O Harta A Orașului Roman PDF

ACADEMIA ROMÂNĂ
COMISIA DE ISTORIE A ORAŞELOR DIN ROMÂNIA
HISTORIA URBANA
Tomul XXIV
2016
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

O HARTĂ INEDITĂ A ORAȘULUI ROMAN ȘI A ÎMPREJURIMILOR
SALE, DE LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIX-LEA∗
DAN DUMITRU IACOB∗∗
AN UNPUBLISHED MAP OF ROMAN TOWN AND ITS COUNTRYSIDE AREA OF

THE MID-19TH CENTURY
Abstract. The objective of this article is to present an unknown original map of Roman
town and to the southern and western countryside area of the town. The map is inventoried
at the Austrian State Archives in Vienna, under the title Plan von Roman, 1856, and was
conducted during the Austrian military occupation of Moldavia from 1855 to 1857, during
the Crimean War. The map is part of a larger cartographic material, unfinished or yet
unidentified, probably initiated to update the ‘Otzellowitz’ map (1788–1790), which shows
only the western part of Moldavia. In this sense, the map is an undeniable proof that, at the
middle of the nineteenth century, the Austrians started surveying activities in Moldavia, not
only in the Wallachia, as it was known before. Due to its large scale (1: 28 000), the map
provides the most accurate perspective of the area topography, until the appearance of
Romanian and foreign military maps in the last third of the nineteenth century and the
beginning of the next century. For this reason, it is a valuable documentary source for both
geographers and historians. The map is important for the history of cartography, but it
provides information and suggestions for research in terms of urban history, urban
geography, toponymy and hydronymy. The map shows the structure of the Roman town
and of several villages in the southwest of the town, but also it show the communications
network, forms of relief and locations of isolated households and other types of objectives:
ecclesiastically (church and monasteries), economically (mills, inns, distillery, beehives,
brickyards), military (stables, military cemetery).
Keywords: map, Austrian surveying activities, Roman town, topography,
cartography.
Dintre toate hărțile cunoscute până pe la mijlocul secolului al XIX-lea,

referitoare la principatele române, cele mai detaliate și precise sunt cele austriece,
realizate la scară mare (1: 28 800 sau 1: 57 600). Pe fondul conflictelor militare din
sud-estul Europei, din secolele XVIII–XIX, în care au fost angajate Imperiile
Otoman, Rus și Habsburgic, trupele austriece au ajuns de mai multe ori pe teritoriul
∗
Acest studiu a fost realizat în cadrul unui grant al Autorităţii Naţionale Pentru Cercetare
Ştiinţifică din România (ANCS), CNCS-UEFISCDI, proiect numărul PN-II-ID-PCE-2011-3-0562.
∗∗
Dan Dumitru Iacob, Ph.D. in History, senior researcher at Institute of Social Sciences and
Humanities Sibiu, Bulevardul Victoriei, 40, 550024, Sibiu, Romania, e-mail: iacob@icsusib.ro.
Historia Urbana, tomul XXIV, 2016, pp. 257–288

258 DAN DUMITRU IACOB 2
românesc. În acest context, în perspectiva unei viitoare anexări, austriecii au inițiat

acțiuni de cartografiere a teritoriului principatelor române 1. Din punct de vedere
cartografic, aceste operațiuni pot fi considerate ca extinderi ale primele două
ridicări topografice ale Imperiului Habsburgic2. Lucrând sistematic, specialiștii
militari austrieci au reușit să realizeze hărți zonale, cum sunt cele în care se
detaliază cursul Dunării sau granițele dintre principate și Transilvania, planuri de
orașe, ca cel dedicat Bucureștiului (planul „Ernst”), dar și hărți parțiale sau
integrale ale principatelor, dintre care de cel mai mare interes sunt cele realizate la
scară mare. Spre exemplu, într-un timp relativ scurt, ei au reușit să cartografieze
integral3 teritoriul Țării Românești, de două ori, rezultând așa-numitele hărți
„Specht”4 și „Fligely”5. În privința Moldovei, într-o primă etapă, atenția lor s-a
concentrat asupra zonei nordice și vestice a principatului, rezultând mai multe hărți
ale Bucovinei6 și o hartă detaliată a cinci ținuturi dintre Carpați și Siret, realizată
1
N. Docan, „Memoriu despre lucrările cartografice privitoare la războiul din 1787–1791”, AARMSI,
Seria II, 34 (1911–1912): 1249-1360; Marin Popescu-Spineni, România în izvoare geografice și cartografice
(București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1978), 180-189; Gábor Timár, „Habsburg geodetic and
cartographic activities in the Old Romania”, Studii şi cercetări, Seria Geologie-Geografie, Bistrița, 13 (2008):
93-102 (pentru versiunea în limba română vezi: Gábor Timár, „Activitățile cartografice și geodezice
habsburgice în Vechea Românie”, traducere de Florin Iosub, la http://www.geo-spatial.org/articole/-activitatile-
cartografice-si-geodezice-habsburgice-in-vechea-romanie, accesat: 25.07.2016. Alte referințe se regăsesc și în
notele studiului nostru.
2
Vezi hărțile în: Historical Maps of the Habsburg Empire, http://mapire.eu/en/, accesat:
25.07.2016.
3
Cu excepția raialei Brăila, care nu apare pe harta „Specht” din cauza refuzului turcilor de a permite
lucrări topografice în zona aflată sub administrația militară otomană (Popescu-Spineni, România în izvoare
geografice și cartografice, 188).
4
Friderich Specht, Militarische Carte der Kleinen oder Oesterreichischen und grossen Wallachei,
welche beide zusammen aus 349 Sectionen bestehen, und wehrend dem Waffenstillstand zwischen der k.k.
und der turkischen Armee vom Monat September 1790 bis Ende May 1791 durch den General-
quartiermeisterstaab unter der Direktion des Obristen Specht geometrisch aufgenommen, und in das reine
ausgezeichnet worden. Diese Carte ist in den halben Masstab der wiener Zoll zu 2 000 Schritt in 108
Blaetern Zusammengesetzet. Masstab von 10 000 Schritten. Un exemplar, împreună cu alte copii reduse la
scări mai mici, se află la Arhivele Naționale ale Austriei din Viena / Arhiva Ministerului de Război
(Österreichische Staatsarchiv / Kriegsarchiv), iar altul la Biblioteca Academiei Române (în continuare:
BAR), Cabinetul de hărți, cota H 1003 D XXVII 6.
5
Cele 112 secțiuni ale hărții originale, din 1855–1859, executate de Institutul Militar de Geografie
din Viena (Militärgeographische Institut), aflat sub coordonarea lui August von Fligely, nu au titlu (fapt
pentru care o denumim convențional harta „Fligely”). Varianta hărții tipărită de Carol Popp de Szathmári în
1864 se numește Charta României Meridionale, un exemplar al acestei hărți găsindu-se la BAR, Cabinetul
de hărți, cota C.XXII.1. Pentru versiunea digitală a hărții și studiul aferent vezi proiectul Digital
Approaches in Cartographic Heritage: Digitizing, Georeferencing and Publishing on Web of the ‘Charta
României Meridionale’, coord. Zsombor Bartos-Elekes, http://www.charta1864.ro/index.html, accesat:
22.07.2016.
6
În privința Bucovinei, vezi: Ioan Iosep, „O «radiografie» cartografică a peisajului Bucovinei
de la începutul epocii moderne (1778)”, Analele Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, Secţiunea
Geografie, 17 (2008): 19-30, 19, nr. 2 (2010): 5-11, și partea a III-a în Anuarul Muzeului Bucovinei,
2012; Ioan Iosep, Constantin-Emil Ursu, Simona Palagheanu, Plans des Bukowiner Districts in 72
3 O hartă inedită a oraşului Roman din secolul al XIX-lea … 259
sub direcția căpitanului Hora von Otzellowitz7. Până la noi descoperiri, această din
urmă hartă, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea – cu mult superioară, prin detalii și
precizie, hărții realizate de ruși cu cca două decenii mai înainte8 – reprezintă prima
sursă cartografică modernă dedicată zonei de vest a Moldovei. În acest context,
precizăm că recunoașterea valorii documentare a acestei hărți reiese și din atenția
deosebită acordată de către geografi și istorici9, cel mai recent rezultat științific
concretizându-se în publicarea anexei documentare a hărții respective10. Un alt
aspect care, indirect, îi conferă valoare hărții „Otzellowitz” îl constituie faptul că o
lungă perioadă de timp, până la apariția celor mai precise hărți militare românești11
și străine din ultima treime a secolului al XIX-lea și din primele două decenii ale
secolului următor, nu au existat alte surse cartografice la fel de detaliate pentru
respectiva zonă geografică. Sau, cel puțin, așa se credea până în stadiul actual al
cercetărilor12. În cadrul unei documentări recente în arhivele vieneze, am avut
Sections welche in denen Jahren 1773, 1774 und 1775 von einem Departement des Kaÿs: Königlicher
General Staabs geometrisch aufgenommen worden / Planul Districtului Bucovina în 72 secţiuni,
întocmit după ridicări geometrice în anii 1773, 1774, 1775 de Departamentul Cezaro-Crăiesc al
Statului Major General (Suceava: Editura Karl A. Romstorfer, 2011); Ioan Iosep şi Ionuț Cristea,
„Notă preliminară asupra unei hărți necunoscute a lui Hora von Otzellowitz: Topographische
Bukowiner Kreis-Karte [...]–1790 (Harta topografică a Cercului Bucovina [...]–1790)”, Analele
Bucovinei, 21, nr. 1 (42) (2014): 135-151.
7
Brouillon oder Original Aufnahme der fünf Moldauischen Districten, nemlich des Sutschawaer,
Roman, Niamtz, Bakeu, und Puttnaer Bezirkes, welche im Jahr 1788 von der kaÿserlich königlichen Armeé
occupirt, und im Jahr 1790 unter der Direction des Teütsch Bannatischen Gräntz Regiments Hauptmanns
Hora von Otzellowitz durch Civil Ingenieurs aufgenommen worden, 107 secțiuni color, un schelet, scara
1:28 000, Viena, 1790. În țară, există exemplare la BAR, Cabinetul de hărți, cotele H 455 D IX 1 și H 456
D IX 2 (Romanul se află pe planșa 54), iar o fotocopie se găsește la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai
Eminescu” Iași, Filiala Geografie/Geologie, cota F-29 (126 foi foto.; pentru secțiunea care cuprinde
Romanul vezi o copie pe internet la: https://tiparituriromanesti.files.wordpress. com/2014/04/otzellowitz-5-
roman.jpg, accesat la: 12.05.2016).
8
Carte de la Moldavie pour servir à l'histoire militaire de la guerre entre les Russes et les Turcs /
Levée par l'Etat Major sous la direction de F. G. de Bawr [Friedrich Wilhelm von Bawr, 1731–1783]
(Amsterdam, 1769–1771), http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/btv1b53058728k, accesat: 25.03.2014.
9
Dintre referințele mai importante, semnalăm: Docan, „Memoriu despre lucrările cartografice”,
1281-1282; Mihai Popescu, „Harta a cinci județe din Moldova ocupate de Austria în timpul războiului
dintre Turcia cu Rusia și Austria între anii 1787/88–1791/92”, în RIR, 9 (1939): 280-282; Victor Andrei,
„Harta austriacă Otzellovitz din 1790”, Revista geografică română, 6, fasc. 1-2 (1943): 1-7; Popescu-
Spineni, România în izvoare geografice și cartografice, 187; Vasile Băican, Geografia Moldovei reflectată
în documentele cartografice din secolul al XVIII-lea (București: Editura Academiei Române, 1996).
10
Ion Donat, Şerban Papacostea, Ținuturile dintre Carpați și Siret într-o descriere austriacă
de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (Brăila: Muzeul Brăilei „Carol I” – Editura Istros, 2015).
11
Prima ridicare topografică a Moldovei executată de ofițerii serviciului geografic al armatei
române s-a realizat în 1875–1893. Căpitan G. G. Pârjolescu, Din istoricul hărților Principatelor și
Harta României (București, 1908), 23-34; vezi și General C. I. Brătianu, Harta Românei după 25 de
ani, Conferința ținută cu prilejul jubileului de 25 de ani al Societății Geografice Române (Extras din
BSGR, 2, 1900) (București: Socec, 1901).
12
În 1874, colonelul Constantin Barozzi, șeful Depozitului de Război (predecesorul Institutului
Geografic al Armatei), preciza că Moldova nu avea nicio hartă exactă la momentul respectiv (ibid., 24).
șansa identificării unor noi surse cartografice privitoare la principatele române, de

la mijlocul secolului al XIX-lea, care, în afară de valoarea documentară în sine,
reprezintă dovezi convingătoare că, în timpul Războiului Crimeii, austriecii au
desfășurat activități de cartografiere și în Moldova, cu diferența că rezultatele
acestor acțiuni par să fi fost mult mai modeste decât cele obținute în Țara
Românească. În consecință, în studiul de față, ne-am propus să prezentăm una
dintre aceste surse inedite, respectiv o hartă care cuprinde orașul Roman și o întinsă
zonă rurală de la vest și sud de oraș.
I. CARACTERISTICILE TEHNICE ALE HĂRŢII
Harta se găsește la Viena, în fondurile Arhivelor Naționale ale Austriei

