CUPRINS

CAPITOLUL I
DEFINIŢIA, PREOCUPĂRILE, ISTORICUL ŞI
ORGANIZAREA REŢELEI DE MEDICINĂ LEGALĂ ……………………..4
1. Istoric……………………………………………………………………..4
2. Definiţie, preocupări şi organizarea reţelei de medicină legală ………….4

CAPITOLUL II
TANATOLOGIA MEDICO – LEGALĂ………………………………………..9
1. Definiţie……………………………………………………………………9
2. Clasificarea morţii. Moartea subită………………………………………...10
3. Etapele morţii………………………………………………………………11
4. Semiologia tanatologică (necropsia)……………………………………….12
5. Probleme juridice ale stărilor terminale…………………………………….21

CAPITOLUL III
TANATOMORFOLOGIE………………………………………………………21

CAPITOLUL IV
RAPORTUL DE CAUZALITATE MEDICO – LEGALĂ……………………..22

CAPITOLUL V
TRAUMATOLOGIA MEDICO – LEGALĂ…………………………………....23
1. Agenţi traumatici mecanici………………………………………………24
2. Leziuni traumatice primare………………………………………………25
3. Reacţia vitală……………………………………………………………..29
4. Leziuni traumatice topografice…………………………………………...30
4a. Traumatismele capului……………………………………………………30
4b. Leziuni traumatice buco – maxilo – faciale………………………………36
4c. Traumatisme vertebro – medulare………………………………………...37
4d. Leziuni traumatice ale gâtului…………………………………………….37
4e. Leziuni traumatice ale toracelui…………………………………………..38
4f. Leziuni traumatice ale abdomenului………………………………………39
5. Căderea şi precipitarea……………………………………………………...39
6. Traumatisme de trafic rutier………………………………………………..40
7. Leziuni şi moartea prin arme de foc……………………………………….45
8. Asfixii mecanice……………………………………………………………52
8.1. Spânzurarea……………………………………………………………….55
8.2. Ştrangularea……………………………………………………………….56

1
8.3. Sugrumarea……………………………………………………………….57
8.4. Compresiunea toraco – abdominală………………………………………58
8.5. Sufocarea………………………………………………………………….59
8.6. Obstrucţia căilor respiratorii………………………………………………59
8.6.1. Înecul……………………………………………………………………60
9. Leziunile şi moartea produse prin agenţi fizici……………………………..62
9.1. Variaţii de temperatură……………………………………………………62
9.1.1. Leziunile şi moartea prin temperatură înaltă……………………………62
9.1.2. Leziunile şi moartea prin frig……………………………………………64
9.2. Leziunile şi moartea prin energie electrică………………………………..65
9.3. Leziunile şi moartea prin variaţiile presiunii atmosferice………………67
9.3.1 Presiunea atmosferică scăzută…………………………………………67
9.3.2. Presiunea atmosferică crescută………………………………………..68
10. Traumatismele chimice (toxicologie medico – legală)………………….69
10.1. Toxice methemoglobinizante………………………………………….71
10.2. Intoxicaţia cu CO………………………………………………………71
10.3. Intoxicaţia cu alcool etilic……………………………………………...71
10.4. Intoxicaţia cu HCN şi derivaţii săi……………………………………..73
10.5. Intoxicaţia cu pesticide organo – fosforice…………………………….73
10.6. Intoxicaţia cu pesticide organo – clorurate…………………………….73
10.7. Intoxicaţia cu antigel……………………………………………………73
10.8. Intoxicaţia cu opiacee (opiul)……………………………………………74
10.9. Cocaina………………………………………………………………… 74
10.10. Intoxicaţia cu barbiturice………………………………………………74
11. Agenţi traumatici biologici………………………………………………..75
11.1. Leziuni determinate de animale…………………………………………75
11.2. Leziuni determinate de reptile…………………………………………...76

CAPITOLUL VI
PRUNCUCIDEREA………………………………………………………79
6.1. Examenul medico – legal al cadavrului nou – născutului……………79
6.2. Examenul mamei……………………………………………………..81
6.3. Examenul locului faptei………………………………………………81

CAPITOLUL VII
PROBLEME DE OBSTETRICĂ – GINECOLOGIE
MEDICO – LEGALĂ……………………………………………………..81

CAPITOLUL VIII
SEXOLOGIE MEDICO – LEGALĂ……………………………………...84

2
8.1. Violul………………………………………………………………….84

CAPITOLUL IX
EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ A FILIAŢIEI……………………….85

CAPITOLUL X
SIMULAREA ŞI DISIMULAREA………………………………………..89

CAPITOLUL XI
EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ PSIHIATRICĂ……………………..91
11.1. Expertiza medico – legală la minori…………………………………94
11.2. Expertiza medico – legală şi regimul juridic în alcoolism…………..95

CAPITOLUL XII
ELEMENTE DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ
ŞI RĂSPUNDERE PROFESIONALĂ……………………………………97
12.1. Culpa medicală………………………………………………………98
12.2. Malpraxisul medical…………………………………………………100

CAPITOLUL XIII
GENETICĂ MEDICO – LEGALĂ……………………………………….101
13.1. Structura moleculară a ADN-ului nuclear…………………………...101
13.2. Organizarea ADN-ului nuclear………………………………………103
13.3. Tehnici de analiză a ADN-ului în practica medico – legală…………105
13.4. Tehnicile,metodele de prelevare a probelor de la locul faptei
şi utilizarea tehnologiei ADN în criminalistică şi medicină legală………...110
13.5. Investigaţiile genetice în catastrofele cu număr mare de victime…….114
13.6. Metodologia identificării medico – legale şi criminalistice în
catastrofe de masă…………………………………………………………..114
13.7. Principiile identificărilor genetice în catastrofe………………………115

3
 CAPITOLUL 1
DEFINIŢIA, PREOCUPĂRILE, ISTORICUL
ŞI ORGANIZAREA REŢELEI DE MEDICINĂ LEGALĂ

1. ISTORIC
Medicina legală este o specialitate medicală care aplică principiile si metodologia
ştiinţelor medicale la domeniul juridic (se afla la graniţa dintre medicina si ştiinţele juridice). Ea
urmăreşte, in interesul justiţiei, sa obiectiveze si sa evalueze la solicitarea organelor de justiţie
sau a parţilor implicate aspectele medicale conţinute in spetele juridice cu privire la omul in viata
sau cel decedat oferind un suport probatoriu ştiinţific expertal (probaţiune biologica).
Prima atestare documentare referitoare la medicina legala o găsim in Codul lui
Hamurabi (1792-1759 IC). In Grecia Antica o contribuţie importanta la dezvoltarea medicinii
legale a avut-o Hipocrate, părintele medicinii.
Primul tratat de medicina legala îl găsim in sec. XVI gratie lui Ambroise Pare, iar in sec.
XVII Paulo Zacchia elaborează o opera in 10 volume de medicina legala. Spre sfârşitul secolului
se remarca iluştrii profesori de medicina legala din care reprezentantul scolii pariziene de
medicina legala Bruardel este profesorul lui Mina Minovici.
In România, primele referiri la medicină legală le găsim în scrierile lui Matei Basarab si
Vasile Lupu, evidenţiate in Cartea Româneasca de Învăţătură de la pravilele împărăteşti din 1649
şi Îndreptarea legii din 1652. In aceste scrieri se făceau referiri la necesitatea expertizării in
cazurile de otrăvire, rănire, deflorare, sodomie, nebunie, pruncucidere.
In anul 1856 Carol Davila înfiinţează Şcoala Naţională de Medicina si Farmacie unde s-
a predat si medicina legala. Primul profesor de medicină legală a fost Gheorghe Atanasovici care
a început activitatea didactica in 1881, iar in 1890 Mina Minovici este numit medic legist al
capitalei si implicit, profesor de medicină legală.
2. DEFINIŢIE, PREOCUPĂRI ŞI ORGANIZAREA REŢELEI DE
MEDICINĂ LEGALĂ ÎN ROMÂNIA.
Ca definiţie medicina legală reprezintă o disciplina medicală de sinteză care îşi pune
cunoştinţele in slujba justiţiei ori de cate ori pentru lămurirea unor cauze sunt necesare

4
precizări de ordin medical. Medicina legala nu este un auxiliar al justiţiei ci un colaborator
independent al acesteia aducând in fiecare caz juridic un plus de obiectivitate prin prezentarea
expertală a perspectivei medicale. Exista un raţionament medico-legal, specific acestui domeniu
de activitate, care îmbină raţionamentul medical al clinicianului si al morfopatologului cu
raţionamentul judiciar al procurorului criminalist si al judecătorului, raţionament ce are ca
fundament verificarea si obiectivarea tuturor datelor medicale si a ipotezelor cauzale, simpla lor
acceptare fiind exclusa.
Prestaţia medico-legala trebuie sa fie obiectiva (se bazează numai pe date ce se pot
demonstra), ştiinţifică (raţionament apt de a fi reprodus) si imparţială, adică de tip expertal.
In România, reţeaua de medicina legala este organizata la nivel naţional si are o
structură piramidala,fiind compusa din următoarele nivele de competenţă:
I) Institutele de medicină legală situate în principalele centre universitare: Bucureşti,
Iaşi, Craiova, Târgu – Mureş, Cluj, Timişoara. Sunt unităţi cu personalitate juridica aflate în
subordinea administrativă a Ministerului Sănătăţii.
Institutul de Medicina legala "Prof. Dr. Mina Minovici" Bucureşti, precum si celelalte
institute de medicina legala, în limitele competentei lor teritoriale, au următoarele atribuţii
principale:
a) controlează din punct de vedere ştiinţific si metodologic un anumit număr de
laboratoare judeţene;
b) efectuează, din dispoziţia organelor de urmărire penala, a instanţelor judecătoreşti sau
la cererea persoanelor interesate, expertize si constatări, precum si alte lucrări cu caracter
medico-legal;
c) efectuează noi expertize medico-legale dispuse de organele de urmărire penala sau
instanţele judecătoreşti, precum si în cazurile de deficiente privind acordarea asistentei medicale
ori în cazurile în care, potrivit legii, sunt necesare expertize medico-legale psihiatrice;
d) executa examene complementare de laborator, solicitate de serviciile de medicina
legala judeţene, de organele de urmărire penala, de instanţele judecătoreşti sau de persoanele
interesate;
e) efectuează cercetări ştiinţifice în domeniul medicinii legale si pun la dispoziţie
învăţământului universitar si postuniversitar materiale documentare, precum şi alte mijloace
necesare procesului de învăţământ;

5
 f) contribuie la sprijinirea asistentei medicale atât prin analiza aspectelor medico-legale
din activitatea unităţilor sanitare, la cererea lor, cât si prin analiza unor probleme constatate cu
ocazia desfăşurării activităţii de medicina legala;
g) propun Consiliului superior de medicina legala măsuri corespunzătoare în vederea
asigurării, din punct de vedere metodologic, a unei practici unitare în domeniul medicinii legale
pe întreg teritoriul tarii;
h) avizează funcţionarea, în condiţiile legii, a agenţilor economici care desfăşoară
activităţi de îmbălsămare si alte servicii de estetica mortuara..
In cadrul institutelor de medicina legala din centrele medicale universitare, precum si în
cadrul Institutului de Medicina Legala "Prof.Dr.Mina Minovici" funcţionează Comisia de avizare
si control al actelor medico-legale, iar în cadrul IML „Mina Minovici”, Consiliul Superior de
Medicină Legală.
II) Servicii medico-legale judeţene
Funcţionează in oraşele reşedinţa de judeţ fiind subordonate, din punct de vedere
administrativ, direcţiilor de sănătate publica.
Serviciile medico-legale judeţene pot organiza Cabinete medico-legale in localităţile mai
importante din judeţul respectiv sau pot decide numirea unui medic de alta specialitate ca medic
legist delegat (temporar).
Serviciile de medicina legala judeţene au următoarele atribuţii principale:
a) efectuează expertize si constatări medico-legale din dispoziţia organelor de urmărire penala
sau a instanţelor judecătoreşti, precum si în cazurile de deficiente în acordarea asistentei ori in
cazurile in care, potrivit legii, sunt necesare expertize medico-legale psihiatrice;
b) efectuează orice alta expertiza sau constatare medico-legala, în cazul în care se
apreciază ca aceasta nu poate fi efectuata de cabinetul de medicina legala;
c) efectuează, cu plata, examinări medico-legale, la cererea persoanelor interesate,
precum si orice alte lucrări medico-legale, cu excepţia celor care intra în competenta cabinetului
de medicina legala;
d) efectuează noi expertize medico-legale, cu excepţia celor care intra în competenta
institutelor de medicina legala;
e) pun la dispoziţie catedrelor de medicina legala din universităţile de medicina si
farmacie, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale, de deontologia medicala si de

6
reglementările privind drepturile omului, materiale documentare, cadavre, ţesuturi si alte produse
biologice necesare procesului didactic;
f) pun la dispoziţia Institutului de Medicina Legala "Prof.Dr.Mina Minovici" si a
institutelor de medicina legala materiale necesare pentru cercetarea ştiinţifică;
g) contribuie la ridicarea nivelului de acordare a asistentei medicale din unităţile
sanitare, comunicând organului ierarhic superior al acestor unităţi deficientele constatate cu
ocazia desfăşurării activităţii de medicina legala;
h) participa, la cererea instituţiilor sanitare si a Colegiului Medicilor din România, la
lucrările comisiilor de ancheta, instituite de acestea si contribuie, atunci când diagnosticul este
incert, la clarificarea cauzelor care au provocat vătămarea integrităţii corporale, a sănătăţii sau
decesul bolnavilor.
III) Cabinetele de medicina legala
Au următoarele atribuţii principale:
a) efectuează orice expertiza si constatare medico-legala, din dispoziţia organelor de
urmărire penala sau a instanţelor judecătoreşti, cu excepţia celor ce intra în atribuţiile serviciilor
de medicina legala;
b) asigura, cu plata, efectuarea examinărilor medico-legale, la cererea persoanelor
interesate;
c) asigura, cu plata, efectuarea altor lucrări medico-legale.
Medicina legală cuprinde următoarele domenii de activitate:
 Autopsie medico – legală.
 Examinări medico – legale a leziunilor traumatice, aprecierea capacităţii de muncă
sau a stării de sănătate având ca scop stabilirea aptitudinilor unei persoane de a exercita o
anumită activitate sau profesie.
 Expertiza medico – legală psihiatrică.
 Expertiza medico – legală în sfera genitală: viol, probarea virginităţii, stabilirea
sexului şi a vârstei biologice.
 Examinări complementare medico – legale de toxicologie, serologice,
histopatologice, tanatochimie, imunologie, bacteriologie.
 Serologie medico – legală ( filiaţia )şi genetica medico – legală ( profilul ADN ).

7
  Cercetare criminalistică şi judiciară: spermă, fir de păr, sânge, explozibili, urme,
împuşcare.
 Antropologie medico – legală şi odontostomatologie medico – legală.
 Verificare autenticităţii şi a corectitudinii întocmirii actelor medicale.
 Bioetică şi deontologie medicală.
 Cercetare ştiinţifică.
 Învăţământ medical.
Din acest domeniu de activitate medico – legală ne vom referi in cele ce urmează la
prezentarea principalelor tipuri de examinări medico – legale. Constatările şi expertizele medico
– legale constau în ansamblu din :
 Examinări şi cercetări privind cadavre umane sau părţi din acestea (autopsia
medico – legală).
 Examinări şi cercetări privind produse biologice şi cadaverice( examinări
complementare).
 Examinări şi cercetări privind persoane în viaţă.
Certificatul medico-legal se eliberează persoanei fizice interesate la cererea sa, contra
cost, in funcţie de competenta teritoriala. El se refera la constatarea virginităţii, a vârstei, a
capacitaţii sexuale, la obţinerea pentru minore a dispensei de vârsta in vederea
căsătoriei,constatarea stării obstreticale in cazuri de sarcina, naştere, lehuzie. De asemenea se
efectuează examinări privind constatarea leziunilor traumatice înainte de dispariţia leziunilor
externe dar nu mai târziu de 30 de zile de la data producerii.
Constatările medico-legale sunt efectuate in anumite cauze penale si care au o
importanta majora in aflarea adevărului. Sunt situaţii in care cauza penala reclama urgenta,
întrucât mijloacele de proba pot dispărea sau sa schimbe o situaţie de fapt, organele de urmărire
penala dispun din oficiu sau la cerere efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice prin folosirea
cunoştinţelor unui specialist. Organul de urmărire penala stabileşte obiectivul acesteia formulând
întrebări la care se solicita răspunsuri. Constatarea se face numai in cursul urmăririi penale. De
multe ori, pentru rezolvarea urgentei cazului se efectuează constatării provizorii sau concluzii
provizorii medico-legale, urmând ca ulterior sa se detalieze sub raport tehnico-ştiinţific aspectele
medico-legale. Constatarea medico – legală se efectuează în cazurile de moarte violentă, de
moarte a cărui cauză nu se cunoaşte, ori este suspectă, precum şi atunci când este necesară o

8
examinare corporală a învinuitului sau a persoanei vătămate, pentru a constata pe corpul acestora
urmele infracţiunii.
Expertiza medico-legală poate fi facultativă sau obligatorie fiind dispusă fie la cererea
părţii interesate fie la solicitarea organelor judiciare. Este obligatorie in următoarele situaţii:
- omor deosebit de grav
- stabilirea stării psihice a învinuitului sau inculpatului care vizează răspunderea penala
a acestora.
- în cazul amânării sau întreruperii executării pedepsei cu închisoarea.
Aceste expertize pot fi:
 expertize simple sau oficiale.
 expertize complexe in care experţii sunt aleşi si numiţi de către organele judiciare
sau de către parţi. Acesta expertiza este mult mai complexa din punct de vedere metodologic,
putându-se coopta pe lângă medici legişti si alţi experţi medicali oficiali din diferite specialităţi
medicale.

CAPITOLUL 2
TANATOLGOIA MEDICO-LEGALĂ

1. DEFINIŢIE
In cursul vieţii exista diverse transformări fiziologice in care anumite elemente mor.
Acest lucru poate fi definit ca o regenerare perpetuă.
După unii autori,moartea este încetarea vieţii. După alţii, începem sa murim de când ne-
am născut. Celulele îmbătrânesc si mor pe parcursul vieţii. Practic moartea poate fi definita ca
încetarea ireversibila a trepiedului vital, respiraţie, circulaţie si activitate cerebrala.
Tanatologia medico - legală este un capitol al medicinii legale care studiază problemele
legate de moartea organismului uman, în sensul cunoaşterii mecanismelor morţii, manifestărilor
ei în diferitele stadii ale proceselor cadaverice, cu metodele de examinare ale cadavrelor, căutând
să stabilească felul şi cauza morţii (cauza tanatogeneratoare), precum şi mecanismul
etiopatogenic (tanatogeneza).
Tanatologia elucidează aspecte importante puse in actul justiţiei, cum ar fi:

9
 - felul si cauza morţii.
- interpretarea fenomenelor vitale
- evidenţierea eventualelor leziuni traumatice care pot avea legătură de cauzalitate cu
decesul;
- stabilirea momentului morţii – un lucru extrem de important şi pentru recoltarea de
organe pentru transplant.
Tanatologia medico-legală este partea medicinii legale care se ocupă cu studiul complex
al morţii. Acest capitol studiază în esenţă fenomenele care preced instalarea morţii,denumite stări
terminale şi fenomenele care succed instalarea morţii, denumite modificări cadaverice.
Obiectivul medicinii legale in cadrul expertizei pe cadavre este studierea şi cercetarea
cauzelor şi condiţiilor de producere a morţilor violente, a morţilor determinate sau declanşate de
agenţii externi.
2. CLASIFICAREA MORŢII. MOARTEA SUBITĂ
Din punct de vedere al felului morţii, aceasta se clasifică în:
- Moarte neviolentă – cauzată de cauze intrinseci organismului.
- Moarte violentă – consecinţa acţiunilor traumatice din mediul extern asupra
organismului: sinucideri, accidentele şi omuciderile.
La limita dintre moartea violentă şi cea neviolentă se află moartea suspectă. În cadrul
acesteia se distinge moartea subită (MS), care este o formă particulară de moarte neviolentă, care
se caracterizează prin:
 Durată scurtă de timp dintre apariţia simptomelor şi deces.
 Caracterul imprevizibil, faptul că apare în plină stare de sănătate aparentă sau la o
persoană bolnavă care, în orele sau zilele precedente, nu a acuzat simptome care să trădeze o
agravare a bolii de bază sau evoluţie spre o complicaţie mortală; de aceea ea survine în cele mai
variate locuri.
 Instalarea ei poate să fie sau nu precedată de acuze prealabile; atunci când acestea
există, ele sunt minore şi nespecifice.
 La autopsie se relevă totdeauna o cauză tanatogeneratoare, prin care moartea
subită aparţine morţilor neviolente.
Morţile subite se clasifică în :

10
  Morţi subite cu leziuni organice incompatibile cu viaţa :hemoragii cerebrale,
infarct miocardic, rupturi anevrismale, trombembolii, pneumopatii, meningoencefalite.
 Morţi subite cu leziuni cronice: ATS,miocardoscleroză, scleroze pulmonare şi
renale.
 Morţi subite cu tablou lezional nespecific pentru o boală.
Una din formele particulare şi la limita dintre moartea violentă şi cea neviolentă este
moartea prin inhibiţie. Este forma de moarte care survine imediat după un traumatism(chiar
minor)pe o zonă a corpului considerată reflexogenă şi la care autopsia nu relevă nici o modificare
care să explice moartea, chiar după efectuarea examenelor complementare de laborator. Datele de
anchetă sunt aici importante pentru înţelegerea împrejurărilor în care a survenit (lovituri la
nivelul gâtului, în abdomen, testicule,etc.).
3. ETAPELE MORŢII
Etapele morţii: moartea parcurge mai multe etape sau faze evolutive,care au putut fi
individualizate datorita manifestărilor constatate la muribunzi,cu excepţia situaţilor în care
moartea a fost instantanee. Moartea se instalează în 3 etape succesive şi anume: agonia, moartea
clinică şi moartea biologica sau definitivă.
Preagonia: etapă premergătoare agoniei,în care manifestările psihice sunt relativ
specifice, fiind influenţate de factori individuali ca: vârsta, felul bolii, structura psihică.
Agonia: numită şi viaţa redusă este o etapă premergătoare morţii, o etapă de luptă (agon
– luptă)în care fenomenele tanatologice se impun în faţa celor biologice. În consecinţă funcţiile
vitale se diminuează iar funcţiile vieţii de relaţie se alterează până dispar cu totul.
Fazele agoniei sunt:
 euforică sau de preagonie când individul prezintă o stare de agitaţie psiho-motorie,
este neliniştit, logoreic,cu respiraţie rapidă şi superficială,dar regulată.
 de „privire fixă” când apar transpiraţii reci, cianoza extremităţilor, respiraţia
devine neregulată,pulsul slab.
 de imobilitate,când extremităţile se răcesc şi simţurile dispar progresiv(primul
dispare văzul,ultimul auzul).
Formele agoniei:
 Conştientă sau lucidă,când individul este prezent în mediu, poartă conversaţii,îşi
urmăreşte parametrii funcţionali.

11
  Inconştientă sau delirantă,cu exprimări incoerente,halucinaţii.
 Alternantă, combinaţii ale celor doua.
Agonicii sunt consideraţi iresponsabili,datorită tulburărilor psihice care apar. Actele
încheiate au valoare legală daca se poate demonstra ştiinţific că persoana a avut capacitate
psihică în momentul respectiv. Acest lucru se face în urma expertizei medico-legale psihiatrice.
Durata agoniei poate fi absentă, scurtă sau lungă.
Moartea clinică este o etapă intermediară între viaţa şi moartea definitivă, ireversibilă
spontan, care se caracterizează prin încetarea funcţiilor vitale: cardio-circulatorie şi respiratorie.
Moartea clinică nu poate dura mai mult de 5 min., interval de timp după care se instalează
encefalopaia anoxică, cu apariţia leziunilor ireversibile la nivelul neuronilor scoarţei cerebrale. În
condiţii de hipotermie se apreciază că durata morţii clinice poate creşte până la 15 – 20 min.
Moartea cerebrală: se caracterizează prin apariţia leziunilor morfologice ireversibile la
nivelul neuronilor corticali. Este etapa în care se pot recolta organe pentru transplant.
Moartea reală: constă în oprirea metabolismului celular şi apariţia semnelor morţii
reale. Pentru o perioadă scurtă de timp persistă manifestările postvitale, care reprezintă viaţa
reziduală a unor celule, ţesuturi, sau organe, după încetarea vieţii. Aceste manifestări constau în:
contracţii musculare la stimuli electrici, dilatarea pupilei la atropină, etc.
4. SEMIOLOGIA TANATOLOGICĂ (NECROPSIA)
Tanatosemiolgia studiază semnele morţii astfel încât pe baza semnelor să se poată
confirma realitatea decesului, estimarea intervalului de timp care a trecut de la deces până la
examinarea cadavrului. Tanatosemiolgia operează cu 2 categorii de semne: semne negative de
viaţă şi semne ale morţii reale(semne pozitive).
Semnele negative de viaţă au următoarele caracteristici:
 Apar imediat după încetarea funcţiilor vitale.
 Au valoare orientativă, nepermiţând susţinerea diagnosticului de moarte reală,
deoarece sunt prezente şi în sincope,lipotimii.
 Se datorează alterării trepiedului vital: creier, cord, plămân.
Ca semne negative de viaţă se descriu:
- aspectul şi poziţia corpului, determinate de pierderea tonusului, însoţite uneori de
relaxarea sfincterelor; facies imobil,pleoapele întredeschise, gura deschisă,musculatura
flască,degetele mâinilor în semiflexie.

12
 - midriază fixă – nu răspunde la stimulii luminoşi.
- dispariţia sensibilităţii obiective superficiale: tactilă, termică şi dureroasă.
- lipsa respiraţiei
- lipsa activităţii cardio-vasculare.
Semnele pozitive de moarte reprezintă semnele de certitudine ale decesului. În funcţie
de momentul apariţiei, acestea pot fi precoce sau tardive.
A)semne precoce:
- răcirea cadavrului: reprezintă fenomenul de cedare a căldurii către exterior,de către
corpul uman fără viaţă,datorită opririi circulaţiei sanguine. Acest fenomen care durează până
când temperatura corpului devine egală cu cea a mediului,traduce următoarele aspecte: oprirea
funcţiei cardio-vasculare,blocarea termoreglării,blocarea proceselor metabolice. Temperatura
scade de la exterior spre interior,zonele descoperite răcindu-se mai uşor. Se admite că,în cazul
unui cadavru normostenic,la o temperatură a mediului de aproximativ 15 grade, răcirea se face cu
1 grad/ora în primele 4 ore apoi cu 2 grade/oră. Diagnosticul de moarte reală se pune atunci
când temperatura intrarectală este de 200 C.
- deshidratarea cadavrului: este fenomenul de reducere, diminuare a lichidelor, prin
evaporare, din zonele superficiale ale pielii în condiţiile întreruperii circulaţiei sanguine. Acest
proces apare în zonele unde pielea este mai subţire, în zonele traumatice. Prin deshidratare
cadavrul pierde din greutate, iar în condiţii de temperatură crescută şi în lipsa umidităţii are loc
blocarea putrefacţiei şi apariţia mumificării. Deshidratarea nu are valoare în stabilirea morţii.
- lividităţile cadaverice (lividus – vânăt) sunt reprezentate prin pete sau zone roşietice-
violacei ce apar în zonele declive ale corpului sub acţiunea acceleraţiei gravitaţionale şi în lipsa
circulaţiei sângelui. În evoluţia lor,lividităţile cadaverice parcurg următoarele faze:
1. faza de hipostază – numită şi faza de coborâre a sângelui: la aproximativ 30-60 min
de la deces apar pete roşietice dispersate,ulterior se întind progresiv şi vor conflua; sunt complet
instalate la 12 – 16 ore; la digitopresiune ele dispar şi reapar la încetarea presiunii; dacă se
modifică poziţia cadavrului lividităţile reapar în noua poziţie; dacă se secţionează pielea în zona
lividă, sângele care apare se spală( spre deosebire de echimoză).
2. faza de difuziune – o parte a sângelui începe să iasă din vas difuzând în ţesuturile
adiacente; se instalează la 15-24 ore de la deces; la digitopresiune lividităţile pălesc iar dacă se
schimbă poziţia cadavrului, lividităţile iniţiale persistă apărând altele noi în noile zone declive. În

13
această fază petele cadaverice confluează şi apar şi pe părţile laterale ale cadavrului aflat în
poziţia de decubit dorsal.
3. faza de imbibiţie – cea mai mare parte a sângelui se află în ţesuturi, apar la 18 ore de
la deces, lividităţile sunt omogen colorate iar dacă se schimbă poziţia cadavrului lividităţile îşi
păstrează dispoziţia iniţială. La digitopresiune nu apar modificări de culoare (fig. 1)

Fig. 1

Lividităţile cadaverice au o importanţă deosebită şi anume:

 Reprezintă cel mai sigur şi precoce semn al morţii reale; apariţia lor dictează
întreruperea manevrelor de resuscitare.
 Pot indica, împreună cu celelalte semne ale morţii şi în special cu rigiditatea
cadaverică, timpul care a trecut de la deces.
 Poziţia sau modificarea poziţiei cadavrului (fig. 2)

Fig. 2
 Uneori orientează asupra cauzei morţii: în intoxicaţia cu oxid de carbon sau cu
cianuri sunt roşii – carmin, în intoxicaţia cu nitriţi sunt brune.
 Rigiditatea cadaverică (rigor mortis) (fig.3) constă în întărirea/contractura
muşchilor datorită: scăderii cantităţii de ATP (adenozin trifosfat)care nu se mai poate reface

14
(datorită anoxiei),reducerii cantităţii de lichide de la nivelul muşchilor. Rigiditatea se pune în
evidenţă la nivelul articulaţilor, se instalează în sens cranio-caudal (legea lui Nysten) şi dispare în
aceeaşi ordine în care s-a instalat.

Fig.3

Condiţiile de mediu influenţează particularităţile rigidităţii cadaverice,în sensul că un

mediu uscat,cu temperatură crescută, rigiditatea apare rapid,este intensă şi de scurtă durată, în
timp ce un mediu umed şi rece va avea o influenţă contrară asupra rigidităţii care va debuta tardiv
şi va avea o durată mai lungă.
Rigiditatea parcurge următoarele etape sau stadii:

15
  de instalare, apare la 1-3 ore de la deces, iniţial la muşchii masticatori şi muşchii
cefei, pentru ca ulterior să se extindă în sens descendent şi celelalte grupe musculare; de fapt
rigiditatea cuprinde toate grupele musculare dar este mai evidentă la grupele mici. La
aproximativ 4-6 ore corpul devine rigid, se poate „rupe” uşor, dar se instalează imediat.
 de stare, apare la 14-24 ore post-mortem,este completă şi totală, se “rupe”cu
greutate, după care nu se mai instalează la articulaţia respectivă.
 de rezoluţie, începe la 24-48 ore postmortem, durează 1-2 zile, timp în care
diminuează treptat, dispariţia rigidităţii s-ar datora degradării fibrelor musculare prin autoliză şi
putrefacţie.
Particularităţi ale rigidităţii cadaverice:
 spasmul cadaveric sau rigiditatea cataleptică, apare imediat după morţi rapide, în
special prin leziuni la nivelul trunchiului cerebral sau măduvei spinării, aşa cum se întâmplă spre
exemplu în electrocuţii,decapitări.
 rigiditatea prin decerebrare este caracterizată prin contractura muşchilor extensori.
 Autoliza cadaverică este un fenomen cadaveric distructiv precoce care apare în
absenţa microbilor dar sub influenţa enzimelor proprii organismului, precedând astfel putrefacţia.
În această etapă are loc ramolirea şi lichefierea ţesuturilor şi a organelor. Cel mai rapid, autoliza
se manifestă la nivelul glandelor suprarenale, stomacului, splinei şi sângelui.
Semnele pozitive tardive de moarte pot fi distructive şi conservatoare.
 Modificări distructive:
 Putrefacţia – proces cadaveric care se desfăşoară sub influenţa
microbilor,continuând autoliza şi se finalizează prin descompunerea cadavrului: ţesuturile şi
organele se transformă într-o magmă negricioasă cu miros neplăcut care se scurge îmbibând
hainele,solul,sicriul. Putrefacţia se desfăşoară în 2 faze: faza gazoasă (are loc descompunerea
glucidelor şi apariţia gazelor) şi de lichefiere(liza proteinelor cu apariţia aminelor cadaverice,
cadaverină, putresceină, histamină. Putrefacţia se manifestă prin :
a) pata verde de putrefacţie – apare iniţial în fosa iliacă dreaptă,prin combinarea
hidrogenului sulfurat cu hemoglobina. Se formează sulfhemoglobina care are o culoare verde, ce
colorează abdomenul inferior într-o nuanţă verzuie (fig. 4). Pata verde de putrefacţie este
evidentă la circa 20 ore vara şi la aproximativ 48-72 ore iarna.

