OVIDIU VUIA

SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI

(Cu Pamfil Şeicaru în exil)

- Volumul I -

www. Editura Rita Vuia - 2008 -

 OVIDIU VUIA

SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI

(Cu Pamfil Şeicaru in exil)

- Volumul I -

www. Editura Rita Vuia, 2007

5 de ani dupa moartea lui Dr. dc. Ovidiu Vuia

www.ovidiu-vuia.de contact: vuia.rita@gmail.com

Explicaţie pentru ediţia in www revisuită

Draga Cititorule! Te vei întreba dece o a doua ediţie revizuită? Înainte de decesul
neelucidat al dr. docent medic Ovidiu Vuia care probabil a avut loc la 28 sau 29
septembrie 2002, acesta corectase manuscrisele la cartea de mai sus şi intenţiona să le
aduca în România la Editura ALMAROM din Râmnicu Vâlcea, director d-l Sztojka.
În plus, voia sa inainteze divortul de soţia sa, Corina Vuia, cu care se casatorise în
vara anului 2000 şi de care era din nou despărtiţ din decembrie 2001. Amintim
aceasta doar pentru că nu ştim dacă a fost şi ea implicata in complotul împotriva
cărţii. Până in ziua de azi nu s-a clarificat dacă Ovidiu Vuia a cazut victima unei
crime. Ce s-a facut din cartea sa este o crimă, ceea ce se poate dovedi negru pe alb.

Ce s-a întâmplat? Fiii Mihai şi Alexandru Vuia, precum şi eu, fosta soţie sa, Rita
Vuia, am întâmpinat mari dificultăţi până s-a tipărit cartea. Atunci nu ni s-au dat
manuscrisele înapoi. După o luptă de peste doi ani şi jumătate şi sub ameninţarea că
vom angaja un avocat, am primit manuscrisele împreuna cu mapă cu acte a lui Ovidiu
Vuia, mapă care dispăruse din locuinţa sa, după decesul acestuia.

Devenind neîncrezători din cauza numeroaselor dificultăţi, am comparat manuscrisul

cu cartea tipărită şi a trebuit să constatăm că greşelile pe care le corectase Ovidiu
Vuia nu erau corectate ba dimpotrivă in parte au fost facute mai rau, aşa încat sensul a
fost denaturăt. In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura, pe linga aceasta
şi scrisorile originale de la Pamfil Şeicaru şi cărţi de la Pamfil Şeicaru. Din fericire
exista inca manuscrisul original.In volumul III capitolul 13 a fost schimbat numele
Christian W.Schenk cu altul. Cu groaza a trebuit sa constatam ca aceasta carte
pentru care am plătit 5.000 euro putea doar fi distrusa.

Acum exista ediţia corectata. Tipărita dupa paginele corectate existente şi dupa
manuscrisul original.A fost opera de o viaţă a lui Ovidiu Vuia. Toţi anii a adunat
material pentru această lucrare şi noi îi suntem datori lui Ovidiu ca această carte să
apară asa cum a scris-o el.

El a trăit ţară sa România şi a scris pentru ţară sa cu mult drag. Ultima sa carte, pe
care o avusese in lucru, la care peste o mie de pagini erau deja gata titul de lucru
"Rastignirea in istoria picturii". Dacă mai exista manuscrisele nu stim, poate vor
aparea vreodata. El a murit cu o mare deceptie despre ţara sa, pe care odata a iubit-o
atât de mult, dar care nu mai era aceeasi, nu mai corespundea idealului sau. El era un
om cu coloana vertebrala, care nu a facut compromisuri şi nu s-a lasat cumparat şi din
aceasta cauza a fost denumit de mulţi ca fiind dificil.

Din dragoste, recunoştinţă şi onoare pentru un om neobişnuit se afla acum la

dispoziţie a doua ediţie originala revizuita a operei sale.

RITA VUIA

La toate ediţiile
“SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI
- CU PAMFIL ŞEICARU ÎN EXIL –“
Vol. I-III
Editura ALMAROM Râmnicu Vâlcea, 2003, director d-l Sztojka
este vorba despre o falsificare, am plătit 5.000 Euro
Pentru Falsificare două am plătit 4.800 Euro
Societatea cultural-ştiinţifică ADSUMUS, Oradea
d-l Octavian Blaga 2006-2007

O lucrare peste de 1000 de pagini,

fac în continuare - Rita Vuia - a publica in
www.ovidiu-vuia.de

Scrisorile originale de la Pamfil Şeicaru exista numai negative şi tipărit in

falsificare (peste 200 exemplare de falsificare exista)
Manuscris original, toate dovadă şi negative sunt in seif

Pamfil Şeicaru işi descide sufletul: “Precum vezi, dragul meu, această culegere de
articole - File de cronică 1943-1944 – va putea precede Memoriile unui gazetar”.
Dacă voi avea 3-4 ani de plenitudine a puterilor mele în stadiul lor actual, voi putea
să spun că mi-am făcut datoria. Îţi datoram aceste destăinuiri pentru grija pe care o
porţi sănătăţii mele. Eşti tânăr, deci vei supravieţui şi îţi vei aduce aminte de bătrânul
singuratic care, până la ultima bătaie a inimii, şi-a făcut datoria faţa de neamul
românesc, căruia i-a aparţinut prin toată fiinţa lui.
“Îţi scriu dragul meu, că eşti tânăr şi nu ştiu dacă Parcele îmi vor îngădui să scriu
“Memoriile unui gazetar” (în 1970 voi împlini 60 de ani de gazetărie). În cazul când
nu voi avea răgazul s’o scriu, atunci vei fi dta cel care să stigmatizezi imposturile
tricolore.”

(Din scrisoarea maestrului datată cu 3 januarie 1977)

Cuvânt înainte
Am ajuns să corespondez cu Pamfil Şeicaru, cu siguranţă unul din marii ziarişti
români, primind adresa lui de la Traian Popescu, în editura căruia am publicat cartea
tatălui meu Tiberiu Vuia “Vacanţele destinului” adresă pe care, de altfel, i-am
solicitat-o.

De la început subliniez faptul ca însăşi colaborarea mea laCarpaţii şi în special cu

acest Traian Popescu, mi-a produs o mare desamăgire. Cunoscând orientările celor
mai mulţi din exil, sub lupta lor zisă anticomunistă adesea se ascundea ocult
colaborarea cu autorităţile comuniste din ţară, pentru mine, condamnabilă, fiindcă nu
am înţeles să aleg desţărarea şi în consecinţă libertatea, ca să fac ceea ce nu am făcut
în ţară, să colaborez tot cu reprezentanţii regimului comunist din România.
Excludeam din principiu că aşa ceva e posibil din partea celor ce reprezentau
mişcarea legionară la Madrid, că alte legături ideologice nu am avut în comun şi iată
că în decursul anilor am constatat că m’am înşelat grav.

Cu câţiva ani înainte de sfârşitul său prematur, Ovidiu Cotruş, geniu distrus in
temniţele Leviatanului roşu, a fost trimis de noii culturalnici din ţară la Madrid, în
scopul de a merge pe urmele unchiului său, marele poet Aron Cotruş, să mai
cerceteze dacă eventual ar mai găsi ceva de pe urmele activităţii marelui desţărat.
Traian Popescu îmi relata că desigur Ovidiu Cotruş l-a vizitat de mai multe ori odată
ce Aron Cotruş, cel puţin formal, figura ca director al revistei Carpaţii, înainte de a
pleca în Statele Unite, unde a murit la 70 de ani, îndurerat de perspectivele sumbre
ale viitorului poporului său vândut de aliaţi, ruşilor. În aceste condiţii fiind în mica
prăvălie filatelică a lui Traian Popescu, a apărut şi omul ambasadei române din
Madrid, de-acuma ca cel mai natural lucru din lume. Nepregătit, pe faţa lui O. Cotruş
se putea citi o spaimă nemaipomenită, pe care Traian Popescu n’a reuşit să i-o alunge
nici după ce dubiosul personaj a plecat, lăsându-i singuri: astfel, marele legionar, cel
puţin aşa se afişa în lume, îl asigura pe vizitatorul său că legăturile sale cu instituţia
repere-ului erau cât se poate de bune, întâlnirile veneau şi de la el spre ambasadă,
deci colaborarea înflorea ireproşabil. Cu acea ocazie Traian Popescu mi-a vorbit fără
nici un respect de Ovidiu Cotruş, cu care regretam că nu am putut sta de vorbă. Dar
mi s’a adus la cunoştinţă prezenţa lui la Madrid doar după ceplecase ac asă,
relatându-mi-se starea sa de continuă tensiune, iar pe gazda lui l-a impresionat faptul
că toată noaptea nu dormea deloc, umplându-i marea scrumieră cu capetele de ţigări
pe care le fumase.

S’ar putea ca Ovidiu Cotruş să fi crezut, străin de toate trădările umane, că regimul
din ţară, criminal în esenţele sale să-i fi întins, prin trimiterea lui la Madrid o cursă
diabolică. Anii blestemaţi petrecuţi în temniţele bolşevice, i-au schimbat total
caracterul şi totodată convingerile sale din tinereţe, metoda spălării creierului
funcţionat perfect asupra firii sale sensibile. De-altfel cu intenţia de a-l compromite
postum, ajuns în graţiile partidului, Şt. Aug. Doinaş i-a editat zisele “Meditaţii
critice”, de fapt articolele şi esseurile publicate sub comunişti, când Ovidiu Cotruş a
fost şi directorul “Familiei” din Oradea. Cu altă ocazie poate voi mai reveni asupra
acestei cărţi cu o analiză mai atentă în ce priveşte conţinutul ei.

În ce priveşte pe Traian Popescu prietenia cu ambasada română din Madrid a dat

înşfârşit roadele aşteptate, când în editura Carpaţiia apărut o “Transilvanie
Românească” în engleză, evident tradusă în ţară - mai bine spus trecută sub cenzură
comunistă lucrarea lui N. Şt. Govora cu acelaşi subiect, publicată în româneşte, de-
altfel - deci colaborarea nici nu era negată, autorul declinându-şi orice
responsabilitate în legătură cu ciuntirile executate în textul său – de… Traian
Popescu. Pe acesta din urmă îl mulţumise mica afacere rentabilă încheiată, odată ce
comuniştii îi achitaseră mai mult de jumătate din costul cărţilor apărute, probabil că şi
primite în acelaşi număr. Am primit şi eu lucrarea respectivă chiar de la Traian
Popescu, citind-o nu mi-a fost greu să constat vănzarea respectivă, şi prin răspunsul
meu - protest am deschis prima mare prăpastie între noi, care de altfel a devenit mai
pe urmă de netrecut. Traian Popescu mă asigura cu lacrimi de crocodil că el şi-a făcut
numai datoria faţă de neamul său ameninţat de revizionismul maghiar, justificări
zadarnice fiindcă nu au avut de câştigat decât comuniştii care manipulau probleme
atât de grave, urmărind în primul rând să-şi întindă dominaţia asupra unui exil oricum
fărâmiţat.

Cu Ovidiu Cotruş m-am întâlnit la facultatea de litere şi filozofie din Cluj, eu balic el
în ultimul său an de studii, dar cum seminarele le ţineam în comun, am asistat la
câteva avute loc în sala “Bogrea”, conduse de cunoscutul profesor de filozofie D.D.
Roşca. Îmi amintesc, discuţiile purtate de studenţi, se remarcau în mod deosebit
Ovidiu Cotruş şi Enescu, erau duse la un nivel atât de înalt de cunoştinţe filozofice
încât profesorul D.D. Roşca impresionat de pregătirea elevilor săi, refuza să intervină
în discuţiile şi schimbul lor de idei, preluând şi el simplul rol de ascultător. (Doinaş
nu se găsea printre ei, probabil că era preocupat de aventurile sale muiereşti din Arad,
cunoscut fiind prin calităţile sale priapice care-l vor sălta şi mai târziu. În orice caz
pe-atunci nu se considera poet, ca pedagog la internatul liceului “Moise Nicoară”,
colegii mei de clasă mă asigurau că-i poartă de frică, la orice mică abatere domnul
pedagog îşi arăta calităţile sale pugilistice adică le aplica o bătaie soră cu moartea,
atât de crudă, încât nu-l recomandau pe viitorul autor de versuri ideale. Dar bieţii
copii răbdau cu stoicism aplicaţiile contondente ale pedagogului lor, chiar îl admirau
de când au aflat că Doinaş era amantul de inimă al reginei curvelor, Roji de la Willi,
cum se numea bordelul din Arad, ceea ce însemna o distincţie de prim ordin. Aşa mi-
a fost recomandat dl. Doinaş ca pedagog la Liceul “Moise Nicoară” din Arad şi jur că
nimeni nu căuta să-l compromită pe viitorul poet care-şi făcea practica de filozofare
prin scatoalcele administrate elevilor şi prin aventurile sale sexuate onctuos !!!)

Pentru Ovidiu Cotruş şi mulţi alţi colegi de-ai săi au urmat ani de detenţie prin care
partidul comunist nici nu încerca să-şi ascundă intenţiile de a distruge
intelectualitatea românească, aşa cum de fapt a şi reuşit.

Întâmplător, puţin după eliberarea din închisoare l-am întâlnit pe Ovidiu Cotruş în
Cluj, trecând prin faţa biroului de voiaj, la braţ cu o doamnă, probabil Delia, soţia lui.
Nu l-am recunoscut la prima vedere atât era de desfigurat încât am rămas cu impresia
ca avusesem o viziune, nu putea fi el. În aceeaşi zi însă, un coleg, medic la Clinica
medicală II, mă asigura că sigur l-am văzut pe Ovidiu Cotruş. Înternat în clinică i s’a
găsit o ciroză hepatică şi o tuberculoză evolutivă, medicii nu i-au mai decât câteva
luni de viaţă.

Peste ani voi trăi o scenă asemănătoare, cu un alt coleg de generaţie şi liceu al lui
Cotruş, la fel de strălucit, e vorba de Ion Omescu. Mă luptam să mă sui în staţia din
dreptul teatrului “Lucia Sturza Bulandra” în tramvaiul supraaglomerat şi când am
reuşit, privind la cei rămaşi jos, disting printre ei un chip extrem de palid, emaciat,
parcă aflat în convalescenţă după o lungă suferinţă. Între timp tramvaiul se pusese în
mişcare şi el mă urmărea cu privirile devenite mai triste, din cauză că n’a putut sta de
vorbă cu mine, şi săcobor, din cauza aglomeraţiei era mai mult decât o imposibilitate.
Evident avea nevoie, ca pastorul Brand al lui Ibsen, de un om să i se mărturisească. Şi
fiindcă mi-a părut că întinde braţele chiar spre mine, mi-a venit în minte un film în
care Fabrice del Dongo, eroul romanului de Stendhal Mănăstirea din Parma, în aceeşi
postură se afla înapoia grilajului de fier, mânat de dorul de a o vedea pe Clelia, iubita
lui. Apariţia lui pe acel loc însemna că tiranul cetăţii o să-l aresteze cu acest prilej, dar
pentru o singură clipă în care ar fi putut s’o vadă pe fată punea totul în joc şi fără un
cuvânt din expresia fizionomiei sale puteai înţelege întreaga tragedie a acestui nobil
personaj. Evocarea scenei de film nu avea nimic romanţios, o retrăiam având înaintea
mea pe un mare artist care-şi juca durerea vieţii sale, tocmai ieşit din închisoare, dar
ne-am recunoscut abea după ce ne-am dat seama că nu ne vom mai putea vorbi,
strângându-ne în braţele prieteniei.

Toate aceste realităţi m’au întărit în credinţa că trăim într-o epocă în care pe lângă
compromisurile şi chiar trădările de rigoare, asistăm şi la o violenţa nemaîntâlnită în
decursul istoriei omenirii, declanşată împotriva omului şi demnităţii sale. De unde
suspiciunea şi frica a devenit o a doua natură a intelectualilor de tipul genialilor
Ovidiu Cotruş şi Ion Omescu transformaţi în roboţii acelora care i-au chinuit în
închisori.
Acesta a fost motorul activitaţii lui Ovidiu Cotruş sub comunişti, încât Meditaţiile
Critice publicate de Doinaş trebuiesc luate ca mărturii a schimbării unui om printr’un
sentiment stăpânind ubiquitar, al angoasei, element pe care existenţialiştii francezi l-
au preluat de la pastorul danez Kierkegaard şi l-au pus la temelia filozofiei lor,
termen atenuat de M. Heidegger corespondent al unei simple griji.

Am insistat asupra lui Ovidiu Cotruş odată ce cu el s’a prăbuşit o întreagă generaţie,
din ea l-am adus înaintea noastră si pe Ion Omescu, de unde golul culturii româneşti
resimţit, în mod tragic, până în zilele noastre.

Ci îl cunoşteam pe Ovidiu Cotruş ca elev al liceului Moise Nicoară din Arad, refugiat
din Oradea dupa diktatul de la Viena, tatăl său ne-a fost profesor de geografie. Fiind
mai mic la vârstă decât el, auzisem de la colegii mai mari lucruri de-adreptul
extraordinare. Astfel adolescentul elev avea temeinice cunoştinţe în filozofie, era
familiarizat de-aproape cu gândirea lui Kant, Schopenhauer, Hegel, ceea ce unii elevi
de-o seamă cu el, invidioşi, o puneau în legătură cu norocul de a fi avut la disposiţie
cărţi, cu autori de care ei nici nu au auzit. Total obiectiv profesorul Ciontea ne vorbea
de Ovidiu Cotruş ca de un tânăr genial când îl caracteriza, îi tremura vocea, evident
emoţionat. În acea vreme trebuind să organizeze comemorări anunţate cu o zi înainte,
îi dădea lui Cotruş câte-o poezie de lungimea Scrisorii a treia de Mihai Eminescu,
necunoscută lui şi era destul să o citească o dată ca s’o recite impecabil, cu un sufleur,
se înţelege, înapoia sa.

În clasa a opta, ultima a studiului liceal, Ovidiu Cotruş avea o pregătire neobişnuită
chiar şi pentru un absolvent universitar.

Îmi amintesc de conferinţa publică ţinută de el despre poezia lui Lucian Blaga, în sala
festivă a liceului asistând un public select, în bună parte fiind format din intelectualii
de elită a urbei. (Ceea ce nu înseamnă c’aşi admite ideea sa că ceea ce un om a
admirat la vârsta de 15 până la 18 ani, rămâne valabil şi când el trece de culmea vieţii
considerată a fi de Dante la 35 de ani, de-atunci diagrama mereu se mută, prelungind
vârsta medie a omului).

Personal mai am o trăire privind acelaşi subiect, de care nu am vorbit nimănui până
acuma. Sunase începutul orei, astfel coridoarele tribunalului - unde se instalase
provizoriu liceul nostru deoarece clădirea sa a fost ocupată de un spital militar
sovietic - arătau pustii şi eu mă grăbeam să ajung la clasă, când deodată l-am văzut pe
bătrânul profesor Cotruş scoţând din buzunar un mic pacheţel - dejunul odraslei sale -
pe care-l întinde fiului său Ovidiu, apărut după un colţ în momentul când m-am
apropiat mai mult de ei. Dacă elevul se simţea stânjenit de prezenţa mea, profesorul
părea că nu mă vede atâta îi erau de luminate privirile îndreptate spre dragul său fiu,
exprimând tot ce putea să cuprindă o dragoste adâncă şi sinceră de tată. Parcă mă
încălzeau şi pe mine razele, care în forma unui nimb, delimitau în jurul bătrânului o
mandorlă, încadrând un sfânt. Din acel moment am privit cu deosebit respect la
profesorul meu capabil de un aşa sentiment profund, încât cred şi astăzi ca el ar fi
putut să fie luat de model pentru un genial artist, care ar fi voit sa închine bunătăţii o
statuie fără egal, sentiment întărit de o dragoste cerească precum este şi iubirea unui
tată. Pentru o atare realizare l-ar fi invidiat şi zeii.

Dar cum elevii, descoperind un călcâi al lui Ahile dascălului, tocmai în supraumana
sa bunătate, în loc s’o aprecieze la justa ei valoare, procedau chiar invers, orele lui
transformându-se într’un vacarm pe care nici severul director Ascaniu Crişan nu-l
putea potoli şi, când îl auzea dădea neputincios din umeri: “Acolo are Cotruş oră”. Şi
de-acum, se înţlege că aveam toate motivele să mă mişte cruzimile uneori demente
ale colegilor, până la lacrimi, am încercat să iau apărarea dascălului meu, gata să
înfrunt şi ameninţarea fizica dar rezultatul a fost cel puţin surprinzător: pe lângă
huiduielile aşteptate ale colegilor, însuşi profesorul Cotruş se arăta jignit de
intervenţiile mele, doar nu avea el nevoie el să-l apere un copil şi nu se arăta deloc
încântat când mă prezentam benevol să răspund la lecţia învăţată. Oare bătrânul
profesor obişnuit cu batjocurile din jur ca eroul shakespear-ian regele Lear ajunsese
chiar să le guste, să nu mai poată trăi fără ele? Cine ştie!

Dar deveniseră celebre reacţiile lui considerând că cea mai grea insultă adusă unui
elev era să-l declari, nu mai ştiu cum, încât răspunsul cel mai potrivit al său ar fi fost
să părăsească clasa. Şi când un elev a prins ca din zbor morala şi se îndrepta spre uşă
profesorul mirat îl întreba, ce vrea să facă? Şi se supăra când cel jignit îl asigura că îi
urma sfatul, insultat părăseşte clasa. Şi culmea era că profesorul nu gusta şarja şi
umorul; supărat chiar mânios îl invita pe cel în cauză să-şi ocupe locul în bancă.

La teză ne dădea un subiect general aşa că dacă prindea pe unul cu cartea în faţă îl
dojenea spunându-i că, în acest caz, cartea nu face decât să-l încurce. De-acuma a
venit momentul, pentru un meritat divertisment, ca elevii să-l roage să le povestească
întâmplarea cu popa catolic. La început refuza, dar fiindcă deveniseră mai
zgomotoase cererile, repeta ceea ce ne povestea cam la fiecare teză dată. Se
prezentase la examenul de licenţă, ne relata bunul profesor cu un blând zâmbet
mijindu-i pe buze, când alături de el se aşezase un preot catolic. Desigur, considera
profesorul, dar asta provoca urletele salii, când dai o teză pentru orientare nu e rău să-
ţi rezumi principalele aspecte pe o hârtiuţă sau chiar o fiţuică bună la copiat, dar
sensul era cu totul altul, când popa de lângă el scoase de sub reverandă o bibliotecă
întreagă. De-acum râsul devenise general, din partea dascălului era unul sănătos ca
cel descris de Creangă la unele personaje de-ale sale, dar copiii cunoscând poanta mai
mult faceau gălăgie de parcă l-ar fi avut în fata lor pe un belfer de teapa lui Falstaff.
Dar fiindcă pentru Cotruş lucrurile stăteau serios de tot, se căznea să ne întoarcă la
textul tezei de care cei interesaţi pareău ca uitaseră cu totul.

Uneori la cei recalcitranţi profesorul reacţiona cu înscrisul în condică, pe care de fapt

nu-l realiza, totul rămânea platonic, la nivelul unei ameninţări blajine. Actul ar fi
însemnat o scădere a notei la purtare ori asta nu vroia ca tocmai el să fie învinuit de o
atare faptă necugetată. Totuşi urma executarea unui ritual pe care bătrânul nu-l
accepta în curata lui conştiinţă, şi nu se gândea nici un moment că totul e o nouă
mascaradă a elevilor săi cei “mai buni”. Astfel jumătate din clasă referitor la cel ce
urma să fie trecut în condică la rubrica nedisciplinaţilor, striga “iertaţi-l” ca cealaltă
să contreze: “Ce folos?”. Şi amuzamentul răutăcios era provocat de profesorul credul
care era atât de răscolit de scepticismul nostru tineresc, încât ne ţinea pur şi simplu o
predică despre morala iertării pe care nu o puteam zeflemisi.

În astfel de condiţii, la geografie nu se învăţă, ştiindu-se că profesorul Cotruş nu

cădea pe nimeni, elevului care tăcea pur şi simplu îi dădea un cinci, adică nota de
trecere deoarece dacă l-ar fi căzut ar fi suferit părinţii si nu nătărăul de domn elev.

Desigur, astăzi, întorcându-ne pe treptele amintirilor, în plaiurile însorite ale

trecutului umbrele lui ne încarcă sufletul cu o gingaşă duioşie, negurile străvezii sunt
ale suprasentimentului trăirii a ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată.

Vom reda traducerea originală a poeziei lui Fr. Villon de către Tudor Arghezi,
intitulată Ballade, des Dames du Temps jadis (Ballada Doamnelor de odinioară).

Ci cum o arată şi podoabele cu stele şi ofir din traducerea Cantării Cantărilor din
Ochii Maicii Domnului, de fapt, în aşazisele tălmăciri marele poet decantează din
texte tot ce-i frumuseţe şi curăţenie aleasă, ca de diamant cristalin, rezultat din
şlefuirea cărbunelui negru, la urma urmelor poetul le recrează după tiparul inimii sale
proprii titlul poeziei lui Villon va fi “Marie, Maicăprea-curată” lar cele patru strofe
vor fi înlocuite printr-o singură strofă de 14 versuri răspândind fiecare mirezme tari
de paradis arghezian încât nici nu sunt socotite tălmăciri ci versuri scrise pe margini
de pagini, dialoguri ce ar corespunde unor stihuri inspirate după celălalt autor, gen
cunoscut sub formula “după”, cum e aici cazul, Fr. Villon:

Marie, Maică Prea-curată

Poţi tu să-mi spui, şoptind, ca’ntr’o poveste,
Atăta frumuseţe unde este,
Atăta gingăşie şi iubire,
De câtă lasă veacul amintire;
Frământ şi cântec şi mânie,
Şi-atâta nevinovătie?
Unde-i Thaisa de odinioară,
Ioana ciobăniţa, ostaşe şi fecioară,
Şi Heloiza, scumpă în zadar
Cinstitului părinte Abelar?
Unde-i murmurul fostelor pâraie:
Şi-al apelor clătite’n heleştaie,
Marie, Maică Prea-curată?
Dar unde-i şi zăpada de-altădată?”

***
Am făcut excursul respectiv în trecut şi pentru a arăta ca în acel titlu “În exil cu
Pamfil Şeicaru” pe lângă faptul că fără îndoială această mare personalitate e
personajul principal în prezentarea mea, mă voi referi şi la alte aspecte fie că sunt
direct legate de memoria marelui nostru înaintaş, fie că e un subiect mai aparte prin
care contribui întărind unele opinii ale talentatului ziarist şi scriitor, fie că îmi permit
să-mi exprim opiniile personale, independenţa de gândire mi-a fost întărită chiar de
Pamfil Şeicaru în corespondenţele noastre, fie prin lucrările sale, dar orientarea
respectivă urmărind adevărul o aveam săpată în inimă de când mă ştiu şi am pus
mâna pe condei.

Oprindu-ne la Pamfil Şeicaru aş mai vrea să adaog referitor la Traian Popescu -

fiindcă a colaborat şi maestrul întocmai ca mine cu acest personaj - era un Sancho
Panca, veşnic cu gândul la marea lovitură vieţii, la care nu a ajuns niciodată, dar pe
câte rele a bătut moneda, are şi reversul celălalt, a dus o activitate meritorie de editor,
ceea ce incumbă multe sacrificii pe care le-a făcut fără să-i asigure cel puţin un trai
liniştit, de unde goana lui de fiecare zi pentru a-şi asigura un trai, de la o zi la alta.

Adevărul este că exilul nu iubea cartea, cum a făcut-o şi în ţară în timpul dintre cele
două războaie mondiale când un Sadoveanu sau Bacovia trebuiau să lucreze ca
funcţionari, nu prea mari în grad, pentru a-şi asigura existenţa. Ori, cum cheltuielile
pentru a edita o carte au rămas la fel de costisitoare, pe lângă un număr mult mai mic
de cumpărători ca în România interbelică, meseria de editor în exil însemna să te
condamni la un faliment sigur, ori Traian Popescu a fost atât de abil încât a evitat
acest sfârşit fatal, indiferent de procedeele aplicate pentru a supravieţui. A nădăjduit
că publicând lucrările, sigur de mare valoare ale lui Pamfil Şeicaru, din această cauză
l-a şi editat ca legionar cu pretenţii, dar speranţele lui de câştig nu s’au împlinit. Mai
mult, unii aveau o reprezentare total falsă asupra activitaţii lui. Ar fi să-l dau de
exemplu pe Vintilă Horia care stătea foarte bine în centrul Madridului fără să-i fi dat
un leu lui Traian Popescu, pentru că i-a editat în româneşte cartea, Dumnezeu s’a
născut in exil. Totuşi i-a făcut imediat după apariţia cărţii propunerea să se
pregătească pentru a doua ediţie, pe când Traian Popescu mi-a arătat că din 500 de
exemplare din prima ediţie nu a vândut nici zece, deşi a trecut un an de la publicarea
cărţii.

Personal nu l-am putut ierta pe Traian Popescu pentru cel puţin necuvenita faptă cu
care mi-a răsplătit sprijinul, nu tocmai de neglijat, pe care i l-am dat ca editor - voi
vorbi de ea când îi va veni rândul - dar teamă-mi este că posteritatea va trece peste
micile sau marile sale potlogării şi-l va admira pentru activitatea sa editorială,
întradevăr de-o deosebită valoare, chiar dacă el nu cred că a citit de-alungul vieţii sale
o singură carte. Dar tocmai aici se află miracolul acestui caz, Traian Popescu.

Iar ca şi Sancho Panca şi el în loc de orice studiu a preferat ca să-şi petreacă orele
libere la pescuit în lacul de lângă casa lui de vacanţă, pe care nu mi-a arătat-o
niciodată, sau să stea pur şi simplu cu burta la soare neocolind ca stimabilul
Gargantua lui Rabelais, pocalul cu vin, iar când avea ocazia, însoţit de un grătar bun,
pregătit la iarbă verde să-i curgă, după consumarea lui, mierea din gură.

Traian Popescu a publicat o serie de cărţi fundamentale pentru cultura românească,

într-o ediţie de exil - dar avea unele şi de lux - pentru lectura exilaţilor, să nu-şi uite
cumva originile sacre de unde au plecat. Astfel a făcut să apară Istoria Românilor de
A.D. Xenopol din limba franceză în română tradusă de N. St. Govora, Istoria
Literaturii Române în 2 volume de D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu de
acelaşi autor, Dacia de V. Pârvan, Amintiri din copilărie de Ion Creangă, La grande
Thrace şi Ştefan cel mare de profesor Al. Boldur, Precursorii de Oct. Goga, Răscoala
în 2 volume de Liviu Rebreanu şi încă alte multe lucrări dintre care nu pot lipsi
Parentalia, hommenaje al Emperador Trajan text spaniol de V. Pârvan cât şi
volumele de poezii ale lui Aron Cotruş, Intre Volga şi Mississipi, Rapsodia iberică,
Rapsodia valahă, Ţara, Eminescu, Cântec lui Ramon Lullşi altele. Vom mai aminti
publicarea în editura Dacia, cum se numea la început, a cărţii lui Ion Cârjă:
Întoarcerea din Infern(1969).

În acelaşi timp apar şi unele memorabile cărţi semnate de Pamfil Şeicaru ca Istoria
partidelor Naţional, ţărănesc şi Naţional-ţărănesc, 1963 (din păcate, din prefaţa la
care maestrul ţinea atât de mult s’au omis multe pagini valoroase) şi Karl Marx:
Însemnări despre români, texte inedite, cu comentariul aparţinând marelui ziarist
român. Au mai apărut câteva broşuri politice dar fiindcă Pamfil Şeicaru nu le preţuia
în mod deosebit nu le mai cităm. În anii următori primei cărţi mai sus citate, Pamfil
Şeicaru publica în Editura Carpaţii condusă de Traian Popescu o serie de portrete ale
unor personalităţi pe care el a avut ocazia să le cunoască mai de aproape. În
zugrăvirea lor autorul ni se prezintă ca un adevărat Plutarh, înzestrat cu un puternic
talent literar, de unde evocările reuşesc să sublinieze tot ce au mai characteristic,
personajele sale, care nu sunt eroi de Carlyle idealizaţi, ci apar în faţa noastră ca
oameni depăşindu-şi mereu condiţia umană; fără să fie prin asta zei, ci semenii noştri
sublimi, coborâţi din Walhala lor românească trăiesc încă o dată sub condeiul dătător
de viaţă a nobilului lor contemporan. Cităm: Octavian Goga: Poesie şipolitica, A.C.
Cuza, Un singuratec: C. Stere (1956), Tudor Arghezi (1958). În plan, Pamfil Şeicaru
avea de gând să publice până la 60 de portrete sub titlul: Fuit Quondem Ileoneum (A
fost cândva cetatea Ilionului) titlu sugestiv dacă ne gândim ce a ajuns cetatea distrusă
a Troiei, nu mai după câţiva ani).

Desigur, citind lucrările din exil ale maestrului mi-am putut da seama de valoarea
acestui cărturar deosebit, cunoscător ca nimeni altul a epocii noastre interbelice,
politice şi culturale, de el sigur am auzit de la cei mai în vârstă, care au trăit epoca
interbelică alături de el, dar după 23 August 1944 nu am mai avut ocazia să-l cunosc
cu adevărat ci numai din ce scriau despre el, mistificând adevărul, slujitorii regimului
comunist, întrupare el însăsi al minciunii si imposturii.

Prin urmare, având adresa lui de la München, dacă bine îmi amintesc de la Traian
Popescu, i-am scris interesându-mă adevărul asupra legăturilor sale cu romanul
Gorila al lui Liviu Rebreanu, pe care Fanny Rebreanu în memoriile sale susţinea că
marele romancier a trebuit să-i modifice acţiunea în urma ameninţărilor marelui
ziarist cu pretenţia să i se arate versiunea finală, cea pozitivă a romanului, ori după
descriere, fără să-l numească, el nu putea fi decât Pamfil Şeicaru, la fel amintit şi de
G. Călinescu după cum urmează: “E foarte probabil că figura lui Pahonţu a fost
inspirată de acelaşi cunoscut gazetar în viaţă la care se face aluzie şi în romanul Jar.
Romancierul n’a putut să inventeze şi apare clar atenuarea liniilor, din temerea de a
nu fi prea străveziu”.

Şi cum îi este obiceiul criticului impresionist, consideră că Pahonţu are aspectul unui
erou balzacian, ceea ce este mai mult ca drept, dar Călinescu încă ştie ca ceea ce a
susţinut dimineaţa poate fi contrazis seara (vezi principiile sale de estetica), se
răzgăndeşte şi recurge la paradoxul absurd că acest erou balzacian rămâne amorf fără
consistenţă fiindcă nici nu e lăsat să aibă atitudini semnificative, o afirmaţie scoasă
din buzunar, fără nici o acoperire.

I-am scris maestrului că intenţia mea era de a elucida problema respectivă, fără a mă
gândi că de-aici se va naşte o corespondenţă atât de prodigioasă, asta fiindcă aşa a
vroit şi simţit dânsul, dovadă că nici n’am păstrat scrisoarea primă pe care i-am
adresat-o.

Pe de altă parte incă din 1992 în Editura Europress din Bucureşti au fost publicate
Scrisorile din emigraţie scrise de Pamfil Şeicaru istoricului din ţară Radu Valentin,
din care se poate deduce eronat că marele ziarist, prin diferitele legături cu anumiţi
istorici şi oameni supuşi regimului comunist, este el însuşi un om al Bucureştiului,
fiindcă el nu putea ajunge la poporul român decât prin intermediul partidului
atotstăpânitor, chiar şi pe inimile oamenilor. Aşa dar, corespondenţa dintre noi, astăzi,
îmi apare şi ca o replică dată interpretării încetăţenite de caracuda exilului că Şeicaru
s’a întors cu faţa spre răsărit, de unde la început între mine şi marele ziarist existau
diferenţe manifeste privind felul cum vedeam fiecare din noi orientarea sa ultimă spre
ţară comunistă, fiindcă alta nu exista, decât cea ţinută în lanţurile întunericului.

Din toate aceste cauze în paralel cu scrisorile maestrului am publicat şi unele scrisori
de-ale mele, atâtea câte s’au păstrat fiindcă pe-atunci nu dădeam importanţă decât
ideilor lui pe care nu mă gândeam că odată va trebui să le public, mai ales după
apariţia scrisorilor sale din “emigraţie”, apărute în 1992. Interesant că aşa cum se
întâmplă şi astăzi în continuare, cei din ţară nu erau şi nu sunt interesaţi să afle ce
cuprinde o corespondenţă diferită de cea publicată în 1992, asta fiindcă ipso facto ea
stătea cel puţin sub controlul cenzurii comuniste. Prin urmare, cei din ţară cautau să-l
manipuleze pe Pamfil Şeicaru în sensul că dacă el din exil a ajuns să aprecieze
“cuceririle” comunismului ce mai puteau face ei aflaţi direct sub cnutul Leviatanului.
O disculpare penibilă, uşurând menţinerea la putere ale aceleaşi mentalitaţi cu
expunerea unor idei care altfel nu ar trebui să intereseze pe nimeni înafara celor ce
continuă interesaţi să reîinvie împărăţia bolşevică de ieri, sabotând spiritul a ceea ce
ar însemna înălţarea unui altar de credinţă nouă.
Deci, corespondenţa mea cu Pamfil Şeicaru nu vrea să fie o polemică adresată
istoricilor români, doritori sa-şi păstreze o catedră sau chiar pâinea cea de toate zilele,
recurgând la nişte convenienţe venite din afară, ci în primul rând doresc să
demonstrez că marele ziarist şi scriitor a gândit mereu aşa cum îmi scria mie, eliberat
de toate dogmele comuniste, în bună parte impuse şi lui, de la inimă la inimă, rămas
credincios principiilor în numele cărora a acţionat o viaţă întreagă, propria sa
conştiinţă refuza să stea în solda cuiva, aşa cum o vom demonstra în paginile cărţii de
faţă.

Am siguranţa, de altfel voi arăta acest lucru până la urmă, am reuşit să-l conving pe
Pamfil Şeicaru, întărit şi de evidenţa realităţilor, să se ferească de cei ce l-ar convinge
să facă unele compromisuri din care n’ar avea ce câştiga decât să-şi ştirbească
prestigiul propriu, în viaţă dar mai ales postum.

Am satisfacţia platonică, desigur, de a-l fi înrâurit să nu ieie unele hotărâri pripite

deci decisive pentru el. Nu urmăresc să-mi argumentez rolul jucat pe lângă maestru,
dar în momentul când am intervenit în viaţa lui se afla la o răspântie de drumuri încât
firea lui puternica a fost pusa la grea încercare, împrejurare favorabilă pentru a-l
sfătui să nu cumva să se întoarcă în România, susţinut de aşa argumente tari că el
însuşi s’a convins că ar face o greşală şi în acest fel îmi confirma părerile de la
început aliniate pe acest drum.

Voi mai arăta de ce G. Calinescu avea dreptate că Pahonţu-Şeicaru din Gorila lui
Rebreanu corespundea unui tip de erou balzacian, cu o consistenţă autentică aşa cum
numai genialul scriitor francez ştia şă construiască. Se înţelege că impresionistul
critic angajat pe alte drumuri mai întortocheate şi-a dat seama de gafa facută şi a
revenit în speranţa că nu va fi prea tare mustrat de cei ce gândeau la fel ca el.

Ori eu ţin să demonstrez că acest erou balzacian, Pamfil Şeicaru, cu un caracter

pasional-volitiv nietzschenian nu şi-a pierdut demnitatea umană, cu măreţie legată de
el, nici în ultimii ani de viaţă sau mai precis până în clipa când inima lui a încetat să-i
mai bată în piept, în timp ce un exil fără identitate anumită, dacă îi exceptăm pe
trimişii Bucureştiului, au aruncat oprobiul public asupra aşa zisei trădări a lui Şeicaru.

De fapt, societatea interbelică şi-a găsit urmaşii săi tot atât de dubioşi în a da verdicte
definitive necorespunzătoare celui mai minim adevăr şi în acest mod să stigmatizeze
nemeritat un om a cărui personalitate creatoare cinsteşte neamul din care el se trage.

Nu fac o apărare subiectivă a unui mare român, de care sigur nici nu are nevoie, ci
caut să deşluşesc, aducând la lumină ADEVĂRUL, să-l despart dând la o parte toată
zgura minciunii şi a delaţiunii de idei.

Încă o dată se adevereşte că pentru un om ales destinul de a fi român e un supliciu

major, adăogat exilului, oricum greu de suportat.
În cursul istoriei noastre crunte, Miron Costin, Constantin Brâncoveanu şi atâţia alţii
dintre ei, să nu-i uit pe Mihai Eminescu până la Nicolae Iorga şi Ion Antonescu au
fost ucişi fizic, pe când în cazul lui Pamfil Şeicaru s’a încercat o ucidere spirituală,
mai rea decât moartea în sine!

CORESPONDENŢĂ CU PAMFIL ŞEICARU

- note şi comentarii -

(1) Scrisoarea lui Pamfil Şeicaru din 2 Oct. 1976

Stimate dle Vuia

Vă răspund scrisorii dtale cu data de 1 Oct.

Încep cu amintirile lui Fany Rebreanu.

Citind scrisoarea dtale mi-am amintit de o satiră a lui Grigore Alexandrescu “Minuni
în vremea noastră nu văd a se mai face”: Realmente este un miracol că Fany
Rebreanu să-şi scrie amintirile. În lunga mea carieră de gazetar - voi împlini în 1978,
60 de ani de exercitarea profesiei, 12 ani am făcut, în afară de articole cu caracter
politic, cronică dramatică. Ori în această lungă durată nu am avut prilejul să-i pot
consacra măcarun rând actriţei Fany Rebreanu pentru simplu motiv ca nu i se
încredinţa nici măcar un rol cât de modest în distribuţia sutelor de piese reprezentate.
Îmi amintesc că în 1924, Al. V. Valjean, marele avocat era director al Teatrului
Naţional, îmi mărturisea greutatea pe care o avea de a satisface o rugăminte pe care i-
o făcuse Liviu Rebreanu de a distribui şi pe Fany într-o piesă. Bietul Valjean nu
izbutea să-i dea un rol, socotind-o total lipsită de talent. Ori greu de crezut că Fany şi-
a găsit la o vârstă înaintată, în 1965-1968 ar fi avut între 72-75 de ani, o vocaţie
literară. De altfel reese şi în explicaţia pe care o dă insuccesului romanului Gorila,
“datorită intervenţiei unui mare director de ziar care simţindu-se vizat îl obligă pe
scriitor să-şi schimbe opera după cum i se dictează”. Prea puţin măgulitoare,
prezentare a lui Liviu Rebreanu care de teamă îşi creia romanul cum i se dicta. Blata
Fany a semnat ceea ce altul care pe notele ei nevoiaşe, i-a modificat literar textul.

Între mine şi Rebreanu relaţiile au fost amicale. Nici nu puteai să te cerţi, cu Liviu,
fire tare potolită. Prin 1931, dacă memoria nu mă înşeală, la mine acasă s’a făcut
lectura piesei lui Gib. Mihăescu “Pavilionul umbrelor” la care am invitat pe Liviu
Rebreanu, la acea dată director al Teatrului naţional. Mărioara Ventura ceruse o piesă
originală pe care s’o înterpreteze. Liviu a acceptat, după lectură să se prezinte piesa
lui Gib Mihăescu cu Mărioara Ventura ca protagonistă. Şi nici într’o împrejurare
relaţiile noastre n’au fost schimbate. Acaparat de Curentul şi ulterior s’au mai adăogat
două ziare Evenimentul şi Rapid plus Curentul Familiei, era explicabil de ce nu mai
aveam legătură cu mişcarea literară. Abia în 1940 (n.n. cum cartea a apărut în jar.
1941, articolul maestrului nu putea fi datat decât cel mai devreme cu 1941) am
publicat în Curentul un lung articol (patru pagini de ziar) consacrat “Istoriei
Literaturii Române” de Călinescu cea mai neruşinată batjocură a unor mari figuri ale
culturii româneşti. Cel mai mare filozof al Românilor era Cilibi Moise un evreu
vânzător ambulant la Focşani care nici nu ştia să scrie, îşi dicta cugetările zeţarului.
Ce deosebire este între un avocat şi o roată care scârţâie? Pe avocat trebuie să-l ungi
ca să vorbească şi roata s’o ungi ca să nu mai scârţăie.

Pentru neruşinatul Călinescu filozoful Conta “scrisese o filozofie de băiat de popă”.

Vei înţelege acest dispreţ dacă îţi voi spune că Vasile Conta a ţinut un lung discurs în
1878 la modificarea articolului al 7 din Constituţie combătând încetăţenirea în masă a
Evreilor. Călinescu îşi asigura situaţia pentru epoca Anei Pauker. Nega valoarea
literară a Istoriei Românilor sub Mihai Viteazul de Bălcescu. Şi ca să-ţi dai seamă de
cutezătoarea neruşinare a individului, scriind despre geniul pustiu a lui Eminescu a
publicat o serie de fotografii ale eroului Avram Iancu în faza dureroasă a epocii în
care cu mintea rătăcită de durerea provocată de ingratitudinea Vienei, rătăcea prin
munţi ogoindu-şi durerea cântând din fluier. Constanţa Hodoş a evocat popasul lui
Avram Iancu în satul ei. Era o copilă de geniu. În jurul lui Iancu tot satul era strâns şi
plângeau în timp ce Iancu îşi spovedea durerea prin arii pe care el le creia.

Bineînţeles că la articolul meu de stăpânită analiză, n’a cutezat să răspundă. Asupra

lui Vasile Conta am citit un studiu admirabil publicat în 1965 sub regimul comunist
de un tânăr Gogoneaţă.

Din ce mi s’a spus în acest roman Gorila, Liviu Rebreanu a căutat să-l defăimeze pe
Nichifor Crainic cu care avusese în 1928 un conflict. Dar contribuţia memorialistică a
actriţei Fany Rebreanu nu face decât să se încoloneze în atacurile ce s’au dat
împotriva mea după 23 August 1944. Toate m’au lăsat indiferent. A fost o vreme în
care a ataca pe Şeicaru creia o notă de antifascism bine apreciată la partid. Eu am fost
condamnat la moarte la 21 Mai 1945 din ordinul expres al Moscovei. Cred că eşti
lămurit.

În ce priveşte Istoria Presei o am în manuscris. Cum am scris-o în 1950 când stăteam

la Palma de Mallorca, rectind-o mi-am dat seama ca nu este suficient de documentată
şi îmi rezerv s’o revizuiesc când termin publicarea în germană a unor serii de cărţi. Îţi
voi trimite o broşură “Davai ceas” pe ziua de 30 Sept. Nu ştiu dacă ai citit “La
Roumanie dans la Grande Guerre” o lucrare de 500 de pagini apărută în 1969 la
Paris. Dacă te interesează voi cere editorului un exemplar dar te previn costă 40 de
mărci. Broşura s’o socoteşti ca o atenţie prietenească.

Ţim să-ţi atrag atenţia că bunicul tatălui meu a venit pe la 1820 cu oile de pe Târnave
din satul Şeica, se numea Petru Şeicaru. S’a aşezat în judeţul Buzău la satul Moisica.
Era o regiune de păduri de frasin şi avea poiene cu iarbă tare placută oilor. Precum
vezi Transilvania a colonizat Vechiul regat; judeţele Prahova, Buzău, Râmnic, Brăila
şi Ialomiţa.
În bună parte locuitorii sunt originari din ciobanii care au coborât la câmpie. Nu mai
vorbesc de Dobrogea în care imensa majoritate a Românilor este din Transilvania.
Dta ai un nume tipic transilvănean.

Îţi voi anunţa la timp cărţile şi editura germană la care vor apărea în cursul
începutului de Noiembrie: Naţionalităţile şi Rusia sovietică o lucrare de 450 de pagini
şi la sfârşitul lui Decembrie “Finlandizarea Europei-Conferinţa de la Helsinki-Yalta”.

Aş vrea să ştiu oraşul Giessen în ce parte a Germaniei este situat în raport cu

Muenchen. Aş mai vrea să ştiu ce specialitate ai ca medic. Cine ştie dacă nu voi face
cândva apel la dta?

Până atunci în speranţa ca voi avea plăcerea să vă cunosc şi personal, te rog primeşte
o caldă strâgere de mână
al dtale Pamfil Şeicaru

Note şi comentarii

Răspunsul lui Pamfil Şeicaru dat scrisorii mele, a fost mai mult decât surprinzător:
marele ziarist se arăta gata de a-mi fi partner stabil de corespondenţă, întrecându-mi
toate aşteptările. Personal m-aşi fi mulţumit cu un simplu răspuns, dar foamea şi setea
lui după oameni cu care să stea de vorbă, având un anume nivel cultural era de
nestăvilit. Nietzscenianul din el supus voinţei la putere, desigur că era dublat de o
mare dragoste de viaţă reprezentată de lumea pusă în discuţie, a ideilor.

Rezumându-mă la întrebările ce i le-am scris, bine se observă că mi-a dat la fiecare

un răspuns, fără să-mi fie greu sa constat, după cum se va vedea, că a făcut-o cu
deplină sinceritate.

Dacă la aprecierile privind pe Fany Rebreanu, devenită scriitoare la vârsta trecută de

70 de ani, cât şi asupra limitelor sale de artistă nu mai avem nimic de adăogat, la fel
de juste ne apar părerile autorului nostru deloc măgulitoare în legătură cu prezentarea
de catre soţia sa a unui Rebreanu care din teamă îşi modifica romanul după cum i se
dicta.

Menţionează, relaţiile sale cu Liviu Rebreanu au fost întotdeauna amicale şi îşi

aminteşte că în anul 1931, dacă asupra datei memoria nu-l înşală, la el acasă s’a făcut
lectura piesei de Gib Mihăescu, Pavilionul umbrelor, pe atunci directorul Teatrului
naţional a fost Liviu Rebreanu de unde se explica prezenţa sa la respectivul
eveniment. În această calitate după lectură el a acceptat să fie jucată având în rolul
principal pe Mărioara Ventura. Deşi timp de 12 ani, din anul 1918, P. Şeicaru pe lângă
articole politice a scris şi cronici dramatice, prin apariţia Curentului şi ziarelor
Evenimentul şi Rapid, plus Curentul familiei, s’a depărtat de viaţa literară, deci
treptat şi de Liviu Rebreanu. Dar cum i s’a spus în romanul Gorila, Rebreanu a căutat
să-l defăimeze pe N. Crainic cu care avusese, în 1928 un conflict.
E locul să insistăm puţin asupra acestui capitol, nu tocmai plăcut pentru marele
romancier, mai ales că apogeul ciocnirii cu N. Crainic a fost atins în 1931, an în care
se realizează lectura piesei lui Gib Mihăescu, în prezenţa lui Rebreanu în casa lui
Pamfil, încă o dovadă că la respectiva dată nu putea fi vizat el, ca participant activ în
atacul respectiv.

Faptul că N. Gheran, alături de Crainic îl aminteşte şi pe Şeicaru printre dirijorii din

umbră ai polemicii, ne demonstrează că nu numai Fany Rebreanu se încolona în
atacurile date împotriva lui Şeicaru, dar după 23 August a existat o epocă în care a-l
defăima pe marele ziarist însemna o notă de antifascism apreciată de partid, dar ea
intrase şi în gândirea de rutină a literaţilor şi istoricilor, asociind numelui său cinismul
şi venalitatea, fiindcă şi-a pus condeiul – ceea ce era de neiertat pe acele vremuri
întunecate – în slujba ideilor de dreapta susţinând dictatura antonesciană.

Trecând peste micul accident tendenţios prezentat de N. Gheran, e cazul să se ştie ca

într’o presă democrată, atunci când autorul îsi semna articolul el era responsabil
pentru el şi nu directorul publicaţiei, cum se întâmplă în comunism, acesta din urmă
reprezentând mâna lungă şi atotştiutoare a partidului, drăguţul de el. Directorul, forţat
să facă faţă atâtor obligaţii legate de buna funcţionare a patru publicaţii, dădea o
anumită libertate colaboratoriilor săi, înlăturată în presa controlată de aproape de
cenzura puterii, inclusiv de publicare mai ales când era vorba de un personaj ca şi
Crainic de care îl legau relaţii vechi de bună convieţuire ziaristică. Aşa se explica de
ce de pildă, indiferent de sentimentele avute pentru Rebreanu atunci când Romulus
Dianu i-a prezentat ca document istoric scrisoarea lui Rebreanu adresată lui Ion
Slavici pentru a fi angajat la “Ziua”, organ finanţat de nemţi, ca redactor şi translator,
după ce consultă diferiţi specialişti pentru confirmarea autenticităţii actului dat,
Pamfil Şeicaru era obligat să publice articolul respectiv, dând dreptul la replică celui
împricinat. (Acest principiu sfânt călcat în România de astăzi nu numai de presă dar
şi de posturile de televiziune ne demonstrează încă o dată că obiceiurile comuniste,
totalitare sunt în continuare mai mult decât respectate de culturalnicii ajunşi la
putere).

Oricum Liviu Rebreanu răspunde, însfârşit, prin trei articole toate din aprilie 1931:
Cine-i Nichifor Crainic? (Adevărul literar şi artistic, 5 Aprilie 1931), Cazul dlui
Nichifor Crainic, (Adevărul, 9 Aprilie 1931, reprodus a doua zi în Dimnineaţa) şi
Un ultim răspuns (Adevărul, 23 Aprilie 1931) când după mărturisirea chiar a lui
Rebreanu, Crainic nu mai combate la Şeicaru, fiindcă nu e văzut prea bine la Palat, ci
la Universul.

Conflictul e regretabil şi fără îndoială a fost iscat de Crainic, încurajat de o serie de

intelectuali inclusiv ziarişti care nu vedeau cu ochi buni, ascensiunea unui ardelean în
principalele posturi de conducere ale culturii româneşti. (De necrezut dar adevărat, în
anii lui 60, fratele mai mic al marelui romancier, angajat ca cercetător principal la
Academia română, continuă să-l defăimeze pe Liviu Rebreanu în cel mai neomenesc
mod, uitând ca toate greşelile ce, eventual, le va fi savârşit în viaţa lui, devin mărunte,
lipsite de orice importanţă înaintea unicei creaţii rebreniene, reamintindu-ne că şi
soarele îşi are petele sale. Nu de mult, mi-a fost dat să aud din partea unei năsăudene
reproşul adus memoriei lui Liviu Rebreanu că nu şi-a ajutat la bătrâneţe mama, când
avusese nevoie de ajutorul lui. Un lucru cel putin nereal, odată ce una din suroriile
scriitorului a întrat prin căsătorie într’o familie bucureşteară bine înstărită, descrisă de
altfel în romanul Răscoala).

Dar oare faptul că Dostoievski a fost un mai mult decât pasionat adept al jocurilor de
noroc i-a diminuat din prestigiul de mare scriitor, nu numai al Rusiei?

Doar la noi un G. Calinescu în Viaţa lui Creangă insistă în mod exagerat asupra unor
defecte trupeşti ale humuleşteanului cu scopul de a-l diminua negustându-i, el
orăşeanul Ioanide ţărănismele primitive, scăldat “în noroiul cel mai de jos” (N.
Timiraş). Dar oare aceluiaşi Dostoievski i-a prejudiciat ca scriitor faptul ca a suferit
de epilepsie ori din contra?

Rebreanu s’a ferit timp de doi ani să răspundă atacurilor înjurioase dar după ce chiar
Gândirea însăşi devine pilonul loviturilor duse împotriva sa, el nu mai putea să tacă în
continuare.

Deşi nici romancierul nu îmbracă mânuşi fine de mătasă, pentru el vorbeşte admiraţia
avuta înaintea declanşării conflictului, pentru Gândirea şi poezia lui Crainic.

Mobilul spurcatei polemici nu întârzie să apară după publicarea documentului prin

care Nichifor Crainic prezintă fişa de poliţie a inculpatului scriitor însoţită de
amprentele sale digitale din 1910, la care Rebreanu va trebui sa facă anumite referinţe
biografice.

Astfel scrie, acesta din urmă, pentru a despovăra pe tatăl sau, învaţător cu nouă copii,
a urmat cariera militară. Absolvind Academia militară, ajunge sublocotenent activ
într’un regiment unguresc de infanterie. Curând părăseşte armata lucrând ca mic
funcţionar, pentru a rezista în ţară, până îşi va găsi un mijloc de existenţă. Deci, când
a avut suma adunată, a plecat în România, acolo prin sprijinul lui Mihail
Dragomirescu a putut să lucreze la diferite ziare, scoţându-l din mizeria iniţială. În
Febr. 1910, este arestat şi anchetat de Siguranţa Statului, ca la mijlocul lui Iunie să fie
predat autorităţilor ungureşti şi dus la tribunalul din Gyula. Acolo a fost învinuit ca în
timpul cât a fost în armată a deturnat 500 de coroane. De fapt în 1907 însărcinat cu
conducerea popotei a avut o pierdere de 500 de coroane realizată din administrarea
aplicată banilor alocaţi. Raportând pierderea i s’a cerut să înlocuiască suma pierdută,
dar trecând în România, fără să-şi fi achitat datoria, zugrăvit ca şovin periculos a fost
condamnat la trei luni închisoare ca după vreo două săptămâni, sentinţa să fie anulată
şi scriitorul pus în libertate.

Analizând la rece lucrurile, pe vremea când încă eram aliaţii Austro-Ungariei, faptul
că un supus al acestui stat a trecut în România uitând să-şi plătească datoriile,
justifica oarecum procesul intentat, mai ales ca scriitorul n’a putut da socoteală
despre modul cum s’au pierdut cele 500 de coroane. Gurile rele susţin şi astăzi ca în
tinereţe Rebreanu ar fi avut patima jocului de cărţi, la care ar fi pierdut suma
respectivă. De altfel însuşi Rebreanu, prin figura lui Titu Herdelea nu s’a descris în
romanele sale drept un tip prea moral.

În fapt, tocmai pe baza legăturilor amicale româno-ungare, s’ar fi cuvenit să i se

trimită învinuitului întâi o somaţie şi numai dacă cel vizat n’ar fi reacţionat să fi
început urmărirea penală. Ori cum încă la Bucureşti i s’au făcut formele de puscăriaş,
fotografiat i s’au luat amprentele digitale, pentru noi este o dovadă că la urma
urmelor întregul demers de expulzare se bucura de sprijinul unor denunţători români,
astfel că s’au aplicat măsuri ca întocmirea fişei antropometrice aplicate ca unui
criminal de drept comun total disproporţionate faţă de valoarea sumei, care nici n’a
mai fost luată în discuţie odată cu eliberarea din închisoarea maghiară a scriitorului.

Din Septembrie 1931 Rebreanu se va mai vedea pe coridoarele tribunalului cu N.

Crainic într’un proces intentat de cel de al doilea dar nu se ştie dacă s’a renunţat la el
sau s’a ajuns la darea unui verdict. Deci, era vorba de N. Crainic şi nu de Pamfil
Şeicaru.Întreaga chestiune va fi reluată cu ocazia primirii scriitorului ca membru al
Academiei române dar, se zice mai târziu sub cupola veneratei instituţii cei doi şi-au
dat mâna, Crainic susţinând ca s’au porcărit destul, să nu mai fie supăraţi dar
Rebreanu i-a dat replica meritată: “Nu, pardon, tu ai fost porc! Şi nici azi nu ştiu
pentru ce. Eu n’am făcut decât să ripostez târziu.”Dacă întâmplarea a avut loc, nu
ştim, l-am citat şi de data aceasta pe N. Gheran, un judecător nu prea obiectiv al
faptelor dar aici îi dăm dreptate că Rebreanu nu a spus decât adevărul.

Şi să recunoaştem oricât l-am admira pe Crainic de data aceasta era vinovat de a fi

stârnit a furtună într’un pahar cu apă, dar cu mult rău făcut adversarului său, în
numele unei moralităţi şubrede care nu putea să ierte un păcat al tinereţii şi acela
rămas până astăzi neelucidat.

În legatură cu scrisoarea publicată de R. Dianu adresată de Rebreanu lui I. Slavici

pentru a-l angaja la Ziua ca redactor şi translator, înainte de a condamna va fi necesar
să ne referim la unele evenimente nu lipsite de importanţa lor. Astfel în timp ce
nemţii au ocupat Bucureştiul şi ca prin minune soţia sa Fany a reuşit să salveze
manuscrisul capodoperei Ion să nu cadă în mâinile lor, în cercurile româneşti
Rebreanu era insultat că ar fi spion al armatei de ocupaţie, aşa cum o descrie chiar el,
într’o nuvelă ceva mai lungă, de ce?

În acest sens după pacea de la Buftea, Rebreanu ameninţat din toate părţile se înţelege
ca a căutat sprijinul bătrânului scriitor ardelean, astfel că scrisoarea respectivă nu
constituie un act de trădare cum a fost prezentată ci demonstrează situaţia tragică în
care se afla marele romancier, datorată aceloraşi feţe palide care i-au provocat
expulzarea din România şi care-l ameninţau să nu-şi mai poată câştiga în mod cinstit,
datorat cabalei lor mizerabile, minimul necesar pentru traiul său zilnic.
Prin urmare Pamfil Şeicaru avea dreptate atunci când în scrisoarea ce mi-a adresat-o
susţinea ca nu el se afla într’un grav conflict cu Liviu Rebreanu ci teologul cu
veleităţi de ziarist, N. Crainic.

În ce priveşte problema romanului Gorila, aceasta e mult mai complexă.

Liviu Rebreanu după polemica dusă, nu putea avea păreri bune despre Crainic, pe
care le-a exprimat şi public dovedind că nu se teme de el şi în niciun caz nu ar fi
schimbat acţiunea romanului Gorila, în care nici nu putea spune mai mult decât a
făcut-o în cele trei articole răspunsuri date adversarului său. De pilda: “Dl. Nichifor
Crainic deşi profesor de teologie (va fi interesant de lămurit cum a putut ajunge
clientul cârciumilor din Viena, educatorul viitorilor preoţi români) nu-şi poate lepăda
obârşia ţigănească pe care a trădat-o totuşi pentru a deveni “moralizatorul” neamului
românesc.” Sau: “este clientul tuturor cârciumilor şi tavernelor, în stare de ebrietate a
insultat o doamnă, într’un local, fiind apoi bătut de soţul doamnei jicnite; în cabinele
particulare, cu femei de stradă, procură scene de exbiţionism sadic, oferindu-se pe
sine însuşi în spectacol...”.

Cu asemenea aprecieri nu prea măgulitoare, N. Crainic nu putea ajunge eroul

principal al Gorilei, nu corespunde tipurilor rebreniene, cu evidentă nuanţă mitică,
după cum am arătat într’altă parte, putea eventual să joace un rol secundar, Pirgu nu
se bucura de favoarea geniului lui Rebreanu.

Mai departe, N. Crainic nu s’a remarcat ca un mare ziarist, fără să-i negăm talentul şi
în acest domeniu dar sigur nu era cap de serie. De ar fi fost el subiectul Gorilei nu
putea să reprezinte exclusiv politicianismul ci înaintea lui, mediul intelectual de la
Gândirea şi să arate cum poate să urce un intelectual treptele academice, aşa dar
descrierile trebuiau să cuprindă alte obiectivări, în sectoare total diferite de lucru.

Nu ne e greu să admitem că Fany n’a citit Gorila ci i s’a spus ca e nerealizat şi că

eroul principal Pahonţu ar corespunde marelui ziarist, iar în ce priveşte intervenţia lui
asupra marelui nostru romancier e imaginată deoarece Rebreanu ar fi refuzat să-şi
schimbe acţiunea Gorilei, indiferent cum s’ar fi numit marele ziarist, Crainic sau
Şeicaru.

Dar confuzia de care se face vinovată Fany Rebreanu are loc atunci când nu eşti
stapână pe ideile tale, şi le însuşeşti de la o a doua persoană nu tocmai binevoitoare,
probabil că şi ea executa un ordin care nu se discută ci doar se execută.

Căci dacă N. Crainic nu poate fi modelul lui Pahonţu din Gorila, nu există
posibilitatea decât că el întrupează ca personaj de roman rebrenian pe Pamfil Şeicaru,
bine cunoscut de Rebreanu atât din spusele sale cât şi urmărind de aproape articolele
sale din Curentul.
Aşa dar eroarea fundamentală a soţiei romancierului constă, în principal, în faptul că
se referea, de-acum la lucruri şi oameni de care îi lipseau cele mai elementare
cunoştinţe.

Astfel, romanul Gorila nu e deloc nereuşit tocmai din cauză că eroul său principal
Pahonţu, îl are drept model întradevar pe cel mai mare gazetar al nostru, el merită
denumirea de mare ziarist, şi acesta este, incontestabil Pamfil Şeicaru. Se înţelege că
în aceste condiţii, neretuşate în culise, el nu avea de ce să pretindă ca Rebreanu să-şi
schimbe opera, aşa cum o doreşte, şi în consecinţă putem afirma că romanul Gorila
aparţine întreg creaţiei rebreniene aflată în perioada sa de vârf, de creştet.

Şi pentru a-mi demonstra ideile, să nu ramână simple enunţuri nefondate, voi relua
lectura romanului Gorila, hermeneutic aplicându-i o analiză de text cu atât mai
necesară cu cât despre această lucrare din cauze pe care sigur le vom cunoaşte nu
peste mult, s’au formulat păreri generale influenţate de apartenenţa de partid a
fiecăruia.

De la început aşi sublinia că am descoperit romanul chiar în biblioteca maestrului din

apartamentul său din Madrid de pe Av. Reina Vittoria, unde acuma de când P. Şeicaru
se mutase la Muenchen, locuia cel mai apropiat colaborator al său din exil, N. St.
Govora. Acesta din urmă când mi-a înmânat romanul, cerut de mine împrumut să-l
recitesc, fără să cunoască problemele ridicate de Fany Rebreanu în legătură cu aceast
roman, mi-a spus ca de la sine: “Pahonţu este tata Pamfil!” şi continuă de parcă i-ar fi
citit în inimă: “În împrejurările respective şi el ar fi procedat la fel”. Şi cine, oare, îl
cunoştea mai aproape decât Govora?

Pentru a ne da mai bine seama de profundele şi adevăratele semnificaţii ale romanului

Gorila de Liviu Rebreanu, considerăm că e locul să-i urmărim evenimentele cu
oamenii lor în plină mişcare.

Ne e greu să acceptăm că Pamfil Şeicaru nu ar fi cunoscut acţiunea şi conţinutul

povestirii în care îl găsim descris în cele mai veridice trăsături ale caracterului său, nu
mai că imaginaţia scriitorului l-a amestecat într-o naraţiune ce nu avea legătură cu
destinul marelui ziarist Şeicaru, cel ce n’a murit împuşcat de un tânăr frate de cruce,
cum se întâmplă în creaţia lui Rebreanu. În prima scrisoare ce mi-a adresat-o ca
răspuns, pentru a nu complica lucrurile s’a mărginit să-mi arate că el nu a avut niciun
conflict, niciodată cu Rebreanu şi prin urmare argumentările lui Fany Rebreanu erau
definitiv desfiinţate, mai ales că N. Crainic, aşa cum am văzut, în niciun caz
directorul Gândirii nu putea fi considerat, înainte de toate un mare ziarist.

În primul capitol “Întorsătura” are loc logodna lui Teofil Drugeanu cu fiica marelui
avocat Constantin Rotaru şi a soţiei sale Eva, (prilej prin care ni se prezintă elita
politiciană a vremii cum se cere de altfel unui roman zis cu temă politică).
Cu totul secundar ne apare perechea generalului Cornoiu şi a soţiei sale, căreia i se
atribuie ideea de a fi vorbit de o criză permanentă a omenirii, pe care Rotaru (înalt,
voinic, cu părul foarte nins şi cu faţa tinerească trandafirie, cu ochi albaştri
sentimentali) o completează, considerând că de fapt există o criză aproape endemică,
războiul mondial sfârtecat însuşi sistemul nervos al omenirii provocându-i o rană
morală. Dar ce e caracteristic acestui domn e tendinţa spre împăcare a lucrurilor, că
de fapt însăşi viaţa e mişcare şi zbucium, deci criză, numai moartea îi pune capăt prin
nemişcare şi inexistenţa.

Pe acest fond facem cunostiinţă cu Octavian Utalea, unul din cei mai mari industriaşi
ai ţarii, antisemit, căsătorit cu domnişoara Clarisa, fiica prea frumoasă a bancherului
Leopold Goldstein.

În fine apar şi Belcinenii întovărăăşiţi de doamna Teleman. Să reţinem descrierea

fostului de două ori ministru: “Era vanitos şi plin de încredere în propriile-i calităţi,
socotindu-se superior tuturor oamenilor politici. A intrat în politică imediat după
război. S’a înrolat în partidul naţional, nou la modă atunci, unde asistentul universitar
găsea mai uşor acces la posturile de comandă... Azi la patruzeci şi cinci de ani, era
profesor la facultatea de drept şi de două ori fost ministru. Părea mai tânăr, cu păru-i
negru fără un fir alb cu mustaţa retezată englezeşte, cu privirea fixă, iscoditoare
înăsprită de nişte ochelari cu ramele groase. O aroganţă calculată să-i sporească
demnitatea îi dădea o înfăţişare antipatică deşi se străduia, mai ales în saloane, să se
facă iubit printr’o afabilitate exuberantă. De origine modestă, tatăl său fusese un
sărman funcţionăraş la căile ferate îi plăcea să pozeze în senior; de aceea s’a însurat
tărziu, în ajun de-a deveni ministru, cu Cristiana Tomşa, mult mai tânără, dintr’o
familie mare şi cu zestre mare...”.

Cu deosebitul risc de a nu descrie toate personagiile, voi zăbovi la cel ce ne

interesează în mod deosebit, prezentat cu numele Toma Popescu-Pahonţu al cărui
portret se suprapune cu al lui Pamfil Şeicaru, la vârsta de 33 de ani, aşa cum a avut
ocazia să-l cunoască şi scriitorul ardelean: “... pe uşa mare, parcă ar fi fost împins şi
totuşi ţanţoş, un domn tânăr, înăltuţ, îmbrăcat într’un sacou sur închis, cu faţa
negricioasă dungată de sprâncene stufoase ce se îmbinau deasupra unor ochi
scânteietori, cu părul negru pieptănat lins pe spate şi descoperind o frunte largă,
frământată înainte de vreme”.

Fără îndoială e portretul fidel al lui Pamfil Şeicaru din tinereţe, păstrat în expresia lui
dominată până la bătrâneţe de o viguroasă juneţe, de unde i-am face o comparaţie
fiziognomică privind şi chipul lui Nae Ionescu stăpânit şi el de acelaşi fel de
sprâncene impregnând puternic şi expresia feţii filozofului.

Cum vom avea ocazia să arătăm şi în corespondenţa de faţă, duşmănia ziaristului

pentru filozoful român a rămas cu totul statornică, nezdruncinată de marea trecere a
timpului, ori personal aş sublinia că deosebirea spirituală dintre cei doi o putem
determina plecând de la sprâncenele stufoase definitorii pentru fiecare în parte.
La Pamfil Şeicaru, cum ni-l înfăţişează fotografia ce mi-a dat-o marele ziarist la
vârsta trecută de 80 de ani, sprâncenele stufoase împodobesc pregnant o faţă deschisă
spre cei din jur, ochii lui scânteietori le vorbeşte, îmbrăţişându-i, ajunge la sufletul lor
prin cunoaşterea istoriei, în primul rând a românilor. Se evidenţiază halatul de casă,
cu reverbere de oglinzi mătăsoase, purtat ca pe o togă de senator roman prin ea
încearcă să-şi ascundă nevoile zilnice nu din trufie ci cu speranţa într’un viitor
mărinimos, cărţile sale aducându-i îndestularea traiului, vis avut dar neîmplinit nici
de marele scriitor francez H. de Balzac, înrudit cu el ca mod de fiinţare întru Fiinţă.

Am putea susţine citind în stelele sprâncenelor stufoase că e vorba de un om ce-şi

trăieşte în văzul tuturor, existenta, în articolele sale de ziar scrise de el zilnic, ca şi în
cărţile lui nu are nimic de tăinuit, nici chiar în culmea neatinsă de idealurile sale.

După criteriile lui Lavater, dacă am întâlni boltirile frunţii cu desenul stufos al
sprâncenelor ne-am da seama că ne aflăm în faţa, nu se poate altfel, al unui soi al
pământului îmbinat cu purităţile cerului, sau Pamfil Şeicaru numit pe limba comună,
un mare şi talentat ziarist, scriitor şi istoric politic fără să uităm înclinaţiile sale
literare manifestate printr’un stil al inimii cum e definită poezia de cei ce o cunosc
bine.

Total altfel se prezintă figura lui Nae Ionescu sub sprâncenele sale stufoase, ochii îşi
ascund nuanţele, privirile se îndreaptă spre interior, preponderent spre adâncurile
lăuntrice pe care însa nu caută să le descopere prin reflexele meditaţiilor Raţiunii ci
recurge la posibilităţile vrăjitorului însuşite în Exerciţiile spirituale ale lui Ignatio de
Loyola, demonismul lui îi pun în legătură cu impulsurile faustice pe care învăţatul
ortodox din el, le condamna cu asprime. Dacă înclinaţia spre comorile dinlăuntru îi dă
dreptul, după legenda sprâncenelor stufoase, să fie considerat filozof, drumul său
duce la o cunoaştere a esenţelor ce depăşesc realul, aparţin nu devenirii şi trecerii ci
veşniciei şi structurilor originare, mereu aceleaşi, urcuşul duce în capătul lor până la
tronul dumnezeirii. Întocmai ca Eminescu în Sărmanul Dionis, Nae Ionescu are
intuiţia a ceea ce există dincolo, posibil să fie ajuns incă în viaţă prin trăirile mistice
cultivate de asceţi sau de artiăşti. De unde cultul eului prefigurând cele trei tipuri
mistice, a pelerinului, a mirelui şi a sfântului constituind tot atâtea modalităţi de
percepere a unui Absolut cum este Dumnezeul ortodox, specific în tăriile sale
relevante. Iată deci o zestre ideativă pe care a urmat-o nu numai dascălul ci şi elevii
săi, formând o strălucită pleiadă de creatori, fiecare s’a realizat după măiestria sa
proprie, pecetea originară pe care le-a dat-o marele lor guru, Nae Ionescu.

Urmaşii filozofului, românii de astăzi, forţaţi probabil şi de împrejurările istorice, l-au

contestat, pe acest Heidegger în ediţie ortodoxă, semn peremptoriu că nici nu s’au
obosit să-l înţeleagă, socotindu-l un trăirist, ceea ce înseamnă că au confundat
mijlocul cu scopul în sine. Fiindcă ideile ionesciene spre deosebire de D. Hume nu se
adaptau constant la simţul comun de gândire ci în prealabil impun un studiu
sistematic al metafizicei pentru a pricepe sensul trăirilor preconizate.
Revenind la paralela dintre Pamfil Şeicaru şi Nae Ionescu, desigur amândoi sunt
ziditori de suflete numai ca între ei există o deosebire esenţială, pe când ziaristul
încearcă să-l înalţe pe om referindu-se la evenimentele zilnice ale istoriei şi caută să
le descifreze înţelesul lor adânc, ce poate fi definit ca o filozofie politică, de altfel
prin stilul său oral direct comunicat cititorului reînvie pe marii oratori greci şi romani,
articolele sunt în acelaş timp şi artistice, cel de al doilea, filozoful Nae Ionescu nu
poate evita limbajul uneori extrem de întortochiat fiind frecvent vorba de o schemă
total abstractă, ne stă de pilda un Kant sau Hegel, de unde sistemul său e o teorie care
se adresează înţelepţilor gândului, chiar şi atunci când traduce pe graiul
ortodoxismului învăţatura lui Isus Cristos.

Pentru a ne da seama de respectiva diferenţiere – în acest mod vom putea să ne

explicăm poate cel mai dureros conflict al culturii româneşti - e destul că citim
articolele de fond din Curentul lui Pamfil Şeicaru şi să le comparăm cu articolele lui
Nae Ionescu din Roza vânturilor (editate în exil de M. Eliade) pentru a ne da seama
că primele izvorăsc dintr’o fire pasionată, manifestată de cele mai multe ori vulcanic,
gata de a se confrunta pe faţă cu adversarul său, fiind vorba de un pericol iminent ce
ameninţă omenirea, perceput de intuiţia genială a ziaristului căpătată prin intervenţia
harului divin, deci referinţa e şi la un act săvârşit cu ajutorul misterului necunoscut,
pe când filozoful Nae Ionescu are un caracter ascuns sub masca lui demonică, el îşi
ţese planurile în cea mai gravă tăcere, preocuparea lui o constituiesc problemele
teoretice generale, raţiunea slujind drept mărturie veşnică prin iluminarea sa de
credinţă, de unde, bazat pe însuşiri incompatibile existente între cei doi, Nae Ionescu
nu dă o prea mare importanţă istoriei, pasiunea majoră a lui Pamfil Şeicaru.

Cine va lectura portretele închinate de Şeicaru unor mari personalităţi româneşti (N.
Iorga, C. Stere, Oct. Goga) îşi va da seama că geniul acestui Plutarh al Românilor,
naşte din facultatea de a reface pe fiecare din faptele lui zilnice mai caracteristice, la
care a asistat chiar autorul însuşi, cunoscându-i personal, deci bine, pe cei în cauză.
De-aici, relaăţiile sale cu I. G. Duca, primul ministrul ucis în 1933 de legionari,
vizitat nu o dată la reşedinţa sa de la Măldăreăşti, sau convorbirile cu C. Şterea la
reşedinţa de la Bucov unde s’a retras, rămân memorabile, depăşesc prin pulsul lor
vital simpla relatare istorică se transformă în cronici de înaltă tensiune literară.

E aproape de prisos să mai adaog că firea ascunsă a filozofului, greu de descifrat, se

remarcă prin concluziile sale mai mult decât surprinzătoare, ceea ce a şi contribuit la
nimbul meritat ce i s’a conferit de ascultătorii săi, subliniindu-se calităţile gândirii
sale de o prospeţime continuă dublată de o luciditate de-a dreptul demonică.

Am insistat în mod deosebit asupra acestei paralele fiindcă ea va forma obiectul

nenumărator scrisori ale maestrului şi nu în cele din urmă am considerat că tocmai
simbolistica ce o exprimă conformaţia sprâncenelor stufoase remarcate de oricine i-a
cunoscut personal ori din fotografiile rămase, se poate deduce de la prima privire
caracterul atât de diferit ce-i despărţea pe cei doi, încât întâlnirea spirituală dintre ei o
putem considera o mare nenorocire, nu atât a lor, cât a culturii româneşti, deja
semnalată.

Dar am mai spune că diferenţa dintre naturile lor vizionare o putem evidenţia şi din
raportul lor cu Dumnezeul în care credeau şi unul şi altul: în timp ce filozofia lui Nae
Ionescu îl apropie pe om de Dumnezeu, aflat undeva dincolo mai sus şi mai pur,
Pamfil Şeicaru îl percepe între lucrurile pământului, unde El necunoscut şi nevăzut,
se revelă omului prin frumuseţea naturii ca şi creaţie divină, şi mai trebuie să
subliniem că această atitudine se apropie de sofianismul ortodox pe care i l-am
atribuit, pe buna dreptate, şi lui Tudor Arghezi.

Reîntorcându-ne la acţiunea romanului Gorila, din capitolul întâi am mai insista

asupra a două aspecte. Primul, cu legături deosebite în evoluţia ulterioară a
romanului, are loc atunci când Belcineanu îi prezintă lui Pahonţu pe soţia sa, parcă un
fluid nevăzut îi leagă incă de pe acuma pe cei trei, “Cristiana întoarse spre Pahonţu
nişte ochi, ficşi, distanţi, cu privirea stranie care fermeca şi îndepărta în acelaşi timp.
Dădu din cap aproape imperceptibil. El se înclină ceremonios. Când se îndreptă
întâlni iar privirea care însă acum era rece de parcă nici nu l-ar fi văzut. Încrucişarea
privirilor n’a durat decât o frântură de secundă căci dna Belcineanu s’a reîntors
simplu către dna Teleman să continue convorbirea. Pahonţu însă mai rămăsese o clipă
cu ochii ţintă la ea fascinat şi revoltat şi ruşinat”.

Al doilea fragment priveşte numele de Toma-Popescu Pahonţu pe care scriitorul îl

atribuise tatălui Vasile Popescu, al cărui fiu Toma fiindcă-i semăna şi încercase de
toate, fu poreclit, Pahonţu. Desigur, respectând libertatea de creaţie a lui Rebreanu -
ne vom aminti de o discuţie purtată de fiica maestrului Viorela Şeicaru în Febr. 1981,
cu un domn S. Schaffermann, autorul unui calomnios articol: “La catafalcul lui
Pamfil Şeicaru” în care acesta se refereă la “adevăratul” nume al lui Pamfil Şeicaru,
Popescu. Iată câteva rânduri din răspunsul mai detailat al fiicei marelui ziarist: “Întâi,
tatăl meu se numea Şeicaru, nu este ruşine să te numeşti Popescu, nume românesc,
dar vă rog să luaţi câteva date precise: familia tatalui meu se numea Şeicaru; primul
Şeicaru a venit cu turmele de oi (se pare), de la Şeica din Ardeal, prin 1780 si s’a
instalat în preajma comunei Brădeanu. A urmat Petre şi după aceea fiul lui,
Constantin Şeicaru, străbun al meu, protopop la Tăbăreşti. Fiul lui Constantin,
Haralambie, tatăl tatălui meu a fost trimis la carte, la seminar. A intervenit un (sau
primul) recesământ şi aşa bunicul meu, fiu de popă a fost înscris ca Popescu. Când
tatal meu a cerut reintegrarea patronimicului, care nu era un pseudonim de presă,
întreaga familie a avut dreptul la numele de Şeicaru, chiar bunicul Haralambie care
fusese poreclit ca “fiu de popă”.

În continuare, Liviu Rebreanu redă biografia lui Toma Popescu-Pahonţu - întru totul
corespunzătoare celei a lui Pamfil Şeicaru.Părinţii lui din Uda-Arges, tărani. N’aveau
decât vreo cinci stânjeni de pământ ca vatră a casei, deci au trăit în mare sărăcie. Pe
copilul său Toma fiindcă îi plăcea cartea, tatăl sau l-a dat la liceu, pe care cu toate
greutăţile ivite ca foamea şi umilinţa, l-a terminat cu bine, la Piteşti. Proaspăt
bacalaureat la 20 de ani cu douăzeci de bani în buzunar a plecat să cucerească
Bucureştiul unde s’a înscris la drept şi litere. Curând devine pasionat cititor de
literatură inclusiv de poezii, colaborând la Bucureăşti şi la Piteşti pe la diferite ziare
obscure, scriind în deosebi, critici literare.

În realitate, Pamfil Şeicaru s’a instalat în Bârlad unde întradevăr, a scris recenzii
literare, visând ca Pahonţu să ajungă al doilea Titu Maiorescu sau mai mult decât el.
Din această perioadă, datează cartea poştală din 1 Sep. 1913 adresată de Pamfil
Şeicaru aflat în Bacau-Oneşti şi trimisă lui Maur din Galaţi, căruia îi elogiază poezia
“Dor de soare” pe care i-a făcut cinstea să-l consulte în calitatea sa de critic.

În rândurile respective de care ne vom ocupa într’altă parte, tânărul nostru îşi arată
satisfacţia de a fi descoperit un adevărat poet.

Deşi nu s’a dedicat propriu zis literaturii, Pamfil Şeicaru nu se va înstrăina niciodată
de harul pe care l-a avut, nu mai că poeticul devine parte din pana ziaristului şi
scriitorului istoric, dând frumuseţe cuvenită adevărului, pentru marii filozofi germani,
ultimul constituie izvorul autenticei frumuseţi.

În orice caz, marele ziarist, ca om de o rară erudiţie, atunci când critica falsa istorie a
literaturii române de G. Călinescu, avea calificarea respectivă şi în domeniul literar,
să exprime unele mari adevăruri ce nu şi-au pierdut nici astăzi valoarea lor
inestimabilă.

Războiul - continuă marele ziarist şi romancierul pentru Pahonţu - a tras o dungă

peste planurile lui literare, în care începuse să se afirme ca şi critic. Frontul l-a
terminat ca şi locotenent, rănit de două ori, decorat de trei ori si cavaler al ordinului
Mihai Viteazul (întocmai ca Pamfil Şeicaru). Restul examenelor le-a luat după
armistiţiu încât la sfâşitul campaniei din Ungaria, când şi-a lepădat uniforma era
posesorul licenţei în drept şi al unei ambiţii nemăsurate.

După ani de încleştare oamenii visau la o pace eternă într’o lume nouă, pură, idilică.
Oricât în jurul lui se vorbea de afaceri şi întreprinderi avantajoase, pe Pahonţu nu-l
ispiteau averile. “Ambitiile lui urmăreau o glorie albă, imaculată. Se dorea admirat de
o lume întreagă pentru opera lui binefăcătoare, o admiraţie dezinteresată ca a marilor
savanţi, scriitori sau conducători de oameni.Pentru asta ar fi trebuit timp mult şi el era
grăbit foarte ca şi când i-ar fi fost frică să nu-i ia alţii înainte”. O caracterizare proprie
lui Lucien Rubempré idealistul, total departată de arivistul Julien Sorel, ori de
calculatul Rastignac.

Însfârşit, Pahonţu stabilit temporar la Alba-Iulia se căsătoreăşte cu Virginia fata lui

Iacob Stoica. Acesta le cumpără în Bucureşti pe strada Pietăţii o casă arătoasă. Va
avea doi copii un băiat Virginiu şi o fată Ioana.
Pamfil Şeicaru, nu altfel ca eroul rebrenian Pahonţu, imediat după primul război
mondial trecea printr’o stare de spirit optimistă, asteptând să se facă, însfârşit dreptate
şi clasei ţărăneşti în slujba căreia s’a considerat marele ziarist, şi datorită originii lui,
un soldat credincios până la moarte. Deşi nu a făcut parte din niciun partid, evident
simpatiile sale aparţineau mişcării ţărăniste începută de învăţătorul Dobrescu-Piteşti
continuată cu mult amplomb de Ion Mihalache, lui i-a închinat un articol patetic
intitulat “Un învins: Ion Mihalache” scris de Pamfil Şeicaru atunci când partidul
ţărănist şi-a pierdut identitatea prin fuzionarea sa cu partidul naţional condus de Iuliu
Maniu.

În timpul mari crize mondiale din 1929, P. Şeicaru şi-a impus punctul de vedere
privind conversiunea datoriilor ţărănimii ceea ce cu siguranţă a dus la salvarea acestei
clase niciodată favorizată în ţara noastră.

În aceasta lumină, vom reveni asupra acestei probleme, Pamfil Şeicaru n’a fost un
samănătorist cum este etichetat de cei ce desconsideră valoarea curentului respectiv,
el ca şi critic era simbolist ceea ce nu-l împiedica să guste cu inima creaţiile artistice
ale ţăranului român, sa-l considere cel mai drag frate al său.

Iată cum descrie în câteva cuvinte, Liviu Rebreanu respectiva stare de spirit
postbelică, notând că “adversitatea sa împotriva ciocoilor şi împotriva celor ce
exploatează ţăranul nu a însemnat o simplă răbufnire de moment, nu s’a redus la
simple imprecaţii de cafenea ci vor fi bazele stabile ale activităţii ziaristului şi
scriitorului de mâine: “Pahonţu (alias Pamfil Şeicaru) respira din plin
sentimentalismul umanitarist şi-l gusta cu nesaţiu”.

Revenit în Bucureşti Pahonţu–Pamfil Şeicaru va încerca să facă avocatură, văzând în

justiţie un prilej de a-şi pune în valoare talentul, dar după primul proces mic s’a
vindecat de pasiunea barei. (Că asta i s’a întâmplat şi lui Pamfil Şeicaru, lucru de
necrezut dar adevărat, o aminteşte în discursul său V.V. Stanciu ţinut la parastasul
maestrului [publicat în partea a doua a cărţii] în care ni se confirmă faptul că Pamfil
Şeicaru a pledat câte un proces alăturea chiar de el).

În roman îl cunoaşte pe Rotaru, profesor la drept, cu el şi-a trecut cu brio doctoratul

cu teza despre Crima politică. Întretimp şi-a reluat scrisul având revelaţia politicii ca
esenţă a vieţii, punând-o mai presus de orice alte preocupări. Întâlnindu-se cu Titu
Herdelea, eroul cel mai constant al romanelor lui Rebreanu, Pahonţu îi mărturiseşte
că politica e pâinea sufletului şi când acesta sceptic susţine că a trecut şi el pe-acolo,
Pahonţu crede că deosebirea dintre ei o constituie talentul ce-l are, lipsind cu
desăvârşire lui Herdelea.

Deci, în mod magistral, cu pană de adevărat maestru al romanului românesc,

Rebreanu în prima parte şi-a prezentat protagoniştii, politicienii timpului, pe Pahonţu
în devenire mare ziarist, dar tot acuma îi mai rămâne sarcina să se ocupe de partea
adversă adunată în casa lui Traian Cumpănaşu, un profesor în retragere după ce a
căutat să facă, în zadar, carieră în Bucureşti. Cu studii strălucite la Blaj şi Budapesta
întors la mitropolie cu titlul de doctor, în cele din urmă s’a trezit un latinist de forţă
dar şi pensionar. Văduv avea doi copii, pe Vasile, purta numele bunicului din
Cărpeniş satul lui Cloşca, şi o fată Cintia, botezată cu numele iubitei poetului
Properţiu, omagiul profesorului de latină.

În casa lor se afla invitatul lui Vasile, studentul tânăr, Ion A. Ionescu. Merită să-i
redăm portretul: “Băiat de ţăran foarte sărac, cel mai mare dintre şase copii, a fugit de
mic de-acasă muncind din greu, încât de vreo doi ani îşi mai ajută şi părinţii cu câte
ceva.Mijlociu de statură, lat în umeri, făcea impresia unui luptător, mai cu seamă că şi
faţa îi era colţuroasă şi frământată. În toată înfăţişarea lui stăpânea energia şi o
hotărâre aproape sălbatecă. Parea dârz şi neînduplecat ca o stâncă. În ochii mici avea
o strălucire atât defierbinte că îi lumina întreaga fiinţă, iar când râdea figura i se
înfrumuseţa de bunătate şi naivitate...”.

Începând discuţia cu Pahonţu tânărul Ionescu îşi arăta convingerile fără prea multe
comentarii: “Politicienii şi jidanii sunt nenorocirea neamului nostru.” Fiindcă
Pahonţu ţine să minimalizeze rolul evreimii în acest proces, Ion Ionescu i-o taie scurt
că asta e credinţa lui şi adaogă cu glasul schimbat de o emoţie dureroasă că pentru ea
e gata să primească bucuros dispreţul, suferinţa, chiar şi moartea.

Pahonţu evident pentru a pune discuţia pe un făgaş mai bine chibzuit, admite că orice
credinţă este sfântă dar ceea ce ne lipseşte e o disciplină morală, singura ce poate crea
încrederea poporului. Şi continuând să vorbească înflăcărat, vocea îi devenise
parazitată de un hârşâit “care suna mai strident şi uneori fals” tulburare ce nu-l va
părăsi până la capătul vieţii, dar cu această ocazie va formula nemulţumirile
generaţiei care şi-a dat sângele pentru patrie, se pare în zadar: “... că din pricina
aceasta nu mai există interes general ci numai interes de partid care ocroteşte un clan
sau o clasa în dauna întregii ţări; din aceeaşi pricină legea e inexistentă de fapt, căci
ori nu se aplică deloc, ori se aplică după obraz; ca în toate ţările cei ce au pornit
războiul în condiţiile ştiute s’au eclipsat demult, lăsând cârmuirea pe seama celor ce
au luptat, numai noi continuăm cu aceeaşi echipă de neputincioşi care, conştient sau
înconştient, ruinează ţara şi viitorul neamului că ne-am obişnuit să trăim numai
pentru burtă, fără nici un ideal, într’o laşitate scârnavă şi cultivând lichelismul cel
mai abject.”

Intervine împăciuitor Cumpănaşu, recunoscând că de multe ori între el şi copiii lui

sunt neînţelegeri organice ca şi când “am trăi în evuri diferite şi am vorbi limbaje
diferite.” Totuşi el va crede până la moarte că România n’are nevoie de răsturnări ci
de o bună rânduială căci viitorul se construieşte nu pe ruine ci pe temeliile moştenite.
Şi când îl întreabă pe Pahonţu de ce nu e membrul parlamentului, Pahonţu îi răspunde
cu vorbele de-acum bine cunoscute ale lui Pamfil Şeicaru: “- Ei bine, eu n’am loc în
parlamentul ţarii pentru care mi-am vărsat sângele efectiv, nu la figurat! Înţelegi,
domnule, Cumpănaşu? Eu sunt incomod pentru că nu tac şi...”.
Întreaga discuţie se încheie prin reflexia tânărului student: “Vremea compromisurilor
şi cârpelilor s’a încheiat! Gânduri şi fapte noi trebuie să regenereze ţara batjocorită de
toţi tâlharii!”

De-acum înainte, pentru a întelege intenţiile autorului va trebui să facem abstracţie de

notele din subsolul textului introduse cu scopul de a descrie mişcarea legionară în cel
mai mârşav mod posibil acoperite fiind cu citate luate din părinţii marxismului dar
mai ales din autorii şi rezoluţiile partidului comunist român. O atare tratare o
considerăm falsă tocmai fiindcă în romanul “Gorila”, Rebreanu nu face istoricul
acestei mişcări, de altfel se referă la un eveniment special urmând cea mai subtilă
reducţie fenomenologică husserliană. Autorul pune faţă în faţă pe anumiţi politicieni
reprezentativi, cu tinerii naţionalşti de ale căror gânduri şi atitudini istoria îi învinuie
pe ei, că le-au avut. Tot ce scrie în romanul Gorila e incompatibil cu părerile lui
Rebreanu când după rebeliune condamnă pe cei care au declanşat-o. Dar nepotrivirea
e numai aparentă căci pe romancier nu-l interesează fenomenul legionar, în genere, ci
numai modul în care tineretul a fost împins să-şi însuşeascăşţ un destin ce nu-i al lui,
cum e cazul studentului Ion Ionescu, (un nume total anonim) de ce el şi fraţii săi de
cruce au devenit duşmanii zisei democraţii româneşti şi al statului de drept?

Pe Liviu Rebreanu îl interesează această evoluţie şi îi va demasca pe cei vinovaţi,

până la urmă. Dacă vrem să ne referim la un fapt istoric să ne oprim la mişcările
studenţeşti din Iaşi, în anii de după primul război mondial, când tinerii îngrijoraţi de
viitorul lor pe care nu-l vedeau deloc asigurat, au început să protesteze uneori destul
de vehement. În loc să steie de vorbă cu aceşti oameni disperaţi, mai mult, să caute să
le vină în ajutor, politicienii l-au numit pe Manciu, prefect de poliţie la Iaşi, o brută
ale cărei fapte bine cunoscute se rezumau la a schinjiui pe studenţii prinşi în flagrant
că protestează, nemulţumiţi de situaţia lor. Când Codreanu l-a împuşcat pe respectivul
Manciu a devenit peste noapte erou, salvator al studenţilor şi mai pe urmă a fost
achitat de curtea cu juraţi, a doua mare greşeală când respectivul trebuia să fie
condamnat pentru uciderea unui om, care ocupa un post de funcţionar public,
indiferent de circumstanţele sale atenuante, în nici un caz Codreanu nu trebuia
absolvit de orice responsabilitate.

În acest fel studentul Ion A. lonescu era îndoctrinat de alţii, cum nu se poate altfel şi
asta fiindcă politicienii, ei înşişi, au recurs la violenţă.

Cât priveşte antilegionarismul partidului comunist român era unul duplicitar, urmărea
să compromită mişcarea ca adversar politic, dar în acelasi timp căuta peste hotare să
facă afaceri cu cei ajunşi la o situaţie materială, fără nici o reticenţă morală. Astfel în
ţară publicau cărţi în care înfierau pe drept, uciderea marelui istoric şi om de cultură,
N. Iorga, dar în acelaşi timp făceau afaceri nu prea cinstite cu Boeru cel ce a condus
echipa morţii care l-a lichidat pe marele savant român. Dacă regimul comunist ar fi
fost sincer în acţiunile sale s-ar fi cuvenit să ceară extrădarea lui Boeru din
Muenchen, dar pentru aşa ceva îşi dădeau seama că aveau mâinile prea murdare de
sânge omenesc. Cum se ştie, însă Boeru va cunoaşte salturi spectaculare în afacerile
sale, până când oamenii partidului comunist român i-au întors spatele iar ucigaşul lui
N. Iorga a murit într’un spital din Muenchen, bine merci, ca orice cetăţean onorabil.
În ultimele zile, a avut mustrări de conştiinţă, ca un Raskolnikov al istoriei subterane
româneăşti, şi a mărturisit într’un ziar din exil, “Stindardul”, public, că el n’a făcut
parte din echipa ucigaşilor lui Iorga, angajatii cooperaţiei din Ploieşti, ci a ţinut doar
să-i apere pe cei vinovaţi de fapta lor, înaintea conducerii legionare. De remarcat că
niciodată Boeru nu l-a învinuit pe Horia Sima, care trăia la Madrid, că i-ar fi dat ordin
lui şi celorlalţi să-l lichideze pe Nicolae Iorga, de unde se vede că odioasa faptă a fost
executată de o mână de ucigşi, ca de la sine putere, şi astfel au făcut un rău
nemaipomenit legiunii. În exil a circulat o broşură privind cazul Iorga-Madgearu, în
care Horia Sima descrie exact evenimentele, echipa Boeru îsi “împlinise” misiunea,
în timp cecomandantul lor o căuta, în speranţa că va putea împiedica odioasele crime.

Acestea sunt adevăruri istorice care trebuiesc scrise de un nelegionar, cum sunt eu,
copleşit în acei ani de ruşine că trăieşte în exil alături de Boeru, criminalul lui N.
Iorga şi V. Madgearu.

În schimb, Boeru în timpul vieţii împreună cu alde Uscătescu (în ţară, din timpul
comuniştilor, considerat bunul prieten al lui C. Noica, o dnă I. Mustaţă i-a dedicat o
carte) şi A. Răuţă (marele Mecena al soţilor Lovinescu - Ierunca, cu tot convoiul
comuniştilor dizidenţi, colaboratorul lui Iosif Drăgan şi prin el al regimului comunist
din ţară) au constituit, cu încă vreo câteva persoane al căror nume îmi scapă, un
comitet de judecată condamnându-l pe Horia Sima, a fi inapt de a mai conduce în exil
mişcarea legionară, pe motiv că s’a culcat cu femeia deocheată a unui camarad (se
zice impotent) în casa căruia a locuit un timp, prin urmare a călcat morala legionară,
pe care se înţelege o respectau domnii mai sus citaţi în cârdăşie cu ucigaşul lui N.
Iorga, Tr. Boeru!!! Dar oare mascata cobaborare cu regimul comunist din ţară, nu era
o acţiune mult mai imorală? Vorba lui Marin Preda: condamnă un om fiindcă a violat
o curvă.

Revenind la romanul Gorila, în acelaşi capitol, Pahonţu află vestea căderii de la

putere a partidului radical şi îi propune lui Rotaru să-şi părăsească imediat propriul
partid pentru a trece la democraţii conduşi de doctorul Ionescu, ceea ce după multe
ezitări se şi întâmplă, Rotaru aduce faptul, în fond trădarea sa, la cunoştinţa primului
ministru şi totodată şeful său de partid. Lucrul va fi anunţat şi public odată cu
începerea capitolului al doilea intitulat, Vălmăşagul.

Serviciul făcut lui Rotaru din prietenie, i-ar fi putut aduce lui Pahonţu mult râvnitul
mandat de deputat. Se înţelege că Rotaru vacăuta să-i răsplătească efortul aparent
dezinteresat şi astfel îi cere sa meargă alături de el. După o scurtă ezitare Pahonţu îşi
pune iscălitura în semn de adeziune. Hotărârea lui, subliniată de romancier, urmează
să-I respecte însă principiul de a nu se înregimenta nimănui, clarificându-şi
independenţa, la timp. Nu vedem o contradicţie în atitudinea de a critica violent
activitatea partidelor şi încercarea de a se ridica prin ele, conform ideii că duşmanul
se combate mai eficace cu propriile arme: “Nici o poliţă nu poate angaja viitorul unui
om de voinţă. Numai talentul scrie viitorul şi timpul...”.

Prin Pahonţu, Rebreanu exprimă crezul de viaţă a marelui ziarist P. Şeicaru, de fapt
cu toate atacurile sale, idealul lui se putea împlini nu prin distrugerea unui stat ci prin
reformarea sa, conducătorii să-i fie aleşi prin valoarea ce-o reprezintă, păstrându-se
structurile de natura tot democrată. În acest cadru desigur violenţa nu-şi găsea locul ei
pozitiv, de unde rezervele ziaristului faţă de mişcarea legionară, noua ordine se putea
realiza pe cale paşnică din această cauză de pilda admiraţia sa pentru sistemul
parlamentar, apărat în esenţa lui, ca de un democrat pur-sânge.

Înteresantă ne apare participarea sa la clubul din Calea Victoriei unde doctorul

Ionescu pecetluia metamorfoza politică a lui Rotaru prin discursul său elogiindu-l ca
mare jurist, mare orator, om politic şi mai ales mare român. La banchetul obligator ce
a urmat la Luzana printre toasturi a fost şi cel al lui Pahonţu: “...care în loc să
tămâieze pe şeful partidului democrat sau să batjocorească măcar celelalte partide, a
cerut atenţie şi dragoste şi grije pentru tineretul român speranţa viitorului...”.

Iată-l deci pe Pahonţu manifestându-şi independenţa politică punând de la început

problema atât de spinoasă a tineretului, cu adevărat speranţa viitorului. Desigur
vocabularul aspru şi glasul lui hârâit (acest simptom e repetat cu insistenţă) nu a
căpătat decât puţine aplauze dar spre surprinderea asistenţei doctorul Ionescu i-a
mulţumit că a ridicat o problemă atât de actuală, asigurându-l că va dovedi prin fapte
tot interesul arătat generaţiilor tinere. Dar mai târziu când i-a şoptit lui Pahonţu că aşa
se face politică şi a clipit siret fără să se înteleagă dacă îl aprobă sau din contră îl
ironizează, de fapt şi-a înlăturat masca de demagog, definindu-şi maniera de a face
politică şi să nu uităm că era pe cale să devină primul ministru al ţării, nu era un
cetăţean oarecare ci un politician de vază al României.

Guvernul cade, partidul democrat vine la putere, Pahoţu în cele din urmă după alegeri
iese deputat pe când Rotaru e nemulţumit de numirea sa ca ministru fără portofoliu.

În acest capitol intră pe scenă şi Barbu Dolinescu, invitat de Pahonţu la el acasă. Ca

personaj principal îi vom descrie înfăţişarea: “Era cu vreun an mai tânăr decât
Pahonţu, dar părea mai mare, poate din pricina firelor albe ce-i mijeau pe tâmple.
Avea o înfăţişare de mândrie bărbătească, răspândind totuşi o simpatie cuceritoare.
Faţa uscată cu pielea mată si nişte trăsături fine care însă reunite dădeau o impresie de
energie îndărădnică. Ochii vii negri cu sclipiri arzătoare, erau într’adevăr ferestrele
sufletului: privirea lor exprimau atâta sinceritate că în dosul lor nu mai putea dăinui
nici o taină şi nici o strâmbătate. Numai buzele subţiri, alcătuind o linie orizontală,
ascundeau parcă în rigiditatea lor o cruzime aproape în contrast cu tot restul. O
cicatrice largă îi brăzda obrazul drept de la coada ochiului la colţul gurii şi până la
îndoitura bărbiei.”
Pahontu şi Barbu Dolinescu s’au legat prieteni de cruce, pe front, când au luptat în
acelaşi batalion de vânători, dobândind împreună cruciuliţa albastră, decoraţia Mihai
Viteazul. După război viaţa i-a despărţit dar în continuare îl iubea pe Barbu ca pe un
ideal spunândui însă deseori “că viaţa ideală pură nu se poate trăi, precum nimica
absolut pur nu poate exista în lumea noastră pământească.”

Deşi Barbu ocupase posturi diferite de funcţionar, nu se acomodase cu superiorii săi,

astfel că până la urmă, după o nouă punere în disponibilitate prin desfiinţarea
postului, printr’un proces lung a fost reîntegrat dar la Cetatea Albă. A urmat un alt
proces după care din nou se propunea reprimirea sa, dar mereu era amânat fiindcă
postul nu se putea reînfiinţa decât la bugetul viitor. Acuma Dolinescu aştepta noul
buget pus în pericol prin venirea la putere a unui nou guvern.

Ideile celor doi nu se potriveau deloc, Barbu fiind de părere că sistemul naţional nu
putea fi schimbat decât prin răsturnare din temelii pe când marele ziarist îşi exprima
iar propriul crez: “Cu toate acestea numai prin politică se poate provoca schimbarea
mare pe care o râvnim cu toţii. Politica e arta de a prevedea, de a crea şi de a ferici un
popor sau lumea întreagă”. Fără îndoială pe această cale ni se aduc la cunoştinţă şi
convingerile de o viaţă atât a ziaristului Pamfil Şeicaru cât şi mai târziu ale istoricului
despre rolul politicii de a prevedea şi a crea în vederea fericirii în primul rând al
poporului său. Fără îndoială când Dolinescu afirmă că “politica e râia vieţii” se
aşează pe baricade opuse celei pe care se posta prietenul său, Pahonţu.

La masa aranjată de Virginia participa şi modestul Titu Herdelea cu furtunoasa lui

soţie Niculina, lipsind copilul lor drag, Zachi, o pramatie simpatică, ataşat mişcării
tineretului naţionalist. Erau de faţă şi bătrânul Cumpănaşu cu copiii, Vasile şi Cintia.
Mai târziu apare şi Teofil Drugeanu, soţul Corinei, secretarul lui Belcineanu, astfel că
va da replică ideilor radicale propagate de Dolinescu, considerând că o îmbunătăţire
nu se poate realiza decât pe calea instituţiile prezente, un guvern bun pote să
înfăptuiască marea experienţă: “Nu trebuie să silim pe nimeni, să violentăm!
Răsturnările nu ştiu unde pot ajunge. Violenţa provoacă violenţă.”

Dolinescu îi răspunde că numai tineretul singur va fi în stare să salveze ţara:

“Preocupările ideale numai cei tineri le îmbrăţişează şi le trăiesc aievea. Numai ei
sunt în stare să viseze şi să trăiască în sufletul lor lumea de mâine. Ei sunt capabili să
moară pentru înfăptuirea ei, ţinându-se de mână şi cântând imnul biruinţei. Pentru ei
comandamentele naţionale, imperativele totalitare nu sunt vorbe goale, ca pentru
eseiştii de azi, ci trăiri efective... Numai atunci neamul românesc va respira în sfârşit
scăpat din îmbrăţiăşarea monstruoasă a gorilei politice!”

Fiind pentru prima oară când se pronunţă acest cuvânt în legătură cu politicianismul
românesc, Teofil Drugeanu are pregătit unrăspuns temeinic motivat: “Adică
înlocuieşti o gorilă cu alta gorilă ... în fond tot politică faci, numai vrei s’o botezi
altfel! Nu va mai fi, gorilă ci ... un animal mai simpatic pentru imaginaţia
multimii ...”.
De unde gândul exprimat cu atâta patos de Teofil Drugeanu primeşte toată aprobarea
lui Pahonţu: “Evident! ‘strigă Pahonţu’. Fratele Barbu se înverşunează degeaba.
Politica nu se poate suprima. Poţi să-i schimbi numele, vorba ta, Teo, dar ea rămâne!
E esenţa vieţii!”

Din lunga discuţie, pe care abea am schiţat-o, se poate constata că Barbu Dolinescu
vorbeşte ca un conducător al frăţiilor de cruce formate din tineretul naţionalist, opus
lui se ridică secretarul lui Belcineanu, politicianul fără prihană, membru al partidului
naţional.

Cu toată remarca sa favorabilă lui Teo, Pahonţu nu se poate despărţi total de trecutul
său, când crescut cu Dolinescu şi alţii, jurau pe viitorul României, ai cărei vechi
conducători se cer înlocuiţi, promovându-se în locul lor, oameni noi după valoarea şi
talentul fiecăruia.

De-aici se va naşte îndoiala din sufletul său, irezolvabila de fapt, între credinţele de
ieri, care erau şi ale lui Dolinescu, stropite cu sânge, schimbate însa în focul vieţii de
fiecare zi, al politicianismului. Va trece de la o tabără la alta urmându-şi propria
chemare a inimii, ceea ce îl va costa viaţa însăşi.

Dacă urmărim activitatea politică a lui Pamfil Şeicaru până în 1944, putem să scriem
că el şi-a găsit împlinirea sub zisa dictatură a lui Antonescu, de fapt o democraţie
condusă de un om valoros, ce nu-şi nega legăturile continue cu partidele democratice,
dar acestea în loc să-l ajute, l-au sabotat şi până la urmă l-au condamnat la moarte.

Firea independentă a lui Pamfil Şeicaru, cu libertatea totală a creaţiei sale indiferent
în ce domeniu, constituiau condiţiile de bază ale existenţei cu adevărat intelectual-
umane, l-au îndepărtat de totalitarismul intransigent propagat şi aplicat de mişcarea
legionară, totodată dorind să reformeze sistemul democratic în sensul că el ar trebui
să promoveze, în cele dintâi, omul de valoare, talentat şi nu nulitatea politică.

Oricât Liviu Rebreanu şi-a luat unele libertăţi în construirea excepţionalului său
roman, “Gorila”, rămâne ca sigur că drept model i-a servit marele ziarist P. Şeicaru,
ale cărui principii de viaţă şi trăsături de caracter ne dau cu uşurinţă posibilitatea să
apropiem până la analogie figura de roman rebrenian Toma-Popescu Pahonţu cu cea
existentă aevea în persoana lui Pamfil Şeicaru.

Aşa se explică de ce marele ziarist, arată că într’un roman istoric, şi Gorila este unul,
se impune autorului să cunoască, prin studii aprofundate, de-aproape personajul
prezentat, căci numai autenticitatea sa şi nu înfloriturile imaginaţiei, dă valoare
creaţiei.

Să recunoaştem că lui Liviu Rereanu i-a reuşit de minune acest lucru, condiţie majoră
a romanului istoric, realizat în mod măiastru ca o copie artistică a realităţii, tocmai
ceea ce impresionistul Călinescu impută marelui scriitor.
Se mai poate arăta că generaţia călită în focul şi sângele primului război mondial, prin
reprezentanţii ei nu au avut o dezvoltare uniformă, desigur fără să ţinem seama
acuma de profitorii ordinari ai războiului, fripturiştii care nu trăiau decât pentru burtă
fără niciun ideal, sinecurişti a căror ascensiune le era asigurată, ca din oficiu. Dintre
cei ce şi-au vărsat sângele pentru ţara lor, un loc bine stabilit, îl ocupă Radu Comşa
din marele roman al lui Cezar Petrescu, Întunecare. Eroul, desfigurat de rănile primite
în război, respins de societate se sinucide având ceva în comun cu nuvela De ce? A
lui Liviu Rebreanu.

Desigur majoritatea din cei întorşi acasă au avut o altă evoluţie marcată de credinţa
făuririi unei lumi noi, chiar ideale. Ei, ca şi Pahonţu, credeau în puterea politicii de a
schimba societatea prin reformele introduse, zi de zi. Şi în sfârşit era a treia grupă, în
fruntea lor se afla Barbu Dolinescu, preconizând distrugerea din temelii a
politicianismului “râia vieţii” sociale de azi. Din aceasta ultimă îsi trage originea
mişcarea legionară, cu un istoric bine determinat, ce nu poate fi anulat de duşmanii ei
de moarte, partizanii internaţionalismului comunist.

Tragedia, încăodată se constată, a lui Pahonţu este dubla sa orientare: una spre
politica democrată, şi posibilităţiile ei de a schimba ce era de schimbat dar mereu
clătinată de credinţele avute împreună cu Dolinescu pe front, fiind nu lipsită de
importanţă primirea decoraţiei supreme, ordinul Mihai Viteazul, prin el nu numai că
sunt prieteni de cruce dar şi posesorii unei distincţii de eroi.

În capitolul Treptele, al treilea, Toma îşi dă seama curând că în calitate de deputat nu

putea să mişte mare lucru chiar dacă reuşea să-l interpeleze de la egal la egal, pe
fostul ministru Belcineanu. Să mai reţinem faptul că deşi refuzat de două ori de
doamna Belcineanu la nunta lui Teofil cu Corina Rotaru, Pahonţu n’a putut să reziste
atractiei fie şi fugare pe care această femeie a exercitat-o asupra sa.

Evenimentul crucial e însă altul. Deşi în sinea lui, Pahonţu şi-a dorit să aibe un ziar,
din lipsă de fonduri nu şi-a putut-o împlini, deşi cum mărturisea lui Utalea presa era
pasiunea lui cea mare.

Totul pornise mai concret de la Rotaru, acesta mărturisind că guvernul lui stătea pe
ghimpi gata să cadă, dar că îl miră atitudinea lui Pahonţu complăcându-se între
mamelucii de la Cameră da parcă între ei şi-ar fi găsit idealul vieţii. Îl consideră om
de talent şi e păcat să se piardă în mocirla politicianismului care a corupt şi a nimicit
atâtea energii. Pahonţu îi răspunde că n’are bani şi slugă nu putea să intre la nimeni
dar Rotaru dezinteresat îi promite să-l susţină pentru a-şi scoate un ziar pe care-l
pofteşte, fără nicio obligaţie din partea lui.

Asociindu-l, ca mai experimentat în modul de a pune bazele unui ziar, pe Titu

Herdelea, a ipotecat casa Virginiei, unde locuiau, pentru a da garanţie sumei ce i-a
împrumutat-o bancherul Goldstein.
În acest mod Pahonţu reuşeşte să editeze un ziar, cumpărând şi o tipografie, vorbele
adresate lui Titu Herdelea puteau fi tot atât de bine rostite şi de Pamfil Şeicaru, în
1927 când apărea Curentul cu deosebirea că la Pahonţu el se numea, România;
“Bătrâne, bătrâne! Nu mai e glumă! Asta e toată viaţa mea, viitorul, triumful meu!
Pricepi bătrâne. Nu se poate să eşuez decât dacă s’ar întâmpla să mor! Şi chiar atunci,
ziarul trebuie să rămână ca să perpetueze numele şi gloria lui Pahonţu, baiat de ţăran
amărât, cuceritorul României!”

Şi când Herdelea îl consideră prea grăbit la cucerire, Pahonţu- Pamfil Şeicaru

continuă: “Il voi cuceri cu creierul şi sângele meu! Sunt sigur” strigă Toma Pahonţu,
fanatic. “Clocotesc în sufletul meu energii ancestrale! Tăranul, bătrâne, care
învinge!”

Cu o săptămână înainte de apariţia ziarului Pahonţu convocă întreg personalul la o

consfătuire, vorbindu-le aproape jumătate de ceas, sfârşeşte astfel: “În viaţa mea, vă
mărturisesc, începe azi un capitol nou, capitolul cel mai de seamă. Gazetăria pentru
mine e apostolatul unei credinţe şi al unui ideal, precum trebuie să fie şi pentru d-
voastră. Am o singură dragoste fanatică: tinereţea care trebuie să biruiască; şi un
singur ideal sfânt: mântuirea ţării din ghearele... (o frântură de clipă ezită, apoi îi veni
brusc în minte comparaţia lui Dolinescu de astă iarnă, care nu-i plăcuse, găsind-o
exagerată; continuă cu convingere de parcă ar fi ţâşnit acuma din străfundul
sufletului) ... din ghearele gorilei în care se zvârcoleşte neputincioasă de atâţia ani de
zile”.

Întorsătura nedorită a discursului prin intervenţia cuvântului “gorila” ne

demonstrează că Pahonţu, fiul de ţăran se gândea la întregul tineret român, oarecum
în mod ideal şi astfel numai circumstanţe nedorite de el, externe, îl tot puneau în
relaţie cu vocabularul prietenului său de front, Barbu Dolinescu, faţă de care ca şi de
întreaga sa ideologie, la urma urmelor era total străin.

Capitolul al IV-lea “Interval” se ocupă cu ziarul România care de la primul număr

începuse să cucerească publicul cititor.

Violenţa verbală, la modă în Europa după război, adoptată si de Pahonţu, fireşte însă
că i-a impus o anumită ţinută: “Violenţa nu înseamnă trivialitate! ...Violenţa e
atributul firesc al avântului interior. Numai violenţa unei credinţe are valoare ... Şi
exprimată cu talent! … Între violenţă şi înjurătură e diferenţa dintre academie şi şatra
ţigănească. … În părerea noastră numai ziariştii de origine ţigănească întrebuinţează
înjurătura de-acasă crezând că astfel fac polemică. Noi suntem români, domnilor!”

Desigur referinţa se face la violenţa verbală, ca mijloc de a susţine şi chiar impune un

adevăr. Pentru a-şi demonstra independenţa, Pahonţu scapă de povara partizanatului
demisionând din partidul democrat, visând că atunci când “România” va deveni un
ziar mare, guvernul va oferi un loc permanent în Cameră, conducătorilor celor mai
importante publicaţii.
Lumea începea să discute, după succesul României şi demisia sa din partidul
democrat despre provenienţa fondurilor, căzând originea lor guvernamentală: “Se
puneau în circulaţie mereu alte ştiri mereu date ca sigure; că sunt la mijloc bani
nemţeşti, că sunt bani de la comunişti, că sunt de la un grup de evrei, că e ziarul
personal al unui mare industriaş, că le-a colectat un arhiereu fanatic ... Şi toate
motivate prin prezenţa băncii Goldstein la întemeierea ziarului.”

După cum se vede zvonurile calomnioase, pur inventate, de la început au circulat în

legătură cu activitatea marelui ziarist, Pahonţu-Şeicaru.

Dar dacă pe Pahonţu nu-l înteresau zvonurile atâta timp cât ziarul său era tot mai citit,
iar ele înşile circulau subteran, fără să-l atace în mod direct, ne face să înţelegem de
ce la bătrâneţe Pamfil Şeicaru devenise imun la campania de calomnii şi minciuni
lansate de proletcultiştii condeiului în tot ce publicau, ocrotiţi de partidul comunist,
adaogând că nu mai are timp să se ocupe de atacurile îndreptate împotriva lui, ăsta e
destinul său fiindcă nu i-a plăcut să tacă, adică să nu spună adevărul celor înecaţi în
mocirla minciunilor. Mi-a promis că într’o zi va răspunde tuturor mârşăviilor
comuniste, dar din păcate nu a mai ajuns să o facă, şi personal consider că e bine că
s’a petrecut aşa, a lăsat o mare operă în urma sa, ea să vorbească în numele său şi al
adevărului.

Pe la sfârşitul lunii primise o delegaţie de studenţi, printre ei figurau atât Vasile, fiul
lui Cumpănaşu cât şi Ion A. Ionescu întâlnit în casa bătrânului profesor. Veniseră, ca
fraţi de cruce să-i mulţumească pentru România “prima goarnă care sună deşteptarea
românească! Şi primul semn al izbânzii care trebuie să vie!”

Mai bine de un ceas au stat de vorbă. Cel mai mare era Moise Tripa, student în anul
trei la Politehnică: “înalt blond şi sfios dar cu trăsături ce trădau o energie
îndărătnică”. Al doilea Culai Juga era de o seriozitate nepotrivită obrajilor săi de
fecioară, pe când al treilea Gavrilă Coconeţ deşi nu împlinise douăzeci de ani arăta
matur, cu o ţinută neglijentă asemeni revoluţionarilor ruşi de odinioară sau
anarhiştilor din romane. S’au referit la mântuirea ţarii din mlaştina politicianismului
dornic de îmbogăţire pe spinarea românimii martirizate, cum exprima Ion Ionescu în
limbajul său bombastic eroic gândurile tuturor, Coconeţ adăogând cu accentul său
basarabean “au sângerat şi au pierit în război românii cei buni şi au rămas cei răi să
ne guverneze şi să ne exploateze.”

Cuvintele şi judecăţile îndrăzneţe îi aminteau lui Pahonţu de zilele când perora şi el la

cafenea între prieteni proorocind pe curând împlinirea vremurilor, astfel că în final îi
îmbrăţişează pe rând rugându-i sa-l considere ca pe fratele lor.

Ramas singur îşi dete seama că în fundul sufletului său Ion lonescu îi inspira o
repulsie accentuată, încât trebuia să-şi dea osteneala s’o înăbuşe. Deşi îi asigura pe
tineri că va lupta pentru doborârea vechilor idoli, de fapt între cele două părţi existau
atitudini ce nu se puteau niciodată reconcilia. Tinerii, în prezenţa cărora Pahonţu îşi
simţea pentru moment fiinţa purificată şi îşi reprimea speranţa în apropierea unei
lumi noi, dar ei erau nişte mari idealişti, pluteau în nori, depărtaţi de evenimentele din
jur, de unde nu meritau aprecierea lui Pahonţu care era un realist al idealurilor sale,
cum îl numeşte Ion Vinea pe Pamfil Şeicaru un visător al realităţii de unde diferenţa
vizionară dintre cele două tabere.

Vara după ce-şi trimite familia acasă în Ardeal, cu gândul la dna Belcineanu, dându-şi
seama cât de străină îi este Virginia, soţia sa, îşi propune să-şi trăiască viaţa
sentimentală, de unde aventurile sale cu femei uşoare până a întâlnite-o pe Tatiana
Popescu, dansatoare de varieteu, cu ea va avea o legătură ceva mai stabilă.

În acest interval de timp îl caută Dolinescu informându-l că au pus bazele organizaţiei

“Fraţii de cruce” din care mai fac parte şi tinerii cunoscuţi de-acum de la vizita ce i-
au făcut-o, cu toţii au mers la biserica din cartier unde în faţa preotului au jurat, pe
Evanghelie să lupte împreună până la moarte pentru izbăvirea neamului. Când
Pahonţu îl întreabă dacă au un program, Dolinescu şeful organizaţiei îi răspunde că ei
au un crez simplu şi sfânt: “Un neam, o ţară, un rege”, ceea ce pentru marele ziarist
sunt “sloganuri demagogice pentru captarea mulţimilor”.

Este inutil să mai continuăm conversaţia respectivă deoarece fanaticul şef Dolinescu
nu-şi domolea deloc ideile, declarând patetic: “Eu nu mă abat de pe drumul drept!
Pentru nimic în lume! Noi am jurat, frate Pahonţule! Şi jurământul e sfânt! Noi vom
muri, dar nu ne vom abate, să ştii!”

Dar până la urmă Dolinescu îl roagă să arate mişcării o simplă simpatie, astfel că îşi
permite să-l întrebe dacă va putea să se sprijine pe el şi dacă în acest sens poate să-i
dea cuvântul său: “Pahonţu impresionat de tonul lui, avu o şovăire, parcă i-ar fi fost
frică de o cursă. Dar imediat îşi reveni şi răspunse uşor, cu o fluturare de surâs: - Nu
prea are rost, dar dacă ţii neapărat, iată ai cuvântul meu! ... Până la urmă te pomeneşti
că totuşi mă înrolezi şi pe mine în mişcare!”

Pahonţu nu-şi dă seama de gravitatea situaţiei şi asta îl va costa în cele din urmă
propria viaţă. Prin cuvântul dat el se punea la dispoziţia mişcării, pe care, cum am
văzut n’o preţuia deloc, îşi leagă ziarul de organizaţia “Fraţii de cruce”, chiar de la
înfiinţarea ei, deci îi dă şi propria binecuvântare. Greşeala lui va fi mai mult decât o
cursă şi e cazul s’o scriem Pamfil Şeicaru nu ar fi avut imprudenţa să o semneze,
chiar din contră, de la întemeierea organizaţiei şi-ar fi arătat mai mult decât rezervele
sale de mare ziarist.

Curând Toma îşi dă seama că goana lui după dobândirea experienţei sale în materie
de iubire, îşi are cauza în comportarea dnei Belcineanu care a refuzat deunăzi să stea
de vorbă cu el, când la întâlnirea cu soţul ei acesta nu era acasă.

O întâlnire cu Teofil Drugeanu, îi dă prilej acestuia să-l înfrunte, pentru că atacă

liberalismul şi democraţia, uitând că s’a născut în ea şi nu în disciplina unei tiranii
cum o doreşte. Marele ziarist îşi apără cu dârzenie poziţia: “Eu sunt în tradiţia
românească, în spiritul românesc şi pe linia românească. De-un secol încercăm toate
hainele străine şi nu ni se potrivesc. A sosit momentul să ne facem haine după măsura
noastră din stofa noastră, noi înşine. În orice caz o să ne şadă mai bine.”

Teofil îi impută că în loc de a lupta pentru mai multă dreptate dată ţărănimii îi pune
alte lanţuri, într-o robie mai sângeroasă.Îndemnul la aventură înseamnă că stă în
slujba distrugerii României.

Ajunge şi la nedreptatea pe care o face lui Belcineanu şi pentru a-l împăca şi cu

doamna lui îi promite că la toamnă va pune la cale un ceai intim unde va avea
posibilitatea să vorbească şi cu doamna Christiana, o fiinţă fermecătoare, chiar dacă
cu străinii, în general, e rezervată, faţă de Pahonţu are o simpatie care exclude
băunuielile lui. Poate că-şi are şi dânsa plictiselile ei, mai ales, cel puţin aşa spun ai
casei, nu e fericită cu Belcineanu, probabil şi diferenţa de vârstă e prea mare, dar
oricum nici altfel nu se potrivesc.

Referindu-se la starea sufletească a eroului său, Rebreanu încheie capitolul solemn,

cum işi dădea cuvântul Pahonţu că nu va spune nimănui cele aflate de la Teofil şi
subliniind metaforic: “Când se despărţiră, orizontul se rumenea la răsărit.”

Capitolul al V-lea, intitulat Fratii de cruce, începe cu deslănţuirea atacului de către

“România”, împotriva vicepreşedintelui Camerei, Aurel Tănăsescu, acuzându-l de un
scandalos trafic cu terenuri petrolifere. Oficiosul guvernului caută să minimalizeze
afacerea în timp ce prim-ministru îi roagă pe noul mare apărător al dreptăţii, Rotaru,
să intervină asupra României dar Pahonţu refuză orice aranjamente ceea ce vorbeşte
de la sine despre caracterul marelui ziarist nu numai al lui Pahonţu ci şi al modelului
său, Pamfil Şeicaru: “Am destule păcate, dar venal nu sunt şi nici nu voi fi. N’am
făcut niciodată afaceri ... Ce-mi ceri dta acuma, înseamnă sinuciderea mea morală!
Sacrificiul ar fi prea mare pentru a salva pe nişte ticăloşi şi mai ales pe duşmanul
dtale ireductibil ...”.

Peste câteva zile un comunicat oficial semnat de ministrul justiţiei C. Rotaru, arăta că
vor fi pedepsiţi cu toată severitatea toţi cei ce se vor dovedi vinovaţi, indiferent de
situaţia sa socială sau politică.

O altă chestiune la ordinea zilei era întâmplarea fraţilor de cruce în Făgăraş, cărora,
mai înainte Pahonţu într’un articol le luase apărarea.

De la Dolinescu află tot ce li s’a petrecut acelora ce vroiau împreună cu ţăranii să

muncească la lucrul câmpului, să repare casa unei văduve, sau să le înfrumuseţeze
bisericuţa, să înalţe troiţa, să dreagă podeţele şi şanţurile, în general să fie de ajutor
oamenilor iar seara să le vorbească de Dumnezeu şi despre neamul lor şi să-i îndemne
la muncă şi fapte bune.
Cu toate că au primit ordin din partea lui Dolinescu, urmat cu sfinţenie, să fie
respectuoşi cu autorităţile, acestea au intervenit, un plutonier cerându-le să se
împrăştie. Tinerii, pe drept revoltaţi, au refuzat s’o facă şi fiindcă Iuga Culai îl făcuse
brută ticăloasă şi neruşinată, plutonierul izbindu-l cu pumnul în piept şi înjurându-l de
mamă, tânărul scoase revolverul şi a tras două focuri, din fericire Ionescu aflat lângă
el l-a tinut de braţ încât n’a fost atins nimeni. Ca urmare “asasinii şi rebelii” de la
Ohaba au fost duşi înaintea prefectului care după discuţii nesfârşite, l-a reţinut doar
pe studentul vinovat de-a fi descărcat revolverul.

Incitat de B. Dolinescu, Pahonţu îl caută pe Rotaru, apărând pe fraţii de cruce susţine

just, că cei ce vor să răspândească duhul omenirii sunt provocaţi şi închişi, pe când
Tănăsescu (plutonierul) şi tovarăşii săi de nelegiuire sunt liberi şi sfidează lumea, în
timp ce tinerii, fraţii de cruce, din cauză că au muncit toată vara prin satele cele mai
amărâte din ţinutul Făgăraşului, aşteaptă între baionete cuvântul Justiţiei.

Dupa mai multe intervenţii reînnoite pe lângă ministrul Justiţiei, C. Rotaru, însfârşit
Iuga Culai e pus în libertate iar parchetul n’a contestat hotărârea tribunalului.

Iată-l pe Pahonţu devenit marele apărător al Fraţilor de cruce, toate amănuntele

chestiunii fiind relatate şi în “România”.

La reuniunea mai intimă organizată de Teofil Drugeanu pentru apropierea lui Pahonţu
de patronul său politic Belcineanu, a surprins apariţia dnei Utalea fără soţul ei, iar
Pahonţu însfârşit, s’a pomenit lângă dna Belcineanu deci având prilejul să-i
vorbească între patru ochi; Christiana îl întreabă de ce de când l-a cunoscut o
urmăreşte cu nişte ochi care aproape o sperie: “Nu mă mai privi aşa, te rog ... Cine-ţi
observă privirea te poate crede amorezat ... Aa, dar nici nu asculţi, sau n’auzi sau nu
poţi să … Atunci cel puţin spune-mi că mă iubeşti ca să fie spectacolul complet.”
Bărbatul recunoaşte că tot timpul s’a luptat să nu rostească tocmai cuvântul de care îl
bănuie. Şi parcă pentru a-l impiedeca să i-l spună îi mărturiseşte că nu e deloc ursuză,
ar vrea să stea la taifas cu el, primeşte Joia dar el poate să o viziteze în orice zi, se
înţelege cu soţia sa, o fiinţă atât de adorabila. Încă mai adaogă, drept scuză a
purtărilor sale anterioare că i-a fost frică poate de el sau de reputaţia lui. Discuţia lor
se întrerupe prin intervenţia lui Belcineanu care îl răpeşte pe Pahonţu dar îi lasă
Christianei în schimb pe încântătoarea lui soţie.

Subiectul atacat de Belcineanu era unul politic pregătindu-se pentru o nouă guvernare
a partidului naţional, a hotărât să realizeze o comuniune naţională, în parlamentul ales
de ei vor figura toţi fruntaşii din ştiinţă, arte, litere, presă, oameni care nu fac politică
de partid şi ai căror sfat ar fi folositor ţării. În cadrul acestei noi formule de a guverna,
s’a gândit să-l numească subsecretar de stat responsabil cu propaganda naţională, că
lui nu i se va cere nici o compensaţie, ziarul îşi va păstra linia lui. Chiar va fi bine
venită critica obiectivă, dacă s’ar ivi cazuri ca panamaua lui Tănăsescu, aflată în faza
de muşamalizare. Pahonţu se întreba dacă Belcineanu nu-i întinde o simplă momeală
pentru ca să-l neutralizeze, dar fostul ministru îi dădea răgaz să se gândească doar
merită, şi ziaristul repetă cuvântul “merită” socotind că va fi un pretext minunat să-l
caute pe el şi să o găsească pe soţia lui. Cu siguranţă, alianţa cu fostul său rival
însemna un prim pas de îndepărtare, cel puţin formală, de fraţii de cruce conduşi de
falanga lui Dolinescu.