(Österreichisches Staatsarchiv, fond Kriegsarchiv, subfonduri Karten- und
Plansammlung / Kartensammlung, Europa / Balkanländer), fiind într-o stare de
conservare foarte bună13. În cataloagele instituției, harta este identificată sub titlul
Plan von Roman, 1856, însă, pe sursa propriu-zisă, nu apare niciun element de
identificare. Harta are dimensiunile de 645×422 mm și scara numerică (notată
ulterior) 1: 28 800, este desenată color, pe carton, și se compune din patru carouri
mai mici montate pe un suport din pânză (Fig. 1)14. O privire atentă de-a lungul
axelor de îmbinare a celor patru carouri surprinde inerentele decalaje cauzate atât
de metoda de montaj, cât, mai ales, de micile diferențe de execuție și precizie
dintre carouri, fapt care denotă că acestea nu au fost realizate doar de un singur
topograf sau cartograf.
Harta nu este o simplă schiță de lucru sau un plan intermediar, ci o realizare
laborioasă, un produs cartografic finit. Ea întrunește o serie de proprietăți grafice,
tehnice și științifice care dovedesc că a fost executată la cele mai înalte standarde
cartografice ale timpului. Deși anonimi, realizatorii ei sunt geodezi, topografi și
cartografi profesioniști, probabil ofițeri ai Institutului Militar de Geografie din
Viena (Militärgeographisches Institut), ajutați de militari din unitățile austriece
În excelentul său studiu privitor la cartografierea teritoriului românesc de către austrieci, Gábor Timár
menţionează că, cercetând arhivele Institutului Militar de Geografie din Viena, nu a identificat nicio
ridicare topografică pentru Moldova, de la mijlocul secolului al XIX-lea (Timár, „Activitățile
cartografice și geodezice”).
13
Datele de identificare din catalogul online sunt: AT-OeStA/KA KPS KS G I b 184, Plan von
Roman, 1856 (http://www.archivinformationssystem.at/detail.aspx?id=1423631, accesat: 02.07.2016).
Cu acest prilej, îi mulțumim domnului dr. Robert Rill, custodele fondului Karten- und Plansammlung
de la Kriegsarchivs, pentru ajutorul acordat la investigarea fondului și la obținerea unei copii digitale
a acestei hărți.
14
Regretăm că, din cauza costurilor ridicate pentru tipar și pentru plata drepturilor de
copyright, nu avem posibilitatea de a reproduce harta la dimensiunile originale. Sperăm să corijăm
această deficiență în Atlasul istoric al orașelor din România, fascicula Roman, proiect în lucru, a
cărui publicare este planificată pentru 2018.
care au staționat în Moldova, în 1854–1857. Ei au recurs la observații și măsurători

topografice pe teren, au utilizat metoda rețelelor de triangulație – metodă utilizată
la realizarea ridicării franciscane (Franziszeische Landesaufnahme, cca 1806–
1869) – și, aproape sigur, au valorificat sursele cartografice anterioare.
Așa cum se prezintă, harta poate fi încadrată tipologic în categoria hărți
zonale. Câteva indicii, mai curând conjuncturale, ne determină să credem că
această hartă reprezintă, de fapt, o secțiune dintr-o hartă mai amplă, despre care nu
deținem însă alte referințe. Secțiunea pe care o prezentăm nu are pe margini nicio
legendă și, cu o singură excepție, nici vreun alt element de identificare, datare și
corelare cu alte secțiuni din prezumtiva hartă de origine. Omisiunea este frustrantă,
însă nu credem că a fost deliberată. O simplă privire pe secțiunile altor hărți
întocmite de austrieci în aceeași perioadă15 este suficientă pentru a ne convinge de
rigoarea cartografilor de la Institutul Militar de Geografie din Viena, cărora nu
aveau cum să le scape în totalitate astfel de repere, chiar și în cazul unei hărți
parțiale sau de lucru. În cazul hărții de față, confirmarea acestui fapt ne-o oferă
fâșiile foarte înguste care s-au mai păstrat din marginile carourilor, pe care se pot
vedea urmele unor însemnări provizorii în colțul din stânga jos (din care nu se mai
poate citi nimic) și pe marginea de sus, centru, unde se mai poate citi
„...West(liches) Viertel der Section 54” (colțul vestic al secțiunii 54). Presupunem
că celelalte informații, de orice natură vor fi fost, s-au pierdut odată cu decuparea
marginilor carourilor, operațiune prealabilă asamblării pe suportul de pânză. Din
păcate, lipsește și marginea-cadru cu datele tehnice, toponimice și statistice ale
secțiunii, margine care, în mod obișnuit, se atașa pe suportul de pânză al unei
secțiuni finite de hartă.
Alte indicii le obținem prin compararea acestei secțiuni de hartă cu secțiunea
din harta „Otzellowitz”, din 1788–1790, care acoperă aceeași arie geografică. Deși
cele două hărți au fost realizate la peste șase decenii distanță una de alta,
asemănările de concepție dintre ele sunt frapante. Faptul că numerele celor două
secțiuni sunt identice, „54”, la fel ca și perimetrele ariei geografice cartografiate,
duc spre ipoteza că inginerii militari au folosit același caroiaj după care s-a realizat
harta „Otzellowitz”, aceasta din urmă fiind utilizată, cu siguranță, pentru
colaționarea cu noile date culese pe teren. Un alt argument provine din faptul că, în
catalogul online al Arhivelor Naționale ale Austriei, harta este datată cu anul 1856.
În aceleași fonduri, am mai descoperit și alte hărți zonale și planuri de orașe, între
care un plan al orașului Iași și al împrejurimilor, din 1855, și un alt plan al orașului
Focșani, tot din 1855, ambele cu elemente de identificare certe, din care reiese că
au fost executate de către ofițeri ai armatei austriece staționate în Moldova, în
1854–1857. Deci, după cum aminteam mai înainte, nu există niciun dubiu că cel
15
Zsombor Bartos-Elekes, Gábor Timár, Zoltán Imecs, Zsolt Magyari-Sáska, „Fligely’s
Topographic Mapping of Walachia (1855–1859), Szathmári’s Map of Southern Romania (1864), its
Geo-referencing and Publishing on Web (2011–2014)”, fig. 12 (http://www.charta1864.ro/essay.html,
accesat: 25.07.12016).
puțin o parte dintre proiectele austriece de cartografiere a Moldovei s-au

materializat sub forma unor planuri zonale și a unor planuri sau schițe de orașe.
Mai mult decât atât, interesul manifestat de austrieci în cartografierea teritoriilor
extracarpatice și consecvența cu care au reactualizat hărțile deja realizate în aceste
regiuni – vezi Țara Românească –, ne întărește convingerea că, și în acest caz, ei au
intenționat, cel puțin, să actualizeze harta „Otzellowitz”. În consecință, se prea
poate ca „Planul Romanului” să constituie o secțiune dintr-o nouă hartă privitoare
la cele cinci ținuturi (Suceava, Roman, Neamț, Bacău și Putna) executată prin
1855–1857. Ipoteza merită verificată prin cercetări viitoare în arhivele vieneze,
prilej cu care ar trebui căutate și eventualele anexe descriptive ale hărții (gen
Topographische Beschreibung...), așa cum există în cazul altor hărți austriece
executate în aceeași manieră.
Realizată la o scară mare, harta conține numeroase elemente topografice, care
sunt reprezentate prin simboluri, culori, hașuri și contururi (vezi și Anexa I): forme
de relief (dealuri, văi, lunci), rețeaua hidrografică (râuri, pâraie, bălți), tipuri de
vegetație (păduri, tufișuri, pajiști, păpuriș), tipuri de teren (arabil, sterp, nisipos,
mlăștinos), elemente de relief antropic (zone defrișate, amenajări rutiere, diguri și
canale pentru mori, iazuri pentru pescuit), localități (urbane și rurale), rețeaua de
comunicații (drumuri principale și secundare), gospodării izolate (hanuri, prisăci,
case, colibe) și instalații industriale și tradiționale (velniță, mori hidraulice și
eoliene, fântâni simple și cu cumpănă).
II. DESCRIEREA GEOGRAFICĂ ŞI ISTORICĂ A HĂRŢII
Zona geografică surprinsă cartografic reprezintă un dreptunghi care include

ca repere aproximative satul Brătești (al cărui nume actual este Ion Creangă), la est,
satele Giulești, Bârjoveni și Hociungi, la vest, satele Târșii, Berbeștii și Brăniștenii
(înglobate în actualul sat Miron Costin) și orașul Roman, la nord, și satele Recea și
Hociungi, la sud. În cifre, suprafața cartografiată este de cca 225 km2. Harta
surprinde o porțiune din valea Siretului, de la confluența acestuia cu râul Moldova,
zona fiind foarte pitorească, bine populată și fertilă, situație confirmată și de
mărturiile călătorilor străini. Străbătând zona, în 1848, ofițerul francez A. Sabatier,
nota: „Valea înaltă a Siretului este prin urmare un ținut magnific, de o fertilitate
foarte mare; ea este cultivată din plin și satele sunt aici mai numeroase decât în alte
părți ale celor două provincii”16. Poziția geografică deosebită avantaja și orașul
Roman, care, după o altă mărturie, era „așezat într-una dintre cele mai fermecă-
toare și mai pitorești văi de la confluența râurilor Moldova și Siret”17.
16
A. Sabatier, „Memoriu despre principatele Țării Românești și Moldovei”, în Călători străini
despre țările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, Vol. V (1847–1851), coord. Daniela Bușă
(București: Editura Academiei Române, 2009), 291.
17
Paul Körnbach, „Studii despre limba și literatura franceză și daco-română, alături de o anexă
Secțiunea de hartă este prea mică pentru a se preta la o analiză detaliată de

genul celei realizate de Vasile Băican pe baza hărții „Otzellowitz”18. Din acest
motiv, dar și pentru că ne lipsesc competențele geografice, ne vom rezuma doar la
semnalarea aspectelor pe care le considerăm mai importante.
1. RELIEFUL
Formele dominante de relief sunt luncile și dealurile, evidențierea lor fiind

realizată prin culoare, respectiv prin hașură de altitudine. Esențială în reprezentarea
formelor de relief, altitudinea nu este redată prin curbe de nivel distinctive, ca în
prezent, ci prin sistemul de hașuri stabilit de Johann Georg Lehmann la sfârșitul
secolului al XVIII-lea. Metoda este evident superioară „metodei perspectivă”, care a
fost larg răspândită în cartografia secolelor anterioare, și se bazează, în fond, pe
același principiu al curbelor de nivel, doar că evidențierea acestora se face prin hașuri
– diferențiate ca lungime, desime și intensitate cromatică – desenate între curbele de
nivel (care, de obicei, se șterg după hașurare)19. Aplicată sursei pe care o analizăm,
metoda Lehmann permite o conturare clară a formelor de relief, atât pe orizontală,
cât și pe verticală, însă, în lipsa unei grile etalon și, mai ales, a cotelor unor înălțimi
(menționate pe harta „Otzellowitz”), harta nu ne furnizează efectiv date altimetrice.
De asemenea, nici numele dealurilor sau ale luncilor nu sunt menționate, cu două
excepții: „Butusch B<erg>” (dealul Butuș / Butuci?, în prezent dealul Muncel) și
„Lunka Trifești”. O mare parte a zonei de deal și porțiuni mai reduse ale zonei de
luncă sunt utilizate ca terenuri agricole, fiind simbolizate cu culoarea bej.
2. HIDROGRAFIA
Hidrografia este redată complet, cele șase râuri și pâraie nominalizate fiind:
râul Siret, râul Moldova, pârâul Negru (pârâul Valea Neagră), pârâul Cocoș (pârâul
Valea Morilor), pârâul Hociungi (pârâul Poarca sau Valea Sârbilor) și pârâul
Mareșești (pârâul Românești). Însă, pe hartă mai sunt cartografiate parțial și alte
cursuri de apă, nenominalizate, între care pârâul Obârșia și pârâul Țiganca (sau
Valea Țigăncii). Râurile și pâraiele sunt bine evidențiate prin culoarea albastru
deschis, contur albastru închis sau negru, hașuri dese, scurte și unite pentru
sectoarele cu maluri abrupte și hașuri neunite, de altitudine, pentru zonele de
versant. Sectoarele inundabile sunt marcate cu hașură albastră orizontală. Ca și în
cuprinzând schițe istorice, statistice, geografice și etnografice despre Moldova”, în Călători străini
despre țările române în secolul al XIX-lea, V, 547.
18
Băican, Geografia Moldovei, în special p. 25-55.
19
Operațiunea este vizibilă și pe această hartă, unde, mai ales în partea de sud-est, au rămas
mai multe zone în care curbele de nivel pe baza cărora au fost eșalonate hașurile nu au fost șterse
complet.
cazul altor hărți austriece la scară mare20, și pe această hartă sunt reprezentate
numeroase elemente de relief fluviatil, precum: văi, lunci, mlaștini, ostroave, bălți,
iazuri, zone inundabile, ba chiar și acumulările aluvionare din porțiunile meandrate
ale râurilor (renii). Mai mult decât atât, sunt trasate inclusiv albiile, brațele sau
meandrele părăsite ale râurilor și pâraielor, situația fiind evidențiată într-un caz
chiar prin mențiunea „Sacca Moldawa” (Moldova Seacă), o albie părăsită a râului
Moldova21. Cursurile sinuoase și neregularizate ale apelor curgătoare prezintă un
potențial ridicat de inundații, vizibil în numărul mare de zone mlăștinoase, unele
destul de întinse, prezente mai ales în luncile Moldovei și Siretului, dar și de-a
lungul unor pâraie sau la confluențele dintre acestea.
Amenajările hidrotehnice sunt reprezentate de stăvilare sau zăgazuri din
lemn și pământ, necesare pentru funcționarea unor mori, acumulările rezultate fiind
utilizate însă și pentru pescuit sau pentru diverse activități agricole și gospodărești.
Cele mai multe și mai mari stăvilare sunt vizibile pe pârâul Valea Neagră, la Cotul
lui Ivan, în Trifești și în marginea satului Rediu. Din cele patru stăvilare, care au și
rolul de poduri, două sunt utilizate pentru alimentarea unor mori, cel mai mare,
prevăzut și cu două stavile, fiind cel din dreptul satului Rediu. Iazurile formate în
spatele acestor stăvilare nu sunt nominalizate, însă, după Planurile Directoare de
Tragere22, acestea sunt: „Iazu din jos a lui Vasile Moraru”, din dreptul satului
Rediu, „Iazu din sat”, din Trifești, și „Iazul din jos”23, de la Cotul lui Ivan. Un alt
iaz mare este reprezentat pe Valea Țigăncii, în dreptul satului Brătești.
În asociere cu rețeaua hidrografică a zonei, un alt aspect care merită semnalat
îl reprezintă numărul și amplasarea morilor hidraulice. Repere economice
importante pentru localitățile pe care le deservesc, cele 15 mori sunt amplasate mai
ales pe cursul unor pâraie și mai puțin pe cele două râuri, Moldova (două mori) și
Siret (o moară). Dovadă și numele pârâului, cea mai mare concentrare de mori o
aflăm pe Valea Morilor (pârâul Cocoș), unde doar pe porțiunea dintre satele
Uncești și Secuieni, între două confluențe (cca 2,3 km), sunt reprezentate cinci
mori. Pe același curs de apă, în aval, mai sunt două mori la Mircești, iar pe
afluentul Poarca (sau Valea Sârbilor) este semnalată o moară în Porcești. Alte patru
mori sunt amplasate pe pârâul Valea Neagră: una în Trifești și alta în Rediu – care
par mai mari sau mai puternice datorită dimensiunii stăvilarelor și iazurilor –, una
la sud de Șofrăcești și ultima la confluența cu pârâul Valea Sârbilor, în apropierea
șoselei Roman – Bacău. Cele două mori de pe râul Moldova erau amplasate în
apropierea podului de vase de peste râul respectiv, de-o parte și de alta a acestuia,
20
Băican, Geografia Moldovei, 33.
21
Ibid., 41-42.
22
Planurile Directoare de Tragere (Vasile Crăciunescu, Ioan Rus, Ștefan Constantinescu, Ionuț
Ovejanu, Zsombor Bartos-Elekes, „Planurile Directoare de Tragere”, http://www.geo-spatial.org/-
download/planurile-directoare-de-tragere, accesat: 01.06.2016).
23
Pe același pârâu există și „Iazul din sus”, puțin mai la nord, însă acesta se află în afara ariei
cartografiate pe harta pe care o prezentăm.
deservind locuitorii din Roman, care mai beneficiau însă și de cel puțin o moară de
vânt aflată la periferia de nord-vest a orașului. Singura moară semnalată pe râul
Siret, atât cât este surprins acesta pe hartă, se află la vest de satul Brătești. Numărul
redus de mori de pe cele două râuri se explică atât prin dificultățile tehnice mai
mari privitoare la instalarea și funcționarea unei mori pe un curs de apă mare, cât și
prin pagubele tehnice sau economice provocate de viituri sau de secete.
Un alt aspect care ar trebui cercetat îl constituie potențialul navigabil al celor
două râuri pe porțiunile desenate pe hartă. Din păcate, în afară de simbolizarea
podurilor plutitoare, harta nu ne furnizează alte mărturii explicite despre
navigabilitatea celor două râuri, cum ar fi simbolurile pentru schele sau pontoane,
deși, cu siguranță, apele erau brăzdate de luntrii pentru pescuit și pentru transportul
persoanelor pe distanțe scurte, precum și de plute utilizate pentru transportul pe
distanțe mai lungi a materiilor prime și a mărfurilor voluminoase sau grele.
3. VEGETAŢIA
Tipurile de vegetație sunt reprezentate diferențiat pe hartă prin nuanțe de verde,