16
 Fig. 4

b) circulaţia postumă – evidenţierea desenului vascular(venos)superficial sub forma

unor dungi de culoare roşietică sau cafenie-murdară, iniţial la rădăcina membrelor,pereţii laterali
ai trunchiului (fig. 5) sau în jurul plăgilor; procesul se datorează difuzării sângelui hemolizat în
afara vasului de sânge.

Fig. 5.

c) flictenele de putrefacţie – reprezintă acumulări de gaz de putrefacţie subepidermic.

Aceste flictene iniţial localizate pe diferite părţi ale corpului, se unesc determinând apariţia de
flictene pe zone întinse ale corpului cu decolarea tegumentului. Conţinutul flictenelor este
reprezentat în mare parte de gaze,restul fiind lichid vişiniu tulbure.
d) emfizemul de putrefacţie – are drept consecinţă umflarea cadavrului prin acumularea
gazelor rezultate din putrefacţia ţesuturilor şi organelor. Examinarea medico-legală evidenţiază
balonarea cadavrului, la nivelul capului apare o coloraţie verzui-negricioasă,ochii umflaţi (fig. 6)
şi ieşiţi din orbite,limba mărită de volum şi protruzionată prin arcadele dentare, faţa tumefiată,
practic întreaga fizionomie devine de nerecunoscut. Datorită presiunii exercitate de gazele de
putrefacţie, are loc eliminarea de fecale, urină, conţinut gastric şi sânge pe gură şi nas.

17
 Fig. 6
Condiţiile care influenţează putrefacţia sunt:
 temperatura peste 20o C accelerează putrefacţia, pe când o temperatură de sub 20
o încetineşte. La 0o putrefacţia este oprită. Temperaturile ridicate inhibă procesul de putrefacţie şi
favorizează apariţia mumificării. Ventilaţia bună şi umiditatea accelerează putrefacţia.
Reguli de apreciere cronologică a putrefacţiei:
 Cifra care indică zilele iarna,indică ore vara (regula Devergie).
 1 săptămână în aer echivalează cu 2 săptămâni de stat în apă şi cu 8 săptămâni de
stat în sol (regula Casper)
Putrefacţia influenţează examenul toxicologic efectuat pe materialul cadaveric,deoarece
prin putrefacţie pot fi distruse unele toxine (cocaina,aconitina) ori se pot forma unele substanţe ca
alcoolul etilic sau cianuri-urme.
 Modificări conservatoare – pot fi:
 Naturale:
 Mumificarea (fig. 7) – presupune deshidratarea generalizată a cadavrului. Apare în
anumite condiţii de mediu:temperatură crescută, ventilaţie bună, umiditate scăzută sau absentă.
Exemplu: cadavre înhumate în sol nisipos, uscat, în podurile caselor.

18
 fig.7
 Tăbăcirea (fig. 8 ) – este o formă particulară de mumifiere, ce are loc în medii
bogate în acid tanic şi humic. Acizii distrug flora microbiană şi dizolvă proteinele şi calciul din
oase. Cadavrul are volumul redus,pielea este dură,brună aşa numitul cadavru lemnos. Ca
exemplu este cadavrul din Tollund,vechi de 2000 de ani,găsit într-o mlaştină din Danemarca,la
care s-a păstrat aspectul feţei,şanţul de spânzurare, conţinutul gastric (rapiţă şi boabe de orez).

Fig. 8
 Petrificarea (fig.9) – are ca substrat procesul de mineralizare postmortem(cu săruri
de calciu); apare în special la feţii morţi şi retenţionaţi intrauterin.

19
 Fig. 9
 Congelarea – cadavrul se păstrează ca atare pe perioade indefinite,după dezgheţare
putrefacţia este foarte rapidă, lividităţile sunt roşii aprinse.
 Saponificarea – apare după putrefacţie,care macerează pielea şi permite astfel
contactul apei cu ţesutul adipos, care în urma unor reacţii chimice se transformă în săpun de
cadavru. Condiţiile pentru apariţia saponificării sunt: mediu umed (bălţi,lacuri, latrine), oxigen în
cantitate redusă sau absent şi temperatură ridicată. Saponificarea nu apare la persoanele la care
ţesutul adipos este slab reprezentat sau lipseşte. De regulă saponificarea apare în zona care este în
contact cu apa (fig. 10),celelalte părţi ale corpului vor prezenta alte modificări în funcţie de
condiţiile de mediu la care sunt expuse.

Fig. 10
 Artificiale:
- menţinerea în camere frigorifice.
- îmbălsămarea sau conservarea prin impregnarea cadavrului cu formol.

20
 5. PROBLEME JURIDICE ALE STĂRILOR TERMINALE
În România, legea prevede că prelevarea de organe şi ţesuturi de la un cadavru se face
numai după confirmarea morţii biologice de către o comisie formată din cel puţin trei medici
(dintre care unul obligatoriu este medic legist). Comisia trebuie să includă un neurolog, un
anestezist şi unul sau mai mulţi specialişti, în funcţie de particularităţile cazului.
Pe de altă parte, în cursul agoniei se poate ridica problema discernământului
muribunzilor la încheierea actelor de adopţie, moştenire, vânzare, cumpărare, căsătorie şi a
testamentelor. Expertiza medico – legală trebuie să răspundă la întrebări formulate de justiţie cu
privire la capacitatea psihică a acestora în momentul întocmirii acestor acte.

Capitolul 3
TANATOMORFOLOGIA

Studiază cadavrul uman în vederea precizării cauzei de deces,pentru a putea stabili felul
morţii şi a face aprecieri cu privire la împrejurările în care s-a produs decesul unei persoane.
Metoda este cunoscută sub numele de autopsie medico-legală (sinonimă cu necropsia). Aceasta
constă în examinarea completă,externă şi internă,macroscopică şi de laborator a cadavrului uman.
Prima autopsie considerată medico-legală a fost efectuată în Italia, în anul 1302. La noi
în ţară,în anul 1832 de către dr. Gusi, care a avut de autopsiat o moarte suspectă. La finalul
autopsiei s-a concluzionat că moartea a fost neviolentă ca urmare a unui accident vascular
cerebral (AVC).
AML are următoarele particularităţi:
 Se efectuează în conformitate cu art. 114 CPP.
 Se efectuează,de regulă înaintea declanşării fazei de urmărire penală,în etapa
preliminară a activităţilor premergătoare.
 Se efectuează numai în baza unui document scris,emis de organul de urmărire
penală respectiv ordonanţă sau rezoluţie motivată.
 Se efectuează la instituţia medico-legală pe a cărei rază s-a produs decesul
persoanei respective.(sala de autopsie reprezintă „locul unde moartea se bucură să vină în

21
ajutorul vieţii”). Când nu există posibilitatea transportării cadavrului,cu acordul legistului,
autopsia se efectuează la faţa locului.
 Este efectuată numai de către medicul legist, care poate fi asistat de personalul cu
pregătire medie(autopsier)si/auxiliar(brancardier). În unele situaţii la autopsie pot participa mai
mulţi legişti, mai ales atunci când este vorba despre o moarte neviolentă generată de o patologie
mai rar întâlnită.
 Fiind dispusă de organele de urmărire penală, AML se efectuează fără acordul
aparţinătorilor legali. AML este obligatorie în următoarele situaţii: moarte violentă, moarte de
cauză necunoscută/suspectă,cauza morţii este suspectă de a fi violentă.
 După autopsie cadavrul se îmbălsămează, iar organele examinate se reintroduc în
cadavru pentru a putea fi reexaminate, eventual, cu ocazia unei exhumări.
 Datele obţinute sunt înscrise de medicul legist în dosarul de AML.

Capitolul 4
LEGĂTURA DE CAUZALITATE

Legătura de cauzalitate este o noţiune ce exprimă corelaţia(dependenţa) dintre

traumatism şi prejudiciul generat(leziune traumatică sau deces);cu alte cuvinte defineşte relaţia
ce se poate stabili între acţiunea traumatică şi efectul constatat.
CAUZĂ → EFECT
Legătura de cauzalitate poate fi:
 Primară sau directă,cu două variante:
 Imediată/necondiţionată – între traumatism şi efect nu se interpune
nimic( aplicarea unei lovituri cu toporul în cap → deces).
 Mediată/condiţionată – între traumatism şi efect se interpun factori preexistenţi,
care fie agravează acţiunea traumatismului(plagă minoră la pacient hemofilic sau pacient
diabetic), fie aceşti factori sunt agravaţi de acţiunea traumatismului(pacient cu fractura în curs de
consolidare la nivelul coloanei vertebrale suferă un traumatism,care generează o nouă fractură,de
data acesta cu secţiune medulară urmată de paralizie).

22
  Secundară sau indirectă – între traumatism şi efect se interpune o
complicaţie care agravează evoluţia,generând o consecinţă posttraumatică mult mai severă sau
chiar moartea victimei. Această complicaţie trebuie înţeleasă ca un incident care nu face parte din
evoluţia posttraumatică obişnuită,deci un element supraadăugat ce perturbă evoluţia
fiziopatologică scontată. Spre exemplu, plagă abdominală profundă, perforează intestinul,
peritonita care se produce este consecinţa firească a contaminării abdomenului cu germeni
intestinali şi nu o complicaţie care să permită stabilirea unei legături de cauzalitate indirectă.

Capitolul 5
TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

Leziune traumatică(traumă) – modificare funcţională sau lezională produsă în urma

acţiunii unei forme de energie exterioară organismului (mecanic, fizică, chimică, radiantă).
Traumatism – acţiunea agentului traumatic asupra organismului uman,faptul în sine prin
care se produc leziunile traumatice. Deci traumatismul nu este sinonim cu trauma.
Agent traumatic – orice substanţă (solidă,lichidă,gazoasă)sau formă de energie (naturală
sau artificială)care acţionând asupra organismului uman poate produce leziuni traumatice.
Asupra organismului uman pot acţiona mai multe tipuri de agenţi traumatici,care pot fi
clasificaţi după mai multe criterii:
 Agenţi traumatici mecanici: corpuri contondente.
 Agenţi traumatici fizici: variaţii de temperatură, variaţii de
presiune,electricitatea,radiaţii.
 Agenţi traumatici chimici: medicamente,pesticide, stupefiante.
 Agenţi traumatici biologici: animale sălbatice, şerpii, scorpioni.
 Agenţi traumatici psihici, care însă sunt mai greu de obiectivat, întrucât nu
produc o traumă obiectivată printr-o leziune.
Criteriul medico-legal direct, prin care medicul legist poate estima gravitatea unui
traumatism asupra organismului uman este reprezentat de “ nr. de zile de îngrijiri medicale”.
Stabilirea nr. de zile de îngrijiri medicale ţine cont de:
 Tipul, localizarea şi numărul leziunilor traumatice.

23
  Perioada de timp necesară aplicării unei terapii (medicamentoase, chirurgicale sau
recuperatorie)pentru leziunea traumatică respectivă.
 Starea de sănătate anterioară traumatismului suferit de victimă; aşa numitul teren
al pacientului/victimei este determinat de vârstă,boli preexistente,stare de nutriţie,particularităţi
legate de sex etc.
Această noţiune medical-juridică de zile de îngrijiri medicale nu trebuie confundată cu :
 Timpul de vindecare anatomică.
 Timpul de incapacitate temporară de muncă(concediu medical).
 Perioada de spitalizare.
 Perioada recuperatorie – de vindecare funcţională.

1. AGENŢI TRAUMATICI MECANICI

Agenţii traumatici mecanici reunesc obiectele vulnerante dure,ce produc leziuni
traumatice datorită energiei lor cinetice,venind în contact cu corpul uman, în cadrul unei acţiuni
violente.
Agenţii traumatici mecanici,ce pot produce leziuni traumatice în cadrul unei acţiuni
violente asupra corpului uman,se pot clasifica în:
 Corpuri contondente:
 În funcţie de forma suprafeţei de impact:
 Cu suprafaţa plană: triunghiulară,pătrată,etc.
 Cu suprafaţa curbă,cilindro-sferică.
 În funcţie de relieful suprafeţei de impact:
 Cu suprafaţa netedă-regulată
 Cu suprafaţa rugoasă-neregulată,colţuroasă.
 În funcţie de dimensiunile suprafeţei de impact:
 Cu suprafaţă mică(sub 16 cm2).
 Cu suprafaţă mare(peste 16 cm2).
 Obiecte/instrumente/arme ascuţite (denumite şi arme albe):
 Obiecte înţepătoare, cu vârf ascuţit: ac, cui sau mai multe vârfuri ascuţite:
furculiţa,furca.
 Obiecte tăietoare,cu una sau mai multe lame ascuţite: brici,lamă.

24
  Obiecte înţepătoare-tăietoare: cu vârf şi lamă ascuţită: briceag, pumnal, foarfecă,
cuţit de bucătărie.
 Obiecte tăietoare-despicătoare,cu lamă ascuţită şi corp masiv: topor,satâr,sapă.
 Proiectile,caracterizate prin dimensiuni mici,dar cu viteză mare de deplasare.
Mecanisme de producere a leziunilor traumatice:
Mecanismele prin care pot produse leziunile traumatice prin acţiunea agenţilor
traumatici mecanici sunt următoarele:
 Lovire activă – lovire cu corp dur; întâlnită în special în agresiuni,generează
leziuni traumatice numai în zona de impact ;
 Lovire pasivă – lovire de corp dur; leziuni produse prin cădere, determină apariţia
de leziuni traumatice în special la nivelul proeminenţelor(coate,genunchi,menton,etc.)iar
caracterul lor este bipolar (leziuni în urma impactului primar + leziuni în zona opusă acesteia,
explicat prin mecanismul de contralovitură).
 Comprimare între 2 planuri dure;
Mecanismele menţionate pot genera leziuni traumatice printr-o acţiune solitară sub
forma mecanismelor simple sau sub forma asociată prin reunirea a 2 sau mai multe mecanisme
simple.
Cele mai frecvente împrejurări în acre pot fi produse leziunile traumatice consecutiv
acţiunii agenţilor traumatici mecanici sunt:
 Căderea pe acelaşi plan sau de la înălţime(precipitarea).
 Traumatisme de trafic rutier,feroviar,etc.
 Diverse forme de asfixie mecanică.
 Traumatisme consecutive utilizării armelor de foc.
 Traumatisme secundare exploziilor.
2. LEZIUNILE TRAUMATICE PRIMARE
Leziunile traumatice produse în urma acţiunii agenţilor traumatici mecanici pot fi
clasificate în 3 categorii,şi anume:
- leziuni traumatice superficiale,denumite leziuni traumatice externe sau elementare.
- leziuni traumatice sistemice ce interesează fiecare sistem al corpului uman.
- leziuni topografice,localizate în anumite zone sau regiuni anatomice.

25
 Leziuni traumatice externe: aceste leziuni reprezintă modificarea care apare la nivelul
tegumentului şi a ţesutului moale situat imediat subtegumentar, sub acţiunea agenţilor traumatici
mecanici. În funcţie de menţinerea sau nu a integrităţii tegumentare, aceste leziuni traumatice pot
fi fără sau cu soluţie de continuitate tegumentară.
 Leziuni traumatice fără soluţie de continuitate a tegumentului.
Leziunile traumatice fără soluţie de continuitate păstrează integritatea anatomică a
tegumentului,în sensul că pielea nu prezintă rupturi şi se caracterizează prin:
- se vindecă fără a lăsa urme pe piele.
- când nu sunt însoţite de leziuni secundare,de regulă,nu sunt periculoase pentru viaţă şi
nici nu generează sluţire sau infirmitate.
- apariţia lor este explicată printr-un mecanism vascular,reprezentat prin vasodilataţie
sau efracţie vasculară posttraumatică.
În categoria acestor leziuni sunt incluse:
 Echimoza posttraumatică(vânătaia) (fig. 11): este o leziune traumatică fără soluţie
de continuitate,ce se prezintă sub forma unei coloraţii bine delimitate,iniţial roşietică,dar care se
modifică în timp şi care nu dispare la digitopresiune. Echimozele apar datorită rupturilor
posttraumatice ale vaselor mici de sânge din zona locală de acţiune a agentului traumatic; sângele
care iese din vas se fixează în ţesutul adiacent. Vechimea este apreciată în funcţie de modificările
de culoare pe care aceasta le parcurge,modificări de culoare datorită transformărilor pe care le
suferă hemoglobina; iniţial este roşietică, în câteva ore devine albăstruie sau albăstrui-
violacee(persistă 2-3 zile),apoi cafenie (3-7 zile), iar în final gălbuie (după 8-10 zile). Evoluţia
echimozelor este în funcţie de mărime,localizare,leziuni traumatice sau patologice asociate.
Forma echimozelor este în funcţie de agentul traumatic care le-a produs. Localizarea lor indică
anumite circumstanţe de producere: în regiunea cefalică, echimoze ovalare, indică o sugrumare
sau tentativă de sugrumare, pe coapse ,o agresiune cu conotaţie sexuală.

Fig. 11

26
  Hematomul posttraumatic (fig. 12): se prezintă ca o coloraţie bine
delimitată,iniţial roşietică-violacee,pe fond tumefiat,îndurat şi care nu dispare la presiune
digitală. Mecanismul de producere constă în acumularea de sânge consecutiv rupturii
posttraumatice a unor vase de sânge de calibru mai mare,ceea ce indică un traumatism mai
violent asupra persoanei respective. Hematomul îşi modifică culoarea într-un interval de timp
mai mare decât echimoza datorită cantităţii mari de sânge existente. Hematomul poate fi localizat
superficial sau profund în diferite viscere. Spre deosebire de echimoze,hematoamele pot induce o
stare de şoc fie posttraumatic fie hemoragic, sau pot determina decesul victimei, ca în cazul
hematomului cerebral. De regulă,hematoamele mici şi cele superficiale se resorb într-un interval
de timp variabil; uneori,hematoamele se pot infecta sau închista, ceea ce necesită intervenţie
chirurgicală.

Fig. 12
 Leziuni traumatice cu soluţie de continuitate a tegumentului: sunt
clasificate ca atare datorită întreruperii continuităţii la nivelul învelişului cutanat,ceea ce permite
crearea unei comunicări între mediul extern şi mediul intern al organismului,cu posibilitatea
pătrunderii germenilor patogeni. Aceste leziuni se vindecă cu sechele(cicatrici), au gravitate mai
mare.
În categoria acestor leziuni intră:
 Excoriaţia – forma simplă a acestor leziuni, nu interesează toate straturile pielii,ci
numai epidermul şi uneori epidermul. Excoriaţiile pot fi superficiale,cu lezarea doar a
epidermului (se acoperă de o crustă gălbuie ) şi profunde când interesează şi dermul (se acoperă
de o crustă roşietică). Mecanismul este de zgâriere – târâre cu un corp/plan dur,netede sau rugos,
ce poate acţiona asupra tegumentului fie perpendicular fie oblic sub un unghi de 45o. Localizarea
şi forma excoriaţiilor poate sugera anumite împrejurări de producere: semilunare la nivelul

27
gâtului sugerează o sugrumare sau tentativă de sugrumare, aceleaşi excoriaţii localizate la nivelul
sânilor sau coapselor sugerează o agresiune cu tentă sexuală.
 Plaga – cunoscută sub denumirea de rană,se caracterizează prin distrugerea tuturor
straturilor pielii,şi în mod obligatoriu o sângerare locală mai mult sau mai puţin amplă. Cele mai
frecvente tipuri de plăgi sunt:
 În funcţie de adâncime pot fi : superficiale şi profunde; cele profunde se împart în
perforante,ce pătrund într-un organ cavitar şi transfixiante,care traversează un organ
parenchimatos (ficat, splină, rinichi).
 În funcţie de aspectul morfologic(mecanismul de producere):
 Plaga contuză: numită şi plaga zdrobită,se produce prin lovire cu sau de corp dur;
prezintă următoarele caracteristici: profunzime mică,margini neregulate,zdrenţuite,dinţate,cu
zone excoriate sau/şi echimoze adiacente, fundul este anfractuos acoperit cu cheaguri de sânge.
În funcţie de mecanismul de producere există mai multe varietăţi de plăgi: plaga plesnită,care
apare atunci când corpul contondent loveşte pielea situată deasupra unui plan osos dur,margini
relativ drepte,forma stelată,uneori liniară; plaga strivită,atunci când greutatea agentului traumatic
este semnificativă, prezintă formă neregulată,margini zimţate,multiple zone excoriate şi/sau
echimoze pe tegumentul din jurul plăgii; plaga muşcată, poate fi produsă de om sau
animal,reproduce forma arcadelor dentare şi plaga smulsă, ce poate apare sub forma unei plăgi
scalpate,când pielea se detaşează de pe planul subiacent(de regulă osos).
 Plaga înţepată: este rezultatul acţiunii obiectelor înţepătoare printr-o manevră de
împingere sau împingere-răsucire,astfel încât ţesuturile sunt îndepărtate către lateral; elementele
caracteristice sunt:orificiul de intrare,canalul şi orificiul de ieşire. Orificiul de intrare ia forma
obiectului înţepător,canalul este mai adânc datorită comprimării ţesuturilor moi de către agentul
traumatic iar prezenţa orificiului de ieşire denotă o forţă crescută din partea agresorului.
 Plaga tăiată: este produsă de obiecte cu lamă ascuţită(tăietoare) printr-o acţiune
combinată de apăsare – alunecare pe suprafaţa tegumentară. Plăgile tăiate pot fi: liniare,când
agentul acţionează perpendicular pe tegument, pot fi lambou, când acţionează oblic asupra
tegumentului şi cu amputare a unui fragment de membru, a urechii, etc. Caracteristicile unei
plăgi tăiate sunt: margini regulate,netede,pereţii sunt netezi,unghiurile sunt ascuţite,fiind mai
profunde la debut(capul plăgii) faţă de partea finală (coadă de şoricel), care reprezintă o leziune
traumatică superficială terminală. Această leziune traumatică indică direcţia de acţiune a

28
agentului traumatic. De asemenea adâncimea plăgii este de regulă mai mică decât lungimea sa
cutanată.
 Plaga tăiată-înţepată: este cel mai frecvent tip de plagă întâlnit în practica medico-
legală. Este produsă de obiecte tăietoare-înţepătoare printr-un mecanism de înţepare-penetrare şi
tăiere-secţionare. Lungimea plăgii nu este de regulă egală cu lăţimea lamei,pereţii sunt netezi,iar
profunzimea plăgii nu este în concordanţă cu lungimea lamei. În funcţie de numărul marginilor
tăietoare, plaga poate lua diferite aspecte: pană de despicat, stelată.
 Plaga despicată: este rezultatul acţiunii unor obiecte dure,grele,prevăzute cu o
lamă tăietoare. Leziunile traumatice,care sunt consecinţa forţei de lovire, sunt în general mortale.
Pe lângă leziunile tegumentare,apar leziuni grave ale ţesuturilor subiacente: rupturi sau zdrobiri
de organe, fracturi,etc.
Deoarece în activitatea practică medico-legală leziunile traumatice evidenţiate pe corpul
victimei nu pot permite întotdeauna stabilirea caracteristicilor obiectului cu care au fost
produse,ori de câte ori este posibil, instrumentul folosit trebuie trimis medicului legist, ca să-i
ofere acestuia posibilitatea de a confrunta leziunea traumatică cu obiectul presupus implicat în
agresiune, astfel încât concluziile medicului legist să fie cât mai apropiate de realitate şi totodată
să constituie o probă greu de combătut.
3. REACŢIA VITALĂ
Reacţia vitală reprezintă totalitatea modificărilor locale şi generale care apar în
organismul viu ca răspuns la acţiunea uni agent traumatic de orice natură. Reacţia vitală are o
deosebită importanţă în medicina legală deoarece ea reprezintă criteriul obiectiv ce permite
diferenţierea leziunilor traumatice produse în timpul vieţii de cele postmortale.
Reacţii vitale locale:
 Infiltrat hemoragic/sanguin: este consecinţa fisurării vasului de sânge,cu
extravazarea sângelui în ţesuturile din jur. Apare ca o zonă roşietică-negricioasă ce contrastează
cu ţesutul din jur şi care poate fi îndepărtată cu jetul de apă. Corespondentul tegumentar al
hemoragiei tisulare este echimoza sau vânătaia.
 Coagularea – cheagurile de sânge care se formează în timpul vieţii sunt aderenţi
de vas,au suprafaţa rugoasă,sunt friabili şi au aspect mat-uscat. Cei postmortem au suprafaţa
lucioasă,nu sunt aderenţi de vas,iar cantitatea de fibrină este foarte redusă.

29
  Retracţia ţesuturilor secţionate – marginile unei plăgi produse în timpul vieţii
sunt îndepărtate datorită capacităţii de retracţie a pielii,pe când marginile unei plăgi postmortem
nu sunt îndepărtate,sunt mai moi şi netumefiate.
 Inflamaţia – reprezintă reacţia de răspuns a organismului viu la acţiunea unor
factori sau agenţi ai mediului, având drept scop anularea sau diminuarea consecinţelor post-
traumatice (repararea ţesutului lezat). Particularităţile macroscopice ale inflamaţiei sunt: rubor,
calor, dolor,tumor, functio lesa,iar cele microscopice sunt reprezentate de reacţia
leucocitară,prezentă la 15 min, posttraumatic.
Reacţia vitală generală:
 Aspiratul pulmonar – reprezintă prezenţa la nivelul alveolelor pulmonare a
diferitelor elemente: sânge,conţinut gastric,funingine,apă, care în mod normal nu ar trebui să fie
prezente. Aceste elemente ajung la nivel pulmonar în prezenţa respiraţiei,deci în timpul vieţii.
 Embolia – reprezintă prezenţa în vasele sanguine a unui element/material care,în
mod normal,nu se găseşte în sânge. Embolia poate fi cu grăsimi,lichid amniotic,fragmente
tisulare,plancton,aer, azot, care pot fi puşi în evidenţă prin anumite tehnici speciale de autopsie
sau coloraţii specifice(pentru grăsimi coloraţia Sudan).
4. LEZIUNI TRAUMATICE TOPOGRAFICE
În cadrul traumatologiei topografice sunt analizate leziunile traumatice pe care le
conferă regiunea anatomică interesată de traumatism. Deci traumatologia topografică include
leziunile traumatice externe şi interne ale zonelor respective, aici intrând traumatologia capului, a
toracelui, a abdomenului, a membrelor, a coloanei.
4a) Traumatismul capului:
Traumatismele extremităţii cefalice pot fi divizate în traumatisme cranio-cerebrale şi
traumatisme cranio-faciale.
 Traumatismul cranio-cerebral.
Interesează neurocraniul, respectiv scalpul, cutia craniană (baza şi bolta craniului) şi
conţinutul cutiei craniene,respectiv creierul. În medicina legală se consideră că o leziune este
deschisă,dacă există comunicare între mediul extern şi conţinutul cranian,reprezentat de creier
acoperit de meninge.
Mecanismele de producere a leziunilor pot fi:

30
  Mecanisme directe nemediate – presupun contact direct între cap şi agentul
traumatic; avem următoarele mecanisme :
 Mecanismul de acceleraţie,cunoscut şi sub denumirea de lovire cu corp dur,
atunci când un obiect în mişcare loveşte capul aflat în repaus.
 Mecanismul de deceleraţie sau lovire de un corp sau plan dur, respectiv atunci
când capul aflat în mişcare loveşte un corp dur fix.
 Mecanismul de comprimare între 2 planuri dure.
 Mecanisme directe mediate – cu impact extracranian şi transmiterea forţei de
acţiune la cap se face prin intermediul altor structuri osoase, care mediază în acest fel producerea
leziunilor traumatice; forţa poate fi transmisă prin intermediul mandibulei, în lovirile active sau
pasive la nivelul regiunii mentoniere, prin intermediul coloanei vertebrale în căderile de la
înălţime.
 Mecanisme indirecte – nu presupun impact direct între agent şi corpul uman.
Amintim următoarele mecanisme întâlnite frecvent în practica medico – legală:
 Mecanismul de hiperextensie – hiperflexie brutală a coloanei vertebrale cervicale
sau mecanismul în lovitură de bici; leziunile traumatice ale conţinutului cutiei craniene se produc
datorită vitezei mai mari de deplasare a craniului faţă de creier care se loveşte de relieful osos
endocranian.
 Mecanismul prin suflul exploziei;
În urma acţiunii agenţilor traumatici se produc următoarele tipuri de leziuni traumatice:
 Leziuni traumatice ale părţilor moi epicraniene: sunt reprezentate de plăgi în
special plesnite, excoriaţii, echimoze şi hematoame. Localizarea lor sugerează mecanismul de
producere. Cele mai frecvente pot fi situate la nivelul vertexului, la nivel occipital, frontal
anterior sau temporal în lovire pasivă şi bilateral în comprimare.
 Leziuni traumatice osoase:
Craniul neural este format din doua regiuni:
 Bolta craniană în componenţa căreia intră oasele parietale şi câte o porţiune a
oaselor: temporale, frontal şi occipital; acestea sunt oase plane cu grosime aproximativ egală, cu
suprafaţa exo- şi endocranian relativ netedă, fără asperităţi importante;
 Baza craniană (fig. 13)formată din oase subţiri şi din oase pneumatice este divizată
în 3 zone: etajul anterior – frontal, etajul mijlociu – parietal şi etajul posterior – occipital; spre

31
deosebire de boltă, baza craniului prezintă un relief accidentat, care este răspunzător în multe
cazuri de producerea leziunilor traumatice meningo-cerebrale; în regiunea occipitală baza
craniană se articulează cu coloana vertebrală.

fig. 13

Leziunile traumatice sunt reprezentate în special prin fracturi, luxaţiile sunt rare şi apar
în special la copiii mici până la consolidarea lor osoasă.
Fracturile craniene pot fi directe sau indirecte, localizate la bază sau la bolta craniană:
1. fracturile directe ale bazei craniene pot fi mediate sau imediate. Cele imediate apar
atunci când agentul traumatic loveşte baza craniului, de exemplu lovitură la baza craniului
împuşcătura în gură; fracturile mediate apar atunci când forţa contuzivă se transmite la baza
craniului prin intermediul mandibulei sau al coloanei vertebrale. În urma acestui mecanism apar
fracturi dispuse în jurul găurii occipitale.
2. fracturile localizate la nivelul bolţii craniene pot fi, de asemenea, directe şi indirecte.
Cele indirecte sunt produse prin mecanismul de iradiere a unei linii de fractură de la un focar
principal de fractură. Fracturile directe pot fi de mai multe tipuri:
- liniare: meridionale, iradiază din focarul de fractură în care a fost aplicat traumatismul,
asemenea spiţelor unei roţi, şi ecuatoriale , cu traiect circular în jurul zonei de impact sau
„ fracturi în inel”.
- orificiale: se produc prin pătrunderea unui obiect dur, de mici dimensiuni şi cu viteză
mare, de exemplu un proiectil.