În acest răstimp în casa lui Cumpănaşu, Ionescu i-a mărturisit bâtrânului tată că e
îndrăgostit de Cintia şi ar vrea s’o ieie de soţie. De-altfel fata îl admira mult că nu se
putea compara cu fratele de cruce Zachi, fiul lui Herdelea, lipsit total de busolă.
Căsătoria urma să se ţină după Crăciun, până atunci Ionescu din falanga lui
Dolinescu, spera să aibe un venit asigurat.

De-acum în sufletul lui Pahonţu înflorise iubirea adevărată, ea nu cere nimic şi oferă
tot, fără condiţii, iubirea e un destin, oricând vine. Iubirea n’are nevoie de iubire.
Limbajul e un obstacol pentru adevărata iubire. Oamenii caută să exprime prin semne
sonore ceea ce e inexprimabil, ceea ce numai se simte şi ceea ce fiecare simte altfel:
“Iubirea adevărată e o jertfă” îşi zise Pahonţu resemnat. Avea presimţirea că va trebui
să sacrifice tot pe altarul iubirii, fiindcă nimic nu e deasupra iubirii, nici onoare, nici
datorie, nici obligaţii morale sau naţionale sau familiale, nimic ci iubirea e mai presus
de toate. Vrând-nevrând toate trebuie să i se supuie fără murmur, cu bucurie şi
entuziasm. Era totuşi curios că iubirea aceasta, dacă era iubire, părea imaterială. Până
a o cunoaşte pe Christiana, femeile i-au stârnit întâi pofta trupească. Pe fiecare a dorit
s’o sărute, s’o îmbrăţişeze, s’o aibe, s’o supună şi s’o domine.Pe ea nici o clipă n’a
gândit-o trupeşte. Desigur făptura ei o dorea, fiecare părticică, dar nu cu simţurile. El
îşi zicea că e iubirea pură.

Dacă adaugăm la tăria caracterului său, prin marea sa iubire ideală, fiinţa lui Pahonţu
câştiga o nobleţe sublimă - descrisă de Liviu Rebreanu şi în romanul său preferat,
Adam şi Eva -, nimeni n’ar fi putut să-i impute ceva impur, să-i pună în discuţie
marea trăire prin care trecea. Pahonţu stătea sub influenţa magică a unei transformări
interioare, pe care G. Calinescu nu o poate înţelege fiindcă e lipsit de percepţia
cântecului armonic al sferelor, redescoperit de Dante, Eminescu până la Paul Valery.
Ori acest defect al firii este compromiţător pentru un pretins critic literar, odată ce
poezia, unul din subiectele transfigurate ale materiei, se arată a fi primordială ca act
al sentimentului major prescris aleşilor vieţii, iubirea ideală, cerească o numeşte
Dante pentru Beatrice, îl înalţă pe om până la porţile paradisului.

În consecinţă, pentru G. Călinescu, Pahonţu din Gorila de Liviu Rebreanu rămâne

amorf, fără consistenţă fiindcă nu e lăsat să aibe atitudini semnificative de fapt prin
aceste afirmaţii nedrepte aduce dovada că nu e în stare să pătrundă până la esenţa firii
eroului rebrenian. Marele romancier se abate de la destinul pământesc al lui Pamfil
Şeicaru, tocmai pentru a-i da semnificaţii majore ca om ce pune iubirea deasupra
tuturora, prin simţirea inimii primeşte harul privelegiat să trăiască cel mai superior
sentiment uman, al iubirii, supus chemării lui va renunţa la tot ce a realizat până
atunci valoros adeverind spusele sale că “Iubirea adevărată e o jertf㔺i, am adăoga
noi, desigur unică.
Interesant că aşa privind lucrurile destinul lui Antoniu, bărbatul care a dat un imperiu
pentru iubirea Cleopatrei, urmat în limitele-i proprii de marele ziarist, pentru un om
lipsit de percepţia sublimă a iubirii devine plat, are atitudini nesemnificative oricât
sublimul actelor sale l-au inspirat pe marele Shakespeare, bunul Will din Sonetele lui
V. Voiculescu. Dar culmea, cel puţin aberantă, o atinge Călinescu atunci când scrie că
Pahonţu s’a apropiat de Belcineanu, la a cărui nevastă aristocratică ţine, mânat de
obscurele sale năzuinţe de om de jos. Pe această cale criticul se află în postura unui
zaraf, acesta deşi are în mâni aurul desprins din stele se trudeşte să-i dea preţul
monedelor trecătoare, din cele mai ieftine.

Fără îndoială, întocmai ca Fany Rebreanu, nici G. Călinescu nu a citit romanul Gorila
ori dacă a făcut-o i-a întunecat judecăţile “estetice” prejudecăţile lui apriorice, lipsite
de orice substanţă reală, în acest caz impresionismul înseamnă ceea ce este de fapt,
imaginaţie pură. Căci dacă ar fi dat atenţie cuvenită acţiunii romanului ar fi ştiut că
Pahonţu s’a apropiat de Belcineanu, pe care-l dispreţuia, tocmai pentru a fi mai des în
preajma femeii iubite Christiana. De altfel, încă de la primul capitol, Rebreanu, ţese
cu răbdare de mare creator firul tot mai legat şi plin de valenţe al iubirii marelui
ziarist, şi ar fi de spus că niciunde nu urmăreşte pe parvenitul Dinu Păturică ci e
fascinat de figura majoră a îndrăgostitului, întrupată de Toma Pahonţu. A fi de părerea
lui Călinescu e totuna cu a mistifica adevărul, bazat pe iluzia că eroul nostru ar fi
suferit din cauza originii sale obscure, ţărăneşti ori chiar inversul e cazul, Pahonţu-
Pamfil Şeicaru era mândru de originile sale mioritice. Dl. Critic Călinescu,
dispreţuind ţăranul român, socotit de M. Eminescu talpa ţării, îşi transmite propriile
păreri impresioniste, eroilor rebrenieni. Căci nu numai Pahonţu nu suferă de
obscurele sale năzuinţi de om de jos, dar e bine să ne amintim că pe Ion Glanetaşu,
acelaşi mare critic îl califică drept brută, un parvenit al lumii tărăneşti, exponentul
spiritului de gloată, infirmând realitatea subliniată şi de Octavian Goga că şi în
sufletul omului simplu de la ţară pot să se desfăşoare sentimente cereşti, aşa cum le-a
descris în Divina Comedie, Dante. S’ar putea demonstra că marile sentimente, pure la
originea lor se păstrează mai puternic în autenticitatea, e destul să amintim că pe Ion
l-a învins dragostea pentru Florica, ea l-a omorât şi nu setea sa nesăbuită pentru
pământ.

Dovada infirmităţii sufleteşti a lui G. Călinescu privitor la iubire ca sentiment unic

uman, ne-o demonstrează romanul său Bietul Ioanide unde se afirmă egocentric
degradând pe unii colegi de seamă de facultate şi de academie, întrupând în figura lui
Pomponescu pe ilustrul filozof român, I. Petrovici. Dar în ce priveşte carenţa lui în
dragoste ne-o demonstrează atunci când Ioanide priveşte cu răceală moartea fetei sale
Pica alături de tânărul legionar, iubitul ei, Gavrilcea, ucisi de urmăritorii lor, în cavoul
unui cimitir, socotit din cele mai vechi timpuri, un loc sacru. Pe când fiului său
Tudorel, condamnat la moarte tot ca legionar, îi citeşte jurnalul de zi cu indiferenţa
profesorului care corectează o teză oarecare, de unde şi sublinierile, făcute cu un
invizibil creion roşu, în textul tânărului. Romancierului îi lipseşte cel mai elementar
simţământ de tată, din această cauză nu-l poate transmite eroului său Ioanide, acesta
indiferent de rătăcirile fiului său, n’a vărsat o lacrimă pentru tragicul său destin, las că
ar fi încercat să-i salveze viaţa. În atare momente un adevărat tată uită de politică şi
de alte relaţii umane dar Ioanide (mă întreb de ce este bietul) în egoismul său
prăpăstios, pentru noi este marele vinovat, el ca mulţi din generaţia lui, pentru
devierile politice ale copiilor lor aşa că mila noastră se îndreaptă spre victimele
nevinovate şi vom vorbi, purtându-i în inimă, ca de “bieţii, Pica şi Tudorel”.

În privinţa cazului G. Călinescu se pot verifica rândurile scrise în finalul romanului,

Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda autorul când se referă la mitul fericirii
prin iubire, străin omului şi literatului G. Călinescu, total suficient pentru a ne explica
metamorfoza interioară a lui Pahonţu, urmare a cunoaşterii adevăratei iubiri ideale,
numită si cerească. Numai, că dacă vrem să admitem că ultimele cuvinte stau în
legătură cu învăţătura Sfântului Apostol Pavel, atunci în sfera ei va fi necesar sa
încadrăm nu numai iubirea dintre femeie şi bărbat, prin taina nunţii devenind tipuri
mistice, aşa dar nu i se tăgăduieşte marea valabilitate, totuşi dacă vrem să fim creştini
nu vom lăsa afară nici iubirea pentru aproapele şi facem această corecţie care nu-i
decât un simplu adaos, doar în acest caz vom putea spune împreună cu eroul biblic:
“…dacă iubire nu e, nimic nu e! ...”

Ci dacă urmărim efectul iubirii ideale avut asupra lui Pahonţu, vom observa că
Rebreanu nu desparte mitul fericirii prin iubire între bărbat şi femeie de cel pentru
aproapele, odată ce cu dragostea pentru Cristiana, Pahonţu îşi schimbă sentimentele şi
faţă de cei din jur, semenul şi aproapele său, numai astfel va înfrunta moartea,
existând o nevotrivire între deschiderea sa largă spre lume şi cei ce nu au înţeles
rostul supremei sale jertfe.

Vom mai reveni asupra părerilor subiective ale lui G. Călinescu în legătură cu operele
rebreniene dar de pe acuma vom semnala căparcă ofensat de geniul prozatorului
Rebreanu, a încercat să-l degradeze făcându-şi el însuşi loc printre aşa-zişii scriitori
citadini de unde Rebreanu de la început era condamnat să nu reuşească în descrierea
mediului orăşenesc, ceea ce e o prejudecată apriorică în numele căreia se impunea
dogmatic respingerea Gorilei, pe lângă încărcătura politică pe care Călinescu o
condamnă în totalitate, chiar şi când era vorba de proprii copii ai eroului său, Ioanide.

În general, G. Călinescu este victima unei viziuni elitare a culturii noastre straină
spiritualităţii româneşti, să ne amintim că Eminescu ajuns Luceafăr “nemuritor şi
rece” se consideră condamnat din leagăn de iele să împlinească un alt destin, decât
cei ce îşi au steaua, care lui nu i-a fost dată ca geniu nefericit.

Plecând de la adevărul că sufletul omenesc e acelaşi indiferent că, el omul, e stăpân

sau rob, ţăran sau orăşean, vom da dreptate încăo dată lui Oct. Goga, atunci când el
consideră că şi între ţărani se pot găsi eroi de talia celor din tragedia antică sau din
piesele lui Shakespeare deci se arată absurdă judecată, sigur tendenţioasă a “marelui
critic” descriindu-l pe Rebreanu, fals ca un romancier al gloatei realizat doar în
această postură cam strâmtă, autor al sufletelor primitive de la ţară, atunci când în
realitate numai întorcându-se la originile sale păstrate ca într’un tezaur nepreţuit de
locuitorii satelor, scriitorul îşi recapătă harul creator pierdut între “complexele”
caractere pervertite ale oraşului.

Reluând acţiunea Gorilei, Barbu Dolinescu ţine să omagieze gestul marelui ziarist de
a-i fi apărat pe “fraţii de cruce” în incidentul de la Ohaba înscenat de autorităţile
locale, conduse din umbră de guvernul român, studenţilor români.

Astfel la şapte precis, cum anunţase Dolinescu însoţit de studentul Ionescu intră în
redacţia “României”, pe când Toma se afla în conferinţa sa cotidiană cu principalii
redactori. (După cum mi-a scris, Pamfil Şeicaru niciodată n’a ţinut atare conferinţe
cotidiene cu redactorii săi). Fără să aştepte, Dolinescu dăduse buzna în cabinetul
directorului şi cu o înfăţişare solemnă îşi ţinuse unul din logosurile sale ideologice.
După ce subliniază că el şi oamenii lui duc lupta pentru deşteptarea poporului şi
formarea românului de mâine, harnic, cinstit şi viteaz, îsi arată recunoştinţa fiindcă
din toată presa singur Pahonţu a sărit în ajutorul lor, sprijinindu-i să dobândească
dreptate. Şi nu uită să pronunţe câteva idei a căror semnificaţie se vor cunoaşte mai
târziu, când ele vor depăşi terenul sloganurilor goale şi vor trece în practică prin focul
mistuitor al faptelor: “... Dragă prietene, fraţii de cruce nu uită niciodată fapta bună,
precum nu iartă ticăloşia şi pedepseşte trădarea. Am venit să-ţi mulţumim frăţeşte.
Inimile noastre te simt şi te proclamă frate de onoare. E singura răsplată ce ţi-o putem
oferi, dar e din toată inima. Să trăieşti!”

În stradă în sunetele unui marş tumultuos se adunară fraţii de cruce, astfel că după ce
se îmbrăţîşară şi îl sărută pe Dolinescu pe amândoi obrajii, Toma de braţ cu Barbu
ieşiră pe balcon. Jos vreo 200 de frati de cruce în formaţie de parada cântau şi
cântecul părea o chemare de luptă ce se înălţa pe braţele întinse în gestul salutului
roman.

Discursul lui Pahonţu, înflăcărat de tot, îi asigură pe cei prezenţi că de mult sunt fraţi
de năzuinţă “şi de dragoste pentru neamul nostru pe care-l vrem înnoit, înălţat,
înnobilat! Mergem pe aceeaşi linie chiar când drumurile noastre par deosebite! ... Ne
luptăm pentru tot ce e mai sfânt pe lume, pentru mântuirea neamului românesc! ...
Cine dezertează de la luptă, trădează neamul şi trebuie expulzat din comunitatea
românească ... Eu însumi, aici, mă consider în serviciu comandat. Dacă m’aş abate de
la idealul meu, aş săvârşi o trădare pe care nici moartea n’ar ispăşi-o suficient, fiindcă
ar fi renegarea vieţii mele. Lupta noastră nu admite ezitare sau retragere. Avem o
singură lozincă: înainte!”

În aclamaţiile mulţimii Toma îl îmbrăţişă iarăşi pe Dolinescu si apoi pe studentul

Ionescu. Analizând respectiva atitudine a lui Pahonţu, îl credem când susţine că nu se
angajase total, mergea pe aceeaşi linie cu fraţii de cruce dar pe drumuri deosebite, în
fapt respectivele principii constituiau idealul de totdeauna a vieţii sale, dar să
recunoaştem deschis cine avea vreme să se împiedece de atare declaraţii, erâ luat în
considerare că Pahonţu apăruse cu Dolinescu şi Ionescu la balcon şi îi şi îmbrăţişase
acceptând titlul de frate de onoare. Aşa dar, în văzul tuturor se angajase pe un drum
pe care nu voise niciodată să meargă. Ulterior ascultându-l pe Herdelea îngrijorat că
pentru cei trei sute de fraţi de cruce va putea pierde mii de cititori, Pahonţu îl
consideră ca un gazetar îngrijit doar de satisfacerea burţii, scria nu din pasiune ci ca o
simplă slujbă de birou.

Aşa cum am arătat la început, vrăjit de dragostea lui întreagă şi nemăsurată pentru
Cristiana, era convins că manifestările fraţilor de cruce îl vor ridica în faţa dnei
Belcineanu, tot ce i se întâmpla era tratat prin lentilele de cristal pur ale acestei mari
şi unice iubiri.

Desigur ideile enunţate de ambele părţi nu puteau fi contestate decât de răuvoitorii de

pe marginea evenimentelor, nu mai că prin adeziunea dată punea un semn de egalitate
între convingerile sale de o viaţă şi cele ale unei mişcări caracterizate prin practicarea
violenţei total respinsă de orientările democrate, în esenţă, ale marelui ziarist astfel se
expunea unui mare pericol ce el însuşi îl declanşase, asemănându-se unui condamnat
la moarte, care îsi aşezase cu propriile mâini ştreangul în jurul gâtului.

După cum prevăzuse în “România” Pahonţu, guvernul căzuse iar parţidul naţional
instalat provizoriu la putere se ocupa cu pregătirea alegerilor parlamentare.
Belcineanu, noul ministru de interne devenise repede cel mai popular după ce la
propunerea sa, guvernul a hotărât ca parlamentul să-şi păstreze un contact mai intim
cu presa, a oferit directorilor celor mai importante ziare, câte-un mandat de deputat pe
listele guvernului, fără nici o condiţie. Pahonţu l-a delegat din partea României să
candideze pe Titu Herdelea, el renunţase bucuros în favoarea prietenului. Făcuse
astfel fericit un om, stabilit pe locul al doilea pe lista Năsăud-Bistriţa judeţul său
natal, ca deputat de Amaradia.

Pahonţu tot mai apropiat de Cristiana, o întâlnea fie la ea acasă, ori mai des la dna
Teleman, prietena ei. De la aceasta aflase despre viaţa dublă trăită de iubita lui. Una
era viaţa în lume unde apărea orgolioasă, fericită şi calmă, cea de-a doua dusă acasă
în singurătatea rece, fără niciun semn de îndreptare în viitor. Pierzându-şi mama de
copilă, nu s’a mai putut apropia de mama savitregă, a doua soţie a tatălui. Curând
Iuliana i-a devenit prietenă bună, îi înlocuise mama deşi nu era decât cu zece ani mai
mare decât dânsa. Cu timpul devenise visătoare, astepta un bărbat cavaler, falnic şi
viteaz, un fel de Lohengrin să-l fi iubit fără curiozitatea Elsei, dar s’o scape din casa
tinereţii sale, fără bucurii.

Apăruse Belcineanu, cu aureola lui de luptător neînfricat, ridicat de jos, deşi mult mai
bătrân, preferase tovărăşia unui ministru alături de care ar fi putut trăi din plin.
Căsătoria Cristianei nu-i pricinuia grijă bătrânului Tomşa, tatăl ei, fata avea zestrea
mamei sale pe care o administra singură de când devenise majoră.

Curând însă decepţiile au venit în lanţ, Belcineanu fiind de un egoism cotropitor, o

trata ca pe un obiect de lux şi un decor frumos necesar pentru cariera lui de politician.
Întreaga decepţie se transformase în dezgust când a observat că Belcineanu o
utilizează în scopurile sale politice. Din această cauză a refuzat să-l primească pe
Pahonţu, fiindcă îi părea că Belcineanu încerca să-l momească folosind sentimentele
lui pentru soţia sa.

Cu această ocazie Pahonţu află că sfătuită şi de tatăl ei, bătrânul Tomşa, Cristiana
vrea să divorţeze. Principial, Belcineanu a acceptat cu condiţia să amâne până ce va
veni la putere ca nu cumva divorţul să-i producă anumite încurcături în combinaţiile
sale politice.

Capitolul al VI-lea tratează despre trei despărţiri de unde şi titlul: Despărţiri. În

primul rând, e una nu de nevastă ci de eterna lui iubită, priveşte relaţia lui Constantin
Rotaru cu actriţa Nina Georgescu, pe care Pahonţu a întâlnit-o de câteva ori în biroul
şefului. Aflând soţia lui, Eva, îi propune partenerului să aleagă între ea şi amantă.
Desigur cu o tristeţe dureroasă cunoscutul avocat se vede nevoit s’o jertfească pe
Nina, de unde gândul lui Pahonţu, “Iubirea care renunţă numai e iubire! Eu mai
curând aş renunţa la viaţă”.

Dar Rotaru era incapabil să înceapă o nouă viaţă, astfel că îl roagă pe Pahonţu să
trateze problema despărţirii cu Nina, o fată înţelegătoare de altfel.

Vorbind de dragostea lui, Rotaru crede că astfel de experienţe “omul numai la o

anumită vârstă le poate înţelege. Un om de 50 de ani îndrăgostit pare mai mult sau
mai puţin ridicol celor tineri, convinşi că iubirea e rezervată exclusiv vârstei lor. Aşa
am crezut şi eu. Abia azi îmi dau seama că iubirea târzie nu poate fi ridicolă, ba
dimpotrivă e mai dureroasă, fiindcă e ultima şi după ea vine înevitabil sfârşitul …Şi
iată în situaţia asta sunt şi eu, dragă Toma! Îţi închipui cât mă costă mărturisirea ...”

Şi Pahonţu era impresionat nu atât de motivele suferinţei lui Rotaru ci pentru că

suferea. Totuşi suferinţa lui îl ofensa. Înţelegea laun om de vârsta lui Rotaru o
aventură dar când se transforma într’un sentimentalism lăcrămos, îl considera
caraghios. Totuşi recunoştea că iubirea oricând ar apărea în viaţa omului poate fi o
cauză de înălţare sau de prăvălire.

Se întâlni cu Nina Georgescu, aşa cum îl rugase Rotaru să-i aducă la cunoştiinţă
despărţirea lor. Fata se purtă cuminte, plânse puţin, s’a jurat că-l iubeşte pe Rotaru şi-l
va iubi, dar că va renunţa la el pentru a nu-i complica viaţa.

A doua despărţire e a bogătaşului - Utalea - de sotia lui Clarissa Babila, fiica

bancherului Leopold Goldstein. Vestea i-o aduce Dolinescu, Utalea fiind cel ce-a
propus înrolarea mişcării la alegeri. Părerile lui Dolinescu despre Utalea, căsătorit cu
o jidancă botezată, rămân neschimbate, fundamentul organizaţiei fiind
antisemitismul.

Pahonţu încearcă să-l apere, considerând că omul a dat ascultare unui ţipăt al inimii.
Nu are simpatii pentru Utalea în general pe oamenii de afaceri îi pune într’o oală cu
borfaşii, dar când numai dintr’o mare iubire s’a însurat cu o jidancă, el vechi şi
înflăcărat antisemit, a trecut peste gura lumii, a urmat numai glasul inimii, atunci nu
poţi decât să scoţi pălăria în faţa sa. Pahonţu ne pare că-şi pledează propria situaţie de
unde ar fi trebuit să-l tulbure răspunsul ideologului intransigent, Barbu Dolinescu: “-
Opreşte! ‘strigăDolinescu’.” Nu te înverşuna degeaba! L-am înţeles ca şi tine, dar nu
mă simt obligat sa-l stimez pentru că, dintr’o slăbiciune sentimentală, a trădat o
convingere şi o credinţă. Un om adevărat, un om superior cum ai spune tu, nu se lasă
robit de pasiuni inferioare, ca un animal... Presupunând însă că l-aş fi admirat, ca tine,
ar fi fost o incompatibilitate morală să admit pentru fraţii care luptă contra jidanilor,
un om care a depus armele şi s’a înrudit cu jidanii. E clar. Fireşte că lucrurile s’au mai
schimbat puţin de când am aflat că într’adevăr se desparte de jidancă.”

Ideea nu e atât de categoric aplicată, cum susţinea Dolinescu, astfel pe Vasile Marin
eroul legionar mort alături de Ion Moţa, combatanţi ai trupelor naţionaliste din Spania
ale lui Franco, nimeni nu l-a obligat să divorţeze de soţia lui evreică, deşi era unul din
căpeteniile mişcării legionare. Mai mult, recăsătorită dna Ana-Maria, cu un copil
medic, deţinută în vestita închisoare pentru femei de la Mislea, din România, de către
comunişti, în exil arăta în amintirile şi poeziile dânsei o dragoste neîntinată de
trecerea anilor fostului său soţ, Vasile Marin. Mai mult, participa cu regularitate la
adunarea din Ianuarie, închinată celor doi eroi Moţa şi Marin, în incinta memorialului
ridicat lor, chiar pe locul unde ei au căzut, în mod eroic la Majadahonda, lângă
Madrid, capitala Spaniei.

Dolinescu mai crede că se zvoneşte după ce va divorţa, Belcineanu, o va lua de

nevastă pe fiica bancherului Goldstein, fosta nevastă a lui Utalea. O veste ce nu-l lasă
rece, se înţelege, pe Toma Pahonţu.

A treia despărţire este cea a lui Pahonţu de Virginia, asupra ei nu mai insistăm decât
în treacăt ea fiind de-acum practic realizată, chiar dacă nu legalizată.

Deocamdată să-l urmăm pe Pahonţu cu gândul la Banca naţională unde are intenţia să
scoată casa Virginiei de pe strada Pietăţii de sub ipoteca ce i-a permis ctitoria ziarului
“România-Curentul”. Ne confruntăm pe această cale cu câteva caracterizări
substanţiale, comune atât lui Pahonţu cât mai ales modelului său, Pamfil Şeicaru:
“Era prea de dimineaţă ca să telefoneze guvernatorului. Se aşeză să scrie un articol în
legătură cu libertatea alegerilor, să strecoare ceva şi despre Belcineanu,pentru guvern
fără să se angajeze. O particularitate a talentului şi a temperamentului său era uşurinţa
cu care rămânea un etern protestatar şi revoltat, simpatizat în marele public care
vedea întrânsul prototipul românului dârz, mândru, neînduplecat cu toate că-şi
schimba des părerile ajungând să critice sau să defaime ceea ce a adorat odinioară. În
afară de stilul colorat şi sprinten servit de un vocabular îndrăznet, care cucerea lezne
pe cititori sau ascultător, făcându-l să nu pătrundă ideile ci să guste forma, era
substratul întotdeauna naţionalist care salva tot. În privinţa aceasta n’a avut şovăiri.
Se şi lăuda de multe ori cu linia dreaptă pe care a urmat-o cu o perseverenţă de fier.
De altminteri nu era deloc zgârcit cu autoelogiile când trebuia să-şi scoată în valoare
meritele şi faptele. În graiul şi scrisul lui revenea necontenit “eu” şi “noi” (care
însemna tot “eu”). Din experienţa altora învăţase că românii uită repede mai ales
meritele şi prin urmare e nevoie să le reaminteşti din când în când, cu cât mai des cu
atât mai bine. “Aşa fac nu numai oamenii mărunţi ci şi cei mari, nu numai în politică
ci şi în ştiinţă său în arte ...”.

Printre alţii şi Tudor Arghezi împărtăşea părerea că românul uită foarte repede, are
memoria mult prea scurtă. Din acest paragraf putem afla de unde îşi lua Rebreanu
izvoarele pentru a putea zugrăvi portretul marelui ziarist, Pamfil Şeicaru, cu nume de
roman Toma Pahonţu. Desigur îl cunoştea şi personal, astfel că a avut prilejul să-i
simtă de-aproape efectele firii sale vulcanice, a omului în acelaşi timp de acţiune dar
şi de înroşită inimă dar credem că romanul nu ar fi fost posibil dacă nu-i descoperea
ideile în articolele sale din Curentul, publicate nu numai de directorul ziarului. Căci
Pamfil Şeicaru a fost un om de geniu dar în acelaşi timp întruparea unei atmosfere
creatoare şi de existenţă atât, culturală cât şi ca o culme a presei noastre româneşti.

Desigur, fin observatory, Rebreanu a putut privi şi în datele lui biografice atât din cele
relatate prin viu grai la întâlnirile lor dar tot atât din lectura atentă a multor studii
publicate în zilele de albă sărbătoare a cotidienelor conduse de marele ziarist. În acest
mod, numai după ce i-a cucerit eul rând pe rând ca pe o cetate greu de ocupat, Liviu
Rebreanu a simţit că a reuşit să-i citească în inimă ca într’un fund de fântână ale cărui
ape îl constituiesc cerurile deschise către el, şi doar în această stare de desăvârşire,
marele romancier a purces la descrierea lui de unic portretist, drum ce trebuie să-l
urmeze fiecare autor de roman istoric.

Fără îndoială, numai pe această cale Rebreanu a reuşit să redea literar în persoana lui
Toma Pahonţu-Pamfil Şeicaru pe una din cele mai măreţe figuri ale culturii româneşti
ori dacă nu l-ar fi admirat şi iubit în sens neoplatonic, subiectul de fapt subiectele sale
de roman, nu ar fi izbutit să atingă înălţimile adevăratei arte, nu ar fi putut să
realizeze Gorila, la proporţiile unui adevărat templu elen în versiunea lui mioritică.

Întretimp legăturile de inimă între Pahonţu şi Cristiana devin tot mai strânse cu atât
mai mult cu cât Belcineanu devine insolit, felicitându-l pe Toma pentru concursul dat
cu ocazia alegerilor. Pahonţu fu cuprins de mânie displăcându-i că ministrul îl
tutuieşte ca pe un subaltern şi îl umileau mulţumirile prin care se înţelegea că
“România” intrase în slujba guvernului, cumpărată cu un mandat de deputat, de unde
asprul său răspuns în care îşi expune încaodată principiile activităţii lui de ziarist: “-
Nu sunt înfeudat nimănui, onorate domnule ministru, şi deci îmi pot permite să susţin
ceea ce cred că e util ţării! … Desigur atunci şi atâta timp cât sunt convins ca susţin
ceva drept şi cinstit!”

Rămaşi singuri, între Cristiana şi Toma, are loc pe spaţiul a două pagini desfăşurarea
celei ma puternice iubiri, numită de Pahonţu, ideală. Vom cita câteva pasagii: “Şi
totuşi el nu găsea curajul şi nici expresia să se apropie de sufletul ei, oricât îşi dădea
seama că asemenea ocazie poate nici să nu se mai repete. Bâiguia ici-colo câte-o
frază neroadă de care îi era ruşine, pe urmă se uita la ea cu nişte ochi atât de lacomi
parcă ar fi vrut, prin văpaia privirilor, s’o topească deplin în inima lui, pentru că astfel
s’ar uni cu ea şi ar putea-o purta ca pe un talisman imprimat cu fierul roşu în
străfundurile fiinţei sale.”

Femeia remarcă iar în privirile lui o teamă pe care căuta să o înlăture printr’o
intonaţie uşoara de unde tăcerile lui insistente îi oferă momentul să răspundă după
inima lui. “Apoi da ... într’adevăr ... Te iubesc!”

Să ghiceşti în dragostea acestui om, doar impulsul de a cuceri o femeie din clasa
aristocraţiei, pentru a-şi satisface obscurele origini de jos, cum o scrie G. Călinescu,
înseamnă şi fi departe de esenţele adevăratei iubiri, lipsit de percepţia ei existenţială,
criticul se transformă într’unul din chipurile pocite ale lui H. Bosch, ros de invidie
începe să degradeze o realizare de unică valoare, recurgând la argumente mai mult
decât nevoiaşe, străine oricărei logici umane roase de viermele neputinţei proprii.

Şi fiindcă femeia adoptase un ton uşuratec, Toma continuă grav, tot mai transfigurat:
“Iartă-mă, Doamnă ,... îmi răneşti inima când glumeşti parc’ar fi vorba despre o
dragoste de salon sau despre o aventură amoroasă pentru variaţie ... Am greşit poate,
dar cuvântul mi-a ţâşnit din suflet fără voia mea ... Şi totuşi e singurul cuvânt care mă
tortura mereu să ţi-l mărturisesc că şi când el singur ar fi în stare a exprima tot.
Dragostea, când e cea adevărată, mare şi unică, n’are alt mijloc de exteriorizare
verbală. “Te iubesc” e cuvântul cel mai banal şi cel mai sublim. Depinde de inima din
care izvoreşte … De peste un an sunt condamnat să-ţi spun banalităţile cele mai
răsuflate sau să nu spun nimic pentru că ceea ce ardeam să-ţi spun era un singur
cuvânt ... De altfel, de fapt, nu simţeam nici o nevoie să vorbesc. Dacă fără vorbe nu
eram înţeles, vorbele erau de prisos. Îmi ajungea prezenţa dtale chiar când măignora.
Nu eşti pentru mine numai femeia iubită, eşti însuşi destinul meu pentru care am fost
creat şi care mi s’a impus. De aceea din clipa în când te-am întâlnit ai devenit viaţa şi
moartea mea. Am luptat împotriva dtale, m’am ferit, m-am zbuciumat, te-am
blestemat, toate în zadar. Dta trăiai în mine înainte de-a te fi cunoscut ... Până atunci
îmi făuream idealuri şi scopuri de viaţă, mărăzbunam cu lumea întreagă; de când te-
am văzut dta îmi întruchipezi tot, absolut tot ... Nu ştiu dacă e bine sau e rău, dar
altfel nu se mai poate! ...”.

Ascultând aceste vorbe Cristiana se ridică încet, un moment a simţit că el a întins

mâna spre ea, dar s’a oprit pe loc iar ea era bucuroasă că nu s’a pângărit o comuniune
sufletească. Sta gânditoare în pervazul ferestrei razele încurcându-se în părul ei
cenuşiu, îi picurau pulbere de aur şi pe obraji. În marea tăcere câtă a urmat, Pahonţu
cu glasul, greu de emotie spuse: “- Destinul ...I-am simţit fâlfâitul aripilor odinioară
când ţi-am auzit numele şi când am întors capul ca să mă feresc de o primejdie ...”.

În respectivele pagini, în care iubirea atinge culmi nebănuite având grijă să nu

pângărească o comuniune sufletească atât de împlinită şi când cuvintele rostite se
transformă într’o rugăciune venită din profunzimile sufletului îndrăgostit, Liviu
Rebreanu atinge un apogeu rar ajuns de alte fiinţe, zguduitor şi tot atât de sublim în
rostul său, ca imn adus iubirii pure sau cereşti. Uniunea sufletelor naşte, ca o taină,
unele din cele mai cutremurătoare pagini ale romanului românesc şi nu numai ale lui.
Ni se revelă momentul când dragostea îl transformă pe om atât de mult încât în
lumina aureolei ce-i înconjură inima, numai poţi desluşi hotarele dintre ceea ce este
omenesc şi divin, în sine. Autorul adună la un loc viaţa şi moartea, trecutul şi
eternitatea singura creatoare în spirit.

În noua sa situaţie, mutat la hotel, în divorţ cu nevastă-sa Pahonţu se supără când

prietenii şi cunoscuţii îl întreabă dacă e adevărat că şi-a părăsit familia şi se înfurie în
clipa când ei încearcă să-i dee sfaturi. Doar gândind la Cristiana îşi simţea energiile
înzecite.Câteva zile după validarea alegerilor Pahonţu caută sa aibe o explicaţie cu
Belcineanu în legătură cu postul de subsecretariatul de stat, promis. Însfârşit, când
ministrul vorbeşte de dorinţa sa, Toma îi răspunde aspru, dar pe acelaşi ton de
egalitate, tutuindu-l: “Dorinţa mea? Te înşeli, dragă Belcinene (Ministrul tresări). Să
nu inversăm rolurile! A fost dorinţa dtale insistentă, repetată ... Pe care eu, chiar în
principiu, am acceptat-o cu dificultate şi abia după o gândire de ... de şapte ori
douăzeci şi patru ore … Ştii, asta ca să fixăm poziţiile!”

Şi când Belcineanu, cu impertinenţă îi recomandă să aiba încă răbdare îi vine ideea

să-l întrebe pe şeful guvernului dacă a avut vreodată intenţia să înfiinţeze un
subsecretariat de stat pe lângă ministerul propagandei nationale, acesta îl asigură că a
fost indus în eroare fiindcă nu a existat o atare propunere, deoarece ştiinţele, artele,
literatura trebuie să rămână libere. N’ar fi aprobat ideea nici dacă statul ca în
vremurile sale mai bune ar fi avut finanţele mai înfloritoare, statul nu produce decât
lucruri hibride când se amestecă în cultură. Aşa dar Belcineanu îl minţise, pentru a nu
fi atacat în cursul alegerilor.

Drept urmare apâruse în “România” o informaţie răutăcioasă despre el, ceea ce uimi
pe Titu Herdelea doar îi ştia prieteni la care Pahonţu îi răspunde că nu poate fi prieten
cu un individ care l-a minţit şi tras pe sfoară considerând că-l poate cumpăra cu
promisiuni prosteşti Ciocoiaşul acesta a crezut şi crede că ziariştii ar sta la cheremul
lui ca slugi credincioase, dar o să-i arate că ei sunt independenţi, stăpâni pe opiniile
lor.

Când Belcineanu îl cheamă la telefon îl repede asigurându-l că i-a venit şi lui timpul
să-şi primească replica tot atât de delicată cum s’a vrut şi batjocura lui! Iar când
Pahonţu începuse să ridice tonul, puse încet receptorul în furcă, pentru a nu fi nevoit
să audă şi nişte înjurături neaoşe. Pahonţu n’a observat că vorbeşte singur decât
atunci când aşteptase un răspuns, şi trântise receptorul şi el cu un, “să-l ia dracu, atât
mai bine”.

Nu peste mult se pornise să scrie un articol împotriva sa, intitulat Mistificatorul, în

care nu pomenise numele lui Belcineanu şi n’a folosit nici un cuvânt greu. Primise
telefon şi de la Cristiana mulţumindu-i, stiind că pentru ea o face şi îl invită poimâine
la Iuliana să vină şi el, ceea ce pe ziarist îl umpluse de o vie bucurie.

Capitolul al VII-lea Prigoana începe cu vizita lui Dolinescu, acesta după o

întrevedere cu Utalea s’a hotărât să candideze, la Făgăras în cadrul unor alegeri
parţiale care din cauza unei neglijenţe urmau să fie repetate. Era însoţit de studentul
Ion A. Ionescu, aflat în biroul lui Herdelea. Văzându-l, Pahonţu îl întrebă dacă e
supărat cumva pe el fiindcă nu poate să-i cunune, se referea la căsătoria lui cu Cintia.
Studentul îi răspunse că în ce priveşte cununia lor e cu bucluc, abea fixată data, ea
trebuie să fie amânată până după alegerile de la Făgăraş adică până după Paşte.

La despărţire Dolinescu pare sigur că va conta pe ajutorul ziaristului, este doar unul
de-al lor în înţelesul cel mai bun.

Pahonţu după intentarea divorţului, neplăcându-i la hotel închiriase un mic

apartament pe strada Elena, pe care l-a înzestrat cu toate cele trebuincioase pentru
odihnă. Avea numai un dormitor, o odaie de lucru cu biblioteca redusă, mare parte o
lăsase la Virginia, camera de baie şi un mic hol-vestibul de unde se ieşea direct în
stradă: “De la redacţie spre casă trecea prin Cişmigiu care în decorul de iarnă, uneori
avea aspecte polare. Strada lui era curată, asfaltată, liniştită, puţin dosnică, cu
trotuarele străjuite de castani şi salcâmi bătrâni ...”. Singurătatea îl apăsa, până şi
gândul morţii îi apărea ispititor şi misterios nu ca odinioară pe front când era ca o
vedenie de fiecare clipă.

Mai asista la şedinţele de la Cameră unde articolul său Mistificatorul produse

senzaţie. El continua campania contra lui Belcineanu, vroind că-l micşoreze pe
ministrul de interne dar nu să-l nimicească.

La redacţie l-a vizitat şi Teofil Drugeanu cu scopul de a-l recâştiga pe marele ziarist
de partea şefului său Belcineanu, dar fără nici un succes.

Pahonţu o vizitează pe dna Teleman unde în aşteptarea Cristianei, aduce vorba de

dragostea lui pentru prietena sa, pe care Iuliana o consideră una simplă, dar Toma
protestează fiindcă orice iubire e unică şi plină de toate tainele şi complicatiile pentru
cei ce o trăiesc: fiece iubire adevărată e o nouă descoperire a universului, mai mult,
sunt unele iubiri care înseamnă mari predestinări, atunci anume când două fiinţe se
regăsesc împotriva lor însăşi ...”.

De când îşi mărturisise iubirea Cristianei, lui Pahonţu îi plăcea să-şi disece
sentimentele şi să le descopere origini supranaturale. Însfârşit soseşte şi Cristiana,
tema lor fiind divorţul ei, odată ce liber, Belcineanu, va putea să se dedice patimei
sale, politica. Întrebat dacă şi Pahonţu mai crede în politică, el cu un glas de
adolescent adaogă printre altele: “Şi totuşi fiecare bărbat poate ajunge să-şi dea
seama că o sărutare e mai preţioasă pentru fiinţa lui decât cucerirea unei provincii. În
viaţa fiecăruia poate apărea femeia care provoacă criza supremă şi care hotărăşte nu
numai viitorul lui dar uneori al omenirii. (Referinţa la piesa shakespearianăAntoniu şi
Cleopatra este mai mult decât evidentă. E răscrusea cea mare pe drumul mare al
vieţii. Atunci femeia aceea şi numai aceea nu mai e o distracţie sau o aventură sau o
dragoste ci chemarea destinului căreia nu-i poţi rezista. Atunci părăseşti tot, nu te mai
uiţi în urmă şi nici măcar înainte ci numai în ochii ei în care se află marea taină a
începutului şi sfârşitului, merindea nemuririi ... Ce importanţă mai are atunci politica
sau soarta celor din jurul tău?”

Fiindcă dna Teleman face aluzie la îndrăgostiţii romantici, Toma se grăbeşte să pună
lucrurile la punct. “Totuşi nu mă gândeam la îndrăgostiţii de toate zilele pe care
extazul apropierii fizice îi face romantici, ci la cei puţini, rari, care pornesc cu
conştiinţa clară, ţinându-se de mână, pe cărarea destinului ...”.

Am să redau în continuare o scenă, în care zisul romancier “al gloatei”, arată un

rafinament de-o deosebită expresie literară cum numai inspiraţii muzelor îl pot avea
când descriu momente de revelaţie a iubirii cereşti, înălţând dumnezeiescul din om:
“Din când în când (Pahonţu n.n.) întorcea furiş privirea spre Cristiana cu un mic gest
de admiraţie, Cristiana însă în colţul canapelei îşi răsturnase capul pe speteaza de
lemn sculptat şi privea cu ochii închişi parcă dincolo de tavanul vopsit cu ulei într’o
culoare foarte vie. Pahonţu a văzut-o cu coada ochiului şi i s’a întipărit ca un desen în
inimă curba caldă a gâtului şi a bărbiei. O simţea că ascultă cu sufletul şi că, pentru
ea, ca şi pentru el, cuvintele sunt numai clapele care exteriorizează rezonanţele
multiple ale firelor străvechi prin care omul comunică direct cu trecutul şi viitorul ...!
În salonul călduţ, în care înserarea povestea sosirea întunerecului, se urzea o
atmosferă tainică, blândă, ca în aşteptarea unei revelaţii ...”.

Surprinzător, împrăştiind horbota mistică presărată cu reverberele diamantine ale

visului, apare dl. ministru de interne Belcineanu mirat când îl vede la dna Iuliana T.
pe Pahonţu. Fiindcă fratii de cruce sunt foarte belicoşi, de unde se poate deduce
importanţa rezistenţei şi luptei lor, ministrul trebuie să plece imediat în Ardeal ca la
faţa locului să preieie comanda operaţiilor electorale. Misiunea se arată a fi foarte
grea, deoarece la o alegere parţială, decisivă pentru câştigarea generală a scrutinului,
toată ţara se găseşte angajată asupra ţinutului respectiv, al Făgăraşului, cu presa care
ţipă şi opoziţia face scandal în Parlament şi se plânge regelui, de unde o atare acţiune
nu-i uşoară deloc. Adică, oamenii guvernului nu pot manipula după voie voturile,
asigurându-le cât se poate de uşor câştigarea lor.

Plecând din casa Teleman, Pahonţu se simţi deprimat şi prăbuşit. În automobilul

ducându-l spre redacţie i-a fulgerat ideea de a renunţa la Cristiana, care a apărut ca un
uragan în viaţa lui, i-a distrus familia, i-a înstrăinat copiii, i-a anihilat ambiţiile şi l-a
redus sufleteşte la o zdreanţă ce tremură de dorul ei ... Dar numaidecât izgoni înăşi
ispita unor astfel de gânduri ca pe un veritabil sacrilegiu. Simţea dincolo de rădăcinile
tuturor gândurilor, că fără ea lumea ar înceta de a mai exista pentru dânsul, întocmai
cum vaînceta în momentul când va muri …
La şapte şi jumătate era singur în birou şi se pregătea să scrie ceva despre fraţii de
cruce în campania electorală, referitor la aceasta Dolinescu îi relatase că poporul îi
primeşte cu drag, pe când autorităţile îi prigonesc în toate felurile. Era însă distrat, în
creeri gândurile îi jucau fără şir, ca şi când s’ar fi aflat sub un iminent pericol. Deşi îşi
promise că nu va pleca până nu va fi isprăvit articolul, trebui să-l întrerupă fiindcă
sunase telefonul. La capătul celuilalt fir era Cristiana, tulburată îi spunea că trebuie
să-l vadă imediat, pentru a-i comunica ceva foarte important. Rămase să vie la el,
acasă.

Astfel că nu peste multă vreme aflase următoarea întâmplare. Coborând treptele casei
Teleman, Belcineanu se arătase impresionat de prezenţa lui Pahonţu. Cu Cristiana
dorea să ştie ce urmăreşte, el o să-i redea libertatea oricât îi sângerează inima. Totuşi
îi va vorbi despre greutăţile alegerilor, de la Făgăraş, cât şi despre greutăţile pe care i
le produc fraţii de cruce, cum amintesc toate rapoartele primite de el. Şi nu se poate
face nimica până o anume presă în special Pahonţu, îi sprijină. A încercat să-l
înduplece fără rezultat. Nu-i cere să renunţe la campania urâtă dusă împotriva lui ci
să-l sfătuiască pe Dolinescu să-şi retragă candidatura. Dar cum Pahonţu o iubeşte va
fi destul un simplu cuvânt din partea ei ca el să se execute, încheiase Belcineanu, „ca
un intrigant nobil de melodramă.”

Fiindcă dna Belcineanu nu se lăsa convinsă de concluziile lui, ministrul de interne o

asigura că a recurs la ea pentru a rămâne totul în familie. Dacă ea va refuza îi va
comunica prin altcineva situaţia lui Pahonţu, şi acesta nu va permite să-şi sacrifice
libertatea din cauza lui. Cristiana mai avea timp să se gândească, dar îi promite că
după succesul său de la Făgăraş, indiferent cum, îi va da scrisoarea de divorţ şi cu ea,
libertatea.

Dacă i-a mărturisit toate acestea, Cristiana vroia să câştige mai multă încredere în ea
însăşi, dar îl roagă pe Pahonţu să nu facă niciun sacrificiu pentru ea, când poate
Belcineanu nu s’ar ţine nici acuma de cuvânt, aşa ca de atâtea alte ori. Mai ales se
gândea, cu lacrimi în ochi, va putea avea neplăceri cu prietenii săi, dar tocmai asta va
fi sacrificiul, o linişti Pahonţu.

Pe urmă marele ziarist plecă la redacţie convins în acţiunea sa, pradă unui sentiment
ce nu-l pot avea decât cei ce sunt gata să se dăruie cu totul: „Se gândea numai la
Cristiana şi se simţea înălţat. Niciodată nu s’a simţit mai bun, mai nobil şi mai curat.
Avea impresia că i-au crescut aripi şi că poate zbura tot mai sus. Aşa a visat el
totdeauna iubirea adevărată, un dor pur ca un cântec de trubadur. Ca un viteaz din
basme, având drept merinde o sărutare pură, porneşte şi el la luptă împotriva
ticăloşiei, cu certitudinea că la capătul războirilor îl aşteaptă fericirea cea mare în
braţele iubirii …”.

Să recunoaştem că Pahonţu a suferit o transfigurare sublimă cum au parte cei

predestinaţi, pregătiţi să execute ritualul de majoră credinţă ideală.
Pahonţu îşi spunea că a venit timpul să meargă pe drumul lui, să nu mai servească pe
alţii ci doar pe sine. Ori la urma urmelor de cecandida Dolinescu atunci când era
împotriva sistemului electoral democrat, alături de reprezentanţii gorilei
politicianismului?

Deci scoase din maşina de scris articolul început, dedicat fraţilor de cruce şi îl înlocui
cu an altul în care avertismentul dat fraţilor de cruce, într’o oră era gata. După ce
scrisese într’o coloană şi jumătate jonglerii autoritare şi naţionaliste, Pahonţu “întreba
nedumerit ce caută fraţii de cruce la Făgăraş printre cerşetorii de voturi şi-i îndemna
pe un ton aproape solemn, în interesul ideei naţionale, să renunţe grabnic la aventura
alegerilor şi să se întoarcă pe drumul lor care duce la adevărata izbândă de mâine.”

Când îl sfârşi, chemă pe secretarul de noapte şi îi dădu dispoziţii ca să apară a doua zi

de dimineaţă, în ediţia specială pentru capitală.

Pe urma îi apăru o mustrare în suflet spunându-i că e pe cale să-şi trădeze propria-i

credinţă şi astfel îi era teamă să nu-şi fi distrus chiar temeliile existenţei. Dar
imaginea Cristianei îi împrăştie toate temerile, în mintea şi inima lui nu mai trăia
decât dnaBelcineanu.

A doua zi la cameră primise felicitările unui fost ministru care vedea nu mai crime
odioase în mişcările “naţionalismului anarhic” ale tineretului. Zadarnic Pahonţu îi
apăra, explicând că e vorba doar de tactica fraţilor de cruce pe care n’o aprobă, pe
când doctrina lor e soră cu a lui, dacă nu chiar odraslă directă.

Seara la redacţie i se anunţă vizita lui Utalea, care-i oferă sprijinul său material pentru
a păstra linia de prietenie a ziarului faţă de mişcare. La gândul că Utalea caută să-l
cumpere Pahonţu cuprins de mânie începe să răcnească, adresându-se lui Herdelea: „-
Auzi, bătrâne? ... Vrea să mă cumpere! El ştie că în România totul e de vânzare, mai
ales conştiintele! ... De aceea am rămas eu sărac ca sămă cumpere dânsul! … “Şi
deodată cu un gest teatral arătând uşa strigă răguşit: „ Afară! ... Banditule! ...
Tâlharule! …”

Şi mai bine de un ceas Pahonţu alergă prin cameră ca o fiară în cuşcă regretând că nu
l-a bătut răzbunându-se poate şi pe alţii care au încercat să-l cumpere cu banii lor
murdari. Când să plece la cină primise o telegramă de la Dolinescu anunţându-şi
venirea a doua zi în Bucureşti. Toma îi rupe hârtia în bucăţi socotind că nu merită să-
şi facă sânge rău pentru un individ ca Dolinescu, acesta în numele prieteniei l-a
considerat servitorul lui, pe care-l poţi umili şi chiar cumpăra.

Conflictul ameninţa să ieie proporţii neaşteptate.

A doua zi apare Dolinescu, pe care-l înfruntă interzicându-i să-l trateze ca de la

stăpân la slugă, el în casa lui face ce vrea şi ce-i place, deci nu are să-i dea nici o
socoteală n’are să mai trateze cu el. Şi atunci se întâmplă să intre pe uşă reporterul
Sever Sorescu dorind să-i ceară şefului unele instrucţii, Dolinescu considerând că
Pahonţu îi întoarce spatele cuprins şi el de furie sări de pe scaun şi fulgerător îi arse
două lovituri în obraji, una cu palma şi alta cu dosul, spunându-i în acelaşi timp:
„Lichea sinistră”. Desigur Pahonţu răspunse cu o ploate de pumni. Reporterii strigară
după ajutor iar doi servitori îl înfăşcară pe Dolinescu care striga într’una:
„Vânzătorule! Bestie ordinară! Trădătorule!” Titu Herdelea îl întreabă dacă vor da
proporţii publice încăerării dintre cei doi prieteni sau vor ruga pe confraţii lor să fie
trecută sub tăcere, dar Pahonţu nu înţelege să-şi menajeze adversarul când l-a atacat
în mod mişeleşte. Drept urmare, trei zile ziarele au înfierat odiosul atentat împotriva
libertăţii cuvântului şi l-au felicitat pe Pahonţu pentru corecţia aplicată laşului
agresor. În cameră, un obscur deputat de Făgăraş, la îndemnul lui Belcineanu a
informat guvernul în legătură cu ororile săvârşite în judeţul lui de nişte tineri înarmaţi
cu pumnale şi revolvere. Cu un ropot de aplauze partidul a omagiat pe Pahonţu,
devenit martirul ordinei legale. Belcineanu, el însuşi, a luat cuvântul asigurând că
dezordinile vor înceta dacă se vaaplica legea, adică represiunea totală a fraţilor de
cruce. În ce-l priveşte pe Pahonţu nu mai exista niciun dubiu că el îi trădase, trecând
de partea „călăului” ministru de interne, Belcineanu. Se înţelege că declaraţia
războinică a ministrului a fost îndelung ovaţionată şi când aplauzele au încetat,
dintr’o tribună publică a Camerei a răsunat un glas limpede, aproape dominator: „ -
Huo!...Să vă fie ruşine! ... Ruşine! ...”.

În continuare, ca de obicei, tinerii au fost puşi în ilegalitate şi arestaţi conform

ordinului venit de sus ca în termen de două zile să fie îndepărtaţi toţi propagandiştii
care nu sunt alegători şi cei ce nu sunt din localitate urmau să fie expediaţi, cu
precădere fraţii de cruce. Pe Zachi, fiul lui Herdelea plutonierul l-a învinuit de
propagandă interzisă, iar în comuna Ohaba, Vasile Cumpănaşu era acuzat că ar fi
îndemnat un sătean la rebeliune. Însfârşit Ion Ionescu a fost arestat pe motiv că ar fi
ultragiat pe jandarmul care l-a oprit să iasă din comună.

În tot acest timp, „Pahonţu continua furibund campania contra lui Dolinescu. Alte
ziare îi ţineau hangul. Presa bucureşteană avea zilnic informaţii despre lupta
electorală de la Făgăraş, care însă nu relatau decât eterne provocări şi ciocniri de-ale
agenţilor lui Dolinescu cu autorităţile, fără să pomenească un cuvânt despre prigoana
ce o îndură fraţii de cruce din partea tuturor organelor oficiale.”

Dolinescu, văzându-şi oamenii rând pe rând arestaţi, mai mult Ionescu ameninţat de
un locotenent că-l va trimite la Bucureşti, via Sibiu, să fie predat Siguranţei generale
a Statului îi cere prefectului omeneste, nu oficial, să facă dreptate, să aplice legea sau
regulamentele oricât de severe. Dar dându-şi seama de falsitatea prefectului,
răbufneşte desgustat: „Întâia şi poate ultima oară m’am băgat în murdăria asta pe care
o numiţi politică. Ei bine, domnule prefect, vă implor, arestează-mă şi pe mine! Mi-e
scârbă de atâta ticăloşie! Vă bateţi joc de un popor care tolerează toate
fărădelegile! ... Şi nu se ridică nimeni să vă trezească şi să răzbune toate nedreptăţile!
Şi nimeni nu te ascultă! Nimeni nu vă trăzneşte ca să dea un exemplu!”
Si când prefectul îi întoarce spatele îşi aminteşte că toată prigoana asta de la Pahonţu
porneşte.

Este cazul să menţionăm că marele merit al lui Rebreanu constă în faptul că trăind pe
viu epoca respectivă a descris-o obiectiv, ceea ce până astăzi nu s’a mai întâmplat.
Marele romancier, nu este un partizan al fraţilor de cruce, dar nici atât al clasei
politicienilor, astfel că în acest cadru să conteşti prigoana - mai bine spus prigoanele -
declanşate de guvernele democrate ale vremii împotriva tineretului român, cum o
face editorul N. Gheran, înseamnă nu numai să mistifici un adevăr dar şi să-ţi baţi
joc, în mod crunt de el. De pildă, ţărănistul Armand Călinescu, mult adulat de
comunişti, a declarat unor ziare franceze că numit prim-ministru va lichida, în scurt
timp, mişcarea legionară.

Noi am urmat exemplul lui L. Rebreanu, rămas până la capăt credincios obiectivităţii
sale, singura modalitate de a pătrunde, cu adevărat, în esenţa unui fenomen deloc
neglijabil, al istoriei Românilor.

Capitolul al VIII-lea intitulat Gloanţele, începe cu anchetarea lui Ion Ionescu,

tânărul fiind convins şi el că toate astea nu s’ar fi întâmplat dacă ar fi existat un
apărător ca să dezvăluie fărădelegile comise de autorităţi. A crezut şi el în Pahonţu,
mai mult ca toţi, dar acum ştia că acesta datorită unui egoism animalic e trădătorul
cauzei lor sfinte.

Trimis la Siguranţa generală a Statului din Bucureşti acolo un comisar îl primi

lovindu-l cu pumnul în obraz, atât de straşnic încât Ionescu se clătină gata să vie
peste cap. La întrebarea „De ce?” comisarul îi răspunde ca să-şi amintească de faptul
ca este un infractor la ordinea publică. Totuşi peste vreun sfert de ceas îi dădu
drumul, atrăgându-i atenţia că nu şade frumos pentru un om cu studii înalte sa fie
amestecat între derbedei şi să nu-l mai prindă pe acolo că pe urmă întoarce foaia …
După masa, liber, şi-o petrecuse la Cumpănaşu vorbind cu logodnica sa Cintia de
ticăloşia lui Pahonţu care i-a înşelat şi vândut. Pahonţu se certase şi cu Rotaru, din
cauza atitudinii sale prea vehemente privind pe fraţii de cruce, iar fata auzise la
Universitate că Pahonţu fusese cumpărat de Belcineanu să-i trădeze pe fraţii de cruce.
Se spunea că dinadins s’a prefăcut că-l înjură pe ministrul de interne ca acesta
sămărească preţul vânzării.

Într’o seară sosiseră câţiva din fraăţii de cruce alungaţi din Făgăraş, printre ei şi
Vasile Cumpănaşu, acesta probabil datorită firii sale mai potolite n’a fost maltratat în
diferite feluri ca ceilalţi. Ascultându-i, Ionescu se întreba din când în când parcă ar fi
vorbit cu propria-i conştiinţă: „- De ce, Doamne, atâta batjocură! … Şi tocmai pe noi
care n’am făcut nici un rău nimănui, nici măcar lui Pahonţu.”

Tinerii nu erau descurajaţi şi trăind atâta timp în sate, propriu zis abia la Bucureşti au
cunoscut amestecul marelui ziarist şi socoteau că o să-l sancţioneze cu o bătaie
zdravană căci astfel de trădări nu merită decât o pedeapsă umilitoare. Mai măsurată
suna condamnarea lui Vasile, considerându-l o lichea şi nu merită decât cel mult să
fie scuipat. „De fapt, ei au vrut să-l bage între ei ca luptător naţionalist, când el nu a
avut nicio obligaţie faţă de mişcarea lor, ceea ce era mai mult decât adevărat. Pe urmă
a schimbat macazul fie în interesul ziarului fie al carierii lui şi ajunge la concluzia că
numai dacă ar fi luat bani, ca Iuda, gestul său putea fi etichetat ca o vânzare. Total
altfel sună vorbele lui Ionescu, vehemente din cale afară: „Da, da ... vânzare! Atâta
căutaţi să-l spălaţi de parcă ar fi slujit frăţeşte tâlharul! ... De vânzare e vorba, Vasile!
… Atunci? ... Ce are a face lichelismul? … Ne-a vândut celuilalt tâlhar ... Şi voi vreţi
să-i trageţi o bătaie ca unui jidănaş oarecare?”

Fără îndoială în mintea lui Ionescu încolţise ideea lichidării lui Pahonţu, urmând
consecvent şi fanatic ideologia mişcării care impunea răzbunarea trădării prin
moartea vinovatului. Să ne amintim de cazul lui Stelescu, ucis de zece asasini care l-
au ciuruit de gloanţe în timp ce se afla internat într’un spital lipsit de orice mijloc de
apărare.

Iată deci că Rebreanu e criticul ideologiei mişcării nu mai că întrebarea lui priveşte
pe cei care i-au adus pe tineri în situaţia săjudece în acest fel. Şi aici e bine să reţinem
că Ionescu şi-a urmat glasul propriei conştiinţe, ceilalţi nu şi-au dat consimţământul
pentru pedepsirea lui Pahonţu cu moartea, deci ar fi putut fi recuperabili dacă
politicienii ar fi avut şi ei o conştiinţă la rândul lor. Din această cauză romanul lui
Rebreanu poartă titlul de Gorila, stadiul de degenerescenţă maximă a
politicianismului românesc.

Din ziarele de dimineaţă tinerii au aflat că Belcineanu reuşise în alegeri, dar că însuşi
Dolinescu a primit un număr de voturi superior tuturor celorlalte partide, în afară de
radicali. La urma urmelor, credea Cumpănaşu, era un rezultat excepţional.

Conform dorinţei Cintiei, mare amatoare de teatru au asistat cu toţii, inclusiv Ionescu,
la reprezentarea Scrisorii pierdute. Într’o lojă apăruse dna Belcineanu iar într’alta se
afla Pahonţu însoţit de un domn şi o doamnă. Pe Ionescu nu-l mira prezenţa lui Toma
deoarece era printre favoriţii admiratori ai piesei, de un caragialesc fanatic şi că de
multe ori Scrisoarea pierdută i-a servit ca argument împotriva democraţiei şi al
partidelor politice.

Începuse spectacolul, dar Cintia observând pe Pahonţu cu privirile sale de diamant

îndreptate spre dna Belcineanu, care din când în când trăgea cu ochii spre el, nu i-a
fost greu dă-şi dea seama, cum i-a spus lui Ionescu, că Pahonţu e amorezat şi astfel se
făcuse lumină mare în sufletul tânărului. Şi fiindcă îl ura atât de mult pe Pahonţu nu
s’a gândit nicio la clipă că schimbarea marelui ziarist a fost dată de noul său
sentiment, era de părerea lui Dolinescu că situaţia nu putea fi schimbată deoarece
dragostea nu face decât să exprime un simţământ animalic, aşa că nu-i putea influenţa
perspectiva, oricum, mai mult decât obsesivă asupra trădării lui Pahonţu. De-aici
cuvintelor atât de inocente ale Cintiei tânărul le dădea o semnificaţie subiectivă,
considerând că vânzarea s’a făcut prin dnaBelcineanu doar era ştiut că politicianul îşi
întrebuinţa nevasta pentru a reuşi acolo unde nu putea ajunge prin simpla cale a
politicii. În mod absurd i se întări această posibilitate a vânzării şi pentru a şi-o
dovedi, mânat tot mai insistent de gândul răzbunării, începuse să-l pândească pe
Pahonţu şi astfel aflase că s’a mutat de la hotel, în strada Elena.

Postat în faţa casei lui Belcineanu, nu i-a fost greu să descopere că doamna Cristiana
se întâlneşte cu Pahonţu la el acasă. Dar ceea ce Ionescu nu ştia, la aceea întâlnire
femeia îi aduse lui Pahonţu vestea bună că Belcineanu îi dăduse scrisoarea de divorţ
şi cu ea deplina libertate autorizând-o să facă demersurile pentru divorţ, iar de două
săptămâni s’a mutat în apartamentul său avocaţial ce şi l-a luat, unde a transportat
arhivele şi biblioteca.

Fericit Toma exclamă pierdut, acel „Te iubesc! ... Te iubesc! ... Te iubesc! ...” iar
drept răspuns Cristiana îi înconjurase gâtul cu braţele “simplu şi natural ca un gest
pornit din străfundul inimii. Sărutarea amară şi lungă parcă pecetluia un trecut de
zbuciumări şi-l înmormânta pentru eternitate”.

Apoi Cristiana se desmetici propunându-i să fie cuminţi şi să aştepte până vor fi

amândoi oameni liberi. În apartamentul său plin de ispite şi primejdii răspunsul lui
Toma e plin de adânci semnificaţii: „ - Da! … sânt ispite!” repetă iar Toma mai
exaltat. Şi trebuie săferim dragostea noastră, de orice pângărire! ... Taina începuturilor
ei şi încercările multe şi aşteptarea mereu prelungită, toate pregătesc parcă anume
revelaţia cea mare din ziua când ne vom putea înfăţisa lumii întregi ca doi tineri care
abia atunci vor începe experienţa iubirii şi a vieţii adevărate! … “Da, da! ... Aşa te-am
visat totdeauna şi aşa am râvnit unirea noastră, în puritate desăvârşită! ... Mireasa
gândurilor mele ...”.

Cristiana îl asculta fermecată amintindu-şi de cavalerul din visurile de odinioară, cel

ce o ia iubi ca un Lohengrin: „Acuma i se părea că a sosit cavalerul şi cuvintele,
tremurate de un elan romantic şi rostite cu un glas ostenit de patimă, îi răsuna în
inimă ca un cântec minunat”.

Dar din acest cuib al visurilor - noţiunea e tipic rebreniană - Cristiana se trezeşte
auzind că cineva se plimbă subt ferestrele casei de parcă ar sta la pândă. Pahonţu nu-i
dă importanţa cuvenită deşi întradevăr acel trecător era de fapt studentul Ion A.
Ionescu, zgomotul paşilor săi pe trotuar sfărâma şi împrăştia brusc atmosfera blândă
de emoţie dinlăuntru.

Ion Ionescu o văzuse pe dna Belcineanu ieşind din casa lui Pahonţu şi o urmări,
recunoscând-o. Ar fi trebuit s’o oprească şi s’o întrebe ce a căutat la Pahonţu acasă,
cel puţin să afle prin ea vânzătorul că e descoperit şi să tremure. Simţi în buzunarul
paltonului drept un revolver automat, mic, de care nu se despărţea, doar la Făgăraş nu
l-a luat de teamă să nu fie arestat şi să i se confişce. Se întoarse, şi de la casa vecină
privi la lumina palidă din geamul locuinţei lui Pahonţu şi îi părea cum mulţumit, îşi
freca mâinile, că a scos plăceri şi bani din suferinţele fraţilor de cruce.
„Gorila lubrică se pregăteşte de culcare” când lumina stingându-de Ionescu adăogă:
„Noapte bună, gorilă lubrică!”.

Dar chiar în momentul următor, tocmai se pregătise să plece, când uşa locuinţei se
deschise şi îl zări pe Pahonţu, cu gulerul ridicat, păşea grăbit spre Cişmigiu. Îl
strigase – Pahonţu! Şi la vreo zece metri de el, repetă – Pahonţu! Toma opri mirat,
glasul părându-i cunoscut. - Stăi, Iudă, să ne răfuim, murmură Ionescu parcă ar fi vrut
să-l audă numai cel vizat. Toma îl recunoscu pe Ionescu şi ridicând braţul zise
tărăgănat: „Nu ... tra ... ge ...”.

Trei focuri de revolver răsunaseră unul după altul, atât de repede şi atât de aproape
încât îi păru că ţeava se răzima în pieptul lui Pahonţu care nu făcea nicio încercare de
apărare. Toma se propti de trunchiul copacului pe când Ionescu îşi continuă drumul
pe trotuar, până la încrucişarea cu strada Progresului. Mai înainte pe Schitu
Măgureanu, treceau alte tramvaie cu zgomote asurzitoare.Coti la dreapta şi ajunse pe
Calea Plevnei şi apoi în Piaţa Kogălniceanu unde luase un tramvai spre Cotroceni, la
Podul Elefterie coboră şi aşteptă o garnitură să-l întoarcă în oraş: - Corespondenţă!
Spuse taxatorului cu glas obosit, dar pe faţă cu o umbră de satisfacţie.

Orientarea atât de precisă pe străzile Bucureştiului stă mărturie unei lucidităţi

conştiente de actul săvârşit contra unei Iude, a fraţilor săi de cruce. Aşa trebuie să se
fi simţit şi Brutus când i-a dat lovitura de graţie lui Cezar.

Romancierul descrie şi trăirile eroului său principal Toma Pahonţu, acesta din clipa
când l-a recunoscut pe Ionescu ştia că vrea să-l omoare. A văzut revolverul dar n’a
facut un gest de apărare dar gura lui şoptea, fără voie: „nu trage”. A auzit răbufnirea
de ră a lui Ionescu şi atunci şi-a dat seama cât l-a urât studentul, din această cauză
inima lui nu l-a suferit. Ridicase braţul să nu-l lovească în cap simţise însă una în
piept însoţită de un miros de stofă arsă.

Însfârşit se gândi să se întoarcă acasă, doar nu erau decât cel mult 20 de paşi până
acolo, dar pentru a primi o mână de ajutor se hotarî să continue drumul până la
redacţia României. Dar când să pornească îşi simţi picioarele atât de moi încât trebui
să se lipească mai bine de trunchiul castanului. În acelaşi timp simţi nişte înţepături
prelungite în capul pieptului care nu-l dureau, dar îl supărau, şi o fierbinţeală udă,
stranie, lipicioasă. “Mi se pare că sunt plin de sânge!”. „Nu se poate să mor aşa”
spuse prăbuşindu-se fiindcă picioarele nu mai duceau povara trupului.

Pe când se zvârcolea ca râma auzi fluierul ascuşit al sergentului de noapte şi fără să-şi
dea seama începu să geamă şi gemetele îi păreau zgomote străine, necunoscute şi
inexplicabile. Apoi începură să-l năpădească frânturi de gânduri şi amintiri: Cristiana
trebuie să fi ajuns acasă şi cât de speriată va fi când i se va spune ce i s’a întâmplat,
Herdelea va avea grijă de România, Dolinescu i-a poruncit lui Ionescu să-l omoare,
nu şi-a mai văzut copiii de o lună şi Virginia, dar imaginea ei se stinse în întunerec.
Este găsit de un sergent care începu să fluere încât pe lângă ofiţerul său adunase mai
multă lume, oameni din casele vecine acesţia chemaseră şi medicul. Întretimp a fost
adus acasă unde fusese pus pe patul alb cu faţa în sus şi fălcile încleştate parcă ar fi
depus aultimă sforţare de rezistenţă în faţa morţii. Medicul chemat după ce-l examină
bâigui încurcat: „Aici e nevoie de un medic legist ... Ori poate de un preot ...”.

Apăruse şi Titu Herdelea, înştiinţat prin telefonul aflat pe biroul lui Pahonţu. Acesta
“la picioarele patului se uita şi parcă tot nu credea că cel ce se zvârcolea atât de
crâncen în ghiarele morţii e acelaşi Pahonţu de care s’a despărţit acum vreo două ore
abia, mai ahtiat ca totdeauna de viaţă, plin de energie şi de încredere în viitor.
Privindu-l aşa observă deodată că ochii muribundului se deschid larg ca şi când ar
vrea să se mai umple cu lumină”. Întrebându-l pe chirurg care tocmai terminase să
examineze cele trei găuri rosii alcătuind un triunghi straniu, urmele traectelor celor
trei gloanţe, ce părere are de starea pacientului acesta îi spune, un Dumnezeu să-l
ierte pe bietul nostru Toma: „Titu tăcu o clipă parcă n’ar fi auzit bine, se mai uită la
Pahonţu care încremenise în nemişcare şi dobândise o linişte nouă pe faţă, apoi
izbucni în lacrimi bolborosind: „O, Doamne! … Bietul Toma! Bietul, bietul Toma!”

Venise şi prefectul poliţiei care trebui să constate o crimă oribilă cum nu s’a mai
pomenit în România. Prefectul era un mare prieten al ziariştilor fiindcă ei îl făcură
popular în toată ţara, publicându-i isprăvile, înflorite simpatic şi împodobite cu
fotografia lui de pe vremea când era căpitan.

Solemn ca un erou de tragedie antică Titu Herdelea încheie acest atât de îndoliat
capitol: - „A murit” zise Titu cu glas plâns, ştergându-şi ochii.

Suntem convinşi că pentru acest moment Liviu Rebreanu a pus ca motto al romanului
următoarea cugetare a filozofului german Fr. Nietzsche:
„Ceea ce este mare la om îl defineşte ca punte şi nu ca scop; şi ceea ce poate fi
iubit la om constă în faptul că el este o trecere şi un apus.”

Şi nu e lipsit de importanţă, credem noi, că drumul vieţii lui Pahonţu se încrucişează

cu cel al lui Titu Herdelea, cel mai constant şi iubit erou rebrenian. Oare nu aceleaşi
sentimente le are autorul şi pentru marele ziarist, de unde nemurirea ce i-o conferă?
Noi socotim că aşa este şi am adus şi o să mai aducem puncte de vedere ca să
demonstreze acest adevăr, bazat pe o înrudire a cărei început îl primesc cei aleşi prin
harul cel născut şi nu făcut.

Ionescu se duse la Cumpănaşu, pe strada Clopotari unde le marturisi, lui Cintia

logodnica sa şi lui Vasile că l-a împuşcat pe Pahonţu pedepsindu-l pentru
comportarea lui trădătoare. Pe urmă îmbrăţişând fata se lăsă condus de Vasile până în
bulevard, unde ceru şoferului să-l ducă în Piaţa Victoriei, apoi pe strada Berzei, Calea
Plevnei, până lângă biserica Sf. Constatin. Tânărul vroia să vadă ce s’a întâmplat pe
urmă: pe strada Elena în faţa locuinţei lui Pahonţu stăteau câteva automobile iar
ferestrele erau luminate nu numai la casa lui Pahonţu ci şi la cele vecine din jur, de
parcă „toată strada cuprinsă de groază şi-ar fi pierdut liniştea şi somnul”.

“Dacă adineaori n’ar fi fost întunerec şi pustiu, poate nu s’ar fi întâmplat nimic” îşi
zicea Ionescu zărind din mersul maşinii la stânga castanul bătrân la care a aşteptat şi
apoi celălalt castan unde l-a ajuns din urmă pe Pahonţu.

Intrară apoi în Cişmigiu, cotiră pe bulevardul Elisabeta, şi opriră la colţul Calei

Victoriei de unde au continuat pe jos, oprindu-se în dreptul grădinii Colos unde s’au
despărţit sărutându-se, ca fraţii, pe amândoi obrajii.

Ionescu intră în curtea prefecturii poliţiei şi de-aici într’o cameră plină de fum de
tutun, declarând comisarului de servici, tânăr, cu mustăcioară neagră, că el l-a
împuşcat pe Pahonţu, şi se numeşte Ion A. Ionescu, student în anul, dar nu reuşi să
termine din cauză că poliţistul desmeticit şi înfuriat începuse să înjure, Paştele şi
bisericile ...

Executarea lui Pahonţu de către Ionescu nu i-a fost ordonată de Dolinescu, cum
presupunea şi Toma în ultimul său gând, ci ideea i s’a furişat în creier treptat, până la
împlininea actului decisiv, spre deosebire de fraţii săi de cruce el era convins că
Pahonţu a trădat mişcarea în favoarea lui Belcineanu, mulţumindu-se cu plăceri şi
bani.

I se va da sau nu dreptate vom vedea în cele următoare, totuşi după vorbele tânărului
dacă pe stradă nu ar fi fost întunerec şi pustiu nu s’ar fi întâmplat nimic, deducem că
a început să-i pară rău de tot ce a făcut, mai ales că o vedea înaintea lui pe Cintia în
momentul când el le-a mărturisit că l-a împuşcat pe Pahonţu: „Ceilalţi doi priveau
neclintiţi,privîndu-l cu un interes plin de spaimă şi de compătimire. Cintia frământa
în poală, între degetele nervoase o batistă mică spre a-şi stăvili emoţia şi mai ales
lacrimile care o năpădeau şi-i umpleau ochii prelingându-se pe obrajii înfierbântaţi,
fără voia ei şi fără să le simtă.”

Dupa ce Ionescu mărturiseşte că a convins că a făcut bine crede în necesitatea faptei

lui cum crede în Dumnezeu, i cere iertare lui Cintia, mireasa lui mică, deslegând-o de
orice obligaţie, „cu toate că despărţirea de tine va fi pedeapsa cea mai amară”, fata îi
răspunde asigurându-l din inimă „te voi aştepta, Ionică!” spuse Cintia simplu, hotărît,
privindu-l cu drag prin perdeaua de lacrimi: “Toată viaţa de va fi nevoie!”

Predarea de bună voie autorităţilor, mărturisindu-şi fapta nesăbuită, constituie din

partea lui Ionescu o atitudine exemplară, diferenţiindu-l de teroriştii laşi care după ce
au săvârşit ceea ce le impunea misiunea lor s’o facă, nu ştiau cum să-şi ascundă
identitatea şi mârşavele fapte.

Acordându-i acest privilegiu, Liviu Rebreanu, subliniază credinţa curată al acestui

tânăr, în numele căreia el acţionează şi crede în ea ca în bunul Dumnezeu. Asta
indiferent de propriile sale sentimente, autorul nostru nu-şi trădează nicio clipă
obiectivitatea, prin care şi-a propus să judece evenimentele.

Se mai ştie că Pahonţu sub conducerea lui Rotaru ca profesor de drept, şi-a susţinut
teza de doctorat cu tema Crima politică, pe care el o admitea în unele cazuri, ori
tocmai la ea se va referi procesul ce va începe avându-l pe banca acuzaţilor pe
studentul Ion Ionescu, şi de la început trebuie să o scriu, personal, nu cred în
eficacitatea zisei crime politice, indiferent de conjunctura respectivă istorică.

Încăodată, va fi nevoie să acceptăm reducţia fenomenologică executată de Liviu

Rebreanu şi să considerăm frăţiile de cruce ca o anume organizaţie de dreapta
compusă exclusiv din studenţi şi să nu-l confundăm pe Dolinescu cu niciunul din
cunoscutele figuri de conducători legionari, căci numai astfel vom avea în mâini
cheia dezlegării mesagiului, pe care ni-l lasă Liviu Rebreanu, în romanul său Gorila,
interesul său se îndreaptă exclusiv spre tineretul român şi soarta sa, de undo marea sa
întrebare pusă politicienilor vremii, de ce au scăpat din mâini acest tineret, şi astfel i-
au declarat un sângeros război, în loc să recurgă la un gest de minimă apropiere: DE
CE?

Ultimul capitol, intitulat Spovedanii, prezintă la început indignarea presei,

povestind pe pagini întregi, cu titluri mari, răzbunarea monstruoasă a fraţilor de
cruce, în timp ce figura lui Ionescu publicată arăta ca una lombroziană, caracteristică
de altfel criminalului înnăscut, însoţită de rânduri de ziar demonstrative pentru a
înspăimânta şi deruta pe cititori: “Şi astfel de monştrii, organizaţi în bandă, au
pretenţia să reprezinte tineretul românesc, să personifice naţionalismul integral şi să
răstoarne structura politică a ţării întregite! Exclama însuşi oficiosul guvernului
într’un articol în care durerea se îmbina cu revolta”.

Desigur actul comis de Ionescu prejudicia enorm organizaţiei fraţilor de cruce, dar
bine se constată că era falsificată însăşi figura lui Pahonţu, rămas credincios
tineretului român, pe care nu-l amesteca în nici un fel în ceartă avută cu Dolinescu şi
finanţatorul acestuia, bogătaşul Utalea.

După masă la Cameră şi la Senat s’a elogiat talentul şi curajul ziaristului Pahonţu în
acelaşi mod partinic, nereal. În numele ziarului „România”, apărut îndoliat, Titu
Herdelea a luat toate măsurile ca trupul neînsufleţit să fie transportat la Biserica albă
unde a fost aşezat pe un catafalc înflorit. Până a treia zi s’au perindat la catafalcul său
mii de oameni dându-i ultimul omagiu celui ucis atât de mişeleşte. Întretimp au fost
arestaţi peste 100 de fraţi de cruce ca şi Dolinescu pe când cobora din tren în Gara de
Nord, reîntors de la Făgăraş.

În după amiaza înmormântării a fost atât de multă lume încât a trebuit să fie
întreruptă circulaţia pe Calea Victoriei. Să se observe nu numai că Pahonţu
eraînmormântat caun fiu credincios guvernului, dar să reţinem că la acest act solemn
se află adunaţi importantele personagii cunoscute de noi în primul capitol, cu ocazia
logodnei Corinei Rotaru cu Teofil Drugeanu, secretarul ministrului Belcineanu. Face
parte din ritualul rebrenian, care îşi construieşte ca un mare clasic romanul după
formele unui templu grec, condus de înclinaţia sa mitică, în ultimul capitol al cărţii
sale să ne mai prezinte, încăodată pe cei din primul capitol chiar dacă în condiţii mult
schimbate, aici fiind vorba de înmormântarea eroului principal, Pahonţu.

Pe această cale ni se înfăţişează pentru ultima dată potrivirile sau nepotrivirile

Destinului jucând în operele sale acelaşi rol decisiv ca în lumea zeilor lui Homer sau
a tragediei tot elene.

Participau vicarul patriarhiei înconjurat de 12 preoţi iar la catafalc se aflau patru

miniştrii printre ei şi Belcineanu venit să onoreze pe adversarul său personal, căzut în
lupta apărării ordinei publice. S’a remarcat prezenţa dnei Belcineanu, însoţită de dna
Teleman. Dintre foştii miniştri se distingeau doctorul Ionescu şi mai ales Constantin
Rotaru, acesta bun din fire nu-şi putea stăpâni deloc lacrimile. Nu lipsea nici Teofil
Drugeanu, dna Cornoiu cu generalul ei şi desigur Virginia, îmbrăcată în doliu între
cei doi copilaşi speriaţi. Mare impresie au făcut-o părinţii lui Pahonţu, îmbrăcaţi în
haine ţărăneşti modeste, bătrânul îngenunchind anevoie cu piciorul său de lemn se
uitan cu jale când la feciorul său întins în coşciug, când la boierii din jur, parcă nu
s’ar fi putut dumeri, în timp ce baba cu faţa scufundată în florile catafalcului „lăcrima
domol, şi numai rareori murmura: Dragul mamii, dragul mamii.” Dintre vorbitori
luase cuvântul ultimul Herdelea - care nu spusese nimănui că-l scăpase pe Zachi
intervenind la Belcineanu, pe acesta de la primele cuvinte îl copleşise plânsul,
continuă plângând mereu şi sfârşi într’un hohot de durere încât toată lumea fu
mişcată. Apoi la „veşnica pomenire” coşciugul a fost acoperit iar convoiul pornise
însfârşit pe Calea Victoriei spre Cimitirul Belu unde primăria îi puse la dispoziţie un
loc de onoare.

A doua zi Titu Herdelea citise în ziare o informaţie care lipsea în “România”, despre
divorţul soţilor Belcineanu. Tot în acea zi, prefectul poliţiei a ţinut să ieie
interogoratorul criminalului înainte de sosirea procurorului şi a judecătorului de
instrucţie. Profund convins că e vorba de un complot spera ca prin abilitatea sa să
descopere pe cei ce-au participat la el. Şi când Ionescu pomeni numele dnei
Belcineanu, îl sfătui să fie circumspect când amestecă o doamnă onorabilă în urzeli
atât de urâte, replica venise ca de la sine: „Domnule prefect, eu nu pot, mărturisi
decât adevărul, indiferent dacă e favorabil sau defavorabil pentru mine sau alţii,”
răspunse Ionescu întunecat. „N-am minţit niciodată şi mai bucuros voi merge la ocnă
cu adevarul, decât în libertate cu minciuna.”

În cele din urmă prefectul renunţase la interogatoriu fiindcă n’a vrut să încheie o
declaraţie în care şeful său, ministrul de interne, apărea învinuit de a fi cauza iniţială a
crimei iar soţia lui i-ar fi slujit într’o afacere de cumpărare de conştiinţă. Raportând
situaţia superiorului Belcineanu, acesta afirmă că ceea ce suţine criminalul nu-l atinge
nici pe el, nici pe soţia lui. Totuşi văzând-o pe Cristiana în biserică la înmormântarea
lui Pahonţu, fu cuprins de presimţiri negre, prevăzu complicaţii şi pentru a înlătura
orice confuzii se grăbi să comunice gazetarilor curioşi că se desparte de Cristiana.

În acelaşi timp judecătorul de instrucţie însărcinat cu anchetarea crimei îl consultă pe

Rotaru fostul său ministru al Justiţiei, temător să nu-şi pună cariera în joc din pricina
încurcăturilor familiei Belcineanu. Rotaru îi dă sfatul deocamdată să se strecoare şi
el, făgăduindu-i că se va interesa, când primeşte un telefon de la Cristiana că ar vrea
să-i ceară o consultaţie foarte urgentă. Ajunsă în faţa lui, Cristiana îi mărturiseşte că
din cauza ei a fost ucis Pahonţu. În continuare a lăsat-o să vorbească vreun ceas şi
jumătate povestindu-i despre căsnicia ei, despre Pahonţu, despre dragostea lor, cu
multe digresiuni şi reveniri, pentru a-i fi mai bine înteleasă de Rotaru, suferinţa ei de-
acuma. Şi când părea că va termina, ea izbucni frângându-şi mâinile, amestecând
cuvintele cu lacrimi: „Nu mai acuma îmi dau seama cât am fost de nepricepută! ...
Auzisem şi eu, ca toată lumea, cum îl acuzau oamenii lui Dolinescu că i-a trădat şi că
a fost cumpărat de Belcineanu.”

Mărturisise toată lupta dusă pentru ca Belcineanu să-i dea scrisoarea de divorţ, din
cauza asta nici nu se gândise că Pahonţu putea fi în primejdie. Îi relatase ultima lor
întâlnire când a văzut pe trotuar un individ care părea că stă la pândă ori se plimba
fără ţintă.Totuşi nu s’a alarmat peste măsură. Se simţea atât de fericită încât nu-i păsa
de nimic ce i-ar fi putut tulbura viitorul. Făuriseră împreună planuri şi îşi făgăduiseră
să-şi păstreze imaculată dragostea, până vor avea dreptul să se prezinte cu ea în faţa
lumii: „Nu mai pot tăcea, dle Rotaru! Mă înabuş! De trei zile am impresia că mă
prăbuşesc necontenit! Bărbatul care m’a iubit şi care a murit pentru mine pentru că
m’a iubit, are să fie ponegrit şi după moarte! Un om de treabă, soţul celei mai bune
prietene, mi-a spus ieri că asasinarea lui Pahonţu e o faptă odioasă care merită
pedeapsa cea mai grea fiindcă inaugurează teroarea sângeroasă în politica
românească dar că-şi Pahonţu s’a purtat urât cu prietenii lui ... Ai înţeles, domnule
Rotaru? Ca să mă salveze pe mine, Pahonţu şi-a părăsit prietenii şi i-a vândut lui
Belcineanu! Şi eu, singura care cunosc adevărul ce să fac, dle Rotaru? Spune-mi, te
implor ce să fac?”

Rotaru ascultând-o devenise trist înţelegând atâtea gesturi ale lui Pahonţu pe care în
loc să-l ajute, l-a supărat, în ultimul timp se certaseră chiar, amintindu-şi că el i-a fost
întotdeauna folositor ca în cazul lui Nina Georgescu.

Dar după ce Cristiana îşi terminase patetica expunere, cum a luat cunoştiiţă de
problema ei, se grăbeşte să îmbrace roba ministrului de Justiţie ce a fost şi a
eminentului om de drept ce continua să fie şi dublat tot timpul de politicianul din el,
deşi nu corupt avea înţelegere pentru unele scăpări umane, de la început este de
părere că asasinatul lui Pahonţu poate să provoace nişte complicaţii cu totul
neaşteptate. După cum se ştie ucigaşul încearcă să-şi justifice crima prin vânzarea lui
Pahonţu cumpărat prin intermediul Cristianei. Tot el a declarat că a văzut-o în
noaptea crimei ieşind de la Pahonţu. Adică, aşa cum a descris şi ea desfăşurarea
exterioară a faptelor. Fireşte nu poate fi vorba de crima în sine, ea trebuia să fie
pedepsită exemplar deoarece orice slăbiciune în astfel de împrejurare ar însemna o
încurajare la crimă şi pregătirea inconştientă a războiului civil. Să reţinem această
reflexiune căci ea vine de la un fost şi probabil viitor ministru al Justiţiei, la ea ne
vom mai referi în cursul viitoarei noastre expuneri.

Rotaru mai crede că apărarea criminalului se va lupta să arate că Pahonţu e vinovat şi

o să-i micşoreze vina clientului lor şi astfel bietul Pahonţu va risca să-i rămână
memoria murdărită ca un om care şi-a comercializat convingerile, lăsându-se
cumpărat.„ – Ori asta nu se poate!” strigă Cristiana revoltată. „Eu vreau să
mărturisesc adevărul, întreg, în faţa tribunalului şi a lumii întregi.”

Rotaru, cunoscut pentru comodităţile sale, încearcă să domolească entuziasmul

amintindu-i că adevărul întreg ar putea să distrugă pe Belcineanu, tocmai aici era
complicaţia de care îi vorbea. Desigur, Rotaru demonstrând o grija de clan pentru
soarta lui Belcineanu, e de părere că adevărul ar înobila vina lui Pahonţu, explicată
prin sacrificiul pe altarul unei iubiri mari şi tainice, în schimb ce se va întâmpla cu
Belcineanu? Dar Cristiana îi spune cu totului calm: „Ce-mi pasă mie acuma de omul
care a fost în stare să mă ofere pe mine soţia lui, ca momeală unui duşman al său!
Între bărbatul care m’a sacrificat pe mine şi celalalt care s’a sacrificat pentru mine,
crezi că aş putea sta la îndoială?

Şifonat de replica mai mult decât stăruitoare a Cristianei se scuză dar înainte de a
apărea în faţa judecătorului trebuiesc studiate toate urmările posibile. „- Cu riscul
oricăror urmări trebuie să-mi liniştesc conştiinţa” spune ea mai domol. “M’ar tortura
remuşcările toată viaţa dacă aş tăcea.”Rotaru nu cedează deloc şi îi reaminteşte că va
avea multe neplăceri, va fi tracasată de opinia publică şi de curiozitatea unor jurnale
care îi vor scormoni toate intimităţile vieţii ...

Dar Cristiana primise proporţiile unei eroine de tragedie corneliană, simplul înţeles al
vieţii ei era datoria să reabiliteze memoria murdărită a omului iubit, pe când Rotaru
ne pare ca un melc vâscos, acesta după ce şi-a scos coarnele, încet şi le ascunde din
nou sub carapacea intenţiilor lui, solidar cu rivalul său politic, pe care în niciun caz
nu vrea să-l distrugă; cu atât mai sublim sună vorbele femeii parcă nevrednice pentru
lumea de jos, ea venind de sus, din lumea idealelor şi ale lui Pahonţu aşa cum l-a
cunoscut numai ea: “ - Ştiu, adică numai bănuiesc. Ce înseamnă suferinţa aceasta faţă
de jertfele lui pentru mine? El n’a şovăit nicio clipă săurască ce a adorat, numai ca să
mă salveze pe mine! A îndurat moartea pentru mine! … Cum aş putea şovai eu când o
vorba de a-i salva onoarea după moarte? Dacă aş avea numai o umbră de ezitare, ar
trebui să-mi fie ruşine de mine însămi şi de amintirea lui! ... L-am iubit, domnule
Rotaru. A fost singura mea iubire! Vreau să mărturisesc în faţa lumii întregi că l-am
iubit!”

Şi când se ridicase în picioare Cristiana suferise o transfigurare ideala: “Avea o

strălucire pe faţă ca şi când hotărârea i-ar fi purificat sufletul pregătind-o pentru orice
încercare. Rotaru o privea.Transformarea îl minuna. Îi luă mâna şi-o sărută. Apoi
după o tăcere lungă spuse mişcat: „Acuma înţeleg cum a putut Toma să vă iubească
mai presus de orice pe lume.”

Însfârşit, Rotaru a fost nevoit să-şi scoată măştile de pe faţă sa nu mai fie fostul
ministru de justiţie, nici avocatul ca să dea sfaturi, unele cu jumătăţi de măsură, ci
numai om pur şi simplu, pentru a se apropia de înţelegerea acestei femei nobile,
superioare, prin ea Pahonţu a cunoscut revelaţiile de dincolo de trupesc şi fizic, adică
izvorâte din profunzimile spiritului, ideal în esenţele lui.

Prin Cristiana Tomşa, cu siguranţă Liviu Rebreanu a creat unul din cele mai
desăvârşite portrete feminine ale literaturii româneşti dacă prin aceasta se înţelege
curăţenie sufletească, puritate, graţie, gingăşie, în primul rând, calităţi ale frumuseţii
interioare, răsfrântă în existenţa trupului material, ca un model veşnic al cerului.
Pentru a fi vrednic s’o priveşti ţi se cere, muritorule, să-ţi duci inima în pumni,
jertfind-o.

În timpul procesului din romanul Gorila, datoria în slujba careia s’a pus trece complet
neobservată, încă o peremptorie dovadă că această femeie aparţine mai mult
împărăţiei stelelor de pe cer decât pământului şi orânduirilor sale, în consecinţă glasul
său eroic arămas ca un strigăt în pustie.

De altfel pentru a înţelege iubirea dintre Cristiana şi Toma, va trebui să ne referim la

concepţia înaltă despre iubire a lui Rebreanu din Adam şi Eva, pe drept considerată
de autor cartea sa cea mai dragă, numai că prea puţin luată în seamă de contemporanii
şi urmaşii săi, deşi acceptată ca un poem metafizic, nu i s’au deschis porţile grădinilor
spre lumea lui cea adevărată.

Astfel, clar discutată problema, ea îşi defineşte tăriile de dincolo: “Un bărbat din
milioanele de bărbaţi doreşte o singură femeie, din milioane de femei. Unul singur
sau una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşi
rostul vieţii omului ... Instinctul iubirii e reminiscenţa originii divine. Prin iubire
numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din
lumea spirituală. Iubirea şi Dumnezeu, conştient sau inconştient, trebuie să
alcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără de ele omul nici n’ar putea
exista.”

Să reţinem definiţia dată iubirii spirituale: “Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului
omenesc, Dumnezeu sub chipul iubirii trăieşte în om (Arghezi consideră că însăşi
iubirea fizică dintre bărbat şi femeie se bucură de harul Domnului).

Dar, o viaţă omenească nu ajunge pentru ca întâlnirea dintre bărbat şi femeie să aibe
loc. Ci, ea are nevoie de şapte vieţi de întrupare, deci se introduce mitul
metempsihozei, până într’a şaptea viaţă când sufletul se poate elibera din materie,
problemă de care s’a simţit atras şi Eminescu, în Archaeus de pildă, prin eterna
migraţie a sufletelor se asigură nemurirea sufletului uman.
Ar fi să ne amintim că respectiva căutare a perechilor ideale o tratează şi Aristofan în
Symposionul lui Platon: la început, omul era format din doi indivizi lipiţi spate la
spate, dar după ce au căutat să-l alunge pe Zeus de pe tronul său, acesta i-a despărţit,
aşa că din acea clipă bărbatul şi femeia îşi caută perechea originară, nu mai după ce
reuşeşte să o reîntâlnească, cei doi vor fi fericiţi, pentru vecie.

La Rebreanu mitul metempsihozei primeşte un caracter divin, depăşeşte viziunea

simplă a Nirvanei. Pentru marele scriitor român cele şase întrupări purifică tot mai
mult sufletul, dar nu mai “a şaptea viaţă” aduce de-abia fericirea unirii cu celălalt
suflet. De-aceea a şaptea moarte cuprinde revelaţia ...De-acuma nu va mai rătăci în
sferele lumii materiale, ci transformat în principiu pur, echilibrat iarăşi în atom
spiritual, redevenit de asemenea principiu, îşi va relua existenţa divină în planul
spiritual.

Fără îndoială plecând de la o atare viziune, vom putea înţelege în sens rebrenian
iubirea dintre Pahonţu şi Cristiana, chiar bărbatul o descrie ca pe una ideală, cerească,
dumnezeiască, devenind singura şi suprema preocupare a vieţii sale, prin ea ajunge la
existenţa sa divină, spirituală, revelându-i-se mult căutatul Absolut.

Tot ceea ce face Cristiana după moartea lui Pahonţu pentru reabilitarea memoriei sale
murdărită de oameni, izvorăşte din aceeaşi iubire ideală, cerească, dumnezească,
eternă, pe care o simte şi femeia în adâncul inimii sale.

Şi am mai remarca, în acest fel drama eminescianului Hyperion primeşte o desluşire

posibilă dacă nu singura valabilă. Şi pentru marele nostru poet, iubirea şi căutarea ei
ideală, l-a determinat pe Feciorul de împărat fără de stea să coboare pe pământ, unde
crede că-şi va găsi iubita mult visată în formele ei de lut.

Luceafărul evident nu întâlneşte iubirea ideală, Cătălina e atrasă de Cătălin, în timp

ce el lipsit de steaua norocului va ajunge singur în apropierea Părintelui cerurilor,
răsplătit ca geniu, stăpân al unei înalte şi vaste gândiri, deci nu-şi va împlini starea
ultimă, a iubirii cereşti la care participă pe lângă El şi Ea, miri mistici. Condamnat la
singurătate veşnică vom avea cheia de-a ne deschide taina ultimelor versuri rostite de
Luceafăr, nu prea împăcat cu el însuşi: “Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă
petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece/.

***

După vreo săptămână de la înmormântarea lui Pahonţu, presa continua să condamne

asasinatul, uitând încetul cu încetul persoana victimei. Un ziar puţin citit s’a ocupat
de teza de doctorat a lui Toma despre crima politică şi începu s’o combată cu lux de
amănunte fiindcă autorul în cele din urmă admitea asemenea crime şi reclama pentru
criminalii politici un tratament de favoare în vremuri normale, şi se întreba dacă
Pahonţu în viaţă, ar mai fi semnat astfel de baliverne.
Mai apoi afacerea Pahonţu figura nu mai în paginile judiciare şi acolo prezentată
destul de impersonal. Întretimp arestaţii, înafara lui Ionescu au fost puşi în libertate,
inclusiv Vasile, bănuit că l-ar fi ajutat pe criminal.

Începuse să circule zvonul că în afacerea Pahonţu ar fi amestecată o femeie şi apoi că

ar fi dna Belcineanu. De altfel, în săptămâna Patimilor ziarul “România” a publicat o
convorbire cu dna Belcineanu, Titu Herdelea fiind, în general, îngrijorat de scăderea
tirajului după moartea lui Pahonţu. De altfel şi-a mai îmblânzit tonul şi a mai slăbit
campania contra lui Dolinescu, dar cu zvonurile privind amestecul dnei Belcineanu,
opinia publică începuse să se schimbe în favorul lui Ionescu. Fiindcă “România” era
ameninţată să-şi înceteze apariţia, Herdelea considera că numai o reabilitare a lui
Pahonţu ar salva ziarul, iar o reabilitare adevărată nu putea veni decât de la
Belcineanu sau doamna sa. Prin urmare îl consultă în acest sens pe Rotaru, acesta se
adresase dnei care-l întrebă la telefon ce să facă, doar de trei săptămâni aştepta să i se
ceară lămuriri. Cum judecătorul de instrucţie n’a chemat-o, Rotaru înţelegea că se
urmărea o muşamalizare a implicării ministrului de interne. Urma ca Rotaru, ca
avocat al părţii civile, s’o aducă el pe dnaBelcineanu în faţa Curţii cu juraţi, să apere
memoria lui Pahonţu. Dar ideea unei mărturisiri prin ‚România’ îi părea mai bună şi
deci îi dădu sfatul să-l primească pe domnul Herdelea.

Titu prelucră convorbirea cu dna Belcineanu făcându-i o introducere duioasă şi

atrăgând atenţia cititorilor de pe acum asupra rolului cavaleresc al lui Pahonţu până în
ultima clipa a morţii. Prima parte se referea la căsnicia nenorocită a Cristianei cu
Belcineanu şi dragostea ei pură cu Pahonţu până la întâlnirea întâmplătoare în casa
unei prietene, unde a venit şi Belcineanu care pe urmă a încercat să obţină prin ea de
la Pahonţu o desolidarizare de Dolinescu.

A doua zi concluzia lui Herdelea în “România” era că mărturia dnei Belcineanu

demonstrează nobleţea sufletească a regretatului Pahonţu, condamna crima şi
acuzaţiile după care un om de caracter ca fondatorul “României” ar fi fost în stare să-
şi vândă conştiinţa. Îi răspunse oficiosul guvernului apărându-l pe ministrul de
interne dar Herdelea era de părere că spovedania dnei Belcineanu reclamă ca ea să fie
repetată înaintea judecătorului de instrucţie.

Peste câteva zile Herdelea află că Belcineanu a demisionat din guvern pentru a nu
stânjeni cercetările, iar demisia i-a fost acceptată, va apare curând în Monitorul
oficial. De fapt, ministrul de interne ştia că totul e pierdut, Cristiana nu va mai putea
fi întoarsă din drumul ei.

A doua zi, “România” singură anunţa glorios, cu litere de o şchioapă: “Demisia lui
Belcineanu! Triumful dreptăţii!”

De-acum afacerea Pahonţu se transformase în afacerea Belcineanu. Chiar Herdelea

s’a arătat satisfăcut de demisia ministrului de interne, odată ce nu vroia căderea
guvernului amintindu-şi că în acest caz s’ar fi dizolvat Parlamentul, în care avea şi el
un mandat de deputat fără nici o garanţie de a-l mai vedea sub un eventual guvern
radical.

În Cameră un tânăr, talentat şi adversar al naţionalilor interpelase acest partid, dar îi

raspunse chiar şeful guvernului, elogiindu-l pe Belcineanu pentru serviciile
inestimabile aduse ordinei şi disciplinei naţionale, şi regreta hotărârea lui de a fi
demisionat, pentru a se soluţiona un conflict de ordin casnic (sic) fără nici o legătură
cu politica. (Să fim atenţi că vorbeşte nu un om ci o gorilă!!!) Se înţelege că-l felicită
pentru măsurile de ordine luate de el în timpul alegerilor din Făgăraş, cu scopul de a
pune stavilă agitaţiilor anarhice ale unor indivizi turbulenţi ajungând până la asasinat,
de altfel toate măsurile au fost luate şi aplicate pe răspunderea chiar a şefului
guvernului.

În legătură cu atacurile partidului radical, probabil acesta doreşte să se solidarizeze cu

faimoşii fraţi de cruce. Interpelatorul se lepădă de fraţii asasini, nu mai că el aruncă
vina dezordinilor produse asupra lui Belcineanu. Astfel radicalii s’au văzut obligaţi
săbată în retragere, considerând că guvernul e stăpân pe situaţie.)

Nu peste mult şi această afacere s’a mutat iar la paginile judiciare ale ziarelor. Se mai
vorbea despre declaraţia dnei Belcineanu la instrucţie şi despre cererea lui Belcineanu
de a fi ascultat şi el, pentru a îndepărta calomniile debitate pe socoteala sa.

Deşi începea vacanţa de vară, procesul de divorţ al soţilor Belcineanu a rămas pe rol
încât sentinţa de despărţire s’a putut da înainte de intrarea în vacanţă, oricum
transcrierea să se facă înainte de data fixată pentru procesul cel mare din Octombrie.

Cu câteva zile înainte de proces toate cărţile de intrare în sala Curţii cu juraţi au fost
luate cu asalt de o lume ce de obicei nu asista la atare spectacole.

În ziua procesului s’au luat măsuri stricte de ordine dar fireşte nu s’a întâmplat nimic
deosebit.Apariţia acuzatului în boxă a provocat rumoare şi lumea a rămas uimită când
la invitaţia preşedintelui curţii, Ionescu a început să povestească pe o voce caldă, felul
cum a săvârşit crima. Mărturisise fără nicio părere de rău deoarece moartea e o
pedeapsă meritată pentru cel ce-şi trădează fraţii. Lângă tatăl ei, Cintia se silea să
pară tare dar lacrimile îi curgeau pe obraji, şiroaie, dar întâlnind privirile lui Ionescu,
buzele ei arse repetau parcă un jurământ: “Te voi aştepta.”

Începu audierea martorilor: câţiva studenţi şi profesori îl lăudau pe Ionescu ca pe un

element valoros, iar câţiva frati de cruce au relatat despre suferinţele lor de la Făgăraş
în timpul alegerilor; au urmat locotenentul de la Porumbacu, comisarul de la
siguranţă, care tăgăduiau că ar fi lovit pe acuzat, şoferul care a dus-o pe dna
Belcineanu pe strada Elena, sergentul de stradă, cel ce l-a găsit pe Pahonţu împuscat,
locotenentul şi bătrânul, medicii, Titu Herdelea.
Nu spuseseră nimic interesant, până când Utalea a reuşit să stârnească atenţia
publicului, prin relatările privind persecuţiile de la Făgăraş, apoi vorbind despre fratii
de cruce şi însfârşit prin mărturisirea că “va rămâne devotat până la moarte acestei
nobile mişcări de regenerare a neamului românesc.” Are loc un scurt dialog între el şi
procuror întrebându-l dacă e posibilă o regenerare prin asasinat iar Utalea îi răspunde
că ea nu cuprinde pe trădători, si la cealaltă întrebare, dacă replica înseamnă
aprobarea asasinatului, Utalea crede că în niciun caz nu e vorba de o astfel de
aprobare ci înseamnă că înfierează pe trădători.

Însfârşit, apare şi doamna Cristiana Tomşa, privind în jur cu ochii ei mari şi

strălucitori ca o halucinantă: părea mai frumoasă ca totdeaun deşi cu obrajii mai traşi
şi foarte palizi ... Sfârşi cu o tristeţe profundă care impresionă lumea fiindcă se simţea
izvorâtă dintr’o mare durere: “N’am venit să apăr pe cineva şi nici să acuz pe nimeni!
Am spus adevărul întreg, fără să-mi pese dacă serveşte sau deserveşte. A trebuit să-l
spun ca să-mi liniştesc conştiinţa. Nu ştiu dacă e bine ce am făcut sau dacă e rău, dar
simţ că altfel n’aşmai fi putut trăi, că astfel aş fi săvârşit o impietate faţă de singurul
om care m’a iubit şi pe care l-am iubit ...”

De fapt problema ei era bine cunoscută, atât din ziarul “România” prin convorbirea
cu Titu Herdelea cât şi din declaraţiile făcute judecătorului de instrucţie, astfel că
Rotaru ar fi putut renunţa să o ducă înaintea juraţilor. A făcut-o însă romancierul,
fiindcă avea nevoie de confruntarea dintre cele două personagii pentru a scoate în
evidenţă că ministrul de interne este principalul vinovat de tot ce s’a întâmplat, el
putea fi considerat ca şi cauza morală a asasinării lui Pahonţu, cât şi a prigoanei
declanşate împotriva fraţilor de cruce. Urmând la cuvânt după fosta lui soţie, autorul
ni-l aduce în faţa ca pe un demagog de talia lui Caţavencu, totuşi mult mai rafinat în
modul său de comportare, deşi, cu atât mai mult, nu era în stare să-şi ascundă
caracterul său pervers şi amoral, lipsit de orice fel de scrupule. Belcineanu vorbeşte
cu morga sa obişnuită, mai ales recâştigată după elogiile şefului său de partid, de
unde putea fi sigur de grabnica sa reabilitare, sfidându-l pe Dolinescu care-l asalta cu
întrebări. În primul rând, spune ironic că ar fi fost încântat dacă ar fi putut convinge
pe Pahonţu să combată o organizaţie atât de periculoasă cum s’au dovedit fraţii de
cruce şi asta prin orice mijloace, prin urmare se declară imun faţă de şantajul exercitat
asupra soţiei sale şi al lui Pahonţu, refuzând să-i dea scrisoarea de divorţ până marele
gazetar nu se va distanţa de cei pe care îi sprijinea să câştige alegerile de la Făgăraş,
semnând şi publicând un articol în “România” care să-l ajute în câştigarea lor. Din
păcate, nu are acest merit. De unde se vede că politicianul-gorilă minte în mod
sfruntat şi că cititorul să cunoască măsura acestei lichele, voi reda în continuare
pasajul următor: “Pahonţu n’avea nevoie să fie cumpărat ca să-şi schimbe părerile.
Era suficient un capriciu. Aşa l-a urmărit şi pe dânsul cu duşmănia până a fost ucis,
fără să poată bănui măcar motivul acestei duşmănii. La fel s’a întâmplat desigur, şi cu
fraţii de cruce. Constanţa convingerilor nu era în caracterul regretatului Pahonţu.“
Deci ministrul de interne nu se ruşinează să mintă în continuare, când deşi era
informat de temeinicia iubirii lui Pahonţu, o socoteşte drept un capriciu, si nu altfel ca
orice înverşunat duşman al marelui ziarist îi mânjeşte, în mod condamnabil memoria,
scoţând bale puturoase pe gură, afişând cel mai nevinovat chip al imposturii. Bine se
vede că se aliază cu fraţii de cruce numai pentru a-şi atinge scopurile cele mai
necinstite posibile, de unde am semnala periculozitatea unei atare gorile devenită
animal, după ce timp îndelungat a fost în aparenţă, om.

Şi continuă să calomnieze în continuare: “Admite că fosta lui soţie s’a putut crede
obligată să facă anume intervenţii, pe lângă Pahonţu cu care întreţinea fără ştirea lui
relaţii destul de interesante, dar neagă că ar fi îndemnat-o dânsul.“ De-acum
argumentele lui frizează absurdul atât de străveziu încât intervenţia ministrului de
interne, “fost” deocamdată, a putut să influenţeze opinia publică din care se trăgeau
juraţii, să se depărteze de un asemenea politician venal şi să gândească în favorul lui
Ionescu.

Iar când Dolinescu cere confruntarea martorului cu dna Tomşa, Belcineanu adaogă cu
aceeaşi maximă nevinovăţie sub care se ghicesc adevăratele falsităţi, şi cei care l-au
ascultat nu sunt atât de proşti ca să nu înţeleagă substratul mocirlos al acestui individ
când la sfârşit mai spune: “… confirmă anticipat orice declaraţie a fostei sale soţii şi
lasă pe seama juraţilor să aprecieze valoarea obiectivă a unor asemenea declaraţii
…”.

Fără îndoială Belcineanu sfruntează lumea cu un cinism ce nu mai poate fi considerat

ca şi o eleganţă de cavaler faţa de o biată femeie batjocorită, ori asemenea atitudini îşi
permite un politician când în spatele lui are un partid care în loc să-l excludă din viaţa
politica îi dă tot sprijinul să-l reîncadreze considerând că necazurile lui Belcineanu
erau de natură pur casnică, fără vreo legătură cu politica. Nu mai insist asupra acestui
aspect destul de lămuritor şi după scurta noastră expunere.

De-altfel, adevărurile cuprinse până acum în Gorila sunt atât de evidente încât nu mai
are rost să mai continuăm. Belcineanu, ultragiind memoria lui Pahonţu, ne apare ca o
gorilă degradată care în loc să fie dată la o parte, partidul său se grăbeşte să-i pună
susţinătoarele de rigoare, reamintindu-ne compoziţia “Girafă arzând” de Salvador
Dali, numai că dacă politicienii români descrişi veridic de Liviu Rebreanu au dat foc
lucrurilor, ceea ce arde este desigur biata ţară românească, şi cetăţenii ei, cinstiţi.

Unde se afla presa, oglinda opiniei publice, dar la urma urmelor cine avea oare
nevoie de ea? Pe această cale se poate susţine că societatea românească avea în
Belcineanu alături de şeful său, prim-ministru naţional, conducătorii pe care-i merită,
şi nimic mai mult.

Liviu Rebreanu subliniază acest aspect prin faptul că pauza pentru masă rupse
procesul în două, fiindcă cei mai mulţi spectatori veniţi să se distreze îşi vedeau
interesul complet epuizat. Prietenii lui Belcineanu îl felicitară călduros, plecând fără
să se mai întoarcă întocmai ca doamnele venite numai pentru Cristiana.
Procedeul de a trata lucrurile superficial se arată jalnic, din multe puncte de vedere
chiar tragic şi autorul ni-l zugrăveşte în mod genial, fără să intervină direct, conduce
tratativele din culise, lăsând ca oamenii să se definească prin vorbele şi faptele
credinţelor sau necredinţelor lor.

Rechizitorul a fost extrem de violent. Procurorul schiţă, după marii savanţi, portretul
criminalului înnăscut şi consideră că lui Ionescu i se potriveşte de minune. (Era pe
când criminologii credeau în teoria lui Lombroso a criminalului înnăscut, înrudit cu
geniul de altfel, pe care Nordau îl definea ca pe o degenerescenţă pozitivă, dacă
celălalt reprezenta latura total negativă, concepţii de mult depăşite, urmând să se
demonstreze în viitor dacă în genomul său răufăcătorul are prezentă gena modificată
a criminalului deci vicul său e unul înnăscut şi nu provocat de împrejurările vieţii. În
acest sens teoria lui Lombroso urmează să se verifice sau definitiv aruncată la coş. În
orice caz, după cunoştiinţele noastre de până acum Ionescu nu poate fi considerat un
criminal înnăscut!!!) În continuare, subliniază, pe drept că pregătirea şi executarea
crimei feroce a fost premeditată, încât respinge motivele invocate de ucigaş ca
nefondate. În concluzie, cere un verdict de condamnare exemplară pentru a servi
drept pildă şi altor sceleraţi care ar mai cuteza să “dezonoreze România cu astfel de
nelegiuiri”. (Iată-l, deci pe Belcineanu total reabilitat, motivele implicării lui în
asasinarea lui Pahonţu fiind etichetate ca neserioase, şi se înţelege şi cutremătoarea
pledoarie a Cristianei Tomşa ce nu depăşeşte limitele unui conflict pur “casnic”.)

Ca apărător al lui Pahonţu a intervenit Rotaru manifestându-şi de la început

încrederea deplină în înţelepciunea juraţilor. Pentru el, dezbaterile procesului au
dovedit, fără posibilităţi de răstălmăcire, “nevinovăţia şi cinstea victimei. Fiindcă,
dureros, în aceste dezbateri ucigaşul nu se mulţumeşte cu suprimarea unui om de
mare talent ci se înverşunează să-l şi ponegrească după ce i-a luat viaţa, să-l omoare a
doua oară şi moral.” Să recunoaştem că Rotaru se simte solidar cu fostul lui prieten şi
în această convertire pulsează sângele fierbinte al iubirii Cristianei. De-aici
categoricul imperativ ce-l împulsionează spre a scrie cu litere mari, să-l vadă şi
nevăzătorii, adevărul: “din mărturiile tuturor reiese limpede că Pahonţu nici nu a
fost cumpărat şi nici nu a trădat pe nimeni.” Consideră că nu mai o minte strâmbă
poate califica drept trădare părăsirea unei idei şi adoptarea alteia. Trebuie să ai un
suflet de fiară să ucizi un om pentru că nu mai perseverează în aceleaşi idei pe care le
avea dânsul, şi să crezi că trebuie suprimat ca un câine de pripas. Fără îndoială,
Rotaru evită să se atingă de Belcineanu, fiind convins că doar alături de el, fie şi ca
adversar de moarte, poate face politică, definită chiar de el în finalul pledoariei: “-
Politica poate să fie folositoare progresului omenirii, poate să servească înălţarea unui
neam! “încheia Rotaru”. Dar când politica ajunge să argumenteze cu bâta şi să
convingă cu revolverul, atunci trebuie să-i suceşti gâtul repede altfel, distruge ţara!
…”

De ce Rotaru nu a insistat asupra rolului jucat de Belcineanu în trecerea lui Pahonţu

de la o tabără la alta, ceea ce însemna mai mult decât o simplă schimbare de idei
teoretice? Practic, ministrul de interne, confruntat cu perspectiva pierderii alegerilor
şi deci şi a postului de ministru, şi-a şantajat soţia şi prin ea şi pe marele ziarist că nu
divorţează până nu va fi sigur că va câştiga alegerile, lucru posibil numai dacă
Pahonţu îi va părăsi pe fraţii de cruce şi va aduce fapta lui la cunostiinţa cititorilor săi.
“România” fiind singurul ziar pus în slujba apărării cauzei drepte a fraţilor de cruce,
fără sprijinul său ei vor fi o pradă sigură în mâinile ministrului de interne, aşa cum s’a
şi întâmplat. Putea fi numită o atare schimbare impusă libertăţii femeii iubite şi
indirect lui însuşi, cum mincinos o numea Belcineanu, un capriciu al lui Pahonţu şi că
hulpavul ministru nu a jucat rolul principal în producerea lui? Desigur că, nu. Şi
atunci cum se poate explica tăcerea lui Rotaru? Foarte simplu. Fostul ministru de
justiţie privea cu blândeţe anumite compromisuri încheiate de oamenii politici, aici
Belcineanu, pentru bunul mers al democraţiei, ameninţată de bâtă şi de revolver. De
altfel, fără să fie propiu zis o gorilă, îi sprijinea pe cei ce erau, considerând că asta e
viaţa cu partea ei de neajunsuri, acestei duioase reprezentări numită filozofic
“Weltanschauung” aparţinea şi aventura sa cu Nina Georgescu, lacrimile sale vărsate
la despărţirea impusă de soţia sa Vera, cât şi la înmormântarea lui Pahonţu, erau
neîndoios sincere, ca toate actele sale, stăpânite de oroarea de a se schimba ceva, mai
ales când era vorba de sistemul democratic, departe de a fi perfect dar în conjunctura
dată cel mai bun dintre toate. Spre deosebire de el, prietenul său Pahonţu refuza să
considere democraţia un sistem anchilozat, acelaşi pentru totdeauna, de unde credea
că el poate fi îmbunătăţit, ca orice organism plin de viaţă pe când Rotaru vedea în
democraţie un capăt de drum, împăcat şi cu înclinarea ei evidentă spre corupţie şi
îmbogăţire cu orice preţ. În acest sens, pentru a arăta că Rotaru, nu era chiar atât de
departe de adevăr, m’aşi referi la Memoriile lui Ion Duca, omul de încredere al lui
Ionel Brătianu despre a cărui cinste exemplară era convins, totuşi era intrigat de
îngăduinţa arătată unor membri de partid mai bătrâni, mai ales doi dintre ei cunoscuţi
pentru micile lor afaceri deloc onorabile.

Mai mult, în societăţile apusene de astăzi ca Germania, omul fiind total dezbrăcat de
orice idealisme e considerat “un animal coruptibil “ care dă socoteală vigilenţei
Justiţiei, dacă e prins că a calcat legile în vigoare, până nu e condamnat figurează ca
om cinstit.

Aşa dar democraţia, dreptate are Rotaru dă şi oarecare libertate cetăţenilor săi de a
încheia anumite compromisuri chiar ilegale, totul e să nu te prindă Justiţia cu mâna în
sac. De unde îşi poate închipui orişicine ce se poate întâmpla într’o ţară în care şi
Justiţia este coruptă!!!

Prin Rotaru, Liviu Rebreanu, caută sa ne dea un tip uman ce ne întăreşte speranţa că
există în România şi oameni care ar putea face o politică închinată în primul rând
intereselor ţării, principiile lor fiind bazate pe o morală solidă, înlăturând în mod
spontan din rândurile lor pe gorilele zilei, cum şi Belcineanu a fost.

Se ştie cu câtă greutate, a putut să-şi părăsească vechiul partid, căruia îi era cu
adevărat credincios, după ce Pahonţu l-a anunţat că va cădea de la putere curând,
viitorul sau fiind între radicalii doctorului Ionescu. Mai mult, după ce şi acesta are
aceeaşi soartă, el se hotărăşte să se lase de politică reîntorcându-se la biroul sau
avocaţial. Tot el credea în marele talent al lui Pahonţu ajutându-l, în semn de preţuire,
să pună bazele unui ziar, numit mai apoi “România”. Fire măsurată, îl mustră pe
Pahonţu pentru polemica începută cu Dolinescu, devenită mai mult decât personală.

Oricum, episodul despărţirii de iubita lui Nina Georgescu, văzută din partea unui om
care simte că îmbătrâneşte, prin renunţarea la ultima sa dragoste, dusă în limitele
garantate de firea lui din naştere comodă, constituie una din multele perle ale creaţiei
rebreniene.

Apărătorii lui Ionescu îşi împărţiră rolurile. Unul îl zugrăvi pe student în culorile cele
mai simpatice, al doilea se strădui să înlăture premeditarea şi să demonstreze că
omorul s’a datorat unor împrejurări nefericite, pe când al treilea căuta să dovedească
faptul că Pahonţu şi-a trădat fraţii şi i-a vândut dându-i pradă persecuţiilor unui
ministru fără scrupuluri. Chiar dacă se admite că dnaBelcineanu (de fapt, Tomşa) ar fi
spus adevărul, n’a fost mijlocitoarea unei cumpărări de conştiinţă, totuşi Pahonţu a
fost trădătorul unei cauze sfinte, spre a-şi servi femeia iubită şi-a părăsit prietenii de
idealuri.

Dolinescu vorbind cel din urmă, suştine că mişcarea fraţilor de cruce nu e una politică
ci o şcoală de energie românească, pentru formarea românului de mâine. Pe larg el
descrie suferinţele tinerilor entuziaşti, care l-au însoţit în campania electorală din
Făgăraş, venite din partea unui contracandidat, ministru de interne, şef al tuturor
organelor repressive şi care a cumpărat şi conştiinţa singurului ziar prieten, uzând de
graţiile propriei sale femei.

Se ştie că Dolinescu nu admitea trădarea principiilor unei mişcări datorită unei

slăbiciuni sentimentale, aşa cum îl acuzase, illo tempore, pe bogătaşul Utalea. Dar
ultimele sale cuvinte de-acuma exprimă convingerile comune cu ale marelui ziarist
Toma Pahonţu alias Pamfil Şeicaru: “… Politica e urâtă subt orice formă se prezintă,
dar cea mai scârnavă e aceea care încurajează laşitatea omului, care trăieşte din
minciună şi trădare, care înşală cu ştiinţă pe cei ce cred în cuvinte sonore fără
conţinut, căci astfel în mod conştient sapă viitorul ţării înlăturând din viaţa publică pe
oamenii de caracter, singura temelie solidă şi trainică a unui popor ...”.

Dupa această ultimă intervenţie, L. Rebreanu încheie romanul cu urmatoarele

cuvinte: “Seara târziu juraţii se retrăgeau să delibereze ...”.

***
Am prezentat atât de detailat romanul 1ui L. Rebreanu “Gorila” pentru mai multe
motive, pe care le voi reda, în continuare, pe rând:
Întâi de toate, cum incontestabil tema romanului este politică, exegeţii lui nu
s’au putut emancipa de domeniul respectiv, şi au recurs la cele mai
tendenţioase interpretări, astfel că până astăzi, după cunoştiinţa noastră, nu
avem un studiu bazat pe o strictă analiză literară să ni se demonstreze, cu
instrumentul criticii artistice, dacă Gorila are valoare ca şi creaţie literară sau
nu. G. Călinescu ne dă un exemplu, nu numai de impresionism critic, că nu
reuşeşte să se emancipeze nici o clipă de conţinutul ei politic.

Astfel de la început, e de părere: “Gorila este scrierea cea mai rea a lui Liviu
Rebreanu, înfăţişând nivelul de jos al mijloacelor sale. Pentru că s’ar părea că
printr’unul din eroi, autorul ar nutri sentimente antisemite, tabăra democrată a
repudiat acest roman cu mai multă violenţă decât se cuvenea (o evidentă contradictio
în senso n.n.) Atunci cealaltă tabără naţionalistă a înălţat opera, găsindu-i marile
însuşiri, pe care nu le are. De fapt, oricare ar fi tendinţa romanului el putea fi preţuit,
ideile autorului nefiind o problemă principală într’o operă literară. (Istoricul literar G.
Călinescu recurge la o disimulare penibilă odată ce până atunci nu a făcut decât să
comenteze tocmai ideile eroilor rebrenieni nepricepând că, dacă dintre ei unii sunt
antisemiţi, această atitudine nu are nicio legătură cu orientarea autorului, rămas în
descrierile sale, obiectiv, de la început până la sfârşitul romanului n.n.). Chiar cu
tendinţă antisemita, o scriere poate fi o capodoperă dovadă lirica lui Eminescu
genială şi xenofobă.” (Exegetul eminescian, cu mari pretenţii, greşeşte rău de tot
deoarece lirica genială a lui Eminescu nu are nicio urmă de antisemitism, deci nu
poate fi nici chiar xenofobă, cum, cu rea intenţie, afirmă criticul impresionist n.n.).

Iată-l în continuare revenind asupra antisemitismului rebrenian şi recunoaşte ceea ce

am scris mai sus, că autorul nu-şi dezvăluie propriile sale orientări politice ci lasă pe
fiecare să tragă concluzia practică ce-i convine, amintindu-şi, subit că Rebreanu are
atât meşteşug literar pentru a nu-şi dezvălui atitudinea sa, lege de altfel al unui roman
care se vrea să fie epic. Dar, de-aici după o prezentare confuză “marele critic” ajunge
să declare, se înţelege aprioric: “romanul e doar neizbutit şi vina nu e a temei alese,
nu lipsită de virtualităţi ci a incapacităţii autorului de a crea indivizi”. Să auzi şi să nu
crezi, fiind vorba de o idee pe care oricine poate să o susţină, fără altă argumentaţie şi
procedeul nu e străin de modul cum G. Călinescu îl execută pe marele scriitor român
şi am începe cu caracterizarea lui Pahonţu de care am mai vorbit dar acum suntem
capabili să-i demonstrăm metoda de lucru prin care trece pe lângă descrierile
temeinice ale autorului. Mă repet, dar e necesar să o fac în legătură cu Pahonţu,
înfăţişat ca “un gazetar cu talent dar şi fără scrupule vrea să facă avere şi nume,
oscilează în lumea politică după oportunitate şi se prăbuşeşte nu prin consecinţele
sale reprobabile ci tocmai din nobleţea de a apăra o femeie iubită”. Am arătat, şi se
dovedeşte încăodată că G. Călinescu nu crede în niciun fel de iubire, iar pe cea zisă
cerească o tratează ca pe o halucinaţie numită metafizică: deci nu s’a putut opri
asupra iubirii dintre Cristiana şi Toma, din cauză că îi lipseşte instrumentul respectiv
ca oricărui infirm sufleteşte. Pe cine iubeşte Ioanide înafară de sine însuşi, cum ne-o
demonstrează şi G. Călinescu când în Istoria literară scrisă de el îşi înaltă singur
statuie, afişându-şi şi poza de mare egolatru.

Se poate constata cu precizie matematică, exegetul literar vorbeşte pe lângă subiect,

(posibil în cazul că a citit romanul pe sărite ori deloc), de unde ne prezintă, după
capul său un Pahonţu fără prea multe scrupule, ar vrea să-şi facă un nume, oportunist
în politică, de fapt pur inventat, deoarece Pahonţu e nu numai un talentat ziarist, dar
cu principii bine fundamentate, un caracter bine conturat, avea “scrupule” în ce
priveşte independenţa scrisului său şi refuza să intre în slujba altuia, decât al
propriului crez. Idealismul vieţii sale l-a subliniat Rotaru când spunea că Pahonţu nu
a fost cumpărat şi n’a trădat, deci niciodată nu şi-a vândut conştiinţa. A avut ambiţia
să-şi facă un nume dar nu l-a tentat să facă avere, acesta a fost Pahonţu după
descrierile lui Liviu Rebreanu, pe care Călinescu îl falsifică după cum vrea el. Şi
adaogă cu o îndrăzneală de invidiat că dacă Pahonţu nu e de talia unui erou balzacian
este de vină lipsa de organizare creatoare “iar aceasta vine de acolo că talentul lui
Liviu Rebreanu nu poate să nască indivizi”. Mai consideră că figura lui Pahonţu i-a
inspirat-o un cunoscut ziarist în viaţă şi fiindcă romancierul n’a putut să inventeze,
apare clară atenuarea liniilor din temerea de a nu fi prea străveziu. În fond, Pahonţu
corespunde figurii ziaristului Pamfil Şeicaru, ori Călinescu îi impută romancierului
lipsa de invenţie când la un personaj istoric, cum e marele ziarist, eroului i se cere o
clară accentuare a liniilor tocmai pentru a fi redat cât mai străveziu adică autentic.

Dupa tratarea tendenţioasă de către G. Călinescu a lui Pahonţu, total diferit şi în cele
mai mici amănunte de portretul realizat de Liviu Rebreanu, acelaşi fals exeget îi
consideră pe Dolinescu, Belcineanu, Rotaru şi toţi ceilalţi ca inexistenţi. Şi cum să nu
fie aşa dacă G. Calinescu nici nu-şi ia oboseala să-i analizeze în ce au mai esenţial, pe
Rotaru conform romanului de care vorbeşte ori pe Belcineanu, de fapt un personaj
important reprezentând degenerescenţa politicianismului românesc într’o gorilă,
nesăţioasă de putere.

În cursul expunerii noastre ne-am ocupat pe rând de fiecare personaj, demonstrându-

le individualitatea şi caracterul de tip, tocmai ce Călinescu neagă în creaţia lui
Rebreanu, cu intenţia de a-l diminua, condus de un subiectivism strigător la cer.

În ce-l priveşte pe Dolinescu şi observaţia se potriveşte şi lui Ionescu, la fel oricărui

frate de cruce, conturul lor prea ideal şi deci neesenţial al eroilor e redat mult prea
fugitiv, ceea ce ne arată că G. Călinescu nu este în stare să se apropie de marea artă
rebreniană de unde joasele sale comentarii. Pahonţu - am arătat-o - avea un dispreţ
faţă de orientările lui Dolinescu şi a fraţilor de cruce, idealismul deloc nesubstanţial
al acestora nu-i părea fugitiv, din contră printr’o ideologie atât de încorsetată
dogmatic îl determina să-i trateze ca lipsiţi de judecată proprie, deveneau goarna
altora, ori tocmai pentru a-i caracteriza în ce aveau mai discutabil autorul ne dă
sensaţia voită de a-i fi tratat în mod fugitiv, după cum le era absentă reacţia voinţei
proprii. Mai ales, la Ion A. Ionescu se constată că în comiterea crimei nu era condus
de propriile sale credinţe, căci ele în ultimă analiză, nu erau ale lui ci ale colectivului
său anonim.

Totuşi Pahonţu nu-l lasă pe critic să doarmă liniştit şi astfel îl mai scoate din fundul
iadului unde l-a expediat, mai punându-şi încăodată întrebările: “Ce e Pahonţu? Un
cuceritor de posturi pe viată? Un cinic profitor? Un idealist pervertit de mediu?” Şi
răspunde tot el, fără să-şi dea seama sau nu vrea să o facă, oricum dacă ar fi citit cu
atenţie Gorila lui Rebreanu nu ar fi trebuit să-şi mai pună atâtea iscoade, cu totul
mincioase în zămislirea unui răspuns pe care, ca o reţetă purgativă, o avea de la
început pregătită: “Nu se poate ştii (criticul se referă la propriile cogitaţii fără nici o
legătură cu romanul rebrenian n.n.) fiindcă mişcarea eroului e lipsită de manifestaţii
decisive. Metoda unică a romancierului împiedecă realizarea indivizilor.” E inutil să
ne mai obosim să ne ocupăm cu atare inepţii doar putem să ne arătăm convingerea că
dela G. Călinescu moştenire, mulţi adepţi ai impresionismului său literar, şi-au însuşit
metoda de a comenta o carte fără să o fi citit, aplicându-i gânduri preparate pentru
orice eventualitate, înghesuind în tiparele ei textele, ca într’un adevărat pat al lui
Procust.

La fel nu suntem de acord cu bizazeria numelor descoperită de G. Călinescu (de

pildă: Belcineanu, Tolontan, Rotaru, Cumpănaşu, Dolinescu, Drugeanu n.n.) este un
indiciu de lipsă de observaţie: câtă vreme suntem în mediu ardelenesc numele sunt
fireşti, în romanele orăşeneşti ele supără urechile, sunt nume sau rău inventate sau
nepotrivit, ardeleneşti.

De-acum, în persoana criticului vorbeşte romancierul, nu deosebit de strălucit, din el,

ofensat de lumina prea mare a scriitorului de peste munţi, în mod vizibil îi respectă
creaţiile din graiul ardelenesc de la sat, pe când lui şi altor confraţi le rezervă dreptul
de a fi romancierii rafinaţi ai mediului orăşenesc, bineînţeles el luându-şi nimbul de
cel mai mare scriitor al Românilor din toate locurile lumii, observaţiile călinesciene
au ca urmare efectul de a stârni, abia stinsa ură dintre ardeleni şi regăţeni, ceea ce e
mai mult ca periculos astăzi, când duşmanii noştri sunt mai vigilenţi ca oricând.