albastru și gri și prin simboluri specifice pentru arbori și arbuști (cerculeț cu o codiță
spre dreapta) sau pentru vegetația de baltă (tulpină cu două frunze). Ca o constatare
preliminară, precizăm că în zona de deal predomină pădurile iar în albiile majore ale
râurilor Moldova și Siret predomină vegetația de luncă și de baltă.
3.1. Pădurile
Importanța cartografiei pentru studierea istoriei pădurilor a fost semnalată cu
mult timp în urmă24, în contextul actual hărțile istorice fiind resurse prețioase mai
ales pentru studiile consacrate fenomenului despăduririlor. Asemenea altor hărți
austriece contemporane, pe harta de care ne ocupăm pădurile sunt reprezentate în
culoare cenușie, hotarele acestora fiind delimitate prin contur negru îngroșat.
Consecvența cu hărțile austriece anterioare se reflectă și în absența nominalizării
pădurilor, singura excepție fiind cea privitoare la pădurea Lunca Vlădichii. O posibilă
identificare a ariilor forestiere se poate face însă prin corespondența cu alte surse
cartografice, cum ar fi Planurile Directoare de Tragere, pe care le-am utilizat și noi.
Pe harta analizată, pădurile nu sunt foarte numeroase, aria totală ocupată de
acestea fiind de cca 10%25. Cea mai întinsă pădure este Lunca Vlădichii, din șesul
Siretului, care, bănuim, reprezintă cea mai mare și compactă rămășiță dintr-o amplă
zonă împădurită, ce se întindea pe ambele maluri ale Siretului și care reprezenta, de
24
Vezi capitolul „Pădurea în cartografie” din Constantin C. Giurescu, Istoria pădurii
românești din cele mai vechi timpuri până astăzi, ediția a doua, revăzută și adăugită (București:
Ceres, 1976), 165-181.
25
Estimare confirmată prin măsurători cu planimetrul de către doamna Mariana Vlad, căreia îi
mulțumim.
fapt, capătul vestic al masivului forestier dintre Iași și Roman, care includea și celebrul
Codru al Iașilor26. În urma defrișărilor intense27, mai ales în preajma satelor Recea,
Cotul lui Bălan și Brătești, această zonă forestieră de pe malurile Siretului a fost
fragmentată, rămânând câteva petice de pădure la marginea localităților respective și o
zonă ceva mai compactă pe dealul „Butusch” (Muncelul). La nord-est de Brătești, este
marcată o altă bucată de pădure, ce face parte tot din capătul vestic al întinsului codru
care se desfășura între Roman și Iași. A doua zonă cu păduri este situată în partea de
nord și nord-vest a hărții, respectiv pădurea de la nord de Trifești, aflată pe un deal
dintre pârâul Valea Neagră și șesul Moldovei, cea de la nord-vest de satele Berbești și
Târșii (părți din pădurea Chilii și pădurea Ghințești28) și pădurea dintre Giulești și
Bârjoveni (pădurea Curchela), care, probabil, a constituit un corp unitar cu bucata de
pădure de la sud de Bârjoveni și cu peticele de pădure de la sud și est de satul Bogzești.
În sfârșit, o a treia zonă împădurită, destul de modestă, se desfășoară pe dealurile de pe
malul stâng al pârâului Valea Neagră, în special pe culmile estice și în șesul Moldovei.
Cea mai consistentă parte este cea de la „Cotul lui Ivan”, numită și „La rediu” pe
Planurile Directoare de Tragere, unde se vede că a fost mult redusă în urma defrișărilor
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mai la sud de aceasta, sunt pădurea Trifești,
o fâșie îngustă desfășurată la est de satul Trifești, și pădurea Dumbrăvița, aflată la
răsărit de satele Rediu și Șofrăcești, în apropierea șoselei Roman – Bacău.
După cum am precizat, majoritatea pădurilor se află în zona de deal, excepție
făcând pădurea Lunca Vlădichii, din lunca Siretului, și câteva mici porțiuni situate
în șesul Moldovei. Din păcate, harta nu ne oferă informații despre speciile
forestiere prevalente în aceste păduri, însă, dat fiind și relieful, adecvat pădurilor de
foioase, presupunem că situația era similară cu cea actuală, speciile predominante
fiind stejarul, carpenul, teiul, frasinul și arțarul29. În schimb, sursa surprinde
numeroase mărturii ale defrișărilor care au redus suprafețele împădurite, acestea
fiind efectuate punctual sau pe arii mai extinse în scopul obținerii unor suprafețe
arabile, mai ales, sau al unor poiene / prisăci. Perimetrele excesiv de neregulate,
fărâmițate sau alveolate sugerează intervențiile umane, așa cum se poate vedea în
cazul pădurii de la sud de Bârjoveni sau a celei din dreptul satului Berbești, ultima
având o salbă de poienițe folosite pentru pășunat și apicultură. Defrișările sunt
vizibile și în pădurea Lunca Vlădichii, unde există mai multe prisăci dintre care una
mai mare, cu acces la râul Siret. Un alt motiv pentru care pădurea era masiv tăiată
îl constituie aprovizionarea cu lemne pentru foc a unor instalații industriale. Un
26
Constantin C. Giurescu, Principatele Române la începutul secolului XIX. Constatări
istorice, geografice, economice și statistice pe temeiul hărții ruse din 1835 (București: Editura
Științifică, 1957), 45; Giurescu, Istoria pădurii românești, 176.
27
Vezi o situație a defrișărilor din Moldova în secolele XVIII–XX, realizată prin compararea
surselor cartografice, la Băican, Geografia Moldovei, 48-55.
28
Denumiri de pe Planurile Directoare de Tragere.
29
Atlasul RSR (București: Editura Academiei R.S.R., 1974–1979), [planșa] XI-8. 1. Pădurile
(1975), scara 1:1 000 000, autori: Gh. Predescu, N. Doniță, Al. Beldie, I. Velcea.
astfel de obiectiv, respectiv o velniță30 (Branntweinbrennerei), este amplasat într-o

poiană din pădurea Dumbrăvița, de la est de satul Șofrăcești, poiană a cărei
suprafață este foarte posibil să fi fost creată sau extinsă prin defrișare. Nu în
ultimul rând, defrișările aveau ca scop obținerea unor terenuri agricole și pășuni,
exemple evidente fiind cele din pădurea de la nord de satul Brătești, unde este
marcată o suprafață rectangulară utilizată ca grădină, sau de la vest de pădurea
Curchela, dintre Bârjoveni și Giulești, unde o suprafață cam cât jumătate din
pădure este simbolizată ca pășune cu arbori răzleți sau amestecată cu petice de
dumbravă, semn al unei întinse defrișări anterioare.
3.2. Luncile
Unul dintre ofițerii geografi care au lucrat în principatele române, Emanuel
Salomon Friedberg-Mírohorský, semnalează în memoriile sale o anomalie privitoare
la simbolizarea vegetației pe hărțile executate de austrieci în Țara Românească.
Conform normelor cartografiei austriece din secolele XVIII–XIX, „luncile erau
simbolizate cu un verde mai gălbui și pășunile cu un verde albăstrui cenușiu”, însă,
probabil dintr-o neglijență, culorile au fost inversate pentru hărțile care acopereau
„tot teritoriul coroanei Sf. Ștefan”, procedeul fiind aplicat și pentru harta Țării
Românești din 1856–185931. Secțiunea de hartă pe care o analizăm perpetuează
aceeași cromatică „greșită”, respectiv verde „gălbui” (un „verde oliv”32 sau „kaki”
deschis) pentru pășuni și „verde-albăstrui” (un „albastrul cerului” mai întunecat sau
un „gri afumat”) pentru lunci. În orice caz, pentru mai multă siguranță,
corespondența dintre nuanța de pe hartă și tipul de vegetație pe care îl reprezintă
poate fi stabilită sau verificată și prin analogie cu elementele de relief determinante
(șes / luncă – râu / pârâu) sau cu cromatica zonelor de vegetație cert identificate prin
toponime, cum este cazul porțiunii din șesul Moldovei numită „Lunka Trifești”,
colorată în „verde-albăstrui”. Pe baza acestei nuanțe, estimăm că vegetația de luncă
era preponderentă, ocupând cca 25% din suprafața hărții, situație explicabilă datorită
consistentei rețele hidrografice din aria cartografiată. Luncile erau răspândite mai
ales de-a lungul râurilor Moldova și Siret, învecinându-se cu terenuri arabile și
păduri. Cum riscul de inundații în albia majoră a acestor râuri era crescut, dovadă și
30
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, numărul velnițelor a fost mai mare în aria
cartografiată, numai în orașul Roman fiind menționate opt velnițe, în 1831–1832, aproape toate fiind
deținute de evrei. Vezi: Istoria orașului Roman (1392–1992), Gheorghe David, Constantin Botez şi
Vasile Ursachi (eds.) (Roman: 1992), 173; Catagrafiile Vistieriei Moldovei (1820–1845). I. Ţinutul
Romanului. Partea a 2-a (1832), Silviu Văcaru şi Mircea Ciubotaru (eds.) (Iași: StudIS, 2009), 19, 22-
23, 26, 34.
31
Emanuel Salomon Friedberg-Mírohorský, De la Praga la Focșani. Pe Dunăre spre
România. Amintiri din sejurul militar în Principatul Valah din anul 1856, ediție de Anca Irina
Ionescu (București: Lider, 2015), 135.
32
Am încercat să identificăm nuanțele după un cod al culorilor actual și ușor de accesat,
respectiv după lista culorilor de la https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_culori, accesat:
13.06.2016.
numeroasele bălți, mlaștini și pâlcuri de arbori și arbuști specifici solurilor umede,

presupunem că cea mai mare parte a zonelor de luncă era utilizată pentru pășunat. Cu
toate acestea, inserțiile de terenuri agricole – ușor de diferențiat prin culoarea bej și,
în unele cazuri, prin perimetre parțial regulate – dovedesc interesul locuitorilor și
proprietarilor din zonă pentru extinderea terenurilor arabile în aria ocupată de
vegetația de luncă, fapt care presupune și unele îmbunătățiri funciare, precum
defrișări, desțeleniri sau secări. În timp, au rezultat mari suprafețe arabile, care au
înlocuit vegetația de luncă, exemplul cel mai evident fiind reprezentat de zona arabilă
conturată între satele Cotul Vameș și Șofrăcești și albia secată a Moldovei.
Cu aceeași culoare „verde-albăstrui” au fost simbolizate și porțiunile defrișate
de la marginea unor păduri, ca cea de la Giulești și cea de la sud-est de Bogzești,
precum și câteva parcele mari și regulate, cum sunt cele de la Secuieni și Cuciulați.
Deși, cel puțin pentru parcelele cu perimetre regulate, ni se părea mai potrivită
simbolizarea lor cu „verde-gălbui”, fără îndoială, toate aceste locuri erau utilizate
pentru pășunat sau ca fânețe.
3.3. Pășunile sau izlazurile