32
 - cominutive (fig. 14): formate din multiple linii de fractură, delimitând fragmente
osoase (eschile) de forme şi dimensiuni variate.

Fig. 14
În situaţia în care agentul traumatic are suprafaţa de impact mai mică de 4 cm 2 se
produce o fractură craniană ce reproduce forma agentului traumatic respectiv, aşa numita
„fractură cu ştanţarea” agentului traumatic.
Dacă dimensiunea agentului traumatic este cuprinsă între 4 – 16 cm 2, apare o fractură
cominutivă, aria de fractură având dimensiuni mai mari decât suprafaţa de impact.
La dimensiuni mai mari de 16 cm2 ale agentului traumatic se produc fracturi liniare.
. Leziuni traumatice ale meningelui: în funcţie de gravitate şi de substratul morfologic
întâlnim:
 Contuzia cerebrală – reprezintă o modificare morfologică şi funcţională severă a
sistemului nervos central, caracterizată prin ieşirea sângelui din vasul lezat. Poate fi localizată
într-un anumit lob cerebral sau zonă cerebrală şi difuză în toată masa cerebrală. Are o formă
triunghiulară cu baza către suprafaţa creierului; constă din mici hemoragii bine circumscrise , cu
distrugerea substanţei cerebrale din jurul focarului. Mecanismul de producere poate fi direct sau
prin contralovitură (fig.15) .

33
 Fig. 15

 Dilacerarea cerebrală – reprezintă o plagă a creierului, prezentându-se ca o ruptură a

parenchimului cerebral, situată fie la locul de impact, fie diametral opus, prin mecanismul de
contralovitură. Este o leziune, în marea majoritate a cazurilor, mortală, iar rarele cazuri de
supravieţuire se soldează cu apariţia unor cicatrici post-traumatice cu consecinţele ulterioare
cunoscute: epilepsie post-traumatică.
Sindromul de compresie cerebrală posttraumatică: apare în leziunile meningo –
cerebrale fiind determinat de hematoamele epidurale, subdurale şi subarahnoidiene, precum şi
cele intraparenchimatoase. Semnele clinice caracteristice acestui sindrom apar de obicei după un
interval de timp, numit „interval liber”. În cadrul acestui „interval liber” semnele clinice,
alterarea stării de conştientă, deficienţele neurologice, au tendinţa la remisiune.
 Hematomul extradural(epidural)(fig. 16) – este reprezentat de o colecţie de sânge
localizată între duramater şi planul osos. Etiologia acestui tip de hematom este exclusiv
traumatică, fiind însoţită de fracturi craniene. Localizarea frecventă este în zona temporo –
parietală, fiind consecinţa lezării arterei meningiene mijlocii. Colecţia de sânge are tendinţa la
limitare datorită aderenţei dintre duramater şi os.

34
 fig. 16

 Hematomul subdural (fig. 17) – este sub aspect morfologic asemănător cu cel
extradural, dar cu localizare diferită, învelind uneori aproape în totalitate suprafaţa creierului.
Poate apare nu numai la locul de impact ci şi în zone diametral opuse prin mecanismul de
contralovitură. Prezenţa unui hematom subdural cu localizare strictă la bază, neînsoţit de leziuni
traumatice osoase constituie un indiciu asupra originii sale netraumatice.

Fig. 17
 Hematomul subarahnoidian – este situat între sau sub straturile meningelui. Are
etiologie traumatică spre deosebire de hemoragia subarahnoidiană, care este netraumatică fiind
consecinţa rupturii unui anevrism cerebral.
 Hematomul intraparenchimatos (fig. 18) - situat în interiorul substanţei cerebrale,
poate avea etiologie traumatică, situaţie în care se asociază şi alte leziuni meningo – cerebrale şi
este constituit din cheaguri de sânge şi detritusuri celulare moarte. Consecinţa prezenţei acestui

35
hematom îl constituie creşterea tensiunii intracraniene, ceea ce impune intervenţia chirurgicală de
urgenţă.

Fig. 18
Sechelele traumatismului cranio – cerebral sunt leziuni definitiv constituite, au caracter
permanent şi care nu sunt susceptibile de a fi vindecate prin metode terapeutice. Din punct de
vedere medico – legal, constatarea unor astfel de leziuni implică noţiunea de infirmitate fizică
permanentă, iar din punct de vedere al capacităţii de muncă, noţiunea de invaliditate. Gravitatea
sechelelor este în legătură directă cu întinderea şi localizarea leziunii cerebrale iniţiale sau cu
apariţia unor complicaţii.
Lipsa de substanţă osoasă craniană (posttraumatică prin eschilectomie sau orificii de
trepan) constituie o modificare ireversibilă, considerată din punct de vedere medico – legal drept
o infirmitate fizică permanentă.
4b) Leziuni traumatice buco – maxilo – faciale.
A. fracturile oaselor masivului facial: variază ca frecvenţă şi etiologie. Astfel de
leziuni osoase pot apare atât prin lovituri directe active cât şi în căderi şi precipitări.
a. Fracturile oaselor nazale – frecvent observate datorită faptului că piramida
nazală reprezintă o proeminenţă a feţei, precum şi datorită fragilităţii acestor oase. Fracturile
oaselor nazale variază de la simple fisuri sau fracturi cu deplasare sau fără deplasare, înfundări,
denivelări sau chiar zdrobiri ale piramidei. În general perioada de îngrijiri medicale variază între
5 – 15 zile, pentru cazurile simple, iar pentru cazurile grave numărul de zile depăşeşte 20 de zile.

36
 b. Fracturile osului malar –: apar în general prin mecanisme directe; în general
fracturile sunt cominutive, uneori cu înfundare. Timpul de îngrijiri medicale, în general, nu
depăşeşte 15 zile.
c. Fracturile arcadei temporo – zigomatice: - asociate adesea cu fracturile osului
malar, fiind produse prin lovire directă, cădere sau comprimare. Durata zilelor de îngrijiri
medicale nu depăşeşte 20 de zile.
d. Fracturile mandibulei – sunt relativ frecvente si apar prin mecanism direct, când
fractura apare la locul de impact sau prin mecanism indirect prin modificarea curburii. Durata
zilelor de îngrijiri medicale poate ajunge în cazurile grave care necesită reducere şi imobilizare
prin blocaj elastic intermaxilar la 90 de zile sau chiar mai mult.
B. leziunile endo – bucale: în cadrul acestor leziuni, cele mai frecvent sunt leziunile
traumatice dentare, care sunt consecinţa directă a loviturilor. În cadrul acestor leziuni distingem:
contuzii dentare, luxaţii parţiale sau totale, fracturi coronare parţiale sau complete, fracturi
radiculare. Toate aceste leziuni traumatice dentare se asociază cu leziuni ale mucoasei gingivale
si ale buzelor, care confirmă realitatea traumatismului dentar. Majoritatea specialiştilor opinează
că pierderea unuia sau mai multor dinţi nu poate fi considerată pierdere de organ, însă
poate fi interpretată ca vătămare corporală gravă sau infirmitate. Pierderea funcţiei
masticatorii apare în cazurile de edentaţie posttraumatică totală sau când este vorba de deformări
ale maxilarelor urmate de tulburări grave ale funcţiei masticatorii.
4c) Traumatisme vertebro – medulare:
Frecvent întâlnite în practica medico – legală, apar în accidentele de circulaţie,
precipitări şi accidente de muncă, şi se împart în:
A. fracturile coloanei vertebrale (fig. 19): frecvent apar prin mecanisme indirecte.
Fractura interesează în special arcul vertebral, acesta fiind mai uşor abordabil direct decât corpul
vertebral. Mecanismele indirecte se produc prin hiperflexie, flexie laterală şi torsiune; un
mecanisme aparte îl constituie telescopajul în căderile de la înălţime pe vertex, în picioare sau pe
ischioane, mecanisme ce poate realiza şi tasarea.

37
 Fig.19
B. traumatismele vertebro – medulare: sunt deosebit de periculoase datorită faptului
că interesează în mod direct măduva spinării, fie prin comprimare de către hematoamele
intrarahidiene fie de către fragmentele osoase. Aceste leziuni apărute la nivelul măduvei sunt
ireversibile. În funcţie de nivelul la care s-a produs leziunea medulară, apar tetraplegii,
paraplegii, tulburări sfincteriene, etc. constituind infirmităţi fizice permanente cu invaliditate.
Cercetarea leziunilor vertebro – medulare la autopsie necesită o tehnică specială, coloana
vertebrală putând fi abordată fie posterior, fie anterior.
4d) Leziuni traumatice ale gâtului: datorită formaţiunilor importante situate la acest
nivel, orice leziune traumatică în zona respectivă poate avea consecinţe dintre cele mai grave.
Traumatismele gâtului pot determina leziuni fără soluţie de continuitate şi leziuni cu soluţie de
continuitate, dintre care cele mai grave sunt plăgile.
A. traumatisme contuzive (închise): datorită existenţei zonelor reflexogene
sinocarotidiană şi laringiană orice lovitură de mică intensitate poate produce moartea prin
inhibiţie. Leziunile contuzive pot interesa diferitele formaţiuni anatomice având uneori
consecinţe grave. Pot apărea hematoame ale ţesuturilor moi perilaringiene sau peritraheale care
pot determina compresiuni asupra căilor respiratorii, nervilor şi vaselor, cu consecinţe funcţionale
uneori grave.
În lovituri puternice, accidente rutiere sau precipitări pot apărea luxaţii, fracturi sau
zdrobiri totale ale laringelui, cu hemoragie secundară determinând obturarea căilor respiratorii şi
apariţia insuficienţei respiratorii.

38
 Deci, în traumatismele închise ale gâtului pot apărea următoarele mecanisme
tanatogeneratorii: moartea prin inhibiţie, moartea prin asfixie mecanică produsă prin compresia
gâtului din afară sau de către hematoamele formate în ţesuturile moi ori prin obstrucţia căilor cu
sânge.
B. leziuni deschise ale gâtului: aceste leziuni au o gravitate mare prin interesarea
pachetului vasculo-nervos al gâtului: carotida comună, carotidele externe şi interne, arterele
cervicale, vena jugulară externă, etc. Consecinţa interesării acestor vase este moartea rapidă prin
hemoragie externă. Deschiderea venelor jugulare poate determina embolia gazoasă, prin
aspirarea aerului în vas datorită presiunii negative.
Plăgile gâtului pot leza independent sau concomitent şi nervi şi se însoţesc constant de
afectarea şi altor formaţii anatomice.
4e) Traumatisme ale toracelui: în marea majoritate a cazurilor pot fi mortale datorită
organelor vitale ce se găsesc în cutia toracică. Aceste leziuni pot fi deschise sau închise.
A. leziuni traumatice închise: în funcţie de intensitatea traumatismului pot apărea
echimoze şi hematoame. În cazul în care intensitatea traumatismului este mare, pot apărea
fracturi costale, simple sau multiple. Complicaţia cea mai frecventă în cazul acestor fracturi este
apariţia hemotoraxului sau pneumotoraxului, determinat de pătrunderea capetelor coastelor
fracturate în interior, cu lezarea pleurei şi a plămânului. Cordul şi vasele mari sunt mai rar
afectate, dar poate apărea, în cazul în care coasta fracturată atinge pericardul, hemopericardul cu
apariţia tamponadei cardiace şi consecutiv insuficienţa cardiacă.
B. Leziuni traumatice deschise: presupun pătrunderea agentului vulnerant din afară
în interiorul cutiei toracice. Cele mai periculoase leziuni pentru viaţa victimei sunt plăgile, care
pot fi penetrante sau nepenetrate. Plăgile penetrante sunt frecvent periculoase întrucât determină
constant apariţia hemopneumotorax-ului sau hemopericardului; toate aceste leziuni impun un
tratament de urgenţă medico – chirurgical şi sunt considerate leziuni ce pun în primejdie viaţa
victimei.
4f) Traumatisme abdominale: pot fi închise sau deschise. Traumatismele închise
presupun lipsa comunicării cavităţii peritoneale cu exteriorul. În funcţie de intensitatea
traumatismului, leziunile traumatice abdominale închise pot fi mortale, mecanismele
tanatogeneratorii fiind:
- hemoragia şi şocul hemoragic prin ruperea unui organ visceral (ficat, splină,
pancreas) sau a unor vase, cu hemoperitoneu consecutiv;

39
 - peritonită prin deschiderea unui organ cavitar (stomac, vezică urinară, intestin);
- moartea prin inhibiţie prin iritarea plexului solar (plex nervos abdominal).
Aceleaşi mecanisme pot fi luate în consideraţie şi în traumatismele abdominale deschise,
produse, binenţeles, cu instrumente ascuţite sau proiectile. Plăgile penetrante abdominale, pot fi
perforante (când interesează un organ cavitar) sau transfixiante (când interesează un organ
parenchimatos). Traumatismele abdominale cu interesarea organelor reprezintă urgenţe
chirurgicale, pentru salvarea vieţii victimei.
5. CĂDEREA ŞI PRECIPITAREA
Apar în condiţii variate, ambele fiind consecinţa pierderii echilibrului. Căderea
reprezintă o schimbare a poziţiei corpului, astfel încât o parte a acestuia ia contact cu planul de
susţinere. Precipitarea reprezintă trecerea corpului de pe un plan superior pe un plan inferior, sub
acţiunea gravitaţiei. Gravitatea leziunilor produse prin cădere şi precipitare, depinde de o serie de
factori:
- viteza de cădere, care la rândul ei depinde de înălţimea şi de greutatea corpului;
- proprietăţile obiectelor de care se loveşte corpul în cădere;
- regiunea lezată; cele mai grave leziuni sunt cele situate la nivelul capului;
Pierderea echilibrului poate fi consecinţa unor cauze interne (boli neurologice, sincopa
cardiacă, epilepsia) sau cauze externe, cum ar fi umiditatea solului, obscuritatea sau diferite
obstacole.
Căderea: leziunile produse prin cădere au o serie de caracteristici care servesc la
stabilirea mecanismului de producere. Astfel, aceste leziuni se situează pe părţile proeminente ale
corpului, nas, bărbie, frunte, coate, genunchi, zona occipitală şi constau în echimoze, excoriaţii,
hematoame, plăgi (în special zdrobite) şi fracturi. O altă caracteristică a acestor leziuni este faptul
că sunt unipolare, adică sunt situate pe o singură parte a corpului.
Precipitarea: leziunile produse prin precipitare au o gravitate mai mare, în majoritatea
cazurilor fiind mortale. O altă caracteristică este că sunt multipolare, fiind situate pe mai multe
părţi ale corpului. Sunt extrem de numeroase şi foarte variate. În funcţie de aceste caracteristici
se poate face diagnosticul diferenţial între leziunile de cădere şi cele de precipitare.
Nu trebuie uitat însă şi importanţa cercetării caracterului vital al leziunilor (în special de
precipitare) în cadrul expertizei medico – legale, deoarece, pentru disimularea unei crime,
cadavrul poate fi aruncat de la înălţime spre a sugera sinuciderea sau căderea accidentală.

40
 6. TRAUMATISME DE TRAFIC RUTIER
Accidentele de circulaţie reprezintă, de fapt, consecinţe ale încălcării normelor privind
circulaţia pe drumurile publice, constituind infracţiuni prevăzute de legea penală.
Circulaţia pe drumurile publice este o activitate complexă, cu adânci implicaţii în viaţa
oamenilor. De aceea se acţionează permanent, prin toate mijloacele, ca aceasta să se desfăşoare în
condiţii de deplină siguranţă atât pentru viaţa cetăţenilor, de la cei mai mici până la cei mai mari,
cât şi pentru integritatea bunurilor materiale.
Frecventa accidentelor de trafic creste in măsura in care creşte parcul auto mondial cât şi
a faptului că maşina a devenit o necesitate si nu un lux.
Considerăm că în traficul rutier sunt trei factori determinanţi generatori : omul, maşina
si infrastructura (drumurile) ; de asemenea, exista si factori favorizanţi : mediul (rural, urban,
autostrada), anotimpul, noapte/zi, ziua din săptămână (weekend – cu frecventa ce mai mare,
miercurea – cu frecventa ce mai mica), ora de rulare pe timp de zi sau noapte, condiţiile
meteorologice.
Din statisticile oficiale rezulta ca factorul uman este primordial in producerea
evenimentelor rutiere. Automobilul modifică de cele mai multe ori comportamentul
conducătorului creând o stare psihologica speciala care poate genera riscuri conştient asumate,
cum ar fi : imprudenta, ignoranta, neglijenta, si care, combinate cu abateri foarte grave ca :
viteza, depăşiri incorecte, vor culmina cu accidentul rutier. Reamintim faptul ca o conduita
disciplinata a conducătorului auto care este însuşita prin educaţie, instruire, formare civica duce
la eliminarea si diminuarea evenimentelor rutiere cu consecinţe grave. Pe lângă aceste aspecte,
este cel puţin interesant sa reamintim faptul că nu de puţine ori sunt probleme legate de starea de
sănătate optima a conducătorului auto : fisa medicala obţinuta « foarte uşor » poate ascunde o
suferinţă preexistenta cu implicaţii grave, examenul, uneori superficial si condiţionat, care duce
la obţinerea permisului auto. Câţi dintre conducătorii auto conştientizează faptul ca nu este bine
sa urce la volan stresaţi, obosiţi, in urma consumului de medicamente (contraindicate in
momentul conducerii auto), droguri, sedative, alcool (atenţie ! – consumul de alcool in
combinaţie cu cafeaua, după unele statistici, încetineşte perioada de metabolizare a alcoolului şi
nu că, aşa cum se crede, ar mari starea de vigilenta. Ajutorul pe care-l dam organismului in
aceasta situaţie trebuie sa fie suplimentul de glucide – dulciuri – care ajuta ficatul sa
metabolizeze alcoolul). Starea de hiporeactivitate psihica momentană, in timpul conducerii auto,

41
mai poate fi generata de somnolenta sau oboseala, alimentaţie sau starea fiziologica. Excesul de
viteza la unele persoane este generat de plăcerea riscului si obsesia competitiva (« cocoşismul »
atunci când exista o « găinuşa » in dreapta, adrenalina şi multe « fiţe » - maşina de lux, falsa
poziţie sociala « pile, cunoştinţe, relaţii »).
Al doilea factor determinant este maşina. România, in plan internaţional, este cunoscuta
cu cele mai multe maşini de lux pe cap de locuitor ; de asemenea, in România acestor ani, chiar
daca nu ne place sa ne exprimam frecvent, condiţia financiara depăşeşte de multe ori condiţia
sociala a individului. Nu se cunoaşte foarte bine faptul ca frânarea unui autovehicul nu este
sinonima cu oprirea acestuia. Să se ştie foarte clar faptul ca după frânare, maşina parcurge o
distanta variabila legata si de viteza cu care se circula, la care se adaugă distanta pe care acesta o
parcurge pana ce conducătorul ia o atitudine. Timpul minim in care conducătorul auto se
hotărăşte sa ia o atitudine pentru a acţiona in vederea evitării accidentului este de ½ până la ¾
secunde, timp care se numeşte « timp mort » ; acesta nu este condiţionat de dotarea si
performantele maşinii. Pe lângă acestea mai pot exista si anumite situaţii neprevăzute, cum ar fi :
spargerea in mers a parbrizului sau lunetei, explozie de cauciuc, alternanta de vizibilitate, etc.
Trebuie sa mai ştim faptul ca energia autovehiculului aflat in mişcare este energia cinetica pe
care acesta îl are la care este mai importanta viteza decât masa acestuia. Ex. un autovehicul de
800 Kg cu o viteza de 100 Km/ora este echivalentul a 32 de t. ce cad de la înălţimea de 1 m. O
persoana de 70 kg. la 100 km/ora dezvolta o greutate de 1960 kg. Implicit, acest lucru generează
creşterea greutăţii a fiecărui organ anatomic uman care prin lovirea de pereţii cavităţilor in care
se afla produc atât rupturi cat si leziuni de contralovitură fără impact. Intr-o oprire brusca a unui
autovehicul, la 60 km/ora, sângele uman capătă o greutate dinamica de aproximativ 35 kg, iar
omul de 70 kg, dezvolta o putere de 9 t. La 75 km/ora efectele deceleraţiei sunt similare unei
căderi de la 22 m înălţime. La 40 km/ora ficatul de la aproximativ 1,7 kg capătă aproximativ 29
de kg, iar aceste exemple pot continua. Aceste aspecte descrise anterior ar trebui să ne pună
serios pe gânduri înainte de a lua o decizie care poate fi fatala in contextul conducerii unui
autovehicul.
Infrastructura este alt factor determinant generator de evenimente rutiere. Din capul
locului trebuie sa spunem ca este aspectul cel mai deficitar. Marile deficiente sunt generate de
câteva cauze majore, cum ar fi : in România se circula dintr-o localitate in alta unde limitarea de
viteza devine apăsătoare ; nu exista spatii amenajate pentru circulaţia căruţelor, bicicletelor, chiar
daca exista o legislaţie in acest sens ; drumurile comunale si judeţene – cel puţin dimineaţa si

42
seara – sunt invadate de animale, iar materiile fecale ale acestora pun in pericol traficul ; cei doua
sute si ceva de km de autostrada din România anului 2007 nu mai lasă loc de comentarii ;
vandalizarea. Trebuie sa treacă mult timp ca sa ne schimbam mentalitatea si sa nu mai plantam
copaci pe marginea drumurilor, alt pericol in trafic, ci sa folosim materiale care pot salva vieţi
prin natura si structura lor. Iluminatul, panourile de avertizare, SOS-urile aproape lipsesc sau nu
funcţionează. Consideram ca cel puţin din acest punct de vedere, in România, trebuie sa se
declanşeze o politica naţională privind prevenirea accidentelor rutiere care sa înceapă cu
problemele infrastructurii ca sa putem avea o diminuare reala, semnificativa a evenimentelor
rutiere.
Aspecte lezionale la ocupanţi.
În general, ocupanţii pot suferi 2 mecanisme lezionale:
a. prin şoc direct (proiectare sau ejectare): în acest mecanism părţile moi se
comportă diferit în funcţie de regiunea topografică, astfel, coapsele, gambele, genunchii, părţile
moi sunt mai afectate decât scheletul şi invers la umăr şi antebraţe: părţile osoase sunt mai grav
lezate decât părţile moi.
b. prin forţe cinetice şi vibratorii create, apare mecanismul lezional specific
traumatologiei rutiere, ca urmare a acceleraţiei bruşte, care modifică greutatea dinamică a
organelor şi poziţia lor anatomică. Astfel, deflectarea cervicală cu hiperextensie bruscă duce la
contuzia medulară. În fracturile de coloană vertebrală, prin deplasarea fragmentelor osoase are
loc strivirea şi secţionarea măduvei spinării. Aorta se rupe prin intermediul sternului ce loveşte
„cu efect de lopată”.
În funcţie de locul pe care îl ocupă în maşină, pasagerii prezintă o serie de leziuni
traumatice. Astfel, şoferul prezintă leziuni prin impactul cu volanul, localizate la nivelul
sternului, coastelor şi la viscerele adăpostite de cutia toracică. La nivelul membrelor inferioare,
apar frecvent fracturi, localizate fie la gambă, genunchi sau plante. Dacă volanul este telescopic,
şoferul este proiectat înainte lovindu-se cu capul de parbriz sau de stâlpul lateral stâng, rezultând
fracturi de piramidă nazală, de mandibulă şi dento – alveolare.
Pasagerul de lângă şofer prezintă în majoritatea cazurilor, cele mai grave leziuni. În
impactul frontal, datorită inerţiei el este proiectat înainte. Capul se loveşte de părţile proeminente
din interiorul vehiculului şi apar fracturi ale craniului, mandibulei, ale arcadei temporo –
zigomatice şi ale oaselor frontale. De asemenea, în situaţia în care nu există tetieră, există
posibilitatea apariţiei fracturilor la nivelul coloanei cervicale cu moarte rapidă sau paralizii.

43
 Pasagerii din spate sunt proiectaţi brusc pe spătarul scaunelor din faţă. Datorită
capitonajului forţa loviturii este absorbită, ceea ce face ca leziunile să fie mai puţin grave. Cele
mai frecvente leziuni sunt: entorse, întinderi ligamentare, fracturile membrelor inferioare.
Leziunile la pietoni:
Apar frecvent prin lovire directă, ca urmare a unor mecanisme simple (lovire, călcare,
comprimare) sau asociate )lovire – proiectare, lovire – proiectare – călcare).
a. mecanisme simple:
- prin impact direct, apar leziuni la locul de contact cu autovehiculul; leziunile depind
de partea cu care autovehiculul ia contact cu corpul şi sunt exprimate prin echimoze,
hematoame, fracturi, plăgi contuze. După impact, pe hainele sau corpul victimei pot rămâne urme
de la vehicul (vopsea, rugină, ulei), după cum pe partea de vehicul care a lovit se pot găsi urme
biologice provenite de la victimă (sânge, fire de păr, urme de ţesuturi).
- leziuni de proiectare, polimorfe si mult mai grave. Se găsesc pe partea opusă celor de
lovire. În funcţie de viteza vehiculului victima este proiectată de la câţiva metri până la zeci de
metri, pe caldarâm, pod, stâlp, pom cel mai adesea. Leziunile apărute, în general, sunt mortale
prin traumatism cranio – cerebral.
- leziuni de călcare sunt mai rare ca mecanism simplu, cel mai frecvent apar în cadrul
unor mecanisme complexe. În situaţia în care apar , aceste leziuni sunt foarte grave, majoritatea
sunt mortale.
- leziuni de târâre, apar în situaţiile când victima este agăţată şi târâtă pe o anumită
distanţă. Leziunile apar sub forma unor excoriaţii în placard, ce pot imita arsurile. Uneori se pot
produce delabrări ale pielii şi părţile moi pe suprafeţe mari (fig. 20).

Fig. 20
b. mecanisme asociate:

44
 - lovirea şi căderea apar în situaţia în care vehiculul are viteză de deplasare redusă. Vor
apărea 2 focare lezionale, unul la nivelul unde maşina loveşte victima şi altul în zona în care
victima ia contact cu planul de susţinere. Leziunile apărute sunt variate, echimoze, hematoame,
rupturi musculare, fracturi.
- lovire – proiectare, apare în cazul vehiculelor cu viteză mai mare de 40 km/h. leziunile
apărute în cadrul acestui mecanism sunt grave, în special la zona de contact cu solul şi se exprimă
prin traumatism cranio – cerebral şi leziuni ale organelor interne.
- lovire – basculare – proiectare apare la viteze sub 40 km/h. În rulare maşina loveşte
victima (primul focar de lovire), o aruncă pe capotă (al doilea focar) şi apoi, după basculare, o
proiectează pe planul de rulare (al 3-lea focar de leziuni). În acest mecanism pe capota maşinii
este imprimat conturul cutiei craniene sau al altei regiuni a corpului cu care victima este aruncată
pe maşină.
- lovire – cădere şi călcare, lovire – cădere şi târâre sunt mecanisme complexe ce se
caracterizează prin multipolaritatea leziunilor, prin imposibilitatea individualizării fiecărei leziuni
în parte ca mecanism de producere şi prezenţa obligatorie a leziunilor osoase plurifocale.
Diagnosticul leziunilor prin accident rutier se bazează pe morfologia şi pe caracterul
vital al acestora. Între cauzele medicale de moarte, predomină traumatismele cranio – cerebrale
închise sau deschise. Altă cauză la fel de frecventă ca prima este reprezentată de hemoragia
internă şi externă.
Expertiza medico – legală în cazul accidentelor rutiere cuprinde următoarele etape:
- examenul la faţa locului pentru a culege date privind urmele lăsate de victimă pe
vehicul, imprimările pe caroserie sau fragmente de ţesuturi existente la locul accidentului (fig.
21);

Fig. 21

45
 - examenul hainelor;
- examenul victimei prin autopsie.
O cauză rar întâlnită, dar posibilă în producerea accidentelor rutiere este moartea subită
la volan sau moartea pietonului în faţa vehiculului. Sinuciderea prin intermediul vehiculului
trebuie suspectată ori de câte ori condiţiile de mediu, starea tehnică a maşinii, lipsa urmelor de
frânare nu motivează accidentul.
Tot la victimă (ca şi la şofer) se va cerceta întotdeauna concentraţia alcoolului în sânge.
Se va face examenul şoferului, examenul clinic pentru decelarea eventualei stări de ebrietate,
care duce la modificarea reflexelor şi la creşterea timpilor de reacţie.

7. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN ARME DE FOC

Conform legii 295/2004, armele de foc sunt definite în articolul 3, acele “arme a căror
funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe aprinse sau luminoase
ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare”.
În sensul legii 295/2004 precum şi al CP, armele de foc sunt:
- armele militare, confecţionate pentru dotarea forţelor armate, folosite în acţiuni de
neutralizare sau nimicire a personalului şi tehnicii de luptă a inamicului, precum şi alte
instrumente, piese sau dispozitive destinate a imobiliza, a rănii, a ucide ori a distruge, dacă
prezintă caracteristicile unei arme militare;
- arme cu glonţ sau alice, special fabricate sau confecţionate pentru practicarea tirului
sportiv omologate sau recunoscute ca atare de Federaţia Română de Tir;
- armele de vânătoare cu glonţ, cu alice sau mixte, destinate practicării vânătorii;
- armele confecţionate special pentru a împrăştia gaze nocive, iritante sau de
neutralizare;
- armele ascunse, astfel fabricate sau confecţionate încât existenţa lor să nu fie
vizibilă sau bănuită;
- armele de panoplie, făcute inofensive, dacă prin valoarea lor istorică, ştiinţifică sau
care constituie daruri, recompense ori amintiri, sunt destinate a fi păstrate în instituţii de cultură
şi artă, asociaţii cultural-artistice şi sportive sau în panoplii personale;

46
 - arme de recuzită făcute inofensive – destinate a fi folosite în activitatea artistică sau
de producţie cinematografică, a teatrelor, circurilor, studiourilor de film ori a altor asemenea
instituţii cultural – artistice.
Principiul de funcţionare al armelor de foc are la bază forţa de expansiune a gazelor
provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături. Capacitatea de penetrare
este determinată în primul rând de aşa – numita „forţă vie” a acestuia. Forţa vie se calculează
după formula E = mv2/2.
În general, asupra corpului uman glonţul are 4 acţiuni:
- de penetrare, ce formează un orificiu de intrare rotund sau ovalar cu pierdere de
substanţă;
- de înfundare, apare când viteza proiectilului este mică; glonţul despică ţesutul ca o
pană, formând un orificiu de intrare în formă de fantă;
- contuzivă, apare când forţa vie este foarte mică şi glonţul poate acţiona ca un obiect
tare, producând o echimoză sau excoriaţie;
- de rupere, apare când tragerea se face de aproape.
În cazul tragerilor de aproape, când se vizează un organ cavitar ce conţine materie
bogată în apă (stomac plin, creier), apare explozia organului respectiv, datorită faptului că
presiunea exercitată pe o suprafaţă lichidă se răspândeşte uniform pe întreaga suprafaţă lichidă.
Studiul orificiului de intrare
Orificiul de intrare este mai mic decât calibrul proiectilului datorita faptului ca pielea are
un grad de elasticitate determinat de fibrele de elastină. In plus tegumentul se retractă in
momentul in care este agresionat. Orificiu poate fi egal ca dimensiune cu calibrul glonţului când
pielea este situata aproape de os, cum se întâmpla la craniu, unde capacitatea elastică a
tegumentului este micşorată. Orificiul de intrare este mai mare decât calibrul glonţului in
tragerile de aproape sau cu ţeava lipită, când acţiunea destructivă a proiectilului este asociată cu
acţiunea gazelor.
In mod obişnuit in tragerile de departe orificiul de intrare este rotund; el poate fi oval
atunci când glonţul nu pătrunde perpendicular ci sub un unghi oarecare, sau datorită elasticităţii
pielii. Orificiul de intrare mai poate fi neregulat in tragerile de aproape când intervine forţa
gazelor, sau atunci când vârful glonţului este bont sau rotund.

