Hidraulica Tehnica D. Nistoran 2007 PDF

DANIELA E.
NISTORAN
Ş.l. dr. ing., Catedra de Hidraulică, Universitatea “Politehnica” din Bucureşti
FLORENTINA MOATĂR
Conf. dr. ing., Deptartamentul de Hidrogeologie, Universitatea Francois Rabelais
din Tours, Franţa
MIHAI MANOLIU
Prof. dr. ing., Catedra de Hidraulică, Universitatea “Politehnica” din Bucureşti
CRISTINA S. IONESCU
Conf. dr. ing., Catedra de Hidraulică, Universitatea “Politehnica” din Bucureşti
HIDRAULICĂ TEHNICĂ
EDITURA PRINTECH BUCURESTI
2007
“HIDRAULICA TEHNICĂ”
D. Nistoran, F. Moatar, M. Manoliu şi C. Ionescu
CUVÂNT ÎNAINTE
Această carte se adresează cu precădere studenţilor anului III, specializarea

„Hidroenergetică şi centrale hidroelectrice” de la facultatea de Energetică, Universitatea
„Politehnica“ din Bucureşti, care se presupune că au absolvit un curs de bază de Mecanica
fluidelor.
Lucrarea însumează rezultatul experienţei de aproximativ 20 ani în domeniul Hidraulicii
tehnice a colectivului de autori ce-şi desfăşoară în prezent activitatea în cadrul catedrei de
Hidraulică şi Maşini hidraulice a UPB şi în cadrul departamentului de Hidro-Geologie al
Universităţii din Tours, Franţa. Toţi cei patru autori au beneficiat la începuturile carierei
didactice şi de cercetare de sfaturile şi experienţa deosebite ale regretatului profesor
Alexandru Diacon, stins din viaţă în anul 2004.
La conceperea şi redactarea cărţii s-a dovedit extrem de utilă experienţa didactică
acumulată de primii doi autori în perioada 2004-2006 în cadrul schimburilor didactice anuale
ERASMUS - SOCRATES între cele două universităţi: Universitatea „Politehnica” din
Bucureşti şi Universitatea „Francois Rabelais” din Tours. În cadrul acestor schimburi, cursul
predat la prima dintre aceste universităţi menţionate a fost adaptat pentru nivelul studenţilor
anului I Master de la cea de-a doua, specializarea „Ingineria mediilor acvatice şi marilor
coridoare fluviale”, a fost îmbogăţit cu aplicaţii şi tradus în limbile engleză şi franceză. Pentru
a-i ajuta pe studenţi să poată cauta documentaţie şi informaţii pe internet, în carte a fost oferit
echivalentul unor termeni de bază din Hidraulică în cele două limbi străine.
Cartea este redactată în stil didactic, tratând clar şi în detaliu aspectele teoretice şi
practice ale curgerilor permanente şi nepermanente cu suprafaţă liberă pe cursuri de apă
naturale şi artificiale. Câteva aplicaţii sunt prezentate ca suport pentru activitatea de seminar.
Un accent deosebit s-a pus pe capitolele 5 şi 6 de Mişcare gradual variată şi calcul al curbelor
de remuu, respectiv de Mişcare rapid variată şi studiu al curgerii peste (pe sub) evacuatori
hidrotehnici, întrucât s-a considerat că acestea prezintă o mare aplicativitate practică în
specialitatea pentru care sunt pregătiţi studenţii.
Ca o notă de originalitate, cartea beneficiază de vizualizări efectuate în curgeri
peste/prin/pe sub diferite modele la scară ale unor deversoare/canal Venturi/stavilă plană,
amplasate pe un canal vitrat. Vizualizările au fost efectuate în laboratorul de Hidraulică al
catedrei de Hidraulică şi Maşini hidraulice în perioada 2002-2006.
În speranţa că îşi va dovedi utilitatea nu numai pentru studenţi, dar şi pentru specialiştii
ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul Hidraulicii, dorim să mulţumim anticipat tuturor
cititorilor care, prin observaţii şi sugestii, vor contribui la îmbunătăţirea ulterioară a cărţii.
Autorii
3
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1 Generalităţi despre cursurile de apă. Definiţii
1.1.1 Clasificare şi proprietăţi
1.1.2 Caracteristici geometrice
1.1.3 Forme tipice ale canalelor (artificiale)
1.2 Mărimi hidraulice caracteristice în curgerea cu suprafaţă liberă
1.2.1 Sarcina hidrodinamică şi pierderea de sarcină
1.2.2 Pante caracteristice
1.2.3 Tipuri de curgere. Clasificare.
1.2.4 Numere caracteristice adimensionale. Regimuri de curgere.
1.3 Repartiţia vitezelor în secţiune.
1.3.1 Măsurarea vitezelor
1.3.2 Coeficienţii distribuţiei de viteze în secţiune
1.4 Repartiţia presiunilor în secţiune
1.5 Probleme
1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Def. 1.1 Hidraulica este partea Mecanicii fluidelor ce se ocupă cu aplicaţiile

inginereşti legate de statica şi de dinamica lichidelor (în special apă).
Def. 1.2 Hidraulica mişcărilor cu suprafaţă liberă reprezintă partea Hidraulicii
care studiază curgerea apei curate (fără a lua în considerare transportul de sedimente sau
poluanţi) pe cursuri de apă artificiale şi naturale (albii) cu geometrie stabilă (neerodabile),
având suprafaţa liberă la presiune atmosferică.
Def. 1.3 Hidraulica tehnică1 include şi studiul curgerilor peste/pe sub/prin
structuri hidrotehnice de tipul deversoarelor, stavilelor, canalelor de măsură a debitului,
galeriilor, etc., care în general echipează Centralele hidroelectrice.
1.1 GENERALITĂŢI DESPRE CURSURILE DE APĂ. DEFINIŢII

Def. 1.4 Se numeşte curs de apă un sistem de transport al apei la presiunea
atmosferică (cu suprafaţă liberă).
1.1.1 CLASIFICARE ŞI PROPRIETĂŢI

Clasif. 1.1 Din punct de vedere al originii lor, cursurile de apă se pot clasifica în:
a) cursuri naturale, pe albii2 sau canale naturale (Fig. 1.1)
b) cursuri artificiale, pe canale3 construite de om.
a) Cursurile naturale pe albii includ toate corpurile curgătoare de apă care
există în natură (pe suprafaţa pământului sau subterane): torenţi, râuri, pârâuri, fluvii,
estuare, galerii subterane.
1
În engleză – Engineering Hydraulics
2
În engleză - channel
3
În engleză - canal
13
Caracteristici: Albiile (naturale) sunt complexe şi dinamice. Ele îşi modifică

rugozitatea patului, panta, adâncimea, lăţimea, cursul (adică morfologia), ca răspuns la
activităţile omului, variaţiile climatice, modificările geologice şi regimurile hidrologice.
Aceste variaţii, respectiv schimbări pot fi rapide sau lente, depinzând de sursa şi natura
forţelor care le generează. Când un curs de râu se modifică local, această modificare va
iniţia schimbări geometrice şi ale curgerii ce se vor propaga atât în amonte, cât şi în aval de
locul respectiv, pe distanţe mari, schimbări care persistă perioade mari de timp.
a) b)
Fig. 1.1 Tipuri de cursuri de apă descoperite (deschise) şi acoperite

(închise): a) naturale, b) artificiale
Def. 1.5 O albie ale cărei caracteristici geometrice nu variază în lungul curgerii se
numeşte albie prismatică (are aceeaşi formă a secţiunii în lungul curgerii). Dacă însă
caracteristicile geometrice ale secţiunii se modifică în lungul curgerii, albia este
neprismatică.
Fig. 1.2 Exemple de albii prismatice şi neprismatice
Canalele artificiale sunt de cele mai multe ori prismatice, iar cursurile naturale de apă
- neprismatice. În anumite cazuri însă, se pot considera tronsoane de râuri pe care să existe
contracţii/lărgiri neglijabile ale secţiunii şi pantă a fundului aproximativ constantă, astfel
încât acestea să poată fi considerate prismatice.
Forma secţiunii albiilor este în general foarte neregulată (este oarecare, sau – pentru
simplificare - se poate considera ca fiind compusă din mai multe forme geometrice
simple). Prin urmare, caracteristicile geometrice şi hidraulice nu se pot pune sub forma
unui set de ecuaţii. Pentru a putea aplica anumite relaţii ale teoriei Hidraulicii trebuie
făcute ipoteze simplificatoare în urma cărora nu se pot obţine pentru mărimile hidraulice
decât rezultate aproximative.
14
În zonele în care râurile pot inunda frecvent (de câmpie), forma secţiunii acestora
este compusă atât dintr-o albie minoră (notată prescurtat Am), limitată în principiu de
nivelul debitelor medii multianuale, cât şi dintr-o albie majoră (AM sau luncă),
asimetrică, situată de o parte şi de alta a albiei minore, pentru deversarea debitelor maxime
la inundaţii (Fig. 1.3).
Nivel la inundaţii
Nivel în condiţii
de secetă
Albie majoră Albie majoră

(luncă) stângă (luncă) dreaptă
(AMs) (AMd)
Albia minoră (Am)
Fig. 1.3 Albie compusă, formată dintr-o albie minoră şi albia majoră. Albiile
majore sunt folosite la deversarea debitelor mari, din cazul
inundaţiilor.
Raportul dintre suprafeţele şi lăţimile albiei majore şi ale celei minore variază foarte
mult de la un curs de apă la altul şi chiar de la un sector la altul, pe acelaşi râu. Astfel,
râurile româneşti Siret, Olt, Ialomiţa, etc., care au albii minore late de numai câteva zeci de
metri, prezintă în sectorul lor inferior albii majore cu lăţimi de 1-10 km. Sectoarele
superioare ale râurilor Someş, Cerna, defileul Oltului la Turnu-Roşu − Cozia, Dunărea la
Cazane, etc. nu au albii majore.
Un studiu complex al comportamentului acestor curgeri naturale în albii necesită
cunoştinţe din alte domenii, cum ar fi: hidrologie, geomorfologie, transportul sedimentelor,
ecologie, toate acestea putându-se constitui într-un domeniu complex, numit Hidraulica
râurilor, sau în cazul fluviilor, Hidraulica fluvială. Un capitol special în cadrul acestor
discipline se ocupă de antrenarea materiilor solide în curgerea apei, tratat de obicei
independent sub numele de Studiul transportului sedimentelor/aluviunilor (la
Facultatea de Energetică acest domeniu este cuprins în programa analitică a nivelului de
Studii aprofundate/Master).
Cursul de faţă se va limita doar la curgerea apei curate prin albii cu geometrie stabilă
în timp (pe care să nu existe fenomene de depuneri de sedimente sau de eroziune), adică a
apei în absenţa altor particule materiale solide.
b) Cursurile de apă artificiale sunt canalele construite sau dezvoltate printr-un
efort omenesc în scopul transportului apei (rareori sunt folosite pentru transportul altor
lichide). La rândul lor, canalele artificiale pot fi descoperite (deschise), ca de exemplu:
apeducte, canale de navigaţie, de aducţiune, de fugă, de irigaţie, de evacuare, de by-pass,
deversoare, canale/rigole de drenaj (ale drumurilor), jgheaburi, canale de testare la scară în
15
laborator, etc.; sau acoperite (închise): tunele hidraulice, galerii de evacuare/podeţe (pe sub
autostrăzi, linii de cale ferată, rambleuri), canalizări urbane (de ape pluviale sau menajere),
etc. În cazul debitelor mari, canalele acoperite pot funcţiona şi sub presiune (fără suprafaţă
liberă). Din punct de vedere constructiv, canalele artificiale pot fi executate în umplutură
(rambleu), în săpătură (debleu) sau mixt (rambleu/debleu).
Caracteristici: Forma secţiunii canalelor artificiale este regulată (proprietăţile lor
geometrice şi hidraulice respectă un anumit set de ecuaţii; secţiunea lor este de obicei de
formă dreptunghiulară, triunghiulară, trapezoidală, circulară, etc.), şi deci ele pot fi
proiectate astfel încât să îndeplinească anumite cerinţe. Aplicarea teoriei Hidraulicii duce
la rezultate realiste plecând de la ipotezele puse. Canalele sunt în general prismatice,
întrucât caracteristicile lor geometrice rămân constante în lungul curgerii.
1.1.2 CARACTERISTICI GEOMETRICE

Pentru a defini şi explica mărimile caracteristice ale curgerii în albii se va considera
un curent aflat în mişcare permanentă (neperturbată în timp) în profil longitudinal (profil în
lung) şi în profil transversal (secţiune transversală sau transect) (Fig. 1.4).
PROFIL LONGITUDINAL PROFIL TRANSVERSAL

(SECŢIUNE / TRANSECT)
Linia suprafeţei libere a apei (LSL)
J Mal stâng Mal drept
z z B(h
Amonte
h / cos θ ≈ h’ Dh(h) h S
J Q
Aval
A(h)
θ
P P(h)
x
pat albie y
Linia talvegului (LT) talveg
z
O Nivel orizontal de referinţă/geodezic (ex. N. Mării Negre)
Fig. 1.4 Profile longitudinal şi transversal ale unei albii. Caracteristicile

geometrice de bază.
Def. 1.6 Punctul cel mai coborât al secţiunii albiei, P, se numeşte talveg (la canale
- radier). Linia care uneşte în profil longitudinal punctele cel mai coborâte ale secţiunilor
râului sau canalului se numeşte linia talvegului (LT), respectiv linia radierului.
Se ataşează un sistem de referinţă tri-ortogonal talvegului P cu axele Px, Py şi Pz’
orientate respectiv: în lungul curgerii, perpendicular pe direcţia curgerii, în plan orizontal,
(adică pe direcţia care uneşte cele două maluri) şi de-a lungul verticalei ascendente dusă
prin talveg. Astfel, în planul Pxz’ se poate obţine cu aproximaţie, perpendicular pe liniile
(medii) de curent, o secţiune curentă transversală/vie/normală/dreaptă S’. Pentru
majoritatea cursurilor de apă din natură, pantele sunt însă foarte mici (unghiurile θ < 4°),
astfel încât liniile de curent sunt aproape orizontale iar secţiunea transversală poate fi
aproximată cu o secţiune verticală; prin urmare, axa normală pe patul albiei, Pz’ se poate
considera ca fiind aceeaşi cu axa verticală Pz. Astfel, pentru albiile/canalele de înclinare
mică, secţiunea verticală se poate considera ca fiind aceeaşi cu cea transversală. Prin
16
urmare, din motive de simplificare a scrierii, pe parcursul întregului curs va fi utilizată

denumirea de secţiune.
Def. 1.7 Adâncimea reprezintă distanţa de-a lungul unei verticale de la suprafaţa
liberă la patul albiei. Într-o anumită secţiune, adâncimea se defineşte ca fiind cea mai mare
dintre aceste distanţe, adică distanţa de la suprafaţa apei până la talveg.
Întrucât distanţa se măsoară pe direcţia cea mai scurtă, perpendiculară pe liniile de
curent din secţiunea transversală, aceasta este h' ( x ) . Aşa cum s-a menţionat însă mai sus,
pentru majoritatea cursurilor de apă aceasta se poate aproxima ca fiind egală cu h(x),
măsurată în secţiunea verticală. În practica inginerească, adâncimile râurilor se măsoară în
campanii batimetrice cu ajutorul tijelor sau cablurilor gradate (pentru râurile mai mici) sau
cu ajutorul sonarului instalat pe o ambarcaţiune (pentru fluvii).
Def. 1.8 Se numeşte cotă (geodezică/de teren) sau nivel/elevaţie - distanţa (pe
verticală) de la orice punct din secţiune faţă de un Nivel naţional orizontal de
referinţă/geodezic. Cota talvegului, z(x), reprezintă distanţa de la nivelul de referinţă
orizontal până la talveg. Cotele exprimate în raport cu un sistem de referinţă geografic se
mai numesc şi altitudini.
Fiecare ţară are propriul nivel de referinţă pentru raportarea cotelor. În România
majoritatea construcţiilor (drumuri, poduri, căi ferate, etc.) şi a construcţiilor hidrotehnice
s-au proiectat având cotele/altitudinile exprimate în raport cu nivelul Mării Negre. Câteva
mai sunt încă raportate la nivelul Mării Baltice, iar cele de importanţă internaţională pot
avea drept al doilea referenţial nivelul Mării Adriatice. Pe teritoriul României există (mai
ales în vecinătatea construcţiilor mai importante) borne de reper topometrice ale căror cote
sunt cunoscute cu exactitate şi cartografiate. Pentru aflarea unei cote a unui punct geografic
oarecare, topometrii pleacă de la o astfel de bornă de cotă cunoscută (CSA), prin măsurări
cu staţia totală din aproape în aproape, până în punctul de interes (iar apoi se întorc pe altă
cale în poziţia iniţială, pentru verificarea cotei de la care s-a plecat (această tehnică se
numeşte drumuire). În prezent există instrumente foarte precise şi rapide de determinare a
tuturor celor 3 coordonate geografice ale unui punct (latitudine, longitudine şi altitudine),
prin poziţionarea în raport cu unul/mai mulţi sateliţi, instrumente denumite GPS
(Geographical Position System). Erorile de măsură depind de direcţie şi pot fi de ordinul a
5 mm-10 cm pe direcţiile orizontale şi de 5 mm-20 cm pe verticală. Lucrul în coordonate
geografice reale (georeferenţiate) prezintă multiple avantaje, odată cu introducerea
sistemelor de baze de date de tip GIS (Geographical Information System).
Def. 1.9 Se numeşte cota/nivelul suprafeţei libere/apei, y(x), distanţa de la nivelul
de referinţă ales până la suprafaţa liberă (Fig. 1.4). Ea reprezintă suma dintre cota
talvegului şi adâncimea, într-o secţiune (y = z+h). În cazul albiilor naturale, la care
adâcimea şi cota talvegului au mari variaţii în lungul curgerii (de-a lungul lui Ox), în
ecuaţiile hidrodinamice se foloseşte cota suprafeţei libere, întrucât aceasta nu are variaţii
importante cu x.
Def. 1.10 Se defineşte panta talvegului (panta longitudinală, panta geometrică,
a fundului/patului albiei sau a radierului canalului) J, prin denivelarea dz a liniei
talvegului în raport cu un plan orizontal pentru un tronson elementar de lungime dx , adică:
z1 − z 2 z − z1 z + dz − z dz
J = tgθ ≅ sin θ = =− 2 =− =− ( 1.1 )
x 2 − x1 x 2 − x1 x + dx − x dx
17
unde θ este unghiul format de linia talvegului cu un nivel orizontal (Fig. 1.5) pe tronsonul
elementar considerat iar 1-1’ şi 2-2’ sunt două secţiuni succesive în lungul curentului. Din
relaţia ( 1.1 ) se poate observa că panta J = 0 corespunde canalelor/albiilor orizontale, însă
pot exista tronsoane de râuri pe care panta talvegului să fie şi negativă (Fig. 1.6).
1
2
x θ
J
x+dx
z
z+dz
1’ 2’
Fig. 1.5 Calculul pantei longitudinale (geometrice, a talvegului), J pentru un

sector elementar de canal de lungime dx, pentru care talvegul
coboară cu cota dz în lungul curgerii
J>0 J<0
J=0
a) b) c)
Fig. 1.6 Convenţia de reprezentare a pantelor longitudinale pozitive (a), nule
(b) şi negative (c). (Sensul convenţional al curgerii este întotdeauna
de la stânga spre dreapta.)
Obs. 1.1 Aşa cum s-a menţionat anterior, pentru majoritatea cursurilor de apă
(artificiale şi naturale), excepţie făcând albiile râurilor (sectoarelor de râuri) de munte şi
0
torentelor, panta longitudinală este de obicei foarte mică, de ordinul miimilor (< 4 – 6 /00,
θ < 4°), astfel încât sin θ ≅ tgθ ≅ θ iar cosθ ≅ 1 . În cazurile în care pantele geometrice
sunt mai mari, se ţine cont de unghiul θ în calculul proiecţiei pe verticală a adâncimii
reale.
Obs. 1.2 Se poate spune că semnul minus apare în relaţia ( 1.1 ) dintr-o convenţie
de reprezentare a pantelor pozitive, negative şi nule (Fig. 1.6). Astfel, pentru o pantă
pozitivă, unei coborâri a cotei z a talvegului în lungul curgerii (dz < 0) îi corespunde o
valoare pozitivă a pantei fundului albiei iar unei ridicări a cotei talvegului în lungul
curgerii (dz > 0) îi corespunde o pantă negativă (contrapantă).
Obs. 1.3 Este lesne de înţeles că un canal artificial prismatic are panta
longitudinală, J, constantă pe toată lungimea sa, în timp ce pentru un râu se defineşte câte o
pantă medie (mărime locală) pentru fiecare tronson, de lungime ∆x .
Panta longitudinală este o mărime adimensională şi datorită valorii ei foarte mici, se
exprimă de obicei în m/km, sau în miimi (‰).
Următoarele caracteristici geometrice ale unui profil transversal vor fi definite pentru
curgeri cu suprafaţă liberă permanente (neperturbate în timp) şi de adâncime constantă în
lungul curgerii (uniforme).
18
Def. 1.11 Aria suprafaţei/secţiunii udate, A reprezintă aria porţiunii din secţiune
ocupate de lichid, S. Unitatea de măsură a ariei secţiunii udate este [A]SI = 1 m2
Obs. 1.4 Este evident că dacă într-o secţiune adâncimea curentului creşte, va
creşte şi aria suprafeţei udate, adică A | x =ct. = A(h ) . Pentru albiile neprismatice, A = A(h, x),
adică aria secţiunii udate depinde atât de adâncime, cât şi de coordonata în lungul curgerii
(x), iar pentru canalele prismatice aria secţiunii udate depinde doar de adâncime, A = A(h)
(acest tip de cursuri de apă păstrându-şi forma în lungul lui x). Întrucât adâncimea depinde
ea însăşi de distanţa faţă de o secţiune de referinţă, x, în cazul general, A = A(h( x ), x ) .
Def. 1.12 Perimetrul udat (muiat), P, este lungimea liniei de contact a apei cu
patul albiei, în planul suprafeţei udate, deci fără a include şi linia de contact cu aerul
atmosferic. [P]SI = 1 m. Ca şi aria secţiunii udate, pentru canalele neprismatice, P = P (h,
x) , iar pentru cele prismatice, P = P (h).
Def. 1.13 Raza hidraulică, R, reprezintă raportul dintre aria suprafeţei udate şi
perimetrul udat:
A
R= , [R]SI = 1 m. ( 1.2 )
P
Analog, pentru canalele neprismatice, raza hidraulică este o funcţie R(h(x), x), iar
pentru cele prismatice, R = R(h).
Obs. 1.5 Pentru albiile/canalele foarte largi (B > 10h), a căror secţiune poate fi
A Bh h
aproximată cu una dpreptunghiulară, Rh = = = ≈ h , întrucât B >> h. De
P B + 2h h
1+ 2⋅
B
asemenea, P ≈ B .
Def. 1.14 Lăţimea la suprafaţa liberă (la oglinda apei), B, reprezintă lărgimea
albiei/canalului măsurată într-o secţiune, la contactul apei cu atmosfera. Evident, [B]SI = 1
m.
B(h)
dh
dA h
A(h)
Fig. 1.7 Lăţimea unei albii/unui canal la suprafaţa liberă, B(h), într-o secţiune
a acestuia (x = ct.)
Pentru un canal prismatic această mărime se poate obţine astfel: considerând într-o
secţiune (x = ct.) o creştere infinitezimală a adâncimii apei, dh (Fig. 1.7), aria udată va
creşte cu dA. Aproximând suprafaţa infinitezimală nou creată, de arie dA, cu un dreptunghi
(haşurat în Fig. 1.7), laţimea acestuia, B = B(h) se poate obţine astfel din formula:
dA(h )
B(h ) = ( 1.3 )
dh
19
În cazul albiilor neprismatice, la care A=A(h, x), relaţia de definiţie a lui B(h, x)
devine:
∂A(h, x )
B(h, x ) = ( 1.4 )
∂h
Def. 1.15 Adâncimea hidraulică/medie (în cazul canalelor închise/galeriilor

denumită şi diametru hidraulic) a (al) curentului, Dh, se defineşte ca fiind adâncimea
curentului printr-un canal dreptunghiular echivalent (trasat punctat în Fig. 1.4), de aceeaşi
arie a secţiunii udate şi aceeaşi lăţime la suprafaţa liberă cu aceea a albiei considerate.
Astfel, vom avea:
A
Dh = ( 1.5 )
B
Evident, pentru cazul general al unui canal neprismatic Dh = Dh(h, x), iar pentru un canal
prismatic dependenţa de x va dispărea, Dh = Dh(h). [Dh]SI = 1 m.
Această mărime este foarte utilă, mai ales în cazul secţiunilor neregulate, întrucât dă
informaţii despre o adâncime medie, care poate fi mult diferită de adâncime (maximă).
Def. 1.16 Debitul specific, q, reprezintă debitul curentului, Q pe unitatea de lăţime
a albiei la suprafaţa liberă (Fig. 1.8), adică:
Q
q= . ( 1.6 )
B
1 1 1 1 1 1 1 1
q q q q q q q q
Fig. 1.8 Semnificaţia debitului specific : debit corespunzător unităţii de

lăţime la oglinda apei (vedere în plan a unei albii prismatice)
Şi această mărime, poate fi în cazul canalelor neprismatice o mărime dependentă de
două variabile, q = q(h, x), iar în cazul canalelor prismatice o mărime dependentă doar de
adâncime, q = q(h).
[q]SI = 1 m2/s sau 1m3/s⋅m.
Def. 1.17 Panta taluzului, m, reprezintă cotangenta unghiului ϕ (raportul
dimensiunilor pe orizontală, H şi pe verticală, V) format de linia taluzului (peretele/malul)
albiei/canalului cu un plan orizontal (Fig. 1.9).
[m]SI = 1m/m.
20
H
m= = ctgϕ ( 1.7 )
V
Panta taluzului se obişnuieşte să se reprezinte grafic sub forma unui triunghi

dreptunghic cu ipotenuza pe taluz, triunghi ale cărui catete verticală şi orizontală sunt: 1 şi
respectiv, m. Se notează de obicei ca raport H:V (de ex. 1H:2V). Panta taluzului depinde de
unghiul taluzului natural sub care se aşează materialul albiei. Astfel, un taluz nisipos va
avea un unghi mai mic decât un taluz din rocă. În Tab. 1.1 este figurată panta taluzului
pentru secţiunea trapezoidală şi cea triunghiulară.
V
H
ϕ
Fig. 1.9 Definiţia şi notaţia pantei taluzului, m
1.1.3 FORME TIPICE ALE CANALELOR (ARTIFICIALE)

Canalele artificiale sunt în general proiectate având secţiuni geometrice de forme
regulate (denumite mai simplu secţiuni regulate). Formele cele mai întâlnite în practică
pentru secţiunile canalelor sunt prezentate în Tab. 1.1. Dintre acestea, trapezul este cel mai
comun pentru canalele din pământ cu maluri (taluzuri) necăptuşite cu beton sau
anrocamente, deoarece conferă malurilor stabilitatea maximă. Secţiunea dreptunghiulară
este de regulă folosită la canale construite din materiale stabile, cum ar fi din zidărie,
piatră, metal sau lemn. Secţiunea triunghiulară se foloseşte numai pentru şanţuri mici,
rigole de pe margimea drumurilor şi canale de laborator. Secţiunea parabolică se foloseşte
ca o aproximare a albiilor cu secţiuni de dimensiuni mici şi medii. Secţiunea circulară este
cea mai întâlnită formă în cazul jgheaburilor, canalelor închise de drenaj şi/sau a
canalizărilor urbane (de ape pluviale sau menajere). Alte forme geometrice de secţiuni ale
canalelor închise (având dimensiuni suficient de mari astfel încât prin ele să poată pătrunde
un om) se întâlnesc în cazul galeriilor de aducţiune ale centralelor hidroelectrice de mare
cădere şi pot fi: dreptunghi, pătrat, ovoid, elipsă, potcoavă, etc.
21
Tab. 1.1 Caracteristicile geometrice şi hidraulice pentru cele mai întâlnite tipuri de secţiuni de formă regulată ale canalelor artificiale
Dreptunghi Trapez Triunghi Cerc
d
h h
1 h h
1 α α
m α
m
b
b (m = ctgα)
(m = ctgα)
(Date: fie d şi h, fie d şi α)

Aria suprafeţei udate 1
A
bh (b + mh )h mh 2 (α − sin α )d 2
8
Perimetrul udat 1
b + 2h b + 2h 1 + m 2 2h 1 + m 2 αd
P 2
Raza hidraulică bh (b + mh )h mh 2 1 ⎛ sin α ⎞
⎜1 − ⎟d
R b + 2h b + 2h 1 + m 2 2h 1 + m 2 4⎝ α ⎠
Lăţimea albiei la suprafaţa α
liberă b b + 2mh 2mh d sin sau 2 h(d − h )
B 2
⎛ ⎞
⎜ ⎟
Adâncimea hidraulică (b + mh )h 1
h ⎜ α − sin α ⎟ d
h
Dh b + 2mh 2 ⎜ α ⎟8
⎜ sin ⎟
⎝ 2 ⎠
22
1.2 MĂRIMI HIDRAULICE CARACTERISTICE ÎN CURGEREA

CU SUPRAFAŢĂ LIBERĂ
1.2.1 SARCINA HIDRODINAMICĂ ŞI PIERDEREA DE SARCINĂ
În Fig. 1.10 se prezintă comparativ curgerea permanentă sub presiune într-o
conductă şi respectiv cu suprafaţă liberă pe un curs de apă. S-au considerat două secţiuni
succesive învecinate, în sensul curgerii, 1-1 şi 2-2 pentru care s-au făcut următoarele
notaţii:
z – Cotele (înălţimile de poziţie) ale axei conductei, respectiv liniei talvegului albiei
în cele două secţiuni
r
p, V – presiunea şi viteza medie pe secţiunile 1 şi 2
p
Hp – Cota piezometrică, H p = z + (suma dintre cotă şi înălţimea piezometrică).
ρg
În cazul curgerilor cu suprafaţă liberă Hp coincide cu cota suprafeţei libere, y.
E – Energie totală (energia unităţii de greutate a fluidului) sau sarcina
p αV 2
hidrodinamică, E = z + + (suma dintre cotă, înălţimea piezometrică şi
ρg 2 g
înălţimea/sarcina cinetică). De asemenea, s-au notat simplificat cu:
L.C. – Linie de curent (axa conductei)
L.T. – Linia Talvegului
L.P. – Linie Piezometrică (care coincide cu Linia Suprafeţei libere a apei, LSA)
L.E. – Linie Energetică
N.E. – Nivel Energetic.
α – coeficientul lui Coriolis de repartiţie neuniformă a vitezei pe secţiune
α 1V12 α 2V 22 α 1V12 α 2V 22
hr1−2 hr1− 2 = E1 − E 2
2g 2g 2g 2g
c N.E. d c N.E. d
L.E. L.E. (Je)

p1 p r
L.P. h1= 1 V1 L.P. (Jp)
ρg ρg
r r
V1 E1 V2 h2
r p2
E1 Hp1 L.C. V2 E2 Hp1 (J) L.T. Hp2 E2
ρg
z1 z2 Hp2 z1 z2
Nivel orizontal de referinţă Nivel orizontal de referinţă

c d c d
a) b)
Fig. 1.10 Comparaţie între curgerea permanentă sub presiune printr-o
conductă (a) şi cu suprafaţă liberă pe un curs de apă (b)
23
Din figură se observă că atât pentru curgerea prin conductă, cât şi pentru curgerea cu
suprafaţă liberă se respectă relaţia lui Bernoulli (pentru mişcarea permanentă a unui lichid
real) între secţiunile 1-1 şi 2-2, adică:
p1 αV1 2 p αV 2 ( 1.8 )
z1 + + = z 2 + 2 + 2 + hr 1−2 , sau E1 = E 2 + hr 1−2
ρg 2g ρg 2g
În cazul în care secţiunile 1-1 şi 2-2 sunt foarte apropiate, rezultă:
dE = E 2 − E1 = −(E1 − E 2 ) = −hr1− 2 < 0 ( 1.9 )
întrucât orice lichid real pierde energie în curgere.

Presupunând că în secţiunea curente a canalului, S, liniile (medii) de curent pot fi
aproximate prin drepte paralele între ele rezultă (consecinţă a relaţiei lui Bernoulli) că pe S
presiunea are o repartiţie hidrostatică, deci înălţimea piezometrică într-o secţiune curentă
este egală cu adâncimea curentului în acea secţiune, prin urmare:
p
=h ( 1.10 )
ρg
iar sarcina hidrodinamică devine pentru curgerile cu suprafaţă liberă:
αV 2 ( 1.11 )
E = z+h+
2g
Prin urmare, în cazul curgerilor cu suprafaţă liberă pe albii/canale cu pantă mică,
linia suprafeţei libere coincide cu linia piezometrică (LSL ≡ LP).
1.2.2 PANTE CARACTERISTICE

Def. 1.18 Panta suprafeţei libere a apei (piezometrică), Jp, reprezintă panta liniei
piezometrice (LP) în raport cu un plan orizontal, pentru un tronson elementar de
albie/canal, dx, adică:
H p1 − H p 2 H p 2 − H p1 H p + dH p − H p dH p
Jp = =− =− =− . ( 1.12 )
x 2 − x1 x 2 − x1 x + dx − x dx
Panta piezometrică, J, poate fi pozitivă (când LP coboară în sensul curgerii), sau nulă
(când este orizontală). Se va vedea la paragraful 5.6 că pe distanţe scurte (în aval de
curgerea pe sub o stavilă, de exemplu) se poate ca panta piezometrică să fie negativă.
Def. 1.19 Panta energetică, Je, reprezintă panta liniei energetice (LE) în raport cu
nivelul orizontal de referinţă, pentru un tronson elementar de albie/canal, dx, adică:
E1 − E 2 E − E1 E + dE − E dE hr1− 2
Je = =− 2 =− =− = . ( 1.13 )
x 2 − x1 x 2 − x1 x 2 − x1 dx dx
unde pierderile totale de energie specifică, hr1−2 reprezintă suma pierderilor distribuite de
energie specifică, hd = h f (care apar datorită frecărilor rugoase cu patul albiei, vâscoase şi
24
turbulente) şi a celor locale hl (care apar la îngustări şi lărgiri ale secţiunii de curgere,
praguri de fund, etc.) ⇒ hr1−2 = h f + hl .
Întrucât pierderea totală de energie specifică este totdeauna o mărime pozitivă pentru
lichidele reale (vâscoase), panta energetică va fi totdeauna o mărime pozitivă (iar LE
scade întotdeauna în lungul curgerii).
Def. 1.20 Panta de frecare (panta hidraulică), Jf, este dată prin definiţie de
pierderile distribuite de energie specifică în lungul curgerii, adică:
hf ( 1.14 )
Jf = .
dx
Evident, întrucât pierderea distribuită de energie specifică este totdeauna o mărime
pozitivă pentru lichidele reale, şi panta de frecare va fi totdeauna o mărime pozitivă.
Pentru tronsoanele râurilor la care pierderile locale sunt neglijabile (lipsite de
contracţii/lărgiri importante; în principiu - cazul albiilor prismatice) în comparaţie cu
pierderile distribuite prin frecări, rezultă hr1−2 ≅ h f , iar panta energetică devine egală cu
cea de frecare, J e ≅ J f .
Def. 1.21 Pierderile de sarcină locale, hl, datorate contracţiilor şi lărgirilor de
secţiune se exprimă în curgerile cu suprafaţă liberă prin produsul dintre un coeficient al
pierderilor locale de sarcină, ζ , şi modulul diferenţei sarcinii cinetice, ∆hV , considerate
înainte de şi după rezistenţa hidraulică locală respectivă:
αV 22 αV12
hl = ζ − = ζ ∆hV . ( 1.15 )
2g 2g
În expresia anterioară se foloseşte modulul şi nu paranteza simplă, întrucât pierderile de

sarcină trebuie să fie întotdeauna pozitive, chiar dacă pe tronsonul divergent respectiv,
mişcarea este încetinită (V2 < V1).
Obs. 1.6 De obicei valorile lui ζ sunt foarte mici (neglijabile) pentru sectoarele
convergente, atunci când viteza medie creşte în lungul curentului, deci δhV > 0. Pentru
sectoarele divergente, pentru care δhV < 0, coeficientul pierderilor de sarcină locale, ζ , nu
se mai poate neglija, valori de 0,5 ÷ 1 fiind obişnuite.
Obs. 1.7 Toate pantele caracteristice sunt mărimi adimensionale. Având valori
foarte mici, de obicei ele se exprimă ca şi panta talvegului, în unităţi la mie (‰), respectiv
în m/km.
1.2.3 TIPURI DE CURGERI. CLASIFICARE.

Clasif.1.2 Curgerile cu suprafaţă liberă pot fi clasificate după mai multe criterii şi
descrise în diferite feluri. În cele ce urmează se va face o clasificare după variaţia
adâncimii h( x, t ) în timp şi în spaţiu. Evident şi celelalte caracteristici geometrice ale
secţiunii (viteză, arie a secţiunii, perimetru udat, lăţime a albiei la suprafaţa liberă,
diametru hidraulic, etc.) depind de h. Pentru simplificarea notaţiilor pe desene, de aici
înainte, pe tot parcursul cursului se vor utiliza prescurtări ale tipurilor de mişcări definite
mai jos.
25
a) După variaţia în timp (Fig. 1.9) mişcarea poate fi:

a.1 Mişcare permanentă / staţionară (MP) sau
a.2 Mişcare nepermanentă / nestaţionară (MnP).
a.1 Def. 1.22 Mişcarea este permanentă dacă adâncimea h( x, t ) = h( x ) , adică

pentru o secţiune dată (x = ct.), rămâne invariabilă în intervalul de timp considerat; prin
urmare şi celelalte mărimi geometrice şi hidraulice (arie, perimetru udat, viteză, etc.) pot
varia de la o secţiune la alta, dar rămân constante în timp. În sens strict, curgerile în canale
naturale sunt rareori permanente. Cu toate acestea, există cazuri în care considerând un
anumit interval de timp acestea să poată fi aproximate ca permanente. De exemplu,
curgerea râurilor în regim de etiaj (pe timp de secetă) se consideră a fi în regim permanent.
LP LP1 h2(x,t1)
LP2
J h(x) h1(x,t2)
J
a) b)
Fig. 1.9 Exemple de mişcare permanentă (staţionară) (a) şi nepermanentă
(nestaţionară) (b)
a.2 Def. 1.23 Mişcarea este nepermanentă, dacă adâncimea se modifică în

intervalul de timp considerat, adică h = h( x, t ) ; prin urmare, pentru o anumită secţiune (x =
ct.), adâncimea curentului variază în timp, şi deci şi celelalte caracteristici geometrice şi
hidraulice ale secţiunii dependente de adâncime.
Exemple de mişcări nepermanente cu suprafaţă liberă sunt: undele de viitură, undele
de şoc gravitaţionale (produse la închiderea/deschiderea bruscă a unor stavile pe un canal),
undele de flux în estuare, unda produsă de ruperea unui baraj, pentru care adâncimea
curgerii într-o secţiune se modifică pe măsură ce unda/perturbaţia trece, iar elementul timp
devine indispensabil în proiectarea construcţiilor de protecţie.
b) După variaţia în spaţiu mişcarea poate fi

b.1 uniformă (MU) sau
b.2 neuniformă (variată) (MV).
b.1. Mişcarea este uniformă dacă adâncimea h a curgerii este constantă în lungul
curgerii, deci în orice secţiune a cursului de apă, h(x ) = ct. În mod evident, această
condiţie nu poate fi îndeplinită decât pentru albii prismatice.
Pentru acest tip de albii prismatice, în cazul mişcării uniforme, toate mărimile
hidraulice dependente de adâncime: arie, viteză, perimetru udat, lăţime la oglinda apei,
etc., vor rămâne constante în lungul curgerii. Astfel, adâncimea şi înălţimea cinetică fiind
constante în lungul curgerii, linia energetică devine paralelă cu suprafaţa liberă şi cu linia
talvegului (LE || LP || LT), iar pantele energetică, piezometrică şi geometrică devin egale:
Je = J p = J . ( 1.16 )
26
La rândul ei, o curgere uniformă ar putea fi (Fig. 1.10):

b.1.1 uniformă permanentă, dacă adâncimea rămâne constantă în timp şi
spaţiu, sau
b.1.2 uniformă nepermanentă, dacă adâncimea variază în timp (se va vedea
mai jos că aceasta este posibilă doar teoretic, nu şi în natură).
LE Je
LP Jp LP2 Jp1
LP1 Jp2
L.T. h = ct.
J h(t)
J
Fig. 1.10 Mişcarea uniformă (uniformă permanentă) (a) şi uniformă

nepermanentă (b) într-un canal prismatic.
Def. 1.24 Mişcarea uniformă permanentă este cel mai simplu tip de curgere în
cadrul Hidraulicii curgerilor cu suprafaţă liberă. Adâncimea h nu variază nici în timp, nici
în lungul curgerii, deci h = ct., linia suprafaţei libere rămânând mereu paralelă cu cea a
talvegului, pe toată lungimea canalului, iar J e = J p = J .
În mişcarea uniformă nepermanentă ar trebui ca suprafaţa apei să fluctueze în timp
(adâncimea să varieze în timp), dar să continue să rămână paralelă cu linia talvegului în
lungul curgerii, adică h = h(t ) (Fig. 1.10 b). Evident, o astfel de condiţie este foarte greu de
obţinut în practică, această mişcare fiind foarte rară. Prin urmare, este unanim acceptat că
termenul de mişcare uniformă (MU) se referă numai la mişcarea permanentă şi uniformă.
Obs. 1.8 Un curent pe o albie prismatică, lipsit de perturbaţii, va ajunge după un
anumit timp să curgă în mişcare uniformă. Prin urmare, aceasta este mişcarea spre care
tinde orice curent aflat în echilibru.
Mişcările uniforme apar rareori pe cursuri de apă naturale (râuri). Dacă viteza creşte
foarte mult (la valori > 6 m/s), in afara faptului că în curgere se transportă aluviuni,
curentul începe să antreneze şi aerul de la suprafaţă, iar curgerea devine nestaţionară şi
pulsatorie. Astfel, curenţii foarte rapizi nu se pot găsi în MU. Doar în canale artificiale
prismatice, cu rugozitate şi pantă longitudinală constante ce transportă un curent ce a rămas
neperturbat pentru un timp îndelungat, poate fi întâlnită o mişcare uniformă.
Cu toate acestea, fiind o mişcare foarte uşor de pus în ecuaţii, ea reprezintă prima
aproximaţie folosită în calcule sau modelări hidraulice, înainte de a trece la calcule mai
complicate.
Def. 1.25 Se defineşte adâncimea normală într-un canal/albie, hn, la un debit dat,
ca fiind adâncimea curentului în mişcare uniformă (pentru care linia suprafaţei liberă este
paralelă cu linia talvegului). Conform Obs. 1.10, aceasta este adâncimea spre care tinde
după un anumit timp orice curent care curge pe o albie prismatică.
b.2. Def. 1.26 Mişcarea este neuniformă (variată, MV) dacă toţi parametrii
hidraulici şi geometrici caracteristici ai curgerii, deci şi adâncimea h a curgerii se modifică
în lungul cursului de apă. Această modificare se poate datora fie variaţiilor de secţiune, fie
variaţiilor de pantă longitudinală, fie prezenţei unei structuri hidraulice în calea curgerii,
cum ar fi un deversor sau o stavilă (Fig. 1.11). În acest caz LT, LP şi LE nu mai sunt
paralele. Şi mişcarea variată poate fi la rândul ei permanentă sau nepermanentă.
27
Întrucât s-a arătat mai sus că mişcarea uniformă nepermanentă este foarte rară,
termenul de mişcare variată MV se foloseşte în cazul mişcării permanente variate iar
termenul de mişcare nepermanentă MnP se foloseşte în cazul mişcării nepermanente
variate.
La rândul ei, mişcarea neuniformă se poate clasifica în:
b.2.1 Mişcare rapid variată (MRV) şi
b.2.2 Mişcare gradual variată (MGV).
MRV MGV MRV MGV MRV MGV MRV MU
Curgere peste
Salt hidraulic un deversor
Contracţie inerţială
pe sub stavilă
(vena contracta) Cădere hidraulică
Fig. 1.11 Diferite tipuri de mişcări permanente pe un sector de albie

regularizată: mişcare uniformă (MU), mişcare neuniformă (gradual
variată GV şi rapid variată RV)
Def. 1.27 Mişcarea este rapid variată, MRV dacă modificările adâncimii
curentului în lungul curgerii survin pe distanţe scurte (uneori chiar cu discontinuităţi ale
suprafeţei libere) iar curbura suprafeţei libere este vizibilă cu ochiul liber. Aceste
modificări ale adâncimii apar în vecinătatea unei singularităţi cum ar fi: un baraj deversor,
un salt hidraulic, o cădere hidraulică (Fig. 1.13).
Def. 1.28 Mişcarea este gradual variată, MGV dacă adâncimea şi ceilalţi
parametri geometrici şi hidraulici ai curgerii variază lent de la o secţiune la alta, pe distanţe
lungi (kilometri), iar curbura suprafeţei libere nu este vizibilă cu ochiul liber (Fig. 1.11).
Astfel:
• curbura liniilor de curent este mică (liniile de curent sunt aproximativ
rectilinii)
• unghiul de divergenţă al lor este mic (liniile sunt aproximativ paralele)
• secţiunile vii (transversale, perpendiculare pe liniile de curent) sunt secţiuni
plane.
Obs. 1.9 În general, în mişcarea gradual variată pierderile locale datorită
contracţiilor şi lărgirilor bruşte de secţiune pot fi considerate neglijate, ( hl ≅ 0 ) ceea ce
face ca pierderile totale de sarcină să se datoreze în principal frecărilor hr ≈ h f . Prin
urmare, pantele energetică şi de frecare sunt aproximativ egale: J e ≈ J f .
Exemple de MnPGV şi MnPRV (Fig. 1.12) sunt undele de viitură1 şi respectiv

undele de maree (flux) ce se propagă în estuare înspre amonte, pe cursul fluviilor ce se
1
în engleză floods; în franceză crues
28
varsă în oceane2, sau undele abrupte solitare (de translaţie) produse de închiderea sau
deschiderea bruscă a unor stavile pe canale3.
Din punctul de vedere al variaţiei vitezei în lungul curgerii, mişcările neuniforme
gradual variate pot fi:
dV dh
• accelerate, dacă > 0 , sau < 0 (cazul unei căderi hidraulice) şi
dx dx
dV dh
• decelerate, dacă < 0 , sau > 0 (cazul unui salt hidraulic).
dx dx
r r
c c
r
v
r
v
Fig. 1.12 Tipuri de mişcări nepermanente (variate) pe un sector de albie;

MnPGV (undă de viitură) şi MnPRV (undă de maree într-un estuar)
Concluzie Clasificarea mişcărilor se reduce la următoarea schemă:

MUP ⇒ MU (mişcare uniformă)
MUnP ⇒ practic inexistentă
MVP ⇒ MV (mişcare permanentă variată) ⇒
• MGV
• MRV
MVnP ⇒ MnP (mişcare nepermanentă variată)⇒
• MnPGV
• MnPRV.
1.2.4 NUMERE CARACTERISTICE ADIMENSIONALE.