Pășunile sau izlazurile propriu-zise, simbolizate cu „verde-gălbui”, sunt mult
mai puține și reduse ca întindere, fiind semnalate preponderent în proximitatea
localităților. Cel mai mare izlaz este cel din jurul orașului Roman, mai întins la
nord-est de oraș. Locuri de pășunat sunt marcate și la două coturi ale Siretului, la
Cotul Vameș, pe malurile unor pâraie, între care se remarcă Valea Sârbilor, și pe
coastele dealului Muncel („Butusch”), în dreptul satelor Cotul lui Bălan și Bretești.
3.4. Grădinile
Cu „albastru mineral” sau „albastru petrol” sunt simbolizate grădinile, în
general ușor de identificat prin asocierea lor cu casele și gospodăriile locuitorilor
sau cu bisericile și mănăstirile. Grădinile mari sunt puține la număr, în schimb, cu
excepția unor străzi comerciale din orașul Roman, a câtorva localuri publice și a
unor cazuri de clădiri izolate, nu există gospodărie fără grădină, indiferent dacă
aceasta este învecinată curții, peste drum sau ceva mai izolată față de locuință.
4. CĂILE DE COMUNICAŢIE
În privința căilor de comunicație, harta înfățișează o detaliată rețea de

drumuri care leagă localitățile, în primul rând, dar și câmpurile, fânețele, pădurile,
morile etc. După simbolurile cartografice, acestea sunt de trei categorii: șosele,
drumuri amenajate pentru transport sau drumuri de poștă și drumuri neamenajate,
ultimele fiind predominante. Cu excepția drumurilor șoseluite și a unor mici
segmente de drumuri secundare amenajate, majoritatea drumurilor au traseele
neregulate, acestea fiind determinate de particularitățile reliefului. În general,
drumurile urmează cursurile apelor sau ale văilor, poalele sau crestele dealurilor,
grindurile sau locurile mai sigure din zonele mlăștinoase. Singurul drum modern,
clar evidențiat pe hartă, îl constituie o porțiune din șoseaua Bacău – Roman –
Târgu Frumos – Iași. Traseul regulat al drumului, identic cu cel al actualului drum
european E85, și mențiunile de pe hartă „von Bakeu” (de la Bacău) și „nach Skeja”
(spre Șcheia33) indică exact faptul că este vorba despre șoseaua modernă care lega
orașele Focșani și Galați de capitala țării, Iași. Șoseaua este unul dintre cele două
drumuri principale modernizate în timpul administrației ruse din anii 1828–1834 și
în timpul domniei lui Mihail Sturdza, drumuri care traversau principatul de la nord
la sud: Mihăileni – Galați și Fălticeni – Focșani34. Pe această rută, nu departe de
Roman, spre nord, se aflau proprietăți și reședințe boierești importante, precum
Șcheia și Miclăușeni, stăpânite de două ramuri ale familiei Sturdza, sau Mirceștii
lui Vasile Alecsandri35. Amenajată în cadrul programului de șoseluire a celor mai
importante căi de comunicație terestre din Moldova primei jumătăți a secolului al
XIX-lea, șoseaua a atras aprecierile călătorilor occidentali, cum este cazul
ofițerului francez A. Sabatier, care, însă, nu se sfiește să-i menționeze și carențele:
„În sfârșit, la 14 km de Roman, am atins frumosul drum care traversează
Moldova de la sud la nord, de la Galați, pe Dunăre, până la frontiera
Bucovinei, aproape de Cernăuți. Există însă în câteva locuri întreruperi scurte
și am observat cu durere că lucrările de întreținere nu sunt făcute cu grijă și
regularitate. Totuși, casele cantonierilor, construite pe marginea drumului
aproape din kilometru în kilometru, par a arăta că n-ar trebui decât un pic de
bunăvoință pentru a menține buna stare a acestei șosele, care ar aduce servicii
atât de mari întregii regiuni”36.
Cantoanele menționate de Sabatier sunt vizibile și pe hartă, fiind înșirate pe
latura vestică a șoselei, la distanțe egale. În ele locuiau supraveghetorii șoselei,
33
Satul Șcheia, în prezent în comuna Alexandru Ioan Cuza, județul Iași, la cca 25 km nord de
Roman.
34
Pentru mai multe detalii despre lucrările de modernizare a drumurilor din Moldova în prima
jumătate a secolului al XIX-lea vezi: Leonid Boicu, „Lucrările de îmbunătățire a căilor de
comunicație în Moldova în vremea administrației ruse din anii 1828–1834”, Studii și cercetării
științifice. Istorie, 12, fasc. 1 (1961): 105-115; Leonid Boicu, „Căile de comunicație terestre în
Moldova între 1834–1848 (I)”, AIIAX, 4 (1967): 81-116; Leonid Boicu, „Căile de comunicație
terestre în Moldova între anii 1834–1848 (II)”, AIIAX, 5 (1968): 121-144, iar pentru situația
cartografică vezi Hartă administrativă a Prințipatului Moldavii, alcătuită din porunca lui Kisselef,
București, 1833 (online la National Library of Australia, http://nla.gov.au/nla.obj-231234947/view,
accesat: 10.05.2016) și Charta poștală a Moldovei, autor G. Filipescu-Dubău, litograf Parteni, Iași,
1854, Biblioteca Națională a României, Departament Colecții speciale, cota H V 78, online la
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5f/Charta_po%C8%99tal%C4%83_a_Moldovei_
1854.jpg/ accesat: 13.05.2016.
35
La 1856, Miclăușenii se aflau în stăpânirea văduvei lui Alecu Sturdza, Catinca, și a copiilor
săi, iar Șcheia îi aparținea lui Constantin Sturdza-Șcheianu.
36
Sabatier, „Memoriu”, 291.
„Strassen Aufseher (mold<auer> Kantonist)”, expresia fiind înregistrată o singură

dată, pentru primul canton de la capătul de nord al șoselei. Mențiunile ulterioare
sunt „Kanton” sau „Kantonist”. Corpul de cantonieri a fost înființat în 1843, aceștia
fiind slujbași plătiți care se ocupau de întreținerea și repararea drumurilor
importante. Cantoanele erau construite din lemn sau cărămidă, la o distanță de cca
500 stânjeni (1,1 km) unul de altul, fiind dotate cu uneltele necesare lucrărilor de
întreținere. Pe lângă salariu, cantonierul beneficia de o falce și jumătate (cca 2 ha)
de pământ pentru hrană și era scutit de bir și havalele37.
Romanul era racordat rutier și cu orașul Piatra, prin două drumuri amenajate
pentru transport, unul care trecea prin Dulcești și Bozieni38, și altul care trecea prin
Trifești și Giulești, segmentele extreme ale ambelor drumuri fiind marcate pe hartă
cu mențiunile „[der Fahrweg] von Piatra” (drumul de la Piatra).
O altă cale de comunicație expres menționată pe hartă este drumul care
pleacă din Roman spre satul Luțca („nach Litschka”), trasat în colțul de nord-est al
hărții. Era cel mai direct drum spre Iași, însă nu lipsit de dificultăți și primejdii
deoarece străbătea marele Codru al Iașilor39. Traseul lui poate fi urmărit cu ajutorul
hărții administrative a Moldovei din 1833 (harta rusă)40, conform căreia drumul
trecea prin Luțca, Sagna, Golpătești (actualul Vulpășești), Cetate41, Poiana de Sus,
Voinești și intra în Iași pe la Hlincea. Mai târziu, după șoseluirea lui, va fi cunoscut
ca drumul Roman – Bâra – Iași / Vaslui42. Alte drumuri mai importante sunt cel
spre Cordun, care reprezenta ruta cea mai scurtă spre Botoșani (trecând prin
Săbăoani, Mircești, Pașcani), și cel prin Stârpul (Sterpul) și Gâdinți, spre Băcești,
Negrești, Vaslui (o altă rută spre Vaslui și Bârlad fiind cea prin Brătești și Valea
Ursului, însă la 1856 era simbolizat ca drum rural, neamenajat).
În afară de cantoanele de pe marginea șoselei Iași – Roman – Bacău, în
asociere cu căile de comunicație mai constatăm prezența podurilor, hanurilor,
stațiilor de poștă, dar și a unor fântâni și troițe.
37
Boicu, „Căile de comunicație... (I)”, 107.
38
Care va fi și șoseluit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Vezi Harta căilor de comunicație
din județul Roman în anul 1897, scara 1: 200 000, Ministerul Lucrărilor Publice, Diviziunea I, Poduri și
Șosele, București, 1897, apud Cezar Buterez, Atlasul Căilor de Comunicații (1897), http://www.geo-
spatial.org/download/atlasul-cailor-de-comunicatii-1897, accesat: 03.06.2016.
39
Giurescu, Principatele Române la începutul secolului XIX, 164.
40
Hartă administrativă a Prințipatului Moldavii.
41
Fostul schit Cetatea Mică, de pe teritoriul actualei comune Gârbești. Ieromonah Marcu-Marian
Petcu, Mănăstiri şi schituri ortodoxe din Moldova, astăzi dispărute (sec. XIV–XIX) (București: Biblioteca
Națională a României, 2010), 90; Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, Repertoriul istoric al
unităților administrativ-teritoriale 1772–1988, partea 1, A, Unități simple (Localități și moșii) A–O, coord.
Dragoș Moldovanu, Academia Română. Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” Iași
(București: Editura Academiei Române, 1991), 217.
42
Harta căilor de comunicație din județul Roman în anul 1897; Marele dicționar geografic al
Romîniei, George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu și Grigore Tocilescu, eds., vol. V (București: Socec,
1902) (în continuare: MDGR), 263-264.
5. PODURILE
Pe hartă, am numărat cca 27 de poduri care facilitau traversarea cursurilor de

apă, cele mai multe fiind din lemn. Absente sau foarte rare în amonte, unde
pâraiele aveau cursuri temporare sau puteau fi trecute prin vaduri, acestea sunt
construite în interiorul și în preajma localităților străbătute de cursuri de apă și pe
căile de comunicație care intersectează rețeaua hidrografică. Unicul pod de piatră
apare simbolizat pe pârâul Valea Neagră, la sud de satul Șofrăcești, pe drumul care
lega Secuienii și Mirceștii de Roman. O altă soluție de traversare a pâraielor o
reprezenta digurile iazurilor, așa cum sunt, în special, cele de pe pârâul Negru /
Valea Neagră. Pentru traversarea râului Moldova, se utiliza podul de vase de la
sud-vest de orașul Roman, a cărui existență îndelungată este probată și prin surse
complementare, precum descrierea hărții „Otzellowitz”, din 1790: „Lângă oraș,
peste Moldova, se află un pod de vase foarte bun pentru vremea când apele râului
sunt scăzute”43. Podul se afla în proprietatea Episcopiei Romanului, rămânând
astfel și după 1844, dată la care locuitorii orașului și-au răscumpărat vatra orașului
de la Episcopie44. La mijlocul secolului al XIX-lea, un celebru călător englez
aprecia ca foarte bună starea podului de lemn 45. În ceea ce privește traversarea
Siretului, în această zonă se utilizau două poduri plutitoare: cel din dreptul satului
Stârpul și cel de la nord de satul Brătești, ultimul fiind utilizat încă la sfârșitul
secolului al XIX-lea46.
6. HANURILE
Cum hanurile sau ratoșele47 sunt facilități indispensabile pentru călători,

amplasarea lor se face, îndeobște, de-a lungul sau în apropierea căilor de
comunicație principale, la răscruci de drumuri și în preajma stațiilor de poștă, în
orașe și la marginea acestora. În aria cartografiată pe care o analizăm, constatăm
existența a patru hanuri, ușor de identificat după simbolurile clare cu care sunt
marcate: „W.H.” (Wirtshaus = han, cârciumă)48. Din perspectivă grafică, sunt
redate doar clădirile (pentru toate cele patru cazuri) și curțile (doar în două cazuri),
cromatica reflectând materialele de construcție (trei clădiri din piatră sau cărămidă
43
Donat, Papacostea, Ținuturile, 240.
44
Istoria orașului Roman, 101.
45
James Henry Skene, „Ținuturile de graniță dintre creștini și turci, cuprinzând călătorii în
regiunile Dunării de Jos în 1850 și 1851”, în Călători străini despre țările române, V, 637.
46
Vezi și MDGR, I (București: Socec, 1898), 630.
47
Pentru diversele denumiri și caracteristicile acestor localuri publice vezi: Constantin Botez,
Adrian Pricop, Tradiții ale ospitalității românești. Prin hanurile Iașilor (București: Editura Sport-
Turism, 1989), 21.
48
Un exemplu concludent despre potențialul hărților austriece în cercetarea acestor aspecte la:
Mădălina-Valeria Vereş, „Hanurile comitatului Cluj. Investigații pe harta militară a lui Iosif al II-lea”,
http://www.medievistica.ro/texte/discipline%20conexe/altele/hanuri/hanuri.htm, accesat: 06.06.2012.
și una din lemn) și absența sau prezența vegetației, situație care sugerează o curte,
respectiv o grădină. Indiciile grafice sugerează faptul că cele patru hanuri erau
modeste, cu clădirile și incintele mici. În schimb, erau destul de bine amplasate
pentru a beneficia de o clientelă constantă. Două hanuri se aflau în apropierea
orașului Roman, unul la nord de oraș, pe șoseaua Roman – Iași, iar altul la sud-vest
de oraș, pe drumul care ducea la Piatra și nu departe de stația de poștă de pe
șoseaua Roman – Bacău49. Un alt han se afla la intersecția dintre șoseaua Roman –
Bacău și drumul rural Mircești – pădurea Lunca Vlădichii. Poziția hanului este una
favorabilă și datorită prezenței în imediata vecinătate a unei surse de apă
permanente, pârâul Valea Neagră, a unei mori – care, presupunem, avea clientelă –,
și a unui canton, care reducea senzația de izolare și de unde, la nevoie, se puteau
obține ajutor și informații suplimentare pentru călători. În sfârșit, cel mai modest și
mai izolat han pare să fie cel de la marginea de nord-vest a pădurii Lunca
Vlădichii. Hanul, cu clădirea din lemn și fără curte, se află lângă o intersecție de
drumuri de țară, însă amplasarea sa la marginea pădurii și în apropierea unei zone
mlăștinoase, dinspre care este protejat printr-un dig ce pare să-l ascundă de ochii
lumii, ne duce cu gândul mai degrabă la un „cuib de tâlhari”. Totuși, o posibilă
explicație pentru poziția destul de izolată a hanului, comparativ cu celelalte trei
stabilimente de acest tip, ar fi faptul că drumul pe care se afla hanul, care ducea de
la nord la sud mai mult sau mai puțin paralel cu șoseaua principală, pare să fie o
rută alternativă pentru transporturile grele, în special cele de mărfuri sau de materii
prime. De asemenea, acest drum se mai intersectează și cu altele, între care cel mai
apropiat ducea direct la unica distilerie din zonă. Nu putem exclude nici
posibilitatea ca hanul să fi fost, de fapt, o cârciumă50, racolându-și o parte a
clientelei dintre cei care utilizau resursele pădurii Lunca Vlădichii și ale râului
Siret, care o străbătea prin partea estică: țărani, tăietori de lemne, crescători de
animale, apicultori, vânători, pescari și alții.
Romanul era un centru important și în cadrul rețelei poștale și de transport de
călători, iar mai târziu și de telegraf51. Stația de poștă („Post Anstalt”) se afla
dincolo de periferia sud-vestică a orașului, la marginea șoselei și în apropierea
malului drept al râului Moldova. Amplasarea stației de poștă la marginea orașului
se explică prin faptul că acest tip de facilități trebuia să ofere curierilor și
călătorilor atât adăpost temporar, cât și cai de schimb, pentru ultimii fiind necesare
grajduri, pășuni și surse de apă în apropiere.
49
Poate că acesta din urmă era hanul „ocupat” de militarii austrieci spre sfârșitul anului 1854
(Botez, Pricop, Tradiții ale ospitalității românești, 97).
50
Despre „cârciuma-han” vezi: Giurescu, Principatele române la începutul secolului al
XIX-lea, 158.
51
Vezi Charta telegrafo-poștală, compusă de Direcțiunea Generală a Telegrafelor și Poștelor din
România, Litografia G. Voneberg, București, 1865 (Bibliothèque Nationale de France, Département Cartes
et plans, GE C-1355; disponibilă online la http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/btv1b530252723.r=Charta%-
20telgrafo, accesat: 10.05.2016).
7. LOCALITĂŢILE
Secțiunea de hartă pe care o prezentăm ne oferă o serie de informații

topografice și arhitectonice despre localitățile cuprinse în aria cartografiată,
respectiv orașul Roman și 24 de sate și cătune. Datorită mărimii scării utilizate, se
poate vedea destul de clar structura planimetrică a fiecărei localități.
7.1. Orașul Roman – repere topografice