47
 La nivelul orificiului de intrare a proiectilului se observă o serie de modificări care au
mare importanţă medico-legală. Aceste modificări apar în mod constant indiferent de distanţa de
la care s a tras şi se datoresc acţiunii factorilor primari ai împuşcării:
1.Guleraşul de excoriaţie este o mică lipsă de substanţă la nivelul buzei orificiului de
intrare. Explicaţia producerii acestei excoriaţii este următoarea : epidermul este mai puţin elastic
decât corionul, acesta se rupe primul în contact cu proiectilul şi se detaşează în jurul plăgii, pe o
distanţă de 1 - 2 mm de marginile orificiului. La omul viu guleraşul de excoriaţie sau de
eroziune are o culoare roşie; la cadavru, fiind vorba de o lipsă de substanţă se pergamentează.
2.Guleraşul de ştergere (mânjire) se datorează ştergerii glonţului de marginile orificiului,
determinând încărcarea acestor margini cu particule de pulbere nearse, unsoare, fum (elemente ce
se găsesc pe cămaşa glonţului).
3. Inelul de metalizare se datorează şi el ştergerii glonţului de marginile orificiului de
intrare, aici depunându-se mici particule metalice antrenate pe glonţ în urma frecării acestuia de
ţeavă.
Atunci când distanţa de la care s a tras este mai mică de 60 cm 1 m (după tipul de
armă) în jurul orificiului de intrare apar pe lângă modificările amintite mai sus, o serie de
modificări noi, datorită factorilor suplimentari sau secundari. Acestea sunt:
1. Tatuajul care se datorează depunerii pe piele în jurul orificiului de intrare, a pulberilor
nearse ce determină o serie de incrustaţii negricioase dispuse pe o suprafaţă cu atât mai mare cu
cât gura ţevii este mai departe de corp.
2. Manşonul de fum se datorează funinginii.
3. Arsurile datorită acţiunii flăcării.
4. Aspectul neregulat al marginilor orificiului de intrare, care este urmarea acţiunii
gazelor.
Prezenţa factorilor suplimentari (pulbere nearsă sau fum) se pune în evidenţă pe piele
(în jurul orificiilor de intrare sau în spaţiul dintre police şi index la sinucideri) prin prelevări din
aceste zone şi folosirea în laboratoarele criminalistice a reacţiilor chimice specifice cu brucină şi
difenilamină. Se pot face prelevări şi de pe haine.
Tragerea cu ţeava lipită prezintă două situaţii (fig. 22)

48
 b) a)
a) - când gura ţevii este aplicată ermetic pe piele. În acest caz, orificiul de intrare
este înconjurat de inelul de imprimare al gurii ţevii, iar proiectilul şi factorii suplimentari se află
pe canalul produs de gaze şi de proiectil;
b) - când gura ţevii nu este aplicată ermetic, gazele pătrund sub piele şi o rup sub
formă de cruce sau stea
Orificiul de intrare în tragerea cu ţeava apropiată (fig. 23)

- Are loc în limitele acţiunii factorilor suplimentari (flacăra, gaze, fum, pulbere nearsă)
pe care-i vom analiza în mod separat pe zone:
a)- zona acţiunii flăcării - pentru pulberea neagră această zonă se caracterizează printr-o
pârlire a epidermei şi părului. Urme se observă şi pe îmbrăcăminte.
b)- zona acţiunii gazelor - gazele au o acţiune mecanică, termică şi chimică.
- mecanic, la o distanţă de 1-5 cm, poate rupe îmbrăcămintea, având un aspect
cruciform. În tragerile de la 10 cm, orificiul de intrare în îmbrăcăminte este rotund şi neregulat;
- termic, se manifestă prin pârlirea ţesuturilor;
- chimic, se constată apariţia carboxihemoglobinei în rana produsă (coloraţie roşu-
carmin a ţesutului şi muşchilor din jurul rănii).
c)- zona acţiunii fumului - diferă de culoare, de originea pulberii: neagră (pulberea
neagră), gri, galbenă, verde etc. pentru pulberile fără fum. În tragerile până la 5 cm, se formează

49
un cerc negricios cu diametrul de 3-8 cm, lezează epiderma; în tragerile de la 7-15 cm, un cerc
mai puţin vizibil cu marginile periferice neclare.
d)- zona acţiunii pulberii nearse (zona de tatuaj).
Încrustarea granulelor acestei pulberi în jurul orificiului de intrare, formează o figură
concentrică şi circulară în tragerile perpendiculare şi una ovoidă în tragerile oblice. Mărimea
acestor figuri creşte cu distanţa, iar numărul lor este invers proporţional cu creşterea distanţei.
Studiul canalului
Studiul canalului are importanţă în primul rând în aprecierea direcţiei de tragere.
Canalul este în general drept, însă el poate prezenta devieri în raport cu ţesutul prin care trece.
El poate prezenta aspectul unei linii frânte sau în zig - zag, dacă proiectilul întâlneşte în
cale rezistenţă osoasă; de asemenea, canalul poate fi frânt în cazul când traseul trece la nivelul
unor organe ce ulterior se pot deplasa (anse intestinale). O altă varietate de canal este cel în
seton : aceasta se întâmplă când glonţul animat de o forţă vie mică, loveşte pielea la nivelul unui
plan dur osos imediat subiacent, cum este spre exemplu la craniu; în acest caz după pătrunderea
prin piele, proiectilul îşi creează un drum între aceasta şi os ocolind craniul în semicerc şi ieşind
de partea opusă. Există şi posibilitatea unor plăgi tangenţiale .
În canal (care la autopsie nu este recomandabil a fi sondat spre a nu se crea căi false, ci
trebuie disecat strat cu strat) vom putea găsi în afară de sânge, fragmente de organe distruse,
eschile osoase când sunt lezate oasele, diferite particule antrenate de la nivelul orificiului de
intrare, corpi străini, în special îmbrăcăminte. În cazul unor plăgi oarbe, la fundul canalului vom
întâlni proiectilul.
Traiectul proiectilului poate avea uneori în corp un mers curios, fiind deviat sau
alunecând peste unele structuri tisulare mai dure (oase, tendoane) sau când împrumută chiar
traseul unor vase .
Studiul orificiului de ieşire
Trecând prin corp glonţul îşi pierde o parte însemnată din energie, astfel că la ieşire el
acţionează ca o pană asupra pielii, desfăcând-o sub formă de fantă. De aceea, la nivelul orificiului
de ieşire nu întâlnim pierdere de substanţă, aşa încât acesta va avea un aspect caracteristic, fără
pergamentarea marginilor. Dimensiunile orificiului de ieşire pot fi mai mici decât ale glonţului
sau pot fi egale sau mai mari decât proiectilul.
În studiul comparativ dimensional dintre orificiul de intrare şi cel de ieşire trebuie
cunoscute următoarele:

50
 1. Pentru ca orificiul de intrare să fie egal cu cel de ieşire, proiectilul trebuie să treacă
prin corp cu mare viteză, să fie animat de o mişcare elicoidală accentuată, să străbată ţesuturi
având aceeaşi densitate şi să nu se deformeze pe traiectorie după pătrundere.
2. Pentru ca orificiul de intrare să fie mai mare decât cel de ieşire, trebuie ca proiectilul
să intre oblic şi să iasă perpendicular, să antreneze la intrare un corp străin pe care apoi sa l
abandoneze în canal şi asupra orificiului de intrare să acţioneze şi gazele.
3. Pentru ca orificiul de intrare să fie mai mic decât orificiul de ieşire, trebuie ca
proiectilul odată intrat să se deformeze pe traiectorie mărindu - şi volumul, sau el să intre
perpendicular şi să iasă oblic ; în sfârşit acest aspect mai apare atunci când proiectilul antrenează
la ieşire eschile osoase.
Leziunile produse cu arme de foc speciale.
Aspectul orificiului de intrare în cazul armelor de vânătoare prezintă deosebiri de aspect
în raport cu distanţa de la care s a făcut tragerea. Traiectul alicelor în spaţiu de la gura ţevii la
piele formează un trunchi de con cu baza mare situată pe piele şi cu vârful la gura ţevii. Alicele
folosite în cazul armelor de vânătoare (indiferent de dimensiunea acestora) vor intra în corpul
victimei înmănuncheat, formând un singur orificiu de intrare în cazul tragerilor de foarte aproape
(până la 50 cm). Între 50 cm 2 m începe dispersia alicelor (se constată un orificiu mare central şi
câteva orificii mici satelit). După 2 m dispersia e totală. La 50 m distanţă de tragere, alicele se
dispersează pe o suprafaţă de 1m pătrat. La 300 m (limita maximă de bătaie a armelor de
vânătoare cu alice) dispersia e maximă.
Armele de foc cu emisie de gaze pot determina la nivelul tegumentului tatuaje specifice
produse prin acţiunea flăcării sau a gazelor. Acţiunea acestor arme de descurajare se desfăşoară
până la 5 metri şi în aceste condiţii se pot constata arsuri de gradul doi sau trei inclusiv la nivelul
mucoaselor oculare şi ulceraţii corneene .
Acţiunea specifică a gazului paralizant (neurotoxic) poate determina intoxicaţii grave.
Pe lângă acţiunea specifică a gazului se pot decela leziuni contuzive produse prin căderea
victimei.
Substanţele toxice, care sunt utilizate ca muniţie de descurajare, sunt : cloracetofenona şi
cloropicrina. Acţiunea iritantă se constată la concentraţii de 0.002-0.005mg/l. Simptomatologia
generală este de tip lacrimogen asociat cu fotofobie. La concentraţii mari acţiunea lacrimogenă
poate deveni secundară, acţiunea primară fiind iritativă .

51
 Proiectilele de plastic sau de cauciuc pot genera leziuni traumatice cu aspect contuziv
(asemeni lovirii cu sau de corp dur) sau plăgi contuze clasice care pot ridica diagnosticul medico-
legal de punere în primejdie a vieţii, în condiţiile în care se poate constata acest gen de leziuni în
zone anatomice specifice.
Expertiza medico legală a leziunilor produse prin arme de foc:
Medicul legist are de adus un răspuns la următoarele întrebări :
1. Dacă este sau nu vorba de o leziune produsă prin arme de foc.
2. Numărul împuşcăturilor.
3. Care este orificiul (orificiile) de intrare şi cel de ieşire?
4. Care este direcţia din care s a tras?
5. Care este distanţa de la care s a tras?
6. Tipul de armă folosit în împuşcare.
7. Dacă poate fi vorba de autoîmpuşcare.
Pentru rezolvarea acestor probleme expertiza medico legală trebuie începută printr – un
examen metodic al locului faptei. Aici vor fi cercetate toate urmele balistice ale împuşcării :
proiectile şi cartuşe găsite, urme de ricoşeu etc. Pentru aprecierea direcţiei din care s a tras, este
de o deosebită importanţă poziţia în care a fost găsită victima. Vor fi efectuate fotografii ale
locului faptei, fixând în imagine poziţia în care a fost găsită victima, locul unde se găseşte arma
(posibil în mâna victimei).
Examinarea armei, ridicarea şi transportul ei, examinarea proiectilului, sunt preocupări
pentru laboratorul criminalistic, ca şi examinarea amprentelor digitale descoperite pe armă şi mai
ales pe încărcător şi pe cartuşe.
Pentru diagnosticul unei plăgi produse prin arme de foc pledează în mod cert prezenţa
factorilor suplimentari ai orificiului de intrare, prezenţa în corpul victimei a proiectilelor sau
alicelor, găsirea unui canal frânt sau multiplu.
Orificiul de intrare al proiectilului trebuie diferenţiat de o plagă produsă prin
instrumente înţepătoare. Trebuie ţinut cont că există posibilitatea unui singur orificiu de intrare şi
a mai multor orificii de ieşire în cazul când glonţul, întâlnind planuri dure, osoase, se
fragmentează, sau când acesta antrenează şi imprimă spre ieşire eschile osoase.
Pentru determinarea distanţei de tragere, esenţial este prezenţa factorilor suplimentari ai
împuşcării la nivelul orificiului de intrare. Determinarea direcţiei este uşoară când tragerile sunt
cu ţeava lipită sau de aproape. În general, pentru determinarea direcţiei , esenţial este studiul

52
poziţiei victimei la locul faptei, determinarea cu exactitate a orificiului de intrare şi a celui de
ieşire precum şi traiectul canalului.
În ceea ce priveşte cazurile de autoîmpuşcare, au fost descrise în mod clasic, prezenţa
unor ciupituri la nivelul spaţiului dintre police şi index la mâna dreaptă (în cazul când individul
este dreptaci) şi care sunt datorate reculului percutorului. Totuşi trebuie să ţinem cont că acestea
pot lipsi la armele moderne cu recul minim.
În caz de autoîmpuşcare trebuie evidenţiate elementele caracteristice la nivelul
orificiului de intrare pentru tragerile de foarte aproape, cu ţeavă lipită sau semilipită care vor
fundamenta în final diagnosticul medico-legal.
De asemenea, trebuie înţeles faptul că numai anumite regiuni ale corpului pot fi
abordate în cazul autoîmpuşcării. Uneori orificiul de intrare este mai greu de găsit atunci când el
este mascat de anumite plici naturale ale pielii, cum ar fi cazul împuşcării sub sân la femei, sau
atunci când tragerea s - a făcut în orificiile naturale ale corpului.
Expertiza medico legală va trebui să aibă în vedere şi un examen minuţios al hainelor
victimei.
8. ASFIXIILE MECANICE
ASFIXIE - stare patologică organismului determinată de lipsa oxigenului.
Scăderea concentraţiei oxigenului în sânge poartă numele de hipoxemie iar la nivelul
celulelor de hipoxie, iar lipsa totală a oxigenului în sânge se numeşte anoxemie iar la nivel
tisular anoxie. De cele mai multe ori anoxia este însoţită de creşterea concentraţie de CO2 -
hipercapnie.
Procesul respirator se desfăşoară în 3 etape:
- etapa de aport – în care aerul atmosferic încărcat cu O2 pătrunde prin orificiile
respiratorii (nas, gură), străbate căile aeriene respiratorii şi ramificaţiile acestora până la nivelul
ultimelor diviziuni ale plămânilor numite alveole pulmonare, în nr. de aproximativ 300 milioane.
În această etapă au loc schimburile alveolo – capilare, în care O2 trece din alveolă în
capilarele pulmonare care în final vor ajunge prin venele pulmonare la atriul stâng şi apoi
ventriculul stâng iar CO2 parcurge acelaşi drum însă în sens invers.
- etapa de transport – în care O2 legat de hemoglobina din eritrocite ajunge la
nivelul celulelor şi ţesuturilor, iar CO2 rezultat al metabolismului celular trece în sângele venos,
pentru ca în final să ajunge în atmosferă prin procesul expiraţiei.

53
 - etapa de utilizare - care presupune utilizarea O2 pentru respiraţia celulară,
concomitent cu producerea CO2.
Aerul inspirat (traheal) este încălzit şi umidificat până la saturaţie datorită vaporilor de
apă din conductele aeriene.
Scăderea concentraţiei de oxigen la nivel tisular (hipoxie) sau absenţa acestuia poate fi
consecinţa perturbării procesului fiziologic în oricare din etapele procesului respirator mai sus -
amintit. Deci pot apărea următoarele tipuri de asfixii mecanice:
- anoxii de aport – cantitatea care ajunge la plămâni este insuficientă sau absentă;
aceste anoxii pot fi provocate de cauze:
o neviolente (patologice) – pneumonii, BP, tumori laringiene, deci diverse boli care
împiedică buna desfăşurare a ventilaţiei.
o violente (asfixii) – care au ca mecanism scăderea/absenţa concentraţiei de O2 din
aerul inspirat ( înlocuit cu altceva decât O2, de exemplu CO2) sau imposibilitatea efectuării
inspiraţiei, din diferite cauze: astuparea orificiilor respiratorii, comprimarea externă a căilor
respiratorii superioare, obturarea căilor respiratorii (înecul), împiedicarea dinamicii respiratorii,
aşa cum apare în cazul compresiunii toraco – abdominale sau pneumotoraxului traumatic sau în
cazul electrocuţiei.
- anoxii de transport – în această situaţie sângele nu-şi poate îndeplini funcţia de
transportor a O2; aceste anoxii pot fi:
o anoxii stagnante – apare atunci când sângele circulă cu viteză foarte
redusă, datorită unei disfuncţii cardio-vasculare. Cauză neviolentă.
o anoxii anemice – care apar în toate tipurile de anemii. Pot fi
violente ( hemoragii masive) sau neviolente (boli ale sângelui).
- anoxii de utilizare – se caracterizează prin imposibilitatea celulelor de a folosi în
metabolismul celular O2-ul din sânge. aceste anoxii pot fi de cauză violentă ( intoxicaţia cu
HCN, barbiturice, morfine, sau în hipotermie când se produce reducerea metabolismului ) sau
cauză neviolentă ( alcaloze şi acidoze).
Modificări generale externe şi interne:
Modificări externe sunt reprezentate:
- lividităţile cadaverice sunt de coloraţie intensă violacei – albăstrui, bine
evidenţiate, apar precoce, şi sunt întinse ca suprafaţă.

54
 - cianoza (coloraţia albăstruie) apare la nivelul buzelor, patului unghial.
- midriaza – dilatarea pupilei peste 4 mm.
- peteşii asfixice – sau hemoragii punctiforme, ce apar ca nişte puncte tegumentare,
colorate mai intens, de regulă pe fondul lividităţilor cadaverice sau la nivelul feţei, în special la
nivelul ochilor (mucoasa conjunctivală), la buze.
- urme de urină, fecale, spermă , datorită contracţiilor musculare din perioada
convulsivă.
Modificări interne:
 sângele este lichid şi mai intens la culoare.
 cavităţile drepte ale inimii sunt dilatate şi pline cu sânge, în timp ce cele
stângi sunt golite de sânge, ceea ce defineşte „inima asfixică”.
 peteşii asfixice – vizibile pe pleure, pericard, peritoneu, şi se pot
prezenta sub 2 forme: punctiforme şi bine delimitate, datorită extravazării eritrocitelor din vasele
capilare sau mai mari, numite Paltauf – Tardieu, consecinţa rupturii vaselor capilare.
 emfizemul asfixic pulmonar – când plămânii apar măriţi de volum
datorită acumulării unei cantităţi crescute de aer care nu mai poate fi eliminat; uneori se poate
asocia şi edemul pulmonar, ceea ce face ca pe secţiunea pulmonului să apară o spumă roşietică.
 stază generalizată – ceea ce face ca organele interne să capete o coloraţie
intensă violacee.
Semnele generale expuse orientează către o moarte prin asfixie mecanică; ele trebuie
corelate cu semnele specifice fiecărei forme de asfixie, astfel încât , din punct de vedere medico –
legal, să se poată stabili :
- daca moartea s-a produs prin asfixie mecanică;
- prin ce forme de asfixie mecanică s-a produs decesul;
- dacă leziunile traumatice constatate la necropsie se puteau produce în
împrejurările morţii violente survenite prin aceea formă de asfixie mecanică.
Pentru a se putea răspunde la aceste întrebări, este necesar ca în ordonanţa de efectuare a
autopsiei să se specifice circumstanţele în care s-a produs moartea victimei sau, poziţia în care a
fost găsit cadavrul.
8.1. SPÂNZURAREA

55
 Definiţie : asfixie mecanică produsă prin comprimarea gâtului cu ajutorul unui laţ,
acţionat de greutatea propriului corp.
Spânzurarea, în funcţie de poziţia corpului faţă de sol, poziţia nodului, poate fi:
- completă , când corpul nu are contact cu solul;
- incompletă, când corpul, prin diferitele părţi ale lui, are contact cu solul;
- tipică, când nodul este situat la ceafă;
- atipică, când nodul este situat în oricare altă parte a gâtului.
Pe lângă forma obişnuită de spânzurare, în unele situaţii, în special în cadrul execuţiilor
sunt descrise forme particulare de spânzurare: prin aruncarea în gol de la înălţime, prin ataşarea
unor greutăţi de corpul victimei.
Tanatogeneza în cazul spânzurării poate fi explicată prin 4 mecanisme:
- mecanismul mecanic sau asfixic – prin care se împiedică pătrunderea aerului în
plămâni, prin comprimarea căilor respiratorii ( pentru compresia traheii sunt necesare circa 15
kg);
- mecanismul vascular sau hemodinamic – prin care vasele de la baza gâtului sunt
comprimate şi implicit fluxul de sânge spre creier. 2 kg sunt necesare pentru blocarea venelor
jugulare, 3,5 kg pentru carotide şi circa 16 – 25 kg pentru arterele vertebrale;
- mecanismul neuroreflex – determinat de comprimarea brutală a sinusului
carotidian, formaţiune reflexogenă situată la baza gâtului, cu oprirea instantanee a inimii;
- mecanismul medular – care apare în cadrul execuţiilor când are loc alungirea
brutală sau elongarea măduvei spinării, uneori cu secţiune medulară, aşa – numita „fractura
spânzuraţilor” urmată de încetarea concomitentă a activităţii centrilor nervoşi medulari ai inimii
şi respiraţiei.
În funcţie de predominanţa unuia sau altuia dintre mecanismele menţionate, se pot
întâlni:
- spânzuraţi „albi”, când predomină mecanismul neuroreflex; apare mai ales atunci
când nodul este situat la ceafă;
- spânzuraţi „albaştri”, când intervine mecanismul mecanic/vascular; apare frecvent
în situaţia în care nodul este situat lateral sau anterior.
Moartea survine într-un interval de timp variabil, în funcţie de mecanismul
tanatogenerator, mergând până la 30 de min.; când nodul este situat anterior, moartea se

56
instalează mai târziu. Deoarece conştienţa se pierde rapid, uneori instantaneu alteori în
aproximativ 20 secunde, orice eventuală încercare de autosalvare este exclusă.
Modificările specifice spânzurării sunt:
1. şanţul de spânzurare – depresiune pergamentată, situată circular în 1/3 superioară a
gâtului, cu traiect oblic ascendent către regiunea nodului, de adâncime neuniformă; este mai
adânc şi este întrerupt în partea opusă nodului;
2. dunga echimotică – care este continuă sau discontinuă, situată de-a lungul marginii
superioară a şanţului, formată prin hemoragia punctiformă din straturile superficiale ale pielii.
3. „linia argintie” pe faţa internă a tegumentului sub şanţ, datorită comprimării
ţesutului adipos subcutanat.
4. infiltrate sanguine adiacente şanţului, în muşchiul sternocleidomastoidian ( semnul
Walcher).
5. fracturi ale laringelui şi/sau osului hioid.
6. fracturi/luxaţii ale coloanei vertebrale.
7. plesnituri transversale ale stratului intern al carotidei ( semnul Amussat).
În unele situaţii, examinarea medico – legală poate evidenţia o serie de leziuni
traumatice elementare care, de obicei, sunt consecinţa lovirii corpului de obiectele din jur în
perioada convulsivă.
Deoarece, în mod frecvent, echipa de cercetare care se deplasează la faţa locului, găseşte
cadavrul nesuspendat, lividităţile cadaverice au o repartiţie necaracteristică. În mod normal
lividităţile se găsesc la nivelul membrelor inferioare şi la extremităţile membrelor superioare.
8.2. ŞTRANGULAREA
Este o formă de asfixie mecanică care se realizează prin compresiunea gâtului cu
ajutorul unui laţ ce se strânge progresiv, acţionat de o formă din afară.
Tanatogeneza poate fi explicată prin aceleaşi mecanisme descrise la spânzurare, cu
menţiunea că mecanismul neuroreflex nu este implicat în producerea decesului.
Modificări specifice strangulării:
- şanţul de strangulare – apare ca o depresiune pergamentată, situată circular în 1/3
medie sau inferioară a gâtului, are traiect orizontal, adâncimea este uniformă şi este complet
(şanţul poate fi incomplet în măsura în care între laţ şi gât se interpun diferite obiecte, cămaşă,
fular sau chiar mâna victimei).

57
 - leziunile traumatice decelate la autopsie sunt mai evidente după secţionarea pielii
gâtului;
- mult mai frecvent decât în cazul spânzurării, în strangulare vor apărea leziuni
traumatice de apărare, deoarece victima opune rezistenţă; atunci,însă, când cel agresat este în
stare de inconştienţă sau paralizat aceste leziuni de apărare vor lipsi.
- stigmatele externe ale unei asfixii mecanice sunt mai evidente.
Circumstanţe de producere:
- omucidere, în marea majoritate a cazurilor.
- accidente, cazul celebrei dansatoare Isadora Duncan considerată creatoarea
dansului modern (balerina americancă de origine irlandeză ) a decedat prin strangulare
accidentală.
- sinucidere, foarte rar, dar posibil, însă îţi trebuie o voinţă e fier. Tracţiunea asupra
laţului poate fi exercitată în mod direct, fie cu mâna fie cu piciorul sau indirect, prin intermediul
unui dispozitiv, un lemn sau o vergea, trecute prin cele 2 capete ale cordonului şi răsucite astfel
încât să realizeze comprimarea gâtului.
8.3. SUGRUMAREA
Este o formă de asfixie mecanică ce se realizează prin comprimarea gâtului cu ajutorul
mâinilor.
Comprimarea se poate realiza prin aplicarea directă a mânii pe tegumentul victimei sau
prin intermediul unor obiecte moi. Destul de frecvent sugrumarea este precedată de o acţiune prin
care făptuitorul urmăreşte să provoace victimei alterarea stării de conştienţă. Sugrumarea poate fi
produsă cu ajutorul unei singure mâini sau cu ambele, având direcţie dinspre anterior spre
posterior sau invers. .
Tanatogeneza poate fi explicată prin apariţia mecanismului neuroreflex şi a celui
hemodinamic, mai rar cel mecanic de comprimare a căilor respiratorii superioare.
Modificările specifice sugrumării sunt reprezentate de:
- leziuni traumatice elementare la nivelul gâtului, reprezentate de echimoze, ovalar
– alungite, determinate de degete, şi /sau excoriaţii semilunare produse de unghii,. În cazul în
care comprimarea s-a produs prin intermediul unor obiecte moi şi decesul s-a produs rapid,
aceste leziuni traumatice pot lipsi.
- frecvent se poate constata amprenta arcadelor dentare pe limbă.
- spumă sanguinolentă la nivelul orificiilor respiratorii şi în căile respiratorii.