REGIMURI DE CURGERE
Aşa cum s-a văzut la cursul de Mecanica fluidelor, curgerea unui fluid real într-un
canal este supusă mai ales următoarelor tipuri de forţe:
− forţe de inerţie,
− forţe gravitaţionale
− forţe de frecare.
Pentru caracterizarea mişcării, se utilizează diferite numere caracteristice
adimensionale. Cele mai importante dintre acestea în curgerile cu suprafaţă liberă sunt
numărul lui Reynolds, Re şi numărul lui Froude, Fr.
Def. 1.29 Numărul lui Reynolds reprezintă raportul dintre forţele de inerţie şi cele
F
de frecare vâscoasă R e = i , ţinând astfel cont de efectul vâscozităţii asupra curgerii.
Fv
Dacă pentru un prototip şi un model este valabilă similitudinea Reynolds, înseamnă că:
2
în engleză tidal bores, în franceză mascaret
3
în engleză surges, în franceză ondes de translation
29
Fi Fi ' Fi Fv
= ⇒ = ⇒ λ ρ λl2 λv2 = λ ρ λν λv λl ⇒ λv λl λν −1 = 1 (1.17)
Fv p Fv' m Fi '
Fv '
unde λρ , λv , λν , λl sunt scările mărimilor: densitate, viteză, vâscozitate cinematică şi

lungime (raportul mărimilor în cele două sisteme – prototip şi model). Prin urmare,
numărul caracteristic Reynolds se poate defini sub forma
Vc Lc (1.18)
Re = ,
ν
unde
Vc – o viteză caracteristică, de obicei viteza medie pe secţiune;
ν - viscozitatea cinematică a lichidului.
Lc – o lungime/distanţă caracteristică; aceasta poate fi raza hidraulică sau adâncimea
hidraulică, ducând la:
VR V Dh ( 1.19)
R e1 = sau R e2 = .
ν ν
Dacă se foloseşte prima formă, Re1, clasificarea regimurilor de curgere cu suprafaţă

liberă din punctul de vedere al numărului Reynolds se poate face aproximativ astfel:
• regim laminar, pentru Re1 < 500
• regim tranzitoriu, pentru 500 < Re1 < 2000
• regim turbulent, pentru Re1 > 2000.
Dacă se foloseşte cea de-a doua formă, Re2, clasificarea regimurilor de curgere cu
suprafaţă liberă din punctul de vedere al numărului Reynolds devine:
• regim laminar, pentru Re2 < 2000
• regim tranzitoriu, pentru 2000 < Re2 < 8000
• regim turbulent, pentru Re2 > 8000.
Se observă că valorile critice peste care regimul de curgere devine turbulent sunt, în
cele două cazuri: Re1cr ≈ 2000 şi respectiv Re2cr ≈ 8000.
Obs. 1.10 Spre deosebire de curgerea în conducte însă, regimul laminar pe cursurile
de apă este foarte rar întâlnit în natură, doar la valori foarte mici ale razei/adâncimii
hidraulice, în principiu numai în cazul curgerilor în peliculă (şiroirilor). Pentru acestea,
forţele de vâscozitate sunt mult mai mari decât cele de inerţie. În cazul curgerilor la
presiune atmosferică, faptul că suprafaţa liberă a unui curent apare netedă unui observator
nu reprezintă o indicaţie că mişcarea este laminară.
Def. 1.30 Se defineşte pătratul numărului Froude ca fiind raportul dintre forţele
F
de inerţie şi cele gravitaţionale Fr 2 = i , ţinând astfel cont de efectul atracţiei
Fg
gravitaţionale asupra curgerii. Dacă pentru un prototip şi un model este valabilă
similitudinea Froude, aceasta înseamnă că
Fi Fi ' Fi Fg
= ⇒ = ⇒ λ ρ λl2 λv2 = λ ρ λl 3 λ g ⇒ λv 2 λ g −1λl −1 = 1 (1.20)
Fg
p
Fg' Fi '
Fg '
m
30
unde λ g , λv , λl sunt scările mărimilor acceleraţie gravitaţională, viteză, şi lungime. Prin

urmare, numărul caracteristic Froude se poate defini sub forma :
Vc
Fr = . ( 1.21 )
gLc
unde
Vc – este o viteză caracteristică, de obicei viteza medie pe secţiune;
Lc – este o lungime caracteristică: În cazul curgerilor cu suprafaţă liberă, aceasta este
adâncimea medie/hidraulică, Dh.
Obs. 1.11 În mecanica undelor de suprafaţă (a se vedea Cap. 7) mărimea din
formula lui Lagrange
gDh = c ( 1.22 )
se numeşte celeritate şi reprezintă viteza micii perturbaţii (undei gravitaţionale de mică

adâncime1, sau a valului plan călător izolat) ce apare în curgeri cu suprafaţă liberă ca
urmare a unei modificări bruşte a adâncimii apei. O astfel de modificare se poate datora de
exemplu unei pietre aruncate în apă.
Astfel,
V V
Fr = = . ( 1.23)
gD c
Obs. 1.12 Conform acestei relaţii se poate observa că:

• O undă gravitaţională se poate propaga spre amonte dacă V < c , respectiv, Fr < 1;
• O undă gravitaţională nu se poate propaga spre amonte dacă V > c, Fr > 1
(Fig. 1.13).
c V<c c V<c c V=c
a) b) c)
Fig. 1.13 Propagarea unei perturbaţii mici pe suprafaţa unei albii în regim
lent/subcritic, Fr < 1 (a), rapid/supracritic, Fr > 1 (b) şi critic Fr = 1 (c)
Clasif. 1.3 Prin urmare, în funcţie de numărul Fr mişcarea în canale poate avea loc
în :
• Regim subcritic (lent, fluvial), dacă Fr < 1, deci V < c
• Regim supracritic (rapid, torenţial), dacă Fr > 1, deci V > c
• Regim critic, dacă Fr = 1, deci, V = c.
1
în engleză shallow water wave
31
Obs. 1.13 Prin urmare, posibilitatea sau imposibilitatea propagării unei unde
gravitaţionale spre amonte poate fi folosită drept criteriu pentru distingerea între regimul
supracritic şi subcritic într-un canal.
Def. 1.31 Se numeşte adâncime critică într-o albie, hcr adâncimea curentului în
regim critic (pentru care numărul Froude este egal cu 1, iar viteza curentului devine critică,
V = Vcr= c = gDh cr ). Se va vedea la paragraful 4.4 că această definiţie se va completa
cu alte două caracteristici foarte importante.
1.3 REPARTIŢIA VITEZELOR ÎN SECŢIUNE

În acest capitol se vor menţiona doar aspectele mai importante legate de distribuţia
de viteze într-o secţiune a unei albii, întrucât acestea sunt studiate în detaliu la cursul de
Hidrologie.
Datorită faptului că frecarea dintre curentul de apă şi aerul de la suprafaţa liberă este
r
diferită de cea dintre apă şi patul albiei, distribuţia de viteze locale, v , a unui curent nu
r
este distribuită uniform într-o secţiune; astfel, v este nulă la patul albiei (particulele aderă
la suprafaţa solidă) şi creşte rapid spre suprafaţa liberă.
În Fig. 1.14 a) se prezintă aspectul general al distribuţiei de viteze de-a lungul mai
multor verticale şi orizontale ale secţiunii transversale a unui canal dreptunghiular şi
curbele de egală viteză (izotahe) în această secţiune. Deşi ar fi de aşteptat ca viteza maximă
să se găsească într-o secţiune pe suprafaţa liberă, unde efortul de frecare este aproape
neglijabil, experienţa a demonstrat că în canalele obişnuite valoarea maximă se atinge la
0,05-0,25 din adâncime sub suprafaţa liberă; cu cât malurile sunt mai apropiate, cu atât
maximul se atinge mai jos (Fig. 1.14, b).
A A
B B
C C 2
D E F
A 1,2 A 1,6
B B 1
C 0,8 C 0,8
0,4
D E F D E F
a) b)
Fig. 1.14 Distribuţia de viteze într-un canal dreptunghiular lat (a) şi îngust (b).
(Numerele de pe curbele de egală viteză reprezintă valoarea vitezei
în m/s)
Distribuţia de viteze într-o secţiune depinde şi de alţi factori cum ar fi: forma
neregulată a secţiunii, rugozitatea patului albiei/canalului şi prezenţa meandrelor. Într-un
curent suficient de lat, rapid şi de adâncime mică, sau într-un canal foarte neted, viteza
maximă se atinge de cele mai multe ori la suprafaţa liberă. Rugozitatea mare a
albiei/canalului va duce la creşterea curburii distribuţiei de viteze pe o verticală (Fig.
1.15). Contrar aşteptărilor, viteza vântului nu influenţează prea mult distribuţia de viteze
(sub 10% din viteza locală pe suprafaţa liberă).
32
În general pe toate cursurile de apă, dar mai cu seamă pe albiile a căror lăţime la
oglinda apei este mai mică de trei ori decât adâncimea, (B < 3h, iar influenţa taluzurilor
asupra vitezei locale se face simţită în orice punct din secţiune), viteza locală este variabilă
de-a lungul tuturor celor trei direcţii spaţiale, adică distribuţia de viteze este
tridimensională (mişcare 3D), iar v = v( x, y, z ) , în cazul mişcărilor permanente (Fig.
1.16, a).
Canal rugos
Canal neted
Fig. 1.15 Influenţa rugozităţii asupra distribuţiei de viteze pe o verticală a unei

secţiuni transversale
Într-o secţiune (x = ct.) există deci o mişcare spirală secundară/transversală care se

suprapune peste mişcarea longitudinală, viteza medie pe secţiune în cazul permanent, V(x),
obţinându-se astfel:
B h( y )
1
V ( x) = ∫ ∫ v( y, z ) dy dz . ( 1.24 )
A0 0
În cazul canalelor largi, a căror lăţime la oglinda apei este mare, B > (5 ÷10)h, şi la
care se simte mai puţin influenţa patului albiei asupra curgerii, componenta verticală a
vitezei este neglijabilă, v z ≅ 0 , iar viteza locală se poate considera că suferă o variaţie doar
pe direcţia transversală şi în lungul curgerii, v = v( x, y, t ) . Astfel, distribuţia de viteze se
poate aproxima ca fiind bidimensională/plană (2D) (Fig. 1.16, b). Componentele mediate
pe adâncime ale vitezei dea lungul celor două direcţii orizontale, V x şi V y sunt:
1 h( x ) 1 h( x )
Vx =
h ∫0
v x dz ; V y = ∫ v y dz
h 0
( 1.25 )
y
z
B < 3h
r
v
vy
vx(z,y) Q
B > 5h vx Q
h(x) Vx x x
insulă V (x )
y
a) b) c)
Fig. 1.16 Vitezele locale în cazul curgerilor permanente 3D (a), 2D (b) şi 1D (c).
Cel mai simplu caz este însă cel al mişcărilor ce se pot considera ca fiind
unidimensionale/uniaxiale, pentru care viteza locală nu variază decât (ipoteză
simplificatoare) pe direcţia curgerii (Fig. 1.16, c), iar viteza locală într-o secţiune este
egală cu viteza medie, deci:
33
V ( x) = v . ( 1.26 )
Dat fiind caracterul didactic al prezentei cărţi, toate ecuaţiile hidrodinamice din
capitolele următoare se vor scrie doar în varianta mişcării unidimensionale, fără a se mai
preciza neapărat acest lucru de fiecare dată ca ipoteză simplificatoare. Prin urmare, atât
adâncimea, h( x, t ) , cât şi viteza V ( x, t ) , reprezintă mărimi asociate unei secţiuni, ele
modificându-se în spaţiu (lungul curgerii) şi în timp. Toate celelalte mărimi geometrice şi
hidraulice definite la paragrafele 1.1.2 şi 1.2.2 reprezintă mărimi medii asociate secţiunii.
Acesta este cazul tronsoanelor lungi de râuri (zeci de km), pentru care se
studiază/analizează variaţia mărimilor geometrice şi hidrodinamice în lungul acestora.
r r
V V
a.1 a.2
r r
V V
b.1 b.2
Fig. 1.17 Comparaţie între profilul vitezelor în secţiune într-o conductă

circulară (a) şi într-un canal (b) în mişcare laminară (1) şi turbulentă
(2)
Obs. 1.14 Influenţa numărului Re asupra curgerii de la curgerea sub presiune în

conducte se păstrează şi la curgerea în canale: cu cât numărul Re este mai mare, cu atât
profilul de viteze de-a lungul unei verticale este mai aplatizat (Fig. 1.17).
1.3.1 MĂSURAREA VITEZELOR

În curgerea tridimensională s-au dedus empiric formule de calcul a vitezei medii de-
a lungul unei verticale (Fig. 1.18) în funcţie de:
a) viteza de la suprafaţa liberă,
b) vitezele locale măsurate la 0,2⋅h şi 0,8⋅h de la suprafaţa liberă, v0, 2 şi v0,8 , sau
c) viteza locală măsurată la 0,6⋅h de la suprafaţa liberă, v0,6 (c).
Când la suprafaţa liberă există gheaţă doar formula a doua mai dă rezultate satisfăcătoare.
Conform standardului de măsurători de viteză, în curgerile cu suprafaţă liberă
tridimensionale, secţiunea canalului se împarte într-un număr de fâşii delimitate de linii
verticale. Viteza medie pe fiecare verticală se determină ca şi cum mişcarea ar fi
unidimensională. Debitul prin fâşia/aria situată între două verticale succesive se obţine ca
fiind egal cu aria fâşiei înmulţită cu media aritmetică a vitezelor medii de pe cele două
34
verticale. Suma debitelor prin toate fâşiile verticale reprezintă debitul total iar viteza medie
pe secţiune se obţine ca fiind raportul dintre debitul total şi aria secţiunii de curgere. De
remarcat că aceasta este o metodă simplista şi aproximativă. Pentru măsurători de precizie
în Hidrometrie se folosesc metode mai sofisticate.
vs 0,2h
V = (0,8 ÷ 0,9)vs V = 0,5(v0,8 + v0,2 ) 0,6h V = v0,6
0,8h
Fig. 1.18 Relaţii aproximative pentru determinarea vitezei medii în secţiune,

pentru curgerea unidimensională/uniaxială
1.3.2 COEFICIENŢII DISTRIBUŢIEI DE VITEZE ÎN SECŢIUNE

Ca urmare a repartiţiei neuniforme a vitezelor pe secţiunea canalului, în expresia
înălţimii cinetice din relaţia lui Bernoulli şi în expresia cantităţii de mişcare din Teorema
impulsului apar coeficienţi de corecţie ai vitezei medii pe secţiune: coeficientul lui
Coriolis, α, şi coeficientul lui Boussinesq, β.
Se ştie de la Mecanica fluidelor că expresia lui α este:
∫ v dA
3
( 1.27 )
α= 3
V A
iar expresia lui β este:
∫v
2
dA ( 1.28 )
β= 2
.
V A
Experimentele au demonstrat că valorile lui α variază între 1,03 şi 1,36 iar cele ale
lui β între 1,01 şi 1,12, pentru canale de secţiune simplă, regulată. Aceste valori cresc în
cazul secţiunilor complexe şi/sau neregulate până la 1,6 (uneori chiar 2) şi respectiv 1,2.
Obs. 1.15 Pentru simplificare, în cazul canalelor prismatice cu secţiuni de forme
regulate sau simple (fără albie majoră), aceşti coeficienţi se pot considera cu aproximaţie
că au valoarea 1.
Deşi valoarea acestor coeficienţi este caracteristică unei secţiuni, pe parcursul cărţii
de faţă, din motive de simplificare a scrierii, se va renunţa la indicele coeficienţilor care
specifică notaţia secţiunii. Astfel, de exemplu, în loc de α iVi 2 se va nota doar αVi 2 .
Determinarea coeficienţilor distribuţiei de viteze pe secţiune
Se împarte aria A a secţiunii în zone de arie Ai ce au vitezele medii Vi.. Coeficienţii

α şi β se obţin prin aproximarea integralelor cu sume, astfel:
35
∑Vi 3 Ai ∑Vi 2 Ai ( 1.29 )

α= i
, respectiv β = i
,
V 3A V 2A
Q
∑Vi Ai
i
unde V = = este viteza medie pe întreaga secţiune de arie A.
A A
Fig. 1.19 Descompunerea în subsecţiuni pentru calculul coeficienţilor

Coriolis (α) şi Boussinesq (β) ai distribuţiei neuniforme a vitezei pe
secţiune.
1.4 REPARTIŢIA PRESIUNILOR ÎN SECŢIUNE

Presiunea în orice punct al unei secţiuni transversale a unui canal de pantă mică
pentru care liniile de curent se consideră aproximativ drepte şi paralele poate fi măsurată
cu un tub piezometric ce se ataşează la adâncimea la care este situat acel punct. Este
evident că apa se va ridica în tubul piezometric până la nivelul suprafaţei libere din
secţiunea canalului, respectiv până la linia suprafeţei libere (LP) (Fig. 1.20).
h
p = ρgh
Fig. 1.20 Distribuţia de presiuni aproximativ hidrostatică într-o secţiune

transversală a unui canal cu pantă mică
Prin urmare, presiunea relativă din orice punct al unei secţiuni este direct
proporţională cu adâncimea punctului, şi egală cu presiunea hidrostatică ce corespunde
acestei adâncimi, p = ρgh . Cu alte cuvinte, distribuţia de presiuni într-o secţiune
transversală a unui canal pentru care liniile de curent sunt aproximativ drepte şi paralele
este aceeaşi ca şi distribuţia de presiuni hidrostatică.
Obs. 1.16 Uneori, pentru simplificare, se poate considera că repartiţia de presiuni
hidrostatică se poate extinde şi în mişcarea gradual variată, pentru care liniile de curent nu
36
mai sunt drepte paralele. Această distribuţie de presiuni însă este imposibilă în mişcarea
rapid variată, pentru care curbura liniilor de curent este foarte importantă.
În cazul în care liniile de curent nu mai sunt drepte şi paralele, apar componente ale
acceleraţiei normale pe direcţia de curgere şi care vor afecta distribuţia de presiune
hidrostatică din secţiune. Un astfel de exemplu îl reprezintă curgerea într-o zonă convexă
sau concavă a patului albiei (Fig. 1.21), când presiunea pe acesta scade, respectiv creşte în
comparaţie cu cazul unei albii orizontale datorită componentei centrifuge a acceleraţiei.
Forţa Forţa
centrifugă centrifugă
h
p < ρgh h
p > ρgh
Fig. 1.21 Distribuţia de presiuni într-o secţiune a unei albii în care apar
componente ale acceleraţiei - normale pe direcţia curgerii ; curent
convex (a) şi cocav (b)
Pentru explicaţii şi demonstraţie, trebuie făcut apel la cursul de Mecanica Fluidelor.
Ecuaţiile de mişcare ale lui Euler pentru un lichid (fluid incompresibil) pot fi scrise fie într-
un sistem de referinţă cartezian (x, y, z), fie într-unul de coordonate polare (r, z, ϕ), fie într-
unul de coordonate sferice (r, θ, ϕ).
z
z’ = n
h
h’
r
P
Fig. 1.22 Curgerea într-o albie cu pat concav de rază de curbura, r;
adâncimea de-a lungul normalei la pat, h şi de-a lungul verticalei, h’
In cazul unui curent curbiliniu în care patul albiei are o curbură cu raza r, se
obişnuieşte să se scrie ecuaţiile de mişcare într-un sistem de coordonate polare. Ecuaţia de
mişcare de-a lungul direcţiei normale pe patul albiei, n (≡ z’) poate fi scrisă pentru cazul
mişcării permanente după cum urmează (a se vedea cursul de Mecanica fluidelor):
V2 1 ∂ ( p + ρgz ') ( 1.30 )

=−
r ρ ∂n
37
V2
în care este componenta centrifugală a acceleraţiei pentru unitatea de masă de lichid în
r
mişcare de-a lungul unei linii (medii) de curent, cu raza de curbură, r (Fig. 1.22).
Dacă se integrează această relaţie de-a lungul direcţiei normale, n, se obţine:
z'
V2 V2
p + ρgz = − ρ ∫ dn + ct. = − ρ z '+ ct. ( 1.31 )
0
r r
Pentru a determina constanta de integrare şi presiunea pe patul albiei, în punctul P, se

particularizează relaţia anterioară pentru punctul de la suprafaţa liberă şi cel de pe pat,
adică se consideră valorile extreme de-a lungul axei z (şi respectiv z’):
Pentru z’ = 0 (z = 0): p = p P = ct. întrucât viteza pe patul albiei este nulă;
V2 V2
Pentru z’ = h (z = h): p a + ρgh = − ρ h'+ ct. = − ρ h'+ p P
r r
Prin urmare, presiunea relativă pe patul albiei concave devine:
V2 V2 ( 1.32 )
p P − p a = ρgh + ρ h' = ρgh' cos θ + ρ h'
r r
În care se observă că al doilea termen reprezintă contribuţia datorată acceleraţiei

centrifuge. Pentru un canal cu pat convex, în mod similar se poate obţine relaţia:
V2 V2 ( 1.33 )
p P − p a = ρgh − ρ h' = ρgh' cos θ − ρ h' .
r r
1.5 PROBLEME
.
1.1 Să se deducă expresia caracteristicilor geometrice ale canalelor artificiale de
formă regulată din Tab. 1.1.
.
1.2 Să se determine expresiile următoarelor funcţii şi să se traseze graficele lor
pentru un canal prismatic de secţiune circulară având diametrul d şi adâncimea apei, h < d:
B D P A R
, , , şi ,
d d Pmax Amax Rmax
unde Pmax , Amax şi Rmax sunt perimetrul udat, aria secţiunii udate şi raza hidraulică
pentru cazul în care canalul este umplut la maximum, adică h = d.
38
“HIDRAULICĂ TEHNICĂ”
D. Nistoran, F. Moatar, M. Manoliu, şi C. Ionescu
2. CONSIDERAŢII HIDRODINAMICE ALE CURGERII ÎN CANALE
2.1 Ecuaţia conservării masei (a continuităţii)

2.2 Ecuaţia conservării energiei (a lui Bernoulli)
2.3 Ecuaţia conservării cantităţii de mişcare (a impulsului)
2 CONSIDERAŢII HIDRODINAMICE ALE CURGERII ÎN

CANALE
În tot acest capitol se reiau cele trei ecuaţii de bază ale conservării msei, energiei şi
cantităţii de mişcare, studiate la cursul de Mecanica fluidelor pentru curgeri în conducte
sub presiune şi se rescriu pentru cazul curgerilor cu suprafaţă liberă.
2.1 ECUAŢIA CONSERVĂRII MASEI (A CONTINUITĂŢII)

Ca şi în cazul curgerilor prin conducte, în curgerile cu suprafaţă liberă ecuaţia
continuităţii exprimă principiul conservării masei aplicat unui volum material de apă aflat
în mişcare.
Enunţ: Pentru un astfel de volum material elementar de apă situat între două secţiuni
transversale foarte apropiate ale unei râu/canal, diferenţa dintre masa fluidului care intră şi
cea care iese, dm, într-un interval de timp elementar, dt, trebuie să fie egală cu masa de
fluid dm’ acumulată (sau pierdută) în (sau din) volumul material respectiv, datorită
creşterii (respectiv coborârii) suprafeţei libere în acelaşi interval de timp (Fig. 2.1).
Ipotezele în care se aplică această lege de conservare a masei pentru tronsonul
elementar de lungime dx, situat între secţiunile transversale 1-1’ şi 2-2’ (infinit apropiate)
(Fig. 2.1) sunt:
− Mişcarea se consideră neuniformă, gradual variată (MGV); ⎫
− Mişcarea se consideră nepermanentă (MnP); ⎬ ⇒ h(x,t)
− Mişcarea se consideră unidimensională (uniaxială) (1D); ⎭
− Lichidul (apa) se consideră incompresibil (ρ = constant);
− Panta fundului albiei se consideră neglijabilă (J ≈ 0) pe acest tronson
elementar, adică θ ≅ 0, şi deci axa Ox dusă în lungul curgerii se poate
considera orizontală;
− Nu există aport sau prelevare de debit între cele două secţiuni 1 şi 2;
Obs 2.1: Prin urmare, adâncimea curentului, h(x,t) depinde de coordonata în
lungul curgerii şi de timp, iar celelalte caracteristici geometrice sunt funcţii de h şi de x
(A(h, x), B(h, x), Dh(h, x), etc.). Într-o secţiune oarecare (x = ct.), h = h(t).
Masa de apă intrată prin secţiunea 1-1’ în intervalul de timp dt este:
m1 dt = ρ V 1 dt = ρ Q dt
iar masa de apă ieşită prin secţiunea 2-2’ în intervalul de timp dt este:
m2 dt = ρ V 2 dt = ρ (Q + (∂Q / ∂x )dx )dt .
39
2. CONSIDERAŢII HIDRODINAMICE
Deci, masa de apă acumulată în volumul material elementar datorată variaţiei

debitului în lungul albiei, dm, este:
∂Q
dm = m1 − m2 = − ρ dxdt . ( 2.1 )
∂x
1 z
LP (t2) 2
B(h)
LP (t1) ∂A ∂h
∂h
dh = dt dA = dt dt
∂t ∂t ∂t
Q Dh
h(t) ∂Q h(t)
θ Q+ dx
x1
J≅0 ∂x A(h)
dx
x2 x
1’
2’
Fig. 2.1 Aplicarea ecuaţiei de continuitate pentru un tronson elementar, dx,

al unei albii neprismatice, în cazul mişcării nepermanente şi
neuniforme gradual variate
Acumularea masei dm’ datorată modificării suprafeţei libere cu înălţimea medie

∂h
dh = dt , pe tronsonul 1-2, în timpul dt, este:
∂t
∂A ∂A ∂h ∂h
dm' = ρ dV ' = ρ dt dx = ρ dt dx = ρB dx dt . ( 2.2 )
∂t ∂h ∂t ∂t
Întrucât fluidul este incompresibil, cele două acumulări de mase de apă trebuie să fie
egale: dm = dm’, deci din relaţiile ( 2.1 ) şi ( 2.2 ) va rezulta după simplificarea cu ρ, dx şi
dt:
∂Q ∂h
+B =0 ( 2.3 )
∂x ∂t
∂A(h, x )
în care, dacă se înlocuieşte expresia lăţimii albiei la oglinda apei ( 1.4 ), B(h, x ) =
∂h
rezultă forma conservativă a ecuaţiei de continuitate:
∂Q ∂A
+ =0 ( 2.4 )
∂x ∂t
Forma neconservativă a ecuaţiei de continuitate se obţine prin înlocuirea debitului
din relaţia ( 2.1 ) cu Q = VA , unde V este viteza medie pe secţiunea de arie A:
40
∂V ⎛ ∂A ⎞ ∂h
A +V⎜ ⎟ +B =0 ( 2.5 )
∂x ⎝ ∂x ⎠ h =ct . ∂t
Dacă ultima relaţie se împarte la B şi se ţine cont de Def. 1.15 a adâncimii hidraulice,
A
de relaţia ( 1.5 ), Dh = şi de expresia lăţimii albiei la oglinda apei ( 1.4 ), se obţine o
B
altă formă a ecuaţiei continuităţii:
∂V ⎛ ∂D ⎞ ∂h
Dh +V⎜ h ⎟ + = 0. ( 2.6 )
∂x ⎝ ∂x ⎠ h =ct . ∂t
Obs. 2.2: Toate ecuaţiile anterioare ( 2.1 ) - ( 2.2 ) reprezintă forme ale ecuaţiei
continuităţii pentru curgeri cu suprafaţă liberă nepermanente în albii neprismatice.
Caz particular 1 Pentru un canal dreptunghiular A = Bh (unde B = ct.) şi
Q
conform definiţiei 1.16, q = ⇒ Q = qB , unde q este debitul specific (unitar) pe unitatea
B
de lăţime a albiei la oglinda apei. Înlocuind aceste expresii în relaţiile ( 2.1 ) şi ( 2.2 ),
acestea devin:
∂q ∂h
+ = 0 , şi respectiv ( 2.7 )
∂x ∂t
∂V ∂h ∂h
h +V + = 0. ( 2.8 )
∂x ∂x ∂t
Caz particular 2 Pentru mişcarea permanentă toate derivatele în raport cu

timpul se vor anula, deci toate relaţiile anterioare ( 2.3 )) - ( 2.8 ) se vor putea rescrie în
această ipoteză fără ultimul termen.
∂Q
Astfel, din ecuaţiile ( 2.3 ) şi ( 2.3 ) rămâne doar = 0 , care se poate rescrie între
∂x
două secţiuni succesive 1 şi 2 sub forma cunoscută şi de la curgerea prin conducte sub
presiune:
Q = V1 A1 = V2 A2 ( 2.9 )
unde Vi şi Ai sunt vitezele medii şi ariile udate ale celor două secţiuni succesive. Această
relaţie rămâne valabilă şi în cazul mişcării uniforme, întrucât aceasta este şi permanentă
(vezi Cap. 1.2.3).
Obs. 2.3 Toate relaţiile anterioare sunt deduse în ipoteza că pe tronsonul elementar
1-2 nu există aport sau prelevare de debit. În realitate însă, pot exista tronsoane cu
ramificaţii (bifurcaţii), afluenţi sau scurgeri de pe versanţi care necesită luarea în
consideraţie a debitelor lor în bilanţul masic total al tronsonului.
În cazul în care se consideră un aport lateral de debit Ql = ql ⋅ dx , unde ql este
aportul lateral uniform distribuit pe unitatea de lungime a tronsonului, în expresia lui m1 se
va adăuga şi acest debit lateral de intrare în volumul material. Astfel, relaţiile anterioare
( 2.1 ) - ( 2.1 ) se vor putea rescrie având în membrul drept, în loc de 0, debitul elementar,
ql . Relaţia ( 2.9 ) nu mai rămâne valabilă.
41
2.2 ECUAŢIA CONSERVĂRII ENERGIEI (A LUI BERNOULLI)

Ecuaţia lui Bernoulli reprezintă expresia principiului conservării energiei (prima lege
a dinamicii) aplicat unui volum material în mişcare, care, la un moment dat coincide cu
volumul de control aflat între două secţiuni foarte apropiate, 1-1’ şi 2-2’.
Ipotezele în care se va deduce ecuaţia energiei sunt următoarele:
− Mişcarea se consideră neuniformă, gradual variată (MGV); ⎫
− Mişcarea se consideră semi-permanentă (MsP); ⎬ ⇒ h(x,t)
− Mişcarea se consideră unidimensională (uniaxială), 1D; ⎭
− Lichidul (apa) se consideră incompresibil (ρ = constant);
− Panta fundului albiei se consideră mică pe acest tronson elementar, adică
secţiunile verticale pot fi considerate secţiuni transversale iar distribuţia de
presiuni - hidrostatică;
− Nu există aport sau prelevare de debit între cele două secţiuni învecinate,1-1’
şi 2-2’;
− Lichidul transportat este real, deci există pierderi prin frecări.
− Albia se consideră prismatică, deci pierderile de sarcină sunt datorate doar
frecării cu patul albiei, hr ≅ h f , neexistând contracţii sau lărgiri
Obs 2.4: Mişcarea semipermanentă este un caz particular al mişcării

∂V
nepermanente, în care acceleraţia locală este constantă în lungul curgerii (mişcare
∂t x = ct .
uniform accelerată/decelerată). În plus, mişcarea fiind gradual variată, liniile de curent sunt
aproximativ paralele, cu unghi de divergenţă mic, ceea ce înseamnă că pierderile de sarcină
locale pe tronsonul 1-2 datorate contracţiilor sau lărgirilor bruşte se pot considera nule.
Aceasta înseamnă că pierderile totale de sarcină se datorează doar pierderilor distribuite
prin frecări cu patul albiei: hr ≈ h f , iar panta energetică este egală cu cea de frecare,
J e ≈ J f (Obs. 1.9).
Dacă se scrie relaţia lui Bernoulli pentru tubul de curent delimitat de secţiunile
vecine 1-1’, 2-2’ şi suprafaţa liberă (Fig. 2.2), în ipotezele de mai sus, vom avea:
1 ∂V 1 ∂V
E1 = E2 + dx + hr ⇒ E = E + dE + dx + h f , adică
g ∂t g ∂t
αV 2 ⎛ αV 2 ⎞ ⎛ αV 2 ⎞ 1 ∂V
z+h+ = ⎜⎜ z + h + ⎟⎟ + d ⎜⎜ z + h + ⎟+ dx + h f ( 2.10 )
2g ⎝ 2g ⎠ ⎝ 2 g ⎟⎠ g ∂t
1 ∂V
Termenul ha = dx este înălţimea inerţială, adică energia specifică
g ∂t
suplimentară pierdută de lichid (apă) datorită acceleraţiei. Termenul hr = h f = J f dx
reprezintă pierderea de energie specifică datorită frecărilor cu patul albiei în curgerea între
cele două secţiuni 1-1’ şi 2-2’.
După simplificări, relaţia ( 2.10 ) se reduce la:
⎛ αV 2 ⎞ 1 ∂V
− d ⎜⎜ z + h + ⎟=
⎟ g ∂t dx + h f
( 2.11 )
⎝ 2g ⎠
42
linia energetică (LE) linia acceleraţiei (LA)

1
2
Ja 1 ∂V
αV 2 ha = dx
hf g ∂t
2g Jf = Je
hr = hf = Jf ⋅ dx
Jp αV 2 ⎛ αV 2 ⎞
+ d ⎜⎜ ⎟⎟
h 2g ⎝ 2g ⎠
J h+dh
J dx
x
z z+dz
dx
Nivel orizontal de referinţă
1’ 2’
Fig. 2.2 Reprezentarea simplificată a ecuaţiei energiei în mişcare

semipermanentă Gradual Variată
Obs. 2.5 Partea stângă a ecuaţiei reprezintă modificarea (pierderea) energiei totale
în secţiunea 2-2’ faţă de secţiunea 1-1’. Se observă că în mişcarea semipermanentă gradual
variată (MsPGV) considerată, pierderea de energie totală între cele două secţiuni vecine se
datorează atât frecărilor, cât şi inerţiei. Dacă mişcarea ar fi permanentă gradual variată
(adică termenul care reprezintă derivata locală a vitezei s-ar anula) această pierdere de
energie s-ar datora întru totul frecărilor.
Trecând la derivate parţiale şi împărţind cu dx, ecuaţia (2.11) devine
dz ∂h αV ∂V 1 ∂V h f ( 2.12 )
+ + =− −
dx ∂x g ∂x g ∂t dx
Dacă în relaţia anterioară se ţine cont de definiţiile: 1.10 a pantei fundului albiei şi
1.20 a pantei de frecare, vom avea:
∂h αV ∂V 1 ∂V
+ + =J −Jf ( 2.13 )
∂x g ∂x g ∂t
Această relaţie reprezintă Ecuaţia energiei (dinamică) a lui Bernoulli pentru

mişcare semipermanentă gradual variată cu suprafaţă liberă scrisă în forma
neconservativă. Forma conservativă se poate obţine exprimând viteza medie în funcţie de
debit:
∂h
+
α ∂ Q2
+
( )
1 ∂Q
=J −Jf . ( 2.14 )
∂x 2 gA 2 ∂x gA ∂t
43
Obs. 2.6 Împreună cu ecuaţia continuităţii în oricare din formele ( 2.3 ) - ( 2.8 ),
ecuaţia lui Bernoulli formează ecuaţiile curgerii cu suprafaţă liberă ale lui Barrè de
Saint-Venant. Aceste ecuaţii hiperbolice, cu derivate parţiale nu pot fi integrate analitic
datorită complexităţii lor matematice. Pentru aplicaţii practice, soluţii ale acestui sistem se
pot obţine prin metode numerice bazate pe paşi cum ar fi metoda diferenţelor finite sau cea
a caracteristicilor.
Dacă se înmulţeşte relaţia (2.13) cu g şi se aranjează altfel termenii acesteia, se
obţine:
∂V ∂V ∂h
∂t
+ αV
∂x ∂x
(
+g +g J −Jf =0 ) ( 2.15 )
Termeni: I II III IV
Obs. 2.7 Cei patru termeni ai ecuaţiei ( 2.15 ) au ordine de mărime diferite, astfel
încât, în anumite condiţii, unii dintre aceştia pot fi neglijaţi, iar forma ecuaţiei energiei să
devină mai simplă. Termenul I este acceleraţia locală, termenul al IIlea este acceleraţia
convectivă, termenul al IIIlea se datorează diferenţei de presiune în lungul curgerii, iar
termenul al IVlea ţine cont de frecare şi de panta talvegului. Diferite modele de “unde” se
pot obţine prin neglijarea câte unuia sau mai multor termeni în comparaţie cu cei rămaşi.
Astfel, există:
• Modelul undei cinematice: doar termenul IV
• Modelul undei difuzive: termenii III şi IV
• Modelul undei dinamice staţionare: termenii II, III şi IV
• Modelul undei gravitaţionale: termenii I, II şi III.
Caz particular 1 Mişcare permanentă, neuniformă gradual variată (MGV).
Ultimul termen din membrul stâng al ecuaţiei ( 2.13 ) se anulează, deci regăsim modelul
undei dinamice:
dh αV dV
+ =J −Jf . ( 2.16 )
dx g dx
Caz particular 2 Mişcare uniformă (şi permanentă). Adâncimea şi viteza sunt

constante în lungul curgerii, deci în relaţia anterioară se anulează ambii termeni din
membrul stâng al ecuaţiei, rămânând doar unda cinematică, pentru care linia energetică
este paralelă cu linia talvegului, deci
J =Jf . ( 2.17 )
Şi cum în mişcarea permanentă adâncimea şi viteza sunt constante în lungul curgerii, se

regăseşte astfel relaţia ( 1.16 ) de la Cap. 1 :
Je = J f = J p = J . ( 2.18 )
44
2.3 ECUAŢIA IMPULSULUI (CANTITĂŢII DE MIŞCARE)

Ca şi în cazul curgerilor prin conducte şi în curgerile cu suprafaţă liberă ecuaţia
conservării impulsului reprezintă expresia celei de-a doua legi fundamentale a dinamicii (a
lui Newton) aplicată unui volum material de lichid (apă) aflat în mişcare, care coincide la
un moment dat cu un volum de control. Ea permite determinarea forţei cu care apa
acţionează asupra unui obstacol aflat în calea curgerii şi se aplică pe tronsoanele pe care
există o rezistenţă hidraulică (o îngustare/lărgire de secţiune, un prag disipator de energie),
fie sunt amplasate diferite uvraje hidrotehnice ca de exemplu: deversoare, stavile,
evacuatori, etc.
Enunţ: Pentru un volum material de apă ce coincide la un anumit moment de timp
cu un volum de control delimitat de două secţiuni succesive (AB şi CD), impulsul forţelor
exterioare ce acţionează asupra acestuia este egal cu debitul de cantitate de mişcare ieşit –
cel intrat din, respectiv prin volumul de control în intervalul elementar de timp dt.
Matematic, aceasta se poate scrie astfel:
t + dt t + dt
∫( ) ( )
r r r r
∑ Fext dt = m ∫ a ⋅ dt = m β 2V2 − β1V1 ( 2.19 )
t t
În relaţia anterioară, coeficienţii βi reprezintă coeficienţii repartiţiei neuniforme a

vitezei pe secţiune, ai lui Boussinesq (paragraful 1.3.2). Pentru exemplificarea aplicării
ecuaţiei cantităţii de mişcare, se consideră un volum material de apă cuprins între două
secţiuni transversale A-B şi C-D ale unui canal. Tronsonul pe care lichidul se află în
mişcare neuniformă cu suprafaţă liberă are prevăzut un prag disipator pe radier. Secţiunile
de intrare şi ieşire sunt situate suficient de departe în amonte şi în aval de locul modificării
vectorului viteză (şi implicit de cauza mişcării neuniforme), astfel încât liniile de curent să
se poată considera paralele iar distribuţia de presiuni - hidrostatică.
La momentul iniţial, volumul material ocupa domeniul de control ABCD iar după
intervalul elementar de timp dt, acesta ajunge ajunge în poziţia A’B’C’D’ (Fig. 2.3).
dx2 = V2 dt
dx1 = V1dt D D’
A B
r
S r
r R = − Fprag V2
r r
V1 Fp 2
Fp1 r V
Ff
J ≅0 x
r
A’ B’ Fg C C’
Fig. 2.3 Evoluţia volumului de control ABCD în intervalul de timp dt
Debitul de cantitate de mişcare care intră prin secţiunea A-B este
45
r r r r2 r ( 2.20 )
H 1 = β1mV1 = β1 ρA1dx1V1 = β1 ρA1V1 dt = β1 ρ QV1dt
iar debitul de cantitate de mişcare care iese prin secţiunea C-D este
r r r r2 r ( 2.21 )
H 2 = β 2 mV2 = β 2 ρA2 dx 2V2 = β 2 ρA2V2 dt = β 2 ρ QV2 dt .
Pe fiecare dintre porţiunile suprafaţei de control, S: S1 – de intrare, S2 - de ieşire, Saer,

- în contact cu atmosfera, Spat – în contact cu patul albiei şi Sprag se consideră forţele de
suprapresiune exercitate de către fluidul din exteriorul volumului de control, V, asupra apei
r r r
din interiorul acestuia, şi anume: Fp1 , F p 2 , Faer ≅ 0 (întrucât presiunea relativă pe
r
suprafaţa liberă este nulă), F f (forţa totală de frecare şi rezistenţă de-a lungul patului
r
albiei, orientată tangenţial, în sens invers curgerii) şi respectiv Fprag (forţa dată de prag
r
asupra apei, egală şi de sens opus cu forţa de acţiune a apei asupra pragului, R ). De la
Mecanica fluidelor se ştie că deşi teorema cantităţii de mişcare se aplică fluidelor ideale,
(fără frecări) ea se poate însă generaliza – fără prea mari erori – şi la fluidele reale (cu
r
frecări). Totodată, asupra volumului material de apă acţionează forţa de greutate Fg . În
consecinţă suma acestor forţe devine:
r r r r r r
∑ Fext = Fp1 + Fp 2 + Fg + F f + Fprag . ( 2.22 )
Înlocuind ultimele trei expresii în relaţia ( 2.19 ) şi simplificând cu dt, teorema

cantităţii de mişcare devine pentru curgerea cu suprafaţă liberă
( )
r r r r r r r
ρQ β 2V2 − β1V1 = Fp1 + F p 2 + Fg + F f − R . ( 2.23 )
Obs. 2.8 Relaţia ( 2.23 ) are următoarea interpretare: modificarea cantităţii de

mişcare în unitatea de timp a unui volum material aflat în mişcare cu suprafaţă liberă pe o
albie/un canal se datorează rezultantei forţelor externe ce acţionează asupra acelui volum
material.
r r
Obs. 2.9 În membrul doi al relaţiei ( 2.23 ), Fprag s-a înlocuit cu − R , care
reprezintă forţa de acţiune a apei asupra pragului (în cazul de faţă, sau asupra unui deversor
sau a unei stavile în alte cazuri posibile), care este în contact cu domeniul de control. De
obicei această forţă este necesar să fie calculată în aplicaţiile inginereşti legate de
proiectarea uvrajelor hidrotehnice.
Obs. 2.10 Relaţia de conservare a impulsului se proiectează pe axa Ox a direcţiei de
curgere, deci toate forţele se proiectează pe această direcţie. Prin urmare, pentru albii cu
pante mici, în ecuaţie va intra doar componenta tangenţială a forţei de greutate
ρQ(β 2V2 − β1V1 ) = F p1 − Fp 2 + Fg sin θ − F f − R , ( 2.24 )
unde θ este unghiul format de linia talvegului cu un plan orizontal. Dacă albia are pantă
mare, atunci şi forţele de presiune se vor proiecta prin componentele lor tangenţiale, şi
anume Fp1 cosθ , respectiv F p 2 cosθ .
46
3. MIŞCAREA UNIFORMĂ (MU)

3.1 Generalităţi
3.2 Ecuaţiile hidrodinamicii în MU
3.2.1 Ecuaţia continutităţii
3.2.2 Ecuaţia energiei
3.3 Relaţia lui Chezy. Cheia limnimetrică
3.4 Relaţia lui Manning
3.5 Estimarea coeficientului lui Manning
3.5.1 Rugozitatea compusă. Calculul rugozităţii echivalente
3.6 Problemele principale de calcul hidraulic al canalelor în condiţiile MU.
3.6.1 Probleme de proiectare
3.6.2 Probleme de dimensionare
3.6.3 Secţiunea hidraulic optimă
3.6.4 Cazul secţiunii compuse
3.7 Probleme
3.7.1 Canale cu secţiune dreptunghiulară
3.7.2 Canale cu secţiune trapezoidală
3.7.3 Canale cu secţiune triunghiulară
3.7.4 Canale cu secţiune circulară
3.7.5 Canale/albii cu secţiune compusă
3 MIŞCAREA UNIFORMĂ
3.1 GENERALITĂŢI
Următoarele observaţii sunt necesare pentru a sublinia caracteristicile mişcării
uniforme (MU), definite anterior, în cadrul paragrafului 1.2.3 b.1).
Def. 3.1 S-a văzut conform Def. 1.24 că, mişcarea permanentă într-o albie este şi
uniformă (notată simplificat - MU), dacă mărimile hidraulice şi geometrice caracteristice
nu se modifică în lungul curgerii, adică: adâncimea apei, h, viteza medie într-o secţiune, V,
aria secţiunii udate, A, perimetrul udat, P, rugozitatea patului albiei, n, panta longitudinală,
J, etc., nu sunt funcţii de coordonata x faţă de o secţiune de referinţă.
Obs. 3.1 Conform relaţiei ( 1.16 ), pentru o astfel de mişcare, cele trei pante
caracteristice sunt egale J = J p = J e , iar linia energetică LE este paralelă cu linia
suprafeţei libere (piezometrică) LP şi paralele la rândul lor cu linia talvegului, LT. Întrucât
viteza nu variază în lungul curgerii, în MU nu există acceleraţie, iar curgerea este rezultatul
echilibrului dintre forţa gravitaţională şi forţele de frecare. După cum s-a văzut la Def.
1.25, adancimea apei în acest tip de mişcare s-a definit ca fiind adâncimea normală,
notată cu hn.
Obs. 3.2 Din punct de vedere al numărului Re, MU poate fi: laminară sau
turbulentă (caz în care mişcarea se numeşte mai corect - uniformă în medie). În ambele
cazuri, liniile de curent, respectiv liniile medii de curent, sunt rectilinii şi paralele, iar
presiunea într-o secţiune are o repartiţie hidrostatică.
47
3. MISCAREA UNIFORMĂ
Obs. 3.3 MU se întâlneşte foarte rar pe cursurile de apă naturale şi destul de rar pe
cele artificiale. Ea se poate observa doar în canale artificiale prismatice lungi, departe de
extremităţile amonte şi aval ale acestora (Fig. 3.1).
MGV MU MRV
Je
Cădere hidraulică
Jp
h
Lac
J x
Fig. 3.1 Tronson de canal artificial pe care se poate întâlni MU.
Deşi se întâlneşte atât de rar, MU este folosită pentru studiul preliminar (teoretic şi
experimental)al mişcărilor neuniforme. Ea permite obţinerea unor rezultate rapide, chiar
dacă gradul de aproximaţie al curgerii reale este destul de mic.
3.2 ECUAŢIILE HIDRODINAMICII ÎN MU

3.2.1 ECUAŢIA CONTINUTITĂŢII ÎN MU
În Cap. 2.1 s-a demonstrat expresia ecuaţiei de continuitate pentru mişcarea
(permanentă şi) uniformă între două secţiuni succesive ale unui curs de apă(rel. 2.9):
Q = V1 A1 = V2 A2 = ct.
Cum însă în cazul MU viteza medie şi aria secţiunii udate rămân constante în lungul
curgerii, rezultă că
Q = VA = ct. . ( 3.1 )
3.2.2 ECUAŢIA ENERGIEI ÎN MU
S-a demonstrat la paragraful 2.2 ecuaţia energiei (a lui Bernoulli) pentru mişcarea
semipermanentă gradual variată (relaţiile ( 2.13 ) şi ( 2.14 )). În cazul particular al mişcării
uniforme, această ecuaţie a devenit ( 2.18 ). Prin urmare, în mişcarea uniformă, relaţia lui
Bernoulli se reduce la o relaţie de egalitate a tuturor pantelor caracteristice (energetică,
egală cu cea de frecare, piezometrică/a suprafeţei libere şi a talvegului/radierului):
Je = J p = J = J f . ( 3.2 )
48
3.3 RELAŢIA LUI CHEZY. CHEIA LIMNIMETRICĂ

Fie o curgere cu suprafaţă liberă pe un tronson de albie/canal, în următoarele ipoteze:
Ipoteze:
− Mişcarea este uniformă ⎫
− Mişcarea se consideră turbulentă rugoasă; ⎬ ⇒
− Albia este prismatică ⎪
− Panta albiei este pozitivă (J > 0) ⎭
Prin urmare, adâncimea este constantă în lungul curgerii şi egală cu adâncimea
Q
normală, h = hn = ct. ⇒ A(h ) = ct. ⇒ V = = ct. ⇒ acceleraţia mişcării este nulă ⇒
A
forţele care acţionează asupra unui element de volum (de lungime dx în Fig. 3.2) pe
r
direcţia curgerii sunt în echilibru, adică ∑ F = 0 .
dx
Q
A
Ff h
G sinθ
J>0 P
Gcosθ θ
G x
Fig. 3.2 Forţele care acţionează asupra unui element de volum în MU
Componentele acestor forţe pe direcţia curgerii sunt următoarele:

− forţa de greutate (mai precis, componenta tangenţială a acesteia, G sin θ )
r
− forţa de rezistenţă la înaintare (frecare) a apei pe patul albiei, F f .
Rezultă deci că:
F f = G sin θ ( 3.3 )
Pentru elementul de volum haşurat în Fig. 3.2 componenta tangenţială a greutăţii se

mai poate scrie în funcţie de aria secţiunii udate, A şi de panta talvegului, J astfel:
G sin θ = mg sin θ = ρ V g sin θ = ρ g A dx sin θ = ρ g A dx J . ( 3.4 )
Obs. 3.4 La cursul de Mecanica fluidelor s-a demonstrat că pentru mişcarea

turbulentă rugoasă, efortul tangenţial de frecare al apei pe patul albiei, τ 0 , este
proporţional cu pătratul vitezei. Prin urmare, forţa de frecare, F f se mai poate scrie:
49
F f = τ 0 A f = τ 0 P dx = k V 2 P dx , ( 3.5 )
unde Af şi P sunt aria de frecare şi perimetrul udat ale elementului de volum de apă aflat în
curgere, a cărui lungime este dx.
Ţinând cont de ( 3.4 )şi ( 3.5 ) în relaţia ( 3.6 ) se obţine, după simplificări:
ρg A ( 3.6 )
V = J ⇒ V = C RJ
k P
în care C este coeficientul de frecare al lui Chezy. Din relaţia anterioară se poate
demonstra că [C]S.I. = 1 m0.5/s.
Prin înmulţirea ambilor membri cu aria secţiunii udate, relaţia ( 3.6 ) se poate rescrie
în funcţie de debit:
Q = AC RJ . ( 3.7 )
Relaţiile ( 3.6 ) şi ( 3.7 ) reprezintă forme ale ecuaţiei lui Chezy pentru viteză şi
debit.
hn
J scade
J = ct.
J creşte
hn
hn
Q Q(hn)
Fig. 3.3 Cheia limnimetrică a unei secţiuni pentru mişcarea uniformă.

