comisul să se dea exaporitului banii ce a
împrumutat la plocoanele haraciului, însă capetile 5000 şi dobânda pe 6 luni taleri 720”. Aceasta în ziua de „septembrie 20
dni, leat 7212” (1703).
46 Însuşi Brâncoveanu mărturiseşte că a cheltuit suma de 140000 din care sultanul Mustafa al II-lea ar fi primit suma

de 100000 de taleri, sultana-validé suma de 25000 de taleri, iar câzlar-aga 15000 de taleri; Emil Vârtosu, Foletul Novel,
calendarul lui Constantin-Vodă Brâncoveanu, 1693-1704, Bucureşti, 1942, p. 192.

15

www.cimec.ro
1703, dată când principelui i s-a comunicat solicitarea sultanului. Putem doar bănui că marea
majoritate a sumelor care au fost rambursate creditorilor (dacă nu chiar toate) au fost folosite
pentru plocoane dar o cifră exactă nu se poate da. Mai mult, având în vedere modul şi
perioadele în care se achitau împrumuturile reflectate de paginile Condicii, (împrumuturi
achitate şi consemnate de Condică ca datând din vremea lui Şerban vodă şi contractate de la
creditori otomani, nu numai zarafi şi cămătari dar chiar şi demnitari, unde întârzierea ar fi putut
duce la supărări de altă natură), nu putem fi siguri că unele din sumele împrumutate nu au fost
achitate în anii următori anului 1703, an în care Condica se încheie. Prin urmare, înţelegem să
oferim în grafice doar sumele de bani pe care le considerăm în mod clar (şi pe care însăşi Condica
le menţionează ca atare) ca fiind destinate plocoanelor. În mod la fel de clar, anul 1703 ar trebui
să fie reprezentat în graficele II şi III cu un tub cu mult mai mare decât cel al anului 1701,
adăugându-se împrumuturile făcute pe durată mai mare şi achitate în anii următori. O
reprezentare mai aproape de adevăr o oferă graficul direcţiei sumelor de bani colectate de
vistierie în anul 1703, unde suma destinată Înaltei Porţi întrece cu mult ceilalţi ani. Prin urmare,
este vorba doar de reprezentarea unei informaţii a Condicii aşa cum o oferă Condica. Poate că nici
grămăticii Curţii Domneşti nu au avut toate informaţiile necesare ci numai chitanţe de
împrumut - posibil ca Brâncoveanu însuşi să fi fost într-o atare stare de spirit încât să considere
vizita în capitala Imperiului un capitol încheiat (doar căpătase domnia pe viaţă) şi un vis urât
pentru a mai fi înregistrat undeva47.
În graficul III mai sunt reprezentate pentru comparaţie şi sumele oferite plocon tătarilor,
dar acestea sunt mult mai mici decât cele alocate pentru plocoanele otomanilor şi în afara
cazurilor în care au loc tranzitări ale teritoriului ţării de către trupele tătare spre Belgrad,
caracterul acestor plocoane este unul mai degrabă curtenitor48 decât de a obţine un beneficiu. Se
observă, cu toate acestea o majorare a sumelor de bani oferite drept plocon oficialilor şi
comandanţilor tătari în 1694 şi 1695 (anul expediţiei sultanale în Banat şi a „trecirei înpărăţiei prin
ţară”, ocazie cu care noul sultan Mustafa II i-a reconfirmat domnia lui Brâncoveanu49) ani în care
teritoriul ţării a fost tranzitat de trupele tătare conduse chiar de hanul Selim Gherei50 – prin
urmare, personalităţi tătare la nivel înalt. Anul 1703 înregistrează o creştere a plocoanelor
tătarilor, cauzate de disputele interne din Hanatul Crimeei şi de hainirea moştenitorului