Pentru a încheia capitolul, Gorila şi exegeza falsă sau a falsului literat G. Călinescu
am să citez ultimul paragraf din Istoria literaturii române de la origini, asupra operei
marelui romancier, Liviu Rebreanu, de la început menţionat ca autor al romanului
gloatei:
“Din felul regresiv cum s’a desfăşurat talentul lui Liviu Rebreanu se pot
desprinde aceste constatări: romancierul percepe ruralul şi aproape deloc
orăşenescul, îmbrăţişează colectivul şi nu înregistrează individualul, pătrunde
minţile haotice întunecate, prăbuşite în instinct şi nu e în stare să analizaze
conştiinţa, poate urmări dezlănţuirile brutale, fioroase chiar, dar nu-i este în
putinţă să noteze deplasările nevăzute ale sufletului subtil, el are aproape geniu
în producerea gloatelor şi exponenţilor ei, şi e un scriitor adesea cu totul
inferior al lumii de la nivelul orizontului nostru. Cu toate aceste inegalităţi
 Liviu Rebreanu, e şi pe drept cuvânt, creatorul romanului modern românesc, cu
mult asupra a ceea ce epoca lui produsese.”

Procedeul e propriu călinescian, după ce-şi reduce subiectul până la nimicirea totală,
tipică în acest sens şi caracterizarea marelui Nicolae Iorga din acelaşi fals tratat de
literatură românească, pentru a părea ca un al doilea Solomon întelept, nevoie mare,
G. Călinescu îşi exteriorizează mărinimia de ocazie, prin câteva cuvinte de efect,
pentru cei naivi, când ele joacă rolul unei jerbe de flori puse pe mormântul celui pe
care l-a sfârtecat cu propriile sale mâini.

Opera rebreniană “Gorila” din punct de vedere a construcţiei sale se aseamănă, cum
am mai spus-o, cu un templu elen în care totul e aşezat la locul său, constituind
unitatea romanului, de calitatea celorlalte scrise de Liviu Rebreanu: Ion, Pădurea
spânzuraţilor, Răscoala şi Adam şi Eva.

De-aici putem deduce că Fany Rebreanu în memoriile sale vorbeşte de nereuşita

romanului Gorila, fără să fi citit cartea căci dacă ar fi făcut-o ar fi aflat că Pahonţu
este un erou mai mult decât pozitiv, şi deci Pamfil Şeicaru cel ce i-a slujit drept model
nu ar fi avut motive să fie nemulţumit de felul cum l-a descris şi prezentat Rebreanu,
deci Fany R. informată dintr’o sursă străină, de a treia mână, care probabil nu a citit
decât falsul comentar asupra lui de G. Călinescu, de unde ea califică total nedrept ca
nerealizat un roman cu adevărat mare al soţului său. Aşa dar, marele ziarist nu a
intervenit asupra scriitorului, cum afirma Fany R. compromiţându-l pe marele
romancier că ar fi cedat presiunii de pildă a lui Pamfil Şeicaru să-şi schimbe acţiunea
Gorilei, de altfel cunoscându-se caracterul drept şi dârz al lui Rebreanu el ar fi refuzat
acest lucru, asumându-şi orice fel de risc. De altfel, între Pamfil Şeicaru şi Liviu
Rebreanu n’a existat un conflict nici chiar trecător, marele ziarist avea dreptate când
în epistola sa îmi scria despre conflictul major şi de durată ce a existat între Crainic şi
Rebreanu. Am insistat, în cele anterioare, asupra acestui conflict şi dimensiunile luate
terminându-se cu un proces în care nu s’a dat nicio sentinţă, părţile s’au împăcat în
cele din urmă sub cupolele Academiei, ai cărei membrii au fost amândoi.

Liviu Rebreanu nu numai că-l descrie pe Pahonţu, cu un caracter independent condus

de crezul de a face ceva pentru neamul său, asemeni savanţilor, medicilor, poetilor,
dar în cursul naraţiunii sentimentul se transformă în admiraţie, atunci când eroul său
se îndrăgosteşte de Cristiana Tomşa, adevărata lui iubire cerească. Nu putem înţelege
cum literaţii au admis erorile călinesciene, considerând în unanimitate Gorila un
roman neizbutit, probabil niciunul nu dorea să se angajeze în problema ridicată de
autor, şi cum se ştie lăsată fără rezolvare din partea sa. Cu atât mai mult, se impune
curajul romancierului de a se fi ocupat de un eveniment istoric, rămas până în zilele
noastre ca o rană deschisă în destinul neamului românesc.

Conflictul major al cărţii are loc între Gorila politică zisă democrată şi tineretul
organizat în gruparea fraţilor de cruce conduşi de Barbu Dolinescu, de partea cărora
neîncadrat se postează şi Pahonţu conform credinţei câştigate pe frontul primului
război mondial, deci teoretic se regăsea în ideologia tinerilor numai că practic, spre
deosebire de ei, considera că numai prin politică, deci pe cale parlamentară
neviolentă, democrată, se putea învinge Gorila politicianismului românesc.

Pentru a înţelege cauzele confruntării va trebui să plecăm de la finalul romanului în

care autorul ne aminteşte că juraţii s’au retras pentru deliberare asupra cazului Ion A.
Ionescu ucigaşul lui Pahonţu, dar nu se vor mai întoarce, lăsându-ne nouă, ca oamenii
viitorului să dăm o sentinţa cuvenită, din cauză că autorul nu o poate face. Deşi, în
aparentă problema era simplă de tot, a fost ucisun om de către un frate de cruce,
student, acesta îşi recunoaşte fapta, conform legii nu ar exista nicio piedecă în calea
rostirii sentinţei. Şi totuşi pentru autorul nostru există, una principală.

Partea democrată ar fi fost satisfăcută dacă tânărul, ar fi fost condamnat la moarte,

fără să se ţină seama de circumstanţele sale atenuante, de partea lor erau procurorul şi
fostul ministru al Justiţiei, Rotaru. În acelaşi timp naţionaliştii considerau atitudinea
autorului ca una partinică, înclinată să dea dreptate legionarilor. De unde primii au
aruncat anatema lor asupra romanului pe care îl considerau cel puţin ca neizbutit,
avându-l în fruntea lor pe G. Călinescu, pe când naţionaliştii declarau Gorila cel mai
bun roman rebrenian, iar în mod mai mult decât tendenţios.

Ori nici unii nici alţii nu au avut şi nu au dreptate. Cum am mai scris-o, Rebreanu în
opera sa nu face, nici pe departe, istoricul mişcării legionare, nu i se poate constata
nicio înclinare antisemită şi antidemocrată, numai că socoate cazul lui Ion A. Ionescu
se cere judecat împreună cu reprezentanţii guvernanţilor al căror ministru de interne,
cu aprobarea primului său ministru, a declanşat un adevărat război împotriva
tineretului organizat ca fraţi de cruce, ceea ce sprijină ideea că sub masca democraţiei
se declanşa o dictatură de partid, care doar cu numele mai poate fi considerată
democrată.

Ori în acest sens în Gorila vinovatul principal pentru tot ce s’a întâmplat atât la
Făgăraş cât şi în uciderea lui Pahonţu este Belcineanu, acesta nu numai că a recurs la
organele de represiune dar a reusit prin metodele sale necinstite, să-l influenţeze pe
Pahonţu, să treacă de partea lui, lăsând pe adversarii săi principali de alegeri, fără
nicio acoperire. Aşa dar pe lângă Ionescu mai există un mare vinovat moral, ori nu se
poate concepe o dreptate aplicată unuia pe când celălalt să-şi continue activitatea,
cum se contura de-acuma fără niciun dubiu, pe mai departe, în aceleaşi condiţii poate
mai aspre.

Prin urmare condamnarea lui Ionescu la moarte nu rezolvă problema, răul este tăiat
doar, dintr-o parte, rădăcinile sunt lăsate să prolifereze după voie, cu tot atâta
înverşunare. Fără îndoială Rebreanu se simte responsabil faţă de evoluţia acestui
tineret, din această cauza, îi arată o simpatie, se înţelege nu direct ci prin atitudinea de
netăgăduit a lui Pahonţu. Acesta din urmă ca fiu de ţăran şi-a călit credinţa sa privitor
la dreptatea pe care trebuie să o primească ţărănimea şi tineretul prin asigurarea unui
viitor, cât de cât satisfăcător.
Din toate punctele de vodere, deşi nu-l admira deloc în manifestările sale fanatice, nu
putea să se despartă de Dolinescu, tovarăşul său în război, teoretic urmărind
regenerea morală a ţării şi o conducere reprezentată de valorile Patriei şi nu de
nulităţilor. Deşi nu-i admitea idealismul fără un substrat real, a înţeles să-l sprijine în
ziarul său “România”, considerând că alături de el se află o bună parte a tineretului
român, căruia i se poate adresa de la om la om. Nu e lipsit de importanţă că primul
său discurs politic, ţinut în faţa radicalilor, în prezenţa şefului lor de partid, se referea
la viitorul tineretului, problemă pe care, am văzut-o, cei ce veneau la putere o luau
uşor de tot.

Pahonţu nu numai că îi sprijină pe tineri în ziarul său, dar face câteva gesturi prin
care-i asigură că acceptă să fie fratele lor de onoare, se şi expune pe această cale
criticilor liberalilor prin Teofil Drugeanu, secretarul lui Belcineanu şi ginerele lui
Rotaru, cel ce nu uită niciodată să-i ofere colaborarea magnanimă a venalului
Belcineanu.

Dar să mergem mai departe: Pahonţu pentru femeia iubită – iubire neînţeleasă de G.
Călinescu - trece de partea lui Belcineanu, dar fără să trădeze în sinea lui pe tineri,
conflictul său privea pe Dolinescu şi bancherul Utalea, deoarece au căutat să-l
cumpere cu bani. E drept că a scos din maşină de scris articolul pregătit pentru a-i
apăra pe fraţii de cruce în alegerile din Făgăraş, şi l-a înlocuit cu cel în care îşi
declara presupusa trădare, dar în fapt el recomanda retragerea din alegeri la care nu
aveau ce căuta, odată ce fraţii de cruce erau de părere că statul de drept burghez
trebuie distrus. Nici în acest caz nu era vizat tineretul ci Dolinescu, a cărui aventură
chiar el însuşi mai târziu a criticat-o.

Totuşi, Pahonţu era conştient că a pierdut partida, mai ales după ce tinerii au rămas
fideli lui Dolinescu niciunul n’a trecut de partea sa. Cunoscând cum plătesc ceea ce ei
cred că pot numi trădare, Pahonţu îşi aştepta, ca cea mai mare jertfă, moartea, doar
astfel se explică faptul că el în seara crimei a ieşit cu intenţia să se sfârşească odată
ceea ce oricum trebuia să se încheie, gând exprimat de el în momentul părăsirii
camerei sale, sigur fiind că necunoscutul care-l pândea era şi călăul său.

Iata deci, pe ce cale cinstită şi adevărată, prin figura lui Pahonţu-Pamfil Şeicaru,
marele romancier Liviu Rebreanu se răzbună pe falsul său comentator Călinescu,
demonstrând că fiecare dintre contemporanii acelor evenimente poate fi făcut
responsabil pentru faptul că tineretul, revoltat, a rătăcit pe drumuri interzise
înţelegerii umane, sănătoase, dar pentru ele, nu în cele din urmă sunt vinovaţi
politicienii vremii, grăbiţi să rezolve cu violenţa ce-ace putea fi dus la bun sfârşit cu
alte metode.

Fără a clipi din ochi autorul romanului Bietul Ioanide, G. Călinescu descriind aceleaşi
evenimente, de calibrul unui război civil, se situează de partea puterii, mergând până
acolo că eroul principal, tată a doi copii, comentează cu indiferenţă moartea violentă
a vlăstarelor sale, considerând că aşa e omenesc să se întâmple; amintindu-ne că
respectivul intelectual lipsit de orice omenie, se afla rinocerizat sub un partid ca cel
comunist, total de acord cu acţiunea politicienilor români de a extermina tineretul
român, continuată de el după câţiva ani prin prigoana lansată împotriva floarei
intelectualităţii române, având drept aliaţi autori de talia celor ce au intrat fără
probleme de conştiinţa în slujba noilor stăpâni, printre ei pe loc de frunte se află şi
acest G. Călinescu, viitoarea statuie a culturii româneşti de provenienţă ruso-
comunistă.

Desigur, nu va fi o întâmplare că Pamfil Şeicaru ajuns la vârsta patriarhilor biblici, se

entuziasma de activitatea tinerilor istorici din ţară, considerând că prin munca lor nu
vor întârzia să apară, zori noi, şi pentru ceilalţi fii ai neamului nostru.

Este locul s’o spunem, că Liviu Rebreanu lăsând deschisă problema condamnării la
moarte a lui Ion A. Ionescu, nu tăgăduia crima acestuia din urmă, dar prin ea războiul
civil va lua proporţii mai accentuate, aici nefiind de părerea bunului Rotaru că orice
altă sentinţă ar arunca ţara în haosul respectivului război civil. Atâta timp cât
Belcineanu rămânea nepedepsit, condamnarea la moarte a lui Ionescu, le va părea
nedreaptă juraţilor şi ei vor achita criminalul, cum o vor mai face de câteva ori,
adâncind conflictul dintre guvernanţi şi fraţii de cruce, până acolo încât va suferi în
primul rând neamul acestora, căci s’a preferat uciderea fratelui de catre alt frate ca în
povesta biblică o între Cain omorându-l pe Abel.

Oricum lupta fiind de la început hotărâtă, puterea din toate punctele de vedere de
partea guvernanţilor, le impută acestora din urmă că n’au adoptat tactica răbdării, a
discuţiei deschise cu tineretul pe drept îngrijorat de viitorul său. Că doar astfel se
ajunge la o pace posibilă, şi în consecinţă Rebreanu avea dreptul să creadă în ea, ne
vine în ajutor situaţia critică din Germania anilor şaizeci, când tineretul, pur şi simplu
s’a ridicat gata de răscoală, realizată în Franţa, împotriva supremaţiei politicii dusă de
cei bătrâni. Deşi, în paralel exista o mişcare subversivă, a teroriştilor, guvernanţii
democraţi s’au arătat dispuşi să steie la masa discuţiilor cu cei interesaţi şi în
principiu s’a ajuns la concluzia că pretenţiile tinerilor ar putea fi rezolvate dacă există
bunavoinţa părţilor să renunţe la violenţă ceea ce nu toti teroriştii au făcut-o. Statul se
înţelege s’a apărat, au fost închişi majoritatea recalcitranţilor, astfel că unii au murit
în temniţă, iar alţii au fost expulzaţi din Germania. Aceştia au făcut parte din
celebrele brigăzi roşii, care au organizat multe atentate şi desigur lor li s’a răspuns cu
aceeaşi monedă dar nu s’a ajuns la caracterul de masă a unui război civil, odată ce,
concomitent, li s’au deschis revoltaţilor mai luminaţi, neviolenţi perspectiva
dezvoltării politice şi profesionale, până atunci de neînchipuit. Desigur lucrurile nu
s’au încheiat de la o zi la alta, dar oamenii au avut răbdare mai ales guvernanţii care
nu s’au apucat să-i omoare pe toţi fruntaşii respectivei mişcări, cum s’a întâmplat în
România. Până la urmă teroriştii şi-au arătat dorinţa să discute cu mentorul lor
teoretic J. P. Sartre care a făcut drumul Canosei până la temniţele lor germane,
câştigându-şi dispreţul opiniei publice în faţa căreia refuzul premiului Nobel nu mai
avea nicio valoare.
Cu timpul oamenii, în bună parte, şi-au manifestat voinţa de a începe o viaţă nouă în
condiţiile mult schimbate ale societăţii democratice menţinută în structurile sale
fundamentale, reformate însă, mult. Desigur e vorba de un temperament propriu,
istoric, el ne explică declanşarea, deloc cu mânuşi, a unei microrevoluţii franceze la
Paris în 1968 - gen. de Gaulle aflat în vizită în România şi-a întrerupt-o imediat - pe
când în Germania mai sângeroasă prin actele teroriste individuale, şi de grup,
lucrurile s’au rezolvat fără să aibe caracterul de revoluţie, cum se contura în Franţa.

Ca urmare un Conbendit, unul din fruntaşii mişcării din Franţa, ajunge unul din
conducătorii financiari ai Frankfurtu-lui; la început i s’a interzis să intre în Franţa ca
astăzi să fie aşteptat cu onoruri publice, iar vechii teroriştii să fie numiţi, nestingheriţi
pe posturi de mare răspundere politică, unul ca ministru de interne celălalt, astăzi,
ministru de externe al Germaniei.

În acest mod conflictul, oricât s’a arătat de periculos la început, s’a stins ori se pune
întrebarea, dacă politicienii români ar fi procedat în acelaşi mod şi ar fi putut oferi o
viaţă onorabilă, tineretului, în primul rând, conflictul cu mişcarea legionară nu s’ar fi
acutizat şi poate alta ar fi fost soarta ţării, din multe puncte de vedere:
Rămâne întrebarea pe care şi-o puneau pentru ei fraţii de cruce atunci când
erau schinjuiţi de forţele represive ale guvernanţilor, şi Rebreanu subliniază
acest lucru, cu totul pe nedrept: De ce? ... De ce?

Dar aş vedea în romanul lui Rebreanu, Gorila, şi o profeţie privind destinul tineretului
român deloc uşor şi după ce frăţiile de cruce, ca organizaţie, au fost excluse de pe
scena politicului actual, intrând de-acum în istorie.

După armistiţiul de la 23 August de fapt un act de trădare al intereselor poporului

român soldat cu arestarea şi execuţia mareşalului Ion Antonescu de către clasa
politică românească, sub comunişti s’a procedat propriuzis la lichidarea nu numai a
tineretului dar tot atât a întregii intelectualităţi, elita neamului nostru.

De data aceasta cei trimişi, încarceraţi la Piteşti nu erau numai tineri legionari, dar şi
naţional-ţarănişti, liberali sau fără apartenenţă de partid, spălarea creierului făcându-
se metodic, ajungându-se, la crearea forţată a unui tineret nou, îndoctrinat în dogmele
lui Lenin şi Stalin până la îndobitocire.

Cei aproape 50 de ani de stăpânire bolşevică a fost catastrofală pentru neamul nostru,
dar tineretul român nu şi-a pierdut total energia ancestrală aşa că a participat cu
vitejie la zisa revoluţie din 1989. Şi de data aceasta tineretul a fost manipulat, clasa
neocomuniştilor ca să ajungă la putere, pentru a-şi justifica drepturile la stăpânire, i-
au lichidat, astfel că azi îşi dorm somnul de veci în cimitirele Bucureştiului şi ale
ţării, în timp ce Gorila politicianismului, fie şi sub semnul secerii şi ciocanului, a fost
cu grija reconstituită.
După şase ani de dominaţie neocomunistă în România, au venit la putere nişte
democraţi care au crezut că pot guverna trădând interesele poporului pentru a-şi
umple buzunarele cât mai bine, numai că în ce priveşte tineretul român lucrurile s’au
schimbat, pentru a scăpa de noua Gorilă politică ei părăsesc ţara pentru alte
meleaguri, unde pot, cel puţin să-şi asigure un trai ca lumea, deviza lor devenise Ubi
Patria, ibi bene, în timp de oamenii cinstiţi din ţară au ajuns, pur şi simplu, muritori
de foame şi amintindu-şi de vechiul regim comunist şi neocomunist îl idealizează
prezentând o amarnică amnezie, căci de fapt ei au adus ţara de râpă, inclusiv în
timpul celor şase ani de ultimă guvernare.

Dureros e faptul că la începutul celui de al treilea mileniu ne vedem constrânşi să-i

combatem pe cei ce se unesc, de bună voie, cu comuniştii, întrebându-i de ce tineretul
român este în continuare înlăturat de la conducerea ţării, de ce s’a ajuns în România
ca oamenii să nu mai preţuiască democraţia şi privilegiul de a trăi în libertate, în
schimb duc nostalgia unui destin în care, ţinuţi în lanţuri, au fost obişnuiţi să li se dea
mereu resturile de la masa stăpânilor lor.

Iata ce importanţă are romanul Gorila, mereu criticat, deoarece politicienii români
n’au vrut să urmeze ideile lui Pahonţu-Pamfil Şeicaru privind o democraţie condusă
de elementele de valoare şi de caracter, mult mai curate în rândurile tineretului,
neîntelegând că numai astfel ar putea salva ţara de la căderea în prăpastia spre care se
îndreaptă.

Să ne mai întoarcem încăodată la epoca fraţilor de cruce şi la finalul rămas deschis în

opera lui Rebreanu. Autorul nu a fost în stare să dea un răspuns procesului intentat lui
Ion A. Ionescu în 1939, dar să recunoaştem că nu-l putem da nici noi, după atâtea
decenii.

Interesant că editorul ultim al romanului Gorila, Nicolae Gheran, se trudeşte să arate

că Rebreanu a dat anterior o sentinţă tânărului Ionescu, deci înlocuind hotărârea curţii
cu juraţi, pentru crima sa el va trebui să fie condamnat la moarte, după obicei
comunist, se înţelege. Dar afirmaţia editorului are aceeaşi valabilitate, nulă, ca şi
atunci când uitând de sine N. Gheran îl citează pe ministrul de interne, Belcineanu,
etichetându-i pe fraţii de cruce, drept nelegiuiţi. E drept că fosta tagmă a politicienilor
români au acelaşi bagaj de a se exprima când se referă la tinerii fraţi de cruce, cu
nimic mai presus de nivelul atins de lexicul mincinos şi abject al comuniştilor faţă de
un duşman, condiderat comun.

Noi am adăoga aici, fără să ne erijăm în avocatul mişcării legionare, pe care o

consider dizolvată de mult, deci merită să fie discutată doar ca obiect de interes
istoric, în orice caz, nu am fost niciodată încadrat activ în respectiva formaţie politică,
dar cu atât mai mult pot să dau o interpretare obiectivă, în spirit rebrenian, unor
întâmplări descrise mai sus, cărora am avut neşansa să le fiu contemporan chiar dacă
nu eram decât un copil, amintirile mele s’au păstrat de totului fidel, neşterse. Înainte
de toate aş sublinia că modul de judecată arătat de editorul operelor lui L. Rebreanu e
mai mult decât condamnabil, odată ce în numele lui au pierit tineri nevinovaţi, din
aceştia mulţora, nu e o figură de stil, oasele lor au ajuns să paveze drumurile de
lumină ale neamului, în acest sens mă voi mărgini să dau două exemple.

Era în epoca ciocnirii frontale a mişcării legionare cu Gorila politicianismului, în

fruntea căruia se afla însuşi regele Carol al II-lea.

După ce Corneliu Z. Codreanu şi ortacii săi au fost ucişi la 30 Noiembrie 1938,

înscenându-se în pădurea Ţâncăbeşti o fugă a celor executaţi, o mână de legionari
conduşi de Titi Dumitrescu, i-au răzbunat împuşcându-l pe Armand Călinescu (20
Sept. 1939), fostul ţărănist trecut în solda regelui si slujindu-l ca prim-ministrul ţării,
sub lozinca lichidării cât mai urgente a Gărzii de fier. Predaţi, imediat autorităţilor,
după ce au ocupat postul de radio Bucureşti anunţând încetarea din viaţă a prim-
ministrului, făptaşii ca pedeapsă au fost la rândul lor împuşcaţi pe locul unde l-au
omorât pe Armand Călinescu, dar asta nu a fost destul, şi poate meritaţ, dar din
ordinul regelui s’au dat dispoziţii ca în fiecare judeţ, să fie la hotărârea prefectului,
împuşcaţi la alegere, trei legionari.

Puţini prefecţi-generali au refuzat să execute ordinul, pe când la Arad omul legii a

transmis plaselor să stabilească ele pe cei trei, care vor fi executaţi. Desigur ca de
obicei puterea relaţiilor şi-a spus ultimul cuvânt, astfel că năpasta a căzut asupra celor
mai buni şi mai nevinovaţi, lipsiţi de sprijin de sus, între ei şi avocatul Măduţa, fratele
poetului de mai târziu. Prin urmare a doua zi, de dimineaţa, jandarmul, şeful de post
se prezintă la respectivul avocat din Buteni şi îl pofteşte să-l însoţească până la
judecătoria din Sebiş. Fiind în relaţii amicale cu el, pregătit de a intra în temniţă, îl
întreabă dacă nu ar fi nevoie să ducă ceva îmbrăcăminte, dar primeşte un răspuns
liniştitor, că nu e cazul fiindcă trebuie doar să depuie o mărturie, la amiază sigur va fi
acasă. Cu acestea spuse - Sebişul se află la câţiva kilometri de Buteni - pornesc la
drum, ca ajunşi la ieşirea din sat jandarmul fără un cuvânt, îl împuşcă pe avocatul
legionar Măduţa şi îl aruncă mort în şanţul de pe marginea şoselei.
Şi asta se întâmpla în România anului 1938!

Dar pentru a încheia acest capitol aş mai aminti un caz de care indirect mă simt legat,
amintit de Ioan Scurtu în Istoria partidului naţional-ţărănesc apărută în ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pag. 338, dânsul ne informează că la 28 Noiembrie
1938 un grup de trei legionari au încercat să-l asasineze pe Florian Goangă, rectorul
Universităţii din Cluj.

Autorul citează anumite “acte” oficiale evident tendenţioase, şi insistă asupra acestui
accident dându-i o deosebită importanţă şi merge până acolo încât acceptă versiunea
oficială că el a oferit pretextul uciderii din 29/30, noaptea sfântului Andrei, a lui
Codreanu şi a oamenilor săi, contravenind ordinului Căpitanului ca legionarii să se
abţie de la orice formă de violenţă. De fapt, cei interesaţi căutau să motiveze odioasa
crimă, oricât e greu de admis că aceiaşi oameni ai puterii să nu fi cunoscut adevărata
ei cauză. Astfel, regele Carol al II-lea făcuse în acele zile de Noiembrie o vizită lui
Hitler în Germania, căruia, desigur i-a pus şi problema mişcării legionare. L-a
surprins răspunsul acestuia că nu are nici un fel de legătură cu această organizaţie,
rămâne în sarcina regelui s’o rezolve ca pe o chestiune ce-i aparţine, de ordin intern.
Drept urmare Pamfil Şeicaru scrie în Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional
ţărănist, pe care de altfel Ioan Suciu o şi citează, următoarele: “Suprimarea lui
Corneliu Codreanu şi a şefilor mişcării a urmat imediat după întrevederea regelui cu
Hitler, ordinul l-a dat telefonic din Berlin.”

În legătură cu atentatul împotriva rectorului Florea Ştefănescu Goangă, în exil s’a

vorbit despre el că s’ar fi petrecut în cu totul alte condiţii.

Încep cu o amintire personală. Eram student la facultatea de litere din Cluj, în anul
şcolar 1946/1947, când într-o zi de iarnă, având o fereastră şi locuind departe, m’am
hotărât să rămân în sala Pârvan unde-şi ţinea cursul de psihologie profesorul Florea
Ştefănescu-Goangă, pe care părul alb şi întreaga înfăţişare îl arăta nu prea departe de
vârsta pensionării. Eu adâncit în lectura unei cărţi, însfârşit mi-am dat seama că sala
devenise deodată neliniştită, şi studenţii începură să râdă de parcă ar fi asistat la un
spectacol de comedie. Trezit din lectura mea l-am întrebat pe colegul meu de bancă
ce s’a întâmplat? - “Păi, tu nu vezi?” Profesorul îşi întrerupse cursul privind ca vrăjit
spre prima bancă unde studentele, ştiindu-i slăbiciunea, îşi ridicaseră rochiţa, puţin
de-asupra genunchilor, ceea cepe acea vreme însemna păcatul însuşi. Colegul meu, în
faţa profesorului care privea năucit la panorama picantă care i se oferea, râzând cu
poftă, mi-a relatat următoarea poveste demnă de un Decameron românesc, numai că
din păcate era cu totul reală. Înainte cu câţiva ani buni, profesorul îi propune unei
studente, şi nu era la primul caz, să-i cedeze, dacă vroia să-i dea examenul fără să o
examineze. Cum fata era logodită cu un coleg macedonean, acesta informat chiar de
ea, rămâne uluit de imoralitatea profesorului, dascăl şi al său, şi se hotărăăţîşâşte să-l
pedepsească aşteptându-l cu un revolver în mână, nu departe de intrarea Universităţii.
Când acesta apare trage câteva focuri de armă, rănindu-l nu mortal la umăr, însă se
pare că a fost ucis însoţitorul lui, gorila, cum i se spune astăzi.

Desigur, tot ce vedeam cu ochii mei, mă obliga să-l cred pe colegul meu, asasinatul
nefericit asupra profesorului nu avea nicio legătură cu faptul că studentul avea
sporadice raporturi cu mişcarea legionară, motivele lui erau să le spunem personale,
în conştiinţa curată a tânărului macedonean abaterea atât de gravă săvârşită de omul
care s’ar fi cuvenit să-i servească drept icoană a vieţii, era pur şi simplu o crimă
abominală, de neiertat.

Judecat la repezeală, fapta fiind evidentă, a fost interpretată ca un asasinat politic şi

tânărul student condamnat la moarte, exemplul trebuind să înfricoşeze pe cei ce ar
repeta orice altă încercare de acest gen.

Motivul zisei crime, de fapt, a fost trecut sub tăcere şi să recunoaştem că în mare
cazul are asemănare izbitoare cu cel al lui Ion A. Ionescu din Gorila, cu deosebirea că
în roman victima murise. În cazul întâi, profesorul Goangă juca rolul lui Belcineanu,
numai că judecătorii militari, la ordin, nu au avut ezitările juraţilor şi au dat o sentinţă
fără să se ocupe, niciun moment de mobilul adevărat al accidentului, reprezentat de
rectorul Universităţii din Cluj. În mod normal ar fi trebuit cel puţin să fie îndepărtat
din învăţământ, ori în loc de aşaceva el devenise peste noapte erou, fără voie, şi îşi
putea pe mai departe satisface înclinaţiile voyeriste, materialul oferindu-l studentele
sale.

Desigur că aşi fi fost foarte vulnerabil dacă m’aş fi bazat numai pe cele relatate de
colegul meu dar exista în exil în memoriile drului Andrei, legionar şi el, câteva pagini
cutremurătoare în care el descrie zilele de închisoare petrecute alături de studentul
care a tras asupra lui Şt. Goangă şi el i-a povestit faptele aşa cum le-am scris şi eu,
din păcate, am uitat numele studentului în cauză. Dr. Andrei îşi amintea îndurerat de
ultima noapte petrecută cu cel condamnat la moarte, în care pentru ultima oară, şi cu
lacrimi în ochi, el îi mărturisea durerea de a fi înşelat de autorităţile româneşti, cei ce
au refuzat să accepte mobilul adevărat al încercării de asasinare, dându-i o
interpretare politică pe care nu o avea, de fapt.

Îmi amintesc că sub comunişti, când am urmat facultatea de medicină la Cluj

moralitatea studenţilor şi a profesorilor a devenit mult mai laxă. De pildă, aveam un
bun profesor de anatomie, despre care se spunea, nu chiar pe nedrept, că pentru a
trece la examen studentele mai arătoase, mai ales pe cele greoaie la învăţătură, cum
anatomia le era un liman de neatins, profesorul le acorda încă o şansă arătându-le
celebra canapea din cabinetul său de lucru. Pentru acest fapt, noi studenţii îl admiram,
pe ascuns se înţelege, pe temerarul Don Juan, în orice caz nimănui nu i-ar fi trecut
prin minte să-l asasineze.

Până la urmă dascălul de anatomie a sfârşit-o tare rău. Unii spuneau, din cauza
crailâcurilor sale, alţii mai aproape de adevăr că a suferit de o atrofie cerebeloasă de
etiologie necunoscută, fapt este că a prezentat tulburări tot mai accentuate de
echilibru ca până la urmă să nu poată să umble decât în patru labe. Groaznic!

Despre tânărul macedonean, cât mulţi alţi compatrioţi ai săi, se poate susţine că
mediul românilor de peste Dunăre nu le-a priit deloc, boala lor putea fi numită o
incurabilă naivitatea, profitând de acest viciu nobil, Florica Bagdasar, trecută dincolo,
dându-le întâlnire tinerilor macedoneni, majoritatea legionari, i-a predat pachet lui
Ana Pauker. Este vorba de idealismul total, pe care-l condamna Pamfil Şeicaru la cei
care credeau sincer în principiile mişcării că de fripturişti au avut şi ei parte destul,
cei mai mulţi după 23 August au devenit fii credincioşi ai partidului comunist.

Deci aşi duce câteva corecturi prezentării de către Ioan Suciu a asasinatului prof.
Ştefănescu Goangă în sensul că nu un grup de trei legionari a fost implicat ci un
singur student macedonean al cărui mobil nu a avut nicio legătură cu mişcarea
legionară, ci reacţia a fost provocată de imoralitatea unui profesor, devenită ulterior
proverbială. La fel, a socoti accidentul ca şi cauză a asasinării lui Codreanu şi a
camarazilor săi, ne apare mai mult decât ridicol, mai ales când în cartea citată a lui
Pamfil Şeicaru, e subliniată cauza reală, după ce Hitler l-a asigurat pe rege că nu-l
interesează soarta mişcării legionare, regele a acţionat în consecinţă.

De unde se vede că istoricii din România greşesc atunci când nu ţin seamă de
lucrările colegilor din exil printre aceştia Pamfil Şeicaru este figura cea mai
proeminentă, şi s’ar impune o reeditare a operei sale, în sfârşit, şi în ţară.

În ce priveşte raportul lui Pamfil Şeicaru cu Pahonţu din Gorila e stabilită de-acuma
fără drept de a putea fi contestată. Eroul principal al romanului este Toma Pahonţu
având drept model pe Pamfil Şeicaru, ca şi caracter şi principii de viaţă şi ale
ziaristului dar acţiunea îi permite creatorului să imagineze o schemă proprie, în care
dezbaterea problemei tinerilor fraţi de cruce confruntaţi cu Gorila politicianismului
va pretinde o altă dezvoltare, discutându-se problema asasinatului politic, pentru care
îi serveşte drept victimă Pahonţu, cu iubirea pentru Cristiana, totul pus în slujba ideii
de bază ce-l preocupă pe autor. În acest sens evenimentele dacă vrem să le încadrăm
istoric se petrec în anii dinaintea dictaturii carliste, când cele două părţi pot fi
prezentate în plinul lor, netulburate de ciocnirea fatală survenită în anii 1938 şi 1939.
Autorul vrea să rezolve modul cum au apărut noile orientări ideologice în sânul
tineretului ori la acest capitol avem de adaogat câteva idei, în primul rând privind
convingerile politice ale marelui ziarist, care nu se suprapun cu cele ale lui Pahonţu
mai ales, nu confirmă unele atitudini ale sale, exteriorizate şi public.

Citind de pildă, capitolul Carol dictator şi rege, penultimul scris de memorialistul

Pamfil Şeicaru, la care am mai adăoga ultimul, pe următorul, de fapt încheie cartea
Istoria partidelor naţional, ţărănis şi naţional ţărănist, intitulat Quidquid delirant reges
adică tradus, “Când regii sunt nebuni” după un vers de Horaţiu din Epistola “Ad
Lollium” de Horaţio ne putem prea bine da seama de gândirea lui politică desigur,
cum am putut constata, născută din experienţa primului război mondial, făcut de el de
la început aproape până la sfârşit. Ci dacă Cezar Petrescu descrie în Întunecare pe
Radu Comşa, un ratat al marelui război, un neadaptat al vieţii, tocmai din contră prin
energia şi forţa sa vitală Pamfil Şeicaru intrat în luptă convins de reuşita lui deşi în
faţa sa avea o clasă politică decăzută, al cărei singur scop era înavuţirea cât mai
rapidă. Bazat pe principiile morale ale unui individualism apropiat de eroul de esenţă
nietzsche-niană, politica pentru el era totul şi când ne referim la ea, desigur e
reprezentată de parlamentul democrat şi de partidele respective doar cu ajutorul
acestora se putea ajunge la o îmbunătăţire a societăţii româneşti. Maestrul nostru era
un democrat ancorat într’un viitor ce necesarmente va depăşi structurile retrograde
actuale.

Fără îndoială, lângă el ca prieten putea exista un Dolinescu, decorat cu marele ordin
Mihai Viteazu, dar după război nu se puteau întâlni nici atât cât au făcut-o în Gorila,
deoarece Pamfil Şeicaru nu împărtăşea ideile Gărzii de fer care nega total Statul
liberal, cum s’a constatat la primul discurs rostit de Corneliu Codreanu, în 1931, în
Cameră. Pe această cale şeful mişcării legionare se declarase ostil întregii ideologii
liberale, adversar al pluripartidismului, Corneliu Codreanu năzuia să încadreze viaţa
politică a ţării într’un singur partid, deci era contra democraţiei şi contra partidelor
politice.

Iată principii fundamentale care nu puteau duce la aceeaşi masă pe marele ziarist şi
mişcarea legionară şi în consecinţă nu puteau avea loc acele întruniri descrise de
Liviu Rebreanu între Pahonţu şi fraţii de cruce conduşi de Barbu Dolinescu, nu prea
admirat, de altfel, de Pahonţu pentru inteligenţa sa mult prea încătuşată de fanatismul
lui intransigent.

Autorul arată că atât Octavian Goga cât şi A.C. Cuza, deşi naţionalişti acceptau ca
instituţie democrată, parlamentul şi principiul pluripartidelor. În ce priveşte
democratismu maestrului era al unui naţionalist, cu dragoste de neam şi patrie,
însuşiri recunoscute şi azi oricărui politician european. Cât priveşte orientarea lui spre
Ion Antonescu era legată de admiraţia lui personală pentru mareşal, de altfel şi el
credincios structurilor democrate, în primul rând engleze unde şi-a făcut pregătirea de
ofiţer de stat-major. Nu în cele din urmă Ion Antonescu îi confirma credinţa că un
conducător valoros dă prestanţă unui regim politic, indiferent cum se numeşte el.

Desigur ca ziarist se afla zilnic confruntat cu marile probleme politice ale ţării, dar
tocmai pentru aşi păstra independenţa de gândire nu era membrul niciunui partid asta
şi pentru a nu face anumite compromisuri ce nu se împăcau cu credinţele sale. Astfel,
am semnalat că în calitatea sa de fiu de ţăran îl simpatiza pe Ion Mihalache, era în
inima sa un ţărănist dar fără să aibe o legătură cu ţărăniştii de stânga ai partidului lui
Mihalache, mai ales că ei reprezentau o mână de intelectuali nu prea tari în credinţele
lor de ar fi să-i dăm de exemplu pe Armand Călinescu, Mihai Ralea, Ghelmegeanu
etc.

Nu putem să trecem de rândurile scrise despre Carol al II-lea şi dictatura sa cu

înfiinţarea frontului renaşterii naţionale, un fel de fascizare pusă sub formula lui
Charles Maurras “dictator şi rege”, important să fie citate pentru cei ce-l calomniază
pe maestru că ar fi fost omul regelui: “Din anul 1918, de la fuga la Odesa ocupată de
trupele germane, s’a proectat asupra României umbra prinţului şi ulterior regele Carol
al doilea ca o umbră aducătoare de necazuri şi nenorociri. Oricât am încerca să dăm o
explicaţie menită să uşureze grava răspundere a acestui rege, în perspectiva anilor se
conturează ca piaza rea a ţării aş spune chiar ca un blestem. În ea s’au concentrat
toate păcatele care au dus la surparea instituţiei monarhice, şi au făcut să se abată
asupra poporului român atâtea nenorociri. Toate dinastiile sfârşesc la fel, toate îşi
ilustrează”, scrie Pamfil Şeicaru “agonia prin acelaş tip de rege vicios, sau cretin ...
De la 1918 până în 1940 când a început hărtănirea României Mari s’a lăsat asupra
ţării ca un blestem, umbra lui Carol II. Iar Mihai a complectat opera tatălui său
ducând ţara în robia moscovită”.

Îi impută faptul că în loc să primească pe lângă cele franceze şi engleze şi garanţiile

germane pe care ni le-au oferit, Carol al II-lea s’a menţinut pe linia vechilor aliaţi, o
greşală de neiertat în timp ce Germania, după întâlnirea de la Munchen, devenise
noua stăpână a Europei. Deci regele ratase ocazia de a fi consolidat neutralitatea
României, ceea ce ne va duce la ciuntirea ţării şi atâtea mari nenorociri pe capul
oamenilor.

Îi mai imputa faptul că lăsase pe Elena Lupescu să fie o a doua du Barry în ediţie
română, în aleea Vulpache, la această dnă se decidea la masa jocului de cărţi
dezvoltarea economică a României, tot acolo se luau hotărâri importante politice.
Ceea ce surpa autoritatea regală era că asupra unor măsuri iniţiate de rege cu evident
interes pentru ţară, existau bănuieli privind intervenţii oculte şi erau tratate cu
indiferenăţîşâţă.

Dar demagogia ce stăpânea curtea regală este exprimată chiar de Armand Călinescu,
devenit omul de încredere al lui Carol II, a declarat-o chiar ca Vicepreşedinte
Consiliului, când într-un interviu dat lui Paris-Soir, ajunge să definească frontul
renaşterii naţionale, cu un patos cu atât mai gălăgios cu cât apărea mai gol: ”Frontul
renaşterii naţionale - repetă Arm. Călinescu şi cu ocazia numirii sale ca prim ministru
după moartea patriarhului Miron Cristea la 7 Martie 1939 - este ca formulă şi ca sens
absolut românesc. Insist asupra acestui punct. Persoanele care pretind să găsească în
el asemănări şi analogii cu unele organizaţii din străinătate fac o greşală. Fondul
mişcării noastre şi spiritul ei sunt ieşite din pământul nostru, din chiar condiţiile
noastre de viaţă, din necesităţile noastre şi mai ales din aspiraţiile noastre.”

Şi mai adaăga Armand Călinescu, în mod convingător, cel puţin pentru el personal
căci românii cu siguranţă nu aveau timp să-l audă: “Revoluţia noastră a fost mai mult
o revoluţie spirituală, o schimbare de mentalitate, o minunată revizuire a conştiinţei.
În consecinţă, restaurarea ordinei, întărirea ideii de autoritate, Statul repus în
drepturile lui, aceasta a fost prima sarcină ce şi-o impunea noul regim.”

Şi comentează Pamfil Şeicaru: ce fel de revoluţie spirituală e aceea ce-i făcută cu cele
mai puternice mijloace poliţieneşti, depăşite ca perfecţiune technică doar de regimul
comunist? Şi în ce priveşte “revoluţia noastră” ca o minunată revizuire a conştiinţei, a
existat întradevăr, ducându-ne la o demisie morală prin aceasta s’a acceptat
subordonarea intereselor Statului intereselor particulare ale regelui, în scopul de a se
acoperi exploatarea organizată de Elena Lupescu.

În tot acest timp principalele partide, puse pe liber, retrase în cochilia lor au dat mână
liberă regelui nebun să ducă nestingherit Ţara spre una din cele mai mari catastrofe
ale istoriei sale, oricum nu prea lipsită de atare evenimente tragice în lunga şi
amarnica ei desfăşurare.
***

Romanul Gorila apărut în 1938 descrie situaţiile şi oamenii acelor vremuri de

zbucium şi grele zvârcoliri ale neamului nostru. Incitat de scrisoarea maestrului am
acceptat aventura de a mă ocupa de acţiunea şi eroii operei rebreniene, căruia i-am
acordat unfundamental studiu considerând ca nedreaptă tăcerea ce s’a aşternut asupra
ei, indiferent din ce motive. Totodată am respins şi resping în continuare comentariul
călinescian din Istoria literaturii române de la origini, acesta pe nimic bazat declară
Gorila ca un roman nereuşit, aducând adânci prejudicii prestigiului marelui scriitor
român, fluturând ca un saltimbanc nepriceput nişte idei apriorice, izvorâte nu numai
din interese oculte politice dar de departe se poate percepe izul, rău mirositor al
invidiei, astfel că falsul exeget îşi permite nu numai să degradeze Gorila dar să-şi
exprime pe puncte, ca la şcoala de analfabeţi, beţiile de cuvinte, prin care ţine cu
orice preţ să întunece altarul creaţiei rebreniene, fără să-şi dea seama că lumina
scriitorului e veşnică, întunerecul se întoarce împotriva lui, aşa cum se întâmplă
deobicei, cu cei ce practică un neasemuit sacrilegiu, nu cel vizat ci el însuşi pierde
totul, făcându-se de râs cum e acuma cazul lui G. Călinescu.

Sunt mulţumit de ceea ce am reuşit să realizez, fiind nu numai un lucru bun, dar un
prinos ce literaţii de meserie ar fi trebuit de mult să i-l aducă autorului nostru, Liviu
Rebreanu.

Cu ocazia analizei minuţioase a romanului Gorila, eu numesc metoda drept

hermeneutică aplicată la origini textelor biblice şi comentariilor însoţitoare, desigur
că m’am ocupat în primul rând, deşi nu exclusiv, de figura lui Toma Pahonţu din
descrierea acestuia am putut să demonstrez că marele scriitor l-a luat de model pe
Pamfil Şeicaru, căruia i-a dedicat un omagiu unic, opera lui aparţine marilor creaţii
rebreniene, fără nicio îndoială.

Dar ar mai fi să scriu că Pamfil Şeicaru nu va muri, ucis de tânărul frate de cruce Ion
A. Ionescu ci a trăit un lung exil şi astfel în condiţii de trai, total schimbate marele
ziarist, al cărui har rămâne neschimbat, va fi completat de istoricul politic, de
portretistul literar de impresionante proporţii, şi nu poate fi uitat cronicarul de
excepţie al primului război mondial. Nu împărtăşesc părerile celor care caută să
împartă activitatea lui în două părţi distincte, prima înainte de 1944, a marelui ziarist
de talent şi a doua după acel an, realizată în exil, aşa o perspectivă denotă superficiala
cunoaştere a creaţiei lui Pamfil Şeicaru, şi anume dacă majoritatea din articolele sale
de ziar, e formată în ţară, inclusiv cele de fond, acestea analizate mai atent ne ajută să
descoperim în ele pe scriitorul de mare talent, şi pentru cel mai scurt articol al său,
întrebuinţează o bibliografie bogată exact ca pentru o carte de sute de pagini. Adica,
vreau să spun, că talentul lui Pamfil Şeicaru este unul înnăscut, între perioadele sale
creatoare există o evidentă continuitate, autorul lor se aseamănă pictorului care trece
de la maniera de a picta în miniatură la genul pânzelor gigante istorice, forma în sine
nu schimbă fondul ideaţiei şi asta e valabil şi pentru marele ziarist. De altfel voi avea
ocazia să mă ocup de unele articole mai lungi scrise în ţară, ceea ce-i atestă un talent
excepţional cu scântei uneori geniale, drumul respectiv fiind continuat şi în exil, nu se
naşte un alt scriitor pe lângă ziaristul de odinioară, ci aş spune şi o voi demonstra că
ziaristul de ieri e prezent în marile opere de mai târziu, fără această prezenţă nu ar i
fost posibile realizările de ultimă oră.
Plecând de la acest fundamental aspect, vom înţelege că formal, în exil, fără să-şi
întrerupă total activitatea de ziarist - cum măasigura chiar maestrul - avea mai mult
timp liber la dispoziţie, încât se putea dedica unor studii mai întinse privind
problemele contemporaneităţii istorice, el însuşi ne dă unele indicăţii demne de luat
în seamă: “Memorialist, am căutat să reliefez greşelile nu din dorinţa de a scădea pe
oamenii cari le-au săvârşit, ci din dorinţa ca să servească de îndreptar generaţiilor
viitoare, şi să nu repete aceleaşi greşeli. Pentru ca un popor să evite rătăcirile, este
necesar să-şi recunoască trecutul şi din experienţele acumulate să tragă învăţăminte
salvatoare.”

Mare îndrăgostit de carte, şi asta din totdeauna, exilul, destul de greu de altfel, i-a
permis să-şi depăşească marele talent de ziarist, de toţi recunoscut, până atunci, în
ţară, şi să se realizeze în toată plenitudinea harului, avut de la bunul Dumnezeu. Din
acest punct de vedere, exilul sau emigraţia, cum o numea dânsul, cu toate obstacolele
ce i le-a pus în cale, dublat de dorul de ţară, de-altfel nu o va mai vedea până la
sfârşitul vieţii, i-a folosit cu toate suferinţele respective să transforme omul de acţiune
şi de faptă pură de odinioară, să-l îndrepte spre lumea cărţilor şi a studiului, înclinare
avută şi în trecut dar îi lipsea timpul necesar să se ocupe cu adevărat de ele, Pamfil
Şeicaru va deveni un autor de marcă în ceea ce el va considera că poate fi etichetată
ca o istorie activă, politică descrisă în dezvoltarea ei zilnică. În acest gen va excela ca
nimeni altul în cultura noastră, şi noi avem convingerea că s’ar fi realizat, cel puţin în
egală măsură, acasă, într-o Românie liberă, însă. Remarcabilă e durerea lui când îşi
dă seama că îi lipseşte o anumită carte şi astfel e nevoit să se sprijine pe memoria lui,
uneori mai mult decât înşelătoare: “Îmi dau seama că ceea ce am întreprins este
temerar din cauza puţinăţăţii mijloacelor documentare care mi-erau necesare. Ar fi
fost mult mai uşor dacă aş fi avut la dispoziţie Biblioteca Academiei Române, având
posibilitatea să controlez ceea ce mi-a reţinut memoria, care, oricât ar fi de fidelă,
adesea, involuntar, alterează imaginea unui moment cum timpul decolorează totul. Ar
fi fost mai bine, spre a evita unele eventuale greşeli de date, să fi amânat câţiva ani
scrierea acestei cărţi, aşteptând ca după întoarcere să folosesc colecţiile ziarelor,
Monitorul oficial cu dezbaterile parlamentare, cărţile şi broşurile cu caracter politic,
dar vârsta nu-mi îngăduie o aşteptare îndelungată.”

Dacă ţinem cont că la apariţia lucrării Istoria partidului naţional ţărănist, în 1963,
maestrul avea 69 de ani, vom reţine că de la această dată începe întrecerea sa cu
timpul cel necruţător, tot mai mult scrisul devine singurul conţinut de preţ al vieţii
sale, conştient că datoria lui este să-şi ducă opera până la capătul împlinirii, sfârşitul
urma să corespundă unei sublime apoteoze. Pe parcursul drumului, oricât bătălia e
una pe viaţă şi moarte, inima scriitorului memorialist nu poate evita unele note lirice,
peceţi ai unei incantaţii interioare, flori crescute pe răsadul sensibilităţii poetice:
“Rând pe rând, cei din generaţia mea se strecoară tăcuţi dincolo de hotarul vieţii. În
ultimii doi ani au scăpat de suferinţe Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Al. Busuioceanu,
Aurel Dragoş şi câţi alţii de a căror moarte vom afla târziu, când ne vom reîntoarce.
Sunt pentru mine triste avertismente, interzicându-mi să aştept vremurile când aş
putea folosi toate izvoarele de informaţie. Cu inerentele insuficienţe de documentare,
în linii generale, evenimentele, oamenii care le-au determinat sau cari au participat la
ele au fost redate cu râvna de a nu altera adevărul.”

Ar mai fi de adăogat că prin pregătirea sa de fiecare zi, aflată în cărţi şi în ziarele

vremii Pamfil Şeicaru va câştiga valenţele cuvenite unui savant în materie, oricât ar fi
persistat caracterele şi suflul articolelor sale de ziar, noile lucrări se întind pe sute de
pagini, fac o trecere între ce-a fost şi n’a încetat să fie, la omul cu perspective largi de
a cântări un eveniment, gasindu-i semnificaţii, trecute cu vederea, de ceilalţi semeni
ai săi.

Astfel cu fericirea de a trăi o viaţă lunga cu facultăţile psihice creatoare şi de

reproducere memoria, păstrate intacte până la ultima clipă a vieţii, Pamfil Şeicaru va
rămâne una din cele mai valoroase personalităţi româneşti ale vremii sale, cu o
prodigioasă şi ascendentă evoluţie spirituală, realizată în a doua parte a vieţii sale,
departe de ţară, păstrându-şi ca eroul rebrenian Pahonţu independenţa scrisului,
refuzând să stea în slujba cuiva, principii inalienabile, fundamente ale strălucitei sale
opere. Şi ar mai fi de spus că nu ar fi reuşit să se înalţe pe culmile desăvârşirii dacă
n’ar fi existat lângă aceste temelii contribuţia marelui ziarist, suflet din sufletul fiinţei
sale, de fapt simbioza dintre creaţia sa din ţară de dinainte de 1944 şi cea din exil
reprezintă indestructibila unitate prin care Pamfil Şeicaru s’a putut exprima, până la
urmă pe sine însuşi, în toată complexitatea lui.

***

Pe lângă problema romanului Gorila şi comentariile total deplasate ale lui Fany
Rebreanu, cu verificarea conflictului cu N. Crainic pe care scriitorul ardelean îl
avusese, maestrul avea dreptate ca a fost unul grav de tot, după lectura Gorilei noi
rămânem cu siguranţa că Pamfil Şeicaru cunoştea prea bine acţiunea cărţii, dovadă că
am descoperit-o în biblioteca dânsului, de unde am luat-o şi am recitit-o apoi.

Dar, bănuindu-mi predilecţiile personale pentru literatură, deşi el părăsise acest

domeniu, nici cel politic nu ne va fi străin pe viitor în corespondenţa noastră, mi-a
descris la el acasă, să fi fost în 1931, lectura piesei lui Gib Mihaescu, Pavilionul
Umbrelor, la care asistase ca director al Teatrului naţional şi Rebreanu, aprobând
după lectură să fie reprezentată având ca protagonistă pe marea actriţă Mărioara
Ventura.

Îşi mai amintise de marele avocat V. Al. Valjean, care pe vremea când era în 1924
directorul Teatrului naţional, bietul de el, avea greutate s’o distribuie pe Fany într’un
rol, după cum l-a rugat, soţul ei, Liviu Rebreanu. Cu ocazia primei călătorii în
capitala ţării, Bucureşti, însoţit de tatăl meu am avut ocazia să-l văd trecând prin
marea sală a paşilor pierduţi, pe marele avocat şi scriitor Al. V. Valjean. Tot atunci l-
am întâlnit pe poetul Al. Stamatiad, elevul şi prietenul lui Macedonski, mulţi ani
profesor la liceul Moise Nicoară din Arad, unde a condus cenaclul literar Salon
literar, trecea atât de gânditor pe lângă noi încât tatăl meu nu a îndrăznit să-i tulbure
meditaţiile profunde. Autorul Trâmbiţelor de aur, îmi apare înainte, înalt, puţin
îngârbovit dar asta nu-i atingea frumuseţea melancolică a chipului împodobit cu o
mustaţă bine îngrijită, ceea ce m’a determinat să-l compar cu Maupassant nu numai
ca ţinută şi înfătisare asemănătoari, ci şi pentru că scriitorul francez a scris, o odă în
proză, mustăţii sale.

După ce-a apărut Curentul, ulterior adăogându-i-se alte două ziare Evenimentul şi
Rapid însoţite de Curentul familiei, îmi scria maestrul, n’a mai avut timp să aibe
legături cu mişcarea literară. Abea în 1940 (de fapt, 1941) a scris un articol critic
despre “O falsă istorie literară de G. Călinescu” după el cea mai neruşinată batjocură
a unor mari figuri ale culturii româneşti (printre aceştia noi l-am încadrat, după cum
am văzut, şi pe Liviu Rebreanu). Ne vom ocupa într’altă parte cu articolul respectiv,
fiindcă maestrul mai revine de două ori asupra lui. Deocamdată să reţinem observaţia
că prin această lucrare, Călinescu îşi asigura din timp situaţia, pentru epoca Anei
Pauker şi ceilalţi.

Îl mai critică pe autor fiindcă ajungând să comenteze, Geniu Pustiu de Mihai

Eminescu, publică o serie de fotografii ale lui Avram Iancu majoritatea din perioada
decăderii sale când, cu mintea rătăcită de durere, umbla cântând din fluier.

Se referă emoţionat la Constanţa Hodoş, o altă figură memorabilă, uitată astăzi,

evocând popasul lui Iancu în satul ei. Şi adaugă: Copilă de geniu!

În continuare, bine informat privitor la cărţile recent apărute în ţară, citează studiul
admirabil despre V. Conta şi filozofia sa, al lui N. Gogoneaţă (prof. dr. director al
Institutului de filozofie al Academiei române, pe atunci în devenire, probabil).

Şi revenind la Fany Rebreanu prin calomniile ei, total nefondate, crede marele ziarist
pe drept, nu face decât să se încoloneze în atacurile date împotriva lui după 23
August, când Pamfil Şeicaru pe ziua de 21 Mai 1945 a fost condamnat la moarte, la
ordinul expres al Moscovei.

Îmi scrie încă de studiile aflate în lucru: în ce priveşte Istoria presei, scrisă de el în
anul 1950, trebuie să o revizuiască nefiind destul de documentată. Îmi va trimite o
broşură “Davai ceas” apărută la 30 Sept. şi împreună cu ea mă întreabă dacă cunosc
“La Roumanie dans la grande guerre“, o lucrare de 520 de pagini apărută în ed.,
Minard, 1968, Franţa, semnată se înţelege de el.

Interesantă, genealogia pe care mi-o prezintă, un descendent al lui, bunicul tatălui pe

nume Petru Şeicaru, venit cu oile de pe Târnave, deci din Transilvania a trecut
Carpaţii şi s’a stabilit în satul Moisica, din jud. Buzău.

Înainte de a termina îmi promite că mă va anunţa când îi vor apărea în editura

germană, pe la începutul lui Noiembrie cartea “Naţionalităţile în Rusia sovietică” şi o
lucrare de 450 de pagini la sfârşitul aceleaşi luni (Noiembrie) intitulată
“Finlandizarea Europei. Conferinţa de la Helsinki-Yalta nr. 2”.

Titlul acestor cărţi pomenit de la prima scrisoare a maestrului, presupune prezenţa

necondiţionată a manuscriselor, care după moartea maestrului au dispărut ca prin
minune. La acest eveniment, greu de înteles, voi mai reveni pe parcursul expunerii
mele de faţă.

În orice caz Pamfil Şeicaru se va referi la editarea acestor manuscrise traduse în

germană, de nenumărate ori. Ci cum maestrul nu cunoştea respectiva limbă, de la
început va fi nevoie să admitem cu siguranţă existenţa manuscriselor, redactate de
autor, în limba sa maternă, româna.

În cele următoare, voi reda răspunsul meu scrisorii maestrului, din 2 Oct. 1976, din
păcate prima mea scrisoare nu o mai am:

Giessen, 7 Oct. 1976

Mult Stimate Domnule Pamfil Şeicaru.
Am primit scrisoarea dvoastră care m’a bucurat foarte mult. Vă mulţumesc pentru
detailatele informaţii privind cazul Fany Rebreanu, care au constitui totodată şiun mic
şi preţios medalion de cultură românească. De-altfel şi înainte de a primi lămuririle
Dvoastră am intuit, după cum v’am scris, întreg adevărul.

Vă rog să-mi trimiteţi cât de urgent “La Roumanie dans la Grande Guerre” şi m’ar
cinsti dacă ar purta şi o semnătura a Dvoastră.Pentru toată admiraţia pe care o am
pentru dvoastră m’ar onora s’o am în biblioteca mea.

Sigur, ţin să mă înscrieţi pe lista celor abonaţi şi la viitoarele dvoastră publicaţii.

Istoria presei româneşti scrisă cu talentul, priceperea şi experienţa dvoastră o prevăd
ca pe un unic monument al culturii româneşti.

În ce mă priveşte, să vă dau câteva informaţii cerute de-altfel de dvoastră. Giessen-ul

este la 60 km nord de Frankfurt am Main, deci nu aproape, dar nici prea departe de
Muenchen şi vă asigur că mi-ar face plăcere să vă am odată oaspetele meu aici la
Giessen, dar bine înţeles nu în calitate de medic. Sunt specialist în bolile nervoase
cercetate de mine ca neuropatolog. Deci sunt ceea ce se cheamă cercetător ştiinţific,
specialitate exercitată şi în Cluj, apoi la Bucureşti, iar din 1970, la Munchen şi, în
prezent, la Giessen.

Vă rog însă să nu vă lăsaţi înşelat de meseria mea fiindcă preocupările mele depăşesc
cu mult specialitatea în care lucrez.

Sunt absolut de acord cu ceea ce aţi scris în 1941 despre Istoria literaturii române de
G. Călinescu. Acum mă simt nevoit să vă fac o mărturisire, aproape copil prin 1943-
1944, cartea lui Călinescu m’a fascinat, cu toate că tata mă avertizase asupra
adevăratului ei conţinut. Mult timp am socotit-o drept cartea mea de căpătâi şi iertam
autorului “inexactităţile lui istorice”, lăsându-mă furat de metaforele spumoase, fuga
de idei, de comparaţiile sonore fără niciun suport real, pe care le întrebuinţa criticul
impresionist, nu chiar rar. Consideram respectiva lucrare, ridicată la cub prin
dimensiunile sale, şi dacă admiteam că nu-i în niciun caz o istorie adevărată, este
preţioasa din punct de vedere literar, neputându-se contesta şi cred că aici sunteţi de
acord cu mine talentul literar al criticului impresionist.

A trebuit să treacă oarecare vreme până să-mi dau seama că dvoastră aveţi dreptate,
cartea lui Călinescu e o buruină neplivită a culturii româneşti, recunoscându-i-se
locul lângă torsul numit Istoria literaturii române contemporane de Ov.
Crohmălniceanu, cel ce consideră că singurul poet român de talie mondială ar fi ...
Tristan Tzara.

Recitind nu demult Viaţa lui Eminescu de acelaşi G. Călinescu, tradusă în germană,

am rămas rău impresionat de felul cum descrie boala marelui poet român. Mai la
fiecare pagină vorbeşte de sifilisul “care-i joacă în sânge”, de “infecţia luetică ce-i
întuneca minţile” etc. etc. şi asta într’o epocă în care sifilisul nu cunoştea un
diagnostic serologic reacţia Bordet-Wassermann fusese descoperită în 1906, reacţie
pe care ne bazăm astăzi în diagnosticul pozitiv al bolii sifilitice.

Analizând tabloul clinic al bolii lui Eminescu aşa cum apare el descris de medicii
germani, dar şi din observaţiile prietenilor contemporani cu poetul, Vlahuţă şi Slavici,
ne arată cu certitudine că Eminescu nu a suferit de sifilis cerebral, inclusiv paralizie
generală progresivă.

G. Călinescu citează şi un act de autopsie executată la poet, din analiza lui reese
creierul său nu avea modificări patognomonice pentru sifilisul cerebral ca atrofia
difuză cerebrală, greutatea era de 1490 gr. ca a lui Schiller, mort de o boală
pulmonară deci se poate trage concluzia definitivă că Luceafărul poeziei româneşti nu
a avut semne de sifilis cerebral, boala lui corespundea unei psihoze de tip maniaco-
depresiv, în cursul căreia cum o demonstrează şi cazul lui Hoelderlin, schizofrenic
cronic suferind mai bine de 40 de ani, boala psihică permite creaţia artistică, datorată
menţinerii facultăţilor de bază cerebrale prin care se poate realiza, prin luciditatea
respectivă actul în sine, creator.

De unde se poate deduce că Eminescu a suferit de o boală psihică ce nu-i anula

capacităţile creatoare deci nu a suferit de o mare întunecime cum îl condamnă G.
Călinescu şi Perpessicius deci între anii 1883-1889 a fost capabil să creeze, cum ne
stau exemplele traducerii unei Gramatici sanscrite de Fr. Bopp, sau admirabila
adaptare la măsura alexandrinului românesc a piesei lui E. Augier, prin intermediul
traducerii în germană Lais a lui K. Saar, ultimul fidel iambului endecasilabic, însuşit
şi de autorul francez.
Cred, stimate dle Pamfil Şeicaru, că îmi înţelegeţi preocuparea de a restabili anumite
realităţi privind boala poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, nu numai pentru a
cinsti memoria marelui bard care a iubit înainte de orice “ADEVĂRUL”, dar şi
pentru a-i reda cei şase ani de viaţă creatoare între 1883-1889, care pur şi simplu i-au
fost furaţi de nişte exegeţi mult prea zeloşi de a-i menţine un nimb romantic, pe care
nu l-a avut, dacă nu au căutat chiar să-i reteze aripile de albatros, cum sigur a
procedat G. Calinescu.

În ziarele vremii circula zvonul, susţinut de sora poetului şi de prietenul Bădescu,

după ei M. Eminescu ar fi murit în urma unei lovituri la cap primită de la un alt
bolnav, P. Poenaru. De data aceasta, sunt de acord cu G. Călinescu, teoria traumatică
nici nu intră în discuţie, lipsesc atât clinic cât şi patologic simptomele specifice
pentru o atare etiologie.

Mă opresc aici, stimate dle Pamfil Şeicaru, asigurându-vă că sunteţi nu numai o

mândrie a exilului românesc dar şi un demn exemplu de urmat. Unicul ce poate da
întradevar roade spirituale adică aparţine veşniciei.

Tot ce scrieţi Dvoastră de C. Stere sau Aurel Popovici mă învaţă să iubesc oamenii de
valoare, ce au fost pe nedrept uitaţi, dar aducându-i mai aproape de inima mea, scrisul
dvoastră mă înalţă şi mă purifică, în cele dintâi prin iubirea cerească ce mi-o dăruiesc
operele dvoastră, acum mă refer la minunatele portrete plutarchiene prin care faceţi
limba românească mai frumoasă, mai vrednică şi mai armonioasă.

Pentru cerul coborât în sufletul meu Fiinţa din mine, vi se închină!

Cu toată dragostea, stima şi admiraţia
al dvoastră
Ovidiu Vuia

P.S.: Se poate constata că maestrul n’a dat niciun răspuns privitor la preocupările
mele eminesciene, iar eu pe-atunci şi o fac în continuare am interpretat tăcerea lui ca
pe un omagiu adus omului de specialitate, la care el nu avea nimic ce să adaoge. E
atitudinea omului ce preţuieşte adevărul şi nu se grăbeşte ca atâţia alţii să-şi dea cu
părerea nu mai ca să spună şi el ceva, încurcând lucrurile, tocmai fiindcă ideile sale
nu au nicio legătură cu subiectul tratat.

Eram la începutul corespondenţei noastre şi mai intra în joc şi sfiala învăţăcelului să

nu-şi supere maestrul. Azi îmi pare rău că nu l-am provocat mai târziu când
raporturile noastre, păstrând proporţiile, erau ca cele dintre doi prieteni, mai ales
marele ziarist sublinia acest lucru şi nu o dată.

Dar sigur că avea multe să-mi spună în legătură cu boala poetului, chiar dacă se
puteau combate cu o simplă argumentaţie. Ori împărtăşia el, cumva vechea teorie a
sifilisului atât de convingător încât problema îi părea închisă, deci, inutil de a mai fi
abordată?
Greu de admis o atare interpretare fiindcă dacă ar fi fost de altă părere, Pamfil
Şeicaru nu s’ar fi retras în tăcere asta ar fi fost o abdicare nelalocul ei, deci nu se
potrivea cu măsura firii sale.

Ca în toate cazurile şi la interlocutorul meu, tăcerea avea un singur sens, acela de a fi

de acord cu partenerul său de discuţie, altfel Pamfil Şeicaru şi-ar fi autonegat forţa sa
combativă, firea lui de învingător când se simţea în stăpânirea cheii dezlegării unui
adevăr, pierdut sub nămolul mocirlei de fiecare zi. Cel puţin aşa cred eu, polemica
posedă un vibrion ce aţâţă chiar şi când respectivul adversar e un prieten bun, nici
atunci nu poate să ierte.
Scrisoarea (2) de la Pamfil Şeicaru din 1 Nov. 1976
Drag prieten, at să am răspunsul, cred că în 2-3 zile voi avea volumul: “La Roumanie
dans la grande guerre”. Citindu-l vei afla în ce condiţii tragice s’a realizat România
mare. Când vei sfârşi de citit cartea, vei ajunge la aceeaşi concluzie la care am ajuns
eu şi anume: există un destin al neamului nostru ca să străbată toate blestematele
uneltiri ca să dispară. Un profesor spaniol de mare prestigiu vorbind de originea
Românilor a scris: “originea lor nu este un mister dar existenţa lor este un miracol”.
Şi ca să înţelegi izolarea mea şi imensul dezgust pe care îl am de cei care se tot agită
în exil. Îţi voi spune în ce condiţii am scris această carte. Abia am început s’o scriu şi
soţia mea să bată la maşină primele 100 de pagini că a fost nevoită să fie operată de
cancer la mamela stângă şi apoi a trebuit să intre în sanatoriu unde a stat un an şi trei
luni când a decedat la 1 Aprilie 1968. De două ori pe zi mă duceam la sanatoriu şi
revenind acasă continuam să scriu. În ce stare sufletească poţi bănui când ştiam că nu
are scăpare. Această carte a fost primită în exil cu o compactă conspiraţie a tăcerii de
zgomotoşii exponenţi ai patriotismului. Nici un rând şi nici o foaie românească n’a
anunţat măcar apariţia acestei cărţi. Fireşte m’am mulţumit cu ce s’a publicat în
Franţa, mai ales într-o revistă de specialitate şi scrisorile pe care le-am primit de la
diverşi profesori universitari.

Pentru mine exilul a pierdut rădăcinile sufleteşti; sunt de mult uscate. Deci pentru
mine sunt inexistenţi politic. Cum ne putem imagina că după 32 de ani de la
capitularea en rase campagne făcută de un rege cretin condus de mama lui (femeia
miracolului biologic: a născut un copil de 4 kgr. la 6 luni şi 15 zile de la căsătorie)
care detesta pe Români, era preocupată să aducă din nou familia regală a Greciei pe
tron, sprijinea politica lui Churchill de capitulare fără condiţii a României, cei din exil
pot să mai joace un rol efectiv în viaţa politică a României? Au pierdut contactul cu
realităţile în continuă transformare în ţară. Cei care au plecat la 21 Ianuarie 1941
(legionarii) sunt de 35 de ani în exil, cei cari-au plecat după 23 August 1944 sunt de
32 de ani în exil. Simpla cunoaştere a acestor cifre este suficientă. Azi am terminat
comentariul la o carte “Karl Marx: Însemnări despre Români. 3 manuscrise inedite”.
Însemnările lui Marx sunt cel mai implacabil rechizitor făcut Rusiei pentru invaziile
ei periodice în Moldova şi Valahia. Comentarul meu este de 150 pagini. Ridic
probleme pe care “gânditorii” exilului le ignoră, crezând că sloganurile pot ţine loc de
observarea studiului continuu al evenimentelor internaţionale. Ţi-o voi trimite când
va apărea între 15 şi 20 Decembrie.

Nu cunosc cărţile care au apărut în ţară privitor la partidul naţional. Acum o

rugăminte medicului. Am avut în 1973 o gripă pe care sora mea medic care era cu
mine a tămaduit-o. Eu am fost neglijent şi m’am pomenit cu un efizem pulmonar:
cum se numeşte. Mă enerveazăcând aud ca un fel de scâncet în gât când respir. Ştiu
că medicii primesc medicamente, dacă poţi afla un medicament eficace m’ai obliga
dacă mi-ai trimite. În situaţia mea eu nu pot consulta un medic şi nici plăti
medicamente. Cred că cel mai târziu pe ziua de 6 Noiembrie voi primi cartea de la
Paris şi ţi-o expediez imediat.

Până atunci o caldă strângere de mână

al dtale
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În ea maestrul îmi vorbeşte de cartea sa “La Roumanie dans la Grande Guerre” şi de

condiţiile tragice în care a scris-o datorită îmbolnăvirii soţiei sale de cancer la sân,
operat.

Subliniază că împotriva lui exilul a pornit o compactă conspiraţie a tăcerii, niciun ziar
românesc n’a pomenit de apariţia cărţii lui, a primit doar aprecieri din Franţa de unde
i-au scris o serie de profesori universitari.

Desigur, luată în sine şi judecată astăzi, atitudinea exilului se impune să fie aspru
condamnată, dar nu şi pentru cel ce cunoştea dezinteresul românilor de peste hotare
pentru cartea scrisă ca şi orice act cultural, totuşi cartea lui Pamfil Şeicaru reprezenta
un fenomen de excepţie, trecerea ei cu vederea, definea micimea celor în cauză,
împărţiţi în mici bisericuţe, erau mulţumiţi când puteau spune cuvinte de ocară căci
altăceva nu încăpea în vocabularul lor, dornici să se căpătuiască şi asta cât mai
repede.

Felul aspru cum marele ziarist critică atitudinea politică a exilului e o urmare logică a
modului cum a fost tratat şi este în continuare, acest senior de marcă al culturii
româneşti de pretutindeni.

După ce aminteşte comentarul de 150 de pagini la lucrarea “Karl Marx: Însemnări

despre români. Trei manuscrise inedite” maestrul mi se adresează ca pacient,
plângându-se de un emfizem pulmonar, cum e numit de medici şi de un scâncet în gât
când respiră. Îmi cere un medicament menţionând că el nu e în situaţia să consulte un
medic şi nici să plătească medicamentul ceea ce am făcut eu, cu deosebită plăcere.
Personal, o clipă nu am încetat să cred în marea lui valoare, şi fiindcă ea contează la
un om de elită ca Pamfil Şeicaru, de câte ori m’a rugat l-am servit cu sentimentul că
ajut ţara însăşi, suferinţa ei era şi a marelui ziarist, ostracizat din România, deoarece
trebuia să plătească păcatul de a-şi fi iubit ţara mai mult ca orice altceva pe lume.

Oscilările sale, le-am interpretat ca normale, mai ales că eram familiarizat cu

procedeele comuniste de a câştiga de partea lor un om ale cărui adversităţi putea să le
plătească tot el, rău de tot.

După ce l-am cunoscut mai bine pe marele ziarist mi-am dat seama că furtunile
caracterului său impulsiv sunt trecătoare, inima lui era cerul senin sub reverberele
căruia apele răvăşite ale mării furioase, ca prin farmec se linişteau, deveneau limpezi
ca lacrima înaltului de cristal.

În ce priveşte legătura noastră repede am aflat că puteam să discutăm liber şi fără

ascunzişuri problemele câte ne frământau, ori, în principal, asta îmi dădea o încredere
în puterile mele de a-l înrâuri în anumite hotărâri pripite, chiar dacă, la urma urmelor,
totul era deja luat de mai înainte de propria lui voinţă, eu, îi slujeam doar ca un mijloc
prin intermediul căruia se asigura pentru ultima oară că a judecat lucrurile, de totului
bine.

Experienţa lui bogată îi permitea să domine un om fără ca acesta să o simtă. Ba, să-i
dea senzaţia inversă.

În tratatele de medicină boli ca emfizemul pulmonar, bronşita cronică sunt

netratabile. Mai mult, un student ştie că nu poate trece examenul de medicină internă
dacă nu cunoaşte modul de a trata bronşita acută, fiindcă dacă ea e neglijată şi se
cronicizează numai poate fi tratată cu succes. Desigur, se dau bolnavului diferite
adjuvante ca siropuri expectorante dar cu efecte transitorii, depinde de bolnav şi de
credinţa sa în binefacerile respectivului medicament.

La Pamfil Şeicaru încă din tinereţe, când se enerva si vorbea prea mult, îi apărea un
hârşăit al vocii supărător ce dispărea la repaosul corzilor vocale, astfel că
fenomenului nu i se dădea o importanţă deosebită. Acest simptom de hârşâială a vocii
era cunoscut încă din tinereţe de fratele său, de sora lui doctoriţă şi ea, Veguţa, şi avea
dreptate s’o pună în legătură cu meseria ce-l obliga să vorbească uneori mult mai
mult decât ar fi fost permis. Bine ştim că Liviu Rebreanu, de mai multe ori a observat
această tulburare a vocii, apărută mai ales după crizele de mânie sau extremă
suprasolicitare şi la Pahonţu, de unde încăodată se constată, cât de fidel eroul din
Gorila corespundea, în toate, personajului în viaţă Pamfil Şeicaru. Oricum celor din
anturajul său era destul să le vorbeşti de respectiva deficienţă a vorbirii ca să-l
recunoască fără nicio greutate pe directorul Curentului, şeful lor, Pamfil Şeicaru.

Cu înaintarea vârstei, adaugându-se un emfizem pulmonar şi iritaţiile laringelui se

asociaseră cu o bronşită cronică, în acest mod tulburările deveneau mai supărătoare şi
bolnavul auzind acel scâncet în gât când respiră, cere ajutorul medicului. În această
privinţă, Pamfil Şeicaru era un bolnav cu deosebită încredere în medicamentele
prescrise, de pildă, siropul expectorant ameliorându-i tulburările, fie şi trecător, îl
luase cu o uimitoare regularitate, spre satisfacţia medicului său curant. Astfel după ce
i s’a descoperit o slăbire evidentă a cordului, medicii au grijă să adaoge “conform
vârstei bolnavului”, trimiţându-i medicamentele prescrise de specialistul cardiolog
recomandat de mine, mi-a mulţumit şi foarte serios, mi-a scris că i-am dat o nouă
viaţă, întărindu-i inima.

Deşi viaţa dusă de marele ziarist nu se arăta deloc demnă de a fi invidiată, temerea
dânsului era că va muri fără să-şi ducă până la capăt opera, singurul temei al
destinului său. Spiritul lui, în contrast cu surpările trupeşti era de o tinereţe mai mult
decât proaspătă, dovadă proectele pe care le avea în legătură cu creaţiile sale, de unde
am zice că pentru a le duce până la capăt, maestrul avea nevoie de un elixir prin care
să înşele, la infinit, neagra moarte, ceea ce, până la urmă, nu s’a putut.

Din toate punctele de vedere, Pamfil Şeicaru era un miracol al nobilei specii umane.

Scrisoarea (3) de la Pamfil Şeicaru din 5 Noiembrie 1976

Dragă prieten am primit scrisoarea dtale cu data de 4 şi mă grăbesc să-ţi răspund. Văd
că în afară de preţul cărţii ai adăogat şi transportul când nu era nevoie. O trimit
recomandat imediat ce o primesc. Te rog să mă crezi că aşteptarea dtale nu va fi
dezamăgită. Vei cunoaşte calvarul României visate de atâtea generaţii de la revoluţia
lui Tudor Vladimirescu până la Decembrie 1918. La temelia statului daco-român stau
sacrificiile atâtor generaţii care s’au succedat de la 1821 la 1918, deci 97 de ani,
aproximativ 97 de generaţii. Şi în ce condiţii au dus lupta: contra Turcilor care
impuneau lepre fanariote pe birul Moldovei şi al Valahiei, contra Austro-Ungariei şi
contra Rusiei. Iată ce se uită astăzi de cei din exil care, precum afirmă ei, luptă pentru
eliberarea ţării. Cum? Cu ce mijloace? Ce retorică abuzivă. Mă bucură că ţi-a plăcut
cartea mea asupra Unirii principatelor. Am scris-o în 70 de zile că Traian Popescu
editorul mă zorea ca să apară exact la Ianuarie 1959 când se împlinea un secol. Eu am
încadrat unirea pe situaţia creată în Europa după afirmarea principiului de
autoafirmare a naţiunilor. Acest drept promovat de revoluţia franceză era obsesia lui
Metternich, care mereu denunţa hidra cu două capete: Liberalismul şi principiul
naţionalităţilor. La 1912 principiul naţionalităţilor a dislocat imperiul turcesc, la 1918
acelaşi principiu a dislocat imperiul habsburgic. Şi tot acelaşi principiu va disloca şi
Rusia. După cartea care va apare la 15 Decembrie: “Karl Marx: Însemnări despre
Români, 3 manuscrise inedite”, în care Marx face cel mai teribil rechizitor Rusiei, cu
un comentar de mine, am publicat aceleaşi însemnări în Carpaţi, dar comentarul era
pentru Români, acum este pentru Germani care habar n’au de Moldova sau Valahia.
La Ianuarie 1977 va apărea şi lucrarea mea “Naţionalităţile în Rusia Sovietică” cu o
documentare menită că înlăture îndoiala în ce priveşte apropiata explozie a
naţionalităţilor oprimate de regimul marxisto-leninist, mai cumplit chiar decât cel
turcesc.

Şi în Februarie, 1977, Finlandizarea Europei-Conferinăţa securităţii europene de la

Helsinki. Şi cu acest ultim volum am terminat ciclul antirus. Mă gândesc să scriu o
carte “1877-1977” un secol de independenţa României, care va fi sărbătorit cu fast.
Dar nu mă încumet să încep a scrie până nu văd cu ochii realitatea ţării din 1977.
Deci mă voi duce în ţară şi o voi colinda, timp de patru luni înarmat de un aparat
fotografic. Înţeleg să scriu cu toată independenţa fiindcă nu vreau să falsific adevărul,
riscând să fiu rău judecat de cei din ţară. Adevărul indiferent de orice consideraţie
faţă de cei cari conduc azi ţara, cât şi faţă de eroii (?!) exilului.
Sunt dator să scriu această carte ca generaţiile tinere să ştie de unde am plecat în 1821
şi unde am ajuns. Eu cred, dragă prieten, în destinul neamului românesc. Numai
citind istoria poporului român îţi poţi da seama de adevărul rostit de un mare profesor
spaniol, Montero Dias care a spus referitor la Români: “Nu există un mister al originii
poporului român. Se cunoaşte, dar există un miracol că există.” Cunoştea bine
precum se vede istoria noastră.

Îţi mulţumesc pentru grija pe care o porţi sănătăţii mele, dar, te rog, nu fă sacrificii.
Să ştii că am o ereditate care rezistă: Bunicul meu s’a preoţit la 1855, era fiu de oier
venit pe la 1820 de pe Târnave de la Şeica. Ori acest străbun al meu era descendent
din păstorii de azi care urcă, fără îndoială, până în vremea lui Decebal. Tatal mamei
mele era Fârşerot adică macedonean-alban. Precum vezi am rezerve puternice şi
vigoare ancestrală.

Închei mulţumindu-ti de căldura prieteniei ce mi-o arăţi, căldură care prieşte

bătrânilor mai ales celor care sunt singuri.

O îmbrăţişare,

Pamfil Şeicaru
Note si Comentarii

Maestrul, în legătură cu La Roumanie dans la grande guerre, mă asigură că din cartea

sa voi cunoaşte calvarul României mari, visată de atâtea generaţii, de la revoluţia lui
Tudor Vladimirescu până la 1 Dec. 1918, luptând contra Turciei, Austro-Ungariei şi
Rusiei.

Referitor la cartea sa asupra Unirii principatelor, pe care am citit-o, subliniază că a

încadrat-o în situaţia creată în Europa după afirmarea principiului de apărare a
naţiunilor, unul fundamental în gândirea istorico-politică a lui Pamfil Şeicaru. Acest
drept al naţionalităţilor a dislocat în 1912 imperiul turcesc, la 1918 pe cel habsburgic
şi acelaşi principiu va disloca şi Rusia Sovietică. Şi nu se poate susţine că viziunea
privind rolul naţionalităţilor în căderea imperiului sovietic, aşa cum o avea marele
ziarist, nu s’a împlinit chiar dacă la câţiva ani după moartea lui.

Plin de proecte şi viitoare realizări maestrul aminteşte lucrarea Karl Marx despre
Români, publicată în româneşte dar va apărea şi pentru germani la 15 Dec. 1976. În
Ianuarie 1977 aşteaptă apariţia “Naţionalităţilor în Rusia Sovietică” ca în Februarie
1977 să-i fie editată în germană cartea “Finlandizarea Europei” şi despre aceasta
specifică faptul că odată cu ea termină ciclul antirus. După cum se vede, nu există
nici o îndoială asupra existenţei manuscriselor în româneşte aparţinând lui Pamfil
Şeicaru, căci altfel nici nu s’ar fi putut pune o apariţie a Finlandizării Europei în
limba germană. Cât despre tipărirea textelor româneăşti în germană credem că nu a
avut loc niciodată, cei din jur l-au amăgit, amânând mereu data apariţiei, pe care
marele ziarist o aştepta încă din anul 1976 cum fără niciun echivoc o aflăm din
primele scrisori pe care mi le-a trimis. Deci, putem pune întrebarea, fără teama de a
greşi unde sunt manuscrisele lui Pamfil Şeicaru, în frunte cu Finlandizarea Europei?
Desigur mă voi mai ocupa cu respectiva problemă într’un capitol dedicat exclusiv
acestei tragice întâmplări, de fapt, una din cele mai condamnabile fapte petrecute în
cadrul exilului românesc.

Tot maestrul îmi scria că doreşte să scrie o carte “1877-1977”, la un secol de

independenţă a României dar nu va putea să o scrie decât după ce va vizita România
şi va constata direct, cu ochii realitatea ţării din 1977.

Desigur intenţia lui Pamfil Şeicaru de a vizita ţara m’a îngrozit din mai multe puncte
de vedere. În cele dintâi mi se demonstra că mutarea maestrului de la Madrid la
Munchen, se datora unei reorientări spre ţara comunistă, aşa cum susţineau unii
duşmani ai săi, fiind înconjurat de oameni care-l minţeau în legătură cu situaţia din
România şi de-acum sunt nevoit să vorbesc de nefasta întâlnire a lui Pamfil Şeicaru
cu Vasile Dumitrescu, aceasta nu a fost întâmplătoare ci pusă la cale de cei ce voiau
să-i anihileze scrisul îndreptat asupra lor şi bineînţeles şi asupra şefului statului
comunist. Astfel s’a deschis dosarul afacerii Pamfil Şeicaru, despre care eu nu pot să
mă pronunţ decât în parte, o totală rezolvare a mârşavei acţiuni, o va putea realiza un
cercetător român cu documentele partidului şi securităţii în faţă, în orice caz vinovăţia
lui Vasile Dumitrescu, după părerea mea, pe care o voi şi demonstra în cele viitoare,
nu poate fi prin nimic contestată.

Îmi dădeam seama, maestrul căzuse în plasa unor oameni lipsiţi de scrupule, aceşţia îi
exploatau singurătăţile tot mai grele, printre acestea dorul de ţară însemna o adevărată
povară a sufletului. Puteam să procedez ca un anticomunist lipsit de pată şi astfel să
închei orice relaţii cu un “trădător” al cauzei româneşti dar nu era dificil să-i constat
naivităţile visând la adevărul pe care l-ar fi scris obiectiv, dupa ce va ajunge în
mâinile comuniştilor. Mi-era clar că începusem corespondenţa cu el, într’un moment
când buna lui credinţă ar fi putut să cedeze şi să se compromită ca orice colaborator
de duzină. Deci, consideram că această apropiere dintre noi, putea fi interpretată ca
un semn din partea divinităţii, rolul meu fiind acela de a-i arăta realitatea care era una
singură şi nu mai era nevoie să se convingă de ea întorcându-se în ţară.

Cum am mai scris-o nu-mi fac iluzii că am jucat rolul îngerului păzitor pe lângă
Pamfil Şeicaru, dar sigur că se afla el însuşi într’un moment de cumpănă, balanţa
judecăţilor sale era instabilă, ori aici am intervenit, întărindu-i propriuzis temerile,
care existau şi eu i le confirmam. Nu sunt sigur că maestrul nu m’ar fi întins o blândă
cursă, vroind să afle ce gândesc despre o hotărâre a lui, deja luată de el să nu se
întoarcă în ţară. Oricum, legătura noastră începea să-şi arate roadele, chiar şi numai
că mă aflam alături de el, şi îi ofeream un sprijin dezinteresat în orice moment, atunci
când ceilalţi l-ar fi ameninţat să nu-i mai acorde minimele favoruri cu care abia că
trăia de pe o zi alta. În orice caz pe comunişti nu-i interesa valoarea acestui om ci
urmăreau meschinul scop de a-l reduce la tăcere, nu cumva să ştirbeasca prestigiul
câştigat cu atâtea compromisuri şi minciuni, din partea celebrei Europe, de marele lor
Ceauşescu.

Aflat în chingile puse spiritului său de nişte nemernici comunişti sau “simpatizanţi”
de ai lor, eu îi redam libertatea de gândire răsfrântă în scrisul său independent,
refuzând să stea în slujba cuiva, credinţe comune ale ziaristului Pahonţu cu ale
realului Pamfil Şeicaru.

Dar maestrul se afla în pericolul de a intra în solda unui regim dictatorial

confundându-l cu autenticul destin al neamului românesc. Şi se mai minţea că
antirusismul său, cu totul sincer, documentat ştiinţific, i-ar interesa pe cei din ţară
când de fapt erau supuşi Moscovei ca orice sluji, stăpânilor de totdeauna.

Drept urmare, alertat la culme i-am trimis maestrului următoarea scrisoare:

Giessen, 10 Nov. 1976

Mult iubite Domnule Pamfil Şeicaru

Am primit scrisoarea Dvoastră din 5 Nov. de care vă foarte multumesc. Desigur

aştept cu nerăbdare cartea “La Roumanie dans la grande guerre”, deoarece scrierile
Dumneavoastră îmi dau o cu totul altă perspectivă de a judeca Istoria şi deci viaţa din
jurul meu.

Mă grăbesc însă cu răspunsul meu, deoarece câteva din rândurile Dumneavoastră

m’au şocat de-adreptul şi anume e vorba de intenţia de a vă întoarce în ţară, în anul
1977.

Cunoscându-vă activitatea din cărţi, pot să vă asigur că aici e vorba de o perfidă

cursă, pe care v’o pregăteste aceeaşi Moscovă, care v’a condamnat odatăţ - precum
mi-aţi scris - la moarte. Nimeni din această aşa-zisă lume liberă, nu demască azi, mai
ştiinţific politica imperialistă a Moscovei, de cum o faceţi Dumneavoastră. Deci ceea
ce urmăresc ei este să vă reducă la tăcere, ceea ce vor reuşi dacă veţi ajunge pe
teritorul lor. Vă asigur că regimul de azi al ţării este o unealtă a Moscovei şi nu o
reprezentantă a naţiei române.

Odată ajuns pe mâna lor, mi-e teamă, nu numai că nu veţi putea scrie ceea ce gândiţi
dar veţi fi obligat să iscăliţi un text, pe care să vi-l pună înainte gata redactat, aşa cum
au făcut cu Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Petrovici şi cu atâţia alţii.

Luaţi în considerare că cel ce vă scrie este un intelectual român, care ca om de ştiinţă

în România comunistă a fost persecutat numai pentru că a fost îndrăgostit de meseria
sa, trebuind să facă mereu loc altor “oameni de ştiinţă” ce-şi onorau titlul nu prin
cunoştinţele lor ci prin carnetul şi apartenenţa lor de partid.
Aceşti impostori ce conduc azi ţara vă vor trata fără niciun considerent, geniul naţiei
româneşti pe care speraţi să-l întâlniţi, trăind în lanţuri, nu va ajunge până la
Dvoastră, să vă poată ajuta.

Pentru cei ce suferă azi în România, întoarcerea Dumneavoastră va însemna o

lovitură jalnică.

Pentru ei anul 1977 înseamnă 33 de ani de când ţara şi-a pierdut total independenţa,
un an de doliu, nu o aniversare festivă.

Îmi veţi ierta rândurile, ele nu vin să vă dea un sfat ci doar să vă prezinte o realitate.
Căci Dvoastră nu trebuie să vă întoarceţi decât într’o România liberă aşa cum o
prezentaţi în scrisul dvoastră şi nu cum este astăzi
cu deosebită stimă şi consideraţie
al Dvoastră
Ovidiu Vuia

Drept urmare, pentru a evita cine ştie ce manifestări din partea celor ce trăiau în jurul
maestrului, ca nu cumva să mă indepărteze, instinctiv, de Pamfil Şeicaru, am refuzat
sistematic să-l vizitez la Karisfeld, apoi la Dachau, ceea ce astăzi regret mult,
deoarece prin insistenţele cu care mă chema, îmi dă astăzi de bănuit că ar fi vrut să
mă lase că citesc, anumite manuscrise de-ale sale, de-o mare valoare cum este cel
dispărut “Finlandizarea Europei“, dar nu e singurul, se înţelege. Aş fi putut astăzi
acţiona conform mărturiei directe a lui Pamfil Şeicaru, daca sigur aş fi avut ocazia nu
numai să rasfoiesc dar să şi fotocopiez, cel puţin titlul şi ultimă pagina a respectivei
“Finlandizari a Europei”, puteam demonstra existenţa ei şi în consecinţă şi voluntara
dispariţie a manuscrisului ca să îndulcim termenul de hoţie la drumul mare.

Cu acest mare regret în suflet, sunt azi convins că am avut o influenţă pozitivă asupra
maestrului şi că aplecându-se asupra simţitelor mele rânduri, marele ziarist n’a vizitat
ţara comunistă, bineînţeles având şi alte argumente tot atât de decisive. Şi în această
privinţă a fost calomniat de mulţi în exil, nu numai că a vizitat Bucureştiul dar a stat
de vorbă cu însuşi Ceauşescu cerând să-i înapoieze Palatul Curentului şi casa cu
pământul de la Ciorogârla primite ca decorat cu ordinul Mihai Viteazul, în primul
razboi mondial.

Toate sunt minciuni sfruntate inventate de o imaginaţie bolnavă, dar din păcate nu
sunt singurele ce i s’au atribuit.

Noi nu am abordat acest subiect dar în corespondenţa dusă, în paralel cu a mea, cu

istoricul din ţară, Radu Valentin sub titlul de “Stigmatizat ca ostracizat, eu nu sunt
dispus să vin în tară”, în scrisoarea din 6 Aprilie 1977, îşi şi motivează hotărârea
respectivă. Astfel pomeneşte că a trimis directorului editurii “Junimea” cartea “La
Roumanie dans la grande guerre” propunându-i să o publice în româneşte, dar după
ce acesta i-a solicitat-o, mai pe urmă nu i-a mai dat niciun răspuns.
Mai departe, îşi dă seama că de fapt numele lui continuă să fie ostracizat aşa cum a
fost în decurs de 27 de ani, prin toate insultele repetate cu o semnificaţie deosebită.
Dă ca exemplu apariţia cărţii “Gândirea şi gândirismul” de un domn Micu, i s’a spus
profesor universitar, care de două ori în cursul unei lucrări de 975 de pagini îl califică
drept marele rechin al presei şi marele şantajist.

Într’o alta scrisoare se referă la jignirile ce i se aduc de nevasta lui Bacovia, Agata
Grigorescu, şi maestrul adaogă, cum i-a comunicat un prieten din Germania, adică eu,
încă o dovadă certă că tot ce i-am scris în scrisoarea din 10 Nov. şi în altele viitoare,
neabătut de la poziţiile mele anticomuniste, au contribuit ca marele ziarist Pamfil
Şeicaru să nu viziteze România comunistă şi încetul cu încetul revine la atitudinea sa
combativă din trecut.

De-altfel despre mistificările şi minciunile puse pe hârtie de E. Micu, prof. univ. la

Cluj, uzurpă locurile cinstite de un D. Popovici sau I. Breazu, în cartea sa “Gândirea
şi gândirismul”, am scris şi eu la rându-mi şi am ajuns la concluzia că respectiva carte
este una din ruşinile culturii româneşti !!!

Să nu uităm că acest E. Micu împreună cu N. Manolescu au publicat o Istorie a

literaturii române moderne, tovărăşie ce ne face să punem la îndoială veridicitatea
afirmaţiei celui de al doilea la postul de radio Europa liberă, atunci când V. Ierunca
era de părere că literatura română scrisă de comunişti trebuie revizuită, el răspunde cu
o insolenţă nemai pomenită că n’are nimic să retracteze din tot ce-a scris sub vechea
dictatură!

Sunt întrutotul de acord cu ceea ce scrie maestrul în scrisoarea citată în continuare;

despre inflaţia de profesori ca şi de academicieni din ţară. Inflaţia respectivă scade
simţitor valoarea titlurilor, dar oricum într’o lucrare de asemenea dimensiuni (în
pagini) E. Micu nu trebuia că recurgă la invectivele ce nu-şi aveau rostul, dat fiind că
lucrarea vroia să pară de pură istorie a unui curent spiritual. “Ce vrei să creadă
cititorii, “se adresează maestrul lui Radu Valentin”, de persoana mea, când insultele
nu au încetat nici în 1971, deci nici în 27 de ani, persoana mea trebuie să fie
pecetluită oficial ca odioasă”.

Este o atitudine critică adoptată de P. Şeicaru, tot mai des, distanţându-se de momelile
false ale regimului comunist, din ţară, ceea ce ne determină să susţinem cât se poate
de fundamentat că marele ziarist nu a vizitat România comunistă nici în anul 1977,
nici în ceilalţi trei ani rămaşi până la moartea sa.

În scrisoarea din 5 Nov. maestrul îmi scrie de originea sa - de care şi Pahonţu era tare
mândru - după tată se trage din oierii de pe Târnave coborând din Şeica într’un sat
Moisica din judeţul Buzău, pe când după mamă e fârşerot adică macedonean-alban.

Deci poseda – iar ca eroul lui Rebreanu, Pahonţu - rezerve puternice şi vigoare
ancestrală.
Scrisoarea (4) lui Pamfil Şeicaru din 15 Nov. 1976
Iubite prieten

Am primit volumul La Roumanie dans la grande guerre şi mă grăbesc să-l trimit. Vei
avea prilejul să cunoşti marea tragedie ce a trebuit să plătească neamul nostru pentru
a realiza România mare întrezărită şi apoi realizată de Mihai Viteazul pentru o aşa de
scurtă vreme, dar odată realizată fie şi vremelnic, imaginea grandioasă a rămas ca o
obsedantă chemare, ca un comandament istoric. La sfârşit dau unele cifre menite să
vă dee sacrificiile consimţite spre a realiza Dacia-traiană visată în lungul atâtor
secole: 2867 ofiţeri şi 235799 soldaţi, la care trebuiesc adăogate victimele civile ale
războiului: 2438 morţi şi 1561 răniţi, consecinţă a bombardamentelor aviaţiei şi
artileriei.Victimele epidemiilor de tifos exantematic şi febră recurenţă, variolă au
produs mult mai mari pierderi decât războiul. Pierderile suferite de industria
petroliferă evaluate la 10 milioane lire sterline (valoarea din 1916). Cu toate că
distrugerea a fost făcută de Englezi în interesul comun, despăgubirile au rămas în
sarcina României, datoria contractată de România în cursul războiului pentru
armament şi aprovizionare a depăşit 2 miliarde de aur. Confiscarea de către ruşi a
tezaurului Băncii naţionale în valoare de un miliard lei aur. Acest tezaur a fost depus
la Moscova cu garanţia aliaţilor dar pierderea a rămas în sarcina statului român.

Cele 458 de pagini vor reda marea epopee a naţiei noastre între 1916 şi 1919. Şi vei
rămâne, iubite prieten, uimit de purtarea aliaţilor şi de ticăloţia ruşilor care vroiau
distrugerea noastră ca stat. Eu sper să apară în româneşte cândva ca să ştie şi noile
generaţii ce imense sacrificii stau la temelia României mari. Va rămâne în sarcina
altui cronicar să scrie istoria războiului contra Rusiei sovietice.

Ştiu că este constituită o comisie care lucrează la strângerea datelor din arhivele
marelui stat major. Fireşte că nu poate fi vorba de o apariţie imediată a acestei
cronici, în aşteptarea unor împrejurăti mai favorabile, adică atunci când Rusia va intra
în criza revoluţionară provocată de insurecţia naţionalităţilor, (49%) după statisticele
oficiale sovietice. Recapitulez: 1912 principiul naţionalităţilor a dărâmat imperiul
turcesc - războiul balcanic. Era preludiul primului război mondial. La 1918 tot
principiul naţionalităţilor a sfărâmat monarhia multiseculară a habsburgilor. În 1905
revoluţia internă în Rusia, consecinţă a înfrângerii în Manciuria, s’a amplificat prin
începutul mişcărilor naţionalităţilor. Noi trebuie să aşteptăm marile convulsii interne
ale Rusiei sovietice care vor veni, nu încape umbră de îndoială. Este ultimul imperiu
multinaţional ce se va disloca.

M’a mişcat reacţia dtale la proiectul meu de a vedea ţara după 33 de ani de pribegie.
Îmi îngădui să vă împrăştii grijile şi teama că m’ar expedia cei de la Bucureşti ca un
vânat de preţ al lui Brejnev. Fii sigur, iubite prietene, că nu acţionez fără ca în
prealabil să nu fi făcut o îndelungă cercetare a ceea ce se ascunde în dosul
amăgitoarelor idealuri ideologice. Eu am făcut doi ani războiul ca infanterist şi nu
poate fi ceva mai idiot decât o înaintare fără o prealabilă cercetare a terenului, spre a
nu cădea într’o capcană: Cunosc realităţile din ţară nu numai economice, a stărilor de
spirit dar a unei politici care nu cutează să săvârşească imprudenţa de a se manifesta
înainte de vreme. De azi în 6-7 luni evoluţia situaţiei internaţionale poate să confirme
aprecierea mea sau să o dezmintă. Este o eroare comună a tuturor pribegilor: refuzul
de a urmări ceea ce se publică în România în ultimii 15 ani ca lucrări în domeniul
istoriei. Pentru a urmări evoluţia spiritului ce animă aceste cercetări, îţi dau un
exemplu, Dunărea fluviu a cinci mări = a apărut în Noiembrie 1975. Sora, doctor în
medicină mi-a expediat în August 1976, numărul pe februarie 1976 a Revistei de
Istorie, editura Academiei Române, subliniind din sumar: “Românii şi primele
proiecte de construire a canalului Dunărea - Marea Neagră (1838-1854) iscălit Paul
Cernăvodeanu. Sunt 17 pagini de concentrată documentare. Îşi voi extrage doar un
pasaj din acest articol. Ion Ghica reprezentantul Valahiei la Constantinopol prieten cu
un mare personaj politic turc Ahmed Velik-paşa, căuta că-l convingă de marele
beneficii care ar da un canal care să lege Dunărea - la Cernavodă - cu Constanţa,
pentru Turcia. La acea epocă Dobrogea aparţinea Turciei. Într’o scrisoare către un
influent om politic englez, contele William Carlisle, Ion Ghica explică astfel
neizbutirea tratativelor cu Ahmed Velik-paşa. Reproduc aşa cum a fost redată în
articolul lui Cernăvodeanu, scrisoarea este din 1853: “Me trouvant, il y a trois ans,
avec un Turc de distiction, je m’efforcais de lui faire compredre les avantages qu’il
aurait d’ouvrir un canal entre Constendze et Carassou; vous voyez, lui dis-je en
terminant, qu’entre les avantages qui ne sont deutoux, les facilités d’executions sont
extrèmes et par la suite les dépenses tres faibles. ‘Hé, mon Dieu! fit-il, vous préchez
un convertis; sans daute tout ceci est vrai, les avantages sont grands; la dépence
faible; sachez seulment que la Rusie a dépensé dix fois la somme que vous-dites pour
le canal ne soit pas fait’.” (M’am întâlnit, acum trei ani, cu un turc de o deosebită
distincţie, căruia îmi dădeam silinţa să-l facă să înţeleagă avantajele pe care le-ar fi
putut avea dacă ar fi deschis canalul între Constanţa şi Carasu; vedeţi dvoastră, i-am
spus eu terminând, “ca între avantajele care sunt certe, facilităţile de execuţie sunt
extrem de ieftine şi prin urmare cheltuielile foarte mici. ‘He, domnul meu! Exclamă
el, voi predicaţi unui convertit; fără îndoială dvoastră aveţi dreptate, avantajele sunt
mari; cheltuiala mică; să ştiţi însă să Rusia a platit de două ori suma pe care aţi
amintit-o, pentru ca respectivul canal să nu se facă’.”)

Războiul Crimeei şi înfrângerea suferită de Rusia la Sevastopol a avut ca o consecinţă

îndepărtarea Rusiei de la Dunăre, prin restituirea sudului Basarabiei României. În
noua situaţie canalul Cernavodă-Constanţa nu s’a mai pus. Vezi, dragul meu, că în
judecăţile noastre trebuie să ţinem seama de imperativele ce se ridică de geopolitică.
În cărţile care vor apărea (cărţi sau broşuri) eu voi arăta ura de moarte a Rusiei faţă de
existenţa unei naţiuni neslave ce o desparte de Slavii din Balcani. Nu s’au sfiit să
mărturisească deschis cauza pornirii ruseşti contra acestei naţii latine. Numai N.
Titulescu a ignorat acest aspect al politicei ruseşti faţă de Români. Vei citi în cartea
care va apare între 5 şi 20 decembrie reproducerea mărturisirilor ruseşti. Eu pun o
întrebare: dacă România comunistă ar lua o atitudine de nesocotire a vecinătăţii
Rusiei, pe ce sprijin ar putea să se bizuie? Se invoacă mereu de guvernul comunist de
la Bucureşti independenţa etc. dar efectiv nu se poate realiza în sensul adevărat al
independenţei. Retorica exilului să continuăm lupta pentru liberarea ţării este un trist
exemplu de voită ignorare a situaţiei reale a României. Carter noul preşedinte al
Statelor-Unite a declarat că în ipoteza unei invazii a Yugoslaviei nu va trimite forţe
militare s’o apere. Şi situaţia de azi a Europei este opera lui Roosvelt la Teheran şi
Yalta. Atunci pe ce s’ar putea bizui România? Şi totuşi eu care nu cred în Europa
liberă şi americană, cred cu tărie în dislocarea imperiului monstru, Rusia.

Deci pentru liniştea dtale, iubite Vuia, nu voi pleca să revăd ţara în 1977, decât dacă
am convingerea siguranţei că nu voi deveni vânat pentru Kremlin. Îţi voi da o
indicaţie: sora mea dr. Virginia Şeicaru, fostadirectoare a serviciului sanitar al
Ministerului Scoalelor fosta suspendată în 1948 din cauza refuzului de a participa la
cursurile de marxism-leninism iar în 1956 condamnată la 7 an închisoare, eliberată
după cinci ani când nu mai cântărea decât 38 de kg. A început calvarul după eliberare
şi după ce s’a întremat, abia în 1966 i s’a dat o pensie de 500 de lei care în 1968 s’a
ridicat la ... 900 de lei. Infirmierele ei cu o pensie de 1250. Ani de zile familia mea a
cunoscut consecinţele numelui de Şeicaru. Când vei veni pe la Karlsfeld o ve
cunoaşte, are 77 de ani. Vei înţelege că nu pot avea nicio simpatie faţă de regim, dar
eu trebuie să văd realitatea tragicului nostru destin geografic al dtale.

Pamfil Şeicaru.
Note şi Comentarii

Maestrul mă anunţa că a primit în sfârşit volumul “La Roumanie dans la grande

guerre”, pe care o să mi-l trimită.

Îmi atrage atenţia că voi avea ocazia să cunosc marea tragedie prin care a trecut
neamul nostru, pentru a realiza România mare, înfăptuită de Mihai Viteazul pentru
scurt timp dar destul că ea a rămas ca o obsedantă chemare a unei imagini grandioase,
ca un comandament istoric. Să recunoaştem introducerea la o epopee al cărei imn se
închină unui monument ridicat nu din pietre ci din oasele celor căzuţi la datorie, cum
ne amintesc unele memoriale ridicate la Mărăşeşti pe urmele celor ce şi-au scris cu
aur numele de eroi, în sfintele Scripturi ale neamului nostru. Pamfil Şeicaru a cinstit
memoria camarazilor morţi în primul război mondial contribuind la mausoleul înălţat
la Mărăşeşti, a ctitorit mănăstirea Ana de la Orşova pe locul de unde au pornit
armatele române să apere pământul lor strămoşesc atacat de duşmani, şi cu gândul la
prizonierii români morţi în Alsacia, pe acele vremuri germană, a dăruit cimitirului de
la Val du Roy (aşa îl numeşte Pamfil Şeicaru astăzi, Soultzmatt) o statuie de O. Han,
reprezentând România cu chipul mamei lui Pamfil Şeicaru, Ana.

În rândurile pe care mi le-a scris menţionează că la sfârşitul cărţii a dat numărul de

jertfe omeneşti, ofiţeri, soldaţi, cât si victimele datorate bombardamentelor aeriene
sau de artilerie cât cei mai mulţi decedaţi în urma epidemiilor de tifos exantematic,
febră recurentă, gripă.

La acestea se adaogă pierderile industriei petrolifere în valoare de 10 milioane de lire

sterline, şi cu toate să au fost provocate de engleji despăgubirile au rămas tot în
seama Românilor ca şi confiscarea tezaurului Băncii naţionale de ruşi, depus la
Moscova cu garanţia aliaţilor, în valoare de un miliard de lei-aur, paguba a fost
suportată tot de statul român.

Cheltuielile de război pentru procurarea armamentului s’au ridicat la două miliarde de

lei-aur.

Cele 455 de pagini, scrie autorul, redă u marea epopee - noi am perceput-o de la
început - a naţiunii române între 1916-1918 şi ne zugrăveşte purtarea nu tocmai loială
a aliaţilor şi ticăloşia ruşilor care vroiau să distrugă România ca stat. Maestrul spera
că lucrarea va apare cândva şi în româneşte -, ceea ce până astăzi, la începutul
mileniului al treilea nu s’a realizat, pentru ca generaţiile tinere să cunoască imensele
sacrificii ce stau la temeliile României Mari. Şi crede că va rămâne în sarcina unui alt
cronicar să scrie “sine ira et studio istoria războiului contra Rusiei sovietice din cursul
celui de al doilea război mondial.

Şi încăodată recapitulează rolul jucat de principiul naţionalităţilor în sfărâmarea

jugului otoman în 1912 (războiul balcanic), tot el în 1918 a sfărâmat monarhia
habsburgică pe când acelaş principiu va dărâme, ultimul mare imperiu multinaţional,
Rusia sovietică. Să recunoaştem că marele ziarist şi istoric politic a prevăzut corect -
spre marea lui laudă - dărâmarea imperiului sovietic, numai că el se menţine aproape
neschimbat sub o altă forma de guvernămând şi astfel arată o zguduitoare continuitate
între regimurile ţarist, comunist şi cel devenit astăzi, democrat.

Revenind la situaţia României din anii 1970 maestrul îşi pune întrebarea că dacă
regimul comunist de la Bucureşti s’ar împotrivi Rusiei sovietice, oare cine ar sprijini-
o? Răspunsul este că nimeni. Carter ca preşedinte al Statelor Unite a declarat că în
caz că Ruşii vor intra în Yugoslavia, el nu va interveni. De fapt, situaţia Europei era
opera lui Roosvelt, de la Teheran şi Yalta, totuşi cum nu crede în Europa liberă nici în
americani e convins că dislocarea imperiului sovietic va fi realizată de nationalitătile
asuprite, deci din interior.
Este locul să ţinem seama de orientarea marelui ziarist, de-aici poate fi dedusă şi
întoarcerea sa către ţară, cât timp imperiul sovietic stă în picioare, independenţa
mereu declarată a regimului comunist de la Bucureşti e pur şi simplu iluzorie.

De unde a putut naşte ideea că antirusismul său ar susţine regimul din ţară, pe când el
în străinătate putea spune lucruri imposibil de a fi expuse în România, astfel avea
până la un punct înţelegere că multe lucrări de-ale sale nu puteau fi publicate în ţară.
Dar maestrul era victima unei greşeli capitale atunci când îşi închipuia că el însuşi va
fi sprijinit de cei de la Bucureşti fără să facă niciun compromis, urmându-şi fidel
drumul pe care i-l dicta propria conştiinţă. Ori aşa ceva nu era posibil într’un regim
de oarbă dictatură ca cel din România, ultimul pentru a-i îmblânzi eventualele atacuri
îi întindeau unele momeli în fond goale de conţinut. Din perspectiva vremii,
deosebirea dintre Pamfil Şeicaru şi oamenii Bucureştiului era ca de la un uriaş în
credinţa de a sluji ţara prin loviturile date prin scrierile sale duşmanului de moarte al
Românilor, Rusia bolşevică şi cârpelile pe care le urmăreau servitorii lui Ceauşescu
cu grijă ca stăpânul lor să nu fie şifonat nici de atingerile celui mai nevinovat cuvânt,
ce i se poate adresa.

Motivaţia marelui ziarist privind lucrările tinerilor istorici a căror valoare îl

impresionau nu stătea pe un teren prea solid deoarece activitatea acestora nu se baza
pe credinţa în ideologia comunistă, chiar din contră, erau potrivnici ei, dovadă că doi
din cei lăudaţi de Pamfil Şeicaru, D. Berindei şi P. Cernăvodeanu au părăsit ţara
rămânând în Apus.

În legătură cu rândurile mele, maestrul mă asigură că în calitatea sa de infanterist, doi

ani i-a petrecut în primul război mondial, va şti să şi asigure din timp spatele pentru a
nu fi trimis ca o pradă de preţ, lui Brejnev. Personal, nu sunt nici astăzi convins că
marele ziarist se baza pe întărituri atât de solide cum le considera el însuşi, de fapt
după 33 de ani de exil (emigraţie) îl mistuia dorul de ţară, voia să o viziteze ştiind că
nu mai are răgazul să mai aştepte, lucru pe care mi-l scoate la vedere în ultimele
rânduri ale scrisorii în care garanţia sa o prezenta sora lui doctoriţa Veguţa, care prin
închisorile petrecute sub comunişti nu putea să reprezinte interesele, de-altfel nici el
nu simpatizează cu acest regim dar vrea să vadă la faţa locului tot ce s’a realizat în
ţară şi, aici să recunoaştem că era influenţat de mediul său în frunte cu V. Dumitrescu
dar şi de cei ce-l vizitau. Pentru comunişti ar fi fost o mare victorie să-l vadă pe
Pamfil Şeicaru întors la Bucureşti căci prin perfidia lor ar fi ştiut să tragă maximumul
de profit, compromiţându-l pe marele ziarist.

Asta e soarta celui ales să nu cedeze oricât ar suferi din această cauză şi sigur prin
toată activitatea lui Pamfil Şeicaru reprezenta un pilon gigant anticomunist. În ce
priveşte sentimentul ce-l împingea să viziteze ţara comunistă era mai mult decât
omenesc, de pildă şi Aron Cotruş îi scria fratelui său din Arad, prin anii lui 1950 că
este bolnav, diabetic, locuieşte bine în La Canada dar îl arde dorul de ţară, ar vrea
mult să se poată întoarce acasă unde în satul Lupu, îl aşteptau părinţii, cu mormintele
lor dar şi al lui Aron, pe o coastă blândă într’un decor cu adevărat mioritic, de deal,
vale. Desigur marele poet şi-a mărturisit un alean al inimii, de la acest act sufletesc
până la trecerea lui în fapt era un drum lung, prăpăstios, imposibil de trecut.

Cred că şi în cazul marelui ziarist era vorba de acelaşi fenomen, căci altfel nu-şi
găsea motive să tot amâne respectiva călătorie, până a renunţat definitiv la ea.

Cât priveşte pe sora lui, Veguţa, pentru mine rămâne absolvită de orice intenţie
nocivă, cm s’au grăbit unii să o şi acuze de lucruri necinstite că ar fi stat în legătură
cu oficialităţile. Se cunosc practicile necinstite la care au recurs organele securităţii ca
să-şi asocieze anumite persoane, mai ales că era vorba de o doamnă ce purta numele
de Şeicaru. Fără niciun compromis, sigur i s’a promis, în caz că vă vizita ţara, fratelui
său celebru nu i se va întâmpla nimic rău, doar cei ce au cunoscut această femeie îşi
pot da seama că nimic nu o putea îngenunchia, ajunsă la vârsta Hecubei, fiind dârză
ca şi Antigona.

Cunoscând prea bine viaţa fratelui său dusă în exil într’o cameră de hotel, bântuit de
grave insomnii în aşteptarea unor cărţi ce nu mai apăreau, dna Veguţa ar fi dorit ca
Pamfil să se întoareca acasă între ai săi, cel puţin ultimii ani de viaţă să-i petreacă mai
liniştit.

Dar mai era încă ceva în joc. Aşa cum a procedat în cazul ei propriu, ea i-ar fi dorit
fratelui să moară ca un bun creştin, descendent dintr’o familie veche de oieri din
Şeica, ori după străbunul lor obiceiu, păstorul moare în ţinutul său natal, la el se
întoarce de oriunde ar fi, căci doar tăcerile ancestrale aflate numai în Carpaţi, de o aşa
profunzime, după rostirea ritualului în care moartea e o nuntă a cerului, el poate fi
îngropat şi uns cu mirul mântuirii, cântându-i cu jele naiul cioplit în lemnul aromitor
al codrilor.

Pentru baciul mioritic să mori printre străini înseamnă cel mai mare blestem. Îi dorea
fratelui său, să-şi caute locul de veci într’un sat, în mijlocul ţăranilor pe care îi iubea,
aceştia întrebaţi în drumul lor spre casă împreună cu preotul să răspundă ca în
versurile lui Octavian Goga, după cum i-a fost dorinţa:

Atunce, împăcat cu rostul

Acestei lumi deşerte,
Să mor, să-mi zică satu’ntreg
Un: Dumnezeu să-l ierte!

Iar popii nostru’ntâmplător

Vre-un oaspe-atunci să-i vie,
Pe cine’ngropi, părinte, azi?
Pe-un om de omenie!...

Iată de ce întors acasă, omul trebuie să-şi caute legăturile cu pământul său natal, spre
care îl duc rădăcinile sufletului, înmugurite din nou ca în prima zi a vieţii sale.
Poate, fiindcă dorinţa Veguţei devenise mai tare ca un imperios îndemn, dânsei i-a
fost scris să moară înaintea fratelui eliberându-l de obsesia blestemului, lăsat din
moşi, strămoşi să-l cunoască fiecare. În timp ce ea şi-a găsit cuibul din stele, Pamfil
revenise la lucrul lui de fiecare zi, uitând de toate grijile vieţii, când se aşeza la masa
lui de scris.

Aşa se face că moartea l-a prins printre străini şi fiica sa a trebuit să-l înmormânteze
într’un cimitir din Dachau unde după cutuma vechilor germani, mormintele îşi aveau
locul între copacii unei păduri, bogată în umbre şi taine. Se ştie că în orăşelul german
el ocupa un loc de veci provizoriu fiindcă aşa cum prevăzuse şi când s’a putut, spre
cinstea ei, familia, i-a dus resturile pământeşti acasă, împlinind un soroc, deoarece
numai într’o Românie eliberată de sub jugul comunist se cuvenea marele Pamfil
Şeicaru să se întoarcă la el acasă, însfârşit între ai lui.

Nu ştiu unde îşi doarme somnul de veci dar asta nu are prea mare importanţă, când
cei ce l-au admirat şi iubit, de mult i-au înălţat cu inima lor, o Walhală românească, în
Panteonul marilor personalităţi ale culturii româneşti. Dincolo de moarte el ne
primeşte întreaga cinstire şi rugămintea de a-i ierta pe cei ce cu vorba sau cu fapta au
greşit, şi cu sufletele surde şi nevăzătoare i-au adus multe batjocuri. Sigur, cu greu se
va gaşi un alt semen de-al lui, să fie atât de nemeritat şi cu totul nedrept tintuit pe
stâlpul infamiei, de cum i s’a întâmplat lui.

Dar pentru a restabili un echilibru ce altfel ar arăta un rezultat nereal, în acelaşi timp
Pamfil Şeicaru a avut parte, în compensaţie de la izolaţii sai admiratori, de o rară
devoţiune şi de iubire mai mult decât exemplară, tiparul ei purtând urme
dumnezeieşti. Desigur relaţiile maestrului se arătau mult mai complexe şi asupra lor
vom reveni când va veni cazul, în cele de faţă vom insista asupra a două aspecte.

Primul priveşte situaţia marelui ziarist declarat persona non grata de către politicienii
care au luat direct parte - în bună măsură - la actul trădării de la 23 Aug., vinovăţia lui
era tocmai buna relaţie avută cu mareşalul Ion Antonescu pe care l-au vândut în chip
mişelesc.

Am da exemplul lui N. Titulescu, mort la ora aceea, totuşi ridicat pe un soclu

venerabil tocmai de reprezentanţii politicii titulesciene.

Pamfil Şeicaru scrie că toţi cunoşteau pericolul rusesc nu mai Titulescu, nu. Astfel a
făcut mari servicii puterilor apusene care visau că vor scoate castanele din foc,
împotriva lui Hitler, în ascensiune politică, cu ajutorul Rusiei din această cauză
Titulescu a slujit interesele Rusiei bolşevice, introducând-o în Liga naţiunilor, dar a
uitat total Basarabia, neobţinând nicio garanţie din partea prietenilor în ce priveşte
acest pământ românesc de totdeauna, singurul afront a fost acela că nu li s’a acordat
trecerea ruşilor prin ţara noastră, pentru a ajuta pe cehi.
Personal consider că un rol important în activitatea lui Titulescu a jucat faptul că era
eunuc, ori se cunoaşte firea obedientă a respectivilor pacienţi, de unde meritele sale
de a executa ordinele fără ca vreodată să le dea şi el altora.

Nu întâmplător odată cu instalarea la putere, după revoluţia tinerilor din Dec. 1989, a
neocomuniştilor, a fost satisfăcută initiaţiva ca rămăşiţele pământeşti ale lui Titulescu
să fie readuse în ţară şi reînmormântate în grădina Şcheilor din Braşov, celebră prin
activitatea lui Coresi, tipograf în aceste locuri.

Gestul era mai mult decât semnificativ: foştii comunişti ţineau să demonstreze lumii
că ei peste noapte au devenit buni democraţi, de unde marele ataşament arătat
memoriei lui Titulescu, cunoscut om al puterilor apusene. Dar se mai elogia acest
politician român şi pentru rusofilismul său? Tot ce-i posibil, fiind teama noilor
conducători, la fel şi antiromânismul cu care au hotărât să slujească mai degrabă pe
străin decât pe “biet român, săracul/ Îndărăt tot dă ca racul.”

Încăodată se poate stabili cât de murdară şi de spurcat de interesată a ajuns frumoasa

viaţă pe care o trăim.

Dar drama maestrului era de altă natură. Ajuns la o vârstă înaintată nu se mai
mulţumea să scrie pentru sertare ci simţea nevoia să se apropie de cei tineri, să stea de
vorbă cu ei să-i instruiască, dar să-şi înveţe de la ei, lucru sprijinit de regim, fiindcă îi
dădea voie săîmpuşte doi iepuri deodată, amândorura dându-le impresia, falsă
desigur, că se bucură de o favoare deosebită. De fapt, în izolarea şi singurătatea sa,
Şeicaru se afla în situaţia unui intelectual stăpânit de o foame după un om adevărat,
cum îl caracterizează la un moment dat, Ibsen pe eroul său, pastorul Brand.

Legăturile cu istoricii tineri ai ţării îi întărea orientarea spre ţară ca faţă de nişte
elemente bine pregătite, mai mult chiar exceptionale. Am mai scris-o, respectiva
legătură nu ar justifica apropierea de un regim străin subiectului, cum de pildă dacă
eu mi-aş arăta admiraţia faţă de cei ce au tradus în româneşte aproape toate cărţile de
filozofie greacă, totodată aşi avea adeziune implicită faţă de ideologia lui Marx şi
Lenin.

De altfel, pe lângă toţi trimişii Bucureştiului, Germania era plină de intelectuali de

stânga fascinaţi de scamatoriile lui Ceauşescu, îl declarau omul secolului (tot aceştia
au aplaudat căderea lui făcând politica pisicii care mereu cade în picioare) pe-atunci
vizitând cu regularitate România, deveniseră un fel de a cincea coloană a politrucilor
din ţară, cu posibilităţi enorme să se manifeste în ziare, în reviste de specialitate,
cărţi.

În acest sens aş cita pe un profesor german de limbă română din Heidelberg,

Heinemann, cu legături strânse cu cei din România, de pildă Crohmălniceanu
devenise un mic abonat la conferinţele plătite de universitatea din Heidelberg, şi nu
era singurul care se bucura de atare privilegii.
În timpul unei adunări la biblioteca din Freiburg în care fondatorii ei din exil se
plângeau de asaltul ilicit pentru ei, al celor din ţară, profesorul respectiv sare că
muşcat de şarpe, consideră reclamaţiile mai mult ca nedrepte şi încheie cu aroganţă:
“Cultura românească se face în ţară, voi pe lângă ei nu însemnaţi nimica.”

Era o insultă nemaipomenită, odată ce în sală erau prezenţi oameni grei cu doctorate
şi cărţi în faţa cărora tânărul ar fi trebuit să îngenuncheze, dar omul fiind la el acasă,
replica se consuma în surdină, cei interesaţi au înghiţit cu noduri mari, umilitoarea
apostrofare.

De altfel, ne aflam în plină convieţuire paşnică cu cei din răsărit, de unde chiar se
recomanda buna colaborare cu România, mult apreciată prin Ceauşescu. Drept
urmare, domnul Virgil Mihăilescu, ctitorul neobosit al Instituţiei respective, practica
un colaborationism pe faţă, dar se pricepea sa se oprească la timp, când o lua razna.
Desigur biblioteca de la Freiburg numită pompos Institut de cercetări, suferise în
prestigiu ei, dar cu toate acestea se menţinea la suprafaţă.

Scandalul s’a declanşat atunci când cei din ţară au dat lovitura direct, îndreptată
împotriva regretatului Mihăilescu, nemai fiind destul simpla colaborare, partidul
comunist cu reprezentanţii lui trebuiau să pună mâna pe conducere, ceea ce au reusit
si de când ei sunt la putere, biblioteca de la Freiburg e o navă scufundată. Condusă de
comunişti, pe când în ţară se zice că nu mai există comunişti ci doar social-democraţi.

Confruntat cu atare fenomene, nu ar mai trebui să surprindă atitudinea maestrului

care în cele din urmă îmi mărturiseşte că nu are nicio simpatie faţă de regim, dar el
trebuie să vadă realitatea tragicului destin geografic al neamului.

Cum se spune, în Apus tentaţia răsăritului comunist începuse să devie foarte

ispititoare.

Desigur ajuns în Spania, la început instalat la Mallorca, pentru şapte ani, activitatea
sa de ziarist şi-a restrâns activitatea dar nu chiar de tot, trimiţând pentru Alcazar, o
foaie spaniolă, articolul său zilnic.

Viaţa pe insula mallorcană era satisfăcută mulţumitor prin modestele lui venituri, aşa
că soţia îi spăla seara singura cămaşă, pe care urma să o îmbrace ziua, după mărturia
colaboratorului său, credincios, N.St. Govora. Maestrul, între timp se dedicase
studiilor istorice, având la dispoziţie o bibliotecă publică bine înzestrată, pe lângă
unele anticariate de seamă.

Cunoştiinţe în acest domeniu avea şi înainte dar de-acum putea să le aprofundeze,

curiozitatea şi satisfacerea ei constituia virtutea de bază a unui adevărat cercetător,
cum devenise cu fiecare zi, mai mult, Pamfil Şeicaru.
Tot din relatările lui Govora, care-i zicea “tata Pamfil” am aflat că pe atunci, el fiind
la Paris, marele ziarist îi trimitea ca muniţii de tun articolele sale pe care le lansa,
descărcându-le asupra politicienilor democraţi, bineînţeles după ce aceştia l-au
declarat pe maestru, conform măsurii lor procomuniste, un fel de criminal de război,
om al mareşalului Ion Antonescu. Actiunea tata Pamfil-Govora funcţiona de minune,
marele ziarist îşi putea nestingherit de nimeni să-şi exercite geniul său polemic, adică
să se menţie în formă combătând aşa ca întotdeauna, în primul rând, pe impostorii
politicii româneşti.

Se ştie că autorii actului de la 23 Aug. nu şi-au recunoscut greşala niciodată, ultimul

apărător al trădării lui Ion Antonescu a fost C. Coposu, acesta în Cuvântul său adresat
studenţilor după Dec. 1989, declara deschis că armistiţiul încheiat de rege şi oamenii
săi, terminat cu arestarea conducătorului, a fost unic posibil şi necesar în acele
momente, trecând cu buretele peste adevărul că “tinerii” s’au grăbit să încheie pacea,
sabotându-l pe Ion Antonescu pe lângă mme Kolontay, trimisa lui Stalin la Stockholm
pentru a trata condiţiile capitulării cu ambasadorul Nanu, reprezentantul mareşalului.
Să reţinem, era vorba de capitularea cu condiţii şi nu una, cum o propunea Churchill,
lipsită de orice condiţii. Prin urmare, se poate demonstra oricând, documentat, că
actul de la 23 August a fost unul de mare trădare în urma căruia a avut de suferit
poporul român, jugul stăpânirii bolşevice, ruseşti. Armistiţiul trebuia încheiat de
conducătorul armatelor române, părere de altfel şi a lui Stalin, sabotat de nişte dornici
de putere cum au fost Niculescu-Buzeşti, Cretzianu, Visoianu şi alţii, cu efect
dezastruos pentru ţară.

De la Mallorca, marele ziarist se va muta la Madrid şi de-aici va lua drumul

Germaniei cu intenţia de a cuceri presa nemţească, apărându-se vehement că ar fi un
Don Quijote al visurilor ce nu au şansa împlinirii.

Se pune întrebarea, astăzi, când cunoaştem întocmai destinul pământesc al

maestrului, oare un om îmbogăţit prin “şantajele sale”, ca ziarist fără scrupule, dornic
să-şi facă avere şi un nume, (calomniatorul = G. Călinescu) putea să treacă în exil
prin furcile caudine ale unei sărăcii absolute, trăind, cu adevărat, de pe o zi pe alta?
Mai ales că după Stalingrad, marele ziarist era convins că nemţii au pierdut războiul,
dacă era atât de înstărit, nu şi-ar fi făcut rezervele necesare din vreme la una din
băncile elveţiene ce îi stăteau mărinimos, la dispoziţie? Greu de crezut! În loc de
orice altceva el milita pentru un armistiţiu încheiat de Ion Antonescu, cel ce i-a
mărturisit că mai are două condiţii să fie acceptate de ruşi, pentru încheierea unei păci
onorabile pentru ţara şi armata sa.

Cu două săptămâni înainte de 23 August, pe neaşteptate, Ion Antonescu îl trimite cu o

misiune secretă în Spania, despre motivaţia ei vom vorbi mai încolo, pentru orice
eventualitate renunţă în scris la Curentul, exista deci marea posibilitate de a nu se mai
întoarce în ţară, chiar dacă el ar fi revenit dacă nu intervenea marea trădare de la 23
August 1944.
Ori dacă marele ziarist ar fi fost în stăpânirea averilor de care se vorbea, în
respectivele condiţii şi-ar fi organizat altfel viaţa, nu ar fi ajuns la destinul strâmtorat
din Malorca, de care am pomenit!

Prin urmare, putem trage concluzia că asemeni lui Pahonţu va fi şi Pamfil Şeicaru
calomniat socotit trădător, când el a rămas consecvent convingerilor sale urmate în
scrisul său, neplătit de nimeni aşa cum se susţine. Violenţa verbală întrebuinţată de
fiecare dintre ei, corespundea revoltei atât de accentuate încât pentru a fi auzită până
în fundul lumii şi de orice român, se cerea îmbrăcată în sunetele cele mai sonore
pentru a şoca şi pe cel mai indiferent cititor al său.

Ori am putea pune chestiunea şi altfel: Dacă P. Şeicaru ar fi fost şantajist şi dornic să
facă avere, unde ar fi putut găsi un teren mai potrivit pentru atare afaceri decât în
societatea liberă apuseană? Ci în loc de aşa ceva marele ziarist şi-a continuat menirea
sa de totdeauna, acceptând drumul martirajului sublim al scriitorului din exil.

Al doilea aspect pe care doresc acum să-l subliniez e faptul că de multe ori maestrul
copleşit de ideile sale va fi mânat de instinctuala sa voinţă, autentic nietzscheniană,
condusă mai mult de intervenţia inimii decât a minţii, astfel ca visul prin luciditatea
lui transfigurează realitatea, el îi pune în mişcare faptele, astfel că putem vorbi de
balzacianismul său dar nu ca erou al lui Balzac ci mai mult ca posesorul unei firi
apropiate de a marelui prozator.

Ori dacă se poate susţine că marele scriitor francez nu ar fi fost ceea ce ştim că este
dacă ar fi avut un alt caracter, însuşi autorul îşi compară opera cu catedrala de la
Bourges, la fel şi creaţia lui Pamfil Şeicaru nu ar fi ceea ce este dacă ar fi avut o altă
fire, numai că aici comparaţia prin realizările sale adânc româneşti ne duce la
mănăstirea Putna, mausoleul domnitorului Ştefan cel mare şi sfânt, având legăturile,
unite în fond, cu o totul altă formă specifică spirituală.