Variaţia acesteia cu panta talvegului
Def. 3.2 Dacă în relaţia ( 3.7 ) se ţine cont de faptul că atât aria udată, cât şi raza
hidraulică sunt funcţii de adâncimea normală, rezultă dependenţa debitului de adâncimea
normală
Q(hn ) = A(hn )C R(hn )J , ( 3.8 )
dependenţă care în aplicaţiile practice de hidraulică şi de hidrologie se foloseşte în mod

curent sub forma inversă, hn = hn (Q ) , cunoscută sub numele de cheie limnimietrică.
50
Întrucât adâncimile se măsoară în orice secţiune de-a lungul verticalei, se obişnuieşte ca

sistemul de axe (Q, hn) în care se reprezintă această curbă să aibă debitul (funcţia
dependentă) pe abscisă şi adâncimea (mărimea independentă) pe ordonată. Alura acestei
dependenţe pentru o secţiune neregulată a unei albii şi o mişcare uniformă se poate vedea
în Fig. 3.3.
Obs. 3.5 Din Fig. 3.3 se observă că forma reprezentării grafice a cheii
limnimetrice depinde de panta talvegului albiei (sau a radierului canalului). Dacă panta ar
fi mai mică, la acelaşi debit s-ar obţine o adâncime mai mare a curgerii şi invers.
Obs. 3.6 În mişcare uniformă cheia limnimetrică exprimă o relaţie biunivocă între
debit şi adâncime. Aceasta înseamnă totodată că, pentru o secţiune şi o cheie limnimetrică
dată, măsurând una dintre mărimi: adâncimea sau debitul, se poate obţine cealaltă. Se va
vedea la capitolele următoare că această dependenţă h(Q ) rămâne valabilă tot sub
denumirea de cheie limnimetrică şi în alte tipuri de curgere, pentru care adâncimea nu
rămâne constantă în lungul albiei/canalului (mişcare nepermanentă). Forma ei poate suferi
mici modificări la creşterea debitului în comparaţie cu scăderea acestuia (apariţia unui
histerezis) ducând la o cheie limnimetrică „în buclă”.
Def. 3.3 Se numeşte debitanţă sau modul de debit în mişcare uniformă,
K n (hn ) , capacitatea de transport a unui curs de apă, independent de panta talvegului
acestuia. Modulul de debit se defineşte pornind de la relaţia ( 3.8 ), ca fiind
K n (hn ) = A(hn )C R(hn ) , ( 3.9 )
unde [Kn]S.I. = 1 m3/s, adică are aceeaşi unitate de măsură ca şi debitul, întrucât panta
geometrică este adimensională. O curbă similară ca formă cu cheia limnimetrică se poate
obţine prin reprezentarea debitanţei (pe abscisă) în funcţie de adâncimea normală.
hn
hn
hn
Kn Kn(hn)
Fig. 3.4 Curba modulului de debit (capacităţii de transport) a unei secţiuni în

mişcarea uniformă, K n ( h)
Din relaţiile ( 3.8 ) şi ( 3.8 ) se obţine pentru mişcarea uniformă o nouă formă a
relaţiei lui Chezy, în funcţie de modulul de debit:
Q = Kn J ( 3.10)
sau, sub forma unei expresii a pantei talvegului în funcţie de debit şi de modulul de debit
51
Q2
J = . ( 3.11 )
Kn2
Obs. 3.7 Conform Def. 3.3 şi a relaţiilor ( 3.9 )şi ( 3.10), în expresia modulului de
debit (capacităţii de transport) al (a) canalului/albiei nu intră panta talvegului. În Fig. 3.4
s-a schiţat alura curbei modulului de debit în funcţie de adâncime pentru mişcarea
uniformă. Din aceasta se observă că reprezentarea grafică a funcţiei K n (h) are aceeaşi
formă cu cea a cheii limnimetrice Q(h ) , însă rămâne invariabilă la variaţia pantei
geometrice.
Obs. 3.8 De multe ori, din motive de simplificare a scrierii şi exprimării, pentru
MU nu se face întotdeauna specificarea adâncime normală, sau se omite scrierea indicelui
n după h. Se subînţelege însă, că pentru acest tip de mişcare, adâncimea nu poate fi decât
cea normală. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu notaţia modulului de debit: se poate doar
menţiona că este vorba de modulul de debit în mişcare uniformă, renunţând la indicele n,
notându-l simplu K (h) . Se va vedea însă la Capitolul 5 de mişcare gradual variată că
această mărime nu trebuie confundată însă cu modulul de debit echivalent, asociat acestei
mişcări, în care adâncimea variază în lungul curgerii.
Obs. 3.9 Între coeficientul de frecare al lui Chezy, C, şi coeficientul pierderilor de
sarcină distribuite al lui Darcy, λ , folosit cu precădere la curgerile prin conducte sub
presiune (a se vedea cursul de Mecanica fluidelor) există o relaţie de legătură. Dacă în
expresia pierderilor de sarcină distribuite printr-o conductă sub presiune (datorate frecării
cu pereţii rugoşi ai acesteia)
l V2
hd = h f = λ , ( 3.12 )
d 2g
(în care d este diametrul conductei), se înlocuieşte viteza din relaţia lui Chezy ( 3.6 ) şi se
ţine cont şi de panta talvegului, care în MU este egală cu panta energetică şi cu panta de
frecare, (definite la Cap. 1),
hf ( 3.13 )
J = Je = J f = ,
l
se obţine
2
l C 2 RJ l C Rh f ( 3.14 )
hf = λ =λ .
d 2g d 2 gl
Pentru conducta circulară, în această relaţie raza hidraulică este egală cu un sfert din
diametru, deoarece
A π r2 r d
R= = = = . ( 3.15 )
P 2π r 2 4
Înlocuind acest rezultat în relaţia ( 3.14 ), după simplificări, se reduce la dependenţa

dintre C şi λ :
52
8g ( 3.16 )
C= .
λ
După cum s-a arătat la Mecanica fluidelor, pentru regimul turbulent rugos,
coeficientul de frecare al lui Darcy, λ , se exprimă prin intermediul unor relaţii semi-
empirice sau a unor diagrame obţinute experimental (diagrama Moody, Nikuradze) în
funcţie de rugozitatea absolută a pereţilor conductei, k şi de diametrul acesteia, d (adică în
k ⎛k⎞
funcţie de rugozitatea relativă a pereţilor conductei, ), sub forma λ ⎜ ⎟ . Prin analogie,
d ⎝d ⎠
conform relaţiei anterioare de legătură, ( 3.16 ), şi coeficientul de frecare al lui Chezy,
folosit cu precădere în cazul curgerilor cu suprafaţă liberă, poate fi exprimat în funcţie de
rugozitatea patului albiei şi de raza hidraulică a secţiunii, C (rugozitate, R) .
3.4 RELAŢIA LUI MANNING

Aceasta este cea mai folosită relaţie pentru exprimarea coeficientului lui Chezy în
funcţie de rugozitatea patului albiei şi de raza hidraulică a secţiunii. Este o relaţie empirică,
simplă, care se foloseşte fie sub forma lui Manning (în ţările anglofone şi în România) fie
sub cea a lui Strickler (în ţările francofone), ea purtând deci numele de relaţia Manning-
Strickler:
1 1
1 ( 3.17 )
C = R 6 = k Str R 6 .
n
Def. 3.4 n şi k Str reprezintă coeficientul de rugozitate al lui Manning, respectiv

al lui Strickler. Coeficientul lui Manning este direct proporţional cu granularitatea
materialului patului.
Obs. 3.10 Aşa cum se observă din relaţia ( 3.17 ) aceşti doi coeficienţi sunt invers
1
proporţionali ( n = ). Ţinând cont de unitatea de măsură a coeficientului lui Chezy
k Str
(m0,5/s) şi de cea a razei hidraulice (m), se obţin unitatea de măsură a coeficientului lui
Manning ca fiind [n]S.I. = s/m1/3, respectiv a coeficientului lui Strickler [kStr]S.I. = m1/3/s.
Înlocuind expresia ( 3.17 ) a lui Manning în cele două forme ale relaţiei lui Chezy,
( 3.6 ) şi ( 3.7 ), se obţin viteza medie pe secţiune şi debitul în funcţie de coeficientul lui
Manning:
2
1 ( 3.18 )
V = R3 J ,
n
2 5
2
1 1 A3 1 A3 ( 3.19 )
Q = AR3 J = A 2 J ⇒ Q= J .
n n n 2
P3 P3
53
Obs. 3.11 Ultimele două relaţii reprezintă cele două forme ale relaţiei lui Chezy-
Manning pentru viteză şi debit, care se folosesc în problemele de calcul hidraulic şi
dimensionare a canalelor prin care apa curge în mişcare uniformă şi regim turbulent rugos.
Obs. 3.12 Dacă se consideră variabilă rugozitatea unui canal sau a unei albii într-o
secţiune, cheia limnimetrică se modifică (Fig. 3.5) similar cu cazul în care variază panta
talvegului (Fig. 3.3). Se observă că pentru a avea aceeaşi valoare a adâncimii normale în
albie, la o rugozitate mai mare a patului va curge un debit mai mic, pe câtă vreme la o
rugozitate mai mică, va curge un debit mai mare prin albie. Drept exemplu, acesta este
cazul variaţiei sezoniere a rugozităţii datorită vegetaţiei mai abundente în timpul
primăverii-verii, faţă de toamnă-iarnă.
hn
n1 > n = ct.
n2 <
hn
Q Q(hn)
Fig. 3.5 Variaţia cheii limnimetrice în MU în funcţie de modificarea rugozităţii

patului albiei (de ex. variaţiile sezoniere datorate vegetaţiei)
Întrucât în relaţia lui Manning ( 3.20 ), exponentul razei hidraulice este o constantă,
aceasta poartă numele de relaţie monomă. O altă relaţie monomă, mai puţin folosită, este
cea a lui Forcheimer, în care
1
1 ( 3.20 )
C = R5 ,
n
iar o relaţie polinomială (mai exactă decât cea Manning-Strickler), în care exponentul
razei hidraulice depinde la rândul lui de rugozitate, este cea a lui Pavlovski:
1 y ⎧⎪ y = 1,5 n pentru R ≤ 1 m
C= R , unde ⎨ . ( 3.21 )
n ⎪⎩ y = 1,3 n pentru R > 1 m
Alte relaţii polinomiale mai complicate (Gunguillet-Kutter, etc.), în care coeficientul

de frecare al lui Chezy depinde şi de panta fundului albiei, pot fi găsite în Kiselev (pag. 45-
49).
54
Obs. 3.13 Toţi cei trei coeficienţi: λ , C şi n (sau kStr) sunt coeficienţi de frecare
datoraţi rugozităţii patului albiei. Între ei există relaţiile de dependenţă ( 3.16 ) şi ( 3.17 )
(cea mai cunoscută) prezentate în cadrul acestui paragraf.
3.5 ESTIMAREA COEFICIENTULUI LUI MANNING

Într-o primă etapă a calculelor hidraulice, coeficientul de rugozitate al lui Manning se
estimează în funcţie de materialul/terenul din care este constituit patul albiei sau de
rugozitatea căptuşelii canalului artificial, de forma secţiunii transversale, precum şi de
vegetaţia existentă pe aceasta. Într-o altă etapă valorile estimate se calibrează (ajustează
succesiv) prin procedee de modelare hidraulică, pe baza cotelor şi debitelor măsurate,
astfel încât diferenţa dintre valorile calculate şi cele măsurate să fie minimă. Experienţa
inginerească în estimarea valorii iniţiale a rugozităţii este însă esenţială.
În expresia coeficientului de rugozitate al lui Manning intră diferiţi coeficienţi care
ţin cont de condiţiile terenului din care e format patul albiei. Astfel:
n = (n0 + n1 + n2 + n3 + n4 ) ⋅ n5 ( 3.22 )
unde:
n0 = valoarea de bază dată de material (nisip, pietriş, pământ, beton, etc.) ;
n1 = corecţie datorată iregularităţilor patului (crăpături, rosturi, găuri, dune, etc.). Ex:
0,01 pentru iregularităţi mici, 0,03 pentru iregularităţi mari ale patului
n2 = corecţie datorată modificărilor de formă şi mărime a secţiunii în lungul curgerii
n3 = corecţie datorată obstrucţiilor (insule, pile/picioare de pod, culee, buşteni, etc.)
n4 = corecţie datorată vegetaţiei (depinde de anotimp, mai mare vara)
n5 = corecţie datorată meandrelor (gradul de meandrare sau coeficientul/index de
sinuozitate);
Def. 3.5 Se numeşte grad de meandrare sau coeficient de sinuozitate al unui
râu, raportul dintre lungimea cursului de apă, L, şi distanţa în linie dreaptă, l între secţiunile
extreme considerate.
Fig. 3.6 Definiţia gradului de meandrare (coeficientul / indexul de sinuozitate)

pentru un sector de albie
Obs. 3.14 Acest coeficient are valori de 1 – 1,05 pentru râurile de munte, de 1,05 –
1,15 pentru râurile din zonele subcarpatice premontane şi de podiş, şi de 1,15 – 1,3 pentru
râurile din zonele mai joase. Coeficientul de sinuozitate al Dunării între Baziaş şi Sulina
este de 1,55; pe braţul Sf. Gheorghe însă, poate atinge chiar valoarea de 3,6.
55
Pentru albii naturale cu patul mobil format din materiale granulare necoezive se
poate determina valoarea de bază a coeficientului de rugozitate, n0 , cu ajutorul diametrului
mediu al particulelor, d50 (diametrul cu probabilitatea de 50% pe curba granulometrică,
exprimat în metri) folosind formula empirică a lui Strickler.
n0 = 0,048 d 501 / 6 . ( 3.23 )
Pentru toate tipurile de materiale, n0 se poate găsi tabelat în cărţile de specialitate sau
pe internet. De exemplu, pentru câteva dintre cele mai întâlnite tipuri de materiale s-au
prezentat valoarile rugozităţii în Tab. 3.1.
Tab. 3.1 Valorile coeficienţilor Manning şi Strickler pentru câteva tipuri de

materiale din care este constituit patul albiei/
Materialul patului albiei/canalului n0 kStr.
Beton 0,011 – 0,016 60 - 90
Pământ (sol natural) 0,02 – 0,033 30 - 50
Pietriş 0,025 – 0,05 20 – 40
Bolovani 0,03 – 0,05 20 – 35
Albie majoră cu vegetaţie 0,06 – 0,1 10 - 15
Un tabel mai complet poate fi găsit în Kiselev, pag. 106. Exemple de valori calibrate
ale rugozităţilor şi precum şi fotografii ale tronsoanelor respective de râuri pot fi găsite pe
internet la adresa web: http://wwwrcamnl.wr.usgs.gov/sws/fieldmethods/Indirects/
/nvalues/index.htm. De asemenea, în Cap. 3 al Manualului de referinţă al programului de
simulare/calcul hidraulic unidimensional a/al curgerii pe râuri HEC-RAS (Hydraulic
Engineering Centre-River Analysis System), la paginile 3.13-3.15 se găsesc tabele ale
rugozităţilor Manning pentru albii naturale şi canale artificiale. Programul HEC-RAS este
produs de către Hydraulic Research Centre al USACE (US Army Corps of Engineers) şi se
poate descărca gratuit împreună cu manualul de utilizare, de referinţă şi exemple de calcul,
de la adresa www.hec.usace.army.mil/software/hec-ras.
3.5.1 SECTIUNEA COMPUSĂ. CALCULUL RUGOZITĂŢII

ECHIVALENTE
Datorită materialului terenului şi a vegetaţiei diferite care pot exista în anumite zone
ale unei secţiuni compuse, perimetrul udat şi rugozitatea de-a latul acesteia devin
neomogene (Fig. 3.7). Această situaţie apare de obicei în cazul inundaţiilor pe sectoarele
de câmpie ale râurilor (fluvii), unde rugozitatea pe albia majoră diferă de cea pe albia
minoră.
Def. 3.6 Se numeşte rugozitate echivalentă, valoarea medie pe întreaga secţiune
(ponderată cu perimetrul udat) a rugozităţii neomogene, care este utilă pentru
56
caracterizarea din punct de vedere hidraulic a secţiunii şi pentru simplificarea calculelor

unidimensionale.
Pornind de la diferite ipoteze simplificatoare, cercetătorii au obţinut mai multe
formule de calcul a rugozităţii echivalente cu ajutorul mediei ponderate, calculată pentru
cele N părţi în care secţiunea a fost divizată (N = 3 în Fig. 3.7). Aceste sub-secţiuni (fâşii
verticale) au ariile udate A1, A2,...AN, perimetrele udate P1, P2,...PN şi rugozităţile n1,
n2,...nN .
Una dintre cele mai folosite formule de calcul a rugozităţii echivalente este relaţia lui
Horton şi Einstein. Aceştia au considerat ca ipoteză simplificatoare faptul că vitezele pe
cele N sub-secţiuni sunt egale între ele şi egale deci cu viteza medie pe întreaga secţiune,
V, adică:
V = V1 = V2 = ... = V N . ( 3.24 )
P2, n2 P3, n3
P1, n1
Fig. 3.7 Rugozitatea neomogenă pentru cazul unei albii compuse din
subsecţiuni; perimetrele udate sunt P1, P2,.. Pn iar rugozităţile - n1,
n2, .. nn. Calculul rugozităţii echivalente pentru o secţiune compusă
Dacă din relaţia lui Chezy-Manning se exprimă aria, atât pentru întreaga secţiune,
A=
(nV )
3/ 2
P. ( 3.25 )
J 3/ 4
cât şi ariile parţiale pentru fiecare dintre cele i (i = 1÷N) sub-secţiuni
(niV )3 / 2 ( 3.26 )
Ai = 3/ 4
Pi ,
J
şi se ţine cont că suma ariilor parţiale este egală cu aria totală, adică
A= ∑ Ai , ( 3.27 )
i =1÷ N
57
după simplificarea vitezelor şi a pantelor se va obţine relaţia Horton-Einstein pentru

calculul rugozităţii echivalente:
2/3
(
⎡ N 1.5 ⎤
⎢∑ ni Pi ⎥ ) ( 3.28 )
ne = ⎣ i =1 2 / 3 ⎦
P
Încă două relaţii de acest tip (prezentate fără demonstraţie), sunt cea a lui Pavlovski
1/ 2
⎡N 2 ⎤
( )
⎢∑ ni Pi ⎥ ( 3.29 )
ne = ⎣ i =1 1 / 2 ⎦ ,
P
dedusă în ipoteza că forţa de rezistenţă la înaintare este egală cu suma forţelor rezistente
obţinute pe fiecare sub-suprafaţă şi relaţia lui Lotter,
PR 5 / 3
ne = , ( 3.30 )
N
Pi Ri5 / 3
∑ n
i =1 i
care a considerat că debitul total al curentului este egal cu suma debitelor corespunzătoare
ariilor elementare.
3.6 PROBLEMELE PRINCIPALE ALE CALCULULUI

HIDRAULIC AL CANALELOR ÎN CONDIŢIILE MU
S-a văzut că rezultatele calculelor în MU reprezintă o primă estimare necesară în
modelarea curgerilor cu suprafaţă liberă. Chiar dacă acest tip de curgere este foarte rar în
natură, rezultatele aproximative obţinute rapid şi uşor în ipoteza MU se dovedesc a fi
foarte utile înainte de a considera curgeri reale mai complexe (gradual variate).
Pentru analiza principalelor probleme ce se pun la calculul hidraulic în mişcare
uniformă, vom considera spre exemplificare cazul canalelor artificiale de formă
trapezoidală cu pat fix, ale căror caracteristici geometrice sunt: h, b, m, n, şi J.. Se pot
identifica două tipuri de probleme: de proiectare şi de dimensionare.
3.6.1 PROBLEME DE PROIECTARE

Pentru problemele de proiectare ale canalelor în mişcare uniformă se cunosc:
• fie toate datele geometrice, adică adâncimea hn, lăţimea canalului la bază, b,
panta taluzului, m, (deci se cunosc funcţiile A(h), P(h)), panta talvegului, J,
coeficientul de frecare Manning, n şi se cere să se calculeze debitul, Q;
• fie debitul (măsurat sau impus la proiectarea canalului) Q, adâncimea normală
hn, lăţimea canalului la bază, b, panta taluzului, m, (deci funcţiile A(h), P(h)) şi
coeficientul de frecare Manning, n şi se cere să se calculeze panta talvegului, J.
58
Pentru ambele cazuri se va folosi pentru rezolvare relaţia lui Chezy-Manning. Mai
pot exista probleme de proiectare mai puţin utile în practică, în care se cere rugozitatea
unui canal de mărimi geometrice cunoscute, astfel încât să se transporte un anumit debit.
3.6.2 PROBLEME DE DIMENSIONARE

Se cunosc debitul, Q, panta talvegului, J, şi a taluzului, m, rugozitatea Manning, n, şi
se cere să se afle dimensiunile secţiunii – în cazul de faţă – trapezoidale, adică h şi b. Un
exemplu de acest fel ar fi dimensionarea unui canal de fugă al unei CHE, pentru care se
cunoaşte debitul maxim de evacuat şi panta şi natura materialului canalului (J, m şi n).
În acest caz problema este nedeterminată. Pentru rezolvarea ei este necesar să se
impună una dintre mărimile geometrice, h sau b, sau o relaţie între acestea. Astfel,
problema pusă se reduce la determinarea celeilalte mărimi geometrice.
Întrucât în acest caz nu se poate determina direct mărimea geometrică necunoscută
(expresia este prea complicată pentru a fi obţinută analitic), se folosesc fie metode
numerice (metoda iterativă a tangentei/a lui Newton) fie metoda aproximativă grafo-
analitică. Prin cea de-a doua, se dau mai multe valori mărimii necunoscute (minimum 4
valori pentru b sau h, pentru a se putea trasa o curbă), obţinându-se diferite valori ale
debitului, Q sau modulului de debit, Kn. Se trasează astfel o cheie limnimetrică Q(h) (Fig.
3.3) foarte utilă în cazul în care se cunosc două dintre mărimile ce o determină (h, J, Q) şi
se doreşte să se afle a patra. Alternativ, se poate folosi curba modulului de debit, Kn(h) care
are aceeaşi alură cu cheia limnimetrică.
Chezy h
h1 ⇒ Q(h1 ) = Q1
Manning h4 J
Chezy h
h3
h2 ⇒ Q(h2 ) =
Manning
Q2
h2
Ö
Chezy h1
h3 ⇒ Q(h3 ) =
Manning
Q3
Chezy
Q
h4 ⇒ Q(h4 ) = Q4
Manning
Q1 Q2 Q3 Q Q4
Fig. 3.8 Metoda grafo-analitică pentru aflarea adâncimii normale

corespunzătoare unui anumit debit în MU
B >10 h
hn ≈ R
Fig. 3.9 Calculul adâncimii normale în cazul unei albii foarte largi, a cărei
secţiune poate fi aproximată cu o secţiune dreptunghiulară
59
Caz particular: Singurul caz de albie naturală pentru care adâncimea normală se
poate determina direct (analitic) în funcţie de debit, rugozitate şi pantă este acela al unei
albii foarte largi cu B >> h (B > 10 h) şi prin urmare P >> h. În această situaţie secţiunea
canalului se poate aproxima cu o secţiune dreptunghiulară (Fig. 3.9) iar conform Obs. 1.5
de la Cap. 1, R ≅ h = hn în MU.
În acest caz, relaţia lui Chezy-Manning devine:
1 23 1 5
Q = AV = Bhn ⋅ R ⋅ J = ⋅ Bhn 3 ⋅ J , ( 3.31 )
n n
de unde se poate obţine direct adâncimea normală în funcţie de debit sau de debitul
specific, q:
3 3
⎛ nQ ⎞ 5 ⎛ nq ⎞ 5
( 3.32 )
hn = ⎜ ⎟ =⎜ ⎟ ,
⎝ B⋅ J ⎠ ⎝ J⎠
3.6.3 SECŢIUNEA HIDRAULIC OPTIMĂ

Def. 3.7 Secţiunea hidraulic optimă pentru un canal la care se cunosc debitul Q,
panta geometrică, J şi forma secţiunii (funcţia A(h), pentru formă dreptunghiulară,
triunghiulară, trapezoidală, etc.) este aceea la care, pentru o arie dată, perimetrul udat este
minim.
Cu alte cuvinte, în cazul proiectării şi construcţiei unui canal ne interesează care sunt
caracteristicile geometrice ale secţiunii acestuia când - impunându-se un volum al
excavaţiilor (într-o secţiune însemnând A - dat) - se doresc cheltuieli minime cu etanşarea
şi finisajele (Pmin).
Ca metodă de lucru se poate folosi următoarea: din expresia ariei pentru forma
respectivă de secţiune se exprimă una din caracteristicile geometrice în funcţie de
cealaltă/celelalte şi arie şi se introduce apoi în expresia perimetrului udat. Expresia
perimetrului se derivează în raport cu această variabilă, ţinându-se cont că aria este
constantă şi se pune condiţia ca derivata să fie nulă (P să fie minim). În final, din această
ecuaţie se obţine raportul celorlalte caracteristici geometrice sau chiar mărimea geometrică
de interes, dacă este doar una.
Exemple:
1. Canal dreptunghiular
Caracteristicile geometrice ale unui canal dreptunghiular sunt h şi b. Prin urmare,
A⎫
A = bh ⇒ b = ⎪ A
h ⎬ ⇒ P(h ) = + 2h
⎪⎭ h
P = b + 2h
dP A
= − 2 + 2 = 0 ⇒ A = 2h 2 = bh ⇒ b = 2h ⇒
dh h
60
b
β= =2 ( 3.33 )
h
Rezultă că în cazul canalului dreptunghiular, secţiunea hidraulic optimă se obţine

pentru o lăţime de două ori mai mare decât adâncimea canalului, β fiind raportul celor
două caracteristici geometrice. În cazul în care se dă una din dimensiuni, ştiind raportul β
se poate afla cealaltă.
Obs. 3.15 În secţiunea dreptunghiulară optimă se poate înscrie un semicerc cu raza
egală cu adâncimea şi diametrul egal cu lăţimea canalului.
2. Canal triunghiular
Caracteristicile geometrice ale albiei triunghiulare sunt h si m.
A⎫
A = mh 2 ⇒ m = 2 ⎪ A2
h ⎬ ⇒ P(h ) = 2h 1 +
⎪ h4
P = 2h 1 + m 2 ⎭
⎛ A2 ⎞⎟ 4 A2
4 A2 h 3 ⎜
2 1+ 4 − 4
− ⎜
dP A2 8 h ⎟⎠ h A2
= 2 1 + 4 + 2h h = ⎝ = 0 ⇒1− 4 = 0
dh h A2 A2 h
2 1+ 4 2 1+ 4
h h
⇒ A = h 2 = mh 2 ⇒
m =1 ( 3.34 )
Un rezultat analog se obţinea dacă se exprima h(A, m), se înlocuia apoi în expresia
perimetrului, iar acesta se deriva în raport cu m.
Deci, canalul triunghiular are secţiunea optimă hidraulică un triunghi dreptunghic
isoscel: panta taluzului = 1, adică taluzul este înclinat la 45 grade, cele două maluri
formând la talveg un unghi drept.
Obs. 3.16 În secţiunea triunghiulară optimă se poate înscrie un semicerc de rază
h 2.
3. Canal trapezoidal
Întrucât secţiunea trapezoidală are trei caracteristici geometrice: h, m şi b trebuie ca:
una din acestea să fie cunoscută, deci vor exista două cazuri:
a) Se cunoaşte unghiul taluzului, m (în cazul în care canalul săpat în pământ nu va
fi betonat, înseamnă că se cunoaşte unghiul taluzului natural α, la care malurile îşi menţin
panta şi nu se prăbuşesc; pentru canale etanşate/betonate, m se poate stabili prin
b
proiectare). În acest caz se obţine raportul celorlalte două caracteristici geometrice, β = .
h
A ⎫
A = (b + mh )h ⇒ b = − mh⎪ A
⎬ ⇒ P(h ) = − mh + 2h 1 + m
h 2
⎪ h
P = b + 2h 1 + m 2 ⎭
61
dP A
= − 2 − m + 2 1 + m2 = 0 ⇒ −
(b + mh ) − m + 2 1 + m 2 = 0
dh h h
⇒ β = 2 1 + m 2 − 2m
(
⇒ β = 2 1 + m2 − m ) ( 3.35 )
b
b) Se cunoaşte raportul caracteristicilor geometrice, β = şi se doreşte panta
h
taluzului m pentru secţiunea hidraulic optimă.
A ⎫
A = (b + mh )h ⇒ b = − mh⎪ A
⎬ ⇒ P(m ) = − mh + 2h 1 + m
h 2
⎪ h
P = b + 2h 1 + m 2 ⎭
dP 2m
= − h + 2h = 0 ⇒ 2h 1 + m 2 = 4hm ⇒ 1 + m 2 = 2m ⇒ 3m 2 = 1 ⇒
dm 2 1+ m 2
1
m= ( 3.36 )
3
Obs. 3.17 Se observă că în acest caz se obţine unghiul taluzului de 60 grade, adică
trapezul provine dintr-un hexagon regulat în care se poate înscrie un semicerc.
3.6.4 CAZUL ALBIILOR COMPUSE
AAM
LAMd
AAm
LAm
nAMs , PAMs nAMd , PAMd
LAMs
A.M.s. A.M.d
nam, Pam
A.m. Q
Fig. 3.10 Calculul debitului pentru o albie compusă : AMs – albie majoră
stângă; AMd – albie majoră dreaptă; Am – albie mijoră
Aşa cum s-a arătat la paragraful 3.5.1 (în cazul inundaţiilor) albiile compuse au
rugozităţi diferite pe albia minoră, faţă de albia majoră, uneori existând diferenţe şi între
albia majoră dreaptă faţă de albia majoră stângă, datorită vegetaţiei sau culturilor diferite
(Fig. 3.10).
În acest caz debitul total se exprimă sub forma unei sume a debitelor scurse pe cele
trei sub-secţiuni, adică,
62
5 5
3
1 AAm3 1 AAMd
Qt = Q Am + Q AMd + Q AMs = ⋅ J Am + ⋅ J AMd +
n Am P 2 3 n AMd P 2 3
Am AMd ( 3.37 )
.
5
3
AAMs
1
+ ⋅ J AMs
n AMs P 2 3
AMs
În relaţia anterioară, pantele albiilor minoră, majoră dreaptă şi majoră stângă pot fi
diferite, întrucât conform relaţiei ( 1.1 )
∆z ∆z ∆z
J Am = , J AMd = , J AMs = , ( 3.38 )
Lam L AMd L AMs
Obs. 3.18 O altă modalitate de calcul a debitului total pe albia compusă este
folosind rugozitatea echivalentă determinată cu una dintre formulele prezentate la
paragraful 3.5.1. Astfel, debitul se poate exprima în funcţie de panta medie, aria totală şi
perimetrul udat total, adică:
5
1 ( AAm + AAMd + AAMs )
5 3
1 At 3 ∆z
Qt = ⋅ J = ⋅ . ( 3.39 )
ne P 2 3 ne (P + P 2
L
AMd + PAMs )
3
t Am
3.7 PROBLEME
3.7.1 CANALE DREPTUNGHIULARE
3.1. Pentru o albie dreptunghiulară se dau: Q = 24 m3/s, b = 25 m, coeficientul de

rugozitate n = 0,025 s/m3. (mortar cu pietriş) şi panta longitudinală J = 0,4‰. Să se afle
adâncimea canalului h în mişcare uniformă.
3.2. Pentru o albie de secţiune dreptunghiulară se dau: Q = 20 m3/s, panta J =
0,0004, lăţimea la fund b = 10m şi coeficientul de rugozitate n = 0,025 s/m3. (mortar cu
pietriş). Să se determine adâncimea h a apei în canal în mişcare uniformă.
3.3. Să se determine adâncimea apei într-un canal dreptunghiular din zidărie de
piatră (n = 0,018 s/m3), ştiind că lăţimea canalului este b = 2m, panta longitudinală J =
0,1‰, iar debitul Q = 1,8 m3/s. Să se determine şi regimul şi tipul curgerii.
3.4. Să se determine debitul de apă într-un canal de beton (n = 0,013 s/m3.) cu
secţiunea transversală dreptunghiulară, de adâncime h = 0,8 m, de lăţime b = 1,2 m şi cu
panta fundului J = 0,003.
3.5. Să se determine raportul laturilor secţiunii dreptunghiulare (β = b/h)) a unui
canal, astfel ca pentru o arie dată, A să rezulte perimetrul udat P minim. (Optim hidraulic)
3.6. Să se determine dimensiunile optime din punct de vedere hidraulic la un canal
dreptunghiular din lemn (n = 0,014 s/m3), pentru un debit Q = 1 m3/s şi pantă J = 1‰.
(Optim hidraulic)
3.7. Ce pantă trebuie dată unui tunel hidrotehnic cu nivel liber, cu secţiune
dreptunghiulară (b = 2,00 m). la care pereţii laterali sunt din stâncă, (n1 = 0,025 s/m3), iar
fundul este acoperit cu beton de calitate mijlocie (n2 = 0,014 s/m3), pentru a putea
transporta debitul Q = 1800 m3/h, cu o adâncime normală h = 3,0 m.
63
3.7.2 CANALE TRAPEZOIDALE

3.8. Să se determine adâncimea curentului în mişcare uniformă într-un canal
betonat de secţiune trapezoidală, fiind date Q = 35 m3/s, b = 8,2 m, m = 1,5, J = 0,00012,
n = 0,012 s/m3..
3.9. Să se determine adâncimea apei într-un canal trapezoidal, în mişcare uniformă,
cunoscându-se: J = 0,3‰; Q = 40 m3/s; n = 0,025 s/m3; b = 10m; m = 3.
3.10. Să se determine lăţimea la fund a unui canal de beton cu secţiune trapezoidală
prin care curge în regim uniform un debit Q = 28 m3/s. Se dau h = 2,4 m, m = 1, J =
0,00019, n = 0,014 s/m3..
3.11. Să se calculeze lăţimea unui canal trapezoidal pentru a putea transporta un
debit Q = 10 m3/s. Sunt date: h = 1,0 m: m = 2; n = 0,025, J = 0,5‰.
3.12. Să se calculeze debitul ce poate fi transportat printr-un canal trapezoidal având
următoarele caracteristici: b = 5,0m; h = 2,0 m; m = 1,5; n = 0,025 s/m3; J = 0,0001.
3.13. Să se determine modulul de debit al unui canal trapezoidal pentru următoarele
date în mişcare uniformă: h = 2,2 m, b = 7 m, n = 0, 013 s/m3., m = 1,5.
3.14. Fundul unui canal trapezoidal are o lărgime b = 2,3 m iar taluzurile fac un
unghi de 50° cu planul orizontal. Fundul canalului coboară cu 150 cm pe o distanţă de 1,2
km. Determinaţi viteza medie şi debitul acestui canal pentru o adâncime a apei h = 1,6 m şi
un coeficient de rugozitate n = 0,018 s/m3.. Determinaţi şi tensiunea de frecare pe fundul
canalului. Ce regim şi tip de curgere există?
3.15. Să se calculeze panta longitudinală J a unui canal trapezoidal având
dimensiunile h = 2,2 m, b = 4,0, m = 1,5m, pentru un debit Q = 17 m3/s. Canalul are fundul
şi taluzurile căptuşite cu dale din beton (n = 0,017 s/m3).
3.16. Un canal din pământ având dimensiunile: b = 3,0 m, h = 2,0 m, m = 1,5 şi n =
0,017 s/m3, transportă un debit de 12 m3/s. Cu cât trebuie lărgit fundul canalului, pentru ca
la această pantă să poată fi transportat un debit dublu?
3.17. Printr-un canal de secţiune trapezoidală având taluzul m = 1,5 m3/s, panta J =
0,0006 şi lăţimea b = 2,5 m, curge debitul Q = 6,5 m3/s. Cunoscând adâncimea h = 1,5 m,
să se determine o altă lăţime b'>b, astfel ca pentru aceleaşi valori ale lui J şi h să curgă
debitul Q' = 9 m3/s.
3.18. Se dă un canal trapezoidal, de arie constantă, cu următoarele date: Q = 3 m3/s,
J = 0,001. El este construit din pământ compact (argilă, pentru care n = 0,0225 s/m3.)
având panta taluzului constantă, m = 1.
Să se determine:
a) forma optimă a secţiunii (raportul β = b/h) (Optim hidraulic);
b) adâncimea h ştiind că viteza maximă admisibilă este impusă prin condiţia de a nu
se produce eroziuni (vmax = 1,2 ÷ 1,8 m/s)
3.19. Să se determine panta taluzului unui canal având ca secţiune un trapez isoscel,
astfel ca pentru aria A şi adâncimea h cunoscute, să rezulte perimetrul udat P minim.
(Optim hidraulic). R: m = 0,577
3.20. Să se determine raportul între dimensiunile unui canal de secţiune trapezoidală,
β = b/h, astfel ca pentru o arie A constantă şi o pantă a taluzului, m cunoscută să rezulte
b
perimetrul udat P minim. (Optim hidraulic). R: β = = 2⎛⎜ 1 + m 2 − m ⎞⎟
h ⎝ ⎠
3.21. Se cere profilul optim hidraulic al unui canal trapezoidal cu panta longitudinală
J = 1,3‰, capabil să transporte, în mişcare uniformă, debitul Q = 13,3 m3/s, având taluzele
înclinate cu m = 1 şi căptuşite cu zidărie din piatră (n = 0,018 s/m3).
64
3.7.3 CANALE TRIUNGHIULARE

3.22. Să se determine panta unui jgheab de lemn (n = 0,012) cu secţiunea triunghi
isoscel dreptunghic, astfel ca pentru debitul Q = 0,4 m3/s, adâncimea maximă în secţiune să
fie h = 0,5 m.
3.23. Să se determine unghiul la vârf al unui triunghi isoscel (2⋅α) care reprezintă
secţiunea unui canal, astfel ca pentru o arie dată A, perimetrul udat P să fie minim. (Optim
hidraulic).
3.7.4 CANALE CIRCULARE

3.24. Printr-un jgheab metalic (n = 0,011 s/m3.) de secţiune semicirculară, cu raza r =
0,4 m, având panta J = 0,005, curge apă astfel încât lăţimea suprafeţei libere este b = 0,3
m. Să se determine debitul Q.
3.25. Să se determine debitul care curge printr-un tub de canalizare cimentuit (n =
0,014 s/m3.), de secţiune circulară, cu diametrul interior d = 0,8 m. Se mai cunosc: panta J
= 0,0002 şi adâncimea h = 0,56 m.
3.26. Se doreşte să se realizeze canalizarea unui râu între bornele 15,2 km şi 17,5 km
prin intermediul unei conducte circulare cu diametrul d = 1,5 m; denivelarea dintre aceste
borne este de 4,6 m. Această conductă trebuie să tranziteze un debit maxim de Q = 0,8 m3/s
pentru o înălţime a apei atingând 1/3 din diametrul său. Care va fi coeficientul de frecare
Manning, n, maxim admis pentru tranzitarea acestui debit?
3.27. Un canal subteran de formă circulară, pentru evacuarea precipitaţiilor, având
un coeficient de frecare n = 0,01 s/m3 este pozat sub o pantă de J = 0,0002. ~n condiţiile în
care adâncimea apei atinge 0,9 din diametrul său, d, acest canal trebuie să evacueze un
debit Q = 2,5 m3/s. Care este diametrul d al canalului?
3.28. Se cer debitul şi viteza într-un canal circular cu diametru d = 0,6m, J = 2%,
înălţimea apei în canal, h = 3/4d. Coeficientul de rugozitate n = 0,014.
a) La ce grad de umplere h/d se realizează debitul maxim?
b) Dar viteza maximă?
3.7.5 CANALE CU SECŢIUNE COMPUSĂ