Cea mai importantă localitate dintre cele cuprinse în aria cartografiată este
orașul Roman, reprezentat în colțul de nord-est al hărții. Dacă ținem cont că
documentul cartografic pe care îl prezentăm este o hartă zonală și nu un plan de
oraș realizat la scară mare – ceea ce, în general, necesită eforturi, timp și cheltuială
–, detaliile surprinse de cartografii austrieci sunt impresionante52. În primul rând,
harta evidențiază poziția orașului în contextul geografic al zonei și, în special,
relația acestuia cu râul Moldova, care mărginește orașul pe aproape jumătate din
perimetrul său. În al doilea rând, se remarcă poziția orașului în cadrul rețelei de
drumuri principale și secundare ale zonei, aspect ce reconfirmă importanța militară,
politică și economică de odinioară a orașului53. În sfârșit, un aport semnificativ al
hărții îl reprezintă planimetria orașului Roman, din care se pot extrage informații
privitoare la structura și evoluția urbanistică a acestei localități. Rețeaua stradală și
parcelarea sunt bine conturate, iar bisericile, deși nenominalizate, sunt, totuși, ușor
de identificat, fapt care ajută și la recunoașterea cartierelor orașului. Alte repere ce
se remarcă în topografia urbană sunt două cimitire, clar specificate, grajdurile
„rusești”, podul de peste râul Moldova, o cărămidărie, o moară și câteva fântâni.
În privința bisericilor din Roman, în primul rând remarcăm ansamblul
Episcopiei, alcătuit din Catedrala episcopală Sfânta Parascheva – ctitorie a lui
Petru Rareș și a urmașilor săi (1542–1550), edificată peste o biserică anterioară –,
turnul clopotniță, clădirile administrative, zidul de incintă și parcul care coboară
spre râul Moldova54. Un detaliu care merită semnalat se referă la geometria curții,
care – dacă nu avem de-a face cu o simplificare a topografului – este de formă
patrulateră, spre deosebire de situația contemporană, în care perimetrul incintei este
de formă pentagonală.
Tot cu zid de incintă era înconjurată și biserica Precista Mare („Adormirea
Maicii Domnului”), ctitorită de doamna Ruxandra Lăpușneanu și fiul ei Bogdan al
52
Rezoluția mare a copiei digitale puse la dispoziție de arhivele austriece ne-a permis să lucrăm cu
harta la o scară suficient de mare pentru a putea urmări, fără probleme, orice element desenat.
53
Laurenţiu Rădvan, Oraşele din Ţările Române în Evul Mediu: sfârşitul sec. al XIII-lea –
începutul sec. al XVI-lea (Iași: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011), 559-567.
54
Melchisedec Ștefănescu, Chronica Romanului și a Episcopiei de Roman, ediție de Tudor
Ghideanu (Roman: Mușatinia, 2008); Istoria orașului Roman, 61-40, 106-111; Scarlat Porcescu, Episcopia
Romanului (București: Episcopia Romanului şi Huşilor, 1984); http://epr.ro/Pagini/Catedrale/catedrala_
episcopala.htm, accesat: 17.06.2016.
IV-lea, în 1569, tot peste ruinele unei biserici mai vechi55. Biserica a fost rezidită și
reparată de mai multe ori. În curtea patrulateră mai sunt reprezentate turnul clopotniță
și chiliile călugărilor. În aceeași insulă parcelară, de formă aproape ovală, al cărei colț
nord-estic era ocupat de biserică și chilii, se mai aflau și alte proprietăți ale mănăstirii:
grădina, casele spitalului56, și alte câteva case, probabil dughene ale mănăstirii. Peste
drum, la vest de această insulă se află spițeria lui Johann Simeon Brukner57, poziția
proprietății fiind însă mai puțin vizibilă pe hartă din cauza suprapunerii cu hașurile de
altitudine prin care este reprezentată terasa râului Moldova.
La est de Episcopie și de mănăstirea Precista Mare, la o distanță nu prea
mare, se află biserica Sfântul Gheorghe, care a fost construită din zid în 1842–
1847, pe locul uneia anterioare, din lemn58. În preajma ei a funcționat cimitirul
mahalalei Popăuții.
La nord-vest de mănăstirea Precista Mare, în mahalaua brașovenilor sau
Mohorănii, este reprezentată biserica Sfântul Nicolae, care a fost construită din
zid la mijlocul secolului al XVIII-lea, în locul unei biserici din lemn ridicată în
jurul anului 1600 de către negustorii brașoveni și lipscani59. În imediata vecinătate
a acestui lăcaș, spre sud și est, s-a dezvoltat cartierul evreiesc60.
Mai la nord de biserica Sfântul Nicolae, identificăm biserica Precista Mică,
sau Precista de jos, care a fost ridicată în 1791–1826, de către preotul Constantin și
enoriașii săi, pe locul unei biserici anterioare, din lemn. Hramul inițial al bisericii a
fost „Adormirea Maicii Domnului”, însă, din 1850, acesta a fost înlocuit cu hramul
actual „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Biserica deservea religios și pe
membrii breslelor negustorilor și fierarilor61.
În mijlocul orașului, sunt reprezentate două lăcașuri de cult, ușor de
recunoscut: Biserica Armeană și Biserica Albă. Posibil precedată de alte edificii de
55
Din bibliografia bogată privitoare la acest lăcaș, semnalăm două studii de referință: Epifanie
Cozărescu, „Istoricul bisericii Precista Mare din orașul Roman”, I-IV, MMS, 40, nr. 11-12, (1964):
610-617; 41, nr. 11-12 (1965): 636-654, 45, nr. 3-4 (1969): 224-231; 48, nr. 1-2 (1972): 78-83, și
Mihai Mîrza, „O ctitorie și doi ctitori din secolul XVIII. Dosarul zidirii, înființării și înzestrării
mănăstirii Precista Mare din Roman”, AIIX, 51 (2014): 93-127.
56
Despre sediile succesive ale spitalului vezi Epifanie Cozărescu, Octav Clocotici, Istoricul
Spitalului Municipal „Precista Mare” din Roman până la bicentenar (1998); parțial și a vieții
medico-farmaceutice romașcane (Roman: Editura Știință și Tehnică, 2001); Paul Pruteanu,
Contribuţie la istoricul spitalelor din Moldova. Spitalele din Moldova dependente de Epitropia
generală a Casei Sf. Spiridon, de la primele începuturi până la unirea serviciilor sanitare ale
Moldovei şi Munteniei (Bucureşti: Editura Medicală, 1957), 51-52.
57
Istoria orașului Roman, 128.
58
Ibid., 125, 127.
59
Ibid., 124-125. Pentru mai multe referințe, vezi: Gheorghe Zaharescu, Biserica Sfântul
Nicolae din orașul Roman, vol. 1 (Roman, 1933).
60
Evreii locuiau însă și în alte mahalale ale orașului.
61
„Biserica «Precista Mica», din Roman, are ca hram sărbătoarea de astăzi”, text publicat de
Agenția de știri Basilica.ro, http://basilica.ro/biserica-precista-mica-din-roman-are-ca-hram-sarbatoarea-
de-astazi/, accesat: 5.06.2016.
cult, probabil din lemn, Biserica Armeană din Roman a fost ctitorită de către unul
dintre reprezentanții comunității armenești, Agopșa, în 1609. Hramul bisericii este
„Adormirea Maicii Domnului”, însă, după 1990, fiind preluată spre folosire de
către Episcopia Romanului, a mai primit și hramul „Pogorârea Sfântului Duh”.
Majoritatea caselor deținute de armeni erau grupate în jurul acestei biserici, fapt
pentru care structura mahalalei armenești, aparent concentrică, este vizibil diferită
de cea a zonei delimitată de Ulița Mare și ulițele paralele cu aceasta, care
înfățișează o structură rectilinie și o parcelare densă și ordonată62. Foarte aproape
de acest edificiu, spre nord-est, se află Biserica Albă, cu hramul „Sfinții
Voievozi”, care a fost ctitorită de Ștefan Tomșa, în al doilea deceniu al secolului al
XVII-lea, și refăcută de spătarul Vasile Cantacuzino, în 1695. Pe harta din 1856,
biserica se evidențiază printr-o curte mai mare și prin două construcții de zid
amplasate pe latura de sud, la intrarea în curte, care nu trebuie însă confundate cu
actualul turn-clopotniță, ce este de dată recentă63.
Aceste biserici sunt menționate și în catagrafiile târgului, cum sunt cele din
1820 și 1831, recent publicate, unde sunt consemnați și slujitorii lor64. Harta ne
aduce însă informații noi, în sensul că, în afara bisericilor amintite mai sus, mai
sunt marcate pozițiile a încă două biserici în partea de nord a orașului: o biserică
din lemn și una din zid.
Biserica din lemn este foarte clar marcată la capătul nordic al unei insulei
parcelare ce este delimitată de actualele străzi Miron Costin, Păltiniș, Sucedava și
Petru Rareș, locație care, în prezent, coincide cu amplasamentul bisericii lipovenești
cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavril”, situată în cartierul Petru Rareș. Din
puținele informații care ne-au fost accesibile, aflăm că actuala biserică a fost ridicată
în mahalaua lipovenească în 1858 și refăcută în 192765. Harta din 1856 demonstrează
însă că acest lăcaș a fost precedat de o biserică de lemn.
Cealaltă biserică, din zid, este localizată la răscrucea dintre Ulița Mare
(actuala stradă Ștefan cel Mare) și drumul dinspre Luțca (dispărut după o
sistematizare ulterioară), pe locul în care se află în prezent biserica romano-catolică
cu hramul Sfânta Tereza a Pruncului Isus, ridicată în prima jumătate a secolului al
XX-lea66. Pe website-ul acestei parohii, se menționează că în vara anului 1846,
62
Istoria orașului Roman, 57, 122-124; „Despre comunitatea armenească din Roman de-a
lungul timpului”, http://www.e-antropolog.ro/2012/06/despre-comunitatea-armeneasca-din-roman-de-
a-lungul-timpului/; „Patriarhul armenilor va vizita orașul Roman”, https://melidoniumm.word-
press.com/2012/08/01/patriarhul-armenilor-va-vizita-orasul-roman/, accesate: 06.07.2016.
63
Istoria orașului Roman, 119-121.
64
Catagrafiile Vistieriei Moldovei (1820–1845). I. Ţinutul Romanului. Partea 1 (1820), Lucian-
Valeriu Lefter şi Silviu Văcaru (eds.) (Iași: StudIS, 2008), 227, 231, și Partea a 2-a. Supliment. Târgul
Romanului (1831), Silviu Văcaru şi Mircea Ciubotaru (eds.) (Iași: StudIS, 2009), 60-64.
65
Petru Flenchea, Municipiul Roman și comunitatea rușilor-lipoveni (București: PapiruS
Media, 2009), 50. Cu acest prilej, mulțumim directorului Editurii PapiruS Media, preot Cornel Paiu,
pentru amabilitatea și promptitudinea cu care ne-a pus la dispoziție acest volum.
66
http://www.biserici.org/index.php?menu=BI&code=1076, accesat: 29.06.2016.
episcopul Paul Sardi a cumpărat o casă cu grădină și curte, aflate „în mijlocul
orașului”, pe care intenționa să ridice o biserică și să amenajeze un loc pentru
cimitir. „În anul următor episcopul va mai cumpăra o clădire, care, ulterior, va fi
transformată în capelă, iar locul cumpărat inițial, va rămâne doar pentru cimitir”67.
Deși nu am identificat alte documente care să ne confirme ipoteza, considerăm că
harta reflectă locațiile celor două obiective care au fost materializate, respectiv
capela de pe Ulița Mare (în prezent strada Ștefan cel Mare) și cimitirul catolic.
Pentru că în acest nou înființat cimitir au fost înhumați și militarii decedați din
armata austriacă de ocupație, probabil mai mulți, la vremea respectivă, decât
localnicii decedați, pe hartă a fost consemnat drept cimitirul militarilor austrieci:
„Öst(e)r(reichischer) Mil(itär) Friedhof”.
Existența comunității iudaice din Roman, veche de câteva secole, nu este
semnalată pe hartă decât prin marcarea și nominalizarea cimitirului evreiesc. Nicio
sinagogă nu este simbolizată pe hartă, deși în mahalaua evreiască, al cărei nucleu
era delimitat de străzile Principatele Unite, Sucedava și Ion Ionescu de la Brad,
existau mai multe așezăminte de acest tip la mijlocul secolului al XIX-lea68. Cauza
pentru care topografii au omis simbolizarea acestor lăcașuri poate fi atât scara
hărții, în acest caz prea mică pentru includerea tuturor detaliilor, cât și faptul că, cel
puțin până la mijlocul secolului al XIX-lea, majoritatea sinagogilor din principatele
române nu se remarcau în arhitectura urbană, având aspectul unor simple case69.
Alte repere topografice certe privitoare la teritoriul orașului sunt reprezentate
de cimitirul evreiesc („Jüd(ischer) Friedhof”), de la est de oraș, și de „grajdurile
rusești” („Russisch(e) Stall(ungen)”), amplasate la periferia nord-vestică a orașului,
în apropierea cărora se află și o moară de vânt. Referitor la cimitirul evreiesc,
trebuie să menționăm că, în 1856, comunitatea iudaică din Roman deținea două
cimitire, cel vechi și cel nou. Conform tradiției comunității, consemnată în
documente din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, primul cimitir evreiesc din
Roman a fost înființat cu vreo 300 de ani înainte, deci prin a doua jumătate a
secolului al XVI-lea. Inițial, cimitirul se afla la marginea localității, însă, pe măsura
extinderii urbane, a ajuns într-o poziție centrală, motiv de care s-au și prevalat
locuitorii creștini, în 1825, când i-au solicitat domnului să poruncească desființarea
67
Pr. Marcelin Rotaru, „Comunitatea romano-catolică din Roman”, și Pr. Dumitru Farcaș,
„Istoricul bisericii «Sfânta Tereza a Pruncului Isus»”, http://www.parohiasfterezaroman.ro/istoricul-
parohiei/, accesat: 29.06.2016; vezi și Anton Coșa, Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun
(secolele XVII–XVIII) (Iași: Sapientia, 2007), 165.
68
Istoria orașului Roman, 58-59; Pincu Pascal, Obştea evreiască din Roman (Bucureşti:
Hasefer, 2001), 48-55.
69
La 1852, creștinii din Roman reclamau autorităților centrale „smintelele ce pricinuesc
havrele evreești, ce din vreme în vreme s-au făcut din casă de locuință (subl. D.D.I.), în preajma
bisericei Sf. Neculai”. Dr. E. Schwarzfeld, „Evreii din Moldova sub Regulamentul Organic. Studiu
istoric”, în Evreii din România în texte istoriografice. Antologie, ed. Lya Benjamin (București:
Hasefer, 2002), 155.
locului de veci. Deși cererea lor nu a fost satisfăcută, conflictele dintre creștini și
evrei pe această chestiune au continuat decenii la rândul, efectele lor soldându-se
cu încetarea înmormântărilor în cimitir, începând cu anul 1846, închiderea cu gard
de zid și plantarea unui mare număr de arbori în incinta lui, în 1849, și desființarea
abuzivă a cimitirului în 187270. Probabil aceasta este și cauza pentru care vechiul
cimitir evreiesc nu a fost simbolizat corespunzător pe harta din 1856, comparativ
cu cimitirul nou. În schimb, chiar și dacă a fost tratat ca o simplă proprietate, locul
său trebuie să fi fost reprezentat pe hartă de către topografii austrieci. În acest sens,
știind că, în prezent, pe locul cimitirului este amplasată clădirea Colegiului
Național „Roman Vodă”71, presupunem că cimitirul se afla în cadrul unei insule
parcelare de formă aproape dreptunghiulară și complet hașurată cu linii de
altitudine – dispusă, deci, pe un teren în pantă –, aflată la nord-est de Biserica Albă.
În interiorul insulei respective, se observă o grădină în formă de „T” răsturnat care,
probabil, reprezintă locul vechiului cimitir. În consecință, locul menționat pe hartă
cu sintagma „Jüd(ischer) Friedhof” reprezintă cimitirul evreiesc nou, înființat, în
1849, pe un lot de teren inițial de 200 de prăjini (cca 8 800 m2), cumpărat din
imașul de la marginea de sud-est a orașului, în locul numit Râioasa72. Cimitirul se
păstrează și în prezent, având intrarea pe strada Bogdan Dragoș.
Referitor la sintagma „grajdurile rusești”, nu știm precis în ce context a fost
atribuită și nici nu știm când au fost construite respectivele grajduri, însă este
evident că în ele au fost adăpostiți caii trupelor țariste încartiruite în Roman în
timpul intervenției militare din 1848 sau, mai probabil, în timpul ocupației
principatelor române din 1853–1854, în contextul Războiului Crimeii. De pildă,
din documente recent publicate, aflăm că un batalion al Regimentului Volânsk, din
Corpul 5 de Infanterie rus, a fost repartizat la Roman în octombrie 1848, alte
detașamente fiind repartizate în zonă pentru supravegherea graniței cu Transilvania
și „întreținerea ordinii printre locuitorii maghiari” din satele situate în apropierea
Romanului73. Mai puțin incertă este soarta ulterioară a grajdurilor respective, care,
se pare, au supraviețuit timp îndelungat, după cum se poate vedea de pe un alt plan
al orașului, din 193474, pe care sunt reprezentate, în aceeași zonă, grajdurile
comunale și moara Rohrlich.
70
Pascal, Obştea evreiască din Roman, 7-8, 10, 55-58.
71
Ibid., 57.
72
Ibid., 56-61, 203. Vezi și Memoria cimitirelor evreiești, editată de Federaţia Comunităţilor
Evreiești din România, cu sprijinul Ministerului Culturii și Cultelor (București, 2007), 29,
http://www.jewishfed.ro/ downloads/carti/memoriacimitirelorevreiesti2007.pdf, accesat: 05.06.2016.
73
Ela Cosma, Armatele imperiale austro-ruse și românii la 1848–1849. Documente militare,
Vol. II. Corespondență și rapoarte militare / The Imperial Austro-Russian Armies and the Romanians
in the Years 1848–1849. Military Documents, Vol. II. Military Reports and Correspondence, coord.
Ela Cosma (Cluj-Napoca: Argonaut / Gatineau, Symphologic Publishing, 2013), 114.
74
Planul orașului Roman, 1934, scara 1:10 000 (Biblioteca Centrală „Mihai Eminescu” Iași, H
541).
7.2. Orașul Roman – rețea stradală și parcelare