47 Un raport veneţian menţiona că Brâncoveanu ar fi promis 800.000 taleri numai să fie scutit de acest drum, cf. C.
Giurescu şi N. Dobrescu, Documente şi regestre… p. XLIV. Despre o promisiune de 400.000 scuzi pe care Brâncoveanu
era dispus să o plătească tot pentru acest motiv pomeneşte şi abatele Ferriol într-o scrisoare datată 18 iunie 1703, cf.
Hurmuzaki, Documente…, vol I/1, p. 357. Ion Neculce afirmă că Brâncoveanu nu vroia să meargă la Poartă dar că a
fost împiedicat „să o ie într-altă parte de unchii lui, Cantacozineştii”. Genealogia Cantacuzinilor menţionează „după frica ce
se încuibase în inima Brâncoveanului” scrisori adresate de Brâncoveanu principilor Europei, în care afirma că „mai bine
să ceară milostenie o bucată de pâine la împăraţii creştini decât să mai fie supus la turci”, după vizită trimiţând „multă avere la
Braşov, la Viena şi la Veneţia, făcându-şi şi case în Transilvania la satul Sâmbăta”, cf. Genealogia…., p. 184. Cu riscul de a
părea răutăcioşi, am putea afirma că erizipelul (brânca, cum este cunoscută în popor) contactat de principe în ajunul
plecării s-a datorat supărării.
48 Amintim de mama hanului Selim Gherei, care, spre deosebire de valide sultana (omoloaga ei otomană) îşi dorea din

partea lui Brâncoveanu doar o simplă diba de 30 de taleri, pe care o reînnoia an de an, probabil după ce se uza, cf
Condica, pp. 75, 169, 257, 519, 592, 614, 683 şi 741. De la 30 taleri la 2500 taleri cât însemna partea sultanei mame, e o
mică-mare diferenţă. Darurile de nuntă făcute de Brâncoveanu boierilor şi feciorilor boierilor săi erau cu mult mai
consistente, vezi nunta lui Statie, vtori spătar unde Brâncoveanu a dat numai la masă bani gata 266 taleri şi 66 de bani,
cu totul darul de nuntă fiind de 616 taleri şi 66 de bani (Condica…, p. 604, suma fiind suportată de vistierie, ca în
nenumărate alte cazuri de nunţi boiereşti – pentru darurile de nuntă cf şi Constanta Ghitulescu, Familie si societate in
Tara Romaneasca (secolul al XVII-lea), in SMIM, vol XX/2002, pp. 97). Darul solului moldovean la Bucureşti (dar făcut
exclusiv din curtenie) s-a ridicat la 417 taleri, cf. Condica…, p. 604.
49 Radu Greceanu, Istoria domniei…, p. 111
50 Ibidem, pp. 97-112

16

www.cimec.ro
hanului. Plocoanele au avut ca scop aplanarea conflictului şi evitarea angajării armatei române
în operaţiuni dincolo de Nistru în teritoriul hanatului, prin urmare, evitarea unei cheltuieli şi
mai mari.

Graficul I
Cheltuielile haraciului din totalul colectat de vistierie referitor la haraci

20-Mar-1694

1-Mar-1695

1-Mar-1696

***25-Feb-1697

***8-Mar-1698

1-Feb-1699

1-Feb-1700

10-Jan-1701

12-Dec-1701*

28-Oct-1702**

***1-Oct-1703

0 20000 40000 60000 80000 100000 120000 140000 160000 180000 200000

Plocon de bairam - 18,45% Calculul este făcut în taleri-lei

Alte destinaţii otomane ale sumei haraciului - 64,66%
Sumă rămasă vistieriei Ţării Româneşti - 17,33%

* Ca urmare a reformei fiscale şi a reaşezării celor patru semi, haraciul a fost colectat de două ori
** Pentru anul 1702, suma colectată din haraci a fost cumulată cu cea a semii a doua, cheltuiala făcându-se din
total, fiind prin urmare dublă
*** Pentru aceşti ani, ploconul de bairam a fost inclus la cheltuială în totalul cheltuielii fără să se facă distincţie –
tuburile graficului fiind apropiate de cele ale anilor învecinaţi, nu doar la cheltuială dar şi la ceea ce s-a strâns de la
contribuabili

17

www.cimec.ro
 Graficul II
Natura plocoanelor în perioada 1694 - 1703

1 6 9 4 : b a n i = 7 3 % ;

77337
m a r f ă = 2 7 %

28025.25

1 6 9 5 : b a n i = 8 7 % ;

86817.25
m a r f ă = 1 3 %

12880.25

1 6 9 6 : b a n i = 6 9 % ;

41734
m a r f ă = 3 1 %

18661.75

1 6 9 7 : b a n i = 6 0 % ;

21635.5
m a r f ă = 4 0 %

14643.34

1 6 9 8 : b a n i = 3 5 % ;