3.29. Să se determine debitul care se scurge printr-un canal de profil trapezoidal,
compus din două albii (minoră şi majoră), cunoscându-se: b1 = 50 m, b2 = 25m, m1 = ctgϕ1
= 3, m2 = ctgϕ2 = 2, h1 = 2,5 m, h2 = 4,0 m, n1 = 0,017 s/m3., n2 = 0,025 s/m3. şi panta
comună J = 0,0004.
h2
b2 h1
b1
Fig. 3.11 Caracteristicile geometrice ale unei albii compuse (problema 3.29)
3.30. Se cere debitul ce trece prin albia regularizată a unui râu a cărui secţiune
transversală este cea din Fig. anterioară, iar panta longitudinală J = 0,08%. Pentru albia
majoră, n = 0,035 s/m3, iar pentru albia minoră, n = 0,025.
65
3.31. Caracteristicile geometrice ale albiei minore a unui râu sunt date în Fig. 3.12:
panta talvegului : J = 0,003, adâncimea limită de deversare (peste care apa inundă albia
majoră) este: h = 2m, panta taluzurilor: H / V = 2 (m = 2)
A. În timpul unei viituri de primavară, adancimea apei atinge limita maximă (h =2
m). Vegetaţia este crescută în totalitate (nu a fost taiată, iar albia nu a fost intreţinută) –
tufişuri, vegetaţie erbacee, arborescenţa mică ; in consecinţă, coeficientul de rugozitate
Manning este destul de mare, n = 0.0526 s/m1/3. Să se calculeze:
1. Care este debitul viiturii la momentul în care se atinge adâncimea maxima?
2. Care este viteza medie în secţiune? Ce fel de regimuri de curgere există în albie.
3. Să se traseze cheia limnimetricăîintr-o secţiune curentă a albiei. Identificaţi pe grafic
punctul corespunzator curgerii în condiţiile date.
4. Calculaţi hcr în secţiune, energia specifică minimă şi Jcr corespunzatoare regimului
critic.
5. Care este adancimea conjugată cu h ?
1 h=2m 2m h
p
a)
2
b)
3 + (-1)N·0.1·N (m)
Fig. 3.12 a) Curgerea în condiţii de vegetaţie pe taluzuri b) Curgerea cu
taluzurile curăţate şi construcţia aleii pietonale (problema 3.31)
B. Cetăţenii unei localităţi din apropierea râului hotărăsc să cureţe malurile. După
tăierea vegetaţiei, coeficientul de rugozitate al albiei scade la n’ = 0,04 s/m1/3.
1. Care este noul debit, Q’ şi viteza medie corespunzătoare, V’ la care pe albia raului
apa curge pana la adâncimea maximă ?
2. Schiţaţi noua cheie limnimetrică pe acelaşi grafic de la punctul A. Identificaţi pe
grafic punctul corespunzator curgerii în noile condiţii.
3. Care vor fi adâncimea apei şi viteza corespunzatoare primului debit (de la punctul
A)?
C. Cetăţenii din localitate hotărăsc să construiască o faleză (alee pietonală asfaltată)
pe malul drept al râului, lată de 1,0 m. Ei însa nu doresc ca aceasta să fie inundată mai mult
de o data pe an. Debitul cu aceasta probabilitate este de 10,7 + (-1)N·0,1 N m3/s.
1. Care este adâncimea la care ar trebui construită faleza pietonala, hp, în aşa fel încât să
corespundă acestui debit ?
2. Care este debitul de deversare în acest caz dacă rugozitatea Manning a aleii pietonale
este 0,033 s/m1/3. Să se folosească două metode de calcul (prin însumarea debitelor
pe porţiuni şi prin folosirea unei rugozităţi echivalente) şi să se compare rezultatele.
66
4. REGIMUL CRITIC
4.1 Energia specifică în secţiune
4.1.1 Curba energiei specifice a secţiunii. Adâncimea critică
4.1.2 Curba debitului în secţiune
4.1.3 Panta critică
4.1.4 Modulul de debit in regim critic. Clasificarea albiilor dupa pantă
4.1.5 Axele hidraulice
4.2 Probleme
4 REGIMUL CRITIC
4.1 ENERGIA SPECIFICĂ ÎN SECŢIUNE

S-a văzut la Cap. 1.2 că energia totală a unităţii de greutate (sarcina hidrodinamică) a
apei în curgere cu suprafaţă liberă, E, exprimată într-o anumită secţiune, se raportează la
un nivel de referinţă orizontal O-O, comun tuturor secţiunilor transversale considerate în
lungul cursului de apă (Fig. 4.1). S-a menţionat totodată că acest referenţial în ţara noastră
poate fi pentru proiectele naţionale: nivelul Mării Negre, pentru unele proiecte hidrotehnice
mai vechi – nivelul Mării Baltice, iar pentru proiectele de interes trasfrontalier – nivelul
Mării Adriatice sau Mediterane.
LE (Linia energetică)
αV2/2g LP (Linia piezometrică)
e
h
O1 O1
talveg E
O
Nivel naţional de referinţă (NR) O
Fig. 4.1 Energia specifică în secţiune, e, raportată la nivelul de referinţă ce

trece prin talveg
Astfel, în cazul unei albii de pantă J neglijabilă s-a văzut la paragraful 1.2.1 că
sarcina hidrodinamică se poate scrie ca fiind:
67
4. REGIMUL CRITIC
αV 2 ( 4.1 )
E = z+h+
2g
Def. 4.1 Dacă sarcina hidrodinamică se raportează la planul orizontal (O1-O1) ce

trece prin punctul cel mai de jos al secţiunii (talveg) se obţine energia specifică a
secţiunii, e, definită ca fiind:
αV 2 αQ 2
e=h+ ; respectiv e= h+ ( 4.2 )
2g 2 gA 2
Obs. 4.1 Exprimarea energiei în raport cu planul O1-O1 care trece prin talveg este
foarte comodă din punct de vedere al măsurătorilor de cote şi adâncimi, pe teren, deoarece
nu mai este necesar un nivel de referinţă (NR) orizontal, comun pentru toate secţiunile
canalului. Trebuie ţinut cont însă că punctul cel mai coborât al secţiunii, şi prin urmare şi
planul O1-O1 se schimbă de la o secţiune la alta, prin urmare energia specifică este o
mărime legată intrinsec de secţiunea curentă.
Obs. 4.2 Într-o anumită secţiune a unei albii date (x = ct., iar forma geometrică şi
dimensiunile cunoscute, dependenţa A(h( x )) cunoscută), în mişcare permanentă
unidimensională, energia specifică se exprimă conform relaţiei ( 4.2 ) ca fiind o funcţie de
debit şi adâncimea canalului (prin intermediul ariei udate):
e = e(Q, h( x )) . ( 4.3 )
Acest fapt permite studiul variaţiei următoarelor dependenţe într-o secţiune:

1) e în funcţie de h, e(h ) , pentru Q = constant, dependenţă care poartă numele de
curba energiei specifice;
2) Q în funcţie de h, Q(h ) pentru e = constant, dependenţă care poartă numele de
curba debitului.
4.1.1 CURBA ENERGIEI SPECIFICE A SECŢIUNII. ADÂNCIMEA

CRITICĂ
Curba energiei specifice e(h) pentru un debit Q dat (Q = ct.) într-o secţiune dată (x =
ct.), de formă cunoscută A(h) este descrisă de ecuaţia ( 4.2 ) de mai sus, care se poate
rescrie sub forma:
αQ 2
e(h ) = h + . ( 4.4 )
2 gA 2 (h)
Din punct de vedere matematic, graficul funcţiei e(h), reprezentată de-a lungul
abscisei, este format din două ramuri (una situată în primul şi cealaltă situată în cel de-al
patrulea cadran). Astfel, unei valori a energiei specifice a secţiunii, e îi corespund 3 valori
reale (rădăcini distincte ale ecuaţiei ( 4.4 )) ale adâncimii h, dintre care una negativă,
imposibilă din punct de vedere practic. Prin urmare în aplicaţiile de hidraulică se va
68
considera doar ramura corespunzătoare adâncimilor pozitive (din primul cadran), care are
alura din Fig. 4.2.
I bisctoare
h αV2 2 RL Fr < 1
LE h2 2g LE
αV2 2 Q=ct
Q creşte
2g h2 αV12
S
S hcr 2g
e h2 RR Fr > 1 e
h1
h1
e min e
Fig. 4.2 Curba energiei specifice a secţiunii S
Aşa cum se observă, curba e(h) din figură are două asimptote:
1) axa abscisei, întrucât pentru h → 0 ⇒ A → 0 ⇒ e → ∞;
2) prima bisectoare (dreapta h = e), întrucât pentru h → ∞ ⇒ A → ∞ şi e→ h;
În aceste condiţii curba e(h) admite un minim, emin , atunci când adâncimea atinge o
valoare critică: h = hcr. Această valoare se poate determina din condiţia matematică de
de
anulare a primei derivate a funcţiei: = 0 . Derivând expresia ( 4.3 ) a energiei
dh h =hcr
specifice în raport cu adâncimea, şi egalând-o cu zero, vom obţine
2α ⋅ Q 2 ⋅ 2 gA dA αQ 2 B
1− ⋅ = 1− ⋅ =0 ⇒
4g 2 A4 dh g A3
. ( 4.5 )
αQ 2
A (h )
3
A3 (hcr )
⇒ = =
g B(h ) h = h B(hcr )
a
Astfel s-a obţinut condiţia matematică de minim a energiei specifice a secţiunii,

pentru care adâncimea devine adâncime critică. Relaţia anterioară se mai poate scrie sub
forma:
αQ 2 A3 cr
= . ( 4.6 )
g Bcr
sau:
αQ 2 Bcr
=1. ( 4.7 )
g A3 cr
În relaţia anterioară, dacă se înlocuiesc Acr / Bcr = Dh cr şi Q 2 / Acr2 = Vcr2 , se obţine
αQ 2 Bcr αVcr 2 ⎛ V ⎞ V ⎛ ⎞
= ≅⎜ cr ⎟ = cr = ⎜ V ⎟ = Fr = 1 . ( 4.8 )
g A 3 cr gDh cr ⎜ gDh ⎟ ccr ⎜ gDh ⎟ cr
⎝ cr ⎠ ⎝ ⎠ hcr
69
4. REGIMUL CRITIC
ceea ce confirmă faptul că derivata energiei specifice se anulează pentru adâncimea critică
(corespunzătoare regimului de curgere critic).
Def. 4.2 Adâncimea critică reprezintă adâncimea la care energia specifică a
secţiunii este minimă şi pentru care regimul de curgere devine critic (Fr = 1).
Obs. 4.3 Pentru un debit Q dat şi la o anumită valoare a energiei specifice, e,
există întotdeauna două adâncimi posibile ale curgerii în albia considerată (Fig. 4.2):
1. una dintre aceste adâncimi este mai mică decât adâncimea critică, h1 < hcr, deci
corespunde numerelor Froude subunitare, Fr > 1 (regim supracritic);
2. cealaltă adâncime este mai mare decât adâncimea critică, h2 > hcr, deci
corespunde numerelor Froude supraunitare, Fr < 1 (regim subcritic).
Def. 4.3 Aceste două adâncimi, pentru care energia specifică a secţiunii are
aceeaşi valoare la un debit dat, se numesc adâncimi alternative sau corespondente.
Obs. 4.4 Adâncimile alternative împart curba de debit în două ramuri,
corespunzătoare celor două regimuri de curgere, caracterizate prin:
de
1. adâncimi mici, viteze mari (h < hcr, V > Vcr), Fr > 1, < 0 ⇒ regim
dh
torenţial sau rapid sau supracritic;
de
2. adâncimi mari, viteze mici (h > hcr, V < Vcr), Fr < 1, > 0 ⇒ regim fluvial
dh
sau lent sau subcritic;
de
3. adâncimi critice, viteze critice (h = hcr, V = Vcr), Fr = 1, = 0 ⇒ regim
dh
critic, de tranziţie (instabil) care delimitează cele două regimuri de mai sus.
Obs. 4.5 La diferite debite, dependenţa energiei specifice de adâncime formează o
familie de curbe având aceeaşi formă, valoarea debitului crescând odată cu depărtarea de
origine (Fig. 4.2).
Obs. 4.6 Relaţia ( 4.6 ) serveşte la determinarea adâncimii critice, hcr pentru un
debit, Q, şi o albie dată (pentru care funcţiile A(h) şi B(h) sunt cunoscute). Din această
relaţie se poate exprima debitul sub forma:
gAcr3 ( 4.9 )
Q= .
α Bcr
hcr h4
h1 ⇒ f (h1 ) = f1 h3
h2 ⇒ f (h2 ) = f 2 h2
h3 ⇒ f (h3 ) = f 3 h1
h4 ⇒ f (h4 ) = f 4
f1 f2 f3 Q f4 f(h)
Fig. 4.3 Determinarea grafo-analitică a adâncimii critice pentru o albie

neregulată
70
Această relaţie permite determinarea directă (analitică) a adâncimii critice doar

pentru canalele dreptunghiulare şi triunghiulare. Pentru alte forme de secţiuni regulate,
precum şi pentru secţiunile neregulate ale albiilor naturale, adâncimea critică se determină
fie prin metode numerice iterative (a tangentei/Newton), fie grafo-analitic. Astfel, prin cea
de-a doua variantă se construieşte o funcţie f(h) similară expresiei debitului, care se
evaluează la diferite valori ale adâncimii, h1, .. hi (cu i minim 4), obţinând f(h1) = f1 , f2, .. fi
(Fig. 4.3). În punctul pentru care valoarea funcţiei este egală cu debitul dat, se obţine
adâncimea critică de interes.
Caz particular Pentru un canal de secţiune dreptunghiulară adâncimea critică şi
energia specifică minimă în secţiune se pot determina foarte uşor, pornind de la relaţiile
( 4.9 ) şi ( 4.8 ) în care se înlocuiesc expresiile ariei şi ale adâncimii hidraulice pentru
această formă de secţiune.
αQ 2
=
(b ⋅ hcr )3
⇒ hcr3 =
αQ 2
=
αq 2
⇒ hcr = 3
αq 2
g b g ⋅ b2 g g
Vcr = gDhcr = ghcr ⎫ . ( 4.10 )
⎪ 3
αVcr2 ⎬ ⇒ emin = hcr
emin = hcr + ⎪ 2
2g ⎭
Rezultate foarte asemănătoare se obţin şi pentru canalele de secţiune triunghiulară.
4.1.2 CURBA DEBITULUI ÎN SECŢIUNE
h
h=e e = ct.
Fr < 1,
h2 > hcr dh/dQ < 0 αVcr2 1
= Dh cr
2g 2
hcr
αV12
2g Fr > 1,
dh/dQ > 0
h1 < hcr
Q1 = Q2 Qmax = Acr gDh cr Q(h)
Fig. 4.4 Curba debitului într-o secţiune a unei albii
71
4. REGIMUL CRITIC
Pentru o secţiune dată a unei albii (situată la distanţa x în lungul curgerii faţă de o
secţiune de referinţă), a cărei formă A(h) este cunoscută, şi pentru care se consideră o
valoare constantă a energiei specifice a secţiunii (e = ct.), din relaţia
( 4.2 ) se poate exprima debitul Q(h) sub forma:
2g
Q(h ) = A(h ) (e − h ) . ( 4.11 )
α
Din punct de vedere matematic, funcţia Q(h) are două valori ale adâncimii pentru
care se anulează şi un punct de maximum (Fig. 4.4). Astfel, pentru:
1) h → 0 ⇒ A(h) → 0 ⇒ Q → 0;
2) h = e, ⇒ Q(e) = 0;
Pentru a vedea la ce adâncime se obţine maximul debitului în secţiune, se derivează

dQ
expresia debitului şi se egalează cu zero, = 0 , obţinându-se:
dh e=ct .
dQ dA 2 g 2g / α
= (e − h ) − A =0 ⇒
dh dh α 2g
2 (e − h ) ( 4.12 )
α
A 1
B e−h − = 0 ⇒ A = 2 B(e − h )
2 e−h
Dacă în ultima formă a ecuaţiei se ţine cont de expresia de definiţie a adâncimii

hidraulice ( 1.5 ) şi de cea a energiei specifice a secţiunii, ( 4.2 ) va rezulta:
2
αV 2 ⎛ V ⎞ ( 4.13 )
Dh = ⇒ ⎜⎜ ⎟⎟ ≅ 1 ⇒ Fr = 1 ⇒ h = hcr
g ⎝ gDh ⎠
Obs. 4.7 Prin urmare, maximul valorii debitului pentru o energie specifică dată a
secţiunii se obţine la adâncimea critică, pentru care regimul de curgere este critic.
Obs. 4.8 Pentru o valoare a debitului mai mică decât Qmax şi o energie specifică a
secţiunii dată, din Fig. 4.4 se observă că există două adâncimi posibile pentru curgerea în
albie. Ca şi în cazul similar al curbei energiei specifice în secţiune, acestea poartă numele
de adâncimile alternative sau corespondente ale curgerii. Cea mică, h1 < hcr , corespunde
regimului rapid (torenţial sau supercritic), pentru care Fr > 1, iar cea mare, h2 > hcr ,
corespunde regimului lent (fluvial sau subcritic), pentru care Fr < 1.
Obs. 4.9 Valoarea debitului maxim, corespunzătoare adâncimii critice, este doar o
funcţie de adâncimea critică.
Qmax = Acr 2 g (e − hcr ) = Acr gDh cr ⇒ Q = f (hcr ) . ( 4.14 )
72
Obs. 4.10: Pentru diferite valori ale energiei specifice în secţiune, se obţine o familie
de curbe de debit de aceeaşi formă, toate trecând prin 0, dar având puncte diferite de
intersecţie cu ordonata (e diferite), care cresc odată cu energia specifică.
Obs. 4.11: Conform relaţiei ( 4.12 ), în regim critic, termenul cinetic este egal cu o
jumătate din adâncimea medie, adică:
αVcr2 Dh cr
= . ( 4.15 )
2g 2
Altfel spus, din relaţiile ( 4.8 ) şi ( 4.12 ) se observă că în regim critic, viteza critică
devine egală cu celeritatea corespunzătoare adâncimii critice a curentului, adică:
V (hcr ) = Vcr = gDh cr = c . ( 4.16 )
4.1.3 PANTA CRITICĂ
Def. 4.4 Conform Def. 4.2 şi Obs. 4.8, semnificaţia adâncimii critice se poate
extinde. Astfel, adâncimea critică reprezintă adâncimea pentru care:
– la un debit dat – energia specifică a secţiunii este minimă, sau
– la o energie specifică a secţiunii dată, debitul este maxim.
Obs. 4.12 Din relaţiile (4.9) şi ( 4.13 ) se observă că în regim critic, debitul nu
depinde nici de rugozitatea patului albiei, nici de pantă (aşa cum depinde în mişcare
uniformă - prin intermediul relaţiei (3.19) a lui Chezy-Manning,), ci doar de adâncimea
critică. Pe această observaţie se bazează măsurarea debitului în curgerile cu suprafaţă
liberă cu ajutorul instrumentelor care provoacă producerea regimului critic prin contracţii
verticale sau laterale. Exemple de astfel de instrumente de măsură, sunt deversoarele şi
canalul Venturi (instrumente de măsură a debitului bazate pe regimul critic, Cap. 6).
SH
CH
hcr hcr
Fig. 4.5 Tranziţia prin intermediul regimului critic de la: a) un regim rapid la
unul lent – salt hidraulic (SH); b) un regim lent la unul rapid – cădere
hidraulică (CH).
Obs. 4.13 Fiind caracterizat doar prin punctul de minim al curbei energiei specifice,
respectiv de punctul de maxim al debitului în secţiune, regimul critic este practic un regim
73
4. REGIMUL CRITIC
de tranziţie de la un curgere stabilă la alta (Fig. 4.4). Astfel:

1. trecerea de la un regim rapid la unul lent prin adâncimea critică se face prin
intermediul saltului hidraulic (SH);
2. trecerea de la un regim lent la un regim rapid prin adâncimea critică se face
prin intermediul căderii hidraulice (CH).
Obs. 4.14 Prin urmare, fiind un regim de tranziţie, un curent nu poate curge în
regim critic decât în condiţii de instabilitate, în acest caz suprafaţa liberă fiind caracterizată
de unduiri. Un exemplu în acest caz este suprafaţa liberă a apei de pe creasta unui deversor
cu prag lat, pe care curentul trece prin regimul critic de la un regim lent la unul rapid (Fig.
4.6).
Fig. 4.6 Tranziţia prin regimul critic la curgerea apei peste un deversor cu
prag lat; de remarcat unduirile suprafeţei libere datorate instabilităţii
regimului (fotografie obţinută în laboratorul de Hidraulică al
facultăţii de Energetică)
Def. 4.5 Se numeşte pantă critică a talvegului, Jcr, panta la care debitul dat, Q, ar
curge în albie/canal în condiţiile mişcării uniforme, cu adâncimea hn = hcr . Altfel spus,
este panta pentru care adâncimea normală, corespunzătoare unui debit dat, Q, este egală cu
adâncimea critică, hcr.(Fig. 4.7). Acest caz este puţin probabil să se întâlnească în natură
(fiindcă regimul critic este instabil), însă este util pentru a face distincţii şi comparaţii între
diferite regimuri de curgere.
αVcr2
2g
emin Curgere
instabilă
hcr = hn
J = Jcr
Fig. 4.7 Curgerea teoretică în regim critic pe o albie cu pantă critică
74
În condiţiile Def. 4.5, mişcarea într-o albie de pantă critică trebuie să satisfacă în acelaşi
timp ecuaţia curgerii uniforme (relaţia lui Chezy / Manning) şi ecuaţia regimului critic.
Aceste condiţii se pot scrie pentru viteza medie sau pentru debit (relaţia ( 3.18 ), respectiv
( 4.15 ) şi relaţia ( 3.19 ), respectiv ( 4.6 )), adică:
2
1 3 ⎫
MU : V = R J ⎪
n ⎬ ⇒ V = Vcr ; R = Rcr ; J = J cr , sau ( 4.17 )
RCr : Vcr = gDh cr ⎪⎭
5 ⎫
1 A3 ⎪
MU : Q = 2
J⎪
n ⎪
P3 ⎬ ⇒ A = Acr ; P = Pcr ; B = Bcr ; R = Rcr ; J = J cr ( 4.18 )
3 ⎪
αQ 2 Acr ⎪
RCr : =
g Bcr ⎪⎭
Din cele două seturi de egalităţi scrise anterior se poate obţine expresia pantei critice a
talvegului, ca fiind:
4
gn 2 Pcr 3
J cr = 1
= f (hcr , n ) ( 4.19 )
αA 3 Bcr
cr
Obs. 4.15 Se observă din această expresie că panta critică este o mărime care este
independentă de panta talvegului, ea depinzând doar de adâncimea critică şi de rugozitatea
patului albiei. De asemenea, panta critică nu poate fi decât pozitivă, spre deosebire de
panta talvegului, care poate fi atât nulă, cât şi negativă.
Obs. 4.16 Se va vedea la Cap. 5 că această noţiune este introdusă în studiul
curgerilor cu suprafaţă liberă din considerente de comparaţie a unui curent real aflat în
mişcare variată cu unul imaginar, aflat în regim critic şi uniform.
Obs. 4.17 În cazul canalelor/albiilor foarte largi (B > 10h) s-a văzut la Obs. 1.5 de
la Cap. 1 că P ≅ B şi R ≅ h . În aceste condiţii, relaţia anterioară devine
gn 2
J cr = 1/ 3
. ( 4.20 )
hcr
4.1.4 MODULUL DE DEBIT IN REGIM CRITIC. CLASIFICAREA

ALBIILOR DUPA PANTA.
Din ecuaţiile ( 4.17 ) se poate scrie relaţia lui Chezy-Manning în regim uniform, pe
un canal cu pantă critică (deci totodată şi în regim critic) astfel (Certousov, 1966, pag. 51):
5 5
1 Acr3 1 Acr3 Q 2
Q= J cr = K cr J cr ⇒ K cr = = ( 4.21 )
n P 23 n P 2 3 J cr
cr cr
75
4. REGIMUL CRITIC
hn Regim uniform J < Jcr

este subcritic J = Jcr
MU ≡ RCr
hn > hcr
J > Jcr
hn = hcr
hn < hcr
Regimul uniform
este supracritic
Q
Fig. 4.8 Analiza curgerii unui curent în mişcare uniformă (MU) în funcţie de
criteriul Froude
Def. 4.6 Se numeşte debitanţă critică, sau modul de debit critic, Kcr, capacitatea
de curgere uniformă în regim critic a unui curs de apă, la o valoare dată a debitului,
independent de panta acestuia.
Obs. 4.18 Pentru o valoare dată a debitului, Q, un curent poate curge pe un canal de
pantă J a talvegului în regim uniform subcritic (dacă J < Jcr), uniform supercritic (dacă J >
Jcr), sau în regim uniform critic (dacă J = Jcr) (Fig. 4.8).
Având în vedere aceste observaţii, variaţia adâncimii normale în funcţie de panta
talvegului, din Fig. 4.8, hn (J ) la Q = ct. se poate reprezenta sub forma curbei din Fig.
4.9. Cele două zone delimitate de egalităţile hn = hcr şi J = Jcr corespund pe ambele grafice
situaţiilor în care regimul uniform este fie subcritic, fie supracritic.
hn Regimul uniform
este Subcritic
J < Jcr J > Jcr
hn > hcr hn < hcr
Regimul uniform
este Supracritic
hn = hcr
Q = ct.
J = Jcr J
Fig. 4.9 Variaţia adâncimii normale funcţie de panta talvegului, hn ( J ) la

Q = ct.
Clasif. 4.1 Prin compararea pantei sau a adâncimii curgerii unui curent în regim
uniform cu valorile corespunzătoare din regim critic se poate face o clasificare a cursurilor
de apă, după cum urmează:
76
a) Cursuri de apă cu pantă lină/mică, notate prescurtat cu L, pentru care

J < J cr ; Conform Fig. 4.8 şi Fig. 4.8, acest caz se întâlneşte atunci când
adâncimea normală (din mişcare uniformă) este mai mare decât adâncimea
critică (din regim critic), adică, hn > hcr . Se mai poate spune că pentru aceste
cursuri de apă regimul uniform este subcritic.
b) Cursuri de apă cu pantă abruptă/mare, notate prescurtat cu A, pentru care
J > J cr ; Conform Fig. 4.8 şi Fig. 4.8, acest caz se întâlneşte atunci când
adâncimea normală este mai mică decât adâncimea critică, adică, hn < hcr . Se
mai poate spune că pentru aceste cursuri de apă regimul uniform este
supracritic.
c) Albii/canale cu pantă critică, notate prescurtat cu C, pentru care J = J cr ;
Conform Fig. 4.8 şi Fig. 4.8, acest caz se întâlneşte atunci când regimul
uniform devine critic, cele două adâncimi caracteristice devenind egale, adică,
hn = hcr . Se mai poate spune că pentru aceste cursuri de apă regimul uniform
este critic.
4.1.5 AXELE HIDRAULICE

Def. 4.7 Se numeşte curbă de remuu, curba descrisă de suprafaţa liberă a unui
curent în profil longitudinal.
Def. 4.8 Pentru studiul formei curbelor de remuu în curgerile gradual variate este
utilă definirea unor axe hidraulice în cele două regimuri teoretice de curgere (uniform şi
critic):
a) Linia adâncimilor normale N-N: este linia suprafeţei libere a apei, sau linia
piezometrică (LP) pe care ar avea-o un curent imaginar ce ar curge pe aceeaşi
albie/canal, având acelaşi debit cu cel al mişcării variate, dar în regim uniform;
Aşa cum se cunoaşte de la Cap. 3, LP în mişcare uniformă este paralelă cu linia
talvegului (LT);
b) Linia adâncimilor critice C-C: este linia piezometrică (LP) pe care ar avea-o
un curent imaginar ce ar curge pe aceeaşi albie/canal, cu acelaşi debit cu cel al
mişcării variate, dar în regim critic.
În cazul unui canal/albie prismatic(ă), pentru care adâncimea critică rămâne constantă în
lungul curgerii, această linie este paralelă cu LT; dacă însă albia este neprismatică,
adâncimea critică variază cu x iar această linie nu mai este paralelă cu LT.
N N
N
C C
C N N hn
hcr C hcr = hn hcr
hn C N
L J < Jcr C J = Jcr A J > Jcr
Fig. 4.10 Poziţia relativă a celor două axe hidraulice (N-N – a adâncimilor
normale şi C-C – a adâncimilor critice) în cazul celor trei tipuri de
albii/canale: cu pantă lină, (L), cu pantă critică (C) şi cu pantă
abruptă (A)
77
4. REGIMUL CRITIC
Ţinând cont de aceste definiţii, în Fig. 4.10 se poate vedea poziţia relativă a celor
două axe hidraulice în funcţie de criteriile de clasificare a cursurilor de apă după pantă
(Clasif 4.1).
PROBLEME
4.1 Să se determine adâncimea critică şi energia specifică minimă a secţiunii
pentru un canal de secţiune transversală triunghiulară.
4.2 Să se calculeze adâncimea critică şi viteza critică pentru un canal de secţiune

trapezoidală, având b = 2.5 m, m = 1 and Q = 3 m3/s. Verificaţi că regimul de curgere este
critic.
4.3 Datele din Tab. 4.1 provin din măsurători topometrice efectuate în secţiunea
transversală a unui râu (Fig. 4.11). Folosind aceste date, să se determine hcr şi Jcr pentru Q
= 60 m3/s, presupunând un coeficient de rugozitate Manning de 0,04 s/m1/3 şi un coeficient
Coriolis, α de 1,05.
Tab. 4.1 Caracteristicile geometrice ale secţiunii transversale ale unui râu
h (m) A (m2) P (m) B (m)
h1 0,5 3,5 9,5 9

h2 1 9 13,9 13
h3 1,5 16 16,7 15
h4 2 24 19,5 17
h4
h3
h2
h1
Fig. 4.11 Adâncimile la care s-au măsurat caracteristicile geometrice în

secţiunea râului
78
5. MIŞCAREA NEUNIFORMĂ GRADUAL VARIATĂ

5.1 Generalităţi despre mişcarea gradual variată (MGV)
5.2 Ecuaţiile Saint-Venant în MGV
5.3 Ecuaţia fundamentală a MGV pentru albii neprismatice. Relaţia lui
Chezy extinsă.
5.4 Formele uzuale ale ecuaţiei MGV în cazul albiilor prismatice cu panta
pozitivă, nulă şi negativă. Discontinuităţi
5.5 Secţiunea de control. Sensul de calcul hidraulic pentru determinarea
curbei de remuu
5.6 Formele curbelor suprafeţei libere pe albii sau canale prismatice
5.6.1 Cazul albiilor/canalelor cu pantă lină (mică), L
5.6.2 Cazul albiilor/canalelor cu pantă abruptă (mare), A
5.6.3 Cazul albiilor/canalelor cu pantă critică, C
5.6.4 Cazul albiilor/canalelor cu pant zero (orizontale), Z
5.6.5 Cazul albiilor/canalelor cu pantă negativă (inversă sau cu
contrapantă), N
5.7 Calculul curbelor suprafeţei libere
5.7.1 Integrarea directă a ecuaţiei MGV permanente în albii prismatice
5.7.2 Metoda integrării grafice
5.7.3 Metoda diferenţelor finite pentru albii prismatice
5.7.3.1 Metoda paşilor direcţi (a paşilor de adâncime/cotă)
5.7.3.2 Metoda paşilor standard (a paşilor de distanţe sau
lungimi)
5.7.4 Metoda diferenţelor finite pentru albii neprismatice
5.7.4.1 Împărţirea cursului de apă în sectoare
5.7.4.2 Cazul bifurcaţiilor
5.7.5 Programe de calcul
5 MIŞCAREA NEUNIFORMĂ GRADUAL VARIATĂ
5.1 GENERALITĂŢI DESPRE MIŞCAREA GRADUAL VARIATĂ

(MGV) CU SUPRAFAŢĂ LIBERĂ
S-a văzut la paragraful 1.2.3 că mişcarea gradual variată (MGV) cu suprafaţă liberă
reprezintă curgerea permanentă neuniformă/variată, pentru care adâncimea şi ceilalţi
parametri hidraulici variază lent de la o secţiune şi alta (cu distanţa, x).
Obs. 5.1 În aproape orice curgere reală cu suprafaţă liberă se produce o curbură a
suprafeţei libere (curbă de remuu). MGV se referă însă la cazul în care această curbură are
loc pe distanţe lungi, deci ea este foarte mică, astfel încât de cele mai multe ori ea nu poate
fi observată cu ochiul liber. Prin urmare, liniile medii de curent au unghi de divergenţă
mic, şi se poate chiar considera că sunt paralele. În aceste condiţii, secţiunile transversale
(vii) sunt plane, iar distribuţia de presiuni este aproximativ hidrostatică.
În mişcarea rapid variată (MRV), cum ar fi de exemplu saltul hidraulic sau curgerea
peste deversoare, curbura suprafeţei libere are loc în general pe distanţe scurte şi prin
urmare, acest tip de mişcare va fi studiat în alt capitol.
Obs. 5.2 S-a văzut la paragraful 1.2.3 că MGV se poate clasifica în:
79
5. MIŞCAREA NEUNIFORMA GRADUAL VARIATĂ
• decelerată, ducând la o curbă de remuu pozitivă; Exemplu – curba de

remuu de la coada lacului de acumulare
• accelerată, ducând la o curbă de remuu negativă (de cădere); Exemplu –
curba de remuu amonte de o cădere hidraulică la capătul unui canal (Fig. 5.1)
dh
>0
dx h(x) dh
<0
dx
h(x)
a) b)
Fig. 5.1 a) MGV decelerată a cărei curbă de remuu este pozitivă; b) MGV
accelerată, a cărei curbă de remuu este negativă
Obs. 5.3 În aplicaţiile practice ale MGV se pune problema determinării funcţiei
h(x) (adâncimea în lungul curgerii) pentru un debit, Q, şi o formă a albiei (canalului),
A(h( x ), x ) , date, în scopul cunoaşterii curbei de remuu. Aceasta este utilă în diferite
aplicaţii de construcţii hidrotehnice cum ar fi: dimensionarea digurilor de apărare
împotriva inundaţiilor, determinarea cotei crestei deversoarelor, stabilirea cotei minime la
care să fie construite podurile, drumurile, căile ferate, etc.
5.2 ECUAŢIILE SAINT-VENANT ÎN MGV

S-a văzut la paragraful 2.2 că ecuaţiile Saint Venant reprezintă sistemul format din
ecuaţia continuităţii şi ecuaţia conservării energiei (dinamică sau a lui Bernoulli) în
curgerea semi-permanentă cu suprafaţă liberă.
În condiţiile MGV (permanente) pe o albie neprismatică fără bifurcaţii, pentru care
A(h( x ), x ) , ecuaţia continuităţii (relaţia ( 2.5 )) scrisă în forma sa neconservativă devine:
∂V ∂A(h( x ), x ) ∂V ⎛ ∂A ∂h ∂A ⎞
A +V =A + V ⎜⎜ + ⎟⎟ = 0
∂x ∂x ∂x ⎝ ∂h ∂x ∂x h =ct . ⎠ ( 5.1 )
∂V ⎛ ∂h ∂A ⎞
⇒ A + V ⎜⎜ B + ⎟⎟ = 0
∂x ⎝ ∂x ∂x h =ct . ⎠
Dacă albia este prismatică, adică A(h( x )) , relaţia anterioară se simplifică (întrucât
∂A
= 0 ) şi devine
∂x h =ct
80
∂V ∂h
A + VB =0 . ( 5.2 )
∂x ∂x
În cazul particular al unui canal dreptunghiular forma anterioară a ecuaţiei continuităţii se

simplifică şi mai mult, ea ajungând
∂V ∂h
h +V =0. ( 5.3 )
∂x ∂x
În ceea ce priveşte ecuaţia energiei (a lui Bernoulli), forma generală neconservativă a

acesteia a fost dedusă la paragraful 2.2 (relaţia ( 2.13)). În cazul MGV (permanente)
această ecuaţie devine:
∂h αV ∂V
+ = J −Jf . ( 5.4 )
∂x g ∂x
Aşa cum s-a menţionat la Obs. 5.3, aceaste două ecuaţii formează un sistem cu două
necunoscute, V(x) şi h(x). Pentru cunoaşterea formei suprafeţei libere la un debit şi o formă
geometrică a secţiunii A(h) date, trebuie determinată în primul rând funcţia h(x).
5.3 ECUAŢIA FUNDAMENTALĂ A MGV PENTRU ALBII

NEPRISMATICE. RELATIA LUI CHEZY EXTINSĂ
Ecuaţia fundamentală a MGV reprezintă ecuaţia din care se poate determina expresia
adâncimii în lungul curgerii, h = h(x), deci forma curbei de remuu. Această ecuaţie se
deduce plecând de la forma conservativă (în care apare debitul în loc de viteză) a ecuaţiei
energiei (a lui Bernoulli).
Ipotezele în care se deduce această ecuaţie sunt:
− se consideră un tronson de albie suficient de lung, astfel încât MGV să se
poată dezvolta;
− mişcare (permanentă) gradual variată cu suprafaţă liberă, pentru care, în
aproximaţia unidimensională h = h(x); conform Obs. 1.9, pierderile locale în
MGV sunt neglijabile în raport cu cele distribuite/de frecare, aceasta
însemnând că panta liniei energetice este aproximativ aceeaşi cu cea de
frecare, J e ≈ J f ;
− albie neprismatică, adică A(h( x ), x ) ;
− albie cu pantă mică (secţiunile vii sunt secţiuni plane şi perpendiculare pe
liniile medii de curent, iar distribuţia de presiuni este hidrostatică);
− se consideră în curgere un lichid real incompresibil (apa);
− coeficientul de rugozitate, n, nu depinde de adâncimea curgerii (debit) în
secţiune şi este constant pe tot trononul de albie considerat;
− nu există aport sau prelevare de debit pe tronsonul respectiv;
− nu există antrenare de aer în curgere.
Aplicând relaţia de conservare a energiei (a lui Bernoulli) între două secţiuni
succesive 1-1 şi 2-2 ale unei albii, situate foarte aproape (la distanţa elementară dx ) una de
cealaltă (Fig. 5.2), vom avea:
81
d ⎛ αV 2 ⎞
E = E + dE + h f ⇒ ⎜⎜ z + h + ⎟dx + h f = 0 ( 5.5 )
dx ⎝ 2 g ⎟⎠
1 hr = h f
2
α1V12
2g
LE
LP
h
E + dE
E
LT
x
z
x+dx
NR geodezic
1 2
Fig. 5.2 Ecuaţia conservării energiei (a lui Bernoulli) pentru un tronson

elementar al unei albii neprismatice pe care curge un curent în MGV
Împărţind relaţia anterioară prin dx şi exprimând viteza în funcţie de debit rezultă:
dz dh d ⎛ αQ 2 ⎞ h f
+ + ⎜ ⎟+ =0 ( 5.6 )
dx dx dx ⎜⎝ 2 gA2 ⎟⎠ dx
în care,
dz h ( 5.7 )
− = J şi f = J f
dx dx
adică definiţiile pantei talvegului şi respectiv pantei de frecare/hidraulice. Dacă se ţine cont
de dependenţa ariei secţiunii vii pentru albia neprismatică, în expresia derivatei debitului
vor apărea derivate parţiale. Astfel,
dh ∂A
B +
α d ⎛⎜ Q 2 ⎞
⎟=−
α dx ∂x h=ct . ( 5.8 )
⎜ ⎟ Q2 .
2 g dx ⎝ A (h(x ), x ) ⎠
2
g A3
82
Obs. 5.4 Încă din secolul al XVIIIlea s-a constatat experimental că în MGV
pierderea de sarcină prin frecare pe unitatea de lungime se poate determina cu o relaţie
similară ca formă cu relaţia lui Chezy pentru MU, denumită în acest caz relaţia lui Chezy
extinsă ( 5.9 ). Potrivit acestei ipoteze, relaţia lui Chezy poate fi folosită pentru calculul
pantei energetice într-o anumită secţiune şi în MGV, iar coeficientul de rugozitate evaluat
iniţial pentru MU rămâne valabil şi în MGV.
Q2 Q2 ( 5.9 )
V = C RJ e ⇒ Q = AC RJ e = K J e ⇒ J e = J f = 2 2 = 2 .
AC R K
Această ipoteză nu a fost confirmată teoretic până în prezent, însă s-a observat că
erorile rezultate din folosirea ei în calculele hidraulice sunt foarte mici 1.
Def. 5.1 În relaţia ( 5.9 ) K(h) se numeşte modul de debit echivalent sau
debitanţă echivalentă, asociat(ă) MGV. De remarcat că funcţia K(h) depinde de
adâncimea variabilă în lungul curgerii gradual variate, spre deosebire de modulul de
debit/debitanţa în MU, Kn(hn), care depinde de adâncimea normală, constantă în lungul
curgerii. Prin urmare, modulul de debit echivalent, K(h(x)) variază cu x, spre deosebire de
Kn(hn), care este constant în lungul curgerii.
Ţinând cont de relaţiile ( 5.7 ), ( 5.8 ) şi ( 5.9 ) în ( 5.6 ) şi exprimând din aceasta
dh
, se obţine:
dx
Q 2 ⎛ αC 2 R ∂A ⎞ Q 2 ⎛ αC 2 R ∂A ⎞
J− ⎜1 − ⎟ J− ⎜1 − ⎟
dh K 2 ⎜⎝ gA ∂x ⎟⎠ K 2 ⎜⎝ gA ∂x ⎟⎠ ( 5.10 )
= = ,
dx αQ 2 B 1 − Fr 2
1−
g A3
în care, aşa cum s-a văzut la Cap. 4 (relaţia ( 4.8 )), numitorul se poate exprima în funcţie
de numărul Froude, întrucât
αQ 2 B Q2 B V 2
≈ = = Fr 2 . ( 5.11 )
g A3 gA 2
A gDh
Relaţia ( 5.11 ) reprezintă Ecuaţia diferenţială fundamentală a MGV în albii

neprismatice care exprimă panta longitudinală a suprafeţei libere a curgerii în raport cu
⎛ dh ⎞
cea a patului albiei ⎜ ⎟ . Prin integrarea ei se obţine variaţia adâncimii curentului în
⎝ dx ⎠
lungul curgerii, h(x), adică forma curbei de remuu.
1
S-a observat că această ipoteză oferă rezultate mai bune pentru MGV accelerate, pentru care
pierderile distribuite se datorează aproape integral frecării, decât pentru MGV decelerate, pentru care
pierderile distribuite se datorează atât frecării, cât şi vârtejurilor la scară mare.
83
5.4 FORMELE UZUALE ALE ECUAŢIEI MGV ÎN CAZUL