Dacă Pamfil Şeicaru nu ar fi visat realul ca o fire balzaciană, nu ar fi putut crede în el

însusi iar cei din jurul său nu ar fi reuşit să-l mintă referitor la editarea unor lucrări
traduse în germană, devenite conţinutul vieţii lui în ultimii ani ai destinului său
pământesc. Pe această cale chiar şi atunci când are dreptate pune atâta zel şi pasiune
încât ajunge să facă anumite greşeli, dar fiind supus elanului sentimentului înconjură
odihnele oferite de cultivarea raţiunii, nu încearcă să se corecteze, convins că
armătura totului salvează orice devieri nedorite.

Să ne reamintim de Pahonţu, întocmai ca maestrul nostru, cu totul conştient s’a

desolidarizat de tinerii fraţi de cruce, şi deşi ştie că a greşit calcă drept înainte fără să
arate vreo slăbiciune. E de arătat că greşelile săvârşite de marele ziarist sunt mult mai
mărunte, pete ce le are şi soarele, numai că adversarii şi duşmanii săi, acţionând
întotdeauna din umbră profită de ele, fac din ţânţar armăsar şi astfel se bucură dacă-i
pot pricinui un rău de prestigiu.
Se ştie în acest sens Curentul a lansat multe atacuri polemice nu numai împotriva
Gorilei politicianismului dar şi privind alte probleme de care era tras la răspundere,
mai ales când nu erau iscălite, directorul publicaţiei, nu de puţine ori străin total de
textul ce i se imputa că l-ar fi scris.

Când unele au aparţinut maestrului, el avea cinstea să le iscălească fără nici o

excepţie, şi cum i-a permis genul polemic de multe ori a îngroşat trăsăturile celui
vizat, cum sigur era cazul politicianului liberal Constantinescu poreclit de marele
ziarist, porcul. Îmi spunea Traian Popescu că petrecându-l la aeroport cu ocazia
mutării sale la Muenchen, Pamfil Şeicaru era stăpânit de o tristeţe fără margini, aşa
cum putea fi văzut rar de tot, probabil datorită despărţirii de locurile ce-l legau de
soţia sa, înmormântată la Madrid, dar la un moment dat Popescu îl aude, vorbind
parcă cu el însuşi: “Şi cu Constantinescu porcul, am exagerat, de fapt era un om
cumsecade, am să scriu, e de datoria mea, odată şi despre el cum a fost cu adevărat.”

Maestrul uita că polemistul, aşezat în apropierea pamfletarului, era epoca marilor

specialişti al acestui gen cum erau T. Arghezi sau N.D. Cocea, uneori îşi puteau
pierde măsura şi întocmai poeţilor, sacrifica totul pentru o metaforă reuşită, ori o
comparaţei ieşită din comun. Fără să facă vreo excepţie, Pamfil Şeicaru aplica o
figură de stil inspirată pentru a-i îngroşa izul polemic, fără să se sinchisească deloc că
se îndepărtează de subiectul vizat. Dar dacă respectivele fandări şi lovituri de floretă
nu făceau rău la nimeni, eventual lansa pe piaţa românească un nou erou popular cum
devenise acest Constantinescu porcul, al cărui nume de-acum circula din gură în gură,
alteori atare exerciţii întărite cu tot fastul de cei interesaţi, se întorceau, ca un tăis de
sabie de Toledo împotriva lui, însuşi.

Şi să se vadă unde pot duce anumite neglijenţe ale maestrului mă voi întoarce la
articolul semnalat de el în scrisoarea ce mi-a adresat-o, iscălit de P. Cernăvodeanu,
Dunărea fluviu a cinci mări, menţionând că la Muenchen prins de probleme mai la
ordinea zilei nu a mai scris despre Constantinescu porcul, cum nu s’a mai ocupat de
multe dintre proectele sale, aşa cum şi-a propus. De altfel nici nu şi-ar i găsit rostul,
ce s’ar fi spus despre un Alphonse Daudet dacă la bătrâneţe şi-ar fi renegat eroul,
Tartarin de Tarascon, susţinând că a fost un om de o cinste exemplară, n’ar fi minţit
nici de-l ameninţai cu ghilotina?

Revenind la articolul în cauză, maestrul îl prezintă magistral, arătând că problema

canalului Dunăre-Marea Neagra este veche de tot şi a fost susţinută de Ion Ghica, aşa
cum reiese dintr’o scrisoarea adresată lui W. Carlisle un om influent, politic englez,
Turcia pe acea vreme era stăpâna Dobrogei.

Pamfil Şeicaru reia problema Canalului Dunăre-Marea Neagră, arătând avantajele

aduse de această realizare atât României cât şi ţărilor apusene făcându-se legătura cu
canalul Rin-Ron, ajuns aproape la terminarea lui. A publicat o broşură pe această
temă, comentată în presa germană în nenumărate articole, ceea ce demonstra valoarea
lucrării lui P. Şeicaru.
Totuşi problema susţinută în acest mod a şocat exilul, fiindcă autorul nici nu
aminteşte de încercările făcute cu câţiva ani mai înainte de acelaşi regim criminal, iar
lucrarea prin sutele de victime a fost numit Canalul morţii.

Greşala evidentă a marelui ziarist, pe baza căruia putea fi învinuit de colaboraţionism,

sfetnicul de elită a regimului comunist din ţară, o aflăm în prezentarea dată, el repune
problema canalului Dunăre-Marea Neagră, parcă ea îi apărea pe un teren vergin de
care s’a vorbit înainte cu o sută de ani când turcii plătiţi de ruşi au refuzat proectul şi
după revenirea sudului Basarabiei la România, problema nu-şi mai avea rostul să fie
pusă în continuare.

Ori, Canalul Dunăre-Marea Neagră a constituit cu câţiva ani mai înainte lagărul de
exterminare, cu procedee criminale, a intelectualităţii române supusă unor chinuri şi
suferinţe greu de imaginat, de cele mai multe ori încheiată cu moartea condamnatului.

La comanda ruşilor, iar cei ce le urmau ordinele erau cât străini de neamul nostru cât
români lipsiţi de cea mai elementară omenie. Canalul respectiv se prezenta ca un
mijloc major de tortură unică, fiindcă doar cu lopata nu se putea urni din loc
pământul pietros al Dobrogei. În consecinţă, o mână de ingineri au prezentat
conducerii, cu planuri bine puse la punct, că în modul în care au început lucrările ele
nu aveau nicio şansă de reuşi, printre altele fiindcă nivelul mării era mai sus decât
Dunărea deci era nevoie de introducerea sistemului de ecluze.

După o scurtă judecată inginerul conducăţtor al executării planului rusesc, declarat

sabotor a fost executat ca dovadă că acest Canal n’a fost decât un pretext de a chinui
şi extermina pe cei închişi în respectivele lagăre ale morţii, adevărat Holocaust al
neamului românesc.

Curând la canal s’au sistat lucrările, comuniştii încercând să arunce uitarea asupra lui
printr’o autocritică obişnuită, dar n’au reuşit în nesăbuita lor acţiune, care-i
condamnă pentru faptele inumane săvârşite, până în vecii vecilor. Astfel, s’au scris
cărţi despre acest Canal al infernului, de oamenii care au suferit supliciul de a fi
închişi de către comunişti acolo, istoricul barbariilor comuniste de-a dreptul criminale
sunt de-acum bine cunoscute şi nu vor fi şterse din inimile românilor atâta timp cât
aceştia vor trăi pe acest pământ şi vor vorbi frumoasa limbă românească: niciodată să
nu se mai repete atare monstruozităţi îndreptate împotriva condiţiei umane de către
nişte sălbateci certaţi cu minima morală prescrisă şi animalelor, deci s’au aliniat sub
modul lor de fiinţare instinctuală.

Desigur descrierea lui P. Şeicaru, venită din senin, însemna o provocare a exilului,
acestuia îi aducea dovada, având şi unele lucrări ale maestrului anterioare în care el se
arăta dacă nu favorabil total regimului comunist, sigur însă adopta o atitudine
duplicitară.
De ce nu s’a referit marele ziarist în câteva vorbe la intenţia ruşilor asociaţi cu cetele
de atunci comuniste, să distrugă poporul român tocmai într’o regiune în care de fapt
canalul Dunărea-Marea Neagră, în loc că fie al morţii putea să aibe o întrebuinţare
binefăcătoare pentru statul şi poporul român?

Nu pot înţelege această omisiune a maestrului parcă intenţionat pus să discute doar cu
cei din ţară, ignorând sentimentele curate, anticomuniste ale unor adevăraţi exilaţi.

Fără îndoială, ne aflam în perioada de apogeu a relaţiilor lui Pamfil Şeicaru, pozitive,
faţă de regimul din ţară, pe care nu uita să-l şi critice, niciodată nu l-a admis cu totul
şi această manifestare trebuie reţinută dacă vrem să-i caracterizăm cu adevărat
activitatea.

Ar fi o scuză faptul că nu vroia să aducă în actualitate evenimente ce ar fi putut să

nu-i servească ideea în care prezenta pe plan internaţional rolul respectivului canal
Dunărea-Marea Neagră şi să recunoaştem că în arta celui specializat cu o pledoarie
eficace, maestrul ar fi primit dreptate, dar, oare merita regimul din ţară o atare
recunoaştere?

Astăzi, regret că nu l-am întrebat direct despre felul cum vede el existenţa închisorilor
comuniste şi bineînţeles Canalul Dunărea-Marea Neagră înfiinţat de comunişti pentru
a-şi ucide adversarii politici, cu atât mai mult de luat în considerare cu cât maestrul
nu agreia violenţa de niciun tip.

Fiind incă proaspăţi în corespondenţa noastră nu am vrut să-l provoc şi bine am făcut,
cred eu, fiindcă relatiile ulterioare dintre Pamfil Şeicaru şi partidul comunist român
nu au mai continuat pe curba pozitivă cunoscută din anii 1976-1977 ci ea a urmat o
vertiginoasă cădere, ceea ce ne demonstrează că el însuşi şi-a dat seama cu cine avea
de-aface.

Nu a fost niciodată apologetul comunismului pe care îl urmărea pe plan internaţional

cum se manifesta în politica Rusiei sovietice, fiind sigur că odată cu dispariţia
colosului vor fi lichidaţi şi sateliţii săi, în mod automat.

Scrisoarea (5) lui Pamfil Şeicaru din 26 XI 1976

Dragă amice Vuia

Acum zece zile v’am trimis recomandat cartea La Roumanie dans la grande guerre:
Cu toate că ştiu că în Germania nu există cenzură ca în ţările zise marxiste-leniniste şi
cartea a fost expediată recomandat, subzistă o fărâmă de îndoială că s’ar putea să nu
fi ajuns la destinaţie.
În consecinţă, vă rog, să-mi confirmaţi primirea. Las bine înţeles timpul necesar să
isprăviţi voluminoasa lucrare spre a-mi comunica impresiile. Cum sunteţi tânăr, sigur
nu aveţi 60 de ani, deci cu totul străin de tragicele condiţii în care s’a realizat
România visată de la Nistru până la Tisa, impresiile dv. mă interesează foarte mult.
Sigur că veţi fi citit cărţile publicate imediat după 1918, dar izvoarele pe care le-am
folosit eu, au apărut după 1950. Ori tocmai în aceste lucrări, Contele de Saint Aulaire,
generalul Denikin etc. puneau într’o dureroasă lumină condiţiile în care au făcut
războiul Aliaţii - Franţa, Anglia şi Rusia nu şi-au ţinut angajamentele luate. Rusia ne-
a trădat pur şi simplu. Este, cred eu, bine să se ştie, ca tinerele generaţii să nu-şi
reazime siguranţa patriei pe aliaţi.

V’aş ruga să-mi trimiteţi expectorantul care este foarte bun-tusea mi-a cedat imediat.
Dizolvantul este bun pentru un tratament îndelungat. Sora mea care este şi ea medic,
vă roagă insistent să aflaţi tratament pentru laringita cronică pe care o am.

Asteptând răspunsul dv, vă rog să primiţi urările mele de sănătate şi noroc în tot ce
întreprindeţi.
Al dvoastră
Pamfil Şeicaru

Şi eu vă mulţumesc din toată inima pentru toată înţelegerea arătată fratelui meu:
siropul Transbronchin este minunat. După 3-4 zile crizele bronşice l-au părăsit,
dându-i linişte somnului. Dacă nu mă veţi crede îndrăzneaţă, mult bine i-ar face un
tratament pentru bronşita cronică ce-i întreţine mai accentuate fenomenele bronşice
cu întreg cortegiul neplăcerilor. Totuşi acest minunat expectorant i-a dat şi se menţine
o stare liniştitoare. Îl supără numai răguşeala care la el este şi un rezultant
profesional, vorbirea îndelungată de-alungul anilor şi plus totala lipsă de atenţie faţă
de sănătate.

Cât priveşte Euphyllin sunt de părere să-i urmeze tratamentul după un examen al
cordului, care nu l-a mai făcut, aproape de 3 (trei) ani, precum şi o serie de analize.
Însa hotărâţi Dvoastră eu fiind o colegă bătrână de 77 de ani şi îndepărtată din ceea ce
a fost marea mea iubire-omul în nevoile lui materiale şi fizice, nu mai pomenesc de
cele sufleteşti. Deci în prezent minunat, ar fi să avem Siropul şi ce veţi crede în
legătură cu laringita cronică ce-l supără destul.

Bisolvantul şi-ar îndeplini bine rolul de întreţinere pulmonară. Repet, hotărâţi cum
veţi crede.

Dr. Şeicaru
Note şi Comentarii

Trimiţându-mi cartea La Roumanie dans le grande guerre, maestrul mă roagă după

isprăvirea lecturii voluminoasei lucrări, să-i comunic impresiile mele deoarece îl
interesează foarte mult, odată ce nu aveam 60 de ani şi eram străin de tragicele
condiţii în care s’a realizat România visată, de la Nistru până la Tisa. Era curios să
afle dacă a reuşit să transmită spiritul tragic al acelor ani, istoricii în general nu au
aprofundat aspectele respective accentuând în deosebi asupra gloriosului final, pe
această cale transmis celor ce citesc sau chiar iubesc Istoria Românilor, o imagine
falsă a evenimentelor.

Modest, marele ziarist susţine că a reuşit să redea cavalcada primului război mondial
în lumina ei reală deoarece i-au stat la dispoziţie izvoare apărute după 1950, ca şi
lucrările contelui de Saint-Aulaire sau generalului Denikin etc., în acestea autorii au
pus într’o dureroasă perspectivă felul cum s’au comportat în primul război mondial
aliaţii, inclusiv faţă de România: Franţa, Anglia, Rusia nu şi-au ţinut angajamentele,
mai mult Rusia ne-a trădat pur şi simplu.

Marele ziarist, istoric şi eseist vroia ca tinerele generaţii să afle să nu-şi rezeme
siguranţa patriei pe aliaţi, doar se ştie că maestrul considera istoria ca memorie a
trecutului din care urmaşii aveau de învăţat să nu facă aceleaşi greşeli ca înaintaşii
lor.

Scrisoarea destul de scurtă se referă şi la expectorantul trimis de mine pe care

onorabilul meu partener de corespondenţă îl consideră foarte bun, eliberându-i pur şi
simplu căile respiratorii, de unde deduce că îl va ajuta şi prin aplicarea sa cronică.
Încăodată se vede că maestrul nu era deloc un bolnav dificil, trata medicamentele în
general ca pe un elixir dătător de viaţa, ceea ce explică încrederea nemăsurată pe care
o conferea medicilor, niciodată nu ieşea din cuvântul lor, deşi nu avea nici un contact
cu arta lor de a vindeca, am putea să-i socotim obedienţa ca a omului originar faţă de
manevrele magice ale vrăjitorului sacerdot.

Dupa rândurile marelui ziarist care nu uită să semneze câteva urări pline de dragoste
părintească, mi se adresează şi Doamna dr. Virginia Şeicaru, îngerul păzitor al
sănătăţii maestrului. La prima impresie îmi apărea o fiinţă severă, în aceaşi măsură,
cu ea însaşi ca şi faţă de ceilalţi semeni, mai apropiat fiindu-i fratele său Pamfil.

La respectiva atmosferă glacială a contribuit nu numai faptul că s’a iscălit cu dr.

Şeicaru, dar şi faptul că nu a ieşit nicio clipă din tema propusă medicală. Mai târziu,
mi-am dat seama, că am greşit considerând-o distantă şi severă, era vorba mai mult
de caracterul ei ce nu se deschidea primului venit şi asta mă lăsa s’o ştiu de la început
prin armura pusă pe inima ei, trecută prin cele mai grele încercări ale vieţii, nu în cele
din urmă zilele, nu puţine petrecute în temniţele comuniste.
Ca medic dr. V. Şeicaru era şi ea mulţumită de expectorantul trimis de mine, dar mă
ruga să-i prescriu şi un tratament pentru laringita cronică, fiind de părerea justă că de-
acolo se trăgea şi bronşita cronică nu şi, bineînţeles, emfizemul. Încă mai adăoga
faptul adeseori evidenţiat de mine că răguşeala fratelui ei o considera de origine
profesională, prin meseria lui de ziarist era obligat să o întrebuinţeze până la epuizare.
L. Rebreanu îi atribuie lui Pahonţu acelaşi defect de vorbire, definit drept o hârâială
ce-i apărea nu numai la supraefort vocal, dar şi la mânie saa emoţii puternice.

Cum era să îi spun colegei mele emerite că personal nu sunt specialist orelist şi că o
tulburare datând de zeci de ani nu mai poate fi tratatăcu eficacitate, oricât acuma
devenise mult mai supărătoare, însoţită fiind de modificări subiective, mult mai
accentuate decât odinioară. Desigur am promis că am să încerc să-i tratez laringita
după ce mă voi consulta cu un specialist în domeniul respectiv.

Bine se poate observa că dna Virginia exercita o influenţă manifestă asupra fratelui
său, la sfatul ei m’a rugat să-l tratez de laringită cronică, reprosându-i mereu că a
neglijat să se trateze la timpul potrivit.

La prima vedere, am putea da dreptate fiicei maestrului Viorela care îi imputa o

influenţă malefică, prin care îsi conducea în mod tiranic, fratele. Ori asta nu era
adevărat, între cei doi exista un fel de simbioză, ea îşi preluase rolul de infirmieră, pe
când în materia creaţiei sale Pamfil Şeicaru îşi exercita aceeaşi tiranie, am putea
spune că dna Virginia credea orbeşte în geniul fratelui său, de unde grija pentru starea
lui de sănătate ca pentru ceva nepreţuit cum de fapt şi era.

Vom reveni la această doamnă căreia i-am dedicat un capitol de carte, bazat pe
corespondenţa dusă cu dânsa. Despre români se spune, cu mare departe, că sunt
extrem de ospitalieri la prima întâlnire cu un semen de-al lor, ca la o a doua ocazie să
îi întoarcă pur şi simplu spatele. Ei bine, sora maestrului, dr. Virginia Şeicaru, nu era
făcută dintr’un aşa ordinar material, la început te trata mai mult decât suspicios, ca
numai după ce reuşeşte să te cunoască de-a binelea, îţi deschida, fără opreliştile
prejudecăţilor, sufletul, şi din acel moment îti dăruie prietenia sa, ce nu mai poate fi
prin nimic zdruncinată. E de prisos să mai scriu că la fel se comporta şi maestrul
Pamfil Şeicaru după ce i-a dăruit prietenia aproapelui său. Vom semnala acest aspect
ori de câte ori vom avea prilejul să ne confruntăm cu el.

Încă de pe acum ca medic acceptam că dna Virginia a iubit omul şi a căutat să-i
amelioreze suferinţele trupeşti şi în aceeaşi măsură şi pe cele sufleteşti.

Credem că după ce am încheiat scrisoarea maestrului prin care mă anunţa că mi-a

trimis cartea aşteptată, cred că e momentul şi locul cel mai potrivit să dedic un mic
studiu lucrării sale despre “La Roumanie dans la guerre”, atrăgând atenţia celor în
cauză asupra valorii ei şi este de condamnat că cei din ţară nu au ţinut de cuviinţă să-i
împlinească dorinţa testamentară a maestrului şi să o publice şi în limba românească,
cea mai lângă sufletul său de mare patriot.
Deci iată, în continuare, comentarul meu despre cartea “La Roumanie dans la grande
guerre“ de Pamfil Şeicaru, ed. Minard, Paris, 1968, de 455 pagini.
Pe prima filă a lucrării maestrul mi-a scris următoarele rânduri:

Lui Ovidiu Vuia,

această lucrare menită să dezvăluiască sacrificiile făcute de neamul nostru pentru a
realizarea României mari de la Nistru până la Tisa. Sunt realizări care nu s’au
cunoscut de istoricii noştri. Generaţiile tinere nu le cunosc. Cu aleasă preţuire,
Pamfil Şeicaru
Karlsfeld 16 Noembrie 1976
Cartea poartă următoarea dedicaţie, tipărită: “În amintirea generalului Berthelot, a
contelui de Saint-Aulaire, ambasador al Franţei, ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor
misiunii militare franceze care au trăit epopeea română cu o patetică solidaritate de
credinţă şi sacrificii.”

Ion Gh.I. Brătianu îi scrie o prefaţă mai mult decât meritorie, din ea vom cita două
pasagii caracteristice activităţii alesului om de cultură care a fost marele nostru
ziarist.

Prima: “Realizările exilului sunt multiple, din această cauză acţiunea şi conceptul lui
Pamfil Şeicaru devin complexe. Sunt cele ale unui om plasat tot mai mult deasupra
intereselor partidelor politice şi a ideologiilor partizane, pentru a analiza faptele în
singura lumină adevărului. La vârsta de 64 de ani, glasul său ia dimensiuni noi: cele
ale Istoriei.

Din trecutul său, experienţa şi talentul său excepţional, puţini oameni erau mai
calificaţi ca autor al acestei lucrări, pentru a aduce omagiul datorat Franţei şi
susţinerii pe care o oferă, odată mai mult cauzei româneşti, după ce a fost succesiv
prezentă la renaşterea dintre 1848 şi 1856 şi la declararea independenţei sale în
1878.”

Dupa ce arată că Pamfil Şeicaru, director şi proprietar al jurnalelor Curentul,

Evenimentul, Rapid, vechi deputat şi preşedinte al sindicatelor presei române, decorat
cu Crucea de razboi 1914-1918, cu Steaua României şi a fost cavaler al ordinului
Mihai Viteazul, menţionează rolul jucat de politician şi ziarist între anii 1929-1930, în
conversiunea datoriilor agricole, prefeţatorul încheie astfel: “Iată de ce ţin să salut nu
numai spiritul acestei ultime opere a lui Pamfil Şeicaru, ci de-asemeni şi calităţile
omului a cărui energie, tenacitate de luptător în apărarea marilor idei naţionale, i-au
permis, ca dincolo de vocaţia sa de mare ziarist, să facă operă de istoric şi om
politic.” (Prefaţa iscălită de Ion Gh. I Brătianu a fost scrisă în limba franceza ca
întreaga lucrare din care am extras pasagiile citate, traduse de noi în limba română).

Cartea ‘La Roumanie dans la grande guerre’ (România în marele război) este nu
numai voluminoasă prin numărul de pagini (455) cum o consideră autorul însuşi, dar
atinge monumentalul cu siguranţă, datorită faptului că prin ea, Pamfil Şeicaru, spirit
liber, recurge la toate însuşirile majore ale talentului, nu rar cu străluciri geniale,
neuitând nicio clipă că scrie o lucrare istorică, deci una ştiinţifică nu imaginativă, de
unde urmează de aproape realitatea materiei pe care o abordează.

Impresionează prezenţa istoricului savant căruia nu îi scapă nicio sursă valabilă,

scopul său final fiind acela de a descoperi adevărul pe care-l caută oricât ar fi de
profund ascuns în esenţa lucrurilor şi evenimentelor. Pentru a reuşi în aventura
spirituală începută, cartea istorică îi devine un prieten drag, suferind că nu o are în
bibliografia sa, ca să o cântărească în unităţi stelare, ca apoi să îi exprime toate
comorile, întocmai ca un nou Pygmalion îndrăgostit de propria sa operă.
Semnificativă ne apare ultima lui fotografie, executată de Viorela, fiica lui, surprins
în mâni cu o carte deschisă, pe care o citeăşte cu atâta participaţie încât reuşeşte să ne
transmită un sentiment de veneraţie, împărtăşita de un obiect sacru: Cartea.

Dar, e cazul să o scriem, nu se rezumă la comentarul sec al multor profesionişti,

fiindcă el scrie cu inima, posedă harul scriitorului artist, prin el readuce la viaţă
personagiile respective, le face să se mişte înaintea ochilor noştri, fără să
literaturizeze însă, le dă un suflu şi un avânt deosebit, totul redat în lumina adevărului
istoric ce eace conştituie partea inefabilă a scrisului său, de unde de fapt, prin
portretele realizate într’o atmosferă cu acribie descrisă, Pamfil Şeicaru merită a fi
considerat un Plutarh al culturii româneşti.

Cu toate acestea evită răbufnirile romantice, oricât modelul îi este, printre alţii,
Michelet nu depăşeste realismul cerut de orice eveniment istoric. Totuşi stilul
copleşeşte până întratât încât lectura odată începută, cititorul nu se poate despărţi de
ea până nu-i parcurge ultima pagină. Secretul îl dă expunerea clară şi distinctă de tip
cartezian, lipsit de întortocheilile rafinate ale unor coridoare fără sfârşit de labirint al
cugetării, astfel că poate fi înţeles chiar şi de cel mai neinstruit cititor, căruia incă i se
adresează marele ziarist, de la inimă la inimă, pe graiul tuturor, accesibil.

Prin toate aceste calităţi şi datorită trairii directe a evenimentelor, autorului nu-i era
greu să imprime ideilor sale un caracter alert, veridicitatea e dată de căldura sângelui
vărsat ori de amarul lacrimilor ce curg pe obrajii îndureraţi, simpla şi tot atât de
complicata metodă aparţinând unui specific de matrice creatoare, expresie a zisului
inconştient categorial pe care omul îl are sau nu, cale de mijloc nu există. În orice
caz, Pamfil Şeicaru prin intermediul său numit har, la urma urmelor un mister
înlocuieşte pe un altul, defineşte, de bună seama, ca un Homer modern, eroicul unei
epopei, războiul Troiei fiind aici primul război mondial, mult mai apropiat de
contemporaneitatea noastră.

Se împlineşte o reabilitare tardivă, când bine se ştie că literatura postbelică în

manifestările sale antirăzboinice a propagat un pacifism antipatriotic, cosmopolit, ca
de pildă expresionismul german, pe care autorul nostru îl combate vehement
demonstrând ce-au însemnat sacrificiile poporului roman într’un război prin care s’a
realizat visul secular al României mari. Dar pentru justa valorificare, se impune
analiza faptelor aşa cum s’au desfăşurat pe câmpul de bătaie şi nu judecate la masa
unui bar din Zuerich, cum au făcut-o dadaiştii lui Tr. Tzara în 1918, prin lansarea unui
manifest pacifist.

Fără îndoială, ca în poezia cutremurătoare a lui Radu Gyr, “Noi am rămas sub
zidurile Troiei” Pamfil Şeicaru, distins cu ordinul Mihai Viteazul nu s’a mai despărţit
de soldaţii lui, vitejii ţărani români, împreună au făcut războiul de la început până
aproape de sfârşitul său, inima lui nu i-a mai putut uita niciodată, numai că zidurile
Troii cântate în poemul lui Gyr au fost pentru el tranşeiele marelui război mondial.
Din toate punctele de vedere cartea lui Pamfil Şeicaru corespunde înăltării unui
monument istoric de excepţie, frate geamăn cu cel ridicat prin mausoleul de la
Mărăşeşti, la care a contribuit şi maestrul, numai că unul a fost construit în cuvinte,
pe când celalalt în piatra sufletului veşnic românesc.

Recitind lucrarea marelui ziarist, încăodată regret mult de tot, că atunci când mă
chema cu atâta stăruinţă să-l vizitez, din anumite considerente politice de calibrul
unor zvonuri false, eu i-am refuzat invitaţia, de nenumărate ori repetată. Când s’ar fi
cuvenit, nu numai să fi onorat inviţia sa, dar să nu mă fi dat în lături să-i sărut mâna
cu care a scris magistral epopeea română din primul război mondial. O fac acuma,
închinând memoriei lui aceste rânduri, rugându-l să-şi ierte urmaşii care nici până
acuma nu i-au tradus, aşa cum îi era dorinţa, “La Roumanie dans la grande guerre“ în
limba română, a poporului pe care-l iubise şi l’a slujit până în ultima clipă a vieţii
sale.

Desigur istoricii români, mai ales cei din ţară cu pretenţii de a fi consultat cine stie ce
arhive secrete sovietice sau românşti sunt atât de obsedaţi de lucrul lor încât conduşi
de anumite scripte ce pot şi ele minţi, ajung să conteste mărturiile unor oameni care
au trăit pe viu unele fapte, bineînţeles, ne repetăm, în numele unor acte ce pot fi ele
însele măsluite. De unde totala neînţelegere arătată istoriei politice trăită de cel mai
informat om al perioadei interbelice, Pamfil Şeicaru, de către autorul dizidenţei
comuniste în exil, ajuns directorul postului de radio, Europa liberă, Vlad Georgescu,
atunci când scrie în postfaţa Istoriei românilor semnată de el, de fapt o pseudoistorie
tendenţioasă, antiromânească, următoarea părere, mai mult decât subiectivă: “Nu
există incă nici o istorie generală a partidelor politice; P. Şeicaru, Istoria partidelor
naţional, ţărănist si national-ţărănist I-II (1963) este mai degrabă o interesantă dar
subiectivă trecere în revistă a istoriei politice contemporane decât istoria partidelor
enunţate în titlu”.

S’auzi şi să nu crezi; istoricul dizident comunist nu înţelege nimic din cartea lui
Pamfil Şeicaru pe care o consideră subiectivă şi în acelaşi timp declară ca temeinice
studiile lui Ion Scurtu despre acelaşi subiect, publicate sub comunişti deci în niciun
caz nu a putut să scape de cenzura vigilentă a stăpânilor roşii. În lumina respectivelor
realităţi nu va mira pe nimeni că preferatul lui Vlad Georgescu, aşa cum l-a învăţat
partidul, se opreşte asupra manifestărilor antifasciste ale partidului naţional-ţărănist,
lipsite de vreo semnificaţie anumită, la care au participat stângiştii partidului ţărănist,
fuzionat cu cel naţional, printre aceştia nu lipseau un M. Ralea, semnând alături de
Ion Gh. Maurer, Lucreţiu Pătrăscanu şi P. Pandrea. De altfel cei vizaţi ca naţional-
ţărănişti, au trădat ulterior partidul lui Maniu şi Mihalache căutându-şi rosturile
aiurea.

Atari manifestări publice de stânga într’o vreme când nazismul devenea stăpânul
Europei, ne îndepărtau de Hitler care se va răzbuna pe români prin dictatul de la
Viena şi prin pactul Ribbentrop-Molotov în urma cărora pierdeam nordul
Transilvaniei şi Basarabia cu o parte din Bucovina. Toate acestea ar fi putut fi evitate
dacă am fi dus o politică mai maleabilă faţă de Germania, doar în acest mod am fi
reuşit să ne păstrăm neutralitatea, scutind populaţia de atâtea evenimente nenorocite.
Adevărul este că prin manifestările lor antifasciste domnii ţărănişti căutau să-şi
asigure câte un post în structura viitoare comunistă, cum iar ne poate servi drept
exemplu acelaşi Ralea, ministru sub guvernul prietenului său Armand Călinescu şi tot
atât de preţuit de comunişti. De unde se vede că dl. Scurtu se referă la zisele
manifestări antifasciste interbelice cu intenţia de a elogia pe unii ajunşi, citeşte
trădători ai partidului ţărănist al cărui şef, Ion Mihalache va suferi o moarte de erou în
temniţa de la Râmnicu-Sărat. Tragedia regretatului Vlad Georgescu constă în faptul
că el nu cunoşte un alt mod de a scrie istorie decât pe acel comunist, de unde şi
rezistenţa sa faţă de lucrările lui P. Şeicaru.

În ce-l priveşte pe I. Scurtu, cel de de sub comunişti îşi continuă pe mai departe
preocupările, de unde am putea deduce că nu s’a întâmplat nimic în biata noastră ţară
condusă tot de oamenii de ieri, nu mai că au schimbat denumirea de partid comunist
în cel de partid social democrat. Cât îl priveşte p dl I. Scurtu într’o carte aparută în
1994, el caută să trateze obiectiv de pildă actul de la 23 August dar nu reuşeşte
fiindcă se bazează pe informaţii false şi aici ne punem întrebarea de ce istoricii
români nu vor să ţie seama de memoriile lui Gh. I. Duca - nu cunoşte problema nici
Pamfil Şeicaru - în care fiul primului ministru Ion Duca ucis de către legionari în
1933 - în gara Sinaia, face nişte destăinuiri senzaţionale. Nu mai întru în detalii,
fiindcă le-am descris în lucrări anterioare dar respectivul domn - ca politician la
ordinele tânărului Niculescu-Buzeşti - a sabotat lucrările de pace duse de ministrul-
ambasador la Stockholm Nanu cu trimisa lui Stalin mme Kollontay, în numele lui
Antonescu.

Desigur, dacă s’ar ţine cont de actul de trădare al politicienilor democraţi conduşi de
Niculescu-Buzeşti sub oblăduirea lui Mihai I, cu un an înainte de 23 August 1944,
istoricii români nu ar putea să mai poarte atâtea discuţii în contradictoriu, deoarece
adevărul este numai unul, actul nefast de la 23 August a fost încheiat de clasa
democraţilor şi astfel nu ar mai sta în picioare nici teoria hilară că partidul comunist
ar fi participat activ la această acţiune, reprezentaţii lui erau nişte oameni de paie
introduşi pentru a îmblânzi reacţiile ruşilor cu care nişte rătăciţi în politica
românească erau convinşi că se puteau înţelege.

Consider că declaraţiile lui G. Duca, de totului clar lămurite în Memoriile sale

apărute în editura lui J. Dumitru, Muenchen, 1984, vol. III, pag. 54-101 nu lasă nici
dubiu când în jurnalul său de zi, la 23 August 1944, ora 11 şi jumătate notează:
“Ultima oră: guvernul s’a format în frunte cu generalul Sănătescu, având la externe
pe Buzeşti! O ascensiune prea bruscă, căreia - în ciuda excepţionalelor calităţi - nu
ştiu zău, dacă va rezista. Mă amuză însă faptul că din August 1943, când dânsul m’a
însărcinat - în treacăt fiind la Stockholm – să reprezint pe rege şi opoziţia unită, peste
capul guvernului şi al lui Nanu, stabilind, în acelaşi timp un cifru secret între noi, din
anul trecut, zic, mi-a dovedit o prietenie aproape afectuoasă, ce m’a mirat. Fosta mea
antipatie pentru dânsul a dispărut, în bună parte, faţă de nepreţuitele servicii pe care
le-a adus cauzei...”.

Alegerea de către Buzeşti a fost una tactică fiindcă nimeni nu l-ar fi bănuit pe C.
Duca, bine cunoscut pentru înclinaţiile sale galante, însărcinat de ministrul de externe
cu o misiune atât de importantă pentru viitorul României. Depeşele cu cifru secret
erau citite de un oarecare Sandu, pe această cale mesagiile ajungeau la destinaţie. Cu
siguranţă G. Duca şi-a dus la împlinire sarcinile, dovadă că a descris-o pe mme
Alexandra Kollontay în toate cele trei vizite pe care i le-a făcut şi avea şi două poze
cu această ambasadoare a lui Stalin la Stockholm, însoţită de consilierul Semonov.
Într’una stă într’un fololiu, citind o carte, pe când într’a doua este la masa ei de lucru
însemnând ceva într’un caet, alături de ea în picioare probabil, Semenov face acelaşi
lucru. G. Duca e copleşit de prestanţa acestei bătrâne şi paralitice tipul femeii
comuniste, probabil posedat de acest sentiment a ajuns la concluzia că pentru noi,
românii, trecutul a apus pe veci, idee pentru care a fost viu criticat şi după cum se
vede, sigur, nu a avut dreptate.

Cu toate stăruinţele celor de la Bucureşti şi a reprezentantului lor, ruşii au preferat,

prin ambasadorul Nanu să ducă tratativele de armistiţiu cu guvernul lui Antonescu şi
această dorinţă a fost exprimată de ruşi încă pe ziua de 22 Iulie 1944, cu câteva
săptămâni înainte de ziua fatală, după cum astăzi o ştim, de unde se poate deduce că
nu aveau nicio încredere în opoziţia unită şi au tergiversat primirea generalului Aldea
pentru a discuta cu ruşii situaţia armatelor ruso-româneşti, până au ocupat şi
Bucureştiul.

E important să redăm mesajul primit pe ziua de 19 Iunie 1944 de către G. Duca: “Din
ordinul M.S. Regelui binevoiţi a comunica Dnei Kollontay cele ce urmează: până în
ziua de 20 Iunie va fi expediat de la Bucureşti la Cairo un plan de acţiune în vederea
ieşirii României din război. Rog a se adaoga că elementul esenţial al acestui plan este
coordonarea acţiunii noastre cu o ofensivă rusească pe frontul românesc.” La care
Buzeşti adăoga prietenos “calde felicitări, înaintare prim consilier Legaţiune”.

Cred că Mihai I este primul sau printre primii comandanţi de armată care cer
duşmanului de moarte să-şi întărească ofensiva împotriva propriei sale oştiri!!!

La 3 Iulie urmează un al doilea mesagiu, descifrat cu ajutorul lui Ghica, în care se

descrie planul de încetarea ostilităţilor împotriva Uniunii Sovietice si răsturnarea
regimului Antonescu de către o formaţie guvernamentală democrată, mai mult decât
în amănunt. E drept că a avut o oarecare întârziere, operaţia de citire a avut loc în
noaptea de 30 spre întâi August.

Să reţinem că în atare condiţii tulburi la 23 August 1944 i se comunică lui C. Duca

faptul că regele a dat o proclamaţie către. Ţără prin care i se aduce la cunoştinţă că
Mihai I primeşte condiţiunile armistiţiului rusesc şi că se alătură puterilor aliate.
De fapt, regele anunţă încheierea ostilităţilor printr’un armistiţiu fără condiţii, ruşii şi-
au dat seama că nu mai are rost să continuie condiţiile de pace cu Antonescu atunci
când opoziţia unită le oferea ţara fără nicio rezistenţă, mai adăogăm noi, important
era ca cei în cauză să-şi menţină sau să-şi recapete posturile, pierdute între timp.

Au dreptate cei ce vorbesc despre marea trădare de la 23 August, şi

Pamfil Şeicaru făcea parte dintre cei ce denunţau una din cele mai josnice vânzări ale
ţării.

E totuşi bine să semnalăm că regele avea dreptate când îşi asuma răspunderea actului
de la 23 August, numai că prin el România a suferit o robie ce incă nici astăzi nu a
luat sfârşit. După părerea noastră regele în acele zile şi-a trăit Waterloo-ul domniei
sale, din această cauză nu şi-a mai putut redobândi tronul, pe care pentru totdeauna l-
a mânjit cu sângele soldaţilor săi pe care i-a oferit drept carne de tun ruşilor, iar dacă
unii dintre ei au scăpat au avut parte, mai târziu de un mormânt fără cruce undeva
prin pustiul Siberiei.

În ce-l priveşte pe istoricul I. Scurtu el şi pe mai departe poate să sărbătorească ziua

de 23 August 1944, ca ziua de eliberare a României de sub ciugul unei vieţi omeneşti
devenită insuportabilă, de când ruşii au izbutit să ne arate drumul unicei fericiri!!!

Pe vremea când mai credeam în menirea PNT-ului, era prin 1992, i-am scris dlui C.
Coposu referitor la problema, mai sus prezentată de G.I. Duca, şi l-am întrebat dacă
mai putem să considerăm ziua de 23 August ca una de importanţă istorică pentru
destinul hegelian al României. Se înţelege că nu mi-a răspuns dar a ţinut o conferinţă
studentilor amintită de mine în cele anterioare cu această temă a lui 23 August,
ajungând la concluzia că regele a făcut singurul lucru uman posibil în acel moment,
salvând astfel ţara. Deci justifica trădarea şi executarea mareşalului Ion Antonescu,
singurul ce putea să încheie un armistitiu onorabil pentru România. Dar asta, dacă
politicienii ar fi format un zid de apărare în jurul său ceea ce în Istoria noastră nu s’a
întâmplat niciodată, adică să nu avem parte şi de trădătorii noştri.

După această necesară introducere să ne întoarcem la cartea lui Pamfil Şeicaru, ori
fiindcă spaţiul nu-mi permite să fac o analiză minuţioasa a fiecărui capitol, cum de
altfel o pretinde, voi insista asupra anumitor părţi, cu convingerea că din acestea se va
putea intui unitatea respectivei lucrări.

Ne stă la dispoziţie chiar primul capitol intitulat “Sarajevo-28 Iunie

1914”, în care istoricul îşi etalează cu mărinimie profundele sale cunoştiinţe dublate
de un autentic talent de expunere, pentru a ne arăta de ce un conflict aparent local, a
putut să determine un război cu adevărat mondial.

Manevrele armatei austro-ungare, se ţineau în Bosnia, sub conducerea arhiducelui

Franz-Ferdinand mostenitorul tronului, tema militară privea un atac împotriva
Sârbiei. Cum la data terminării manevrelor, la 28 Iunie arhiducele urma să dea o
recepţie, ziarele sârbe considerau asta ca o provocare, ştiindu-se că în acea zi de 28
Iunie se aniversa bătălia de la Rosovo (1389) în care armatele sârbe au fost definitiv
înfrânte de turci.

Şeful guvernului sârb luase toate măsurile să nu dea motiv Austro-Ungariei să declare
război Sârbiei slăbită de războiul de 2 ani, balcanic. Totuşi atentatul a avut loc
săvârşit de câţiva elevi de liceu între 17 şi 19 ani, naţionalişti bosnieni care doreau
unirea cu Sârbia.

Atentatul nu a provocat nici la Viena nici la Budapesta o mare emoţie, arhiducele nu

era deloc popular cum arată şi St. Zweig, martorul acelui eveniment. În acest mod
dubla monarhie avea un pretext minunat de a proclama război Serbiei pentru a o
menţine într’o vasalitate politică şi economică.

În 1880 încercările ministrului Ristyci de a obţine libertatea Sârbiei

au eşuat, regele Milan îi cere demisia, obedienţa lui arătată Vienei, va fi continuată şi
de fiul său regele Alexandru I, proclamat în 1894. Mai târziu în 1903 dinastia
Obrenovici e înlocuită cu cea a Karagheorghevici-Ior, ceea ce însemna o grea lovitură
pentru Viena, la Belgrad vice-regele refuză să mai fie vasalul Vienei.

La 6 Oct. 1908 Austro-Ungaria anexează Boznia şi Herţegovina ceea ce irită pe sârbi,

dar Aerenthal ministrul de externe austriac se înţelege cu Isvolski, ministrul de
externe rus, ca Austro-Ungaria să recunoască libera trecere a navelor ruseşti prin
Dardanele în schimbul recunoaşterii de Rusia a anexării Bozniei şi Herţegovinei. Dar
Aerenthal n’a recunoscut înţelegerea considerând că nu a fost vorba decât de transitul
pe luna Octombrie. Însfârşit prin intervenţia Berlinului Turcia recunoaşte anexarea,
de unde marea eroare a lui Isvolski cel ce cu puţin înainte, la 13 Martie 1909 ceruse
nemţilor să intervină. În continuare suştinerea Austro-Ungariei de către Germania s’a
arătat decisivă. La 8 Oct. Buellow asigură guvernul austriac, în caz de complicatii, de
ajutorul german.

Dacă Rusia în 1908 era slăbită de războiul din Extremul Orient şi de o rovoluţie,
conflictele dintre sârbi şi ministrul de externe austriac, Aerenthal, se termină cu un
proces nedemn pentru ministrul austriac, demonstrându-se că toate actele erau false,
inventate de ambasada austro-ungară din Belgrad, la fel şi croaţii amestecaţi au fost
victimele unor manipulări de conştiintă, nemaiîntâlnite până atunci. Se urmărea, pe
căi necinstite desigur, să se creeze o atmosferă tensionată în vederea declanşării
războiului împotriva Serbiei.

În Febr. 17, murind Aerenthal îi succede contele Berchtold - fost ambasador la

Petersburg - lipsit de calităţile antecesorului său. El ignoră coaliţia statelor balcanice
inspirate de politicienii ruşi: astfel se încheie primul pact sârbo-bulgar, cuprinzând
apoi Grecia şi Montenegro, realizat de Hartwig, ministrul Rusiei la Belgrad, agent al
panslavismului sprijinit de Sazonov, ministrul afacerilor externe rus, autorul “Anilor
fatali”.
Războiul coaliţiei începe în 1912 contra Turciei şi Berchtold era convins că armata
turcă va distruge armata sârbă şi astfel va calma pe slavii dublei monarhii. Dar
lucrurile au evoluat chiar pe dos, coaliţia obţinuse o serie de victorii fulgerătoare
încât chiar Rusia se simţi obligată să-i oprească, pe cei victorioşi, la porţile
Constantinopolului.

Serbia pretinde să aibe acces la mare şi să se unească cu Montenegro dar Austro-

Ungaria se opune, mai mult, sprijină constituirea statului albanez, căruia îi dă şi un
rege pe prinţul de Wied. În acelaşi timp Berchtold printr’o serie de intrigi, caută să
spargă unitatea coaliţiei statelor balcanice, şi îl convinge pe Frederich de Coburg,
ţarul Bulgariei să atace pe Sârbi dar contrar calculelor Vienei, Serbia atacată iese
învingătoare şi se apropie considerabil de realizarea idealului pan-slav.

Semnarea păcii de la Bucureşti la 10 August 1913, a însemnat o altă defecţiune a

dublei monarhii, astfel că ea ar fi atacat Serbia chiar din anul 1913, dacă nu s’ar fi
lovit de opoziţia italienilor şi mai târziu a Germaniei.

În lumina acestor date, autorul nostru, consideră că Sarajevo reprezintă sfârşitul unei
politici duse în dezacord cu istoria Europei din ultimul ei secol de evoluţie. Monarhia
habsburgă ignora principiul naţionalităţilor când a început să înfrunte Italia din anul
1830.

Revolutia naţionalităţilor din 1848 a zguduit greu imperiul austro-ungar, salvat prin
intervenţia ţarului Nicolae I. În 1868 a comis o altă gravă eroare, proclamând
dualismul şi astfel s’a subordonat politicii de maghiarizare propovăduită de
Budapesta.

E straniu, conchide autorul, că după trecerea atâtor ani, el are impresia că habsburgii
au fost mânaţi de o sentinţă implacabilă a destinului, atunci când au provocat
conştient primul Război mondial, luând ca pretext atentatul de la Sarajevo.

Intransigenţa lui Berchtolt şi lipsa de discernământ arătată la Berlin se bazau pe două

convingeri, amândouă false. În primul rând se conta pe slăbiciunea Rusiei care nu va
mai risca intrarea în război, de altfel ţarul Nicolae era un spirit pacifist. În al doilea
rând se credea că Anglia nu va interveni fiind vorba de un stat balcanic, pion al
politicii ruse. Desigur atât Berchtolt cât şi politicianul german Bethmann-Hollweg
arătau o lipsă totală a cunoaşterii situaţiei internaţionale. Căci dacă în ce priveşte
Rusia, judecata lor putea fi întrucâtva justificată, nu acelaşi lucru se putea spune de
Anglia încât atitudinea Berlinului rămâne de neînţeles.

Din 1880, Germania obţinuse o serie de succese economice care preocupau serios
elita conducătoare engleză. În 1900 George Blondel în cartea “Avântul industrial şi
comercial al poporului german” dă date extrem de interesante în legătură cu
fenomenul respectiv în timp ce în Anglia se înregistra un regres al industriei pe care
Chamberlain o punea pe seama metodelor depăşite şi a maşinilor demodate.
În 1901 “Saturday Review” preconiza un duel până la moarte între Anglia şi
Germania şi încheia prin: “Delenda est Germania”.

În acest sens, în 1907, Anglia se apropiase de Rusia la care se adăoga şi Franţa,

împărţind şi piaţa persană, ceea ce făcea imposibilă penetrarea germană în Asia Mică,
inclusiv în construcţia drumurilor de cale ferată.

Între 1866 şi 1870 Germania devenise o mare putere europeană în timp ce Anglia şi
Franţa îşi împărţeau lumea. A fost greşala cancelarului Bismarck de a încuraja
expansiunea colonială franceză, iniţiată de Jules Ferry prin tratatul de la Bardo
(Tunis). Abea după ce Germania şi-a pus în aplicare a sa Weltpolitik, nemţii şi-au dat
seama de marea eroare a lui Bismarck dar prin vertiginoasa creştere a economiei
germane, s’au reconciliat cele două puteri, rivale până atunci, Franţa şi Anglia. Deci
cum îşi închipuia guvernul german că Anglia va rămâne neutrăţ în caz că vor intra în
luptă Franţa şi Rusia? Încă un element trebuia să determine intervenţia Angliei şi
anume e vorba de misiunea generalului Liman von Sanders pe cale de a realiza planul
numit, Hamburg-Bagdad, dar pentru asta avea nevoie de Turcia situată între Europa şi
Asia. De fapt, turcii tineri nu vroiau să se înfeudeze politicii germane şi ar fi vrut să
treacă de partea englejilor, admirându-le forţele navale. Delegaţii turci în primăvara
lui 1914 au fost primiţi de ţarul Nicolae al doilea dar propunerea de alianţă nu le-a
fost acceptată. Sazonov dă explicatii vagi în “Anii fatali” şi discută în legătură cu o
falsă apreciere din partea ministerului de externe rus, dar, mai mult ca sigur alianţa cu
Turcia i-ar fi împiedicat pe ruşi, să-şi realizeze aspiraţiile de a ajunge într’o zi la
Dardanele şi la Constantinopol.

Cu două săptămâni înainte de a da ultimatul Serbiei, împăratul Wilhelm al doilea

primea scrisoare de la Franz Iosef prin care-l înştiinţa că trebuie să izoleze şi să
diminueze Serbia. Împăratul german precipită conflictul până la catastrofa războiului
şi autorul consideră că e greu să fie înţelesese motivele sale. La Londra se fac
propuneri pentru prelungirea ultimatului dat Serbiei şi prin ambasadorul german la
Londra Lichnovski se intervine în acest sens pe lângă Wilhelm al doilea dar el
consideră orice intervenţie pacifistă, inutilă.

Carol I regele României i-a trimis o scrisoare în care susţinea că nu există probe că
guvernul sârb ar fi participat la asasinatul lui Franz-Ferdinand şi considera că oamenii
politici austrieci şi-ar fi pierdut capul. Era convins că intervenţia Berlinului ar fi
calmat intenţiile războinice ale Vienei. Deşi guvernul german şi Wilhelm II, îl
apreciau pe regele român şi în alte condiţii ar fi dat o atenţie deosebită opiniilor sale,
de data aceasta rândurile lui nu primiră niciun răspuns.

Fără îndoială un război început din voinţa lui Berchtolt şi sub oblăduirea unui împărat
ataşat vechilor principii constituţionale, nu putea renunţa la dualismul său austro-
maghiar şi nu putea înţelege că viitorul conflict va actualiza problema naţionalităţilor,
provocată şi de politica intransigentă a maghiarizării, şi în numele acesteia nici chiar
modificarea unei litere din codul său legislative, nu ar fi admis-o rigidul Franz Iosef.
Ca o ironie a sorţii cel ucis la Sarajevo susţinea reformarea federală a imperiului
habsburgic, avea sentimente prieteneşti faţă de slavi şi români, şi condamna politica
şovină a Budapestei. Mai mult, era de convingerea că politica maghiară putea să pună
foc întregii Europe. “Monarhia habsburgă” scrie istoricul nostru “trăia în orizontul
secolului al XVIII, ignorând consecinţele revoluţiei franceze şi încercând să
imobilizeze cursul impetuos al Istoriei în forme perimate. Era o monarhie mumifiată,
cum o demonstra rigiditatea curţii păstrată cu grijă de-alungul secolelor, dând
impresia că cea mai mică abatere ar putea provoca descompenerea principiului
însuşi”.

Rigoarea protocolului curţii a fost impusă şi arhiducelui Franz-Ferdinand, urmaş la

tron, când s’a căsătorit cu contesa Sophie Chotek, aparţinând nobilimii cehe. La
intervenţia Elisabetei soţia lui Franz-Iosef, ultimul a aprobat mariajul trecând peste
protocolul curţii respectat de împărat crescut de implacabila arhiducesă Sophie,
mama lui.

Intervenţia împărătesei se datora şi amintirii morţii tragice a lui Rudolf, arhiducele

fiul ei şi a contesei Maria Wecera.

Totuşi Franz-Ferdinand, la 28 Iunie 1900 a trebuit să jure înaintea întregii curţi, că

atât soţia sa cât şi copiii lui care se vor naşte din legătura lor, renunţă la prerogativele
legate de calitatea de prinţ moştenitor. Aşa dar contesa Sophie Chotek era soţie
legitimă recunoscută de Biserică dar nu şi de dreptul dinastic.

Prinţul moştenitor n’a uitat niciodată această unică umilinţă şi susţinea că

circumstanţele renunţării au fost impuse deci viciate, el încarnează dreptul divin,
anterior şi superior dreptului dinastic.

“Dar”, adaogă Pamfil Şeicaru “destinul istoric a vrut ca monarhia habsburgică să se

sfârşească”.

Împăratul Franz Iosef a rezumat el însuşi politica Austro-Ungariei:

“Popoarele mele sunt străine unele de altele; cu atât mai bine. Din antipatia lor va
naşte ordinea şi din ura lor reciprocă, pacea generală”.

Monarhia dublă urma politica contrarevoluţionară a lui Metternich, asigurată de

Sfânta Alianţă împotriva principiului naţionalităţilor, bazată pe unirea politiilor care
pedepsea cu închisoarea pe cei ce apărau respectivul principiu. Congresul de la
Troppau era opera tot a lui Metternich, lua poziţie contra celor ce propagau “idei
nefaste”, sprijinind cu înverşunare “dreptul etern”, declarând că unirea monarhiilor
este baza fundamentală a politicii de urmat pentru a salva societatea de ruina sa. Se
inaugura la Troppau (Oct. 1820) denunţarea conspiraţiei împotriva ordinei stabilite şi
această politică a fost urmată de Franz Iosef până în Nov. 1918 când imperiul austro-
ungar s’a prăbuşit ca urmare a mişcării naţionalităţilor, ignorate de-alungul unui
secol.
Metternich cu ideile sale a fost susţinut în primul rând de împăratul de la Viena şi de
ţarul Alexandru I-ul, conform acordului de la Troppau. Austria va beneficia în 1848
când a fost salvată de armatele ţarului Nicolae I-ul. Metternich a reuşit să câştige de
partea sa Anglia şi Franta, pe când în Rusia Capo d’Istria, ministrul ţarului Alexandru
I, era convins că principiul naţionalităţilor constituie o mare forţă în devenire, căreia
orice opoziţie se arată a fi inutilă.

La conferinţa de la Liubliana din Ianuarie 1821 noua Constituţie, sensibil liberală, a

fost anulată iar austriecii conform hotărârii Sfintei Alianţe au ocupat Neapole pe timp
de trei ani cheltuielile fiind suportate de italieni. De altfel, pentru Metternich Italia nu
era decât o simplă noţiune geografică. Aşa se face că deşi Metternich a fost alungat
de la putere în 1848, principiile sale au rămas valabile pentru imperiile europene până
în 1918, când au ieşit învingătoare principiile atât de urâte de Metternich dar în egală
măsură şi de împăratul Franz Iosef, educat de mamă-sa Sofia cu respect pentru
împărăteasa Maria Tereza şi a unor principii care pot fi rezumate în oroarea ce-o avea
pentru reforme şi în păstrarea nealterată a tradiţiilor asigurate în parte de eticheta
rigidă a curţii.

În cursul celei mai lungi domnii înregistrate de istorie, împăratul habsburg a înfruntat
două idei-forţe: naţionalitatea şi libertatea. Convins că apără unitatea şi durata
imperiului său, de fapt, l-a condus la desagregare.

Contele de Saint-Aulaire în studiul său consacrat împăratului Austriei consideră că

n’a avut decât calităţi mediocre, astfel că n’a putut atinge decât perfecţiunea în
mediocritate. “Este totuşi o perfecţiune, căci mijloacele mediocre comune – dacă
vrem bunul simţ, tactul de demnitate, aplicarea lui - Franz Iosef le avea într’un grad
deosebit, astfel că ele devin virtuţi.” Numai că, adaugă autorul francez, atare calităţi
fac din om un excelent funcţionar şi deloc un om de Stat.

Preocupat de probleme mai puţin importante ale imperiului, împăratul ignora total
chestiunea naţionalităţilor rămasă intactă din 1848 până în 1914, în 1908 apare cartea
fundamentală a lui Otto Bauer “Problema naţionalităţilor şi social democraţia”, în
care autorul atrage atenţia cât de fundamentală e această problemă pentru
continuitatea împeriului habsburgic.

În 1910 sociologul maghiar Oscar Jaszy publică o lucrare privind naţionalităţile

Austro-Ungariei şi cu mult curaj arată realitatea dramatică a Imperiului. Drept urmare
studiul a provocat protestul politicienilor, obligând autorul să se refugieze în Statele
Unite. Se înţelege că împăratul habsburg nu şi-a luat osteneala să citească atare
lucrări şi să le discute cu miniştrii săi.

În 1920 când s’au transportat documentele privitor la relaţiile românilor cu vechea

monarhie austro-ungară, s’a descoperit, în respectiva arhivă, plicul în care se afla
textul “Memorandumului”: era nedesfăcut. Împăratul nu avusese curiozitatea să-l
citească deşi despre el vorbea o întreagă Europă. Franz Iosef refuza să cunoască
starea de spirit a populaţiei imperiului său şi poseda o ignoranţă totală fată de revolta
naţionalităţilor împotriva forţelor interne, anchilozate, pe care chiar el le conducea.

Deci, fără îndoială împăratul Austriei lucra cu mult zel la căderea imperiului său, el
adoptase dualismul în loc de o federalizare ce-i putea garanta durata, a preferat, în loc
să ţină seama de drepturile naţionalităţilor să cultive o formă de stat ce îi ameninţa
existenţa, tot mai mult. Un exemplu din cele multe, însăşi Franz Iosef a ales o
manieră brutală de a-şi supune naţionalităţile, ni-o dă modul cum a înţeles să
administreze Bosnia şi Herţegovina, alegându-şi până şi miniştrii. Benjamin Kallay a
fost numit prim ministru al provinciilor ocupate, ori ca fanatic maghiar a aplicat timp
de 30 de ani (1882-1912) metodele Budapestei, în aşa fel încât populaţia regreta
regimul turc, mult mai uman.

După Kallay fu numit un alt ungur autentic, Burian, protejatul lui Tisza, însfârşit în
1912 e ministru în Boznia şi Herţegovina polonezul Bibinski dublat de omul lui
Tisza, Louis Teleky însărcinat să asigure continuitatea.

După declararea războiului, unica preocupare la Viena şi Budapesta a fost acea de a

declara prin procesul în legătură cu atentatul de la Sarajevo, vinovăţia Serbiei, adică
să asimileze asasinatul ducelui Franz-Ferdinand cu un complot organizat de către
Serbia. Ancheta judiciara deschisă imediat după atentat cât şi cercetările unui
funcţionar al ministerului de externe au ajuns la aceleaşi concluzii: lipsa absolută de
dovezi pentru a fundamenta o atare acuzare. Cu toate acestea Berchtold, căruia i se
adăoga şi contele Tisza dădeau dispoziţii ministrului Bilinski ca primele declaraţii ale
autorităţilor din Bosnia şi Herţegovina, să fie infirmate sustinându-se sentinţa
procesului terminat în acele zile, căci altfel atacarea Serbiei, nu mai putea fi invocată
ca motiv de declaratie de război, şi deci punea sub semn de întrebare însăşi naşterea
războiului mondial.

Prin urmare primul război mondial “a fost declanşat” conchide autorul nostru “de
ferma voinţă a conducătorilor Austro-Ungariei de a-şi mări imperiul sau poate să fie
consecvenţa unei situaţii de descompunere venită din interior?”

În acest sens arhiducele Rudolf, moştenitorul tronului, scria în 1883 din Praga unse se
afla în garnizoană: “La Viena, excrocherii, hoţii, înalte posturi ocupate de pleava
societăţii, brutalităţi, corupţie arbitrară, decadenţa Statului. Eu însumi observ toată
situaţia cu un calm deosebit, curios să văd de cât timp are nevoie un vechi şi solid
edificiu, ca Austria, pentru a se clătina şi a se prăbuşi”.

“Dar”, încheie capitolul Pamfil Şeicaru “Împăratul Franz Iosef ocupat cu dosarele
sale nu vedea nimic. El nici nu bănuia că existau oameni având aspiraţiile lor, naţiuni
asfixiate de politica de opresiune, ale căror resentimente puteau să explodeze într’o
zi. El rezolva conştiincios toate hârtiile (documente) pentru ca mecanismul
administrativ să nu se oprească”.
***
Dacă trecem peste capitolul România şi Tripla Alianţă (II), tratat încheiat cu puterile
centrale în 1883, pe când din al treilea capitol “Basarabia, element permanent de
ostilitate a Românilor contra Rusiei” vom cita, în primul rând, caracterizarea făcută
lui Ionel Brătianu: “Incontestabil Ionel Brătianu a fost un mare om de stat, destinat să
joace în istoria României rolul deţinut de Cavour în cel al Italiei. Total contrar
temperamentului român care-şi exprimă sentimentele spontan şi fără ascunzişuri,
Ionel Brătianu era reticent, păstra în relaţiile sale o amabilitate aristocratică fără nici o
nuanţă de intimitate şi avar în confidenţe. Acţiunile sale se asemănau mişcărilor unui
cal de munte, care nu înainta decât după ce-şi asigura soliditatea pietrei pe care urma
să-şi sprijine centrul său de greutate. Tip meditativ, avea repulsie faţă de publicitate;
el se ferea să facă promisiuni inconsistente şi detesta întreg bagajul demagogic. El
proceda în deciziile ce trebuia să le ieie conform spiritului cartezian. Odată însă
decizia luată, el era de neclintit în execuţia sa, acceptând riscurile inerente oricărei
acţiuni. Decis să facă război Austro-Ungariei, el nu aştepta pentru a intra în acţiune
decât momentul de a reduce la minimum jocul imprevizibilului, căci el era conştient
că angaja destinul poporului roman a cărui miză era Statul creat cu atâtea sacrificii
din partea generaţiilor de vizionari romantici care au crezut în realizarea Daciei lui
Traian.”

După ce aflăm din relatările intimului său colaborator I.G. Duca despre admiraţia lui
Brătianu pentru Cezar Borgia, în cele din urma ni se spune ca soluţia neutralităţii,
pentru moment îi părea cea mai oportună “se poate afirma că formula neutralităţii a
elaborat-o cu luni înainte de atentatul de la Sarajevo, Brătianu era perfect informat de
toată maşinaţia lui Haezendorf la statul major şi asupra diplomaţiei austro-ungare la
Ballplatz.”

La Consiliul de Coroană convocat să voteze pentru neutralitate au participat din

partea partidului conservator, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Al. Marghiloman şi Nicolae
Filipescu, partidul conservator-democrat fiind reprezentat prin şeful său Take lonescu.
Se poate susţine că în 1914 şi următorii, ţara avea în fruntea sa conducători de
prestigiu, ceea ce explică victoria finală, concretizată prin făurirea României mari,
visul Românilor incă de pe vremea lui Mihai-bravul.

În mod deosebit autorul ni-l prezinta pe şeful partidului conservator democrat: “Take
Ionescu nu a fost niciodată rusofil. El a publicat în 1900 un articol răsunător, intitulat
“Duşmanul natural” în care prezentase directivele permanente ale politicii ruse,
fiindc, susţinea el, existenţa României ca stat e ameninţată de expansiunea Rusiei în
Balcani pentru a ajunge la Constantinopol şi la Marea Egee. În acelaşi timp, Take
Ionescu unul din cei mai serioşi cunoscători ai problemelor internaţionale, urmărea şi
el cu anxietate politica de maghiarizare a Budapestei. La fel ca Nicu Filipescu el
judeca mersul urgenţelor dar nu opta pentru sacrificarea Basarabiei. Mare orator, una
din cele mai clare inteligenţe ale politicii româneşti, de o intuiţie ce mergea până la
profeţie, el dădea în discursul său “Instinctul naţional” măţsura forţei de a vedea în
viitor. Un alt articol “Cascada tronurilor” a fost total ratificat de evenimente.”
Neutralitatea a fost proclamată aproape în unanimitate, justificată printre altele şi de
neutralitatea Italiei. La două luni după Consiliul de Coroană regele Carol I murise.

În perioada epocii neutralităţii (1914-1916, capitolul al patrulea) ataşamentul

Românilor faţă de Franţa, prezent încă de la începutul secolului al XIX-lea s’a
accentuat în mod deosebit, la el contribuind în mod esenţial şi atitudinea
antiungurească a intelectualilor ardeleni.

Astfel, Aurel Popovici autorul cărţii “Statele Unite ale marii Austrii” (publicată în
1906 la Leipzig) cu un deosebit răsunet în Austro-Ungaria, fiind condamnată pentru
că a apărut în timpul celebrării milenare a Ungariei. Refugiat în România, după ce a
fost directorul jurnalului “Tânărul Român” (în 1900) din 1906, Aurel Popovici a
condus revista de mare prestigiu Semănătorul.

După începerea războiului mulţi politicieni români căutau să găsească formula cea
mai apropiată de interesele României. Astfel o mare sciziune s’a produs în partidul
conservator, Titu Maiorescu, Marghiloman şi alţii erau pentru neutralitate pe când
impetuosul N. Filipescu însoţit de M. Cantacuzino şi Barbu Delavrancea erau pentru
intrarea imediată în război contra Puterilor centrale. Cei trei întărind partidul
conservator-democrat, au pus bazele unei grupări numita “Acţiunea naţională”, unde
aveau loc întruniri care creau o atmosferă de nerăbdare şi febrăţ intervenţionistă
contra Austro-Ungariei.

De un prestigiu deosebit se bucura profesorul Nicolae Iorga, şeful partidului

naţionalist-democrat, între 1912 şi 1916, el a dominat tineretul universitar şi
elementele naţionaliste ale intelectualităţii româneşti.

Partizanii intrării României în război de partea puterilor centrale, se aflau adunaţi în

jurul lui P.P. Carp acesta considera pericolul rus mai mare decât politica de
maghiarizare a Românilor din Transilvania. Desigur P.P. Carp cunoştea bine opera lui
Danilevsky “Rusia şi Europa” în care afirma că Rusia nu aparţine Europei şi nici
civilizaţiei germano-romane.

Dominat de convingerile sale, Carp susţinea intrarea în război alături de Germania, şi

cu el mergeau intelectualii obsedaţi de dependenţa jumătătii din Moldova de Rusia,
adică Basarabia răpită în 1812. Pentru a sublinia opiniile sale jurnalul unde publica
P.P. Carp se numea “La Moldavie” director fiind Virgil Arion, vechi preşedinte al
Ligii Culturale constituită în 1892 cu ocazia procesului Memorandum-ului.

O altă personalitate aflată de cealaltă parte a fost Constantin Stere, rectorul

universităţii din Iaşi, director al Vieţii româneşti, revistă de mare prestigiu, şi el
implacabil adversar al Rusiei. De origine basarabeană, Stere a tras concluziile
revoluţiei din 1905, Rusia nu era în stare să mai susţină un război de lungă durată şi
oricând puteau să izbucnească forţe revoluţionare mai mari decât în 1905. Stere
reprezenta aripa stângă a partidului liberal, iar lui Brătianu îi convenea politic,
atitudinea lui anti-rusă.

Presa română era, în majoritate, pentru intervenţie. Ziarele Adevărul şi Dimineaţa

susţineau intervenţia imediată a ţării în război.

Dar serviciile germane reuşiseră să capteze o parte din presa românească,

cumpărându-le, ca Minerva şi Seara, altele erau direct subvenţionate de serviciul de
propagandă german, cel mai cunoscut fiind Ziua, condusă de scriitorul transilvănean,
Ion Slavici, un anti-rus din convingere. Considerat de opinia publică drept un renegat
şi un trădător, împotriva lui, Octavian Goga a scris un articol intitulat: “Un om e
mort: Ion Slavici”. În câteva pagini de antologie poetul de la Răşinari glorifică opera
literară, evocând conţinutul de emotivitate transilvană a operelor sale, dar în acelaşi
timp personajele lui, într’un moment decisiv al destinului românesc, sunt acuzatorii
lui făcându-l renegat.

Dar pe Brătianu îl îngrijora politica rusă care a obţinut din partea Angliei şi Franţei
dreptul de a ataca Dardanelele şi a cuceri Constantinopolul. Dar cum atacul direct
încă nu era posibil, ruşii sperau că prin succesul de pe frontul occidental vor obţine
ceea ce şi-au dorit de totdeauna. Drept urmare, cum ocuparea oraşului le părea sigură
de tot au început să plănuiască transformarea moscheii St. Sofia în biserică ortodoxă,
comentându-se - şi-au dus ample discutii -, crucea ce urma să fie pusă pe cupola
catedralei.

Privind harta după concesiile făcute de aliaţi, Rusiei, Marea Neagră apărea ca un lac
rus. Perspectiva luată, îi dădea dreptate lui Take Ionescu în ce priveşte Rusia ca
inamicul natural al României.

Iată o problemă viu dezbătută de istorici, şi să recunoaştem că pretenţiile ruseşti

asupra Dardanelelor şi Constantinopolului, acceptate de aliaţi, îi îngreuna misiunea
lui Brătianu, de a pregăti războiul împotriva Germaniei având Rusia drept aliat.

În luna Martie 1915, N. Filipescu considera public în broşura sa “Momentul

Lemberg” că Brătianu ar fi făcut o impardonabilă greşală neatacând Austro-Ungaria
în momentul când ofensiva generalului rus Brussilov ocupase Lembergul.

Să ne oprim puţin asupra acestui personaj, ne dă sfatul Pamfil Şeicaru. Sosit la Paris
pentru a-şi face studiile, defecţiunea lui Napoleon al treilea şi ocuparea Sedanului l-
au stăpânit emotiv ca pe orice bun francez. Din unele pasagii ale discursului ţinut de
de Flers la moartea lui N. Filipescu, reese că acest om îşi iubea în aceeaşi măsură - ca
un nebun -şi ţara sa dar şi Franţa, nimic nu îl definea mai bine decât propria-i
mărturisire: “Eu am avut în viaţa mea mai puţine idei decât sentimente şi eu am iubit
mai mult decât am gândit.”
El iubea sau ura ori aceste două sentimente excludeau analiza corosivă a spiritului
critic. Marele orator avea şi momente de ură manifestate cu o violentă ce caracteriza
de pildă portretul făcut şefului partidului liberal, D. Sturza care putea fi descoperit în
atlasul lui Lombroso printre cretinii lipsiţi de simţ moral.

Cauza mâniei sale era provocată de un bănuit lese-patriotisme fiindcă cel atacat a
avut indiscreţia să spună că Take Ionescu subvenţionează o şcoală din Braşov şi
anumite ziare ungureşti ar fi putut să susţie că politicianul sprijină acţiunea de
maghiarizare a Românilor.

Întradevăr Nicu Filipescu iubea sau ura mai mult decât ar fi gândit.

Discursul său în legătură cu momentul Lemberg era exact din punct de vedere al
strategiei militare dar el nu cunoştea lipsa de pregătire materială şi morală a Rusiei.

Generalul Denikin în cartea sa „Descompunerea armatei şi a puterii“ apărută în 1921,

arăta că deja în luna Oct. 1914 rezervele de muniţii ale armatei ruse, după un
comunicat al cartierului general, erau epuizate. În Aug. 1917, ministrul de razboi a
fost judecat ca responsabil de catastrofa militară, şi la prima vedere se punea
întrebarea cum acest ignorant în problemele militare, a putut fi timp de şase ani la
putere şi chiar să-şi exercite activitatea sa criminală. S’a constatat atunci că încă din
1907 creditele au fost aprobate de instituţiile competente dar banii s’au oprit la
comisia de apărare naţională decât la administraţia militară. Aceste toate le declara
fostul ministru de război, Soukhomlinov, marea tragedie a armatei ruse cu retragerea
din Galiţia se datora lipsei de cartuşe şi obuze.

De altfel soldatul rus ca şi întreg poporul arăta o gravă lipsă de patriotism dublată de
fatalismul caracteristic spiritului slav.

Deci, când în primăvara lui 1915 Nicu Filipescu judeca pozitiv ocuparea
Lembergului, greşea cum bine se vede, de unde îndoiala criticii carteziene proprie
gândirii lui Ionel Brătianu se cere a fi mult mai apreciată decât entuziasmul
sentimental manifestat de vajnicul orator, N. Filipescu.

Generalul Denikin se ocupă şi de Brussilov, eroul învingător de la Lemberg, îi face un

portret deloc măgulitor, stăpânit de angoasă şi tot timpul îşi închipuia că e urmărit de
trupe inamice şi numai slăbiciunile adversarilor nu au împiedicat producţiile
imaginaţiei lui Brussilov să devie dureroase realităţi. Dacă Românii ar fi intrat în acel
moment în război poate lovitura ce ar fi primit-o luptând alături de ruşi, nu ne-ar mai
fi permis să ne refacem forţele atât de repede, cum s’a întâmplat în 1917.

Oricât marele patriot român nu vroia să accepte situaţia mizerabilă a armatei ruse, ea
nu mai poate fi pusă, astăzi, de nimenea la îndoială şi în acest mod între 1900 şi 1914,
Rusia plătea scump ambiţiile prea mari incompatibile cu resursele imperiului ţarist.
În ce priveşte participarea României la război, Sazonov, ministrul de afacerilor
externe rus - în prima fază urmat de faza Sturmer - considera că neutralitatea
României asigura interesele Rusiei. În ce priveşte pretenţiile teritoriale româneşti
Rusia refuză să le satisfacă. Admiţând că Rusia îşi va atinge scopurile privind
Constantinopolul, între familia slavă a Balcanilor şi Rusia, România ar deveni o
piedică în calea ajungerii la ele. Politicianul rus nu uită să amintească ostilitatea
Românilor faţă de imperialismul rusesc.

Resentimentul Rusilor privind România, puţin estompat de Sazanov în “Anii fatali”, a

fost confirmat de contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei la Bucureşti, în
cartea sa “Confesiunile unui bătrân diplomat”.

În drum spre România Saint-Aulaire se opreşte la Saint-Petersburg, unde Maurice

Paleologu ambasadorul Franţei îl informează asupra punctului de vedere rusesc în
legătură cu intrarea în război a României.

A doua zi la dejun îl întâlneşte pe Sazanov şi l-a impresionat - deşi a fost prevenit -

ura şi dispreţul cu care îi vorbea de Români. Amintindu-i că aliaţii în Martie 1915, au
semnat declaraţia prin care recunosc stăpânirea de către Ruşi a Dardanelelor şi
Constantinopolului dar în acest caz devenea o necesitate anexarea României, la
sfârşitul războiului.

Sosit la Bucureşti Saint-Aulaire se întreţine cu Ionel Brătianu care-i vorbeşte de

situaţia grea în care-l pun, prin atitudinea lor, ruşii: “Cum voiţi dvoastră ca eu să mă
oblig să intru în război pentru a ajuta Rusia ca să cucerească Constantinopolul, ceea
ce înseamnă a ne încercui, atunci când ne tratează de inamici - sau cel puţin de
suspecţi - încât ne retin până şi materialul de război pe care Franţa ni-l trimite?”

Însfârşit, după lungi tergiversări datorită atitudinilor ruşilor, s’au fixat, într’o
Convenţie militară, următoarele condiţii: “Deschiderea ostilităţilor de români va fi
precedată cu o săptămânăţ, de o ofensivă franceză pornind din Salonic (Grecia);
Rusia se angajează să continue ofensivele pe tot frontul şi va trimite trupe în
Dobrogea pentru apărarea contra bulgarilor. România va trebui să primească trei sute
tone de material de război pe lună.”

Aliaţii garantează integritatea teritorială a României acordându-i carte albă pentru a

anexa Transilvania, Bucovina şi Banatul. România se angajează să declare război
Austro-Ungariei şi a o ataca cu toate forţele sale.

Tratatul de alianţă şi Convenţia militară au fost semnate la 17 Aug. 1916, termenul de

execuţie şi declararea războiului va avea loc până cel târziu la 28 Aug. 1916.

Şi contele Saint-Aulaire recunoştea mai târziu cu amărăciune: “Toate aceste clauze,

înafara celor impuse ca obligaţii românilor, au fost violate”.
Reacţia ruşilor a fost curioasă, după ce au fost împotriva ca România să intre în
război, acuma şi-au însuşit condiţiile cuprinse în Convenţia militară, probabil din
cauză că Sazonov a fost înlocuit cu Sturmer iar politica noului guvern era influenţată
de pacea separată cu Germania, susţinută şi de ţarină.

În drum spre România generalul Berthelot, în fruntea unei misiuni militare franceze
se opreşte şi în Rusia unde la Saint-Petersburg a fost primit în audienţă de tar, de şeful
guvernului rus şi de generalul Alexeiev, şeful de stat major, general al armatei.
Preşedintele Consiliului, Sturmer nu căuta să-şi ascundă defetismul cu un ton de
trădare şi de pace separată. Cât priveşte pe generalul Alexeiev i-a vorbit în treacăt de
români că ei ar trebui să se apere nu în Carpaţi ci pe Siret, Valahia se va evacua iar
Moldova se va apăra, ca şi vârf al Rusiei meridionale. Saint-Aulaire vede în aceste
recomendaţii primul indice referitor la existenţa unui plan secret de împărţire a
României, negociat în plin război între statele majore rus şi cel german. Cu ocazia
preluării puterii de bolşevici în Oct. 1917, s’au publicat primele documente privind
arhivele ruseşti în relaţiile internaţionale. Luându-se în vedere şi mărturiile gen
Denikin, apare ca real rolul jucat de călugărul Rasputin în politica rusă, datorită
influenţei asupra familiei ţarului, în primul rând a reginei, deoarece îi liniştea durerile
ţareviciului suferind de hemofilie.

Rasputin fiind adeptul păcii separate cu nemţii, a înrâurit nefast politica Rusiei ţariste
ajungând să-şi promoveze oamenii, astfel îl sprijinăpe Sturmer să fie numit ministru
de externe, ca apoi să-i ia locul de prim-ministru lui Goremkine. La acesta din urmă,
deşi omul lui Rasputin, i s’a evocat vârsta prea înaintată, deşi a contribuit la
înăbuşirea revoluţiei din 1905 şi s’a împotrivit reformelor propuse de Stolypine. De
fapt, Sturmer, cum nu s’a evidenţiat în funcţiile ocupate anterior, era un simplu
executant fără discernământ. Împărăteasa se arăta convinsă că Sturmer era cel mai
potrivit, odată ce el a fost ales de “amicul” fidel care se ruga pentru familia imperială,
desigur e vorba de Rasputin.

Denikin relatează următoarea întâmplare: plimbându-se cu Alexeiev într’o gradină,

ţarina încercă să-l convingă pe general că atitudinea lui faţă de Rasputin e nedreaptă,
acesta fiind un sfânt, astfel că ar trebui să-l lase să viziteze marele cartier pentru a
binecuvânta armata. Fiindca Alexeiev nu a fost de acord cu apariţia călugărului la
cartierul general, a trebuit să-şî dea demisia. Ţarul reacţionase ca de-obiceiu, când i
se raporta ceva împotriva lui Rasputin, se uita la interlocutor cu o privire
impenetrabilă şi raspundea sec: “Eu îl stiu”, nici un cuvânt mai mult.

Rasputin şi partizanii săi au ajuns să-l influenţaue pe ţar să-l demită pe marele duce
Nicolae din funcţia sa de şef al armatei şi să se mute el la Moghilov. Nicolae al doilea
nu admitea idee unei păci separate şi nici trădarea aliaţilor.

Dar cea mai surprinzătoare apariţie este cea a generalului Soukhomlinov, ca ministru
de război, tot ca şi creatură a lui Rasputin. Cunoscându-se incompetenţa sa, însfârşit a
fost dusă la lumină scrisoarea prin care el răspundea francezilor că Rusia nu avea
nevoie de nimica, fiind amplu echipată pentru un război de lungă durată şi asta în
vreme ce soldaţii ruşi pe frontul polonez trebuiau să se predea din cauză că nu aveau
muniţii de luptă.

Deci, Soukhomlinov e înlocuit cu Polianov, un liberal, adversarul lui Rasputin, dar

după numai un an a fost înlăturat de la putere.

Iată situaţia politică a Rusiei între anii 1914 şi 1916, când fiecare şef de guvern era
omul de încredere al lui Rasputin, care sub protecţia puternică a împărătesei era
partizanul păcii separate.

În ontinuare Pamfil Şeicaru citează mărturia lui Constantin Diamandy, ministrul

României la Petersburg, cel ce a semnat în numele României în Dec. 1915 acordul
secret cu Rusia, Marea Britanie şi Franţa prin care România se obliga să intre în
război alături de aliaţi împotriva puterilor centrale, în luna August 1916, cu toate
avantajele teritoriale consimţite României, după victoria comună.

Astfel, Diamandy relatează despre o vizită total nepotrivită pe care i-a făcut-o primul
ministru Goremkine, dându-i sfatul că e spre binele României să nu intre în război.
Cauzele ţin de poltica internă rusă, un străin nu le-ar putea înţelege. Dacă acelaşi
Goremkine i-a rugat pe japonezi să întârzie trimiterea armamentului comandat şi
plătit de ruşi, asta însemna, nu era greu de înţeles, că ruşii se aflau în pragul încheierii
armistiţiului cu puterile centrale.

Poate din această cauză Goremkine a fost înlocuit, Sturmer căuta să satisfacă
sensibilitatea naţională a ruşilor. Socoteala era următoarea: cum România ca intra în
război iar Rusia va capitula, la conferinţa de pace se va face următoarea propunere de
împărţire: Austria va anexa Valahia, Rusia Moldova şi Dobrogea Bulgarii până la
oraşul Mangalia, desigur în caz că Germania va câştiga războiul.

În tot acest timp lui Brătianu înştiinţat de Diamandy, în legătură cu situaţia din Rusia,
nu îi era prea uşor să ieie o decizie. Dar totuşi necunoscând prea bine influenţa lui
Rasputin, nu-i venea să creadă că ţarul Nicolae al doilea va trăda pe aliaţi, ceea ce era
adevărat doar după arestarea lui a fost posibilă încheierea păcii separate.

Pamfil Şeicaru scrie că ţarul Rusiei, poate nu-şi iubea decât propriul fiu, de unde vom
pricepe din ce cauză nu putea să-l alunge de la curtea sa pe cel ce avea o influenţă
atât de binefăcătoare asupra ţareviciului căci nimeni până acuma, oricâte rele au pus
pe seama călugărului, nu au negat efectul calmant ce-l avea asupra bolnavului, din
clipa în care intra în camera lui. Se ştie, hemoragiile intraarticulare, de care suferea
fiul ţarului erau tare dureroase ori Rasputin fie prin hipnoză sau datorită unui mijloc
terapeutic cunoscut de el în Siberia îndepărtată, indiferent de acest aspect, îl liniştea
acolo unde medicii se arătau neputincioşi. Protecţia împărătesei arătată călugărului
aparţinea unei mame disperate, ea a ajuns să-l considere pe Rasputin un sfânt, şi ţarul
ca tată nu putea să nu fie mai îngăduitor cu un om care-i aducea alinarea fiului său,
mai ales că a putut să se convingă de nenumărate ori că Rasputin în relaţia sa cu
ţareviciul nu era un impostor ci efectul său sedativ era o realitate incontestabilă.

Din această cauză, ţarul Nicolae al II socotit o fire slabă cu înclinări mistice, a arătat
o îngăduinţă de neiertat lui Rasputin, nu s’a împotrivit măsurilor luate de ţarină sub
influenţa sa, pe unele le-a urmat chiar el, dar sigur la una nu a renunţat, aceea de a
încheia pacea separată trădându-i pe aliaţi, credem că din această cauză nu mai după
ce nu a mai existat influenţa lui la conducerea Rusiei, actul a putut fi realizat.

Se ştie că nemţii supăraţi că pacea separată cu Rusia se tot amâna sine die, pentru a
obţine acest armistiţiu, generalul Ludendorff l-a trimis pe Lenin în Rusia, cu
promisiunea acestuia de a încheia pacea separată, imediat. A fost o mare miopie din
partea nemţilor, au judecat doar până la lungul nasului lor, nu-i interesa viitorul
Europei, urmărită de spectrul comunismului internaţional. De altfel, într’un moment
crucial al războiului civil din Rusia, navele engleze au refuzat să-i ajute pe albi, astfel
că s’au grăbit să părăsească portul Petersburgului pe cale de a deveni Leningrad.
Judecata englezilor era şi ea strâmbă: le era mai teamă de o Rusie puternică,
democrată decât de una bolşevică, retrasă pentru mult timp între graniţele ţării lor. Pe
una din navele trădătoare se afla Winston Churchill, pe atunci colonel în marina
engleză.

Revenind la frontul francez se ştie că el se afla într’o situaţie foarte

grea, din care putea oricum să se simtă mai uşurat de atacurile germane, dacă
România va deschide al doilea front obligând pe nemţi să-şi concentreze o parte din
armată acolo, aşa cum s’a şi întâmplat.

Intrând în război guvernul român accepta riscul unei păci separate a Rusiei, iminentă
cum o demonstra haosul politic şi social în care se afla orânduirea ţaristă. Din toate
punctele de vedere, soarta României rămânea legată de cea a Franţei, nu mai că ea era
amestecată într’o bătălie dusă pe viaţă şi moarte, fiindu-ne foarte depărtată, geografic.
Totuşi, mai mult ca oricând, Brătianu, spiritiual, se apropiase de tinerii studenţi din
1848 şi mai târziu, ascultătorii exaltaţi ai lui Jules Michelet şi Edgar Quinet,
convingerea tuturor era că numai prin concursul Franţei se va putea realiza, Dacia
Traiană, eliberată, în sfârşit de sub ocupaţia maghiară.

Caracterizând noua deşteptare a României, Nicu Filipescu îi spunea, atunci, lui de

Flers: “Sper că în toate aceste evenimente, ţara mea va fi demnă de trecutul ei, de
Istoria sa, de aliaţii săi. Dacă ea are câteva clipe de ezitare şi incertitudine nu vă
grăbiţi de a o blama. Iartaţi-o, căci în ciuda defectelor pe care ea poate să le aibe şi,
ale erorilor pe care l-ea putut comite, România are, cel puţin acest merit: ea adoră
Franţa.”

Şi mai jos: “Nemţii s’au ocupat mult de noi, în timp ce voi ne-aţi cam neglijat puţin ...
Ei au ajutat cu capitalurile şi metodele lor explorările noastre petrolifere şi comerţul
nostru de cereale. Ei ne-au făcut să câştigăm sume mari de argint. N’a servit la nimic
… E ţaravoastră care ne-a rămas, amanta inimii!”

Ori în politică marele ziarist consideră că sensibilitatea pe care au arătat-o politicienii

români Franţei, nu ar fi trebuit să joace nicun rol, rostul ei într-o acţiune e total
nejustificat, atâta timp cât nu poate să slujească unor interese, bine stabilite, şi fără
legatură cu angajamentul nostru sentimental. De pildă în 1939, România a acceptat
garanţiile Franţei şi Angliei, care în acea vreme nu mai valorau, mare lucru. Tot pe
atunci Gr. Gafencu a fost primit în audienţă de Hitler, ca ministru de externe român,
iar convorbirea respectivă a fost publicată de el în cartea: „Ultimele zile ale Europei”.
Din ea aflăm că Hitler era gata să ne deie garanţiile germane cu condiţia ca Românii
să nu participe alături de Uniunea Sovietică la planul guvernanţilor de la Londra, care
ameninţă existenţa Reich-ului său, încercuindu-l.

Am dezbătut pe larg această problemă dar acum se poate constata cât de greu se poate
plăti o politică sentimentală, odată ce am acceptat în 1939-1940 garanţiile franceze
lipsite de orice valoare, din cauză că Franţa este amanta inimii noastre şi am refuzat
garanţiile nemţilor, faţă de care ar fi trebuit să ne lege interesele. Ţării oricât nu eram
în raport sentimental cu ei.

Cu această ocazie să ne amintim de Principele lui Machiavelli în care omul politic

urmându-şi propriile interese, nu rar poate să fi lipsit de cele mai elementare scrupule,
scopul scuzându-i cele mai murdare mijloace.

În 1916 România nu a putut avea o orientare diferită de cea a Franţei. Se căuta

împlinirea complexului sentimental cu cel mai interesat calcul, socotit sub acţiunea
celui mai rece intelect.

Decizia din August 1916, avea şi un caracter emotiv, determinat de politica de

maghiarizare a Budapestei, după dictonul că Ungaria va deveni maghiară sau nu va fi
deloc. La 5 Decembrie 1966, subliniază autorul nostru, deci la 48 de ani după unirea
Transilvaniei cu România, Kadar, şeful partidului comunist ungar, cere revizuirea
tratatului de la Trianon, fiind convins că rusii îl vor susţine, ca în 1940 pe Horty,
Hitler.

Credem însă că în August 1916, România condusă de Ionel Brătianu nu a luat o

simplă hotărâre sentimentală, confirmându-l pe N. Filipescu, marele patriot, ci timp
de 2 ani a avut răgazul suficient să analizeze lucrurile în aşa fel încât până la urmă
îndoiala carteziană să fie învinsă de toate argumentările nobilei raţiuni.

De altfel acest aspect l-a subliniat şi Pamfil Şeicaru, numindu-l pe Ionel Brătianu, un
mare om de stat, Cavourul României.

Orientarea spre Franţa în primul război mondial a fost cea justă, raţiunea s’a
armonizat cu reacţia sentimentală şi cu factorul emotiv de unde realizarea României
Mari în graniţele ei fireşti, dela Nistru până la Tisa. De altfel întreaga activitatea a lui
P. Şeicaru demonstrează o unică voinţă şi energie pusă în slujba raţiunii care scrie cu
inima dar numai în acest complex de o unitate perfectă, a cugetării adevărului.

Tragedia României din aprilie 1939 a constituit-o dominarea simplă unilaterală a

complexului sentimental, acestuia motivarea raţiunii politice a fost ca inexistentă.

Adică avem siguranţa că dacă am fi avut parte de un Ionel Brătianu la cârma ţării în
1939, el nu ar fi procedat ca şi Carol al doilea, de altfel orice paralelă între cei doi
jigneşte memoria lui Ionel Brătianu, cel ce după ultima escapadă amoroasă a lui
Carol, l-a convins pe Ferdinand să-i întoarcă spatele pentru totdeauna, retrăgându-i
dreptul de a mai fi prinţ moştenitor al României. Deci dacă ar fi trăit Ionel Brătianu,
Carol nu s’ar fi întors în ţară aşa cum a făcut-o şi astfel nu ar fi putut târâ România în
prăpastia pe care i-a deschis-o.

Cred că aceste lămuriri ar avea asentimentul maestrulului nostru, politicianul pentru a

avea o justă atitudine trebuie să fie om în posesia celor trei facultăţi ale conştiinţei
sale căci întrebuinţarea raţiunii fără sentiment şi voinţă este una goală, lipsită de
omenie, cum i s’a întâmplat lui Hitler, devenit ca dictator sclavul unei ideologii
bazată pe o raţiune lipsită de cuprins, telul ei, în ultimă analiză, fiind crima.

După ce trecem de capitolul (5) “Românii şi Maghiarii” şi de (6) “În loc de federaţi:
Dualismul” ne vom opri la capitolul al şaptelea: 14 August 1916: România declară
război Austro-Ungariei”.

Desigur decizia nu era uşor de luat mai ales că printr’o experienţă seculară exista o
temeinica teamă faţă de Rusia. În 1912 cu ocazia aniversării a o sută de ani de la
răpirea Basarabiei ministrul Instrucţiei publice ruse, Leo Casso, a publicat o lucrare
comemorativă “Rusia la Dunare” unde descrie politica de expansiune imperialistă
rusă, în Balcani până la marea Egee. Singurul obstacol în calea ruşilor, era poporul
neslav român. (De-aici se poate deduce că Mihai Roller trimis dela Moscova de
Stalin, declarând originea slavă a poporului român, nu urmărea o simplă problemă
istorico-filologică ci căuta să ne pregătească asimilarea în masa mare a popoarelor
slave, de unde nu e greu să admitem că se urmărea sovietizarea viitoare a României.
Ori, fiindcă asta lovea în interesele conducătorilor comunişti, din întâmplare şi ale
poporului român, a urmat o rezistenţă fermă contra fenomenului de asimilare
rusească, se contesta, în acelaşi timp şi teoria lui Roller. Însfârşit respectivul
falsificator a căzut de la putere dar din păcate s’au păstrat modificările ortografice
introduse de misitul moscovit (scoaterea apostrofului) deci încăodată putem vorbi de
lenea proverbială a intelectualului român, obişnuit să se mulţumească cu ceea ce cade
de la masa stăpânilor lui, păstrându-le ca pe un mit marile erori săvârşite, cum este în
acest caz mutilarea limbii, române de cultul căreia se pare că nimeni nu are grijă, în
România, de astăzi.
Deci chiar din 1912 se consolidase în mintea unor politicieni ideea că românii vor
trebui să lupte alături de nemţi împotriva Antantei unde se află şi Rusia.

Mai mult, regele Carol I rămase credincios Germaniei, deci Puterilor Centrale,
conform înţelegerii din 1883, era aliatul monarhiei habsburgice şi Germaniei.

Astfel, în 1911 dăduse o audienţă ziaristului Steed, cu o durată de trei ore, în care
regele român îşi expusese, fără nicio reticenţă ideile germanofile, publicate în Times,
după moartea sa, de acelaşi Steed, în Sept. 1914.

A doua mărturie aparţine celebrului A. Tardieu, despe acesta prinţul Bülow spunea că
sunt şase puteri în Europa, a şaptea este Monsieur Tardieu. Audienţa a avut loc în
primăvara anului 1914 şi fiindcă viitorul Preşedinte al Consiliului de miniştri francez,
susţinea, în caz de război, Germania va ieşi învinsă, observă nervozitarea crispată a
bătrânului Hohenzollern strângând în mod dureros cu mâinile marginea mesei care-i
despărţea.

Într’o audienţă din 1911, acordată de rege lui Gh. Moroianu unul din animatorii
Memorandumului, Carol îi declară că România trebuie să-şi regleze conturile cu
Rusia, pe când ulterior după terminarea războiului, Germania va interveni asupra
Austriei punând problema Transilvaniei. Lucru, bine subliniat de P. Şeicaru, iluzoriu,
odată ce Germania nu s’a interesat de problema Transilvaniei şi a maghiarizării
popoarelor, în primul rând a românilor. Din contră, tocmai în problemele respective
Germania, a dat mână liberă de acţiune Austro-Ungariei. La urma urmelor
persecuţiile din partea ungurilor se bazau pe forţa politică şi militară a Germaniei.

Regele Carol acceptase neutralitatea Ţării pe care el o considera provizorie, nu va

trebui să fie păstrată până la sfârşitul războiului, atâta era de convins de victoria
Germaniei.

Astfel că moartea regelui în vara anului 1914 a fost un bine pentru politica lui
Brătianu, care-şi câştiga libertatea de acţiune, scăpând de un balast nemaipomenit de
greu.

Desigur sub presiunea venită din exterior şi cu atât mai mult din interior, Brătianu
declară război Austro-Ungariei. În aceeaşi zi (14 August 1916) N. Filipescu publică
în Epoca un articol, rezumând starea de spirit a României: noi luptăm cu ură contra
ungurilor, cu indiferenţă faţă de austrieci şi cu regret împotriva Germaniei.

În 14 August 1916, menţionează P. Şeicaru, armata română se găsea în inferioritate,

mai ales în ce priveşte muniţia; Ţara n’avea industrie de armament şi ea era până în
1914 procurată de Germania şi Austria conform tratatului din 1883. Deci, din
momentul intrării în război aprovizionarea armatei române depindea de aliaţi, în acest
sens se îndreptau negocierile lui Brătianu, dar cum armamentul venea pe calea
Rusiei, aceasta din rea credinţă, sechestra materialul şi în cel mai fericit caz, ceva mai
ajungea şi la destinaţie, adica în posesia românilor.

Între 15 Iulie până în 2 Februarie s’au dus lupte crâncene pe frontul francez pentru
cucerirea forturilor Verdun, Douaumont, Vaux când se înfruntau trupele aproape
continu, de la obraz la obraz, tranşeele arătau în bună parte şterse, astfel că răniţii, sub
bombardamentele ce nu încetau, aveau puţine şanse să fie transportaţi în spatele
frontului. La faţa locului, prezenţa marilor monumente adăpostind oasele celor căzuţi
la datorie, poartă şi azi mărturia necruţătoarelor atacuri survenite de-o parte şi de alţa,
cu o îneverşunare rar întâlnită. In aceeaşi zi, se putea întâmpla ca de mai multe ori
acelaşi fort să fie cedat şi recucerit fie de francezi fie de germani, situaţia forţelor
aruncate în luptă era, vizibil, de egalitate.

Tocmai fiindcă pe frontul francez bătăliile se ţineau lant, intrarea României în război
ducea la o slăbire a inamicului, nemţii fiind ocupaţi cu frontul deschis în Carpaţi,
ceea ce va degreva întrucâtva pe francezi, mai mult contribuia la prelungirea
războiului pe care generalul german Ludendorff o privea cu multă îngrijorare,
precizând: “Dacă războiul se va prelungi, înfrângerea va fi inevitabila.”

În vara anului 1916 când România intrase în război, armata rusă se afla de mult în
derută, fiind mai mult atentă la rezultatele încheierii păcii de către Sturmer (prim
ministru şi ministru de externe rus) cu von Yagow din partea nemţilor.

Desigur, războiul din Manciuria şi revoluţia din 1905 n’au dat răgaz suficient ca
armata rusă să se refacă, mai ales datorită corupţiei clasei conducătoare, care precum
am văzut şi-au trimis soldaţii pe front înarmaţi doar pentru un interval de patru luni.
Am constatat efectul ei dezastruos când, demoralizată, începând din 1915, armata
ţaristă se retrăgea de pe poziţiile cucerite, curentul încheierii păcii separate cu puterile
centrale, era întărit de ţarină, prin prezenţa lui Rasputin la curtea imperială. Acest
călugăr avea puterea de a calma durerile ţareviciului, suferind de hemofilie, de unde
împărăteasa în continuare îl considera drept un sfânt.

România intrase în război tocmai când voinţa Rusiei de a numai continua lupta era în
toi şi asta urma să fie fatală armatei noastre.

Pe frontul nordic armata română străpunse Carpaţii intrând în Transilvania în

unsprezece puncte. Înarmaţi cu o tactică de învăluire originală şi cu o stare psihică
mai mult decât bună, ocupaseră, la 29 August 1916 Braşovul, iar pe valea Jiului, la 19
August, Petroşanii. Pe linia Cerna-Jiu românii plecând de la Orşova se aflau înaintea
Sibiului şi au atins la nord Miercurea Ciucului. A doua armată română trebuia să
înainteze pe cursul mijlociu al Mureşului, pe linia Aiud-Tg. Mureş, obiectivul
principal fiind ajungerea în Munţii Apuseni, vatra Moţilor, urmaşii dacilor. În aripa de
nord a armatei române, era a 9-a armată rusă care venind pe linia Cârlibaba-Dorna,
trebuia să cadă în spatele armatei austro-ungare dar s’a limitat la o acţiune slabă,
impresionând prin inactivitatea ei.
Pentru a rezista în Dobrogea atacurilor germano-bulgaro-turceşti, Brătianu a cerut
Rusiei o armată de 200.000 de oameni dar ei au ripostat trimiţând câteva unităţi fiind
convinşi că bulgarii nu-i vor ataca. De unde participarea ruşilor la marele atac
duşman dirijat de Mackenzen a fost una slabă, retrăgându-se la primul atac şi
refuzând să răspundă la ofensiva adversarilor.

Desigur de vină erau şi negocierile de pace duse de Sturmer şi Yagow dar pe lângă
asta imperialismul rusesc nu putea să sprijine un stat independent şi puternic. Din
toate punctele de vedere înfrângerea României era o necesitate.

Dar aşa cum scrie Saint-Aulaire, din păcate înainte cu o săptămână de intrarea
României în război, trupele generalului Sarrail trebuiau să sosească din Salonic dar
din cine ştie ce motive nu s’au urnit din loc, nici după ce-au primit ordine de sus, în
următoarele zile. Prin ajutorul francez, românii ar fi atacat pe bulgari şi astfel nu s’ar
fi putut organiza lovitura de la Turtucaia. Şi dacă mai punem la socoteală inactivitatea
armatei ruse care dădea concursul armatelor duşmane să lichideze pe români, avem
cauzele majore ale înfrângerii, neuitând nici insuficienta echipare şi pregătire de
război a soldaţilor români.

Poporul îi făcuse generalului lipsit de cuvânt, haz de necaz, un cântec: Oh, Sarrail,
Oh, Sarrail,/ Noi ne batem/ Şi tu te odihneşti./

După dezastrul de la Turtucaia, la câteva zile, moare Nicolae Filipescu. Robert de

Flers ne descrie ultima lor întâlnire: “ Era a doua zi după dezastrul de la Turtucaia. El
era întins pe un chaise-longue, plasat transversal la piciorul patului său, îmbrăcat
într’o cămaşă largă de dormit, care întredeschisă lăsa să se vadă gâtul muşchiulos şi
înclinat de luptător obosit. Avusese în cursul nopţii o lungă sincopă. Abia respirând
îmi vorbea cu o deosebită încetineală. - “Am fost foarte neliniştit astă-noapte”, îmi
spuse el. „Da, totuşi acuma dimineaţa, vămerge mai bine.” “- Dar nu de mine e vorba
şi adăogă foarte încet -, (confidenţial): Turtucaia.”

În timpul convorbirii, Filipescu îşi lăsase biata mână cu venele umflate, pe o hartă a
României deschisă pe genunchii săi. Ades o mângâia ca pentru a o linişti şi a-i da din
nou putere. După câteva momente degetele lui crispate rătăceau pe frontierele ei, ca
pentru a reduce la maxim riscurile datorate situaţiei României.

Mâna lui rămase desfăcută pe patul său până la ultima lui suflare şi când el încetă să
mai trăiască, mâna sa deja rece se odihnea incă pe ea. Era harta ţării sale. Un luptător
pentru Transilvania cădea doborât de catastrofa militară de la Turtucaia”.

Nu putem adăoga decât că în acest mod moare un erou al Patriei, cum sigur a fost
Nicu Filipescu.

Contele de Saint-Aulaire a lăsat mărturia unei întrevederi cu Ion Brătianu, avută loc
în acele zile de mare tristeţe şi doliu naţional. După ce-l asigură că-l preţuieşte pentru
tot ce face în interesul României ca ministru al Franţei la Bucureşti, în continuare cu
o violenţă ce nu o credea posibilă la acest om, îi mărturiseşte că a aşteptat Rusia să-l
trădeze dar nu membrii Antantei şi în deosebi, Franţa. Totul se petrece ca şi când
României i s’a rezervat rolul calului picadorului care urmează să fie eventrat cu
răceală, pentru a zdrobi rezistenţa taurului. Şi mai adaogă, cu dreptate, că a fost
informat că Anglia a fost ostilă expediţiei lui Sarrail de la Salonic spre România.

Regele Ferdinand a intervenit direct pe lângă ţarul Nicolae, având în vedere situaţia
gravă din Dobrogea, îi cerea ajutorul real la care de altfel s’a angajat. Intervenţia
ţarului s’a lovit de opoziţia generalului rus Alexeiev, după el situaţia de pe frontul din
Galiţia e atât de grea încât nu poate trimite soldaţi în Dobrogea, românii să se
mulţumească cu trupele şi talentul comandantului Zaioncikovschi şi se înţelege şi pe
armata proprie. În virtutea acastor idei, de totală părăsire a României de către aliaţii
lor ruşi, va fi redactat şi răspunsul ţarului Nicolae, al doilea trimis regelui Ferdinand.

Pentru a lua măsuri în privinţa frontului de sud condus de români împotriva nemţilor
şi aliaţilor lor, generalul Iliescu şeful marelui Cartier General, după ce s’a sfătuit cu
generalii săi a acceptat propunerea generalului Averescu să se renunţe la frontul de
nord şi să se reorganizaze o acţiune decisivă în sud. În acest mod în 19 Septembrie
ofensiva pe frontul de nord a fost definitiv oprită. Operaţia militară propusă de gen.
Averescu s’a numit manevra de la Flămânda.

Planul era ingenios, şi, era de părere autorul nostru, cu toată ploaia torenţială care a
inundat sectorul de trecere, ar fi reuşit dacă armata a 9-a germană n’ar fi pornit
ofensiva în Transilvania încât comandanţii au dirijat într’acolo diviziile necesare
pentru efectuarea operaţiei “Flămânda”.

Oricum, deşi învinşi, forţele inamice nu au slăbit voinţa de luptă a soldaţilor români,
şi bineînţeles nu s’au lăsat influenţaţi de anarhia ce stăpânea în rândurile ruşilor.

Să reţinem cele scrise de contele de Saint-Aulaire, participant cu multă tristeţe la

tragedia poporului român, abandonat: “România, cu toate teribilile încercări pe care i
le-a adus întârzierea pe timp de doi ani a ofensivei noastre la Salonic, nu ne rămâne
mai puţin credincioasă. Poporul român este un adevărat gentleman colectiv. Când eu
spun popor, nu exclud guvernul şi înaltele clase. Dacă a fi gentleman, este chestiune
de onoare şi mai ales de a-şi ţine promisiunea-si chiar mai mult decât promisiunea sa-
guvernul român este un supergentleman, căci exact în August 1916 a venit la
întâlnire, ţinându-şi mai mult decât promisiunea, cu toate că a rămas singur, după
defecţiunea aliaţilor săi. El aparţine nobleţei înalte dacă nobleţea constă a avea mai
mult datorii decât drepturi.”

În concluzie, în Dobrogea, ruşii au format un corp expediţionar foarte slab, atât din
punctul de vedere al numărului cât şi al valorii combative. Cea mai activă a fost
divizia sârbă, luptând cu pasiune împotriva bulgarilor.
Generalul rus Zaioncikovschi dându-şi seama că i s’a dat formal conducerea unui
corp expediţionar în Dobrogea, sub a cărui mască s’ar putea urzi cine ştie ce secret şi-
a dat demisia: “Eu înţeleg foarte bine”, scrie el lui Alexeiev, şeful statului major rus
“eforturile voastre de a mă trimite cu o anume trupă în România, dar convingerea
mea este că un corp de armată ca cel pe care l-am comandat va pune într’o postură
tare urâtă, Rusia.” Generalul Alexeiev refuză demisia şi-atunci Zaioncikovschi trimite
ţarului o telegramă cu un text care pune în adevărata lumină colaborarea rusă: “Am
impresia că al 18-lea corp şi eu însumi, suntem “oase” aruncate României pentru a o
determina să se alinieze alături de Antantă. Aşadar să facem o cruce pe aceste oase şi
să ştergem acest corp din rândurile armatei ruse.”

ACESTA E ADEVĂRUL! scrie Pamfil Şeicaru, enunţat de un înalt comandant al

armatei ruse, explicând colaborarea în contra timp a generalului rus pentru a
compromite campania din Dobrogea.

În continuare, trupele româneşti ale celei de a noua divizii a rezistat eroic pe linia
Cerna-Vodă-Constanţa dar prin presiunea forţelor bulgare şi nemţesti a abandonat
poziţia.

Retragerea s’a făcut spre Delta Dunarii, iar în retragere soldaţii ruşi se transformaseră
în bande devastatoare, incendiind şi tâlhărind satele Dobrogei. Când au ajuns prin
Brăila şi deltă la Odesa, apărată de comandamentul rus, bineînţeles Zaioncikovschi a
fost înlocuit cu generalul Zaharov. Ca dovadă a moralului scăzut al trupelor ruseşti
autorul redă următorul ordin de zi semnat de general, nr. 1 din 17/30 Oct. 1916, în
numele “Comandamentului armatei dunărene: “Ordon ca fuga ruşinoasă să înceteze
imediat. Noi suntem trimişi aici să ne batem, dacă nu şi pentru a învinge şi nu pentru
a constata care fuge celmai repede. Eu am luat măsuri ca mitralierele şi artileria să
tragă asupra fugarilor. Şefii care nu-şi vor face datoria, fără deosebire de grad şi de
situaţie vor fi trimişi la Curtea marţială. Soldaţii nu trebuie să urmeze mişcarea
strategică a ţăranilor care pleacă împreună cu avutul lor. Maiestatea sa ne-a trimis aici
să învingem şi nu pentru a economisi sângele nostru, sau cel al inamicului. Tot
înainte! Dumnezeu nu e cu fricoşii şi lasii.”

Ordinul oglindeşte capacitatea necombativă a trupelor ruse la sfârşitul lui Octombrie

1916.

Obiectivul, imediat după cucerirea Dobrogei, al lui Mackensen, era capitala

României, în acest sens organiza trecerea Dunării.
 Capitolul al VIII-lea:
Luptele pentru apărarea Carpaţilor

În Octombrie 1916, frontul românesc a devenit punctul central, esenţial al războiului

european. După pierderile suferite în Dobrogea, generalul Falkenhayn, comandantul
armatei a noua germană, îşi propusese să forţeze trecătorile Carpaţilor, astfel să
faciliteze trecerea Dunării de către Mackensen. Misiunea sa era limitată la Carpaţii de
sud, pe când arhiducele Carol de Habsburg comanda trupele austro-ungare care
trebuiau să atace Carpaţii Moldovei şi să intre în valea Siretului, trecând prin valea
Trotuşului şi prin Tg. Ocna.

Armata germană n’a putut repurta succesul scontat deoarece li se

opunea de către români o rezistenţă dârză, însuşi corpul zis alpin,
german respins din munţi nu se putea menţine în defileul Oltului.

Cu această ocazie Pamfil Şeicaru scrie, că armata română făcând parte înainte din
Tripla alianţă era pregătită să lupte împotriva Rusiei deci nu poseda deloc forţe
alpine, în 1916 nu aveau nici o baterie de artilerie de munte. Şi totuşi în regiunile de
munte, românii au dat dovadă că stăpânesc instrucţia specială a războiului în munţi,
moştenire milenară a unui popor care a trebuit să se apere retrăgându-se în munţi, în
decursul zbuciumatei sale istorii.

Acest adevăr i-a inspirat poetului Aron Cotruş minunata poezie Ai noştri sunt aceşti
munţi, publicată în volumul Mâine, 1928.
Cităm un fragment:

Ai noştri sunt aceşti munţi

pietroşi, mănoşi, cărunţi
căci noi ne-am căţărat pe ei spre cer,
noi le-am deschis adâncurile de aur şi de fier
şi-am suferit prin ei pe ploi şi ger ...

şi să zăbovim mai mult asupra versurilor, închinându-ne Celor ce nu mai sânt:

care dintre neamurile vechi şi noi

are îngropaţi în sânul lui atâţi eroi?
a cui doină de veacuri aici plânge?
cin’l-a apărat mai dârz de-al năvălirilor puhoi
şi l-a adăpat de-atâtea mii şi milioane de ori,
cu sânge
si sudori
ca noi?!
Falkenhayn îşi fixase ca obiectiv traversarea Carpaţilor la sud de Sibiu. În memoriile
sale generalul neamţ recunoştea eroismul unităţilor române şi rezistenţa lor la
atacurile duşmane. Puterile centrale aveau ca scop ocuparea României pentru ca să-şi
asigure aprovizionarea, în primul rând a armatelor cu produse agricole şi petrolifere,
necesare pentru continuarea luptei.

De altfel şi Ludendorff într’ale sale Memorii arată că pentru a supravieţui în război,

nemţii trebuie să câştige în România.

Marele nostru ziarist, după mai bine de şaizeci de ani nu poate să înţeleagă pasivitatea
aliaţilor şi faptul că în loc de a lupta alături de români, al căror eroism şi elan i-ar fi
ajutat să susţie războiul, i-a lăsat să se bată singuri în Transilvania, cu forţele
germano-austriece-ungare şi în Dobrogea cu trupele germane, (bulgare şi turceşti. Şi-
apoi cum nu şi-au dat seama că nemţii prin ocuparea României îşi asigurau spaţiul de
alimentare a războiului şi astfel sa-şi continue lupta, cum nu ar mai fi putut.

Răspunsul vine ca de la sine: există o filozofie a războiului, chiar o logică a lui care
analizată ulterior va apare de neînţeles dar e dictată de imperativul unui moment
decisiv, declarat vital în anumite împrejurări ale războiului. E de presupus că pe
frontul apusean situaţia francezilor devenise atât de critică încât exista o singură
posibilitate de a fi salvată şi acea impunea intrarea României în război cu deschiderea
unui nou front antigerman. Toate celelalte posibilităţi şi avantajii ale inamicului nu
mai intrau în discuţie. La fel au procedat şi nemţii când interesele războiului prim
mondial le-au impus-o. Ludendorff, după ce şi-a dat seama că ruşii nu vor face pace
până ţarul nu e de acord să-şi trădeze aliaţii, l-a trimis pe Lenin în Rusia deoarece el
promisese să încheie armistiţiul cu Germania, aşteptat incă din 1915. Ceea ce-l
interesa pe Ludendorff era războiul, pe care trebuia să-l câştige şi nimic mai mult. Cu
toată pasivitatea ruşilor, ei ţineau o parte din armata germană în loc, ieşirea Rusiei din
război le permitea să-şi concentreze toate forţele împotriva, duşmanului principal,
Franţa.

Pentru a înfrunta în Carpaţi armatele duşmane, unităţile române s’au retras pe linia
veche a frontierei. Armata II-a română şi armatele de nord păstrau linia Oituz-Buzău,
pe când patru corpuri de armată trimise de Alexeiev, ocupaseră sectorul Fălticeni-
Piatra Neamţ întărind flancul stâng al armatei lui Letchinschi din Bucovina.

Armatele noastre conduse de gen. Istrate, atacă pe cele austro-ungare, în valea Uzului
şi le respinge cauzându-le mari pierderi. Totuşi îşi vor încerca şocurile în valea
Oituzului unde generalul Eremia Grigorescu conducea trupele române. Luptele au
durat 12 zile, fără întrerupere. Comandamentul austro-ungar a primit întărituri
germane, încât se poate deduce efectul produs de a doua contraofensivă a gen. E.
Grigorescu în 23 şi 26 Octombrie.
Generalul Falkenhayn, considerând trecerea prin pasul Oituz ca definitiv irealizabilă,
el însuşi cu armata sa după victoria de la Braşov a încercat în zadar să treacă printr’un
defileu al Valahiei, pe cel mai scurt drum spre Bucureşti.

Odată cucerită înălţimea Branului, Falkenhayn se considera stapân pe situaţie dar

unităile româneşti s’au organizat rapid, astfel că respingând atacurile germane şi-au
păstrat puternic poziţia, pe înălţimea Mateiaş (cota 1241 m). Respectiva rezistenţă l-a
determinat pe Falkenhayn să se retragă.

În urma unor atare rezultate generalul neamţ s’a hotărât să renunţe la cel mai scurt
drum spre Bucureşti şi pentru a trece a ales spaţiul dintre valea Oltului şi Jiului.
Apărarea defileului Oltului a fost încredinţată generalului Praporgescu, elev al şcolii
din Saumur, soldat de elită, care însa încurând, el şi statul său major au fost ucişi de
un obuz inamic. Urmaşul său, nu atât de înzestrat ca el, reuşeşte să oprească
înaintarea nemţilor pe Olt, dar numai după ce au pătruns adânc în teritoriu român. La
23 Oct. un atac al unei unităţi române îi loveste pe nemţi şi îl obligă pe Falkenhayn să
se deplaseze pe defileul Jiului, după sfatul şi al lui Ludendorff. Ca să înainteze în
acest sector, comandamentul german pentru a preveni intervenţia unor întărituri
româneşti atacă sectorul Orşova fără pregătire de-artilerie cu deosebită violenţă, încât
atacul reuşi din plin. Nemţii capturaseră un detaşament de infanterie şi două baterii.
Înaintarea fusese uşurată de forma de relief care nu permitea niciun punct de sprijin
trupelor române. La 26 Oct. primele coloane nemţeşti se găseau la câţiva kilometri de
Târgu-Jiu.

Fiindcă gen. Culcer propuse abandonarea Olteniei, este înlocuit cu generarul

Dragalina, comandantul diviziei Cerna. Detasamentul Dejoianu format din patru
batalioane, un escadron şi două baterii, sosea în 36 ore de marş forţat, de la Cerna la
Jiu.

Avangarda diviziei bavareze primise ordinul să ocupe Tg. Jiul, oraş fără apărare.
Ajunşi la podul de pe Jiu miliţieni, funcţionari, poliţişti, localnici ca şi femei, înarmaţi
cu arme găsite în depozitele militare, organizaseră o apărare a podului şi digului de
peste râu. Ei opriseră în loc pe bavarezi până veniseră trupele româneşti regulate şi au
capturat coloanele inamice. Românii au obţinut un mare succes strategic, forţând pe
nemţi să se retragă spre nord. Retragerea nemţilor a fost făcută cu dificultate, armele
şi multe vehicole aruncate în prăpăstii. Românii făcuseră vreo 2000 de prizonieri şi
au capturat o cantitate importantă de artilerie. Poiana, vecină satului Raşoviţa era
plină de sute de cadavre, urmare a înlănţuirii a două voinţe inflexibile: cea a trupelor
germano-austro-ungare vroind, să pătrundă adânc în direcţia Craiova, şi cea a trupelor
române respingând invadatorii.

Marele ziarist aparţinând detaşamentului Dejoianu venit de la Cerna a luat parte la

bătălia de la Raşoviţa-Ursatei şi muntele Lesk. El a trăit acele zile de tragică tensiune
pe care le lăsau spaţiile bătăliilor presărate cu morţi şi răniţi. Desigur victoria era
incontestabilă, dar toţi de la ofiţeri la soldaţi, ştiau că încurând inamicul va prelua
ofensiva şi în atare momente încă aveau încredere că ajutorul aliaţilor va veni, mai
ales că generalul francez Sarrail începuse ofensiva la Monastir.

Cauza românească şi-a găsit un alt apărător în generalul Berthelot şi misiunea

franceză, pe care o conducea, compusă din 1200 combatanţi, dintre care 400 de
ofiţeri. Generalul Berthelot cunoştea bine sentimentele ruşilor faţă de români, le
reproduce în amintirile sale contele de Saint-Aulaire. Printre altele, era înconştiinţat
că există un plan secret de a împărţi România, în plin război, între statele majore rus
şi german.

Cum România nu putea conta pe venirea lui Sarrail şi nici atât pe cel rusesc, ea
continua lupta, reînnoind în fiecare zi speranţa că avalanşa trupelor vrăjmaşe va putea
fi oprită. Ca printr’o minune moralul soldaţilor era intact, credeau în victoria finală.

Totuşi armatele germane înaintau, Craiova fu cucerită, Mackensen trecuse Dunărea,

astfel că pregătea lupta pentru Bucureşti. Cu toate intervenţiile generalului Berthelot
şi a lui Ionel Brătianu răspunsul lui Gurko, înlocuitorul lui Alexeiev, era definitor:
„Nici un om, nicio armă.”

Retragerea se făcea pe linia, râul Argeş - lacul Greaca, Argeş, Neajlov, pe şoseaua
Bucureşti-Alexandria şi în regiunea Titu-Găieşti. Comandamentul rus refuză
categoric şi prin gen. Alexeiev să trimită trupe ruseşti pentru apărarea Bucureştilor.

În “Drama română” (Paris, 1932) colonelul, pe-atunci, Petain, arată cum în momentul
atacului decisiv german, gen. Prezan cere ruşilor care, însfârşit au venit pentru a face
un simplu act de prezenţă, să atace la vest spre a obliga pe bulgari să părăsească linia
de pe Neajlov,susţinută apoi singuri de nemţi, dar gen. rus. Rasvoi refuză acest minim
ajutor. Toate argumentele generalilor Prezan şi Berthelot au fost inutile. Întrebându-l
pe Rasvoi dacă vrea să joace rolul lui Grouchy la Waterloo, generalul rus răspunde că
nu se află acolo să discute asupra uni caz istoric. Această scenă e descrisă, întocmai,
în cartea colonelului Petain.

Atunci când gen. Iancovescu a încercat din nou să-i convingă pe ruşi, să atace
Comana, pentru a tăia retragerea bulgarilor, Rasvoi i-a răspuns: “Nu am primit
ordin.”

La urma urmelor prezenţa armatei ruse era acea de spectatoare. Ea aştepta rezultatul
bătăliei sperând în aneantizarea armatei române. De altfel, fenomenul rus e descris
chiar de nemţi, după cum îl notează în memoriile sale, generalul Ludendorff, scriind
următoarele despre bătălia de la Argeş: “Se pot înţelege motivele care i-au împins pe
ruşi să-i lase să se bată pe români, pe care ei i-au abandonat în fiecare bătălie.”

Şi e locul să arătăm că cel ce-a făcut parte din detaşamentul Dejoianu, parcurgând
distanţa de la Cerna la Jiu în pas de mars forţat a trăit momentele victoriei de mare
elevaţie de pe Jiu, urmată de retragerea în etape de la Tătăreni, Filiaşi, Balş, pe Olt şi
pe Argeş. În toată această retragere n’a asistat, niciun moment, la scăderea moralului
trupei. După bătălia pentru Bucureşti marele ziarist a simţit că un resort e spart,
manifestându-se prin maniera de a ţine capul: “Fiecare ofiţer sau soldat se retrăgea în
el însuşi şi liniştea, ritmată de cadenţa paşilor reflecta drama interioară a fiecăruia.
Rareori se putea auzi: “Ruşii ne-au trădat, ei ne-au vândut nemţilor ...” “Dar cuvântul,
‘tradare’ ţâşnea ca expresia unei meditaţii prelungite, în legătură cu pasivitatea
armatei ruse.”

Falkenhayn în memoriile sale scrie despre rezistenţa românilor în luptele de pe

Neajlov şi Argş, în felul urmator: “Eu nu credeam posibil că fără ajutorul important al
ruşilor, românii vor fi capabili să reziste la vest de Bucureşti şi în regiunea Capitalei.
Eu am crezut deci că inamicul îşi va continua retragerea” dar de fapt, adaugă autorul,
era vorba de aceeaşi armată care a respins în Octombrie 1916 trupele germano-
austro-ungare în încercarea lor de a trece Carpaăţii.”

Mai departe, P. Şeicaru este de părere că marele Cartier general a avut dreptate când a
adoptat planul lui Berthelot, de a apăra Bucureştiul. În cartea sa “Războiul pentru
întregirea neamului” generalul Iliescu laudă eroismul armatei române, “soldaţii mai
puţin înarmaţi şiechipaţi decât inamicul, s’au luptat vajnic şi eroic pentru a împiedica
trupele puterilor centrale de a ocupa Capitala.”

P. Şeicaru împărtăşeşte şi el părerea că armata română nu putea abandona fără luptă

capitala, regiunea petroliferă, şi mare parte din
Muntenia: “Politic şi din punct de vedere al moralităţii naţiunii nu se putea abandona
capitala fără un ultim efort disperat.”

Reţinem şi rândurile finale scrise de P. Şeicaru la acest capitol şi va trebui să admitem

că ele vin din partea unui participant la acest război din care şi-a câştigat unele sfinte
convingeri ce l-au însoţit, de-atunci, o viaţă întreagă şi au constituit temelia statornică
a destinului său: “Dacă ades abdicaţia poate să fie utilă, temporar, renunţările unei
naţiuni nu sunt întotdeauna istoric, valabile. România şi-a îndeplinit toate obligaţiile
faţă de aliaţi. Aceasta este din punct de vedere politic, esenţialul. Moralmente,
România învinsă în prima fază a campaniei, luptând singură, a sfârşit prin a se
reînălţa. Cimitirele Istoriei sunt umplute de popoare care având oroarea riscurilor, au
preferat laşitatea şi abandonurile.”

Vom aminti acum că tripticul statuar brâncuşian de la Tg.-Jiu aflat lângă podul de
peste Jiu, a fost numit Recunoştinţa, se înţelege că a fost închinat eroilor căzuţi în
bătălia de pe Jiu din 1916, când o mână de cetăţeni români, înarmaţi sumar, au ţinut
pe loc armata bavareză până la venirea trupelor regulate care i-a învins definitiv.

Masa tăcerii ar fi locul de întâlnire cu nemuritorii eroi ai Patriei adunaţi în jurul unei
mese la o altă Cină de taină a neamului, scaunele goale accentuiază profunzimea unui
altar în care icoanele au o fiinţă ce depăşeşte materia adică tăcerile definesc tot ceea
ce posedă o continuă prezenţa interioară.
De-aici drumul ne duce la Poarta Sărutului, poartă a iubirii care ţine şi dincolo de
moarte, de unde îmbrăţişarea cunoaşte durata nunţii veşnice, duhovniceşti, chemare
spirituală a îngerului din cer, cunoscută şi sub nimbul tainei mioritice.

Mai pe urmă, paşii ni se opresc în umbrele luminate ale Coloanei fără de sfârşit,
simbolizând treptele ridicate de fiecare generaţie, prin ele sentimentul Recunoştiinţei
devine tot mai aproape de cer, adică prin trecerea timpului e tot mai vie, fără de
stingere, cum sunt toate tăriile cerului.

Acestui memorial de la Tg.-Jiu nu-i lipseşte, în decorul din jur, o Biserică

strămoşească, ea, cucernica va sfinţi periplul urmat, de noi, în acelaşi timp poate să-l
înalţe pe om, ca şi când n’ar fi îndeplinit decât ritualul, inimii din purificările unei
Rugăciuni, Magnificat (prima rugăciune compusă lui Dumnezeu de Fecioara Maria).

Tot în evenimentele de la Tg.-Jiu se cade să amintim că şi-a pierdut viaţa ca eroină,

Ecaterina Teodoroiu.

În acele zile de unică încleştare, autorul cărţii noastre avusese ocazia să stea de vorbă
cu doi ofiţeri din misiunea franceză asistând la bătălia de pe Neajlov considerau că
s’ar fi putut ajunge la victorie dar aceasta a fost împiedicată de pasivitatea trupelor
ruseşti. Revolta lor se traducea prin expresii ca trădători abjecţi, lichele fără să poată
califica atitudinea ruşilor. Întrebarea obsedantă revenea mereu: “Pentru ce?” La un
moment dat unul din ofiţeri adaogă: “Teribil ce va urăsc ruşii”. Ofiţerul francez nu
cunoştea istoria poporului român dar a ghicit totul prin atitudinea ruşilor în bătălia de
la Neajlov.

Cap. IX: Primăvara şi vara anului 1917

Retragerea în Moldova a fost din toate punctele de vedere o mare nenorocire. În
primul rând autorităţile de ocupaţie germană au rechiziţionat întreaga producţie
alimentară a ţării, populaţia fiind obligată să plătească o contribuţie de război de 750
de mii de milioane.

În acelaşi timp acţiunile aliaţilor noştri ruăşi, nu se deosebeau de cele ale inamicului,
ba mai mult nu respectau decât buna lor voinţă individuală sau colectivă. La fiecare
pas se puteau descoperi lovituri discrete sau ascunse ale Rusiei, al cărui scop era să
ducă la distrugerea României ca stat. Materialul de război trimis de francezi şi englezi
era confiscat, doar o parte mică ajungea la destinaţie. O comisie franceză şi engleză
trimisă să cerceteze situaţia, a descoperit bună parte din armamentul destinat
României tocmai în Caucaz.

Practic, în Moldova războiul a încetat dar s’a instalat o iarnă grea termometrul
coborând la minus 20 de grade şi mai târziu până la 40 grade minus, un frig cu
adevărat siberian. În oraşe lipseau lemnele, situaţia agravată de ruşi care alungau
populaţia şi se instalau ei confortabil în casele lor sau pentru a se încălzi ardeau
gardurile grădinilor şi curţilor.

Contele de Saint-Aulaire a descris purtarea ruşilor: “Aliatul său, Rusia, era mult mai
brutală decât inamicul, în Moldova, pe care o recuperară. Înfăşuraţi în blănurile lor,
instalaţi în cele mai bune locuinţe din care vânau locuitorii şi cărora le-au confiscat
combustibilul, ruşii râdeau de frigul devenit mult mai crud pentru nenumăratii români
în zdrenţe, fără cămin sau înghesuiţi în cămine fără foc. Dimineaţa ducându-mă la
biroul meu, treceam pe lângă lăzi largi de gunoaie care aruncau afară cadavrele
nefericiţilor morţi de frig, pe trotuare. Adesea printre ele se distingea câte un cadavru
dublu, al unei mame la piept cu un copil nou-născut. Lipsiţi de adăpost, în fiecare zi
un nou val de trecători furnizau pe-aceleaşi trotuare, noi epave umane, care în ziua
următoare deveneau alt contingent de cadavre pentru a fi înmormântat, ca în ajun,
într’o groapă comună. Cultul morţilor atât de viu în România se reduce la o operaţie a
serviciului de gunoaie. Pe lângă foametea generală, tifosul exantematic făcea ravagii
în armată şi populaţia civilă dând mai multe victime ca cele de pe front.”

Tot contele de Saint-Aulaire se apleacă asupra suferinţelor poporului român şi

consideră că natura primăverii atât de îndrăgită de români, prin lumânările puse la
căpătâiul celor morţi sau a muribunzilor, te face să te gândeşti la un sanctuar tulburat
de strigăte de durere.

Desigur ruşii s’au instalat în Moldova cu gândul de a o primi în dar la pacea separată
ce urma să o încheie cu nemţii. În acest sens le convenea ca populaţia băştinaşă să se
rărească, urmând s’o colonizeze ei, aşa cum au făcut-o cu românii basarabeni pe care
în bună parte i-au deportat în Siberia.

Pamfil Şeicaru: Indiferent de regim, politica moscovită a Rusiei reprezintă o continuă

expansiune imperialistă în Europa şi Asia.

Cu toată această situaţie disperată, conducătorii militari şi politici ai României

împreună cu gen. Berthelot şi ofiţerii misiunii franceze, au început să pună bazele
unei armate puternice cu 5000 de combatanţi. În Ianuarie 1917 resping propunerea
gen. rus Zakarov ca unităile să fie mutate în Rusia, cei interesaţi au declarat că mai
bine mor de foame pe pământ românesc decât să se îngraşe în Rusia.

Nenumăraţii morţi, de frig, foame sau tifos exantematic în timpul retragerii din
Moldova anului 1917, cât şi cei căzuţi în munţi şi la Tg. Jiu apărând trecătorile
Carpaţilor şi mai departe înaintarea inamicului spre Capitală, la fel soldaţii ce şi-au
lăsat viaţa tânără cucerind Ardealul, ne dau sublima senzaţie că îi purtăm în noi sau
alteori îi dibuim sub paşii noştri ce îi ating cu multă evlavie, astfel ne definim
dragostea pentru Patrie şi pământul său în care hodinesc priveghindu-ne toţi aceşti
martori ai trecutului nostru istoric.
Minunatul sentiment ni-l descrie acelaşi uriaş al poeziei româneşti,
Aron Cotruş, în poezia Moşteniri publicată în acelaşi volum din 1928, Mâine:

Subt fiecare petec de pamânt ce-l calc pe-aci

cu pasul tânăr, iute, nebun,
îşi doarme somnul de veci vrein străbun
în luptă ori trudă răpus ...
din orbul lor apus,
ca din adânci şi neclintite temelii
mi se înalţă, caldă, îndrăzneaţă
fiecare nouă dimineaţă ...