32776.5
m a r f ă = 6 5 % Plocon în bani = 82 %
17727 Plocon în marfă = 18%
1 6 9 9 : b a n i = 8 1 % ;

49625
m a r f ă = 1 9 %

11824.45

1 7 0 0 : b a n i = 7 4 % ;

62136
m a r f ă = 2 6 %

21412.05

1 7 0 1 : b a n i = 9 2 % ;

158503.5
m a r f ă = 8 %

13328.25

1 7 0 2 : b a n i = 9 0 % ;

63637.5
m a r f ă = 1 0 %

7301.5

1703: bani = 91%; 149909

marfă = 9% 15282.5

Sumele sunt date în taleri-lei

18

www.cimec.ro
 Graficul III - Direcţia plocoanelor în perioada 1694 - 1703

67837
23119
1694
9500
4766.25
69844.25
10308
1695
16658
2184.25
38079
15184.5 Plocon către Înalta Poartă în bani = 74%
1696
3655
3477.25 Plocon către Înalta Poartă în marfă = 15 %
16766.5
12318.34
1697 Plocon către Hanatul Crimeei în bani = 8%
4769
2295
26485 Plocon către Hanatul Crimeei în marfă = 3 %
14114.5
1698
6231.5
3018
45545
9003.45
1699
3930
2821
59610
17741.3
1700
2526
2158
149045.5
12468.75
1701
8916
461.5
61923.5
5838.5
1702
1714
1463
139484.5
10403.5
1703
10159.5
3071.5

Sumele sunt date în taleri-lei

19

www.cimec.ro
 17% Graficul IV
Raportul dintre restul birurilor
colectate de vistierie şi haraci

Haraciul

Totalul colectat din celelalte

biruri

83%

58%
Graficul V
Raportul dintre peşcheşul plătit Înaltei Porţi
( p o t r i v i t s t a t u t u l u i Ţ ă r i i R o m â n e ş t i ) ,

m i t a o f e r i t ă d e m n i t a r i l o r o t o m a n i - c u s c o p p r e c i s )

ş i s u m e l e a l o c a t e p e n t r u " p r o t o c o l "

( c u l t i v a r e a r e l a ţ i i l o r - f ă r ă u n s c o p p r e c i s )

Peşcheşul
Mita (rüşvet).
21%
21% Protocol

Paginile din Condica vistieriei Ţării Româneşti în care sunt date explicit
plocoanele bairamului51

51 Catastih de toat<e> rănduialele căte se vor pune pe ţară şi de chieltuialel<e> căte se vor chieltui den banii ce se vor strânge den
ţară după ce s-au pus Şărban vistier mare anume cum vor scrie înainte ghen<arie> 1 dni leatu 7202, Direcţia Arhivelor
Naţionale Istorice Centrale – Bucureşti, ms. 126. Oferim doar aceste pagini ca exemple, considerându-le cele mai
importante, având în vedere că este nominalizată persoana sultanului iar haraciul ca element definitoriu al reţaliei
principilor Ţării Româneşti cu sultanul.. Plocoane obişnuite (cu rol de protocol sau mită) sunt menţionate în toate
paginile condicii la rubrica cheltuieli. Menţionarea tuturor depăşeşte numărul de pagini alocat unui studiu. Paginile
arată ploconul de bairam oferit sultanului şi principalilor săi colaboratori în anii 1694, 1695, 1696, 1699, 1700 şi 1701. În
anii 1697 şi 1698 ploconul de bairam nu este menţionat, probabil din cauza cheltuielilor militare legate de războiul contra
habsburgilor. În anul 1702 ploconul de bairam este menţionat doar cu suma totală (mai mică decât în anii anteriori, v. Graficul I)
într-o singură frază. Ploconul de bairam lipseşte şi în 1703 (anul vizitei lui Brâncoveanu de la Adrianopole) dar acest an are o
caracteristică specială în ceea ce priveşte ploconul.