ALBIILOR PRISMATICE CU PANTA POZITIVA, NULĂ ŞI
NEGATIVĂ. DISCONTINUITĂŢI
Caz particular 1: Ecuaţia ( 5.10 ) se poate rescrie mai simplu în cazul albiilor
⎛ ∂A ⎞
prismatice, pentru care A(h( x )) , deci ⎜ ⎟ = 0 sub forma următoare:
⎝ ∂x ⎠ h=ct .
Q2 ⎛ K n2 ⎞
J− 2 J ⎜ 1 − ⎟
dh J − J ⎜ K 2 ⎟
= K =
f
= ⎝ ⎠ , ( 5.12 )
dx αQ B 1 − Fr
2 2
1 − Fr 2
1− 3
g A
Q2
în care s-a ţinut cont de forma ( 3.10 ) a relaţiei lui Chezy, J = în care apare modulul
Kn2
de debit în regim uniform, Kn. Relaţia ( 5.12 ) reprezintă Ecuaţia diferenţială
fundamentală a MGV pentru albiile prismatice cu pantă pozitivă, în cazul general. Ea
se poate rescrie sub alte două forme derivate în cazul în care panta talvegului devine nulă
sau negativă.
Kn
Def. 5.2: Raportul se numeşte modul de debit relativ sau debitanţă relativă.
K
Pentru a avea o explicaţie fizică a necesităţii de a scrie numărătorul relaţiei anterioare
sub forma respectivă, se consideră că se compară curgerea de pe sectorul considerat cu un
curent fictiv, de acelaşi debit, Q, cu cel al curentului real aflat în MGV, însă aflat în regim
uniform (MU) (Fig. 5.3).
K(h)
h(x) ≡
Kn
J hn = ct.
J
MGV MU
Fig. 5.3 Comparaţie între un curent real în MGV şi unul imaginar în MU, în
cazul unui sector de albie prismatică având pantă pozitivă
dh
Obs. 5.5: Dacă numărătorul fracţiei anterioare se anulează, = 0 ⇒ h = ct = hn .
dx
Se obţine astfel ecuaţia MU, pentru care se redescoperă relaţia binecunonscută a lui Chezy
Q = Kn J .
Obs. 5.6: Pentru tronsoane de albii prismatice cu pantă nulă, relaţia ( 5.12 )
devine:
84
Q2
− 2 −Jf
dh K
= = . ( 5.13 )
dx αQ B 1 − Fr 2
2
1−
g A3
Pentru compararea curentului real aflat în MGV pe tronsonul analizat de albie cu

pantă nulă, se consideră un curent fictiv având acelaşi debit, Q, dar care curge în regim
critic pe o albie având aceleaşi formă şi caracteristici geometrice cu cea reală, însă de pantă
critică (deci se consideră un curent echivalent în regim critic uniform2) (Fig. 5.4).
K h(x) ≡ Kcr
J=0 hcr = ct.
Jcr
MGV RCr
Fig. 5.4 Compararea unui curent real în MGV pe un tronson de albie

prismatică având pantă nulă cu unul imaginar in RCr pe o albie cu
pantă critică
În acest fel, Q = K cr J cr relaţia ( 5.15 ) se mai poate scrie sub forma:
2
⎛ K cr ⎞
⎜ ⎟ ( 5.14 )
dh ⎝ K ⎠
= − J cr .
dx 1 − Fr 2
K cr
Def. 5.3: Raportul se numeşte modul de debit sau debitanţă relative critice,
K
asociate unui curent în regim critic.
Obs. 5.7: Pentru tronsoane de albii prismatice având pantă negativă (sau
contrapantă, sau pantă inversă), J < 0 se notează cu J ' = − J inversul pantei. Astfel, se
poate considera că se introduce în mod imaginar, pentru comparaţie, pe tronsonul de albie
cu pantă negativă, J < 0, un curent fictiv având acelaşi debit, Q , ca şi cel al curentului real
aflat în MGV, dar care curge în MU pe o albie având aceleaşi formă şi caracteristici
geometrice, însă de pantă pozitivă, J ' = − J (Fig. 5.5).
În acest caz Q = K n ' J ' iar relaţia ( 5.12 ) devine:
2
Q2 ⎛ K '⎞
−J − 2 1+ ⎜ n ⎟ ( 5.15 )
dh K =J ⎝ K ⎠ .
= 2
dx 1 − Fr 1 − Fr 2
2
S-a văzut la Obs. 4.14 că suprafaţa liberă a unui curent în regim critic (instabil, de tranziţie) are
unduiri. Din motive didactice, în această schiţă ele s-au desenat exagerat.
85
≡
h(x) J<0 Kn’ hn’ = ct.
K
J’ = -J > 0
MGV MU
Fig. 5.5 Comparaţia unui curent real în MGV pe un tronson de albie

prismatică având pantă inversă/negativă, J < 0, cu unul imaginar, în
MU pe o albie identică, dar de pantă pozitivă şi egală cu J’ = - J > 0
Kn '
Def. 5.4: se numeşte modul de debit relativ sau
În relaţia anterioară raportul
K
debitanţă relativă asociate unui curent invers.
Obs. 5.8: Dacă în ecuaţia MGV ( 5.12 ) numitorul devine nul, adică dacă Fr = 1,
atunci înseamnă că regimul de curgere devine critic, iar adâncimea - critică. Din punct de
dh
vedere matematic, aceasta înseamnă că → ±∞ deci în ecuaţia MGV apare o
dx
discontinuitate iar ecuaţia nu mai rămâne valabilă la tranziţia prin regimul critic (întrucât
ipoteza conform căreia liniile de curent sunt aproximativ drepte şi paralele nu mai este
valabilă). S-a văzut la paragraful 4.1.3 (Obs. 4.13 şi Fig. 4.6) că tranziţia prin RCr nu se
poate face decât printr-un salt hidraulic (când se trece de la un regim rapid la unul lent în
sensul curgerii) sau printr-o cădere hidraulică (atunci când se trece de la un regim lent la
unul rapid în sensul curgerii). În aceste două situaţii limită se poate considera din punct de
vedere matematic, că linia curbă a suprafaţei libere admite o tangentă verticală. În primul
caz tinde la + ∞ , iar în cel de-al doilea caz tinde la − ∞ . Ecuaţia MGV rămâne însă
valabilă fie pentru:
• h > hcr (RL sau subcritic, Fr < 1), fie pentru
• h < hcr (RR sau subcritic, Fr > 1).
Obs. 5.9 La trecerea prin adâncimea critică apar fenomene hidraulice datorită
cărora se racordează două curbe continue ale suprafeţei libere, dintre care una corespunde
RL şi cealaltă RR.
Obs. 5.10 Ecuaţiile ( 5.12 ), ( 5.14 ) şi ( 5.15 ) reprezintă formele lui Bakhmeteff
ale ecuaţiei diferenţiale fundamentale a MGV pentru o albie prismatică. Din analiza lor se
observă că adâncimile normală şi critică, hn şi hcr reprezintă doi parametri caracteristici în
analiza curbelor de remuu, întrucât de mărimea lor în raport cu adâncimea curentă din
dh
MGV depinde semnul funcţiei (>< 0) Prin urmare, tipul curbei de remuu (pozitiv sau
dx
negativ) depinde de inegalităţile h >< hn ; h >< hcr , care condiţionează semnul
numărătorului şi numitorului fracţiei din membrul doi al ecuaţiilor ( 5.12 ), ( 5.14 ) şi
( 5.15 ). În concluzie, poziţia adâncimii curente din MGV în raport cu cele două axe
hidraulice: linia adâncimilor normale, N-N şi linia adâncimilor critice, C-C, împreună cu
semnul şi mărimea pantei talvegului, reprezintă factorii care determină tipul curbei de
remuu.
86
5.5 SECŢIUNEA DE CONTROL. SENSUL DE CALCUL

HIDRAULIC PENTRU DETERMINAREA CURBEI DE REMUU
Def. 5.5: Se defineşte secţiunea de control ca fiind cauza mişcării gradual variate,
adică secţiunea în care îşi are originea curba de remuu. Totodată, secţiunea de control
reprezintă o secţiune pentru care există o relaţie cunoscută între Q şi h. Un exemplu de
acest fel îl reprezintă o secţiune a unui canal în care curgerea trece prin regimul critic, deci
prin h = hcr (şi pentru care există dependenţă unică Q(hcr)), cum ar fi secţiunea în care este
amplasat un deversor, o stavilă sau un canal de măsură Venturi/Parshall. Un alt exemplu ar
fi o secţiune în care se cunoaşte că regimul de curgere este uniform, deci h = hn (şi pentru
care există relaţia lui Chezy-Manning Q(hn)), cum ar fi coada unui lac de acumulare unde
curba suprafeţei libere tinde la nivelul normal în râu.
Inainte de a determina tipul de curbă de remuu existent într-o anumită situaţie dată,
trebuie stabilite următoarele:
• Dacă panta talvegului J este mică, mare sau critică (conform clasificării 4.1).
Pentru aceasta trebuie calculate la un debit Q dat, adâncimea normală, hn,
adâncimea critică, hcr (sau panta critică, Jcr). După aceea, se traseză cele două
axe hidraulice: axa adâncimilor normale, N-N şi axa adâncimilor critice, C-C.
• Poziţia secţiunii de control şi sensul de curgere pe sectorul de calcul considerat.
• Tipul regimului de curgere - lent sau rapid, deci valoarea numărului Fr pe
tronsonul de calcul.
Obs. 5.11 Astfel, există două posibilităţi:
1. dacă regimul de curgere este rapid (supracritic), curba de remuu este
controlată pe sectorul considerat de către secţiunea de control plasată în
amonte; celeritatea c < V (viteza medie de curgere în secţiune), ceea ce
înseamnă că perturbaţiile nu se pot propaga spre amonte, iar curba de remuu
evoluează înspre aval (curentul „spală” perturbaţia). Calculele pentru
determinarea curbei suprafetei libere se efectuează în acest caz pornind din
secţiunea de control spre aval, în sensul curgerii, în regim rapid. Un exemplu în
acest caz ar fi curba de remuu pozitiv formată la curgerea pe sub o stavilă (Fig.
5.6 a)).
2. dacă regimul este lent (subcritic), curba de remuu este controlată pe sectorul
considerat de către secţiunea de control plasată în aval; c > V, ceea ce
înseamnă că perturbaţiile se pot propaga spre amonte, iar curba de remuu
evoluează şi ea înspre amonte. Calculele pentru determinarea curbei suprafetei
libere se efectueaza pornind din sectiunea de control spre amonte, în sens
invers curgerii în regim lent. Exemple de acest caz ar fi: curba de remuu de
pozitiv de la coada unui lac de acumulare, cea de remuu negativ de la curgerea
peste capătul unui canal (cădere hidraulică) (Fig. 5.6 b)) sau ruperea de pantă
la trecerea de la J < Jcr la J > Jcr.
Def. 5.6: Pentru raportarea tronsonului de referinţă faţă de secţiunea de control
sau chiar faţă de o altă secţiune de interes se folosesc denumirile de bief amonte sau bief
aval.
Def. 5.7: De asemenea, în cele ce urmează se vor folosi denumirile de: sector
pentru a înţelege o porţiune mai mare a unui curs de apă (de exemplu sectorul superior,
mijlociu sau inferior al Oltului) şi de tronson (de calcul) pentru a delimita o porţiune mai
mică a unui sector (de exemplu tronsonul situat între localităţile x şi y ale unui râu). Pentru
87
definirea unor noţiuni ca pantele caracteristice, se presupune că tronsonul devine

elementar, adică are o lungime foarte mică (dx).
Secţ. de control Sens calcule Sens calcule
Secţ. de control
C SH RL CH
RR C
C
hcr hcr C
a) b)
Fig. 5.6 Poziţia secţiunii de control şi sensul în care au loc calculele

hidraulice în cazul: a) RR format la curgerea pe sub o stavilă plană;
b) RL amonte de căderea hidraulică formată la capătul unui canal.
5.6 FORMELE CURBELOR SUPRAFEŢEI LIBERE (DE REMUU)

PE ALBII SAU CANALE PRISMATICE
Clasif. 5.1 Clasificarea tipurilor curbelor de remuu se face după panta fundului
albiei (panta geometrică/longitudinală), J. Se disting astfel 5 cazuri:
I. J > 0 albii/canale cu pantă pozitivă, care la rândul lor se pot clasifica în
funcţie de panta critică, Jcr:
• J < Jcr albii/canale cu pantă lină/mică cazul L;
• J > Jcr albii/canale cu pantă abruptă/mare cazul A;
• J = Jcr albii/canale cu pantă critică cazul C;
II. J = 0 albii/canale orizontale (cu pantă zero) – cazul Z
III. J < 0 albii/canale cu pantă negativă (inversă)– cazul N
Fiecare dintre aceste 5 cazuri reprezintă familii de curbe de remuu cu mai multe
ramuri, care nu reprezintă o singură linie reală a suprafeţei apei, ci un ansamblu de curbe
posibile, în funcţie de mprimea adâncimii curente, h.
În cele ce urmează se doreşte efectuarea unei analize de ordin calitativ a formei
dh
curbei de remuu, adică a semnului derivatei = f (h >< hn , h >< hcr ) >< 0 (remuu pozitiv
dx
sau negativ), precum şi a limitelor amonte şi aval ale acestei derivate.
Obs. 5.12 Din punct de vedere teoretic există trei tipuri de condiţii la limită pentru
linia suprafeţei libere în MGV:
1. curba de remuu tinde asimptotic la linia N-N a dâncimilor normale, hn;
2. curba de remuu este ortogonală la linia adâncimilor critice, C-C, hcr
3. curba de remuu tinde asimptotic spre o linie orizontală dacă adâncimea
dh
curentului creşte foarte mult ( h → ∞ ), întrucât = J (Fig. 5.7).
dx
88
Obs 5.13 Din considerente didactice, pentru a accentua curbura liniilor suprafeţei
libere, în figurile următoare scara adâncimilor se va alege mult mai mare decât scara
lungimilor.
h h
J
dh
dx
Fig. 5.7 Curba de remuu tinde spre o linie orizontală în cazul adâncimii
foarte mari a curentului
Obs. 5.14 Conform Obs. 5.8 în zonele în care ecuaţia diferenţială a MGV are o
discontinuitate (datorită anulării numitorului din membrul drept) iar curba suprafeţei libere
trece prin adâncimea critică (admite tangentă verticală) curba de remuu se va desena
întrerupt, întrucât ecuaţia ei nu se mai poate aplica în ipotezele făcute, iar curgerea devine
rapid variată.
5.6.1 CAZUL ALBIILOR/CANALELOR CU PANTĂ LINĂ (MICĂ) L

2
⎛K ⎞
1− ⎜ n ⎟
Se pleacă de la relaţia ( 5.12 ),
dh
=J ⎝ K ⎠ şi se analizează semnul derivatei
dx 1 − Fr 2
prin evaluarea semnelor numărătorului şi numitorului fracţiei din membrul drept. Conform
Clasificării 4.1, albiile cu pantă lină/mică sunt cele pentru care J < J cr ⇒ hn > hcr şi deci
nivelul normal N-N este deasupra nivelului critic, C-C (Fig. 5.7) (regimul normal este
subcritic).
L1 nivel orizontal
N
C hn L2 CH N
RL
hcr
RR C
L3
SH tangentă verticală
J < Jcr
Fig. 5.8 Tipurile posibile de curbe de remuu în cazul albiilor/canalelor cu

pantă pozitivă lină/mică - L ( 0 < J < Jcr )
89
În funcţie de mărimea lui h în raport cu hn şi hcr se obţin trei cazuri: L1, L2 şi L3.
5.6.1.1 Curbă de remuu de tip L1 pentru care h > hn > hcr
K n2 K n2 ⎫
h > hn ⇒ K > K n ⇒ < 1 ⇒ 1 − > 0⎪ dh
⎬⇒ > 0 ⇒ adâncimea creşte în lungul
2 2
K K
⎪ dx
h > hcr ⇒ Fr < 1 ⇒ 1 − Fr 2 > 0 ⎭
curgerii (remuu pozitiv)
dh
Limite: h → hn ⇒ K → K n ⇒ → 0 ⇒ suprafaţa liberă este paralelă cu
dx
fundul albiei ⇒ regim uniform.
K n2 K n2 dh
h → ∞ ⇒ K >> K n ⇒ 2 << 1 ⇒ 2 → 0 ⇒ → J ⇒ suprafaţa
K K dx
liberă tinde la orizontală (la numitorul relaţiei (1) vom avea Fr → 0 viteza
tinzând să se anuleze fiindcă aria secţiunii vii creşte către infinit la un debit
Q constant).
Exemplu: Curba de remuu formată la coada unui lac de acumulare (Fig. 5.9).
N
L1
hn N
C
Q RL h
hcr
C
J < Jcr
Fig. 5.9 Curba de remuu de tip L1 la coada unui lac de acumulare
Obs.5.15 Acest tip de curbă de remuu este foarte întâlnit în curgerile pe râuri,
totodată ea formându-se pe distanţe foarte mari (până la zeci de km). Din acest motiv
curbura suprafeţei libere nu se poate vedea cu ochiul liber.
5.6.1.2 Curbă de remuu de tip L2 pentru care h ∈ ( hcr, hn )
K n2 K n2 ⎫
h < hn ⇒ K < K n ⇒ > 1 ⇒ 1 − < 0⎪ dh
⎬⇒ < 0 ⇒ adâncimea scade în lungul
2 2
K K
⎪ dx
h > hcr ⇒ Fr < 1 ⇒ 1 − Fr 2 > 0 ⎭
curgerii (remuu negativ)
90
N L2
N
C h
n Q CH
hcr RL
C
J < Jcr
Fig. 5.10 Curbă de remuu de tip L2 terminată printr-o cădere hidraulică la

capătul unui canal
dh
Limite: h → hn ⇒ K → K n ⇒ →0 ⇒ suprafaţa liberă este paralelă cu
dx
fundul albiei ⇒ regim uniform.
dh
h → hcr ⇒ Fr → 1 ⇒ → ∞ , şi cum în amonte h > hcr ⇒ cădere hidraulică
dx
Exemplu: Cădere hidraulică la capătul unui canal (Fig. 5.10) sau în zona unei
ruperi de pantă. În al doilea exemplu, curentul trece de la un tronson unde regimul este
subcritic şi J < Jcr la un altul, unde regimul este supracritic şi J > Jcr. În realitate trecerea
curbei de remuu prin adâncimea critică are loc la o distanţă de aproximativ 1,5 hcr în
amonte de capătul canalului. Acest profil este mai scurt decât L1, curbura lui fiind vizibilă
cu ochiul liber. El tinde în amonte tangent la linia adâncimilor normale N-N şi se termină
în aval printr-o cădere hidraulică (normal la linia adâncimilor critice).
5.6.1.3 Curbă de remuu de tip L3 pentru care h < hcr < hn
K n2 K n2 ⎫
h < hn ⇒ K < K n ⇒ 2 < 1 ⇒ 1 − 2 < 0⎪ dh
K K ⎬⇒ > 0 ⇒ adâncimea creşte în lungul
2 ⎪ dx
h < hcr ⇒ Fr > 1 ⇒ 1 − Fr < 0 ⎭
dh
Limite: h → hcr ⇒ Fr → 1 ⇒ → ∞ , şi cum în amonte h < hcr ⇒ salt hidraulic.
dx
h → 0 ⇒ adâncimea scade nelimitat (aceasta, doar teoretic, întrucât A nu
⎛ dh ⎞
poate ajunge pâna la zero şi viteza la infinit) cu o inflexiune ⎜⎜ = ∞ ⎟⎟ .
⎝ dx h→0 ⎠
Exemplu: Curgerea în regim rapid pe sub o stavilă (Fig. 5.11). În capătul aval al
acestei curbe de remuu se formează un SH la trecerea prin hcr. Şi acest profil de racord este
mai scurt decât L1, curbura lui fiind vizibilă cu ochiul liber. Profilul de tip L3 începe în
amonte de la o valoare foarte mică a lui h şi se termină în aval cu un salt hidraulic.
91
N
C
SH
RR Q C
L3
“vena contracta” J < Jcr
Fig. 5.11 Curba de remuu de tip L3 la curgerea pe sub o stavilă; tronson de

albie/canal cu pantă lină/mică
5.6.2 CAZUL ALBIILOR/CANALELOR CU PANTĂ ABRUPTĂ

(MARE), A
Dacă J > J cr ⇒ hn < hcr ⇒ nivelul normal N-N este sub nivelul critic, C-C
(Fig. 5.12). În funcţie de mărimea lui h în raport cu hn şi hcr se obţin trei cazuri: A1, A2 şi
A3.
Tangenta verticală Nivel orizontal
C A1
SH
RL
CH C
N RR
A2
Q hcr
hn
A3
N
J >Jcr
Fig. 5.12 Tipurile posibile de curbe de remuu în cazul albiilor/canalelor cu

pantă pozitivă abruptă – A (J > Jcr > 0)
5.6.2.1 Curbă de remuu de tip A1 pentru care h > hcr > hn
K n2 K n2 ⎫
h > hn ⇒ K > K n ⇒ < 1 ⇒ 1 − > 0⎪ dh
2 2
K K
⎪ dx
h > hcr ⇒ Fr < 1 ⇒ 1 − Fr 2 > 0 ⎭
92
A1
C
SH
N
hn C
hcr
Q N
J >Jcr
Fig. 5.13 Curba de remuu formată la curgerea în regim rapid pe o porţiune

scurtă de albie cu pantă abruptă, în amonte de pragul unui bazin
disipator
dh
Limite: h → hcr ⇒ Fr → 1 ⇒ → ∞ , şi cum în aval h > hcr ⇒ salt hidraulic
dx
K n2 K n2 dh
h → ∞ ⇒ K >> K n ⇒ 2
<< 1 ⇒ 2
→0⇒ → J ⇒ suprafaţa
K K dx
liberă tinde la orizontală (la numitorul relaţiei (1) vom avea Fr → 0 viteza
scăzând către zero, întrucât aria secţiunii vii creşte către infinit la un debit,
Q, constant).
Exemplu: Curgerea peste pragul unui bazin disipator (situat în aval de un deversor)
şi pe care mişcarea se desfăşoară în regim rapid (Fig. 5.13). Profilul de tip A1 începe în
amonte cu un salt hidraulic şi se termină în aval orizontal.
5.6.2.2 Curbă de remuu de tip A2 pentru care h ∈ ( hn, hcr )
K n2 K n2 ⎫
h > hn ⇒ K > K n ⇒ < 1 ⇒ 1 − > 0⎪ dh
⎬⇒ < 0 ⇒ adâncimea scade în lungul
2 2
K K
⎪ dx
h < hcr ⇒ Fr > 1 ⇒ 1 − Fr 2 < 0 ⎭
curgerii
dh
Limite: h → hn ⇒ K → K n ⇒ → 0 ⇒ suprafaţa liberă devine paralelă cu
dx
fundul albiei în bieful aval ⇒ regim uniform rapid (iar hn 2 < hcr 2 ).
dh
h → hcr ⇒ Fr → 1 ⇒ → ∞ , şi cum în amonte h > hcr ⇒ Cădere hidraulică
dx
la capătul amonte al profilului
Exemplu: Cădere hidraulică datorată unei lărgiri bruşte de secţiune pe un canal cu
pantă abruptă (Fig. 5.14), sau o rupere de panta de la J1 < Jcr la J2 > Jcr. În cazul lărgirii
bruşte de secţiune de la B1 la B2 >B1, debitul specific scade de la q1 > q2 şi prin urmare
adâncimea critică scade de la hcr 1 la hcr 2 < hcr 1 . Profilul de tip A2 începe în amonte cu o
cădere şi tinde în aval tangent la linia adâncimilor normale.
93
C1
RL C1
CH C2
hcr 1 Q C2
N2 A2
RR
J >Jcr hcr 2 N2
hn 2
B1 q 1 > q2 B2
Fig. 5.14 Curbă de remuu de tip A2 în aval de o lărgire bruscă de secţiune pe

un canal cu panta abruptă/mare ; de remarcat coborîrea liniei
adîncimilor critice datorită modificării secţiunii şi formarea căderii
hidraulice
5.6.2.3 Curbă de remuu de tip A3 pentru care h < hn < hcr
K n2 K n2 ⎫
h < hn ⇒ K < K n ⇒ 2 > 1 ⇒ 1 − 2 < 0⎪ dh
K K ⎬⇒ > 0 ⇒ adâncimea creşte în lungul
2 ⎪ dx
h < hcr ⇒ Fr > 1 ⇒ 1 − Fr < 0 ⎭
N C
A3
hn N
hcr
Q
J >Jcr
“vena contracta”
Fig. 5.15 Curba de remuu formată la curgerea pe sub o stavilă plană

amplasată pe o albie cu pantă abruptă
94
dh
Limite: h → hn ⇒ K → K n ⇒ → 0 ⇒ h = hn = ct. ⇒ suprafaţa liberă este
dx
paralelă cu fundul albiei ⇒ regim uniform.
h → 0 ⇒ adâncimea scade nelimitat (aceasta - doar teoretic, întrucât Q > 0).
Exemplu: Curba de remuu formată la curgerea pe sub o stavilă plană amplasată pe o
albie cu pantă abruptă (Fig. 5.15). Se mai poate întâlni la piciorul aval al unui deversor cu
profil practic ce echipează un baraj din beton, unde panta abruptă a canalului de pantă mare
se racordează cu panta lină a bazinului disipator.
5.6.3 CAZUL ALBIILOR/CANALELOR CU PANTĂ CRITICĂ, C
Dacă J = J cr ⇒ hn = hcr ⇒ nivelul normal N-N coincide cu nivelul critic, C-

C (Fig. 5.16) ⇒ regimul critic coincinde cu regimul normal.
În funcţie de mărimea lui h în raport cu hn = hcr se obţin doar două cazuri: C1 şi C3,
întrucât C2 ar rezulta o linie dreaptă, paralelă cu linia talvegului.
SH C1 Nivel orizontal
N=C RL
N=C
C3
RR Q hn =
J = Jcr
Fig. 5.16 Tipurile de curbe de remuu în cazul canalelor cu pantă critică

(J = Jcr > 0)
5.6.3.1 Curbă de remuu de tip C1 pentru care h > hn = hcr
K n2 K n2 ⎫
h > hn ⇒ K > K n ⇒ < 1 ⇒ 1 − > 0⎪ dh
2 2
K K
⎪ dx
h > hcr ⇒ Fr < 1 ⇒ 1 − Fr 2 > 0 ⎭
dh 0
Limite: h → hn = hcr ⇒ = ⇒ nedeterminare ⇒ apar unduirile ale suprafeţei
dx 0
libere datorită regimului critic, care este un regim instabil.
K n2 K n2 dh
h → ∞ ⇒ K >> K n ⇒ 2
<< 1 ⇒ 2
→0⇒ → J ⇒ suprafaţa liberă
K K dx
tinde la orizontală (la numitorul relaţiei ( 5.12 ) vom avea Fr → 0 deoarece
95
viteza scade către zero, aria secţiunii vii crescând către infinit la un debit Q
constant).
C1 Nivel orizontal
N=C
N=C RL
RCr
Q
hn1 = hcr hn2
J1 = Jcr
J2 < Jcr
Fig. 5.17 Profilul C1 la curgerea peste o rupere de pantă, de la J1 = Jcr la

J2 < Jcr
Exemplu: Curgerea peste o rupere de pantă (Fig. 5.17) de la J1 = J cr la J 2 < J cr .
5.6.3.2 Curbă de remuu de tip C3 pentru care h < hcr = hn
K n2 K n2 ⎫
h < hn ⇒ K < K n ⇒ > 1 ⇒ 1 − < 0⎪ dh
2 2
K K
⎪ dx
h < hcr ⇒ Fr > 1 ⇒ 1 − Fr 2 < 0 ⎭
curgerii ⇒ remuu pozitiv
K n2 ⎫
h → hn ⇒ K → K n ⇒ 1 − = 0 ⎪ dh 0
Limite: K2 ⎬⇒ → ⇒ nedeterminare ⇒ în
⎪ dx 0
h → hcr ⇒ Fr → 1 ⎭
aval apar unduiri ale suprafeţei libere datorită regimului critic, care este un
regim instabil
h→0 ⇒ adâncimea scade nelimitat în amonte.
N=C RR
C3 RCr
N=C
Q hn =
J = Jcr
Fig. 5.18 Profil de tip C3 la curgerea pe sub o stavilă sau o golire de fund
Exemplu: Curgerea pe sub o stavilă sau pe sub o golire de fund amplasate pe un

canal cu pantă critică (Fig. 5.18).
96
5.6.4 CAZUL ALBIILOR / CANALELOR CU PANTĂ ZERO

(ORIZONTALE), Z
Pentru studiul curbelor de remuu pe canale cu pantă nulă s-a văzut că se pleacă de la
relaţia ( 5.14 ) dedusă la paragraful 5.4:
2
⎛ K cr ⎞
⎜ ⎟
dh K ⎠
= − J cr ⎝ .
dx 1 − Fr 2
În acest caz există o singură axă hidraulică, la adâncimea hcr, linia adâncimilor critice
C-C (Fig. 5.19), întrucât adâncimea normală tinde către ∞ (vezi graficul hn = f(Q) la panta
J 0) iar relatia Chezy nu mai este valabilă.
În funcţie de mărimea lui h în raport cu hcr se obţin două cazuri: Z2 şi Z3
(corespunzand cazurilor hcr < h < hn = ∞ si respectiv h < hcr ).
Nivel orizontal
Z2
hn → ∞
RL
Q
C CH C
SH
Z3 RR hcr
h
Fig. 5.19 Tipurile de curbe de remuu posibile în cazul canalelor cu pantă nulă
(J=0)
5.6.4.1 Curbă de remuu de tip Z2 pentru care h > hcr
dh
h > hcr ⇒ Fr < 1 ⇒ 1 − Fr 2 > 0 ⇒ < 0 ⇒ adâncimea scade în lungul curgerii ⇒
dx
remuu negativ
dh
Limite: h → hcr ⇒ Fr → 1 ⇒ → ∞ , şi cum in amonte h > hcr ⇒ Cădere hidraulică
dx
K cr dh
h → ∞ ⇒ K >> K cr ⇒ →0⇒ → 0 ⇒ h = ct. ⇒ adâncimea devine
K dx
constantă iar panta suprafeţei libere, Ja, devine egală cu panta fundului
albiei, J, care este nulă ⇒ suprafaţa liberă devine orizontală (nu mişcare
uniformă, pentru că hn = ∞).
97
Z2
CH
Q RL C
C
hcr h(x)
J=0
Fig. 5.20 Curbă de remuu de tip Z2 la capătul unui canal cu pantă nulă
(cădere hidralică)
Exemplu: Cădere la capătul unui canal cu pantă nulă (Fig. 5.20).

Obs. 5.16 Aşa cum s-a menţionat şi la paragraful 5.6.1.2, în realitate, trecerea
curentului prin adâncimea critică are loc cu aproximativ 1,5 hcr amonte de capatul
canalului.
5.6.4.2 Curbă de remuu de tip Z3 pentru care h < hcr
dh
h < hcr ⇒ Fr > 1 ⇒ 1 − Fr 2 < 0 ⇒ > 0 ⇒ adâncimea creşte în lungul curgerii ⇒
dx
remuu pozitiv.
dh
Limite: h → hcr ⇒ Fr → 1 ⇒ → ∞ , şi cum in amonte h < hcr ⇒ Salt hidraulic.
dx
h → 0 ⇒ adâncimea scade nedefinit.
C SH C
h(x)
Z2 Q hcr
J=0
Fig. 5.21 Curgerea pe sub stavile în cazul pantei nule
Exemplu: Curgerea pe sub o stavilă când în aval există o altă stavilă sau un prag
disipator Fig. 5.21. De asemenea, la o centrală hidroelectrică prevăzută cu deversor de ape
mari, curgerea în aval de acesta, într-un bazin disipator cu pantă nulă, prevăzut cu prag
aval pentru crearea saltului hidraulic în scopul scurtării lungimii bazinului.
98
5.6.5 CAZUL ALBIILOR/CANALELOR CU PANTĂ NEGATIVĂ

(INVERSĂ SAU CU CONTRAPANTĂ), N
hn→ ∞
N2 RL
CH C
SH
C hcr
Q N3
J<0
Fig. 5.22 Tipuri de curbe de remuu în cazul canalelor cu pantă negativă (J < 0)
Pentru albii/canale cu panta negativă se pleacă de la relaţia ( 5.15 ), dedusă la

paragraful 5.4:
2
⎛ K '⎞
1+ ⎜ n ⎟
dh K
= J ⎝ 2⎠ .
dx 1 − Fr
În acest caz există tot o singură axă hidraulică, la adâncimea hcr, C-C. (Fig. 5.22),
întrucât noţiunea de adâncime normală nu poate exista pentru canale cu pantă nulă (în
relaţia lui Chezy am avea panta negativă sub radical ⇒ imposibil. Una din ipotezele in care
s-a dedus relaţia este J > 0). Există două tipuri de curbe de remuu: N2 şi N3
corespunzătoare adâncimilor curente mai mari, respectiv mai mici decât cea critică.
5.6.5.1 Curbă de remuu de tip N2 pentru care h > hcr
dh
h > hcr ⇒ Fr < 1 ⇒ 1 − Fr 2 > 0 ⇒ < 0 ⇒ adâncimea scade în lungul curgerii
dx
dh
Limite: h → hcr ⇒ Fr → 1 ⇒ → ∞ , şi cum in amonte h > hcr ⇒ Cădere hidraulică
dx
2
⎛ K' ⎞ dh
h → ∞ ⇒ K >> K n' ⇒ ⎜⎜ n ⎟⎟ → 0 ⇒ → −J '= J ⇒ suprafaţa liberă
⎝ K ⎠ dx
tinde la orizontală.
Exemplu: Curgerea peste un deversor în condiţiile în care bieful amonte are pantă
negativă iar în secţiunea deversorului există o rupere de pantă (de la J < 0 la J ≥ 0)
(Fig. 5.23).
99
N2 CH
C
RL
C
Q hcr
J=0
J<0
Fig. 5.23 Profil de tip N2 la curgerea apei pe un sector cu pantă negativă;

sectorul are la capătul aval un deversor amplasat în secţiunea în
care există o rupere de pantă (de la J < 0 la J ≥ 0)
5.6.5.2 Curbă de remuu de tip N3 pentru care h < hcr
dh
h < hcr ⇒ Fr > 1 ⇒ 1 − Fr 2 < 0 ⇒ > 0 ⇒ adâncimea creşte în lungul curgerii.
dx
dh
Limite: h → hcr ⇒ Fr → 1 ⇒ → ∞ , şi cum in amonte h < hcr ⇒ Salt hidraulic în
dx
aval.
h → 0 ⇒ adâncimea scade nedefinit în amonte (teoretic, pentru că Q > 0).
SH C
C N3
Q J=0
RR
J<0
Fig. 5.24 Curgerea pe sub o stavilă amplasată pe un sector cu pantă negativă

în condiţiile în care în aval există o rupere de pantă
Exemplu: Curgerea cu rupere de pantă (de la J < 0 la J = 0) pe sub o stavilă

amplasată pe un sector cu pantă negativă (Fig. 5.24).
5.7 CALCULUL CURBELOR SUPRAFEŢEI LIBERE

Calculul curbelor de remuu presupune determinarea explicită (cantitativă) a expresiei
h(x) din relaţiile ( 5.12 ), ( 5.14 ) sau ( 5.15 ), relaţii care reprezintă forme ale ecuaţiei
diferenţiale fundamentale a MGV. Cu alte cuvinte din aceste ecuaţii se determină funcţia
h(x) care redă forma curbei suprafeţei libere în lungul curgerii.
100
Determinarea explicită a acestei curbe este utilă pentru a avea date despre cotele apei
la o valoare impusă a debitului (de exemplu: debitul cu probabilitatea de 1 la 50 ani, 1 la
100 ani, etc. în funcţie de clasa de importanţă a construcţiei.) în cazul proiectării unor
diguri de apărare împotriva inundaţiilor, a unor drumuri, căi ferate sau poduri. Pentru
rezolvarea ecuaţiei diferenţiale a MGV există trei tipuri de metode:
1. Metode analitice sau de integrare directă;
2. Metode de integrare grafică (de exemplu, metoda Certousov);
3. Metode de integrare numerică (diferenţe finite, caracteristicilor, element finit,
tuburi de curent, etc.). Cea mai folosită la integrarea ecuaţiei MGV scrisă în
aproximaţia unidimensională pentru calculul suprafeţelor libere este metoda
diferenţelor finite prin aproximări succesive (metodă bazată pe paşi de calcul).
Odată cu progresul tehnic al componentelor calculatoarelor şi reducerea timpilor de
calcul, au apărut noi programe bazate pe metode numerice, multe dintre acestea gratuite,
care au dus la abandonarea primelor două metode de calcul al curbelor de remuu. Din acest
motiv în prezentul manual doar se vor enumera cele mai cunoscute dintre acestea, făcându-
se referinţă la cărţi anterioare, în care metodele analitice şi grafice au fost dezvoltate în
detaliu.
5.7.1 INTEGRAREA DIRECTĂ A ECUAŢIEI MGV PERMANENTE

ÎN ALBII PRISMATICE
Fie spre exemplu cazul MGV pe un canal (o albie) prismatic(ă) de pantă pozitivă.
Ecuaţia diferenţială fundamentală care descrie evoluţia suprafeţei libere în acest caz a fost
scrisă sub forma ( 5.14 ) la paragraful 5.4. Notând fracţia din membrul drept cu f (h ) din
ecuaţie se poate obţine x ca fiind:
hi +1
1 − Fr 2 1 1
dx =
⎛ K2 ⎞
dh = f (h)dh
J
⇒ ∆x =
J ∫ f (h)dh . ( 5.16 )
J ⎜⎜1 − n2 ⎟
⎟
hi
⎝ K ⎠
Această expresie nu poate fi integrată analitic decât în anumite cazuri particulare ale unor
canale de secţiune regulată cum ar fi:
• un canal dreptunghiular, foarte lat. În 1848 Dupuit a găsit o soluţie ignorând
variaţia energiei cinetice; în 1860 Bresse a găsit o nouă soluţie, ţinând cont şi de
aceasta;
• un canal parabolic – metoda lui Tolkmitt.
• un canal prismatic de secţiune regulată – metoda lui Bakhmeteff. Acesta a propus
o metodă de integrare analitică aproximativă a ecuaţiei MGV, pentru canale
prismatice cu pantă pozitiva, negativă sau nulă ţinând cont şi de relaţia lui
Manning. Până aproximativ acum zece-douăzeci de ani, când metodele numerice
nu câştigaseră un teren atât de mare, această metodă era foarte folosită. Ea este
descrisă în detaliu în toate cărţile mai vechi de Hidraulică dintre care se
menţionează: Chow (1959), Henderson (1966) şi Kiselev (1986).
5.7.2 METODA INTEGRĂRII GRAFICE

Aceasta este o metodă aproximativă de calcul a lungimii unui sector de albie
prismatică pentru care se impun (se aleg) adâncimile la capete, pe bază de calcul grafic al
101
integralei din membrul drept al ecuaţiei integrale ( 5.16 ) rezultate din ecuaţia diferenţială a
MGV pentru albii prismatice cu pantă pozitivă.
Integrala, care reprezintă aria de sub curba f(h), se aproximează prin suma ariei
trapezelor elementare (metoda trapezelor) în care se poate descompune:
h2
1
∆x =
J ∫ f (h)dh ( 5.17 )
h1
unde h1 şi h2 sunt adîncimile în secţiunile 1 şi 2 situate la capetele tronsonului de calcul, la

distanţele x1 şi x2 de o secţiune iniţială.
Dacă se împarte intervalul adâncimilor h2 – h1 în „n” paşi de calcul, ∆h, suficient de mici,
se obţin „n” trapeze dreptunghice elementare abcd cu bazele f(hi) şi f(hi+1), ca în Fig. 5.25
Aria de sub graficul funcţiei f(h) delimitată de h1 şi h2 adică aria ABCD va fi egală cu suma
h2
ariilor trapezelor elementare, care la limită este egală cu integrala ∫ f (h)dh a funcţiei f(h).
h1
Astfel, lungimea ∆x necunoscută a sectorului de calcul se poate determina cu
h
1 n 2 1 n 1
∆x = l = x 2 − x1 = ∑ ∫ f (h )dh = ∑ Aabcd = AABCD ( 5.18 )
J i =1 h J i =1 J
1
unde aria fiecărui trapez elementar este:
1
Aabcd = [ f (hi ) + f (hi +1 )]∆h ( 5.19 )
2
h f(h)
D
A a d
h1
h2 f(hi) f(hi+1)
B b c C
x1 x2 h1 ∆h h2 h
x
Fig. 5.25 Determinarea curbei de remuu pe tronsonul 1 - 2 prin metoda
grafică
Ţinând cont de relaţiile ( 5.18 ) şi ( 5.19 ) lungimea tronsonului de calcul se poate

exprima prin :
102
n
1
∆x =
2J
∑ [ f (hi ) + f (hi+1 )]∆h . ( 5.20 )
i =1
Relaţia anterioară este valabilă pentru tronsoane de albii prismatice cu pantă pozitivă.
În mod analog se pot demonstra relaţii similare şi pentru cazurile albiilor prismatice cu
pantă nulă sau negativă, pornind de la ecuaţiile ( 5.14 ) şi ( 5.15 ). Se ajunge astfel la :
n
1
∆x =
2 J cr
∑ [ f 0 (hi ) + f 0 (hi+1 )]∆h;
i =1
2
( 5.21 )
⎛ K ⎞
unde f 0 (h ) = 1 − ⎜⎜ 2 ⎟ , pentru J = 0 .
⎟
⎝ K cr ⎠
şi respectiv:
1 n
∆x = ∑ [ f ' (hi ) + f ' (hi+1 )]∆h;
2 J ' i =1
2
J' ⎛ K 0' ⎞
⎜ ⎟ ( 5.22 )
J cr ⎜ K2 ⎟
unde f ' (h ) = ⎝ ⎠ , pentru J = − J ' < 0 .
2
J ' ⎛⎜ K 0' ⎞
⎟
1−
J ⎜⎝ K 2 ⎟
⎠
5.7.3 METODA DIFERENŢELOR FINITE PENTRU CANALE ŞI

ALBII PRISMATICE
Aceasta este o metodă numerică bazată pe paşi elementari de calcul, prin care
derivatele sunt înlocuite cu diferenţe finite.
i i+1
LE
Jf hr = hf
αVi 2 αQ 2
=
2g 2 gAi 2 αVi +21 αQ 2
LP =
2g 2 gAi2+1
hi Q
yi
h hi+1
yi+1
LT J
xi
xi+1
zi zi+1
i i+1
Fig. 5.26 Tronson elementar de calcul al unei curbe de remuu în MGV
103
Pentru a deduce ecuaţia MGV în diferenţe finite se pleacă de la relaţia lui Bernoulli
(ecuaţia energiei) aplicată unui tronson elementar situat între două secţiuni de calcul
succesive, i şi i+1 (Fig. 5.26) pentru care se notează variaţia lungimii/distanţei cu
∆x = xi +1 − xi , variaţia adâncimii cu ∆h = hi +1 − hi , variaţia cotei cu ∆y = y i +1 − y i şi
variaţia înălţimii/sarcinii cinetice (scrisă în funcţie de viteză sau debit) cu
αVi +21 αVi 2 αQ 2 αQ 2
∆hV = − = − .
2g 2g 2 gAi2+1 2 gAi2
Ecuaţia energiei scrisă la Cap. 2.2 (relaţiile ( 2.10 ) şi ( 2.11 )) devine în cazul MGV
(permanente) pentru un tronson elementar de canal/albie prismatic(ă) (deci cu pierderi
locale neglijabile datorate contracţiilor şi lărgirilor, adică hr = h f iar panta liniei energiei
coincide cu panta de frecare, J e = J f ):
d ⎛ αV 2 ⎞⎟
dE + hr = 0 ⇒ ⎜z + h + dx + h f = 0 ⇒
dx ⎜⎝ 2 g ⎟⎠
( 5.23 )
dz dh d ⎛ αV ⎞ 2
dz dh d ⎛ αQ 2
hf ⎞ hf
+ + ⎜ ⎜ ⎟ + = 0 ⇒ + + ⎜ ⎟+ =0
dx dx dx ⎝ 2 g ⎟⎠ dx dx dx dx ⎜⎝ 2 gA 2 (h( x) ) ⎟⎠ dx
în care:
dz
= − J , cu J panta talvegului, iar
dx
hf
= J f , cu J f panta de frecare/hidraulică medie pe tronsonul elementar, calculată
dx
• fie în funcţie de modulul de debit echivalent mediu pe tronsonul elementar,
K (h) ,
Q2 ( 5.24 )
Jf =
K2
• fie ca medie a pantelor de la capetele tronsonului,
Q 2 ⎛⎜ 1 1 ⎞⎟
Jf =
1
2
( )
J f i + J f i +1 = −
2 ⎜⎝ K i 2 K i2+1 ⎟⎠
. ( 5.25 )
Pentru calculul lui K (h) există mai multe metode:

hi + hi +1
• Se exprimă adâncimea medie a tronsonului elementar de calcul, h = şi
2
se calculează toate mărimile geometrice şi hidraulice caracteristice tronsonului
în funcţie de aceasta. Prin urmare,
K 2 (h ) = A 2C 2 R ( 5.26 )
• Se face o medie a modulelor de debit în cele două secţiuni extreme ale

tronsonulului, folosind una dintre următoarele trei formule:
104
1 ⎛⎜ 1 1 ⎞⎟
2 2
K i + K i +1 1
K2 = ; K 2 = K i ⋅ K i +1 = + ( 5.27 )
2 K 2 2 ⎜⎝ K i2 K i2+1 ⎟⎠
Ţinând cont de relaţiile anterioare în ( 5.23 ) şi înmulţind ecuaţia cu dx se obţine :
αQ 2 ⎛ 1 ⎞
( )
dh = J − J f dx −
2g
d⎜ 2 ⎟ , ( 5.28 )
⎝A ⎠
care poate fi scrisă prin transformarea diferenţialelor în diferenţe finite după cum urmează:
αQ 2 ⎛⎜ 1 1 ⎞⎟
( )
hi +1 − hi = J − J f ( xi +1 − xi ) −
2 g ⎜⎝ Ai +12
− ⇒
Ai ⎟⎠
2 ( 5.29 )
( )
∆h = J − J f ∆x − ∆hV
αV 2 αQ 2
sau, ţinând cont de expresia e = h + =h+ = h + hv ( 4.2 ) a energiei specifice a
2g 2 gA2
secţiunii, în funcţie de variaţia acesteia, ∆e :
(
∆e = ∆h + ∆hV = J − J f ∆x , ) sau
( 5.30 )
⎛ αQ 2 1 ⎞⎟ ⎛ αQ 2 1 ⎞⎟ ⎛⎜ Q2 ⎞
⎜h + − ⎜h + = J − ⎟ ( x − xi )
⎜ 2 g A 2 ⎟ ⎜ 2 g A 2 ⎟ ⎜ K 2 ⎟ i +1
⎝ ⎠ i +1 ⎝ ⎠i ⎝ ⎠
Ecuaţia anterioară poate fi rescrisă în funcţie de variaţia cotelor suprafeţei libere

∆y = yi +1 − yi , prin înlocuirea diferenţialelor din expresia de definiţie a pantei talvegului
( 1.1 ) cu diferenţe finite:
dz z − zi ∆z
J =− = − i +1 =− , deci ( 5.31 )
dx xi +1 − xi ∆x
∆y = ∆h + ∆z = − ∆hV − J f ∆x ⇒ ∆y + ∆hV + J f ∆x = 0 sau

( 5.32 )
⎛ αQ 2 1 ⎞⎟ ⎛ αQ 2 1 ⎞⎟ Q 2
⎜y+
⎜ − ⎜y+ + (xi +1 − xi ) = 0
⎝ 2 g A 2 ⎟⎠ i +1 ⎜⎝ 2 g A 2 ⎟⎠ i K 2
Această ultimă formă în diferenţe finite a relaţiei lui Bernoulli se poate enunţa astfel:
suma dintre variaţia cotelor piezometrice (ale suprafeţei libere), variaţia înălţimilor cinetice
şi pierderile de sarcină prin frecare pe patul albiei, pentru un sector elementar de calcul al
canalului/albiei prismatice, trebuie să fie egală cu zero.
Formele ( 5.29 ), ( 5.30 ), în funcţie de adâncimea în secţiune, se folosesc pentru
canale artificiale iar forma ( 5.32 ), în funcţie de cota suprafeţei libere, se foloseşte pentru
râuri (la care adâncimea variază foarte mult de la o secţiune la alta).
105
Ecuaţiile anterioare ( 5.29 ) - ( 5.32 ) se folosesc în programele de integrare numerică