Rădăcinile care te ţin legat de ei şi pământul lor, te ridică, te purifică, te face să fi tu

însuţi, în tot largul unicelor tale trăiri:

Pe-aci mă simt liber, ca la mine acasă:

Ardealul îşi deschide pe a tăriei masă
inima fără pereche
ca pe o rară, ruptă, sângerată cronica, străveche ...

Negoiul cu nemărginirea şi cu piscurile lui

parcă mi-a crescut la căpătui ...
Mureşul ce leneş apa galbenă şi-o poartă
parcă mi-ar fi curs, o veşnicie, pe la poartă.

Acest leagăn, izvor nesecat al veşniciei neamului românesc, îţi dă mereu noi puteri să
te refaci ori de câte ori ai căzut în luptă, atâta timp cât românii pot să-şi rostească,
scris pe inimă, cuvântul “Ardealule”, ei nu îşi vor pierde speranţa ca vor putea privi,
senini, în spre Româniile albe de mâine, cum s’a întâmplat în Moldova anului 1917,
când în mijlocul atâtor suferinţi, năzuinţa lor spre bine a izbucnit ca un gheizăr al
luminii, mai sus tot mai sus, pe pârtiile însângerate, până la drumurile pure ale
cerului, exprimate concret şi simplu “mai bine mor de foame pe pământ românesc
decât să se îngraşe în Rusia”:

O, câtă neîntreruptă sângerare pentru tine

Ardealule, în lupta asta de mai bine! ...
dar nu mă plâng în lupta-ţi dreaptă, mută, surdă
Inima-mi flămândă de primejdii – sângeră şi zburdă ...

şi poate, într’o zi putea-va şti oricine

pe şesurile muntereşti, pe plaiuri carpatine
că’n a lui Horia ţară
jelania-i de ocară
şi plânsul e-o ruşine!
De unde se vede că marea poezie cotruşiană duce în ea partea cea mai nobilă şi sfântă
a inimii neamului românesc.

În tot acest timp evenimentele se precipită în Rusia; ţarul Nicolae al doilea

demisionează în Martie 1917, iar gen. neamţ Ludendorff îl trimite în Aprilie pe Lenin,
aflat în Elveţia, în Rusia, cu scopul de a încheia pacea promisă de liderul comunist, la
care Sturmer n’a putut ajunge. Miopia militarului Ludendorff, mânat doar de cerinţele
momentului, nu mai e nevoie să fie, comentată.

Din Aprilie 1917 sovietele îşi întăresc poziţiile, iar în schimb guvernul provizoriu îşi
pierdea popularitatea. În ce ne priveşte de-acum, anarhia cuprinse definitiv armata
rusă deşi Kerenski şi mulţi ofiţeri erau de părere că războiul trebuia continuat. De-aici
încrucişarea trupelor plecate pe front cu grosul soldaţilor, care vagabondau liberi,
îndreptându-se în cele din urmă spre interiorul ţării. Victoriile înregistrate de ruşi
oricât l-au entuziasmat pe Kerenski n’au avut niciun efect asupra mersului războiului,
pe frontul românesc practic soldaţii ruşi nu numai că refuzau, ca până acuma, să
lupte, dar părăseau frontul în masă, (românii trebuind să înfrunte singuri pe nemţi,
aceştia conduşi de generalii Hindenburg şi Mackensen intenţionau să străpungă
frontul românesc din sudul Moldovei.)

Au existat generali ruşi, printre ei şi Denikin, care în memoriile lor au lăudat pe

soldaţii români neinfluenţaţi de revoluţie pe care o dispreţuiau fiindcă venea de la
ruşi. Iată ce scria în memoriile sale acest excelent militar: “Am ajuns să cunosc bine
trupele româneşti formate din excelenţi soldaţi.”

Aşteptând pe nemţi, armata românească complet refăcută, de data aceasta mai bine
înarmată ca nemţii, astepta momentul victoriei, cu eliberarea teritoriilor ocupate.
Împărţită în două, armata întâia condusă de gen. Cristescu, ocupa malul stâng al
Siretului, la est cu Tecuciul, avea o lungime de 40 km. A doua armată era condusă de
gen. Averescu şi ocupa regiunea Vrancea, la nord de Focşani, frontul avea o lungime
de 35 km.

În zorii zilei de 11 Iulie trupele gen. Averescu, încep ofensiva, iar în zorii zilei
următoare inamicul e forţat să se retragă, refăcându-şi poziţiile. Într’un sector s’a
realizat o breşă de 20 de km, iar prinţul Iosif raporta că în urma unui atac disperat
artileria i-a fost decimată şi infanteria a suferit grele pierderi.

În ziua de 24 Iulie divizia 218 germană a fost învinsa de armata a doua, în grabnica ei
retragere au lăsat în mâinile românilor 1500 de prizonieri şi 50 de tunuri.
Comandamentul român constată retragerea generală a inamicului. Nemţii s’au retras
spre Soveja în munţii Vrancei, spre Rucăreni, Măgriteşti, Dragoslavele, Rachitisul.

Participant la această bătălie cu adevăr istorică, Pamfil Şeicaru ne dă următoarea

descriere: “Când am intrat cu campania mea de mitraliere - pe care eu o comandam -
(căci regimentul 17 Mehedinţi făcea parte din divizia întâia) - o bătrână privea pe
fereastră. Văzând cum trec soldaţi înzestraţi cu căşti şi uniforme albastre, ea începu să
plângă şi o auzeam lamentându-se: “Bieţii noştri soldaţi, au murit cu toţii, sărmanii de
ei ... Acum au venit francezii să ne salveze.” Dar ca la un semn soldaţii începură să
cânte, strigând bătrânei: “Nu, bunică, soldaţii ţării noastre nu sunt morţi. Cei pe care-i
vezi nu sunt francezi, ci noi românii.” Cântam cu atâta bucurie încât bătrâna ţărancă
îşi făcuse semnul crucii şi îi vedeam buzele mişcându-se: ea murmura, probabil, o
rugăciune.”

În seara de 1 August bătălia de la Mărăşti a luat sfârşit, cu o strălucită victorie.

Frontul inamic a fost rupt pe o lungime de 35 km. şi într’o adâncime de 20 Km. S’au
făcut mulţi prizonieri şi capturat un imens material de război. Românii au ajuns la
Putna în faţa muntelui Macradet. Nemţii au renunţat la ofensiva proectată pe Siretul
inferior (în regiunea Fundeni-Nămoloasa), şi pentru a face faţă altor atacuri şi-au
deplasat mai multe divizii spre Focşani.

Din păcate, victoria de la Mărăşti n’a putut fi exploatată din punct de vedere strategic
din cauza defecţiunii armatei ruse în Galiţia şi Bucovina de nord unde nemţii îi
forţară să se retragă şi astfel era ameninţată aripa de nord a frontului românesc. În
consecinţă, armata română a fost obligată să nu mai continue operaţiile şi să se
oprească, întărindu-şi poziţiile cucerite fără să mai înainteze cum s’ar fi impus în alte
împrejurări. Tot mai mult românii începeau să sufere din cauza descompunerii
armatei ruse.

După câteva mici victorii ruseşti, nemţii le-au dat replica, aproape că n’veau cu cine
să se bată. După ce soldaţii au cerut să discute planul de apărare împreună, a doua zi
cei mai mulţi refuzauri să execute ordinele ofiţerilor şi regimente întregi părăseau
tranşeiele, fără să aştepte apropierea inamicului.

În zadar, unii comandanţi s’au hotărât să-i împuşte pe dezertori, măsura nu a avut
niciun efect.

A şaptea şi a opta armată rusă s’a retras abandonând fără luptă Tarnopol ceea ce
obligase pe comisarii armatelor Savinkov şi Filokenko, să raporteze telegrafic
guvernului provizoriu: “Nu e de ales; pedeapsa cu moartea pentru trădători, pentru cei
ce refuză să-şi sacrifice viaţa pentru Patrie.” În acelaşi timp generalul Cherbatchev
declara că forţele ruseşti din România, pe care el ar fi trebuit să le comande; nu mai
existau. Însuşi generalul Denikin mărturisea: “De mai multe ori diviziile ruseşti au
refuzat să asculte ordinele şi şi-au părăsit poziţiile în momentul luptei. În timp ce
situaţia generală pe frontul României era mai bună ca pe toate celelalte fronturi.”

Se poate imagina situaţia descompunerii armatei ruse, dacă Denikin, marele general
rus, considera situaţia excelentă a frontului românesc în timp ce diviziile ruse fugeau
la prima lovitură de tun.
În acest sens Mackensen, cunoscând lipsa de combativitate a soldatului rus,
recomanda şefilor forţelor germane:” Evitaţi pe români, trageţi în ruşi.”

Aceasta era situaţia armatelor înaintea bătăliilor de la Mărăşeşti şi Oituz, pe când

nemţii erau preocupaţi să străpungă frontul românesc din sudul Moldovei.

Înainte de a trece la capitolul următor aşi dori să discut problema combativităţii

rusului în general ca soldat, indiferent de grad. Desigur, în primul război mondial se
pot invoca influenţele revoluţionare reprezentate de sovietele conduse de Lenin.

Totuşi, va trebui să recunoaştem că ţara era divizată, de unde victoria bolşevicilor a

survenit după un război civil de lungă durată, şi balanţa s’a înclinat nu atât de
convingător în favoarea roşilor dar cu puţin noroc putea să dea sorţi de izbândă,
albilor.

Adică vreau să spun că voinţa de a părăsi războiul în 1917 prea a fost aproape
unanimă ca să nu considerăm atitudinea respectivă ca specifică sufletului rus. Ar fi
destul să amintim trei războaie din istoria poporului rus. Primul este cel dus contra lui
Napoleon în care comandantul suprem al armatei ruse, Kutuzov, şi-a aliat natura
aspră a Rusiei, el adoptând tactica retragerii a lăsat ca trupele franceze să fie măcinate
de frigul Rusiei când intervenţiile lui oricâţ de strălucite nu depăşeau limita unui
război de guerilă. Aşa s’a desfăşurat marea victorie rusească asupra lui Napoleon. De-
atunci, pe rând, ruşii n’au mai câştigat un război decisiv, dacă nu vom lua în
considerare victoriile, mai mult diplomatice asupra deja putredului, imperiu otoman.

În războiul din 1877, dus împotriva turcilor, ruşii au trebuit să ceară ajutorul
României pentru a ieşi cu faţa curată, iar noi ne-am dobândit independenţa naţională
cu această ocazie. Să ne reamintim că în faţa lui Darius, vechii Sciţi nu i s’au arătat
dar l-au ameninţat, ca şi Kutuzov pe Napoleon, cu inospitalitatea naturii, ceea ce l-a
determinat să părăsească sălbateca stepă, mediul natural al poporului rus.

E un mare paradox, dar asta nu înseamnă să-l negăm, că unul din cele mai
imperialiste popoare este de fapt un laş în război, dă cel mai des bir cu fugiţii.
Problema s’ar cere aprofundată deoarece ar putea fi vorba de o divergenţă între
crezurile imuabile ale aceleaşi elite păstrate fidel de-lungul generaţiilor şi modul de a
gândi şi a simţi ale maselor largi populare. Aşa ne explicăm idealul continu al lui Lev
Tolstoi, marele scriitor rus, de a-şi lepăda rangurile nobiliare şi să trăiască o viaţă
simplă alături de ţăranul mujic, rus. Figura ţăranului Platon Karataev din Război şi
pace poate fi considerată ca scrisă cu pana muiată în cernelurile inimii.

La noi, la români, există o continuitate armonică între modul de a fi, creator al

ţăranului şi cel zis cult.

Dar pe noi acuma ne interesează un alt aspect. Stalin în anii lui 50' a publicat o carte
despre “Războiul de apărare al Patriei” în care lăuda eroismul poporului rus. Lucrarea
a fost, câţiva ani mai târziu, scoasă din circulaţie, fiindcă dictatorul roşu depăşise
măsura şi scrisese negru pe alb, că numai cu ajutorul anglo-american au putut ruşii să
câştige războiul împotriva “criminalilor” fascişti. Declaraţiile respective i-au părut lui
Stalin prea sincere deci antipolitice, dar pe noi ne interesează că şi cu acest prilej
declarând poporul rus drept eroic şi-a mascat o altă crimă săvârşită împotriva lui.

Să-mi relatez trăirea nu lipsită de importanţa ei. După 23 August ţara noastră fiind
invadată de hoardele comuniste, mamă-mea fiind învăţătoare, atât locuinţa cât şi
şcoala ne-au fost rechiziţionate de trupe ruseşti. Noi am fost masaţi într’o cameră, în
total patru persoane pe lângă mine şi mama, erau bona cu fiul ei. În tot acest rău ne
părea bine că erau trupe de elită numite pe atunci GPU, după cum mi-am dat seama
se ocupau cu supravegherea de aproape a trupelor. Şi fiindcă pe lângă camera
respectivă aveam şi o bucătarie ne-am trezit pe capul nostru şi cu soldatul rus Mişa,
un fel de bucătar al ofiţerilor ce ne-au ocupat locuinţa. Tânărul soldat era un tip vesel,
sociabil astfel că ne-am obişnuit repede cu prezenţa sa. Eu mi-l consideram un bun
prieten deşi când l-am întrebat de Dostoievschi nu prea ştia că a existat vreodată.
Curând mi-am dat seama că între ei exista o egalitate fără cusur, soldat şi ofiţer, mai
ales la beţie erau o apă şi pământ, numai că fiecare se îmbăta pe legea lui. Şi dacă
trecea o seară fără bairam, a doua, sigur cheful se desfăşura până la totala anesteziere
când de obicei cădeau în tranşă schimbându-li-se, cel mai frecvent personalitatea,
transformată în fiară. Fac o paranteză, la 12 Sep. 1944 ungurii intrând în Arad, eu cu
mama am plecat spre Radna-Lipova, unde am ajuns după o noapte grea în a doua
localitate, şi dupa o zi am putut pleca cu trenul la Deva la verişoara, mamei, Nina.
Trebuie să amintesc faptul că dacă am reuşit să facem această călătorie periculoasă, o
datoram şcolii de subofiţeri din Păuliş ai cărei elevi, au opus o rezistenţă eroică
tancurilor ungureşti ce vroiau să ajungă în valea Mureşului, urmând să se unească cu
trupele nemţeşti, care însă nu au mai venit. Acestor eroi de la Păuliş le port o veşnică
recunoştinţă, lor le datorez viaţa şi sunt sigur că au fost încă mulţi în situaţia mea.

Ulterior nu ştiu din ce cauză comuniştii nu au vrut să recunoască pe adevăraţii eroi de

la Păuliş, aşa se face că Titus Popovici, un lacheu plătit de ei, a scris un roman
mincinos, Strainul, considerând că oraşul Arad a fost eliberat de ceferiştii şi
muncitorii lui??? Mult mai târziu comuniştii şi-au făcut autocritica şi nu numai că au
scris despre eroii de la Păuliş dar le-au ridicat un monument pe drumul Aradului. De
câte ori trec pe-acolo mă opresc şi mă rog pentru sufletul eroilor de la Păuliş,
regretând că pe respectivul monument nu s’a gândit nimeni, măcar să scrijelească,
vorba lui Arghezi, fie şi cu unghia, o cruce creştinească.

Însfârşit, am ajuns la destinaţie, unde am asistat curând la intrarea trupelor ruseşti în

Deva şi cum în majoritatea lor, oamenii aveau figuri de mongoli ar fi mai potrivit să
vorbim de trupe sovietice.

În casa unde stăteam, eu, cu două femei mătuşa Nina şi mama Veturia, au fost cazaţi
trei ruşi, un soldat, un sergent şi un ofiţer, gruparea lor era dirijată, după obicei
comunist, aşa cum când primisem garsonieră de la stat, în Berceni, într’un bloc nou,
eram încadrat de două familii de muncitori, schemă matematic repetată şi inginerului
a cărei garsonieră se afla pe cealaltă parte a coridorului.

Noi ne-am împrietenit, de nevoie cu soldatul Petia deoarece şi el îşi petrecea vremea
mai mult în bucătărie, şi în general părea un om la locul său, cu scaun la cap. Desigur,
ne înţelegeam prin gesturi, mai învăţasem întretimp câteva cuvinte ruseşti, astfel că
discuţiile se puteau închega uşor. Dacă sergentul era plecat mai tot timpul “în
misiune”, ofiţerul începuse să se plângă deschis, de faptul că noi îl ocoleam, de toată
atenţia noastră se bucură numai, Petia.

Până într’o seară târzie când Petia se întoarse acasă beat şi avusese o ciocnire
violentă, verbală, cu ofiţerul său, pe care-l ameninţa furios de tot.

Foarte târziu lucrurile se calmară încât am putut dormi şi noi. A doua zi, căpitanul, ne
comunică ce se întâmplase noaptea trecută. Petia sub efectele alcoolului îşi amintise
că soţia şi cei doi copii ai săi fuseseră ucişi, cică de români (sub acest termen el se
referea la cei ce au declarat război Rusiei, căci în realitate ar fi putut să-i omoare şi
bombele nemţeşti) şi pentru a-i răzbuna pusese mâna pe revolver, cu intenţia vizibilă
să ne împuşte pe noi, trei fiinţe nevinovate, lipsite de apărare. Întreaga ceartă se
iscase din cauză că ofiţerul căuta, cu orice preţ să-l oprească să săvârşească
nesăbuitul act şi poate nu ar fi reuşit dacă nu ar fi fost acasă şi al treilea tovarăş cu
ajutorul căruia să-l imobilizeze şi să-i ieie arma din mână.

Dovadă că ofiţerul n’a minţit era faptul că Petia nu mai dăduse pe la noi şi când îl
întâlneam în curte, refuza să ne privească în ochi.

Această răsturnare bruscă de sentimente a rusului, trecând de la dragostea cea mai

duioasă, plină de încredere la o furie ce poate cu uşurinţă duce la crimă, o descrie
Dostoievschi într’o scenă memorabilă din romanul Idiotul.

Prinţul Miuşkin şi neguţătorul Rogojin iubeau aceeaşi femeie, pe Nastasia Filipovna.

Cei doi întâlnindu-se într’un hotel, Rogojin îi arată o adâncă iubire cerându-i să devie
fraţi de cruce, amestecându-şi câteva picături din propriul sânge. Zis şi făcut, se
despart, cu cele mai calde sentimente ca prinţul când se întoarce, mai târziu, la hotel,
urcând un etaj, desluşeşte într-un colţ întunecat al coridorului o umbră care se apropia
de el. Era Rogojin cu un cuţit în mână, pregătit să-l omoare şi ar fi făcut-o dacă
prinţul îngrozit nu ar fi prezentat o criză de epilepsie, boală de care suferea.

Reîntorcându-ne la Mişa al nostru, într’o noapte de beţie îl auzim că ne bate în uşa,

dându-ne să înţelegem că superiorul său ofiţerul Alexandrof are nevoie de o
“hazaică”. Ne-a provocat câteva momente de groază dar n’a mai insistat, dându-ne
pace. A doua zi, la reproşurile noastre ne-a răspuns că el a făcut pe voie şefului, ori ce
credem noi ar fi fost o bagatelă să forţeze uşa, dacă ar fi urmărit acest lucru. Şi avea
dreptate. Virtutea lui Mişa era aceea că el avea obiceiul să beie votcă doar cu paharul
deci n’ajungea să-şi piardă uzul raţiunii ca ceilalţi care beau votcă din cutiile unde noi
ţineam măştile de gaz descoperite în dulapul locuinţei noastre, fiind repartizate
fiecărei şcoli. Ruşii îndepărtându-le conţinutul au făcut din ele stacane uriaşe de
servit băutură, măsura fiind pe placul tuturora.

De altfel totul a fost lăsat în urmă intact, numai că respectivele cutii metalice
miroseau, al dracului, a votcă.

Disciplina cazonă nu lipsea, astfel că n’am fost tulburaţi de niciun alt soldat rus doar
când se anunţa alarma aeriană, noi ne găseam adăpostul cel mai depărtat de casă,
deoarece la noi ruşii beţi, pe lângă faptul că aprinseseră toate becurile locuinţei dar
trăgeau cu mitraliera în sus căutând avionul inamic, în văzduh cu lanterna de buzunar,
noroc că rarele avioane nemţeşti care treceau pe cerul arădean, nu i-a prins niciodată
în vizorul lor.

Şi dacă votcă şi hazaicele erau mereu căutate - multe nenorociri s’au întâmplat din
cauza lor -, bolile venerice se pedepseau de totului aspru. Doi ofiţeri ruşi dintr’o casă
vecină au avut nenorocul să se îmbolnăvească de blenoragie, vină pentru care au fost
imediat trimişi pe front. O măsură absurdă deoarece dacă omul învingea boala şi nu
murea în război putea deveni un infirm suferind o viaţă întreagă de nişte grave
stricturi uretrale.

De-abea acum am ajuns la miezul relatării mele. Eram în bucătărie cu Mişa când intră
deodată un căpitan, mic de statură dar plin de el, vorbind răstit soldatului. Acesta îl
aprobă dar după ce ne-a lăsat singuri, Mişa îmi explică în cuvinte simple, însoţite de
gesturi, deci foarte inteligibil pentru mine că acest căpitan e un om rău deoarece pe
front când soldaţii ruşi vor să se retragă în faţa iureşului inamic, nu o pot face, fiindcă
politrucii de acest gen, ca şi căpitanul de care vorbeam, îi aşteptau în spate cu
mitraliera încărcată şi îi secerau ei, dacă de nemţi au scăpat. Şi îmi amintesc bine,
deşi eram încă un copil că Mişa, pentru a-mi da toată înţelegerea repetă zgomotul pe
care-l făcea mitraliera ţinută imaginar în mâinile lui.

Ceea ce nu ştia sau se ruşina să mi-o spună, în dimineaţa când soldaţii ruşi plecau la
atac erau alcoolizaţi, astfel că nedându-şi seama bine ce fac, îşi executau atacul
fugind în picioare, scotând nişte urlete ce trebuiau să însemne anunţarea unei mari
victorii.

Se înţelege efectul asupra inamicului era înspăimântător, şi aici m’as referi la

mărturia multor soldaţi şi ofiţeri români aflaţi în tranşeie şi îi vedeau venind pe ruşi,
ca într’un convoi apocalyptic, oricât a-i trage în el ştiai că peste sutele de cadavre,
unul va ajunge peste tine şi te va nimici.

Datorită acestei metode de luptă ruşii au avut de trei ori mai mulţi morţi decât nemţii.
Ultimii arăţau o grijă deosebita omului, acesta era îmbrăcat în verde pentru ca să nu
fie văzut când târâs, ataca inamicul, prin iarbă, de unde pierderile sale au fost mai
puţine decât a ruşilor, deşi luptau, la un moment dat, pe un front mult mai întins.
Făcând stagiul militar în anii 60' sub comunişti, în România suferind de boala
imitaţiei vecinului de la Răsărit, am fost instruiţi cu aceeaşi metodă sovietică de a
ataca, şi noi am refuzat să o executăm imputând superiorilor noştri că vor să ne
transforme în carne de tun, sigură. Ofiţerul ne dădea dreptate, dar ne aducea aminte
că nu suntem în război şi că deocamdată nu are rost să fim pedepsiţi, de cei în drept,
pentru marea culpă de a nu executa un ordin.

Desigur, se poate constata, comuniştii au învăţat câte ceva din experienţa primului
război mondial când soldatul rus a arătat o totală lipsă de dragoste pentru război şi
arta considerată nobilă, a armelor. Stalin ştia prea bine că în firea rusului nu există
nicio înclinare pentru eroismul în război, şi-atunci şi-a spus că el poate fi impus, prin
metode dictatoriale, mai precis spus să mâne pe ruşi în luptă ţinându-i revolverul la
tâmple sau mitraliere la spatele său.

Ne punem sincer întrebarea dacă Churchill atunci când elogia pe tătucul Stalin pentru
modul cum conducea “eroica” armată sovietică la victoria finală era informat de
manevrele aplicate de dictatorul roşu soldaţilor ruşi? E greu de presupus că, nu.

Să ne reamintim de tragedia lui Panait Istrati. Luat sub protecţia lui R. Rolland ca
scriitor proletar, când după vizita lui în URSS a aflat adevărul asupra groaznicele
crime ale lui Stalin, din anii lui 30' când şi-a omorât toţi adversarii şi încă mulţi
nevinovaţi în plus, acelaşi R. Rolland i-a cerut lui Panait Istrati să nu denunţe public
faptele lui Stalin dând dovadă că le cunoştea şi cu toate aceasta tacit, le aproba. Şi
fiindcă scriitorul român nu l-a ascultat, a fost ras din clanul scriitorilor impuşi
Apusului ca “proletari şi neproletari europeni,” peste noapte a devenit o persona non
grata.

Oare se poate spune că nu există nicio legătură între admiraţia pentru Stalin a lui R.
Rolland, căruia se trudea sa-i păstreze o firmă imaculată şi politica promoscovită a lui
Churchill şi Roosvelt?

Ceea ce s’a petrecut în primul război mondial are pentru români o semnificaţie
spirituală, de prim ordin: în timp ce ruşii în 1917 părăseau în masă frontul, prin
revoluţie uşurând venirea la putere a bolşevicilor conduşi de Lenin, în paralel, prin
nimic influenţăţi de ce făceau ei, România continua lupta, înfruntând pe nemţi de una
singură demonstrând o rezistenţă ontologică, revoluţiei ruseşti.

Popor de ţărani, între 1941-1944, a continuat lupta împotriva Rusiei comuniste, şi

dacă a ajuns să fie învinsă, există ceva structural vesnic în fiinţa poporului român,
aceasta ca o a doua sa conştiinţă va constitui o stavilă interioară ce se va opune,
pentru totdeauna, comunismului şi curselor sale primejdioase.
 Bătăliile de la Mărăşeşti şi Oituz
Bătălia de la Mărăşeşti s’a dezvoltat între Mărăşeşti-Panciu, de la 24 Iulie la 24
August 1917.

Nemţii aveau în plan să organizeze o ofensivă de mari proporţii, ca obiectiv urmau să

nimicească forţele ruseşti şi româneşti în Moldova. Puterile centrale germane vor fi
întărite cu corpurile de rezervă conduse de gen. von Morgen, numit chiar de
Ludendorff.

Românii încep ofensiva şi crează o breşa pe frontul inamic dar trebuiau să fie atenţi la
comportamentul trupelor ruseşti, în caz că se vor menţine pe poziţii ofensive se va
putea continua dar între timp sunt informaţi că inamicul vroia să atace în regiunea
Fundeni -Nămoloasa tocmai unde românii se hotărâră să dea lovitura decisivă. Se
aştepta atacul armatelor 4 şi 6 ruse, când la armata 1-a română, sosise telegrama
generalului Tcherbatchev, în care generalul armatei ruse de pe frontul românesc cerea
oprirea temporară a ofensivei. Oprirea ofensivei româneşti se datora dezastrului
armatei ruseşti la Tarnopol. Astfel românii au început să-şi organizeze ofensiva.

Comandamentul german aflând de defecţiunea armatei ruse a declanşat o ofensivă în

sectorul Siretului în spaţiul dintre Focşani şi Mărăşeşti. Frontul rusesc a dispărut pe o
distanţă de 10 km facilitând generalului von Morgen o înaintare de 13 km. Trupele
ruse fugeau în dezordine spre nord neopunând nicio rezistenţă, părăseau poziţii
fortificate. În cartea sa “Descompunerea armate ruse” generalul rus Monkevitz a fost
nevoit să scrie: “... primul act de laşitate săvârşit de trupele ruse pe frontul român.” Şi
restul va mai urma, adaogă, cu dreptate, Pamfil Şeicaru.

Alarmată de dezastrul diviziei 34 rusă, intră în luptă generalul Cristescu şi dupa lupte
grele, în zorii zilei de 7 Aug. 1917, ocupă transeele abandonate de către trupele ruse,
pe când aripa dreaptă mai ţinea contact cu resturile aceleaşi divizii 34 ruse.

Nemţii pentru a exploata existenţa acestui punct slab atacă divizia rusească din
dreapta diviziei româneşti a 35-a. Nemţii pun pe fugă pe ruşi dar din partea românilor
intervine celebrul regiment 32, Mircea care a înfruntat pe nemţi luptând numai în
cămaşă.

Faptele lor au devenit legendare, sacrificându-se aproape pâna la unul, căpitanul

Soubilleant de la misiunea franceză a salvat un rest de regiment, retras în pădurea
Prisaca. Din această încleştare sângeroasă nemţii au ocupat satul Doaga, dar frontul
român a rămas intact.

În 8 şi 9 August, într’a cincprezecea zi a bătăliei, atacul nemţilor cauzează mari

pierderi românilor, divizia a 9-a condusă de gen. Scărişoreanu a fost aproape
decimată, iar regimentul 34 “Constanţa” a suferit pierderi grele în ofiţeri şi soldaţi, la
fel şi reg. 36.

La 10 Aug. la semnalul de atac, hotărât minuţios înainte cu o zi, trupele ruseşti

primesc ordinul de la gen. rus Ragoza să suspende atacul, drept care soldaţii ruşi se
retrag în direcţia Mărăşeşti-Panciu şi fiindcă generalul Cristescu a dat ordin să se
tragă în fugarii ruşi este înlocuit cu gen. Eremia Grigorescu, un ofiţer de mare
valoare.

Şi între cei doi izbucneşte un conflict major atunci când Rogoza dă ordin lui E.
Grigorescu să-şi retragă trupele la 6 km înapoia Mărăşeştilor. În sfârşit, la ordinul
comandantului de la Iaşi, cu aprobarea gen. Tcherbatchev şi Prejan, gen. Grigorescu
devine comandantul forţelor româno-ruse.

La 14 Aug. atacă şi gen. austriac Gerock, la Tg. Ocna, şi împreună cu nemţii ocupă
cota 334 în timp ce ruşii, ca deobicei, fugeau în mare desordine.

La 18 Aug. von Eben raportează lui Mackensen ca forţele armatei germane au slăbit
şi n’au material să înlocuiască pierderile. În zilele următoare gen. Averescu opreşte
definitiv ofensiva germană. Dar nemţii refuză să se dea bătuţi şi pregătesc, în plin
centru românesc, un nou atac bazat pe forţe considerabile.

În zorii zilei de 19 Aug. nemţii încep atacul cu un tir de artilerie de-o extremă
violenţă iar apoi lansau atac după atac, aşa ca la Verdun, fără însă să disloce pe
români de pe poziţiile ocupate, parcă, vorba maestrului, ar fi fost lipiţi de pământul
ţării lor.

Totuşi, spre amiază, linia de apărare a românilor fusese străpunsă şi o coloană

inamică înainta spre cota 100, ceea ce dădea mari speranţe de victorie
comandamentului german.

Dar în momentul critic, prin surprindere, generalul Ioan Popescu, din proprie
iniţiativă şi-a aruncat în luptă rezervele sale ultime: doua batalioane. (Se spune că la
Waterloo aceste trupe de intervenţie i-ar fi lipsit lui Napoleon. Dar nu fiindcă nu le
avea dar poruncise să nu fie aruncate în luptă până nu dă el ordin. Oricum Napoleon
nu l-a putut da, din cauza unei crize de epilepsie (Adam-Stokes), colaboratorii nu au
îndrăznit să treacă peste cuvântul marelui comandant, deşi realitatea le-ar fi impus-o
să acţioneze. Spre cinstea lui, din iniţiativa sa proprie, generalul Ioan Popescu a reuşit
să schimbe situaţia critică de pe frontul românesc de la Mărăşeşti, şi astfel a
contribuit la victoria ei finală: “Contra-atacul simultan al celor trei batalioane (e
vorba de batalionul de rezervă al reg. 47, participant şi el din proprie iniţiativă)
susţinut de un violent bombardament, bine dirijat, au fost decisive.“ Un moment
nemţii ezită, ca să treacă la lupta cu baionete dar puşi pe fugă se retrag în pădurea
Răzoarele.
Lupta de la Mărăşeşti a durat 29 de zile şi ea constituie cea mai mare şi importantă
victorie a armatei române, în primul război mondial. Trupele germane în principal şi
cele austro-ungare în secundar, au fost învinse, trebuind să renunţe la înaintarea lor
spre nord, retrăgându-se pe poziţiile lor defensive.

Contele Czernin scria: “Ultimul atac al trupelor germane s’a sfârşit

cu înfrângerea nemţilor, demonstrând moralul ridicat al armatei române.”

Comandamentul corpului întâi de armată german recunoştea: “Rezistenţa românilor a

fost dură; ea e demonstrată prin cele 61 contra atacuri în curs de 19 zile de lupte.
Luptele din August au arătat că românii sunt adversari redutabili.”

Opera generalului Dabija în 4 volume cuprinde întreaga documentaţie privind primul

război mondial inclusiv opiniile presei germane şi austriece în legătură cu acest
subiect.

Nemţii au scris şi un epilog al marei bătălii de la Mărăşeşti continuând atacurile

împotriva românilor la Panciu, Muncelu şi Cireşoaia (la această ultimă bătălie a
participat şi P. Şeicaru) dar au repurtat victorii de mică valoare în raport cu pierderile
suferite, astfel că Ludendorff, cu amărăciune, trebuia să-şi recunoască înfrângerea din
Moldova.

Odată cu instalarea bolşevicilor la putere în Nov. 1917, se semnează pacea separată

de la Brest-Litowsk de către Kirilenko, dar fiindcă Tcherbatchev nu recunoştea acest
act, se va întâlni cu generalul von Morgen pentru a negocia condiţiile armistiţiului, la
Focşani. Cum se vede dezbinarea Rusiei începuse.

Oricum, situatia lui Brătianu era foarte grea. La 29 Nov. contele de Saint Aulaire
comunicase lui Clemenceau situaţia României.

Tcherbatchev îl asigură pe Ion Brătianu, demonstrând faţă de el o atitudine loială,

convins fiind că dacă nu ar fi încheiat armistiţiul din 3 dec. 1917, la Focşani, în
respectiva debandadă ar fi provocat încercuirea armatei române şi invazia Moldovei.

Cum între timp soldaţii ruşi au părăsit în masă frontul, au ajuns să vagabondeze în
Moldova, în căutarea băuturii şi a alimentelor, jefuiau bunurile oamenilor. Un soldat
rus susţinea că a venit vremea ca ţăranii să le ieie locul boierilor, asta este şi dreptatea
lui Dumnezeu. Un soldat, ţăran moldovean din Basarabia traducându-i vorbele,
adăogase: “Ruşii sunt sau supuşi până la bătrâneţe sau puţin bine, nebuni! Ei beau
prea mult!”

În straniul lor mars îşi vindeau tot ce aveau, de multe ori îşi dădeau arma pentru o
sticlă de ţuică. Sigur această retragere a armatei ruse constituia ultima calamitate
abătută asupra Moldovei.
În ajunul Crăciunului (1917) centrul bolşevic aflat la Socola (Iaşi) condus de ferocele
Roschal avea în plan, de a-l asasina pe Tcherbatchev, de a-l detrona pe regele
Ferdinand, instalând în România un regim comunist.

Colonelul Raşoviceanu a arestat pe conjuraţii comunişti fără să întâmpine vreo

rezistenţă din partea lor, iar soldaţii ruşi n’au făcut niciun gest pentru a-i apăra. Deşi,
în momentul acela la Socola erau 300.000 de soldaţi ruşi pe când Raşoviceanu
comanda doar 850 de soldaţi români.

La un consiliu de miniştrii, Ionel Brătianu a luat decizia să atace şi să dezarmeze pe

ruşi. Operaţia s’a efectuat de divizia a 16-a, misiune relativ uşoară fiindcă ruşii nu
opuneau nicio rezistenţă. Încă în aceea zi erau puşi în vagoane şi expediaţi, spre
bucuria lor, dincolo de Prut şi Nistru.

Elevii şcolii militare de ofiţeri din Botoşani în număr de 1200, a dezarmat la 23

Decembrie un corp de armată care se pregătea să atace Iaşul. Alte două corpuri, de
armată ruse, una venită din Bucovina aveau în plan să organizeze o lovitură în aceeaşi
direcţie dar atacate pe linia Paşcani-Miroslăveşti au fost forţate să capituleze. O parte
s’a predat austriecilor. La sfârşitul anului 1917 până în Ianuarie 1918 n’a mai rămas
din armata rusă decât câteva garnizoane păzind depozitele de materiale şi un număr
restrâns de ofiţeri care se încadrară mai târziu sub ordinele lui Denikin, Kolceak sau
Kaledine.

În Rusia revoluţionară problema naţionalităţilor începuse să ieie un nou avânt. La 2

Nov. 1917 la o săptămână după revoluţie s’a proclamat “Declaraţia drepturilor
popoarelor Rusiei” prin ea se recunoştea dreptul fiecărui popor de a se forma ca stat
independent, primele concluzii le-au tras Finlanda şi cele trei ţări baltice.

Care era situaţia în această epocă în Basarabia?

În prima fază a descompunerii armatei ruse, Basarabia cunoscuse teroarea fugarilor
puşi pe jaf şi asasinate, şi aici se cuvine să-l cităm pe autorul cărţii Pamfil Şeicaru:
“Deux membres importants du mouvement nationaliste roumaine en Basarabie -
Murafa et Hodorogea et plus tard Mateevici - furent assassiné. Ce fut le signal qui
avertissait les bassarabiens d’ogarnisél eur defence.” Adică: Doi membri importanţi ai
mişcarii naţionaliste române în Basarabia - Murafa şi Hodorogea şi mai târziu
MATEEVICI - au fost asasinaţi. Acesta a fost semnul suprem care avertiza
basarabenii să se organizeze pentru apărare.

După cum se vede P. Şeicaru se referă la asasinatul lui Al. Mateevici, poetul autor al
mişcătoarei “Limba română”, şi astfel îl confirmă pe istoricul Ion Nistor care bazat pe
mărturia lui G. Tofan, într’un articol, omagial, dedicat la zece ani de la moartea sa,
susţine că Al. Mateevici a fost asasinat! În ori caz, nu e vorba de o invenţie a mea
cum m’au atacat, cu multă neomenie unii rusofili basarabeni. Personal, consider că în
acest caz doar deshumarea resturilor pământeşti presupuse a fi ale lui Mateevici şi
examinarea sistemul osos şi toate elementele incă păstrate; ar putea lămuri eventuala
cauză a morţii. Desigur, la noi, ortodoxismul nu admite atare deshumări, ajunse în
Apus o metodă indispensabilă pentru clarificarea unor morţi litigioase, cum sigur şi
cea a lui Al. (Alexei) Mateevici rămâne, în continuare. Mormântul marelui Beethoven
a fost deschis, de mai multe ori până astăzi, interesul oamenilor de ştiinţă merge spre
studiul urechii interne la acest geniu muzical sau al lui Verdi aflat în Casa dei reposi
din Milano ctitorită de el pentru artiştii rămaşi la bătrânete fără vreun sprijin material,
de la moartea compozitorului în 1901 până aproape de zilele noastre, vizionarea lui
Verdi mort s’a făcut tot din 20 în 20 de ani.

În Basarabia între 2 şi 9 Nov. 1917 s’a pus bazele unui Consiliu naţional care şi-a
proclamat autonomia politică şi teritorială ca republică federativă a Rusiei, având un
guvern provizoriu întemeiat pe puterea poporului moldav.

După căderea ţarismului s’a introdus în învăţământul de toate gradele alfabetul latin.
În acest mod cultura românească devenea, mai accesibilă basarabenilor.

Evident Basarabia vroia să se unească cu România, numai că trebuiau să se arate şi

circumstanţe internaţionale mai favorabile.

La sfârşitul anului 1917 Moldova era considerată de aliaţi ca o insulă de onoare în

mijlocul unui ocean de noroi. Dar aliaţii, inclusiv Clemenceau, nu aprobau pacea
separată a României, pe care o considerau un act de sinucidere.

Prudent I. Brătianu se adresa aliaţilor, dar în acelaşi timp pleda pentru ideea păcii
separate şi contele de Saint-Aulaire descrie tragicul moment când cu lacrimi în ochi:
Brătianu îl ruga să-i dea avizul cuvenit. Gravitatea răspunsului însă îl obliga să-i
trimită cererea guvernelor, francez şi englez, cărora le pretindea să nu trateze cazul în
general, considerând că o cunosc mai bine decât el, ca ambasador al Franţei la
Bucureşti. În acest mod se ataşă o telegramă identică, adresată aliaţilor, susţinând
alături de rege şi guvern pacea separată, prezentând garanţii maxime odată ce şi
inamicul consimţea sa trateze tot cu ei.

Acoperit, deci, înaintea aliaţilor, Brătianu demisionează, recomandând regelui pe

generalul Averescu, să înceapă negocierile în vederea unei păci separate. Ele au
început la Buftea.

La 26 Ianuarie 1918 a unsprezecea divizie română condusă de generalul Broşteanu

trece Prutul şi la Chişinău e primit de preşedintele republicii moldave, Ion Inculeţ. Un
vechi naţionalist basarabean Pelivan a declarat pentru prima oară, în mod oficial că
“lupta pentru unitatea naţională a început.”
Întretimp generalul Averescu demisionează şi e înlocuit cu Al. Marghiloman,
recomandat regelui de Czernin când s’au văzut în gara Pădureni.

Negocierile au fost propriu zis duse de Argetoianu, acesta convins că nemţii vor
pierde războiul a admis cele mai dure clauze pentru a se constata condiţiile grele şi
inumane la care a fost supusă România, în urma unui adevărat dictat impus de nemţi.

Tratatul negociat la Buftea a fost semnat la 9 Mai la Bucureşti. La 27 Martie 1918,

primind aprobarea aliaţilor şi alertaţi de pretenţiile Ucrainei asupra ţării lor, s’a
proclamat unirea Basarabiei cu patria-mumă, capul respectivei acţiuni fiind C. Stere.

Mai trebuie să reţinem că la 5 Ianuarie 1918, la trei zile de la publicarea programului

preşedintelui Wilson, Lloyd George, primul ministru al Angliei a declarat că prin
defecţiunea ruşilor va fi necesară revizia tratatelor şi dezmembrarea Austro-Ungariei
devine irealizabilă. Era de fapt o brutală negare a angajamentelor luate de aliaţi faţă
de România.

Marea nedreptate făcută de englezi i-a revoltat pe marii noştri protectori, contele de
Saint-Aulaire şi generalul Berthelot cu membrii misiunii franceze, aceştia prin
intervenţiile lor au reuşit să-l convingă şi pe Clemenceau, de dreptatea românilor.

De acord cu Clemenceau, Pichon, ministru de externe, adresă Camerei Deputaţilor

următorul omagiu: “Nobilei şi nefericitei România ameninţată chiar şi în existenţa ei
de defecţiunile organizate pe frontul rusesc”. Şi ajunge la concluzia: “Am intervenit
la Iaşi pentru a face cunoscut guvernului român că toate angajamentele privind
România, la intrarea ei în război, vor fi menţinute.”Ministrul francez va lua o
atitudine categorică şi Clemenceau dădea un răspuns precis, dlui Lloyd, ministrul
Angliei.

Germanii i-au permis generalului Berthelot să vină la Iaşi pentru a scoate din
România Misiunea franceză, pe care a îmbarcat-o în cinci trenuri. La plecare, în gara
Socola, în seara de 12 martie, aştepta o lume imensă împreună cu regele Ferdinand,
regina Maria şi o serie de alte mari personalităţi, plecarea generalului Berthelot şi a
Misiunii franceze. Descrierea aparţine unui martor ocular, marele ziarist fiind prezent
la deosebitul eveniment.

Intâmplarea face că s’a produs o pană electrică, astfel că scena întreagă s’a desfăşurat
la lumina lunii şi a torţelor din mâinile soldaţiilor care dădeau onorul. Asistenţa a
cântat Marseillaiza şi ca un protest împotriva păcii de la Bucureşti, prin care nemţii
puseseră cătuşe poporului român. La intrarea trenului în gară se striga “Trăiască
Franţa” iar cei din compartimente membrii misiunii franceze răspundeau cu “Trăiască
România”.

Aflat în mijlocul acestei manifestaţii de inimă, autorul nostru scrie privitor la trăirea
purtată în suflet, vie, după cum constatăm, şi după atâtea decenii: “Aceste strigăte
traduceau de o manieră patetică o legătură de o altă natură, de o altă calitate decât
toate legăturile politice, care după esenţa lor chiar, sunt trecătoare”.

În momentul pornirii trenului generalul Berthelot găsi expresia cea

mai justă, strigând mulţimii: “Pe curând!”

Marghiloman ca şef al guvernului, convins, că nemţii au pierdut războiul, împreună

cu ministrul său de externe C.C. Arion, căutau să satisfacă pe nemţi în ceea ce
priveşte achitarea datoriilor pentru ca nemţii să nu recurgă la sancţiuni dar pe de altă
parte sabotau livrarea materialului de război şi au refuzat să amnestieze pe toţi
dezertorii şi trădătorii sau să intenteze proces guvernului Brătianu, aşa cum prevedea
tratatul de pace. De altfel tratatul din Mai n’a putut fi ratificat la Viena, deoarece
regele Ferdinand refuza să-l sancţioneze - şi Marghiloman nu-l presa deloc s’o facă.
Situaţia devenise atât de încordată încât Ludendorff se gândise să facă o demonstraţie
militară contra României.

Dar ofensiva germană pe frontul francez a fost un eşec total. Contraofensiva

generalului Foch întrevedea începutul o sfârşitului şi în Balcani.

Franchet d’Esperey desfăcuse la 15 Sept. frontul bulgar la Dobropolis iar la 29 Sept.

bulgarii semnaseră armistiţiul la Salonic.

X. Şfârşitul guvernului Marghiloman.

Reluarea şi sfârşitul luptei
Referitor la guvernul Marghiloman, autorul crede că a adus mari servicii ţării,
reducând rapacitatea inamicului.

Generalul Franchet d’Esperey, preluând comandamentul la 15 Iunie 1918, la 6

Octombrie şi-a continuat ofensiva în direcţia Dunării pentru a elibera Serbia ceea ce
s’a întâmplat la 30 Oct. O armată de 3 divizii franceze şi una britanică comandată de
gen. Berthelot era grupată între Sistov şi Rusciuc, având ca obiectiv eliberarea
României.

Totuşi puterile centrale nu puteau să piardă Valahia, pentru ea petrolul românesc

constituia o necesitate vitală. Mackensen primise ca întăriri armata germană a 9-a
venită din Ucraina, deci avea un efectiv de 170.000 de oameni socotind şi unităţile
din Banat, care puteau opri pe loc pe gen. Berthelot. Generalul neamţ pentru a se
asigura a ocupat Braşovul şi Sibiul şi i-a promis lui Marghiloman că va da Dobrogea
României. Îngrijorarea lui Mackensen era cu atât mai mare cu cât în Austro-Ungaria
descompunerea lua un caracter net de bolşevizare.

La 3 Nov. la Bucureşti, populaţia ostilă, aflând vestea sosirii misiunii de ofiţeri

francezi, cetăenii s’au adunat sub ferestrele cartierului general al lui Mackensen,
aclamând Franţa şi cântând Marseillaisa. A trebuit să intervină armata pentru a-i
împrăştia pe demonstranţi. Manifestări asemănătoare au avut loc şi la Iaşi, cerându-se
reluarea luptei, pe când sârbii intrau în Belgrad, iar Mihai Karoly semna pentru
Ungaria. La 9 Nov. armata aliată sub conducerea lui Bertholot trecea Dunărea pentru
a se întâlni cu armata română din Moldova, generalul ţinându-şi cuvântul dat, în gara
Socola, Românilor, că se vor revedea cât de curând.

Exista o legătură aeriană între Iaşi şi Salonic, sublocotenentul Robert de Flers fiind
trimis de contele Saint-Aulaire pentru a furniza informaţii aliaţilor pe baza cărora, ei
să dea, intrării României în luptă cea mai mare eficacitate posibilă. La întoarcere,
infruntând riscul de a fi doborât de artileria inamică, de Flers a fost nevoit să
aterizeze forţat în regiunea Galaţilor, avionul izbindu-se de sol. Imobilizat de mai
multe contuzii, adăpostit de aripa avionului său, pentru a avea cât mai multă răbdare
citea din Esseurile lui Montaigne, cum a aflat-o autorul chiar de la Saint-Aulaire. Am
amintit această întâmplare deoarece familia de Flers prin unul din urmaşii săi René,
l-a însoţit pe P. Şeicaru, până în ultimii săi anii de viaţă. Vom reveni asupra acestui
personaj.

Un alt mesaj venit de la Paris la laşi, era semnat de Clemenceau, prin el îi anunţa pe
reprezentanţii României că a venit momentul ca România să-şi reieie locul alături de
Franţa.

La 6 Nov. 1918 regele Ferdinand îi cere lui Marghiloman demisia, constituindu-se un

guvern de tranziţie sub conducerea generalului Coandă având ministru de război pe
gen. Eremia Grigorescu. La 10 Nov. e decretată mobilizarea armatei şi printr’un
ultimat i se cere lui Mackensen părăsirea în 24 de ore a teritoriilor ocupate. Până la
urmă generalul neamţ se resemnează şi în aceeaşi seară dă ordin de evacuare,
retrăgându-şi armata în două coloane, una pe valea Prahovei, cealaltă pe valea Oltului
iar pentru protecţia sa a distrus podurile şi comunicaţiile telegrafice.

Având în vedere începutul de bolşevizare a armatei şi ura populaţiei maghiare faţă de

nemţi, pe care-i considera vinovaţi de pierderea războiului, Mackensen e oprit să-şi
continue retragerea cu armata sa şi în Ungaria va fi internat în castelul de Foth, lângă
Budapesta, apoi transferat la castelul Fullak în apropiere de Neusatz şi în sfârşit la
Salonic, de unde va fi eliberat în Nov. 1919.

Sic transit gloria mundi!

În pasajele următoare, prin descrierea situatiei Ungariei, Pamfil Şeicaru realizează

încă un adevărat giuvaer istoric, la care se ajunge instruind dar tot atât impresionând,
portretele personajelor, întocmai ca la anticul Plutarh, impun atmosferei cadenţe
literare susţinute de pilonii evenimentelor reale, ansamblul urcă treptele templului
desăvârşirii, nu mai că spre deosebire de corespondenţele lui Baudelaire sau
Rimbaud, unitatea esenţelor e dată în primul rând de faptul istorice. Desigur un
meşteşug atât de superior, poate fi împlinit, cum se spune din bătrâni, prin 99 la sută
muncă, şi iar muncă, doar un procent e inspiraţie adică har divin şi intuiţie genială
exprimate printr’un inefabil mereu prezent dar niciodată posibil a fi definit.

Din toate aceste cazuri, atare oameni nu se nasc decâţ odată la un secol, cel al XIX-
lea e reprezentat de ziaristul şi scriitorul Mihai Eminescu, precum cel al XX-lea e
cinstit de ziaristul şi scriitorul Pamfil Şeicaru. Bineînţeles, comparaţia se referă la
două domenii comune de creaţie, fără nicio legătură cu marea şi inegalabila poezie
eminesciană.

În cadrul imperiului austriac habsburgic dreptul de afirmare a principiului

naţionalităţilor a fost total ignorat de Franz Iosif. Dualismul cu Ungaria a împiedecat
realizarea federalismului prin care naţionalităţile puteau să găsească o modalitate de a
coexista sub egida coroanei habsburgilor dar în niciun caz sub cea a Sfântului Ştefan.

Împăratul Carol era incapabil să schimbe mersul istoriei fiind prea legat de tradiţiile
familiei sale. Totuşi a înţeles că Ungaria era un element de provocare permanentă a
naţionalităţilor din această cauză l-a înlocuit pe contele Tisza şi-a hotărât să acorde
votul universal Ungariei.

Dat la o parte contele Tisza pleacă pe front de unde revine convins că Ungaria a
pierdut războiul. La 17 Oct. 1918 a ţinut un discurs în parlament cu intenţia să
redreseze moralul deputaţilor cât şi a maghiarilor, dar cuvintele lui căzuseră în vid,
însoţite de o tăcere profundă. Tisza înţelese că el era considerat ca singurul vinovat de
dezastrul Ungariei, ştia că odată cu Ungaria se putea socoti şi el un învins. Pentru
masele largi Tisza reprezenta politica feudalităţii maghiare. Dar el nu se bucura de
simpatii, nici în cadrul propriului său partid şi nici din partea clasei pe care a slujit-o
cu energia inteligenţii sale şi forţa lui de lucru.

Marea greşală a feudalităţii maghiare a fost aceea că nu a tolerat înfiinţarea unui

partid democrat, el ar fi putut umple vidul lăsat în urma retragerii lui Ştefan Tisza.
Dar ce putea oferi nobilimea ungară ca un element opus politicii lui Tisza? Pe contele
Mihai Karoly. Era originar dintr’una din cele mai vechi familii nobiliare. Un strămoş
al său a luptat alături de Rakoczi, al doilea, principele Transilvaniei, aliat al lui
Ludovic al XlV-lea. “Unul din cei mai mari proprietari agrari, Karoly, era un spirit
dezordonat, degenerat şi ambiţios. El era convins că lui i se cuvenea dreptul de a fi
conducătorul partidului lui Kosuth, odată ce în 1848 bunicul său Batthyany, a fost
şeful guvernului revoluţionar maghiar, după defecţiunea revoluţiei împuşcat iar la
ordinul mareşalului austriac Haynau, bunică-sa bătută public la spate. Un defect de
vorbire îi interzicea accesul la tribună. Excesiv în toate, dezordinea ideilor sale erau a
unui neserios şi ţinuta sa excentrică îi dădea un aer ridicol. Era disperat că persoana
sa nu e-ra luată în considerare.”

El încerca să se impună propunând sufragiul universal şi reforma agrară, dar opiniile

sale nu aveau niciun ecou, era considerat un caraghios. În 1914 când muri Kosuth,
Karoly devine preşedintele partidului său, dar oricum popularitatea lui din 1918 era
artificială. Ea era întreţinută de anturajul său format de publicişti care militau pentru
idei de stânga, colaboratori la jurnalul “Secolul al XX-lea, şi la revista “Nyugat”
(Apusul). Aceşti tineri s’au grupat în jurul lui Karoly după ce revoluţia bolşevică a
reuşit să se impună în Rusia. Acesta din urmă, trebuia să le servească drept paravan în
dosul căruia ei vor pregăti acţiunea revoluţionar-bolşevică. Din această cauză statul
major al lui Karoly devenise statul major al lui Bela Khun.

E curios cum Comitetul naţional constituit la Budapesta la sfârşitul lui Septembrie

1918 sub patronajul lui Karoly, se temea de Tisza deşi acesta căzuse de la putere: în
consecinţă membrii lui s’au hotărât să-l omoare: “În noaptea de 29 Oct. sub
preşedinţia lui Karoly, s’a decis în şedinţă secretă, asasinatul lui Tisza. Un ofiţer
dezertor, Czerniak, proclamat prezident al sovietului de soldaţi, împreună cu doi
jurnalişti Kerri şi Fenyes, au fost însărcinaţi de a executa decizia Consiliului
Naţional. În noaptea de 30 Oct. 1918, contele Stephane Tisza a fost asasinat la
domiciliul său.

În timpul unei şedinţe a Parlamentului când a fost dusă ştirea că Fiume, port al
Ungariei a fost ocupat de trupele croate, Karoly ia cuvântul şi declară că totul e
pierdut, iar de la loja presei se cerea demisia guvernului Wekerlé, manifestând un
sentiment ostil Germaniei cu aceeaşi evidenţă ca în 1848.

În 22 Oct., împăratul Carol şi soţia sa Zita vin la Debreţin pentru a inaugura noua
universitate. În momentul când apare garda austriacă populaţia începe să fluiere şi în
timpul executării imnului naţional, huiduie. Totuşi împaratul are curajul să meargă la
Budapesta unde se consultă cu politicienii unguri, în palatul Gödöllö şi face greşala,
contrar sfaturilor înţelepte ale lui Windischgraetz, să-l invite şi pe Karoly, al cărui stat
major era format din intelectuali radicali cu tendinţă bolşevică. Neprimind un răspuns
din partea lui, împăratul încredinţează formarea guvernului contelui Hadick, om al
trecutului, lipsit de prestigiu şi de energie. Karoly urma să-l însoţească la Viena.

Această soluţie era dată de împăratul Carol, ultimul dintre Habsburgi, în momentul
când la Arad se constituia Consiliul Naţional român, la Zagreb Consiliul Naţional
croat, la Lemberg cel polonez şi la Praga Consiliul Naţional ceh.

Vagabonzii proletari intelectuali unguri îi cer lui Karoly să rupă legăturile cu Viena şi
să proclame republica. Lenin îl trimite ambasador la Budapesta pe vechiul său amic,
extremistul Rakovscki. De-acuma, regele Carol e declarat inamicul Budapestei.

La întoarcerea la Budapesta în gara capitalei i se face o primire triumfală lui Karoly,

el declarând: “Cetăţeni, noi avem un duşman mai mult, în persoana regelui Carol.”

Astfel, în mijlocul unei anarhii tot mai accentuate, Karoly devine prim-ministru,
informând pe împărat că revoluţia, în plin mers, îi cere imperios separarea Ungariei
de Austria.
La Viena revoluţia începu să-şi arate colţii, astfel că Windischgraetz dădu sfatul
perechii imperiale să se retragă în Tirol unde populaţia era împotriva revoluţiei,
rămânând loială familiei imperiale. Dorind mai ales soţia lui, Zita, să rămână în
Viena, Carol îl întrebă pe şeful statului major austriac dacă mai are unităi fidele. Arz
îi răspunde descurajant: “Sire, nu mai e nimic de făcut, totul e pierdut.” Scena se
petrecea la 9 Nov. 1918.

Trei zile mai târziu cinci delegaţi unguri îi prezintă împăratului Carol decizia
guvernului lor de a-şi schimba forma de guvernământ. La 16 Nov. 1918 republica e
proclamată la Budapesta şi a doua zi la Viena, habsburgii părăsesc pentru totdeauna
scena istoriei.

Ungurii urmăreau să-şi păstreze graniţele Ungariei milenare, a coroanei sfântului

Ştefan, pe când naţionalităile ţineau să-şi urmeze propriul destin. Un an bogat în
convulsii, îşi are cauzele în faptul că Ungaria va refuza să accepte verdictul istoriei.

La 12 Oct. 1918 politicienii ardeleni, pentru a proclama separarea de Ungaria la

Oradea-Mare, erau adunaţi în casa avocatului Aurel Lazăr, bazaţi pe programul lui
Wilson care recunoştea dreptul fiecărei naţiuni la autodeterminare. Conducătorii
români prevăzând reacţia ungurilor au înţeles că vor trebui să creeze o armată. Astfel,
ca locotenent de artilerie, imediat după reuniunea de la Oradea, Maniu lansă un apel
tuturor ofiţerilor din Viena, să constituie un consiliu militar român. Adunarea
soldaţilor români se realiză înainte ca Vaida-Voevod să-şi fi ţinut celebra intervenţie
în Parlamentul de la Budapesta, prin care poporul român îşi manifesta voinţa de
separare de Ungaria.

Iuliu Maniu împreună cu Isopescu Grecu, deputat în parlamentul de la Viena, au avut

o întrevedere cu ministrul de război austriac Sturger-Steiner, rugându-l să admită să le
pună la dispoziţie o parte a edificiului, unde să se instaleze serviciile necesare pentru
a conduce afacerile militare româneşti, şi ministrul le admite instalarea. La Viena,
Iuliu Maniu avea la dispoziţie reg 64 din Orăştie, format exclusiv din români, cu un
efectiv de 5.000 de oameni, aduşi la Viena înainte de căderea monarhiei. Acest
regiment, de o disciplină impecabilă, era cazat în Ferdinandkaserne.

În acele zile imperiul fiind în descompunere, singurele trupe necontaminate de

comunism erau cele româneşti. Regimentele austriece total bolşevizate, îndemnau
populaţia să jefuiască magazinele şi casele. În această situaţie dramatică, Iuliu Maniu,
ca locotenent român de artilerie susţinea autoritatea moartă a ministerului de război,
austriac.

Găsindu-se în jurul Vienei la Neustadt încă 40.000 de soldaţi şi vreo 20.000 în

cazarmile din jurul Vienei, adăogându-se cei 5.000 din Ferdinandkaserne, cei 65.000
de ostaşi disciplinaţi au putut opri anarhia şi restabili ordinea. În luna Nov. pe străzile
Vienei s’a restaurat liniştea de către soldaţii care cântau “Deşteaptă-te române” şi deşi
purtau uniforme austriece, oamenii auzindu-i, prin ritmul melodiei, îşi dădeau seama
că nu sunt nemţi. Aceasta era revanşa celei mai persecutate naţiuni din întreg imperiul
Habsburgic.

În acelaşi timp Karoly, prizonier al unor elemente revoluţionare, bolşevice căuta să-şi
verifice influenţa asupra generalului Franchet d’Esperey, intrat în Belgrad din 1 Nov.
1918.

Karoly era însoţit de Oscar Jaszi, socialistul Bokoni şi delegatul sovietului soldaţilor,
Czerniak.

Generalul francez nu se lăsă intimidat de noua revoluţie şi democraţia sa populară,

adresându-le următoarele cuvinte juste: “Voi pretindeţi că vorbiţi în numele poporului
ungar, dar voi nu reprezentaţi decât rasa maghiară. Vă cunosc istoria. Voi aţi oprimat
tot ceea ce nu era din sângele vostru. La ora asta aveţi împotrivă pe cehi, pe români şi
pe sârbi.

Şi reînmânându-le textul armistiţiului părăsi cabinetul său de lucru.

Conform obligaţiilor cuprinse în clauzele păcii, Karoly îşi dădu seama că pentru
salvarea unităţii Ungariei va trebui să caute colaborarea naţiunilor conlocuitoare. Şi
fiindcă la 10 Nov. 1918, Comitetul Naţional român a dat un ultimat guvernului
maghiar prin care îi cere să-i recunoască posesia totală a Transilvaniei, îl trimite pe
Oscar Iaszi la Arad unde îl caută pe Maniu căruia îi propune o înţelegere cu noua
Ungarie, considerând că ţara sa ar putea menţine Transilvania dacă se va da românilor
o largă autonomie. Şi fiindcă ofertele sociologului au fost respinse, la întrebarea sa că
în definitiv ce vor românii, Iuliu Maniu a răspuns fără echivoc: “Totală separare.”

Pasul decisiv a fost făcut. A doua zi a apărut în “Românul” un apel adresat popoarelor
lumii, în franceză şi română, apel ce prefaţa marea Adunare de la Alba Iulia care
decidea la 1 Decembrie 1918 unirea Transilvaniei cu patria-mumă, România.

Prima grijă a Consiliului Naţional a fost să organizeze gărzile naţionale pentru a

apăra satele româneşti de bandele de dezertori unguri dar în aceeaşi măsură şi de
secuii fanatizaţi, capabili de acte unice de violenţă.

În acele vremuri de totală anarhie au fost ucişi 3.000 de persoane dintre români şi
victimele ar fi fost mai multe dacă nu ar fi existat gărzile naţionale. Ele au dezarmat
şi trupele lui Mackenzen, asigurându-le retragerea.

Membrii gărzilor naţionale, în general erau moţi, provenind din regiunea Aradului,
Brad, Vidra, satele lui Avram Iancu dădeau un număr mare de combatanţi, păzitori ai
centrelor româneşti, funcţionând ca autentice garnizoane.
Jandarmii unguri aveau ordin să împiedice constituirea unor astfel de gărzi de
apărare, încât l-au omorât pe preotul Ioan Oprişoiu deoarece a primit jurământul unei
gărzi naţionale de sat.

Dupa declaraţia de unire cu România, ungurii au încercat să accentueze teroarea, încă

o lună, până ce noua administraţie română a fost organizată.

Marea adunare de la Alba Iulia proclamând unirea Transilvaniei regatului România, a

marcat un moment decisiv în istoria Daciei lui Traian.

Spre cinstea lui Pamfil Şeicaru, el insistă asupra activităţii gărzilor naţionale,
înfiinţate în cursul anului 1918, pentru a apăra în primul rând, satele româneşti de
bandele ungureşti şi de secui, cei mai mulţi dezertori de pe front.

Se cuvine printre martirii Patriei să-i pomenim în rugăciunile noastre şi pe cei 3.000
de români victime nevinovate căzute jertfe împilatorilor tării, când câteva luni
Transilvania a stat sub ameninţarea teroarei şi a totalei anarhii.

Subliniem acest aspect deoarece istoricii noştri sunt foarte discreţi cu acest capitol. În
legătură cu gărzile naţionale, se insistă mai mult asupra conflictului dintre inimosul
Amos Frâncu şi unii politicieni români, ceea ce a şi dus la desfiinţarea respectivelor
gărzi.

Cu ocazia cedării Ardealului de nord în anii 1940, armatele ungare au atacat în mod
sângeros populaţia românească a satelor Ip şi Trăznea, în alte regiuni transilvane au
ucis o serie de intelectuali, mai ales preoţi, şi la plecare şi-au lăsat urmele criminale la
Moisei. Pe când victimelor, Vida Geza le-a dedicat, sus pe deal, într-o poiană ce-ar
putea să fie a Mioriţei, purtată de urieşii ce dau dimensiunea eroismului, un
monument de mari proporţii unul ce preamăreşte, lângă mormintele-altare, o luptă de
la Termopile în versiune românească, desfăşurată în peisaj maramureşean, natura
înăşsi fiind un templu cu perspective infinite, cum sunt numai ale neamului dezrobit
din toate sclaviile sale.

Dacă vrei să cunoşti adevărul şi numai adevărul cu orice preţ, va fi nevoie să mergi
după chemările interioare ale marelui ziarist, când respectivul exerciţiu spiritual va
echivala şi cu o înălţare la cer de-alungul unui drum etern, socotit pe drept şi divin.

Unirea Transilvaniei cu România proclamată şi votată la Alba Iulia la 1 Dec. 1918, ca

decizie a Marei Adunări naţionale a fost prezentată regelui Ferdinand de o delegaţie
compusă din: episcop Miron Cristea, episcop, Alex Hossu, Alex. Vaida Voevod,
Vasile Goldiş şi Caius Brediceanu.

Actul Unirii prezentat într’un raport de Ionel Brătianu, pe când Monitorul oficial
publică Decretul regal privind unirea Transilvaniei cu patria-mumă, România.
Revenind la Karoly, acesta pentru a obţine din partea Consiliului suprem al păcii
condiţii mai bune, a acceptat soluţia sugerată de anturajul său: “Noi vom reuşi să
obţinem condiţii mai bune, făcând un pic de bolşevism.”

Lenin, cum am arătat, a trimis ia Budapesta un revoluţionar fanatic, vechiul său amic
Christian Rakovski. A făcut medicina la Paris şi între 1905 până în 1918 a condus
partidul socialist român. Era un intelectual veritabil şi prin temperamentul şi formarea
sa un marxist convins. El considera revoluţia bolşevică drept debutul revoluţiei
mondiale. Dr. Rakovski l-a convins pe Oscar Iaszy că prin incendiul comunismului
vor fi distruse pe rând toate regimurile capitaliste şi astfel a făcut din sociologul
liberal, un democrat progresist, expresie ajunsă la modă în zilele noastre.

Ca orice revoluţie şi cea maghiară a suferit de un exces de ură inclusiv împotriva

armatei, ofiţerii erau bătuţi, degradaţi şi nu rar chiar maltrataţi. Karoly numise
ministru de război pe un colonel, Linder, un pacifist nihilist, dar anturajul bolşevic
contribuia la descompunerea armatei ungare. Totuşi regimentele de Seel şi honvezii
îşi păstrau, refractari propagandei bolşevice, vechea disciplină.

Fără îndoială şi sub influenţa lui Rakovski, Karoly a adus la putere un guvern
popular, cu o formă trecătoare spre comunism.

Prima criză a guvernului a apărut cu ocazia reformei agrare. Miniştrii burghezi vroiau
să împartă pământul ţăranilor, pe când marxiştii pledau pentru exploatarea colectivă
de către ţăranii asociaţi. Karoly nu numai că a fost pentru colectivizare dar a
naţionalizat băncile şi marile industrii. În urma unor astfel de decizii bolşevice,
democraţii se retrag din guvern, iar pro-bolşevicii pentru a-i da lui Karoly o
satisfacţie îl numesc preşedinte al Republicii. Numai că în timp ce Karoly se instala
în Palatul regal de la Buda (Budapesta), bucuros că şi-a realizat ambiţia supremă a
vieţii sale, bolşevicii se pregăteau să acapareze supremaţia asupra Ungariei.

Cu această ocazie autorul se opreşte, ceva mai mult, la prezentarea

viitorului conducător comunist al Ungariei, Bela Khun.

Încercând să intre în presa budapestană, lipsa lui de talent nu-i dă nicio şansă de
reuşita. Pleacă la Cluj, unde devine informatorul poliţiei, deghizat în ziarist. În
această calitate ajunge secretarul unei asociaţii muncitoreşti de ajutor mutual, funcţie
ce-i permite să-şi însuşească anumite fonduri, de câte ori avea ocazia. E prins şi dat în
judecată, dar izbucnirea războiului îl scapă de proces, Bela Khun a fost trimis pe
frontul de est unde în vara anului 1916 cade prizonier şi e internat în câmpul de
prizonierii de la Tomsk (Siberia). Acolo învaţă ruseşte şi se remarcă printre
prizonierii ca un bun propagandist al partidului comunist. Deşi cu o pregătire
mediocră, Bela Khun a ajuns să fie cunoscut de Lenin care îl preţuia pentru
fanatismul său şi îi trecea cu vederea unele afaceri, nu prea cinstite, făcute de el pe
spinarea muncitorilor.
Însfârăţşit, când revoluţia populară a izbucnit în Ungaria, Lenin l-a trimis cu misiunea
să organizeze trecerea de la democraţia populară de esenţă burgheză la comunismul-
bolşevic.

Ajuns la Budapesta, Bela Khun nu se bucură de o popularitate deosebită dar reuşeşte

să răscoale oraşul destul de mic, Salgotarian după care se reîntoarce în Capitală, unde
devastează imprimeriile presei ungureşti reducând la tăcere burghezia ungară.

Dar comuniştii mai aveau un adversar care se opunea bolşevizării propagate prin
ziarul lui B. Khun “Jurnalul roşu” şi aceştia erau social-democraţii. Astfel bandele lui
B. Khun au atacat jurnalul acestora “Cuvântul poporului” dar imprimeria fiind păzită
de muncitori, au dat o lecţie bună hoardelor bolşevice pe care le-au pus pe fugă iar
Bela Khun a fost transportat la spital.

Confruntat cu atare insuccese Rakovski s’a hotărât să lichideze, el, frontul popular şi
să instaureze republica bolşevică.

În anturajul lui Karoly se afla un tânăr Kramer-Kery, care după o călătorie în Elveţia
l-a convins pe Karoly că în Europa statele capitaliste sunt atât de hărţuite de masele
bolşevice încât vor ceda curând, acoperite de lava incandescenţă revoluţionară.

Karoly era furios din cauza hotărârii Consiliului suprem al păcii ca trupele maghiare
să se retragă de la granită pe o distanţă de 100 km., respectând un spaţiu neutru de 75
km adâncime şi 300 lărgime, în care nici un soldat român sau ungur nu avea dreptul
să pătrundă.Informat greşit că trupele ruseşti înaintau în Carpaţi spre Ungaria, iar
colonelul Stromfeld, viitorul comandant al armatei roşii, i-a prezentat un raport bazat
pe o imaginară înaintare a ruşilor, l-au convins pe Karoly că ar putea juca rolul unui
nou Attila, lansând bolşevismul spre Occident. Astfel guvernul respinge ultimatul
Consiliului suprem iar pe Karoly l-a determinat să execute ultimul act politic privind
instalarea regimului bolşevic în Ungaria. La 21 Martie 1919, dimineaţa, Adunarea
membrilor sovietelor de soldaţi şi muncitori au anunţat instalarea dictaturii
proletariatului maghiar.

Mai rămânea să se efectueze demisia lui Karoly, sarcină preluată de Kery care a
redactat proclamarea ce trebuia să lichideze interimatul lui Karoly. Şi fiindcă ultimul
înca ezita, Keri l-a pus pe secretarul său particular să semneze actul. Nenorocitul
figurant se afla în faţa unui fapt împlinit.

Finalul proclamaţiei suna categoric: “Eu, preşedintele provizoriu al Republicii

populare maghiare, înaintea deciziei conferinţei de la Paris, mă adresez proletariatului
mondial ca să obţin de la el, ajutor şi dreptate. Eu demisionez şi încredinţez puterea
proletariatului poporului ungar.”
Rolul jucat de Karoly în venirea la putere a lui Bela Khun nu poate fi pus la îndoială.
Guvernul revoluţionar al lui B. Khun era o sucursală a guvernului sovietic, sub ale
cărui dispoziţii el acţiona.

Aşa cum un mare medic pentru a pune un diagnostic just, de cele mai multe ori, se
orientează după nişte simptome “secundare”, neluate’n seamă de ceilalţi colegi ai săi,
la fel şi marelelui nostru ziarist nu-i scapă faptul că începând din Mai 1919, dupa
luarea puterii de Bela Khun în Ungaria, atacurile sovietice asupra Basarabiei se
înmulţesc şi câştigă în intensitate. La 1 Mai Cicerin, comisarul sovietic pentru Afaceri
externe, împreună cu Chr. Racovski, devenit guvernatorul Ucrainei, dau ultimat
României să părăsească Basarabia până la 3 Mai. Un al doilea ultimat pretindea şi
evacuarea Bucovinei. La 27 Mai unităţi ruse încearcă să ocupe Benderul (Tighina)
dar sunt respinşi peste Nistru.

Evident, P. Şeicaru are dreptate, sovieticii nu doreau să se angajeze într’un război ci

prin atacuri răzlete căutau să concentreze trupele româneşti la Nistru, pentru a uşura
acţiunile lui Bela Khun în Ungaria.

Cel puţin curioasă era atitudinea Consiliului suprem, mai precis a englezilor şi
americanilor, mai ales cei din urmă dezorientaţi în problemele Europei centrale, ceea
ce se arăta extrem de grav, aliaţii erau gata să înceapă negocierile cu guvernul Bela
Khun. Ei vedeau în toate, doar intriga militaristă a generalului Foch, reprezentat în
România de Berthelot. În poziţia în care se afla, Clemenceau (Tigrul) era obligat să se
adapteze şi să interzică românilor să se amestece în problemele Ungariei şi le
recomanda reluarea poziţiilor de pe Mureş.

La 4 Aprilie 1919 generalul Smuth e trimis din partea Consiliului Suprem cerând lui
Bela Khun să-şi retragă trupele pe linia prevăzută în tratatul de alianţă din 1916, dar
discuţiile l-au determinat pe dictatorul roşu să considere propunerea aliaţilor ca pe un
semn de slăbiciune şi îl încuraja să-şi ridice pretenţiile. Întrevederea cu Smuth a
eşuat, probabil că B. Khun era informat despre situaţia critică a României, de unii
membrii ai Consiliului suprem. Ea ne este prezentată de André Tardieu, membrul
delegaţiei franceze la conferinţa de pace şi preşedintele comisiei care se ocupa de
problemele românilor, mărturisindu-i contelui Saint-Aulaire: “Eu duc lupte grele
pentru a fi recunoscute lui Brătianu şi României calitatea de aliată. Am împotriva mea
pe Clemenceau care nu-i iartă armistiţiul; Wilson care ignoră tratatul nostru de alianţa
şi pe toţi juriştii pentru care pacea din 9 Mai încheiată cu Germania, deposedează
România de calitatea sa de aliată ... În concluzie, în numele Dreptului se comite o
mare inechitate, pedepsindu-se, România şi nenorocirile sale, de care noi aliaţii ei
suntem responsabili. Noi înşine suntem pentru că nu ne-am ţinut angajamentele la
Salonic, şi-apoi, mai ales Rusia pentru trădarea ei de necrezut.”

Saint-Aulaire adăoga spuselor lui Tardieu: “După acest război ai dreptului, România
este, din toţi aliaţii noştri, cel ce a suferit cel mai mult şi a fost cel mai mult maltratat.
Consiliul suprem nu ar putea, fără să-şi ruineze principiul său esenţial - principiul
naţionalităţilor - să-l împiedice să-l aplice realizându-şi unitatea. După ce luni de-
arându-l Bela Khun şi-a propus să lichideze armata ungară, deodată şi-a dat seama că
are nevoie de ea şi apelând la o serie de ofiţeri de carieră şi la patriotismul maghiar, a
reuşit să pună pe picioare o armată ale cărei trupe erau în stare să lupte cu disperare
pentru a-i împiedica pe români s’ajungă la Budapesta.

Valoarea combativă a unei armate nu e în funcţie doar de moralul soldaţilor şi

ofiţerilor dar în mare măsură de pregătirea înaltului comandament. Fiecare război,
susţine maiestrul, e un duel între comandamentele forţelor care se confruntă. Din
acest punct de vedere comandantul armatei ungare numit de B. Khun era un ofiţer
mediocru, numit Stromfeld, din punct de vedere al comandamentelor superioritatea
era de partea armatei române.

Faptul că Bela Khun a declanşat ofensiva, Consiliul suprem nu mai putea opri
România să se bată. La 2 Mai după o ofensivă de două săptămâni, armata română
aflându-se pe malul stâng al Tisei, Bela Khun prin intermediul lt. colonelului Werth
de Szolonc propune pacea; recunoaşte toate pretenţiile teritoriale româneşti dar nu
mai dacă românii încetează ostilitaţile şi sub nicio formă nu se vor amesteca în
treburile interne ale Ungariei.

Întretimp ministrul de externe al Franţei Pichon îi transmite lu Brătianu în numele

Comitetului Suprem interdicţia de a înainta spre Budapesta. Premierul român
raspunde: “Marşul asupra Budapestei nu va avea loc decât în interesul general şi în
completă înţelegere cu aliaţii, când îl vor considera ca un veritabil servici ce li se face
şi când ei înşişi îl vor cere.”

Brătianu a refuzat propunerile de mai sus ale lui Bela Khun deoarece nu vroia să
treacă peste deciziile Consiliului suprem şi, în principal nu avea nici o încredere în
guvernul de aventurieri al lui B. Khun.

Pentru a da satisfacţie naţionalismului maghiar ungurii atacă Cehoslovacia cu gândul

ascuns să ajungă să stabilească legături cu Rusia Sovietică ori dacă n’au putut să-şi
împlinească visul, de vină au fost românii, care i-au respins din toate poziţiile.

Ceea ce miră, astăzi este scrisoarea lui Clemenceau adresată la 7 Iunie 1919, trimisă
lui Bela Khun în care îl admonestează că atacase pe Cehi, tocmai în momentul în care
conferinţa păcii era gata să invite pe reprezentanţii guvernului maghiar pentru a
cunoaşte punctele lor de vedere asupra frontierelor juste ale Ungariei.

A specula de-acum asupra cauzelor atitudinii Consiliului suprem ale păcii atât de
favorabila Ungariei bolşevizate şi în acelaşi timp atât de ostilă României, cum P.
Şeicaru nu o face, nu ne vom opri nici noi asupra lor. Ramâne faptul în sine care
trebuie reţinut şi mai ales să nu fie uitat.
S’a ajuns la penibila situaţie ca Ungaria lui Bela Khun să aştepte, după promisiunea
scrisă a lui Clemenceau, invitarea la conferinţa de pace, pe când i se imputa de către
reprezentanţi Consiliului suprem, României, toate calamităţile abătute asupra
Ungariei. După ei România era vinovată de demisia lui Karoly şi instalarea
bolşevismului în Ungaria. Mai departe, era făcută vinovată că a trecut peste liniile
impuse de aliaţi, pătrunzând în teritoriul maghiar până la Tisa. În consecinţă i se cere
retragerea trupelor române până la frontierele româno-maghiare fixate la Conferinţa
păcii.

Brătianu răspunse energic, respingând toate învinuirile nemotivate ale Consiliului

suprem. Şeful delegaţiei române, la întâlnirea din 10 Iunie 1919, a explicat că
trecerea puterii de la Karoly la B. Khun a fost un şantaj exercitat asupra aliaţilor, s’a
întâmplat fără niciun amestec din partea românilor.

În ce priveşte oprirea trupelor române pe Tisa, guvernul român nuşi poate asuma
răspunderea să-şi retragă trupele de pe Tisa până nu va avea garanţii din partea
Ungariei că pe viitor va evita astfel de atacuri.

Faptul că I.C. Brătianu avusese dreptate o demonstrează atacul infanteriei ungare din
dimineaţa zilei de 10 Iulie, declanşat în trei puncte: Tokai, Szolnok şi Csongrad.
Atacul principal, în centru, stătea sub protecţia a o sută piese de artilerie. Trupele lui
B. Khun au reuşit sătreacă Tisa, spre încântarea comandamentului român (gen.
Prezan şi Mărdărescu) căci ungurii înaintând imprudent, nu se aşteptau la lovitura ce
li se pregătea. Grupul de manevrare românesc era concentrat în regiunea Düspök-
Ladany sub comanda generalului Moşoiu având în dreapta, ca acoperire, divizia 2-a
cavalerie, o divizie de infanterie şi a 6-a divizie.

În zorii zilei de 24 Iulie s’a declanşat contraatacul românesc. Din toate părţile
atacurile româneşti erau aşa de impetuoase încât trupele ungureşti nu au putut rezista
şi cuprinse de panică se retrăgeau într’o fugă disperată. Au lăsat în urmă un bogat
material de război şi dupăce au trecut podul spre Szolnok, au consfiinţit victoria
românilor care pentru a doua oară îi resping pe unguri dincolo de Tisa. La Paris
Consiliul Suprem încerca să oprească înaintarea trupelor române şi astfel să salveze
ocuparea Budapestei. Cu toată opoziţia aliaţilor, guvernul român a înţeles că singura
soluţie a respectivei situaţii era să lichideze regimul provocator al lui B. Khun.

La 30 Iulie românii trec Tisa, la nord de Szolnok şi încep înaintarea vertiginoasă către
Budapesta. Comandamentul român avea la dispoziţie 10 escadroane cu 12.000 de
cavaleri. Întreaga pustă era invadată de trupe româneşti.

La 1 August, rând pe rând, trupele maghiare capitulează, înregistrându-se totala

înfrângere a armatei ungare. Dezastrul avusese un ecou deosebit la Budapesta. Bela
Khun era convins că va câştiga bătălia, dar din moment ce românii trecuseră Tisa, îşi
dăduse seama că totul era pierdut.
La 2 August dictatorul părăsea Budapesta într’un tren blindat fugind la Viena. Înainte
de a pleca ţinuse un discurs celor 500 de membrii ai Consiliului de soviete de o
îndrăzneală neruşinată. Socotea că proletarii nu s’au arătat demni de revoluţie. Au
trădat încrederea ce a avut-o în ei. Pentru moment, vor trebui să cedeze necesităţii,
dar el va reveni încurând. Ei vor lăsa pentru mai târziu instaurarea erei comuniste,
când proletarii vor fi mai bine pregătiţi să primească ideile bolşevicilor.

(Bela Khun s’a înşelat amarnic, fiindcă el nu s’a mai întors niciodată în Ungaria.
Panait Istrati pe drumurile sale făcute în URSS l-a întâlnit şi pe tovarăşul Bela Khun,
scăpat de prigoanele lui Stalin, trăia undeva într’un orăsel din fundul Rusiei.
Scriitorul român a rămas impresionat de starea sa precară, dar noi suntem siguri că
fanatismul mai pâlpăia în pieptul său, odată ce acesta cu violenţa aplicată orb, era
singurul element mai stabil al practicii sale zilnice, de unde noi credem ceea ce scrie
P. Şeicaru că activistul pus în slujba comunismului internaţional n’a cunoscut nicio
iotă din învăţătura lui Lenin, reacţiona ca un robot mecanic, la comanda zeilor roşii.

Înclinăm să mai credem că dacă intr’o zi Stalin s’ar fi hotărât să-l pună la zid şi să-l
împuşte, el ca mulţi alţii, ar fi strigat în momentul execuţiei un “Trăiască Stalin”, iar
marele dictator ca răspuns ar fi zis “Bela Khun, să mă pupe în c ...!”

La urma urmelor, acelaşi B. Khun inaugurează seria marilor nostalgici, din cei care
au invadat România după Nov. 2001, trăind recrudescenţa unei ere pe care noi am
crezut-o de mult apusă. Masca de social-democraţi pe care se trudesc să şi-o pună pe
chip e transparentă, lăsându-ne să le vedem figura de eterni bolşevici.

Pentru ospăţul nebunilor, dirijat de fostul şi actualul prim secretar de partid I. Iliescu
comunist - pe care îl trădează fiecare vorbă, fiecare gest - am aminti că românii,
popor de ţărani nu s-au lăsaţi atraşi de ideile bolşevice nici când revoluţia izbucnise
alături de ei în tranşeie şi mai târziu au distrus statul bolşevic instaurat de Bela Khun
în Ungaria.)

La 3 August, colonelul Rusescu, comandant al brigadei a 4-a de husari, din proprie

iniţiativa execută un raid temerar şi pătrunde în Budapesta în fruntea a 400 de
călăreţi, cu două tunuri şi două grupuri de mitraliere. A doua zi, 4 August, trupele
române au ocupat capitala Ungariei.

După ocuparea Budapestei, acţiunea trupelor române a continuat împotriva bandelor

care terorizau şi jefuiau populaţia maghiară. Ocupaţia română se întinse până la Györ
şi lacul Balaton.

În tot cursul lunii August, Consiliul superior nu şi a putut stăpâni furia contra
românilor care au ignorat interdicţiile şi şi-au permis să intre în Budapesta, fără să
ţină cont de VETO-ul ce le-a interzis ocuparea capitalei şi deci şi căderea lui Bela
Khun.
În realitate, România ca aliata Franţei era mustrată de Lloyd Georges fiindcă putea
deveni principalul stat al Europei centrale, consolidând influenţa Franţei în acest
sector.

Victoria zdrobitoare obţinută de armata română în Ungaria, nu era deloc măgulitoare

pentru Consiliul suprem care se lăsase prins în şantajul aventurierului Bela Khun.

În finalul cărţii, Pamfil Şeicaru omagiază, încăodată, figura marelui I. Brătianu: “În
toată această perioadă, calităţile unui mare om de stat, I. Brătianu, sunt confirmate.
Curajul său de a ţine piept Consiliului suprem pentru apărarea drepturilor României,
voinţa sa neînduplecată de a obţine pentru ţara sa, prestigiul de care avea nevoie,
capătă, în perspectiva unui jumătate de secol, valoarea ce i-a fost ignorată multă
vreme!”

În acelaşi timp, P. Şeicaru are o superioară înţelegere a poporului român, inclusiv în

anii grei ai războiului, scriind: “Unitatea indestructibilă a poporului român, rămasă
intactă cu toate că îi lipsea unitatea unui stat, are o explicaţie, Valahia (sau Ţara
românească), toată Moldova până la Nistru şi Dobrogea s’au nutrit din ceea ce poate
fi numit rezervorul etnic al Naţiei: Transilvania.”

Ideea aparţine istoricului C. Giurescu, cel ce în cartea “Transilvania în istoria

poporului român” are un capitol intitulat “Transilvania reservoir etnic românesc” prin
acest fenomen autorul explică unitatea de limbă şi de spiritualitate a poporului român
la fel ca permanenţa sa în spaţiul Daciei.”

Însfârşit, încheierea lucrării cuprinde una din cele mai dragi idei ale marelui ziarist şi
istoric, simţindu-şi mereu rădăcinile înfipte în pământul patriei sale natale, seva lui
fiind şi apa Vie a scrisului său: “România este o mare şi indestructibilă realitate în
mers ascendent. Chiar greutăţile temporare nu au putut şi nu vor putea să-i schimbe
destinul istoric!”

Deşi, aş dori să fie aşa cum scrie Pamfil Şeicaru, personal nu cred că România are
astăzi un mers ascendent ci continuă declinul început şi consolidat în anii
comunismului, socotiţi şi după Dec. 1989. Lucru evident, după 12 ani de zisa
democraţie, pentru care s’au jertfit mulţi tineri români, cetăţeanul inert, lipsit de
memorie i-a readuas la putere după 6 ani de dominaţie comunistă, şi ei s’au grăbit să
instaureze dictatura partidului unic ceea ce înseamnă o adevărată catastrofă naţională
pentru poporul român, sensul fiind într’o singură direcţie: cert în jos.

În această perspectivă “Româniile albe de mâine” ale lui Aron Cotruş, pe care le
cânta în poeziile sale, se află tare departe de realităţile ţării, aparţin mai mult de
lumea iluziilor şi visului.

Comunismul, de astăzi, din România s’a transformat într’o adevărată boala,

sigur, mortală.
Rezumând unele aspecte ale cărţii “La Roumanie dans la grande guerre” de Pamfil
Şeicaru, de la început vom admite că autorul şi-a ţinut promisiunea, a descris războiul
prim mondial, la care a asistat de la luptele de pe Jiu până la Cireşoaia, cu scopul de a
ne transmite adevărul pe care nu numai generaţiile tinere nu le-au cunoscut.

Extrem de documentat, din toate punctele de vedere, ne prezintă greşelile aliaţilor

faţă de România, niciunul dintre ei nu şi-a ţinut promisiunea dată în 1916, când
România, în August, a intrat în război după o neutralitate de doi ani.

În primul rând Franţa n’a reuşit să ne trimită ajutorul promis, generalul Sarrail nu s’a
mişcat cu trupele din Salonic, aşa cum a fost întelegerea dintre cele două părţi. Totuşi,
Franţa şi-a recunoscut vina faţă de români, pe tot timpul războiului a încercat să ne
ajute şi mai târziu la Conferinţa de pace de la Paris, ne-a sprijinit atunci când englezii
şi americanii vroiau să nu ne mai considere, prin armistiţiul încheiat cu nemţii,
calitatea de aliată.

În acest sens mari personalităţi ale politicii franceze ca Berthelot, contele de Saint-
Aulaire, André Tardieu şi alţii, au luptat pentru recunoaşterea drepturilor românilor,
garantate prin tratatul de alianţă încheiat cu aliaţii.

Fără îndoială, Franţa ne-a fost un aliat credincios, a reuşit să-şi impună punctele de
vedere faţă de englezi şi americani, care nu ne erau deloc favorabili.

Marea defecţiune a venit din partea Rusiei, care incă din 1915 aştepta să se încheie
pacea separată cu Germania, după tratativele duse între Stürmer, reprezentantul
Rusiei şi von Yagow cel al Germaniei. Pacea nu s’a realizat, cu toate că pentru ea se
angajase şi celebrul călugăr Rasputin deoarece ţarul, loial, nu dorea să-şi trădeze
aliaţii. Mai mult, chiar şi după demisia lui, guvernul provizoriu condus de Kerenski
vroia să continue războiul, pacea separată de la Brest Litovsc va fi opera lui Lenin
după revoluţia din Octombrie. Deci trupele ruseşti intraseră în anarhie încă din 1915
când şi-au părăsit poziţiile cucerite în Galiţia. Atitudinea pasivă, necombatantă a
ruşilor constituia un fenomen bine cunoscut de politicienii vremii, A. Tardieu vorbea
de trădarea incredibilă a Rusiei, iar Berthelot şi Saint-Aulaire după trecerea lor pe la
Petrograd şi-au exprimat convingerea că ruşii urmăresc să împartă cu nemţii, între ei,
România.

Trădările ruşeşsti pot fi constatate cu uşurinţă în lupta pentru apărarea Bucureştiului,

când au refuzat pur şi simplu să intre în luptă, au preferat să asiste la căderea capitalei
ca simplii spectatori.

Dreptate are Pamfil Şeicaru, soldaţii ruşi nu vroiau să lupte pentru consolidarea unui
stat care se interpunea între ea şi masa slavilor din Balcani, scopul final fiind
ocuparea Constantinopolului şi a strâmtorii Dardanelelor. Puţin se cunoaşte că pentru
ca Rusia să intre în primul război mondial a cerut aliaţilor să-i garanteze stăpânirea
teritoriilor respective, care de altfel le-au fost recunoscute de către ei, satisfăcând
foamea lor imperialistă.

Deci, nu e niciun secret, România a trebuit să înfrunte de una singură un inamic atât
de puternic, cum era Germania în 1916. Marea tragedie românească o constituia
faptul că deşi victorioasă în luptele din Carpaţi, până la urmă din cauza superiorităţii
germane erau forţaţi să se retragă. În 1917 când francezii reuşesc împreună cu
românii să pună pe picioare o armată ce putea să se întreacă cu cea germană, s’au
înregistrat marile victorii de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, oprind pe nemţi să
înainteze spre nordul Moldovei unde ar fi putut fuziona cu armatele din Bucovina.

Cât priveşte înfrângerea de la Turtucaia, marele ziarist demonstrează că ajutorul rus a

fost insuficient, o aflăm chiar din demisia generalului rus înaintată ţarului, la care
dacă adăogăm absenţa trupelor franceze conduse de gen. Sarrail, avem expuse
cauzele dezastrului din Dobrogea, la care vom pune la socoteală puterea armată a
nemţilor conduşi de marele general, Mackensen, aflat în legătură continuăcu alţi
generali vestiţi ca Hindenburg sau Ludendorff şi nu erau singurii. (Hindenburg, în
1933, în faţa pericolului bolşevic, i-a încredinţat conducerea statului german lui
Hitler, îşi doarme somnul de veci în catedrala gotică sfânta Elisabeta - prima biserică
gotică a Germaniei - din Marburg, într’un mormânt de piatră înconjurat de o serie de
coroane de fer, aparţinând soldaţilor săi care i-au rămas credincioşi şi după moarte. În
aceeaşi biserică, în aripa stângă a navei transversale, sub o piatră simplă, o inscripţie
ne arată, că acolo odihnesc rămăşiţele lui Frederich cel mare, rege al Prusiei, depuse
în acest loc după ce Prusia căzuse, în timpul celui de al doilea război mondial, de
partea Germaniei ocupate de trupele sovietice.)

După încheierea păcii de la Buftea, în Nov. 1918, România reintră în război de partea
Antantei, demonstrând că asemeni Păsării sfinte a avut energia să iasă la lumina, bine
meritată. Episodul ungar este redat cu măiestria ce caracterizează întreaga carte, ea
posedă stilul specific scrisului maestrului Pamfil Şeicaru. El nu numai că descrie
adevărul, uneori posibil a fi rece în logica lui, dar mai important, el ne prezintă
drumul ce duce la adevăr şi în acest sens ne împărtăşeşte solemnitatea rituală a
cercetării, în care pana de scris poartă amprenta unei inimi fierbinţi care bate puternic
pentru o cauză ce nu e doar a lui ci aparţine unui neam întreg, cel românesc.

Astfel, P. Şeicaru creiază un mod de exprimare numai al lui, îl recunoşti cum începi
să-l citeşti, fără să-l poţi defini, ca pe unicele înfăptuiri ale omului, şi el include un
mister originar inefabil, de care am vorbit de nenumărate ori până acuma, tot din
dorul, de a-l descifra, acţiune imposibilă cum e şi atingerea, în viaţa noastră
pământească, a Absolutului.

Istoria de faţă despre primul război mondial nu a putut fi scrisă decât de P. Şeicaru, de
unde adevărurile incomode pe care le conţine.
În şcoli şi în cărţile de istorie uzuale ni s’a prezentat războiul de întregire a neamului
cu făurirea României mari, în culori extrem de roze, trecându-se repede pe lângă
marea catastrofă de la Turtucaia pusă pe spinarea comandanţilor armatei române, în
primul rând a şefului statului-major gen. Iliescu, de parcă nu ar fi fost vorba ca
trupele franceze conduse de gen. Sarrail să vină de la Salonic, iar în ce priveşte
armata rusă parcă nu ar fi avut datoria să lupte ca parte beligerantă, Dobrogea putea
să slujească nemţilor şi ca poartă de intrare în Rusia.

Dar cea mai mare mistificare adoptată de istoricii români, probabil să nu jignească pe
marele nostru vecin din Răsărit, este aceea că nu s’a pomenit cu nici un cuvânt
tratativele duse de ruşi pentru a încheia pacea separată cu nemţii încă din 1915, şi
acest lucru era cunoscut de armată de unde lipsa de combativitate prezentă în
conştiinţa ei din 1915. Majoritatea istoricilor noştri se trudesc să ne convingă de
faptul că defecţiunea ruşilor a început din 1917, când s’a încheiat pacea, ori realitatea
este că lucrurile s’au petrecut altfel, în anul intrării României în război, armatele ruse
erau puternic anarhizate, la urma urmelor ajutorul Rusiei a fost din toate punctele de
vedere, nul.

Aceasta o aflăm de la Pamfil Şeicaru, bazat pe mărturii şi documente ce nu pot fi

contestate. (În timpul retragerii în Moldova, N. Iorga publică o carte favorabilă
relaţiilor româno-ruse, viu criticată, în exil, de către N.St. Govora şi avea dreptate
deoarece marele savant şi nu era pentru prima oară a scris o carte de ocazie,
neconformă cu raporturile poporului român cu Rusia, după Take Ionescu numit, pe
drept, duşmanul nostru natural).

În legătură cu atitudinea Consiliului suprem al păcii, fără îndoială era vorba de o

prevenire a modului cum înţeleg englezii şi americanii să-şi slujească cele mai
meschine interese.

Să admitem că cele două puteri doreau să oprească Franţa ca prin România să ajungă
să stapânească Balcanii, deci rezerva ce o aveau pentru România era indirectă. Dar
orientarea respectivului Consiliu suprem era compromiţătoare fiindcă ignora
drepturile României, favorizând o ţară comunistă cum era Ungaria lui Bela Khun.

Ceea ce putea pe-atunci surprinde, astăzi e ca de la sine înţeles, Statele Unite şi

Anglia ameninţate de uraganul hitlerist pe care nu erau în stare să-l învingă prin
forţele proprii s’au aliat cu Uniunea Sovietică, marele lor duşman. Dar când e vorba
de interesele proprii numai contează niciun fel de principii. De unde se vede că e
vorba de o anumită mentalitate manifestată şi în primul război mondial.

Totuşi, membrii Consiliului suprem erau intrigaţi de faptul că Ionel Brătianu le

demonstra că are dreptate în acţiunile lui, ceea ce îi provoca, în loc să le câstige
respectul pe care-l merita. De unde au menţinut vetoul dat României să nu ocupe
Budapesta, deşi pentru distrugerea Statului comunist al lui Bela Khun nu exista o altă
posibilitate. Politicianul român a acţionat cum i-a dictat simţul său politic şi astfel
arăta Consiliului suprem cine avea dreptate.

Toată chestiunea însă, era greu de digerat de reprezentanţii Consiliului suprem fiindcă
I. Brătianu era emisarul unui stat mic, sortit să stea în banca lui şi să asculte, docil,
poruncile celor mari.

De altfel, conflictul, provocat de aliaţi, până la urmă l-a determinat pe Brătianu să

părăsească conferinţa de pace trântind uşa după el, în semn de protest pentru micimea
de caracter ai celor ce se considerau superiori celorlalţi semeni. A urmat să reprezinte
România în locul lui Brătianu, Al. Vaida Voevod care, obişnuit cu manierele de supus
ungurimii din Parlamentul maghiar, a posedat diplomaţia să-i cucerească în primul
rând pe englezi şi cum a făcut-o o vom afla cu altă ocazie. În orice caz a câştigat
bunăvoinţa tuturor aliatilor pentru a stabili graniţa de vest a României cu Ungaria. Se
poate că politicianul ardelean i-a cucerit pe englezi prin faptul că le cunoştea limba.

Toate aceste evenimente le aflăm dintr’o altă lucrare a lui Pamfil Şeicaru, în care
laudă fermitatea marelui om politic I.C. Brătianu făcând remarca justă că românii nu
i-au apreciat activitatea merituoasă de la Conferinţa de pace, astfel că va pierde
alegerile avute loc imediat după întoarcerea lui la Bucureşti.

Mărul discordiei dintre el şi Consiliul suprem a fost provocat de problema Banatului,

în care reprezentantul Sârbiei, Pasici şi Take lonescu ar fi stabilit graniţele Banatului
împreună, înţelegere aprobată şi de Consiliu suprem, ceea ce pentru Brătianu însemna
o încălcare a dreptului său de reprezentant oficial al României, cu atât mai mult cu cât
nu era de acord cu împărţirea respectivă.

Aliaţii aveau pretenţia să li se recunoască dreptul de conducători ai Conferinţei păcii,

chiar şi când greşesc, cum poate fi interpretată atitudinea lor faţă de I.C. Brătianu.
Reprezentanţii Consiliului se simţeau jigniţi ca un conducător al unui stat mic, îi
depăşea în viziunea sa politică, refuzând să le execute ordinele.

Mai apropiaţi de zilele noastre la ultima întâlnire a; statelor din Uniunea Europeană,
s’au ivit conflicte privitor la ierarhia dintre ele, mai dificil era să se stabilească cine
urma să joace rolul conducătorului principal, iar popoarele mici, de teama să nu cadă
sub călcâiul unei noi dictaturi, cereau drepturi egale cu statele cele mai puternice şi
economic bogate.

În caz de război oare o naţiune se va vedea nevoită să lupte împotriva unei naţiuni
prietene sau contra intereselor proprii?

Cu ocazia conflictului jugoslav de ultimă oră, au apărut reacţii foarte curioase chiar şi
din partea unor politicieni nemţi, nu de prima mână dar tocmai aceştia au posibilitatea
să exprime gândurile ascunse ale celor mari, care preconizau că în caz de nesupunere
a unei naţiuni la ordinele date de cei mari, să existe un tribunal în care să fie pedepsiţi
cei recalcitranţi, fără să mai fie nevoie de declanşarea unui război. Asta, sub masca
democraţiei nu ar fi o dictatură, tot atât de rea sau mai rea şi inumană ca cea
bolşevică, nu mai că ea ar purta eticheta Statelor Unite?

De-aici vor primi mai multă întelegere adversarii zisei globalizări în care oamenii ar
deveni mai plini de bani dar sigur lipsiţi de libertatea ce o au astăzi?

Să nu uităm că în primul război mondial, membrii Consiliului suprem căutau să-şi

impună până la urmă propria lor măsură de învingători, de unde adversarul începuse
să fie pedepsit, deşi dreptul la război era cândva garantat de tratatele internaţionale, la
început mai cu blândeţe, ca apoi în cel de al doilea război mondial, conducătorii
taberei adverse să fie executaţi ca cei mai criminali dintre criminali. Această
renunţare la preţuirea demnităţii omului, chiar şi când ţi-este inamic, a devenit un fel
de a fi al contemporaneităţii noastre cea de toate zilele.

Nu putem încheia analiza noastră fără să nu ne referim la o altă idee dragă maestrului,
pentru el istoria joacă şi rolul să-i înveţe pe urmaşi să nu facă aceleaşi greşeli ca
înaintaşii lor. Ori în acest cadru, convingere ce şi-o exprimă şi cu alte ocazii, dacă
românii ar fi cunoscut adevărăta istorie a neamului lor, şi-ar fi dat seama că la 23
August 1944, conducătorii politicieni în frunte cu regele erau pe cale să facă o mare
greşală, fiind gata să ne predea fără nicio condiţie duşmanului nostru natural, Rusia.

Poate că atunci în loc să sărbătorim, total inconştienţi, o pace netrebnică şi vândută,

am fi protestat şi am fi sprijinit pe Antonescu, singurul în drept, să încheie cu
Sovieticii un armistiţiu cu condiţii, urmărit şi de Stalin.

Fără îndoială, Pamfil Şeicaru, şi-a pus în această carte ce a avut mai bun în fiinţa sa,
de unde superioara sa realizare. De altfel, adevărul pe care ne-a promis să-l respecte
şi învăţămintele ce ni le dă fac valoarea inestimabilă a lucrării sale “La Roumanie
dans la grande guerre”.

Dacă am reuşit să insist asupra părţilor cele mai de seamă tratând subiectul respectiv,
voi fi înţeles că această carte e pe departe cea mai aleasă lucrare istorică scrisă
vreodată, în exil, şi printre cele mai bune concepute dîn istoriografia româneas
Scrisoarea (6) din 20 Dec.1976, de la Pamfil Şeicaru

Va răspund scrisorii dv. lămurind chestia francmasoneriei în România, făcând un

scurt istoric spre a înţelege mai bine unele atitudini de acum 60 de ani.

Toată generaţia de la 1848 în grade deosebite de raliere a aparţinut mişcării lui

Mazzini. N. Bălcescu a fost membru al organizării carbonarilor. Francmasoneria
ducea lupta împotriva absolutismului şi afirmarea principiului de libertate a
naţiunilor. Prusia absolutistă, Austria catolică domina Italia, Rusia ţaristă salva pe
Habsburgi în 1848. Pentru generaţia de la 1848, francmasoneria era un loc de unde
puteau avea relaţii internaţionale care înţelegeau să sprijine aspiraţiile poporului
român de a beneficia de dreptul de autodeterminare. Prima lojă francmasonă în
România s’a format la Galaţi şi se numea “Steaua României” exact titlul publicaţiei
lui Kogălniceanu. Vei rămâne uimit când îţi voi scrie că maestrul suprem, gradul 33
al lojei francmasonice de la Galaţi a fost Cuza, domnitorul de mai târziu. Ai
explicaţia operaţiei alegerii la Iaşi ca şi la Bucureşti. Nu uita că viitorul împărat al
Franţei, Napoleon al III-lea, a fost carbonar. Dar francmasoneria a fost şi este incă
puternică în ţarile catolice şi prea puţin importantă în ţările ortodoxe, în care Biserica
nu reprezintă o forţă politică. Nu am aparţinut francmasoneriei care pentru spiritul
meu de libertate însemna că accept directive de la centru care nu se identificau cu
comandamentele naţionale. Ion C. Brătianu după 1866 s’a desprins de masonerie, de
aici situaţia grea a lui Ionel Brătianu la conferinţa păcii. Clemenceau nu-i iertă
refuzul de a se retrage cu familia regală, parlament şi armată în Rusia în iarna 1917
sau de a nu fi acceptat triunghiul morţii, o rezistenţă sinucigaşă în regiunea Vaslui,
Bacău, nordul Tutovei. El a demisionat lăsând generalului Averescu conducerea şi
negocierile de armistiţiu cu puterile centrale. La Conferinţa păcii, el a avut ţinuta
dârză a ţării care fusese victima puterilor aliate. Atunci Al. Vaida Voevod care era
secundul în reprezentarea ţării la Conferinţa păcii, a acceptat să intre într’o loja
masonică, cred britanică. Rezultatul s’a văzut: succesul avut la Londra. Fidelitatea
masonică a lui Al. Vaida Voevod: el a sprijinit garda de fer şi a mărturisit-o la
procesul gărzii de fer, după asasinarea lui I.G. Duca. Îţi voi cita un caz menit să-ţi
lămurească ce înseamnă francmasoneria română. C. Argetoianu urma să plece în
Germania, prin 1926, spre a lua contact cu Stresemann, marele om, de Stat al
Germaniei, din acea epocă. Ştia că era gradul 33 în masoneria germană, deci avea
nevoie să se prezinte ca francmason. Între partizanii lui era şi Jean Pangul care era
şeful masoneriei române, cerându-i să-l căftănească mason gradul 33. Pangul a
răspuns că nu se poate, este nevoie de a avea trecute o serie de grade etc. Argetoianu
enervat i-a replicat: tu crezi că îţi cer aceasta împins de o convingere? Nu, am nevoie
de a fi mason cu gradul 33 ca să-l văd în condiţii de egalitate pe Stresemann. Atât şi
nimic mai mult. Argetoianu, sceptic, zeflemist, să accepte disciplina masonică?

Cred că eşti lămurit şi de adeziunea oportunistă a lui Al. Vaida Voevod. Întrebarea
este: actul oportunist al lui Al. Vaida Voevod a avut un efect favorabil intereselor
României într’un moment decisiv pentru totalitatea neamului nostru? Categoric
afirmativ. În activitatea politică rezultatele o valorifică. Intenţiile nu pot acoperi
consecinţele dezastruoase. Citind “La Roumanie dans la grande guerre” veţi cunoaşte
tragicul destin al Neamului românesc care încă nu a luat sfârşit. Prăbuşirea imperiului
otoman a înlesnit independenţa României în 1877, prăbuşirea perfidei monarhii a
Habsburgilor în Decembrie 1918 a înlesnit să dispară vechile hotare, cum prăbuşirea
ţarismului ne-a redat Basarabia. Acum trebuie să aşteptăm prăbuşirea Rusiei sovietice
ca să ne putem relua elanul. Şi va veni această explozie a naţionalităţilor din imperiul
sovietic. Atunci România va fi de la Viena până la Athena, Statul cel mai puternic din
Bazinul Dunării şi Balcani. Nu visez, ci îţi expun concluziile la care am ajuns
studiind fără întrerupere evoluţia politicei internaţionale. Fireşte, România de mâine
va fi alta decât aceea de azi şi cu atât mai mult ca aceea de ieri. Te felicit că te ţii în
curent cu ceea ce se publică în România de azi. Pe mine mă interesează lucrările
tinerilor istorici. Ei îmi indică orizontul şi sensibilitatea lor politică. Literatura? Fac
rezerve totale. Este o gravă eroare a emigraţiei – fiindcă nu este exact termenul de
exilat - de a-şi imagina că pot lua conducerea ţării mâine, cu bagajul ideologic de
acum 40 de ani. Sunt aşa de mari mutaţii social-economice că este greu, dacă nu
imposibil, unui emigrant din 1941 sau 1945, să poată intui mutaţiile psihologice, în
continuare. Îţi mulţumesc pentru atenţiile medicale. Îmi recomanzi să consult medici
români, existenţi în Bavaria. Unul singur dr. Tricoanu (?) care are cea mai modernă
instalaţie de radiology, l-am cunoscut prin mijlocirea părintelui Zăpârţan, care avea
inima în cel mai desăvârşit acord cu cele patru evanghelii. A fost cea mai mare
pierdere. Ştiu că este un medic Apostolescu dar ştiu eu, dacă n’aş fi întâmpinat cu
reticenţe ideologice. De acea caut să evit unele dureroase verificări. Peste patru luni
voi avea 83 de ani. Am împlinit la 15 Noiembrie 1976 doi ani de când sunt în
Muenchen. Mi se cunoştea vârsta ca şi situaţia dar nici un medic nu s’a interesat de
existenţa mea. Sper să pot consulta un laringolog german. Voi feri astfel pe medicii
români de a avea probleme de conştiinţă ideologică. Sunt din firea mea deschis
relaţiilor dar caut să evit unele verificări care m’ar mâhni. Experienţa emigraţiei mă
face prudent, conform vârstei înaintate pe care o am. Ţin să-ţi mulţumesc pentru toate
atenţiile dtale şi să-ţi urez de sărbători sănătate şi succes în cariera dtale
Cu o caldă strângere de mână şi urări de Sărbători

Pamfil Şeicaru

p.s. Dacă poţi utiliza maşina de scris ar fi o mare uşurare, îţi mărturisesc că descifrez
cu greutate scrisul dtale care mă interesează. La 83 de ani şi ochii nu mai au puterea
de acum zece ani. Noroc că memoria şi pasiunea de lectură sunt intacte.
P. Ş.

Note şi Comentarii

În scrisoarea de faţă, maestrul îmi dă lămuriri în chestiunea francmasoneriei. Din

relatarea sa obiectivă se poate constata că de la începuturile ei până astăzi, această
organizaţie a jucat un rol cât se poate de important în făurirea Europei moderne, aşa
cum se prezintă ea, astăzi.
Nu în cele din urmă, francmasoneria se bazează pe o ierarhie mai mult decât severă,
totuşi propagând egalitatea strictă între membrii săi, conform democraţiei realizate
prin revoluţiile engleze şi franceze.

Rolul ei prin organizarea secretă a cărbunarilor, în lupta contra absolutismului şi a

afirmării principiilor de libertate şi autodeterminare a naţionalităţilor, este de-acum o
realitate istorică incontestabilă.

Pe lângă alţii, în sec. XVIII-lea oamenii de artă, muzicieni în primul rând, ca

Haendel, Haydn, de pildă, se încadrau în francmasonerie pentru a fi trataţi de la egal
la egal, de nobili, sub ocrotirea cărora se aflau. Se cunoaşte povestea adevărată a lui
Mozart, care din cauză că n’a acceptat să rămână la Praga, după cum i-au dat sfatul
superiorii săi de lojă şi s’a stabilit la Viena, unde mai târziu destul de uşor pune în
discuţie publică marile secrete ale fraţilor săi întru Zoroastru, e vorba de opera
Flautul fermecat, de la premiera căreia la câteva zile a fost otrăvit de rivalul său, tot
francmason, Salieri, după cum arată un al treilea frate, în persoana marelui poet
Puşkin, autorul piesei “Mozart şi Salieri”.

Faptul că simptomatologie bolii cauzatoare a morţii lui Mozart pledează pentru o

moarte violentă, printr’o intoxicaţie cu tropism renal, la care se mai adaogă faptul că
deşi a murit în plină glorie, cadavrul compozitorului a fost aruncat în groapa comună,
iată alte mărturii clare că decesul respectiv a fost provocat prin factori ce trebuiau să
dispară pentru totdeauna.

Să mai menţionăm că în partea a II-a a Flautului fermecat, reprezentată doar rar, eroul
principal desfiinţează asociaţia ce nu poate să fie decât francmasoneria, Mozart
expunându-şi concomitent propriile idei, total opuse principiilor francmasone.

Se cunoaşte, mai ales din corespondenţa sa, că Mozart geniu în muzică, poseda un
intelect pueril, aproape de retardat mental, de unde am zice că el a considerat totul ca
o joacă ori o festă de prost gust, nu a realizat că-şi pune la bătaie însăşi viaţa. Păcat că
fraţii săi în frunte cu fiorosul Salieri, nu au avut simtul umorului, firul roşu al creaţiei
mozartiene de la un capăt la altul.

Cum francmasoneria a fost o creaţie a iluminismului, ea poate explica legătura dintre

Frederich cel mare, regele prusac şi Voltaire, menţinută şi după ce ultimul a căutat să-
l jefuiască pe rege, dacă bancherul evreu i-ar fi acceptat afacerea deloc cinstită.

În lumina acestor date atitudinea lui C. Argetoianu ne stă de exemplu cât de

superficial tratăm noi, românii, francmasoneria şi statornicele sale legi. Mult înainte,
marele Goethe priveşte cu mare respect această organizaţie al cărei membru era, şi în
acest sens ne-a lăsat un desen cu loja în care Goethe a ţinut un discurs la moartea lui
Wieland şi e de prisos s’o mai scriem fiecare îşi avea un loc bine precizat. Să ne
amintim că pe lângă mare poet şi scriitor Goethe a fost şi un însemnat om politic,
funcţie exercitată până în ultimele zile ale vieţii sale. Totuşi şi în această calitate a
ştiut să aprecieze, spre deosebire de C. Argetoianu, aşa cum o merita, organizaţia ale
cărei norme constitutive le-a şi urmat.

În general, scrie maestrul, francmasoneria este puternică în ţări catolice şi mai puţin
în cele ortodoxe, lipsite de forţă politică. Şi urmeaza o confesiune caracteristică
intelectualului român, care propriu zis nu era antimason, cum susţin unii, ci idealist,
ţine să fie promovat după valoarea sa şi se simte umilit să ieie locul altuia prin actul
de protecţionism pe care-l oferă oculta masonă: “Nu am aparţinut fracmasoneriei care
pentru spiritul meu de libertate însemna să accept directive de la centru care nu se
identificau cu comandamentele naţionale”. În termeni apropiaţi mi-a vorbit şi tatăl
meu refuzând să se înscrie în masonerie, într’o vreme când în România se realiza
acest lucru fără multă greutate.

Cum se ştie, comuniştii au desfinţat masoneria dar în acelaşi timp au promovat

membrii ei marcanţi în posturi cheie, să nu-l uităm pe Mihail Sadoveanu ajuns în
fruntea ţării, după ce a figurat interbelic ca şi mare zidar, cu ordinul 33, masonic.

Însuşi Stalin căutând să condamne un grup de medici ruşi, pe motive de mare trădare,
a trebuit să renunţe la proces în urma protestelor internaţionale, medicii respectivi
fiind în majoritatea lor, masoni.

Personal, am detestat comunismul pentru faptul că înscrierea de pildă, în partid, îţi

dădea o falsă superioritate, să-şi zicem apriorică, asupra unui alt semen al tău,
prigonit din cauză că a avut neşanşa să se nască fiu de ţăran înstărit (batjocorit ca şi
chiabur) sau să fie prunc de popă.

Continuându-şi scrisoarea, P. Seicaru se ocupă de o problemă cât se poate de

importantă, pe care de fapt a lăsat-o neamintită în cartea “La Roumanie dans la
grande guerre”, dar o face pe larg în Istoria partidului naţional, ţărănist, naţional,
ţărănist şi se ocupă de ea şi în rândurile de faţă.

Astfel scrie că în 1866, Ion C. Brătianu părăseşte masoneria, de unde situaţia grea a
lui Ionel Brătianu. De-acum cunoaştem atitudinea agresivă a reprezentanţilor
americani şi englezi cu veto-ul lor ca românii să nu intre în Budapesta, dar la
Conferinţa păcii nici Clemenceau nu-i ierta lui Brătianu refuzul de a se retrage cu
familia regală, parlament şi armată în Rusia, în iarna lui 1917, şi de a nu fi acceptat
triunghiul morţii adică o rezistenţă sinucigaşă în sudul Moldovei, în triunghiul Vaslui,
Bacău, şi nordul Tutovei.

Propunerile lui Clemenceau au fost de-a dreptul absurde, aplicate ar fi dus la

disparitia poporului român de la rege la opinca.

Brătianu pentru români a fost omul Providenţei, singura posibilitate justă era
încheierea armistiţiului, misiune ce i-a dat-o gen. Averescu după ce el şi-a înaintat
demisia.
După cum am amintit-o, Brătianu părăseşte Conferinşa păcii, trântind uşa după el,
astfel că în acele momente dificile pentru români a intrat în joc Al. Vaida Voevod,
mult preţuit de Pamfil Şeicaru, după cum îi face portretul în aceeaşi lucrare citată.
Încă am arătat că pentru a reuşi în tratativele cu englezii s’a înscris într’o lojă
masono-britanică, ceea ce se arăta posibil, fiindcă Al. Vaida Voevod cunoştea bine
limba engleză.

Astfel cu mult tact, respectând susceptibiliăţtile membrilor Consiliului suprem, Vaida

Voevod s’a bucurat de mult succes, reuşind să stabilească, în cadrul Conferinţei de
pace, frontierele României spre Ungaria de astăzi, aflată după ordinul dat lui Ionel
Brătianu pe linia Mureşului, practic începea de la Deva, în timp ce Aradul se afla sub
francezi iar Banatul sub sârbi. De unde, încă se constată că distinşii membrii ai
Consiliului suprem aveau ce aveau nu atât cu România căt cu Ionel Brătianu,
lucrurile împăcându-se după retragerea lui.

În anii de după război, Vaida Voevod a scris o cărţulie “Cum am devenit francmason”
desolidarizându-se de respectiva organizaţie, în care s’a înscris pentru a veni în
ajutorul ţării sale, ceea ce a şi reuşit în cele din urmă, simpatiile lui mergeau spre
Garda de fer, mărturisite public la procesul judecării asasinatului primului ministru
I.G. Duca, avută loc în Decembrie 1933.

De altfel, mai târziu, Vaida Voevod despărţindu-se politic de Iuliu Maniu a pus bazele
unui partid de dreapta, cu tentă fascistă, fără prea mult succes. Dar, iată, ce scrie
despre acest strălucit om politic, Dicţionarul enciclopedic român, apărut în 1966 la
Bucureşti, editura politică, se înţelege, comunistă: “... A sprijinit organizaţia fascistă
Garda de fer. În 1935 s-a desprins din PNŢ şi a creat organizaţia profascistă “Frontul
românesc”. Ca prim ministru în 1933 a dus o politică antidemocratică şi
antimuncitorească şi a înăbuşit în sânge luptele muncitorilor ceferişti şi petrolişti, din
Februarie 1933, Vaida Voevod a sprijinit instaurarea dictaturii regale, (în timpul
căreia a fost ministru şi consilier de coroană) şi a dictaturii militaro-fasciste”. Iată
modul cum se decapita moral un om de valoarea lui Al. Vaida Voevod, uitându-se în
mod intenţionat activitatea lui la Conferinţa păcii datorită căreia s’au stabilit graniţele
României cu Ungaria, fapt pentru care poporul nostru ar trebui să-i poarte
recunoştiinţă veşnică, orânduindu-l printre sfinţii neamului.

Desigur, înscrierea lui Vaida Voevod, dreptate are Pamfil Şeicaru, în masonerie,
contrar convingerilor sale personale, a fost un act pozitiv, fiindcă în 1920 intervenţia
sa la Conferinţa păcii a avut un efect favorabil intereselor României într’un moment
hotărâtor pentru destinul neamului nostru.
În aceeaşi scrisoare maestrul consideră că în cartea sa (sigur poate fi considerată una
de inimă) despre primul război mondial, a descris soarta tragică a poporului român,
care nu s’a terminat, căci numai cu prăbuşirea Rusiei, sovietice, prin explozia
naţionalităţilor din imperiul moscovit, România eliberată îşi va putea relua elanul
pierdut datorită sclaviei comuniste.
Studiind fără întrerupere, evoluţia politicii naţionale şi internaţionale, concluziile sale
prevăd un viitor fericit României, ca cel mai puternic din bazinul Dunării şi Balcani.

Analizând astăzi ideile marelui ziarist, Pamfil Şeicaru, trebuie să-i dam dreptate,
întradevăr Rusia sovietică s’a prăbuşit, ceva mai târziu decum credea dânsul, dar prea
devreme pentru majoritatea românilor, mai mult decât nostalgici.

Maestrul a avut dreptate şi în ce priveşte situaţia partidelor istorice că ele nu vor

putea lua conducerea ţăarii cu bagajul ideologic de acum 20-30 de ani. Dar aici
atacând exilul, P. Şeicaru, nu avea totală dreptate, incapacitatea partidelor istorice se
datora unei ideologii învechite, bazată pe solide principii democratice cât mai ales
datorită membrilor actuali, îmbătrâniţi, anchilozaţi în vederile lor, pe care C. Coposu
îi considera rezidurile de astăzi ale partidului interbelic, de ieri. Cu siguranţă
politicianul român înţelegea că în partidul lui actual nu mai existau decât puţini din
cel trecut, dar totodata, poate fără să-şi dea seama, întrebuinţa o noţiune adecvată
după care de fapt reziduri, înseamnă în limbaj ştiinţific, igienic, resturi în formă de
gunoi. Ar fi greu de admis că C. Coposu, altfel indecis în formulările sale, să fi gândit
în acest mod, înăfăra de cazul dacă admitem că deodată cuprins de viziunea
viitorului a prevăzut căderea partidului său după o lamentabilă guvernare de patru
ani.

Aceleaşi carenţe se pot observa şi la partidul liberal, în care un ministru considerat al

justiţiei pentru a-şi salva voturile, declară sus şi tare că nu se mai pune problema
deosebirii dintre comunist şi anticomunist, toţi sunt o apă şi un pământ, ceea ce
înseamnă o lovitură de pumnal dat pe la spate celor ce au rezistat de-alungul anilor,
având picioarele înfipte în oasele celor ce au fost ucişi de comunişti şi să uiţi de ei
înseamnă să uzitezi un limbaj ordinar de trădător, mai ales când e vorba de un
reprezentant, socotit de elită, al partidului liberal.

Cât despre instalarea la putere a partidului comunist, unic, începând cu Nov. 2000, în
urma unor alegeri zise libere, e locul să ne amintim de cuvintele dlui E.
Constantinescu, pe-atunci preşedintele ţării, rostite la un post de televiziune român:
“Nu pot să acţionez după cum vreau, din cauza comuniştilor şi a foştilor securişti.”
Declaraţia n’a fost luată în considerare, deşi astăzi după luni de dominaţie comunistă
(neocomunistă ar însemna un eufemism) îi putem da semnificaţia pe care o merită.

Pe când noul preşedinte al ţării, consideră că mizeria României nu se datorează celor

ăşase ani în care au supt definitiv vlaga poporului nostru ci insistă cu o insolenţă
uimitoare că din păcate, a existat o discontinuitate în guvernarea sa, rând pe rând,
băncile ca Dacia felix declarată falimentată sau cea agricolă pe cale de falimentare
încep uimitor să-şi arate rezervele care le permit redresarea ceea ce înseamnă că de
fapt şi-au ascuns capitalul real, pentru a contribui la surparea singurului regim
democratic pe care l-am avut, dreptate a avut Emil Constantinescu atunci când a
vorbit de autenticii duşmani ai regimului său, încăodată o scriu, democratic.
În acest sens, poporul român lipsit total de memorie istorică şi de maturitate politică,
spre deosebire de popoarele din jurul său, a luat-o înapoi pe drumul, bine bătătorit, al
comunismului.

În orice caz nu acesta era partidul democrat pe care-l preconiza Pamfil Şeicaru, ci
unul al democraţiei valorilor şi a cultivării virtuţilor, ce caracterizează omul ca om,
fără îndoială politicianismul întrupat de Gorila lui Rebreanu şi-a trăit traiul în epoca
interbelică, la fel şi comunismul în cei aproape 50 de ani de unică teroare dictatorială.

Vom mai reveni asupra acestui aspect, esenţial pentru concepţia istorico-politica a lui
Pamfil Şeicaru, căci altfel ca ar rămâne trunchiată, spusă nu mai pe jumătate.

Mai departe, mi se aminteşte că peste patru luni va avea 83 de ani şi în 15 Noiembrie

1976 a împlinit doi ani de când este la Muenchen, ocazie să-l omagieze pe părintele
unit Zăpârţan, cu un gând bun, fiind un prelat dedicat problemelor stringente ale
exilului, mort într’un accident de maşină cu încă trei pasageri, el conducând
carosabilul, pe când se întorcea acasă la Muenchen, - în dreptul periculoasei curbe de
la Ingolstadt -, de la lagărul refugiaţilor români de lângă Nuernberg. Pentru autorul
nostru, părintele Zăpârţan avea inima în cel mai desăvârşit acord cu cele patru
Evanghelii.
În legătură cu rezerva unor medici, maestrul se arată ca o fire deschisă relaţiilor cu
oamenii înţelegând chiar ideile adverse, - cum era de multe ori şi cazul nostru - ca
spirit ce iubea şi mai ales pretuia libertatea, condamna judecata strâmtă, intransigentă
a unor exilaţi cazuţi pradă ideologic, acelora ce se considerau în posesia adevărului
absolut.

E dureroasă mărturisirea ultimă, caracteristică unor raporturi umane ce stau sub

secera şi ciocanul Leviatanului, prevăzute de gânditorul englez Hobbes: “Mi se
cunoştea vârsta ca şi situaţia, dar nici un medic (se înţelege român n.n.) nu s’a
interesat de existenţa mea.”

În scrisoarea mea de răspuns din 23 Dec. 1976 îi mulţumeam pentru cele ce mi le

comunica, stăpânit de atâta mărinime sufletească, luminându-mi atâtea probleme din
trecutul nostru interbelic faţă de care simţeam o adâncă veneraţie, ca şi pentru marele
ziarist şi istoric Pamfîl Şeicaru, cunoscător adânc al respectivei epoci, cu adevărat,
din multe puncte de vedere, o epocă de aur, cum o numeşte în Istoria literaturii
române scrisă în franceză, Bazil Munteanu, cultura noastră dintre cele două războaie,
în fruntea căreia, pe bună dreptate punea cercul intelectualilor aleşi, adunaţi în jurul
prestigioase reviste “Gândirea” condusă de N. Crainic.

Mă refer la scrisorile mele, cum o fac şi de data aceasta, nu numai pentru modestele
mele contribuţii dar de cele mai multe ori pentru a se cunoaşte motivaţia temelor
abordate de “tata Pamfil”, cum obisnuia Govora să-i spună, ale căror premize
iscoditoare le pregăteam, eu, în rândurile mele.
Scrisoarea (7) din 28 Dec. 1976 de la Pamfil Şeicaru

Iubite prieten,

mă grăbesc să vă răspund continuând să vă lămuresc sumar problemele care vă

preocupă. În ce priveşte francmasoneria, originile ei sunt în lupta dusă contra
Bisericii catolice, atotputernice şi bine organizată pentru a modela spiritele şi a creia
climatul intelectual. Prima mare victorie a organizaţiilor masonice a fost marea
revolutie franceză care a dărâmat monarhia în Franţa. Astăzi francmasoneria este
puternică în St. Unite: mult slăbită în Franţa şi în Italia. Comuniştii sunt împotriva
acestei organizaţii care este din ce în ce mai categoric contra Sovietelor şi
sucursalelor, partidele comuniste din diferitele ţări. Vei rămâne surprins când îţi voi
spune că organizaţiile francmasonice au dărâmat imperiul habsburgic care reprezenta
ultimul bastion al catolicismului. Înainte erau necunoscuţi membrii lojelor masonice,
azi nu mai e niciun secret. Ceva care spune mult. Evreii sunt membrii dacă vor al
oricărei loje, există însă în Anglia o lojă masonică ai cărei membrii sunt numai Evreii
şi nici un mason care nu este Evreu, nu poate fi admis. În Italia, Giuseppe Garibaldi
era mason, mazzinian. Monumentul ridicat lui Garibaldi pe o colină face faţă
Vaticanului. Pe soclul monumentului stau insignele masonice. A fost Garibaldi cel
care a intrat în Roma dominată de Vatican pe când Napoleon al III-lea şi a retras
trupele franceze care o apărau. Evreii care au sprijinit Rusia sovietică în al doilea
război mondial pentru a extermina nazismul, sunt astăzi dezamăgiţi, cu-o şi mai
pornită ură contra Moscovei a cărei victorie i-au asigurat-o prin Roosevelt. Acesta
ales de trei ori preşedinte a creiat “un trust al creerilor” (Braintrust), compus în
majoritate de evrei. Aceştia îi dădeau indicaţiile în politica externă. Se adăuga prof.
Frankfurter, evreu din Germania şi marele bancher Baruch. Evreii sunt foarte
puternici în St. Unite, datorită presei în frunte cu New-York Times. Se resimte
schimbarea politicii americane faţă de Moscova, indicaţie a ostilităţii totale a Evreilor
faţă de Rusia sovietică. Cred că sunteţi lăţmurit.

În ce priveşte discursul lui Conta, în parte a avut un rezultat. Congresul de la Berlin

ne-a impus modificarea art.7 din Constituţie adică să împământenim pe toţi evreii.
S’a admis împământenirea numai a Evreilor care făcuseră războiul de la 1877-1878,
cam 2000. Restul care vroiau să aibe cetăţenia trebuiau să treacă cererea lor prin
cameră şi senat. În 1919 am fost obligaţi prin conferinţa de pace să acordăm cetăţenia
tuturor Evreilor. La 1939 erau 900 de mii de evrei în România, azi numai 70 de mii
care caută să plece. Căderea guvernului Al. Vaida se datoreşte incapacităţii de
guvernare. La ministerul de finanţe era un român de inimă dar a cărui pregătire se
rezuma la conducerea unei bănci la Orăştie: Dr. Vlad. Era tare violent şi nu ştiu din ce
motive polemiza cu Statul-major şi în focul discursului manşetele se desprindeau şi
zburau în incinta Ateneului, ca nişte proiectile albe. La interne dr. Lupu ataca
siguranţa Statului care urmărea acţiunea agenţilor comunişti trimişi din Rusia de
Rakovski, fostul şef al partidului socialist până la 1916 când fusese arestat la Iaşi,
liberat în iarna anului 1917 de trupele ruseşti. Din nu ştiu ce motive Iuliu Maniu ca
preşedinte al Consiliului dirigent a menţinut vama la Predeal şi la toate punctele de
trecere din regat în Transilvania. Vama a fost desfiinţată sub guvernul Averescu
datorită lui Octavian Goga.