20

www.cimec.ro
 21

www.cimec.ro
† Chieltuiala acestor bani ai Haraciului precum scrie
în jos anume l[ea]t 7202

Pocloanele bariiamului

† 10000 t[a]l[eri] înpăratului

† 2500 t[a]l[eri] hasechi sultanei

† 5000 t[a]l[eri] veziriolui

† 1000 t[a]l[eri] chiehaiaoa veziriolui

† 1000 t[a]l[eri] caimacamul paşii

† 500 t[a]l[eri] tefterdariolui

† 500 t[a]l[eri] reizului

† 800 t[a]l[eri] la testrifat

† 11040 t[a]l[eri] pe 9 blane de spinări de samur, po t[a]l[eri] 1000 şi o blană de râs

t[a]l[eri] 500 şi 14 paceale po t[a]l[eri] 110 însă 4 blane s-au trimis
de aici.

† 765 t[a]l[eri] la 130 coţi post-şai, po t[a]l[eri] 3 şi la 250 coţi atlas po

[a]l[eri] 1 şi ½

† 191 t[a]l[eri] chieltuiala celor ce au mers cu pocloanele bariamului

cin t[a]l[eri] 33296

22

www.cimec.ro
 23

www.cimec.ro
† Chieltuiala acestor bani ai haraciului i ai lipsei haraciului ce unde s-au dat cum arată în jos
anume:

Pocloanele bariiamului

† 10000 t[a]l[eri] înpăratului

† 2500 t[a]l[eri] valedealei, afar den t[a]l[eri] 2500 ce i s-au mai trimis pe urmă ot
birul de zahareaoa Cameniţii de s-au făcut t[a]l[eri] 5000

† 5000 t[a]l[eri] veziriolui

† 1000 t[a]l[eri] chiehaiaoa veziriolui

† 1000 t[a]l[eri] caimacam paşii

† 500 t[a]l[eri] tefterdariolui

† 500 t[a]l[eri] reizului

† 800 t[a]l[eri] la testrifat

† 11160 t[a]l[eri] s-au dat pe 4 blane de spinări de samur şi pe o blană de pântece de

râs şi pe 12 paceale de samur.

† 765 t[a]l[eri] la 130 coţi post-şai, po t[a]l[eri] 3 şi la 250 coţi atlas po

[a]l[eri] 1 şi ½

† 1000 t[a]l[eri] câzlar agăi, care sunt afar den obiceai

† 298 t[a]l[eri] chieltuiala celor ce au mers cu pocloanele haraciului

† 1000 t[a]l[eri] capicheiaialelor pentru cheltuiala lor de oaste

cin t[a]l[eri] 35523

24

www.cimec.ro
 25

www.cimec.ro
† Chieltuiala acestor bani ai Haraciului i ai lipsei Haraciului ce unde s-au dat precum arată în jos
anume ap[rilie] 25 l[ea]t 7204

Pocloanele bariiamului

† 10000 t[a]l[eri] înpăratului

† 5000 t[a]l[eri] valedealei

† 5000 t[a]l[eri] veziriolui

† 1000 t[a]l[eri] chiehaiaoa veziriolui

† 1000 t[a]l[eri] câzlar agăi

† 500 t[a]l[eri] tefterdariolui

† 500 t[a]l[eri] lui reiz efendi

† 800 t[a]l[eri] la testrifat

† 9550 t[a]l[eri] s-au dat pe 7 cojoace de samur, însă cojocul înpăratului taleri 1400
şi 6 cojoace ce s-au dat veziriolui şi celoralalţi po t[a]l[eri] 1000 şi
500 t[a]l[eri] pe cojocul de râs şi 1650 t[a]l[eri] pe 15 paceale po
t[a]l[eri] 110.

† 810 t[a]l[eri] s-au da[t] pe 140 coţi postav-şeai, po t[a]l[eri] 3 şi la 260

coţi atlas po [a]l[eri] ½

† 200 t[a]l[eri] s-au dat cheltuiala lui Alixandrache ceauşul şi la alţi ci au

mers cu pocloanele

cin t[a]l[eri] 34360

26

www.cimec.ro
 27

www.cimec.ro
† Chieltueala acestor bani de haraci şi de lipsa haraciului, unde ce s-au dat
cum scrie în jos anume. l[ea]t 7207

Pocloanele bariiamului

† 10000 t[a]l[eri] s-au trimis la Odriiu pentru banii cojoacelor de bairam,

care le-au dat Mehmet-Celibi.