58
 - leziuni traumatice de apărare, când victima este conştientă.
Circumstanţe de producere:
- omucidere, cel mai frecvent.
Sinuciderea nu este posibilă, deoarece, după pierderea stării de conştienţă, are loc
relaxarea musculară, iar mâinile nu vor mai putea realiza compresia, astfel încât respiraţia se reia
automat, prin mecanismul reflex declanşat de hipoxie – hipercapnie.
8.4. COMPRESIUNEA TORACO – ABDOMINALĂ
Este o formă de asfixie mecanică ce se realizează prin comprimarea toracelui şi/sau
abdomenului; presiunea care acţionează asupra zonei toraco – abdominale, împiedică excursiile
respiratorii ale mm. respirator, care se numeşte diafragma.
La un adult normoponderal, o greutate de 40 – 50 kg este suficientă pentru a realiza
asfixia prin comprimarea toraco – abdominală.
Tanatogeneza poate fi explicată prin:
- mecanismul mecanic – anoxic – aerul nu mai poate fi inspirat (la fel ca în cazul
electrocuţiilor).
- mecanismul hemodinamic, apare stagnarea sângelui – anoxia stagnantă.
Moartea se instalează lent (când este comprimat doar toracele, moartea apare în circa 40
minute), ceea ce face ca modificările generale să fie foarte intense. De fapt diagnosticul de
asfixie mecanică prin comprimare toraco – abdominală) se pune, în principal pe baza
circumstanţelor în care a fost găsit cadavrul, corelate cu elemente găsite la autopsie.
Circumstanţe de producere:
- accidente, cele mai frecvente, surpări de maluri, ziduri dărâmate, avalanşe,
vehicule răsturnate sau tamponate, etc.
- omucidere.
- disimularea unei alte morţi violente printr-o comprimare toraco – abdominală
„ accidentală”.
8.5. SUFOCAREA
Este o asfixie mecanică produsă prin astuparea concomitentă a orificiilor respiratorii
externe cu ajutorul mâinii sau cu diferite obiecte moi, ceea ce face imposibilă pătrunderea aerului
prin căile respiratorii spre plămâni.
Tanatogeneza este explicată prin mecanismul anoxic, singurul mecanism implicat.
Modificări specifice sufocării:

59
 - leziuni traumatice elementare, frecvent apar echimoze alungite sau ovalare
determinate de degete sau excoriaţii semilunare determinate de unghii în jurul gurii şi nasului.
- pe feţele interne ale buzelor apar echimoze, plăgi superficiale, determinate de
comprimarea buzelor între arcada dentară şi agentul traumatic.
- uneori, se pot evidenţia, în cavitatea bucală sau în fosele nazale, fragmente din
materialul folosit la sufocare.
- leziuni traumatice de apărare în cazul în care victima se putea apăra.
Circumstanţe de producere:
- omucidere, frecvent.
- accidente, în special la bebeluşi.
- sinucidere, extrem de rar ( în literatura de specialitate este menţionat un caz al
unui individ care s-a sinucis prin sufocare, astupându-şi gura şi nările cu o hârtie lipită cu clei de
cizmărie).
8.6. OBSTRUCŢIA CĂILOR RESPIRATORII
Obstrucţia căilor respiratorii se realizează prin stenoza sau obstrucţia internă a CRS
(laringe, trahee, bronhii şi ramificaţiile acestora) cu diferiţi corpi străini. Pentru a se produce
asfixia este nevoie ca lumenul respirator să fie redus la mai puţin de ½ din diametru.
Obstrucţia se poate produce prin :
- semisolide, bol alimentar.
- lichide: lapte ( la copii).
- sau prin aspiraţie de conţinut gastric regurgitat, frecvent apare pe fondul
consumului de alcool.
- diverşi corpi străini;
- obstrucţia prin căluş, din cânepă, hârtie, paie, care blochează faringo – laringele.
8.6.1. ÎNECUL
Formă de asfixie mecanică ce se realizează prin obstrucţia căilor respiratorii-alveolelor
pulmonare cu lichide ce înlocuiesc aerul respirat.
Tanatogeneza în înec (submersie) se realizează prin următoarele mecanisme:
- mecanismul mecanic – anoxic , determinat de lichidele care blochează CRS
- mecanismul neuro - reflex, exprimat prin spasmul laringian, care poate apare în
mod reflex la contactul apei cu faringo – laringele sau prin mecanismul de hidrocuţie sau

60
sincopa termo – diferenţială sau reflexul de plonjon ce poate apărea la contactul brusc al
corpului încins cu apa rece.
- mecanismul hemodinamic, diferit în funcţie de tipul apei în care se produce
submersia:
o În apă dulce (deces în aproximativ 4 minute), apa din alveolele pulmonare trece în
vasele de sânge aflate în vecinătate (capilarele pulmonare), realizând hipervolemie cu
hemodiluţie, rezultând distrugerea hematiilor şi eliberarea de ioni de K(potasiu), responsabil de
apariţia fibrilaţiei ventriculare.
o În apa sărată (deces în aproximativ 8 minute), se creează o hiperconcentraţie în
alveolele pulmonare, ceea ce va determina ieşirea lichidului din sânge, cu apariţia edemului
pulmonar.
- mecanismul hipotermic, cu apariţia şocului hipotermic atunci când corpul rămâne
în apă rece timp îndelungat.
Fazele înecului:
- faza preasfixică sau de apnee voluntară , are loc oprirea reflexă a respiraţiei, care
durează până când concentraţia de CO2 din sânge creşte suficient de mult pentru a declanşa
automat mişcările respiratorii. Apa pătrunsă pe căile respiratorii declanşează reflexul de apărare,
de încercare de eliminare a lichidului, manifestat prin dispneea expiratorie.
- faza convulsivă se caracterizează prin pierderea stării de conştienţă (aproximativ 1
minut) şi apariţia convulsiilor.
- faza de comă, cu respiraţii ample, terminale, acum se înghite şi se aspiră apă, şi
instalarea progresivă a asfixiei.
Ulterior, cadavrul cade la fundul apei. Ridicarea la suprafaţă este determinată de apariţia
gazelor de putrefacţie (vara după 2 – 3 zile) (fig. 24).

fig. 24

61
 Datorită contactului prelungit cu apa, pe corpul victimei apar modificări specifice:
- pielea de găină, apare după aproximativ 3 – 4 ore de la înec şi este consecinţa
contracţiei mm. erectori ai firului de păr.
- Macerarea pielii, care constă în albirea, întărirea, încreţirea şi detaşarea
tegumentului, iniţial palmo – plantar, apoi generalizat.
- Mănuşa morţii (epiderm şi unghii) , la aproximativ 30 de zile.
- Căderea părului, începe în aproximativ 10 zile şi devine manifestă la 20 zile.
- Adipoceara debutează după detaşarea epidermului, în urma reacţiei ţesutului
adipos cu sărurile din apă: vara apare după aproximativ 1 – 2 luni iar iarna după 2 – 3 luni.
- Putrefacţia începe în aproximativ 48 ore.
Din punct de vedere anatomo-patologic, în înecare se constată o serie de aspecte
caracteristice care atestă faptul că decesul s-a produs prin acest mecanism. Apare astfel, creşterea
fluidităţii sângelui (în înecul în apă dulce), prezenţa la nivelul gurii şi nasului a „ciupercii
înecatului” (fig. 25), produsă prin frecarea amestecului de apă cu aer de peretele CRS.

fig. 25
De asemenea apare şi emfizemul hidro - aeric, când plămânii apar voluminoşi, grei, iar
pe seroasa pleurală apar peteşii Paltauf mari, albăstrui, produse prin rupturi ale pereţilor alveolari
şi capilari.
La autopsie, vom constata apă în stomac, în special în porţiunea iniţială a intestinului
subţire, numită duoden, precum şi stază viscerală (sânge în cantitate mare în organele viscerale).
Expertiza medico – legală în înecare va trebui să precizeze cauza morţii pe baza
examenelor anatomopatologice de laborator. Trebuie avută în vedere posibilitatea unei morţi
subite în apă, caz în care lipsesc semnele de înecare. Diagnosticul de laborator se bazează pe

62
studiul planctonului acvatic (alge, diatomee) ce poate fi găsit în interiorul alveolelor pulmonare
atunci când decesul s-a produs datorită înecării.
9. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRODUSE PRIN AGENŢI FIZICI.
Medicina legală întâlneşte adeseori cazuri de leziuni sau morţi datorate efectelor
diferitelor forme de energie fizică asupra organismului. Aceste forme variate de energie fizică,
pot fi naturale sau produse de om, însă toate conduc în final la declanşarea unui întreg complex
de modificări morfofuncţionale grave care pot duce la deces.
9.1. Variaţiile de temperatură
Organismul uman dispune de sisteme de adaptare faţă de variaţiile de temperatură.
Atunci când aceste mijloace de protecţie sunt insuficiente, omul va prezenta modificări locale şi
generale datorită hipo – sau hipertermiei.
9.1.1. Leziunile şi moartea prin temperatură înaltă.
Organismul uman este mult mai puţin adaptat la temperaturile înalte decât cele scăzute
şi reacţionează mult mai zgomotos la aceste temperaturi. În privinţa modificărilor locale,
leziunile apărute poartă numele de arsuri când sunt produse prin flacără, metale încălzite, gaze
fierbinţi sau raze solare şi opăriri când sunt produse prin lichide fierbinţi sau aburi.
Arsura de gradul I – se caracterizează prin hiperemie, tumefiere şi durere locală. După
un timp, roşeaţa şi tumefierea dispare, persistă un timp o culoare roşie închisă, apoi urmează

descuamarea epidermului (fig. 25)

Arsura de gradul II – se caracterizează prin inflamaţie cu apariţia de bule (flictene) cu
lichid transparent, rareori tulbure. (fig. 26)

63
 Arsura de gradul III – se caracterizează prin necroză tisulară ce constituie un teren
favorabil pentru apariţia infecţiilor. Vindecarea se face prin apariţia de cicatrici retractile,
dureroase, cu limitarea mişcărilor dacă sunt localizate la nivelul plicilor.
Arsura de gradul IV – se caracterizează prin apariţia carbonizărilor. Acest grad de arsura
apare doar la cadavru. (fig. 27)

fig. 27

Moartea prin arsuri se poate produce fie rapid datorită şocului iniţiat de excitarea intensă
a terminaţiilor senzitive din piele, fie, mai târziu, datorită şocului postcombustional. Arsurile se
pot complica cu infecţii locale sau generale. Dintre complicaţiile cele mai frecvente amintim
bronhopneumonia şi nefrita, complicaţii care pot determina şi ele moartea.
În ceea ce priveşte acţiunea temperaturilor înalte asupra organismului, ele produc
supraîncălzirea corpului. Supraîncălzirea corpului poate apărea vara în caz de caniculă sau în
orice alt mediu industrial. În aceste cazuri temperatura corpului creşte, apar transpiraţii puternice,
roşirea feţei, iar la o temperatură de 44 – 45 0 C survine moartea prin paralizia centrilor nervoşi.
Examenul cadavrelor cu arsuri este important şi pentru a stabili dacă aceste arsuri au
caracter vital sau post-mortem, pentru a diagnostica corect cauza morţii. Sunt situaţii de
disimulare a morţii prin incendierea cadavrului. În cazul decesului prin arsuri diagnosticul pozitiv
este dat de examenul microscopic al flictenelor, de prezenţa arsurilor la nivelul gurii, faringelui,

64
precum şi, cel mai important semn, prezenţa de carboxihemoglobină în sânge în concentraţie
ridicată.
9.1.2. Leziunile şi moartea prin frig.
Moartea prin temperaturi scăzute este în general accidentală, dar condiţiile suspecte în
care se găsesc cadavrele precum şi lipsa de leziuni caracteristice impun o anchetă şi o expertiză
medico – legală amănunţită. Acţiunea locală a frigului se caracterizează prin apariţia de leziuni
traumatice numite degerături, care prezintă 4 grade:
- gradul I - se caracterizează prin apariţia de tulburări circulatorii, care se traduc
prin vasoconstricţie, pielea devenind palidă, sângele se acumulează în viscere, dar rapid după
aceea apare vasodilataţia paralitică care dă o culoare albăstruie pielii. Concomitent apare o durere
puternică şi sensibilitatea pielii dispare.
- gradul II - se caracterizează prin inflamaţie, flictene pline cu exudat sanguinolent
inflamator. Flictenele se sparg uşor, lăsând la vedere ulceraţii greu vindecabile.
- gradul III - se caracterizează prin necroza pielii şi ţesutului subcutanat.
- gradul IV - necroza se întinde în profunzime, până la oase, complicată frecvent cu
infecţii secundare.
La cadavru degerăturile de gradul I nu persistă; flictenele şi necrozele se păstrează mai
bine. Flictenele sunt mici, se sparg uşor şi sunt pline cu un lichid roşiatic tulbure, spre deosebire
de cele din arsuri, unde veziculele sunt mai mari, mai greu de spart şi conţin lichid transparent
deschis, rareori tulbure, dar niciodată sanguinolent.
Sub acţiunea frigului este tulburată termoreglarea (mecanism care menţine temperatura
organismului constantă) în sens negativ, iar temperatura corpului începe să scadă. La 34 – 34 0 C
apare o stare de slăbiciune şi oboseală. Dacă temperatura îşi menţine tendinţa de scădere apar
ameţeli, somnolenţă. Funcţiile vitale se diminuează treptat, iar la o temperatură a corpului de 25
0
C se instalează moartea.
Aşadar, moartea nu se instalează prin îngheţare propriu – zisă ci printr-o răcire a
corpului. Frigul produce o serie de tulburări metabolice ce au repercusiuni asupra sistemului
nervos central. Principala tulburare metabolică este inhibarea sau blocarea proceselor chimice de
asimilare a oxigenului la nivel tisular. Ori, sistemul nervos, extrem de sensibil la lipsa de oxigen,
va avea cel mai mult de suferit.

65
 Expertiza medico – legală a morţii prin frig se face după dezgheţarea cadavrelor în
încăperi răcoroase, căci leziunile anatomopatologice se modifică la o dezgheţare rapidă. După
dezgheţare, autoliza şi putrefacţia avansează foarte rapid.
Caracteristic examenului intern este coloraţia violaceu închisă a organelor, datorită CO 2
neutilizat la nivel tisular în urma inhibării la frig a enzimelor respiratorii, şi apariţia la nivelul
mucoasei gastrice a petele Vişnievschi, mici sufuziuni sanguine în stratul superficial al mucoasei
gastrice.
Diagnosticul pozitiv de moarte prin frig se pune având în vedere următorii parametri:
- aspectul roşu deschis al lividităţilor;
- sânge roz deschis şi lichid în cord;
- sufuziuni sanguine pe mucoasa gastrică;
- examenul toxicologic pentru stabilirea alcoolemiei;
- excluderea morţii subite sau morţii violente.
9.2. Leziunile şi moartea prin energie electrică
Electricitatea poate fi industrială şi atmosferică.
Electricitatea atmosferică: - trăsnetul este o descărcare electrică între 2 nori cu sarcini
opuse sau între nor şi pământ. El are o forţă mecanică şi una termică. Cantitatea de electricitate
este foarte mare.
Pe piele trăsnetul lasă urme sub formă de arsuri superficiale, de obicei de gradul I şi II,
numite figuri de trăsnet (fulguride sau arborizaţii), având formă de ramificaţii, care însă pălesc
rapid după moarte (cam 24 ore) şi dispar. La cei mai norocoşi aceste figurine se păstrează câteva
zile.
Pentru expertiză este importantă examenul hainelor şi a celorlalte obiecte de pe corp.
Îmbrăcămintea poate fi ruptă, arsă, dar caracteristice sunt găurile de pe talpa încălţămintei.
Stabilirea morţii prin trăsnet se face prin coroborarea datelor examenul extern cu circumstanţele
în care a fost găsit: pe câmp, după furtună, în preajma unor pomi carbonizaţi.
Electricitatea industrială: - acţiunea curentului electric este condiţionată de o serie de
factori:
 tensiunea (voltajul) – are importanţă deoarece curenţii ce
depăşesc 350 – 400 V sunt mortali; curenţii de 1000 V nu produc moartea întotdeauna dacă nu
are o intensitate suficientă.

66
  intensitatea (amperajul) – măsoară cantitatea de electricitate ce
pătrunde în organism. Un curent electric cu o intensitate mai mare de 80 – 100 mAS este
considerat periculos;
 rezistenţa organismului;
 frecvenţa curentului;
 durata de acţiune;
 suprafaţa şi intensitatea contactului;
 traiectul curentului – în organism curentul alege traseu format din
ţesuturile care au rezistenţa cea mai mică. Acţiunea este mai periculoasă atunci când interesează
inima sau sistemul nervos.
Tanatogeneza prezintă 3 mecanisme:
- trecerea curentului prin cord produce fibrilaţie ventriculară;
- trecerea curentului prin torace şi abdomen determină paralizia respiratorie prin
contractură tetanică a muşchilor intercostali şi diafragm;
- trecerea curentului electric prin cap şi gât determină paralizia centrilor
cardiac şi respirator.
Semnele externe sau interne ale electrotraumatismelor sunt reprezentate de următoarele
leziuni:
- marca electrică – apare sub forma unei depresiuni a pielii, albe cenuşie sau
galbenă, rotundă sau ovalară. Este dură şi apare în general la curenţi de mică intensitate;
- arsura electrică – este localizată şi cu întindere mică; nu există hemoragii şi se
observă toate gradele arsurilor, inclusiv carbonizarea şi topirea oaselor. Flictenele sunt bine
delimitate şi fără reacţie inflamatorie în jur;
- metalizarea pielii – constă în impregnarea pielii la locul de contact cu particule de
metal din conducătorul electric;
- edemul electrogen – apare la locul de contact sau distanţă;
- necroze cutanate sau subcutanate.
La examenul intern vom găsi semnele de moarte prin asfixie.
9.3. Leziunile şi moartea prin variaţiile presiunii atmosferice
9.3.1. PRESIUNEA ATMOSFERICĂ SCĂZUTĂ

67
 Presiunea atmosferică se reduce (1mm Hg la fiecare 10 m) pe măsura ascensionării de la
nivelul mării, prin scăderea presiunilor parţiale ale gazelor componente, generând hipobarismul.
Tulburările pe care le prezintă organismul se datorează scăderii P O2 în aerul inspirat;
organismul suportă mai bine creşterea concentraţiei de O 2 decât scăderea acestuia. Manifestările
apărute sunt diferite în funcţie de durata expunerii la scăderea presiunii:
- expunerea de scurtă durată
o răul de munte – apare la persoane care fac ascensionări la altitudini de
aproximativ 2500 – 3000 m; manifestările apar cu atât mai precoce cu cât efortul depus este mai
mare (în special la cei neantrenaţi) şi constau în: oboseală, somnolenţă, ameţeli, tulburări
respiratori şi ale ritmului cardiac, epistaxis şi chiar lipotimii sau deces (în cazuri extreme);
o Răul de altitudine – apare la aproximativ 6000 – 7000 m, nu este influenţat de
efort, cauza fiind scăderea concentraţiei de O2 sub pragul nevoilor limită ale organismului; spre
exemplu, la personalul navigant (piloţi, pasageri), când aparatul de zbor se depresurizează la
altitudini mari; manifestările constau în: dureri precordiale, dureri la nivelul sistemului musculo –
articular, tulburări senzoriale, greaţă, vomă, tulburări ale percepţiei, alterarea stării de conştienţă
etc.
- expunerea de lungă durată – insuficienţa cronică de O2 ,determină o serie de
modificări compensatorii cum ar fi creşterea ritmului şi amplitudinii respiratorii (hiperventilaţie)
şi sporirea nr. de hematii ( poliglobulie), care transportă O2 de la plămân către ţesuturi.
Caracteristice expunerii prelungite la presiunea atmosferică scăzută sunt:
o poliglobulia de altitudine – care apare la locuitorii unor sta e in munţii Anzi sau
Himalaia şi la cei care stau temporar la altitudini mari; creşterea nr. de eritrocite duce la creşterea
vâscozităţii sângelui şi hipervolemie cu HTA, accidente vasculare cerebrale şi fenomene de
decompensare a inimii stângi;
o boala cronică a munţilor – se manifestă la cei care locuiesc mai mulţi ani la
altitudini mari, prin:oboseală fizică şi intelectuală, cefalee, dispnee de efort,, tulburări oculare şi
auditive; dacă individul părăseşte locul respectiv aceste fenomene se remit, îm caz contrar
producându-se decesul.
- expunerea bruscă la presiunea atmosferică foarte scăzută – în astfel de situaţii
manifestările ce apar nu se datorează deficitului de O2 ci fenomenului „sticlei de şampanie la
scoaterea dopului”. Asemănător spumării produse la scoaterea dopului unei sticle îmbuteliate sub

68
presiune în organismul uman expus în mod brusc la o presiune foarte scăzută are loc fenomenul
de transformare rapidă în gaz a CO2 dizolvat în plasmă ce are drept consecinţă o embolizare
gazoasă globală, dilatarea sau explozia unor viscere, hemoragii, mai ales la nivelul vaselor mici,
şi deces în scurt timp.
9.3.2. PRESIUNEA ATMOSFERICĂ CRESCUTĂ
Presiunea atmosferică creşte (1 atm. la fiecare 10 m) pe măsură ce se coboară sub
nivelul mării; omul suportă relativ bine o presiune de 7 – 8 atm,, o durată mică de timp.
Mecanismul patogenic constă în alterarea concentraţiei sanguine a azotului , gazul inert
din compoziţia aerului inspirat.
A. la coborârea în adâncuri pot apare:
- narcoza hiperbară – sau beţia adâncurilor sau sindromul de încântare al
adâncurilor descris de J.Y. Cousteau – odată cu creşterea presiunii sale parţiale, deoarece nu intră
în combinaţii chimice, azotul trece din forma gazoasă în cea lichidă (se solubilizează în plasmă)
şi se va depozita în ţesuturile bogate în grăsimi: ţesutul adipos, creier; apar o serie de tulburări ce
evoluează în 2 etape:
o faza de excitaţie, de scurtă durată, caracterizată prin agitaţie, nelinişte;
o faza de inhibiţie, cu scăderea ritmului respirator şi cardiac, somnolenţă ce poate
culmina cu leşin, pierderea contactului cu mediul şi în final înec.
- barotrauma – ce se poate manifesta la nivel:
o otic, prin spargerea timpanului (datorită diferenţei de presiune dintre urechea
externă şi cea medie, separate de timpan), cu hemoragie şi dureri locale, hipoacuzie, vertij, înot în
cerc şi înec (acest tip de barotraumă poate apărea şi la coborârea rapidă de la înălţime);
o pulmonar, prin creşterea presiunii asupra plămânului (de fapt asupra întregului
corp), cu rupturi de ţesut pulmonar; la scufundători fără costum special se instalează insuficienţa
respiratorie, care va evolua fatal chiar dacă respectivul este scos la suprafaţă; în cazul celor
protejaţi de costum şi cu aparat special de respirat survin embolii gazoase cerebrale (prin
antrenarea gazelor în circulaţia sistemică, consecutiv rupturilor pulmonare)şi, în final, deces;
o sinusal, cu hemoragie în sinusurile feţei; dacă sângele este aspirat în căile
respiratorii moartea survine prin asfixie mecanică.
B. la ascensionarea către suprafaţă apei se constată:

69
 a. boala de cheson cunoscută şi sub numele de „embolia de ridicare/ascensionare”,
sau boala de decompresiune, ce poate apărea atunci când scufundătorul se ridică brusc la
suprafaţa apei, datorită faptului că, pe măsură ce scade presiunea, azotul revine din starea lichidă
în cea gazoasă urmând a fi eliminat pe cale respiratorie; dacă ascensionarea este prea rapidă,
depăşindu-se capacitatea de epurare a plămânului, azotul nu mai poate fi îndepărtat în totalitate şi
va determina embolia gazoasă, care atunci când interesează creierul, inima, plămânii, apare
decesul.
Manifestările apar,la scurt timp de la ieşirea din apă şi constau în: prurit, emfizem
subcutanat, modificări de culoare tegumentară (piele marmorată, uneori cu echimoze), dureri
articulare sau dentare, stare de epuizare fizică, diverse tulburări neurologice.
Emboliile gazoase cu azot pot fi evitate prin ascensionare lentă, în trepte.
10. TRAUMATISMELE CHIMICE (TOXICOLOGIA MEDICO – LEGALĂ)
Expertiza toxicologică înregistrează succesiunea fenomenelor toxice în corpul omenesc,
studiază şi ia în considerare diferitele metode de cercetare şi determinare a toxicelor.
Toxicul reprezintă orice substanţă care, introdusă în organism în cantităţi relativ reduse,
provoacă alterări funcţionale sau lezionale , determinând o stare patologică numită intoxicaţie.
Toxicitatea reprezintă ansamblul modificărilor fizico – patologice care rezultă din
interacţiunea dintre toxic şi mediu. Deci toxicitatea este condiţionată atât de proprietăţile
toxicului cât şi de reactivitatea organismului. Toxicul intervine în această interacţiune prin
structura chimică, prin proprietăţi fizico – chimice, prin viteză şi calea de pătrundere.
Reactivitatea organismului este condiţionată de specie, vârstă, sex, terenul patologic care are o
mare importanţă, şi greutatea corporală.
Soarta toxicelor în organism (căile de pătrundere, modul de distribuţie, acumularea,
metabolizarea, felul şi ritmul de eliminare) trebuie cunoscută căci poate lămuri evoluţia unei
intoxicaţii, simptomele clinice, leziunile şi pot da indicaţii asupra tratamentului de aplicat.
Pătrunderea în organism are loc pe mai multe căi, acestea influenţând viteza şi
cantitatea absorbită:
- calea respiratorie – este cea mai periculoasă cale de pătrundere, datorită faptului
că, toxicul se absoarbe nemodificat, direct şi imediat în circulaţie, ocolind bariera detoxifiantă
hepatică;
- calea digestivă – cea mai frecventă cale de pătrundere, începe cu absorbţia
toxicului la nivelul mucoasei bucale, continuă cu mucoasa gastrică şi a intestinului subţire.

70
Toxicul trecut în circulaţie va fi dirijat prin vena portă spre ficat unde va fi supus procesului de
detoxificare;
- calea cutanată – pătrund toxicele liposolubile, care au proprietatea de a se dizolva
în grăsimile din structura pielii:
- calea parenterală – este reprezentată de calea intravenoasă, intramusculară,
subcutanată;
- calea transplacentară - toxicele (opiacee) trec prin placentă, cordon ombilical la
făt;
- calea conjunctivală – toxice cu absorbţie oculară.
Distribuţia (difuziunea) toxicelor constă în transferul toxicelor din sânge în ţesuturi
(organe) sau în alte lichide. În general, aceasta este condiţionată de hidro şi liposolubilitatea
toxicului, de irigaţia organului respectiv, de tropismul toxicului. Unele toxice se fixează şi se
acumulează în ficat (arsenicul), altele în rinichi (mercurul) sau în sistemul nervos (hipnotici,
anestezici).
Neutralizarea toxicului se realizează prin următoarele mecanisme: biotransformarea,
depozitarea în organe şi eliminarea acestora.
- biotransformarea sau metabolizarea toxicului constă în transformarea acestuia în
compuşi simpli, mai excretabili şi de regula mai puţin toxici, sub acţiunea enzimelor detoxifiante.
Ficatul conţine cea mai mare cantitate de enzime necesare acestui proces şi sunt situate la nivelul
celulei hepatice, în hepatocit, mai exact la nivelul reticulului endoplasmic neted;
- depozitarea în organe – prin depozitare toxicul este sustras din circulaţie în
organele de depozit., efectele sale sunt mai puţin pronunţate iar derivaţii rezultaţi din
biotransfomare sunt eliminaţi mai lent. Printre organele de depozit amintim: ţesutul adipos
(pentru barbiturice), ficatul (toxicele pătrunse pe cale digestivă), tendoane, cartilaje (se
depozitează plumbul).
Eliminarea toxicelor se face pe următoarele căi:
- calea digestivă, determină apariţia de leziuni la nivelul mucoasei bucale (plumb,
mercur), la nivelul vezicii biliare (mercurul determină apariţia tiflitei mercuriale):
- calea renală, se elimină alcoolul şi toxice care produc leziuni la acest nivel
(nefroza mercurială, nefrita arsenicală);
- prin laptele matern, se elimină alcoolul, morfina, arsenicul;
10.1. Toxice methemoglobinizante

71
 Pot fi nitraţi, nitriţi, cloraţi, permanganat de K, aniline, sulfamide. Caracteristic
intoxicaţiei cu substanţe methemoglobinizante este oxidarea ireversibila a Fe2+ in Fe3+ cu
formare de MetHb (methemoglobină). Specific acestei intoxicaţii este coloraţia cafenie – roşcată
a sângelui şi uneori a lividităţilor cadaverice. Apar frecvent in industria alimentară, abatoare,
unde nitriţii sunt folosiţi frecvent pentru a induce o culoare roz a cărnurilor şi mezelurilor.
Este o asfixie de transport.
Tratamentul constă în spălături gastrice, O2 sub presiune. În cazuri grave se practică
perfuzarea în doze mici de nitrit de sodiu sau albastru de metil.
10.2. Intoxicaţia cu monoxid de carbon
Este un gaz incolor, indoor, foarte difuzabil. Apare intr-o atmosferă cu un conţinut
insuficient de oxigen: sobe cu tiraj insuficient, gaze de eşapament.
Mecanismul tanatogenerator : CO se fixează pe Hb., formând CoHb
(carboxihemoglobină) care nu permite transportul oxigenului în sânge, deci apare o asfixie
mecanica de transport. Simptomele clinice variază în funcţie de concentraţia de CO, ele mergând
de la cefalee, astenie musculară, greţuri, vărsături până la comă, convulsii şi moarte.
La necropsie se vor constata lividităţi cadaverice roşii aprinse, sângele şi organele de
asemenea roşii datorită conţinutului ridicat de carboxihemoglobină.
In sânge se găseşte CoHb care este principala reacţie vitală în cadrul intoxicaţiilor cu
CO.
Moartea se produce prin inhibiţia centrilor cardio-respiratorii sau asfixie mecanică.
10.3. Intoxicaţia cu alcool etilic
Pătrunderea în organism se face pe cale digestivă (cel mai frecvent) sau respiratorie
(vapori de alcool). Etanolul se absoarbe 20% in stomac, restul de 80% in porţiunea iniţială a
intestinului subţire (duoden). Daca stomacul este plin, absorbţia este mai lenta, alcoolemia
maxima fiind atinsă la 1-6 ore, iar pe stomacul gol alcoolemia maximă este atinsă la 1/2 - 2 ore..
Evoluţia alcoolemiei este reprezentată de următorul grafic:

72
 - iniţial, în faza de absorbţie, alcoolemia creste liniar;
- după intrarea in funcţiune a mecanismelor de metabolizare si eliminare, curba
alcoolemiei prezintă un platou;
- după încetarea absorbţiei, alcoolemia scade progresiv.
In faza ascendentă a alcoolemiei, concentraţia alcoolului in sângele arterial este mai
mare decât in sângele venos.
Metabolizare:
- 95% se metabolizează in ficat, sub acţiunea diferitelor enzime( cea mai importanta
este alcooldehidrogenaza), cu formarea de aldehida acetica, acid acetic, CO2 si apa.
- 5% se elimina prin urina , nemodificat, respiraţie, transpiraţie, saliva, lapte.
- alcooluria este mai mica decât alcoolemia in faza de absorbţie si invers in faza
descendenta sau faza de eliminare.
- viteza medie de metabolizare este 0,15g/l/ora.
Intoxicaţia cu alcool defineşte beţia acuta, care prezintă mai multe faze:
a) faza de euforie: corespunde unei alcoolemii de sub 1g/1000ml, sunt afectate
funcţiile intelectuale, reflexele, coordonarea motorie.
b) faza medico-legala: 1 -3 g/1000ml., tulburările neurologice sunt evidente.
c) faza comatoasa: peste 3g/1000ml, se manifestă prin anestezie periferica, narcoza
profunda, hipotermie.
d) decesul se produce la 4-7 g/l prin : inhibiţie cardio-respiratorie centrala, aspirarea
conţinutului gastric, refrigeraţie, hipoglicemie.

73
 Decesul la consumatorii cronici se realizează prin cardiomiopatie etilica, ciroza
hepatică, pancreatită necrotico – hemoragică.
10.4. Intoxicaţia cu HCN si derivaţii săi
HCN este un lichid incolor, volatil, cu miros caracteristic de migdale amare. Este folosit
ca insecticid si rodenticid.
Sărurile de HCN pot fi simple ca cianura de K sau Na, şi complexe ca fericianura de K.
Săruri de HCN se găsesc şi în sâmburii de migdale amare, sâmburi de cireşe sau piersici, care sub
acţiunea HCL din stomac pot elibera HCN producând intoxicaţii.
Toxicul acţionează asupra enzimelor din lanţul respirator celular iar moartea se produce
prin paralizia bulbara la câteva zeci de secunde de la intoxicaţie.
La necropsie lividităţile sunt de culoare roşie, rigiditatea este intensă şi precoce iar
conţinutul gastric are miros de migdale amare (caracteristic acestui tip de intoxicaţie).
10.5. Intoxicaţia cu pesticide organofosforate
Reprezentantul clasei este parationul, care are o culoare verde. In stare pură este însă
incolor sau slab gălbui fără miros. Pătrunde in organism pe cale digestivă, respiratorie sau
cutanată. Este metabolizat in ficat intr-un compus mai toxic numit paraoxon.
Decesul se produce prin inhibarea centrului respirator, edem pulmonar, sau efect direct
pe miocard.
10.6.Intoxicaţia cu pesticide organo - clorurate
Cei mai reprezentativi toxici sunt HCH (hexaclorciclohexanul), aldrina şi DDT
(diclordifeniltricloretanul). Calea de pătrundere este respiratorie, digestivă (frecvent). Are acţiune
toxică celulară, acţionând asupra SNC-ului.
Aldrina este un compus toxic care se aseamănă cu făina, de aici si intoxicaţiile
accidentale. Aldrina se metabolizează în ficat intr-un produs mai toxic numit dialdrină.
Tanatogeneza se produce prin paralizia centrilor respiratori.
10.7.Intoxicaţia cu antigel
Lichid incolor, fără miros, cu gust dulceag, aspect de sirop. Calea de pătrundere este
digestivă. Se metabolizează la CO2 si acid formic, responsabil de efectele intoxicaţiei. Produce o
deprimare puternica a SNC cu edem cerebral intens ce apare la 30 min. – 12 ore după consum.
Decesul se produce prin insuficienţă cardiorespiratorie acută.

74
 10.8.Intoxicaţia cu opiacee (opiul)
Drog obţinut din răşina capsulelor imature a unei varietăţi de mac. Prin procesare se
obţine morfina, care este principala substanţa din compoziţia opiului. Calea de pătrundere este
orală şi respiratorie ( fumatul ţigărilor ). Morfina acţionează asupra centrilor corticali ai durerii
(folosit ca analgezic ).
Alt compus derivat din morfina este binecunoscuta heroina, care se prezintă sub forma
unii praf alb, fără gust sau miros. Ca mod de administrare, injecţii i.v. sau fumat. Supradoza duce
la depresia SNC si edem pulmonar acut.
10.9.Cocaina
Obţinută din arbustul de coca. Se foloseşte în amestec cu bicarbonat care apoi este
încălzit. Materialul obţinut este uscat şi împărţit in mici bucăţi care ajung la vânzare. Poate fi
fumată in pipe de sticla, sau prizata. 100 mg reprezintă 2 -3 linii. Ca markeri externi ai
consumului de cocaină amintim:
- perforaţia septului nazal
- eroziuni dentare.
- policele de crack.
Decesul se produce prin efect direct asupra SNC sau sistemului cardio - vascular. La
doze mari scade forţa de contracţie a inimii.
10.10.Intoxicaţia cu barbiturice
Sunt utilizate ca sedative, hipnotice si narcotice. Din punct de vedere juridic intoxicaţia
cu barbiturice poate fi : sinucidere (cele mai frecvente, in special la femei, deoarece barbituricele
produc moartea uşor fără dureri), accidentale, iar omuciderile sunt foarte rare.
Calea de pătrundere – poate fi digestiva sau parenterala (i.v.).
Metabolizarea barbituricelor se face la nivel hepatic, ceea ce duce la creşterea
metabolizării altor substanţe sau medicamente, cum ar fi alcoolul, deci metabolizarea alcoolului
este întârziata de acţiunea barbituricelor.
Barbituricele acţionează la nivelul SNC, deprimând toate funcţiile acestuia.
Caracteristic pentru intoxicaţia cu barbiturice este acea stare asemănătoare cu beţia
alcoolică, numita beţia barbiturica, caracterizata prin : incoerenţă, mers ebrios ( ca de
beţiv),uneori vărsături, ameţeli, somnolenţă. Coma barbiturică este liniştită, lentă, putând dura 7-
8 zile, după care vindecarea are loc fără sechele.