Valorificarea unui om politic o face timpul, contimporanii nu au perspectiva necesară

dat fiind că acţiunea lui îşi arată roadele, bune sau rele, mai târziu. Se vor împlini în
Decembrie 1978, şaizeci de ani de la unire. Avem la dispoziţie toate documentele care
ne înlesneste să enunţăm o judecată obiectivă. Ionel Brătianu nu a fost niciodată un
om popular iar, paradoxal, în 1919 era impopular. Demagogia făcea ravagii. În cartea
mea vei afla în ce condiţii vitrege a purtat războiul, Ionel Brătianu. Şi am folosit
numai o parte din materialul documentar ce mi-a stat la dispoziţie. El a văzut just
când a înlăturat pe prinţul Carol, instituind regenţa pentru Mihai. Un nevoiaş al
minţii, iar mama lui nu iubea poporul român. De altfel ca medic îţi poţi da seama:
Mihai s’a născut la şase luni şi jumătate, un copil de 4 kg. Un miracol biologic? Din
investigatiile mele făcute în 1974 la Athena, unde am fost de trei ori, reiese că Elena a
trecut Rubiconul ajutată de un colonel Manos care comanda regimentul de gardă
călare al regelui Constantin. A fost o dezbatere în parlamentul Greciei cu privire la
sinuciderea colonelului Manos după o audienţă la regele Constantin. Monitorul
oficial cu dezbaterile camerei este ţinutn secret. Acum când nu se mai crede în
restaurarea monarhiei s’ar putea ajunge la lectura dezbaterilor. La naşterea lui Mihai
s’a simţit nevoia de a da o explicaţie miracolului biologic: un colectiv de medici,
prof. universitari, au dat un comunicat. Efectul: lui Mihai i se spunea Mihai pripitul
sau Mihai Viteză. Intoarcerea lui Carol II, în curs de zece ani a ratificat total decizia
lui Ionel Brătianu. Era un om de Stat în adevăratul sens al cuvântului. Legături cu
oculta internaţională? Era vrăjmăşit dat fiind că afla în el un puternic obstacol
românesc. Ce s’ar fi întâmplat dacă trăia Brătianu? La moartea lui Buzdugan care
făcea parte din regenţă ca prim preşedinte al Înaltei curţi de Casaţie, Brătianu ar fi
introdus în regenţă pe regina Maria, care era pentru armată, regina războiului, în locul
lui Nicolae. Aşa a propus-o şi C. Stere lui Iuliu Maniu, care a pregătit o surpriză: a
introdus ca regent pe un obscur şi nul consilier la înalta curte de Casaţie: Sărăţeanu.
Avea o singură calitate: era cumnat cu Mihai Popovici. Timpul nu va ratifica ceea ce
se crede de Iuliu Maniu, în momentele decisive a luat atitudinea cea mai nenorocită.
Şi la 23 August, el a înlesnit lovitura de Stat a lui Mihai: capitularea “en rase
campagne”. A fost mai prejos, mult mai prejos de rolul pe care i l-a dat popularitatea
pe care o avea: Ştiu ca vei fi mâhnit ca Transilvănean dar nu este vina mea dacă
deciziile lui Maniu au dat rezultatele pe care le vedem. Repet: nu pot să ma mint de
teama adevărului.

În ce priveşte cartea neagră cred că trebuie pusă în legătură cu Budapesta şi noua

campanie revizionistă. Dar nu va avea nici un efect: Filderman conducătorul Evreilor
din România a declarat că mareşalul Ion Antonescu a apărat pe Evrei în tot timpul
războiului.

Nu sunt optimist în ce priveşte viitorul României ca sa-mi amăgesc dreapta judecată.

Existenţa noastră că naţiune este un miracol. Ne-am bătut cu Turcii, şi în acelaşi timp
a trebuit sa ne apărăm de Unguri şi de Polonezi. Mateiaş Corvin şi-a primit lecţia
cuvenită la Baia, iar regele Poloniei la Codrul Cosminului. -”tumulus polonoreny”
cum spunea un cronicar polon. Mihai Viteazul a cucerit Transilvania şi l-au aclamat
moldovenii. A fost trădat de habsburgi. Am îndurat nestatornicia domniilor datorită
ticaloasei clase boereşti în necurmată luptă pentru domnie, am indurat domnia
Fanarioţilor - 90 de ani - şi am reluat lupta la 1821 cu Tudor Vladimirescu, care aflase
ecou la 1848. Ne găseam sub privirile prădalnice ale Rusiei, începând din 1812. De
reţinut: “Româniior le merge bine când Rusiei îi merge prost”. Războiul Crimeii a
înlesnit Unirea principatelor fiindcă Rusia pierduse războiul. La 1878 Congresul de la
Berlin a anulat tratatul de la San Stefano impus Turciei şi ni s’a recunoscut
independenţa. La 1918 revoluţia bolşevică a dărâmat pe ţar, împiedecând pacea
separată pe care o negocia Stuermer, pace care prevedea: Moldova anexată Rusiei,
Valahia Austro-Ungariei, iar Dobrogea, Bulgariei. Revoluţia bolşevică ne-a salvat,
Rusia fiind absentă la conferinţa de la Versailles, iar anarhia din imperiu a îngăduit
Sfatului ţării, în Martie 1918, să proclame unirea Basarabiei cu România.

Şi acum Rusia sovietică este pe planul internaţional mai izolată decât Hitler. Îţi dau o
informaţie: Evreii, din Rusia sovietică (mai sunt 3 milioane şi cinci sute de mii) fac
sforţări disperate să poată işi, ştiind că se apropie prăpădul. Sobolanii părăsesc
corabia când se îneacă. Insurecţia naţionalităţilor din cuprinsul imperiului va opera ca
în 1918 când naţionalităţile au prăbuşit imperiul Habsburgilor. Semnificativ că în
Statele Unite au apărut, în ultimii trei ani, o serie de cărţi serios documentate în care
se pune în evidenţă mişcarea naţionalităilor din Rusia sovietica. Chiar şi americanii
au descoperit naţionalităţile ignorate la Teheran. Voi trăi, iubite Vuia, sa revăd malul
drept al Nistrului ca la 1918. Străbatem o epocă de accelare a istoriei, cum o
caracteriza pe la 1867 Jules Michelet. Înainte de a încheia îţi amintesc pe Montaigne
care a trăit războaiele de religie: “J’ai vu tout et le contraire de tout.” Şi noi străbatem
o epocă de războaie de religii atee, care se numesc ideologii. Vom trăi contrariul lui
Teheran, Yalta şi Posdam. Exagerez? Germania şi Japonia au fost călcate în picioare
de Roosevelt şi Churchill, azi sunt singurele aliate singure ale St. Unite.

Îţi mulţumesc pentru medicamente. Sora mea îşi rezervă dreptul de a vă mulţumi
personal. De noul an 1977 vă urez dtale şi soţiei, sănătate şi spor în toate. Mi-a spus
mult în ce vă priveşte pomenirea lui Petru Bezukov, eroul lui Tolstoi din Război şi
pace.

Înţeleg de ce medicii români din emigratie vă evită. Sunteţi “fără ideologie”, refugiul
ignoranţei decisive. Sper ca pe la sfârşitul lui Ianuarie să va trimit o carte nu o
broşură. Şi poate să am prilejul să vă cunosc.
Până atunci omagii doamnei şi dtale o caldă îmbrăţişare.
Pamfil Şeicaru

p. s. Mulţumesc pentru osteneala dată a scrie la maşină, scrisoarea. Greşeli de tipar?

Nici una.
Note şi Comentarii

În legătură cu lupta dusă la început de francmasonerie contra bisericii catolice

atotputernice, constituie o teză mult mai complexă, ea fiind însoţită de întreaga
filozofie iluministă (pe drept mulţi o consideră luministă, şi noi le dăm dreptate) ca şi
francmasoneria îşi are originea tot în Anglia secolului al XVIII-lea.

Pe această cale se poate demonstra că iluminismul pentru francezi constituie o

pseudomorfoză, se practică un cult al raţiunii dar plecânduse nu de la Descartes ci de
la filozofia empiristă a lui Locke, sursa senzualismului lui Condillac prezent şi în
criticismul lui Voltaire, anii petrecuţi de el în exilul englez au fost hotărâtori pentru
orientarea şi mai ales gândirea voltaire-iană, ale caror rădăcini se află adânc înfipte,
în solul străin, pentru sufletul francez, anglo-saxon.

Mai mult, influenţa lui Locke e atât de accentuată încât Voltaire ajunge să proclame
superioritatea filozofiei lui Locke, pe care chiar o opune cartezianismului, floarea
specifică a spiritualităţii franceze. E destul ca cineva să studieze, fie şi în treacăt,
ideile care-l dominau la Londra în anii exilului voltaire-ian, reprezentate de liber-
gândirişti, atei fanatici, anticlericali, întemeietori de secte şi în aceeaşi măsură de
societăţi secrete, pentru a-şi da seama de principiile care le-au format şi urmărit o
viaţă pe marele Voltaire stând la baza pseudomorfozei intelectuale privind pe acest
scriitor, orientare ce a pus fundamentele zisului iluminism revoluţionar, total diferit
de umanismul propagat în sânul aceluiaşi curent închinat omului şi culturalizării sale,
nu rar practicat chiar şi de Biserica romano-catolică, de altfel.

Mai târziu, revoluţia franceză va întrona cultul zeiţei Raţiunii, închizând lăcaşurile
creştine întemeiate pe credinţa în Dumnezeu, ori această raţiune corespondea celei
definite de Voltaire după filozofia lui Locke, anume că totul naşte din experienţă,
uitându-se voit replica lui Leibnitz, că totul naşte din experienţă înafară de raţiune, pe
această cale întemeia apriorismul, dus pe culmile gândirii, de Im. Kant.

În persoana sa, Voltaire sintetiza toate curentele la modă în Anglia zilelor sale, bine
fiind cunoscute cuvintele adresate Bisericii catolice, mai mult decât revoluţionare:
“Ecrasez l’infame.”

Cât de departe era viziunea empirică engleză de gândirea franceză, o putem lămuri în
câteva cuvinte. În primul rând dacă cea dintâi căuta sa-l desfiinteze pe Dumnezeu
într’o confruntare directă oferită de datul experienţei, pentru a doua, conflictul nici nu
exista, deoarece Absolutul sau Dumnezeu rămâne necunoscut omului deci nu va
putea fi abordat nici chiar de B. Pascal a cărui credinţă îl transformă într’un soldat
credincios al lui Isus Cristos prin intermediul Sf. Bernard, eroul priveşte spre pământ,
cerul şi lumea lui va fi explicată prin ideile înăscute ale lui Descartes, aşadar misterul
nu va fi niciodată dezlegat, dar ades se amesteca deplin cu contrarul său, fenomen
descris de Balzac în Liturghia unui ateu. Îndoiala carteziană e anulată de existenţa
acelui “Cogito ergo sum” cât şi de ideile înăscute, intuitive, ceea ce duce la un
echilibru şi armonizare a principiilor şi canoanelor, pricină din care francezii sunt
numiţi Elenii epocii moderne.

Tot ce strică echilibrul face ca îndoiala să nască un umor caracteristic acestui spirit,
exemplificat de pildă de Rabelais, dar nici Voltaire nu e total străin de el, în care
satira nu devine niciodată o critică absolută ci se tratează cu multă îngăduinţă unele
veşnice slăbiciuni umane, îndoiala nu dispare nicicând, dar ne apropie de noi,
demonstrând că binefacerile ei nu sunt decât rareori reale.

Îmi amintesc de prof. Augier, citindu-ne la curs un fragment, din Voltaire,

provocându-i un râs destul de zgomotos, pe care noi nu-l înţelegeam, deşi rândurile
ne erau traduse. Deci, această ironie a unui umor rafinat, nu întotdeauna întrupat în
formele cele mai ortodoxe, o gustă numai francezul, reacţia lui fiind cât se poate de
autentică, nu e perceputa, cum ar trebui, de un străin.
Deci în acest cadru, pe urmele lui Locke şi mai târziu a lui David Hume, Voltaire a
rupt echilibrul propriu spiritului francez, lucru demonstrabil, prin două fapte.

Suntem de acord cu Pamfil Şeicaru, francmasoneria are meritul de a fi pregătit

revoluţia franceză şi în anii de început a doborât monarhia cât şi jugul clasei
nobilimii.

Dar nu trebuie uitat că din 1793 revoluţia franceză a luat o evoluţie periculoasă a
terorii, aşa cum ne-o prezintă V. Hugo, lipsit total de entuziasmul romantic al lui Th.
Carlyle, impetuosul poet şi om politic este de părere că această parte a revoluţiei se
cere condamnată cum o şi face în cartea sa memorabilă “Anul 93”, anul cruntei terori
revoluţionare. Un secol mai târziu, copleşit de sentimentul permanentei revoluţii
roşii, se înţelege, R. Rolland şi adepţii săi în interesul revoluţiei proletare au ajuns să
admită crimele săvârşite de Stalin. Judecata era, ca a multora păstrată până astăzi, că
aşa e în revoluţie, ca ea să reuşească e nevoie de munţi de cadavre.

În orice caz realităţile istorice sunt altele, poporul francez şi oamenii lor cu adevărat
luminaţi şi-au dat seama că revoluţia se impune a fi înăbuşită, doar astfel Franţa şi-a
reprimit echilibrul ei spiritual, pentru a zidi cu adevărat sufletul cel nou francez.

Evoluţia respectivă a revolutiei franceze se poate deduce din devierile de

pseudomorfoză ale lui Voltaire şi alţi iluminişti revoluţionari francezi.

Al doilea aspect îl formează cazul lui J.J. Rousseau. Acesta e considerat drept
antiluminist fiindcă a căutat sa echilibreze cultul Raţiunii, punându-i înainte rolul
sentimentelor umane.

Dovadă, a unei coeziuni de clan, existentă în Anglia, David Hume îl invită pe autorul
lui Emile în Anglia, evident cu intenţia să-l convertească propriilor sale învăţături dar,
după cum o mărturişte chiar filozoful, întâlnirea s’a terminat într’un mod catastrofal.
Rousseau, împreună cu soţia sa, se simt, la un moment dat prizonierii învăţatului
englez şi cum îi atribuia intenţia de a-i ucide fug din casa lui, vroind să ieie vaporul
spre Franţa din primul port, la care vor ajunge.

Desigur, versiunea oficială îl consideră pe Rousseau suferind de o paranoie cronica,

deci toate accesele de persecuţie nu pot fi considerate decât producţii patologice,
imaginate.

Sunt voci izolate care contestă această interpretare considerând că toate temerile lui
Rousseau, de care vorbeşte în Confesiunile sale, au fost mai mult decât întemeiate,
pentru asta ar pleda şi modul cum a murit, nu de o apoplexie cum se acceptă în
general, ci în urm loviturilor la cap primite de la amantul soţiei sale. Acesta din urmă
- cum va fi cazul de mai târziu al lui Trotzky - va juca rolul de amant gelos,
îndeplinindu-şi misiunea de criminal la comandă. (Astfel de intermediari, experţi în
lichidarea celui vizat prin otravă, se aflau la Paris încă de pe vremea lui Racine, al
cărui, nume a fost găsit trecut în carnetul unui atare criminal plătit să-i otravească
soţia).

Oricum, indiferent de partea cărui adevăr ne aflăm, Rousseau s’a opus în primul rând
curentului de pseudomorfoză importat de Voltaire din Anglia, restaurând sentimentul
fără de care raţiunea e goală de conţinut, şi oare cine ar putea tăgădui că el în inima
francezului nu ar alcătui, alături de cuget, pivoturile unui echilibru sufletesc armonic,
atât de specific spiritualităţii franceze?

Meritul mare al maestrului privind francmasoneria este acela de a fi deconspirat

această organizaţie zisă ocultă, de altfel subliniază că în zilele noastre ea a încetat să
mai fie secretă. În acest mod ea devine o instituţie umană, îşi pierde nimbul acordat
de unii a fi suprauman, dar în acelaşi timp primeşte o alcătuire istorică, supusă şi ea
greşelilor dar s’o recunoaştem, deşi n’a fost membrul acestei organizaţii, Pamfil
Şeicaru, constată că analizată în mod obiectiv - francmasoneria are mai mult merite
pe drumul asigurării progresului omenirii.

În aceeaşi scrisoare marele ziarist îmi mărturiseşte că prevede un strălucit viitor

României. Privind însă în jur, confruntat cu situaţia ţarii de astăzi, ajunsă iar pe mâini
comuniste, aş zice din nou că o atare perspectivă nu poate fi nici măcar bănuită, totuşi
ca să nu-l contrazic pe bunul meu maestru, aş susţine ca ceea ce el presimţea pe
vremuri, se confundă astăzi cu un posibil vis frumos petrecut la umbrele aurite ale
Muzelor.
În ce-l priveşte pe Iuliu Maniu eu nu pot gândi nu mai rău despre el, deşi nu aş zice
că Pamfil Şeicaru nu ar avea dreptate în judecăţile sale, mai tăioase ca cea mai
ascuţită sabie de Toledo, totuşi aş menţiona că până în ultima clipă a ţinut legătură cu
mareşalul Ion Antonescu, era de părere ca el să încheie pacea cu ruşii (interesant că şi
Stalin era de aceeaşi părere, cum s’a exprimat dna Kollontay în numele său) dar
“tinerii” în frunte cu regele au luat calea trădării din care nu a ieşit nimic bun,
urmările stăpânirii sovietice o simţim şi astăzi, din păcate, săpată în inimile
românilor. (În curând va avea loc întâlnirea istorică dintre fostul rege Mihai I şi fostul
slujbă al partidului comunist român, prim-secretar al regiunii Iaşi, Ion Ilici lliescu.
Primul, vine cu speranţa de a mai ciupi câte ceva din sărăcia poporului nostru, pe care
l-a trădat în mod lamentabil, recurgând la mărinimia comunistului de azi ca la cea a
lui Pătru Groza ieri, stările nu s’au schimbat, personajele mărunte nu mai sunt
aceleaşi, deşi rolurile amintesc de zile ce se repetă cu stricteţe.

Interesantă e metamorfoza acestui nou Caragea a istoriei românilor: la domnia sa

primă a interzis regelui să intre în ţară atâta îi era frică de el. Acuma la a doua lui
descălecare, se vede că se simte în largul său, sigur pe scaunul de care se ţine legat cu
o stăruinţă ce nu-l va părăsi decât odată cu moartea, merge atât de departe cu
încrederea ce o are în puterile sale politice, încât de pe acum dă dovadă de slăbiciune
acută a minţii, astfel că a început să creadă că sunt aşa de tari, - cum au amăgit
poporul naiv din fire, partidul său unic instalat la putere îi dă siguranţa că regimul
comunist, visul său de totdeauna e pe cale să se realizeze chiar şi sub protecţie
americană. Dar noi: îi reamintim morala ţiganului din basmul cumsecadelui P.
Ispirescu, că atunci când ţiganul s’a trezit cu cele nouă perini de mătase sub fund,
deodată perinele s’au surpat iar ţiganul a dat cu fundul de pământul reavăn, mai jos,
decât ar fi gândit să ajungă vreodată. Aviz amatorilor!!!)

În acele momente grele pentru ţară, deşi n’a fost la palat şi nu a participat la
complotul condus de rege şi oamenii lui la 23 August 1944, Maniu nu putea să se
retragă la Bădăcini, a trebuit să creadă şi să dea o şansă democraţiei. Mai mult nu a
putut face, decât aflat în slujba ei, să-şi dea jertfă propria viaţă.

Să rămân indiferent la chinurile lui suferite în temniţa de la Sighet şi la moartea sa,

comuniştii barbari până la urmă i-au aruncat resturile pământeşti la groapa comună,
ar fi mai mult decât neomenesc. Să nu mă opresc din drumul meu de fiecare zi, ajuns
la Sighet după ce l-am căutat, să nu mă închin la mormântul său fără cruce, memoriei
acestui mare român învins, mi-e peste putinţă.

Căci aş adăoga: Iuliu Maniu a murit învins dar în picioare.

Recent l-am auzit pe Ilie Ilaşcu vorbind la televiziune despre închisorile sale şi la un
moment dat a mărturisit că de câte ori era sa fie executat se gândea cum să facă, să
moară în picioare, aşa cum moare orice om adevărat!
Învins, dar în picioare!

Aş mai sublinia un aspect care nu e pomenit în scrisoarea de faţă, dar maestrul l-a
afirmat în cartea sa Istoria partidului naţional, ţărănist, naţional-ţărănist, cum că Iuliu
Maniu ar fi dorit o unire cu Patria-mumă, cu condiţii, lucru pe care nu l-am putut afla
confirmat de documentele ce mi-au stat la dispoziţie, la care aş adăoga mărturiile
unor apropiaţi de Iuliu Maniu, niciunul nu mi-a vorbit de intenţia lui de a încheia cu
Patria-mumă o unire cu condiţii.
Dacă, personal, am adus argumente în favoarea rămânerii lui Maniu în Ardeal,
valabile din foarte multe puncte de vedere, nu înseamnă că el ar fi fost de această
părere. Ori cu atât mai mult personalitatea sa creşte în perspectiva timpului, cu cât a
acceptat unirea fără condiţii ca şi Octavian Goga şi fratele său Eugen, invalid de
război, deşi ştia la câte adversităţi se va expune şi e cazul să o spunem că Iuliu Maniu
a stat foarte puţin la guvernare, specialitatea lui era opoziţia, care mai devreme sau
mai târziu, din simplă practică, evident uzează activitatea unui politician, fie şi de
talia lui. P. Şeicaru îi impută, tot în acea lucrare, educaţia sa ungurească, în casa lui de
la Bădăcini, nu se puteau găsi, în româneste, decât eventual, mersul trenurilor. Fără
îndoială era o exagerare a pamfletistului care uita, cu multă uşurinţa că secole de-a
rândul intelectualii transilvaneni români au avut o şcolaritate maghiară urmată de o
activitate de acelaşi, calibru, astfel că aceste urme nu se puteau şterge din, constiinţa
lor, persistând, mai ales, în unele obiceiuri de practică diurnă. De pildă - o ştiu de la
tatăl meu, care a avut dese ocazii să stea de vorbă cu el şi cu apropiaţii săi - lui Vasile
Goldiş intimii lui prieteni şi colaboratori, îi spuneau Laczi baci, fără ca prin asta să-i
fie lezate cu ceva, sentimentele pur româneşti.

La Arad, exista în persoana lui Justin Mărşeu, fiul unui cojocar din Chisineu-Cris,
primul primar al oraşului după Unire, avocat de renume, membru al partidului
naţional, un partizan al Unirii cu condiţii şi îşi manifesta convingerile cu fiecare
ocazie. (De ce oare Iuliu Maniu şi-ar fi tăinuit preferinţele, doar nu reprezentau cine
ştie ce mare crimă). Având în vedere caracterul atât de cugetat al ardeleanului, uneori
parazitat de o judecată greoaie, total deosebit de înclinarea, prea uşoară dacă nu chiar
superficială a munteanului spre acomodarea la mersul evenimentelor istorice, cum ar
fi domnia fanariotă de pildă, fac din aceste două tipuri total diferite, orice împăcare,
cel puţin deocamdată imposibilă. Noi ne referim acuma, se înţelege, la anii imediat
după Unire, dar trebuie să mărturisesc lucrând în Bucureşti, în anii lui 60, mereu mi
se amintea că vorbesc cu un accent “argelenesc”, de unde mi se sugera că de fapt sunt
un tolerat, nu aveam niciun drept să mă simt în Bucureşti acasă la mine, capitala
aparţinea regăţenilor, aceştia după 1989 au pus mâna total pe capitală, transformând-o
în fieful provincial al unor rataţi întru Călinescu şi alţii, important este că posedă un
buletin de Bucureşti.

Trecerea lui Camil Petrescu şi G. Călinescu pe la Timişoara sau a lui Perpessicius pe

la Arad, unde Al. Stamatiad, a “îndurat” mai mulţi ani de şedere, n’a avut un prea
mare rol în apropierea celor doua părţi, datorită, în primul rând, spiritului bucureştean
declarat aprioric superior tuturor celorlalte.

Recent numitul consilier particular al preşedintelui, un oarecare Mihăescu sau aşa

ceva (de unde o fi răsărit acest domn, lăudându-se cu activitatea lui de la nişte
publicaţii americane unde se ştie că pătrunzi prin relaţii şi nu pe merite proprii,
devenit trimisul special cum îl declara, noul său stăpân comunist), ne asigură că-şi va
dedica prodigioasa activitate publicării unor nemuritoare opere româneşti şi citează în
ordine: Cronica de familie de P. Dumitriu, un roman slab ce nu mai poate fi citit
astăzi, dar individul e un alt favorit al lui Iliescu, cel ce nu vrea să ia la cunoştiinţă că
protejatul său a trebuit să părăsească Germania - azi locuieşte la Metz/Franţa - fiind
dat afară din cauza unor afaceri nu prea cinstite prin care a păgubit statul german. Dar
amintirile cu trecutul comunist sunt prea vii în conştiinta dlui Iliescu, acestuia nu i-a
putut scăpa cartea aceluiaşi P. Dumitriu apărută în anii lui 60' spre sfârşitul
deceniului, intitulată sugestiv Incognito în care eroul principal era un, “securisti”,
deci legăturile lor duc spre fericita epocă de aur ceauşistă.

Al doilea roman aparţine lui Zaharia Stancu, politrucul partidului comunist, devenit
după ce în regimul “burghezo-moşieresc” era autorul unei poezii religioase închinată
Fecioarei Maria. Dar important este că Desculţ e un roman mai mult decât ratat, prin
el autorul introduce stilul de lemn, alcătuit din propoziţii simple adică formate din
subiect şi predicat.

Al treilea autor este Eugen Barbu cu Groapa, lucrare pe care personal am apărat-o în
exil de nedreptele atacuri organizate de Ion Caraion la Europa liberă dar problema se
pune de ce pe dl consilier îl preocupă numai scriitorii angajaţi în slujba partidului
comunist cum, sigur Eugen Barbu, a fost?

A patra operă este romanul Moromeţii de Marin Preda care-mi aminteşte de

evenimentul produs la editarea acestei lucrări, poza scriitorului o găseai în vitrina
tuturor librăriilor, iar Scânteia pe prima pagină anunţa apariţia unui nou Rebreanu.
Tema, după cum se ştie, serveşte draguţul, de partid cu criminalele sale colectivizări,
vorbele bătrânului Moromete despre libertate, de care se face atâta caz, nu salvează
mesajul în sine, comunist al romanului.

Mă întreb, de ce nu e luat în considerare romanul de adevărate proporţii gigante care

este “Cel mai iubit dintre pământeni”? Pricina e numai una, pe cei ce au stat în slujba
comuniştilor printre care se înscrie şi Eugen Simion, îi deranjează oglinda pe care le-
o pune în faţă marele scriitor, fără nici o cruţare, demascându-l în cele mai umilitoare
atitudini, când sărutau mâna asupritorilor, şi în loc să recunoască acest lucru, preferă -
astăzi – să promoveze pe mai departe cultura proletcultistă.

Iata în ce mod condamnabil comuniştii reveniţi la putere, caută fără nicio remuşcare,
să ne readucă acolo, unde am crezut că ne-am eliberat definitiv din chingile robiei
roşii.

Revenind la omul nostru Justin Mărşeu, trebuie să admitem, consecvent cu el însuşi

ca om al legii, înţelegea să nu se abată de la litera ei. Astfel, fiind, şeful baroului din
Arad, încă în 1923, conform legii austro-ungare aplicată şi la Viena, refuza să
recunoască diploma de avocat de Bucureşti, fiindcă ea se elibera după trei ani de
studii şi nu era însoţită de examenul de doctorat, după cum erau în vigoare legile din
Transilvania. Iată un exemplu prin care omul nostru îşi justifica tot timpul,
necesitatea condiţiilor ce urmau, după el, să fie impuse Unirii cu Patria-mumă.

Proprietarul unei case frumoase, etajate, de pe strada gen. Dragalina locul său de
refugiu era biroul său, “cănţălaria dlui fişcal”, unde era în stare să scape de gura soţiei
sale, mereu pusă pe ceartă, dacă nu cu el cu personalul de serviciu, căruia din toată
casa cu trei mari etaje nu i-a găsit spaţiu de locuinţă decât în pivniţele cu ganguri
întunecate, vizitate de şoareci şi şobolani, cât şi de bacilul Koch. Cum prietenul meu
cel mai bun, coleg de clasă, trăia în condiţii atât de precare, cum puteam s’a constat
de fiecare dată când mă duceam la el, trebuie să recunosc că pentru prima oară am
simţit o revoltă împotriva domnilor îmbuibaţi care nu aveau nici o consideraţie fată
de semenii lor, fără să-mi dau seama deveneam ocrotitorul săracilor, mă stăpânea o
adânca milă pentru cei nevoiaşi, sentiment creştin, niciodată nu am nutrit ura
marxistă de clasă, şi cum aveam o vârstă fragedă, atitudinea mea era spontană,
neprefacută de influenţe livreşti, şi la aceste principii am ramas până astăzi.

Şi astfel, dl. Mărşeu, mai târziu, sub comunişti, şi-a mai găsit un loc de recreere, în
plimbările de pe malul Mureşului, petrecute la ore exacte, încât dacă cineva le-ar fi
dat importanţa cuvenită şi-ar fi putut potrivi ceasul, după apariţia şi dispariţia lui, aşa
cum s’a întâmplat şi cu filozoful Im. Kant.

În vacanţele mele de student mă întâlneam cu el, la aceeaşi oră, pe malul Mureşului şi

să fiu sincer am început să mă orientez dupa ora în care apărea pentru ca drumurile
noastre să se încrucişeze, în cursul unei plimbări, cam de patru ori.

Omul îmbătrânit şi curios se şi subţiase, ascuns parcă sub pălăria sa nemţească, de

sub ochelari, privirile mate, puţin grăitoare treceau sistematic peste mine, nu lua act
de prezenţa mea, de unde nu-şi avea rostul să-l salut, cum s’ar fi cuvenit.

Justin Mărşeu luase aspectul unui Chicoş Rostoganul, latinist de forţă, cu preocupări
şi un vocabular ales, cizelate în universităţile lui vieneze. Dar personajul nu poseda
nicio legătură cu eroul descris cam în zeflemea de Caragiale, omul nostru departe de
a avea ceva comic, din contră, în mersul său, în gesturile uşor ritmate dar mai ales pe
chipul lui se putea citi o trisţete, adânc tragică. Prin tot aspectul respectiv ţinuta sa
câştigase o distanţare şi indiferenţă la tot ce se întâmpla în jur, oricum nu stătea în
puterea lui să schimbe ceva, iar pe mine considerându-mă printre cei aflaţi dincolo,
nu avea de ce să mă ia în seamă.

Abea atunci mi-am dat seama, decorul de veşnică primăvară a Mureşului şi malurile
sale înflorite, m’au făcut să uit de vremurile grele în care trăiam cu toţii, când
românul ştia când se culcă dar nu era sigur că se scoală dimineaţa în patul lui, Mărşeu
era zguduit de catastrofa ce s’a abătut asupra ţării, singura lui posibilitate era aceea de
a se izola de realităţile din afară, găsindu-şi consolarea în lumea purtată în inima sa.

În acest fel, bătrânul domn îmi apărea ca o apariţie de pe alte meleaguri, seriozitatea
lui gravă totuşi mă împiedeca să-l asemui cu vreun personaj hoffmanesc, atâta era de
reală suferinţa sa, cea de toate zilele. În acele timpuri de unică restrişte, Justin Mărşeu
reprezenta destinul românului ajuns în mâinile monstruosului Leviatan.
Aş fi suferit extrem de mult dacă omul meu m’ar fi confundat cu un torţionar pus de
securitate să-l ţie “sub observaţie”. Interesant că pe atunci nici nu-mi puneam o atare
problemă, e drept, că eram la începutul calvarului, nostru comunist.

După vreo două veri de întâlniri atât de neobişnuite, desigur numai din partea mea se
arătaseră, şi mugurii unei calde prietenii, omul începuse să-mi fie drag şi încercam
inutil să arunc punţi spre inima lui temătoare, de tot ce î se putea întâmpla, mai
devreme sau mai târziu.

Pricepeam, prin tăcerea aşternută între noi, niciodată tulburată, tot ce făcuse el bun în
viaţă nu numai că a fost drept dar în aceeaşi măsură şi înălţător căci ceea ce oamenii
cred că e o simplă nuntă a trecutului, poate fi şi o formă a veşniciei, fapta însăşi are
durată neobişnuită.

Îmi făcusem obiceiul să ţin la o revedere cu el, cum te ataşezi unei iubiri, desigur,
ideale. Omul cu toate tăcerile şi îndoielile lui se definea mult mai complex decât
părea la prima vedere.

Până într’o vacanţă, căutându-l, în zadar l-am aşteptat sub umbra castanilor, grea,
după atâta trecere de ani, peste ei. Nici Mureşul, nici malurile oglindite în el, nu mai
aveau încărcătura tainică a luminii de altădată.

Cum putea să lipsească el, atât de punctual la întâlnirile noastre?

Având inima frântă, m’am întors acasă şi l-am întrebat pe tatăl meu, Tiberiu: “A murit
dl. Mărşeu?” “nu” ‘mi-a raspuns el’ a fost dus în Bărăgan, unde are domiciliu forţat”.

N’am înţeles niciodată măsura absurdă şi diabolică prin care se pedepsea un bărbat
plin de onoare şi cinste, înrudit sufleteşte cu florile, având respect pentru toate
vietăţile pământului - se cuvine cel puţin postmortem – să nu-i atribuim păcatele
guralivei sale neveste, slujitorii săi îl cinsteau în mod deosebit fiindcă, domnul, fie şi
fără să ştie doamna lui, îi răscumpăra după merit pe fiecare dintre ei, de unde
ataşamentul pe care i-l arătau şi să nu uităm că a fost primul primar român după
Unirea cea mare.
Am privit trist spre tatăl meu, căruia domnul Măţrşeu n’a vrut să-i recunoască
diploma de Bucureşti, dar privirile noastre s’au înţeles fără nici o greutate, verdictul a
venit din partea părintelui meu: “Oricum, n’a meritat o atare soartă.”

Cu mult înainte, tatăl meu, cu un deosebit simţ al dreptăţii mi-a mărturisit, că nu-i
poartă deloc pică lui J. Mărşeu, fiindcă în fond avea dreptate în hotărârea lui, cum
putea el cu o diplomă de trei ani să se bucure de aceleaşi drepturi ca un student cu
cinci ani de studii şi o lucrare de doctorat?!

Pe această cale am recepţionat mai târziu şi dreptatea pe care o are Pamfil Şeicaru
faţă de învinsul Iuliu Maniu care istoric împărtăşeşte marea vină de a fi crezut în
reprezentanţii democraţiilor apusene, Roosevelt şi Churchill, posteritatea îl va judeca
aspru tocmai pentru buna sa credinţă. Istoria desigur posedă adevărurile sale
indestructibile, şi nici nu mai este nevoie să mai accentuăm că marele ziarist s’a pus
în slujba acestora, pe care le urmează, şi nu le poate trăda, interpretările sale sunt
fundamentate de nenumarate studii, prin cercetarea actelor şi a cărţilor de specialitate.

Dar mai există o alta faţă, tot aşa de valabilă deşi mult mai puţin ştiinţifică, logica ei
corespunde logicii inimii. Adică Shakespeare îl poate iubi mai mult pe Antoniu care a
dat un imperiu pentru femeia iubită, Cleopatra, deşi pentru istorie el rămâne mult
înapoia lui Octavian, viitorul Augustus. La fel, mai ales descris de pana lui M. Barrès,
gen. Beranger, unui francez îi poate apărea ca o figură de mare prestanţă, în timp ce,
pentru că s’a sinucis pe mormântul iubitei sale tocmai când era gata să pună mâna pe
putere, să devină preşedintele Franţei, istoria nici nu-l mai pomeneşte, l-a uitat cu
totul. În fond majoritatea eroilor de tragedie antică sunt astfel de învinşi ai istoriei.

Desigur când vorbim de Iuliu Maniu ca un învins, ne referim împreună cu Pamfil

Şeicaru, la perioada în care marele ziarist, vom vedea mai încolo, are tot dreptul să-l
califice, cum o face, un învins înşelat de propriile sale iluzii, dar asta nu înseamnă să
nu avem în vedere şi contribuţiile lui istorice privind Unirea Transilvaniei la Patria-
mumă.
Totuşi nimeni nu mă împiedecă pe mine ca şi pe alţii sa-l admir pe Maniu pentru
fidelitatea sa arătată democraţiei în care n’a trădat ci a fost trădat.

Cu toate greşelile sale politice de ultima oră, pe care conform adevărului istoric şi în
urma propriei experienţe, Pamfil Şeicaru le descrie întocmai şi le condamnă, Iuliu
Maniu rămâne în Istoria Românilor o mare personalitate morală, sigur virtuţile pe
care le avea nu s’au potrivit cu lipsa de morală a conducătorilor apuseni, în cel de al
doi-lea război mondial, aceştia pentru a se salva au trecut peste cel mai elementar
percept moral, deschizând larg porţile Europei, hoardelor ruso-bolşevice.

Am convingerea că împreună cu Iuliu Maniu, întemniţat la Sighet şi apoi după

moarte aruncat în mormânţii fără cruce ale unei gropi comune de către barbarii, fără
Dumnezeu, comunişti, marea lui “vină” de neiertat a fost aceea de a fi contribuit, în
mod esenţial la făurirea României Mari, cu siguranţă a intrat cu el, în pământ, pentru
totdeauna şi o parte cinstită, plină de omenie a inimii neamului românesc.

Jertfa lui Iuliu Maniu dusă pe altarul Patriei, va fi o mărturie ridicată pentru veşnicie,
a rezistenţei poporului român faţă de orice dictatură, în cadrul ei robia comunistă nu
va fi nicicând uitată, aşa cum vor astăzi unii oameni ai trecutului roşu, elementul de
bază românesc, aerul necesar pentru viaţă sufletului său, îl constituie libertatea,
libertatea şi iar libertatea.

Aceste cuvinte ar putea fi scrise pe steagul sub care a căzut Iuliu Maniu în luptă,
lipsită de orice compromis, împotriva comunismului.
De fapt ca încheiere, putem scrie că învingătorii sunt eroii Istoriei, pe când de învinsi
se ocupă literatura, nu rar acest domeniu e caerul pe care se ţese, în cinstea lor,
broderiile nemuririi.

În cazul marelui nostru Eminescu am introdus noţiunea de învins-învingător, ceea ce

constituie supremul apogeu spiritual, renaşterea din proprie cenuşă după exemplul
Păsării sfinte, căci dreptate are poetul V. Voiculescu, atunci când te afli în Dumnezeu
orice cădere ori înfrângere înseamnă un suiş o regăsire a marei lumini care nu se
stinge niciodată. Altfel spus, faţă de suferinţele omului Eminescu, nemurirea unicului
poet creşte mereu, în ritmul ascendent imprimat de Brâncuşi, Coloanei fără de sfârşit.
Aceasta e o categorie specifică a spiritualităţii româneşti cuprinsă sub termenul de
învins-învingător.
Scrisoarea mea de răspuns din 30 Dec. 1976

Majoritatea problemelor abordate au fost larg dezbătute, în rândurile de faţă, se

înţelege nu mă voi mai ocupa de ele. În schimb mă voi opri asupra unor aspecte
inedite şi de la început aş sublinia că împărţirea teritorială a Transilvaniei de vest, la
începutul anului 1919, tatăl meu a trăit-o pe viu, ca fost soldat al armatei austro-
ungare, încorporat chiar în acel an când împlinise 18 ani. Vizitându-şi familia din
Banat, apoi urmând să ajungă la Deva, în primul oraş românesc de graniţă, a fost
nevoit să treacă peste trei vămi, franceză, sârbă şi românească, fenomen total de
neînţeles pentru un român care se vedea forţat să respecte unele hotare mai mult decât
arbitrare, fiindcă erau interpuse între populaţii majoritar româneşti.

De unde se cade să mai cinstim cu un gând bun activitatea lui Al. Vaida Voevod care
a reuşit să convingă Consiliul suprem al păcii să stabilească graniţele dincolo de
oraşul Arad, evitând să se facă o mare nedreptate. De altfel, între această delimitare şi
Tisa a existat o populaţie numeroasă românească, pe care ungurii după procedee bine
cunoscute le-au maghiarizat, astfel că din numărul de peste 200.000 români câţi erau
în 1918, astăzi abea mai sunt vreo câteva mii, cifre ce vorbesc de la sine.

În acest sens, cine îşi mai aminteşte dintre români, că la conferinţa de pace din 1918
s’a cedat o regiune aflată dincolo de Tisa, alcătuită din sate româneşti, pentru
totdeauna stăpânite de Cehi.

În acele vremuri cu adevărat tulburi, generalul francez Berthelot marele prieten al

românilor a fost salutat în 1918 cu mult entuziasm de către populaţia Aradului, de faţă
fiind şi mulţi locuitori ai cartierului românesc, Pârneava. După terminarea
ceremoniei, românii neînarmaţi, au fost, pur şi simplu, vânaţi de gărzile ungureşti,
care au ucis doi ţărani, dintre aceştia a rămas cunoscut posterităţii, Lae Barna, o
stradă din Arad îi purta numele.

Cine mai ştie că tânărul Ion Arion în drum spre Alba Iulia, în acel întâi Decembrie
1918, a pierit lovit de un glonţ ieşit dintr’o armă ungurească, încât sărbătoarea Unirii
a fost şi una îndoliată, toţi conducătorii marei Adunări naţionale au stat priveghi, la
catafalcul acestui erou anonym, cu numele lui Ion Arion. Personal, le-am dedicat
sonetul Ţie, Transilvanie pe care îl reproduc în continuare, ştiind că fraţii nei de
neam, nu-l cunosc:

Ţie, Transilvanie!
Memoriei lui Ion Arion, Lae Barna şi tuturor celor căzuţi ca ei, pe altarul Patriei:

În tine se-află plaiul nostru sfânt

Unde Mioriţa baciului oier
Lăsat-a urme după ea’n Cuvânt
Suind spre-altarele care nu pier.

Oriunde-aş fi, bătut de ploi şi vânt

Nu va putea în lume om câner,
Din inimă a-mi scoate vechiul cânt
Al ţării, cum o alta nu-i sub cer.

Cu doina fluierului ne înveţi

Străbuna, veşnica litanie
Căci fără jertfele multor vieţi
Şi crezul lor, împărtăşanie,
Azi n’ai avea atâtea frumuseţi
N’ai creşte’n soare, Transilvanie!”

Al doilea aspect asupra căruia doresc să insist priveşte situaţia, Aradului după marea
Unire, importantul centru politic şi cultural de dinainte de 1918, după realizarea
României întregite, oraşul a fost pur şi simplu părăsit, din punct de vedere cultural.
Tată prin 1923, reîntors ca tânăr avocat în Arad, cu veleităţi de ziarist, s’a prezentat la
Vasile Goldis rugându-l să-i publice un articol. Marele om politic se considera al
Bucureştiului, nu mai avea timp să se ocupe de “Românul”, misiune de care se
eschiva de parcă i-ar fi pricinuit cine ştie ce rău. Prin urmare l-a trimis, jos la băieţii
ce se îngrijeau de editarea publicaţiei. Ceea ce tată a şi făcut, şi cum amintesc în
scrisoare, cu acea ocazie l-a cunoscut pe Aron Cotruş, cu care a legat, mai pe urmă o
prietenie exemplară.

Aradul a fost lăsat în mâinile ungurilor şi ovreimii, aceasta din urmă, vorbea din
rutină încă şi pe vremea comuniştilor, numai ungureşte, contribuind la o falsă imagine
a oraşului.

La Arad apăreau, cel puţin două cotidiane ungureşti, am cunoscut pe cei doi şefi de
ziare, deoarece pe stradă se saluţau foarte cordial cu tatăl meu, fiind colegi de breaslă.
Unul era un domn înalt, cu o figură de om extrem de sensibil, se putea crede că l-ar fi
putut jigni şi o floare, purta o pălărie cu boruri largi, ca de veritabil boem, şi îl chema
Somoru adică cel trist. Al doilea, chiar din contră, era scund, lat în umeri, faţa turtită
din cauza nasului înfundat uşor, îţi dădea impresia că ar fi practicat în tinereţe, boxul.
Într’o atare atmosferă, nu ne va mai mira că sculptorul Ladea locuia împreună cu
Aron Cotruş într’o pivniţă şi, o duceau greu de tot, al doilea într’o poezie se plângea
că e “flămând, flămând.”

Se înţelege de la sine că dacă ungurii aveau o trupă de teatru permanentă, noi românii
ne mulţumeam cu turneele bucureştene, acestea nu rar ne delectau cu piese de
valoare, interpretate de marele talente ale scenelor româneşti, de care nu duceam, în
niciun fel, lipsă. Eu profitam de faptul că de fapt tatăl meu era directorul acestui
teatru însărcinat cu rolul nu tocmai de neglijat să selecteze trupele plătite din casieria
primăriei sau a unei alte instituţii de stat, astfel că de la început se garanta nivelul
valoric al pieselor, iar artiştilor le convenea că în acest mod nu riscau să joace în faţa
stalurilor goale, ceea ce se putea întâmpla chiar şi unor artişti de-acuma consacraţi.
Deci, popularizarea şi asigurarea cotelor de încasare aparţinea direcţiei arădane,
trupei bucureştene nu-i rămânea decât misiunea de a-şi juca piesa, fără să rişte
eventual o pierdere bănească esenţială. În aceste condiţii, care nu se aplicau revistei
lui Tănase, se înţelege, unde biletele erau vândute cu luni înainte, tatăl meu a reuşit să
aducă la Arad piese şi distribuţii cu adevărat excepţionale. Dintre acestea voi cita
Scrisoarea pierdută în rolul Cetăţeanului turmentat avându-l pe celebrul Iancu
Brezeanu, un eveniment istoric pe care locuitorii Aradul au ştiut să-l preţuiască
într’un mod deosebit, marele artist murind la câteva luni mai târziu.

Dar m’aş opri pentru distribuţia de excepţie la Fraţii Kamarazov, într’o dramatizare
franţuzească. Iat-o: Tatăl: R. Bulfinschi, fiul său Dimitrie, G. Vraca, Gruşenca, Tanţi
Cocea, Alexei, Ion Aurel Manolescu, Zosima, Ion Storin, Ivan, Tony Bulandra, iubita
lui, Leny Caler şi în sfârşit Smerdiakov, epilepticul, Fory Eterle.
Desigur sala a fost ceva mai plină, iar pentru tată acest spectacol adus la Arad a
constituit una din mândriile spirituale ale vieţii sale. În ce mă priveşte, personal,
având acces liber, ca fiul directorului, mă pot lăuda că am avut fericita ocazie să-l văd
jucând pe Tony Bulandra, dacă pe ceilalţi, i-am avut aproape de inima mea în anii
următori, la ora aceea nu aveam mai mult de opt anişori. Astfel, la Bucureşti după
decenii, l-am putut vedea pe G. Vraca în ultima sa genială creaţie, Richard al treilea
de Shakespeare, într’un spectacol ce a însemnat cântecul său de lebădă, murind
aproape pe scenă aşa ca Molière, Jouvet sau Giraudoux.

Nu pot să închei fără să nu amintesc de un spectacol pentru mine, epocal. Venise la

Arad, Ion Ciprian şi trupa sa cu piesa Oameni pe un sloi de gheaţă, pe care l-am
vizionat în matineu, publicul fiind format de câţiva spectatori, dintre aceştia, mai
mulţi elevi.

Totul decursese bine, până, îmi pare, la sfârşitul actului al doilea când, după
consumarea lui, îl auzim pe Ion Ciprian urlând ca din gură de şarpe: “Cortina!
Cortina!” Ce se întâmplase? Omul care lăsa manual cortina îi furase marelui artist
replica principală, de fapt apogeul sublim al piesei.
Aşa dar se ridicase iar cortina şi se rejucă întreaga ultimă scenă ce întradevăr nu putea
fi retezată în mod brutal din contextul respectiv. Rolul principal al scenei se înţelege
îl juca marele Ion Ciprian care nu vroia să ne răpească plăcerea de a-i admira marele
talent pentru el era destul să aiba câţiva spectatori ca să-şi joace total rolul,
judecătorul principal îi era conştiinţa proprie, pe ea n’o putea s’o înşele.

Şi astăzi nu pot decât să-i dau dreptate, căci gestul său nu l-am uitat niciodată, mi-a
sădit în inimă datoria de a fi eu însumi indiferent dacă o ştiu câţiva sau nu, e destul ca
unul să înţeleagă şi să-mi accepte mesajul, datoria eu tot mi-am făcut-o.

Dar în acelaşi timp Ion Ciprian mi-a dat o lecţie de probitate artistică, el nu era un
interpret oarecare ci prin arta lui căuta să redea fidel textul ce i s’a fost transmis, ca
un pact sacru încheiat cu autorul ei pe care nu-l trădează în nicio împrejurare.

Adică, de la Ion Ciprian am învăţat că Hamlet e o piesă de Shakespeare, pe care când

o interpretezi e nevoie să te înalţi la nivelul geniului său şi să nu-l cobori în noroiul
celor mai stupide inepţii, cum o fac unii regizori care se simt superiori autorului
clasic al cărui text îl pot mutila în toate felurile josniciei numite modernism.

De vină sunt şi artişti care acceptă falsificările respective neînţelegându-se că oricine

are dreptul să scrie tot ce-i trece prin cap, dar nu să înghesuie ceea ce e absolut, mare,
în relativul neputinţelor, tiparului mărunt, de regizor ratat.
Ion Ciprian este autorul unei piese nu de toate zilele, Omul şi mârţoaga şi alături de
Urmuz este ctitorul literaturii absurde, la noi.

Tot peste decenii de la întâmplarea descrisă, l-am întâlnit pe Ion Ciprian, pe Calea
Victoriei din Bucureşti, şi doar ruşinea m’a oprit să nu sărut mâna bătrânului artist,
drept recunoştinţă pentru tot ce am învăţat de la el, şi nu m’ar fi mirat să fi uitat de
mult de incidentul prin care m’a influenţat atât de mult. Şi n’ar fi comentat în niciun
fel intervenţia sa de a rejuca o ultimă scenă, când el nu şi-a făcut decât datoria de
artist şi nimic mai mult.

Ceea ce nu înseamnă că nu i-am sărutat, în imaginaţia mea, de mai multe ori mâna,
acestui Apostol preacurat al copilăriei mele, numai că trebuie să recunosc măreţia
gestului său, purtată vie în inima mea, odată cu trecerea anilor creştea, în loc să scadă
şi s’o dau uitării.

Scrisoarea (8) din 3 Ianuarie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Dragul meu, am primit scrisoarea dtale ca un frumos dar la începutul unui nou an.
Pentru un scriitor istoric a unei epoci aşa de complexe cum a fost aceea dintre 1912 -
începutul războiului balcanic până la Dec. 1918 prăbuşirea imperiului Habsburgilor,
cel mai frumos elogiu este ca cititorul să fi avut revelaţia unor adevăruri tăinuite, dar
care înlesneau întelesul evenimentelor. În jurul acestei cărţi emigrantii, fără excepţie
au organizat conspiraţia tăcerii. Era conţinutul cărţii “La Roumanie dans la grande
guerre” dăunător neamului românesc său conţinea falsuri de tipul celor folosite în
orice propagandă politică? Nu, dar autorul era ostracizat de toate curentele din
emigraţie. Furioşi autorii capitulării fără condiţii: Niculescu-Buzeşti, Creţeanu et
comp., prin scrisoarea trimisă la 14 Oct. 1948 generalului Rădescu în care
demonstram imposibilitatea de a figura într’un eventual comitet ce s’ar face în afara
hotarelor ţării, a unor oameni care s’ar cuveni să fie judecaţi pentru înaltă trădare. Am
primit răspunsul cu data de 6 Noiembrie prin care bătrânul general îşi scuză
întârzierea fiindcă el plecase în Statele Unite înainte de a primi scrisoarea. Scrie:
“Scrisoarea dv. am citit-o cu mult interes iar răspunsul de dat după ce am citit
cuprinsul, ar putea fi rezumat într’o singură cuprinzătoare frază: sunt în întregime de
părerea dvoastră în aprecierile pe care le faceţi asupra unor personalităţi scăpate din
ţară.” Scrisoarea am ţinut-o secret şi n’am dat-o publicitaţii decât în 1965 când am
publicat lucrarea “Karl Marx. Însemnări despre Români” texte manuscrise inedite. Cu
un comentar. Generalul Rădescu murise. Scrisoarea trimisă de mine de la
secretariatul, lui Rădescu a fost discret pusă în circulaţie, aşa că eu, provocasem
banda Niculescu Buzeşti-Creţeanu, fără să fi vrut. În numele Comitetului Naţional
patronat de cretinul regal Mihai s’a intervenit la Le Monde şi Le Figaro nu numai să
nu se facă niciun articol dar nici măcar să fie anunţată “La Roumanie dans la grande
guerre”, fiind lucrarea unui fascisto-nazist notoriu. Au apărut dări de seamă, am
primit scrisori de la foştii ofiţeri ce facuseră parte din misiunea, General Berthelot.
Legionarii în multiplele lor publicaţii nici măcar nu au menţionat titlul şi apariţia
cărţii. Era precum vezi o unitate ce se făcea în jurul numelui meu. Şi cu atât mai
dureroasă a fost această manifestare a unei uri ce califica pe eroii emigraţiei, cu cât
scrisesem această carte în momente tragice pentru mine. Am început lucrarea la 1967.
Scriam şi soţia mea dactilografia manuscrisul. După două luni îmi comunică foarte
calm că are cancer la mamela stângă şi va trebui să fie operată. A suportat operaţia
dar după puţin timp a trebuit să fie internată într’un sanatoriu. Şi a început calvarul.
Eram singur, scriam şi de două ori pe zi mă duceam s’o văd şi să-i manifest
convingerea că totul se va vindeca. La început în primele trei luni şi eu mă agăţam cu
disperare de această iluzie. Nimic nu-mi indica o agravare a bolii. La începutul lui
Noiembrie o radiografie facută de un medic Levitski, specialist în cancer, a chemat pe
Traian Popescu şi i-a cerut să mă pregătească pentru a putea suporta adevărul, sotia
mea era condamnată. Când m’am dus la medic mi-a arătat oasele ciuruite: “Poate să
traiască 2, 3, 4 luni dar nu va trece de a şasea lună’. Mi-a înmânat radiografia şi am
ieşit în stradă. Ploua. Ţineam în mână înfăşurată în plastic sentinţa radiografiei.
Plângeam. Mă simţeam singur în faţa finalului ce urma. Probabil că o femeie bătrână
a fost tare impresionată de înfăţişarea mea, că m’a întrebat în spaniolă “pot să vă
ajut?” I-am răspuns: “Nimeni, doamnă, nu-mi poate fi de ajutor.” Şi am continuat să
merg căutând un taxi să mă ducă acasă. Nu aveam nici un fel de legături cu
Reprezentanta Republicii socialiste la Madrid, dar era informată de cursul boalei
soţiei mele. Fără să fac un demers, căci nu ştiam unde era sediul ei şi cum puteam să
mă adresez Reprezentanţilor republicii care la 21 Mai 1945, mă condamnase la
moarte, a comunicat surorii mele că i se acorda paşaportul pentru a se duce la Madrid.
La începutul lui Ianuarie 1968, sora mea a venit. O revedeam după 24 de ani.
Ultimele luni de viaţă ale soţiei mele care era la Sanatoriul Crucii roşii, a avut
mângăierea să aibă lângă ea, în afară de infirmiere, pe sora mea care este
devotamentul şi blândeţea întruchipate. Şi în acest timp în afară de Traian Popescu şi
câţiva prieteni spanioli, deşi exista o comunitate a Românilor, preşedintele ei n’a
venit să mă întrebe cu ce fac faţă notei de plată a Sanatoriului. În 1958 s’a lansat un
apel pentru anul refugiaţilor de către UNESCO, mi se pare. S’au strâns sume enorme,
comunităţii româneşti din Spania i-a revenit 8 milioane de pesetas, care în 1958 avea
altă, cu totul altă valoare decât azi. Cum au fost administrate aceste milioane, îmi este
penibil să vorbesc, atât doar: în curs de un an şi patru luni nu i s’a dat soţiei mele nici
măcar o aspirină. Îţi scriu, dragul meu, că eşti tânar şi nu ştiu dacă parcele îmi vor
îngădui să scriu “Memoriile unui gazetar” ( în 1978 voi împlini 60 de ani de
gazetărie). În cazul când nu voi avea răgazul s’o scriu atunci vei fi dta cel care să
stigmatizezi imposturile tricolore. Traian Popescu, un suflet cum rar se întâlneşte în
emigraţie, care s’a îngrijit să pot face formalităţile necesare pentru că soţia mea să fie
îngropată în luna Aprilie. Vei înţelege ce dureroase amintiri mă leagă de această carte
şi ce mângăietoare a venit înţelegerea aşa de pătrunzătoare a valorii revelatoare a
cuprinsului. Pierdeam soţia după 48 de ani, dintre care 24 în exil. Sora mea a rămas
aproape un an cu mine şi a continuat să revină, totalizând până acum 9 ani ce se
împlinesc în Februarie, de când stă lângă mine, cu nicio întrerupere.

Întrebările pe care le pui în legătură cu toate erorile de aplicare ale tratatului Franţei
cu România, ele sunt expuse de contele de Saint-Aulaire, care a fost ministrul Franţei
la Bucureşti, înainte şi în cursul războiului şi în timpul conferinţei păcii. Este o carte
de nobil curaj în a rosti adevărurile care trebuiesc cunoscute. În ziua când lucrările ce
vor apărea (4) îmi vor da ceea ce sper, am intenţia să traduc şi să public în româneşte
lucrarea acestui mare prieten al poporului nostru. Da, dragul meu, Consiliul suprem
apăra pe Bela Khun şi ne-a interzis să intrăm în Budapesta, Ionel Brătianu a trecut
peste stop. Am cunoscut la Muenchen pe nepotul lui de Flers, scriitorul francez care a
fost în tot timpul războiului la noi. Acest tânăr mi-a dat o notă scrisă de tatăl lui
căpitan în misiunea franceză şi mai târziu ataşat al Franţei la Moscova. Ce scria în
notă? Se găsea la Budapesta după intrarea trupelor române, şi uimit de prezenţa unui
grup care privea spre înălţimea Parlamentului maghiar, a căutat să vadă ce interesa
grupul de unguri. În loc să fi înfipt steagul tricolor, doi soldaţi au pus ca un drapel
două opinci şi acelea rupte. Un ungur s’a adresat căpitanului francez spunându-i: “O
merităm.” Dacă voi găsi o copie a notei ţi-o voi trimite. Ştii poate cu ce dispreţ
vorbeau ungurii de opincarii români. Înclin sa cred cacei doi soldaţi care priveau
satisfăcuti isprava nu puteau fi decât din Transilvania că ei ştiau ce efect va produce
două opinci fluturând ca un steag pe parlamentul din Budapesta. Ştiu că îţi va place
plăcere. Pentru a întelege un avantaj pe care il aveau ungurii în Anglia. Foarte mulţi
lorzi erau căsătoriţi cu femei din aristocraţia maghiară şi invers nobilii unguri cu
femei din aristocraţia engleza. Dar noi opincarii i-am învins. Suntem singurul Stat a
cărui armată a intrat într’o capitală a puterilor centrale. În ce priveşte descentralizarea
sunt de acord cu dta ca era necesară. Prin 1920 s’au publicat proiecte de
descentralizări a administraţiei. Îmi amintesc de un proect bine conceput făcut de un
politician bucovinean Onciul. Maniu vroia să facă din Transilvania ceva similar cu
Slovacia, cum o concepea Hlinka, un preot catolic. Uita însă Iuliu Maniu că limba
slovacă nu este un dialect al limbii cehe, ci o limbă slavă dar cu totul diferită de limba
cehă. Întrebarea este de ce Iuliu Maniu venit la putere în 1928 împins de un val de
popularitate - 78 % din voturile exprimate - n’a iniţiat o descentralizare
administrativă când putea să facă chiar o modificare a Constitutiei? Simplu: era lada
goală: a venit la guvern fără nici un program. N’a fost trimis un agronom Orva în
Rusia să studieze colhozurile? Era un om de slabă pregătire politică. El fusese doar
avocatul mitropolitului de la Blaj ceea ce nu-i oferea prea complicate probleme.
Admirabil tactician în lupta dusă contra regimului maghiar culminând cu organizarea
regimentelor transilvane din monarhia habsburgică. Calm, folosind o autoritate pe
care nici un român nu i-o contestă, el a desfăşurat o acţiune naţională menită să-i
justifice autoritatea ce i se atribuia. Consiliul dirigent n’a strălucit ca valoare dar nu
mai puţin a organizat administraţia provinciei. Când Bucureştii a cerut să retragă
coroanele, Iuliu Maniu a tot amânat în timp ce Budapesta emitea coroane pe care le
trecea prin contrabandă. Naţia plătea eroarea Consiliului dirigent. Voi trimite lui
Traian Popescu ceva foarte preţios ca replică la revizionismul Budapestei. Emisiunea
de franci francezi falşe fabricaţi la Institutul de cartografie în curs de mai bine de un
an - 25 de milioane şi mai mult. 8 milioane cele mai reuşite au fost strecurate la
Amsterdam, Haga, Stockholm, Varşovia, Milan. În Decembrie 1925 poliţia olandeză
a arestat 3 indivizi care aveau 7 milioane de franci falşi. Aveau pasapoarte false
româneşti, fabricate de şeful poliţiei Nadosy. A fost un mare scandal, Guvernul
Ungariei îşi făcea devize pentru a întreţine campania de revizuire a tratatului de la
Trianon. Voi face o fotocopie a paginilor din “Decomposition de l’Europe Liberale”
de Bertrand de Jouvenel, apărută în 1941. Autorul este un scriitor politic de autoritate.
Îţi voi face şi dtale o fotocopie. Cred că este cea mai bună replică la noua campanie
revizionistă a Budapestei.

Revenind la Iuliu Maniu: ignora totalmente Rusia, de aici erorile făcute, în care intra,
şi o imensă vanitate. În Noembrie 1943 Rusia sovietică prin ambasadoarea la
Stockholm Kollontay a propus negocieri în vederea semnării unui armistiţiu cu
România. Mareşalul Antonescu a acceptat şi a ţinut în curent tot timpul negocierilor
pe Iuliu Maniu. De ce n’a trimis măcar un observator dacă se ferea să nu se angajeze?
Se rezerva, convins că nimic în Europa centrala nu se va schimba, fără ca Churchill şi
Roosevelt sa nu-l consulte. El a cauţionat lovitura lui Mihai cu arestarea mareşalului
în biroul dobitocului rege şi ce a urmat. Dacă poporul român nu ştia ce legături au
americanii cu Ruşii este explicabil, dar Maniu le ignora fiind îmbrobodit de cei care
vroiau să capituleze fără condiţii cerută de anglo-americani. În Decembrie 1943 am
fost atacat de Steed, la radio BBC, postul englez, spunând că dl. Pamfil Şeicaru
induce în eroare opinia publică susţinând că Rusia are ca obiectiv marea Egee. Am
replicat. M’a atacat din nou încheind că unica soluţie a României este capitularea fără
condiţii şi imediat. La noul meu raspuns, Steed a amuţit. Această polemică a fost
publicată în Curentul. Cum n’a tresărit Maniu când a auzit că se cere capitularea fără
conditii? Eu înţeleg greutatea pe care o ai să realizezi vinovăţia lui Maniu, dar
adevărul este că a sancţionat operaţia capitularzilor convins că el are suficient
autoritate la Churchill şi Roosevelt să ferească România de o ocupaţie rusească.Totul
a fost decis la Teheran în Decembrie 1943. Eu nu pot accepta că a fost influenţat de
Boilă, să participe la alegeri, dacă într’adevăr aşa a fost, atunci nulitatea lui este
evidentă. Voi căuta să aflu pe cineva să-mi scrie la maşină polemica cu Steed,
Rămâne singur Ion Antonescu, figura eroică. Predat de rege ruşilor, ţinut la închisoare
doi ani nu s’a plecat şi a stat în faţa plutonului de execuţie, drept, neînfricat. Există
fotografii a executiei mareşalului care vor mărturisi mâine, în acel mâine al libertăţii,
de sfârşitul celui care a dus războiul contra Rusiei.

Fireşte familia Boilă i-a fost fatală (lui Maniu n.n.). Celibatar el a fost prizonierul
familiei Boilă, ultimul ţinea pe o nepoată de soră a lui Maniu. Inutil să-ţi vorbesc de
neonestitatea lui, dar nu bănuieşti cât era de prost (Boilă, desigur n.n.) Am fost ca
deputat în comisia de anchetă parlamentară a afacerii Skoda. Au fost momente
comice prilejuite de declaraţiile lui.

Închei, iubite prieten, cu această afirmaţie pe care o fac la începutul noului an: Rusia
sovietică va cunoaşte insurectia naţionalităţilor ostile, Velikoruşilor. Regimul sovietic
se va prăbuşi din interior. Se pare o aberaţie afirmatia mea dar vom trăi şi vom vedea.
Eu caut să-mi fac datoria publicând în Germania Federală lucrări de denunţare a
acestui stat ce împiedecă o nouă aşezare a lumii.

Omagii soţiei dtale şi pentru familie tot binele pe care îl merită cuminţenia dtale şi
adâncirea sentimentelor româneşti.
Cu drag al dtale
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În această scrisoare marele ziarist şi istoric ne dă câteva date importante privind

activitatea sa din exil şi totodată ne face să înţelegem, de ce, în mod cu totul
condamnabil în jurul cărţii sale emigraţia fără excepţie (e vorba de “La Roumanie
dans la grande guerre”) a organizat o adevărată conspiraţie a tăcerii. Desigur, cu
această ocazie oamenii şi-au arătat micimea şi dispreţul pentru o valoroasă creaţie
semnată de un autor, pentru ei, iritant. Se poate susţine că niciunul din adversarii lui
nu s’au obosit să-i citească lucrarea, în consecinţă, să treacă peste profundele
subiectivităţi şi să dea Cezarului ce-i al Cezarului: Pamfil Şeicaru a scris una din
cărţile memorabile ale istoriografiei româneşti, pe răbojul căreia îi va rămâne înscris
pentru totdeauna, cu litere de aur, numele.

De-altfel atacul iniţial porneşte de la P. Şeicaru prin scrisoarea din 14 Oct. 1948
trimisă generalului Rădescu prin care îl anunţă că nu poate figura într’un Comitet
naţional format din nişte oameni care ar trebui să fie condamnaţi pentru înaltă trădare.
Prin secretara generalului rândurile au ajuns a cei criticaţi cu mult înainte ca el să fi
publicat răspunsul lui Rădescu în care acesta îi da dreptate. Drept răzbunare banda lui
Niculescu-Buzeşti, Creţeanu şi Vişoianu în frunte cu regele l-au prezentat peste tot
inclusiv la Le monde şi la Le Figaro, drept un notoriu fascisto-nazist, de unde nici nu
i-au anunţat apariţia cărţii. E de reţinut ceea ce maestrul nu pomeneşte aici, dar o ştiu
de la colaboratorul său apropiat, N.Şt. Govora, că în acei ani cum el se afla la Paris,
maestrul îi trimitea de la Mallorca, şi pentru a-şi exercita talentul de mare polemist,
cu regularitate articole pe care Govora le publica, conştient că ele vor acţiona ca niste
obuze, ţinta lor fiind Consiliul naţional şi mai ales clanul Niculescu-Buzeşti, Creţeanu
şi Vişoianu. Se vede ca maestrul uitase proverbul românesc: “Spune-i prostului în faţă
adevărul, ca să te urască o viaţă întreagă”.

În acele zile când scria cartea sa despre primul război, soţia sa se îmbolnăveşte de
cancer la sânul stâng fiind operată într-un sanatoriu dar evoluţia va fi destul de rapidă,
va face metastaze osoase şi va muri în luna Aprilie, înmormântată la Madrid. Desigur
maestrul trece printr’o mare durere, nicicând nu a simţit singurătatea atât de
apăsătoare, cu atât mai mult cu cât în afară de nişte prieteni spanioli şi de Traian
Popescu, nimeni nu a vizitat-o din partea comunităţii româneşti, pe soţia lui aflată pe
patul morţii, nimeni nu a ajutat-o nici cu o aspirină.

Şi-atunci se întâmplă un eveniment foarte important, intră pe fir Reprezentanţii

republicii socialiste din România care-l anunţau, informaţi fiind de situaţia lui, că
sora sa va primi paşaport pentru a merge la Madrid ceea ce a urmat la începutul lui
Ianuarie 1958, sora maestrului era lângă el şi soţia sa încă în viaţă, a putut să se
împărtăşească din îngrijirea dnei Virginia, care adaogă maestrul era întruchiparea
devotamentului şi blândeţii.

Desigur că ar fi mai mult decât temerar să stabilim persoana sau persoanele care în
atare momente grele pentru maestru, s’au gândit să-i sară în ajutor, tocmai în zilele
cele mai disperate.

Ceea ce este important, va trebui să acceptăm că gestul respectiv la

impresionat adânc pe bătrânul ziarist, demonstrându-i două lucruri importante: Cu
această ocazie, părăsit şi hulit de emigraţie totuşi ţara se gândeşte la el, cu toate că a
fost condamnat la moarte, la 12 Mai 1945. Care om, aflat în situaţia precară a
maestrului ar fi putut să nu se înduioşeze şi să refuze respectivul ajutor neangajându-
se cu nimic.

Dar, e drept, că pentru noi va începe o colaborare de la distanţă între comuniştii din
ţară şi P. Şeicaru, acesta din urmă convins că va fi ajutat să-şi publice lucrările, de
fapt conţinutul unic şi major al vieţii sale.

De pe acuma, subliniem, că şi comuniştii îşi vor urmări interesele, devenite manifeste

sub domnia lui Ceauşescu, dictatorul vroia să-l câştige pe marele ziarist a cărui pană
ar fi putut să-l lovească din plin.

De-aici plecând, dacă maestrul a fost un partener sincer, şi-a urmărit idealurile, nici
nu le-a trădat, nici nu le-a pus în slujba nimănui, cei ce au procedat meschin nu au
putut fi decât comuniştii, şi vom demonstra evoluţia respectivelor relaţii, în viitor, cu
totul obiectiv, nefiindu-ne dificil să arătăm că maestrul şi pe această cale şi-a păstrat
libertatea de conştiinţă creatoare după principiile urmate neabătut o viaţă întreagă sau
cum îi plăcea să susţină chiar maestrul, până la ultima bătaie a inimii sale.

Noi trudindu-ne să ne aflăm pe drumurile adevărului, ne-am luat ca

sarcină să reabilităm memoria marelui om, ziarist, istoric şi scriitor de un deosebit
talent, protestând că în ţară, în timp ce toţi nepregătiţii se pregătesc să intre în
Pamasul culturii româneşti, peste numele şi mai ales valoroasele sale opere continuă
să se menţie aceeaşi conjuraţie a tăcerii, lucru de-adreptul de neînţeles.
Născut într-o zodie norocoasă totuşi, dintr’un anumit punct de vedere a fost cel mai
calomniat om al existenţei noastre spirituale, încărcat cu toate viciile legate de un
pumn de ţărână şi încă unele în plus, când el comparat cu tot ce i s’a pus în cârcă, ne
apare ca o figură de-adreptul angelică, lipsit total de păcatele atribuite.

Oameni cu pretenţii, când vorbeau despre el repetau nişte vorbe de clacă, autorul
fiind un fante îmbătrânit de mahala plătit pentru creaţia sa cu un ţol de ţuică de prune,
se manifesta cam aşa: “Cică Pamfil Şeicaru şi-ar fi construit Palatul Curentului după
formula etajului şi şantajului şi ca impostura să fie totală, fantele de Tirchileşti să
capete o verosimilitate de nezdruncinat, Apostolul neamului N. Iorga, e declarat
făuritorul acestor parodii de enunţuri, şi când îi va veni rândul îl vor face de râs
indiferent de nume, pe cel care le-a pus ulterior, în circulaţie.”

La fel, de data aceasta, bazat pe propria noastră corespondenţă voi demonstra că ceea
ce se susţine astăzi în ţară este o altă gravă mistificare a adevărului şi anumite ziare
au colportat atare minciuni după care Pamfil Şeicaru ar fi fost în ţară şi ar fi stat la
masa discuţiilor cu Ceauşescu. Îl blestem pe acela ce pronunţă un astfel de neadevăr
dorindu-i să-i sece gura şi pana de scris, fiindcă prin ele caută să desfiinţeze
personalitatea unui mare român şi iubitor de ţară.

Şi cu această problemă, mă voi ocupa când îi va veni rândul. Deocamdată am dat un

avertisment celor ce pângăresc lucrurile sfinte cum este memoria lui P. Şeicaru. Şi ca
să se vadă că nu respect decât adevărul, mă voi opri asupra altor rânduri dedicate de
P. Şeicaru lui Iuliu Maniu, şi nu-l pot urma fiindcă afirmă nişte lucruri greu
acceptabile.

Să ne înţelegem, îi dau perfectă dreptate în ce priveşte activitatea lui Maniu din

timpul războiului al doilea mondial şi după, până la arestarea şi moartea lui în temniţa
de la Sighet, fiindcă marele ziarist aduce probe irefutabile unele din propria sa
experienţă, dar pentru a nu ne repeta voi reveni mai târziu la ele, când maestrul se
referă din nou la Iuliu Maniu într’un articol ce merită analizat, în sine, pentru esenţele
sale.

Astfel, când, în scrisoarea de faţă abordează problema descentralizării cu care se arată

de acord, un proect bun, realizat de un politician bucovinean Onciul, în cele
următoare adaogă faptul că Iuliu Maniu ar fi vrut să facă o Transilvanie ca şi Slovacia
în viziunea lui Hlinka, adică, astăzi o ştim mai bine, ar fi dorit să facă din
Transilvania o ţară independentă de vechiul Regat. Este o scăpare de neiertat, odată
ce unirea cu condiţii a Transilvaniei, idee nesprijinită de Maniu, ar fi dus cel mult la o
federalizare a României. Dar pe de altă parte, Maniu era conştient că pentru români
există două blesteme: Bucureştiul cu sufocanta ei centralizare, căreia comuniştii i-au
dat o dezvoltare dementă şi şovinismul ameninţător al ungurilor şi atunci orice român
alege răul mai mic, centralizarea Bucureştiului.

Pentru a înţelege politica lui Maniu va trebui să ne referim la anumite aspecte

istorice.

Prin moartea lui Ionel Brătianu în urma unei amigdalite septice, Ludovici, operată
greşit de ministrul liberal Angelescu, s’a creat un gol de neînlocuit în politica
românească.

În “La Roumanie dans la grande guerre” Pamfil Şeicaru îl elogiază pe marele Ionel
Brătianu şi subliniază rolul său important pentru români în desfăşurarea războiului, a
înfruntat chiar Consiliul suprem al păcii cucerind Budapesta (Interesant de remarcat
că şi într’al doilea război mondial, armatele române luptând alături de ruşi erau gata
să intre în Budapesta dar în ultimul moment au fost deviate spre Cehoslovacia unde
şi-au continuat luptele în Tatra ceea ce înseamnă că atât Consiliul superior din primul
război mondial cât şi generalii ruşi din al doilea, au primit ordinul să nu-i lase pe
români să intre în Budapesta din locuri mult mai superioare, de cum s’ar putea
presupune, personaje în faţa cărora se închina şi Tigrul Clemenceanu, care în situaţia
dată şi-a pierdut colţii şi ghiarele, executant fără să mai comande. Cu atât mai mult
gestul lui Ionel Brătianu creşte, chiar şi astăzi, în măreţia lui!).

P. Şeicaru menţionează însă că I. Brătianu era nepopular şi este uşor de aflat cauza, de
ea se plângeau mai ales adversarii politici, poporului în bună parte comportarea sa îi
satisfăcea caracteristicul cezarism, prezent la fiecare naţie de origine latină, Iorga în
“O viaţă de om” vorbeşte de dictatura mascată a lui Ionel Brătianu, şi nu greşea de
loc, fiindcă, nu tocmai democratic, din umbră, I. Brătianu prin legăturile sale de
prietenie cu Barbu Ştirbei, îşi impunea părerile reginei Maria şi prin ea regelui
Ferdinand numit Nando de C. Stere în romanul său “În preajma revoluţiei”. Fie la
putere, fie nu, Ionel Brătianu oricum conducea destinele României, dreptate avea
Nicolae Iorga.

După moartea sa neaşteptată, mai ales cei ce erau duşmanii lui direcţi, celebrul N.D.
Cocea, care sub ruşi se lăuda cu prietenia lui Lenin, organizase o procesiune în care
şobolanii reprezentau partidul liberal în frunte cu Ionel Brătianu.
Totuşi prin dispariţia lui, ţara intrase în derută, mai ales anumite partide printre care şi
partidul naţional-ţărănist răsuflau uşurate că au scăpat de sub jugul lui Brătianu. Se
ştie că în 1923, la încoronarea regilor României, Ferdinand şi Maria, de la Alba-Iulia,
ardelenii au refuzat să participe la ceremonie, arătându-şi nemulţumirea faţă de I.
Brătianu care după ei şi-a cam depăşit atribuţiile, fără niciun rezultat concret.
În 1928, scrie maestrul, venit la putere, Maniu ar fi putut să iniţieze o descentralizare,
chiar prin modificarea Constituţiei, şi nu-şi dă seama că aduce un argument decisiv în
favoarea realităţii că politicianul ardelean nu avea intenţia să transforme Transilvania
într’o Slovacie independentă. De câte ori vom mai face paralela dintre cei doi va
trebui să admitem că şi unul şi altul, posedau structuri sufleteşti cât se poate de
diferite, de unde de o reconciliere între ei nu putea fi vorba.

Concluziile maestrului asupra guvernului Maniu din 1928 erau cât se poate de
simple: era lada goală, a venit un guvern fără program. Maniu era un om de slabă
pregătire politică.

Astfel de aprecieri făcute unui partid ca cel Naţional proaspăt fuzionat cu cel ţărănesc
al lui Mihalache, aproape de extrema stângă şi avându-l economist pe V. Madgearu,
unul din cei mai buni specialişti ai României, devin mai mult decât discutabile.

De altfel, respectivul guvern a trecut prin două mari crize care au avut influenţe sigur
negative asupra activităţii normale ale acestuia. Prima este marea criză economică
mondială pe care Madgearu încearcă să-i anuleze nefastele consecinţe în România,
iar deputatul Şeicaru a intervenit propunând conversiunea datoriilor ţărăneşti, ceea ce
s’a şi făcut, ca lege aprobată de parlament.

A doua criză, care a scuturat din temelii partidul la putere a fost întoarcerea lui Carol
II în ţară, la 8 Iunie 1930, aterizând pe aeroportul din Oradea sprijinit fiind de armată.
Neputând fi împotriva curentului creat, i-a pus condiţia regelui să renunţe la mme
Lupescu, ceea ce imoralul Carol a şi promis, ca iubita lui coruptă să intre totuşi cu
primul tren în România, după ce Carol a fost înscăunat în funcţia sa regală. Maniu
protestează, dându-şi demisia, deci părăsind guvernul care rămâne ia putere, dar
pentru Maniu regele era un mincinos, om fără caracter. Din acel moment legăturile
dintre rege şi Maniu se întrerup definitiv, fără îndoială politicianul ardelean a
procedat aşa cum ar fi făcut-o, şi Ionel Brătianu dacă ar fi trăit. Pamfil Şeicaru îi
impută faptul că nu l-a atacat pe rege mai direct şi public, ori Maniu avea dreptate,
Carol al II-lea câştigase partida, gestul politicianului juca rolul unei prevestiri de
Casandră necrezută, dar ea se va împlini cât de curând în toată amploarea şi
bestialitatea ei.

Marele ziarist mai făcea observaţia că partidul lui Maniu trimise un agronom Orva să
studieze colhozurile ruseşti, altă mărturie de neseriozitate ce o atribuie partidului la
putere. Ori cum se ştia printre noii membrii ţărănişti figura şi dr. Lupu care, scrie în
memoriile sale Ion Duca, plănuia împreună cu temutul Rakovschi răsturnarea
guvernului român de la Iaşi în 1918, aşa dar iniţiativa de a trimite un agronom în
Rusia să studieze colhozurile, nu aparţinea lui Maniu. Iorga numise partidul lui
Mihalache drept unul de clasă în sens marxist numai că nu muncitorimea ci pătura
ţărănească deţinea rolul conducător.

Dar în continuare maestrul are goluri de informaţie când îl acuză pe Maniu că deşi
cum Ion Antonescu îl informa zilnic în legătură cu tratativele de armistiţiu duse la
Stockholm cu mme Kollontay, în numele lui Stalin, trimiterea unui observator din
partea lui la Stockholm nu-şi avea niciun rost, reprezentanţii mareşalului fiiind şi ai
lui. Se cunoaşte convingerea justă a lui Maniu că armistiţiul trebuie să-l facă cel ce a
dus războiul adică Ion Antonescu.

Mai departe, Pamfil Şeicaru în scrierile sale nu a amintit nici cu o vorbă ca la

Stockholm pe lângă Nanu, omul mareşalului au apărut şi oamenii lui Niculescu-
Buzeşti, în persoana lui G. Duca, el căuta s’o convingă pe bătrâna doamnă să stea de
vorbă cu ei şi nu cu trimisul special al lui Antonescu, de altfel cu acesta din urmă
vroia şi Stalin să trateze condiţiile armistiţiului. Mai mult, într’o scrisoare cifrată
Niculescu-Buzeşti îi mărturiseşte lui G. Duca că deocamdată Iuliu Maniu, “bătrânul”
este izolat şi nu se ştie dacă regele o să-i mai arate încrederea sa, ceea ce înseamnă că
în pregătirea armistiţiului Maniu stătea alături de Ion Antonescu, nu avea cunoştinţa
de ceea ce se întâmpla la palat, şi deci nici nu a luat parte la lovitura de stat de la 23
August, deci pune un mare semn de întrebare după cel “cauţionat” întrebuinţat de
marele ziarist Maniu nu a intrat în guvern şi mai târziu nu a putut să se retragă la
Bădăcini şi astfel să-şi lase neamul în mare ananghiă. A luptat împotriva comuniştilor
cu armele ce le poate avea un democrat pur sânge, ducându-i un sfârşit mai mul decât
tragic.

Este de subliniat că nu numai familia Boilă avea influenţă asupra sa, se înţelege
politică, dar în acelaşi timp americanii, suferind de o crasă inconştienţă, de pildă prin
A. Harriman îl asigurau că dacă alegerile nu vor fi libere, ei vor interveni ceea ce s’a
arătat a fi o mare minciună în numele căreia şi-au dat viaţa mulţi români.

Şi fiindcă veni vorba despre unele scăpări informative în cunoştinteile maestrulului,

se pare că n’a ştiut că Ion Antonescu constatând că războiul e pierdut, pentru ca
activitatea anticomunistă să continue şi după ce ţara va fi ocupată de ruşi, se înţelege
peste hotare, a avut intenţia să depună la o bancă din Elveţia suma de 18 milioane
dolari, care să stea la dispoziţia viitorilor luptători anticomunişti ai exilului. Cum la
începutul lui August 1944, P. Şeicaru pleca în misiune trimis de Antonescu în
Portugalia şi Spania, explică faptul că el nu cunoştea respectiva tranzacţie.
Evenimentele precipitându-se, maestrul fiind sechestrat în Germania nu s’a mai putut
întoarce în România, dacă o făcea, vom vedea cu altă ocazie, suma respectivă, avem
toate motivele s’o credem ar fi primit-o el.

Din păcate, datorită împrejurărilor, Ion Antonescu nu a ajuns să depună decât şase
milioane de dolari, sumă ce a stat la dispoziţia lui Al. Creţianu, care în cea mai mare
parte a cheltuit-o pentru întreţinerea sa personală. Problema a fost discutată viu în
exil, chiar şi în sânul Comitetului naţional român, astfel că Al. Creţianu a recunoscut
public, şi după moartea lui, soţia sa, administratoare bunurilor personale, că
întradevăr suma de 6 milioane de dolari eliberată de Ion Antonescu i-a stat tot timpul
la dispoziţie şi au risipit-o fără să facă nimic durabil pentru exil.
Istoricul de astăzi, român, ar putea să meargă pe urmele articolelor lui P. Şeicaru,
scrise în anii 1948 şi următori, poate ar putea descoperi date inedite asupra epocii
respective, inclusiv asupra afacerii Creţeanu (Cretzianu). Până astăzi, politicienii
democraţi români au confundat şi confundă interesele lor personale cu cele ale ţării.

Reîntorcându-ne la guvernarea lui Maniu din 1928, cu surprindere constatăm, că el

este aproape singurul guvern democratic, nedirijat dacă ne amintim că după zece ani
se instaurează regimul de dictatură regală, în urma căruia va trebui să treacă foarte
mulţi ani, mai precis între 1996 şi Nov. 2000 am avut al doilea guvern democrat ceea
ce să recunoaştem este foarte puţin.

Dar vreau să atrag atenţia că există o modalitate cât se poate de rodnică de sabotare a
regimurilor democrate de necinstiţii săi adversari, inclusiv reprezentanţii opoziţiei.

Fără îndoiala guvernul lui Maniu a putut fi sabotat, pur şi simplu, forurile de la
periferia administraţiei statului de pildă să refuze să aplice o lege, aplicând contrariul
numit antilege. S’au aplicat şi alte măsuri contraguvem dar nu rees atât de evident la
suprafaţă cum s’au petrecut lucrurile cu cea ce a doua democraţie a dlui E.
Constantinescu. Trec peste nepotrivirea ştiinţei geologiei cu cea politică dar opoziţia
etichetată drept partid PDSR a reuşit un lucru extraordinar, să restaureze vechiul
regim comunist, sub masca unei democraţii de circumstanţă, şi nu m’aş referi la
banalitatea zilnică pe care o demonstrează actualul preşedinte că e un foarte bun şi
astăzi, activist de partid comunist, dar e grav de tot că stafiile comuniste au luat iar
cuvântul scoţându-se în evidenţă pseudomeritele celor ce au slujit cu loialitate
partidul de ieri, oamenii se laudă cu pseudovalorile trecutului, cu cât au fost mai
comunişti, cu atât mai bine. Instalând la putere un partid unic nu va mai mira pe nime
că se consideră cel mai tare şi mai puternic partid din lume, detestând ca pe nişte
nulităţi pe cei ce au guvernat înaintea lor, începând să-i terorizeze ca pe vremea
tătucului Stalin, căci aceasta e esenţa comunismului, pe care ei o promovează, în
frunte cu bardul poporului Andrei Păunescu, remarcat prin fenomenul că minciunile
l-au transformat într-un butoi mai lat decât înalt! Cum se zice Dumnezeu nu bate cu
bâta!

Să nu-i uit pe ziarişti, care încep să se laude cu educaţia primită la şcoala de cadre şi
la Scânteia Tineretului, urmată ca studii superioare la Ştefan Gheorghiu, de altfel îşi
demonstrează originea prin lipsa unei educaţii elementare a dialogului şi a vorbei
scrise, într’un cuvânt se consideră fiecare în parte, buricul pământului. Nu-i aşa dle
Cristian Popescu, privirile tulburi şi chelia pe turta căpăţânii dtale, îţi recomandă să-ţi
faci un examen psihiatric, şi să încetezi să-ţi mai baţi joc de bieţii români, pe care i-ai
adus să umble fără busolă adică i-ai îmbătat cu mistificări ordinare. Apropo, să ştii că
nu Vlad Georgescu a fost atacat de doi terorişti ci Emil Georgescu ceea ce este o
distanţă enormă. Dar, se vede că şi dumneata ai o educaţie strictă de partid,
“Adevărul” fiind umbra Scânteii de altă dată atât în ce scrie, dar mai ales cum trăieşte
spiritul lui Stalin în sufletul dtale, de fapt, o umbră ce nu cunoaşte niciun respect
deoarece te conduci după principiul că nu există oameni să nu poata fi înlocuiţi, afară
de dumneata bineînţeles!

Fiindca vorbeam de reînvierea comunismului în România de astăzi, mi-aş permite să

vorbesc de unii intelectuali români pe care i-am căutat în ţară atunci când aveam o
bursă la institutul de Psihiatrie din Muenchen, instituţie de valoroasă tradiţie, locul
unde s’a născut cu adevărat ceea ce se numeşte neuropatologie (studiul bolilor
creierului) şi nu primeam aprobare pentru eliberarea unui paşaport.

După ce am aflat că dosarul meu a trecut pe la Securitate şi mi s’a aprobat plecarea,

actele mele zăceau la Manea Mănescu, deci nu mă lăsau iubiţii mei colegi, aspect cu
nonşalanţă cultivat de un regim care înlocuieşte iubirea între oameni cu ura de clasă.

Deci am cerut ajutorul celor care ar fi trebuit să mă ajute. L-am căutat deci pe
ministrul Sănătăţii, Aurel Moga, căruia Ceauşescu i-a scurtat viaţa când l-a numit
ministru. Clujul era pentru profesor un paradis al leneşului imaginat de Pieter Breugel
bătrânul. Adică ducea un trai mai mult decât economicos, venea la zece dimineaţa la
clinică, făcea o vizită de 2 ore ca să dispară, în zilele când îşi ţinea cursul universitar
nu făcea nicio vizită. Pentru hârtiile şi actele legate de activitatea sa, prof. Moga îl
luase pe dr. Orha lângă el, acesta îi rezolva toate problemele, lui nu-i rămânea decât
să le semneze. De-acuma mutarea profesorului la Bucureşti i-a schimbat complet
ritmul de viaţă şi probabil stressul la care se vedea supus în noua sa funcţie, pe care
nimeni nu l-a întrebat dacă o acceptă, poate să fi contribuit la moartea sa
“prematură”, după socotelile sale, printr’un infarct miocardic, la 74 de ani.

Un coleg mi-a povestit că în cadrul unei conferinţe de medicină ţinută, îmi pare, la
Călimăneşti, în semn de omagiu, medicii prezenţi l-au invitat pe profesor la o
plimbare de seară, el desigur acceptă dar văzând că Orha nu e de faţă propune
plenului, în care se aflau mulţi medici mai în vârstă, să-l ieie şi pe Orha, care însă îşi
avea camera, ceva mai departe, pe creştetul unui deal.

La ora prescrisa, mă aflu în antreul cabinetului ministerial, în care mă aştepta Orha-

cerberul, întrebându-mă cu ce problemă vin la ministru, aflat deja în cabinetul său. I-
am spus, am primit acordul audienţei şi peste câteva momente, eram faţă în faţă cu
fostul meu profesor de medicină internă. De la început, m’a asigurat că mă ştie foarte
bine, din vremea studenţiei, că sunt un element de valoare dar nu poate sub nicio
formă să mă ajute. Şi îmi da şi explicaţia: L-a sprijinit pe fiul prof. Vasilescu - cu care
era prieten la cataramă - să plece în Anglia pentru un stagiu de un an, a garantat
pentru reîntoarcerea lui, bazat pe cuvântul dat al împricinatului, ca acuma să anunţe
familia că va rămâne în Anglia; în urma acestei hotărâri amândoi părinţii s’au
îmbolnăvit. În zadar căutam să-l lămuresc că eu îmi voi ţine cuvântul, nu l-am putut
îndupleca, sigur fiind că datorită tânărului Vasilescu toate oalele se vor sparge în
capul său, şi mult timp de-atunci înainte, nu va putea să susţie pe nimeni să plece
într’o călătorie de studiu. Omul era atât de înfricoşat încât temeiul discuţiei noastre se
schimbase, eu căutam să-l consolez, susţinând că el nu putea fi tras la răspundere
pentru fapta unui tânăr lipsit de cuvânt. Fără îndoială în mediul în care trăia se putea
constata că marele profesor şi ministru era nu numai sincer dar avea nevoie de mine
ca de un partener de dialog, de nădejde.

Se vorbea că superiorul lui Aurel Moga era un oficiant sanitar-veterinar fără nicio
şcolaritate, responsabil cu problemele medicale pe ţară. După cum am arătat şi cu altă
ocazie, activiştii sau ştabii partidului, repede îşi dădură seama că prof. Moga era un
timorat, din această cauză cinstindu-i slăbiciunile de caracter se purtau cu el în modul
cel mai neomenesc. Aşa se întâmplă că oficiantul veterinar când îl chema la raport îl
trata cu “mă” şi “tu” şi-l blagoslovea cu toate epitetele de calibru inferior, în cadrul
cărora “prostule” corespundea unei vorbe de alint.

Am plecat de la prof. Moga nu foarte decepţionat, apropierea inimii sale m’a

impresionat, mai ales că era vorba de un dascăl pe care eu îl apreciasem, dar morga
lui distantă m’a oprit să-i vorbesc vreodată în afara examenelor date cu dânsul.
După prof. Aurel Moga l-am căutat pe prof. Şt. Milcu, vicepreşedintele Academiei,
celebru endocrinolog, generele mai celebrului Parhon.

Am stat de vorbă în edificiul marii Instituţii, nemai având nevoie de intermediari, nici
măcar de tipul dr. Orha.

Cum m’a văzut şi i-am spus cine sunt, m’a încunoştinţat că îi sunt cunoscut prin
tandemul valoros Horneţ-Vuia.

Să explic şi acest aspect. Horneţ era şeful meu la care ţineam ca şi colaborator al lui
Alajouanine şi în general pentru întreaga sa activitate neuropatologică. A fost o mare
cinste ca să fiu directul său colaborator la Bucureşti, deşi curând mi-am dat seama că
nu mai avea nicio atracţie faţă de studiul creierului, mai mult, îşi făcea datoria plătită
să se ocupe de una din nepoatele lui A. Kreyndler, şeful Institutului.
Eroarea lui, cred şi astăzi se baza pe o neglijenţă ce urma să fie urmărită şi de
duşmanii săi, care îi cereau pedepsirea, doar îşi însuşise lucrarea, cel puţin, a altuia.

Ce se întâmplase: încheiasem o lucrare în legătură cu patologia venoasă a creierului,

pe care Horneţ o luase cu el la Viena. Fără să mă întrebe, sau cel puţin să mă puie şi
pe mine ca autor al lucrării comunicase lucrarea ca fiind numai a lui, odată ce figura
numai sub numele său. Aflaseră adversarii lui de respectiva faptă şi fără să mă
consulte, au reclamat cazul conducerii Academiei. Şi cu toate că reclamanţii erau
membrii ai partidului li s’a răspuns stereotip, până nu vine Vuia să se plângă nu
putem face nimic. Ori personal, mi-am încheiat socotelile cu şeful meu şi am făcut
asta nu mai pentru a-i domoli aerele de superioritate pe care şi le da. Se înţelege, deşi
s’au făcut mari presiuni asupra mea, nu puteam să denunţ un colaborator al meu pe
care cândva l-am admirat, pe când de pildă a concurat la concursul de a ocupa catedra
de neurologie din Cluj, eram cu trup şi suflet alături de el.

Aşa se terminase totul fără rezultatul scontat de unii, şi nu am regretat deloc, mai ales
că ceea ce făcuse Horneţ era un sport cultivat de cei mai mulţi academicieni români.
Trebuie s’o scriu, că atunci când l-am vizitat pe Şt. Milcu, discuţiile erau în toi, de
unde remarca de la început al academicianului referitor la valorosul tandem, Horneţ-
Vuia.
Dar după ce i-am mărturisit că nu pentru asta sunt la el, Şt. Milcu s’a luminat la faţă
şi a devenit mult mai volubil, mai degajat, se arăta total de părerea mea, doar a spus
“ăstora” că dacă ar pleca 100 şi s’ar întoarce doar cinci ţara ar fi tot în câştig.

Şi fiindcă mereu se referea la “ăştia” în sus şi “ăştia” în jos, l-am întrebat dacă el nu
poate să-mi spună cine sunt aceşti “ăştia”? Şi fiindcă m’a informat că el nu poate să
mi-i numească discuţia noastră luase sfârşit, deşi nu am ajuns la niciun rezultat
concret, nu am regretat această experienţă din care am învăţat pe viu că în fond
comunismul e o condamnabilă inversiune a valorilor, ceea ce este elita unei ţări, a
ajuns să fie manevrată de josnicele elemente ale maselor, lipsite de fiinţarea Fiinţei
reprezentând acel anonim “se” din se cheamă sau se face, (Heidegger) pe când
Maurras vorbeşte de o periculoasă revoltă a maselor care se desfăşoară după criterii
ce degradează pe om, îl împing în noaptea ireversibilă.

Mi-e greu să accept astăzi că am trăit într’o atare lume inumană a Leviatanului,
condusă de deviza “Homo hominis lupus”. Şi cu mare durere trebuie să constat că
spre o astfel de prăpastie unde nu mai există nicio omenie, demnitatea şi mândria de a
fi om e zdrobită de lovitura cnutului de rob, te îndrepţi Românie!

A treia relatare s’a întâmplat şi ea întocmai fără nicio exagerare.

E vorba de Mihai Ralea, fostul ministru al muncii în regimul trecut, mare

personalitate şi sub comunişti. În general, oamenii înclinaţi spre observarea lucrurilor
zilnice, de mult au avut ocazia să constate că acest domn ia masa în fiecare zi la
Athenée Palace, consumând din toate, cam pantagruelic. Lumea rea şi invidioasă îl
înjura datorită ospeţelor sale bahice stropite cu şampanie şi prea puţini să nu zic că
nimeni, nu îşi dădea seama că un astfel de trai îl pune pe om să-şi sape cu dinţii
groapa.

Era într’o zi, când Ralea se pregătea să plece la Copenhaga pentru o întâlnire
UNESCO dar fiindcă se simţea tare rău, consultă pe colegul său de Academie, prof.
doctor în medicină Acad. Kreindler şi-l roagă să-l examineze şi să-i comunice dacă
poate să facă voiajul respectiv. Medicul nu-i constată nimic organic, trece peste
paresteziile (amorţelile) de la nivelul buzelor şi îl trimite pe bolnav să facă o
electroencefalografie. Tinerii specialişti o execută şi semnalează evidente modificări
electroencefalografice, pentru care îi recomandă repaosul la pat. Revenind la
profesor, un ahtiat al călătoriilor, nu ia în socoteală modificările eeg şi îi recomandă
să călătorească la Copenhaga, cum ar face-o el dacă ar putea.

Rezultatul: Ralea îl ascultă pe venerabilul său coleg, pleacă în direcţia Danemarca,

dar nu mai ajunge acolo, fiindcă moare la Berlin unde i se fac funeraliile cele dintâi.
Din povestea de faţă se pot trage mai multe concluzii: Vai şi amar de neurologia
condusă de un om care nu posedă nici, pe departe, pregătirea medicală cerută unui
profesor, dar el nu o avea nici pe cea de medic secundar. Se ştie că Institutul de
neurologie din str. Povernei 42, a fost dăruit de Chişinevschi prof. A. Kreindler, deci
politicul îşi însuşea calitatea de a numi medicii respectivi, exclusiv după merite
politice, de unde descalificarea progresivă a medicinii în regimul comunist.

Mai departe, cazul lui M. Ralea ne demonstrează că în viaţă, în afară de vânarea

succesului şi carierismului mai există şi alte lucruri, mult mai serioase, ce ar trebui să
ne atragă atenţia.

De pildă, M. Sevastos dedică pagini întregi descriind, cel puţin, deceptia lui G.
Ibraileanu privind faptul că după ce a aşteptat cu mari speranţe pe M. Ralea, prin
studiile sale la Paris desigur mulţumea pe cei ce i-au imputat lui carenţa acestora, dar,
din păcate, Ralea nu a acceptat direcţia Vieţii româneşti, pe care vroia marele critic să
i-o ofere. Socoteala era simplă: munca la ziar era titanică dar nerecompensată
material.

Şi se cuvine să mai reamintim celor în cauză, atunci când sunt bolnavi să-şi caute cu
grijă medicul şi să nu se lase amăgiţi de titlurile vreunui coleg de-al lor academicieni,
deoarece din proprie experienţă ar trebui să ştie, că ele i-au fost acordate pe alte
criterii decât pregătirea profesională.

Pe Mihai Ralea, după cum am văzut, această scăpare din vedere l-a costat, viaţa.

Tot în această scrisoare impresionante sunt cele scrise în memoria mareşalului:

“Rămâne, singur, Ion Antonescu, figură eroică. Predat de rege ruşilor, ţinut la
închisoare doi ani, nu s’a plecat şi a stat în faţa plutonului de execuţie, drept,
neînfricat. Există fotografii a execuţiei mareşalului care vor mărturisi mâine, în acel
mâine al libertăţii, de sfârşitul celui care a dus războiul contra Rusiei.” Îmi adresează
câteva rânduri pe care le voi cita: “Îţi scriu, dragul meu, că eşti tânăr şi nu ştiu dacă
parcele îmi vor îngădui să scriu “Memoriile unui gazetar” (în 1978 voi împlini 60 de
ani de gazetărie). În cazul când nu voi avea răgazul s’o scriu, atunci vei fi dta care să
stigmatizezi imposturile tricolore.”

Misiunea pe care mi-a încredinţat-o maestrul, m’a onorat, în primul rând fiindcă îmi
demonstra definitiv că mă bucuram nu numai de prietenia dar şi de adânca preţuire a
marelui ziarist şi om de cultură, Pamfil Şeicaru.

Şi dacă îmi duc la împlinire respectiva misiune abea la 20 de ani şi mai bine după
moartea sa, văd şi în asta o deosebită semnificaţie: a trebuit să treacă şi peste mine ani
grei de viaţă, ca să mă apropii de adevărul din inima lui, pe care o aveam vie lângă
mine, şi din valoroasele sale lucrări, în majoritatea lor scrise în exil, în timp ce prin
scrisorile ce mi le-a scris îl simt şi azi puternic, asemeni unui zeu contemporan
învingând, tăriile morţii.
Asupra lui René de Flers, nepotul şi asupra relatării sale, vom mai reveni în partea
III-a a lucrării de faţă.

Scrisoarea (9) din 16 Ianuarie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Am promis că vă voi trimite fotocopia textului senzational care demască cea mai
idioată operaţie de falsificare de monedă, nu a unui individ sau a unei bande ci a
guvernului unui stat care făcea parte din Societatea naţiunilor. Era deci de presupus
că respecta legile internaţionale şi este ţinut să păstreze o oarecare onorabilitate.
Guvernul falsificator era guvernul Ungariei din 1925. De ce a ales francul francez să
fie falsificat şi milioane să fie zvârlite prin contrabandă în diverse ţări? În 1925
francul francez avea o altă valoare decât acea pe care o are azi. Ceea ce te va uimi în
această operaţie este faptul că cei trei indivizi care au încercat să introducă franci
francezi (7 milioane) în Olanda erau purtători de paşapoarte româneşti falsificate de
şeful poliţiei maghiare. Deci, operaţia era: replica la tratatul de la Trianon unde Franţa
a jucat un rol decisiv, mai ales în delimitarea frontierei României, de aici ticăloşia de
a falsifica paşapoarte româneşti. Cum spun spaniolii, Dos pajaros de un tiro, două
păsări dintr’un glonţ. Sunt incapabil să pot înţelege delirul inconştienţii la un guvern
al unui Stat care făcea parte dintr’o instituţie internaţională. Ceea ce mă frământă şi
nu izbutesc să dezleg o enigmă, de ce presa românească nu a cunoscut această
operaţie delicventă a Ungariei în 1925. N. Titulescu a arătat că Briand în guvernul
francez are interes ca afacerea să nu fie prea cunoscută. Aşa cel puţin bănuiesc.

Am trimis în acelaş timp cu poşta ce-ţi trimit dtale traducerea textului din cartea lui
Bertrand de Jouvenel. Lui Traian Popescu spre a publica textul în franceză, germană
şi engleză, sub titlul: “Un dosar uitat al revizionismului maghiar”. Am însă o
recomandaţie să vă fac. Strict secret este numai pentru dta în al cărui românism cred.
Ungurii în emigraţie fac front comun în problemele naţionale. Românii sunt învrăjbiţi
şi idiot ocupaţi să îşi chivernisească pentru viitor o situaţie pentru gruparea din care
fac parte. Dacă un ungur ar afla s’ar zădărnici efectul surprizei.

Acum o rugăminte: o reţetă pentru siropul care mi l’ai dat fiindcă la farmacii când
sora mea a cumpărat un flacon şi i s’a cerut reţeta medicului a promis că-i va da reţeta
pentru acoperire. Îţi mulţumesc pentru amabilitate şi noul an să vă fie plin de bucurii
al dtale
Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii

Textul este destul de explicit, priveşte falsificarea de franci francezi de către statul
ungar, în 1925, cei trei indivizi care încercau să introducă bani falşi în Olanda, aveau
paşapoarte româneşti, false, eliberate de şeful poliţiei maghiare. Era o răzbunare
asupra Franţei care la tratatul de pace de la Trianon a jucat un rol important, chiar
decisiv, sprijinindu-i pe români mai ales în delimitarea frontierelor României de unde
ticăloşia de a falsifica paşapoarte româneşti.
Dacă presa română nu s’a ocupat de această problemă, se presupune că nu a
cunoscut-o, dar în general, chiar şi în Franţa, din partea guvernului francez şi a lui
Aristide Briand, după mărturia lui Titulescu, nu se vroia popularizarea acţiunii
delicvente a Ungariei.

Este totodată de admirat entuziasmul şi pasiunea cu care, în ciuda vârstei, maestrul

abordează afacerea falsificării banilor francezi de către statul maghiar, nerăbdarea şi
prospeţimea gândirii sale îi dă dreptate lui Goethe când suştinea că un geniu rămâne
un copil, întreaga lui viaţă. Astfel, dă directive ca în timpurile sale cele mai bune de la
Curentul său antebelic, având de tratat o chestiune ce nu trebuia să fie aflată, secretul
ei constituie esenţa rezolvării pozitive a plănuitului atac. În acest sens îmi trimite
traducerea din cartea lui Bertrand de Jouvenel şi nu uită să mi amintească faptul că el
crede în românismul meu, pe când lui Traian Popescu pentru revista Carpatii din
Madrid îi va da un text ce trebue tradus în mai multe limbi sub titlul “Un dosar uitat
al revizionismului maghiar”. În acest mod revizionismul maghiar va primi o lovitură
atât de bine studiată încât ungurii greu se vor redresa.

Maestrul face observaţia că dacă ungurii în emigraţie fac, în problemele naţionale

front comun, românii sunt învrăjbiţi, preocupaţi să îşi chivernisească viitorul pentru
gruparea din care şi ei fac parte.

De la început vom sublinia că individualismul, e unul din caracterele fundamentale

ale spiritualităţii apusene, ctitor al unei culturi şi civilizaţii unice. Nu mai că la noi la
români există prin derivaţie un individualism ce depăşeşte caracterul măsurat şi
armonic, el se transformă într’un egoism cu tendinţă de a desfiintă cu voluptate pe
adversarul născocit de meschinele sale înclinaţii egolatre. De pildă când un scriitor
român, ca din senin îl denunţă pe Vintilă Horia pe cale de a lua prestigiosul premiu
Goncourt, de fascism şi legionarism şi deşi ştie prea bine că nu are dreptate, continuă,
produce vâlvă şi e fericit atunci când aude că a provocat retragerea celuilalt de la
premiu, este un fapt întâmplat real definind acel individualism negativ, românesc.

Acesta a pătruns până şi în viaţa ţăranului român după cum se prezintă procesul între
doi fraţi. Avocatul încearcă să-i împace dar clientul său îi răspunde: “Dle, să ştiu că
mă costă o avere, plătesc, dar să văd că ai luat şi gacile de pe el.” Referinţa la ismene
simboliza situaţia în care vroia el să-şi vadă, fratele.

Şi dacă mai punem ia socoteală şi mulţimea de plagiate din literatura română, cele
mai multe lipsite de orice temei, nu va mai mira pe nimeni s’a ajuns să ni se
evidenţieze o tare veche origine a acestui păcat, deci cu pecete ancestrală.

Cum se ştie Herodot a vorbit de neamul trac, aproape tot atât de numeros ca cel
indian, dar tot istoricul grec scrie că fiind foarte divizaţi în triburi ce se bat între ele,
tracii nu vor constitui niciodată o putere nici atât să-i poată învinge pe greci, o mână
de oameni ce sunt.
Deci s’a tras concluzia că defectul respectiv de la traci ni se trage şi astfel trebuie să-l
şi acceptăm.

Datorită tracismului nostru, de pildă, nu ne-am putut afirma, ca alte neamuri în

Statele Unite, ne-am oprit la un anumit prag la care am ajuns prin muncă proprie, dar
când ar fi fost nevoie de un ajutor colectiv, el ne-a lipsit. În zilele noastre apare în St.
Unite o fiţuică scoasă de un renegat care susţine că românii nu mai vorbesc decât
engleza şi că nu au nevoie să mai cunoască istoria parinţilor părinţilor lor, şi în fiţuica
acestui om pierdut, desigur contra cost, mai publică pe câte un român reuşit în
America pozat înaintea unei cârnăţării sau prăvălii de alimente şi cu toţii se bucură că
românul nostru a intrat în rândurile micilor “aproprietari”.

De-aici rezultă aspectul tragic că noi românii nu avem un reprezentant în Parlamentul

american şi asta datorită inexistenţei noastre pe plan colectiv, cetăţeanul român
ajungând în acest stadiu se consideră american get-beget şi dacă vizitează România
nu mai ştie din Istoria ei decât de falsul erou imaginar Dracula, străin, fără legătură cu
trecutul nostru, el fiind o născocire a unui modest autor irlandez cu numele de Br.
Stoker, inspirat de un coleg de lojă masonă, ungurul Vambery!
Dar în Statele Unite mai are loc un fenomen care nu-i poate lăsa rece pe cei ce-şi
iubesc ţara şi neamul din care se trag.

Sub comunişti în America, parcă pentru a ne demonstra ce învrăjbire a însemnat şi

înseamnă comunismul, între români, au funcţionat două biserici, una dependentă de
Bucureşti, a fost susţinută timp de aproape 8 ani de prezenţa părintelui Anania,
viitorul episcop al Clujului, Bartolomeu oricât această şedere nu-i face cinste,
deoarece reprezenta biserica din ţară, robită şi din acest punct de vedere nu putea
avea relaţii prieteneşti cu episcopul de la Vatra, Valerian, după cum se laudă astăzi
domnia-sa.

Dar această separare nu-l încânta pe Ceauşescu, el dorea o confruntare directă cu

episcopul de la Vatra, pentru doborârea căruia a recurs la cele mai reproşabile falsuri
şi alte procedee de-a dreptul criminale. E de datoria noastră s’o scriem că în această
perioadă părintele Anania nu mai era în America. Trebuie încă să o spunem că spre
dezonoarea lor satrapul român a fost ajutat de o politiciană evreică şi câţiva acoliţi
de-a ei din Statele Unite, prin aceste unelte Bucureştiul căta să-l înlăture din scaunul
său, pe episcopul Valerian cunoscut prin anticomunismul său care nici nu punea în
discuţie o eventuală colaborare cu el. Puterile au fost inegale. Comuniştii au venit cu
nişte fotomontaje trucate în care episcopul pe vremea când era student în Bucureşti,
preşedintele tineretului naţionalist, conducea o motocicletă, în mână cu o mitralieră
împuşcând, pe cine-i ieşea în cale, falsurile erau strigătoare la cer, şi atât de exagerate
încât oricât ar fi americanii un popor naiv, nu erau într-atâta să nu priceapă unele
plastografii evidente de la distanţă. Şi totuşi până la urmă criminalii au primit câştig
de cauză şi părintelui Trifa-Valerian i s’a intentat un proces, că la intrarea în Statele
Unite n’a declarat că a făcut parte dintr’o organizaţie profascistă, deşi mişcarea
legionară nu intra în acest grup, pentru simplul motiv că în cel de al doilea război
mondial ea a stat în lagărul din Buchenwald şi ce-i mai important tribunalul de la
Nuernberg, a absolvit-o de orice vină, şi a scos-o din corpul organizaţiile de tip
fascist.

În sfârşit, procesul se amâna la infinit, ceea ce ridica totodată costurile judecăţii,

astfel că pentru a nu îngreuna finanţele diocezei sale, Trifa a acceptat să părăsească
Statele Unite, soluţia împăca mai ales pe comunişti, fără să-l condamne pe preot şi
fiindcă n’aveau motive s’o facă, procesul s’ar fi prelungit sine die.

Zdrobit sufleteşte, înconjurat de iubirea multor credincioşi, episcopul Valerian se

stinge în Portugalia, unde i s’a dat un azil provizoriu. Desigur, în condiţiile date
părintele Trifa, asediat de comunişti, printr’un eventual urmaş al său, trebuia să-şi
asigure episcopia din partea invadatorilor cei noi, şi în acest sens l-a ales drept urmaş
pe viitorul episcop Nathanail. Trecut la ortodoxism de la catolici, având şi o perioadă
de, “hippies” totuşi prin originea să americană poseda virtutea morală de a se
împotrivi oricăror încercări comuniste de a pune mâna pe Vatra, râvnită şi pentru
buna ei administraţie, fiind un lăcaş creştin prosper.

Întotdeauna episcopul Valerian a declarat că după căderea comunismului, el se va

reuni cu cei din ţară, inchinându-se patriarhului României. Ori cum lucrurile nu
prevesteau aşa ceva, mai întâi în actualele condiţii Vatra trebuia să-şi păstreze
independenţa faţă de Bucureşti.

Numai că evenimentele s’au schimbat mult, mai devreme decât cineva şi-ar fi putut
închipui şi astfel după eliberarea României de sub jugul comunist, au apărut mari
divergenţe între ortodoxismul episcopului Nathanail şi cel al predecesorului său
Valerian.
Cu totul ataşat altor idei, Nathanail îl trădeaza pe Valerian dar nu fiindcă nu ar fi şi el
un om al lui Dumnezeu, nimeni nu ar putea să-i reproşeze că nu ar fi un episcop bun,
dar cu idei incompatibile cu ale românilor ortodocşi, cum consideră ei credinţa lor
adânc şi indisolubil legată de noţiunea românismului. Ori, Nathanail ca american de a
doua generaţie, vorbeşte limba româna ca pe una străină, nu se mai simte prin nimic
ataşat României, mai ales că nu-i cunoaşte obiceiurile şi nici nu doreşte să o facă. I
s’a dat sfatul, înainte de a se rupe de ţara lui de baştină ca român ortodox să facă o
călătorie mai lungă, să viziteze manăstirile, să stea de vorbă cu călugării români, dar
sfaturile nu au avut nici un efect, după 2 săptămâni s’a întors, acasă la Vatra,
îmbolnăvindu-se intre timp. Azi consider că orice încercare e de prisos; episcopul
Nathanail e tipul americanului care consideră un popor demn de admiraţie după
bogăţiile pe care le are, se înţelege în bani şi nu în bunuri spirituale. Desigur că noi
respectăm ideile episcopilui Nathanail, dar fiind atât de american ar fi cazul să-şi dea
demisia şi să-şi caute rosturile sale sufleteşti, acolo unde îi este locul, la anglicani şi
să ne lase pe noi în pace. Ar fi cel mai drept!
Fiindcă întretimp dânsul a început să propovăduiască împreună cu regretatul d. Cruga
o aberaţie pentru orice ortodox. Adică ei susţin că ajunşi în America şi-au pierdut
românitatea atât de mult, încât prin religie se consideră ortodocşi deci ei reformează
ortodoxismul american în timp ce nici ortodoxismul rus, nici cel grec nu sunt gata să
repete atare inepţii, că ei nu sunt nici ruşi, nici greci ci simplu americani, şi,
paradoxal le aruncă teoria în aer fiindcă ortodoxism american nu există în istorie, pe
când cel rusesc şi grec există de secole.

Personal, consider că ortodoxismul american e o scornitură de ultimă oră, facută cu

intenţia de a mai învrăjbi pe români cu încă o erezie în plus, că nu degeaba suntem
noi urmaşii Traciior. Mai mult încă, am considera idiosincrasia episcopului Nathanail
una formală, căci iată în genomul său se manifestă o trăsătură atavică traco-
românească, doar numai plecând de la atare premize de dezbinare, îi poate veni
inspiraţia, fie şi unui episcop că el va lupta pentru ortodoxismul american fiindcă
acesta îi va permite să citească Biblia în linişte, netulburat de reguliie ortografiei
limbii româneşti pe care oricât se va chinui, nu le va putea niciodată stăpâni.

Să recunoaştem că am ajuns mergând pe urmele unor gânduri ale maestrului nostru,

foarte fructuoase dar în ce priveşte tema propriu zisă ar merita să fie într’o zi
discutată de la az şi buche, vorba marelui nostru Eminescu. Şi în acest context nu sunt
convins că dezbinarea românului cu tot atavismul său trac ar fi un element de
structură specifică spirituală, ori dacă nu acceptăm teoria blagiană definită prea
bombastic drept categorie abisală, totuşi admitem că a făcut-o cu un scop bine
determinat să-i simţim mersul purificator, mereu ascendent. Ori un viciu ca invidia nu
poate juca rolui categoriei abisale. Individualismul de care am vorbit e un derivat
minor al autenticului individualism doar el poate fi cu adevarat creator. Ceea ce am
descris aici sub termenul de individualism transformat e doar expresia unuia sau mai
multor vicii, posibil însă să fie remediate prin educaţie, din această cauză mulţi
învătăţi, astăzi sunt de părere că omul modern are nevoie, în primul rând, de o
regenerare morală iar aceasta, fără o temeinică educaţie nu e realizabilă.

Individualismul fără prihană românesc are înălţimi nebănuite, pleacă de la ritualul

sacru al Păstorului dacic din Mioriţa, ca prin Eminescu să ajungă la starea
nemuritoare a lui Hyperion, cele două repere simbolice alcătuiesc un patrafir gigantic
şi cuprinde totul în deschiderea lui albastră, hotarele fiindu-i constituite din două
braţe care se împreună, imitând un unic Sărut, aşa cum modelul său se găseşte numai
în cer: de la Păstorul Mioriţei la vârfurile cu izvoare ale lui Hyperion, poetul
Mihai Eminescu.

Scrisoarea (10) din 30 Martie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite dle Vuia

prietenia plină de căldură şi grija ce o porţi sănătăţii mele mă emoţionează. În lunga

mea existenţă publică începută în Aprilie 1918, când am început cariera mea de
comentator politic al evenimentelor interne şi externe, nu am întâlnit decât inimiciţii,
agravate din August 1944, când am luat fără voe loc cu emigraţia românească. Să fiu
precis, aceea ce s’a format în urma insurecţiei legionare din Ianuarie 1941. Paradoxal,
când această mişcare se afla la conducerea ţării şi conducătorul Statului era generalul
Ion Antonescu. Deci insurecţia nu era contra unei dominaţii comuniste. Anii care au
trecut au şters precizia evenimentelor şi s’a creiat o confuzie exploatată abil de
insurecţii din Ianuarie 1941. Nu am întâlnit decât poltronerie, vrăjmăşii mascate şi
rar, aşa de rar, prietenii reale. Vei înţelege sentimentele pe care le încerc faţă de
atenţiile dtale. Pot spune că poticneala piciorului stâng a început să se apropie de
vindecare. Bineînţeles sunt încă obligat să fiu cât se poate de atent. Sora mea ca
medic este atentă şi îmi poartă o grijă expertă. în ziua de Iuni 28 prietenul meu Ren é
de Flers a avut amabilitatea să ne ducă în splendida regiune a lacurilor bavareze; O
ieşire din casă după patru luni ce mi-a făcut mult bine. Peisajul, aerul de munte mi-au
deşteptat nostalgii ancestrale, ca descendent dintr’o lungă generaţie de oeri. Un
străbun al meu a venit prin 1830 cu oile de la Şeica de pe Târnave. Un scriitor
francez, Melchior de Vogue spunea că “sunt morţii care vorbesc prin noi.” Tot mă
gândesc să am prilejul de a-ţi face o vizită pe neaşteptate în cursul unei evadări cu
amabilitatea unui prieten. Văd că şi dumneata ai necazuri cu băiatul, vorba
Românului: necazurile nu cad pe pietre.

Stau de când am aflat de tragedia din ţară sub apăsarea gândurilor care mi le impune
dimensiunile catastrofei. Am privit o hartă a ţăarii care indica regiunile asupra cărora
cutremurul a fost mai devastator; Muntenia şi Oltenia, foarte redusă a fost zguduirea
telurică în Moldova. O scrisoare primită eri de la Iaşi îmi comunica ce reduse pagube
a produs seismul. Atât Dobrogea cât şi Transilvania, Bucovina au fost ferite. Ce este
impresionant în această tragedie: reacţia populaţiei. Au fost acte de eroism în acţiunea
de a smulge de sub dărâmături vieţi omeneşti. Calmul şi disciplina spontană au pus în
lumină reflexele umane ale populaţiei. Dar mă întreb: nu este suficientă dramatica
noastră situaţie geopolitică, de mai este nevoe şi de nimicitoarele lovituri ale
seismului: 1940 Noembrie şi Martie 1977. Cu aprigă voinţă poporul român se
consacră reconstituirii. Fără să vreau mă obsedează legenda Mănăstirii de la Curtea
de Argeş, legenda meşterului, Manole.

Vă trimit o fotocopie a unei pagini din “La democratie”: 2 volume totalitând 900 de
pagini de Francesco Nitti, fost şef al guvernului Italiei înainte de Mussolini.
Implacabil adversar al regimurile totalitare Nitti, fost profesor de finanţe, la
universitatea din Napoli face în volumul I o execuţie a regimului lui Horty în legătură
cu falsificarea de franci francezi. Sunt sigur că-ţi va da ca transilvănean o mare
satisfacţie. Ţin să atrag atenţia că lucrarea lui Nitti a apărut în 1930 deci la cinci ani
după excrocheria budapestană.

Dorind grabnică însănătoşire fiului vă rog transmiteţi doamnei omagiile mele şi dtale
o îmbrăţişare
Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii

După o lungă întrerupere cauzată de îmbolnăvirea maestrului, îngrijit cu mult

devotament de sora lui, Veguţa, medic şi ea, marele ziarist îmi scrie că îl emoţionează
“prietenia plină de căldură şi grijă ce o porţi sănătăţii mele.”

Aprecierile lui, fără modestie recunosc, se arătau întemeiate, în primul rând din cauză
că avusesem ocazia să gust din amarul singurătăţii exilului şi înţelegeam poate mai
bine, în ce situaţie se afla marele ziarist, de unde setea lui după un prieten adevărat,
cum desigur că îi eram, cu toată diferenţa de vârstă dintre noi. Şi astfel mai mult ca
niciodată am simţit nevoia să mă dărui, fără să cer nimic în schimb doar din
satisfacţia sufletească de a fi ajutat un om care avea nevoe de prietenia mea, “plină de
caldură” ceea ce sigur nu i-o ofereau cei din jurul lui, sau din ţară, în general
înteresaţi să câştige cevă din relaţiilor lor, la urma urmelor să scoată cel mai mare
profit, aspect ce le refuza dreptul de-a fi simţiţi de maestru ca prietenii lui adevăraţi.

În lunga sa existenţă publică din 1918 când şi-a început cariera ziaristică a avut multe
inimiciţii, situaţie agravată după 1944 când a luat loc, fără voe, cu emigraţia
românească. În tot acest timp a întâlnit poltronerie, vrâjmăşii mascate şi nu mai rar a
avut parte de prietenii adevărate. Toate acestea mi le spunea ca să stiu cât de mult
preţuieşte atenţiile pe care i le fac, dar consider că totodată ne face o grăitoare
demonstraţie că maestrul purta în sufletul său o înclinare, mereu fierbinte, ca un dor
nestins, spre trăirea marilor sentimente, pentru realizarea cărora “întru sine”, ar fi fost
gata să-şi sacrifice menirea sa de ziarist, de fapt esenţa vieţii sale pământeşti, pentru a
o depăşi cum îl descrie marele scriitor L. Rebreanu în Pahonţu, dând totul dragostei
ideale reprezentată de iubirea cerească închinată Cristianei Tomşa, soţia ministrului,
de mai multe ori, Belcineanu. P. Şeicaru în viaţa lui reală, preţuia ca mare valoare
prietenia, cum o făceau spiritele alese, romane ca Cicero sau Marc Aureliu şi un
urmaş al lor, poetul italian Giacomo Leopardi.

În orânduirea respectivă a unui Panteon de unică valoare, îi descoperim Fiinţa, cu

fiinţarea ei intru ideal, în acest sens iar ca şi Pahonţu erou rebrenian, P. Şeicaru
urmărea să fie un binefăcător al Omenirii, dragostea lui pentru libertate şi
independenţă creatoare nu va avea nimica în comun cu agonisirea bunurilor telurice,
banul era un mijloc şi nu o modalitate de căpătuire. De-altfel tocmai pentru
împlinirea acelei nostalgii, total gratuite, a cărei valoare nu putea fi cântărită în aur,
mă ruga maestrul să-i scriu la maşină, pentru a-mi citi mai uşor rândurile care de-
adreptul îl interesau.

Doar un om superior era in stare să preţuiască nevoile sufletului, prin scrisorile

noastre nu numai că reuşea să le plinească dar în tăinuitele lor umbre să ajungă la
izvorul pur şi sacru de unde se puteau adăpa din jăratecul năzdrăvanului Pegas, ideile
de frumos bine, şi adevăr în numele cărora ridica prin Cuvânt un altar dedicat
inimilor noastre.

Construcţiile câte ridică o lume nouă, întrebuinţează bucăţi de marmură interioară

prin care materia pasivă, sub privirile omului, se tranfigurează, ceea ce înseamnă că
îşi însuşeşte calităţile spiritului, adică se spiritualizează. Şi fiindcă marele ziarist
detestă tot ce strică armonia prestabilită a eului său creator, se grăbeşte să iscodească
şi din miezul întunerecului lumină, repetă ca şi adept al cultului solar, ca Goethe pe
patul său de moarte dorul după mai multă lumină, pe care la capătul fiecârei
experienţe o sădeşte la rădăcinile oricărei faceri, aflate la începuturile sale.

Se referă la călătoria făcută cu maşina prietenului său René de Flers, după patru Luni
de şedere în casă, peisajul, aerul i-au făcut bine deşteptându-i doruri ancestrale, ca
descendent dintr’o lungă generaţie de oieri.
Citând şi pe poetul francez Melchior de Vogue cu “sunt morţii care vorbesc prin noi”,
P. Şeicaru îşi defineşte autohtonismul şi tradiţionalismul, de care fiecare om e legat,
ca prin rădăcini, adânc înfipte în pământul lui natal. Aceste legături determină viaţa
ca destin al românului, ce are un anumit spaţiu specific - nu geografic ci spiritual la
noi pe drept numit spaţiu mioritic (L. Blaga).

Prin el se dă matricei originare o primordialitate de conştiinţă, totuşi individul nu e un

simplu paseist, îngust în viziunea sa, ci din contră cum e cazul chiar al maestrului
nostru el poate fi al prezentului (prezenteist) sau mai des orientat spre viitor, şi în
acest caz poate să nu-şi dea seama că ceva îl ţine strâns de pământul său natal, din
corespondenţele date se nasc şi obiceiurile specifice fiecărui popor. Dacă cercul
Gândirii s’a definit prin autohtonismul şi tradiţionalismul său, de multe ori principiile
sale sunt mult mai pur demonstrate de un creator ce nu se consideră legat de
respectivele categorii. Să-l luăm iar de exemplu pe eroul nostru Pamfil Şeicaru. Se
cunoaşte că după primul război mondial sub patronajul reginei Maria s’a dat o
îngrijire deosebită cimitirelor soldaţilor români morţi in 1917 in prizonieratul german
din Alsacia. Între acestea un loc privilegiat ocupă cimitirul eroilor români îngropaţi la
Val du Roy (Soultzmatt), încât acolo s’a reuşit crearea unei transhumări din Carpaţii,
României, în Franţa, al unui autentic spaţiu mioritic, românesc. În mijlocul atâtor
elemente aparţinând trecutului nostru ca spaţiu şi destin creator, se află şi statuia
România de O. Han având ca model pe mama lui P. Şeicaru. Ea este reprezentată ca o
femeie energică amintind de mama lui Ştefan cel mare de Bolintineanu, îndemnându-
şi fiul, aici fiii, mai bine să moară decât să fugă de duşmani.

Cu toate că eroina are o atitudine prezenteistă cu privirile îndreptate spre viitor, nu se

anulează acea legătură a ei cu pământul natal şi prin toţi morţii care vorbesc prin ea,
confirmă versul celebru al poetului francez “sunt morţii care vorbesc prin noi”.
De fapt, întreaga activitate ziaristică şi de mare istoric şi scriitor – a lui P. Şricaru - se
naşte de-aici, caracterizează prezentul şi prevede viitorul purtând însă mereu nostalgii
ancestrale, care sunt eterne, ale unui descendent dintr’o lungă generaţie de oeri. Aşa
se explică faptul că tot ce a făcut în viaţă Pamfil Şeicaru ca istoric al evenimentelor
externe, internaţionale a fost din râvna de a ajuta poporul român, singurul pe care nu
l-a pierdut, din vedere, niciodată.

În aceeaşi scrisoare marele ziarist îmi mai mărturiseşte că de când a aflat de

cutremutul avut loc în România pe data de 4 Martie 1977 stă sub apăsarea gândurilor
ce i le impun dimensiunile de nebănuit ale respectivei catastrofe. Îl impresionează
eroismul în acţiunea de a smulge de sub dărămâturi vieţi româneşti cât şi disciplina
spontană ce pune în lumină reflexele umane ale populaţiei şi adaogă: “Cu aprigă
voinţă poporul român se consacră reconstituirii. Fără să vreau mă obsedează legenda
mănăstirii de la Curtea de Argeş, legenda meşterului Manole.”

Şi parcă prea apăsat de povara suferinţelor provocate de cutremurul din 4 Martie

1977, el însuşi doreşte să se elibereze din plasa lor, de cămaşă a lui Nessus, revine la
veşnica viaţă şi deodată-mi scrie că îmi trimite o fotocopie a unei pagini din “La
Democratie” carte în 2 volume totalizând 900 de pagini de Fr. Nitti, şef al guvernului
italian, înainte de Mussolini. Implacabil duşman al regimurilor totalitare, fost
profesor de finanţe la universitatea din Napoli, în vol. I execută regimul lui Horty, în
legătură cu falsificarea de bani francezi.

Încăodată P. Şeicaru se întoarce la destinul său, ce-i al mişcării şi schimbării de la o zi

la alta, prin atare procedee, ca observator are satisfacţia de a prinde din clipe
esenţialul, totuşi pentru exactitatitatea măsurii, eternitatea îi serveşte ca factor de
referinţă şi în final de evadare într’o lume a valenţelor pure, nu altfel cum i se
întâmplă şi tânărului Dionis, eroul eminescian din nuvela Sărmanul Dionis.

De unde se pot deduce calităţile de ziarist născute dar nu făcute ale lui P. Şeicaru,
univers, numai al lui, pe care-l judecă şi îi dă sentinţe. Obişnuit, studiază fenomenul
la masa de scris, prin deducţii logice, raţionale, ca şi detectivul francez A. Lupin al lui
Edgar A. Poe şi prin atare rezultate stabileşte victimele şi vinovaţii. Concluziile, în
acest sens, pot prevesti în mod stiinţific mersul evenimentelor în viitor, eroarea fiind
numai de datare, cum s’ar putea accepta căderea imperiului sovietic survenită nu în
1977, dată prezisă de marele ziarist ci câţiva ani mai târziu, neimportanţi pentru
vârsta cosmosului istoric, în sine. De-aici nasc şi tendinţele de a depăşi munca
propriuzisă a ziaristului, rob faptului zilnic, P. Şeicaru superior acestui mod de a fi,
devine istoricul evenimentelor politice, interne dar mai ales externe internaţionale,
subliniind adevărata misiune a unui mare ziarist, întocmai ca Mihai Eminescu nici el
nu se limitează doar la această meserie, oricât de genial ar executa-o.