Evoluția și structura urbanistică a orașului Roman au fost temeinic cercetate
de regretata arhitectă Eugenia Greceanu75, studiile sale fiindu-ne de un real folos
pentru cunoașterea topografiei orașului din secolul al XIX-lea, implicit pentru
formularea observațiilor privitoare la planul orașului, așa cum este el reprezentat pe
harta din 1856. În primul rând, harta înfățișează o structură urbană adaptată, în
mare măsură, constrângerilor reliefului și căilor de comunicație. Așezat strategic la
confluența râurilor Moldova și Siret și la intersecția unor drumuri importante,
târgul medieval nu s-a putut dezvolta decât spre nord și est, pe celelalte două laturi
fiind oprit de apa Moldovei. Acest obstacol natural avea însă certe avantaje
militare, fapt pentru care pe terasa din cotul râului au fost ridicate cetățuia
mușatină, curtea domnească și ansamblul episcopal. Harta de la 1856 nu mai
surprinde decât ultimul obiectiv, celelalte fiind demult dispărute. Totuși, în acord
cu opiniile unor specialiști, locul acestei fortificații și al curții domnești poate fi
dedus cartografic prin insula de verdeață de la vest de Episcopie, foarte puțin
ocupată de clădiri din cauza faptului că aici a fost mult timp o proprietate
domnească76. Pe hartă, se văd doar trei case, probabil toate din zid, din care singura
cu curte și grădină – delimitate pe mijlocul parcelei – era, probabil, casa medicului
Alexandru Theodori, care a fost construită la mijlocul secolului al XIX-lea. La sud
de această proprietate, se vede un cerculeț roșu, care, probabil, reprezintă o fântână
cu ghizduri de piatră.
Din punct de vedere administrativ, la mijlocul secolului al XIX-lea, orașul
Roman era structurat în două cvartale, fiecare cu câte două ciastii77. Cvartalul I, cu
ciastiile verde și galbenă, cuprindea partea vestică a orașului, iar Cvartalul al II-lea,
cu ciastiile roșie și neagră, cuprindea partea estică a orașului. Cum linia de
demarcație dintre cele două cvartale era Ulița Mare, este ușor de observat că cel
de-al doilea cvartal era cam de două ori mai întins decât primul, dar și mai rarefiat
ca densitate de locuire, după cum aflăm dintr-o evidență administrativă din 185078.
75
Arh. Eugenia Greceanu, „Structura urbană a orașului Roman, mărturie a trecutului istoric”,
RMM-MIA, 44, nr. 2 (1975): 30-40. Există și o versiune în limba franceză [Eugenia Greceanu, „La
structure urbaine médiévale de la ville de Roman”, Revue Roumaine d'Historie, 15, No. 1, janvier-
mars (1976): 39-56], care are avantajul planșelor mai mari, implicit a unei calități mai bune a
planurilor și ilustrației. Vezi o sinteză bazată pe rezultatele obținute de Eugenia Greceanu, dar și pe
cele mai recente cercetări despre istoria, evoluția urbanistică și arhitectura orașului Roman, la Toader
Popescu, „Roman: schița evoluției arhitectural-urbanistice”, în Horia Moldovan, Toader Popescu,
Irina Tulbure, Irina Calotă şi Diana Mihnea, Studii de arhitectură românească. Material documentar
(București: Editura Universitară „Ion Mincu”, 2013): 18-38.
76
Greceanu, „Structura urbană”, 31-34.
77
Organizarea anterioară a orașului era pe mahalale, conform înregistrărilor din catagrafii
acestea fiind: Ulița Mare, Armenească, Mohorănii, Popăuții și Târgul Vitelor. Neoficial, mai existau
mahalalele evreiască și lipovenească.
78
Dan Dumitru Iacob, „Denumirea străzilor şi numerotarea caselor din oraşele şi târgurile
Moldovei la mijlocul secolului al XIX-lea. Documente”, HU, 9, nr. 1-2 (2001): 121-124 (Anexa II.
Doc. 10).
Conform acesteia, în oraș existau 1 155 de locuințe, repartizate astfel: 532 în

Cvartalul I și 623 în Cvartalul al II-lea. Deși numărul prăvăliilor nu este specificat
– fapt pentru care nu știm, de fapt, numărul total de imobile din oraș –, comparând
ariile cvartalelor și numărul de locuințe reiese destul de limpede că densitatea de
locuire era mai mare în Cvartalul I. Același document administrativ ne furnizează
câteva informații și despre rețeaua stradală. La 1850, orașul Roman avea nouă ulițe
și vreo 32 de hudițe. Identificarea lor pe hartă nu este însă facilă, deoarece,
asemenea tuturor orașelor din Moldova, Romanul nu a avut o nomenclatură
stradală oficială până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Doar câteva ulițe
aveau nume certe în toponimia locală, acestea fiind, în primul rând, cele două
artere ale orașului, care se intersectau în fața mănăstirii Precista Mare. Una era
Ulița Mare, cu capătul sudic în preajma mănăstirii Precista și cel nordic racordat la
șoseaua Roman – Iași, iar cealaltă era Ulița Borșului / Borșova, numită și Ulița
Ciubotărească, al cărei traseu, orientat est-vest, dădea, la un capăt, în drumul care
ducea spre satul Stârpul și râul Siret, iar la celălat capăt, în podul de peste râul
Moldova. Teritoriul din vatra târgului aflat la sud de Ulița Borșului fusese stăpânit
până la 1845 de Episcopia Romanului. Trama stradală și parcelarea din această
jumătate sudică a orașului reflectă structurarea locuirii pe trei zone distincte.
Centrul este ocupat de ansamblul episcopal (incintă și grădină), locul cetățuii
mușatine și al curții domnești și mănăstirea Precista. În partea de est, parcelarea de
tip semi-rural, grădinile mari și străzile cu trasee neregulate evidențiază fostul sat al
poslușnicilor Episcopiei sau mahalaua Popăuților, care are ca reper urban biserica
Sfântul Gheorghe79. În partea de vest, din preajma podului peste Moldova și până
spre biserica Sfântul Nicolae și mănăstirea Precista Mare a început să se dezvolte,
în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mahalaua evreiască. Situația este
reflectată cartografic printr-o rețea stradală în curs de închegare și o parcelare
neomogenă, în parte cauzată și de relieful accidentat.
Zona centrală, corespunzătoare târgului comercial, se ordonează de-a lungul
Uliței Mari și a ulițelor paralele cu aceasta. Aspectul de stradă comercială al acestei
artere este profilat de densitatea clădirilor, care formează fronturi compacte de-a
lungul ei și pe străzile care o intersectează. Din cauza scării hărții și a densității
proprietăților din această arie centrală, parcelarea nu a fost surprinsă detaliat, la
nivel de proprietate individuală, ci doar la nivel de insulă. Se cunoaște însă că, în
zona târgului comercial, parcelarea era densă și regulată, situația fiind evidențiată
de Eugenia Greceanu pe baza unui plan mai vechi și mai precis, din 181880.
Tot în centrul perimetrului urban, între târgul comercial și pantele estice ale
terasei, s-a dezvoltat mahalaua armenească, concentrată mai ales în jurul Bisericii
Armenești și a Bisericii Albe, al cărui perimetru aproximativ ar fi conturat, în
prezent, de strada Cuza Vodă, bulevardul Roman Mușat și străzile Bogdan Dragoș,
79
Greceanu, „Structura urbană”, 35.
80
Ibid., fig. 2 și p. 35-36.
Tineretului și Oituz. Morfologia zonei este diferită de cea a târgului comercial, cu

străzi cotite, unele cu aspect comercial, cu insule parcelare neregulate sau cu
parcele izolate, cu mai multe clădiri pe același lot.
În partea de nord-vest a orașului, în zona actualelor străzi Sucedava, Miron
Costin și Nicolae Bălcescu, s-a format mahalaua lipovenească, pe la începutul
secolului al XIX-lea sau chiar mai devreme81. Multe parcele sunt de mărime medie
sau mică, fapt care indică o îndesire a locuirii în zonă, gospodăriile ocupând
integral coasta care coboară în șesul inundabil al Moldovei. Râul limitează însă
expansiunea spre vest, fapt pentru care, mai târziu, lipovenii se vor așeza și în zona
de sud-est a orașului, tot în apropierea râului Moldova, într-o arie delimitată de
actualele străzi Vasile Lupu, Renașterii și Moldovei82. În acest caz, deși nu
dispunem de informații certe, presupunem că un rol determinant în amplasarea
predilectă a gospodăriilor lipovenești în apropierea râului l-a avut practicarea
îndeletnicirilor tradiționale ale acestui grup etnic și confesional, cum ar fi
grădinăritul, pescuitul, confecționatul funiilor și luntrilor.
În sfârșit, colțul de nord-est al orașului, cu ulițe strâmbe, cu multe grădini,
dintre care unele foarte mari, cu suprafețe virane ample, prezintă categoric trăsăturile
unei localități rurale, semn al unei extinderi mai noi a orașului în zona de șes.
Aspectul rarefiat al acestei mahalale, așa cum este oglindit de harta din 1856,
anticipează, oarecum, sistematizarea și densificarea zonei din secolul al XX-lea, în
prezent cartierul respectiv, denumit Smirodava, fiind complet reconstruit cu blocuri.
7.3. Satele
Harta reprezintă o sursă documentară deosebită și pentru cei interesați de
explorarea istoriei satelor din zona cartografiată. Cum sursele istorice care
evidențiază structura și morfologia localităților rurale sunt rarisime, valoarea hărții
este indiscutabilă în această privință, putându-se extrage informații de natură
topografică, toponimică, istorică și arhitectonică.
În ordine alfabetică, satele marcate pe hartă sunt: Bârjoveni, Berbești, Bogzești,
Brănișteni, Brătești, Bugești, Butnărești, Căciulați, Cocoș, Cordun (parțial), Cotul lui
Bălan, Cotul Vameș, Giulești, Hociungi, Mircești, Uncești, Porcești, Recea, Rediu,
Secuieni, Șofrăcești, Stârpul, Târșii și Trifești. Pe lângă acestea, prin sintagme care
indică direcția unor drumuri, mai sunt menționate încă două sate – Șcheia, din
comuna Alexandu Ioan Cuza, județul Iași, și Luțca, din comuna Sagna, județul
Neamț –, poziția acestor sate fiind însă în afara perimetrului hărții.
Primul lucru care ne-a preocupat în privința localităților a fost stabilirea
corespondenței topografice și toponimice în raport cu localitățile actuale (Anexa
II). Deși adaptarea numelor românești ale localităților la particularitățile limbii
germane a generat și cuvinte a căror ortografie este derutantă la prima vedere – mai
81
Flenchea, Municipiul Roman și comunitatea rușilor-lipoveni, 48.
82
Ibid.
ales pentru cei nefamiliarizați cu această limbă –, precum „Schofretscheschti”