75
 Tanatogeneza: moartea se produce prin inhibiţia acuta a centrilor cardio-respiratori,
asfixie mecanica prin aspirarea vomei, iar după câteva zile de comă – prin pneumonia de decubit.
11. AGENŢII TRAUMATICI BIOLOGICI
Acţiunea agenţilor biologici asupra omului este cel mai adesea accidentală. Moartea prin
acţiunea acestor agenţi se produce ca urmare a acţiunii nocive a unor animale,
reptile,insecte,artropode, microbe, plante, etc.
11.1. LEZIUNI DETERMINATE DE ANIMALE
Animale de uscat : diferite animale de uscat pot produce traumatisme prin muscare,
lovire, calcare sau prin mecanisme complexe.
Prin muşcare pot produce plăgi următoarele animale:
Animalele domestice (câini, pisici, porci, cai), muşcătura lor fiind in general nemortală,
exceptând cazul in care survin infecţii grave sau are loc transmiterea unor boli infecţioase letale
(turbarea).
Animale sălbatice: dintre care amintim muşcătura de lup care poate determina plăgi
cervicale sfâşiate, complexe şi grave, muşcătura de vulpe care poate transmite turbarea, sau
muşcătura felinelor mari (leu, tigru, etc.) iar la noi in ţara, râsul, care preferă feţele laterale ale
regiunii cervicale, baza craniului, baza gâtului si regiunea facială.
Felinele mari îşi manevrează astfel dinţii in aşa fel încât la momentul întâlnirii planului
osos cervical, realizează o realiniere a maxilarelor pentru a putea penetra spaţiul intervertebral,
determinând leziuni grave medulare si bulbare, urmate cel mai frecvent de moartea
cvasiinstantanee sau foarte rapida a victimei.
Toate aceste animale provoacă plăgi perforante ale cutiei craniene, plăgi înţepate-
penetrante, cât şi plăgi tăiate şi/sau sfâşiate.
Prin lovire, animalele cornute (taur, cerb) pot produce plăgi înţepate perforante,
penetrante , adesea profunde şi intens hemoragice. Ele sunt situate mai frecvent ischio – scrotal şi
femural superior, cu grad de infecţiozitate mare.
Prin calcare (cerb, cal) plăgile capătă aspecte complexe: frecvent asocieri ale plăgilor
delabrante, înţepate, tăiate sau zdrobite cu fracturi închise /deschise.
Animale marine : unele specii de animale sunt veninoase “per se” ( adică secretă si
injectează venin cu ocazia muşcăturii sau înţepăturii), altele sunt toxice sau condiţionat toxice, cu
ocazia consumului in alimentaţie.
Peşti veninoşi şi alte vieţuitoare marine veninoase:

76
 Peştii veninoşi: printre cei mai frecvenţi peşti veninoşi care se găsesc şi in ţara noastră
se număra:
- acvila de mare : poate provoca intoxicaţii prin inocularea veninului conţinut in
coadă. Înţepătura provoacă local durere intense, apariţia edemului hemoragic, infecţie. Urmează
instalarea unei vasodilataţii paralitice cu sincopa, slăbiciune (poate surveni înecul), greaţa,
vărsături.
- Chefalul, calcanul : prezintă glande veninoase ce devin active numai in perioada
depunerii icrelor ( noiembrie – ianuarie), perioada in care peştii sunt consideraţi periculoşi.
Peşti toxici:
- peştii ichtiohemotoxici : anghile, murene, care conţin o toxina in sânge ce
acţionează pe hematiile victimei. Se găsesc în lacul Razelm, Babadag;
- peştii ichtiotoxici: somon, ştiuca, lin, crăpcean, la care toxina este localizata in
gonade, ouă, in timp ce carnea este comestibilă;
- peştii ichtiosarcotoxici: care conţin in carnea , pielea si viscerele lor o substanţă
deosebit de toxică. Exemple de asemenea peşti: ton, macrou, care pot determina diferite forme de
intoxicaţii. Aceste fenomene apr in situaţia in care imediat după pescuire, pestele nu este
refrigerat si bine preparat termic cu ocazia consumului. Ţinuţi la temperatura mediului ambient,
pe suprafaţa lor vor apărea germeni care produc toxine cat si mari cantităţi de histamine.
Alte vieţuitoare marine toxice prin consum sunt reprezentate de moluşte ( stridii, scoici)
care sunt toxice in perioada mai –octombrie. In aceasta perioada, stochează toxinele organismelor
unicelulare pe care le consuma, fără a fie ele însele afectate. Consumul lor de către om in aceasta
perioada poate produce decesul. Doza minima letala este 1 stridie.
11.2. LEZIUNI DETERMINATE DE REPTILE
Şerpii veninoşi : gradul de toxicitate depinde de activitatea toxica a veninului, cantitatea
inoculata si greutatea victimei. Se estimează circa 30000 – 40000 decese/an in întreaga lume prin
muşcături de şarpe.
In România, si in general in Europa, singurul şarpe periculos pentru om este VIPERA, a
cărei muşcătura poate fi mortală mai ales pentru copii. Caracteristic pentru muşcătura de vipera
este existenta a 2 înţepături localizate la o distanta de 7 mm una de alta, pe fond tumefiat si
edematos. Cu prima muşcătura se elimină circa 75% din cantitatea de venin.
Veninul de şarpe este un complex de substanţe, majoritatea fiind proteine, care au
specificitate neurotoxică, hemotoxică şi cardiotoxică; veninul poate avea toate aceste efecte. Deci

77
o persoană muşcată de şarpe trebuie considerate un intoxicat cu multiple substanţe toxice, adesea
necunoscute. Decesul se poate produce printr-un sindrom de incoagulabilitate, adică tulburări în
procesul de coagulare a sângelui.
Tratamentul pentru o asemenea leziune este incizie şi ser antiviperin.
Artropode: arahnide (scorpioni, păianjeni) şi insecte.
Scorpionii: specii mici apar in Delta şi rar in unele zone Subcarpatice. Ating lungimea
de 8 cm si sunt puţin periculoşi pentru oameni. Local, înţepătura produce durere, tumefacţie
redusă şi limfangită. Simptomele generale sunt: tahicardie, astenie fizica, tulburări respiratorii,
dispnee, apnee ( la copil). Decesul este rar si apare doar la copii.
Păianjenii: reprezentativ pentru tara noastră este VĂDUVA NEAGRĂ, la care numai
femela este periculoasă. Are un aspect caracteristic, lungime de 1,5- 2 cm. neagră - albăstruie,
prezentând pe marginea corpului 13 puncte roşii de 1 mm şi pe abdomen o pata oranj sau roşie de
2-3 mm având forma unei clepsidre. Muşcătura este periculoasă in general numai pentru copiii
care au mai puţin de 15kg. Semnele locale ale muşcăturii sunt cele cunoscute: tumor, calor, dolor.
Semnele generale : crampe si rigiditatea abdomenului şi toracelui, cefalee, ptoză
palpebrală, erupţii cutanate, greaţa, vărsături, hipersalivaţie, HTA.
Insecte : pentru ţara noastră albine, viespi, bărzăuni, care secretă şi inoculează venin.
Cazurile grave care apar se datorează:
- nr. mare de înţepături: 100 viespi/un adult;
- vârstei mici: copii sub 15 kg. doza 15-20 viespi;
- supradozări de venin;.
- reacţie anafilactică, survenite pe un teren atopic;
- zona inoculată: înţepătura endo-bucală duce la edem glotic cu asfixie mecanică
consecutivă.
Decesul se produce prin incoagulabilitate acuta, asfixie mecanica, fie prin şoc anafilactic
caracterizat prin vasoplegie paralitică cu staza generalizată, hipotensiune, colaps, dispnee şi stop
cardio-respirator central.
Bacterii: unele bacterii pot determina boli infecţioase având drept poarta de intrare
cutanată ( tetanosul), digestive ( toxinfectii alimentare) sau parenterală ( scop criminal).
Tetanosul : boala infecţioasă datorită bacilului tetanic care se multiplică la nivelul porţii
de intrare de unde exotoxina se difuzează in întreg organismul. Aceasta produce contractura
tonică a musculaturii scheletice si respiratorii si crize de contractură generalizată cu ruperi

78
musculare cât şi a muşchiului cardiac. Decesul se produce prin asfixie mecanica si/sau ruptură
miocardică.
Toxiinfecţiile alimentare: boli acute, epidemice, cu tablou gastrointestinal acut, produse
de consumul de alimente contaminate cu germeni, toxine si/sau metaboliţii toxici bacterieni.
Cei mai frecvenţi agenţi implicaţi sunt: salmonella, stafilococul.
Izvorul de infecţie al salmonelei sunt: păsările, ouăle de raţă, porci, bovine, peşti.
Infecţia este determinata de acţiunea conjugata a germenului şi a enterotoxinei.
Botulismul: intoxicaţie acută datorită bacilului botulinic. Boala este produsă de
consumul de alimente in special conserve nepreparate termic. Decesul survine prin insuficienţă
respiratorie acută datorita paraliziei muşchilor respiratori.
Alţi agenţi traumatici biologici şi care au o pondere destul de ridicată sunt transfuziile de
sânge heterolog, cu ocazia reanimării hematologice. Complicaţiile imediate care pot apare sunt:
reacţii hemolitice acute, suferinţa acuta pulmonară, şoc bacterian, embolii gazoase, reacţii
alergice febrile. Complicaţiile tardive, sunt in special cele legate de transmiterea de boli
infecţioase (hepatite, SIDA, malarie, sifilis, virusul citomegalic).
Reacţiile hemolitice se produc atunci când în serul primitorului se găsesc anticorpi
împotriva antigenelor corespunzătoare sângelui donatorului. Poate fi vorba de o incompatibilitate
de grup ABO. Complicaţiile cele mai grave sunt CID (coagulare intravasculară diseminată),
insuficienţa renală si moartea.
Intoxicaţii cu ciuperci: cele mai importante sunt amanitele si halvella. Intoxicaţiile sunt
accidentale si se produc cel mai frecvent prin confundarea acestora cu ciupercile comestibile. Cea
mai toxică este amanita faloides care are o toxicitate ce rămâne nealterată si după fierbere. Dintre
manifestările intoxicaţiei amintim:
- sindromul faloidian dat de ciuperca amanita faloides, denumita pălăria şarpelui. Se
caracterizează prin tulburări digestive violente cu colici, sete puternica, astenie si ameţeli.
Evoluţia poate dura 3 – 8 zile. Spre sfârşit apare oliguria, convulsii, icter si tulburări respiratorii
grave,
- sindromul muscarinic dat de ciuperca amanita muscaria. După 1-2 ore de la
ingestie, apar arsuri stomacale, tulburări digestive, transpiraţie, mioză.
Aspecte anatomo-patologice comune tuturor intoxicaţiilor cu ciuperci sunt: rigiditate
cadaverică tardivă şi slabă, leziuni inflamatorii şi ulceraţii pe mucoasa gastrică şi leziune hepatice
ireversibile.

79
 CAPITOLUL 6
PRUNCUCIDEREA

Pruncuciderea este definită în legislaţie (art. 177 C.P.) ca fiind: „Uciderea copilului nou
– născut, săvârşită imediat după naştere, de către mamă, aflată într-o stare de tulburare pricinuită
de naştere”. Din textul de lege rezultă că infracţiunea trebuie sa cuprindă următoarele aspecte
juridice:
- uciderea pruncului în omisiune sau comisiune;
- uciderea să se execute asupra copilului nou – născut;
- uciderea să fie făcută imediat după naştere;
- uciderea să fie făcută de către mamă;
- mama să prezinte o tulburare legată de actul naşterii, tulburare care să nu ducă la
abolirea sau diminuarea discernământului.
Expertiza medico – legală în pruncucidere vizează următoarele etape:
- examenul cadavrului nou – născutului;
- examenul femei suspectate de pruncucidere;
- examenul locului faptei.
6.1. Examenul cadavrului nou – născutului trebuie să stabilească următoarele aspecte:
1. starea de nou – născut se stabileşte prin cercetarea anumitor particularităţi
morfologice ale acestuia şi anume: lungimea (49 – 55 la fetiţe şi 50 - 54 la băieţei), greutatea
( 2900 – 3200 g. fetiţe şi 3000 – 3500 g. băieţeii), cordonul ombilical între 50 – 60 cm, turgescent
şi lucios,urme de sânge şi grăsime pe corp, testiculele coborâte în scrot, în intestinul terminal se
găseşte meconiu.
2. vârsta intrauterină se poate calcula în funcţie de lungimea fătului când se foloseşte
formula Dervieux, lungimea x 5.6 = vârsta în zile sau formula Haase, când lungimea este peste
25 cm se împarte la 5, iar când este sub 25 cm se extrage rădăcina pătrată, obţinându-se vârsta în
luni lunare ( luna lunară are 4 săptămâni sau 28 zile).
3. viabilitatea fătului reprezintă capacitatea fătului de a se adapta la condiţiile
extrauterine şi posibilitatea de a trăi autonom în condiţiile noi de mediu. Se consideră că un făt

80
este viabil numai dacă a depăşit 38 cm. lungime şi 1500 g greutate. Alături de aceşti parametri,
viabilitatea este condiţionată de malformaţiile congenitale incompatibile cu viaţa, afecţiuni
pulmonare contractate intrauterin sau aspirat amniotic masiv în timpul naşterii.
4. dovezi de instalare a vieţii extrauterine – dovedirea faptului că fătul s-a născut viu
este elementul cheie în acest tip de expertiză. Criteriul cel mai important de stabilire a acestor
dovezi este respiraţia pulmonară, cu modificările macro şi microscopice caracteristice
pulmonului. Dacă fătul a respirat, plămânul este expansionat, umple cavităţile toracice, are
culoare roz. La palpare consistenţa este elastică. Examinarea trebuie completată cu docimazia
hidrostatică. Într-un vas cu apă se scufundă întreaga piesă buco – cervico – toracică. Dacă piesa
pluteşte, înseamnă că fătul s-a născut viu. În etapa următoare a docimaziei, se recoltează
fragmente mici de pulmon, din fiecare pulmon câte 4 fragmente, care la rândul lor se scufundă
într-un vas cu apă. Fragmentele vor pluti sau vor cădea la fundul vasului. În raport cu aceste
aspecte se poate vorbi de plămân respirat sau nerespirat.
5. durata vieţii extrauterine este un element important în încadrarea juridică a faptei
(pruncucidere sau omucidere). Aspectul fătului imediat după naştere se recunoaşte după
modificările tegumentelor. Aspectul cordonului trece prin diferite etape, imediat după naştere este
gelatinos şi turgescent. După 24 ore apare o linie de demarcaţie la locul de implantare al
cordonului. Mumificarea cordonului se face la 7 zile de la naştere, rămânând bontul ombilical.
6. aprecierea îngrijirilor acordate după naştere – nou – născutul, imediat după naştere
are nevoie de îngrijiri speciale. La necropsie se examinează cu atenţie tegumentele pentru a
constata dacă fătul a fost spălat, cordonul ombilical secţionat şi ligaturat sau rupt, dacă orificiile
şi căile respiratorii au fost dezobstruate. Lipsa alimentelor în stomac dovedesc omisiunea mamei
de a alimenta copilul.
7. cauza morţii fătului se poate produce în toate etapele naşterii. Moartea intrauterină
poate fi determinată de afecţiuni genetice ale fătului, afecţiuni ale mamei sau placentei. În timpul
naşterii decesul fătului se poate produce având drept cauze obstetricale, cea mai frecventă cauză.
Leziunile pot apărea în momentul traversării filierei pelvigenitale sau prin manevre obstetricale,
expulzie precipitată. După naştere decesul poate fi patologic sau violent. Cauzele patologice sunt
malformaţii congenitale incompatibile cu viaţa, boli hematologice, pneumonia intrauterină,
aspirat masiv amniotic. Cauzele violente sunt multiple: asfixii mecanice, traumatisme cranio –
cerebrale, refrigeraţia,etc. Altă cauză este decesul prin omisiune; mama „uită” să – şi alimenteze
nou – născutul.

81
 6.2. Examenul mamei constă în stabilirea semnelor de naştere recentă, examenul psihic
şi psihologic. Starea de tulburare determinată de naştere se poate stabili cu atât mai exact cu cât
acest examen se face mai aproape de momentul naşterii. Comportamentul femeii va putea fi
apreciat prin cercetarea cu atenţie a antecedentelor patologice, evoluţia sarcinii, constituţiei
somato – psihice, condiţiile în care a avut loc naşterea.
6.3. Examenul locului unde s-a produs naşterea – în locul respectiv se vor găsi
placenta, urme de sânge, diferite obiecte utilizate la naştere (rufe, cârpe), necesare identificării.

CAPITOLUL 7
PROBLEME DE OBSTRETICĂ – GINECOLOGIE
MEDICO – LEGALĂ

Expertiza medico – legală obstetrico – ginecologică se referă la numeroasele probleme

pe care le ridică avortul sau naşterea. Rezolvarea acestora se poate referi la o femeie sau la
cadavrul unei femei. La cadavru, expertiza medico – legală se efectuează în suspiciunile de avort,
moartea unei femei în timpul gravidităţii, naşterii, după naştere.
În CP prevederile art. 185 sunt:
- întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârşită în vreuna din
următoarele împrejurări:
o în afara instituţiilor medicale sau cabinete medicale autorizate în acest scop;
o de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate;
o dacă vârsta sarcinii a depăşit 14 săptămâni,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu zile – amendă;
- întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul
femeii însărcinate, se pedepseşte cu închisoare strictă de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
Dacă prin faptele prevăzute la alin. 1 şi 2 s-a cauzat femeii însărcinate o vătămare
corporală gravă, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă
fapta a avut ca urmare decesul femeii, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea
unor drepturi.

82
 Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii efectuată de către medic:
- dacă întreruperea era necesară pentru a salva viaţa sau integritatea femeii de la un
pericol grav şi iminent;
- dacă întreruperea se impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale;
- în cazul prevăzut în alin 2 când femeia s-a aflat în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa,
iar întreruperea cursului sarcinii, se impunea din motive terapeutice potrivit dispoziţiilor legale.
Clasificarea avortului
Clasificarea se face în funcţie de factorii care l-au generat:
- spontan (sau patologic),
- provocat.
Cel provocat, poate fi:
- la cerere, legal;
- accidental;
- empiric.
AVORTUL SPONTAN – reprezintă 5 – 15% din totalul naşterilor şi cunoaşte cauze
patologice ce pot aduce la avort spontan prin moartea produsului de concepţie, prin decolarea
oului sau prin declanşarea de contracţii uterine de expulzie.
AVORTUL ACCIDENTAL – se caracterizează prin lipsa intenţiei de a-l produce, iar
consecinţele se apreciază potrivit prevederilor legii penale de vătămare corporală. Avortul
accidental poate fi traumatic (lovirea gravidei având drept consecinţă pierderea sarcinii, cu toate
complicaţiile ce pot decurge din această stare), dar se poate provoca şi în afara unui traumatism,
spre exemplu, în cadrul unui tratament medical contraindicat de starea de graviditate, situaţie
care în plus atrage şi răspunderea profesională.
AVORTUL EMPIRIC – provocat prin diferite mijloace mecanice, chimice şi fizice de
către însăşi femeia însărcinată sau altă persoană care nu este medic.
Consecinţele avortului empiric depind de manevra abortivă folosită. Manevrele
mecanice sunt cele care dau procentul cel mai mare de complicaţii, atât local, cât şi pe plan
general. În plan local, apar hemoragii uterine prin perforarea uterului, hemoragii care de cele mai
multe ori sunt dramatice. De asemenea rănile apărute pe col sau pe uter, consecinţa metodei
mecanice de provocare a avortului, constituie căi de propagare a infecţiei, care pot disemina
ulterior spre anexe (anexite, tromboflebite pelviene) şi peritoneu, apoi se poate generaliza
determinând apariţia septicemiei.

83
 Complicaţiile locale tardive mai frecvent sunt: cicatricele colului uterin, obstrucţii
tubare postinflamatorii care pot cauza sterilităţii secundare, histerectomii impuse de complicaţiile
necrotice sau hemoragii grave.
EML în caz de avort empiric: are următoarele obiective:
A) existenţa sarcinii – este posibil ca sarcina să rămână intactă după încercări
abortive nereuşite. În acest caz este vorba de tentativă nereuşită de avort, situaţia însă foarte rară.
Dacă femeia nu mai poartă fătul, ci prezintă doar o inflamaţie localizată la nivelul organelor
genitale şi febră, în scopul diagnosticului pozitiv de avort se vor face dozări hormonale, examen
clinic şi examen morfologic pe produsul de chiuretaj. Diagnosticul de certitudine îl oferă
evidenţa resturilor ovulare decelate prin examen histopatologic, precum şi pozitivarea reacţiilor
biologice de sarcină încă 8 – 10 zile după golirea uterului. La cadavru, diagnosticul sarcinii este
uşurat de examenul macro- şi microscopic al cavităţii uterine şi a anexelor. În cavitatea uterină se
poate găsi locul de inserţie al placentei sau chiar resturi placentare ce atestă diagnosticul de
sarcină.
B) stabilirea metodei abortive – folosite şi dacă a fost specifică pentru provocarea
avortului. În mod normal, în sarcină orificiul extern al colului uterin este închis, el deschizându-
se pe măsura ce sarcina se apropie de termen. Dacă orificiul uterin este uşor întredeschis şi se
asociază şi cu o sângerare uterină, suspiciunea de avort este îndreptăţită.
C) stabilirea legăturii de cauzalitate între avort şi metoda abortivă folosită – dacă
timpul între administrarea substanţelor abortive şi avort este scurtă, se pot efectua analize
toxicologice ale conţinutului gastric, intestinal sau sângelui. în cazul rănirii căilor genitale este
uşor de susţinut ideea unei manevre abortive mecanice; aceste leziuni se găsesc pe faţa vaginală a
colului, în canalul vaginal sau în cavitatea uterină. Nu întotdeauna o manoperă mecanică lasă
urme, deci lipsa lor nu exclude automat utilizarea unei asemenea manevre abortive.

CAPITOLUL 8
SEXOLOGIE MEDICO – LEGALĂ

84
 8.1. VIOLUL
Conform CP (art. 197 C.P.) actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex opus sau
de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de
a-şi exprima liber voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor
drepturi.
EML a violului cuprinde 2 probleme importante: probarea raportului sexual şi probarea
lipsei de consimţământ.
Probarea raportului sexual : se face în mod diferit, după cum femeia a fost sau nu
virgină în momentul comiterii faptei. Dacă femeia a fost virgină, la examenul ginecologic se
poate observa prezenţa rupturii himenului. Acest diagnostic este posibil într-un interval de 7 – 10
zile de la producerea violului; în acest interval de timp, în special în primele 3 – 5 zile, marginile
himenului sunt roşii sângerânde, infiltrate tumefiate neregulate, dureroase la examinare şi
câteodată supurate.
După acest interval de timp, aceste semne dispar şi începe procesul de vindecare a
rupturilor himenale, cu formarea de ţesut cicatriceal alb. În această situaţie medicul legist
etichetează ruptura ca fiind veche, mai mult de 10 zile, nemaiputându-se proba realitatea unui
raport sexual recent.
Probleme deosebite ridică himenele complezente care au o elasticitate mare şi permit
efectuarea raportului sexual fără ruptura acestuia. Concomitent cu ruptura himenală se produce
şi o hemoragie de intensitate variabilă, care trebuie diferenţiată însă de o eventuală metroragie
prin examinarea microscopică a sângelui.
Dacă femeia nu mai era virgină, probarea raportului sexual se face prin evidenţierea
prezenţei spermei în vagin, cu condiţia ca victima să nu-şi fi făcut toaleta şi să se prezinte într-un
interval de maximum 24 – 36 ore de la producerea violului. Alte probe sunt mai puţin directe sau
sigure: fire de păr de la agresor prezente pe corpul victimei sau existenţa sarcinii ori a bolilor
venerice.
În ceea ce priveşte probarea raportului sexual la persoane de acelaşi sex( în cazurile de
pederastie), acest lucru se probează prin recoltarea spermei din anus sau ampula rectală, iar la
pasivii cronici sunt de observat şi modificările specifice regiunii anale, „ anus în pâlnie”. La
lesbiene raportul sexual nu se poate proba.

85
 Probarea lipsei de consimţământ se realizează prin evidenţierea leziunilor traumatice la
nivelul feţelor interne ale coapselor (echimoze, excoriaţii), pe gât , în jurul gurii, pe membrele
superioare, torace sau regiunea fesieră.
Violul se poate produce şi abuzând de imposibilitatea victimei de a se apăra. Această
împrejurare se întâlneşte când victima este în convalescenţă după o boală gravă, este în vârstă sau
minoră, în cazul paraliziei sau prin inducerea unei stări de inconştienţă prin administrarea de
medicamente care induc somnul. Alte împrejurări care pot duce la comiterea infracţiunii de viol
sunt create de influenţele psihice exercitate asupra victimei care îşi dă consimţământul în mod
silit. Această categorie de situaţii care pot favoriza săvârşirea unui viol nu intră în competenţa
expertului medico – legal, ele trebuie probate de organele judiciare, medicului revenindu-i
sarcina de a constata şi a proba raportul sexual.

CAPITOULUL 9
EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ A FILIAŢIEI

Cercetarea filiaţiei este legiferată prin Codul Familiei. Copilul născut în afara căsătoriei,
conform Codului Familiei, are aceleaşi drepturi cu cel născut în timpul căsătoriei, cu condiţia ca
paternitatea să-i fie recunoscută.
Recunoaşterea paternităţii se face pe 2 căi:
- la oficiul de stare civilă.
- prin sentinţă judecătorească.
În cazul în care se ajunge la proces, prim probă pentru stabilirea paternităţii este
expertiza serologică, bazată pe studiul şi corelarea genelor moştenite de copil de la părinţi, în
cadrul sistemelor grupelor sanguine.
Acest mod de expertiză poate exclude paternitatea unui bărbat faţă de un anumit copil,
dar niciodată nu o poate afirma. Cu cât nr. de expertize este mai mare cu atât şansele de a stabili
paternitatea este mai mare..
În urma investigaţiilor serologice se poate ajunge la una din următoarele formule:
- paternitatea bărbatului Y faţă de X se exclude,

86
 - paternitatea nu se exclude. Formula respectivă spune că „ poate fi tată pârâtul sau
orice alt bărbat” al cărui mozaic antigenic se încadrează în complexul serologic compatibil
filiaţiei.
Situaţiile în care se cere expertiza filiaţiei sunt:
- cercetarea filiaţiei copilului născut în afara căsătoriei,
- cercetarea filiaţiei copilului născut în timpul căsătoriei, dar tăgăduit de şoţ,
- cercetarea maternităţii în schimburile de copii.
În expertiza medico – legală a filiaţiei se utilizează numeroase sisteme de factori, dar
aceste sisteme trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie stabil pe tot parcursul vieţii,
- să fie prezent la naştere,
- să se transmită după legi stabile şi bine stabilite.
Aceste sisteme utilizate în identificarea filiaţiei sunt:
- sisteme eritrocitare, la care antigenele se găsesc pe eritrocite,
- sisteme serice, caracterele se găsesc în serul sanguin,
- sisteme enzimatice, acestea au la bază polimorfismul enzimelor
eritrocitare,
- sisteme limfocitare, specificaţiile se găsesc pe limfocite.
- alte sisteme: secretor - nesecretor, gustător - negustător.
SISTEMUL ABO
Reprezintă primul sistem antigenic descoperit, foarte important pentru transfuziile de
sânge, boala hemolitică a nou-născutului, transplantul de organe, etc.
Există 4 fenotipuri (cele care apar în buletinul de identitate) şi 6 genotipuri:

FENOTIP GENOTIP
0I 0/0
A II A/A
A/0
B III B/B
B/0
AB IV A/B

87
 Grupa Grupa Aglutinogen Aglutinine
(Landsteiner) (Janský) (antigen) (anticorpi)
0 (zero) I nu are α şi β
A II A β
B III B α
AB IV A și B nu are

1. sângele reprezintă aproximativ 8% din greutatea corporală; el este compus din

plasmă ( un lichid galben - citrin ) şi elementele figurate ( celulele roşii, celulele albe si
trombocitele) care„plutesc” în plasma.
2. antigenul - este o substanţă recunoscută de sistemul imunitar ca fiind străină;
3. hematia (celula roşie sau eritrocitul ) va fi cea care este purtătoare de antigene, deci
vorbim despre antigenul de pe suprafaţa hematiei, care se mai numeşte si aglutinogen;
4. anticorpul - este o substanţa produsă de sistemul nostru imun pentru a lupta
împotriva antigenului;
5. în plasmă se află anticorpii, deci vorbim despre anticorpii plasmatici (aglutinine );
6. anticorpii plasmatici (aglutininele ) nu trebuie sa intre în contact cu antigenele
specifice de pe suprafaţa hematiilor (aglutinogenele);
7. daca totuşi se va produce 'întâlnirea' dintre aglutinogene si aglutininele specifice,
atunci cea care va avea de suferit va fi hematia, care va fi distrusa in procesul de hemoliza;

88
 Persoanele care au grupa A au anticorpi anti-B, cei cu grupa B au anticorpi anti-A, cei cu
grup 0 au anticorpi anti-A şi anti-B, iar cei care au grupa AB nu au anticorpi anti-A şi nici anti-B.
Indivizii de grup 0 sunt toţi homozigoţi, cei AB sunt heterozigoţi, iar indivizii de grup A
şi B pot fi homozigoţi sau heterozigoţi.
Transmiterea ereditară se face conform legilor lui Mendel:
A) nu se poate ca la un copil să apară un antigen dacă nu există la cel puţin unul
din părinţi: 0/0 A/0 0/0 A/0
0/0 A/0 B/0
Tată posibil Excludere
B) legea lui Bernstein: un părinte de grup 0 nu poate avea copii AB şi invers, un părinte
de grup AB nu poate avea copii de grup 0, indiferent de celălalt părinte.
Alte sisteme
a) secretor – nesecretor (Se – se).
De ce se numesc secretori şi nesecretori? Pentru că la aceştia, în salivă, secreţia
vaginală, transpiraţie, etc., există, alături de antigenele ce se găsesc pe eritrocite şi antigenul H,
care este un precursor al antigenului A şi B. persoanele care nu secretă în lichide şi umori
antigenele de pe eritrocite se numesc nesecretori.

FENOTIP GENOTIP
Se Se/Se
Se/se
Se Se/se

b) gustător – negustător.
Sunt acele persoane care au capacitatea de a percepe gustul foarte amar al fenilthio-
carbaminei. Transmiterea se face conform legilor lui Mendel, adică din părinţi negustător nu
poate ieşi un copil gustător.
În stabilirea filiaţiei, în primul rând se utilizează toate aceste sisteme enumerate. Dacă
aceste sisteme nu stabilesc cu certitudine tatăl biologic, atunci se apelează la tehnologia ADN.