Dar dacă la marele nostru poet naţional se pot uşor evidenţia studiile ce stau la baza
fiecărui articol de ziar, mai fiecare de calitatea unui tratat în materie, P. Şeicaru prin
stilul său aparent popular, se pricepe să-şi ascundă izvoarele bibliografice dând
impresia că stă, pur şi simplu de vorbă cu cititorul său, de unde el îl caută şi îl crede,
lăsându-se bucuros condus de părerile sale politice. Prin respectivul caracter al
stilului său care îi constituie partea valoroasă a operelor sale ziaristice, din contră
adversarii săi au căutat să-l lovească şi astfel să-l diminueze, neavând timpul să-l
decopere pe istoric şi scriitor în articolele lui mai ample, studii şi cărţi în care nu avea
de ce să-şi ascundă marea erudiţie. De altfel una din tainele scrisului ziaristului P.
Şeicaru, pe care o sesizăm dacă vom da atenţie deosebită autorilor citaţi, ideilor ce le
propagă nu rar insoţite de comparaţii destul de savante, numai că toate acestea sunt
atât de fără pompă prezentate încât sunt socotite elementele limbajului său vorbit şi
scris, ca orice autor ce transmite adevărurile unei comunităţi, în acest caz e vorba de
poporul român, oralitatea, e una din virtuţile stilului său, de aici naşte şi marele grad
de virtuozitate, vioara sau alt instrument ca lira lui Orfeu, e înlocuită cu pana
scriitorului, P. Şeicaru.

În ultima vreme sub influenţa curentelor moderniste devenite tot mai fără mesaj
îngrădite de un autism aproape simulat patologic, s’a ajuns la denigrarea stilului oral,
uitându-se că el a fost podoaba hexametrului homeric şi în continuare a celor mai
mari poeţi ai, omenirii, numai prin intermediul cadenţelor sale majora se poate
exprima sacrul, după Heidegger cel mai originar şi specific element al poeziei. Sau
altfel spus dacă oralitatea este o comunicare clară, distinctă şi raţională, i se opune
lipsa de transmitere, obscurul închide în el, muţenia absolută care în fond corespunde
Genunii incă neconstituite, nimicului.

După constatarea autorului însuşi, marile sale lucrări şi cărţi nu le citeau acei ce îl
improşcau cu noroiul celor mai spurcate injurii, în acest cadru între democraţi
români, inclusiv interbelici cât şi comuniştii veniţi cu ajutorul armatei sovietice la
putere în România, după cel de al doilea război mondial, a existat o alianţă perfectă
amândouă taberele venerau actul de la 23 August, contestat se înţelege de Pamfil
Şeicaru, primii fiindcă prin trădarea lor ţara a fost vândută ruşilor iar comuniştii o
cinsteau ca pe o sărbătoare naţională, fiindcă prin actul respectiv şi-au consolidat
puterea, demonstrată tot mai mult prin parăzile organizate în cursul cărora se practica
un cult al personalităţii ce ar fi putut să concureze epoca imperială romană şi pe
monstruoşii ei reprezentanţi. Reacţia poporului român? Din păcate, a suferit o
schimbare tragică. Dacă la început opoziţia interioară se arăta totală cu timpul
printr’o simbioză cu conducătorii comunişti s’a ajuns la o pervertire a simţului
naţional, dovada o avem în faptul că cei 11 ani de democraţie românească sunt
reprezentaţi de şapte ani de conducere comunistă, fiindcă românul sub comunişti a
uitat să mai lucreze, aşteaptă tot să-i dai, fără să se simtă dator să producă şi el câte
ceva. Cultural reînvierea cenaclelor conduse de “poetul naţional”, Ad. Păunescu,
probabil măsurat după osânza porcină pe care o poartă, încă ne demonstrează că
poporul român îşi închipuie că poate continua acel dolce far niente promis de
comuniştii readuşi la conducere, în timp ce alte popoare din jurul lui, lupta să-şi
creeze un destin liber, mulţumind bunului Dumnezeu că i-a scăpat de cel mai greu
blestem al secolului al XX-lea, comunismul.

În asemenea conditii ma repet, nu pot să împărtăşesc părerea lui Pamfil Şeicaru că

poporul român, în viitor, va avea un drum ascendent.

Reîntorcându-ne la problemele noastre, am sublinia că s’a’ntărit întretimp credinţa că

maestrul nostru a suferit o adevărată schimbare un fel de Kehre a filozofului german
Heidegger adică trebuind să renunţe la meseria sa de ziarist, prin studii susţinute, aici
ar intra cei şapte ani petrecuţi pe insula Mallorca, în acest mod ziaristul de ieri s’a
transformat într’un istoric fie şi politic iar mai departe într’un scriitor de un deosebit
talent literar.

Teorie falsă fără niciun fundament şi pentru a o respinge ca lipsită de temei este
suficient să-i trecem în revistă opera interbelică neziaristică pentru a constata că toate
calităţile nu numai de ziarist dar şi de istoric şi scriitor au impregnat întotdeauna
marele talent, de altfel recunoscut, chiar şi de cei mai înrăiţi duşmani ai săi.

Îndrăznesc s’o scriu că oricum şi dacă nu ar fi trăit în exil, marele ziarist şi-ar fi dat
prea plinul geniului său creator. Nu negăm coloratura de exilat sau emigrant cum îi
plăcea să-şi spună, o poartă multe din scrierile sale, accentuându-i ideile prin
contribuţia combatantului furat de ţară.
Am arătat în cele mai de sus, Şeicaru scria ca după dicteul unui impuls interior, de
multe ori fără să se oprească, într’un adevărat rash, mai multe zeci de pagini pe zi.
întocmai cum era programul de lucru şi al profesorului Nicolae Iorga.

În acest mod, cum îmi relata N.Şt. Govora că o ştia chiar de la “tata Pamfil”, el de
multe ori preda soţiei sale un manuscris formal nefinisat, doamna îl corecta fără să
schimbe nimica esential în text, apoi îi îndrepta şi greşelile ortografice faţă de care
arăta o neglijenţă copilărească.
Această metodă de lucru şi-a păstrat-o marele ziarist pană la moarte, fapt ce l-am
putut constata când am purces la o nouă lectură, după câţiva ani buni, a scrisorilor
sale.

În scrisoarea mea din 1 Aprilie 1977 îi mărturiseam maestrului că deşi transilvănean

mă simt legat de dulcele pământ al Moldovei; din care au apărut atâtea genii ai
neamului nostru.

În legătură cu cutremurul din ţară mi-am exprimat toate gândurile şi durerile într’un
articol intitulat “In memoriam” trimis la mijlocul lui Martie pentru publicare în
Carpaţii de la Madrid, nu mai că aşa ca majoritatea publicaţiilor din exil şi această
revistă apărea când putea, să-şi susţină numărul, financiar, adică poseda banii
necesari, şi astfel se întâmplă ca articolul meu să apară abea în Septembrie, total
depărtat prin lunile trecute, de marea catastrofă seismică din România.

Voi face un act reparator atât pentru cei a căror moarte o plângeam cât şi pentru cei
rămaşi, voi republica în paginile următoare articolul meu In memoriam, pentru a fi
citit de lectorii de astăzi, când de cei din 1977 eram despărţiţi de o cortină de fier, în
dosul căreia zburdau toţi vânzătorii de neam şi ţară.

În câteva rânduri îi relatam maestului despre ceea ce devenise cunoscut, putin mai
târziu, că autorităţile comuniste au avut, în timpul cutremurului o comportare
lamentabilă. În loc să intervină imediat şi să accepte ajutorul celor de peste hotare,
s’u grăbit să-l refuze de frica unei posibile invaziei ?). Nicolae Ceauşescu, omul
minune, fiind călătorit într’o ţară africană, nu s’a întreprins nimica până la întoarcerea
lui la Bucureşti, deci s’a pierdut un timp preţios, răgaz în care se puteau salva cele
mai multe vieţi.

Intervenţiile „veneratului“ preşedinte comunist au fost derizorii, ziarele însă şi în

acele momente grele îi făceau o penibilă propagandă, vorbind de introducerea
sistemului propriu ceauşist de a salva victimele aflate sub dărâmaturile unui bloc prin
săparea unui tunel plecat din pivniţa rămasă intactă, în vecini. Erau nişte prostii ce se
cereau aruncate ca nisip în ochii oamenilor, ca nu cumva să le vină ideea de a se
răscula, obsesie ce i-a urmărit în acele zile pe conducătorii comunişti.

I-am scris toate acestea marelui ziarist, destul de crud, determinat de măsurile luate,
în sine dar justificate de un regim care nu avea încredere în loialitatea poporului său,
pentru a-i aduce aminte că eroismul populaţiei bucureştene nu se putea arăta datorită
cenzurii unor demenţi care nu se gândeau la victimele incă în viaţă aflate sub
dărâmăturile blocurilor ci numai la propria lor supravieţuire politică. Dar ce mai
conta viaţa câtorva oameni, pe lângă sutele de mii ucise în lagărele şi temniţele
holocaustului comunist, îndreptate contra poporului român, de care astăzi abea se mai
vorbeşte şi nici nu le-au închinat un monument al nemuririi, în inima Bucureştiului,
aruncând în umbră pe cel dedicat de comunişti eroilor lor, păzit la intrarea în parcul
Filipescu de Gigantul lui Paciurea.

Era şi o reacţie încă vie în sufletul meu legată de intenţia maestrului de a vizita ţara,
la care aş mai adăoga şi câteva broşuri destul de favorabile realizărilor din România,
pe care aducându-şi aminte că mulţi i-ar putea reproşa această apropiere de
comuniştii din ţară, le considera totuşi ridicate pe un teren instabil, nisipos. Totodată
pentru a sublinia modul cum trăieşte Pamfil Şeicaru şi Palatul Curentului în amintirea
oamenilor din ţară, l-am întrebat despre relaţiile lui cu Nae Ionescu şi Cezar Petrescu
fără să ştiu că i-am atins un foarte sensibil călcâi al lui Ahile. Răspunsul său a venit
prompt, de Nae Ionescu îl lega o ură ce-o va mentine până în ultima zi a vieţii sale, pe
când cu Cezar Petrescu a fost bun prieten, ca scriitor îl considera un Balzac al
românilor. Asupra acestor personaje care au jucat un rol principal în viaţa maestrului
voi avea ocazia, nu odată, să mai revin.

Cred că e de prisos să mai scriu că pentru mine Pamfil Şeicaru nu era un oarecare ci o
mare personalitate a culturii româneşti, el nu putea din exil să cedeze cotropitorilor
ţării Iată cum îl defineam în câteva cuvinte: “Dragostea Dvoastră pentru carte şi masa
de scris e un sentiment pe care nu-l cunosc decât spiritele alese şi marii creatori.
Pentru mine este o adâncă mângăere să pot avea legături epistolare cu acela pe care-l
consider un Tiţian al condeiului românesc.”
Nu doream să împac deloc lucrurile, dar ţineam să-i dau lui Pamfil Şeicaru conştiinţa
pe care ar fi trebuit s’o aibe faţă de comuniştii din ţară şi exil, că erau şi aici chiar
destui, el un Colos al neamului, pe când ceilalţi erau apariţii trecătoare, ale unor
vremuri tulburi, de trădare.

Este sigur că am intervenit în destinul maestrului, într’un moment decisiv atunci când
era gata să cedeze celor ce-l minţeau după cum le era a doua fire, de fapt ce a
autentică.

Nu vreau să cred că am devenit a doua sa conştiinţa, mai precis glasul interior,

diriguitorul său, departe sunt de o aşa credinţă, dar dacă sigur marele ziarist avea
îndoielile lui în ce priveşte întoarcerea în România, eu prin prezenţarea şi pledoaria
făcută, am însemnat ultima greutate care a înclinat balanţa de partea noastră, cred că
dau înţelesul real al lucrurilor.

În acest fel, cunoscându-se firea voluntară a lui P. Şeicaru, odată ce-a luat el o
hotărâre nu mai putea nimeni să-l întoarcă din drum. Dar aici era vorba de cu totul
altceva. De fapt, marele ziarist simţea nevoia unui prieten, cu acesta să se mai
sfătuiască, până a fi luat decizia finală. În momentul de cumpănă instabilă a inimii
sale am intervenit cu prezenţa mea, şi am reuşit, prin cinste şi sinceritate nu să-l
întorc din drum ci să se hotărască, după cum credea şi el, că ar fi bine să nu-l facă, şi
asta s’a şi întâmplat.

În ce priveşte pe dna Virginia Munteanu-Şeicaru, nu se poate nega, era trimisa

Bucureştiului ca să-şi ajute fratele, atunci când soţia lui îşi trăia ultimele zile de viaţă.
Că ea l-ar fi influenţat pe maestru privitor la atitudinea lui faţă de România comunistă
încă poate fi reală, dar nu în sensul că ar fi fost o torţionară, colaboratoarea
Securităţii. Femeia a făcut ani grei de închisoare, eliberată nu a mai fost reîncadrată şi
primea pensie mai mică decât o soră medicală.

Cu trecerea vremii însă, distinsa doamnă, şi-a dat seama ca, multă altă lume, ca unele
lucruri s’au schimbat în bine, şi că oamenii se poartă mai frumos cu ea, încât ajunsese
să nu-şi mai dorească nicio schimbare socială sau politică. Însăşi faptul că a primit
paşaport pentru Madrid să-l viziteze pe Pamfil şi bolnava sa soţie, era o dovadă în
sensul arătat mai sus. Şi fiindcă maestrul avea o încredere oarbă în părerile surorii
sale, îşi dădu seama că el condamnatul la moarte în 1945 ar putea să se întoarcă în
ţară pentru a-şi vizita familia şi cunoscuţii dar oare asta l-ar fi mulţumit? Desigur că
nu, şi vom vedea din ce cauze va prefera să moară în exil decât să accepte, în acelaşi
timp, ca politrucii să-l încarce cu toate calomniile josnice de care erau capabili.

Deci dacă am înlătura orice observaţii neortodoxe adresate Veguţei cum o alinta
Pamfil, va trebui să mai adăogăm că devotamentul ei - - doctoriţă şi ea - pentru starea
sănătăţii lui Pamfil Şeicaru, celebrul ei frate, a fost exemplar, se dedica total bunei
stări şi sănătăţii lui, uita de propria sa persoană, deşi suferea grav de inimă, nu mi-a
vorbit în scrisorile ei, nici întâmplător de suferinţeţe sale, preocupând-o însă, cele mai
puţin grave, ale lui Pamfil.
A spune ceva rău de această nobilă fiinţă înseamnă să săvârşeşti un păcat de moarte.
Eu, desigur, nu vreau să-l fac.
Într’un regim de teroare să cauţi o modalitate să-i ajuţi pe cei din ţară întinzându-le o
mână samariteană, constituie o dăruire ce nu poate fi contestată. Numai că cei ce
profită de ea nu fac parte dintre cei mai cinstiţi. Asupra unor subiecte vom reveni,
când le va veni, mai târziu rândul.

Acum voi reda textul meu, scris cu ocazia cutremurului din 4 Martie 1977, intitulat

IN MEMORIAM

Am aflat noaptea târziu, la televizor: astă seară, 4 Martie 1977, la ora 21şi 20 de
minute ora Bucureştiului, ţara românească a fost lovită de un cutremur de o extremă
gravitate. Ştirea m’a izbit ca un fulger, gândul îndreptându-mi-se deodată spre acei
care acuma mi se păreau atât de depărtaţi iar eu izolat de ei ca pe o insulă, în acest
orăşel german. Au urmat ore de zbucium şi apoi primele imagini şi relatări la
televizor. Priveam uluit. De necrezut, dar România arată ca şi după un bombardament
atomic.

Nopţi şi zile, roşii ca de lavă încinsă, am aşteptat până însfârşit am putut vorbi
telefonic cu cei care mi-erau apropiaţi. Toţi au scăpat. Toţi sunt bine. Dar bucuria mi-
a fost curând arsă, aflând despre cei morţi cu sutele în Bucureşti şi în alte regiuni din
România.

Retrăiesc în minte de atunci de mii de ori, obsesiv, acea seară de Vineri care a început
ca oricare alta, cum le petreceam şi eu uneori pe largul şi luminosul bulevard
Magheru. Oamenii adunaţi la casele lor se pregăteau să-şi încheie o zi de lucru. Unii
la restaurantul Dunărea sau la braseria Scala îşi luau cina, pe când alţii erau într’o
sală de cinema sau pur şi simplu se plimbau pe bulevard. Şi deodată la ora X ca la un
semn al diavolului, Bucureştiul piere în întunerec, se năruie.
Este un coşmar, visez?

Dintre atţia dispăruţi îmi trec pe dinainte câţiva pe care îi cunoaştem cu toţii, fiindcă
ei aparţineau, de mult, tuturora.
Doina Badea şi-a găsit moartea alături de soţul ei şi a celor doi copilaşi. Viaţa înscrie
fapte, pe lângă care cele ale tragediei antice cad în umbră. Numai că tragediile vieţii
sunt scăldate în apele unui negru monocord, monoton de negru. Pretutindeni negru.

Revin cu mulţi ani în urmă când la un concert de estradă unde nu ştiu cum am ajuns,
am descoperit o tânără cântăreaţă a cărui nume l-am citit în program: Doina Badea. I-
am prezis acestei anonime un viitor strălucit de-aceea fiecare succes al ei era parcă şi
al meu.
Doina Badea a adus un suflu nou în muzica românească, ridicând aşazisa muzică
uşoră pe treapta artei autentice. Ea a fost hărăzită cu talent, a sfidat corul subretelor
pentru care a fi cântăreaţă înseamnă să te bâţâi în faţa microfonului chinuindu-ţi
vocea şi trupul în mod agasant. Doina Badea a imprimat o personalitate muzicii
uşoare, timbrul vocii ei având ceva din melancolia dureros de dulce a versului
eminescian. Neamul nostru daco-roman are s’o cinstească sigur ca pe o Edith Piaf sau
o Juliette Greco a muzicii româneşti. Colegii, chiar şi cei mai anonimi, o preţuiau şi o
caracterizau ca pe un om deosebit de apropiat şi modest. Desigur un aşa suflet mare
nici nu putea fi altfel. De aici, de departe, doresc, gândul meu să fie floarea pusă pe
inima defunctei cântăreţe dispărută atât de absurd şi crud dintre noi. Dormi în pace,
regină a cântecului românesc.

Pe poetul A. Baconsky îl ştiam de la Cluj: era de o frumuseţe olimpiană, prototip al

bardului romantic. Pe lângă harul poeziei a avut parte de dragostea aleasă a soţiei sale
care l-a urmat credincioasă până dincolo de moarte. O pereche de îndrăgostiţi ce-au
depăşit vârsta lui Paolo şi Francesca sau a lui Mihai şi Veronica, dar n’au ajuns pe cea
a lui Michelangelo şi Vittoria Colonna. Reprezentau perechea iubirii mature, în care
dragostea şi moartea sunt surori.

Toma Caragiu, artist care de-atâtea ori ne-a descreţit frunţile, vărsându-ne în suflet
hidromelul veseliei gratuite, venim azi la mormântul tău, să ne rugăm şi să ne
închinăm la Domnul, pentru odihna ta veşnică. Pentru tine şi toţi ceilalţi care au pierit
în noaptea aceea absurdă, imposibilă şi crudă.

Pătrund adânc mărturiile scrise ale acelora care au trăit cele 30 de secunde de neuitat.
Cei prinşi la etaj au avut senzaţia de a fi turtiţi între ziduri, cei cu picioarele pe
pământ au fost copleşiţi de zgomotul ce se ridica din măruntaiele adâncului care ca
un balaur se svârcoleau salbatec. Oamenii sunt demoralizaţi, trişti, neuitând c’au fost
atinşi de aripa morţii. De fapt, cred că au trăit ceea ce se chiamă câteva clipe
metafizice. În general, setea şi teroarea metafizicului le au filozofii şi poeţii.
Eminescu îi dă glas în versurile:
Din chaos Doamne-am apărut
Şi m’aş întoarce’n chaos ...
Şi din repaos m’am născut,
Mi-e sete de repaos.

Noi ceilalţi, ca să mă exprim în termenii lui Schopenhauer, ne ducem destinul,

conduşi de oarba voinţă de a trăi, considerând de cele mai multe ori trăirile
filozofizice drept lucruri inutile, ce nu merită să le dăm prea multă atenţie. Şi iată că
vin clipe când omul pregătit să mai guste o seară plăcută, este deodată rupt de lumea
lui exterioară, izolat, fără lumină, telefon şi televizor şi de tot ceea ce îi dă viaţa zisă
civilizată, trezindu-se singur el, în faţa marelui haos. Ordinea instalată de om pe
pământ rămâne undeva afară, nemai simţindu-se decât întunerecul şi confruntarea
abisală.
Nu sunt vorbe ceea ce scriu ci realităţi: înaintea acestei catastrofe, a acestei ruperi de
viaţa proprie, Omul este obigat să fie el însusi un trăirist în metafizic. În câteva clipe
viaţa se desfăşoară pe alte portative, între alte coordonate. Este aruncat din matca
propriei sale sorţi în premoarte. Secunde în care Omul îşi dă seama că nu numai el
este pieritor dar şi toată lumea ce-l înconjoară:

Şi pe toţi ce’n astă lume sunt supuşi puterii sorţii

De-o potrivă-i stăpâneşte raza Ta şi geniul morţii.

Deodată va înţelege că febra poetului, terorizat de gândul că într’o zi Italia cu toate

frumuseţile ei, se va putea scufunda, aşa cum scrie Platon că s’a întâmplat cu
Atlantida sau în timpul potopului biblic, aşa dar nu este o rătăcire a minţii ci un gând
cât se poate de real. În marea lui suferinţă, Omul, poate trăi şi o înălţare, fiecare în
acele momente reuşeşte să citească în cartea vieţii, aşa cum au făcut-o până atunci
numai firile alese, dăruite cu har. Şi ar fi posibilă o trăire şi mai intensă. Căci dacă
Dante a avut viziunea Infernului, cel ce trăieşte o noapte atât de zbuciumată, a trecut
prin infenul însuşi. Depăşindu-l Omul ajunge să fie pus la încercări, greu de închipuit
în alte condiţii. Jaspers spunea despre Hoelderlin că acest poet avea senzaţia de a-l fi
pipăit aevea pe Dumnezeu, aşa cum o mărturiseşte în unele poezii ale sale. Ori prin
trăirile lui, Omul nu a ajuns să atingă Absolutul având în marea întunerecului
revelaţia luminii divine?

La urma urnelor reflexiile mele au o valabilitate doar de meditaţie retrospectivă, în

momentul catastrofei domină singur sentimentul de panică, mare panică, acela ce stă
scris în file de apocalips, exprimat într’un Dies Irae cu Tuba mirum de Requiem
anunţând trâmbiţele de foc ale Judecăţii celei de pe urmă. Sentiment de cădere în
veşnicie, l-a imortalizat Michelangelo pe unul din pereţii Capelei Sixtine.

Nu n’am visat, a fost realitate, incă în noaptea cu miros de praf şi pucioasă în care
oamenii se căutau rupând pânza grea a întunerecului cu strigăt de desnădejde sau cu
cel de bucurie de a se fi regăsit cu ai săi, totul părea fantastic. Dar apoi a răsărit
lumina zilei şi realitatea se putea citi pe feţele oamenilor ce nu mai ştiau să râdă,
mulţi se simţeau brusc îmbătrâniţi, fie că pierduseră pe cineva apropiat, fie că nu. De
mâine vor trebui s’o ieie de la început, deşi cu alt suflet, opărit de leşia unei tristeţi,
răni care nu mai cu greu se vor tămădui. Realitatea e dată şi de sutele de morminte
crescute pe obrajii Bucureştiului, răpind parcă floarea şi aroma acestei primăveri,
tocmai în pregătire şi îi oferă în schimb pulbere de ars şi de cadavru. Anotimpul
respectiv va rămâne o iarnă veşnică.

Realitate sunt şi locurile virane, goluri acolo unde ieri erau case şi viaţă şi iubire.
Bucureştiul este lovit şi ştirb, multe din colţurile vechilor amintiri sunt distruse pentru
totdeauna.

Nu, nu am visat. Totul s’a întâmplat aevea. Să lăsăm viaţa nepăsătoare să curgă
înainte. Ci noi cu paşii liniştii şi ai tăcerii să ne oprim la acele 30 de secunde prin care
ţara şi Bucureştiul nostru drag, a fost lovit de pala morţii şi năpădit de apele tulburi
ale haosului.

Sub umbra unui Crucifix, privind în fântâni din oglinda cărora ni se redă o lume
înversă de cum am căutat-o, să dibuim ca orbul găurile de flaut, pentru a ni se da
notele de început ale unei Simfonii a reculegerii. Un adagio stingându-se încet, de
Mahler ne înăbuşe, ca un zbor de hulub alb prins în palme, acea disperare fără
margini provocată de ţara noastră asupra căreia se abat atâtea dureri.

Aşteptând să se înşire mătăniile inimilor la rugăciune pentru viaţa de mâine a

neamului nostru, la răscruce de hotare m’am oprit, lăsând lucrurile să-şi regăsească
rostul pierdut de noi. Pentru viaţa faptelor atât de dure şi pentru moartea oamenilor ce
s’au săvârşit cu ele, intrăm în cimitirul unde sunt îngropate, sub poienele de cipreşi -
ca’ntr’un San-Michele marin - mai toate visele în care am crezut. Cel din urmă l-am
ucis în această primăvară, cu vălul şi cunună mireasă, ascunzând un chip de mort.
Porţile grele s’au trântit în urma noastră. Dar noi nu le-am auzit. N’am simţit nici
amurgul căzând pe umerii noştri, cu foşniri violete. Despărţindu-ne de atâtea amintiri
dragi, trecutul ne părăseşte ca o navă malul, pentru totdeauna.

Rămaşi singuri, zdrobiţi în inimă, purtăm regretul drumului fără de întoarcere

“Acolo şezum şi plânsem”.
(O.V.) Martie 1977

Scrisoarea (11) din 4 Aprilie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite Vuia, mi-ai dat o veste bună că fiul dtale este bine şi pe curând îl veţi avea
acasă. Eram sigur că-ţi va place fierul roşu pus de Nitti pe fruntea lui Horty. Vezi,
dragul meu, eu în emigraţie am continuat activitatea din ţară, neîntrerupând chiar
articolul cotidian într’un ziar El Alcazar. M’a surprins plăcut că deşi din Transilvania
te simţi mai legat de dulcele pământ al Moldovei. Exact acelaşi fenomen s’a petrecut
şi cu mine. Din Buzău îmi este familia şi după tată şi după mamă. În 1908 tatăl meu
funcţionar la C.F.R, a fost mutat la Tecuci şi de atunci eu m’am simţit legat sufleteşte
de Moldova. Clasa 4 de gimnaziu am făcut-o la Tecuci şi liceul, cu o întrerupere de
un an, la Bârlad unde am început primele dibuiri literare şi gazetăreşti. Am preparat
clasa 8 în particular ca să mă întreţin la şcoală, uşurând pe tata scriam la două gazete
săptămânale. M’am simţit mult mai bine în Moldova. Realismul valah este în izbitor
contrast cu firea moldovenilor. De aceea evreii au cotropit-o în comerţ şi chiar ca
arendaşi de moşie. C. Stere a publicat în Viaţa românească un articol Fişerland. Un
evreu Fischer avea arendate 1800 de hectare, diverse moşii ale proprietarilor
moldoveni tare tembeli. Centrul acestei întreprinderi era în comuna Flămânzi - nume
care spune tot. De aici a izbucnit revoluţia din 1907.

Eu am făcut războiul cu regimentul 77 Mehedinţi la Cerna. În Octombrie, primele

zile, batalionul din care făceam parte a trecut la Jiu, prima parte din detaşament
Dejoianu care, sub comanda lui Dragalina a atacat la Raşoviţa forţele germane care
erau la marginea Tg. Jiului, şi am izgonit forţele germane până la vechea frontieră. O
mare ofensivă germană la sfârşitul lui Octombrie ne-a silit să ne retragem în
succesive proptiri zadarnice de rezistenţă. Jiu, Olt, Argeş, au marcat încercarea
noastră de a opri avalanşa. La Argeş un moment victoria a înclinat în favoarea
noastră, o divizie turcească a fost luată prizonieră, un regiment bulgar a fugit. Ne
luptam cu germanii şi turcii şi bulgarii. La 20 km de linia de luptă stăteau două divizii
ruseşti care n’au mişcat. Atunci am auzit pe soldaţii din campania mea spunând: “ne
vând ruşii nemţilor.” Iţi voi trimite imediat lucrarea mea “La Roumanie dans la
grande guerre” (470 pagini) în care vei găsi adevăruri care istoriografia românească
din 1920-1930 le-a ignorat. Vei rămâne înspăimântat ce ne pregăteau ruşii prin
negocierile de pace separată duse de Stuermer cu von Yagow. Situaţia noastră în
lungul şi tragicei istorii a fost mereu ameninţată, de Polonia, Ungaria şi apoi de
Turcia. De la 1711 a apărut pe scena istoriei Rusia cu Petru cel mare. Imperiul turcesc
s’a topit între 1877-78 şi final în 1912. Imperiul blestemat al habsburgilor s’a dislocat
în 1918. A rămas Rusia sovietică - aceeaşi ca tendinţă ca şi Rusia ţaristă. Chiar un
român cu inimă nealterată de anii emigraţiei, face eroarea de a ignora permanenta
prezenţă ameniţătoare a Rusiei. Persoana lui Ceauşescu, partidul comunist formează
doar o tristă paranteză în istoria României. Fac la tot pasul propagandă. De ce oare?
Fiindcă ştiu că ţara nu poate deveni marxisto-leninistă. Propaganda politică este
asemănătoare publicităţii comerciale. Dar marfa pe care conducătorii partidului
comunist o laudă, miroase urât ca produsele ruseşti şi românii nu iubesc nimic din ce
poartă pecetea moscovită. Lenin spunea: “Principalul este agitaţia şi propaganda în
toate straturile Poporului.” Hitler sublinia importanţa vitală a propagandei pentru
regimul nazist. Propaganda ne-a înleznit să păstrăm puterea, propaganda ne va înlezni
să cucerim lumea: şi a cucerit-o oare? Dar atât Lenin cât şi Hitler uitau să adaoge
organizarea fioroasa a serviciilor de poliţie. Partidul comunist are păcatul originar: a
fost impus la guvernarea ţării de forţele de ocupaţie ruseşti. Orice vor face păcatul
originar rămâne. Pentru înţelegerea situaţiei îmi îngădui să-ţi dau unele precizări.
Scrii: “Românul are un eroism în faţa faptelor mari, fiind lipsit complect de cel din
faţa evenimentelor de fiecare zi”. Eşti profund nedrept. Să presupunem o insurecţie
generală a ţării împotriva regimului comunist. Ce s’ar întâmpla? Conform Pactului de
la Varşovia forţele ungureşti şi bulgare s’ar adăuga imediat celor cinci divizii ruseşti
care stau la Reni, în aşteptarea momentului de a reocupa România evacuată în
Decembrie 1958. Cine ar reacţiona din Occident? Exact ca şi în 1968 când forţele
Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia. Anul 1977, notează bine, dragul
meu, prieten, este anul virajului total în politica internaţională. Rusia sovietică se
găseşte în cea mai critică situaţie. Intern: inteligenţia este în cea mai făţişă răzvrătire,
divorţ total cu regimul. Naţionalităţile care formează majoritatea aşteaptă momentul
unei insurecţii generale. Eu aştept ziua de 4 Iunie când se va începe Conferinţa de la
Belgrad privitoare la rezultatele celei de la Helsinki. Pentru guvernul comunist român
se pune problema opţiunii în favoarea tezelor Occidentale sau rămâne fidel Rusiei
sovietice. Ori catastrofa din 4 Martie îl va obliga să opteze în favoarea tezelor
Occidentale spre a obţine credite de lungă durată. Ca să poată reface tot ce s’a năruit.
Combinaţiile de familie ale preşedintelui Ceauşescu sunt rătăciri care invariabil au
sancţiunile fatale oricărei grave erori. Dar apelul la ajutorul Occidentului impune o
treptată liberalizare a regimului. Noi suntem subordonaţi geopoliticei. Eliberarea
poporului român va fi consecinţa dislocării Rusiei. Extern? Statele-Unite a abandonat
politica lui Kissinger-reluare idioată a politicei lui Roosevelt, de concesii continui
Kremlinului. Operaţia lui Brejnev din Angola continuată în Zaire (Congo) ca şi
declaraţia privitoare la Africa de Sud au deşteptat pe boii de americani. În plus în
Extremul Orient, China şi Japonia. Americanii vor înarma la maxim China cu cei 900
de milioane de locuitori. Ce înseamnă în faţa acestor forţe ce vor face marele viraj că
Ceauşescu îşi pregăteşte fiul ca succesor? Este ridicol. Câteva precizări. Am avut o
misiune diplomatică în 1941 de o lună, luând contact cu mareşalul Petain, cu
ministrul de externe al Spaniei care era şi cumnatul lui Franco, iar la Lisabona cu
Salazar. Nici vorbă de un expedient al bietului mareşal Ion Antonescu de a scăpa de
mine -. M’am întors după 45 zile, în care timp am trimis articolul meu la Curentul. În
August 1944 l-am văzut pe mareşal la Olăneşti iar pe ziua de 9 Aug. am ieşit din ţară
cu destinaţia Madrid. Secretul misiunii mele a fost comunicat de Ica Antonescu prin
Niculescu-Buzeşti, regelui. Rezultatul: am fost blocat în Germania din 11 August
1944 până la 14 Februarie 1945. Misiunea a fost zădărnicită: voi lămuri ticăloşia
bandei capitularde, arătând obiectul misiunii.

In ce priveşte Cezar Petrescu. Cu el am plecat de la Iaşi la Bucureşti la 9 Decembrie

1918. Este cel mai mare scriitor între 1919 şi 1944, nu exagerez: Balzacul
României ...

Nae Ionescu? Voi face într’o zi portretul acestui mare şarlatan. Războiul din 1916 l-a
găsit în Germania având o bursă dată de Rădulescu-Motru. Era ofiţer în rezervă. În
mai toţi românii aflaţi în străinătate şi ofiţerii de rezervă au primit ordin să se întoarcă
în ţară. Toţi s’au întors în ţară cu excepţia lui Nae Ionescu. Rămas în Germania, cum
România se afla în război şi relaţiile diplomatice rupte, Nae Ionescu trebuia să fie
trimis într’un câmp de concentrare a supuşilor ţărilor cu care Germania se afla în
stare de război. Ori Nae a obţinut un post la editura Reclam din Leipzig. Întors în ţară
imediat ce s’a terminat războiul, Nae a făcut Centrala Cărţii cu Banca Blanc. Cum a
administrat această instituţie care avea preşedinte pe Vasile Pârvan şi administratori
delegaţi pe Gusti şi Simionescu Râmniceanu? Nae Ionescu ca director publica în
Monitorul oficial conform legii, bilanţul. Iscăliturile lui Vasile Pârvan şi a celor doi
administratori delegaţi Gusti şi Simionescu Râmniceanu erau falsificate. Restul vor fi
prezentate în fotocopii. Şi ca să ai complect imaginea farsei: în 1921, când a fost
arestat întreg congresul partidului comunist într’o revistă “Ideea europeană” între
protestatari semnează Nae Ionescu. Eu l-am dus la Cuvântul în Mai 1925. Nu ştiam
de aventura lui de la Centrala Cărţii. Lingău şi intrigant m’a decis să părăsesc
Cuvântul şi să fac la 10 Ianuarie 1927, Curentul. Unii adversari mă servesc. Curentul
a ajuns în 1938 o instituţie cu incă două ziare, Evenimentul şi Rapid cu o revistă
săptămânală care avea tiraj 120.000, “Curentul familiei”. Cuvântul a dispărut în 1942
din lipsă de cititori.

Cum la începutul lui 1978 voi începe să redactez “Memoriile unui gazetar” vei avea
putinţa să cunoşti activitatea mea din Aprilie 1918 la 1978, plus anii ce-i voi mai trăi.
Că conducătorii comunişti fac prostii este în logica destinului lor. Sfârşitul nu poate
să fie decât socoteala destinului care este implacabilă. Când ne naştem destinul nostru
este fixat. Să nu crezi că este o absurditate horoscopul. Am la Madrid o carte a unui
om de ştiinţă care scrie că amprentele degetelor ale unui om pot să se repete, ipotetic
la un miliard 7 milioane să se afle un om cu aceleaşi amprente.

Doresc ca românii din ţară, acolo se decide soarta ţării, să fie cuminţi şi cei ce se
fălesc azi, vor dispărea fără urmă dat fiind că soarta Rusiei sovietice este decisă. Vom
asista - cred eu în Oct. 1977 la contra revoluţie faţă de cea leninistă din 1917. Cred cu
tărie în această întoarcere anti marxisto-leninistă.

Omagii doamnei, însănătoşire baiatului iar

dtale o calda îmbratisare
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Maestrul a fost sigur că o să-mi facă plăcere trimiţându-mi câteva pagini din cartea
lui Fr. Nitti, Democraţia, prim-ministru al ultimului guvern Italian înaintea venirii la
putere a lui Mussolini, mare adversar al regimurilor totalitare, profesor de finanţe la
universitatea din Napoli, prin care pune fierul roşu pe fruntea lui Horty, din cauza
falsificarii banilor francezi.

Mai departe, scriindu-i că deşi din Transilvania sunt mai legat de pământul dulce al
Moldovei, mi-a mărturisit că acelaşi fenomen s’a
petrecut şi cu dânsul. Deşi familia îi era din Buzău şi după mamă şi după tată, în 1908
părintele lui funcţionar la căile ferate a fost mutat la Tecuci şi de-atunci se simte legat
sufleteşte de Moldova. Descrierile lui se bazează pe o memorie bine păstrată a
evenimentelor, aş putea spune, cu un sentiment de cucernicie. Clasa 4-a de gimnaziu
a făcut-o la Tecuci, apoi liceul cu întrerupere de un an la Bârlad, unde şi-a început
primele dibuiri literare şi gazetăreşti. La 19 ani avea preocupări de critic literar, cum
am demonstrat-o, în cele anterioare: “M’am simţit mult mai bine în Moldova,
oamenii sunt mai puţini aşprii, chiar şi limba o bemolizează. Realismul valah este în
izbitor contrast cu firea moldovenilor“. Bine se ştie, în Bârlad au activat un Emil
Gârleanu, Al. Vlahuţă şi mai puţin cunoscutul azi, Tutoveanu. Din Tecuci erau
filozoful Ioan Petrovici, artistul Petre Liciu şi prietenul meu, eseist şi literat al
exilului, N.Şt. Govora, cel mai apropiat colaborator al maestrului în emigraţie, i-am
dedicat un capitol în partea doua a cărţii de faţă. Tudor Arghezi la moartea lui G.
Tutoveanu, omagiindu-l, aşa cum se pricepe a s’o facă doar el, pentru uitarea sa atât
de rapidă îi acuză pe români că entuziasmul lor momentan e dublat de o memorie
mult prea scurtă.
Peste toţi, străluceşte marele poet G. Bacovia, pseudonimul lui G. Vasiliu, ceea ce ar
însemna calea lui Bacchus sau mult mai comun al Bacăului, oraş din sudul Moldovei
unde s’a născut şi a trăit o bună parte a vieţii.

Comuniştii au făcut din el un bard al suferinţei proletare opus după comentariile

stupide ale lui Ov. Crohmălniceanu, altui mare poet în
persoana lui Ion Minulescu, cel ce ar fi cântăreţui burgheziei îmbuibate. Asta mai zic
şi eu ca e marxism pus în practica întocmai, în aşa fel încât l-ar fi invidiat şi bârbosul
Marx, dacă trăia. De fapt, cu largul concurs al dnei Agata Grigorescu Bacovia,
sprijinită de favoriţii partidului Cicerone Theodorescu şi Eugen Jebeleanu, pentru a-l
premia i-au umflat volumul cu multe poezii minore, neînţelegând că valoarea lui
Bacovia, e dată, nici de o sută de poeme, dar fiecare atinge înalţimi apropiate de
creaţiile nemuritoare ale lui Eminescu. Nu cantitatea ci calitatea garantează nemurirea
Poetului, în cazul nostru, G. Bacovia.

În rândurile ce urmează marele ziarist se opreşte iar la primul război mondial, la care,
stim, a participat cu regimentul 77 Mehedinţi la Cerna. Cunoscând bine faptele chiar
din cartea lui P. Şeicaru, ne vom mărgini să amintim faptul că batalionul maestrului a
trecut pe Jiu, unde ca detaşament Dejoianu, sub comanda lui Dragalina au reuşit să
respingă trupele germane, în lupta de la Raşoviţa.

Împotriva românilor au luptat bulgari, turci, austro-ungari şi nemţi şi am fi obţinut o

victorie strălucită dar trupele ruseşti situate la 20 km de locul luptei au rămas
nemişcate. În focul bătăliilor, P. Şeicaru a învăţat ce mare pericol sunt ruşii pentru
existenţa neamului românesc încât se miră că pot exista români neîntinaţi de
maşinaţiile emigraţiei, să nu accepte acest mare adevăr pe care autorul nostru ni-l
transmite ca pe un mesaj şi de dincolo de morminţi. Prin opera sa auzim glasui unui
Laocoon, profet antic în versiune românească, avertizându-ne: “Teme-te de ruşi chiar
şi atunci când îţi aduc daruri. ”Şi s’ar cuveni să rostim aceste cuvinte, în fiecare seară
în loc de rugăciune alături de Doina lui Eminescu, pe care Aron Cotruş ne dă sfatul
s’o repetăm şi noaptea în vis.

În legătură cu primul război mondial trebuie să mai insistăm asupra

unui aspect important. Pentru Pamfil Şeicaru şi toţi cei ce au luat distincţia ordinului
Mihai Viteazul, acest război a fost unul drept, chiar sfânt, odată ce prin el şi jertfa lui
am reuşit să realizăm România mare. Nu există, pe tot parcursul cărţii maestrului o
minimă îndoială asupra împlinirii acestui ideal, “însoţit de o autentică renaştere
românească”. Aşa dar, generaţia respectivă nu a mers alături de pacifiştii anului 1918
care denunţau războiul ca pe o calamitate a omenirii şi de pildă, la Zuerich Tristan
Tzara a pus bazele, într’un bar al oraşului, mişcării Dada, de fapt un manifest de
totală disoluţie a oricărui fel de artă, caracter pe care filozoful Heidegger îl atribuie,
în general, oricărei manifestări moderniste. Mai mult, în Germania, odată cu
întemeierea grupării Bruecke în 1906, se desvoltă curentul expresionist care face
excepţie de la devierile moderniste fiindcă el exprimă cel mai specific caracter al artei
germane, prezent din epoca statuilor de pe vremea lui Carol cel mare, pe când marele
Gruenwald a ilustrat acest curent, în mod magistral, dar nu numai, în celebra sa
Răstignire de la Colmar. Se poate spune că expresionismul a însoţit de totdeauna
spiritul creator german, în secolul al XX-lea a luat aspecte uneori vehemente,
sălbatece. Dacă am compara pe fauviştii francezi cu expresioniştii germani vom fi
surprinşi să constatăm că Matisse şi în cele mai zise fauviste picturi nu depăşeste
echilibrul, şi armonia pentru care spiritul francez este comparat cu cel elin, cei dintâi
fiind grecii epocii moderne, pe când expresioniştii germani sunt mereu în căutarea
echilibrului pe care nu-l găsesc, din contră se depărtează de el întocmai ca modelul
lor absolut, Gruenwald.

Dar dacă acest expresionism constituie un capitol de artă fie şi modernă în paralel în
literatură – proză şi poezie - tot mai mult expresionismul german capătă o tentă
pacifistă sub care se preconiza distrugerea societăţii burgheze, Th. Mann proclamând
noul humanism colectiv sau numit direct comunist. Drept urmare majoritatea
scriitorilor şi poeţi germani ai epocii erau membrii partidului comunist şi la distanţă
ei poartă vina revoluţiei bolşevice din Germania, ca în Austria şi Ungaria, şi fiindcă
mişcarea n’a fost distrusă total, tot ea a declanşat războiul civil din Germania anului
1933, de care istoria nu prea vorbeşte, astfel că Hindenburg cu sinceră credinţă că
salvează Germania de invazia bolşevică a dus la putere pe Hitler şi partidul său
nazist.

Desigur că lucrurile s’au liniştit cel puţin deocamdată, dar spre deliciul comuniştilor
români scrierile comuniste germane expresioniste au devenit opere de propagandă,
mai ales că fenomenul fals interpretat, a fost întrebuinţat tendenţios insistându-se
asupra pacifismului şi revolutionarismul antiburghez al acestui curent destul de
polimorf pentru a fii dus la acelaşi numitor comun.

Spre cinstea lor, artiştii români au rezistat expresionismului, nu au mers pe urmele

lui, ca şi a niciunuia alt curent modernist, şi astfel oricât ar fi daţi la o parte, se poate
susţine că ceea a încercat să facă marele Derain şi nu a reuşit, au realizat-o marii
noştri pictori cu tradiţie în Grigorescu, Andreescu şi Luchian, marii maeştri au refuzat
să-şi schimbe locurile cu nişte cabotini atalentaţi şi astfel indiferent că vrem sau nu,
există un fenomen românesc în cultură care şi-a urmat drumul propriu şi rămâne
viitorului sarcina să le dea sau nu dreptate, reţinând faptul că în anii lui 20' Derain,
cum am mai scris marele pictor întemeietor cu Matisse al fauvismului, a fost dat afară
din cultura apuseană din cauză că a socotit cubismul lui Picasso drept o prostie şi
vroia să se întoarcă la adevărata artă clasică, pe care să o recunoaştem nu au părăsit-o
cu totul nici Matisse nici Braque, dar cine mai vorbeşte astăzi de revenirea la arta
clasică şi a acestui ultim pictor zis suprarealisto-cubist.

Se înţelege că sub forma neclasificabilă, după care oricine fără temei poate fi făcut
expresionist, în literatura română s’au făcut unele comentarii lipsite de orice temei.
Astfel, după mulţi cercetători literaţi, Aron Cotruş e socotit un expresionist pentru
faptul că a fost un luptător pentru drepturile celor mulţi dar mai ales pentru a-i explica
invenţia formală care nu are nicio legătură cu arta expresionistă, ea se mulează pe
expresia inimii sale, este destinul său poetic înscris în formele cuvântului. Se merge
până acolo că Lucian Blaga înrâurit de expresionism până la denunţul de plagiat, în
orice caz de influenţă mai mult decât permisă, e declarat puţin influenţat de
expresionism (Ovidiu Cotruş) în schimb Aron Cotruş e socotit mai mult decât tributar
acestui curent şi nu e uşor de găsit motivaţia, culturalnicii comunişti fiind încă la
putere nu admit că prin marea sa personalitate şi mare poet, Aron Cotruş este al unui
exil ce spiritual nu a avut nimica în comun cu cei ce în ţară mergeau pe drumuri
ocolite tendentioase, atribuind expresionismului german o mai mare influenţă decât a
putut-o avea.
Aron Cotruş rămâne marele poet al exilului românesc pe care în zadar caută
culturalnicii, cu educaţie marxistă de-acum intrată în sângele lor, să şi-l însuşească,
cu cât cred că au reuşit, la urma urmelor, nu au făcut decât să-l înstrăineze de ceea ce
constituie esenţa poeziei cotruşiene.

Din cele discutate mai sus se poate trage concluzia că primul război mondial a
pregătit o generatie din care face parte şi P. Şeicaru, politic, dar nu numai, atunci le-a
insuflat o credinţă, în ceea ce înseamnă românismul nostru, cel de toate zilele, dar
mai ales când e luat în considerare spiritul său creator, prin care-şi exprimă propriul
său suflet, în ce are mai valoros şi neprefăcut de mâini străine.

Pentru a termina acest capitol, în scrisoarea din 4 Aprilie 1977 există un aliniat pe
care l-am omis şi trebuie să-l reproduc deoarece cu el se încheie pentru Pamfil
Şeicaru marea aventură naţională a războiului prim mondial: “Partea doua a
campaniei am făcut-o în Moldova, sfârşind-o la Cireşoaia.”

Pretractând mersul istoriei, continuă autorul nostru, observăm că imperiul otoman s’a
topit între 1877-1878, şi final în 1913. Imperiul blestemat al habsburgilor a dispărut
în 1918. A rămas încă Rusia sovietică, aceeaşi ca tendinţă ca şi Rusia ţaristă. În cursul
lungii şi tragiceilor istorii, românii au fost ameninţaţi de Polonia, de Ungaria şi din
1711 a intrat pe scenă Rusia, condusă de Petru cel mare.

În această lumină a datelor, Ceauşescu, partidul comunist formează doar o tristă

paranteză a istoriei. Răspunzând la întrebarea mea, marele ziarist admite că
comuniştii fac, la tot pasul, propagandă ştiind că ţara nu poate deveni marxisto-
leninistă. Propaganda politică e la fel ca publicităţile comerciale, dar marfa lăudată de
conducătorii comunişti miroase urât, căci românii nu iubesc nimic din ce poartă
pecetea moscovită. Eliberarea poporului român va fi consecinţa dislocării Rusiei, noi
fiind subordonaţi geopoliticii.

Atât Lenin cât şi Hitler au întrebuinţaţ propaganda dar uitau să adaoge organizarea
serviciilor de poliţie. Totuşi oricât s’a lăudat, Hitler că va cuceri lumea n’a reuşit în
acţiunea sa.

Şi aşa vor păţi şi partidele comuniste fiindcă fiecare dintre ele are un păcat originar: a
fost impus la guvernarea ţării de forţele de ocupaţie ruseşti. Orice ar face păcatul
originar rămâne.

Pentru înţelegerea situaţiei vrea să dea unele precizări, pornind de la urmatoarea

părere a mea; “Românul are un eroism în faţa faptelor mari, fiind lipsit complet de cel
din faţa evenimentelor de fiecare zi.”

Consideră că sunt nedrept şi interpretează just că mă refeream la totala abdicare a

românului de la dreptul sau de a protesta la unele nedreptăţi comise de putere, totul
dădea impresia că e în cea mai perfectă ordine.

Maestrul pune problema insurecţiei la care mă gândisem şi o combate într’un mod

intransigent. Dacă ar izbucni o atare revoltă împotriva partidului comunist ea ar
determina conform pactului de la Varşovia să intervină alături de diviziile ruseşti
aflate la Reni şi forţele ungureşti şi bulgare. Ruşii vor reocupa România pe care au
evacuat-o în decembrie 1958. Din apus nu va reacţiona nimeni, cum s’a întâmplat şi
cu Cehoslovacia.

Şi mai departe îmi prezintă propria viziune pe care o redau în continuare. După
convingerile sale anul 1977 este anul virajului total în politica internaţională. Rusia
sovietică se găseşte într’o situaţie critică. Intern, inteligenţa e în divorţ total cu
regimul comunist pe când naţionalităţile aşteaptă momentul insurecţiei generale.
Marele ziarist, aşteaptă ziua de 4 Iunie când va începe Conferinţa de la Belgrad,
atunci partidul comunist român va trebui să se hotărască dacă va adopta tezele
occidentale sau vor rămâne fideli Rusiei sovietice (în legătură cu această conferinţă,
după încherea ei Pamfil Şeicaru va scrie un articol în Curentul seria nouă din exil,
“Requiem pentru conferinţa de la Belgrad” ceea ce nu mai cere nici un comentar).

Consideră că şi extern Statele-Unite au renunţat la politica lui Kissinger, reluare

idioată o politicii lui Roosevelt, americanii vor înarma masiv China, existând şi
alianţa dintre China şi Japonia.

Ce înseamnă in faţa marelui viraj de forţe politice, faptul că Ceauşescu îşi pregăteşte
fiul succesor? E ridicol.

La aceasta se mai adaogă şi mesajul final al scrisorii adresat românilor din ţară, unde
se va decide soarta ţării, să fie cuminţi fiindcă soarta Rusiei sovietice e decisă; vom
asista, crede el, la contrarevoluţia faţă de leninismul din 1917, rezumând cea mai
fierbinte credinţă a lui: “Cred cu tărie în această întoarcere antimarxisto-leninîstă.”
În primul rând dorim să subliem că întreaga viziune aparţine unui om aflat în slujba
ideilor democrate occidentale, orice alte păreri ar fi compromiţătoare pentru cei ce
încă s’ar încumeta să-l facă pe maestru un vândut regimului din ţară.

Mai mult, în această fază a politicii sale, Pamfil Şeicaru oricât se arată a fi adeptul
marilor puteri apusene în frunte cu americanii, nu crede că ei ar face război cu Rusia
sovietică pentru salvarea popoarelor din Estul Europei.
I-am jigni memoria să-l apropiem de felul cum judeca Maniu lucrurile în anii lui 44'
şi n’o facem fiindcă maestrul spera într’o ciocnire iminentă pe care însă tot
americanii au intervenit, să nu aibe loc.

În cele următoare nu doresc să-l contrazic pe maestru, mai ales că a prezis disclocarea
Rusiei sovietice, după cum s’a şi întâmplat chiar dacă ceva mai târziu faţă de data
1977. Dar aici e vorba de un fenomen ce s’a desfăşurat după moartea lui, mai precis a
cunoscut o desvoltare deosebită după anul 1980 până în Dec. 1989. Am mai pomenit
de el dar acum aş dori să-l pun în comparaţie cu cel din Ungaria şi Cehoslovacia. E
drept că aceste două ţări nu au avut atâtea jertfe, victime ale regimurilor comuniste
dar, în schimb, au pornit două insurecţii ce-au zguduit din temelie imperiul marxisto-
comunist. Fără îndoială, represiunile partidului comunist ştiindu-se strain de spiritul
poporului român a recurs la represalii ce au venit în preîntâmpinarea oricărui fel de
împotrivire dictaturii comuniste. În loc de aşa ceva, odată cu îmbătrânirea celor doi
dictatori, descoperindu-se vanitatea lor de a fi lăudaţi, supuşii lipsiţi de orice credinţă,
au purces la cele mai umilitoare târnosiri, am urmărit în de-aproape aceasta epocă
deci nu-i nevoie să mai viu cu exemple, do-ar se ştiu, ca bun comunist cel cu lauda
devenea un iubit fiu al poporului şi în domeniul pe care-l conducea, devenea un
stăpân absolut. Ţara se zbătea într’o cumplită anarhie, nimeni nu mai credea în
conducătorii ţării, dar îi aclama a fiindcă prin ei ajunseseră cei mulţi să-şi asigure o
situaţie bună şi sigură, neamintindu-le de zilele când nu ştiau dacă se scoală în patul
în care s’au şi culcat. Era un fel de simbioză, din ea câştigau cu toţii inclusiv
securistul de sector responsabil, deci toţi erau mulţumiţi. În această situaţie oamenii
nu mai doreau schimbarea şi când i-am spus unui coleg din ţară, la mijlocul lui
Noembrie 1989 că zilele lui Ceauşescu sunt numărate, a rămas cu gura căscată şi nu
m’a crezut. Nenorocirea poporului român în acele zile a fost faptul că la fel de
nepregătiţi i-a surprins şi pe şefii politici ai partidelor istorice, ca de pildă dl. Coposu,
semn că şi el s’a săturat să tot viseze la o schimbare ce nu mai venea.
Să ne amintim că i-am văzut la televizor, lângă tov. Iliescu erau adunaţi comuniştii
zişi dizidenţi, şi în primele zile se socoteau reprezentanţii comunismului reformat de
Gorbaciov, se şi adresau unul altuia cu “tovarăşe”, doar mai târziu şi-au dat seama că
nu se cuvine ca atunci când popoarele din jur aclamau democraţia, ei să rămână ceea
ce sunt, comunişti get-beget. Poporul de pe străzi îi aclama, de unde se poate constata
un lucru evident: Ungurii şi cehii trăgeau acum roadele revoluţiei lor, pe când noi
românii nu puteam decât să ne folosim de simbioza cultivată zeci de ani cu regimul
comunist, să credem în continuare în el. Ceea ce nu şi-ar fi închipuit Pâmfil Şeicaru,
mai ales după 1980, desvoltarea a fost atât de strânsă încât din convieţuirea dată s’a
născut un monstru, naţia în anul 2000 e pervertită nu-i mai - miroase urât marfa
ţigănească, comunistă, dacă ar fi prevăzut acest lucru Pâmfil Şeicaru, nu le-ar fi cerut
românilor să stea cuminţi, pentru că prin eliberarea sa şi după dislocarea Rusiei
sovietice să-şi dea ţara tot pe mâna comuniştilor!

Astăzi după 30 de ani trebuie să recunoaştem că insurecţia a dat popoarelor ceh şi

ungur distanţarea definitivă de comunism, pe când poporul român e mai apropiat de
el şi reprezentanţii lui, cum noi, părinţii celor de astăzi, nu am fost niciodată!

Maestrul pune în discuţie o serie de probleme interesante de care ne vom ocupa, rând
pe rând din cele următoare.

În 1941 Ion Anonescu i-a încredinţat o misiune politică, de o lună timp în care a luat
contact cu mareşalul Petain, cu ministrul de externe al Spaniei, cumnatul lui Franco şi
la Lisabona cu Salazar. S’a întors după 45 de zile, trimiţându-şi articolul său la
Curentul.

În August 1944, la început, l-a văzut pe mareşal la Olăneăşti iar pe 9 Aug. a ieşit din
ţară cu destinţia Madrid. Secretul misiunii diplomatice pe care i-a incredinţat-o Ion
Antonescu, a fost comunicat de Ică Antonescu prin Niculescu-Buzeşti regelui.
Rezultatul a fost blocarea lui în Germania din 11 August 1944 până la 14 Februarie
1945, maestrul încheind: “Misiunea a fost zădărnicită. Voi lămuri ticăloşia bandei
capitularde arătând obiectul misiunii.”

Pamfil Şeicaru va mai reveni asupra respectivei misiuni diplomatice insistând asupra
scopului ei, acuma dorim să atragem atenţia, în cele, prezente asupra unui alt aspect.
Plecarea în 9 August 1944 din ţară se făcea in condiţii nesigure privind soarta
războiului, chiar marele ziarist şi-a luat toate măsurile în acest sens demisionând din
funcţia de director al Curentului şi lăsând un înlocuitor administrativ pe timpul
absenţei sale. Dar cu ocazia aceasta putem lămuri o problemă în ce-l priveşte pe
Pâmfil Şeicaru. A fost calomniat pe toate căile că i-ar fi plăcut mirosul banilor, de
unde şantajele la care recurgea, fiind figura cea mai odioasă de ziarist venal dintre toţi
pe care i-am avut. I s’a imputat ridicarea palatului Curentul, nimănui trecându-i prin
cap că resursele cinstite pe care i le aducea ziarele editate, în primul rând Curentul,
plus şi un garantat împrumut bancar i-a putut permite finanţarea unicei înterprinderi
fără să apeleze la mijloace necinstite. Ori, la 9 August, Pamfil Şeicaru pleca în
necunoscut, cu perspectiva de a nu se mai întoarce curând înăţară, deci ar fi trebuit
să-şi asigure viaţa viitoare printre străini, mai ales dacă ar fi fost în posesia averii ce î
se bănuia că o are, strânsă, în urma diferitelor santaje pe care le-ar fi făcut. Ca şi alţi
colegi de breaslă, care şi-au asigurat un trai bun în Apus, Pamfil Şeicaru ni se
desvăluie ca un om sărac, abea şi-a dus viaţa de pe o zi la alta datorită faptului că a
mai găsit câte un sprijin de la oamenii pe care-i cunoscuse în timpul misiunilor
diplomatice pe care le-a avut înainte de 44'. Tot ce s’a scris despre venalitatea acestui
om, intenţionat mă repet, în fond slujind un ideal nu de toate zilele, se demască drept
minciuni, dacă nu chiar oridinare injurii, invenţii ale celor ce după o activitate
condamnabilă, se vedeau pe drept criticaţi de marele nostru ziarist. Deodată tot ce s’a
scris împotriva lui, în primul rând de presă şi literaţii comunişti e simplă maculatură,
hârtie ce nu poate fi întrebuinţată nici la necesităţi igienice. Aduc dovada peremptorie
în cele de faţă. Dacă Pamfil Şeicaru ar fi fost omul venal, lipsit de scrupule cum l-au
prezentat duşmanii lui burghezi, întrupaţi de L. Rebreanu în necinstitul Belcineanu,
urmaţi de politrucii comunişti aliniaţi partidului, cine l-ar fi împiedecat să-şi deschidă
un cont la o bancă elveţiană, nu ar fi ştiut nimeni acest lucru şi ar fi trăit comod în
Apus, unde demnitatea omului e dată de banii pe care îi are în buzunar? în loc de asta
a înfruntat o cruntă sărăcie, împărtăşind destinul neamului său robit comuniştilor. Că
Pamfil Şeicaru ca orice om a fost şi el supus greşelii e de necontestat, dar păstrând
cultul închinat cunoaşterii adevărului, pe care nu poţi să-l exprimi decât nefiind
înfeudat nimănuia deci bucurându-te de deplină libertate creatoare.

Viaţa de martir al scrisului, dusă de Pamfii Şeicaru, arată adevărul unui destin care a
fost mânjit cu toate gunoaie e posibile şi imposibile. Se vorbeşte la modul general de
şantajele lui Pamfil Şeicaru, dar ar fi cazul să se nominalizeze, unul din care să fi luat
el în schimb o sumă considerabilă de bani, căci santaj nu poate fi socotită demascarea
dublei morale de care considerau unii că se pot bucura, spre deosebire de muritorii de
rând.

Am siguranţa, că Pamfil Şeicaru, a fost şi este cea mai neîndreptăţită personalitate a

culturii româneşti, care tocmai, cum nu e numai cazul său, fiindcă a fost prea mare
pentru strâmta şi oarba cultură comunistă a trebuit să fie scos din rândurile celor ce
erau prea mărunţi pentru a-l putea înţelege. Cu toate că vom reveni asupra respectivei
defăimări a lui Pamfil Şeicaru, de pe acum am adus argumentul principal că marele
ziarist nu a fost aşa cum l-au înfăţişat contemporanii săi români.

Este locul sa mai amintesc că în locuinţa sa din Madrid, de pe Av. Reina Vittoria, în
care după mutarea maestrului în Germania, locuia N.Şt. Govora, am descoperit o
comoară, dar una ce nu se măsoară în bani pământeşti ci în aurul spiritual din inima
omului. Adică avea o colecţie minunată de mari maeştrii ai picturii româneşti, pe care
sigur i-a achiziţionat în timpul şederii la Madrid. Şi ca să-i liniştesc pe cei ce ar vedea
o dovadă că maestrul ar fi dorit să se îmbogăţească în exil, le-aşi aminti că lucrările
pictorilor români nu au nicio valoare în Apus, sunt pedepsiţi pentru îndrăzneala de a
nu fi adoptat aiurelile de ultimă oră ale modernismului, printre “capodoperele” lui
înscriindu-se liniştit şi unele aberaţii semnate de P. Picasso. Maestrul ştia desigur
acest lucru dar ca de atâtea ori în viaţă căuta să-şi satisfacă o iubire cerească
sentiment avut, spre cinstea lui, pentru marea pictură românească.

În legătură cu Cezar Petrescu, cu el a plecat maestrul de la Iaşi la Bucuresţi la 9

decembrie 1918. Şi marele ziarist adaogă: “Este cel mai mare scriitor între 1919 şi
1944, nu exagerez: Balzacul Românilor”.

Faţă de Nae Ionescu are păreri chiar inverse, şi-ar dori să-i facă într’o zi portretul
acestui mare şarlatan. Războiul din 1916 l-a prins în Germania, având o bursă dată de
Rădulescu-Motru. Era ofiţer de rezervă şi deşi a primit ordin de a se întoarecere în
ţară, el nu a făcut-o. Rămas în Germania în loc să fie internat într’un câmp de
concentrare a lucrat ca angajat al editurii Reclam din Leipzig. Imediat după
terminarea războiului a revenit în România înfiinţând Centrala Cărţii cu Banca Blanc.
Preşedintele instituţiei era Vasile Pârvan iar administratori, delegaţi D. Gusti şi
Simionescu Râmniceanu. Publicând în Monitorul oficial bilanţui cu iscăliturile
celorlalţi falsificate, Nae Ionescu e concediat din postul de director. Nestiind aventura
lui Nae Ionescu de la Centrala Cărţii, Pamfil Şeicaru îl întroduce la Cuvântul de unde
“lingăul şi intrigantul” filozof îl determină să părăsească ziarul Cuvântul şi să bună
bazele la 10 Ianuarie 1927 Curentului,

Întreaga chestiune nu a fost uitată până la sfârşitul vieţii sale, în cadrul

corespondenţei noastre va reveni mult mai detailat asupra faptelor de neiertat, reacţie
probabil provocată şi de faptul că eu nu am reuşit să mă despart total de figura
fascinantă a filozofului Nae Ionescu. Dar fără nicio reticenţă îi dădeam dreptate
maestrului. În relaţie cu el filozoful a călcat cele mai elementare reguli deontologice,
asta nu înseamnă însă nicidecum desfiinţarea profesorului şi filozofului Nae Ionescu
pe care maestrul o urmărea cu toată stăruinţa. De aceeaşi părere se arată şi autorul
“Genezei unei gazete”, Ion Vinea care descrie conflictul de la Cuvântul, îl condamnă
pe filozof dar în romanul Lunatecii insistă asupra gândirii sale pe care o preţuieste şi
numai intervenţia cenzurii comuniste care l-a obligat pe Vinea să-l scoată pe filozof
din contextul romanului, să-l facă pur şi simplu dispărut, fără nicio cauză, i-a luat
romancierului prilejul de a-i descrie apogeul pe care-l merită şi i se refuză şi astăzi
dreapta recunoaştere.

In rândurile de faţă, Pamfil Şeicaru arată cum în 1938 Curentul a devenit o instituţie
prosperă, pe lângă Curentul au mai apărut ziarele Evenimentul şi Rapid cât şi o
revistă săptămânală care avea un tiraj de 120.000 exemplare, “Curentul familiei” pe
când Cuvântul a dispărut în 1942 din lipsă de cititori. (Nae Ionescu a murit în 1940,
la vârsta de 50 de ani, in condiţii destul de misterioase, ceea ce îi fac pe unii să susţie
ipoteza otrăvirii).

Deci maestrul încheie şi acest capitol, asigurându-mă că la începutul anului 1978 va

începe să redacteze “Memoriile unui gazetar”, prin ea voi avea putinţa să-i cunosc
activitatea din aprilie 1918 până la 1978, plus anii ce îi va mai trăi. Această lucrare nu
va apărea însă, din cauză că probabil autorul nu se arăta mulţumit cu ce scrisese deja
despre acest subiect, menţionând că îi lipseşte o bibliografie care să-i dea o
informaţie precisă.

În scrisoarea mea din 3 Aprilie 1977, îi mulţumeam pentru fotografia ce mi-a trimis-o
însoţită de o caldă dedicaţie: “Amicului meu Ovidiu Vuia cu aleasă preţuite pentru
nobila sa sensibilitate Pamfil Şeicaru. 4 Aprilie 1977.” Şi răspunsul pupilului
sugrumat de emoţie, în drum spre sublim, îi dezvăluie învoita stângăcie: “Vă
mulţumesc pentru frumoasa fotografie, pe care imediat am înrămat-o şi am pus-o
între lucrurile mele cele mai dragi,” Giessen. 7 Aprilie, 1977.

Am mai vorbit de această fotografie pe care am publicat-o la începutul cărţii mele, ca

o efigie pe un Arc de triumf, în ea îl vedem pe maestru şezând, cu un chip iluminat de
un zâmbet al sufletului, se simte dar nu se vede, ochii săi privesc plini de un
optimism entuziasmant către o lume care îi dă la 80 de ani prilejul să înceapă o
carieră nouă, în ziaristica germană. Sprâncenele stufoase, podoaba figurii sale şiau
păstrat tinereţea şi energia nietzschenîană de altădată. Marele vizionar al politicii
internaţionale şi interne româneşti ar corespunde prin firea lui, unui Balzac, ce a ajuns
la vârsta de 80 de ani cu aceeaşi dragoste neştirbită de viaţă, cu alesul rod
fundamental împlinit ca şi creaţie a spiritului.

Dacă însă l-am plasa în mijlocul exilului românesc, ne-am gândi la ilustrul
Gaudissard, erou de Balzac, cu puterea de transfigurare a realităţii într’o lume în care
oamenii vorbesc fiecare pe limba lui încât nu reuşesc să se înţeleagă aşa ca cei doi
soţi din Cântăreata cheală de E. Ionescu. Sigur această parte dureroasă a activităţii lui
ne provoacă de-a dreptul plânsul, mai ales că raporturile lui au rămas cu duşmanii,
aceleaşi: neschimbate. Desigur, nu un Gaudissart din Touraine, stăpânit de un
sentiment de grandomanie lipsită de subiect, ci unul de la poalele Carpaţilor străbătut
de timidităţile unui Don-Quijote, încrezător numai în visele sale ce niciodată nu se
vor realiza. Un blestem ca cel al Atrizilor din tragedia antică planează asupra sa şi
astăzi şi ne demonstrează cum calomnia surpă fiinţa omului cu atât mai repede cu cât
ea e mai mincinoasă şi plină de noroi, îndepărtează adevărul de la autenticul destin
uman, oricât ar fi el de curat.

În scrisoarea respectivă mă arătam de acord cu tot ce a scris maestrul privitor la rolul

ruşilor în primul război mondial şi-apoi în toată existenţa contemporană a României.
Îi percepeam rolul de vizionar politic una din însuşirile marelui său geniu ziaristic şi
de istoric. Dacă în toamna lui I977, România îşi va scutura jugul comunist îl
întrebam, odată ce regimul comunist va fi dislocat curn va fi guvernată România?

Îi mai mulţumeam pentru informaţiile date privind legăturile sale cu Cezar Petrescu
urmate şi cu alte amintiri avute cu cele două personalităţi, e vorba şi de Nae Ionescu.

Îi ceream să-mi scrie cine este Grigorescu la moartea căruia se susţinea în ţară că în
calitatea sa de director al ziarelor “Timpul” şi “Ecoul” a făcut mari servicii partidului
comunist, punându-se la dispoziţia lui încă de pe vremea lui Ion Antonescu. Deci cine
era acest Mircea Grigorescu?
În legătură cu Spania îi ceream lămuriri în legătură cu activitatea regelui Carlos care
ridicat de Franco, venit la putere, s’a transformat în duşmanul feroce ale acestui
regim, aliindu-se cu toţi marii comunişti. De unde se vede că Statele Unite nu-şi uită
nici în acest caz alianţa cu partidele comuniste, republican numit în Spania, duşmanul
numărul unu rămân partidele naţionaliste ceea ce mă făcea să-i scriu că în acest caz
concernul democraţiilor vestice sugrumând revoluţia naţionalistă a lui Franco devine
anticamera comunismului.

Închei, cu urările mele de sfintele Paşte adresate maestrului cu inimă de adevărat

exilat: “În încheiere, vă urez Sărbători fericite şi un tradiţional “Cristos a înviat” fie
ca la anul să prăznuim Învierea Domnului într’o Românie liberă şi democrată:
Românie a Românilor!”

Ceea ce, din păcate, nici până astăzi nu s’a împlinit, România anului 2001 nu e nici
liberă şi nici democrată ci este tot a comuniştilor hulpavi, care nu au înţeles în
nostalgia lor ca vremea regimurilor marxisto-leninîste a trecut de mult, oricât ei o mai
poartă, cu voinţă la putere, în sângele lor.

Scrisoarea (12) din 11 Aprilie 1977, de la Pamfil Şeicaru

Dragul meu prieten. Îţi răspund la scrisoarea din 9 Aprilie, care m’a interesat prin
întrebările pe care le formulezi. Încep prin a-ţi comunica o informaţie pentru mine
decisivă, o aştept de un an de zile. În ziarul “Le Monde” cu data de 6 Aprilie citesc:
“Le Japan et la Chine ont conclu un acord comercial à long terme a annoncé
vendredi, 1 avril, l’agence Chine nouvelle qui precise que Pekin livrera du petrole et
achetera des equipements industriels au Japan.”

În 1972 China a exportat în Japonia 10 milioane 500 de mii tone de petrol. Azi,
productia Chinei este de 400 milioane de tone de petrol, putând să exporte în Japonia
300 milioane tone anual, acoperind două treimi din consumul Japoniei. Va urma un
tratat de pace şi amiciţie. Pentru Japonia este avantajos importul de petrol din China
aşa de aproape în raport cu importul de petrol din ţările arabe, iar plata se face în
echipamente industriale economisind valuta. Poţi să-ţi imaginezi ce efect a produs la
Moscova, când Kremlinul se aşteaptă ca Japonia să facă investiţii în Siberia pentru a-
şi asigura aprovizionarea cu petrol, care ar fi subordonat-o, Rusiei sovietice. Dta îmi
scrii: să zicem că în toamna lui 1977, România îşi va scutura jugul comunist,
întrebarea mea este: odată comunismul izgonit cum va fi guvernată România? Vă rog
să daţi toată atenţia întrebării mele fiindcă unii îşi închipuie că întoarcerea la regimul
democratic dintre cele două războaie va fi idealul! Îţi răspund: emigraţia a dat dovadă
în curs de 33 de ani de nulitatea ei politică ignorând mutaţia social-economică ce s’a
produs de la 1945 şi până azi în România. În atâţia ani de când sunt plecaţ împlinesc
la 10 August 33 de ani şi în tot acest timp n’am întâlnit nici un emigrant care să se
ambiţioneze să fie, primul în oraşul lui, toţi se visau miniştri, deci se credeau vrednici
să fie şefi de guvern. De aici, bisericuţele din emigraţie şi apriga ostilitate dintre ele.
Citează-mi lucrările de serioasă analiză a transformărilor prin accelerata
industrializare şi ce ecou a avut în satele din raza de 15- 30 km din preajma
industriilor, apărute în emigraţie. Dta rosteşti un adevăr pe care îl aud pentru prima
oară: “Cred că nu este suficient numai să urăşti comunismul dar să ştii ce pui în locul
lui.” Aceasta cere studiu, cunoaşterea exactă a situaţiei din ţară şi a soluţiilor valabile
ce s’ar putea da. Este uşor să foloseşti slogane fără nici un ecou în societatea
românească ce s’a format în acest timp. Fă socoteala că un copil care s’a născut în
1944 are azi 33 de ani, cel care avea 10 ani are 43 şi cel care avea 20 de ani are 53, ca
să-ţi dai seama de noutatea ce s’a produs în structura României şi noua concepţie de
viaţă a celor ce s’au format în curs de 33 de ani. Comunişti de adânci convingeri se
reduc la marii beneficiari ai regimului care îşi dau seama că orice modificare s’ar
aduce în structura politică a României, îi elimină. Ceilalţi? Simplii funcţionari ai
regimului existent, care şi-au făcut din tăcere cuirasa care îi fereşte de necazuri.
Emigraţia este în total divorţ cu realităţile din ţară. În toate formele se agită problema
bisericii care ar fi persecutată de un regim ateu. Au început să-şi dee seama că
bisericile au credincioşi, mai numeroşi decât oricând, atunci au declarat că de fapt nu
este liberă ci numai tolerată. Dar cum poţi susţine că cel care se duce la biserică şi se
roagă lui Dumnezeu cu fervoare poate fi clătinat în credinţa lui de propaganda
regimului? Emigraţia este convinsă că misiunea ei este să elibereze biserica prin
înlocuirea prelaţilor existenţi care au păstorit în epoca comunistă şi aducând prelaţi
din emigraţie. Întreb când în cursul istoriei noastre biserica a jucat un rol politic? Este
o eroare de apreciere asupra posibilităţilor celor din emigraţie de a ajuta eliberarea
bisericii când se va prăbuşi regimul. Îti citez un caz. Un tânăr agronom Nacu a făcut o
teză de doctorat la Paris asupra kholhozurilor. Era de aşteptat să continue studiile
asupra agriculturii din România după ce ţăranii au fost colectivizaţi cu sila şi în ce
măsură ţăranii şi-au uitat pământul ce le-a fost răpit. Ce se va petrece când regimul se
va prăbuşi? După ani şi ani aflu că agronomul (legionar) este secretarul general al
bisericii ortodoxe din afara hotarelor ţării. N’am putut să-mi explic abandonarea unei
frumoase formaţii de inginer agronom pentru un loc de teolog. Caută şi dta explicaţia.
Îmi dai o informaţie: “Am avut ocaziă să vorbesc cu un vechi naţional-ţărănist care
trăieşte de 30 de ani în Apus şi care mi-a mărturisit că nu vede ce am putea noi oferi
ţării în locul comunismului.” Emigraţia nu poate oferi decât ambiţii, pretenţii şi
impostura care o caracterizează. Dar acest om politic presupune că noi cei din afara
hotarelor, vom juca un rol în momentul prăbuşirii regimului instalat de Vâşinschi, în
Februarie 1945. Este o gravă eroare. Orice regim care durează de atâta vreme (vezi
cazul partidului socialist din Suedia care în alegeri libere a căzut după 40 de ani de
guvernare) se uzează şi cu atât mai mult un regim care are păcatul originar: a fost
impus de trupele de ocupaţie sovietice. Un prim hop de trecut îl are regimul în Iunie
dacă conferinţa de la Belgrad se va ţine. Eu mă îndoiesc că Brejnev va accepta să se
discute problema liberei circulări a ideilor şi a oamenilor. Şi de ce ar accepta când în
lumea liberă publicaţiile comuniste apar nestânjenite?

Carter este încăpăţânat şi nu vrea să accepte ţinuta de compromis oferită de Brejnev.

Eu nu citesc ziare din ţară, mi s’a spus că o violentă campanie se duce împotriva
Statelor Unite pe tema liberei circulaţii a ideilor etc. Şi Statele Unite au dat 20
milioane de dolari ajutor, iar, Rusia sovietică ... medicamente. Indicaţie pentru mine a
atitudinii ce va avea România la Belgrad: va susţine atitudinea Rusiei sovietice. Dar
aceasta nu are nicio importanţă. Întrebarea este: toţi corifeii comunişti - în afară de
membrii familiei Ceauşescu - aprobă această politică? S’ar putea să se producă o
lovitură din partea unor corifei ai partidului care n’au fost mulţumiţi etc. Fireşte,
îndoielnic. Însă dacă în Rusia sovietică vor izbucni acţiuni revoluţionare anti-
sovietice, atunci regimul comunist din România va fi în dramatică situaţie. O criză de
regim va putea fi dominată de cadrele tehnice din industrie şi agricultură, admirabil
pregătite. Mai este un factor: armata. Îmi este total necunoscută starea de spirit a
cadrelor armatei. Inginerii de toate categoriile nu sunt aderenţi ai comunismului şi
centralismului democrat = îl suportă de nevoie. Îsi dau prea bine seama de defectele
ce le are acest sistem pentru buna funcţionare şi rentabilitate a producţiei. Haos nu
s’ar putea produce fiindcă atât cadrele tehnice cât şi muncitorii sunt legaţi de
fabricele la care lucrează. Poate la sate sa’r putea produce unele reacţii împotriva
colectivelor ce le-au fost impuse. Însă e bine să stim că satele nu mai sunt ce-au fost.
În locul caselor de vălătuci şi chirpici au apărut case facute din cărămizi. Ţăranii au
“tilivizor” şi neputând să-şi cumpere pământ îşi cumpără mobilă şi unii strâng bani
să-şi cumpere automobil. Sloganurile nu ar putea avea ecou, s’ar izbi de
spiritul critic nativ al ţăranilor. Emigraţia îşi imaginează că întorcându-se va fi primită
cu flori pentru atitudinea ei anticomunistă. Eu, am studiat emigraţia franceză din
timpul marei revoluţii franceze. Am luat cu mine când am plecat de la Madrid în
Noembrie 1975, între alte cărţi, una “Vie d’une femme pendant l’emigration”. Până la
bătălia de la Valmy, trupele franceze antirevoluţionare au izbutit să ocupe unele oraşe.
Citez: “Les émigrés entrent en France le 29 aout 1792, harassés par les mauvais
chemins, trempés par une pluie abondante et continuelle. L’accueil des populations ne
repondit pas a leurs esperances. Longwy, qui avait capitulé (23 aout) Verdun, dont la
reddition (2 septembres) semblaît presager le succes, avaient accuelli les freres de
Louis XVI avec un froideur significative (pag. 96).

Revenus dans le pays ou s’etaient accomplis tant de changements, les emigrés

semblaient etrê des Francais d’une autre âge. Les destructions jacobines et les
reconstructions de la nouvelle, leur montraient une France ou ils ne retrouvaient plus
celle qu’ils avaient quittée (pag. 298-)”.

Ceva similar se petrece cu emigraţia noastră. Îţi las să meditezi aceste două citate şi te
vei convinge de eroarea celor care îşi închipuie că vor intra triumfători în ţară. Bieţi,
oameni intoxicaţi de propriile lor iluzii. Eu mă ţin la curent pe cât îmi este posibil cu
ceea ce se pulică în domeniul istoriei. Uimitor ce serioasă pregătire au tinerii care
publică monografii de severă documentare. Să nu ne lăsăm obsedaţit de faţada roşie,
dincolo este ţara reală care a suferit, a îndurat eroic condiţiile amare ale acestor ani.
Când citesc în publicaţiile emigraţiei “luptăm pentru eliberarea ţării” mă întreb,
naivitate sau şarlatanie, care nu poate afla ecou în ţară. Se uită că a trecut peste biaţa
ţară o ocupaţie rusească de 16 ani şi revoluţia comunistă. Cum s’ar putea, să găsim
ţara asupra căreia s’a abătut consecinţele capitulării en rase campagne din 23 August
1944 operată de cretinul regal, arestând pe mareşalul Ion Antonescu? Ori sinistrul
dobitoc îşi trimisese în secret pe ajutantul lui să participe la conferinţele
complotiştilor comunişti prezidate de Bodnăraş. Voi căuta să-mi procur ceea ce a
scris şi publicat aghiotantul regelui Mihai.

În ce priveşte pe Mircea Grigorescu. A debutat la Adevărul şi Dimineaţa cu o serie de

reportaje asupra regimului nazist publicate în 1934 sau 35. Foarte bine scrise. Ştiu că
a trecut la Timpul lui Gafencu şi în 1943 a fost numit de Mihai Antonescu directorul
general al presei. Ca orice gazetar fără convingeri, practica şi asigurarea progresistă.
Însă în 1972 când a fost la Madrid şi a venit să mă vadă l-am găsit îmbătrânit
prematur, consum de alcool.

În ce priveşte Spania, am cunoscut-o în 1941, când am fost, urmând, să-l văd pe

Salazar la Lisabona. Am revenit în Februarie 1945 şi am stat până în 1975 Noembrie
când am venit la Muenchen. Deci în 30 de ani mi-am putut da seama de opera lui
Franco: a modernizat Spania între 1939 când s’a terminat războiul civil - cea mai
mare nenorocire ce s’ar putea abate asupra unei ţari - şi până în 1974 când a murit. El
a fost monarhist şi a făcut ce era util spre a pregăti Spaniei un rege. Din nefericire
Spania este republicană şi greu de guvernat. Nu ştiu ce vor da alegerile dar cred că
este o eroare supralicitarea stângii. Nu exclud o reacţie a armatei, în cazul când
socialiştii şi comuniştii ar prelua conducerea. Cine poate şti ce va ieşi din urne?

Te îmbrăţişez
Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În scrisoarea de faţa maestrul îmi aduce la cunoştinţă o informaţie pe care o aştepta

de un an de zile, publicată în sfârşit, în “Le Monde” privind acordul comercial dintre
China şi Japonia, prima îi va satisface partenerei sale aproape întreaga nevoie de
petrol, plătit în echipamente industriale, deci Japonia va economisi şi valuta pe care
altfel ar fi trebuit s’o plătească depărtatei Arabii saudite.

La Moscova, surpriza va fi mare, odată ce cu petrolul livrat Japoniei Kremlinul

plănuia să facă unele investiţii în Siberia.

Problema principală dezbătută de Pamfil Şeicaru se referea la întrebarea pusă de

mine: odată comunismul izgonit cum va fi guvernată România? - Desigur vom
aborda câteva aspecte mai importante din vastitatea subiectului înteresându-ne în
primul rând situaţia ţării noastre.

De la început subliniem că Pamfil Şeicaru nu numai că a prevăzut dislocarea Rusiei

sovietice, dar a mai specificat că va veni din interior, fără intervenţia unei alte puteri
externe, în mod concret, istoric, la un moment dat, Gorbaciov conducătorul partidului
comunist rus s’a trezit cu finanţele în pragul falimentului şi pentru a-şi salva imperiul,
cu ajutorul unor formule, a vândut Berlinul şi Germania de est prietenului mai bogat,
Germania şi odată cu acestea a dat libertate şi sateliţilor moscoviţi, printre care se
număra şi România.

Este interesant că imediat, pe ziua de 22 Dec. intră în scenă doar comuniştii avându-l
în frunte pe vechiul favorit al lui Ceauşescu, Ion Iliescu, trecut pe linie moartă de
când dictatorul şi-a numit fiul drept urmaş. Dar pe noi ne interesează unde era
opoziţia democrată, care ulterior a declarat cu seninătate că fiecare se afla pe la casa
sa, revoluţia ce se pregătea era una comunistă, cuvântul dizident ne apare de prisos,
deci nu-i priva deloc. Şi în tot acest timp poporul român pe străzi, lipsit de orice
demnitate aclama pe cei ieşiţi la balcon. Aici s’a jucat pentru mult timp soarta
României, căzută pe mai departe sub cnutul mai voalat dar cu nimic mai crud, al
comuniştilor, care au continuat să trăiască şi după executarea marelui lor şef.

Prin urmare, salvarea ţării nu putea veni din interiorul României, cum însăşi
întârzierea unor partide istorice timorate, o dovedesc cu prisosinţă.
Cu toate acestea Pamfil Şeicaru mai avea dreptate în ce priveşte incapacitatea
emigraţiei politice să mai conducă destinele patriei cu
principiile avute între cele două războaie. Lucrurile au fost confirmate întocmai după
pierderea alegerilor având ca şi candidaţi pe emigranţii politici I. Raţiu şi R.
Câmpeanu. Oameni mediocrii, lipsiţi de orice strălucire în cariera lor, mai mult,
primul s’a retras din preşedinţia organizaţiei pe care o conducea, numită emfatic a
românilor liberi, debarcare executată chiar de oamenii săi de inimă, plictisiţi de
braşoavele lui referitoare la marea lui avere, din care da puţin şi cu greu pentru
gruparea pe care avea pretenţie că o conduce. Fiind în acele zile în corespondenţă cu
dl. Coposu, i-am scris urgent despre modul său de comportare în exil, deloc
recomandabil pentru un viitor preşedinte al României dar nu mi s’a dat niciun
răspuns, motiv să închei definitiv respectiva corespondenţă. De altfel, ulterioara sa
orientare spre un homuncul, ruşinea peltică a pseudoziaristicei româneşti, mai mult
pretinsă decât reală, I. Cristoiu, spune totul despre capacităţile intelectuale ale acestui
urmaş, cum se lăuda a unui mare om politic transilvănean, I. Raţiu.

În legătură cu dl. Radu Câmpeanu lucrurile stau şi mai lămurite. Fără să-şi justifica,
prin nimica, aerele de înţelept pe care şi le dădea, se banuia de el că e favoritul unor
domni, altfel destul de obscuri ai emigraţiei, care probabil îl suştineau în cârjile
celebrităţtii pe care doar ei i-o recunoşteau; totuşi mărturisesc deschis nu-l ştiam atât,
de lipsit de bun simţ încât să se considere, în drept, să urce cea mai înaltă treaptă în
ierarhia ţării, făcând excepţie de pretenţiile candidatului Iliescu cel ce se consideră
legat, cu un cordon ombilical de soarta ţării, de care nu se lasă până nu o
falimentează, în mod ireversibil.

Am asistat la o şedinţă festivă la Paris, închinată Basarabiei, în care la discuţii veni

vorba de Consiliul de Coroană în cursul căruia, N. Iorga şi incă vreo câţiva
preconizau să nu cedăm ruşilor Basarabia, dobândită de la nemţi prin pactul
Ribentropp-Molotov. Desigur majoritatea vroise altfel. Şi-atunci îmi veni ideea deloc
neprietenoasă să-l întreb pe dl. Câmpeanu cum ar fi votat dacă ar fi făcut parte din
acel Consiliu de Coroană, dominat de celebrul Apostol al neamului, Nicolae Iorga. Şi
poate nu voi fi crezut, dar dl. Câmpeanu a tăcut chitic, deşi i-am mai repetat odată
întrebarea. Nici astăzi nu înţeleg ce gânduri negre bântuiau în conştiinţa acestui om,
şi curând am ajuns să mă consider mândru că cei de la Paris ştiau de frica mea, căci îi
atacam ades pentru rătăcirile lor, într’o revistă românească din Statele Unite şi îmi
părea bine să constat că ea ajunge şi la Paris, unde reusea să bage în sperieţi pe dl.
Câmpeanu. În orice caz, o fire de om cu un caracter prea tare, nu poseda respectivul
viitor candidat de preşedinte, R. Câmpeanu. Personal, nu-i dădeam absolut nicio
şansă şi am avut dreptate.

Dacă, în privinţa emigraţiei politice maestrul avea dreptate, în ce priveşte intervenţia

celor din ţară simţeam că argumentaţia sa schiopatează, după ce în epistola anterioară
îndemna ca românii să rămână cuminţi până Rusia sovietică va disloca, de-acum
începe să socotească pe degete ce forţe pot să se opuie comuniştilor şi enumeră
armata, inginerii, forţele industriale şi agricole, şi la urmă ţărănimea pe care o
consideră instabilă aşa cum era în 1980 dar se va schimba în cei zece ani următori
când situaţia ei se înrăutăţeşte progresiv.

Mă miră faptul că marele ziarist nu a luat în socoteală pătura inteligenţei, pe care fa

ruşi o considera potrivnică regimului sovietic alături de naţionalităţile ce aşteptau
semnalul insurecţiei.

Doresc să amintesc faptul că nu am fost niciodată membrul unui partid socotit fiind şi
cel comunist, am preferat să observ de pe margini evenimentele, să le cântăresc în
lumina adevărului ştiut de mine, deci să joc rolul, ce-l atrăgea şi pe tatăl meu, de
chibiţ al contemporaneităţii mele. Nu am înjurat pe nimeni, nu mi-am bătut joc de
eventualele sale defecte fizice, dar am fost aspru, cu individul, indiferent, de poziţia
lui socială sau de clan, când am considerat că cel ce-şi satisfăcea interesele personale,
în acele timpuri atât de vitrege pentru neamul său, se făcea vinovat în primul rând
faţă de poporul lui român. Din această cauză, după experienţa mea lungă în exil,
consider pentru situaţia dată, vinovată intelectualitatea românească, pentru acea în
primul rând, generală închinare necondiţionată stăpânirii comuniste, acel “capul
plecat sabia nu-l taie” ne-a dus la încheierea unor compromisuri neimaginabile,
săvârşite zi de zi.

Dar dacă cei din ţară au scuza terorii ce n’a încetat niciodată să se exerciteze asupra
lor, ce scuze vor avea intelectualii, stabiliţi într’una din ţările libere apusene, care în
loc să se unească şi să lupte ca un singur braţ uriaş pus în slujba aceluiaşi crez, s’au
dispersat în zeci şi sute de bisericuţe, fiecare din ele considerându-se un autentic
omphalos delphic, demonstrându-şi originea tracică în modul cum l-a definit istoricul
elen, Herodot.

Din multele manifestări mă voi referi la câteva din cele mai importante.

Cum am mai spus-o, exilul era înţesat de trimişii Bucureştiului, samsari care puneau
sufletul neamului la vânzare.

Ne oprim în cele dintâi la problema religiei pe care o aminteşte şi P. Şeicaru, aceasta

în loc să apropie oamenii prin iubire, îi îndepărta cu biciul urii.

Oricât ne-ar durea, ierarhia ortodoxă din ţară a făcut jocul puterii şi dacă nu a fost
înlocuită, după cum interesele ţării o cereau, se datorează faptului că, bine stim
comuniştii ramânând la putere, nu s’a simţit nevoia unei atare purificări spirituale. Un
om de duh, afirmă despre români că în 1989 comuniştii îşi dădeau în cap că au fost
comunişti, ca după mai bine de zece ani de zisă democraţie să se lovească mândrii în
piept, pentru această apartenenţă. Aici am ajuns!

Marele poet al exilului, Aron Cotruş, dându-şi seama că lumea e împărţită de la Volga
la Mississipi, între dolar şi rublă, consideră că salvarea omenirii nu poate veni decât
de la Roma, din această cauză a trecut la catolicism, dedicând un excepţional Cântec
lui Ramon Lull, rod a meditaţiilor trăite în mănăstirea Montserratului. Ultima sa
dorinţă a fost aceea de a fi pus în mormânt îmbrăcat în sutană de călugăr iezuit, ceea
ce s’a şi realizat.

În tot acest timp, biserica ortodoxa supusă unui regim ateu în ţară, îi urmează
dispoziţiile, ca în exil să concureze bisericile exilaţilor, care refuzau să se închine
preoţilor supuşi regimului din Bucureşti, aceasta cuprinsă de febra unui fals
prozelitism, de fapt, slujeau pe dictatorul comunist, încercat de diavol de a supune cu
forţa pe cei ce-l respingeau, din toată inima. Aşa dar, sub stindardul ortodoxismului se
ducea un adevărat război contra celora care-au ales drumul libertăţii, sprijiniţi şi de
autorităţile apusene care pe această cale, credeau ei, garantează libertatea cultului
fiecărui cetăţean român ajuns în străinătate, neglijânduse faptul minor, în aparenţă, că
se încuraja întinderea comunismului sub chipul blajin al bisericii ortodoxe. Am putea
spune că preoţii din ţară, trimişi în misiune politică peste graniţă, constituiau a cincea
coloană a comunismului, tulburând viaţa celor ce nu mai vroiau să audă nici de
numele satrapilor ce stăpâneau samavolnic, România.

Am vorbit de acţiunea pornită de regimul comunist împotriva episcopiei de la Vatra,

slujită aproape un deceniu de Bartolomeu Anania, demonstrând cât de uşor trece un
om din tabăra răsculaţilor anticomunişti din Cluj, în cea a foştilor adversari, tentaţia
de a trăi în Statele Unite a învins orice altă mare ispită trădându-şi principiile.

Tot atât de furibund au evoluat lucrurile şi la Paris unde era în joc biserica ortodoxă
din rue Jean de Bauvais, ctitorită de generaţia din 48, în timpul unui exil ce părea să
nu se mai sfârăşească.

După 23 August 1944, regimul ateu din Bucureşti nu s’a mai îngrijit de acest lăcaş
sfânt, astfel că au ajuns să o scape de totală paragină un grup de credincioşi exilaţi,
care i-au redat vechea funcţie de a sluji ca lăcaş de cult ortodox.
Totul a mers bine, până Ceuşescu venit la conducerea ţării comuniste s’a hotărât să
întrebuinţeze religia ca obiect de propagandă a propriului său partid, nu se ştie de ce
dictatorul ţinea morţis să realizeze unirea tuturor românilor din exil sub sceptrul său,
rolul acestora fiind acela de a-l aclama în marşurile sale de imperator, parcurse într’o
Europă ce se afla tăvălită la picioarele sale. Pentru împlinirea acestui vis, în fond,
deşart, dictatorul a cheltuit sume enorme, fără să-i pese că poporul pe care-l conducea
începuse să cam moară de foame. În acest sens trebuie că nu s’a simţit chiar bine,
atunci când în timpul unei călătorii în Canada anului 1988, fiindcă localnicii nu au
fost mulţumiţi de propunerile sale, au lăsat coloanele de manifestanţi români să se
apropie nespus de mult de maşina deschisă a celor doi tirani, şi să le strige sloganuri
ca: Ceauşescu-Scorniceşti, Criminal eşti. A fost o mare senzaţie printre toţi oamenii
de buna credinţă, eveniment fără nici o influenţa asupra dictatorilor care dacă ar fi
avut o picătură de inteligenţă ar fi înţeles că partida e pierdută, ca să-şi salveze măcar
viaţa ar fi trebuit să-şi dea demisia. La urma urmelor pe soţii Ceauşescu i-a dus pe
drumul morţii, încrederea în ei, nemărginită, arătată de poporul român, prin
manifestările sale de dragoste prefăcută, de acest caracter singuri dictatorii nu-şi
dădeau seama cât era e de înşelător.

Astfel, nu va mai mira pe nimeni că Ceauşescu, descoperind că biserica din Paris era
proprietatea statului român, fără nicio altă formalitate, trimite o delegaţie de preoţi să
ia în primire biserica. E bine să nu uităm că cel ce conducea grupul de preoţi reserişti
nu era altul decât viitorul mitropolit al Banatului, Nicolae. Desigur, rezistenţa
exilaţilor români a fost totală şi numai moliciunea firii părintelui Nicolae a evitat un
schimb de pumni, care cine ştie cum s’ar fi terminat. Urmează un proces între
părintele Boldeanu, parohul bisericii din rue Jean de Bauvais şi guvernul comunist
român, sentinţa judecătorilor dând câştig de cauză părţii româneşti din exil şi aici
vom aminti că preotul Boldeanu cunoscut în trecut pentru activitatea sa de comandant
legionar, a avut meritul de a convinge de dreptatea sa înaltele autorităţi franceze
inclusiv francmasoneria, care au reacţionat împotriva pretenţiilor statului comunist
din România, cu străvezii intenţii politice şi deloc religioase.

Astăzi, după 11 ani de eliberare “democrată”, s’au reluat vechile discuţii în legătură
cu biserica românească din Paris, cu sorţi de izbândă pentru biserica ortodoxă din
Bucureşti să-şi însuşească ceea ce nu a fost niciodată a ei. Şi de data aceasta, partidul
comunist e la datorie, sprijinind acţiunea nedreaptă a prelaţilor săi.
Iată cum biserica ortodoxă, sub comunişti, a avut un efect de dezbinare asupra
românilor, bisericile închinate Bucureştiului erau puse fără nicio rezervă în coasta
celor aprţinând exilaţilor, cum s’a întâmplat la Offenbach, concurându-ne biserica din
Frankfurt. Preoţii îşi negau apartenenţa dar cum aveau bani destui, mai organizau câte
un banchet unde după ce s’a băut un pahar de vin mai mult, câte un stimabil se ridica
în picioare, închinând, în onoarea „tovarăşului Nicolae Ceauşescu“. Iată cum
contribuia biserica noastră ortodoxă la unitatea poporului român, în vederea
combaterii regimului comunist din ţară, de fapt era cu totul supusa să execute
ordinele pe care le primea.

Nu făceau excepţie nici alte instituţii ale exilului, în primul rând, m’as referi la
Europa liberă în care credeau mulţi români din ţara, ori pentru aşa ceva trebuie să
posezi o naivitate prostească sau rea intenţie, şi cuvintele mele sunt valabile şi dlui
Paler, aflat în fruntea acestor admiratori de duzină.

Dl. Al. Gregorian, primul director al Europei libere, m’a asigurat că americanii
dădeau multă libertate colaboratorilor săi - postul era finanţat de ei - astfel că
deosebita coloratură năştea din spiritul balcanic al angajaţilor români, care pe această
cale se achitau de gestul de iobag de a săruta mâna stăpânului lor.

De fapt, postul aparţinea clanului Ierunca- Lovinescu, insuficienţi ca pregătire pentru

misiunea pe care şi-au luat-o, pusă în slujba de a-şi lustrui numele dacă prin valoare
nu era posibil. Vom mai reveni asupra acestui subiect, dar cine ar putea-o salva pe
lătrătoarea dnă Lovinescu de pactizare cu regimul din ţară, atunci când oricât de
multe se ridicau, sigur pe nemerit, tăicuţului ei, ea tot mai avea câte ceva de obiectat
celor din ţară, parcă ar fi fost vorba de argaţii domniei sale, de pe moşia numită de C.
Stere, Fisherland.

Ierunca şi-a compensat lipsa totală de har scriitoricesc promovând poeţi care
întrebuinţau celebrul vers al lui “mă piş”, dar când barometrul bunului său simţ se
apropia de nulul absolut, atunci el, o omidă, se lega de monumentalitatea de stejar al
neamului, reprezentată de Tudor Arghezi; şi fiindcă nu reuşea nici când considera că
România e studioul în care Noel Bernard caută să intre în dialog cu excelenţa sa
Ceauşescu, abordează un domeniu ce i se potriveşte ca mănuşa pe mâna-i de aranjor,
când se ocupă de soarta celor fugiţi în Apus, după ce au scris cu regularitate la
Scânteia, şi astfel şi-a câştigat un renume fals printre scriitorii din ţară, care vedeau
în el protectorul magnanim de la Paris. Unde e aici vorba de interesele României, mai
rămâne fanilor lui să ni o demonstreze.

Tot clanul Ierunca-Lovinescu i-a permis lui Ion Caraion să declanşeze cea mai
murdară şi prin nimic sprijinită campanie împotriva lui Eugen Barbu, denunţându-l
de plagiat, adică romanul Groapa nu-i a lui ci al tatălui sau nelegitim Crevedia, el
fiind un copil din flori, o puşlama iar mama-sa, una de-aia. Totul bazat pe nişte
argumente de vânzătoare de morcovi în piaţă, partea comică, puţin ştiută o constituie
faptul că în timpul şederii lui Barbu la Paris, imaculata dnă Lovinescu i-a tradus în
franceză romanul Groapa şi s’a supărat pe autor atunci când acesta i-a adus la
cunoştiinţă că se întoarce în ţară. În ce-l priveşte pe Ion Caraion, radio Europa liberă
i-a dat prilejul să se răzbune pe E. Barbu deoarece acesta a publicat documentul prin
care Ion Caraion, după atâţia ani de închisoare, a devenit colaboratorul turnător al
Securităţii. De altfel, noi am fost siguri de această postură a zisului poet, când în
Cuvântul românesc sub un titlu furat de la Anton Pann, Spitalul Amorului, mărturisea
că la un moment dat ieşit din temniţă, a câştigat. Primind de la comunişti (se înţelege
securişti) zilnic suma de 3000 de lei şi - asta pe când un cercetător principal al
Academiei avea 2000 lei, salar lunar.

Este încă de specificat că dnul Ierunca e manipulat de afară, în exil se manifesta ca

om de stânga până intelectualii francezi şi-au schimbat poziţia şi din acele zile a
devenit peste noapte un democrat pur sânge, că aşa-i românul îşi schimbă
convingerile de pe o zi la alta.

Pentru merite deosebite dl. Ierunca a fost declarat cetăţean de onoare a oraşului
Vâlcea, faptă meritorie sancţionată de celălalt regim numai că unii intelectuali, poeţi
ai urbei, erau scandalizaţi că vizitând Vâlcea, dl. Ierunca a refuzat să-şi viziteze satul
natal, în cimitirul căruia îşi dormeau somnul de veci, părinţii dânsului. Dar se vede că
nu-l interesa decât marea distincţie, câştigată cu greu odată ce consilierii primăriei nu
au fost de acord cu respectiva numire, dar a urmat o acţiune de constrângere din
partea primarului Zamfirescu, un agramat ce trebuia să ducă la împlinire misiunea
dată, discuţia a ajuns şi la postul Vâlcea al. dlui Frâncu şi m’a revoltat atitudinea
moderatoarei tendenţioasă dorind să impună consilierilor hotărârea de la centru,
demonstrându-ni-se că fie unii fie alţii, nu au nicio legătură cu principiile democrate
prin care s’ar fi recomandat respectarea hotărârilor consilierilor Vâlcii, care au cedat
până la urmă. Am căutat să intervin în discuţie pentru a arăta, în sprijinul consilierilor
nedreptăţiţi, modul obiectiv de prezentare în exil a personajului pus în discuţie, deloc
măgulitor pentru el, dar tot după obicei comunist nu mi s’a dat posibilitatea să intru în
emisiune, procedeul e aplicat constant de cei ce conduc posturile noastre naţionale de
televiziune, făcându-ne să înţelegem că şi-au umplut buzunarele cu bani, fără să-şi fi
curăţat scofârlia de tarele trecutului.

Dl. Ierunca se plângea odată că îi întrebuinţez numele de familie de Untaru (pe atunci
încă nu şi-a ales un altul) pe când şi el ca alţi mari scriitori, îl dădea iar exemplu pe
Tudor Arghezî, a avut dreptul să-şi aleagă un pseudonim. Eu nu-i tăgăduiam acest
drept, chiar dacă nu-l socotesc decât un scriitor submediocru; dar aş vrea să-i atrag
atenţia că numele sau e cu tâlc deoarece Untaru e unul pe cinste, în timp ce Ierunca e
o pasăre proastă şi leneşă apropiată de genul ciorii, ori dacă el crede că-l
caracterizează aevea, noi nu avem nimic împotriva să-l poarte.

Regret că mi-am pierdut timpul atât de mult cu postul de radio Europa liberă, dar era
nevoie să i se arate adevărata faţa, şi nu am epuizat subiectul, dar promit să revin
asupra perioadei comunist-dizidente al acestui post inaugurată de numirea ca director
al istoricului Vlad Georgescu.

Câteva cuvinte iar despre Biblioteca de la Freiburg, înfiinţată de venerabilul Virgil

Mihăilescu, pe această cale continuându-şi meseria de bibliotecar avută în ţară şi în
exil. Sprijinit de autorităţile germane şi de cotizaţiile membrilor români, în decursul
anilor a arătat o atitudine binevoitoare regimului din Bucureşti, temele abordate la
acest institut fiind neutre, nu se atingea nici din întâmplare de unele fapte
contemporane ce ar fi trebuit să preocupe un atare institut de cultură.

Fiindcă tendinţa institutului de la Freiburg devenise tot mai evidentă, m’am retras din
cercul sprijinitorilor săi. Îmi amintesc, odată vizitând biblioteca de la Freiburg am
cunoscut o doamnă Sturza, fostă pensionară a închisorilor comuniste, suferinţele ei
m’au mişcat în mod deosebit şi se înţelege înfieram aşa procedee, mult mai sălbatece
decât cele aplicate în zisul întunecat Ev-Mediu. Dl. Mihăilescu trecând pe lângă noi a
încercat să ne calmeze deşi nu eram decât noi trei de faţă, totuşi pe dl. director îl
deranja sincerul nostru entuziasm anticomunist. La toate acestea s’a adăogat
concedierea dneî Szurza din motivul că prezenţa ei devenise periculoasă pentru
paşnicul domn Mihăilescu.

În astfel de condiţii dl. Mihăilescu s’a inconjurat tot mai mult cu oameni, dacă nu
chiar credincioşi Bucureştiului, sigur cu cei ce nu vroiau să intre în conflict cu el.
Fără să-şi dea seama, comuniştii români nu au avut nicio greutate să-şi introducă
oamenii în conducerea bibliotecii de la Freiburg, mai ales că directorul îi prefera
putând să arate că instituţia sa nu are o orientare politică, inclusiv anticomunistă.

Conflictul s’a declanşat odată cu retragerea, dlui Mihăilescu, când comuniştii au

refuzat să-l aleagă pe urmaşul destinat de fostul director şi mai mult, o făceau
conştienţi că vor trebui să renunţe la ajutorul substanţial al nemţilor, astfel că se
demascau fără reticenţă, urmau să fie finanţaţi de cei din ţară, la început de comunişti,
mai maşcat, dupa 1989 pe faţă de noul regim procommunist din România. Nu are rost
să pomenesc nume, le-aş face o cinste deosebită, dar biblioteca din Freiburg devine
tot mai mult o pepinieră a culturii romaneşti din ţară, nu mai are rolul de a promova
valorile, în primul rând ale exilului, cum încerca dl. Mihăilescu să ne convingă.

Pentru a demonstra modul de lucru al acestei biblioteci a Bucureştuluî, aş da ca

exemplu cartea unui oarecare Al. Ruja care caută să-l incă dreze pe Aron Cotruş,
culturii proletcultiste din ţară, deci să ni-l fure ca la uşa cortului, când de fapt e vorba
de cel mai mare poet al exilului românesc, nici autorul, nici cei de la Biblioteca de la
Freiburg nu pot să se apropie de acest uriaş al adevăratului destin românesc fiindcă
nu-i lasă apartenenţa polică, total străină, de credinţele marelui bard.

Nu e greu de văzut, că în loc ca dl Mihăilescu să lupte pentru a realiza unitatea de

care avea nevoie exilul românesc, el s’a trudit prin toată activitatea lui să dechidă
calea comuniştilor spre instituţia lui, de unde falimentul de ultimă oră. Dl. Mihăilescu
a refuzat sprijinul prinţului Nicolae, fratele lui Carol II mult mai credicios poporului
român decât fostul rege. Directorul bibliotecii a respins atunci o ofertă care ar fi putut
să asigure unitatea de luptă a românilor, i-a fost frică atât de adversarul comunist cât
şi de atitudinea nemţilor, care nu i-ar fi permis o independenţă prea mare faţă de
prietenul rus din răsărit. Veniturile prinţului Nicolae ar fi putut garanta independenţa
de care dl. Mihăilescu nu avea nevoie, iar Prinţul ar fi putut fi puntea de unire între
români, fiindcă ajutorul său era desinteresat, nu avea nicio pretenţie la tronul
României, pe care nu l-a ocupat niciodată.

Dar parcă nu ar fi fost destul ce ne ofereau principalele instituţii ale exilului, în

acelaşi ritm alert se desfăşurau şi abdicările unor personalităţi dintre ele voi aminti,
pentru mine cea mai discutabilă şi totodată dureroasă în acelaşi timp. E vorba de
defecţiunea lui Mircea Eliade pe care s’o înţelegem va trebui să ne referim, mai întâi,
la unele evenimente ale exilului.

Existau în exil unii oameni cu o viziune proprie şi dintre aceştia cel

mai original, frizând chiar demenţa, era Horia Stamatu. Pe baza unui premiu de
poezie primit în adolescenţa sa acuma era autor de poezii pur şi simplu trăznite, pe
care el le numea suprarealiste. Mi-a trimis şi mie volumul Cairos de care i-am
mulţumit, se înţelege dar totodată mi-am arătat nemulţumirea faţă de un articol al său
publicat In Cuvântul românesc, în care se referea total neortodox la romanul lui Liviu
Rebreanu ceea ce fiindcă mă durea, i-am adus-o la cunoştiinţă, în modul cel mai
civilizat posibil, cunoscându-mi pacientul, fiindcă sigur Horia Stamatu, la acea
vreme, era un caz psihiatric. Dar surpriză, îmi trimite îndărăt scrisoarea fără niciun
comentar, un gest bizar, să-i spun, odată ce dacă aş fi fost de nivelul lui i-aş fi
înapoiat cartea, ceea ce nu am făcut-o. Deci Horia Stamatu era un fel de oracol al lui
Pytia, ale cărui sentinţe nu se mai discutau, erau aprioric deasupra tuturor altora. Iată,
cum se putea intra în dialog cu un român căruia, zic eu, îi erau tulburate minţile, dar
poate că nu era decât o simplă grandomanie proprie unor intelectuali români, şi aici l-
aş încadra pe Macedonski paranoic ce se purga de ideile sale patologice prin poeziile
lui, fenomen descris de Salvador Dali mai târziu, ceea ce nu ar fi trebuit să-i scape
biografului Adrian Marino.

Pentru dl. Horia Stamatu cel mai mare scriitor al româniior, din ultima vreme, era E.
Ionescu chiar dacă a scris în franceză.

Dar cu adevărat şi-a dat drumul acest domn în revista, numită pompos, academică
română din exil, editată de un oarecare I. Sporea, economist de meserie, fără niciun
contact cu literatura. Acestui om îi dădeau nemţii bani să mai facă şi niţică literatură
românească, şi fiindcă nepriceputul rămâne nepriceput, unele nume consacrate din
exil au ajuns să publice în revista lui Sporea tot ce le trecea prin cap, să numai
vorbesc de antipoezia din care voi da câteva mostre sub titlul:

“O tristă dare de seamă”.

Revista Scriitorilor români, Muenchen, 1986, nr. 23 publică “în extenso” un

mănunchi de colaboratori care parcă s’au înţeles să-şi bată joc, pur şi simplu, de
sfânta artă a poeziei.

Primul este D. Ichim, cu ale sale poeme Tanka. Pentru ca cititorul ocazional de
poezie, să-şi dea seama cam ce absurdităţi, superioare trufandalelor suprarealiste ale
psihiatrului André Breton, debitează domnul în cauză, am să citez un singur fragment
edificator:
Măslinul e porc,
Şi o să-i spun totdeauna.
A râs de porumb

Că-şi începuse nunta

Cu pruncii subsuoară.

Şi aşa mai departe, tilinca, tilinca, pe 11 pagini albe ca spuma mării din care a ieşit
Venus dar nu de Botticeli ci Anadiomene a lui Rimbaud, cu un şancru pe anus.

Şi să nu uităm că rândurile sunt scrise de un preot, pentru domnia sa măslinul sub

pacea căruia s’a rugat Măutuitorul nu-i altceva decât ..., un porc. Puşchea pe limbă,
părinte, să nu te audă Diavolul!!!

Parcă să ne demonstreze că prin dl. D. Ichim nu-i spus ultimul cuvânt, apare mai
dezvoltat, dl. Ioan A. Mirea, de astădată pe mărimea harului său de a bate câmpii, i se
pun la dispoziţie, prin mărinimia dlui I. Sporea, zeci de pagini.

Iată mostră de antipoezie, mai de paişpe carate ca cea a lui Tristian

Tzara (complimentul crede că-l măguleşte pe cel vizat):
 X+Y
X + Y = doi
Zvârl cu pietre într’un cotoi.

Ceac-pac, iată întreg cometarul meu.

Dar mai departe cade în trivialitate, spurcă şi raiul cu “balele Beatricei” (descrisă în
altă parte):
Într’o vineri din mai
am cerut să intr’n rai
la intrare
am cerut să mă spele pe picioare

Nici deşuchiatul Ubu-roi nu-şi permite să fie aşa periculos de obraznic. Dar
următoarele:

o cucernică zugrăvită’n pielea goală

se făcea că trupul îşi spală
pe mătasea despicată (şi nu era despicată)
arăta că are o pată (şi nu avea pată).

Nu mai am ce zice. Dl. Ioan Mirea mi-a luat piuitul. Mare maestru de ceremonii!!! Să
se observe însă că, citire de la Apollinaire, nu cunoaşte semnele de punctuaţie, suferă
de-o regretabilă amnezie a lor.
Remarc în Gândurile dlui I.A. Mirea o autodefiniţie pe care nu am de ce să o contest:
“Exilul?! ... Exilat? ce sunt eu? sunt un exilat, sunt alungat, sunt proscris, sunt
trădător, renegat, dezertor, sunt un vântură lumea, sunt haimana?” Gura păcătosului
adevăr grăieşte.

Cred că Ion Caraion s’ar bucura văzându-şi elevii sârguincioşi în acţiune, şi încă ce
fel de acţiune. Bineînteles, aşa se va simţi şi propagatorul în exil at antipoeziei lui
“Mă piş”, eminenţa cenuşie Virgil Ierunca-Untaru.

Dintre poeţii consacrati, N. Novac şi Sergiu Grossu prin versurile lor corecte, nu pot
reface nimic din obrazul grav avariat al revistei. Deschis îi întrebăm, cum se simt
domniile lor, într’o atare societate
carmino-tankistă?

Nu putem elogia în schimb, din păcate, pe ceilalţi doi poeţi cunoscuţi ai exilului.
Primul, Vintilă Horia în Agonia dedicată lui Hans Diplich, este de un prozaism de-a
dreptul vătămător urechilor şi reusşte, deosebita performantă prin neologismele şi
cuvintele dure, uzitate, ca: un viitor cu răspunderi, obscure intenţii, piepturi unanime
şi iar durerea răspunderii. (Se vede că totuşi pe undeva ceva îl frământă pe dl. Vintilă
Horia: răspunderea pierdută fată de confraţii săi mai tineri, că altfel toată perspectiva
dânsului este numai a prietenilor cât ar fi de impostori, dar prieteni să fie).

Am dori să ne arate unde se ascunde sâmburele de poezie în proza banală publicată,

că noi nu o găsim, deşi. o căutăm ca pe un ac în carul cu fân, atâta e molozul de
abundent.

Ştefan Baciu cu “havaismele” lui, a căzut de-acum într’o penibilă manieră, astfel că
probabil îl mai acceptă cel ce-l citeşte întâia oară
deci îi sunt străine monotonele sale repetări de parcă ar fi o placă stricată din cale
afară de învechită.

Consecvent credinţelor sale socialiste pe linia lui Ştefan Voitec şi Ion Pas, stâlpii
culturii comuniste (detalii vezi în Praful de pe tobă) de câte ori are ocazia mai vâră
printre noi pe câte unul de-ai lui. Acum pe lângă Nicu Carandino este vorba de
Laureţiu Fulga întors în România ca ofiţer voluntar al diviziei “Tudor Vladimirescu”
cu trupele sovietice şi de comentatorul marxist, de ultimă oră, al lui Faust de Goethe,
Şt. Augustin Doinaş.

Dar asta nu e totul. Ca pentru a justifica orientarea antieminesciană a domnilor mai

sus citati, dl. Mihai Niculescu este autorul unui articol întitulat Actualitatea lui
Eminescu; în acesta sub cuvinte împrumutate de la G. Călinescu, deci sunătoare dar
goale în conţinut, până la urmă desfiinţează poemul Luceafărul, capodopera absolută
a literaturii române. Pentru domnia sa poemul “nu-i oare expresia tipică a orgoliului
masculin, intolerant şi posesiv?” (Unde eşti, voinice Grama, să-ţi auzi urmaşul !!!)

În ce priveşte “aventura Hyperionistă” poate sugera, în planul “norocului” versiunea

între sublim şi grotesc - mai degrabă grotescă - a fiecăruia.”

Bravo, dlor redactori, că aţi publicat o astfel de bătaie de joc la adresa celui mai mare
poet al nostru şi încă sub firma zişilor Scriitori români şi a unei Societăţi academice
române !???

Îmi amintesc prin anii lui 60, am ajuns ca din întâmplare, dus de un
prieten, la cenaclul literar din Bucureşti, G. Bacovia. Prezenţi acolo o sumă de rataţi
din toate genurile, se întreceau pe rând fiecare să citească din creaţia proprie, de fapt
o colecţie de absurdităti şi nimicuri prozaice. În faţa unei astfel de manifestaţii nu
ştiai dacă să râzi ca de-o farsă reuşită sau să plângi pe mormântul culturii româneşti.

Astăzi mănunchiul de poeţi mai sus trecuţi în revistă, au izbutit ca din libertatea unde
trăiesc şi crează după cum îi taie capul, să se aşeze cu mult sârg la nivelul de
odinioară al confraţilor de la cenaclul George Bacovia din Bucureşti.

Confruntat cu un atare merit, sincer, nu ştiu din nou dacă va trebui să râd homeric sau
să plâng cu atâta mai amarnic.
Oricum de-acum am să mă socot un exilat al exilului. Şi consider că nu sunt singurul.

11. Martie. 1987

Cel care domina selecta distribuţie a revistei era acelaşi Horia Stamatu, ca exeget al
operei lui M. Eliade. Nu voi intra în amănunte dar comentatorul Stamatu întrebuinţa
un vrednic limbaj de dicteu suprarealist fără un înţeles clar, înafara numelor pe care le
cita destul de rar. La noi există un obicei, că atare discursuri sunt aplaudate la scenă
deschisă, fiecare din ascultător sau cititor simţindu-se nevrednic de a-l înţelege pe
unicul învăţat, prinde din zbor, unele noţiuni ce nu aveau legături între ele, dar
prezenţa lor stau mărturie unicului monolog ţinut de o minte cu adevărat genială.

Drept urmare, fiindcă aveam un mare respect faţă de savantul Mircea Eliade, mă
întrebam cum admite el să se scrie atâtea elucubraţii chiar trăznăi sub firma numelui
său şi mî-1 închipuiam tare nemulţumit de atare aiureli ce nu aveau nicio legătură cu
ştiinţa religiilor. De fapt, Horia Stamatu căuta să exemplifice părerea altui extaziat de
opera lui Eliade pe care îl defineşte ca o galaxie pe cerul omenirii, uitând dl. N.
Caranicu autorul acestei mirabile metafore, că Eminescu, marele, se mulţumea cu un
singur astru, Luceafărul.

Mai târziu, confruntat cu elogiile adresate de M. Eliade editorului său Ion Cuşa am
început să mă îndoiesc de distanţarea maestrului de cei ce-l ridicau în slava slăvilor,
când din contră el îi admira, nu rar, adoptă acelaşi limbaj gongoric.

L-am onorat pe M. Eliade atunci când a editat un număr din revista Ethos dedicând-o
marelui său profesor Nae Ionescu, silindu-i pe duşmanii săi de moarte Ierunca şi
Lovineasca să scrie fiecare câte un articol bun şi adevărat despre hulitul profesor.

Dar nu mi-era greu să-mi dau seama că în jurul savantului se crease o atmosferă ce
avea darul să-l convingă de faptul că ar fi posesorul unei duble morale, una ce
permite geniului să se considere deasupra muritorului de rând, înzestrat cu drepturi ce
i se cuvin numai lui, peste bine şi rău.

În acest mod, savantul şi în aceeaşi măsură scriitorul Mircea Eliade va trebui să

împartă şi celorlalţi din secretele activităţii sale, încât ceea ce se înfierează ca un act
de trădare pentru ceilalţi, în cazul dat devine o necesitate, oamenii nu pot fi privaţi de
marile cunoştiinţe ale unicului maestru, se înţeleg cei din ţară.

Sa nu ne amăgim, M. Eliade se va publica în ţară ca şi scriitor de nuvele şi romane

fiindcă arta lui deşi, în parte tradusă în alte limbi, nu s’a bucurat de succesul aşteptat,
astfel că scriitorul îşi mângâia vanitatea rănită prin publicarea în România unde de la
început va avea succesul garantat de cei ce-l editau.

Mai exista şi un alt aspect de care va trebui să ţinem cont. Mircea Eliade fusese
considerat şeful generaţiei sale, dar prin începuturile lui destul de anevoioase, dacă ne
gândim la Isabel sau Apele diavolui ori la Huliganii nu-i justificau distincţia
respectivă, nici chiar după ce s’a întors din India, când îl urmăreau cuvintele lui
Eugen Ionescu, destul de usturătoare: “Noi îl ştiam pe Eliade studiind religiile indiene
pe când el s’a întors cu un roman de dragoste.” Pe tonul glumeţ al dramaturgului se
rostea un mare adevăr pe care nu ştim dacă M. Eliade l-a uitat vreodată.

Însfârşît, oricât am întoarce-o pe faţă şi pe dos, M. Eliade s’a lăsat editat în ţară, ceea
ce pentru un adevărat exilat a constituit o lovitură tare dureroasă, oare omul căruia i
se admitea o dublă morală îşi dădea seama cât rău a făcut celor ce credeau în
eficacitatea luptei lor anticomuniste? A trecut, pur şi simplu, dincolo la duşman!
Întotdeuna mi-am spus că nu am cedat comunismului, unde de multe ori mă aflam
sub presiunea ordinelor partidului, dacă am rezistat în acele condiţii inumane,
socoteam mai mult decât absurd să trec de partea asupritorilor ţării, acum când mă
aflu într’o societate cu adevărat liberă.

Şi totuşi M. Eliade a făcut-o, neforţat de nimeni, aflat în culmea carierii sale

americane, ori dacă astfel de personalităţi ajung să întărească poziţiile duşmanilor
noştri, cum să ne mai gândim la vreo insurecţie când lucrurile sunt pecetluite ca
pentru veşnicie?

Iată-l deci figurând în vitrinele librăriilor comuniste, unde îşi afişă poza de guru
modern, aprinzându-şi cu nonşalanţă pipa.

Oare omul şi scriitorul Mircea Eliade se simţea ca în editurile din Apus, uitând că pe
aceste locuri nu publică decât unii, cenzura fiind mai actuală ca oricând? Cum pot să
nu mai ieie în seamă unii scriitori libertăţile de care se bucură şi să se lase târâăţi,
chiar şi în mod simbolic, în beznele cele mai dese, nevăzute pentru trup, puternic
percepute de ochiul sufletului, ca să vorbim de dualitatea portretelor semnate de
pictorul Ţuculescu.

Urmează, ca sobolii ieşiti din închisoare, laudele ziarelor amintind românului de pe

stradă că e silit să mai înghită un moment, al lui M. Eliade, după ce au trecut, peste
cele ale lui Lucian Blaga şi Iosif Drăgan.

Vor urma şi studii scrise la comandă, de unde, după cel mai statornic obicei al
românului, nu-şi au locul decât laudele cele mai exagerate si nici un fir din praful
criticii discrete.

Adrian Marino se plângea deja că nu a fost primit la Paris, aşa după cum o merită
după munca depusă la cartea tratând despre hermeneutica lui Mircea Eliade, care nici
nu ţine de specialitatea sa. De pe acum regretă că a intrat în afacerea respectivă. E
nemulţumit şi de primirea istoricului religiilor, probabil că trebuia să-i coboare şi luna
de pe cer. Oare la ce i-a slujit această aventură stupidă istoricului şi scritorului Eliade
înafară de a-şi murdări numele şi a-şi compromite prestigiul?
Consider că un mare rol au jucat totuşi cei din exil, când l-au convins că e atât de
genial încât se bucură de morala celor aleşi. Toate laudele lui H. Stamatu au copt iar
abcesul se cerea golit tocmai în România. Pentru o clipă chiar Eliade să-şi fi pierdut
echilibrul şi adevărată măsură? Greu de crezut.

Scriitorul cunoştea situaţia din ţară, de la întâmplarea profesorului Fârâmiţă, interogat

de mme Vogel, Ana Pauker în persoană, a trecut ceva vreme, lucrurile sau mai
schimbat, adversarii erau mai stilaţi dar ori când gata să te ucidă cu o injecţie de
aconitină, cum aflăm, din povestirea Cele trei Graţii. Din această cauză nici nu
acceptă să vină în ţară, ceea ce ar vorbi pentru el, dacă puterea nu ar fi fost mulţumită
cu ce a dobândit. Dar ce ar fi vrut sa vadă în ţară, unde ar fi putut să aibe chiar şi
unele surprize?

Mai mult, oficial teoriile lui Eliade sunt acceptate formal, dar când
apare gruparea meditaţiei transcendentale, practicanţii ei au intrat în închisoare.

Ci atâta nu e destul, pentru a-şi regla raporturile cu comuniştii Mircea Eliade ajunge
să stea de vorbă cu trimisul lui Ceauşescu în persoana lui A. Păunescu, ceea ce pentru
mine personal nu poate fi iertat, M. Eliade a căzut pe ultima treaptă a
colaboraţionismului, de unde mai departe se întinde întunerecul infernului.

În Limite, Mircea Eliade se plânge că dialogul avut loc între el şi A. Păunescu a fost
modificat şi în bună parte maltratat. Politicos, să nu zic puţin bine pervers, Ieruncă nu
publică nici originalul prezentat probabil de A. Păunescu şi nici cel publicat de
comunişti, cu toate că reprezentantul ceauşist i-a promis că nu va fi deloc schimbat.
Reclamaţiile lui M. Eliade să recunoaştem sunt pur platonice şi dau naştere la noi
discuţii, deloc măgulitoare pentru savantul grăbit să intre în graţiile dictatorului
român, parcă cele americane nu i-ar fi ajuns.

Evoluţia de după 1989 al acestui personaj dubios A. Păunescu, este grăitoare pentru
lipsa de demnitate a românilor, de astăzi. După ce a fost de câteva ori păruit de
revoluţionari, devine conducătorul partidului muncii, de unde îşi dă demisia şi intră în
serviciile Antenei, post de televiziune comunist pe linia PDSR-ului, unde ne apare în
chip de erou care a scăpat oamenii din ghiarele fostului sau şef, căruia de fapt îi pupa
din supuşenie şi praful lăsat de nobilele sale încăltari. Şarja reuşeşte şi încetul cu
încetul, poetul naţional al românilor prinde contururi tot mai mari, fizice mai mult,
fiindcă poezia lui e un discurs patriotard, căreia eu îi contest orice valoare.

Se poate spune astăzi că România în noile sale straie comuniste are doi eroi ai
trecutului: politic, Ion Iliescu fost prim secretar de partid devenit peste noapte
salvatorul ţării, iar alături de el lingăul absolut al dictatorului, făcând pe poetul
naţional al noii Românii comuniste, ridicat la rangul de senator al tuturor minciunilor
pe care le-a prefabricat cu bună ştiinţă.
Cu cât vor trece anii, întâlnirea lui Mircea Elîade va apăsa greu pe umerii prestigiului
său de om şi totodată va arunca umbre grele pe opera sa ştiinţifică, cea scriitoricească
având unele limite peste care nimeni nu va putea trece.

Tot ce s’a scris despre el, mai mult decât laudativ în epoca lui Ceauşescu se va risipi
aşa ca frunzele uscate în toamnă, neavand nicio valoare. Pentru stabilirea valorii lui
Mircea Eliade se vor pronunţa în numele savantului specialiştii în materie, la fel şi
privitor la analiza operei literare, exegetul va renunţa la elogii goale lipsite de orice
conţinut, altfel spus, munca va fi reluată de la începutul începutului.

Pentru, orice exilat anticomunist, rămâne stabilit că pentru a câştiga unele favoruri
din partea comuniştilor români, Mircea Eilide a lăsat să se surpe in conştiinţa sa,
lumea lui Nae Ionescu şi nu în cele din urmă şi a lui Corneliu Zelea Codreanu, pe
care-l admira ca să fie solidar cu dascălul său, ca nelegionar. Dovada o aduce chiar
şeful legiunii în timpul procesului intentat lui, din cauză că l-a jignit pe Apostolul
neamului, Nicolae Iorga. Printre altele, în apărarea sa Codreanu citeazăţ un fragment
dintr’un articol scris de un nelegionar, şi acesta era Mircea Eliade. Mai mult, ajuns să
fie internat într’un lagăr alături de legionari, cuprins de un şoc nervos, Eliade începu
să strige ca din gură de şarpe, că s’a făcut cu el o greşală, fiindcă el nu e legionar.
Camarazii din jurul lui, sesizaţi de manifestarea laşă a tânărului, au depus în cor
mărturie că respectivul nu are nimic în comun cu legiunea, astfel că până la urmă
Eliade a fost pus în libertate. Asta şi ca aviz duşmanilor săi care după ce l-au
exploatat în viaţă, acuma încearecă să-l denigreze vorbind de legionarismul său,
pentru ei o adevărată crimă. În acei ani, mişcarea legionară reprezenta un partid
admis de legile ţării, încât M. Eliade putea ca nelegionar să scrie elogios despre şeful
unui partid, fie şi legionar.

În exilul american, Mircea Eliade întâlnindu-se cu Vasile Posteucă autorul articolului

“La desgroparea Căpitanului”, probabil şi pentru a-i întări sentimentele, i-a promis că
va scrie şi el despre Căpitan, aşa cum l-a cunoscut. Peste câteva luni reîntâlnindu-se,
savantul îi mărturiseşte că în atmosfera nou creată, îi era imposibil să scrie adevarul
despre un om dinainte condamnat, fără niciun drept la apărare.