† 10000 t[a]l[eri] s-au trimis înpăratului

† 5000 t[a]l[eri] s-au trimis valedealei

† 1000 t[a]l[eri] s-au trimis câzlar agăi

† 5000 t[a]l[eri] s-au trimis veziriolui

† 1000 t[a]l[eri] s-au trimis chiehaialei veziriolui

† 500 t[a]l[eri] s-au trimis tefterdariolui

† 500 t[a]l[eri] s-au trimis lui reiz efedi

† 1000 t[a]l[eri] s-au trimis caimacam paşii

† 500 t[a]l[eri] s-au trimis chiehaialii lui caimacamul paşa

† 800 t[a]l[eri] s-au trimis la testrifat

† 702 t[a]l[eri] s-au dat la 27 de postave şi la 27 de atlase po t[a]l[eri] 26 postavul

şi atlasul, care s-au trimis bani la Odriiu de s-au cumpărat de
acolo.

† 222 t[a]l[eri] s-au dat chieltuiala celor ce au mers cu aceşti bani ai

pocloanelor şi ai cojoacelor la Odriiu

28

www.cimec.ro
 29

www.cimec.ro
† Chieltueala banilor de rânduiala haraciului şi de lipsa haraciului cum săm
nează în jos anum[e], l[ea]t 7208

Pocloanele bariiamului

† 10000 t[a]l[eri] poclonul înpăratului

† 5000 t[a]l[eri] poclonul validealei

† 2500 t[a]l[eri] câzlar agăi

† 5000 t[a]l[eri] veziriolui

† 1000 t[a]l[eri] chiehaialii veziriolui

† 500 t[a]l[eri] tefterdariolui

† 500 t[a]l[eri] lui reiz efendi

† 1000 t[a]l[eri] caimacam paşii

† 500 t[a]l[eri] chiehaialii lui

† 800 t[a]l[eri] la testrifat

† 729 t[a]l[eri] la 27 de postave şi la 27 atlase po t[a]l[eri] 27.

† 250 t[a]l[eri] chieltuiala celor ce au mers cu banii la Ţarigrad

cin t[a]l[eri] 27779

† 20000 t[a]l[eri] s-au trimis la Ţarigrad de s-au dat la mirii din haraciul de la leatul
turcesc 1112, pentru lefile inicearilor de bairam.

† 610 t[a]l[eri] s-au dat la Aga, care a venit Bumbaşir, pentru aceşti bani, însă
bani gata taleri 500, şi un post i un atlas şi 8 post feldi.

† 280 t[a]l[eri] s-au dat la Mehter-Başa al Tefterdarului care a venit cu iltigeale

ferman, tot pentru aceşti bani, însă bani gata taleri 250 şi un post şi
un atlas.

30

www.cimec.ro
 31

www.cimec.ro
† Chieltuiala acestor bani de haraci şi de lipsa haraciului cum scrie în jos anume

† 40000 t[a]l[eri] s-au trimis de s-au dat la mirii care au fost rămas din
haraci, însă de la leatul turcesc (loc alb) taleri (loc alb) şi de
la leatul (loc alb) taleri.

† 4970 t[a]l[eri] s-au dat darul Capegi-Başi care a venit pentru aceste 40000
taleri însă bani gata lui taleri 4250 şi la oamenii lui taleri
330 şi două post două atlase şi o pacea de samur, iar lui şi
două post două atlase Chiehaiali lui şi capigiului şi 10 post
şai la oamenii lui, şi un cal ce s-a dat chehaialii lui.

Pocloanele bariiamului

† 10000 t[a]l[eri] poclonul înpăratului

† 5000 t[a]l[eri] poclonul validealei

† 2500 t[a]l[eri] câzlar agăi

† 5000 t[a]l[eri] veziriolui

† 1000 t[a]l[eri] chiehaialii veziriolui

† 1000 t[a]l[eri] caimacam paşii

† 500 t[a]l[eri] chiehaialii lui

† 500 t[a]l[eri] reizului

† 500 t[a]l[eri] tefterdariolui

† 800 t[a]l[eri] la testrifat

† 600 t[a]l[eri] pentru o blană de râs

† 1760 t[a]l[eri] pentru 16 paceale po t[a]l[eri] 110

† 810 t[a]l[eri] pentru 30 de post şi pentru 30 de atlaze po t[a]l[eri] 110

cin t[a]l[eri] 29970 - aceşti bani sunt afar den cojoacele ce se dau la Bariiam

32

www.cimec.ro