89
 CAPITOLUL 10
SIMULAREA ŞI DISIMULAREA

Simularea : încercarea conştientă şi premeditată de a imita, provoca, ascunde sau a

exagera unele tulburări morbide subiective sau obiective, în scopul obţinerii unor avantaje sau
pentru a se sustrage de la unele obligaţii sociale.
Printre avantajele pe care simulanţii caută să le obţină se numără: obţinerea de pensii de
invaliditate, concedii medicale, prime de asigurare, ocuparea unor anumite funcţii, sau pur si
simplu milă. De asemenea ei caută să se sustragă de la obligaţia de a se prezenta în faţa justiţiei,
fie de a executa anumite pedepse.
Aşadar simularea este o infracţiune pedepsită de lege.
Simularea se manifestă, fie prin aceea că individul pretinde că suferă de o boală pe care
în realitate nu o are, fie că îşi provoacă în mod artificial unele boli sau infirmităţi. În prima
situaţie, individul poate recurge fie la acuzarea unor semne subiective cum ar fi: cefaleea,
mialgii, artralgii, ameţeli, hipoacuzie, tulburări de văz; fie la imitarea sau crearea unei
simptomatologii patognomonice pentru afecţiunea pretinsă, ca de exemplu o criză de epilepsie,
şchiopătare, redoare articulară, icter, echimoze, incontinenţă urinară.
In cea de a doua categorie se încadrează crearea artificială de diferite boli ca piodermite,
otite, conjunctivite, abcese, arsuri, tumori, etc., precum şi crearea unor infirmităţi reale, uneori
definitive, ceea ce se cheamă automutilare, cel mai frecvent amputaţii de degete.
Agravarea presupune existenţa unei boli reale, dar a cărei simptomatologie este agravată
de către bolnav. Această exagerare se face pe seama unor semne subiective (durerea) sau a unor
semne obiective (şchiopătarea, anchiloza). Din această categorie mai face parte şi prelungirea
artificială a unor procese patologice ( infectarea unor răni).
Disimularea: este un aspect opus simulării; presupune ascunderea simptomelor unor
boli reale. Astfel, pentru obţinerea unor avantaje(serviciu) sau pentru a scăpa de răspundere, sunt
tăinuite boli ale ochilor, auzului, boli venerice.

90
 Expertiza medico – legală în simulare întâmpină anumite probleme legate de
neparticiparea sau reaua credinţă a simulantului în faţa examenului medical. Un rol important în
depistarea simulantului îl constituie ancheta socială.
Există însă o serie de principii metodologice ale EML în cazul simulării unei boli
inexistente. În primul rând, medicul trebuie să dea impresia că este convins de cele afirmate de
bolnav. În al 2-lea rând , examinarea trebuie făcută fără brutalitate, fără idei preconcepute asupra
maladiei simulate. În plus examenul trebuie să se facă amănunţit, utilizându-se toate metodele de
investigare clinică şi paraclinică, eventual prin internarea presupusului bolnav în spital pentru
urmărirea continuă.
Principiile metodologice ale EML în cazul creării artificiale de boli sau infirmităţi
vizează în mod special automutilarea. Deoarece acest fel de simulare se produce prin anumite
mijloace şi cu ajutorul anumitor manevre executate de cel în cauză, leziunile provocate au
anumite caractere:
- sunt dispuse în regiuni ale corpului accesibile propriei mâini;
- localizarea leziunilor este în concordanţă cu scopul pentru care au fost create ( pe
feţele interne ale coapselor în viol, la degete pentru militari);
- leziunile sunt nepericuloase pentru viaţă, deoarece simularea are în vedere ca
gravitatea leziunii să nu fie prea mare. Adesea se găsesc unele mici leziuni de încercare (leziuni
de ezitare).
În final, apreciem că numai printr-o colaborare reală între organele de anchetă,
psihologi, cadre medicale, în general şi medicii legişti, în special, comportamentele duplicitare
vor putea fi probate, astfel încât finalitatea procesului juridic să nu treneze, iar cel vinovat să
poată fi pedepsit, în timp ce persoana cu adevărat bolnavă să poată fi tratată.
Astfel, vom asista la situaţia paradoxală în care puşcăriile se vor transforma în
„stabilimente de tratament”, în timp ce adevăraţii infractori vor continua să persifleze justiţia.

CAPITOLUL 11
EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ PSIHIATRICĂ

91
 EML psihiatrică reprezintă o activitate tehnico – ştiinţifică specifică instituţiei medico –
legale ce constă în evaluarea stării psihice pentru a putea oferi justiţiei un mijloc de probă
obiectiv, referitor la capacitatea psihică sau la discernământul persoanei examinate, în vederea
stabilirii responsabilităţii juridice a acesteia.
Articolul 31 din Codul penal precizează: „ nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală dacă făptuitorul în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie
din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe
ele”.
Acest articol defineşte noţiunea juridică de iresponsabilitate.
Responsabilitatea , care implică posibilitatea tragerii la răspundere penală a individului,
este o noţiune juridică şi care sub aspect medical reprezintă „ totalitatea particularităţilor psihice
ale individului care-l fac pe acesta capabil să înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale şi
să aprecieze consecinţele faptelor sale atunci când acţionează contrar normelor de convieţuire
socială şi a legilor.”
Art. 117 CPP prevede obligativitatea efectuării EML psihiatrice: „ efectuarea EML este
obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau
inculpatului”.
Expertiza medico – legală se efectuează de către o comisie instituită în acest scop şi este
formată dintr-un medic legist şi 2 medici de specialitate psihiatrie. Comisia poate funcţiona
numai în centrele unde există servicii sau cabinete medico – legale şi spital sau secţii de
psihiatrie. Dacă expertiza vizează un minor, în comisie vor fi cooptaţi specialişti de
neuropsihiatrie infantilă şi eventual psihopedagogi.
EML psihiatrică se va executa în principiu după următoarele reguli:
- observaţia clinică prin internarea expertizaţilor dacă este cazul, procedându-se la
toate investigaţiile clinice şi paraclinice;
- consultarea următoarelor date din dosarul cauzei: antecedente medicale ale
expertizatului, antecedente penale şi ancheta socială, mobilul şi împrejurările în care s-a săvârşit
infracţiunea;
- examenul psihic efectuat imediat după identificarea învinuitului. În cazul în care
sunt supuse expertizei persoane cu tulburări care prezintă stare de pericol, în concluziile
raportului de expertiză se vor propune şi măsuri ce trebuie luate în conformitate cu dispoziţiile

92
legale. În cazul expertizării minorilor, concluziile raportului de expertiză vor cuprinde obligatoriu
masurile medico – psiho – pedagogice care urmează să se ia pentru asigurarea dezvoltării în
condiţii corespunzătoare a personalităţii acestora.
OBIECTIVELE EXPERTIZEI
EML psihiatrică are în final scopul de a oferi justiţiei criterii medico – legale obiective
pe baza cărora o persoană poate fi trasă la răspundere penală, de a stabili dacă învinuitul are
capacitatea de a răspunde de faptele sale. EML constituie un document probatoriu, care ajută
justiţia în stabilirea responsabilităţii. Pe baza acesteia şi a concluziilor, justiţia are posibilitatea să
stabilească dacă o persoană este sau nu responsabilă.
Starea de vinovăţiei presupune prezenţa discernământului în momentul săvârşirii faptei.
Dacă justiţia stabileşte responsabilitatea , expertiza medico – legală psihiatrică, în urma
coroborării unui complex de date privind învinuitul, are obligativitatea de a stabili
discernământul.
Discernământul este funcţia psihică de sinteză prin care persoana este în măsură să
conceapă planul unei acţiuni şi urmările ce decurg din săvârşirea acţiunii. Este deci capacitatea
subiectului de a organiza motivat activitatea sa. Această funcţie depinde de 2 categorii de factori:
- de structura personalităţii individului;
- de structura conştiinţei acestuia în momentul comiterii faptei.
Expertiza trebuie să stabilească care este structura persoanei, gradul de dezvoltare
intelectuală, gradul de instruire generală şi profesională, gradul de educaţie familială, experienţa
de viaţă a subiectului. Se poate constata prezenţa unui factor organic cerebral sau somatovisceral
susceptibil de a scădea nivelul personalităţii, factori traumatici, toxici etc.
METODOLOGIA EXPERTIZEI MEDICO – LEGALE PSIHIATRICE.
După cum s-a arătat în rândurile de mai sus, comisia de expertiză este alcătuită dintr-un
medic legist şi 2 medici psihiatri. Cadrul de desfăşurare este cel mai frecvent sediul serviciilor
judeţene de medicină legală şi IML –urile. În mod excepţional şi numai în funcţie de caz, acestea
se pot ţine şi la nivelul unui spital de psihiatrie (bolnav grav sau netransferabil) sau penitenciar
(infractori deosebiţi de periculoşi sau netransportabili)
Prima etapă este supunerea infractorului, în situaţia în care este descoperit imediat după
comiterea faptei, unui examen neuropsihic. Examinarea clinică trebuie să fie cât mai completă şi
amănunţită privind funcţiile psihice de bază. Această examinare are o importanţă deosebită
deoarece poate surprinde tabloul psihologic din timpul faptei învinuitului. El poate fi o stare de

93
repaus schizofrenic, o criză de agitaţie maniacală, o stare confuză delirantă, beţie patologică, etc.
Aceste examene ajută şi oferă unele indicaţii organelor de urmărire şi anchetă asupra modului de
desfăşurare a anchetei, dacă aceasta poate continua sau este necesară internarea infractorului sau
chiar administrarea unui tratament medical.
Pentru a uşura examinarea, dosarul nu trebuie să se limiteze la elemente privind fapta şi
infractorul; în dosar comisia trebuie să aibă la dispoziţie actele medicale privind trecutul
psihopatologic al acestuia. Investigaţiile trebuie să meargă până la condiţiile în care s-a născut
agresorul, date privind mediul familial în care acesta a trăit şi s-a dezvoltat, ocupaţia părinţilor,
numărul copiilor, sursele de existenţă, climatul familial, familii dezorganizate, boli ereditare în
familie. De asemenea se menţionează şi elementele psihopedagogie din timpul şcolarizării:
performanţe şcolare, frecvenţa prieteniilor avute, fişele psihologice şcolare.
Investigaţiile medicale clinice şi paraclinice sunt cel mai adesea necesare, iar în cazul
infracţiunii de omor, obligatorii. Nu în toate EML este necesară internarea; sunt situaţii în care
simpla observaţie clinică a subiectului, pe o perioadă de câteva săptămâni, poate fi edificatoare în
stabilirea diagnosticului.
Examenul psihologic este important de efectuat pentru determinarea personalităţii
subiectului. Se pot depista unele trăsături anormale, patologice ale personalităţii, care pot avea
legătură cu faptele săvârşite. Examenul psihologic este necesar la minori, la bătrâni, la psihotici,
în stările de hipodezvoltare mintală.
În final, expertiza medico – legală , pe baza coroborării tuturor datelor medicale şi
generale obţinute, trebuie să stabilească concluziile raportului medico – legal, care trebuie să
precizeze următoarele:
- boala psihică de care suferă subiectul;
- tulburările psihice caracteristice generate de boala de bază şi legătura cauzală
dintre aceste tulburări şi săvârşirea faptei, motivaţia psihopatologică a mobilului de acţiune;
- legat de boala psihică, trebuie stabilit daca acesta în momentul comiterii faptei a
avut discernământul păstrat, abolit sau diminuat;
- în final, se recomandă măsurile de siguranţă cu caracter medical, individualizate
pentru fiecare subiect şi care sunt prevăzute în art. 109, 110, 111: obligarea la tratament medical,
internarea medicală şi interzicerea de a ocupa o funcţie.
11.1. EXPERTIZA MEDICO – LEGALĂ LA MINORI

94
 Această expertiză necesită o metodologie aparte, dat fiind rolul său mai mult
recuperator, educativ, evitarea introducerii unora dintre delicvenţi în mediul de detenţie, expertiza
fiind mai puţin restrictivă. Comisia de expertiză, este formată în plus faţă de cea pentru adulţi,
dintr-un pedopsihiatru şi un psiholog, şi are obligaţia de a obţine anumite informaţii şi anume:
- nivelul mintal al subiectului;
- dacă ne aflăm în faţa unui bolnav psihic sau a unei persoane cu deficienţe
organice, neurologice, etc.;
- capacitatea şcolară a minorului, felul cum se încadrează în colectivul clasei şi al
şcolii;
- relaţia părinte – copil;
- condiţiile de viaţă şi de dezvoltare, influenţa şi rolul mediului ambiant.
Concluziile expertizei sunt aceleaşi de la EML de la adulţi. În plus minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal; cei care au vârsta de 14 ani răspund penal, dacă se
dovedeşte în mod cert că fapta a fost săvârşită cu discernământ; cei care au împlinit 16 ani
răspund penal. În funcţie de gradul de discernământ sunt instituite şi măsurile de siguranţă
recomandate de comisie:
- măsuri de recuperare pe plan medico – social. Sunt de natură psiho – pedagogic,
materializate în institute speciale de reeducare pentru minorii în vârstă de peste 14 ani şi şcoli
speciale de reeducare pentru minorii de cel puţin 10 ani;
- măsurile medicale cu caracter medical educativ aplicate pentru cazurile în care
starea fizică sau psihică impune un tratament şi supraveghere medicală – pedagogică.
În cazurile minorilor care necesită tratament medical într-un serviciu de specialitate,
urmat de dispensarizare medicală, se impun măsuri cu caracter exclusiv medical, alte tulburări
impunând măsuri cu caracter exclusiv social în situaţiile când se urmăreşte ocrotirea minorilor
prin scoaterea acestuia din mediul necorespunzător.
11.2. EXPERTIZA PSIHIATRICĂ ŞI REGIMUL JURIDIC ÎN ALCOOLISM.
În general, în expertize întâlnim aspecte ale etilismului acut şi cronic:
Etilismul acut
a) beţia acută voluntară – cel mai frecvent episod, consecinţa ingestiei voluntare de
băuturi alcoolice, pe care persoanele o fac cu bună ştiinţă, cunoscând faptul că ingestia peste
anumite limite poate provoca o serie de tulburări urmate de acte antisociale, mai ales când
cantitatea ingerată depăşeşte valori peste 2 – 2,50/00. La unele persoane întâlnim forme cu

95
episoade de amnezie şi agitaţie, mai ales la cele care consumă cantităţi mari, timp îndelungat şi
schimbă felul băuturii. Persoanele care săvârşesc fapte antisociale în asemenea stări sunt
pedepsite de lege, fiind considerate responsabile;
b) intoxicaţia accidentală – este o formă rar întâlnită, mai ales la copii. La adulţi, beţia
accidentală se poate ivi ca accident de muncă la persoane care lucrează uneori cu vapori de alcool
(în mediu), dar aceştia, fiind iritaţi pentru căile respiratorii , constituie un factor alarmant şi ca
atare favorizează luarea măsurilor de prevenire prin părăsirea atmosferei încărcate cu asemenea
vapori;
c) beţia intenţionată – este o formă a beţiei acute voluntare; ea presupune o acţiune de
premeditare, deoarece unele persoane, înainte de a trece la săvârşirea faptelor, consumă alcool în
scopul de a trece de faza de reţinere şi control, de a căpăta curaj şi a realiza cele propuse.
Persoanele care săvârşesc fapte antisociale în asemenea condiţii răspund în faţa legii, iar dacă
dovedeşte că în mod intenţionat au recurs la consumul de alcool, acesta constituie un element
agravant;
d) beţia patologică – este o formă a beţiei acute voluntare la persoanele cu stări
posttraumatism cranio – cerebral sau meningoencefalite, epilepsie, care dau răspunsuri
paradoxale la consumul unor cantităţi mici de alcool, printr-o agitaţie psihomotorie, anestezie,
amnezie şi somn prelungit.
Persoanele în această stare dispun de o forţă extraordinară, săvârşesc fapte antisociale
grave, crime, omoruri, etc., şi nu au consecinţa faptelor comise. Persoanele în această situaţie
sunt considerate iresponsabile şi trebuie multă atenţie la stabilirea diagnosticului corect, unii
infractori încercând să simuleze.
Cu prilejul expertizei, mai ales instanţa trebuie să interzică acestor persoane consumul
de alcool, cunoscându-se faptul că alcoolismul le provoacă asemenea stări, sunt pasibili de
pedeapsa dacă abuzează în continuare de băuturi alcoolice. Nu este indicată măsura internării
obligatorii conform art. 110 c.p.
Formele cronice ale etilismului cronic
a) etilismul cronic – se caracterizează prin ingestia cotidiană a unor cantităţi
de băuturi alcoolice de către persoane ce simt nevoia aproape permanentă de a se afla în
asemenea stări. În general, asemenea persoane recurg mai rar la fapte antisociale, sunt
considerate responsabile, iar cu timpul rezistenţa lor scade din ce în ce mai mult încât manifestă o
serie tulburări la doze mici. O parte din aceste cazuri pot evolua către psihoza etilică;

96
 b) dipsomania – este tot o formă a etilismului cronic şi constă în necesitatea
periodică de a consuma băuturi alcoolice (la intervale de săptămâni sau luni – între acestea
existând un interval de abstinenţă). Persoana devine irascibilă, fără capacitatea de a lucra şi
nevoia de toxic devine imperioasă, încât poate săvârşi furturi în scopul procurării toxicului sau
banilor necesari; unii consumă alcool metilic, medicinal, etc. Episodul poate dura zile de-a rândul
– atingând apogeul de beţie avansată, stări subcomatoase; se constată amnezie, tulburări
psihosenzoriale (stări delirante, nevrite, tendinţa la suicid, etc.). În general asemenea persoane nu
răspund de faptele făcute pentru a-şi procura toxicul, dar răspund de faptele antisociale, dacă nu
se evidenţiază apariţia unor stări psihotice, delirante;
c) delirium tremens – se caracterizează printr-o stare delirantă apărută la
etilicii cronici, mai ales la cei care sunt privaţi de aportul băuturilor alcoolice, caracterizată prin
delir şi halucinaţie. De obicei sunt agitaţi, consecinţa zoopsiilor halucinatorii. Asemenea bolnavi
nu răspund de faptele lor;
d) psihoza etilică – este o formă mai rar întâlnită; se presupune că ar fi vorba
de o cauzalitate multiplă: leziuni meningo – cerebrale, epilepsie, tulburări de involuţie. Stabilirea
corectă a diagnosticului atrage după sine iresponsabilitatea.

CAPITOLUL 12
ELEMENTE DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ ŞI
RĂSPUNDERE PROFESIONALĂ

Deontologia medicală sau medico – sanitară cuprinde norme de comportament,

ansamblul de reguli pe care profesioniştii trebuie să le respecte în exercitarea profesiei lor.
Deontologia derivă din drepturile fundamentale ale omului: dreptul la libertate şi dreptul la viaţă.

97
 În manualul de medicină legală, prof. Kernbach (1958) spunea că deontologia medicală
se ocupa de drepturile şi datoriile medicului. Prin deontologie medicală se înţeleg principiile de
comportare ale personalului medical, orientate spre ridicarea maximă a eficienţei vindecării,
precum şi evitarea consecinţelor dăunătoare ale activităţii necorespunzătoare.
Principiile deontologiei medicale au fost formulate de multe ori. Jurământul lui
Hippocrat conţine, în esenţă, ideea de a acţiona totdeauna în interesul bolnavului, considerată ca
idee centrală a eticii medicale.
Răspunderea medicului reprezintă obligaţia acestuia de a da socoteală asupra
rezultatelor ce decurg din îndeplinirea sau neîndeplinirea unor atribuţii ce compun normele
specifice de conduită ale profesiunii sale; el trebuie să suporte consecinţele pentru abaterile de la
normele eticii medicale sau pentru prejudiciile cauzate bolnavului în diferitele etape ale activităţii
medicale, inclusiv în etapa stabilirii diagnosticului. Nerespectarea acestui ansamblu de obligaţii
atrage după sine răspunderea morală sau juridică a medicului.
Medicul trebuie să dovedească abilitate în examinarea pacientului precum şi abilităţile
de a folosi tehnici medicale complete şi complexe, ajutat fiind de instrumente corespunzătoare
tehnicii medicale.
De asemenea trebuie să fie receptiv la solicitarea pacientului sau familiei acestuia,
dovedind în acest mod interesul faţă de omul bolnav. Este de asemenea important ca medicul să
aibă relaţii corecte cu echipa medicală, să fie receptiv la sugestiile cadrelor medicale cu o
experienţă mai mare, dovedind în acest fel că are conştiinţa propriei sale limite profesionale.
Răspunderea juridică reprezintă fapta săvârşită de o persoană prin care este vătămată o
altă persoană. Se clasifică în:
- răspunderea penală – prin care aplicarea normelor de drept se face în scopul
reeducării infractorului;
- răspunderea civilă – atunci când norma juridică urmăreşte o reparare sau
despăgubire a celui vătămat.
Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social săvârşită cu vinovăţie şi este
prevăzută de legea penală.
Vinovăţia poate fi definită ca atitudinea psihică a persoanei, care săvârşind o faptă ce
prezintă pericol social, a avut, în momentul comiterii, reprezentarea faptei şi a rezultatului
periculos al acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a rezultatului, a avut posibilitatea
reală a acestei reprezentări.

98
 Vinovăţia poate fi săvârşită cu intenţie ( prevede rezultatul faptei sale, urmărind
săvârşirea lui) sau din culpă ( prevede rezultatul faptei sale dar nu îl acceptă).
Cel mai frecvent în practica medico – legală au loc vătămarea şi uciderea din culpă.
Acestea se pot comite fie datorită unei insuficiente pregătiri profesionale fie prin neglijenţa sau
aplicarea unor măsuri de profilaxie.
În literatura juridică termenii „eroare” şi „greşeală” au semnificaţie diferită deosebit de
importantă la interpretarea faptelor. Eroarea este posibilitatea admisă şi recunoscută ca
generatoare de interpretări greşite. Eroarea reprezintă cunoaşterea falsă a unei situaţii de fapt ,
situaţie posibilă chiar şi în condiţiile unei activităţi corecte. Eroarea se poate datora elementelor
ştiinţifice insuficiente în stabilirea unui diagnostic, a unei evoluţii atipice de aşa natură încât
diagnosticul corect nu era posibil în situaţia dată (de ex. colica biliară poate ascunde o apendicită
acută prin poziţionarea apendicelui la rebordul costal).
12.1. CULPA MEDICALĂ
Reprezintă o formă a vinovăţiei în care cel care o face nu a prevăzut rezultatul faptelor
sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă sau, că a prevăzut rezultatul faptelor sale dar a considerat
superficial că acesta nu va apărea.
Culpa apare, fie prin neştiinţă, fie prin uşurinţă.
Culpa medicală poate să apară în orice etapă a actului medical. Culpa sau greşeala
medicală sunt abateri de la normele ştiinţifice, profesionale creând un prejudiciu săvârşit fără
intenţie. Aceste greşeli săvârşite de medici iau caracter infracţional, deci se încadrează în
articolele Codului Penal.
În paralel cu desfăşurarea cercetării penale se pot efectua anchete administrative sau
punerea în discuţie a cazului din partea Colegiului Medicilor, dar poate urmări şi repararea
prejudiciului adus victimei, făcând obiectul Codului Civil, pentru despăgubirea victimei. În
practica judiciară se face diferenţă clară între greşelile medicale imputabile, faţă de cele
neimputabile, generate de accidente inerente peste limita medicală prezentă.
Culpa este determinată de ignoranţă atunci când făptuitorul nu şi-a dat seama de
consecinţele acţiunii sau inacţiunii sale, deşi trebuia să-şi dea seama, dar a socotit superficial, că
nu vor apărea consecinţe în acest moment sau legat de un eveniment medical.
Se deduc astfel 2 categorii ale culpei medicale: neştiinţa sau ignoranţa şi uşurinţa sau
superficialitatea.

99
 Cea mai frecventă cauză este ignoranţa sau neştiinţa. Medicul este obligat să fie
informat în domeniul specialităţii sale, sau în general din domeniile medicale, nefiind prevalat de
scuza că nu a ştiut o situaţia dată care însă era cunoscută de ceilalţi colegi din domeniul său
profesional.
Lipsa cunoştinţelor, atât practice, cât şi teoretice stau la baza unor erori de diagnostic,
constituind abateri de la dreptul medical.
De asemenea, sunt situaţii în care se pune în discuţii şi lipsa de organizare a unei
activităţi medicale invocându-se lipsa de mijloace, de sânge, de oxigen, etc. sau un
comportament necorespunzător al medicului cum ar fi lipsa consimţământului pacientului sau
chiar refuz de serviciu.
În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe teze privind doctrina juridică a
răspunderii medicale, din care amintim:
- teza rigoristă – situaţie în care, indiferent de rezultatul activităţii medicale la un
pacient, greşeala este pusă pe seama medicului, fiind singurul vinovat de acest lucru. Este o teză
însă exagerată, ştiut fiind faptul că, vindecarea unui pacient este condiţionată şi de factori care nu
pot fi modificaţi şi condiţionaţi de medic.
- teza imunităţii sau iresponsabilităţii – prin care i se acordă medicului privilegiul
unei imunităţi juridice, pornindu-se de la faptul că medicul nu face rău pacientului. Greşeala este
pusă pe seama unor multitudini de capcane ale diagnosticului, de particularităţile fiecărui pacient.
- teza greşelii delimitează foarte clar eroarea de greşeală în practica medicală. Este
considerată cea mai apropiată contextului social şi profesional al medicului faţă de pacient. Se
consideră că obligaţia medicului de a îngriji pacientul este datoria fundamentală a acestuia.
Practic trebuie făcută o distincţie clară între culpa medicală care este greşeală şi eroarea
medicală. În timp ce culpa este fapta penală, eroarea reprezintă un eşec imprevizibil al unui
comportament medical normal, ţinând mai mult de lipsa experienţei medicale.
Din punct de vedere medico-legal, culpa profesională se apreciază în funcţie de anumite
condiţii, şi anume: culpe prin incompetenţe sau ignoranţă şi culpe prin inacţiune. Culpa prin
incompetenţă sau ignoranţă presupune o pregătire medicală insuficientă, pe când cea prin
inacţiune presupune neîndeplinirea unor activităţi profesionale.
La stabilirea culpei trebuie luate în discuţie următoarele aspecte:
- dacă în actul medical efectuat s-au respectat toate normele legale de comportament.
- dacă s-au utilizat corespunzător toate mijloacele medicale avute la dispoziţie.

100
 - dacă medicul a acţionat cu bună credinţă la înfăptuirea actului medical.
- dacă toate procedurile medicale efectuate au fost aduse la cunoştinţa pacientului
având consimţământul acestuia.
12.2. MALPRAXISUL MEDICAL
Malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical generator
de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical.
Deci avem 2 elemente obligatorii de care trebuie să se ţină seama şi anume: o abatere de
la standard şi evidenţierea unui prejudiciu adus pacientului. Pe lângă aceste criterii standard care
funcţionează în întreaga lume există şi alte criterii de a aplica acest standard şi anume serviciul pe
care medicul, contractual îl datorează pacientului. Trebuie să existe o legătură de cauzalitate
între încălcarea standardului şi prejudiciul fizic sau psihic demonstrat. La evaluarea
malpraxisului de cele mai multe ori se cere pacientului dovada acuzării, dar există situaţii în care
prejudiciul este evident, situaţie în care pacientul nu mai trebuie să dovedească nimic.
O data declanşată procedura de malpraxis medical, medicul acuzat trebuie să
demonstreze sau să argumenteze că a respectat standardul naţional de îngrijire a pacientului aşa
cum au procedat şi alţi colegi medici cu aceeaşi profesie şi experienţă. Sunt însă situaţii în care
există proceduri medicale diferite făcute de medici cu acelaşi grad profesional existând preferinţe
profesionale individuale multiple precum şi rezultate foarte bune. În fond există pacienţi şi nu
boli standard.
Trebuie reamintit faptul că judecarea şi aprecierea malpraxisului constituie cauze civile
şi nu penale. La judecare trebuie să se ţină seama de standardul profesional medical cu caracter
naţional bazat pe date concrete şi nu pe ipoteze. Acelaşi standard trebuie să funcţioneze atât într-
un spital universitar cât şi într-un spital rural.
Trebuie însă să nu se confunde şi să nu fie confundate standardele profesionale cu
standardele hoteliere, dotarea tehnică şi de resurse umane. În timp ce la un spital comunal
standardul este maximal, într-un spital universitar standardul este minimal. Spre exemplu: o
operaţie de apendicită trebuie să aibă acelaşi standard profesional fie că operaţia are loc într-un
spital comunal fie într-un spital universitar, indiferent de medicul chirurg care a făcut-o.

CAPITOLUL 13

101
 GENETICĂ MEDICO – LEGALĂ

În lumea vie, celula reprezintă unitatea de bază unde se desfăşoară procesele necesare
menţinerii vieţii. Un organism uman matur conţine mii de milioane de celule, care provin din
aceeaşi celulă – celula ou. Având aceeaşi origine comună, celulele unui organism conţin acelaşi
tip de material genetic, localizat predominant in nucleu şi doar o mică parte în afara nucleului,
respectiv în mitocondrii. Nucleul este centrul de comandă şi control al majorităţii activităţilor
celulare, mitocondriile conţinând doar 0,5% din materialul genetic celular.
Informaţia genetică este concentrată în nucleul celulelor la nivelul moleculei de ADN,
cu excepţia hematiilor sau globulelor roşii, care sunt celule lipsite de nucleu (anucleate).
În molecula de ADN se află înscris sub formă codificată mesajul genetic, a cărui
exprimare determină dezvoltarea organismului şi îi conferă individualitate biologică. Ansamblul
informaţiei genetice specifice organismului uman defineşte genomul uman.
13.1. Structura moleculară a ADN-ului nuclear. ADN provine de la prescurtarea
denumirii acid dezoxiribonucleic. Din punct de vedere biochimic, acidul este o macromoleculă
de forma unui polimer neramificat,care, derulat, atinge în genomul uman o lungime de
aproximativ 1 m. Macromolecula de ADN are o structură liniară dublu – elicoidală, fiind
alcătuită din 2 lanţuri sau catene rulate unul în jurul celuilalt şi care formează aşa numita
„ spirală a vieţii”. Cele 2 catene sunt complementare, paralele şi legate între ele prin punţi de
hidrogen. Structura ADN poate fi imaginată ca fiind o scară în spirală mărginită de 2 balustrade.
Succesiunea treptelor este dată de cele 4 tipuri de nucleotide (adenina –A, guanina – G , timina –
T, citozina – C).

102
 Punţi de Hidrogen

5’ 3’ 5’
A=T
A=T 3’
GC GC

T=A T=A
Dublu helix
CG CG

A=T A=T
T A T=A

A T
C G CG
CG
C G
C 5’
3’ G ADN denaturat GC
3’

5’

Începutul si sfârşitul lanţului unei molecule ADN a fost notat prin convenţie in funcţie
de poziţia moleculei de carbon care leagă unitatea de fosfat (carbonul 5’al dezoxiribozei) si cea
de care se leagă unitatea de fosfat următoare (carbonul 3’ al dezoxiribozei). Prin respectarea
acestei notări, lanţul ADN va începe întotdeauna cu un carbon 5’ legat de un fosfat (PO 3) – sa
spunem o citozină - si se va termina cu un carbon cu un OH liber (carbon3’) de la o timină.