în diferenţe finite pentru calculul curbei suprafeţei libere prin două metode:
a) Metoda paşilor direcţi (a paşilor de adâncime/cotă sau metoda
adâncimilor/cotelor) - folosită pentru canale artificiale. Pentru o variaţie
elementară impusă a adâncimii, ∆h = hi +1 − hi (sau a cotei, ∆y = yi +1 − yi )
trebuie determinată variaţia elementară corespunzătoare a distanţei/lungimii
tronsonului de calcul, ∆x = xi +1 − xi .
b) Metoda paşilor standard (a paşilor de distanţe, metoda tronsoanelor) -
folosită atât pentru canale artificiale, cât şi pentru albii naturale. Pentru o
variaţie elementară impusă a distanţei, ∆x = xi +1 − xi , trebuie determinată
variaţia corespunzătoare a adâncimii, ∆h = hi +1 − hi , sau a cotei ∆y = yi +1 − yi .
Această metodă implică iteraţii succesive, şi se foloseşte mai ales în cazul
râurilor.
Înainte de începerea calculelor trebuie identificată secţiunea de control în care este
cunoscută o dependenţă Q(h ) . Calculele se desfăşoară apoi în sens invers curgerii, adică
de la secţiunea de control spre amonte - în cazul regimului de curgere lent (subcritic) şi în
sensul curgerii, adică de la secţiunea de control spre aval, în cazul regimului de curgere
rapid (supracritic).
În cele ce urmează, se va explica aplicarea celor două metode de calcul în cazul unei
curgeri în regim lent pe un canal artificial şi o albie naturală prismatică şi neprismatică.
5.7.3.1 Metoda paşilor direcţi (metoda adâncimilor/cotelor)
Se presupun cunoscute mărimile hidraulice în secţiunea aval de control a unui sector

de canal artificial (Fig. 5.27) având formă geometrică dată, adică: Q, J, n, xi+1, hi+1 (sau
yi+1 şi zi+1); prin urmare se cunosc Ai+1, Vi+1, Pi+1, Ri+1, Ci+1. Se impune o variaţie
incrementală (un pas mic de calcul) a (al) adâncimii, ∆h = hi +1 − hi (sau ∆y = yi +1 − yi ) din
care se poate determina adâncimea hi în secţiunea amonte, i, a tronsonului elementar de
calcul (respectiv cota suprafeţei libere, yi şi cota talvegului, zi cu ajutorul pantei J). În
funcţie de această mărime se determină caracteristicile hidraulice în secţiunea amonte,
h +h
adică: Ai, Vi, Pi, Ri, Ci, precum şi adâncimea medie pe tronsonul de calcul, h = i i +1 .
2
Totodată, utilizând formulele ( 5.24 ) - ( 5.27 ), se pot determina şi panta medie de frecare,
J f , precum şi modulul de debit mediu K (h ) .
Având toate aceste mărimi cunoscute se poate obţine din ecuaţiile ( 5.30 ) şi ( 5.32 )
lungimea/distanţa (pasul de lungime) tronsonului elementar de calcul, ∆x = xi +1 − xi , pe
care se modifică adâncimea de la hi = hi +1 − ∆h (cu ∆h ales/impus). Astfel, cunoscând
poziţia secţiunii extreme aval se poate determina poziţia secţiunii extreme amonte, xi.
∆h + ∆hv ⎫
∆x =
J − J f ⎪⎪
⎬⇒ xi ( 5.33 )
∆y + ∆hv ⎪
∆x = −
Jf ⎪
⎭
106
i Sens calcule i+1

pentru Fr < 1
L
hi Q
yi h hi+1
L J yi+1
xi = ? xi+1
zi zi+1
i i+1
Fig. 5.27 Metoda paşilor direcţi sau a paşilor de adâncime (metoda

adâncimilor)
Astfel se determină la ce distanţă de capătul aval se atinge adâncimea sau cota

impusă. În continuare se procedează identic pentru următoarele tronsoane elementare de
calcul înspre amonte, iar curba suprafeţei libere se va trasa prin puncte la adâncimile
impuse şi distanţele rezultate prin calcul hidraulic.
5.7.3.2 Metoda paşilor standard (a paşilor de distanţe/lungimi,

metoda tronsoanelor)
i Sens calcule i+1

pentru Fr < 1
L
hi = ? Q
yi = ? h hi+1
L J yi+1
xi xi+1
i i+1
Fig. 5.28 Metoda paşilor standard sau a paşilor de distanţă/lungime (metoda

tronsoanelor)
Se presupun cunoscute mărimile hidraulice în secţiunea aval de control a unui sector

de canal artificial (Fig. 5.27) având formă geometrică dată, adică: Q, J, n, xi+1, hi+1 (sau
107
yi+1 şi zi+1); prin urmare se cunosc Ai+1, Vi+1, Pi+1, Ri+1, Ci+1. Se impune o variaţie
incrementală (un pas mic de calcul) a (al) distanţei curente faţă de secţiunea aval,
∆x = xi +1 − xi . Întrucât nici adâncimea, hi, nici cota suprafeţei libere, yi, nu sunt cunoscute
în secţiunea amonte, i, calculul se va desfăşura în paşi iterativi, pornind de la o valoare „de
încercare” a acestor mărimi.
Procedeul iterativ predictor-corector
1. Etapa predictor: Se presupune cunoscută în secţiunea amonte, i, o anumită valoare

„de încercare” a adâncimii, hi0 (sau cotei suprafeţei libere, yi0 cu ajutorul căreia,
cunoscând panta talvegului, J şi cotele din secţiunea aval, yi+1 şi zi+1, se poate
determina hi0 ). În funcţie de această mărime se determină caracteristicile geometrice
şi hidraulice din secţiunea amonte, adică: Ai0 ,Vi 0 , Pi 0 , Ri0 , Ci0 , precum şi adâncimea
hi 0 + hi +1 0
medie pe tronsonul de calcul, h = .
2
2. Utilizând formulele ( 5.24 ) - ( 5.27 ), se determină panta medie de frecare, J f 0 ,
precum şi modulul de debit mediu K (h) 0 pe tronsonul elementar de calcul,
corespunzătoare primului pas de iteraţie.
3. Cu aceste valori, din relaţiile ( 5.30 ) (sau ( 5.32 )) se calculează o nouă valoare a
adâncimii amonte, hi1 (respectiv cotei suprafeţei libere a apei, y i1 ).
hi1 = hi +1 +
αQ 2
(
− J− J 0f )∆x − αQ 2
( )
= F (hi +1 ) − G hi0 , sau
2g ( )Ai0+1
2
2g ( )
Ai0
2
( 5.34 )
αQ 2 αQ
( )
2
y i1 = y i +1 + +J 0
f ∆x − = F ' ( y i +1 ) − G ' y i0
( )
2 g Ai0+1
2
( )
2 g Ai0
2
Se observă că valoarea calculată a adâncimii (cotei) amonte depinde de o funcţie cu

valoare cunoscută, F, de adâncimea (cota) de la capătul aval, şi de o altă funcţie cu
valoare cunoscută, G, de adâncimea (cota) de la capătul amonte, presupusă iniţial
cunoscută.
4. Se verifică dacă noua valoare a adâncimii amonte, hi1 , (sau cotei yi1 ) rezultată din
calcule diferă cu mai mult de o eroare maximă admisibilă faţă de valoarea iniţială/de
plecare, adică dacă:
hi1 − hi0 ≤ ε ( 5.35 )
Eroarea maximă admisibilă se poate lua de la 1mm la câţiva mm, în general în

funcţie de precizia cu care au fost măsurate adâncimile/cotele cu care se vor compara
cele calculate (pentru calibrarea rugozităţii), de importanţa studiului efectuat. Trebuie
ţinut însă cont că erorile pe fiecare tronson elementar de calcul se însumează la
parcurgerea întregului sector de canal/râu dinspre aval spre amonte, astfel încât
eroarea relativă totală la capătul amonte nu poate depăşi 0,5-1 % din adâncimea apei
sau câţiva cm. De exemplu, în cazul inundaţiilor în zone de câmpie, o eroare de
108
câţiva centimetri a cotei apei poate duce la incertitudini privind inundarea unor zone
întinse, drumuri şi localităţi.
Dacă criteriul ( 5.35 ) este satisfăcut, iteraţiile se opresc şi adâncimea hi1 (respectiv
cota apei yi1 ) se acceptă ca fiind valoarea reală. Se trece la sectorul următor de calcul
spre amonte, procedeul decurgând analog.
5. Etapa corector: Dacă criteriul ( 5.35 ) nu este satisfăcut, iteraţiile continuă prin
repetarea paşilor 1-4 cu o nouă valoare de plecare a adâncimii hi2 (sau cotei, yi2 ), de
exemplu:
hi0 + hi1 y 0 + yi1 ( 5.36 )

hi2 = (sau yi2 = i ),
2 2
cu ajutorul căreia se va calcula o nouă adâncime hi3 (şi respectiv o cotă yi3 ) şi aşa
mai departe, până când condiţia ( 5.35 ), de forma hik +1 − hik ≤ ε va fi respectată.
După terminarea calculului pentru sectorul elementar de calcul situat între distanţele
xi şi xi+1 se trece la următorul sector elementar spre amonte, xi-1 şi xi folosind adâncimea hi
(cota, yi) determinată prin procedeul iterativ de mai sus.
5.7.4 METODA DIFERENŢELOR FINITE PENTRU ALBII

NATURALE NEPRISMATICE
În cazul cursurilor de apă neprismatice (în general al râurilor) pierderile de
energie/de sarcină locale datorită contracţiilor şi lărgirilor secţiunii de curgere nu mai pot fi
neglijate ca în cazul albiilor/canalelor prismatice, deci hr = h f + hl . S-a văzut la paragraful
1.2.2 că pierderile locale se exprimă (conform relaţiei de definiţie ( 1.18 )) sub forma:
αVi +12 αVi 2 αQ 2 1 1

hl = ζ − =ζ 2
− = ζ ∆hV , ( 5.37 )
2g 2g 2 g Ai +1 Ai 2
unde ζ este coeficientul pierderilor de sarcină locale (datorită contracţiei sau lărgirii
secţiunii), caracteristic tronsonului elementar de calcul. Aşa cum s-a specificat la
paragraful 1.2.2 folosirea modulului are rolul de a face ca valoarea pierderilor de sarcină
locale să fie totdeauna pozitivă, chiar în cazul unei mişcări încetinite, pe un tronson
divergent (Vi+1 < Vi, Ai+1 > Ai). Plaja de valori a coeficientului ζ a fost specificată în
funcţie de tipul tronsonului de calcul la Obs. 1.6.
Ţinând cont de aceste pierderi suplimentare în ecuaţia energiei (a lui Bernoulli)
( 5.23 ), se obţine o nouă formă a relaţiilor ( 5.32 ) scrise în diferenţe finite (Fig. 5.29):
∆y + h f + hl + ∆hV = 0 ⇒
( 5.38 )
Q2 αQ 2 1 1 αQ 2 ⎛⎜ 1 1 ⎞
yi +1 − yi = − 2 ( xi +1 − xi ) − ζ 2
− 2
− ⎜ 2
− 2 ⎟⎟ .
K 2 g Ai +1 Ai 2 g ⎝ Ai +1 Ai ⎠
109
i i+1
L
αVi 2 hr = hf + hl
Je
2g
αVi +21
L 2g
h1 Q
yi
h hi+1
yi+1
L
xi J
xi
zi
i i+1
Fig. 5.29 Metoda paşilor standard sau a paşilor de distanţe (metoda

tronsoanelor)
Pentru calculul curbei suprafeţei libere prin metoda iterativă a tronsoanelor (paşi de
distanţă impuşi) procedeul predictor-corector pentru cota suprafeţei libere a apei este
analog celui din cazul albiilor prismatice cu diferenţa că în relaţia ( 5.34 ) mai apare un
termen datorat pierderilor locale de sarcină. Astfel, pentru primul pas de calcul iterativ, se
obţine:
yi1 = yi +1 + (1 + ζ )
αQ 2
+ J 0f ∆x − (1 + ζ )
αQ 2
( )
= F ' ( yi +1 ) − G ' yi0 ( 5.39 )
2g ( )
Ai0+1
2
2g ( )
Ai0
2
unde semnele lui ζ sunt cu plus pentru tronsoane elementare de calcul convergente, şi cu
minus pentru tronsoane de calcul divergente.
5.7.4.1 Împărţirea cursului de apă în sectoare
Cunoaşterea curbei suprafeţei libere a unui râu în regim amenajat sau neamenajat
este foarte importantă, întrucât permite proiectarea corectă a digurilor de apărare la
inundaţii, construcţia drumurilor şi căilor ferate în apropiere, calculul pagubelor provocate
de inundaţii, etc. Dificultatea construirii curbelor de remuu se datorează faptului că
mărimile elementelor hidraulice ale albiei variază foarte mult, astfel că în calcule, trebuie
să se folosească valorile medii ale acestor mărimi pe tronsoane, h , A , P , R ,.. etc. În acest
mod, este nevoie de o mare experienţă inginerească pentru ca prin calcul să se determine o
curbă de remuu care să coincidă în mod acceptabil cu cea reală.
Pentru calculul curbei suprafeţei libere (de remuu) a unui curs de apă, acesta trebuie
să se împartă în tronsoane de calcul astfel încât în limitele unui astfel de tronson, albia să
fie cât mai aproape de cea prismatică şi eventual, regulată. Lungimea tronsoanelor poate fi
de la câteva sute de metri la zeci de km, în funcţie de forma geometrică a cursului de apă şi
de valoarea pantei talvegului. Dacă nu se poate ca albia să fie prismatică pe sectoarele de
calcul, se va căuta ca împărţirea să se facă astfel încât pe fiecare tronson panta suprafeţei
110
libere, Ja, să nu se modifice şi în acelaşi timp secţiunea vie să nu sufere variaţii bruşte. Se
recomandă ca tronsoanele să se aleagă astfel încât pe acestea secţiunea să sufere fie doar o
creştere în lungul curgerii (tronsoane divergente, dA dx > 0 ) fie doar o scădere (tronsoane
convergente, dA dx < 0 ).
Sector de râu
Tronson
hi ∆x
elementar
de calcul
Fig. 5.30 Împărţirea unui sector de râu în tronsoane elementare de calcul
5.7.4.2 Cazul bifurcaţiilor
În cazul sectoarelor de râu cu bifurcaţii poate să intereseze o curgere în jurul unei

insule în vederea obţinerii unei distribuţii de debite pe acestea şi a curbelor de remuu pe
fiecare ramură. Pentru exemplul din Fig. 5.31, punctele de joncţiune ale braţului secundar
cu braţul principal se notează cu A1 pentru bifurcaţia din amonte, respectiv A2 pentru
confluenţă sau joncţiunea din aval. În cele ce urmează se va explica modul în care se
calculează distribuţia de debite pe cele două ramuri, presupunând curgerea pe ambele braţe
ca fiind subcritică, deci secţiunea de control existând în aval de confluenţa A2. În secţiunea
de control se consideră că se cunoaşte o relaţie între cota suprafeţei libere şi debitul, Q.
Mai întâi, se presupune un set oarecare de debite Q1 şi Q2 pentru cele două braţe,
astfel încât suma acestora să fie egală cu debitul total Q, cunoscut. Din moment ce
curgerea este subcritică, calculul suprafeţei libere trebuie efectuat dinspre aval spre
amonte, pornind de la secţiunea de control până în punctul A2 şi apoi de la A2 pe fiecare
braţ până în punctul A1.
E1 E1
Q Q1
A1
Q2 45o
A2
E2 Q1
Fig. 5.31 Determinarea distribuţiei debitelor în cazul unei curgeri cu bifurcaţie
111
Energia totală (cota suprafeţei libere + sarcina cinetică), E1, calculată în punctul A1
pe braţul 1 este apoi reprezentată faţă de aceeaşi energie totală calculată pe braţul 2, E2, dar
şi în funcţie de debitul Q1. Pentru câteva seturi presupuse de debite, Q1 şi Q2, având grijă să
se respecte ecuaţia de continuitate în nod se trasează cele două curbe din Fig. 5.31. Din
moment ce curgerea se divide în punctul A1, cele două energii totale calculate în acest
punct ar trebui să fie egale, dacă distribuţia presupusă a debitelor este corectă.
Prin urmare, energia totală din punctul A1 se poate obţine prin intersecţia curbei
E1 = f(E2) cu prima bisectoare (care reprezintă condiţia de egalitate a energiilor E1 şi E2).
Din această intersecţie şi graficul al doilea, se poate obţine debitul corect, Q1 pe bratul 1
pentru energia corectă. Debitul corespunzător pentru braţul 2 este egal cu Q2 = Q - Q1.
5.7.5 PROGRAME DE CALCUL

În aproximaţia unidimensională a curgerii pe canale artificiale şi râuri, există în
prezent numeroase programe de calcul hidraulic (denumit şi simulare sau modelare
hidraulică) al curbelor suprafeţei libere, ce se bazează în general pe metoda diferenţelor
finite. Cele mai simple dintre acestea (pentru canale artificiale de secţiune regulată) sunt:
FlowPro şi WaterFlow.
Mike 11 produs de Danish Hydraulics International Software (DHI) este un program
comercial de modelare hidraulică unidimensională (în diferenţe finite) pentru curgerile în
regim permanent şi nepermanent, folosit cu foarte bune rezultate în comunitatea
internaţională (mai cu seama europeană) de hidraulicieni atât în scopuri de cercetare, cât şi
pentru studii inginereşti de caz.
HEC-RAS (Hydraulic Engineering Centre-River Analysis System) produs de US
Army Corps of Engineers efectuează calcule hidraulice şi de debit solid folosind metoda
iterativă a tronsoanelor, atât pentru sectoare de canale artificiale, cât şi pentru sectoare de
râuri, cu afluenţi multipli, în reţele inelare, sau curgând peste deversoare frontale sau
laterale, pe sub poduri/podeţe sau stavile, etc.. Partea grafică a acestui program gratuit (Fig.
5.32), interfaţa prietenoasă cu utilizatorul, cât şi rezultatele foarte bune obţinute în multe
studii de caz publicate în reviste internaţionale, îl recomandă pentru a fi folosit cu succes
ca o unealtă (gratuită) sigură. Programul efectuează şi calcule în regim nepermanent. În
BriStars efectuează calcule hidraulice şi de transport solid şi eroziune locală prin
metoda tubului de curent fiind un model de tranziţie de la aproximaţia unidimensională la
cea bi-dimensională.
Unele programe fac calcule mult mai complexe decât analiza curgerii apei curate pe
râuri şi canale, cum ar fi: transport de poluanţi, de sedimente, ruperi de baraje, optimizarea
funcţionării centralelor hidroelectrice sau structurilor/uvrajelor hidrotehnice amplasate pe
râuri, analiza riscului la inundaţie, etc. Odată cu dezvoltarea calculatoarelor, şi aceste
programe au devenit deosebit de prietenoase pentru utilizator, majoritatea având interfaţe
grafice de excepţie.
Nu trebuie să ne lăsăm „furaţi” însă de rezultatele rapide, colorate (aşa-numita
Hidraulică denumită „în culori”) şi – de ce nu – frumoase, care se pot obţine cu ajutorul
acestor programe şi să uităm să le verificăm cu atenţie. Este bine să nu ţinem cont că un
bun inginer care devine specialist în modelare hidraulică trebuie să aibă solide cunoştinţe
teoretice, cuplate cu o mare experienţă de teren.
112
E
LO I R LOI R E
3
II Loire I Loire2
RE
4 L OI Channel B
US Channel A
B
III Loire
L
E
6 NN Channel C
CH A
E
DS Channel A
IR
A
LO
a) AN
NE
L
CH
5
IV Loire
C
E L
ANN
CH
E
IR
LO
DS Loire
b)
Fig. 5.32 Exemplu de modelare hidraulică pe un sector de râu cu ramificaţii

(Loire la Bréhémont) efectuată cu ajutorul programului HEC-RAS : a)
vedere în plan a reţelei de calcul utilizate; b) detaliu 3D al curgerii la
un anumit moment (regim nepermanent)
113
6. MISCAREA NEUNIFORMĂ RAPID VARIATĂ

6.1 Saltul hidraulic
6.1.1 Definiţie. Marimi caracteristice
6.1.2 Distribuţia de viteze în salt
6.1.3 Apariţia fenomenului
6.1.4 Ecuaţia fundamentală a saltului hidraulic într-o albie prismatică
6.1.5 Funcţia saltului. Determinarea adâcimilor conjugate
6.1.6 Ecuaţia fundamentală a saltului hidraulic într-o albie
dreptunghiulară
6.1.7 Pierderile de sarcină în salt pentru albia dreptunghiulară
6.1.8 Tipuri de salt hidraulic
6.1.9 Lungimea saltului hidraulic
6.1.10 Poziţia saltului hidraulic
6.1.11 Determinarea forţei exercitate de salt asupra unui obstacol
6.2 Curgerea permanentă peste deversoare şi pe sub stavile
6.2.1 Generalităţi
6.2.2 Notaţii şi definiţii la curgerea peste deversoare
6.2.3 Clasificarea deversoarelor.
6.2.4 Deversorul cu muchie ascuţită (DMA)
6.2.4.1 DMA dreptunghiular
6.2.4.2 Funcţionarea în regim înecat
6.2.4.3 Calculul adâncimii apei moarte sub lama deversantă
6.2.4.4 DMA triunghiular
6.2.4.5 DMA trapezoidal
6.2.4.6 DMA proporţional
6.2.4.7 DMA compus
6.2.4.8 Calibrarea deversoarelor
6.2.5 Deversorul cu profil practic (DPP)
6.2.5.1 DPP curbiliniu
6.2.6 Deversorul cu prag lat (DPL)
6.2.6.1 DPL cu profil dreptunghiular
6.2.6.2 DPL cu profil triunghiular
6.2.7 Canalele Venturi şi Parshall de măsură a debitului
6.2.8 Curgerea pe sub stavile
6.2.8.1 Curgerea în regim neînecat pe sub o stavilă plană
6.2.8.2 Calculul forţei pe stavilă în regim neînecat
6.2.8.3 Curgerea în regim înecat pe sub o stavilă plană
6.2.8.4 Calculul forţei pe stavilă în regim înecat
6 MIŞCAREA PERMANENTA NEUNIFORMĂ RAPID

VARIATĂ
S-a văzut la paragraful 1.2.3 că mişcarea rapid variată (MRV) apare pe distanţe
relativ scurte şi se caracterizează prin variaţii importante ale formei suprafeţei libere.
Parametrii hidraulici (h, V, A, etc.) variază brusc în lungul curgerii (cu x) iar curbura
suprafeţei libere poate fi observată cu ochiul liber. Liniile de curent nu mai pot fi
115
6. MIŞCAREA NEUNIFORMA RAPID VARIATĂ
considerate cu unghi de divergenţă şi curbură mici, deci secţiunile vii (perpendiculare pe

liniile de curent) nu mai sunt plane. Prin urmare nici distribuţia de presiuni în secţiune nu
mai este hidrostatică pe sectoarele pe care curgerea este RV.
Acest tip de mişcare ia naştere de obicei în vecinătatea amonte sau aval de secţiunea
în care curentul trece prin hcr, ceea ce duce aproape întotdeauna la o modificare puternică a
formei suprafeţei libere, şi la trecerea curentului printr-unul din cele două fenomene
hidraulice posibile (a se vedea Obs. 4.13):
1. Saltul hidraulic (SH), la tranziţia mişcării de la regimul supracritic (rapid) la
cel subcritic (lent), deci la trecerea de la o adâncime mai mică decât
adâncimea critică (h < hcr), la una mai mare decât cea critică, (h > hcr);
2. Căderea hidraulică (CH), la tranziţia mişcării de la regimul supracritic
(rapid) la cel subcritic (lent), deci la trecerea de la o adâncime mai mare decât
adâncimea critică la una mai mică decât cea critică, (h < hcr).
În subcapitolul ce urmează se va analiza primul fenomen hidraulic, urmând ca la
subcapitolul 6.2 să se studieze atât căderea hidraulică la curgerea peste diverse tipuri de
deversoare cât şi SH la curgerea pe sub stavile sau prin canale de măsură.
6.1 SALTUL HIDRAULIC

Acest fenomen hidraulic de tranziţie a fost prezentat succint în cadrul capitolelor 4 şi
5, ca o posibilitate de racordare a diferitelor tipuri de curbe de remuu.
Def. 6.1 Saltul hidraulic (SH) este fenomenul care apare la trecerea unui curent
din regim rapid (RR sau supercritic, Fr > 1, h1 < hcr, V > c) în regim lent (RL sau subcritic,
Fr < 1, h2 > hcr, V < c). Această tranziţie se manifestă sub forma unei discontinuităţi locale
pronunţate (h1 < h2), însoţită de un val de spumă staţionar sau migrator.
Def. 6.2 Dacă această discontinuitate ocupă o poziţie fixă în spaţiu în regim
permanent, la un debit, Q = ct. în timp, SH se numeşte staţionar. Dacă SH apare din
considerente energetice ale regimului de curgere, SH se numeşte liber; dacă însă apare din
cauze exterioare, SH se numeşte forţat. În Fig. 6.1 se prezintă un SH format în aval de o
stavilă plană datorită coborârii unei stavile segment.
Vârtej de suprafaţă
RL
C SH
C
RR
Q
Fig. 6.1 Un salt hidraulic forţat produs de o stavilă segment
Def. 6.3 Se numesc adâncimi conjugate sau succesive, adâncimile amonte şi

aval de salt. Se va vedea la paragraful 6.1.3 că acestea se mai numesc uneori impropriu
adâncimi conjugate, întrucât energia specifică a secţiunii înainte de salt este mai mare
decât cea de după salt şi deci ele nu sunt egale, conform Def. 4.3.
116
În paragrafele următoare va fi analizat doar cazul unui SH staţionar liber.
6.1.1 MARIMI CARACTERISTICE

În interiorul SH caracterul curgerii este puternic turbulent cu o disipare intensă de
energie, instabilitate a suprafeţei libere şi antrenare de aer în masa de apă, ceea ce provoacă
adesea imaginea unui val de spumă staţionar. Sub acest aspect, existenţa SH este benefică
pe cursurile de apă poluate, el contribuind la aerarea forţată a acestora (rol ecologic). Un
alt avantaj al SH este acela de disipare a energiei în aval de baraje.
Mărimile caracteristice SH (Fig. 6.2) sunt:
• Adâncimile conjugate amonte, h1, şi aval, h2, de salt;
• Înălţimea saltului, a = h2 - h1
r r
• Vitezele amonte, V1 , şi aval, V2 de salt;
• Lungimea saltului, lS
RL
C
a r
SH V2
r
RR C
V1
h1 hcr h2
lS
Fig. 6.2 Mărimile caracteristice unui salt hidraulic: viteze, adâncimi, înălţime,
lungime
6.1.2 DISTRIBUŢIA DE VITEZE ÎN SALT

r
V2
−
r +
V1
hcr
Fig. 6.3 Distribuţiile de viteze în SH, în bieful amonte şi aval de acesta
Distribuţiile de viteze aproximative în SH, precum şi în bieful amonte şi aval de

acesta sunt schiţate în Fig. 6.3. Se observă că în partea superioară a ruloului turbulent de la
117
suprafaţa liberă, vectorii viteză au direcţia inversă curgerii. Din acest motiv, distribuţia de
viteze are pe lângă partea pozitivă (cea mai importantă) şi o zonă negativă (la suprafaţa
liberă), adâncimea la care are loc inflexiunea fiind aproximativ egală cu adâncimea critică.
6.1.3 APARIŢIA FENOMENULUI

Se consideră un SH liber, staţionar care se formează la curgerea apei pe sub o stavilă
plană amplasată în amonte de capătul unui canal (Fig. 6.4). Datorită inerţiei curentul
suferă fenomenul de „vena contracta” la ieşirea de sub stavila plană, astfel încât în
secţiunea 1 adâncimea curgerii este minimă (adâncimea contractată). În această secţiune
αV0 2
curentul se găseşte în regim rapid şi are energia specifică e0 = h0 + . Din secţiunea 0
2g
până în secţiunea 1, curentul pierde energia e1 − e0 datorită frecărilor cu patul canalului. S-
a văzut la paragraful 3.3, Obs. 3.4 că frecările din regim turbulent rugos sunt proporţionale
cu pătratul vitezei, şi cum în regim rapid viteza de curgere este foarte mare, pierderea de
energie distribuită prin frecare este importantă. Astfel, în secţiunea 1 curentul şi-a
consumat o mare parte din energia avută iniţial la ieşirea de sub stavilă, ajungând să nu se
mai poată menţine în acest regim neeficient de curgere. El este obligat să treacă într-un
regim mai economic, cum este regimul lent, la care vitezele fiind mai mici, pierderile de
energie prin frecări vor fi şi ele mai mici.
Regimul de mişcare suferă astfel o schimbare calitativă pentru a permite curgerii să
αV 2
sa aibă loc în continuare, la energia e2 = h2 + 2 . Tranziţia de la RR la RL se
2g
efectuează deci din necesităţi energetice, cu toate că, în salt, curentul pierde o parte din
energia pe care o posedă, datorită turbulenţelor de la suprafaţa liberă ( ∆e S = e2 − e1 > 0 ).
Secţiunea 2 2
contractată ∆e S
3 3
Q
1 hcr 1
0 0
e3 e2 e1 e0 e(h
lS
Fig. 6.4 Formarea unui SH în aval de o stavilă plană amplasată în amonte de

capătul unui canal; corespondenţa secţiunilor caracteristice pe
curba energiei specifice în secţiune
Din secţiunea 2 apa curge în regim lent până în secţiunea 3, unde are loc o nouă
tranziţie datorită căderii de la capătului canalului, prin regimul critic sub forma unei căderi
hidraulice.
Problemele de calcul referitoare la saltul hidraulic pot fi legate de:
• Determinarea unei relaţii între cele două adâncimi conjugate, h1 şi h2 şi/sau
determinarea înălţimii saltului, a;
• Evaluarea pierderilor de sarcină în salt, ∆eS;
118
• Evaluarea lungimii saltului, lS.

Obs. 6.1: Întrucât pierderile de sarcină în salt sunt greu cuantificabile, pentru
analiza cantitativă a proceselor hidrodinamice, se renunţă la ecuaţia de conservare a
energiei şi se apelează la ecuaţia de conservare a impulsului (cantităţii de mişcare).
6.1.4 ECUAŢIA FUNDAMENTALĂ A SALTULUI HIDRAULIC

ÎNTR-O ALBIE PRISMATICĂ
În cele ce urmează se va considera cazul simplu al saltului hidraulic apărut din
necesităţi energetice de schimbare calitativă a regimului iniţial de curgere rapid, cu un
regim lent, mai economic.
Ecuaţia fundamentală a saltului hidraulic reprezintă aplicarea teoremei cantităţii de
mişcare (impulsului) pentru un volum de control delimitat de suprafaţa închisă compusă
din: secţiunile de intrare – A1 şi de ieşire - A2, suprafaţa liberă (conţinând vârtejul de
suprafaţă) - AS şi suprafaţa în contact cu patul albiei, AP. Astfel, A = A1 U A2 U AS U AP
(Fig. 6.5).
Ecuaţia se deduce în următoarele ipoteze simplificatoare:
− albia se consideră prismatică;
− panta talvegului se consideră neglijabilă;
− forţele de frecare ale apei cu patul albiei se consideră neglijabile faţă de
celelalte forţe care intervin în ecuaţie
− secţiunile A1 şi A2 se consideră a fi suficient de depărtate de locul apariţiei
saltului, în aşa fel încât pe aceste secţiuni mişcarea să poată fi considerată
uniformă, iar distribuţia de presiuni – hidrostatică.
NE
∆e S
LE
αV2 2
A2 2g
αV1 2
AS
2g
hG2
→
A1 V2
G2 h2
→
hG1 →
G1 V1 → C2
h1 F p1 Ff →
C1 F p2
ρgh1 → ρgh2
Fg
Ap
Fig. 6.5 Aplicarea teoremei impulsului în cazul saltului hidraulic
Teorema cantităţii de mişcare pentru curgerile cu suprafaţă liberă a fost scrisă

anterior, la Cap. 2.3
119
( )
r r r r r r r
ρQ β 2V2 − β1V1 = Fp1 + F p 2 + Fg + F f − R
( 6.1 )
în care:
r r
F p1 şi Fp 2 - sunt forţele de suprapresiune exercitate pe secţiunile de intrare, ieşire de către
apa din exteriorul suprafeţei de control asupra apei din interiorul suprafeţei de
control. Având în vedere distribuţia hidrostatică de presiuni pe suprafeţele Ai, aceste
forţe se determină cu formula cunoscută de la capitolul de “Forţe de presiune pe
suprafeţe plane” de la Mecanica fluidelor, adică FPi = ρghGi ;
r
Fg - este forţa de greutate a apei care se găseşte la un moment dat în interiorul volumului
de control;
r
F f - este forţa de frecare cu patul albiei, care se poate neglija conform ipotezelor făcute;
→
R - este forţa de acţiune a apei asupra unui obstacol solid situat în calea curgerii (un prag,
de ex.). În cazul saltului liber, această forţă este zero.
Proiectând ecuaţia ( 6.1 ) pe axa curgerii, Ox, rezultă
βρQ(V2 − V1 ) = Fp1 − Fp 2 = ρghG1 A1 − ρghG 2 A2 ( 6.2 )
Q
Înlocuind în relaţia anterioară Vi = şi împărţind cu ρg, rezultă:
Ai
βQ 2 βQ 2
+ hG1 A1 = + hG 2 A2 ( 6.3 )
gA1 gA2
Relaţia ( 6.2 ) reprezintă ecuaţia fundamentală a saltului hidraulic.

Def. 6.4: Examinând ultima relaţie se observă că membrul stâng este identic ca
formă cu membrul drept, deci pentru un debit dat si o albie dată se poate defini funcţia
saltului, (funcţia lui Jurin) care depinde doar de adâncimea curentului, h
βQ 2
ϕ (h ) = + hG (h )A(h ) . ( 6.4 )
gA(h )
Astfel, ecuaţia fundamentală a saltului se poate rescrie sub forma:
ϕ (h1 ) = ϕ (h2 ) ( 6.5 )
6.1.5 FUNCŢIA SALTULUI. DETERMINAREA ADÂCIMILOR

CONJUGATE
Pentru trasarea graficului funcţiei saltului este necesar să se identifice extremul
funcţiei, deci trebuie calculată derivata funcţiei saltului.
dϕ βQ 2 dA d (hG A)
=− + ( 6.6 )
dh gA 2 dh dh
120
În această relaţie, produsul hG A reprezintă momentul static Ix(A) al suprafeţei

secţiunii vii A, în raport cu axa orizontală x-x care se confundă cu suprafaţa liberă.
Derivata acestui moment static se calculează considerând o creştere infinitezimală a
adâncimii h, dh, şi exprimând creşterea corespunzătoare acestui moment static (Fig. 6.6).
d (hG A) = dI = I x '− x ' − I x − x ( 6.7 )
dA
x’ x’
x G’ dh/2 dh
x
hG
G h
Fig. 6.6 Calculul derivatei momentului static al suprafeţei secţiunii vii
Scriind expresiile momentelor statice în raport cu cele două axe apropiate
dh
d (hG A) = (hG + dh )A + dA − hG A ≅ Adh ( 6.8 )
2
ϕ(h)
h2
hcr ∆eS = e1–e2
e(h)
h1
ϕ(h), e(h)
ϕmin ϕ1 = ϕ 2 emin e1 e2
Fig. 6.7 Graficele funcţiei saltului şi energiei specifice în secţiune
121
Ţinând cont de rezultatul anterior în relaţia ( 6.6 ) şi făcând ipoteza că α ≈ β (se

poate considera că ambii coeficienţi ai repartiţiei de viteze sunt egali cu 1 pentru secţiuni
regulate), aceasta devine:
dϕ
dh
⎛ βQ 2 B ⎞
= A⎜⎜1 − ⎟ = A 1 − Fr 2
3 ⎟
gA ⎠
( ) ( 6.9 )
⎝
Prin urmare, funcţia ϕ (h ) are un extrem, mai precis un minim (întrucât admite drept
abscisă prima bisectoare) în h = hcr , ca şi energia specifică în sectiune (a se vedea
paragraful 4.1.1). Pentru orice pereche de adâncimi conjugate, h1 şi h2, ϕ (h1 ) = ϕ (h2 ) iar
pierderea de energie în salt ∆e S = e1 − e2 > 0 (Fig. 6.7).
Obs. 6.2: Funcţia saltului este foarte utilă în cazul în care se cunosc debitul Q şi una
din adâncimile conjugate (de ex. h1); astfel se poate calcula pentru albia dată funcţia ϕ (h1 )
iar adâncimea conjugată, h2 se obţine din ecuaţia:
βQ 2
ϕ (h1 ) = + hG (h2 )A(h2 ) ( 6.10 )
gA(h2 )
Se va exemplifica acest calcul în paragraful următor pentru cazul particular al albiei

dreptunghiulare.
6.1.6 FUNCŢIA SALTULUI ŞI ADÂNCIMILE CONJUGATE

PENTRU O ALBIE DREPTUNGHIULARĂ
Înlocuind în expresia funcţiei saltului caracteristicile unei albii dreptunghiulare
h Q
(canal rectangular): A = Bh ; hG = ; q = rezultă
2 B
⎛ β q2 h2 ⎞
ϕ (h ) = B⎜⎜ + ⎟⎟ ( 6.11 )
⎝ gh 2 ⎠
Cum pentru canalele dreptunghiulare se ştie (conform relaţiei (4.10)) că

αq 2
hcr = 3 , dacă se admite din nou că α ≈ β , atunci se poate înlocui q 2 = gh 3 cr în
g
relaţia ( 6.11 ) şi rezultă:
⎛ hcr3 h 2 ⎞
ϕ (h ) = B⎜⎜ + ⎟
⎟
( 6.12 )
⎝ h 2 ⎠
ϕ (h )
sau, dacă se notează cu ϕ 0 (h ) = , funcţia saltului corespunzătoare lăţimii unitare a
B
canalului (B = 1) aceasta are expresia:
122
hcr3 h 2
ϕ 0 (h ) = + ( 6.13 )
h 2
Obs. 6.3: Valoarea minimă a funcţiei saltului, pentru h = hcr este
3
ϕ 0 min = hcr2 ( 6.14 )
2
De remarcat că această valoare este foarte asemănătoare cu valoarea energiei

3
specifice minime în secţiune pentru acelaşi tip de canal, la adâncimea critică, emin = hcr
2
(relaţia (4.10)).
Scriind ecuaţia fundamentală a saltului pentru funcţia corespunzătoare lăţimii unitare
a canalului, ϕ 0 (h1 ) = ϕ 0 (h2 ) şi înlocuind în aceasta relaţia ( 6.13 ), se obţine după aducerea
la acelaşi numitor următoarea relaţie între adâncimile conjugate:
2hcr3 = h1 h2 (h1 + h2 ) ( 6.15 )
Pentru a determina una din adâncimile conjugate în funcţie de cealaltă se rezolvă

acestă ecuaţie de gradul II, iar dintre cele două soluţii se va păstra doar cea cu semnul +.
Astfel, se obţin două relaţii analoage
⎡ 3 ⎤
h2 ⎢ ⎛h ⎞
h1 = 1 + 8⎜⎜ cr ⎟⎟ − 1⎥;
2 ⎢ ⎝ h2 ⎠ ⎥
⎣ ⎦ ( 6.16 )
⎡ 3 ⎤
h1 ⎢ ⎛h ⎞
h2 = 1 + 8⎜⎜ cr ⎟⎟ − 1⎥
2⎢ ⎝ h1 ⎠ ⎥
⎣ ⎦
care devin, după înlocuirea raportului
3
⎛ hcr ⎞ αq 2 1 αVi 2 α ≈1 2
⎜⎜ ⎟⎟ = = = Fri , ( 6.17 )
⎝ hi ⎠ g hi3 ghi
două expresii foarte asemănătoare:
h2 ⎡ 1 + 8 Fr 2 − 1⎤;
h1 =
2 ⎢⎣ 2 ⎥⎦
. ( 6.18 )
h ⎡ 1 + 8 Fr 2 − 1⎤
h2 = 1
2 ⎢⎣ 1 ⎥⎦
Obs. 6.4: Pentru a apărea Salt hidraulic (h2 > h1), egalităţile ( 6.18 ) se transformă în
inegalităţi, din care prin simplificări algebrice rezultă că Fr2 < 1 , respectiv Fr1 > 1 . Prin
urmare saltul nu poate apărea decât în cazul tranziţiei de la regim rapid la regim lent.
123
6.1.7 PIERDERILE DE SARCINĂ ÎN SALT PENTRU ALBIA

DREPTUNGHIULARĂ
În Fig. 6.8 s-a reprezentat linia energetică pentru curgerea cu salt hidraulic pe o
albie. S-au neglijat pierderile de sarcină în regim lent şi rapid în comparaţie cu cele
datorate turbulenţelor în salt. Astfel, se observă căderea liniei energetice cu ∆eS pe
lungimea saltului.
1
LE
2
∆eS
αV12 αV2 2
2g 2g
C
C
h2
h1 hcr
1’
2’
Fig. 6.8 Linia energetică evidenţiază pierderea de energie în saltul hidraulic,

∆eS
În bieful aval al barajelor prevăzute cu deversoare de ape mari, de la amenajările
hidroenergetice, saltul hidraulic are un rol benefic, de disipator de energie. Dacă patul
albiei este erodabil, uvrajul trebuie să includă un bazin disipator (de liniştire), realizat
dintr-un beton special. Acesta este format dintr-un radier, un prag aval continuu (Fig. 6.9)
sau şicanat (dinţi din beton armat) şi eventual redane (blocuri deflectoare), toate acestea
întinzându-se pe o distanţă suficientă înspre aval pentru a putea prelua salturile formate de
toată gama de debite posibil de evacuat (Fig. 6.10).
1 1’
∆eS
Deversor cu LE
profil practic αV12 αV2 2
2g 2g
h1 h2
2 2’
Bazin disipator
Fig. 6.9 Saltul hidraulic format în bazinul disipator din bieful aval al unui
deversor cu profil practic. Bazinul este prevăzut cu un prag aval
continuu
124
Zid de gardă
Prag şicanat
Parament Redană
aval
descărcător
ape mari
Radier Pantă 2:1
Fig. 6.10 Exemplu de bazin disipator cu redane şi prag şicanat; tip USBR tip II
proiectat de către Waterway Experiment Station (WES)
Accesoriile constructive din bazinul de liniştire au scopul de a controla (scurta)

lungimea şi poziţia saltului (deplasându-l cât mai aproape de piciorul
deversorului/barajului), astfel încât să reducă dimensiunile si costurile bazinului.
Pierderea de energie în salt se calculează pornind de la expresia energiei specifice a
secţiunii
⎛ αV 2 ⎞ ⎛ αV 2 ⎞
∆eSH = e1 − e2 = ⎜ h1 + 1 ⎟ − ⎜ h2 + 2 ⎟ ( 6.19 )
⎜ 2 g ⎟⎠ ⎜⎝ 2g ⎟
⎝ ⎠
Dacă în relaţia anterioară se ţine cont de expresia adâncimii critice pentru albia
dreptunghiulară şi de relaţia ( 6.19 ) termenii cinetici se pot înlocui cu
αVi 2 αq 2 hcr3
= = şi mai departe se scriu sub forma:
2g 2 ghi2 2hi2
αV12 h2 (h1 + h2 )
= ;
2g 4h1
. ( 6.20 )
αV 2
h1 (h1 + h2 )
2
=
2g 4h2
Prin urmare, după câteva calcule algebrice simple se obţine expresia pierderii de energie în
salt pentru albia dreptunghiulară ca fiind:
∆eS =
(h2 − h1 )3
>0 ( 6.21 )
4h1h2
125
Obs. 6.5: Pierderile de energie în salt sunt cu atât mai mari cu cât, la un debit dat,
înălţimea saltului a = h2 – h1, este mai mare, respectiv cu cât raportul h2/h1 este mai mare.
Def. 6.5: Se numeşte randamentul saltului hidraulic raportul dintre energia
potenţială câştigată în salt şi energia cinetică pierdută în salt. Pentru albia dreptunghiulară,
ţinând cont de relaţia ( 6.20 ) expresia randamentului devine:
h2 − h1 4h1 h2
η= = .
αV1 αV2
2
−
2
(h1 + h2 )
2 ( 6.22 )
2g 2g
6.1.8 TIPURILE DE SALT HIDRAULIC

Obs. 6.6: În expresia anterioară, dacă se împart şi numitorul şi numărătorul cu h22 se
pot analiza limitele extreme ale randamentului. Astfel, pentru un salt ondulatoriu (de
înălţimi reduse) se obţine un randament cât mai aproape de 1 (100%), iar pentru un salt
perfect/obişnuit se obţine randament tinzând către 0. Saltul ondulatoriu apare pentru Fr1 <
1,7 sau respectiv h1/hcr > 0,67. Din acest motiv, pe suprafaţa liberă nu mai apare ruloul
turbulent, ci doar unduiri datorită instabilităţilor caracteristice regimului critic, la trecerea
prin hcr (Fig. 6.11).
Clasif. 6.1: Saltul perfect/obişnuit apare pentru Fr1 > 1,7 sau respectiv h1/hcr < 0,61.
El are forma tradiţională, cu val de spumă turbulent la suprafaţă. Acest tip de salt, la rândul
lui se poate clasifica în:
• Salt slab, pentru Fr1 ∈ (1,7 ÷ 2,5)
• Salt oscilatoriu, pentru Fr1 ∈ (2,5 ÷ 4,5)
• Salt staţionar, pentru Fr1 ∈ (4,5 ÷ 9)
• Salt puternic, pentru Fr1 > 9.
C
h1 hcr h2
Fig. 6.11 Salt hidraulic ondulatoriu al cărui randament η → 1
6.1.9 LUNGIMEA SALTULUI HIDRAULIC

În cele ce urmează se vor prezenta câteva formule empirice (deduse experimental) de
estimare a lungimii saltului hidraulic perfect pentru cazul particular al albiilor
dreptunghiulare (Kiselev, 1988, pag. 162). Toate formulele sunt aproximative şi se
folosesc în anumite condiţii ale regimului de curgere în amonte de salt (plajă de valori a
numărului Fr1).
l S = (4 ÷ 5)(h2 − h1 ) = (4 ÷ 5)a ( 6.23 )
126
l S = 6,1 h2 ( 6.24 )
l S = 2,5 (1,9h2 − h1 ) pentru Fr1 ∈ (4,5 ÷13) ( 6.25 )

(relaţia lui Pavlovski)
2
⎛ h ⎞
l S = 3,6 (h2 − h1 )⎜⎜1 + 1 ⎟⎟ ( 6.26 )
⎝ h2 ⎠
(relaţia lui Şaumian)
În cazul saltului ondulatoriu, lungimea acestuia este mai greu de precizat, de regulă
el întinzându-se pe distanţe mai lungi decât saltul perfect.
6.1.10 POZIŢIA SALTULUI HIDRAULIC ÎN BAZINUL DISIPATOR