(Șofrăcești) sau „Chotschundschi” (Hociungi) –, transferul lor pe hartă nu le-a
alterat semnificativ conținutul fonetic. În consecință, nu se pun probleme în
restabilirea ortografiei românești a acestor termeni. În schimb, nu la fel de facilă
este identificarea așezărilor respective pe hărțile contemporane, deoarece o serie de
localități au dispărut, prin desființare sau comasare. Un instrument de lucru
indispensabil în rezolvarea unor astfel de situații este Tezaurul toponimic al
Moldovei83. Localitățile dispărute sunt Berbești, Brănișteni și Târșii, care s-au
unificat, în prezent numindu-se Miron Costin, Cucoșii, înglobat în satul Butnărești,
Mirceștii și Căciulații, înglobate în satul Secuieni, Bugeștii, Rediul și Șofrăceștii,
înglobate în satul Trifești, Stârpul, înglobat în orașul Roman, și Cotul lui Bălan,
înglobat în satul Recea. Constatăm astfel că aproape jumătate dintre satele
cartografiate pe această hartă de la mijlocul secolului al XIX-lea au dispărut ca
localități de sine stătătoare, fiind unificate cu localități învecinate, în special în
urma unor măsuri administrative. Altor două sate le-au fost schimbate numele:
Bretești, azi satul Ion Creangă, și Porcești, azi satul Moldoveni.
Harta ne oferă informații și despre structura satelor, aspect care poate prezenta un
interes științific deosebit, după cum putem constata prin raportarea la cercetările
recente dedicate altor zone rurale84. Toate satele sunt amplasate pe cursuri de apă sau în
apropierea acestora. Hotarele lor sunt adaptate configurației reliefului, mulându-se pe
firul văilor, poalele dealurilor, malurile râurilor și pâraielor care le străbat sau cu care se
învecinează. O parte sunt de tip adunat, iar altele sunt cu gospodării răsfirate, mai ales
de-a lungul cursurilor de apă. După culoarea cu care au fost marcate, majoritatea
caselor par să fie din zid (piatră sau cărămidă), situație care, credem, nu reflectă decât
parțial realitatea. Probabil majoritatea caselor erau încă din lemn sau paiantă, după cum
reiese chiar din observațiile de teren ale topografilor austrieci care au întocmit harta
„Otzellowitz”. De exemplu, aceștia notează că, în 1788–1789, satul Brănișteni era
„format din 60 de case de lemn, în stare relativ bună”, satul Brătești era „format din 56
locuințe risipite, din care câteva case bune, iar restul bordeie și locuințe pustii”, satul
Hociungi „e format din 71 de case de lemn în stare bună, dar cu garduri slabe”, iar satul
Giulești „e format din 30 (de) bordeie și case mici de împletituri”85. Și referințele de
83
Tezaurul toponimic, I1 și partea a 2-a, A, Unități simple (Localități și moșii) P–30
Decembrie, B, Unități complexe, coord. Dragoș Moldovanu, Academia Română. Institutul de
Filologie Română „Alexandru Philippide” Iași (București: Editura Academiei Române, 1992). Pentru
referințe mai detaliate despre localitățile respective vezi și MDGR, George Ioan Lahovari, C. I.
Brătianu și Grigore Tocilescu, eds., vol. I-V (București: Socec, 1898–1902). În ceea ce privește
moșiile asociate acestor sate, statutul juridic și proprietarii lor din prima parte a secolului al XIX-lea,
vezi Catagrafiile Vistieriei Moldovei (1820–1845). I. Ţinutul Romanului, mai ales partea a II-a.
84
Vezi un exemplu de valorificare a surselor cartografice pentru analiza structurii localităților
din Argeș și Muscel la: Andrei Pănoiu, Arhitectură românească veche. Arhitectura şi sistematizarea
aşezărilor din Argeş şi Muscel. Sec. XVIII–XIX, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi
Patrimoniul Cultural Naţional Argeş (Piteşti, 2004).
85
Donat, Papacostea, Ținuturile, 45, 114, 128.
acest gen se repetă pentru aproape fiecare localitate rurală din zonă. Nu credem că în
cca șase-șapte decenii majoritatea locuințelor din aceste sate au fost refăcute din piatră,
fapt care recomandă o interpretare prudentă a hărții din 1856, cel puțin în privința
materialelor din care sunt construite casele.
Un aspect important pentru istoria satelor cartografiate îl reprezintă
informațiile privitoare la biserici. În primul rând, se pot vedea care erau localitățile
care dispuneau de biserici și care era numărul acestora. Din totalul de 25 de biserici
identificate pe hartă, 16 se află în mediul rural. O serie de sate mici, cum sunt:
Brăniștenii de Jos, Bugeștii, Cocoșul, Cotul lui Bălan, Mirceștii și Recea, nu aveau
biserică, probabil din cauza numărului mic de locuitori, absența lăcașului de cult
fiind suplinită însă de bisericile din satele învecinate. Exceptând aceste sate fără
biserici și satele Hociungi și Porcești86, unde existau câte două biserici din lemn,
restul localităților rurale dispuneau de câte o singură biserică. În al doilea rând,
harta surprinde poziția exactă a bisericilor în structura topografică a localităților,
materialul din care erau construite (lemn sau piatră), perimetrul curților și
grădinilor, anexele gospodărești (unde era cazul). În privința materialului de
construcție, din cele 16 biserici sătești, șapte sunt din lemn, și restul din zid (piatră
și/sau cărămidă).
8. OBIECTIVE ECONOMICE
Pe hartă sunt înregistrate o serie de gospodării sau clădiri izolate, unele cu un

specific economic clar, cum sunt hanurile, morile, prisăcile și o velniță, despre care
am vorbit înainte. Mai există însă și case, colibe sau curți clar delimitate prin
garduri sau îngrădituri care serveau, probabil, ca locuințe sezoniere. Pentru câteva
gospodării avem asociat și câte un toponim, precum La bordei, Cotul Ivan,
Laschea. De asemenea, mai sunt semnalate patru cărămidării, în cazul a trei dintre
ele, simbolul grafic (vezi Anexa I) fiind însoțit și de abrevierea „Z.S.”
(Ziegelschlag = cărămidărie). Toate cele patru cărămidării sunt situate în jurul
orașului Roman, pe malurile sau în apropierea râului Moldova. Una se află la nord-
vest de oraș, spre Cordun, chiar pe malul râului, fiind racordată de oraș printr-un
drum care trece prin apropierea „grajdurilor rusești”. Alte două cărămidării sunt
situate la sud-vest de oraș, una în apropierea stației de poștă și cealaltă la intersecția
drumurilor care duc la Piatra și la Trifești. În sfârșit, o altă cărămidărie se află la
sud-est de oraș, lângă cimitirul evreiesc. Existența lor în preajma orașului Roman
poate fi interpretată ca o dovadă a creșterii cererii de materiale de construcție
trainice pe piața locală, ceea ce presupune, un proces de modernizare arhitectonică
și extindere urbanistică.
86
Despre bisericile din Hociungi și Porcești vezi http://www.comunamoldoveni.ro/moldoveni-
lacasuri-de-cult-203.html, accesat la 14.06.2016.
CONCLUZII
Harta inventariată la Arhivele Statului din Viena sub titlul Plan von Roman,
1856 a fost realizată în timpul ocupației militare habsburgice a Moldovei, din
1855–1857, desfășurată în contextul acțiunilor militare subsumate Războiului
Crimeii. Harta reprezintă o secțiune a unui material cartografic mai amplu,
nefinalizat sau neidentificat încă, posibil proiectat ca o actualizare a hărții
„Otzellowitz”, din 1788–1790, care acoperea partea de vest a Moldovei. În acest
sens, harta reprezintă o dovadă indubitabilă că, la mijlocul secolului al XIX-lea,
austriecii au desfășurat activități topografice și în Moldova, nu doar în Țara
Românească, așa cum se știa până acum.
Datorită scării mari de execuție, 1: 28 000, harta oferă cea mai fidelă perspec-
tivă topografică a zonei de la sud și vest de orașul Roman până la apariția hărților
militare românești și austriece din ultima treime a secolului al XIX-lea și de la
începutul secolului următor. Din acest motiv, ea reprezintă o sursă documentară
valoroasă, atât pentru geografi, cât și pentru istorici. Tipul informațiilor este divers,
acestea fiind de natură geografică și topografică, toponimică, istorică, economică și
arhitectonică. Din această perspectivă, harta reprezintă o sursă suplimentară, care
completează documentar și vizual izvoarele istorice cunoscute. Analiza comparativă
cu alte hărți istorice poate evidenția modificările survenite în timp în topografia
zonei, cum ar fi schimbările din rețeaua hidrografică (cursuri dispărute, amenajarea
unor acumulări), reducerea fondului forestier, extinderea terenurilor agricole,
modernizarea rețelei de comunicații, evoluția structurală a așezărilor urbane și rurale,
apariția sau dispariția unor localități, amplasarea obiectivelor ecleziastice (biserici,
mănăstiri, troițe), economice (mori, hanuri, velnițe, prisăci, cărămidării), militare
(grajduri, cimitir militar) etc.
Deși, prin natura preocupărilor noastre, am acordat o atenție deosebită
valorificării informațiilor privitoare la orașul Roman, precizăm că harta poate fi
deosebit de utilă și pentru realizarea monografiilor satelor din jurul Romanului,
localitățile rurale fiind, îndeobște, vitregite în privința planurilor istorice.
Anexa I
SIMBOLURI PENTRU REPERE TOPOGRAFICE, FORME DE RELIEF ŞI

TIPURI DE VEGETAŢIE
Punct fix (Tischstand) Pădure (cu cenușiu)
Curbe de nivel (hașuri Lehmann) Luncă ( cu „verde-albăstrui”) și pâlcuri de

arbori și arbuști
Râu (cu albastru) Șes / izlaz (cu verde palid)
Pârâu (cu albastru) Pășune (cu verde „gălbui” / oliv)
Mlaștină (cu albastru) Vegetație de baltă (păpuriș)
Aluviuni Grădină (cu „albastru mineral”)
Albie secată Teren arabil (cu bej)
SIMBOLURI PENTRU CĂI DE COMUNICAŢIE, PODURI ŞI ZĂGAZURI

Șosea (cu roșu) Pod din lemn (cu negru)
Drum de poștă (amenajat) Pod din piatră (cu roșu)
Drum de țară Pod pe vase
Stradă / uliță Pod plutitor și vad de trecere pentru călăreți

(linia întreruptă)
Zăgaz din pământ și lemn, cu

drum deasupra
SIMBOLURI PENTRU LĂCAŞURI DE CULT, CLĂDIRI CIVILE ŞI

INSTALAŢII TRADIŢIONALE
Biserică din lemn (cu negru) Han [W.H.=Wirtshaus]
Biserică din zid (cu roșu) Cărămidărie [Z.S. = Ziegelschlag]
Ibidem (altă formă)
Troiță din lemn (cu negru) Moară hidraulică [M. = Mühle]
Clădire din lemn (cu negru) Moară eoliană
Clădire din piatră / cărămidă (cu Fântână cu cumpănă

roșu)
Curte împrejmuită cu gard din Fântână simplă, cu ghizduri din lemn (cu
lemn (cu negru) negru)
Curte împrejmuită cu zid (cu Fântână simplă, cu ghizduri din piatră (cu
roșu) roșu)
Alte abrevieri de pe hartă87
„Bienenzucht” = apicultură, prisacă

„Waldh.” (Waldhütte ?) = colibă în pădure
„Brantwein Brenn.” (Branntweinbrennerei) = distilerie, velniță
„Kanton / Kantonist” = canton
87
Mulțumim doamnei Sigrid Haldenwang pentru sugestiile privitoare la întregirea și redactarea
abrevierilor conform normelor ortografice actuale ale limbii germane.
Anexa II
TOPONIME ŞI HIDRONIME DIN PLAN VON ROMAN, 1856
TOPONIME
Denumiri de pe Denumirea după
Localizare
hartă Tezaurul toponimic
Berbeschti Bărbeștii / Bărboșii88 Fost sat, înglobat de satul Brăniștenii
(acum satul Miron Costin din comuna Trifești,
județul Neamț).
Berschoweni Bârjovenii89 Sat în comuna Secuieni, județul Neamț.
Bogscheschti Bogzeștii90 Sat în comuna Secuieni, județul Neamț.
Brenischteni Brăniștenii91 În prezent, satul Miron Costin din comuna Trifești,
județul Neamț.
Breteschti Brăteștii92 Parte componentă a satului actual Ion Creangă,
comuna Ion Creangă, județul Neamț.
Budnareschti Butnăreștii93 Sat în comuna Secuieni, județul Neamț.
Budscheschti Bugeștii94 Fost sat, înglobat în satul Trifești, azi în comuna
Trifești, județul Neamț.
Chotschu(n)dschi Hociungii95 Sat în comuna Moldoveni, județul Neamț.
Dschuleschti Giuleștii96 Sat în comuna Secuieni, județul Neamț.
Kokosch Cocoș / Cucoșii97 Înglobat în satul Butnărești, comuna Secuieni,
județul Neamț.
Kordon Cordunul98 Sat în comuna Cordun, județul Neamț.
Kotul Jwan Cotul Ivan Topic dispărut (aflat la nord-vest de Bugești, în
pădurea La Rediu99).
Kotul Wamesch Cotul Vameș100 Sat în comuna Horia, județul Neamț.
Kotuluj Balan Cotul lui Bălan101 Înglobat în satul Recea, județul Neamț.
Kutschulatzi Cuciulați / Căciulații102 Sat înglobat în satul Secuieni, comuna Secuieni,
județul Neamț.
88
Tezaurul toponimic, I1, 61-62, 725; MDGR, I, 627; Donat, Papacostea, Ținuturile, 27.
89
Tezaurul toponimic, I1, 88; MDGR, I, 447; Donat, Papacostea, Ținuturile, 29.
90
Tezaurul toponimic, I1, 112; MDGR, I, 506; Donat, Papacostea, Ținuturile, 38.
91
Tezaurul toponimic, I1, 147 și 725; MDGR, I, 627; Donat, Papacostea, Ținuturile, 45.
92
Tezaurul toponimic, I1, 148 și 593; MDGR, I, 629-630; Donat, Papacostea, Ținuturile, 45.
93
Tezaurul toponimic, I1, 182; MDGR, II, 92.
94
Tezaurul toponimic, I1, 166; MDGR, II, 53; Donat, Papacostea, Ținuturile, 49.
95
Tezaurul toponimic, I1, 540; MDGR, I, 647 (voce Brighi); Donat, Papacostea, Ținuturile, 128.
96
Tezaurul toponimic, I1, 474; Donat, Papacostea, Ținuturile, 114.
97
Tezaurul toponimic, I1, 182 și 322; Donat, Papacostea, Ținuturile, 69.
98
Tezaurul toponimic, I1, 275-276; vezi și Emilia Țuțuianu, Cristiana Bortaș, Constantin
Tudor, Cordun. Monografie, ediție revizuită și adăugită (Roman: Mușatinia, 2013), accesibilă și
online la https://issuu.com/lectura5/docs/monografie-cordun, accesat: 23.06.2016.
99
Planurile Directoare de Tragere.
100
Tezaurul toponimic, I1, 302; Donat, Papacostea, Ținuturile, 75-76.
101
Tezaurul toponimic, I1, 299; MDGR, II, 707; Donat, Papacostea, Ținuturile, 75.
102
Tezaurul toponimic, I1, 193-194; MDGR, II, 795; Donat, Papacostea, Ținuturile, 79.
Litschka Luțca103 Sat în comuna Sagna, județul Neamț.