103
 Nucleotidul reprezintă unitatea structurală de bază a moleculei de ADN, fiind format
din: o bază azotată (A,G,T şi C), un glucid (dezoxiriboza) şi o grupare fosfat. Nucleotidele din
structura ADN-ului formează un alfabet din 4 litere extrem de performant, care permite
înscrierea şi arhivarea unei cantităţi uriaşe de informaţie, o adevărată arhivă genetică, ce se
transmite din generaţie în generaţie cu o precizie uimitoare.
Conţinutul informaţional rezultă din modul în care sunt ordonate cele 4 tipuri de
nucleotide, respectiv din modul în care se succed „literele” de-a lungul lanţului de ADN. Această
succesiune nu este întâmplătoare, ci reprezintă un cod cu o semnificaţie bine determinată pentru
organismele vii.
Indivizii umani au aproximativ 3 mii de milioane de perechi de nucleotide în molecula
de ADN. Uriaşa cantitate de informaţie înscrisă în acest cod de 4 cifre este transmisă generaţiilor
cu maximum de acurateţe.
Împerecherea bazelor azotate este strictă, în sensul că A – T, iar C – G. Din acest tip de
împerechere specifică catenelor de ADN rezultă un lucru foarte important pentru tehnicile de
analiză moleculară: cunoaşterea unei secvenţe de pe o catenă permite deducerea cu exactitate a
secvenţei complementare, deoarece, ori de câte ori două catene complementare sunt separate, ele
se recombină invariabil in aceeaşi manieră complementară.
Dacă, după separarea a două catene de ADN, se introduce în mediul de reacţie un
fragment de ADN străin, acesta se va lega la unul dintre cele 2 catene, în regiunea unde se va găsi
o secvenţă care îi este complementară. Acest proces de recombinare se numeşte hibridizare.
13.2. Organizarea ADN-ului nuclear. Materialul genetic aflat în nucleul celulei (ADN
nuclear) are o structură liniară, însă în timpul diviziunii celulare el se condensează sub forma
unor mase compacte, formând cromozomii. Deci cromozomii sunt macromolecule de ADN care
conţin mai multe secvenţe nucleotide şi gene (segment specific al structurii ADN), cu rol în
păstrarea informaţiei ereditare a celulei.
O celulă somatică umană conţine un set de 23 de perechi de cromozomi: 22 de perechi
somatici şi una sexuală, cea care determină sexul. Indivizii de sex masculin sunt desemnaţi XY,
deoarece posedă un cromozom X şi unul Y, în timp ce indivizii de sex feminin sunt de tipul XX.
În procesul de fecundare, cromozomii aflaţi pe cei 2 gameţi parenterali se combină şi refac setul
de 23 de perechi de cromozomi în viitoarea celulă ou (zigot).

104
 Perechile de cromozomi sunt omologe, adică au aceeaşi mărime şi structură genetică. Pe
fiecare cromozom al unei perechi omologe, în aceeaşi poziţie, se identifică cu exactitate genele
moştenite de la fiecare dintre genitori.
ADN-ul uman este organizat în :
 Gene
 Secvenţe înrudite cu genele
 Material extragenic.
Locul ocupat de genă în cadrul cromozomilor se numeşte locus (plural loci). Atât genele
cât şi secvenţele extragenice se constituie în unităţi informaţionale perechi, provenite una de la
tată , prin intermediul spermatozoidului, şi una de la mamă, prin intermediul ovulului. Oul
rezultat, zigotul, conţine câte o copie a genomului fiecăruia dintre părinţi.
Genele pot prezenta variante structurale denumite alele. Pentru un locus genetic specific
, un individ poate avea 2 alele distincte, caz in care se spune ca individul este heterozigot. Dacă
cele 2 alele sunt identice atunci se spune că individul este homozigot.
Majoritatea secvenţelor de ADN analizate în genetica judiciară sunt situate la nivelul
ADN-ului necodant. Astfel, informaţiile genetice vehiculate cu privire la identitatea unui individ
nu pot fi puse în legătura cu eventuale maladii cu determinism genetic. Dacă însă testele s-ar
efectua la nivelul ADN-ului codant, ele ar permite vehicularea unor informaţii referitoare la
structura genelor, şi implicit la starea de sănătate a unui individ.
Pentru genetica judiciară prezintă importanţă replicarea ADN, deoarece acest proces stă
la baza tehnologiei polimerizării în lanţ, (PCR), larg utilizată în toate investigaţiile ADN ce au ca
scop identificările de persoane.
Replicarea ADN-ului este un proces prin care, în cursul diviziunii celulare, se
sintetizează o nouă moleculă de ADN folosind ca matriţă o moleculă de ADN preexistentă.
Sinteza este de tip auto-copiativ, în sensul că noua moleculă sintetizată este identică structural
cu molecula de ADN – mamă, copia sa fidelă sau replica sa.
Procesul de replicare începe prin separarea celor 2 filamente de ADN. Trecerea de la
structura bicatenară la cea monocatenară se face prin ruperea legăturilor de H 2 dintre catenele de
ADN complementar şi poartă numele de denaturare. Denaturarea se realizează in vitro fie
chimic, fie termic prin încălzire la 90oC. Denaturarea poate fi reversibilă sau ireversibilă, după

105
cum permite sau nu reasocierea ulterioară a catenelor în dublul helix. După aceste procese
naturale ADN –ul îşi păstrează atât structura cât şi proprietăţile.
Diversitatea pe care o prezintă ADN uman este rezultatul interacţiunilor de lungă durată
între forţa creativă a mutaţiilor şi forţele conservatoare şi distructive ale selecţiei şi hazardului.
Cu excepţia gemenilor monozigoţi, indivizii umani sunt diferiţi din punct de vedere genetic şi
deci şi fenotipic. Culoarea ochilor, a părului, înălţimea sau forma corpului sunt determinate
genetic.
Înţelegerea variabilităţii genetice este facilitată prin raportarea la grupele sanguine ABO,
unde cele 3 alele A,B,O determină grupele sanguine.
A B O
A AA AB AO
B AB BB BO
O AO BO OO

Prin combinarea celor 3 alele (A,B,O ) rezultă în total 6 genotipuri: 3 de tip homozigot,
3 de tip heterozigot.
13.3. Tehnici de analiză a ADN în practica medico – legală
Analiza ADN este un mijloc de identificare extrem de eficient în practica medico –
legală, bazat pe unicitatea fiecărui individ la nivelul structurii ADN-ului. Există câteva etape
standard obligatorii pentru efectuarea unui test ADN în serviciile medico – legale:
- prelevarea probelor biologice.
- izolarea şi purificarea ADN din probele biologice.
- amplificarea specifică a unor regiuni genomice din molecula ADN.
- vizualizarea produşilor reacţiei PCR prin separarea electroforetică.
- analiza statistică a rezultatelor şi înscrierea lor într-o bază de date.
ADN-ul care urmează a fi analizat poate proveni din diferite surse: sânge,ţesuturi
proaspete, celule ale mucoasei bucale, foliculi piloşi sau probe uscate: pete de sânge sau spermă
sau din orice tip de materiale biologice: celule epiteliale din salivă, depuse pe mucuri de ţigară,
pe diferite obiecte, cadavre arse, ţesuturi de pe suprafaţa gloanţelor, pulpa dentară, măduva
osoasă, fire de păr , unghii, ţesuturi mumificate, etc. Testele genetice pot fi aplicate tuturor
probelor biologice, care conţin celule nucleate, deci implicit material genetic nuclear.
Macromolecula de ADN este foarte stabilă în comparaţie cu alte molecule proteice.
Degradarea ADN-ului are loc sub acţiunea unor enzime proprii celulei şi este accelerată de

106
factorii de mediu reprezentaţi de: umiditate, căldură excesivă, lumină u.v., contaminarea
bacteriană.
Un ADN conservat reprezintă prima garanţie a unor analize de calitate. De aceea, este
foarte important ca prelevarea şi conservarea probelor să se facă cât mai corect: evitarea luminii
solare, punerea la frigider cât mai repede. Cu precădere trebuie evitată contaminarea bacteriană.
Un exemplu: pata de spermă de pe un suport textil, rezistă fără lumină, ani de zile, în timp ce
prelevarea vaginală cu ajutorul tampoanelor obligă la răcirea rapidă (congelare) sau uscare pentru
a se evita degradarea produsă de flora microbiană.
Cea mai utilizată sursă de ADN este sângele integral proaspăt recoltat pe anticoagulant
(EDTA). Cantitatea de ADN extrasă din 0,01 ml sânge permite stabilirea profilului ADN.
Conservarea sângelui se poate face la 4oC pentru maximum 24 + 48 h. fără ca ADN+ul să sufere
modificări mari. Totuşi, calitatea şi cantitatea ADN-ului scad, impunându-se congelarea. Prin
congelare la -20oC, sângele poate fi congelat pe o perioadă îndelungată, timp de ani de zile.
În ceea ce priveşte sângele prelevat la autopsie, acesta nu are nevoie de anticoagulant şi
poate fi prelevat din: cavitatea cordului, vase periferice, mm. scheletici, oase lungi.
Celulele epiteliale bucale şi firele de păr sunt alte 2 surse importante de ADN curent
utilizate pentru testări. Celulele epiteliale bucale sunt recoltate cu ajutorul unui tampon cu vată
steril sau al unor periuţe de broşaj care apoi se usucă sau se păstrează la 4 oC imersate în soluţie
conservantă.
Firele de păr sunt de regulă prelevate prin smulgere, pentru analiză fiind necesare 5 – 30
fire de păr cu rădăcină cu tot. Firele se împachetează în plicuri de hârtie sau ambalaje de plastic şi
se păstrează în mediu uscat, la temperatura ambientală.
În cazul ţesuturilor, al pielii, muşchilor, viscerelor, volumul recoltat trebuie să fie de 2
cm3, iar imediat după prelevare trebuie începută extracţia ADN. Dacă extracţie nu poate avea loc
imediat, atunci probele vor fi refrigerate. Ţesuturile nu vor fi formolizate şi se evită pe cât posibil
recoltarea de ţesuturi putrefiate.
Probele biologice pentru analiza ADN pot fi reprezentate şi de material biologic uscat:
pete de sânge sau pete de spermă. În cazul petelor, prelevatul trebuie să aibă un diametru de
minim 0,5 cm. Fiecare pată se păstrează separat, în mediu uscat.
La cadavru, post-mortem precoce, încep procesele de autoliză, procese care se
desfăşoară prin intermediul enzimelor lizozomale, fără intervenţia bacteriilor. Procesul de
autoliză depinde de structura organului: cea mai rapidă sunt ţesuturile glandulare şi mai lentă sunt

107
mm. scheletici. În etapa următoare intervin procesele de putrefacţia care au loc sub acţiunea
bacteriilor – acest tip de degradare afectează molecula de ADN atât cantitativ cât şi calitativ.
În timpul prelevărilor, trebuie evitată contaminarea cu ADN străin de la locul faptei şi în
timpul lucrului în laborator. Nu pot fi omise nici erorile umane şi tehnice, şi nici înlocuirea
intenţionată a probelor, toate având drept consecinţă incriminarea unor inocenţi.
Pentru a fi analizat, ADN-ul din proba biologică trebuie mai întâi izolat sau extras prin
diferite procedee chimice,fizice sau combinate. Tehnicile moderne de laborator permit extracţia
ADN-ului dintr-o mare varietate de probe biologice.
Obiectivul unei extracţii este acela de a obţine o cantitate cât mai mare de ADN având o
greutate moleculară mare şi puritate crescută. Greutatea moleculară mare echivalează cu
integritatea lanţului ADN, iar puritatea este dată de absenţa reziduurilor celulare sau de altă
natură (coloranţi, săruri).
Tehnicile de izolare variază în funcţie de tipul, cantitatea şi calitatea probei biologice de
analizat. Fiecare laborator foloseşte pentru izolare o serie de protocoale, unele recomandate de
literatura de specialitate, iar altele recomandate de producătorii de chituri comerciale. În procesul
izolării ADN se urmăreşte în principiu îndepărtarea treptată a impurităţilor de natură proteică,
polizaharidică sau ionică ce ar putea prejudicia analiza.

-principii de izolare a ADN din probele biologice .-

În practică, indiferent de materialul biologic de la care se porneşte analiza, este

imposibil de obţinut molecule de ADN aparţinând organismelor superioare. Moleculele de ADN

108
eucariot (celulă cu nucleu) au o lungime foarte mare şi de aceea în timpul procedeelor de
extracţie se fragmentează.
Izolarea ADN-ului cuprinde 3 etape majore:
1. liza celulară – etapa în care se distruge membrana celulară cu eliberarea materialului
genetic într-un omogenat care conţine toţi constituenţii celulari, denumit lizat celular. Liza
celulară se realizează frecvent pe cale chimică, cu ajutorul unor soluţii de liză.
2. purificarea ADN-ului – etapă prin care se îndepărtează toate impurităţile.
3. verificarea extracţiei ADN – estimarea cantităţii şi calităţii ADN constă în
determinarea purităţii ADN în soluţia de ADN rezultată. Un ADN insuficient cantitativ sau
calitativ poate avea consecinţe negative asupra aplicaţiilor PCR sau RFLP.
Genotiparea ADN-ului se poate realiza prin două tehnici: PCR şi/sau RFLP. Fiecare din
cele 2 tehnici prezintă avantaje şi dezavantaje; tendinţa generală este de a se renunţa la tehnicile
laborioase, consumatoare de timp. Metoda care s-a impus în prezent şi care satisface aceste
cerinţe este metoda PCR.
Tehnica PCR a fost comparată ca un „ xerox la nivel molecular”.
Reacţia de polimerizare în lanţ (PCR – polymerase chain reaction) permite sinteza in
vitros de secvenţe specifice de ADN printr-un proces ciclic repetitiv. Rezultatul este creşterea
exponenţială a cantităţii de material genetic.
Etapele PCR:
- denaturarea ADN-ului dublu-catenar cu obţinerea ADN-ului monocatenar;
procesul se realizează termic, prin încălzire la 900, şi chimic cu ajutorul agenţilor denaturanţi de
tipul formamidei.
- cuplarea celor 2 primeri ( fragmente sintetice de ADN) rezultaţi în prima etapă, pe
monocatena de ADN, cuplare care se face la capetele secvenţei ţintă de ADN monocatenar,
regiune unde se iniţiază şi sinteza.
- extensia (sau polimerizarea) se realizează prin intermediul enzimei de
polimerizare; enzima se leagă de primeri şi construieşte prin extensie, pas cu pas, o nouă catenă
de ADN, complementară cu segmentul ţintă.

109
 5’ 3’
DNA de amplificat

3’ 5’

Denaturare cu
Primerul de început apariţia a
douã catene 5’
5’ 3’ 3’
identice

Adaugã
3’ 5’ 3’ 5’
baze
Primer inversat

Face copii si
extinde primerul
iniţial

Repetã Ciclul,
Copiile AND cresc
exponenţial

Avantajele metodei PCR:

- sensibilitate : cantitatea necesară de ADN este extrem de mică; reacţia se produce
cu randament foarte bun pentru cantităţi de ordinul ng/µl.
- selectivitate: numai secvenţele de ADN flancate de amorsele de reacţie pot fi
amplificate;
- reproductibilitate: posibilitatea reproducerii testului din aceeaşi probă biologică în
diverse laboratoare;
- rapiditate: durata este de , în medie de 2 – 3 ore.
- necondiţionarea reacţiei de starea materialului biologic: chiar şi materialul
biologic conţinând ADN degradat poate fi amplificat; eficienţa amplificării este invers
proporţională cu lungimea segmentului de amplificat.
Dezavantajele metodei PCR:
- relativa uşurinţă cu care se produce contaminarea.

110
 - proces grefat de erori
- generarea în exces de produşi de amplificare.
13.4. Tehnicile,metodele de prelevare a probelor de la locul faptei şi utilizarea
tehnologiei ADN în criminalistică şi medicină legală.
Locul infracţiunii este cel a cărui examinare competentă poate permite identificarea
suspecţilor şi a victimelor,probează sau înlătură alibiurile,modul cum a fost săvârşită
fapta,descoperă corpurile delicte,stabileşte legăturile sau asocierile dintre victimă şi suspect.
Pentru rezolvarea tuturor acestor aspecte,trebuie avute în vedere anumite standarde,în special
cele legate de modul de colectare şi conservare al probelor,până la sfârşitul cercetărilor şi
stabilirea concluziilor.
Există o anumită succesiune a grijii pe care trebuie să o aibă cel ce asigură calitatea
activităţii la locul faptei:
- izolarea locului faptei, rolul poliţiei fiind acela de a stabili ce persoane au acces
aici, adică numai al acelora care pot aduce reale contribuţii la elucidarea cazului;
- căutarea materialelor care au evidentă valoare pentru anchetă, prin localizarea
exactă a acestora;
- colectarea,împachetarea şi etichetarea materialelor de probă,asigurându-se
ajungerea acestora cât mai repede la laborator;
- depozitarea şi transmiterea la laborator să se facă în cele mai bune condiţii.
Odată ajunse la laborator,responsabilitatea se transferă omului de ştiinţă: acesta va avea
în primul rând în vedere:
- prevenirea oricărei contaminări,mai ales a probelor cu cantităţi mici de material;
- criminalistul trebuie să fie capabil să demonstreze că prin procedurile cercetării a
prevenit contactul a două surse de probe;
- securitatea probelor trebuie asigurată notându-se numele oricărei persoane care a
putut avea contact cu proba;
- oricare etapă a cercetării trebuie documentată, făcându-se referire la procedurile şi
operaţiunile standard.
Probele biologice obişnuite cele mai obişnuite sunt
sângele,sperma,saliva,urina,fecalele,voma,resturile de ţesuturi,păr,oase sau dinţi; înmulţirea
germenilor bacterieni pe aceste probe diminuează şansele unor rezultate corecte. Păstrarea după
prelevare a acestor probe se face în anvelope vidate,ferite de contaminarea cu alte probe.

111
Respectarea acestor măsuri va creşte sensibilitatea şi valoarea tipării ADN, ţinându-se cont că în
special ADN mitocondrial este în mod particular compromis prin nerespectarea standardelor
amintite. Cu cât cantităţile biologice sunt mai mici,cu atât fiabilitatea probelor este mai mică.
Sângele,care reprezintă cea mai obişnuită probă biologică,se recoltează uscat,în tifon
sterilizat,dar,în cazurile când este lichid, se pipetează, se introduc în eprubete sterile cu EDTA şi
este refrigerat în condiţii de vid.
Odată recunoscută proba biologică,izolată şi ferită de orice contaminare,se face o
descriere corectă a locului unde a fost identificată,folosindu-se de regulă fotografia şi
măsurătorile.
Următoarea etapă este recoltarea şi conservarea,etapă care diferă după natura
probei(biologică,chimică,fizică). Va urma identificarea naturii probei respective,în general prin
metode de laborator(microscopic,analiza chimică etc.). Este de asemenea necesară descrierea
obiectului de pe care a fost prelevată proba, caracteristicile acesteia făcându-se prin compararea
cu obiecte asemănătoare.
Locul infracţiunii trebuie protejat de potenţialele substanţe periculoase,cum ar fi
expunerea la radiaţii,substanţe chimice,contaminarea biologică ( în special microbiană ) sau
explozii ( cum se-ntâmplă în catastrofe). Se va avea în vedere că însuşi materialul de marcaj al
probelor le poate altera.
Marcajul locului de prelevare a probelor este o etapă importantă la identificare şi
prelevări ulterioare. Marcajul presupune precizarea datei şi orei în care a avut loc
prelevarea,locul de prelevare şi iniţialele celui care a efectuat această manoperă. Se folosesc
etichete standardizate.
Cantitatea de material ce poate fi prelevată depinde de natura suportului,iar timpul în
care urmele biologice rămân pe suport variază în funcţie de natura acestora. Oricum,primordială
este descoperirea acestor urme care, de cele mai multe ori,nu sunt vizibile cu ochiul liber. Există
în criminalistică tehnici bine puse la punct, prin care se încearcă recuperarea urmelor materiale
de pe diferite suporturi,etapa următoare fiind, binenţeles, stabilirea surselor de origine a
acestora,fie prin identificare ,fie prin excludere.
În criminalistică,recuperarea urmelor materiale are la bază următoarele metode:
- scuturarea suportului deasupra unor recipiente curate;
- periajul,utilizat când scuturarea nu este eficientă; acoperirea suportului cu un
material lipicios;

112
 - aplicările vacuumatice;
- spălarea cu tampoane ude,utilizată în prelevarea multor urme biologice
(sânge,spermă ),mai ales pentru tiparea ADN;
- unele suporturi pot fi ridicate şi cu mâna(cu mănuşi);
- dizolvarea urmelor cu solvenţi şi extragerea ulterioară;
- aspirarea cu pipeta în cazul unor urme lichide bine vizibile sau absorbirea acestora
cu material absorbant.
Pentru a avea valoare în justiţie,trebuie îndeplinite mai multe condiţii:
- munca să fi fost efectuată într-un laborator criminalistic acreditat,iar expertul să fie
calificat;
- expertul să aibă cunoştinţă de toate circumstanţele cazului;
- activitatea să nu fie umbrită de lipsa fondurilor.
Prima precauţie care se impune constă în înconjurarea locului faptei cu o centură care nu
pot trece decât persoanele avizate. Această zonă reprezintă un perimetru de securitate, în
interiorul căruia nu se va găsi nici o altă persoană în afara celor însărcinate cu prelevarea
probelor, precum şi autoritatea judiciară căreia îi este încredinţată rezolvarea cazului; toate aceste
persoane vor purta ţinute de protecţie, salopete de unică folosinţă cu fermoar.
Scena crimei este mai întâi securizată înainte de sosirea criminalistului şi a medicului
legist, de către ofiţeri de poliţie, care culeg şi primele informaţii ce vor fi furnizate anchetatorilor,
criminaliştilor şi medicilor legişti.
Fotografia locului faptei, a poziţiei corpului victimei, evitarea contaminărilor prin
purtarea de către anchetatori a măştilor, costume de protecţie, mănuşi şi încălţăminte sunt măsuri
comune cunoscute în astfel de cazuri, indiferent de cauza morţii. Toate aceste fotografii vor fi
păstrate şi după terminarea examinării, pentru cercetări ulterioare.
Corpurile extrase din apă trebuie considerate ca fiind, din punct de vedere al tipării
genetice, contaminate. Spaţiul limitat în care se află victima unui accident rutier îngreunează
cercetările. Probleme complicate ridică găsirea resturilor unor corpuri de victime în diferite stadii
de putrefacţie(uneori numai oase) după diferite perioade de timp de la deces, în locuri ascunse,
fie în clădiri sau, mai ales, în mediul natural.
Utilizarea profilului ADN în medicina legală şi în justiţie constă în a demonstra că la o
serie de locus-uri VNTR (Variable Number Tandem Repeat) profilul suspectului se potriveşte cu

113
ADN-ul obţinut de la locul comiterii infracţiunii. Utilizarea profilului ADN se extinde şi asupra
următoarelor domenii:
1. expertiza filiaţiei.
2. stabilirea identităţii urmelor biologice (sânge, secreţie vaginală, spermă, păr,etc.)
3. identificarea speciei pentru diferenţierea originii umane sau animale,
4. identificarea eşantioanelor de sânge prelevat pentru alcoolemie,
5. identificarea resturilor scheletale,
6. identificarea resturilor cadaverice ale victimelor catastrofelor,
7. confirmarea sau infirmarea vinovăţiei în delicte sexuale,
8. confirmarea sau infirmarea vinovăţiei în omucideri,
9. redeschiderea unor cazuri nesoluţionate sau verificarea unor condamnări eronate,
10. constituirea unor bănci de date cu amprente genetice a delicvenţilor.
Materialele care servesc la identificare prin aplicarea tehnologiei ADN sunt următoarele:
 sânge prelevat de la persoane sau cadavre,
 secreţia vaginală se recoltează în 3 probe, în tuburi de plastic care se păstrează
la loc uscat,
 petele de sânge sau spermă trebuie să aibă diametrul de cel puţin 0,5 – 1 cm,
 firele de păr se recoltează cel puţin 10 – 20 de fire de rădăcină, urmând a fi
ambalate în plastic şi ţinute la uscat,
 fragmente de organe,
 unghii, salivă, spută şi chiar urină,
 pulpa dentară din care se extrage ADN cu greutate moleculară convenabilă.
Cele mai importante situaţii în care sunt solicitaţi medicul legist si criminalistul sunt
acelea în care este necesar a se clarifica dacă:
- a fost comisă o crimă
- cine este autorul
- dacă acesta a lăsat suficiente urme incriminatorii.
Fiecare dintre aceste probleme trebuie rezolvată numai de specialişti. Materialele
biologice, fizice sau chimice găsite pe victimă sau la locul faptei pot servi la identificarea
suspectului sau să probeze implicarea sau prezenţa acestuia în acel loc.

114
 Un aspect deosebit de important este acreditarea laboratoarelor de criminalistică şi
medicină legală de către foruri ştiinţifice unanim recunoscute, acreditare care presupune mai
multe etape ce includ: prezentarea unor documente privind echipamentele şi personalul de
laborator, vizitarea laboratorului de către persoane desemnate în acest scop de către organismul
care acreditează, care pot da indicaţii şi corecţii privind unele proceduri, iar, după acordarea
acreditării, laboratorul urmează a fi continuu supravegheat în vederea menţinerii standardelor
care au stat la baza acreditării.
13.5.Investigaţiile genetice în catastrofele cu număr mare de victime
Catastrofele de masă sunt evenimente impresionante în primul rând prin numărul foarte
mare de victime umane pe care le generează. Determinate de cauze naturale sau condiţionate de
activităţile umane, catastrofele de masă apar peste tot în lumea întreagă, iar eforturile depuse de
echipele de investigatori însărcinaţi cu cercetarea şi identificarea victimelor depăşesc de multe ori
graniţele naţionale.
În SUA şi pe continentul european, cele mai frecvente accidente de masă sunt cele
aviatice. Se estimează că, în fiecare an, în SUA au loc aproximativ 200 de accidente aviatice, din
care 45% sunt prăbuşiri de avioane de pasageri. România a fost confruntată pentru prima oară cu
un asemenea eveniment în 1995, când la scurt timp de la decolare o aeronavă Airbus s-a prăbuşit
la Baloteşti. Autorităţile române abilitate s-au dovedit practic nepregătite, ajutorul cel mai mare
fiind primit de la colegii belgieni. S-a înţeles atunci că, pentru a ne alinia la metodologia
internaţională în materie de identificare a victimelor în catastrofe, este imperios necesar
adoptarea în plan intern a recomandărilor de lucru elaborate de Interpol. Aceste recomandări
prevăd ca în fiecare ţară să se organizeze o comisie multidisciplinară însărcinată cu identificarea
victimelor, iar fiecare plan operaţional naţional pentru catastrofe aviatice să stabilească tactica,
modalităţi de documentare şi procedeele necesare pentru identificarea şi preluarea victimelor.
13.6. Metodologia identificării medico – legale şi criminalistice în catastrofe de
masă.
Prima etapă – izolarea perimetrului zonei, accesul nefiind permis decât persoanelor
abilitate: echipe de salvare, medici legişti şi criminalişti. După izolare se trece la executarea
fotografiilor panoramice, apoi la delimitarea în pătrate (alteori radiar); aceste sectoare se vor
repartiza pe echipe mici.
Cadavrele sau fragmentele de cadavre sunt marcate cu coduri de identificare. Acestea
vor fi supuse cercetării de către medicul legist şi criminalist, completându-se o fişă ce va

115
cuprinde numărul de marcaj (corespunde locului unde au fost găsite), descrierea îmbrăcămintei şi
a obiectelor personale, date de identificare.
Procesul de identificare cuprinde: identificarea pozitivă, identificarea prezumtivă şi
identificarea prin excludere. Identificarea pozitivă se face pe compararea datelor ante-mortem cu
cele post – mortem. Identificarea pozitivă include: examinarea dentară, amprentele digitale şi
plantare şi profilul ADN. Toate celelalte tipuri de identificare sunt considerate identificări
prezumtive: metoda vizuală, antropometria, datele personale, efectele personale.
La autopsie, diferitele probe biologice (sânge, păr, ţesut) vor fi colectate pentru analiză.
Cel mai frecvent material biologic utilizat este sângele sau fragmente musculare.
În catastrofele în care predomină fragmente de corpuri umane, identificarea ADN-ului
este esenţială. Importanţa acestei analize este date de reunirea ulterioară a fragmentelor
dispersate. Este de înţeles că tiparea ADN-ului este esenţială numai în cazurile când celelalte
mijloace criminalistice nu pot fi utilizate.
Evident că tiparea ADN-ului nu poate fi aplicată oricărui material biologic uman
descoperit la faţa locului, aşa cum se întâmplă în fragmente rezultate în explozii de mare putere
sau în cazul în care fragmentele umane sunt supuse temperaturilor ridicate (carbonizări), apărând
uneori numai cenuşa. În astfel de cazuri, fragmentele sunt, din punct de vedere ştiinţific, de
neidentificat dacă nu sunt găsite resturi celulare viabile.
Orice urme biologice sau suporturi ce au sau par a avea material biologic presupune
luarea unor măsuri speciale de conservare, prelevare şi transport. Aceste măsuri sunt esenţiale în
vederea eliminării posibilităţilor de contaminare a probelor respective.
Principiile moderne de identificare prin investigaţiile genetice permit la ora actuală
confirmarea prezenţei unui individ la locul dezastrului, chiar în cazul fragmentării extreme a
victimelor. Analiza ADN-ului a unui singur fragment de ţesut poate fi suficientă pentru emiterea
unui certificat de deces. Victimele catastrofelor de masă neidentificate intră de regulă sub
incidenţa unor legi naţionale sau internaţionale, după caz, privind persoanele dispărute. Conform
acestei legi, o persoană dispărută într-o catastrofă de masă şi neidentificată este declarată
decedată prin hotărâre judecătorească după trecerea intervalului de timp prevăzut de actul
normativ respectiv (în general în medie 7 ani).
13.7. Principiile identificărilor genetice în catastrofe.
Identificarea ADN depinde de existenţa probelor de referinţă, întrucât identificarea
genetică urmăreşte ca principiu compararea profilelor ADN obţinute din rămăşiţele umane

116
prelevate de la faţa locului, cu profilele ADN de referinţă ale victimelor sau ale unor persoane
strâns înrudite biologic cu victimele: părinţi, fraţi, etc. Efectele personale ( o periuţă, un obiect
vestimentar) sunt utile în situaţiile în care nu se cunosc sau nu mai sunt în viaţă rude apropiate ale
unor victime. Cu cât este mai strânsă legătura de rudenie, cu atât şansa unei identificări pozitive
creşte.
Tehnologia identificărilor ADN a evoluat foarte mult în ultimii ani, însă, în ciuda
performanţelor sale actuale, este încă o tehnologie costisitoare, mare consumatoare de timp şi
efort din partea specialiştilor. Sub raportul economiei de timp şi a resurselor materiale alocate,
mai performante decât analiza ADN este identificarea odontologică, dar numai în condiţiile
existenţei unor evidenţe stomatologice ante-mortem.
Pentru ca investigaţiile genetice să fie adoptate ca metode de lucru de rutină în procesul
de identificare în diferite tipuri de catastrofe, va trebui ca randamentul analizelor să crească în
paralel cu scăderea costului tehnologiilor ADN. Poate că, în următorii ani, tehnologiile bazate pe
microsisteme electromecanice sau bio-chipuri ADN vor permite efectuarea pe scară largă de
testări in situ, astfel încât genotipările ADN să înlocuiască metodele clasice de identificare. Din
această perspectivă, răspunsul şi componenţa echipelor de intervenţie în caz de catastrofe au fost
revizuite în multe ţări ale lumii. Experţii în genetică judiciară sunt în aceste ţări o prezenţă
atestată oficial, uneori cu atribuţii de lider în cadrul echipei multidisciplinare de investigatori.

117