Aşa cum s-a văzut în paragraful 6.1.7, SH are meritul de a linişti curgerea şi astfel de
a preveni o eventuală eroziune pe distanţe mari, la deversarea apei în cazuri de debite
importante peste descărcătoare cu profil practic ce echipează barajele din beton. Acest
lucru este posibil prin reducerea vitezei curentului pe lungimea bazinului disipator până la
o valoare la care curgerea devine incapabilă de a produce eroziuni pe radier. Astfel,
principalul avantaj energetic al SH este acela de disipare de energie, lungimea sa
limitându-se în general, parţial sau total, la un sector de albie denumit bazin de liniştire (de
disipare).
Patul/radierul acestui bazin este betonat pentru a rezista la eroziune. În practică însă,
bazinul de liniştire este rareori proiectat astfel încât să limiteze întreaga lungime a SH liber
pe zona pavata a bazinului, deoarece ar fi prea costisitor. În continuarea acestuia - de
obicei - există o zonă de rizbermă construită din materiale necoezive greu erodabile
(anrocamente, pereuri) şi materiale elastice (saltele de fascine). Aceasta are rolul să scadă
şi mai mult viteza, până la o valoare admisibilă pe albie care să nu producă degradări sau
afuieri.
Clasif. 6.2: La proiectarea bazinului de liniştire trebuie să se ţină cont de formele pe
care le poate lua saltul hidraulic presupunând că în bieful aval condiţiile naturale de
curgere corespund regimului lent (hav > hcr). Pentru simplificare se poate face ipoteza că în
bieful aval regimul este uniform, iar adâncimea hav este adâncimea normală. Astfel, în
funcţie de poziţia lui, saltul hidraulic poate fi:
a) critic
b) îndepărtat sau
c) apropiat (înecat)
a) Saltul critic – începe din secţiunea contractată a lamei deversante, imediat aval de
un uvraj (stavilă ridicătoare, deversor cu profil practic). Această formă de salt apare
atunci când adâncimea din bieful aval, hav, este egală cu adâncimea conjugată celei
contractate (de separare), hc. În ceea ce priveşte protecţia radierului, acesta este cazul
ideal (Fig. 6.11). Chiar dacă proiectarea se face pentru acest caz, în realitate însă, o
mică variaţie a parametrilor hidraulici poate îl transforma într-unul din următoarele
două cazuri. Prin urmare, se va vedea că este util să existe şi un mijloc de control al
poziţiei saltului, adică un prag aval.
127
b) Salt îndepartat –are loc la o anumită distanţă în aval de deversor. Această formă de
racordare cu bieful aval apare atunci când există relaţia: h2’ = hav < h2, adică
adâncimea din regim lent a saltului, care este şi adâncimea din bieful aval, este mai
mică decât adancimea h2, conjugată, celei contractate, h1. În acest caz trebuie folosit
neapărat un mijloc de control al poziţiei saltului (prag aval) care să crească
adâncimea în bieful aval şi să oblige saltul să se formeze pe zona protejată a
bazinului disipator (cât mai aproape de piciorul deversorului).
hav
hc
Fig. 6.12 Salt hidraulic critic format in bieful aval al unei stavile plane
h2
h1’
h1
h2’ = hav
Fig. 6.13 Salt hidraulic îndepărtat format în bieful aval al unui baraj prevăzut
cu deversor cu profil practic
c) Salt înecat care se formează chiar pe paramentul aval al deversorului. Această formă
de conjugare apare atunci când se respectă relaţia h2’ > h2. În acest caz saltul este
submers (Fig. 6.14) iar bazinul disipator este cel mai uşor de proiectat, deoarece
saltul înecat este stabil. Din păcate însă, pierderea de energie este minimă, din cauza
lipsei valului de spumă turbulent de la suprafaţa liberă, ceea ce face ca în aval,
curentul să aibă încă suficientă energie energie care poate produce eroziuni
importante ale albiei.
În Fig. 6.15 se prezintă vizualizări ale celor trei tipuri de salt hidraulic, obţinute pe
un model la scară amplasat pe un canal cu pantă orizontală. Saltul se formează în bazinul
disipator al deversorului cu profil practic.
128
h2 h2’
h1
Fig. 6.14 Salt hidraulic înecat (apropiat) format în bieful aval al unui baraj
prevăzut cu deversor cu profil practic
a)
b)
c)
Fig. 6.15 Diferite tipuri de salt hidraulic obţinute în cazul unui model la scară
pe bazinul disipator al unui deversor cu profil practic: a) critic, b)
îndepărtat, c) înecat (apropiat). Vizualizări obţinute în laboratorul de
Hidraulică al UPB
129
6.1.11 DETERMINAREA FORŢEI EXERCITATE DE SALT

ASUPRA UNUI OBSTACOL
Se consideră cazul unui obstacol (prag) care cauzează apariţia saltului hidraulic. Se
alege un domeniu de control limitat de secţiunile 1-1 de intrare şi 2-2 de ieşire, suprafaţa
liberă şi patul albiei şi se scrie teorema cantităţii de mişcare pentru acest volum,
explicitând forţele care apar: de suprapresiune, de greutate, de reacţiune a apei asupra
pragului, de frecare cu patul (Fig. 6.16).
Albia fiind de formă regulată se consideră coefiecienţii lui Boussinesque egali cu 1.
Totodată, forţa de suprapresiune de pe suprafaţa liberă a SH este nulă.
( )
r r r r r r
ρQ V2 − V1 = F p1 + Fp 2 + Fg − R ( 6.27 )
În ecuaţia de proiecţie a acestei ecuaţii pe axa de curgere rămân doar modulele

forţelor de suprapresiune şi forţa de reacţiune a apei asupra pragului. Considerând albia
dreptunghiulară, de lăţime, b, forţele de suprapresiune pe secţiunile 1-1 şi 2-2 se pot
exprima analog forţelor exercitate pe suprafeţe plane, de la Mecanica fluidelor, adică:
2
h1 h ( 6.28 )
F p1 = ρg bh1 şi F p 2 = ρgb 2 .
2 2
2
1
S, V
r r r
R = − F prag V2
r r
V1 Fp 2
r
Fp1
r x
1’ Fg 2’
Fig. 6.16 Aplicarea teoremei cantităţii de mişcare în cazul saltului hidrualic

provocat de pragul aval al unui bazin disipator
Dacă se înlocuiesc aceste expresii în proiecţia pe direcţia de curgere a ecuaţiei

( 6.27 ) se obţine expresia forţei exercitate de apă asupra pragului.
Rx = ρg
b 2
2
( )
h1 − h22 − ρQ(V2 − V1 ) ( 6.29 )
130
6.1.7 PIERDERILE DE SARCINĂ ÎN SALT PENTRU ALBIA

DREPTUNGHIULARĂ
În Fig. 6.8 s-a reprezentat linia energetică pentru curgerea cu salt hidraulic pe o
albie. S-au neglijat pierderile de sarcină în regim lent şi rapid în comparaţie cu cele
datorate turbulenţelor în salt. Astfel, se observă căderea liniei energetice cu eS pe
lungimea saltului.
1
LE
2
 eS
V1
2 V2 2
2g 2g
C
C
h2
h1 hcr
1’
2’
Fig. 6.8 Linia energetică evidenţiază pierderea de energie în saltul hidraulic,

e S
În bieful aval al barajelor prevăzute cu deversoare de ape mari, de la amenajările
hidroenergetice, saltul hidraulic are un rol benefic, de disipator de energie. Dacă patul
albiei este erodabil, uvrajul trebuie să includă un bazin disipator (de liniştire), realizat
dintr-un beton special. Acesta este format dintr-un radier, un prag aval continuu (Fig. 6.9)
sau şicanat (dinţi din beton armat) şi eventual redane (blocuri deflectoare), toate acestea
întinzându-se pe o distanţă suficientă înspre aval pentru a putea prelua salturile formate de
toată gama de debite posibil de evacuat (Fig. 6.10).
1 1’
∆eS
Deversor cu LE
V1 V2
2 2
profil practic
2g 2g
h1 h2
2 2’
Bazin disipator
Fig. 6.9 Saltul hidraulic format în bazinul disipator din bieful aval al unui
deversor cu profil practic. Bazinul este prevăzut cu un prag aval
continuu
124
Zid de gardă
Prag şicanat
Parament Redană
aval
descărcător
ape mari
Radier Pantă 2:1
Fig. 6.10 Exemplu de bazin disipator cu redane şi prag şicanat; tip USBR tip II
proiectat de către Waterway Experiment Station (WES)
Accesoriile constructive din bazinul de liniştire au scopul de a controla (scurta)

lungimea şi poziţia saltului (deplasându-l cât mai aproape de piciorul
deversorului/barajului), astfel încât să reducă dimensiunile si costurile bazinului.
Pierderea de energie în salt se calculează pornind de la expresia energiei specifice a
secţiunii
 V 2   
   h2  V2
2
eSH  e1  e2   h1  1  ( 6.19 )
 2g   2g 
   
Dacă în relaţia anterioară se ţine cont de expresia adâncimii critice pentru albia
dreptunghiulară şi de relaţia ( 6.19 ) termenii cinetici se pot înlocui cu
Vi 2 q 2 hcr3
  şi mai departe se scriu sub forma:
2g 2 ghi2 2hi2
V12 h2 h1  h2 
 ;
2g 4h1
. ( 6.20 )
V22 h1 h1  h2 

2g 4h2
Prin urmare, după câteva calcule algebrice simple se obţine expresia pierderii de energie în
salt pentru albia dreptunghiulară ca fiind:
eS 
h2  h1 
3
>0 ( 6.21 )
4h1h2
125
Obs. 6.5: Pierderile de energie în salt sunt cu atât mai mari cu cât, la un debit dat,
înălţimea saltului a = h2 – h1, este mai mare, respectiv cu cât raportul h2/h1 este mai mare.
Def. 6.5: Se numeşte randamentul saltului hidraulic raportul dintre energia
potenţială câştigată în salt şi energia cinetică pierdută în salt. Pentru albia dreptunghiulară,
ţinând cont de relaţia ( 6.20 ) expresia randamentului devine:
h2  h1 4h1 h2
  .
V1 V2
2

2
h1  h2 
2 ( 6.22 )
2g 2g
6.1.8 TIPURILE DE SALT HIDRAULIC

Obs. 6.6: În expresia anterioară, dacă se împart şi numitorul şi numărătorul cu h22 se
pot analiza limitele extreme ale randamentului. Astfel, pentru un salt ondulatoriu (de
înălţimi reduse) se obţine un randament cât mai aproape de 1 (100%), iar pentru un salt
perfect/obişnuit se obţine randament tinzând către 0. Saltul ondulatoriu apare pentru Fr1 <
1,7 sau respectiv h1/hcr > 0,67. Din acest motiv, pe suprafaţa liberă nu mai apare ruloul
turbulent, ci doar unduiri datorită instabilităţilor caracteristice regimului critic, la trecerea
prin hcr (Fig. 6.11).
Clasif. 6.1: Saltul perfect/obişnuit apare pentru Fr1 > 1,7 sau respectiv h1/hcr < 0,61.
El are forma tradiţională, cu val de spumă turbulent la suprafaţă. Acest tip de salt, la rândul
lui se poate clasifica în:
 Salt slab, pentru Fr1  (1,7  2,5)
 Salt oscilatoriu, pentru Fr1  (2,5  4,5)
 Salt staţionar, pentru Fr1  (4,5  9)
 Salt puternic, pentru Fr1 > 9.
C
h1 hcr h2
Fig. 6.11 Salt hidraulic ondulatoriu al cărui randament  → 1
6.1.9 LUNGIMEA SALTULUI HIDRAULIC

În cele ce urmează se vor prezenta câteva formule empirice (deduse experimental) de
estimare a lungimii saltului hidraulic perfect pentru cazul particular al albiilor
dreptunghiulare (Kiselev, 1988, pag. 162). Toate formulele sunt aproximative şi se
folosesc în anumite condiţii ale regimului de curgere în amonte de salt (plajă de valori a
numărului Fr1).
l S  (4  5)h2  h1   (4  5)a ( 6.23 )
126
l S  6,1 h2 ( 6.24 )
l S  2,5 1,9h2  h1  pentru Fr1  (4,5 13) ( 6.25 )

(relaţia lui Pavlovski)
2
 h 
l S  3,6 h2  h1 1  1  ( 6.26 )
 h2 
(relaţia lui Şaumian)
În cazul saltului ondulatoriu, lungimea acestuia este mai greu de precizat, de regulă
el întinzându-se pe distanţe mai lungi decât saltul perfect.
6.1.10 POZIŢIA SALTULUI HIDRAULIC ÎN BAZINUL DISIPATOR

Aşa cum s-a văzut în paragraful 6.1.7, SH are meritul de a linişti curgerea şi astfel de
a preveni o eventuală eroziune pe distanţe mari, la deversarea apei în cazuri de debite
importante peste descărcătoare cu profil practic ce echipează barajele din beton. Acest
lucru este posibil prin reducerea vitezei curentului pe lungimea bazinului disipator până la
o valoare la care curgerea devine incapabilă de a produce eroziuni pe radier. Astfel,
principalul avantaj energetic al SH este acela de disipare de energie, lungimea sa
limitându-se în general, parţial sau total, la un sector de albie denumit bazin de liniştire (de
disipare).
Patul/radierul acestui bazin este betonat pentru a rezista la eroziune. În practică însă,
bazinul de liniştire este rareori proiectat astfel încât să limiteze întreaga lungime a SH liber
pe zona pavata a bazinului, deoarece ar fi prea costisitor. În continuarea acestuia - de
obicei - există o zonă de rizbermă construită din materiale necoezive greu erodabile
(anrocamente, pereuri) şi materiale elastice (saltele de fascine). Aceasta are rolul să scadă
şi mai mult viteza, până la o valoare admisibilă pe albie care să nu producă degradări sau
afuieri.
Clasif. 6.2: La proiectarea bazinului de liniştire trebuie să se ţină cont de formele pe
care le poate lua saltul hidraulic presupunând că în bieful aval condiţiile naturale de
curgere corespund regimului lent (hav > hcr). Pentru simplificare se poate face ipoteza că în
bieful aval regimul este uniform, iar adâncimea hav este adâncimea normală. Astfel, în
funcţie de poziţia lui, saltul hidraulic poate fi:
a) critic
b) îndepărtat sau
c) apropiat (înecat)
a) Saltul critic – începe din secţiunea contractată a lamei deversante, imediat aval de
un uvraj (stavilă ridicătoare, deversor cu profil practic). Această formă de salt apare
atunci când adâncimea din bieful aval, hav, este egală cu adâncimea conjugată celei
contractate (de separare), hc. În ceea ce priveşte protecţia radierului, acesta este cazul
ideal (Fig. 6.11). Chiar dacă proiectarea se face pentru acest caz, în realitate însă, o
mică variaţie a parametrilor hidraulici poate îl transforma într-unul din următoarele
două cazuri. Prin urmare, se va vedea că este util să existe şi un mijloc de control al
poziţiei saltului, adică un prag aval.
127
b) Salt îndepartat –are loc la o anumită distanţă în aval de deversor. Această formă de
racordare cu bieful aval apare atunci când există relaţia: h2’ = hav < h2, adică
adâncimea din regim lent a saltului, care este şi adâncimea din bieful aval, este mai
mică decât adancimea h2, conjugată, celei contractate, h1. În acest caz trebuie folosit
neapărat un mijloc de control al poziţiei saltului (prag aval) care să crească
adâncimea în bieful aval şi să oblige saltul să se formeze pe zona protejată a
bazinului disipator (cât mai aproape de piciorul deversorului).
hav
hc
Fig. 6.12 Salt hidraulic critic format in bieful aval al unei stavile plane
h2
h1 ’
h1
h2’ = hav
Fig. 6.13 Salt hidraulic îndepărtat format în bieful aval al unui baraj prevăzut
cu deversor cu profil practic
c) Salt înecat care se formează chiar pe paramentul aval al deversorului. Această formă
de conjugare apare atunci când se respectă relaţia h2’ > h2. În acest caz saltul este
submers (Fig. 6.14) iar bazinul disipator este cel mai uşor de proiectat, deoarece
saltul înecat este stabil. Din păcate însă, pierderea de energie este minimă, din cauza
lipsei valului de spumă turbulent de la suprafaţa liberă, ceea ce face ca în aval,
curentul să aibă încă suficientă energie energie care poate produce eroziuni
importante ale albiei.
În Fig. 6.15 se prezintă vizualizări ale celor trei tipuri de salt hidraulic, obţinute pe
un model la scară amplasat pe un canal cu pantă orizontală. Saltul se formează în bazinul
disipator al deversorului cu profil practic.
128
h2 h2 ’
h1
Fig. 6.14 Salt hidraulic înecat (apropiat) format în bieful aval al unui baraj
prevăzut cu deversor cu profil practic
a)
b)
c)
Fig. 6.15 Diferite tipuri de salt hidraulic obţinute în cazul unui model la scară
pe bazinul disipator al unui deversor cu profil practic: a) critic, b)
îndepărtat, c) înecat (apropiat). Vizualizări obţinute în laboratorul de
Hidraulică al UPB
129
6.1.11 DETERMINAREA FORŢEI EXERCITATE DE SALT

ASUPRA UNUI OBSTACOL
Se consideră cazul unui obstacol (prag) care cauzează apariţia saltului hidraulic. Se
alege un domeniu de control limitat de secţiunile 1-1 de intrare şi 2-2 de ieşire, suprafaţa
liberă şi patul albiei şi se scrie teorema cantităţii de mişcare pentru acest volum,
explicitând forţele care apar: de suprapresiune, de greutate, de reacţiune a apei asupra
pragului, de frecare cu patul (Fig. 6.16).
Albia fiind de formă regulată se consideră coefiecienţii lui Boussinesque egali cu 1.
Totodată, forţa de suprapresiune de pe suprafaţa liberă a SH este nulă.
 
     
Q V2  V1  F p1  F p 2  Fg  R ( 6.27 )
În ecuaţia de proiecţie a acestei ecuaţii pe axa de curgere rămân doar modulele

forţelor de suprapresiune şi forţa de reacţiune a apei asupra pragului. Considerând albia
dreptunghiulară, de lăţime, b, forţele de suprapresiune pe secţiunile 1-1 şi 2-2 se pot
exprima analog forţelor exercitate pe suprafeţe plane, de la Mecanica fluidelor, adică:
2
h1 h
F p1  g bh1 şi F p 2  gb 2 . ( 6.28 )
2 2
2
1
S, V h
  
R   F prag V2 2
 h 
V1 Fp 2
 1
Fp1 C
C
2
1
 x
1’ Fg 2’
Fig. 6.16 Aplicarea teoremei cantităţii de mişcare în cazul saltului hidrualic

provocat de pragul aval al unui bazin disipator
Dacă se înlocuiesc aceste expresii în proiecţia pe direcţia de curgere a ecuaţiei

( 6.27 ) se obţine expresia forţei exercitate de apă asupra pragului.
Rx  g 
b 2
2

h1  h22  QV2  V1  ( 6.29 )
130
6.2 CURGEREA PERMANENTĂ PESTE DEVERSOARE, PRIN

CANALE DE MĂSURĂ A DEBITULUI ŞI PE SUB STAVILE
6.2.1 GENERALITĂŢI
Def. 6.6 Deversoarele, canalele şi stavilele reprezintă structuri (elemente)
hidrotehnice de descărcare (evacuare) a debitului pe cursurile de apă. Ele pot avea unul sau
mai multe roluri în scopuri de irigaţii, atenuarea viiturilor, navigaţie, gestiune şi alimentare
cu apă, etc: de a controla nivelul din bieful amonte, evacua, regla şi măsura debitul.
Clasif. 6.3: Din punct de vedere al rolului pe care îl au, aceste structuri hidrotehnice
se pot clasifica în:
− structuri hidraulice de măsură a debitului; canalele de măsură Venturi sau
Parshall, deversoarele;
− structuri hidraulice de reglare (control) a (al) debitului, cum ar fi stavilele;
− structuri hidraulice de descărcare (evacuare) a (a) debitelor de apă, gheţurilor,
plutitorilor şi (b) sedimentelor, ca de exemplu: (a) deversoarele, stavilele
coborâtoare sau stavilele-deversor şi (b) stavilele ridicătoare.
Pentru toate aceste tipuri de descărcători se poate obţine din ecuaţia lui Bernoulli o
relaţie de forma asemănătoare unei chei limnimetrice, Q (nivelul amonte, geometria
deschiderii, pierderile de sarcină, materialul de construcţie, etc.).
6.2.2 NOTAŢII ŞI DEFINIŢII LA CURGEREA PESTE

DEVERSOARE
Def. 6.7 Descarcarea apelor mari, a gheţurilor şi/sau a aplutitorilor, precum şi
măsurarea debitelor şi/sau reglarea nivelului apei din lacurile de acumulare create de
baraje, se efectuează cu ajutorul unor deversoare de diferite forme şi tipuri.
0 N.E. C
αV02
2g
H0 creastă
r H z z0
V0 patm (lamă liberă (aerisită)
ham zonă de
Pam apă − hî
Pav moartă
h hav
prag
0
bief amonte bief aval
C
Fig. 6.17 Notaţii folosite în studiul curgerii peste deversoare; cazul unui
deversor cu muchie ascuţită (DMA)
131
6 MIŞCAREA NEUNIFORMA RAPID VARIATĂ
În Fig. 6.17 este schiţată curgerea peste un deversor cu muchie ascuţită în scopul
definirii mărimilor hidraulice folosite în cadrul acestui paragraf. S-a ales pentru aceasta
cazul curgerii în regim neînecat (nivelul din bieful aval situat sub creasta deversorului).
Secţiunea de acces 0 – 0 se consideră suficient de depărtată de cea în care este amplasat
deversorul, astfel încât curgerea să nu fie perturbată de prezenţa acestuia şi liniile de curent
să poată fi considerate drepte şi paralele iar distribuţia de presiuni – hidrostatică.
În Fig. 6.18 a) se prezintă vederea dinspre a val a curgerii peste un deversor cu
muchie ascuţită şi deschidere dreptunghiulară, având contracţie laterală şi un singur front
deversant, tot în scopul definirii mărimilor hidraulice. Alături (Fig. 6.18 b)), s-a schiţat -
pentru exemplificare - vederea în plan a curgerii peste un deversor cu trei fronturi
deversante identice, delimitate între ele prin două pile. Divizarea lamei deversante în acest
fel este necesară la deschideri mari din motive constructive, pentru reducerea
dimensiunilor deversorului şi eventual a mecanismelor de acţionare a deschiderii acestuia
(în cazul în care deversorul este prevăzut cu echipamente de reglare a cotei crestei).
Ba
b
b b b
H z
b bc bc bc
bav
a) b)
Fig. 6.18 Vedere dinspre aval a curgerii peste deversor; notaţii mărimi
hidraulice; a) un singur front deversant; b) 3 fronturi deversante
divizate prin pile.
Mărimile hidraulice din Fig. 6.17 şi Fig. 6.17 sunt:

H – sarcina deversorului sau înălţimea lamei deversante; cota nivelului în bieful
amonte – cota crestei deversorului;
z – căderea deversorului; diferenţa dintre cota nivelului din bieful amonte şi cea din
bieful aval;
hî = H − z – adâncimea de înecare; hî > 0 pentru regim înecat, hî < 0 pentru regim
neînecat;
r
V0 – viteza de apropiere sau de acces în secţiunea 0 – 0 din bieful amonte;
αV02
H0 = H + - sarcina corectată cu factorul cinetic (înălţimea cinetică);
2g
αV02
z0 = z + - căderea corectată cu factorul cinetic;
2g
Pam – pragul (înălţimea crestei) deversorului în bieful amonte;
Pav – pragul (înălţimea crestei) deversorului în bieful aval;
132
b – lăţimea frontului deversant al evacuatorului;

B = nb – lăţimea totală a deversorului pentru n fronturi deversante de aceeaşi lăţime;
bc – lăţimea contractată (ţinând cont de contracţia laterală) a lamei deversante;
Q – debitul prin evacuator;
Q
q – debitul specific corespunzător lăţimii unitare a evacuatorului, q = ;
b
qc – debitul specific ţinând cont de contracţia laterală a lamei deversante;
Cc – coeficient de contracţie laterală (pe orizontală) a lamei deversante;
Ccv – coeficient de contracţie pe verticală a lamei deversante;
Cv – coeficient al vitezei de apropiere; ţine cont de termenul cinetic din bieful amonte;
Q
C d = r – coeficient de debit egal cu raportul dintre debitul real şi cel ideal (teoretic,
Qi
adică fără considerarea inerţiei şi frecărilor apei).
Din punct de vedere hidraulic, curentul trece de la un regim lent - în bieful amonte -
la un regim rapid - în bieful aval -, prin intermediul regimului critic atins într-o secţiune de
pe creastă, a cărei poziţie nu se poate cunoaşte cu certitudine.
Obs. 6. 7: Măsurarea sarcinii deversorului trebuie făcută în amonte de secţiunea
deversorului, pentru a se evita efectul de curbură pe verticală a suprafeţei libere. Această
distanţă este specificată diferit în standardele internaţionale. Astfel, conform BS 3680
(Chadwick şi Morfett, 1994, pag. 400) şi Water Measurement Manual (US Bureau of
Reclamation, 1967) distanţa la care se recomandă măsurarea sarcinii faţă de deversor
trebuie să fie de minimum (4÷5)⋅H. Conform Ackers et al. (1978) ea trebuie să fie de
minimum 2,67Pam, conform Troskolansky (1960) de minimum 4Hmax sau 2(Pam+hmax)
înspre amonte şi conform Lencastre (1999) (3÷4)Hmax⋅. Pentru măsurarea sarcinii se
foloseşte în general un dispozitiv cu plutitor, iar fluctuaţiile cauzate de oscilaţiile suprafeţei
apei pot fi evitate dacă instrumentul este închis într-un mic bazin de liniştire care să
comunice cu canalul/albia. O apropiere lină a apei către deversor asigură existenţa unei
uniformităţi rezonabile în distribuţia de viteze şi absenţa pulsaţiilor datorate vârtejurilor.
6.2.3 CLASIFICAREA DEVERSOARELOR
Clasif. 6.4: Deversoarele se pot clasifica după o multitudine de criterii. În cele ce

urmează se vor prezenta câteva dintre acestea, pentru a înţelege mai bine modul de
construcţie şi funcţionare al acestor echipamente hidraulice.
1. După forma şi dimensiunile profilulului deversorului:
1.1. deversoare cu muchie ascuţită (DMA) (Fig. 6.19 a)
1.2. deversoare cu profil practic (DPP) din beton, pentru descărcarea apelor mari
peste barajele din beton (Fig. 6.19 b);
1.3. deversoare cu prag lat (DPL) (Fig. 6.19 c).
2. După poziţia nivelului aval faţă de creastă:
2.1. deversor neînecat/liber (funcţionare în regim neînecat);
2.2. deversor înecat (funcţionare în regim înecat) (Fig. 6.20);
3. După poziţia planului deversor faţă de direcţia de curgere (Fig. 6.21):
3.1. deversoare frontale
3.2. deversoare oblice/înclinate
3.3. deversoare laterale
133
H H
Q RC
Q
P
P H
hcr
P Q
4÷5H L > 3h
a) b) c)
Fig. 6.19 Deversoare cu a) muchie ascuţită (DMA); b) profil practic (DPP); c)

prag lat (DPL)
z
H
hî = H − z
pam
hav
pav
jet submers
Fig. 6.20 Curgerea în regim înecat peste un DMA
a) b) c)
Fig. 6.21 Clasificarea deversoarelor după poziţia planului deversor faţă de
direcţia de curgere: a) frontal; b) oblic/înclinat; c) lateral
4. După criteriul contracţiei laterale (Fig. 6.22):

4.1. fără contracţie laterală, la care lăţimea B a canalului de acces este egală cu
lăţimea b a frontului deversant
4.2. cu contracţie laterală parţială
4.3. cu contracţie bilaterală.
La deversoarele cu contracţie, liniile de curent sunt deviate in plan orizontal şi
formează zone de desprinderi (b<B). Contracţia laterală apare şi în cazul divizării frontului
deversant cu ajutorul pilelor.
134
b
B=b b
a) b) c)
Fig. 6.22 Vedere în plan a unor DMA amplasate pe un canal: a) fără contracţie
laterală; b) cu contracţie laterală parţială; c) cu contracţie bilaterală
5. După forma în plan orizontal a crestei deversorului (Fig. 6.23)

5.1. deversor liniar
5.2. deversor poligonal
5.3. deversor curbiliniu
5.4. deversor circular sau pâlnie;
a) b) c) d)
Fig. 6.23 Diferite forme de creste ale deversoarelor în plan orizontal : a)

liniară; b) poligonală; c) curbilinie; d) circulară / pâlnie
6. După forma deschiderii (Fig. 6.24):
6.1. dreptunghiular; o variantă a acestuia este deversorul tip „fantă” cu lăţimea
foarte mică
6.2. triunghiular
6.3. trapezoidal
6.4. circular
6.5. liniar/proporţional sau hiperbolic
6.6. compus (de obicei are o deschidere triunghiulară la partea inferioară şi una
dreptunghiulară sau trapezoidală la partea superioară)
7. După forma lamei deversante (specific DMA)
7.1. cu lamă liberă/aerisită (Fig. 6.25 a); cea mai stabilă şi preferabilă pentru
efectuarea măsurătorilor de debit;
7.2. cu lamă depresionată (Fig. 6.25 b, c)
7.3. cu lamă aderentă (lipită) (Fig. 6.25 d)
Obs. 6.8: În cazul curgerii peste un DMA fără contracţie, orice volum de aer, iniţial
închis sub lamă va tinde să fie antrenat de curgerea apei, spre aval, ducând la scăderea
presiunii în această zonă ( p < pat ). Aceasta implică posibilitatea existenţei unor depresiuni
(presiuni relative negative) sub lamă. Lama deversoarelor fără contracţie tinde să fie atrasă
spre deversor (devenind lamă depresionată şi chiar lamă aderentă) mai mult decât în cazul
135
deversoarelor cu contracţie laterală (la care lama este aerisită). Pentru a evita acest lucru,
unele deversoare necontractate au prevăzută prin construcţie o conductă de ventilare care
introduce aer sub lamă (Fig. 6.17 e). Lama aderentă este asociată cu o creştere a debitului
deversat şi totodată cu o instabilitate în comportamentul curgerii. Această condiţie este
incompatibilă cu măsurarea debitului cu acurateţe, de aceea trebuie evitată situaţia în care
presiunea aerului din spatele lamei scade sub valoarea patm. Cu toate acestea, se preferă
deversoarele amplasate pe toată lăţimea canalului (fara contracţie) şi prevazute cu o
conductă de ventilare, celor cu contracţie (front deversant mai îngust decât lăţimea
canalului), întrucat cele din urmă introduc o contracţie laterală suplimentară de care trebuie
ţinut cont în expresia debitului.
c)
a) b)
d) f)
e)
Fig. 6.24 Deversoare cu diferite forme de deschideri: a) dreptunghiular; b)

triunghiular; c) trapezoidal; d) (semi)circular; e) proporţional (liniar);
f) compus
Lama lipită (aderentă) se formează în cazurile speciale, de exemplu când sarcina

deversorului creşte treptat de la zero şi când aerul nu poate pătrunde sub lamă. Ea este
instabilă din punct de vedere al curgerii; în cazul desprinderii de pe peretele deversor ea
trece în lamă depresionată şi nu mai revine în situaţia iniţială.
8. După rol şi amplasare
8.1. deversoare frontale; sunt descărcători situaţi în corpul barajului, la care creasta
este amplasată perpendicular pe direcţia curentului; sunt deversoarele obişnuite
la centralele fluviale, iar la cele de munte sunt caracteristice barajelor din
beton.
8.2. deversoare puţ (pâlnie, inelare) sunt descărcători amplasaţi în afara corpului
barajului, la care apa trece peste o creastă deversantă circulară, cade printr-un
puţ vertical sau înclinat şi apoi se scurge printr-o conductă (galerie) orizontală
sau cu panta redusă. Ele se adoptă în general în situaţiile in care nu e posibilă
deversarea peste construcţia de retenţie, îndeosebi la baraje de pământ si de
anrocamente; de exemplu barajele Paltinul şi Vidra - Dobreşti.
8.3. deversoare laterale; sunt descărcători la care creasta deversantă este plasată în
lungul versantului, paralel cu partea superioară a canalului de descărcare.
Curentul se intoarce cu 90o şi apoi se scurge spre canalul sau galeria de
136
evacuare. Deversarea apelor mari prin deversoare laterale se adoptă în general

la baraje de pământ sau din anrocamente situate în văi cu versanţi abrupţi, care
urcă mult peste cota coronamentului. Când deversarea frontală nu este posibilă,
iar realizarea unui deversor cu canal rezultă neeconomică, se executa
deversoare laterale şi pentru alte tipuri de baraje.
8.4. deversoare sifon; De obicei acestea sunt deversoare frontale dreptunghiulare
acoperite cu o capotă etanşă din beton armat sau metal. Curgerea în sifon se
face sub presiune. Un exemplu de astfel de deversor sifon realizat in Romania
este cel de la coada lacului Herăstrău.
8.5. deversoare canal; Aceştia sunt descărcători situaţi în afara barajului, la
racordul acestuia cu versanţii, sau pe unul din maluri. Astfel de evacuatori sunt
frecvent utilizaţi la barajele de pământ sau anrocamente, unde deversarea
apelor mari peste corpul barajului nu este posibilă. De obicei au creasta
normală pe axa canalului de evacuare a debitului.
Zonă
depresionată
p < patm
a) b) c)
Conductă
pentru
aerisire
d) e)
Fig. 6.25 Apropierea lamei de peretele deversorului în cazul scăderii presiunii

în zona de sub intradosul lamei (a-d); amplasarea conductei pentru
aerarea zonei de sub lama deversantă (e)
Def. 6.8: Relaţia de dependenţă a sarcinii deversorului în funcţie de debit, H(Q), se

numeşte cheia deversorului. Ea reprezintă de fapt o cheie limnimetrică în secţiunea în
care este amplasat deversorul. În locul înălţimii lamei deversante, în relaţie poate intra cota
absolută a suprafeţei libere a apei şi astfel cheia să se exprime sub forma: y(Q). Se va
vedea la paragrafele următoare că formula generală a debitului teoretic pentru majoritatea
acestor tipuri de deversoare se poate scrie sub forma unei relaţii exponenţiale de forma:
Q = k⋅Hn ( 6.30 )
unde k este o constantă care ţine cont de forma şi dimensiunile deversorului, precum şi de
frecări, viteză, etc., iar n este un exponent dependent doar de forma secţiunii deversorului.
Daca se logaritmează aceasta relaţie, se obţine o expresie de dependenţă liniară :
137
lg Q = lg k + n lg H , ( 6.31 )
astfel încât cheia deversorului se poate reprezenta şi în coordonate logaritmice, lgQ =

f(lgH) (cu debitul pe verticală), sub forma unei drepte de ecuaţie
y=a+nx ( 6.32 )
Obs. 6.9: Exponentul n reprezintă din punct de vedere matematic, panta acestei
drepte. Aşa cum se va vedea în paragrafele următoare, valoarea acestui exponent depinde
de forma geometrică a deschiderii adică: este de 1,5 pentru deschideri dreptunghiulare, 2,5
pentru cele triunghiulare şi 1 pentru deschideri proporţionale.
Def. 6.9: Operaţia de calibrare (etalonare) a deversorului constă în determinarea
coeficientului a (care în cazul expresiei debitului real include şi coeficientul de debit, C d )
şi a exponentului n, astfel încât, la orice sarcină măsurată să poată fi cunoscut debitul real.
6.2.4 DEVERSORUL CU MUCHIE ASCUŢITĂ

Deversoarele cu muchie ascuţită1 reprezintă instrumente foarte convenabile de
măsură şi descărcare a debitului pe râuri mici şi în canale. Acest tip de deversor este
construit dintr-o placă (de obicei din alamă sau oţel inox) aşezată de obicei vertical, pe
toată lăţimea canalului (Fig. 6.26). Deversorul în sine este înglobat în partea superioară a
plăcii. Aceste caracteristici fac ca deversorul să fie destul de subţire şi instabil, şi prin
urmare foarte vulnerabil în condiţiile deversării debitelor torenţiale din cazul inundaţiilor
ce pot apărea periodic pe râuri. În acest caz apa poate transporta buşteni, materiale de
construcţie provenite din casele inundate, etc, care pot afecta deversorul. Prin urmare,
domeniul de aplicabilitate se limitează în general la laboratoare şi canale artificiale
(folosite în agricultură) sau pârâuri relativ mici.
Pentru ca DMA să satisfacă pe deplin rolul său, trebuie respectate anumite cerinţe de
instalare (Troskolanski, 1960, pp. 307÷309). Creasta trebuie să fie plată iar faţa amonte
este bine să fie verticală. Muchia superioară trebuie să fie finisată foarte fin şi să formeze
cu faţa amonte un unghi perfect drept. Creasta deversorului nu trebuie să fie mai groasă de
1 ÷ 2 mm (Fig. 6.27), iar unghiurile de teşire de 30º, respectiv 45º (Lencastre, 1999, pag.
324) astfel încât contactul lamei deversante cu muchia să fie doar de-a lungul celei din
urmă (de aici şi denumirea „cu muchie ascuţită”). Un dezavantaj al acestui tip de deversor
este acela că, dacă funcţionează în continuu, există tendinţa rotunjirii crestei, lucru care
afectează calibrarea şi deci măsurarea debitului.
Geometria deversorului depinde de natura aplicaţiei. Cele mai folosite forme sunt:
− Deversorul dreptunghiular,
− Deversorul triunghiular (folosit pentru debite mici),
− Deversorul trapezoidal.
1
În engleză thin plate weirs; în franceză déversoirs a seuil epais (en mince parois)
138
A D αV02
2g
b H0
H
z0
z
B C F
ham Pam
c
hav
E
Fig. 6.26 Mărimile hidraulice caracteristice curgerii peste un DMA în regim

neînecat (pentru exemplificare s-a considerat o deschidere
dreptunghiulară)
< 2mm
a) b)
max. 2 mm max.2 mm
90º 90º
45º
60º
Fig. 6.27 Teşirea muchiei DMA astfel încât contactul dintre apă şi perete să
fie limitat la o grosime mai mică de 2 mm; a) DMA dreptunghiular; b)
DMA triunghiular
Caracteristicile geometrice şi hidraulice ce caracterizează curgerea peste un DMA

( Fig. 6.26) sunt în principiu aceleaşi cu cele specifice oricărui alt tip de deversor:
− AB şi CD – flancurile deversorului
− EF – peretele deversorului
− BC – creasta (muchia) deversorului
− h - sarcina deversorului care se măsoară la o distanţă minimă egală cu (4 ÷ 5)H
în amonte de creasta acestuia
139
r
− V0 - viteza de apropiere (acces)
αV0 2
− H0 = h + sarcina deversorului corectată cu sarcina cinetică a curentului
2g
din amonte, deci energia în secţiunea din amonte raportată la creasta
deversorului
− z - caderea deversorului (diferenţa între nivelul apei în amonte şi aval)
αV0 2
− z0 = z + caderea corectată cu sarcina cinetică a curentului din amonte
2g
− ham , hav - nivelul apei în bieful amonte, respectiv în bieful aval de prag
− Pam , Pav - pragul (înălţimea crestei) deversorului faţă de bieful amonte şi aval
− hî = H − z – adâncimea de înecare; hî > 0 pentru regim înecat, hî < 0 pentru
regim neînecat;
Imediat ce nivelul amonte al apei depăşeşte cota crestei deversorului, Pam, apa va
curge peste acesta. Pe măsură ce adâncimea apei în amonte de deversor creşte, va creşte şi
înălţimea lamei deversante, H, şi totodată şi debitul. Prin urmare trebuie căutată o relaţie
între H şi Q, astfel încât, prin măsurarea sarcinii deversorului să poată fi cunoscut debitul.
6.2.4.1 DMA DREPTUNGHIULAR
Deversorul dreptunghiular este cel mai simplu de construit şi din acest motiv cel
mai răspândit. Sarcina minimă pentru care se pot face măsurători corecte de debit este de
2cm, el utilizându-se pentru gama de debite mici şi mijlocii. Există două tipuri de
deversoare cu deschidere dreptunghiulară:
− Fără contractaţie laterală – la care placa plană se întinde pe toată lăţimea
canalului;
− Cu contracţie bilaterală (deversor Poncelet) – la care creasta deversorului este
mai îngustă decât lăţimea canalului (Fig. 6.28).
b
A D
H H
B C
P P
B B
deversor cu
a) muchie ascuţită
b)
Fig. 6.28 a) DMA dreptunghiular b) DMA dreptunghiular cu contracţie bilaterală
140
O secţiune verticală prin dreptul muchiei ascuţite a deversorului arată clar contracţia
verticală a lamei deversante (Fig. 6.26): lama superioară datorită gravitaţiei, iar lama
inferioară datorită gravitaţiei şi inerţiei. În cazul deversorului cu contracţie laterală, apare
încă o contracţie suplimentară laterală a lamei deversante (Fig. 6.28), datorată inerţiei
(vectorul viteză locală a particulelor de apă care se scurg prin deschiderea deversorului pe
lângă flancurile acestuia nu-şi poate schimba brusc direcţia, ci continuă să aibă o
componentă transversală faţă de axul canalului, contractând lama în plan orizontal).
Fig. 6.29 Curgerea peste un DMA dreptunghiular cu contracţiebi laterală; detaliu

(vizualizări efectuate în laboratorul de Hidraulică al UPB)
Curgerea apei peste un DMA este destul de complexă, implicând o distribuţie

spaţială a vitezei, ca de altfel şi efecte vâscoase şi de frecare cu muchia. Apa este
accelerată pe măsură ce se apropie de deversor, creşterea vitezei datorându-se scăderii
secţiunii de curgere.
Se poate deduce un debit “ideal” sau “teoretic”, Qi, în absenţa fenomenelor de frecare
şi inerţie (contracţie a lemei), pe baza relaţiei lui Bernoulli pentru fluide ideale,
considerând distribuţia de presiuni într-o secţiune amonte de deversor (0-0, suficient de
îndepărtată, astfel încât liniile medii de curent să poată fi considerate paralele) ca fiind
hidrostatică, iar cea de viteze aproximativ uniformă (Fig. 6.30). Relaţia Qi (H ) se
modifică ulterior prin introducerea unor coeficienţi de corecţie, astfel încât să se ţină cont
de diferenţele dintre curgerea lichidului ideal şi a celui real.
Înainte de a deduce această ecuaţie pentru cazul deversorului dreptunghiular fără
contracţie laterală trebuie menţionat că nici măcar într-un fluid ideal distribuţia de viteze în
lama deversantă nu este uniformă, datorită variaţiei presiunii statice cu adâncimea.. În
secţiunea 0-0’ din bieful amonte (Fig. 6.30) vitezele locale sunt foarte mici (regimul de
curgere este lent) şi, datorită adâncimii foarte mari, se poate considera că acestea sunt
r
constante şi egale cu viteza medie pe secţiune, V0 . În secţiunea 1-1’ însă, atât viteza locală
v(y), cât şi presiunea, p(y), variază pe înălţimea lamei deversante în funcţie de distanţa
punctului curent faţă de suprafaţa liberă, y.
În secţiunea 1-1 lichidul trece peste deversor şi formează un jet descărcător (lamă
deversantă) ale cărui muchii superioară şi inferioară se găsesc la presiune atmosferică.
Întrucât lama deversantă are o grosime suficient de mică, se poate presupune (ca ipoteză
simplificatoare) că presiunea absolută în lamă este egală cu presiunea atmosferică. Prin
141
urmare, presiunea relativă în lamă este nulă şi presupunând că între cele două puncte A şi
B, situate pe o linie (medie) de curent, nu există nici o pierdere de energie, se obţine din
relaţia lui Bernoulli:
2
p 0 V02 p v ( 6.33 )
z0 + + = z+ +
ρg 2 g ρg 2 g
unde, cotele celor două puncte, z0 şi z1 sunt exprimate în raport cu linia talvegului
(considerată orizontală în acest caz).
r L.E. = N.E.
αV0 2 0 1 v = 0,48 2 gH
2g
y0 y v (y)
dy 0,57H
H B
A v = 0,7 2 gH
r p = 0,18H v = 0,94 2 gH
r P
v ≅ ct. ≅ V0
distribuţia de distribuţia de
0’ presiuni în lama viteze în lama
linie (medie) de curent 1’ deversantă deversantă
Fig. 6.30 Aplicarea relaţiei lui Bernoulli între punctele 0 şi 1 situate pe o linie
de curent în curgerea peste un DMA; distribuţia de viteze şi presiuni
în lama deversantă
Conform celor menţionate anterior, presiunile relative în cele două puncte sunt
p0 = ρgy0 şi p1 ≈ 0 . Se va presupune totodată neglijabilă căderea/curbura suprafeţei libere
între cele două secţiuni 0-0’ şi 1-1’. Înlocuind valorile menţionate anterior, precum şi
cotele în relaţia( 6.33 ), va rezulta
ρgy0 V02 v 2 ( y) ( 6.34 )