Personal, am fost atacat de o revistă apărută în româneşte la Tel-Aviv, redactorul era

un cunoscut colaborator al regimului comunist, în care eram făcut legionar fiindcă
scriam într’o publicaţie, condusă de un tânăr care făcea pe legionarul în memoria
unui unchi al său, mort în temniţele comuniste, şi eu i-am răspuns insolitului acuzator
lămurindu-l că în activitatea mea de medic în Bucureşti şi în Germania, am fost
prietenul multor evrei colaborând cu ei. După ce a acceptat cu jumătate de gură
argumentaţia mea, şi-a reconfirmat părerile după ce am scris câteva rânduri despre o
carte a bunului domn Boacă, în care îşi scria amintirile din tinereţe, pomenind
marginal de unii fraţi de cruce a domniei sale. Eram făcut legionar fiindcă în loc să
ridic în slăvi pe cotropitorii ţării am scris câteva cuvinte de mulţumire unui om care
deşi trăieşte de zeci de ani departe de ţara sa, îşi aminteşte de ea cu mult drag şi tot
atâta nostalgie.
Dar pot să dau un exemplu major în care criteriul politic a călcat cu violenţă pe
valoarea ştiinţifică a drului N. Paulescu, descoperitorului insulinei, i s’a refuzat
decernarea premiul Nobel care a fost dat ostentativ lui Banting şi Best, un student în
medicină şi un biochimist. Cauza acestei erori nu era deloc întâmplătoare şi trebuie
spus deschis că i s’a refuzat premiul drului N. Paulescu, deoarece era membru de
frunte al partidului naţionalist condus de A.C. Cuza. Şi cum în catastifele insitutului
Nobel sunt trecute motivele neacordării premiului Nobel drului Paulescu,
descoperitorul adevărat al insulinei, ne va explica eşecul prof. Pavel diabetolog
român de seamă, acesta a adus argumente clar doveditoare că Paulescu a descoperit
insulina înaintea lui Banting şi Best, cu toată evidenţa comisia a considerat că nu e
cazul să se revie asupra gravei greşeli, motivaţia fiind puerilă dând dreptate lui Sartre
care a refuzat premiul Nobel, căzut definitiv în mrejele politicianismului, în numele
căruia se persistă în greşala primordială, dovadă că substratul ei e unul aplicat cu
bună ştiinţă.

Se pare că relaţiile lui M. Eliade cu ţara comunistă nu au evoluat decât satisfăcând,

cum era de aşteptat, partea celor pe care îi reprezenta tovarăşul Adrian Păunescu. În
orice caz pe patul de moarte i-a dat savantului ultima împărtăşanie un preot de
culoare, anglican. După moarte, ceremonia a avut loc în aula universităţii, unde sigur
nu a mai participat niciun preot.

Cu toată respectiva confruntare, bisericile ortodoxe româneşti din Statele Unite au

bătut clopotele, pentru ca Dumnezeu să primească sufletul robului său şi să-l
orânduiască printre cei drepţi.

Pentru încheierea acestui capitol, am aminti că Ion Negoiţescu, printre atâtea inepţii
pe care le-a pus pe hârtie, a mai scris una de totului compromiţătare şi anume că
generaţia de aur a culturii noastre a avut în Nae Ionescu un dascăl pur şi simplu,
prost. Afirmaţie de circumstanţă, ea însăşi stupidă, fiindcă dintr’un maestru prost prin
influenţă nu pot ieşi decât elevi, tot, proşti.

Dar mai mult, pe lângă faptul că Mircea Eliade şi-a venerat dascălul până la moarte,
i-a preluat anumite idei, dar nu altfel procedează şi cel mai strălucit reprezentant al
generaţiei de aur, M. Vulcănescu, pe când C. Noica nu numai că preia ideile lui Nae
Ionescu, dar se poate, susţine că el le-a plagiat în “Despărtire de Goethe”, tema
faustianismului fiind dezbătută pe larg de profesorul Nae Ionescu pe care elevul C.
Noica nici nu s’a încumetat să-l citeze. În ce-l priveşte pe E. Cioran, dacă-i cernem
pesimismul său dizolvant prin gândurile proprii, vom da de foarte multe paradoxuri
ce-şi au surse în gândirea ionesciană.

Ţinerea sub cenzură strictă, în numele unor false acuzaţii de plagiat, al unui filozof de
talia lui Nae Ionescu, nu poate avea decât vechi origini tot comuniste, deoarece
marxiştii români nu au posedat înţelegerea filozofiei ionesciene nici atunci când
căutau s’o definească sub termenul gol de “trăirism”. Se poate susţine că sistemul
filozofic al lui Nae Ionescu, împreună cu profundul său ortodoxism metafizic,
aşteaptă să i se facă dreptate într’o Românie cu adevărat liberă.

Ar mai fi să-l amintesc pe venerabilul Al. Ciorănescu, acesta a publicat într’o editură
din Cluj cartea Barocul şi naşterea dramei pe care am citit-o şi am putut înţelege că
autorul, ajuns la o vârstă onorabilă, stabilit într’o depărtată insulă spaniolă, vroia să
se adreseze tineretului român cu o lucrare în care a pus atâta muncă şi năzuinţă de a
instrui pe cititor chiar dacă problema poate fi contestată, incită la discuţii mai mult
decât fructuoase. Publicarea s’a făcut fără niciun tam-tam politic, deci departe de
depăşirea domeniului literar, ştiinţific, cum s’a întâmplat în cazul lui Mircea Eliade,
făcându-ne să bănuim că este ceva putred în România, mă refer la popularizarea
tendenţioasă a autorului. Este de reţinut că în domeniul său Al. Ciorănescu nu era cu
nimic mai prejos de istoricul religiilor M. Eliade, ceea ce îi desparte e faptul că
ultimul e profesor la Chicago, pe când primul trăieşte pe o insulă spaniolă abea
cunoscută. Prin urmare, nu am avut nimic împotriva publicării cărţii lui Al.
Ciorănescu în România, l-aş da exemplu de corectitudine cetăţenească, nu trece, cum
a făcut-o Gurul, Eliade, de partea comuniştilor cum faptele îl acuză.

Tot atunci intrase pe scenă la târgul de carte din Frankfurt, dl. Paul Goma în postură
de opozant al regimului comunist, cu minima corecţie că el se întoarce în România, şi
luptă să cadăţ Ceauşescu pentru a-şi găsi un loc în ierarhia comunistă dizidentă, pe
care o reprezenta.

În standul de cărţi româneşti figura cartea şi sa “Ostinato” tradusă în germană pe care

mă grăbisem s’o cumpăr. Încercând s’o lecturez de la început, adică de la primele
pagini te izbeau redarea înjurăturilor deţinuţilor de drept comun în cele mai diverse
forme, numai că tălmăcite cuvânt cu cuvânt, în limba germană nu aveau nici un
înţeles, lucru verificat de doi colegi nemţi care nu mi-au putut explica ce înseamnă
respectivele înjurături, de Dumnezeu şi Isus Cristos şi asta pentru simplul motiv că în
limba germană nu există decât două înjurături mult prea dulci pentru repertoriul
polimorf românesc. Cu greu am dus lectura până la capăt dându-mi seama că
respectivul autor, Paul Goma, e lipsit de cel mai minim talent literar. Mi-am publicat
părerile, nemai lăsând nicio îndoială asupra laudelor dnei M. Lovinescu aduse acestui
scriitor suferind de un minus talent, strigător la cer. Fiindcă lucrul era atât de evident,
şi alţi oameni au protestat împotriva criticilor pozitive iscălite de “marea” critică a
exilui, care strânsă cu uşa a recunoscut că Paul Goma e lipsit de talent dar intenţia ei
era, să facă din el un Pasternak român. Cu această ocazie îşi putea da seama oricine
de valoarea exegezei dnei Monica ce-şi dirija criticele după bunul ei plac, a rămas de
pomină întrebarea unui românaş care iritat de felul cum lâuda calităţile soţului ei,
Virgiluţ, vroia să ştie dacă se referă la calităţile lui literare sau ale bărbatului pe care-l
simte în pat, lângă ea? De altfel, în această privinţă îl declar pe dl. Ierunea erou,
probabil când se culcă cu urâta lui soţie, se gândeşte la E. Lovinescu căruia îi
datorează bruma de pseudocelebritate.

Dna Monica L. îşi închipuia că un oponent de talia lui Pasternak se poate prepara de
un critic abil, ceea ce o degradează şi ca om politic dar şi în ce priveşte valoarea
subiectivă pe care o împarte scriitorilor de care se ocupă aplicându-le dictonul
leninist, cine nu-i cu noi e contra noatră, vorbind tot timpul şi în numele răbdătorului
ei soţ, Ierunca cea leneşă.

Cu dl. Goma m’am mai întâlnit la Paris la o şedinţă dedicată Basarabiei, avută loc în
incinta bisericii unite din str. Ribera, păstorită de părintele Cosma. Scriitorul între
timp se stabilise în Franţa, iar din prezentarea sa am aflat că e de origine basarabeană
şi că la vârsta de nouă ani s’a refugiat în timpul războiului cu părinţii în România
unde şi-au găsit adăpost într’un sat din Ardeal, la nişte ţărani. La un moment dat,
după 23 August 1944, conform ordinelor primite, se punea problema, susţinută de doi
ţărani “mioritici” - scrie Goma - să fie repatriaţi în Basarabia, ca până la urmă
lucrurile să se aranjeze şi să rămâie în continuare în satul respectiv.

Acesta era punctul nevralgic al raportului său, de altfel în pauză venise la mine să se
plângă de faptul că l-am desfiinţat ca scriitor, la care am dat din umeri, şi ca să-l
consolez luam de data asta în considerare âi traducerea prea fidelă textului românesc,
de multe ori neinteligibil pentru un neamţ.

La discuţii am luat din nou cuvântul atrăgându-i atenţia că batjocorirea pe care o dă

ţăranului “mioritic” nu are o bază reală fiindcă dintre cei trei baci numai cel
moldovan era cel bun, pe când, ceilalţi doi urmăreau să-l omoare. Deci, ţăranii care
vroiau să-l repatrieze în URSS, erau din spiţa celor răi pe când ţăranul mioritic a fost
duhul bun, hotărând să-i menţie ca oaspeţi în satul lor. Dl. Goma urmărea un lucru
condamnabil să pună în discuţie mioritismul neamului nostru, unul din caracterele
specifice ale spiritualităţii româneşti. Toată asistenţa mi-a dat dreptate, şi dl. Paul
Goma, salvatorul Parsifal cum îl vedea dna Lovinescu, se erija în iconoclastul
sufletului românesc, cel mai autentic. Încăpăţânat cum e orice spirit mărginit, Goma a
refuzat să-şi schimbe batjocura adresată spiritului mioritic românesc şi şi-a retras
“geniala” lucrare, rămasă în acest mod nepublicată.

Probabil că dărâmarea mioritismului constituie baza concepţiei de comunist dizident

a lui P. Goma şi probabil că şi-a desvoltat ideile şi în alte cărţi de-ale sale, eu nu l-am
citit fiindcă nu am obiceiul să mă ocup de scrisul unor nulităţi, cum pentru mine Paul
Goma rămâne în continuare, căci se ştie de unde nu e nici Dumnezeu nu poate lua,
dar mite să mai adaoge fie şi vrăjitoarea din Ozul românesc cum se consideră coana
Monica, una din manipulatoarele sfintei literaturi româneşti, mai bine ar fi fericit
bucătăria cu harurile ei cât şi şuietele la o cafea duse cu gaiţele stafidite, tot aşa cum
şi dânsa este.

Ar mai fi de adăogat că “mioritismul” lui Paul Goma a făcut discipoli printre

politicienii din ţară, de pildă, pe când era şi el ministru, tov. Berceanu vorbea cu
dispreţ de românii “mioritici” probabil fiindcă îi încurcau iţele nelăsându-se păcăliţi
de braşoavele unui ministru ce şi-a greşit biroul de lucru, acestă nu avea nicio
legătură cu industria românească pe care ar fi dus-o la faliment total, dacă nu i-ar fi
expirat mandatul, tocmai la timp.

După cele scrise de P. Şeicaru, la cererea mea, despre Mircea Grigorescu, trebuie să
mai adaog că la ziarele Ecoul şi Timpul lui Gafencu în timpul celui de al doilea
război mondial, au activat o serie de scriitori de stânga, patronaţi de Miron Radu
Paraschivescu, după cum urmează: Ion Caraion, Geo Dumitrescu şi Virgil Untaru
(acesta din urmă cunoscut mai târziu cu numele de Ierunca), umbla sub braţ cu Ulise
de Joyce, după unii socotit romanul secolului al XX-lea. După război, îşi continuă
activitatea stângistă, conform unor versiuni ar fi fost în acest timp redactor la
Scânteia tineretului, de-aici primeşte o bursă prin care ajunge la Paris de unde nu se
mai întoarce. Rămâne, şi ca angajat al Europei libere de orientare politică de stânga,
şi după credinţa că banii nu au miros, îi înjură pe naţionaliştii de dreapta finanţat de
legionarii Răuţă din Madrid şi N. Petra din Mexic, amândoi mult mai arivişti decât să
aibe un crez politic stabil.

Cum îi descrie Marin Preda în Viaţa ca o pradă, cei mai sus numiţi, se manifestau pe
fătă împotriva războiului contra Rusiei sovietice, numit Sfânt, Ion Caraion sălta de
bucurie atunci când reuşea să-l păcălească pe ofiţerul cenzor, strecurând câte-o ştire
interzisă. Se pare că tinerii uitau că datorită lui Ion Antonescu au scăpat de front fiind
concentraţi pe loc cum se spunea pe-atunci respectivei scutiri de a gusta din focul
războiului.

Această atitudine i se poate reproşa chiar şi post-mortem mareşalului: scutea de front

pe toţi adversarii lui, ca să îmbrace în haine de ofiţer pe învăţători care au murit cu
duiumul, cum puteam eu ca şi copil să-mi dau seama, citind lungul pomelnic cu
învăţătorii morţi la datorie, publicarea lor se făcea în Biserica şi scoala pe care mama
ca directoare o primea gratuit. Să mai punem la socoteală pe legionarii internaţi la
Sărata, care, regimului mizer al lagărului îi preferau frontul, avem efectivul aproape
complet al armatelor care duceau greul bătăliilor. Şi toate acestea pentru ca o mână de
indivizi apţi de luptă să se comportă ca niste besmetici, trădători de ţară. Cu atare
elemente inconştiente să nu ne mire dacă am ajuns, unde am ajuns!

Când unul dintre ei, şi-a permis să publice într’un alt ziar decât cel al lor, un articol în
care elogia războiului nostru sfânt, toţi s’au repezit asupra lui şi l-au ameninţat dacă
va mai recidiva, îl vor da afară de la ziarul propriu.

Cu aceşti tineri fără căpătâi, spera Ică Antonescu, desigur şi prin numirea ca director
general al presei al lui M. Grigorescu, să salveze viaţa, nu a României ci a sa proprie.
Comportarea sa în faţa plutonului de execuţie a fost lamentabilă, mai ales ca avea
dreptate a participat la toate comploturile îndreptate împotriva lui Ion Antonescu,
protectorul său, şi acesta deşi era informat îl lăsa în pace să facă tot ce crede că ar fi
mai bine pentru a-şi salva pielea proprie. Nimeni însă nu-l asculta, înafara
mareşalului care în faţa plutonului de execuţie îl îndemna să aibe o purtare demnă,
căci lacrimile lui sunt de prisos nimic şi nimeni nu-l mai pot ajuta.
În legătură cu situaţia din Spania maestrul îmi scrie că a vizitat-o pentru întâia oară în
1941, apoi a locuit la Madrid din Febr. 1952 pănâ în 1975 când s’a mutat la
Muenchen. Sigur, Franco, după terminarea războiului civil din 1939 până în 1974 a
modernizat Spania, iar ca monarhist a pregătit ţării un rege.
În 1970 când personal am vizitat pentru prima oară Spania, îmi apărea sleită de
izolarea economica în care se afla. Venind din Germania, ţara şi oamenii îmi păreau
săraci dar cinstiţi.

Nu ştiu cum se prezintă Spania la ora asta, mă refer la anul 1999 când am vizitat-o
ultima oară, dacă, trece printr’o situaţie înfloritoare, adusă de schimbarea de direcţie
a regelui, şi astfel a reluat relaţiile întrerupte cu Apusul, de pe vremea lui Franco.

Personal, cred, că aşa cum s’a realizat şi în alte ţări democraţia a îmbogăţit o anume
clasă socială, pauperizând şi mai mult pe cei ce oricum au fost săraci.

În ţara lui Franco cinstită de ieri încă de la intrare eşti avertizat împotriva hoţilor de
toate felurile, de la cei de buzunare până la cei de automobile. Este o inovaţie la care
nu te aşteptai. Dar ce o să păţesc în continuare nici prin vis nu aş fi crezut că e posibil
să mi se întâmple.

Ca de obicei nu puteam să nu vizitez perla metropolei, vestitul muzeu Prado din

Madrid. Este unul din cele mai frumoase ale Europei, şi bineînţeles m’am oprit la
colecţiile de artă, doar aici de găsit, mă refer la operele lui El Greco, Velasquez şi
Goya. Am trecut cu bine primele două sectoare unde am putut admira netulburaţi
frumoasele picturi, ca în faţa lui Maya îmbrăcată şi goală de Goya să fie adunată mai
multă lume, ceea ce nu ne-a stingherit în meditaţiile noastre. Totuşi ca să capăt
liniştea, mai potrivită, interioară m’am aşezat în dosul şi înafara mulţimii pe când
soţia mea se amestecase cu ea, dorind să pipăie cu ochii, unicele capodopere ale lui
Goya.

Însfâşit am terminat vizita şi ne îndreptam spre un restaurant, fiind ora mesei, de

prânz, când constat că portmoneul cu toate actele şi banii mi-au dispărut şi asta în
timp ce priveam extaziat capodoperele Pradoului. Am revenit la locul faptei unde am
dat de nişte paznici mult prea duşmănoşi, ca să nu-i bănuim de complicitate. Am mers
ia poliţie unde ni s’a confirmat că ce ni s’a întâmplat în muzeul Prado e la ordinea
zilei, există bande organizate care acţoinează până şi în marele muzeu, ceea ce mi s’a
pârut monstruos şi de neuitat. Poliţistul nu ne-a dat nicio speranţă că ar putea găsi pe
faptaşi, de unde am primit siguranţa, nu că ar colabora cu ei, dar că-i lasă în pace
fiind altfel expuşi la cine ştie ce complicaţii sociale. Şi aşa s’a întâmplat, am rămas cu
paguba!

Gândindu-ne la situaţia Italiei unde democraţia dă semne cu fiecare cădere de guvern

că se prăpădşte, dar revine cu tot haosul la normal, vom putea susţine că la acest
popor există un mecanism social secret care-l ţine în viaţă. Nu altfel se întâmplă
lucrurile în România, chiar în Franţa, de Gaulle a conferit preşedintelui ţării,
prerogative speciale, tocmai pentru a opri căderea guvernelor de la putere.

Max Weber a lansat ideea că popoarele protestante - deci de origine germanică -, prin
calităţile lor psihice sunt înclinate a introduce şi consolida capitalismul mult mai uşor
ca celelalte comunităţi. Observaţia noastră nu numai că dă dreptate lui Max Weber
dar pledează pentru existenţa unui fenomen de cezarism la naţiunile de origine latină,
care le împiedică de a deveni capitaliste, în acelaşi mod ca cele protestante.

Adică, şi pe acest drum, conform tradiţiei istorice, primele au nevoie de un

conducător politic înzestrat cu carismă pentru a le asigura succesul. Aşa se explică
faptul că zisa dictatură a lui Franco, Mussolini, la noi al lui Ionel Brătianu sau
Antonescu au fost acceptate ca sisteme bune de guvernământ prin care s’au adus
modernizări salutate de poporul ce le realiza, respinse mai mult din exterior de
puterile democrate apusene, preferând alianţa cu comuniştii împotriva existenţei unor
atare regimuri care probabil au arătat că pot să lucreze independent de ele. Deci prin
cezarism înţelegem un specific spiritual rămas în conştiinţa popoarelor, urmaşe ale
romanilor, cu epoca lor imperială, pe care catolicismul prin forţa pământească papală
au considerat că o reprezintă în continuare. Atitudinea respectivă, reese din studiul
istoric al unui popor, nu are coloratură politică, defineşte cezarismul ca o necesitate
sufletească evidentă la popoarele de origine latină, absentă la popoarele germanice
pentru acestea principiul libertăţii stă pe prim plan.

Ceea ce nu înseamnă o incapacitate de a consolida capitalismul, dar cu unele

elemente ce trebuiesc luate în seama. De altfel cezarismul lui Ionel Brătianu (după
Iorga o dictatură mascată) oricum a slujit o societate democrată.

Diferenţele de structură spirituale, devin actuale astăzi, când e luată în discuţie tot
mai mult consolidarea Europei unite, care nu se poate realiza decât plecându-se de la
ceea ce deosebeşte pe europeni, ca să-i unească cu adevărat. Este un fapt istoric, de
necontestat, că pe când Statele-Unite ale Americii sunt un produs istoric urmat
inconştient până la formarea lor, în schimb Europa a născut naţiuni, puternic
individualizate şi ideea acestei noi Europe e produsul voinţei a doi oameni, Adeneuar
şi de Gaulle, de unde scepticismul multor cetăţeni apuseni că aşa ceva nu poate avea
durată decât trecătoare. Ori dacă mai asistăm şi fa fenomenul de globarizare posibil
să se desvolte spre o dictatură capitalistă, un comunism în straie burgheze visat de Th.
Mann, vom înţelege rezistenţa chiar a unor popoare europene faţă de respectiva nouă
Europei unite.

Din contră, la noi, indiferent de partid, toţi politicienii români au declarat ca România
trebuie să intre în Europa ca să se salveze din mizeria actuală. Oare să fie chiar aşa?

Partidul unic de factură comunistă al d-lui Iliescu a început să adopte măsuri tipic
totalitare, împotriva celor ce nu doresc intrărea noastră în Europa. Măsurile
constrictive încep în cadrul organelor care asigură siguranţa statului român, dar nu va
fi greu ca ele să se aplice în curând şi la functionarii de stat, aşa cum numai o minte
de comunist le putea concepe.

Problema Europei unite se complică prin faptul că democraţiile de astăzi nu acceptă

ca formulă de guvernământ decât democraţia proprie, ceea ce iar ne aminteşte de
dominaţia vechiului imperiu sovietic.

În ce priveşte cezarismul poporului român subcomunişti s’a desvoltat în mod

pernicios din cauză că drumul apucat nu rezolva nici una din chestiunile arzătoare ale
ţării. Înţelegem, poporul nu a avut puterea insurecţiei dar atunci considerând că
domina comunistă e veşnică ar fi trebuit să ieie mai în serios principiile sistemului,
aşa după cum au făcut-o, în mod paradoxal popoarele ce au recurs la insurecţie,
aceasta le-a dat înţelegerea, că e vorba de viitorul ţării lor şi nu de cine ştie ce joc de-
a baba oarba, executat de Bulă, zeflemistul.

Urmarea a fost catastrofală. Intelectualitatea română numai credea în nimic şi astfel

executa ordinile noilor stăpâni din pură teamă, ceea ce le dădea celorlalţi şi mai multă
încredere în forţele proprii. Prin periere dementă a dictatorului, au transformat
cezarismul într’o formă derizorie dar şi tragică, încât au ajuns să aibe conducătorii pe
care-i meritau, un nou Caligula care-şi punea ministru propiul cal. Aceasta era
România în ultimii ani de tiranie comunistă. Noi am avut cel mai rău comunism
fiindcă aşa l-a dorit poporul român şi intelectualii lui, să-l aibe.

Să încheiem prin două alte trăiri ale mele.

Mama plângându-se de inima, colegul meu I. o internează la Medicală I din Cluj

într’o rezervă de la etaj unde erau internaţi ştabii, considerând că şi mama unui coleg
se putea bucura de privilegiul de a ocupa un pat în respectiva rezervă, nu numai,
membrii fideli ai partidului comunst.

Ca vecină de pat avea o femeie de speţă mai mult decât ordinară, sigur nevastă de
mare ştab, care încontinuu îl înjura pe profesorul Aurel Moga, şeful Clinicii, din
pricini greu de aflat, şi asta de dimineaţa până seara, încheind automat, “las că-i arăt
eu când va veni la vizită” Şi întradevar venise şi ziua cea mare când profesorul,
cunoscut pentru pedantismul său excesiv, intra pe uşa însoţit de convoiul de medici şi
studenţi, în alb. La prima întrebare pusă femeii în cauză, aceasta începe să-l atace pe
profesor adresându-i cele mai josnice epitete, subliniate de “cine te crezi, mă” “ai să
vezi cine sunt eu” şi aşa mai departe înjurăturile de mamă erau mult prea blânde, în
repertoriul desfăşurat cu o repeziciune de invidiat, a femeii parcă terorizată de gândul
că ar fi putut lăsa ceva nepronunţat. Profesorul se făcuse alb ca varul şi începuse să
tuşească sec, semn de mare nervozitate. Dar fără să spună un cuvânt părăsise în grabă
salonul, urmat de toţi ceilalţi medici. Prof. Moga cunoscut pentru severitatea cu care
pedepsea abaterile cele mai mici, că potase înaintea unei servitoare, în mod
lamentabil. Cu orice risc, cei de faţă, aşteptau ca profesorul să reacţioneze cerând
imediata externarea ignobilei persoane. Dar n’a făcut-o, semn de unică laşitate, dr.
Moga preferă să cureţe toate lăturile ce îi erau adresate, răzbunându-se platonic, pe
mamă-mea cerându-i ieşirea din clinicăţ, parcă ar fi fost vinovată de cele întâmplate.
Dr. Moga se salvase dar marea lui laşitate a rămas vie până astăzi încât eu pot vorbi
de ea, în rândurile de faţă. Personal, îi port o amintire din cele mai frumoase
profesorului Moga, nu am avut nimic rău cu el, dar cedarea iui în faţa duşmanului,
detestat şi de el, nu poate fi uitată, ea nu ţine de relaţiile dintre noi ci de felul cum a
înţeles să-i slujească pe cei ce profitau de slăbiciunile firii sale, care în acele zile erau
şi ale neamului nostru.

O întâmplare asemănătoare îmi vine în minte, avută loc în Parlamentul german când
cancelarul Germaniei Kissinger, în plină şedinţă, a fost scuipat în obraz de o evreică
revoltată că un fost ofiţer al armatei lui Hitler, a ajuns să conducă Germania. Cu o
prezenţă de spirit de invidiat Kissinger îşi şterge obrazul cu batista, exclamând: “Cu o
femeie nu mă bat.” Aceste câteva cuvinte, pentru a-i şterge onoarea călcată în picoare,
i-au lipsit profesorului român, Aurel Moga.

În contrast voi povesti cum am procedat eu într’o situaţie asemănătoane, nu pentru a

mă înălţa pe mine în detrimentul profesorului meu ci a demonstra că nu supuşenia
până la laşitate era atitudinea potrivită în acele momente ci posibilitatea ce îi rămânea
omului să lupte împotriva comuniştilor cu propriile lui arme.
Eram singur şef şi medic consultant neurolog peste o secţie de bărbaţi, cu mai bine de
cinzeci de paturi, situaţie care mă pasiona deoarece fiind vară colegii ceilalţi erau în
concediu, şi eu puteam să-mi demonstrez capacitatea de a mă descurca profesional de
unul singur, chiar dacă profesorul venea în fiecare săptamână, odată, la vizită. Poate
au fost cele mai frumoase zile ale carierei mele de medic.

Se internează la un moment dat un bolnav care pleca în fiecare zi, după masă în oraş
şi se întorcea noaptea târziu în clinică. Mi-a ajuns la urechi că e mare ştab, dar eu nu
m’am simţit mişcat de funcţiile sale de partid, mai ales că pe acea vreme nu ştiam ce
înseamnă a fi secretar de partid. Cum veneam cu o conştinciozitate matematică în
fiecare zi la contravizita de după masă, nu mi-a fost greu să constat absenţele
bolnavului-ştab din clinică. Am stat de mai multe ori cu el de vorbă, atrăgându-i
atenţia că ceea ce face calcă regulile de funcţionare a clinicii şi când mi-am dat seama
că tot ce-i spun îi intră pe o ureche şi îi iese pe cealaltă, i-am făcut într’o dimineaţă
ieşirea punându-i actele pe pat, căci nu era în salonul său, formalităţi prin care îl
dădeam afară din clinică.

A luat cunoştiinţă de hotărârea mea, a părăsit spitalul pentru ca după masă când
venisem la clinică să-l văd că intră în cabinetul profesorului. După ce-au terminat
discuţiile de câteva ore, individul vine la mine aşigurându-mă că el ar fi putut să-mi
facă mult rău, dar s’a hotărât să mă ierte, fiindcă vedea că îmi fac datoria faţă de
bolnavi, cu prisosinţă. Eu nu mă lăsasem intimidat şi îi repetam, că nu am nimic
personal cu el, omul îmi era chiar simpatic, dar nu era să trec cu vederea că el calcă
regulile spitalului şi în această privinţă oricine ar fi fost, numai eu puteam să primesc
dreptate şi nimeni altul.
Am dat mâna prieteneşte, fiecare fiind convins de dreptatea lui. A doua zi profesorul
era foc de supărat că-i fac greutăţi cu oamenii mari de partid, dar eu o dădeam tot cu
legea interioară a spitalului pe care în primul rând oamenii de partid nu aveau dreptul
să o calce. Şi îl linişteam şi pe profesor că indiferent la cine s’ar fi plâns, tot eu aş fi
primit dreptate. Profesorul dându-şi seama că îi dădeam lecţii, eu nemembru de
partid, lui, om cu vechime în domeniu, mă părăsi cu cuvintele: “Mai dute la dracu cu
dreptatea ta.”

Desigur îţi trebuie o doză de nebunie să-i pui la încercare pe noii stăpâni roşii, dar
sincer mărturiesc de câte ori am aplicat criteriile date am reuşit, în niciun caz nu am
avut de pătimit după urma lor.
Deci, existau două posibilităţi: ori recurgeai la insurecţie ori căutai să aplici
principiile partidului, dar acest lucru n’a fost posibil fiindcă românii au ales poteca
mistificării, adică au făcut din dictatori eroii omenirii, crezând că astfel o să-şi
găsească salvarea visată. Iată de ce pe noi ne urmăresc stafiile trecutului, în timp ce
ungurii de mult nu mai au de-a face cu ele. Ori lucrurile încep chiar din anii
comunismului în care marele fiu al poporului cu nevastă-sa erau aclamaţi în toate
felurile şi în toate locurile, pe când ungurii l-au redus pe Kadar, şeful comunist, la
proporţiile lui de om comun, se ducea ca orice ungur să-şi facă piaţa, ori dacă intra
într-o sală de teatru, se aşeza cuminte la locul său, nimeni nu părea să-l bage în
seamă.

Dacă cezarismul este o categorie specifică a sufletului latin, bazată pe o lungă

tradiţie, la noi la români, el se dilată mult peste proporţiile cuvenite, şi pune în lumină
cât se poate de proastă un neam înzestrat cu atâtea calităţi. Am zice, mă repet, că
hipertrofia cezarismului la români este un apanaj nu al elitei ci a ceea ce numeşte
Heidegger prin anonimul lui “se din, se face”, adică a ceea ce este retrograd în
poporul nostru, prins de condeiul marelui Caragiale, dar asta nu acoperă întregul
neam şi potenţialul său creator.

Pentru a scăpa de pervertirea cezarismului caracteristic oricărui popor de origine

latină, e nevoie să se lucreze la regenerarea morală a poporului român, ceea ce nu se
capătă prin influenţe apusene, în niciun caz.

Exista un refuz de a intra în Europa dominată de omul nietzschenian aşezat peste bine
şi rău, deci dezlegat de rigorile imperativului categoric kantian, omul- Dumnezeu?

Personal nu pot da un raspuns, mai ales că trăiesc încă de mult în condiţiile omului
apusean, faţă de care am un respect dar nu o totală adeziune. Aici las lectorul să
judece singur lucrurile, dar numai cu conditia să nu sufere nicio influenţă de ordin
exterior, fiind vorba de viaţa lui, nu mai el e chemat să-i dea şi direcţia ce o consideră
cea mai bună.

Scrisoarea (13) din 3 Mai 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite prieten,

mi-ai cerut unele lămuriri asupra căpitanului Alfred Dreyfus. Sunt în măsură să vi le
dau. Serviciile secrete franceze ale Statului major al armatei aveau în femeia de
serviciu al ataşatului militar german un agent a cărei misiune era să strângă toate
hârtiile pe care, ataşatul militar când lucra le arunca într’un coş. Aceste hârtii rupte le
cercetau cu mare grijă spre a avea o cât mai exactă informaţie asupra activităţii
militarului german. Într’o zi din reconstituirea unei informaţii foarte preţoase s’a găsit
o foiţă de la Statul major francez în care se dădeau informaţii privitoare la
reorganizarea artileriei franceze. La acea epocă nu exista maşina de scris, deci
informaţia era scrisă de mână. Confruntând textul reconstituit cu caligrafia tuturor
ofiţerilor din secţia artileriei franceze a Statului Major s’a constatat o izbitoare
asemănare cu scrisul căpitanului Dreyfus. Nu putea fi judecat în şedinţă publică
pentru a nu avea complcaţii cu Germania, deci fiind un act de delaţiune a unui ofiţer
ce echivala cu o trădare, s’a judecat şi condamnat căpitanul de artilerie Dreyfus, la
deportare. Condamnarea nu a stârnit nici un interes în opinia publică franceză.
Căpitanul Dreyfus aparţinea unei familii burgheze evreieşti care avea guasi
monopolul cerealelor. Era firesc ca prestigiul familiei să nu fie pătat cu un act de
spionaj săvârşit în favoarea Germaniei de un membru al ei. S’au făcut eforturi spre a
se obţine revizuirea procesului şi rejudecat, s’a menţinut condamnarea. Trebuie să-ţi
imaginezi atmosfera politică din Franţa la zece ani după înfrângerea lui Napoleon al
treilea, prăbuşirea imperiului, comuna din Paris etc. Un ofiţer francez, evreu de
origine, operând un act de spionaj în favoarea Germaniei, nu lovea numai o famile
burgheză ci întreaga comunitate a evreilor din Franţa. De aici reacţiunea sub forma
unei defăimări a statului major al armatei. Presa franceză s’a împărţit în două: contra
lui Dreyfus, pentru el partea cealaltă jumătate îi susţinea cu violenţă nevinovăţia.
Madame de Caillavez, evreică, a recrutat pe Anatole France pentru a susţine cauza lui
Dreyfus. Bine înţeles recrutarea s’a făcut nu cu bani ci cu graţiile doamnei. Salonul
doamnei de Caillavez - soţul aparţinea unei vechi familii franceze - a devenit centru
de raliere a Dreyfusarzilor. Alte saloane erau antidreyfusarde. Edouard Drumont
autorul acelei lucrări în două volume “La France Juive”, în care denunţa documentar
dominaţia economică şi politică a Franţei de către burghezia evreiască: în ziarul lui
Libre Parole ducea campania contra lui Dreyfus. Aici a colaborat şi Leon Daudet, mai
târziu codirector al lui Charles Maurras la l’Action francaise. Greu de imaginat ce
climat s’a creiat în Franţa din cazul căpitanului Dreyfus. O caricatură din epocă
reprezenta o sala de cafenea cu scaunele, mesele invalide şi explicaţia era: “lls ont
discuté l’Affaire”.

Clemenceau scotea ziarul “La justice”. În acest ziar a publicat Emile Zola faimoasa
scrisoare “J’accuse”, în care acuza Statul major de falsificarea unui document. Între
timp un colonel de origine maghiară, i-am uitat numele, s’a declarat culpabil de
mârşavul act. Era pur şi simplu plătit de familia Dreyfus.
Dar justiţia nu s’a lăsat influentaţă şi a menţinut condamnarea. La procesul lui Emile
Zola a fost marele avocat în procese penale Labori care l-a apărat pe Zola. Cum s’a
sfârşit procesul? Prin 1902, dacă nu mă înşel Dreyfus a fost amnistiat. Este
inimaginabil cât rău a făcut Franţei această afacere. Maurice Barrès într’un articol a
rezumat astfel cazul Dreyfus: “Nu ştiu dacă Dreyfus este vinovat sau nu, dar ceea ce
ştiu este că Franţa nu este vinovată.”

Cum eu m’am născut în 1894, nu ştiam nimic de acestă istorie. În timpul războiului,
în Februarie 1917 eram la o şcoală de mitraliere unde în două luni trebuia să fi
organizat din soldaţi ieşiţi din spitale, după ce suferiseră de tifos exantematîc, un
detaşament cu care trebuia să revin la regiment. Când am început războiul am avut
doar 4 mitraliere de regiment şi în partea doua aveam 8 de batalion. Cum instrucţia
dura 6-7 ore, aveam timp liber şi ne strângeam la câte un camarad. Ducându-mă la un
camarad, Petculescu, - ofiţer activ - care stătea în gazdă la o evreică bătrână, doamna
Altmann. Mă intriga un tablou, fotocopie în care la mijloc era căpitanul Dreyfus şi în
jurul lui fotografiile lui Emile Zola, Labori etc. Era la Bacău în casa unei biete
evreice destul de nevoiaşă, căpitanul Dreyfus era prezent, dând sentimentul marei
solidarităţi a evreilor. După război când am început profesia mea în 1918 mi-am adus
aminte de acel tablou de la Bacău şi am studiat afacerea Dreyfus. Rămân la ceea ce a
scris Maurice Barrès: “Franţa nevinovată a suferit consecinţele acestui nefricit
proces.” Vezi, nu mi-am imaginat că aş putea să-mi fac drum în presă fără o
cunoaştere cât mai amplă a evenimentelor ce au avut repercursiuni politice în ţările
Apusului.

Acum puterea propagandistică a evreimii s’a concentrat asupra Rusiei sovietice.

Statele Unite, mai exact Carter va fi intransigent în problema drepturilor omului.
Conferinţa de la Belgrad, dacă Rusia sovietică va accepta să participe, nu va sfârşi
într’un fel de tranzacţii aşa cum ştiu diplomaţii ruşi să-i opereze pe Occidentali ci
într’o ruptură. Ruşii nu pot ceda şi nici statele Pactului de la Varşovia să se
conformeze cu executarea actului final din rezultatul Conferinţii de la Helsinki.
Climatul în aceste ţări este pentru recunoaşterea drepturilor omului.

Mi-ai scris cu admiraţie de generalul de Gaulle. Îmi pare rău că trebue să te

dezamăgesc. El a devenit agentul politicii engleze de a creia rezistenţa în Franţa. Cel
care l-a recrutat a fost ataşatul militar
al Angliei la Paris, de origină evreu. Rezistenţa, ce serviciu a făcut Franţei? A prilejuit
comuniştilor al cărui şef o ştersese la Moscova să-şi mărească toate cadrele, iar evreii
să-şi asigure o situaţie privilegiată în Franţa. O ambiţie inumană, el a prezidat acea
justiţie a tribunalelor populare în care comuniştii formau majoritatea juriului. Ceea ce
a realizat bun a fost alegerea Preşedintelui Franţei nu de cameră şi senat ci direct de
naţiune. Această nouă autoritate a preşedintelui Republicii a dat o statornicie
guvernelor, o pacoste a celei de a treia republică. Ca să fi convins că nu sunt pornit îţi
trimit articolul publicat de marele avocat Isorni din Le Monde 10 Oct. 1975 pe care l-
am fotocopiat. După ce-l vei citi, te rog, să mi-l restitui. Este luat din arhiva mea,
necesară să completeze memoria.
Cu drag o îmbrăţişare de la
Pamfil Şeicaru
p.s. Scrisoarea a fost uitată 3 zile. Cer scuze, Şeicaru

Note şi Comentarii

În scrisoarea sa din 3 Mai 1977, maestrul îmi dă lămuriri despre căpitanul Dreyfus şi
ceea ce a rămas în istoria Franţei cunoscută drept afacerea Dreyfus. Expunerea
marelui ziarist se desfăşoară într’un mod atât de obiectiv încât se poate înlătura orice
urmă de antisemitism, sentiment pe care i l-au atribuit cei răuvoitori sau indivizi
convinşi că însăşi pronunţarea cuvântului evreu, e totuna cu un act de antisemitism.

Şi când vorbesc de obiectivitatea scrisului lui Pamfil Şeicaru, mă refer la adevărul

urmărit prin studiile sale, nu ţine cu nimeni, insistă asupra vinovăţiei unora şi
dreptatea altora şi le formulează aşa cum ele există indiferent de neamul din care fac
eroii, parte.

Expunerea este atât de clară încât ne vom mărgini a o rezuma, oprindune asupra unor
aspecte mai interesante, de altfel subliniate şi de cel ce a intrat în presa românească în
1918, nu fără a studia mai întâi, unele evenimente cu deosebite repercursiuni politice
asupra ţărilor apusene şi printre ele, afacerea Dreyfus era una de acest calibru.
Căpitanul Dreyfus aparţinea unei familii evreieşti-burgheze, care avea quasi
monopolul cerealelor. Condamnarea lui, petrecută la 10 ani după înfrângerea lui
Napoleon al III-lea, cu prăbuşirea imperiului şi a Comunei din Paris, s’a făcut
aproape în secret pentru a nu stârni Germania, fiind vorba de un spion care lucra în
favorul intereselor ei.

Ulterior prin reacţia întregii comunităţi evreieşti din Franţa, presa s’a împărţit în două
tabere, proDreyfus şi contraDreyfus.
Reţinem că mme de Caillavez, evreică, soţul ei aparţinea unei vechi familii franceze,
l-a câştigat de partea lui Dreyfus pe Anatole France, ceea ce a făcut din salonul ei un
puternic cerc dreyfusard.

Reacţia anti Dreyfus se grupa în jurul cărţii lui Ed. Drumont “La France juive” în
care denunţa documentat, dominaţia economică şi politică a Franţei de către
burghezia evreiască. Ziarul “Libre Parole” avându-l colaborator pe Leon Daudet duce
o campanie antiDreyfus. Ultimul a colaborat şi la l’Action francaise, fiind codirector
cu Charles Maurass, a publicaţiei.

Clemenceau în ziarul său La Justice a publicat faimoasa scrisoare a lui E. Zola

“J’accuse” (1898) în care scriitorul francez acuza statul major de falsificarea unui
document. Întretimp un colonel maghiar Esterhazy, plătit de familia Dreyfus a
recunoscut săvârşirea mârşavului act, dar Justiţia franceză nu s’a lăsat amăgită, astfel
că a menţinut condamnarea. Chiar lui Zola i s’a intentat un proces de calomniere a
Statului major francez, drept urmare a trebuit să plece în 1898-1899 în exil în Anglia.
Zola a fost apărat de marele avocat, specialist în procese penale, Labori.
Însfârşit, în 1902, procesul se încheie cu eliberarea lui Dreyfus care a fost reîncadrat
ca ofiţer în armata franceza (1906), în acelaşi timp statul major a fost curăţat de o
serie de cadre militare valoroase şi fidele Franţei. Înlocuiţi de militari mult mai slab
pregătiţi, după mulţi din această lovitură dată armatei franceze ea nu s’a mai putut
reface moral, de unde Franţa îşi va pierde, treptat calitatea de a mai fi o putere
militară. Astfel, războiul prim mondial a fost de fapt ceea ce se cheamă în şah, un pat,
dacă nemţii ar mai fi rezistat două săptămâni francezii s’ar fi predat, pe când al doilea
război mondial pentru francezi a evoluat catastrofal, cu un armistiţiu mai mult decât
umilitor.

Curios că la câtva timp după gratierea lui Dreyfus, Emil Zola moare (1902) la masa
de scris, noaptea, în urma unei intoxicaţii cu monoxid de carbon, gazul paralizant
lipsit de miros a fost emanat de căminul său al cărui horn era înfundat. Accidentul,
cum nu e chiar rar, nu ar mai avea nevoie de niciun comentar, totuşi mulţi au vrut să
creadă că Zola şi-ar fi pus capăt vieţii, în urma remuşcărilor avute, confruntat cu
grava realitate că a distrus armata franceză, la care se mai putea adăoga şi, cel putin,
nedreptul rechizitoriu făcut de scriitorul naturalist bisericii catolice, pe care o
condamnă ca şi criminală. Noi nu credem în astfel de speculaţii. E. Zola a murit cu
totul satisfăcut de ce-a făcut inclusiv în Afacerea Dreyfus, pe care a influentat-o în
mod decisiv prin discutatul, încă şi astăzi, articol J’accuse. Moartea lui a survenit
print’un accident ce i-a curmat viaţa, fără ca el să fi putut interveni.

Recent, am citit o carte foarte documentată despre Afacerea Dreyfus în care autorul,
al cărui nume nu l-am reţinut, ajunge la concluzii foarte interesante. După cercetările
lui, căpitanul Dreyfus a fost un spion dublu, deci nu numai că a întreţinut legături cu
nemţii dar ele erau cunoscute de francezi, aceştia îi puneau la dispoziţie materialul pe
care urma să-l aşeze pe masa nemţilor, fiind lipsit de o valoare anume, se înţelege,
militară. Prin urmare, statul maior a găsit un document compromiţător pentru căpitan,
care nu se mai putea apăra fiindcă, şi asta e foarte important, omul de legătură, care
cunoştea misiunea de dublu spion în favoarea Franţei al lui Dreyfus, era un ofiţer
superior care prin dispariţia sa fizică, nu mai putea lămuri situaţia. Pentru a se ţine
secretul activităţii agentului dublu el, nu are legături decât cu o singură persoană, de
unde se poate deduce că statul major francez nu a falsificat niciun document cum
susţinea E. Zola, acesta era scris de Dreyfus, şi el la rândul său, ca agent dublu,
nevinovat, dar nu mai avea cum s’o dovedească.

Se ştie, căpitanul Dreyfus a fost deportat în temniţele groaznice ale Guineei franceze,
în care condiţiile de viaţă erau atât de grele încât cu fiecare zi mai mult, şansele
deportatului de supravieţuire deveneau tot mai mici. Aşadar, pot fi explicate
demersurile familiei Dreyfus şi a comunităţii evreieşti din Franţa, să-l salveze din
groaznica lui deportare, şi astfel adevăraţii vinovaţi de felul cum s’a terminat procesul
Dreyfus prin sacrificarea Statului major, în drept să judece cum a făcut-o, erau cei ce
în spiritul Comunei din Paris căutau să dea, pe această cale, o lovitură mortală,
Franţei însăşi.
P. Şeicaru refritor la Afacerea Dreyfus împărtăşea părerea lui M. Barrès, exprimată
astfel într’un articol al său: “Nu ştiu dacă Dreyfus este sau nu, vinovat, dar ceea ce
ştiu este că Franţa nu este vinovată”. Cine ar putea contesta acest adevăr, adaogă
marele ziarist, privind răul făcut Franţei de această afacere?

De fapt, cazul căpitanului Dreyfus se transformase, după 1899, în lupta înverşunată

dintre dreyfusarzii, antimilitartşti grupaţi pe linia drepturilor omului (nu şi ale
naţiunii) şi antidreyfursarzii care pur şi simplu îşi apărau nevoile şi neamul, declaraţi
antisemiţi, ultranaţionalişti grupaţi pe linia patriei formând apoi comitetul Acţiunii
franceze, drept urmare prin divizarea opiniei franceze între 1894 şi 1906,
prodreyfusarzii au reuşit să aducă la putere Blocul partidelor de stânga, de unde, de
fapt, începe decadenţa politică şi militară a Franţei. De-acuma înţelegem de ce fostul
director al ziarului La Justice Clemenceau, publicând articolul lui Zola J’accuse ca
om de stânga a ajuns să facă parte din Consiliul suprem al păcii din 1919, orientarea
lui spre stânga explică şi atitudinea negativă avută faţă de liberalul Ionel Brătianu
căruia îi imputa că a făcut pace cu nemţii, în loc de a-i urma planul de a opune mai
departe, duşmanilor o rezistenţă ucigătoare, în sudul Moldovei şi că a refuzat să-şi
mute armata şi guvernul în Rusia.

Cât despre generalul de Gaulle maestrul regretă că trebuie să mă dezamăgească. De

Gaulle a devenit agentul politicii engleze, creind rezistenţa franceză care permitea
comuniştilor şi evreilor să-âi consolideze puterea în Franţa, dându-le prilejul să
prezideze şedinţele tribunalelor populare îndreptate contra unor adevăraţi patrioţi.
Astfel dupa Afacerea Dreyfus, de Gaulle a umilit pentru a doua oară Franţa. Ceea ce a
făcut bine, continuă maesrul, de Gaulle a dat autoritate activiţăţii Preşedintelui
republicii, acesta fiind ales nu de Cameră şi Senat ci de direct de naţiune.

Şi ca să mă convingă de faptul că nu e deloc pornit împotriva generalului de Gaulle,

Pamfil Şeicaru îmi promite că-mi va trimite articolul publicat în Le Monde de marele
avocat Isorni, unde se arată întreg adevărul despre generalul francez.

Desigur îi eram recunoscător maestrului pentru toate informaţiile pe care mi le dădea

cu atâta pasiune şi viu interes. Mă făcea să înţeleg de ce la mai bine de 50 de ani de la
sfârşitul celui de al doilea război mondial, reprezentanţii tribunalelor populare
acompaniaţi de foştii rezistenţi, creaţi cum am văzut de gen. de Gaulle, umblă şi
astăzi după colaboraţioniştii francezi cu nemţii, deşi după anii trecuţi, ei trebuie de
mult să-şi doarmă somnul de veci. Înainte de a muri omul de stânga preşedintele
Mitterand i-a scandalizat pe purii rezistenţi prin declaraţiile sale prin care recunoştea
că guvernul lui Petain de la Vichy a salvat tot ce se mai putea salva, a fost un rău
necesar pus în slujba poporului francez, şi suştinea acest lucru ca fost funcţionar al
regimului Petain. Rechinii politici l-ar fi sfâşiat pe Mitterand dacă el nu ar fi fost pe
patul morţii, când omul fie şi politician îşi asumă dreptul de a spune, însfârşit, şi
adevărul.
Problema este cât se poate de clară. Faptul că Franţa a căzut atât de uşor invaziei
nemţeşti trebue căutat în propria ei istorie, Oare au fost traşi la răspundere autorii
celebrei linii Maginot, care nu a servit la nimic fiindcă nemţii pur şi simplu au ocolit-
o? Oare cei care au ridicat această linie de apărare nu erau conştienţi că fac o afacere
bună de a-şi umple buzunarele şi încă vreo câţiva saci în plus? Dar adâncind lucrurile
vom putea constata că mizeria Franţei a început odată cu instalarea partidelor de
stânga la putere, adică exact din 1906.

Nu au declarat ei că sunt antimilitarişti şi că apară drepturile omului detestând pe cei

ce vorbesc de Patrie şi natiune?

Ori despre aşaceva nu se vorbeşte în Franţa lui de Gaulle, fiindcă s’ar cere ca opinia
publică să-şi revizuiască vederile depăşite şi ar trebui să înceapă cu ofiţerii daţi afară
din statul major pentru vina de a-şi slujit cu credinţă Patria. Şi scriu asta, convins că
evreul Dreyfus a fost nevinovat, dar lucrurile s’ar fi putut rezolva mult mai raţional,
dar asta nu era nici atunci nici astăzi posibil, deoarece Blocul stângii urmărea
distrugerea Statului francez şi să recunoaştem că a reuşit pe deplin.

Dacă între noi, adică între mine şi Pamfil Şeicaru, cu toată diferenţa de vârstă, s’a
înfiripat o prietenie adevărată, atunci şi dânsul ca şi mine, trebuia să cântărească greu
tot ce-i relatam, cu atâta sinceritate, întocmai cum le-am trăit sub tirania comunistă,
pe care maestrul n’a cunoscut-o pe viu.

Din toate aceste cauze am convingerea că rândurile mele nu-l lăsau indiferent, şi că
propriile-mi insistenţe, supărătoare uneori prin persistenţa şi repetarea lor, au avut
darul să-l îndepărteze de ţara comunistă pe care vroia s’o viziteze, cum mi-a
mărturisit-o, chiar la a doua scrisoare a corespondenţei noastre. Nu puteau rămâne
fără ecou în sufletul său rândurile pe care i le scriam din toată convingerea, luate fiind
din focul experienţei mele deci nu numai că le-am văzut dar le-am şi pipăit, până în
miezul esenţei lor. Prin urmare îi scriam: “Pentru mine este o mare durere că dvoastră
luaţi apărarea intelectualităţii româneşti, fara să neg valoarea unor tineri istorici la
care aş putea adăoga şi pe alţii, dar ei constituiesc o infimă parte pe lângă a-cei care
după activitatea dvoastră valoroasă ce-aţi pus-o în slujba poporului român, ca
recompensă nici nu vă amintesc în Enciclopediile lor şi când o fac, mai dosnic, vă
tratează ca pe un ziarist retrograd şi venal, ori vă amintesc, sub povara aceloraşi
calomnii, cum au învăţat poezia la învăţământul de partid, în subsolul unei obscure
publicaţii comuniste, considerând că înjurăturile lor vă fac o mare cinste.”

După ce, în treacăt, citesc părerile maestrului despre conferinţa de la Belgrad şi lupta
Statelor Unite pentru a determina Uniunea Sovietică şi sateliţii săi să respecte
drepturile omului, nu putem încheia fără să nu ne referim la o întâmplare relatată de
maestrul nostru, oarecum ca un epilog la discutata Afacere Dreyfus.

Deoarece, născut în 1894, nu ştia nimic despre această istorie, în Februarie 1917, deci
în timpul războiului prim mondial, se afla la o şcoală de mitraliere unde în două luni
trebuia să organizeze - din soldaţii ieşiţi din spitalele unde au fost internaţi cu tifos
exantematic - un detaşament cu care urma să se întoarcă la regiment.

Situaţia se schimbase mult, pe când la începutul războiului avea 4 mitraliere la un

regiment, acum în a doua parte a războiului existau 6 de batalion. Cum instrucţia dura
6-7 ore, aveau destul timp liber să se adune la câte un camarad. În acest mod l-au
vizitat pe ofiţerul Petculescu, care avea ca şi gazdă pe o evreică bătrână, doamna
Altmann. Îl intriga în casa ei un tablou, fotocopie în care la mijloc era căpitanul
Dreyfus, în jurul său se distingeau chipurile lui Emile Zola, Labori etc. Se afla ta
Bacău unde în casa unei evreice nevoiaşe, era prezent căpitanul Dreyfus demonstrând
marea solidaritate a evreilor.

După război când şi-a început maestrul în 1918 profesia de ziarist şi-a amintit de acel
tablou şi a studiat afacerea Dreyfus.

De unde concluzia sa urmată până la capăt după un intens studiu, confirmă cuvintele
lui M. Barrès: “Franţa nevinovată a suferit consecinţele acestui nefericit proces.”

Şi urmează câteva rânduri privitoare la instruirea oricărui ziarist autentic, aşa cum
astăzi România nu mai are: “Vezi, nu mi-am imaginat că aş putea să-mi fac un drum
în presă fără o cunoaştere cât mai amplă asupra evenimentelor ce au repercursiuni
politice în ţările Apusului.”

Scrisoarea (14) din 19 Iunie 1977 de la Pamfil Şeicaru

Fiule, îţi aşteptam scrisoarea menită să-mi vestească întoarcerea ta din Italia.
Ilustratele trimise îmi anunţau cucerirea acelui farmec specific acestei Ţări. În Franţa
am încercat o similară emoţie, de câte ori am fost în Provence din iubire pentru
Frederic Mistral şi Charles Maurras. Restul Franţei mă emoţionează intelectual à
travers son histoire. Provence este aproape de emotivitatea noastră. Am trăit-o în
1930 când din iniţiativa mea am decis să fie o delegaţie de reprezentanţi ai scrisului
românesc la centenarul lui Frederic Mistral. Am comandat un basorelief lui Oscar
Han: profilul lui Mistral şi a lui Vasile Alecsandri. Am fost cu Cezar Petrescu şi
Nichifor Crainic. Ce aproape sunt provensalii de noi românii. Italia am iubit-o din
1926 când am fost prima oară şi până în 1940 am fost regulat de 2-3 ori.

Scrisoarea ta m’a emoţionat şi nu-mi este ruşine să mărturisesc că am plâns,

regăseam notată în scrisoarea ta emoţia pe care am trecut-o în 1926. Aveam 32 de ani.
Am fost cu soţia mea şi cu fata Viorela care avea doar 2 ani şi cinci luni. Te-am
întovărăşit în tot pelerinajul tău. Am retrăit primind ilustrată cu data de 27 Mai 1977
trimisă din Assisi. Contemplând ilustrata am retrăit intens emoţia din 1926 când am
fost la Assisi cu prilejul celui de al şaptelea centenar de la moartea sfântului Francisc.
Am asistat la serviciul divin oficiat de un cardinal în biserica de jos zugrăvită de
Giotto. Cum eram preşedintele ziariştilor români mi s’a înlesnit să fiu în faţă lângă
gratiile care ne despărţeau de altar. Eu ţineam pe Viorela în braţe şi eram străbătut de
o emoţie religioasă de o zguduitoare profunzime. Sunt de atunci 51 de ani. Îmi
amintesc că ta câţiva kilometrii înainte de Assisi am intrat într’o vastă catedrală care
cuprindea în mijlocul ei o biserică tare micuţă construită de sf. Francesco. În faţa
acestei bisericuţe stăteau în genunchi şi se rugau femei din toate categoriile sociale.
Alternau ţărănci cu doamne din aristocraţia italiană, toate adâncite în muta lor
rugăciune. În rândurile din urmă bărbaţi la fel de dominaţi de emoţia religioasă. Din
ilustrata trimisă din Florenţa cu data de 4 Iunie reprezentând Piazza della Signoria,
am retrăit zilele din 1926. Era exact în luna Iunie. Ai impresia că la Florenţa, geniul
uman a atins culmea perfecţiei în artă. Îmi amintesc am luat masa într’o Catedrală din
secolul al Xll-lea părăsită în care, cu secole în urmă, Dante predicase. Şi muzeele în
care pictorii italieni îşi fixaseră pe pânză sentimentele lor în faţa vieţii pentru secolele
ce au urmat. Mi-ai trimis o ilustrată din Rimini, 21 Mai. Ilustrata redă Riviera
Adriatică pe care din nefericire n’am vizitat-o. Am cunoscut-o ca o irealizabilă
chemare, din notele de călătorie ale lui Paul Bourget care redă tot farmecul acelor
oraşe ce păstrau pe la 1900 nobleţa lor arhitecturală nealterată de modernismul stupid
inspirat din arhitectura americană. Eu regret că n’am străbătut Riviera Adriaticei. Te
invidiez. Dacă te mai duci în Italia te sfătuiesc să vezi Perugia şi Siena. La Perugia
urmând pe la Puerta Etrusca am urcat panta şi am ajuns la un templu al zeiţei Venus,
rămas intact dar lăcătuit. Ne-am aşezat cu soţia mea lipiţi cu spatele de zidul
templului. Era o linişte desăvârşită şi în zare - la 30 km - se vedea Assisi. Fără să
vrem gândurile noastre oscilau între templul păgân şi Assisi. Perugia a avut un mare
pictor Pietro Vannucci detto Perugino - maestrul lui Raffael. Ceea ce m’a surprins în
itinerarul dtale că nu-mi scrii de Roma, n’ai făcut popas în cetatea eternă? Nici nu
stiu de câte ori am fost la Roma, degradată de ticăloşia democraţilor creştini care au
adminisrtrat politic Italia din 1945 până astăzi, înlesnind prin formula lui Moro,
centru stânga, creşterea partidului comunist, datorită brigăzilor roşii. Ce liniştită era
Italia în epoca lui Mussolini. L-am văzut prima oară în 1926. Ce defăimare metodică
s’a făcut acestui om de stat care a stăvilit în 1923 comunismul să domine Italia. Au
înlesnit-o demo-cristiani, azi.

La Roma am văzut în biserica Sân Pietro în Viconli statuia lui Moise. Ne întovărăşea
în vizitele pe care le făceam în catedralele Romei micuţa mea fată. Cum intra într’o
biserică alerga grăbită şi se aşeza în faţă şi începea să se roage cu ardoare. În Sân
Pietro în Vincoli s’a oprit brusc din fuga ei spre altar. Dintre două coloane a apărut
Moise de Michelangelo. Punându-şi mânuţa la gură ne-a şoptit “Doamne, Doamne”
cum spunea ea, atunci, în loc de Dumnezeu. Şi după 51 de ani acea oprire bruscă a
Viorelei care avea doi ani şi jumătate şi şoapta ei “Doamne, Doamne” - o găsesc cea
mai desărvâşită emoţie în faţa monumentalei statui a lui Michelangelo. Evreii
habotnici sunt contra picturii figurative, de azi, arta abstractă încurajată de muzeul
Gugenheim din New York care a fost dotat, de evreul căruia îi poartă numele, cu un
miliard de dolari. Nu cumpără şi nu încurajează decât arta abstractă. Mă întreb,
adesea, fără arta figurativă adoptată şi încurajată de creştinism, ce s’ar fi ştiut de
evrei? Meditează la această problemă. Văd că ai fost şi la Capri şi ai vizitat casa de la
Sân Michele a lui Axel Munthe. Să îţi povestesc o întâmplare cu Axel Munthe. El a
suferit de ochi, orbise aproape dar o îngrijire medicală l-a salvat. Găsindu-se la Paris
a intrat într’o librărie. A văzut expusă cu mare atenţie cartea lui. A întrebat pe librar
dacă se citeşte acest autor. Răspuns “foarte mult, dar mă doare, pare că acest om a
orbit. Ce nenorocire.” Zâmbind Axel Munte l-a consolat spunându-i că a fost vindecat
şi acuma vede. Sceptic librarul “Sunteţi un om bun şi vreţi să mă consolaţi, eu nu
cred şi mă doare”, Axel Munthe a mărturisit că el este, şi i-a cerut un volum ca să-i
scrie o afectuasă dedicaţie. Sunt în buna parte de acord cu dta în ce priveste pe
Lombroso, pentru mine are o alta opera: fata lui, Gina Lombroso care în 1935 a
publicat “L'envers du machinisme” în care reda toate consecinţele industrialismului.
Ceea ce ea a scris în 1935 se verifica dupa 32 de ani. Venetia este sortită să dispară
datorită industriei de chimicale de la Mestre. Oamenii politici ai Italiei sunt cioclii
frumusetii Italiei. Este la acesti ticalosi delirul inconstientii.

Am fost în Sicilia, am fost în nord la Stresa, pe Lago Maggiore cu acea insulă

Borromeo unde ingeniozitatea italiană a realizat arhitectura vegetală a acestei insule.
Ce farmec au lacurile italiene! M’au năpădit toate amintirile legate de Italia citind
scrisoarea ta. Ce aproape te-am simţit, dragul meu.

Îţi dau o veste bună: îmi vor apărea curând Davai-Ceas în englezeşte şi ”Belgrad 15
Juni 1977”. Am primit din Statele Unite o scrisoare de la un român, Halmaghi care
citind Davai Ceas mi-a cerut să-i îngădui traducerea şi publicarea în engleză. Eu îl
cunoscusem în 1959, era în trecere prin Madrid. Un tânăr foarte comunicativ. L-am
uitat. Acum mi-a mărturisit că a lucrat la ziarul Evenimentul care făcea parte cu
Rapid din grupul de ziare editate de mine. Chiar dacă nu ştii engleza, eu îţi voi trimite
tot ce apare şi va apărea din lucrările mele dactilografiat în engleză. Voi da să fie
dactilografiat textul manuscris al cărţii “Belgrad 15 Iunie 1977” dacă nu ştii limba
engleză cum nu o ştiu nici eu. Sper să-mi apară şi o carte “Karl Marx - însemnări
despre români- manuscrise inedite şi un comentar” făcut de mine: Textul însemnărilor
lui Karl Marx a apărut în România în 1964. Cele douăzeci de mii de exemplare s’au
epuizat într’o săptămână. Notele lui Karl Marx sunt cel mai teribil rechizitoriu al
ocupaţiilor ruseşti în principate. Reacţia Kremlinului nu a întârziat şi nu a mai apărut
o nouă ediţie. Între altele Karl Marx ridică răpirea Basarabiei susţinând că Turcia nu
putea ceda ce nu-i aparţinea dat fiindcă ea era Suzerana, nu Suverană. Am scris lui
Halmaghi dacă vrea să publice această carte în engleză, ar fi o formă indirectă de a
ridica problema Basarabiei la Conferinţa de la Belgrad. Acum se va lucra pentru
fixarea programului care urmează să fie desbătut în Septembrie. Amânarea au cerut-o
Ruşii. Dacă până atunci aş mai putea publica în germană şi engleză Karl Marx.
Însemnări despre români - căreia îi va urma Naţionalităţile în Rusia sovietică.

Acum să-ţi dau o lămurire. Dacă s’a putut publica sub această formă Karl Marx,
patronând problema Basarabiei şi făcând acel penibil rechizitor al ocupaţiilor ruseşti
în principate se datoreşte momentului favorabil din 1964: accentuarea tensiunii între
China şi Rusia sovietică. Trebuie să înţelegem că liberarea României de tutoratul
Kremlinului, legalizat de Roosevelt şi Churchill la Teheran, este în funcţie de marea
răfuială din Oceanul Pacific. Rusia sovietică se găseşte în faţa revendicărilor juste ale
Chinei şi Japoniei. Nu există soluţie de compromis care să înlăture războiul în
Extremul Orient. Care este atitudinea Statelor Unite? Îţi pot da o informaţie pe care o
desprind din “Defense Nationale”, revista Statului major al armatei franceze pe luna
Iunie.

Foreigne Affaires a publicat în luna Aprilie 1977 un studiu semnat A. Doak Barnett
asupra relaţiilor chino-americane în materie de apărare. Autorul nu exclude o
cooperaţie făţişă chino-americană. Citez: “orice demers ţinând să stabilească relaţii
oficiale în domeniul militar va avea mari consecinţe atât pentru Statele Unite cât şi
pentru China în raporturile cu Uniunea sovietică, de unde necesitatea de a conduce
aceste tratative cu o mare prudenţă.” De fapt operatia înarmării Chinei este şi
începută. Acum o lună “Le Monde” dădea această informaţie: “S’a reînnoit un acord
economic de lungă durată între China şi Japonia. China exportă petrol şi importă din
Japonia instalaţii industriale. Va urma tratatul de pace între China şi Japonia şi un
tratat de amiciţie de lungă durată. Rusia sovietică este izolată. Caută să-şi asigure
liniştea în Europa ca să poată duce forţele ei militare în Extremul Orient. Ecuaţia este
simplă: China are 900 de milioane de locuitori, Japonia 150 de milioane. China are o
producţie de petrol de 400 milioane de tone anual, exact producţia Arabiei saudite.
Rusia trebuie să-şi concentreze forţele militare pe frontiera Chinei, la 12 mii de
Chilometrii de Urali. Avem uşor de tras concluzia”. Rusia sovietică va cunoaşte un
mai mare dezastru militar decât în 1905 când - în consecinţă - a intervenit cunoscuta
revoluţie ce a clătinat regimul ţarist. Rusia se va disloca. Cuminţenia noastră nu poate
fi decât să aşteptăm răfuiala din Pacific. Regimul de la Bucureşti este în funcţie de
Rusia sovietică deci i se aplică principiul din medicină: suprimă cauza ca să eviţi
efectul. Aş adăoga un pricipiu de drept, “accesorium sequitur principalem.”

Regimul comunist din România urmează soarta regimului sovietic. Tot ce scriu, tot ce
voi publica atât în germană cât şi în engleză are ca obiectiv să se cunoască politica
seculară a Rusiei faţă de poporul român.

Închei monologul. Omagii doamnei dtale iar dtale o caldă şi iubitoare îmbrăţişare
Pamfil Şeicaru

p.s. în ce priveşte starea medicală îţi va scrie sora mea. Ce valoare are armata
chineză? Opinia unui specialist militar sovietic care a lucrat mai mulţi ani în China,
Primacov: Notele unui voluntar, Moscova, 1967: “Soldatul chinez este superior
soldatului nostru, rezistent la frig şi la foame. Nu este înclinat să murmure, el este
brav, atitudinea lui de manevrare este mare. Un marş de 70 km pe jos nu este o
dificultate pentru el. Infanteriştii noştri au fost încremeniţi de infanteria chineză şi au
ajuns la concluzia că este cea mai bună din toate.” (pag. 212)

Note şi Comentarii

De la începutul scrisorii maestrul mi se adresează cu “fiule” ceea ce se înţelege că mi-

a plăcut mult şi regret astăzi că nu i-am scris despre acest subiect pe care, să
recunosc, l-am luat, ca de la sine înţeles, având în vedere relaţiile dintre noi.

Ma asigura că va aştepta vestea întoarcerii mele acasă din Italia. Ilustratele ce i le-am
trimis i-au amintit de farmecul specific al acestei ţări. Un sentiment asemănător a
simţit în Franţa de câte ori a fost în Provence. Şi a trăit-o din iubire pentru Fr. Mistral
si Ch. Maurras.

În 1930 la iniţiativa lui a fost trimisă o delegaţie română la centenarul lui Misral,
fiind însoţit de Cezar Petrescu şi Nichifor Crainic. Oscar Han a realizat un basorelief
cu profilurile lui Mistral şi Vasile Alecsandri.

Italia a cunoscut-o şi a iubit-o din 1926 când a vizitat-o pentru prima oară, de-atunci
până în 1940 a vizitat-o de nenumărate ori.

Scrisoare mea l-a impresionat şi nu-i era ruşine să recunoască faptul că a plâns,
notaţiile mele i-au provocat emoţiile pe care le-a trăit în 1926 când a fost însoţit de
soţia şi fiica sa, cea din urmă doar de doi ani şi cinci luni. (Regret, că nu am păstrat
nici una din scrisorile trimise de mine lui Pamfil Şeîcaru, tratând despre nobilul
subiect al Italiei).

A văzut Assisi, cu prilejul celui de al şaptelea centenar de la moartea Sf. Francesco. A

asistat la un serviciu divin în biserica de jos zugrăvită de Giotto. Desigur maestrul a
uitat că în acel loc sfânt în biserica înălţată în jurul mormântului lui Sân Francesco,
au participat marii artişti ai Trecento-oul italian; pe lângă Giotto au executat minunate
fresce, Simone Martini, Ambroggio şi Piero Lorenzetti, Cimabue şi însfârşit
miraculosul pictor al vălurilor, mult timp confundat cu Giotto dar, astăzi, specialiştii
i-au despărţit definitiv, îl menţin printre genialii artiste anonimi. În biserica de jos de
la Assisi, între artă şi religie nu mai există nicio delimitare, picturile fresce sunt în
aceeaşi măsură trăire sublimă a inimii turnată în forme şi culori cât sacră rugăciune
rostită în prezentă bunului Dumnezeu, coborât şi el ca o lumină-giulgiu pentru
mormântul Sfântului.

Maestrul îşi aminteşte de o mare catedrală, situată la câţiva kilometri de Assisi în

mijlocul căreia se afla o biserică mai micuţă, se spune zidită de Sân Francesco. E
vorba de Sta Maria degli Angeli în care se venerează capela Porziuncula din sec. al
Xll-lea unde Sfântul a fondat în 1200 ordinul franciscan şi capela del Transito în care
a murit, Sân Francesco a zăcut pe pământul gol, atunci când s’a contopit cu sora
huma.

În faţa acestei bisericuţe, îşi aminteşte marele ziarist a văzut femei îngenunchiate,
rugându-se una lângă alta, tărănci şi doamne din aristocraţia italiană. Toate erau
adâncite în muta lor rugă. În rândurile din urmă se vedeau bărbaţi dominaţi de aceaşi
emoţie religioasă.

Din ilustrata din 4 Iunie reprezentând Piazza della Signoria, maestrul retrăieşte zilele
din 1926. “Ai impresia că la Florenţa geniul uman a atins culmea perfecţiei in artă”.
Şi mai departe: “ Şi muzeele în care pictorii italieni îşi fixaseră pe pânză sentimentele
lor în faţa vietii pentru secolele ce au urmat.”

Regretă mult că nu cunoaşte Riviera Adriatică pe care a simţit-o ca

pe o chemare irezistibilă în notele de călătorie ale lui Paul Bourget, în care redă
farmecul oraşelor păstrate în nobleţea lor arhitecturală, diferit de modernismul stupid,
inspirat din arhitectura americană.

Se opreşte la Perugia cu marele pictor Pietro Vannucci detto ii Perugino, maestrul lui
Raffael. Urmând în acelaşi oraş puerta etrusca, au descoperit un templu ridicat zeiţei
Venus, bine păstrat dar lăcătuit. De-acolo au putut oscila între imaginea templului
păgân şi vederea în zare la 30 km, a mândrului Assisi, săpat în piatra cenusie de
Subasio dominând în jurul lor o linişte desăvârşită, de început de veac ar zice poetul.
Însfârşit, ajunge şi la Roma, pe care mărturiseşte că a vizitat-o de nenumărate ori şi a
rămas surprins să constate că nu am introdus în itinerarul meu şi Roma, cetatea
eternă. E adevărat că nu am mai ajuns să-i trimit o ilustraţie şi desigur că o făceam
dacă aş fi bănuit entuziasmul şi emoţia cu care mi-a primit scrisoarea şi ilustraţiile
trimise de mine din Italia.

Dar cum în tot răul este şi un bine, cu această ocazie l-am lăsat pe el să mă plimbe în
ce direcţie vrea şi îl duc cele mai autentice impresii ale sale. Astfel, îi denunţă pe
democraţii creştini că prin ticăloşia cu care au administrat politic Italia, din 1945 au
degradat-o. Formula lui Moro de centru stânga a înlesnit creşterea partidului
comunist şi apariţia brigăzilor roşii. Confruntat cu desmăţul demo-cristianilor, P.
Şeicaru îşi aminteşte cât de liniştită era Italia în epoca lui Mussolini pe care l-a văzut
prima oară tot în 1926.” Ce defaimare metodică s’a făcut acestui om de stat care a
stăvilit în 1923 comunismul să domine Italia. Cum au înlesnit-o democristianii, azi.

Simpatia lui P. Seicaru pentru Mussolini e bine întemeiată şi nu e singurul care a

ajuns la astfel de concluzii. Dictatorul italian nu a fost antisemit, de altfel cel puţin
prin etrusci, italienii erau bănuiţi că ar purta, în sângele lor amestecat şi o sămânţă
semită. A realizat câteva lucruri extraordinare, punând poporul la lucru. Printre cele
mai mari realizări mussoliniene se înscrie asanarea terenurilor mlăştinoase din
Latium, pe care începând cu împăratul Nero, mai fiecare regim le avea în plan să-l
realizeze dar nimeni până la Mussolini nu a reuşit să-l pună în aplicare.

Se ştie că Mussolini, în relaţii bune cu Churchill, nu-l agrea pe Hitler, acesta a trebuit
să se deplaseze la Roma, unde prin discursurile ţinute în piaţa del Popolo, dictatorul
italian a fost nevoit să cedeze insistenţelor führerului german, într’o vreme când
numai putea să-şi mai găseacă un alt aliat, Hitler era stăpânul Europei.

Ori cum războinic nu era , i-a încurcat pe aliatii săi, înpotmolindu-se în Grecia,
italienii au trebuit să fie ajutaţi de nemţi, ceea ce a întârziat aplicarea planului
Barbarosa, adică expediţia în Rusia a putut să înceapă doar în iunie şi astfel Hitler
întocmai ca Napoleon, a fost învins de iernile prea grele ale stepei ruseşti.

În cele din urmă Mussolini a fost ucis în mod barbar de nişte partizani, faptă pe care
aliaţii nu au aprobat-o. Oare Mussolini ar fi fost achitat la judecata tribunalui de la
Nuernberg? Noi credem că aşa ca Antonescu, ar fi fost, cu acte în regulă condamnat
la moarte şi asta fiindcă războiul ultim mondial a fost, dacă nu în primul rând, dar cel
puţin în egală măsură, unul ideologic, demonstrat de sistemul democratic de
guvernământ cel mai ideal, deci este impus întocmai ca perceptele sovietice de
odinioară. Declarând propriul sistem politic aproape ca absolut, nu-i mai permite
dezvoltarea ori această atitudine nu are altă perspectivă decât o deschidere spre
tiranie.

Şi cu această ocazie am putut demonstra, la un popor latin cum e cel italian, o

democraţie cu caracter cezaric e mult mai bine venită decât una pur democratică, şi la
atare rezultate ajungem dacă vom compara dictatura zisă a lui Mussolini, în care
propriu zis doar duşmanii ţării simt că sunt persecutaţi, cel puţin aşa era pentru
români “dictatura lui Antonescu”, opusă haosului social-politic ce domneşta astăzi în
Italia, şi ne este teamă că niciun partid politic democrat nu va putea face ordine într-o
astfel de ţară cu un alt spirit creator decât al protestantului, făcut să construiască
democraţia. Dar oare, Ionel Brătianu, cel mai mare politician al nostru, ori să zicem
unul dintre cei mai mari, nu a făcut o democraţie potrivită sufletului românesc, nu
împrumutată căci în acest domeniu imitarea este egală cu renunţarea de bună voie la
libertate şi afirmarea de sine.

În acest cadru al cezarismului, românii şi-au râs de el ridicând pe tronul aleşilor pe un

Ceauşescu ori după uciderea perechii de dictatori, pe alţi oameni lipsiţi de orice
charismă.

Acum vreo câţiva ani, o nepoată de-a lui Mussolini, studiind viaţa şi mai ales opera
politico-socială a înaintaşului ei, a ajuns la concluzia că de un astfel de om are nevoie
Italia de astăzi. Dar a putut ea să întemeieze un partid după cum ar fi vrut? Realităţile
ne arată că această nepoată a lui Mussolini a dispărut de pe scena politică, una din
credinţele democraţiilor de astăzi e aceea că omul e un animal coruptibil, deci poate fi
cumpărat pe bani, ceea ce nu cred totuşi că le-a reuşit cu urmaşa lui Mussolini.

Mărturisesc aici deschis că sunt partizanul democraţiilor apusene dar pe de altă parte
nu înţeleg partinitatea lor, căci dacă nu le este frică de umbra lui Mussolini cu ce rost
întăresc metodic defăimarea unor oameni care nu merită acest lucru?

Percepând o înclinare spre a susţine că adevărul e tot ce afirmăm noi înşişi o atare
atitudine mă îngrozeşte, fiindcă ea nu garantează viaţă lungă, unei atari democraţii.
Deci, fiindcă iubesc democraţia şi mă îngrijorează soarta ei, trag aici un semnal de
alarmă, îmbrăcând haine de împrumut comuniste căderea ei este de-acum asigurată.

Astăzi există un caz Aldo Moro, foarte puţin elucidat. După unii, camarazii lui de
partid au refuzat să-l răscumpere, voind să scape de el. Pe această cale democraţia
cristiana, nu numai că nu a obţinut nimic pozitiv dar pentru mult timp şi-a pierdut
orice speranţă să mai ajungă la putere. Am citit multe în legătură cu acest A. Moro, nu
m’am lămurit de ce trebuia să moară dar ştiu precis că, indiferent de motivele
invocate, nu se impunea să moară. Politicianul democrat cristian a trebuit să plătească
îndrăzneala de a fi vroit să unească pe italieni, atunci când ei nu mai vor acest lucru.

Mi-e teamă că A. Moro a crezut în misiunea sa de politician într’o ţară în care fiecare
încearcă să trăiască pe spinarea altora, nu adevărata democraţie e pentru ei ci anarhia,
şi cu cât e mai mare e mai pe măsura lor. Nu departe de situaţia descrisă şi în Spania.
Spre cinstea italienilor ei nu fură pe vizitatorii muzeelor, fiindcă acel loc este pentru
ei sfânt, unde după modelul marilor înaintaşi ei urmează să se dăruie, închinânduse ca
mulţumită zeiţei Frumuseţii că i-a învăţat să-şi ridice ochii la stele.

E de prisos să mai spun că iubesc acest popor italian, nu numai fiindcă au peisaje cum
există doar în rai, de care pomeneşte şi Miron Costin, cronicarul învăţat, dar încă
pentru concepţia lor de viaţă, au înlocuit Fatumul destinul grecilor, cel ce ne
urmăreşte acelaşi de la naştere până la moarte, cu Norocul schimbător de la o zi la
alta, chiar într’o zi, poate fi variabil de la un moment la altul.

Trăind pe o cismă vizitată de calamităţi mai ales cutremure, s’au obişnuit cu marile
capricii ale naturii, astfel că iau totul uşor, înafară de credinţa în Dumnezeu, deci
opun acestei lumi trecătoare una eternă, unde după platonismul lor înnăscut se vor
întâlni toate cele create, în forma lor ideală.

La ultimul mare cutremur a fost lovită biserica Sân Francesco din Assisi, de unde
suferinţa sufletului meu că acest vis nu mai poate fi ca cel de altădată.

Maestrul mi-a povestit că a vizitat la Roma biserica Sân Pietro în Vincoli, unde Moise
de Michelangelo apărând în mod miraculos, a impresionat-o şi pe Viorela, fetiţă abea
trecută de doi ani şi cinci luni. Dreptate avea Pamfil Şeicaru copilul prin inocenţa sa a
adus cel mai mare omagiu lui Moise de Michelangelo, pietrei care s’a transfigurat şi
s’a făcut Om.

Aflând că am fost şi la Anacapri unde am vizitat Casa de la Sân Michele a lui Axei
Munthe, despre el îmi relatează şi o întâmplăre. Cu această ocazie îmi, mai vorbeşte
de cartea lui Lombroso Gina, pe care autoarea a publicat-o în 1935 “L’envers du
machinisme”. Ceea ce a scris in 1935 se verifică după 32 de ani. Veneţia este sortită
să dispară datortită industriei de chimicale de la Mestre.

Mai aminteşte că a fost în Sicilia şi la Stresa cu acel ostrov al luminii al lui Boromeo,
în care geniul italian a realizat arhitectura vegetală a insulei.

M-au încântat ultimele cuvinte prin care maestrul încheie această parte a epistolei:
“Ce farmec au lacurile italiene! M-au năpădit toate amintirile legate de Italia, citind
scrisoarea ta! Ce aproape te-am simţit, dragul meu.”

Trebuie să recunosc că Pamfil Şeicaru e primul om care mi-a apreciat trăirile italiene
şi l-a regăsit în ele pe pelerinul ce a fost, de pildă în 1926, însoţit de soţie şi fiica lor,
Viorela. Pe această cale ni se demonstrează că întâlnirea nu eu a fost deloc
întâmplătoare, sentimentele noastre băteau pe aceeaşi lungime de undă şi mai ales
aveau aceleaşi iubiri ideale.

În partea a doua a scrisorii, maestrul mă anunţă că încurând îi vor apărea Davai Ceas
în englezeşte şi “Belgrad 15 Iunie 1977”. A primit o scrisoare din Statele Unite,
Halmaghi citind Davai Ceas i-a cerut permisiunea să o traducă şi s’o publice în
engleză. Deşi, îl cunoscuse în 1959 când acesta a trecut prin Madrid, îl uitase. Acum
Halmaghi i-a mărturisit c’a lucrat la ziarul Evenimentul care făcea parte împreună cu
Rapid, din grupul de ziare editate de P. Şeicaru.

Personal, am avut ocazia să corespondez cu John Halmaghi atunci când mi-am arătat
disponibilitatea de a contribui în mod esenţial, la
editarea cărţii aflate în manuscris semnată de Vasile Posteucă, una, după părerea mea,
din excepţionalele realizări ale exilului românesc “Băiatul drumului”.

Nu mi-a fost greu să constat, că John Halmaghi e un veleitar, mare în vorbe, mic în
fapte, deşi se lăuda cu prietenia lui Posteucă editându-i revista Drum, care apărea din
an în Paşte, până la urmă a dat bir cu fugiţii -, fără vreun motiv plauzibil a renunţat la
editarea cărţii lui Posteucă, devenind umbra dnei Zamfira ce nu vroia în niciun fel să
pericliteze viitorul fiului ei Puîu, amintind anumite activităţi din biografia tatălui său.
Aşa i se mulţumea memoriei poetului, că prin protestele ziarelor americane,
autorităţile comuniste din Bucureşti i-au eliberat dnei Posteucă şi odoarelor sale, un
paşaport să-l vadă pe soţul şi tatăl lor aflat pe patul morţii, suferind de un cancer
gastric, în ultima lui fază.

Mă miră cel puţin reacţia lui Pamfil Şeicaru la prima solicitare venită din partea unui
om pe care nici nu-l cunoştea, recomandat şi el discutabil, ca un anonim colaborator
al Evenimentului, unul din ziarele editate de Pamfil Şeicaru. Total stăpânit de un
entuziasm fără baze reale mă asigura că îmi va trimite toate lucrările sale publicate în
engleză şi dacă nu cunosc limba îmi va trimite şi o copie a manuscrisului din limba
română. Fără îndoială Pamfil Şeicaru începuse să trăiască într’o lume visată, fără
rădăcini înfipte în lumea măcar a posibului. Marele ziarist îşi imagina o lume cum ar
fi trebuit să fie şi nu cum era ea în realitate. Oare Halmaghi prin simplul fapt că
poseda cunoştinţe de limbă engleză, putea să execute pretenţioasa traducere? Ori cum
maestrul nu cunoştea engleza, ar fi avut nevoie de un intermediar, pentru a-i citi şi
răsciti textul în ambele limbi, pentru ca nu cumva să se strecoare erori ce ar fi
compromis conţinutul ştiinţific prezentat.

Ori, P. Şeicaru credea că odată cu predarea manuscrisului românesc se aranjează

automat şi problema traducerii în engleză, când dificultăţile abea începeau. Conştient
că se minte pe el însuşi,vorbind de contribuţiile sale din limba engleză, nu le-a fost
greu aparţinătorilor să îi promită marea şi sarea, cu intenţia însă de a-l amăgi, ceea ce
de-acuma e uşor, căci toate premisele erau date de la început şi vom reveni la aceste
aspecte atunci când vom aduce în discuţie dispariţia unor manuscrise preţioase ale lui
P. Şeicaru, toate redactate în limba română, formă în care de altfel, se dădeau lucrările
maestrului la tradus.

În acest context marele ziarist ne mărturiseşte că ar vrea să vadă în

engleză şi studiul “Karl Marx. Însemnări despre români, manuscrise inedite cu un
comentar” scris de P. Şeicaru. Şi ne informează că această carte a apărut în România
în 1964 în douăzeci de mii de exemplare, epuizate într’o săptămână. Notele lui Marx
sunt cel mai teribil rechizitoriu al ocupaţiilor ruseşti în principate. Desigur, Kremlinul
nu a întârziat să reactioneze încât o nouă ediţie n’a mai văzut lumina tiparului. Printre
altele, Karl Marx ridică problema răpirii Basarabiei susţinând că Turcia nu avea
dreptul să cedeze ceea ce nu-i aparţinea căci ea era Suzerană şi nu Suverană.

Cum reese din rândurile de mai sus Pamfil Şeicaru a publicat notele lui Karl Marx
comentate de el însuşi în 1964 la Bucureşti în 20.000 de exemplare epuizate într’o
săptămână, dovadă că a avut un succes deosebit. Se poate incă presupune că
respectiva lucrare nu purta numele niciunui autor, sigur că nu pe al condamnatului la
moarte, Pamfil Şeicaru. Deci, anumite legături dintre maestru şi regimul comunist din
ţară, înţelegem pe reprezentanţii lui, au existat încă din 1964, dar să recunoaştem
sincer, astfel de lucrări istorice aveau o valoare mai mare decât Povestirile lui Mircea
Eliade sau consideraţiile asupra barocului aparţinând lui Al. Ciorănescu, publicate
ceva mai târziu. Deşi frecventam destul de des librăriile bucureştene, nu mi-a atras
atenţia această carte, sigur din cauză că de numele lui Karl Marx mi-era lehamite de
cât trebuia să ne referim la ideile sale, de unde încăodată deduc că această carte a
apărut la Bucureşti dar fără să poarte numele lui Pamfil Şeicaru. Şi acest studiu, vroia
să-l roage pe Halmaghi, să-l traducă în engleză, dar eu contest că el ar fi făcut-o cum
probabil se lăuda în scrisorile scrise maestrului. În orice caz, din promisiunea marelui
ziarist că-mi va trimite tot ce va publica în limba engleză, n’am primit nici măcar
Davai Ceas. Comportament tipic pentru dl. John Halmaghi, demonstrându-ni-se cât
era de singur în exilul românesc marele om de cultură românească Pamfil Şeicaru, şi
în ce consta marea sa trădare de carel învinuia caracuda emigraţiei, lipsită de orice
busolă şi omenie.

Maestrul dorea să-mi deie o lămurire în privinţa lucrării publicate în România

subliniind că în 1964 era un moment favorabil pentru a face un rechizitoriu Rusiei
imperialiste, cu ajutorul notelor lui Karl Marx.

Pot să confirm acest punct de vedere, eu fiind pe-atunci în ţară, angajat ca cercetător
principal al Institutului de neurologie de pe str. Povernei. Mi se aduce la cunoştinţă
într’o zi că va trebui să fiu prezent la o şedinţă ţinută la Academie, şi fiindcă eu
vroiam să mă eschivez, doar nu eram membru de partid, nu am putut scăpa sub nicio
formă. Am intrat în sala cu înfăţişare de vagoane puse unul după altul, intenţia mea
era să-mi găsesc un loc cât mai în spate pentru a trage şi un meritat pui de somn.
Începuse şedinţa şi deodată aud ca primul conferenţiar înjura de mama focului pe un
duşman, cum eram forţaţi s’o recunoaştem, că nu poate fi decât imperialistul
american. Dar ceva nu se potrivea, din această cauză ca să mă asigur că aud bine, am
întrebat pe vecinul, ce-mi era total necunoscut: “Tovarăşul ăsta, înjură pe ruşi?” “-
Da, domnule”, cea ce mi-a trezit un interes deosebit, numai scăpam niciun cuvânt din
discursul celorlaţi vorbitori. A fost una din zilele frumoase ale vieţii mele, căci se
rostea adevărul despre foştii nostri aliaţi, dacă până atunci numele lor se pronunţa în
secret şi totdeauna cu ameninţarea că poţi oricând să înfunzi puşcăria comunistă,
spunând ceva nepermis despre ei.

Era hotărârea lui Gh. Gheorghiu-Dej să se despartă de Rusia şi cine

ştie cum ar fi evoluat lucrurile dacă şeful comunist nu ar fi murit, în condiţii destul de
suspecte. Desigur, ca muncitor la căile ferate a fost tipul de conducător comunist care
făcea uz de tot repertoriul terorist ce-i stătea la dispoziţie, totuşi meritul acestui om
consta în faptul că nu şi-a dezminţit niciodată originea, deci nu ar fi alunecat pe panta
cezarismului găunos, cultivat de Ceauşescu. Acesta s’a remarcat prin revenirea la
prietenia cu marele Colos de la răsărit, aşa dar iniţiativa lui Dej a avut o durată scurtă
dar cu un efect de neuitat asupra conştiinţei de independenţă a românilor.

După cum se poate vedea, Pamfil Şeicaru nu putea lipsi de la lovitura pregătită
împotriva Rusiei, din Bucureşti.

Mai se cuvine să insistăm asupra teoriei maestrului că Rusia va disloca în urma

războiului ce se va declanşa în Pacific, odată cu primele ciocniri dintre chinezi şi ruşi,
a declarat, că al treilea război mondial a şi izbucnit.

Studiul făcut părţilor beligerante a fost realizat cu ochi de maestru, a subliniat

înarmarea Chinei de către Statele Unite cât şi acordurile
economice semnate între China şi Japonia.

Credem, că marele ziarist era preocupat să vadă Rusia sovietică distrusă, mai rău ca
în războiul din 1905 urmat de revoluţia, care a clătinat regimul ţarist.

Personal, considerăm, că maestrul, influenţat de publicaţiile apusene nu a mai avut

claritatea de a descoperi rolul adevărat jucat de Statele Unite, aşa cum l-a descris în
cel de al doilea război mondial când comentariile şi concluziile sale au fost cu
adevărat geniale.

Marele ziarist s’a lăsat antrenat de declaraţiile belicoase ale unor instituţii militare
americane, care profitau de voinţa chinezilor de a-i învinge pe ruşi, secondaţi de
marea putere industrială a Japoniei. Dar oare Statele Unite aveau vreun interes să
susţie marea răfuială, cum o numeşte P. Şeicaru, şi să transforme Oceanul Pacific
într’un unic teatru de război? Sigur că nu. Ei erau stăpânii marelui Ocean, şi aş zice
că niciodată tactica lor nu a fost mai inteligentă. Duşmanul Statelor Unite nu era
Rusia ci Japonia, motivul declanşării celui de al doilea război, pentru americani. Dar
în formula actuală Japonezii, aceşti nemţi ai Asiei, nu mai vroiau războiul, bombele
atomice de la Hiroşima şi Nagasaki i-a vindecat pentru mult timp de a mai face un
război. Deşi rivalitatea dintre Japonia şi Statele Unite continuă, ea se desfăşoară în
domeniul economic şi industrial nu se recurga la ajutorul armelor de foc.

Ruşi în acest context nu contau decât ca un potenţial concurent, deocamdată erau

legaţi prin diferitele tratate de americani, ori aceştia urmăreau ca şi aliaţii lor să nu
ducă un război cu un adversar atât de fanatizat cum erau chinezii, în faţa cărora nu
aveau nicio şansă. Prin cartea excepţională a lui Primakov, citată de P. Şeicaru, de
fapt se dă un avertisment ruşilor că nu vor putea câştiga războiul cu China, în caz că
ar accepta confruntarea propriu-zisă.

În ce priveşte China, ea putea fi înduplecată prin ajutoarele industriale ce urmau să

vină de la marele ei aliat, Statele Unite.

America a făcut o manifestaţie de forţă, ca să-i impresioneze pe adversari, în primul

rând, părerile maestrului rămân în picioare, toate condiţiile unei confruntări
internaţionale erau prezente, dar mai ales pentru Statele Unite războiul ar fi avut un
efect mai mult decât catastrofic, fiindcă nu ar fi putut scăpa să nu aibe jertfe omenşti,
mai ales că şi ruşii şi chinezii preferau lupta dusă de soldaţii lor infanterişti, fatală
pentru soarta oricărui preşedinte. De-aici obiceiul deja încetătenit ca americanii să
lupte cu ultimii soldaţi ai altor puteri.

Ori în marea răfuială din Pacific nu şi-ar fi putut permite nici cele mai mici pierderi.
Poate că greşita evaluare a Statelor Unite l-a determinat pe maestrul Pamfil Şeicaru să
prevadă izbucnirea unui război care niciodată nu va avea loc, cel puţin, în condiţiile
cunoscute.

Scrisoarea (15) din 20 August 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite prieten,

Sunt realmente emoţionat de grija pe care o ai de sănătatea mea. Mărturisesc că aş

dori să mă pot menţine în situaţia de azi când ideaţia are un ritm aşa de tineresc,
măcar 3-4 ani, ceea ce mi-ar da răgazul necesar spre a scrie o serie de lucrări. Îţi
comunic că anul viitor voi începe “Memoriile unui gazetar”. Gândeşte-te că am
început activitatea mea în presa cotidiană la 12 April 1918, ceea ce revine în 1978, la
60 de ani de activitate. Ţin să-ţi remarc că în Spania am continuat aceeaşi activitate:
câţiva ani am scris la ziarul El Alcazar un articol zilnic. La acest ziar în afară de
articolul zilnic consacrat, exclusiv politicei externe, am publicat ca foileton o lucrare:
Formaţia ideilor revoluţionare în Rusia. Ar forma o carte de 300 de pagini, cred. În
ţară am scris un articol zilnic din 6/18 Aprilie 1918 până în 1944. Ultimul meu articol
a apărut în ziua de 8 August 1944, deci am publicat un articol în fiecare zi. Prin
situaţia pe care am avut-o chiar din primele zile ale activităii mele, am avut contacte
în lumea politică cu factorii de conducere. De la guvernul Al. Marghiloman (Aprilie
1918 până în Noiembrie) şi succesiv în toate guvernele ce s’au succedat până la 10
August 1944, când am ieşit din ţară, viaţa politică internă nu a avut taine pentru mine.
Vei înţelege ce contribuţie voi putea aduce pentru istoricii de mâine care vor căuta să
redea epoca neutralităţii pe care am trăit-o ca student, în 1914 aveam 20 de ani şi apoi
războiul pe care l-am făcut de la Jiu, la Olt, la Arges, Siret până la ultima bătălie la
Cireşoaia, deci de la 14 August 1916 până în Septembrie 1917, când au încetat
ostilităţii. Războiul trăit zi de zi cu riscurile inerente. Cum în aceste Memorii nu am
de apărat un partid, eu n’am aparţinut nici unui partid, cred că aş putea să fiu conform
normei fixate de Tacit: sine ira et studio adică fără ură şi părtinire.

Acum trei săptămâni mi-au fost trimise articolele publicate de mine în Curentul, între
1 Ianuarie 1944 şi 9 August acelaşi an. Le-am recitit uimit: formează cronica politicei
internaţionale. Eu din primele zile ale războiului, adică din 1939 am instalat un teletip
care înregistra toate emisiunile posturilor de telegrafie fără fir. Avea traducători din
engleză, rusă, elveţiană (atât în germană cât şi în franceză), turcă şi arabă. Traducerile
se dactilografiau şi aveam la 10 dim. când veneam la ziar, toate emisiunile captate de
dimineaţă, la 2 cele de ora 12 şi la 8 seara, ultimele. Pe baza acestor trei emisiuni eu
redam în sinteza unui articol, pulsul politic al războiului. Reieşea din aceste articole
subordonarea anglo-americană politicei lui Stalin. Tot ce s’a publicat după 1945 în
lucrările consacrate luptei contra. Axei, stau virtual cuprinse în această cronică zilnică
a războiului.

Prietenii mei mi-au spus “trebue publicate într’o carte”. Eu am adăogat, cu publicarea
şi a articolelor apărute între 1 Ianuarie 1943-1944: an în care Stalin a obţinut la
Teheran tot ce a visat. Niciodată în istoria ei, Europa Occidentală, în care includ şi
Statele Unite, nu a fost mai umilitor îngenunchiată Rusia. Când vor apărea aceste file
de cronică, fiecare român va înţelege, cutremurat, de inconştienţa celor care au
împins la capitularea fără condiţii cerută nu de ruşi care tratau la Stockholm un acord
de armistiţiu cu mareşalul Antonescu, ci de Roosevelt şi Churchill. Precum vezi,
dragul meu, această culegere de articole - File de cronică 1943-1944 - va putea
precede memoriile unui gazetar. Dacă voi avea 3-4 ani de plenitudine a puterilor mele
în stadiul lor actual, voi putea să spun că mi-am făcut pe deplin datoria. Îti datoram
aceste destăinuiri pentru grija pe care o porţi sănătatii mele. Eşti tânăr, deci vei
supravieţui şi îţi vei aduce aminte de bătrânul singuratic care până la ultima bătaie a
inimii şi-a făcut datoria faţă de neamul românesc, căruia i-a aparţinut prin toată fiinţa
lui.

Te îmbrăţişează al dtale
 Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

În legătură cu grija pe care i-o port sănătăţii sale maestrul ar dori să-şi menţină ideaţia
în ritmul actual tineresc, deci să mai aibe încă 3-4 ani de viaţă pentru ca în acest imp
să mai scrie o serie de lucrări importante pentru el.

Îmi promite că anul viitor când Ia 18 Aprilie 1978 va împlini 60 de ani de activitate
ziaristică, începută la 18 Aprilie 1918, va începe să scrie “Memoriile unui ziarist”,
după cum se ştie proect pe cât de mult dorit, a rămas până la urmă nerealizat.

Îmi repetă că la Madrid şi-a continuat activitatea la ziarul El Alcazar, unde pe lângă
articolul zilnic consacrat exclusiv politicii externe, a mai publicat în foileton o
lucrare: Formaţia ideilor revoluţionare în Rusia.

În ţară a scris zilnic un articol de ziar începând din 18 Aprilie 1918 până la ultimul
din 9 August 1944.

Îmi aduce la cunoştinţă contribuţia importantă adusă de el pentru istorici, descrierea

epocii neutralităţii urmată de războiul făcut de la Cerna, la Arges, Siret până la ultima
bătălie avută loc la Cireşoaia (Sept. 1917). Cum nu a făcut parte din niciun partid în
respectivele Memorii va putea să adopte normele istoricului Tacit de a scrie istorie
“Sine ira et studio”, adică fără ură şi părtinire.

În continuare îmi dă vestea primirii articolelor publicate de el în Curentul, între 1

Ianuarie 1944 şi 9 August, acelaşi an. Ele formează cronica politicei internaţionale.

Totodată ne redă metoda sa de lucru: “Eu din primele zile ale războiului adică din
1939, am instalat un teletip care înregistra toate emisiunile posturilor de telegrafie
fără fir. Avea traducători în engleză, rusă, suedeză, elveţiană (atât în franceză cât şi în
germană), turcă şi arabă. Traducerile se dactilografiau şi aveam la 10 dim. când
veneam la ziar toate emisiunile captate de dimineaţă, laorale 2 cele de ora 12 şi la 8
seara ultimele. Pe baza acestor trei emisiuni eu redam în sinteza unui articol, pulsul
politic al războiului.”

Cum articolele demonstrau subordonarea anglo-americană politicei

lui Stalin, prietenii i-au dat sfatul să republice articolele într’o carte dar el ca autor era
de părere că ar fi trebuit să li se adaoge şî cele dintre 1943-1944 an în care Stalin a
obţinut la Teheran tot ce a visat. Maestrul consideră, pe drept, că niciodată in istoria
ei Europa Occidentală, în care include şi Statele Unite, nu a fost mai umilitor
îngenunchiată de Rusia. Din aceste file de cronică fiecare român va înţelege
cutremurat inconştienţa celor care au împins la capitularea fără condiţii, cerută nu de
ruşi care tratau la Stockholm un acord de armistiţiu cu condiţii cu mareşalul
Antonescu, ci de Roosevelt şi Churchill.

Să adâncim problema ridicată de Pamfil Şeicaru referitor la faptul că anglo-

americanii, cei mult aşteptaţi de poporil român să le aducă mult visata eliberare,
cereau de la noi capitularea fără condiţii pe când ruşii tratau cu Antonescu o pace cu
condiţii, aşa cum ne va sta drept martor însuşi marele ziarist.

Dar după cum îi cunoaştem pe ruşi, ei nu duceau aceste trattive pentru a ne face cine
ştie ce favoruri ci din propriile sale interese, Stalin se grăbea să ajungă la Berlin
dintr’un motiv bine întemeiat, trecut astăzi sub tăcere. Şi anume, Hitler era pe cale să
fabrice o armă secretă de mari proporţii. În acest sens, ne putem referi la mai multe
mărturii ce nu pot fi contestate atât de uşor.

În primul rând, m-aşi opri la cuvintele lui W. von Braun rostite cu ocazia retragerii
sale din NASA, prin care mărturisea că la sfârşitul
războiului nemţii, din tabăra cărora făcea parte şi el, erau gata să lanseze o armă
secretă cu o acţiune atât de puternică, încât ar fi fost destul să arunce una asupra
Moscovei şi alta asupra New-Yorkului ca aliaţii să ceară imediat pacea.

De altfel, doar pe această bază Hitler de pilda la 22 August, o zi înainte de actu de la

23 August declara că victoria nemţilor e la fel de sigură, precum doi cu doi fac patru.

Se ştie că după blocada de la Stalingrad, Ion Antonescu nu mai credea în victoria

Axei şi a făcut câteva încercări de a-l convinge pe Hitler să-l lase să încheie pace, dar
în mod onorabil, demn pentru un brav soldat, fără să-şi trădeze foştii parteneri de
luptă, de unde avea nevoie de consimţământul lor. În acest sens, în 1943 la sfârşit de
an l-a trimis în Italia pe dl. Al. Gregorian, mult apreciat de mareşal, de altfel preţuirea
a fost reciprocă, pentru a-l ruga pe Mussolini să intervină pe lângă Führer să-l lase să
încheie pace cu ruşii, cât şi cu aliaţii lor. Dl. Gregorian a rămas impresionat de
descompunerea morală a dictatorului italian care avea înfăţişarea unui “uomo finito”
de unde şi răspunsul său cu totul sincer că după cum au evoluat lucrurile ar fi penibil
să mai creadă că intervenţiile lui l-ar mai putea influenţa pe Hitler.

Întrevederea respectivă e reţinută de istoricii italieni, nu am văzut-o semnalată de cei

români, parcă nu ar mai fi jucat niciun rol important, cel puţin, în a demonstra
eforturile depuse de mareşal incă din 1943 să capituleze, dar nu fără condiţii cum
vroiau anglo-americanii.

Dar în luna Aprilie 1944, conducătorul României se hotărăşte să ceară direct

consimţământul nemţilor pentru a încheia pace, deci să pună capăt unui război de-
acuma pierdut. Generalul Ion Gheorghe ambasadorul României la Berlin, povesteşte
că Antonescu, fiind cazat la ambasadă s’a întreţinut cu el până noaptea târziu,
considerând că Hitler va avea toată înţelegerea că România va trebui să iasă din
război. Dimineaţa, îmbrăcat de mare gală, cu toate medaliile pe piept, stiind că este
ţinuta prin care a câştigat respectul dictatorului german, Antonescu a avut
întrevederea cerută la care gen. Gheorghe nu a asistat. Ce au vorbit cei doi, nu se ştie,
dar Antonescu nu s’a mai referit la o eventuală capitulare, Hitler l-a convins să
continue războiul. Ce altceva ar fi putut să-i spună decât că nemţii erau pe cale să
pună în circulaţie o armă secretă teribilă, de care amintea şi W. von Braun, după
război intrat în soldă americană. Mai mult, savantul german susţinea că erau patru
oameni de ştiinţă care au lucrat împreună la planurile acelei arme secrete nemţeşti pe
care nu au mai ajuns să o termine şi mai adăoga că unul dintre ei a murit, pe când din
planurile ruşilor îşi poate da seama că ceilalţi doi se aflau în mâinile lor. Numai că, în
timp ce americanii nu aveau de ce să ascundă meritle lui W. von Braun, ruşii mai
principiali puneau înaintea prizonierilor lor câte un nume rusesc de Popov sau altul,
de aceeaşi origine.

Revenind la ruşi graba lor spre Berlin avea aceeaşi cauză, distrugerea bazelor de
cercetare nemţeşti, înainte de a-şi lansa mortala armă secretă germană, pe care o
aminteşte W. von Braun şi în condiţiile date nu putea minţi.

De unde, Stalin era gata să împlinească toate condiţiile cerute de Antonescu, numai să
deschidă armatelor ruseşti porţile Carpaţilor pentru a nu întârzia prea mult. Nemţii în
1944, au îndemnat pe unguri să ocupe Aradul şi să înainteze pe valea Mureşului, unde
vor veni la întâlnire şi trupele germane. Dar acestea din urmă nu au mai venit, de
unde soldaţii unguri cuprinşi de panică s’au retras în grabă, îngrozindu-i gândul că ar
putea cădea, în mâinile ruşilor, care intraseră deja în Deva.

Stalin era informat de capacitatea slabă a nemţilor de a le rezista în Carpaţi, dar le era
teamă de rezistenţa românilor, în conştiinţa lui mai dăinuiau amintirile părinţilor,
uimiţi că soldţaii români au refuzat să facă o revoluţie, cum îi îndemnau, ruşii, aflaţi
în tranşeele de lânga ei.

Prin urmare, Stalin îl trata pe mareşal ca pe cel mai important adversar al său, nu i-a
admis dnei Kollontay să dea atenţie tinerilor, reprezentanţii regelui, pe care pur şi
simplu îi considera nişte neserioşi, cum de fapt, se prezenta gigoloul de o viaţă, G.l.
Duca, trimisul lui Niculescu-Buzeşti pe lângă mme Kollontay, trădând misiunea
superiorului său, Nanu.

Credem că abia când regele a trimis pe gen. Aldea la ruşi, pentru a-i ruga să intesifice
ofensiva împotriva armatei sale proprii, respectiva faptă l-a determinat pe Stalin să
înţeleagă trădarea ce o pregăteau politicienii români şi astfel a rupt învoirea cu Ion
Antonescu, regele aducându-i pe tavă România şi capitularea ei fără condiţii.

Nu chiar întâmplător în anul 2001 regele Minai se întoarce în ţară unde îşi reprimeşte
castelele confiscate, în timp ce o buna parte din
populaţie se zbate într’o mizerie neagră. Duşmanul de ieri, Ion Iliescu se arată foarte
mărinimos, cu această ocazie demonstrând că teama lui de rege era nejustificată,
odată ce şi unul şi altul au practicat trădarea, e drept mult mai la fostul rege, care şi-a
pus sub ghilotina comunismului întregul neam, pe când fostul prim-secretar de partid
al Iaşului nu şi-a trădat decât partidul şi se va vedea dacă nu cumva stăruinţa cu care
se lipeşte de tronul prezidenţial nu va împlini în cele din urmă, ceea ce trădarea ex-
regelui nu a putut atinge, e vorba de viaţa, ca existenţă a neamului românesc.

Trebuie să mai spunem că până la urmă pierderea războiului de catre Hitler a

însemnat un mare bine adus Omenirii, dacă ar fi învins ideologia nazistă, ar fi existat
un război continu, purtat de organizaţiile Gestapoului, transmise tuturor popoarelor.
Îmi amintesc am vizitat pe când eram la Muenchen pe un văr al unei cunoştinte bune,
ducându-i un mesaj din partea celor din România. Am observat că are o mână, cred
stânga mutilată şi admiram casa cu o mare grădină cu un bazin de înot în centru şi
dacă eu am văzut toate acestea înseamnă că arătau extraordinar. De unde gazda a
simţit nevoia să se explice: “Eu am fost soldat SS, calitate în care mi-am lăsat mâna
stângă în război, pe care sincer vă spun îmi pare bine că l-am pierdut. Dacă-l
câştigam cumva, eu astăzi nu puteam să trăiesc în condiţiile pe care le vedeţi, ar fi
trebuit să păzesc pe ruşi, undeva in stepele Rusiei.”

Şi oare nu avea dreptate? Cei mai câştigaţi din pierderea războiului au fost chiar
nemţii şi pentru ca au primit şansa să îsi refacă propriul destin înviind, fără nimic
metaforic, din proprie cenuşă, reprezentată de oraşele distruse ale ţării lor în timpul
războiului.

Rămâne să mai atragem atenţia că fără să vrea, puterile învingătoare în cel de al

doilea război mondial, pe lângă toate defăimările, multe nedrepte, aduse adversarilor,
nemţi, le-au ridicat un monument în mijlocul Berlinului, dedicat puterii militare
extraordinare pe care monstrul nazist l-a avut. Dupa cum se ştie înainte de a ataca
Rusia, Hitler l-ar fi trimis pe unul din oamenii săi, la englezi, pentru a le propune o
alianţă împotriva bolşevismului. Să mă corectez, exprim nişte presupuneri odat ce
Churchill l-a arestat pe Hess, emisarul lui Hitler, iar naziştii l-au declarat nebun,
predându-se duşmanilor cei mai înverşunaţi.

S’o spunem clar, Hess a trecut de partea englezilor foarte de timpuriu încât nu putea
fi făcut răspunzător de holocaustul nazist.

Cu toate acestea a fost închis până la sfârşitul războiului, ca după această dată să fie
ţinut într’o închisoare ce nu-i servea decât lui, păzită ziua, noaptea, de patru soldaţi,
un american, un francez, un englez şi un rus. Fără îndoială, ei dădeau onorul zilnic
unui individ care oficial era declarat nebun, diagnostic acceptat şi de partinicul
tribunal de la Nuernberg.

Cererea familiei lui Rudolf Hess de a fi eliberat din cauza vârstei (1894-1987) a fost
refuzată, fără drept de apel. Mai mult, când îl vizita fiul său, erau supravegheaţi,
trebuind să păstreze o distanţa anumită între ei, ca să nu le permită cumva
transmiterea cine ştie căror secrete de stat. Astfel, Hess moare în închisoare la o
vârstă patriarhală, şi se susţine că s’ar fi sinucis, când cei mai mulţi bătrâni prezintă
semne evidente de demenţă, au uitat de mult de ce semenii lor i-au pedepsit atât de
rău.

Oricum, cazul Rudolf Hess rămâne o enigmă, nimeni nu mai poate

crede că el nu posedă sau mai bine spus nu a cunoscut nişte adevăruri usturătoare
pentru conducătorii Angliei de-atunci, în frunte cu Churchill. Faptul că nu l-au
omorât când puteau uşor s’o facă, pledează încă pentru cruzimea lor înăltându-şi visul
de glorie pe scheletul unui bătrân care li s’a predat mult înainte de a putea fi făcut
responsabil de faptele foştilor săi camarazi. Cazul Hess, ne demonstrează încăodată
că cele mai mari şi mai adevărate comedii tragice ni le oferăţ, viaţa.

Francezii sărbătoresc la 14 Iulie ziua lor naţională şi respectăm acest eveniment, dar
nu putem să ascundem realitatea că în celebra şi “fioroasa” Bastilie erau doar trei
pensionari, printre care şi mai cunoscutul marchiz de Sade.

Reîntorcându-ne la scrisoarea lui Pamfil Şeîcaru vom constata din multe puncte de
vedere prin scrisul său a jucat rolul Casandrei, din mitologia antică, adevărurile ei nu
aveau căutare, mai precis nu erau crezute, astfel că regele a preferat să introducă
vestitul cal troian, azi ruşii în Cetatea României. Şi pentru a le înlesni intrarea, mulţi
au lărgit porţile prea strâmte, cu propriile mâni, fără să ştie ce fac, dărâmând,
definitiv, zidurile de apărare. Ceea ce a urmat a fost mai groaznic decât căderea
Troiei, descrisă de urmaşii lui Homer, marele rapsod, primul mare poet al Omenirii,
n’a vrut să zugrăvească atâta trădare şi măcel. Poporul român a trăit fapte mult mai
odioase decât cea săvârşită de Neoptolemos, fiul lui Ahile, când l-a ucis pe Astianax,
odrasla lui Hector, aruncându-l peste zidurile cetăţii iar pe nefericita regină
Andromaca, mama sa îndurerată, a făcut-o sclava lui.

Vom încheia cu mişcătoarele rânduri ale maestrului, purtând în sine, rostul alesei
vieţi, închinată unui ideal sublim: “Precum vezi, dragul meu, această culegere de
articole - File de Cronică 1943-1944 - va putea precede memoriile unui gazetar. Dacă
voi putea avea 3-4 ani de plenitudine a puterilor mele în stadiul lor actual, voi putea
spune că mi-am făcut pe deplin datoria. Îti datoram aceste destăinuiri pentru grija pe
care o porţi sănătăţii mele. Eşti tânăr, deci îmi vei supravieţui şi îti vei aduce aminte
de bătrânul singuratic care până la ultima bătaie a inimii şi-a făcut datoria faţă de
neamul românesc, căruia i-a aprţinut prin toată fiinţa lui.”

Aceste rânduri ar trebui săpate pe marmura nemuririi definind un om între oameni, cu

inima scăldată în mireasmă de cer, cu numle Pamfil Şeicaru, trecut în legendă, sub
nimbul aurit al stelelor.

Scrisoarea (16) din 10 Sept. 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite prieten, azi a venit Traian Popescu si mi-a adus numărul 4 din Carpaţii, dedicat
centenarului independenţii. L-am citit cu nesaţ. Am regăsit paginile lui Al. Vlahuţă
din volumul N. Grigorescu, în care nici un rând, nici un cuvânt, nu e de prisos, şi
totul are ritmul unei melodii de o infinită înduioşare. Aşa este destinul nostru să
plătim scump fiecare pas pe care îl facem în suişul anevoios al istoriei noastre. Dar
până la sfârşit lăsăm în urmă mereu mormintele celor ce au făcut din trupurile lor
treptele suişurilor noastre spre înălţimi. I-am scris lui Govora felicitându-l pentru
ironiile svârlite poltronului neruşinat Petre Constantinescu-Iaşi. Îl cunosc în
monotona lui mediocritate. Am avut însă o surpriză citind, neaşteptata apariţie,
articolul “In memoriam” semnat dr. Ovidiu Vuia. Este unicul articol privitor la
tragedia bietei noastre ţări, în care simţi parcă băţaile inimei, ecou al unei adânci
emotii autentice care şi-a găsit expresia unei nobile dureri intens simţite. M’a durut că
toată cumplita tragedie a ţării a fost politizaţă vulgar până la abjecţie. Am citit într’o
foaie ce apare în Statele Unite “Cuvântul românesc” un articol în care se scria că,
cutremurul a fost pedeapsa lui Dumnezeu aplicată poporului român fiindcă
rabdă stăpânirea lui Ceauşescu şi a partidului comunist. Acest Dumnezeu al urii
colective cu sancţiunile teribile nu este Dumnezeul creştin al iubirii şi al ertării este
Jahvetul evreilor. Nu s’au gândit cei de la acest ziar că au pierit sub dărâmături fiinţe
nevinovate, nu s’au gândit la sute de cazuri de oameni, români de-ai noştri de acasă,
când s’au întors blocul era un morman de sfărâmături de ciment şi sub ele soţia, fată
şi copila. Nu am avut curajul să citesc scrisoarea colonelului pensionar Dumitrescu
fost director al liceului Mănăstirea Dealului, trimisă surorii mele, şi a venit şi a doua
scrisoare ... am primit o scrisoare, mai exact a primit Veguţa, scrisoarea jurnal a unui
arhitect şi soţia tot arhitect, care au descris momentul cutremurului şi zilele
următoare. În ultima notaţie scrie că dorm cu cheia în uşă şi cu papucii şi cele
necesare, să poată eşi la preludiul cutremurului, în stradă. Este dovada dârei
cutremurătoare pe care a lăsat-o cutremurul în sensibilitatea oamenilor. Sunt
desrădăcinaţi, zeci şi zeci de ani de când au plecat, au pierdut contactul cu ţara şi
oamenii care sunt ai naţiei noastre. Glasul dtale m’a mângăiat, ai acoperit cu acest
articol ruşinea ne simţirii emigraţiei. Acum ca meseriaş al condeiului şi mare
consumator de cerneală şi hârtie, citind “In memoriam” nu-mi vine să cred că eşti
pentru prima dată când aşterni meditaţiile dtale pe hârtie, de aceea mă bucur că nu se
ştie când voi putea să te întreb: nu eşti dispus să colaborezi la publicaţia mea? Ai
siguranţa rânduielii în frază a cuvintelor, arta de a da frazei toanlitatea cuvenită care
indică fără greş un real talent de a exterioriza ideile, sentimentele şi emoţiile, închei
spunându-ţi:

Îti sărut fruntea dragul meu prieten

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii

Maestrul, trăind cu pietate prezentul, îmi scrie că Traian Popescu i-

a adus Carpaţii dedicat centenarului independenţei, număr pe care l-a citit cu mult
nesaţ, se înţelege intelectual.

Înainte de toate a descoperit paginile lui Al. Vlahuţă din volumul N. Grigorescu
considerând că totul în scrisul său are ritmul unei melodâ de o infinită înduioşare. Şi
de-aici apropie destinul lui Vlahuţă de cel al neamului românesc: “Aşa este destinul
nostru să plătim ficare pas pe care îl facem în suişul anevois al istoriei noastre. Dar
până la sfârşit lăsând în urmă mereu mormintele celor ce au făcut din trupurile lor
treptele suişurilor noastre.”

Sunt câteva gânduri dedicate marelui suflet care a fost Al. Vlahuţă,
pe nedrept uitat astăzi, poate moralitatea lui severă stânjeneşte trădările şi vânzările
de fiecare zi ale proletcultiştilor de astăzi, şi de ieri. Ascultând pe literaţii noştri, prin
unul poţi să afli ce gândesc toţi, fără excepţie, atât i-a uniformizat partidul comunist
şi îi păstrează cu sfinţenie principiile. Nici vorbă de şcoli, care să diversifice părerile,
combătând ideile false ale unora mai de grabă dandy cu mutre de gorile, cum ar fi
zisul N. Manolescu, politician în poezie şi literat în politică.

Fără îndoială, P. Şeicaru scrie rânduri demne pentru o antologie a literaturii române,
reabilitându-l pe surghiu nuitul Vlahtă, dovedindu-şi că eminentul critic de artă din
tinereţe nu a dispărut, cu talentul acestuia înalţă ziaristica pe culmi nebănuite şi sigur
Al. Vlahuţă face parte din trupurile acelora ce alcătuiesc treptele suişurilor noastre
spre înălţimi.

Cu această ocazie aş dori să pun în discuţie rolul ce ar trebui să-l joace Uniunea
Scriitorilor români clar pe care, tot pe urme comuniste, îl trădează în mod mai mult
decât lamentabil.

Între cele două războaie mondiale înscrierea, stătea la îndemâna oricui, asociaţia era
un fel de al doilea sindicat. În orice caz, ea nu hotăra cine este scriitor sau nu, acest
privilegiu îl deţineau criticii şi Academia, de pildă. Cu totul altele au devenit
prerogativele acestei instituţii sub comunişti, când nu aveau voie să publice decât cei
înscrişi în Uniune, instituţia devenea al doilea filtru de control al partidului, cunosc
persoane cărora li s’a interzis să publice de către partid, deoarece nu erau membrii al
uniunii şi acolo li se refuza dreptul să se înscrie, fiindcă nu avea activitate pusă în
slujba partidului, care renumera pe unii membrii, chiar dădea pensii viagere unor
indivizi ce nu se ştie dacă erau în stare să ţină în mână, un condei. Principiile
partidului, totalitare, nu au putut rezista într’o democratie fie oricât de oloagă, dar
acum se răspândesc alte născociri tocmai pentru a menţine Uniunea pe un post mai
mult decât privilegiat. În acest mod astăzi se consideră că Uniunea este aceea care
hotăreşte, cine este scriitor şi cine nu. Iată un tipic obiceiu comunist care ar putea fi
contestat citând nişte nulităţi care sunt înscrise în Uniunea a scriitorilor români, dar
cu domiciliul în străinătate. Noi nu o vom face, considerăm că cei ce conduc Uniunea
nu împărtăşesc părerea indivizilor care se cred înălţaţi valoric dacă se pot mândri că
fac parte din Uniune, lucru compromiţător pentru ei, deoarece ne întoarcem la
vremuri când oamenii, inclusiv scriitorii erau mânaţi cu biciul din urmă.

Personal aş dori să uităm astfel de vremuri, mai mult decât întunecate.

Maestrul îl felicită pe Govora pentru articolul scris despre Petre Constantinescu-Iaşi,
pe care marele ziarist, cunoscându-l îl consideră un poltron neruşinat, caracterizat de
o monotonă mediocritate.

Pe urmă se opreşte asupra articolului meu In memoriam pe care l-am reprodus în

cartea de faţă atunci când a avut loc cutremurul pe data de 4 Martie 1977, când
emoţia durerii era vie în sufletul tuturora şi nu la întârziata lui publicare în Carpaţii,
din luna Septembrie. Totuşi am reţinut unele idei ale maestrulului, scrise mie, cu
ocazia citirii articolului, când a primit revista şi a putut să se ocupe de conţinutul său
doar în scrisoarea din 10 Sept. 1977. Astfel “îmi mărturiseşte că articolul meu e
unicul din emigratie privitor la tragedia bietei noastre ţări în care simţi parcă bătăile
inimei, ecou al unei adânci emoţii autentice care şi-a găsit expresia unei nobile dureri
intens simţite”. Consider că maestrul în câteva cuvinte grele, a atins esenţialul
articolului meu “In memoriam”.

Dar pe el îl durea faptul că în emigraţie toată cumplita tragedie a ţării a fost politizată
vulgar până la abjecţie. Dă ca exemplu un articol din ziarul Cuvântul românesc ce
apare în Statele Unite (de fapt în Canada) în care se scria că marele cutremur a venit
ca o pedeapsă a lui Dumnezeu aplicată poporului român, fiindcă rabdă stăpânirea lui
Ceauşescu şi a partidului comunist. Desigur acest Dumnezeu nu putea fi creştin, cel
al iubirii şi al iertării.

Fac o paranteză, pentru a arăta că acest ziar, Cuvântul românesc, reprezintă cu

“demnitate” toate cusurile congenitale ale unui exil, condus de doi amatori în
ziaristică, unul Bălaşu, celălalt Bârsan, amândoi lipsiţi de cea mai elementară
experienţă publicistică, iar pregătirea lor culturală şi politică era cât se poate de
săracă. Am colaborat la Cuvântul românesc până mi-am dat seama că ziarul e
publicat de nişte capete pătrate, motiv care m’a determinat să renunţ la colaborarea cu
ei, şi trebuie să o scriu că n’am regretat gestul meu, niciodată.

Calitatea acestei publicaţii e crasa ei mediocritate şi a urmat acest drum fără nicio
abatere nici în sus, nici în jos, de unde plafonarea ce a împiedecat evoluţia în bine a
ziarului respectiv. Neavând nici un fel de principii orientarea tor era determinată de
numele autorului, chiar dacă ajung să-i elogieze unul lângă altul, pe un social-
democrat cu nuanţe comuniste ca şi Ştefan Baciu alături de un legionar cu origini
liberale şi ca haosul să fie total îl mai publică şi pe Ion Caraion, democratul convertit
de circumstanţă în torţionar comunist.

Se înţelege, că prin acest ghiveci, chiar şi unii scriitori mai cunoscuţi ca Vintilă Horia
(pe numele lui, Caftangioglu) copleşit de laudele ce i se aduceau devia de la măsura
lui obişnuită, şi probabil considerând că ziarul Cuvântul românesc e un produs pe
care scrie “Bonne pour l’Orient”, a scris nenumarate articole, mai mult decât
discutabile, autorul susţinea nişte idei fără niciun suport, parcă numele sau ar fi putut
să le întărească în aberaţiile lor, când efectul e chiar contrar, suferă prestigiul
autorului, chiar dacă îl cheamă Vintilă Horia. Dau exemple mai mult decât
edificatoare. Dovadă că omului i s’au urcat elogiile goale la cap, era articolul dedicat
lui N. Crainic pentru ca la urmă, să ajungă la concluzia că el şi Ovid Caledoniu au
concurat Gândirea şi activitatea gândiriştilor prin minuscula revistă publicată tot de
cei doi, “Meşterul Manole”. În aceeaşi serie “laudabilă” V. Horia aducea în discuţie
poezia lui Mihai Eminescu. Cărţile şi total aberant considera că marea dragoste a
poetului pe lângă Shakespeare şi Schopenhauer, ar fi Dumnezeu şi nu iubita lui, adică
marele nostru poet ajunge, să fie atât de apropiat de Dumnezeu încât poate să-l ia în
braţe, apoi să-l sărute ceea ce e deadreptul absurd. Trimit pe sceptici la D. Murăraşu
care nu numai că subliniază prezenţa iubitei ca al treilea motiv al poeziei Cărţile, dar
face legătura cu atitudinea lui Goethe, asemănătoare cu a poetului român, adusă
omagiu femeii iubite.

Şi în sfârşit ca să închei problema respectivă, tot Vintilă Horia a mai scris în acelaşi
Cuvânt românesc un articol despre, misticismul lui L. Blaga, uitând că teoria marelui
anonim reprezentând un dumnezeu care se izoleaza de om, prin cenzura
transcendentă pusa între ei, deci este chiar antimistic, nu descoperă pe drumurile sale
decât paradise în destrămare. Mai mult, în a doua parte a poeziei sale, L. Blaga se
declară lipsit de credinţa în Dumnezeu, stăpânit de mirabila sămânţă a materiei şi de
coapsa câte unei fetişcane evidenţiată de mularea rochiei dealungul ei, operă săvârşită
de marele vânt.

Am dat respectivele exemple pentru a demonstra nivelul de jos al Cuvântului

românesc care poate molipsi de mediocritatea ei, până şi spiritele cele mai alese, cum
e cazul lui Vintilă Horia.

Desigur a face o paralelă între zisul Cuvânt românesc şi activitatea lui Pamfil Şeicaru,
din cauza distanţei astrale dintre cele două tabere, ar însemna să săvârşeşti cu bună
intenţie o unică profanare, un sacrilegiu. Dar cum cei mediocrii prosperă fiind căutaţi
de sprijinitorii sponsori, în timp ce Pamfil Şeicaru a rămas un singuratec al exilului,
ne întăreşte credinţa că trăim într’o epocă a răsturnării tuturor valorilor, s’a consolidat
revolta maselor de care vorbea Ch. Maurras, idee preluată şi de Marin Preda în Cel
mai iubit dintre pământeni de unde situaţia anticulturii ce domină astăzi în ţările
apusene europene.

Fără îndoială, cei de la Cuvântul românesc, uitând că sub dărâmăturile blocurilor

bucureştene au pierit fiinţe nevinovate, români de ai noştri dreptate avea maestrul,
sunt nişte dezrădăcinaţi, care şi-au pierdut contactul cu ţara şi oamenii naţiei noastre.

Mă bucura gândul că am reuşit să aduc o mângăiere marelui ziarist şi să acopăr cu

articolul meu ruşinea nesimşirii emigraţiei.

Ca meseriaş al condeiului şi mare consumator de cerneală, Pamfil Şeicaru îmi

caracterizează calităţile scrisului şi e convins de talentul meu, nu-i mai repet
cuvintele, de altfel sunt publicate în scrisoarea lui de mai sus. Oricât aş fi considerat
lipsit de modestie marele meseriaş al condeiului, ca de-obicei, a prins, într’o unica
sinteză ceea ce alţii nu pot defini, pe parcursul a sute de pagini de carte.

În singurătatea în care mă aflam, soră bună cu cea a marelui ziarist, recunosc deschis
că aprecierile lui Pamfil Şeicaru îmi dădeau în primul rând încrederea în mine, pe
care în atare condiţii ar fi trebuit să posezi forţe titanice ca să n’o pierzi, în cele din
urmă.

Propunerea maestrulului de a deveni colaboratorul lui atunci când va avea ziarul său,
cum se va întâmpla cât de curând, nu a putut avea loc din cauza unor colaboratori de-
ai săi, în frunte cu arivistul V. Dumitrescu.

Dar acest lucru nu a avut darul să ne înstrăineze şi asta fiindcă o prietenie ca a noastră
avea nevoi spirituale ce nu se pot împiedeca în interese meschine cum ar fi publicarea
sau nu, în ziarul la care el însuşi era prizonierul ambiţiilor deşarte ale unor oameni ce
nu puteau înţelege că în Viaţa omului pe drept numită de Marin Preda ca o pradă, mai
există şi alte relaţii decât cele interesate, ele se numesc ideale. Pecetea o pune chiar
maestrul când încheie scrisoarea cu “Îţi sărut fruntea, dragul meu, prieten”. Oare prin
gestul său, inconştient nu dă viaţă nouă acelui sărut sacru din icoanle bisericeşti
ortodoxe numit Dulcea sărutare, motiv dezvoltat şi în opera lui Brâncuşi, cea care-i
aşezată intenţionat într’un cimitir, pentru că prezenţa ei ştie să calce pe moarte.
Întreagă acţiune, subliniată şi în epistola din Scrisoarea III-a de M. Eminescu, tânărul
se adresează iubitei sale ca Maica Domnului pe Fiului ei mort, exprimând o curăţenie
ce nu mai are nimic din dragostea pământească, ea s’a purificat câştigând din harurile
Sfinţeniei ceresti. De aici acel profund sentiment care e şi auroră şi lumină lină, în
acelaşi timp: “Îti sărut fruntea, dragul meu, prieten, Pamfil Şeicaru”.

p.s. Pentru a încheia acest capitol aş aminiti că tot de Cuvântul românesc ţine şi
Romfestul, care a început să-şi cultive şedinţele şi în ţară. Afilierea la acest Romfest
şi a părintelui Calciu, a avut darul să-l coboare ca pe Vintilă Horia, mediocritatea
avându-şi legile ei. M’am despărţrtit definitiv nu numai de Cuvântul românesc dar şi
de Romfest, atunci când întrunirea românilor a avut loc la Cleveland şi niciunul din
preoţii sau episcopii prezenţi nu s’au gândit ca s’ar cuveni să treacă şi pe la cimitirul
Holly Cross din localitate, să spuie măcar o rugăciune la mormântul marelui poet al
exilului, Aron Cotruş. A fost a doua umilinţă adusă memoriei poetului dacă prima şi
cea mai de neiertat a constituito înmormântarea sa într’un cimitir în care nu se
permite ridicarea niciunui monument care să depaşească nivelul plăcii sub care
doarme marele poet, între arabescurile respective se poate descoperi cu greu şi o
cruce mică, ce pare că ţine de un simbol, străvechi păgân, şi nu de religia catolică în
ritul căreia s’a convertit Aron Cotruş, fiind convins că într’o lume împărtită între
dolarul american şi rubla rusului, salvarea popoarelor robite de comunism, nu poate
veni decât de la Roma oraşul, etern al Papilor, urmaşi ai Sf. Apostol Petru.

Sfârşitul Volumului I