Mirtscheschti Mirceștii104 Sat înglobat în satul Secuieni, comuna Secuieni,
județul Neamț.
Ontscheschti Unceștii / Onceștii105 Sat în comuna Secuieni, județul Neamț.
Portscheschti Porceștii106 În prezent, satul Moldoveni, comuna Moldoveni,
județul Neamț.
Red Rediul107 Fost sat, înglobat în satul Trifești, comuna Trifești,
județul Neamț.
Retscha Recea108 Sat în comuna Ion Creangă, județul Neamț.
Roman Romanul109 Municipiul Roman, județul Neamț.
Schofretscheschti Șofrăceștii110 Fost sat, înglobat în satul Trifești, comuna Trifești,
județul Neamț.
Sekujeni Secuienii111 Satul Secuieni, comuna Secuieni, județul Neamț.
Skeja Șcheia112 Satul Șcheia, comuna Alexandru Ioan Cuza,
județul Iași.
Störpul Stârpul / Sterpul113 Fost sat, înglobat în satul Carol I (redenumit
Nicolae Bălcescu), în prezent cartier al orașului
Roman.
Tirschi Târșii114 Fost sat, înglobat în satul Brănișteni (actual Miron
Costin).
Trifeschti Trifești115 Reședința comunei Trifești, județul Neamț.
ALTE TOPICE
Butusch B(erg) Dealul Butuci Dealul Muncel, cu pădurea Artinosu116.
La Bordé La Bordei Topic dispărut (în apropiere de pădurea Lunca
Vlădicii).
Laschÿa Laschea? Topic dispărut.
Lunka Trifesti Lunca Trifești În șesul Moldovei.
Lunka-Wladiki Pădurea Lunca Lunca Vlădicăi (sic!)117
Wald Vlădichii
103
104
105
Tezaurul toponimic, I2, 1244-1245; Donat, Papacostea, Ținuturile, 299.
106
Tezaurul toponimic, I2, 932; și vol. I1, 743; Donat, Papacostea, Ținuturile, 226.
107
Tezaurul toponimic, I2, 982; MDGR, V, 225.
108
Tezaurul toponimic, I2, 979; MDGR, V, 196-197 (voce Răcea).
109
Tezaurul toponimic, I2, 1588; MDGR, V, 264-268; Donat, Papacostea, Ținuturile, 240.
110
Tezaurul toponimic, I2, 1152-1153; MDGR, V, 523; Donat, Papacostea, Ținuturile, 279.
111
Tezaurul toponimic, I2, 1056-1057; MDGR, V, 330; Donat, Papacostea, Ținuturile, 258.
112
Tezaurul toponimic, I2, 1137; MDGR, V, 508; Donat, Papacostea, Ținuturile, 277.
113
Tezaurul toponimic, I2, 1112; vezi și I1, 774; MDGR, V, 472; Donat, Papacostea, Ținuturile, 270.
114
Tezaurul toponimic, I1, 725, și I2, 1202; MDGR, I, 627 (voce Brăniștenii de Sus); Donat,
Papacostea, Ținuturile, 287.
115
116
MDGR, IV, 414; Planurile Directoare de Tragere; Vasile Crăciunescu, „Hărțile sovietice 1: 50 000
reproiectate în Stereo70”, http://www.geo-spatial.org/download/hartile-sovietice-50k, accesat: 01.06.2016.
117
Planurile Directoare de Tragere.
HIDRONIME
Ortografia Ortografia Observații
de pe hartă românească
Moldau Fl(uss) Râul Moldova Afluent al Siretului. Pentru detalii privitoare la
riscurile de inundații, puncte de trecere, vegetație
etc., la nivelul sec. XVIII–XIX, vezi anexa „hărții
Otellowitz” și MDGR118.
Pereu Chotschundschi Pârâul Hociungi În prezent pârâul Poarca sau Valea Sârbilor. Afluent
al pârâului Valea Neagră (în dreptul localității
Secuieni se unește cu pârâul Cucoș / Valea Morilor
și se varsă în pârâul Valea Neagră). Numit și pârâul
Poarca / Porcești / Sârbi / Valea Sârbilor119.
Pereu Kokosch Pârâul Cocoș În prezent pârâul Valea Morilor, afluent al pârâului
Valea Neagră (în dreptul localității Secuieni se
unește cu pârâul Poarca / Valea Sârbilor). Numit și
pârâul Cocoș (Kokosch) / Butnărești / Valea
Danciului (în partea din amonte, până la Butnărești,
s-a numit pârâul Danci, iar de la sud de Butnărești
s-a numit Valea Morilor)120.
Pereu Marescheschti Pârâul În prezent pârâul Românești, afluent al pârâului
Mareșești121 Valea Neagră. Numit și Valea Berbești (în partea
dinspre amonte) / Brănișteni122.
Pereu negru Pârâul Negru În prezent pârâul Valea Neagră, afluent al Siretului.
Porțiunea dintre satul Rediu și satul Șofrocești a
mai fost numită Gârla Morilor123.
Sacca Moldawa Moldova Seacă O albie părăsită a râului Moldova (situație
confirmată și de hărțile sovietice: „старица
молдова-сакэ”).
Sereth Fl(uss) Râul Siret Afluent al Dunării124.
[Nenominalizat pe hartă] [Pârâul Țiganca Afluent al Siretului. Numit și pârâul Brăteasca /
/ Leorda] Țigăncii / Valea Țigăncii125.
[Nenominalizat pe hartă] [Pârâul Obârșia] Afluent al pârâului Valea Morilor126.
118
Donat, Papacostea, Ținuturile, 167; MDGR, IV, 382-384.
119
MDGR, IV, 780, V, 56 (voce Porcești); Planurile Directoare de Tragere; Hărțile sovietice;
Județul Neamț. Hărți de risc natural la alunecări de teren. Harta hidrogeologică, Scara 1:100 000,
executant: SC TOPOPREST SRL Piatra Neamț, http://www.cjneamt.ro/Harti%20risc/Planse/
Harta_Hidrogeologica.pdf, accesat: 31.05.2016.; Comuna Moldoveni, județul Neamț. Relieful și vegetația
(http://www.comunamoldoveni.ro/moldoveni_relieful-si-vegetatia-108.html, accesat 01.06.2016).
120
Donat, Papacostea, Ținuturile, 69; MDGR, II, 92; Planurile Directoare de Tragere; Hărțile
sovietice; Harta hidrogeologică.
121
Marișești / Marisești, pe „harta Otzellowitz” (vezi Donat, Papacostea, Ținuturile, 27, voce
Bărbești, și 154).
122
MDGR, I, 627; Planurile Directoare de Tragere; Hărțile sovietice; Harta hidrogeologică.
123
MDGR, V, 399, 713; Planurile Directoare de Tragere; Hărțile sovietice; Harta
hidrogeologică.
124
Pentru situația specifică sec. XVIII–XIX vezi: Donat, Papacostea, Ținuturile, 261-262;
MDGR, V, 396-404.
125
MDGR, I, 628-630, V, 676; Hărțile sovietice; Harta hidrogeologică.
126
Hărțile sovietice; Harta hidrogeologică.
Fig. 1. Plan von Roman, 1856, Österreichische Staatsarchiv, Kriegsarchiv, Karten- und Plansammlung / Kartensammlung, Europa / Balkanländer (AT-OeStA/KA KPS KS G I b 184).
ABREVIERI
A – Arhitectura, Bucureşti.
AARMSI – Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti.
AIIAX – Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, Iaşi.
BSGR – Buletinul Societăţii Geografice Române, Bucureşti.
DIR – Documente privind istoria României, Bucureşti.
DRH – Documenta Romaniae Historica, Bucureşti.
Forschungen – Forschungen zur Volks- und Landeskunde, Bucureşti.
HU – Historia Urbana, Bucureşti.
MMS – Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi.
RdI – Revista de istorie, Bucureşti.
RI – Revista istorică, Bucureşti.
RIR – Revista istorică română, Bucureşti.
RMM-MIA – Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente Istorice şi de Artă, Bucureşti.
SMIM – Studii şi materiale de istorie medie, Bucureşti.
SRdI – Studii. Revistă de istorie, Bucureşti.
Historia Urbana, tomul XXIV, 2016, p. 341

O Harta A Orașului Roman PDF

Caricato da

Informazioni sul documento

Titolo originale

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Copyright:

Formati disponibili

O Harta A Orașului Roman PDF

Caricato da

Copyright:

Formati disponibili

ACADEMIA ROMÂNĂ

COMISIA DE ISTORIE A ORAŞELOR DIN ROMÂNIA

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

DAN DUMITRU IACOB∗∗

AN UNPUBLISHED MAP OF ROMAN TOWN AND ITS COUNTRYSIDE AREA OF

Dintre toate hărțile cunoscute până pe la mijlocul secolului al XIX-lea,

Historia Urbana, tomul XXIV, 2016, pp. 257–288

românesc. În acest context, în perspectiva unei viitoare anexări, austriecii au inițiat

șansa identificării unor noi surse cartografice privitoare la principatele române, de

I. CARACTERISTICILE TEHNICE ALE HĂRŢII

Harta se găsește la Viena, în fondurile Arhivelor Naționale ale Austriei

care au staționat în Moldova, în 1854–1857. Ei au recurs la observații și măsurători

puțin o parte dintre proiectele austriece de cartografiere a Moldovei s-au

II. DESCRIEREA GEOGRAFICĂ ŞI ISTORICĂ A HĂRŢII

Zona geografică surprinsă cartografic reprezintă un dreptunghi care include

Secțiunea de hartă este prea mică pentru a se preta la o analiză detaliată de

Formele dominante de relief sunt luncile și dealurile, evidențierea lor fiind

Tipurile de vegetație sunt reprezentate diferențiat pe hartă prin nuanțe de verde,

astfel de obiectiv, respectiv o velniță30 (Branntweinbrennerei), este amplasat într-o

numeroasele bălți, mlaștini și pâlcuri de arbori și arbuști specifici solurilor umede,

3.3. Pășunile sau izlazurile

În privința căilor de comunicație, harta înfățișează o detaliată rețea de

„Strassen Aufseher (mold<auer> Kantonist)”, expresia fiind înregistrată o singură

Pe hartă, am numărat cca 27 de poduri care facilitau traversarea cursurilor de

Cum hanurile sau ratoșele47 sunt facilități indispensabile pentru călători,

Secțiunea de hartă pe care o prezentăm ne oferă o serie de informații

7.1. Orașul Roman – repere topografice

7.2. Orașul Roman – rețea stradală și parcelare

Conform acesteia, în oraș existau 1 155 de locuințe, repartizate astfel: 532 în

Tineretului și Oituz. Morfologia zonei este diferită de cea a târgului comercial, cu

ales pentru cei nefamiliarizați cu această limbă –, precum „Schofretscheschti”

Pe hartă sunt înregistrate o serie de gospodării sau clădiri izolate, unele cu un

SIMBOLURI PENTRU REPERE TOPOGRAFICE, FORME DE RELIEF ŞI

Punct fix (Tischstand) Pădure (cu cenușiu)

Curbe de nivel (hașuri Lehmann) Luncă ( cu „verde-albăstrui”) și pâlcuri de

Râu (cu albastru) Șes / izlaz (cu verde palid)

Pârâu (cu albastru) Pășune (cu verde „gălbui” / oliv)

Mlaștină (cu albastru) Vegetație de baltă (păpuriș)

Aluviuni Grădină (cu „albastru mineral”)

Albie secată Teren arabil (cu bej)

SIMBOLURI PENTRU CĂI DE COMUNICAŢIE, PODURI ŞI ZĂGAZURI

Drum de poștă (amenajat) Pod din piatră (cu roșu)

Drum de țară Pod pe vase

Stradă / uliță Pod plutitor și vad de trecere pentru călăreți

Zăgaz din pământ și lemn, cu

SIMBOLURI PENTRU LĂCAŞURI DE CULT, CLĂDIRI CIVILE ŞI

Biserică din lemn (cu negru) Han [W.H.=Wirtshaus]

Biserică din zid (cu roșu) Cărămidărie [Z.S. = Ziegelschlag]

Ibidem (altă formă)

Troiță din lemn (cu negru) Moară hidraulică [M. = Mühle]

Clădire din lemn (cu negru) Moară eoliană

Clădire din piatră / cărămidă (cu Fântână cu cumpănă

Alte abrevieri de pe hartă87

„Bienenzucht” = apicultură, prisacă

TOPONIME ŞI HIDRONIME DIN PLAN VON ROMAN, 1856

Litschka Luțca103 Sat în comuna Sagna, județul Neamț.

Historia Urbana, tomul XXIV, 2016, p. 341

Potrebbero piacerti anche