P + H − y0 + + = P+H − y+ .
ρg 2 g 2g
După ce s-au făcut toate simplificările, relaţia ( 6.34 ) se reduce la
⎛ V02 ⎞
v( y ) = 2 g ⎜ y +
⎜ ⎟
⎟
( 6.35 )
⎝ 2 g ⎠
Din această expresie se poate obţine debitul “ideal” (teoretic) de apă scursă printr-o fâşie
orizontală de lăţime b şi înălţime dy (debit elementar), fâşie ce are viteza constantă v( y ) :
⎛ V2 ⎞ H
dQi = v( y )dA = v( y )bdy = b 2 g ⎜⎜ y + 0 ⎟⎟ dy ∫ dy , ( 6.36 )
⎝ 2g ⎠ 0
142
care, după integrarea pe toată înălţimea lamei, devine
2 ⎡⎛ V02 ⎞
3/ 2
⎛ V02 ⎞ ⎤
3/ 2
Qi = b 2 g ⎢⎜⎜ H + ⎟ −⎜ ⎟ ⎥
3 ⎢⎝ 2 g ⎟⎠ ⎜ 2g ⎟ ⎥
⎝ ⎠ ⎦
⎣ ( 6.37 )
2 ⎡ ⎛ V02 ⎞ ⎤
3/ 2
Qi = b 2 g ⎢ H 0 − ⎜⎜
3/ 2
⎟ ⎥.
⎟ ⎥
3 ⎢ ⎝ 2 g ⎠ ⎦
⎣
2
V
În relaţia anterioară termenul cinetic 0 este foarte mic, întrucât V0 << v( y ) şi în
2g
anumite cazuri se poate neglija. Astfel, debitul teoretic se poate rescrie:
2 2
Qi = b 2 g H 0 3 / 2 = Cv b 2 g H 3 / 2 . ( 6.38 )
3 3
Unde, prezenţa termenului cinetic din amonte de deversor s-a înlocuit printr-un coeficient
supraunitar al vitezei de apropiere, Cv (de acces), a cărui expresie este:
3/ 2
⎛ V2 ⎞
⎜H + 0 ⎟
⎜ 2 g ⎟⎠ ( 6.39 )
Cv = ⎝ .
H 3/ 2
Datorită contracţiei pe verticală a lamei deversante (fenomen numit şi “vena

contracta”) debitul real este mai mic decât cel teoretic. Totodată lama deversantă reală are
aproximativ o traiectorie parabolică datorită atracţiei gravitaţionale. Pentru obţinerea
expresiei debitului real, Qr, se renunţă la ipotezele simplificatoare făcute anterior şi se
„amendează” debitul teoretic printr-un coeficient de debit adimensional, Cd care ţine cont
de toate diferenţele fluidului real faţă de fluidul ideal, precum şi de forma geometrică a
DMA. Astfel:
1. distribuţia de presiuni absolute în lama deversantă peste deversor nu este
uniformă şi egală cu presiunea atmosferică.
2. mişcarea apei în apropierea deversorului va fi supusă forţelor vâscoase: acest
fenomen produce două efecte – (a) o distribuţie de viteze neuniformă în bieful
amonte şi (b) o pierdere de energie între secţiunile 0-0 şi 1-1.
3. curgerea apei peste deversor este supusă fenomenelor de frecare vâscoasă şi
turbulentă, de frecare cu muchia rugoasă a deversorului, de inerţie, de tensiune
superficială, etc.
4. curbura liniilor de curent şi contracţia lamei micşorează secţiunea efectivă a
lamei deversante, astfel încât debitul scurs în realitate este mai mic decât cel
teoretic.
Astfel, formula debitului real scurs peste un deversor dreptunghiular se poate scrie:
2 3/ 2 2
Qr = Cd b 2 g H 0 = Cd Cv b 2 g H 3 / 2 . ( 6.40 )
3 3
143
Obs. 6. 11: A nu se face confuzie între coeficientului de debit adimensional, Cd şi cel

notat cu m în anumite cărţi de Hidraulică, unde m = (2 / 3) C d . Cd are semnificaţia fizică a
unui „randament” al curgerii peste deversor.
În cazul deversorului dreptunghiular cu contracţie laterală se ţine cont de acest
aspect în formula debitului prin micşorarea lăţimii deschiderii cu câte 0,1H de-a lungul
fiecăruia din cele două flancuri (Fig. 6.31). Astfel, în acest caz, formula debitului devine:
2
Qr = C d (b − 0,2 H ) 2 g H 3 / 2 . ( 6.41 )
3
Fig. 6.31 Condiţiile de proiectare a DMA dreptunghiular cu contracţie laterală:

înălţimea pragului şi lăţimea deschiderii în comparaţie cu lăţimea
întregului canal şi cu sarcina deversorului
Obs. 6. 12: Coeficientul Cd nu este constant, pentru DMA el putând lua valori în
plaja (0,58 ÷ 0,67). Se poate demonstra prin analiză dimensională că el depinde de numărul
Reynolds (care ţine cont de forţele de vâscozitate şi de inerţie), numărul Weber (care ţine
cont de forţele de tensiune superficială şi de cele de inerţie) şi de geometria deversorului,
⎡ H ⎤
C d = f ⎢Re, We, ⎥ . Cu toate acestea, cu condiţia ca deversarea apei să formeze un “jet”
⎣ Pam ⎦
a cărui muchie inferioară să fie “aruncată” suficient de departe de placa deversorului (lamă
liberă), valoarea lui Cd nu va depinde foarte mult de Re. Coeficientul de debit, Cd poate fi
interpretat ca un „randament” al curgerii peste deversor, care ţine cont de contracţia
verticală şi laterală, frecarea cu muchia deversorului, tensiunea superficială si viscozitate;
acesta trebuie sa aiba valori sub 1,0.
Obs. 6. 13: Problema calibrării/etalonării devine dificilă dacă lama deversantă se
lipeşte (devine aderentă) de faţa aval a plăcii deversorului. Astfel de condiţii tind să apară
când debitul este mic iar efectele vâscozităţii şi ale tensiunii superficiale combinate duc la
condiţii de curgere instabile, fluctuante. Întrucât valoarea lui H la debite mici este şi ea
mică, determinarea exactă a lui Cd devine aproape imposibilă (Hmin este de 2cm). În aceste
cazuri, se preferă alte forme de deversoare, mai sensibile la debite mici (deversorul
triunghiular).
Pentru exprimarea lui Cd în cazul deversorului dreptunghiular, există mai multe
formule empirice (Troskolansky, 1960, Chadwick şi Morfett, 1994). Astfel, pentru
144
deversoare fără contractaţie laterală (deversorul lui Bazin), în condiţiile existenţei lamei
libere (fără depresiune) se folosesc în mod curent relaţiile:
1 H
Th. Rehbock (1913): C d = 0,605 + + 0,08 ( 6.42 )
1000 H Pam
pentru H ∈ (30 – 750 mm), b > 300mm, Pam > 100mm, H < Pam
⎛ H ⎞
White: C d = 0,562⎜⎜1 + 0,153 ⎟⎟b g (H + 0,001)1,5
Pam ⎠ ( 6.43 )
⎝
pentru H > 20mm, Pam > 150mm, H < 2,2Pam.
0,00405
Bazin (1886) C d = 0,6075 +
H
0,003 ⎞ ⎡ ⎛ H ⎞ ⎤
2
⎛ ( 6.44 )
sau (1898) C d = ⎜ 0,405 + ⎟⎢ 1 + 0,55⎜ ⎟ ⎥
⎝ H ⎠ ⎢⎣ ⎝ H + a ⎠ ⎥⎦
pentru H ∈ (80 – 700 mm), b > 4H, Pam ∈ (0,2 – 2 m).
Pentru deversoare dreptunghiulare cu contracţie (lăţimea frontului deversant, b, mai

mică decât lăţimea plăcii deversorului, B; Fig. 6.28 b) cele mai folosite relaţii empirice
pentru determinarea coeficientului de debit sunt:
⎛ H ⎞
Hamilton-Smith: C d = 0,616⎜⎜1 − ⎟⎟
⎝ Pam ⎠ ( 6.45 )
pentru B > (b+4H), H/B < 0,5, H/Pam < 0,5,
H ∈ (75 – 600 mm), Pam > 300mm, b > 300mm; sau
SSIA (Societe des Ingineurs et des Architects Suisses, 1924)

⎡ ⎛b⎞ ⎤
2
⎢ 2 3,615 − 3 ⋅ ⎜ ⎟ ⎥ ⎡ 4 2⎤
⎢ ⎛b⎞ ⎝ B⎠ ⎥
⎢ ⎛ b ⎞ ⎛⎜ H ⎞
⎟⎟ ⎥
C D = 0,578 + 0,037⎜ ⎟ + ⋅ 1 + 0,5⎜ ⎟ + ⎜
⎢ ⎝B⎠ 1000 H + 1,6 ⎥ ⎢ ⎝ B ⎠ ⎝ H + Pam ⎠ ⎥⎦ ( 6.46 )
⎢ ⎥ ⎣
⎣⎢ ⎦⎥
0,025 H
pentru Pam ≥ 0,3m , ≤ H < 0,8m , ≤ 1, b ≤ 0,3B
b/ B Pam
Kindsvater şi Carter
H
C d = 0,609 + 0,075 ( 6.47 )
Pam
pentru H ∈ [0,1 ÷ (6 ÷ 10)Pam ]
Cu condiţia ca să se respecte specificaţiile de proiectare, valorile lui Cd calculate cu

aceste relaţii au o precizie de aproximativ 1%. Dacă la măsurarea sarcinii deversorului se
mai fac erori de încă 1% s-ar putea determina debitul cu o eroare de 2%. Prin urmare unul
dintre avantajele principale ale deversorului dreptunghiular este acela că valoarea
coeficientului de debit este relativ stabilă pentru o gamă largă de condiţii de funcţionare.
145
Obs. 6.14 Din relaţia ( 6.40 ) se observă că exponentul sarcinii deversorului

dreptunghiular este 1,5. Conform Obs. 6.7, aceasta înseamnă că în coordonate logaritmice
(lgH = f(lgQ)), dreapta care reprezintă cheia deversorului are panta 1,5 în raport cu
verticala.
Obs. 6.15 Înclinarea peretelui deversorului poate afecta coeficientul de debit în
sensul creşterii acestuia (dacă înclinarea se face în sensul curgerii) sau scăderii lui (dacă
înclinarea se face în sens invers curgerii).
b
deversor
Fig. 6.32 Deversor dreptunghiular cu contracţie bilaterală „tip fantă” având

lăţimea deschiderii, b << H.
Fig. 6.33 Exemple de contracţie a lamei deversante pe orizontală (a) şi pe

verticală (b) în cazul curgerii printr-un DMA „tip fantă” (fotografii
obţinute în laboratorul de Hidraulică al catedrei, UPB
Obs. 6.16 O variantă a deversorului dreptunghiular cu contracţie bilaterală este

deversorul „tip fantă” (Fig. 6.32, Fig. 6.33), a cărui lăţime, b, este foarte mică în
comparaţie cu sarcina, H. El se utilizează la măsurarea debitelor foarte mici (cu precădere
b H
în laborator), Q < 5l/s în condiţiile: = (0.0167 ÷ 0.25) m, = (1.07 ÷ 55.8) m,
B b
146
H
= (0.135 ÷ 6.7) m.
Pam
Toate ecuaţiile anterioare au fost deduse în ipoteza că adâncimea în bieful aval, hav
este mult prea mică pentru a afecta descărcarea liberă peste deversor, iar nivelul aval nu
interferă cu ventilarea sau lama liberă a jetului deversant. Prin urmare există o relaţie unică
între Q şi H. Acesta este cazul pentru care deversorul a fost calculat, şi poartă denumirea
de regim neînecat sau liber. În exploatare însă pot apare cazuri în care acest tip de
funcţionare să nu mai fie posibil. O blocare parţială a canalului în aval de deversor poate fi
un astfel de exemplu.
Def. 6.10: Dacă nivelul aval, hav, se găseşte deasupra nivelului crestei (Fig. 6.20),
se spune că deversorul funcţionează în regim înecat, debitul în acest caz depinzând de
raportul sarcinilor din bieful aval şi amonte, H’/H, (raport de înecare) şi de adâncimea
de înecare, hî = H – z > 0. Efectul adâncimii de înecare este acela de a reduce debitul sub
valoarea obţinută în regim liber, la aceeaşi sarcină amonte, H. În aceste condiţii se poate
folosi formula lui Villemonte care stabileşte valoarea coeficientului de înecare, Cî
(subunitar) ce afectează expresia debitului din regim neînecat, Q:
0,385
⎡ ⎛ h ⎞3/ 2 ⎤
Qî = Cî Q = Q ⎢1 − ⎜ î ⎟ ⎥ ( 6.48 )
⎣⎢ ⎝ H ⎠ ⎦⎥
în care Qî este debitul din regim înecat. În mod evident, gradul de precizie al măsurării
debitului va suferi, mai cu seamă că în aval pot apărea unduiri ale suprafeţei libere, iar
nivelul din bieful aval va fi foarte greu de măsurat. Cu toate acestea, în cazul debitelor
excepţionale este foarte utilă chiar şi o estimare a acestora cu un grad de precizie mic.
6.2.4.3 Calculul adâncimii apei moarte sub lama deversantă
Apa moartă de sub lama deversantă a unui DMA tinde să se ridice deasupra nivelului
din aval de deversor sub acţiunea unei forţe de presiune statică apărută din necesitatea de a
echilibra forţa de impuls creată de deflecţia jetului (Fig. 6.34, Fig. 6.35).
Adâncimea până la care se ridică nivelul sub intradosul lamei, h, se poate determina
cu ajutorul ecuaţiei de conservare a impulsului aplicată unui domeniu de control situat între
două secţiuni vii (normale la liniile de curent): una amonte, considerată în lama deversantă
şi una aval, după deflecţia jetului cu unghiul θ faţă de orizontală.
Calculul se va efectua pentru o deschidere dreptunghiulară. Forma vectorială a
ecuaţiei de conservare a impulsului este:
( )
r r r r r r r r
ρQ V2 − V1 = F p + F p1 + F p 2 + Fg + Fs + F pat ( 6.49)
r r
unde Fp1 şi F p 2 sunt forţele de suprapresiune exercitate de către apa din afara suprafeţei
de control, S, asupra celei din interiorul acesteia, pe secţiunile extreme, 1-1 şi 2-2 ale lamei
147
r
incidente şi celei deflectate din bieful aval; Fp este forţa de suprapresiune exercitată de
r
apa moartă, asupra unei porţiuni din S; Fs este forţa de suprapresiune nulă exercitată de
r
către aer asupra apei pe suprafaţa exterioară a lui S; F pat este forţa de suprapresiune
exercitată de către patul albiei asupra apei din bieful aval.
Q 1
Apă moartă S
1’ r
V1
r 2
Fp r
V2 r
h=? θ h2 Fp2
r
ρgh F pat 2’ ρgh2
Fig. 6.34 Determinarea adâncimii apei moarte de sub lama deversantă prin
aplicarea teoremei impulsului
a) b)
Fig. 6.35 Apa moartă formată sub lama deversantă peste: a) un DMA
dreptunghiular cu contracţie laterală; b) un DPL cu profil
dreptunghiular, fără contracţie (Vizualizări efectuate în laboratorul
de Hidraulică al UPB)
Dacă se proiectează această ecuaţie pe axa curgerii, Ox şi se ţine cont că în lama

incidentă, oblică, presiunea relativă poate fi aproximată cu zero (presiune absolută
atmosferică în jet) şi că modulul celor două viteze, V1 şi V2 poate fi considerat egal
(întrucât grosimea lamei incidente şi deflectate este aproximativ aceeaşi) se obţine:
148
⎛ h2 h22 ⎞
ρQV2 (1 − cos θ ) = B⎜ ρg − ρg ⎟ ( 6.50 )
⎜ 2 2 ⎟
⎝ ⎠
sau dacă se lucrează cu debitul specific, q
qV2 (1 − cos θ ) =
2
(
g 2
h − h22 , ) ( 6.51)
De unde rezultă expresia adâncimii apei sub lama deversantă în funcţie de debitul specific,
adâncimea şi viteza apei din bieful aval, precum şi de unghiul de incidenţă al lamei cu
patul albiei/canalului.
2q
h = h22 + V2 (1 − cos θ ) . ( 6.52)
g
6.2.4.4 DMA TRIUNGHIULAR
Deversorul triunghiular, sau “în V”, de unghi la vârf θ (Fig. 6.37) este preferabil
deversorului dreptunghiular în cazul debitelor mici. Aceasta, deoarece aria mică a secţiunii
lamei, duce la o variaţie mai mare a sarcinii, şi deci la o măsurătoare mai sensibilă a
debitului. Pe de altă parte, o sarcină foarte mare, (de exemplu în cazul debitelor de la
inundaţii), duce la limitarea aplicabilităţii acestuia. Sarcina minimă pentru care se pot face
măsurători corecte cu acest tip de deversor este de 5cm, iar distanţa minimă în amonte la
care se poate măsura sarcina este ca la orice DMA, de 4Hmax .
Punct de măsură a sarcinii
Fig. 6.36 Condiţii de instalare şi măsurare a debitului cu ajutorul unui DMA cu

contracţie bilaterală şi deschidere triunghiulară (θ = 90°)
Pentru determinarea expresiei debitului se foloseşte acelaşi procedeu de calcul ca şi

în cazul deversorului dreptunghiular la paragraful 6.2.4.1; se integrează deci debitul
elementar teoretic/ideal, dQi, printr-o fâşie orizontală a lamei deversante, de viteză
149
⎛ V2 ⎞ θ
constantă v( y ) = 2 g ⎜⎜ y + 0 ⎟⎟ (relaţia ( 6.35 )) şi lăţime b( y ) = 2(H − y )tg .
⎝ 2g ⎠ 2
⎛ V02 ⎞ θ
H
dQi = v( y )b( y ) dy = 2 ⎜
2g⎜ y + ⎟ tg (H − y )1 / 2 dy
∫ . ( 6.53)
⎝ 2 g ⎟⎠ 2 0
Viteza din amonte este aproape totdeauna neglijabilă pentru deversoarele

triunghiulare, având în vedere debitele mici pentru care se proiectează/utilizează, prin
urmare coeficientul vitezei de apropiere, CV este aproape egal cu unu. În urma integrării lui
dQi de la 0 la H se obţine expresia:
5 5
8 θ 8 θ ( 6.54)
Qi = 2 g tg H 2 Qr = 2 g tg C d H 2 .
15 2 15 2
b(y) / 2 y
dy
H
Fig. 6.37 Calculul debitului pentru un DMA cu deschidere triunghiulară
Ca şi în cazul deversorului dreptunghiular, debitul real este mult mai mic decât cel
teoretic, acest lucru evidenţiindu-se prin introducerea unui coeficient de debit, Cd, care este
θ
o funcţie de Re, We, θ şi H. În cazul unghiului la vârf drept, pentru care tg = tg 45o = 1 ,
2
formula se simplifică şi devine:
5
8 ( 6.55)
Qr 90o = 2 g Cd H 2 .
15
Obs. 6.17 Din relaţia ( 6.54) se observă că exponentul sarcinii deversorului

triunghiular este 2,5. Conform Obs. 6.9, aceasta înseamnă că în coordonate logaritmice
(lgH = f(lgQ)), dreapta care reprezintă cheia deversorului are panta 2,5 în raport cu
verticala. Unii autori, au arătat că pentru calcule aproximative acest exponent are de fapt
valoarea 2,47.
150
Există trei forme mai folosite ale deversorului triunghiular, în funcţie de unghiul la
θ
vârf, şi anume: cu θ = 90°, θ = 56° 8’, şi θ = 28° 4’, corespunzând respectiv lui tg = 1,
2
0,5 şi 0,25. Valorile lui Cd pentru aceste trei forme, în plaja H ∈ (0,05÷0,38)m dovedesc o
mare stabilitate în măsurarea debitului. De exemplu, pentru deversorul triunghiular cu
unghiul de 90°, Cd este aproximativ constant şi egal cu 0,585 pentru toate sarcinile mai
mari de 0,16m. Precizia măsurării debitului se estimează a fi de 1%. În mod curent se
folosesc formulele (Lencastre, 1999) lui Gourley şi Grimp pentru orice unghi,
α
Qr = tg 1,32 H 2, 47 , şi a lui Thompson pentru unghiul la vârf de 90°, Qr 90o = 1,42 H 3 / 2 .
2
În Fig. 6.38 se prezintă o fotografie din laborator a lamei deversante corespunzătoare
unui DMA triunghiular cu unghiul la vârf θ = 60°.
Fig. 6.38 Curgerea peste un DMA triunghiular cu unghiul la vârf θ = 60°.

Vizualizări efectuate în laboratorul de Hidraulică al UPB
6.2.4.5 DMA TRAPEZOIDAL
Deversorul cu deschidere trapezoidală (Fig. 6.39) poate fi privit ca o combinaţie a

deversorului dreptunghiular cu cel triunghiular şi se foloseşte la măsurarea debitelor relativ
mari. Cercetătorul italian Cipoletti a observat că în cazul în care unghiurile formate de
flancuri cu verticala sunt θ / 2 ≅ 14°, în expresia debitului nu mai intră contracţia laterală
deoarece înclinarea marginilor compensează reducerea debitului datorată prezenţei lor.
Astfel, acest tip de deversor poartă numele hidraulicianului care l-a studiat. Spre deosebire
de deschiderile dreptunghiulară şi triunghiulară, această formă de deschidere nu se pretează
însă măsurării cu precizie a debitelor întrucât coeficientul de debit variază mult cu sarcina,
H.
Pentru deducerea expresiei debitului se procedează analog cazurilor anterioare, ale
deschiderilor dreptunghiulară şi triunghiulară. Debitul elementar în condiţii ideale de
⎛ V2 ⎞
curgere, dQi, corespunzător unei fâşii orizontale de aceeaşi viteză v( y ) = 2 g ⎜⎜ y + 0 ⎟⎟ şi
⎝ 2g ⎠
θ
lăţime b( y ) = b + 2(H − y )tg este:
2
151
⎛ V 2 ⎞⎛ θ⎞
H
dQi = v( y )b( y ) dy = 2 g ⎜⎜ y + 0 ⎟⎟ ⎜ b + 2(H − y )tg ⎟dy ∫ . ( 6.56)
⎝ 2g ⎠⎝ 2⎠ 0
b(y)
dy y
θ/2 H
b
Fig. 6.39 Calculul debitului pentru un DMA cu deschidere trapezoidală;

pentru unghiul θ / 2 ≅ 14° deversorul se numeşte Cipoletti
Prin integrare (în ipoteza neglijării vitezei de apropiere) se obţine o sumă de doi
termeni, unul egal cu debitul scurs prin deversorul dreptunghiular, iar celălalt egal cu
debitul prin deversorul triunghiular:
2 ⎛ 3
4 θ 2 ⎞⎟
5
Qi = ⎜
2 g bH + tg H
2
3 ⎜ 5 2 ⎟
⎝ ⎠ ( 6.57 )
2 ⎛ 3
4 θ
5⎞
Qr = 2 g Cd ⎜ bH 2 + tg H 2 ⎟ .
3 ⎜ 5 2 ⎟
⎝ ⎠
θ
În cazul deversorului Cipoletti, pentru care θ = 28° 4’ şi tg = 0,25, formula
2
debitului se simplifică, ea devenind:
2 ⎛ 3
1 2 ⎞⎟
5
Qr = ⎜
2 g C d bH + H = Qdreptunghi + Qtriunghi .
2 ( 6.58 )
3 ⎜ 5 ⎟
⎝ ⎠
Şi pentru această formă de deschidere există standarde care specifică valoarea

coeficienţilor de debit în funcţie de condiţiile de curgere şi geometria deversorului.
6.2.4.6 DMA LINIAR (PROPORŢIONAL)
Deversorul proporţional se distinge faţă de alte forme de deversoare cu muchie

ascuţită prin faptul că are o cheie liniară, deci o dependenţă liniară între debit şi sarcina
lamei (Fig. 6.40). Prin urmare DMA proporţional are variaţia lăţimii lamei deversante cu
adâncimea, b(y), de o asemenea formă, încât prin integrare, debitul Q să aibă o dependenţă
direct proporţională (liniară) cu sarcina, H.
152
Deversoarele proporţionale se folosesc cu succes pentru atenuarea undelor de viitură

în bazine (iazuri) de retenţie create artificial. Potenţialul de inundabilitate din bieful aval
este astfel redus, prin permiterea deversării doar a unui debit proporţional cu sarcina (cota)
din bieful amonte. In acest fel, deversorul proporţional, spre deosebire de celelalte tipuri de
deversoare, la care exponentul lui h este supraunitar, descarcă debite mai mici decat
acestea, la aceeaşi valoare a sarcinii. Astfel, volumele de apă ajung în aval într-un interval
de timp mai lung decât în cazul folosirii celorlalte forme de deversoare.
În practica inginerească deversul proporţional poate fi simetric sau asimetric (Fig.
6.40). Ambele au la partea inferioară o casetă dreptunghiulară de înălţime a şi lăţime b.
Măsurarea debitului se efectuează pentru sarcini H > a.
z z
l
y
H dz
x(z)
z creastă
a a
b b x
x
a) b)
Fig. 6.40 Forma deschiderii şi tipurile de DMA liniar (proporţional):
a) simetric şi b) asimetric
De studiul acestui tip de deversor s-au ocupat mai mulţi cercetători, printre care şi
Sutro. Astfel, există mai multe forme de deschideri (Fig. 6.41) şi implicit mai multe
formule de calcul a debitului scurs printr-un astfel de deversor. Dintre acestea, cele trei
corespunzătoare formelor din Fig. 6.40 şi Fig. 6.41 a) şi b) sunt:
b a ( 6.59 )
1) x( z ) = , Qr = Cd 2 g ⋅ c ⋅ H
z
x(z ) 2 z ⎛ a⎞
2) = 1− arctg , Qr = Cd b 2 ga ⎜ H − ⎟ ( 6.60 )
b π a ⎝ 3⎠
5 ⎡ ⎛b⎞ ⎤
0.1
3) Qr = C d ⋅ ( H + ⋅ a ) , unde C D = ⎢2,652 − 0,5 ⋅ ⎜ ⎟ ⎥ ⋅ b a ( 6.61 )
8 ⎢⎣ ⎝ a ⎠ ⎥⎦
153
0,14b z
10a
bmin.
0,19b
0,26b d/2
H α
5a
0,43b
2,5a
x(z)
x
a
b b
Fig. 6.41 Forme constructive de DMA liniar (proporţional) : a) curbura

flancurilor dată prin puncte ; b) cu flancuri arce de cerc
Obs. 6.18 Din relaţiile ( 6.59 ) ÷ ( 6.61 ) se observă că exponentul sarcinii

deversorului liniar, H, este 1, adică debitul, Q, este direct proporţional cu sarcina.
Reprezentând cheia deversorului în coordonate logaritmice, panta dreptei lg(Q) = f(lg(H))
este 1.
Pentru deducerea formulei debitului, se alege forma simetrică a deversorului dată de
primul caz, adică de relaţia ( 6.60 ). Se procedează ca şi în cazul DMA dreptunghiular,
triunghiular şi trapezoidal, adică se integrează debitul elementar printr-o fâşie orizontală
(de viteză constantă, v( z ) = 2 gz ) a lamei deversante:
dQi = v( z ) ⋅ dA = 2 g ⋅ x( z ) ⋅ z ⇒
H ( 6.62 )
Qi = ∫ 2 g ⋅ x( z ) ⋅ z ⋅ dz
0
Dacă se notează cu o constantă produsul c = x( z ) ⋅ z , aceasta ia următoarele valori

la limită:
⎧⎪ pentru : z = a, x = b ⇒ c = b a ⎫⎪
⎨ ⎬ ⇒ b a =l H
⎪⎩ pentru : z = H , x = l ⇒ c = l H ⎪⎭
Prin urmare, formulele debitelor teoretic (ideal) şi real vor fi:
Qi = 2 g ⋅ c ⋅ H = 2 g ⋅ l H ⋅ H = 2 g ⋅ b a ⋅ H
( 6.63 )
Qreal = Cd ⋅ Qteoretic = Cd ⋅ 2 g ⋅ c ⋅ H
Pentru această formă de deversor proporţional, originea sistemului Oxz porneşte de la

marginea inferioară a casetei dreptunghiulare iar formulele sunt valabile în următoarele
condiţii: b ≥ 0,15m; a ≥ 0,005m; H ≥ 2a, cu un minimum de 0,3m; l ≥ 0,05m. Coeficienţii
154
de debit sunt pentru primele două forme de deschideri (relaţiile ( 6.59 ) şi ( 6.60 )) în plaja
0,59 ÷ 0,63. Pentru ce-a de-a treia formă (relaţia
b
( 6.61 )), relaţiile sunt valabile în condiţiile 3,33 ≤ ≤ 25 , 2,5a ≤ H ≤ 10a .
a
În Fig. 6.42 se prezintă fotografii efectuate pe canalul vitrat din laborator, din care se
observă forma şi contracţia laterală a lamei deversante corespunzătoare unui deversor
proporţional, proiectat după formula ( 6.60 ).
Fig. 6.42 Curgerea peste un DMA proporţional. Contracţia lamei (vedere

dinspre aval şi detaliu lateral). Vizualizări efectuate în laboratorul de
Hidraulică al UPB
6.2.4.7 DEVERSORUL COMPUS
Deversorul compus este utilizat pe râurile pe care valoarea obişnuită a debitului este
foarte mică, iar în perioadele ploioase (la inundaţii, torenţi, etc.) aceasta creşte în mod
spectaculos (Fig. 6.43 a)).
În Fig. 6.44 b) se prezintă mărimile caracteristice unui DMA compus, având o
deschidere de formă triunghiulară (θ = 60°) la partea inferioară şi una de formă
dreptunghiulară, cu contracţie bilaterală, la partea superioară.
Acestea sunt:
B = b1 + 2a – lăţimea deschiderii dreptunghiulare
b1 - deschiderea maximă a secţiunii triunghiulare;
H - sarcina deversorului (înălţimea totală a lamei deversante);
Pt - pragul deschiderii triunghiulare;
Pd - pragul deschiderii dreptunghiulare;
h1 - inalţimea lamei deversante pentru deschiderea triunghiulară;
h2 - inalţimea lamei deversante pentru deschiderea dreptunghiulară.
θ - unghiul de deschidere a secţiunii triunghiulare.
În Fig. 6.44 se observă curgerea lamei peste un astfel de deversor amplasat pe

canalul vitrat din laboratorul de Hidraulică al facultăţii de Energetică.
155
b1 h2
H
θ h1
a
Pd
Pt
a) b)
Fig. 6.43 Un deversor compus dintr-o deschidere triunghiulară şi una
dreptunghiulară amplasat pe un torent
Fig. 6.44 Detaliu al curgerii în regim neînecat peste un DMA compus (cu
contracţie). Vizualizări efectuate în laboratorul de Hidraulică al UPB
Expresia teoretică a debitului depinde de înălţimea lamei deversante şi, în cazul în

care aceasta este mai mare decât înălţimea deschiderii triunghiulare, se însumează debitul
scurs prin deschiderea triunghiulară cu cel scurs prin deschiderea dreptunghiulară, adică
QDMA compus = Qtr + Qdr . Ţinând cont de formulele ( 6.41 ) şi ( 6.54) se obţine relaţia:
H > h1
8 θ 2
Qt H > h1
= Qtr + Qdr = 2 g tg ⋅ h15 / 2 + 2 g (b − 0,2 ⋅ h2 )h23 / 2 ( 6.64 )
15 2 3
Obs. 6.19: Din relaţia anterioară se vede că odată cu creşterea sarcinii deversorului,
la trecerea de la secţiunea triunghiulară la cea dreptunghiulară apare o discontinuitate în
expresia debitului, astfel încât exponentul sarcinii se modifică de la 2,5 la 1,5. Pe graficul
156
lgQ = f(lgH) (cheia deversorului în coordonate logaritmice) aceasta se traduce printr-o

modificare a pantei dreptei de la 2,5 la 1,5.
6.2.4.8 CALIBRAREA DEVERSOARELOR
Conform Def. 6.9 operaţia de calibrare (etalonare) a unui deversor constă în

determinarea variaţiei coeficientului de debit, Cd cu sarcina H a acestuia, precum şi a
exponentului n al sarcinii deversorului din formula ( 6.30 ), în scopul cunoaşterii Qr
corespunzător oricărei înălţimi a lamei deversante. Întrucât deversoarele au în general
dimensiuni foarte mari, această operaţiune se efectuează de obicei pe modele la scară, în
laborator, prin măsurarea debitului real cu ajutorul unor dispozitive foarte precise. Astfel,
coeficientul de debit se determină ca fiind raportul dintre debitul măsurat şi cel
teoretic/ideal dedus la paragrafele anterioare, adică
Qi
Cd = ( 6.65 )
Qr
Pentru etalonare se efectuează foarte multe măsurători, şi, pentru fiecare dintre
acestea se calculează Cd şi se reprezintă grafic în funcţie de numărul Re calculat în bieful
amonte al deversorului. Valorile experimentale se aproximează printr-o curbă de regresie
(Fig. 6.45) din a cărei ecuaţie se va putea apoi calcula coeficientul de debit pentru orice
valoare a nivelului amonte (şi implicit a sarcinii deversorului).
Def. 6.11: Un deversor este cu atât mai stabil cu cât valoarea coeficientului de debit
rămâne cât mai constantă odată cu variaţia sarcinii (debitului, numărului Re).
Fig. 6.45 Exemplu de etalonare a unui deversor dreptunghiular tip fantă

(Aydin, 2002)
Determinarea exponentului n se face reprezentând grafic valorile măsurate ale

debitului, Q, la diferite înălţimi ale lamei deversante, H, (cheia deversorului h(Q)). Aceste
valori se aproximează printr-o funcţie de tip putere (relaţia ( 6.30 )). S-a văzut la paragraful
157
6.3.1 că, dacă se reprezintă cheia deversorului în coordonate logaritmice, aceasta devine o
dreaptă de pantă egală cu exponentul n al lui H.
De exemplu, reprezentând grafic cheile deversoarelor în coordonate logaritmice,
obţinute experimental în laborator, pentru 3 tipuri de DMA (triunghiular de unghi θ = 90°,
dreptunghiular şi compus, având unghiul de la partea inferioară, θ = 60° şi dreptunghiular
la partea superioară) se observă (Fig. 6.46): aproximativ aceeaşi valoare a pantei (n ≈ 2,5)
pentru DMA triunghiular cu partea inferioară de deschidere triunghiulară a DMA compus;
de asemenea, panta cheii deversorului are aproximativ aceeaşi valoare pentru DMA
dreptunghiular cu contracţie laterală cu cea a unui DMA compus, atunci când sarcina este
în zona superioară.
0.01
DMA triunghiular
DMA dreptunghiular
DMA compus,
Qr (m /s)
deschidere dreptunghiulara
3
0.001
DMA compus,
deschidere triunghiulara
0.0001
0.01 0.1 1
H (m)
Fig. 6.46 Comparaţie între cheile diferitelor tipuri de deversoare cu muchie

ascuţită (reprezentate în coordonate logaritmice): valori
experimentale aproximate prin drepte de regresie. Se observă panta
comună a deschiderilor triunghiulare (n ≈ 2,5) şi a celor
dreptunghiulare (n ≈ 1,5). Măsurători efectuate în laboratorul de
Hidraulică din UPB
158
6.2.5 DEVERSORUL CU PROFIL PRACTIC (DPP)
Def. 6.12: Deversoarele cu profil practic1 (DPP) sunt deversoare frontale ce

echipează în general barajele din beton ce stăvilesc lacurile de acumulare. Rolul lor este de
reglare a nivelului din lac prin evacuarea apelor mari şi a plutitorilor în perioadele de
viitură (se mai numesc şi „deversoare de ape mari”) precum şi a gheţurilor din perioada de
primăvară.
S-a văzut la paragraful 6.1.10 că, datorită debitelor importante ce trebuie evacuate, a
pragului şi implicit a căderii foarte mari ale acestor deversoare, vitezele pe paramentul aval
ating valori impresionante. Din acest motiv, DPP trebuie prevăzute în bieful aval cu
sisteme sau bazine de disipare (liniştire) a energiei şi eventual de prevenire a eroziunii.
Profilul lor longitudinal poate fi realizat din elemente curbilinii sau poligonale, această
formă rezultând din necesitatea de a ghida lama deversantă astfel încât să nu apară
fenomene de desprindere a lamei sau cavitaţie pe paramentul (faţa) aval.
DPP pot fi prevăzute cu echipamente auxiliare de reglare cum ar fi stavilele plane
sau segment, cu sau fără clapete. Întrucât lăţimea constructivă a acestor deversoare este
foarte mare, pentru reducerea dimensiunilor echipamentelor auxiliare sau pentru susţinerea
unor drumuri peste baraj, deschiderea (de obicei dreptunghiulară) poate fi divizată prin
intermediul unor pile în mai multe fronturi deversante, cu creasta situată sub
corornamentul barajului.
În cazul DPP sarcina deversorului se măsoară între nivelul planului orizontal tangent
la creasta deversorului (punctul cel mai înalt) şi nivelul suprafaţei libere din bieful amonte,
(măsurat la o distanţă suficientă de mare de corpul deversorului, astfel încât efectele de
inerţie ce dau curbura/căderea suprafeţei libere să nu afecteze măsurătoarea).
Clasif. 6.5: DPP se pot clasifica în funcţie de forma profilului longitudinal în:
1. curbilinii (cu creasta circulară sau eliptică) - Fig. 6.48 a) şi b)
2. poligonale dreptunghiulare sau trapezoidale - Fig. 6.48 c) şi d)
Din motive didactice şi de spaţiu, în cartea de faţă nu se vor prezenta decât câteva
aspecte hidrodinamice mai importante legate de curgerea lamei şi formula de calcul a
debitului scurs peste deversoarele cu profil practic curbiliniu. Detalii despre proiectarea
DPP, echiparea lor cu dispozitive de reglare a debitului şi cu bazine de disipare, vor fi
abordate în cadrul cursului de Centrale hidroelectrice, pe care studenţii facultăţii de
Energetică, secţia Hidroenergetică îl au în programa de învăţământ a anului IV.
6.2.5.1 Deversorul cu profil practic (DPP) curbiliniu
Acest deversor frontal profilat este cel mai întâlnit în practică. Forma coronamentului
său urmează geometria intradosului lamei libere (aerisite) deversante (corespunzătoare
debitului de calcul/proiectare, Q*) peste un DMA. Cu alte cuvinte, se poate spune că DPP
se obţine umplând cu beton spaţiul cuprins între DMA şi intradosul lamei sale deversante
libere (Fig. 6.47). În acest fel, în condiţiile de proiectare, presiunea de pe intradosul lamei
ar trebui să fie aceeaşi cu cea de pe extrados (adică egală cu cea atmosferică). În
continuarea coronamentului curbililniu (descris de o ecuaţie ce depinde de tipul
1
În engleză spillways; în franceză barrage déversoirs sau deversoirs a seuil court (de crues)
159
deversorului), paramentul aval constă dintr-un canal de pantă mare (1:m), mărginit de
ziduri de gardă (Fig. 6.10) şi piciorul (talpa) DPP.
xn
H y
x k
Punct de
y
1 tangenţă
P m Canal de pantă
mare 1:m
Picior
DMA (talpă)
Fig. 6.47 Caracteristicile unui DPP curbiliniu
Clasif. 6.6: După forma paramentului amonte, DPP curbilinii, se pot clasifica
astfel:
1. Cu parament amonte vertical (Fig. 6.49 a));
2. Cu parament amonte înclinat
3. Cu parament cu cap (Fig. 6.49 c)) .
creastă H
H
r coronament
b
Parament
P aval P a
a) b)
 
c) d)
Fig. 6.48 Tipuri de deversoare cu profile: curbilinii a)cu creastă circulară; b)

cu creastă eliptică; poligonale c) dreptunghiular; d) trapezoidal
160
a) b) c)
Fig. 6.49 Diferite forme ale paramentului amonte al DPP curbiliniu: a) vertical;
b) înclinat; c) cu cap
Clasif. 6.7: În funcţie de forma piciorului aval, DPP curbilinii pot fi:
1. Cu trambulină
2. Fără trambulină, având sau nu rază de racordare între paramentul aval şi
radier.
Clasif. 6.8: În funcţie de tipul constructiv, cele mai întâlnite DPP sunt:
1. Creager-Ofiţerov tip A (Fig. 6.49 a)
2. Creager-Ofiţerov tip B (Fig. 6.51 a); de obicei unghiul de teşire este 45°
3. Waterway Experiment Station (WES) (Fig. 6.51 b))
4. Cilindric sau eliptic (Fig. 6.48 a) şi b))
Fig. 6.50 Deversor cu profil practic şi trambulină la piciorul său
b
R1
xa
x1,85  2H *
0,85
y
R2
y
R1 = 0,5 H*
R2 = 0,2 H*
a = 0,175 H*
b = 0,282 H*
a) b)
Fig. 6.51 Tipuri de deversoare cu profil practic: a) Creager-Ofiţerov tip B b)

WES
161
Clasif. 6.9: În funcţie de funcţionarea lamei deversante, DPP curbilinii pot fi:
a) Cu vacuum şi
b) Fără vacuum.
Strat limită
a) Q > Q*, H > H*, p < pat
b) Q < Q*, H < H*, p > pat

b)
Fig. 6.52 Funcţionarea cu vacuum (a) şi fără vacuum (b) a lamei deversante
Pentru a explica aceste două cazuri de funcţionare ale DPP, trebuie analizat ce se
întâmplă la debite mai mari (a) şi mai mici (b) decât cele de proiectare, Q*.
a) În cazul în care Q > Q* , deci H > H* , intradosul lamei deversante se desprinde de
paramentul aval iar presiunea relativă sub lamă devine negativă. Desprinderea lamei
de corpul deversorului creează spaţii cu vârtejuri, în care acţionează depresiuni de
mărime variabilă ce pot duce la vibraţii ale DPP. Se spune că lama funcţionează cu
vacuum. Până la o anumită limită a vacuumului, frecarea lamei cu paramentul aval
devine mai mică decât cea corespunzătoare condiţiilor de proiectare, ducând în acest
caz la îmbunătăţirea coeficientului de debit. Totuşi, vitezele mari în curgere pot
accentua această depresiune, ducând la apariţia cavitaţiei, care poate pune în pericol
integritatea sau chiar stabilitatea deversorului şi implicit a barajului din care face
parte. Totuşi, la valori ale sarcinii deversorului H < 1,5 H* acest fenomen nu
reprezintă un pericol.
b) În cazul în care Q < Q* , deci H < H* , intradosul lamei deversante corespunzătoare
ar avea o curbură mai accentuată decât cea de proiectare, ceea ce face, ca lama să
„apese” pe paramentul aval iar presiunea relativă sub aceasta să devină pozitivă. Se
spune că lama funcţionează fără vacuum iar funcţionarea deversorului este mai
stabilă. Totuşi, coeficientul de debit este mai mic decât în cazul debitului de
proiectare datorită frecărilor mai mari.
După cum s-a precizat anterior, deschiderea deversoarelor cu profil practic este în
general dreptunghiulară, astfel încât, expresia debitului descărcat este aceeaşi cu relaţia
(6.40) dedusă pentru DMA dreptunghiulare:
2
Qr  Cd b 2g H 3 / 2 . ( 6.66 )
3
În această relaţie s-a neglijat efectul vitezei de apropiere/acces întrucât acesta este foarte
mic în comparaţie cu vitezele din lama deversantă, în cazul DPP amplasate pe barajele ce
162
stăvilesc lacurile de acumulare de adâncimi foarte mari. Daca viteza de acces a apei spre
deversor în bieful amonte, V0 > 0,75  1m/s, în formula debitului se inlocuieste H cu
sarcina corectată cu înălţimea cinetică, H 0  H  V0 , ţinându-se astfel seama şi de energia
2
2g
cinetică a curentului. Conform Lencastre (1999, pag. 339) sarcina H se măsoară la
aproximativ (23)H0max.
Obs. 6.20: Coeficientul de debit al DPP este mai mare decât cel al DMA pentru
acelaşi debit. Acest lucru se poate demonstra alegând spre exemplu cea mai simplă dintre
formulele de calcul al coeficientului de debit pentru DMA dreptunghiular (fără contracţie
laterală) şi ţinând cont că, datorită poziţiei diferite a crestei, sarcina DPP este mai mică
decât cea a DMA (în aceleaşi condiţii de nivel amonte şi prag al deversorului (Fig. 6. 53)).
Din măsurători efectuate pe intradosul lamei deversante, s-a ajuns la concluzia că
H DPP  0,89 H DMA . ( 6.67 )
Dacă în relaţia lui Bazin (( 6.44 ))
0,00405
 0,6075 
DMA
Cd
H
se alege o sarcină de calcul de 1m, rezultă C d DMA H  1m   0,6125 . Înlocuind acest

rezultat în ( 6.67 ) şi punând condiţia ca deversoarele (DMA şi DPP) să tranziteze acelaşi
debit se obţine
Q DMA  Q DPP 
( 6.68 )

CdDMAb 2 g H DMA 3/ 2

 CdDPP b 2 g 0,89 H DMA 
3/ 2
de unde, C d DPP H  1m   0,729 , deci mai mare decât coeficientul DMA.
HDPP= 0,89 HDMA

HDMA
Fig. 6.53 Relaţia dintre sarcina unui DPP şi cea a unui DMA corespunzătoare
aceluiaşi nivel în bieful amonte şi prag al deversorului
În general coeficienţii de debit ai DPP se situează în plaja (0,730  0,855), valorile

mai mici fiind caracteristice DPP fără vacuum, iar cele mai mari, DPP cu vacuum. Ca şi în
163
cazul DMA, şi pentru DPP valoarea coeficienţilor de debit depinde de aceeaşi factori şi se
obţine prin calibrare (etalonare) pe modele la scară în laborator.
Obs. 6.21: Frecarea în curgere duce la apariţia stratului limită în lamă (Fig. 50). În
secţiunea în care grosimea acestuia atinge grosimea lamei deversante apare fenomenul de
antrenare a aerului (aerare) în lama deversantă, ceea ce duce la creşterea accentuată a
grosimii lamei în zona canalului de pantă mare, către piciorul aval. Din acest motiv DPP
sunt prevăzute cu ziduri de gardă pe părţile laterale.
Obs. 6.22: Dacă în construcţia deversorului intră şi elemente de reglare a debitului
(echipamente auxiliare cum ar fi stavilele plane sau segment cu/fără clapete) sau un drum
rutier pe creastă, deschiderea deversorului este împărţită prin pile amplasate pe
coronament, astfel încât să se obţină mai multe fronturi deversante. Pilele reprezintă
structura necesară pentru acţionarea (adăpostesc servomotoarele) şi sprijinul stavilelor sau
al podului (la un pod, pila marginală se numeşte culee), structură care introduce o
contracţie laterală în funcţie de forma geometrică a capetelor sale amonte (avanbec) şi aval
(arierbec) (Fig. 6.54 a)d)). Totodată, pilele introduc o contracţie laterală totală a frontului
deversant ce depinde de numărul de fronturi, n, (sau de contracţii laterale, a se vedea Fig.
6.54 e)) şi de forma capetelor pilelor (printr-un coeficientul de contracţie, k ale cărui valori
se găsesc în Kiselev, 1988, pag. 81). Prin urmare, lăţimea echivalentă a frontului deversant
total se poate scrie sub forma :
Be  n bc  B  k n H . ( 6.69 )
B
b b b
bc bc bc
a) b) c) d) e)
Fig. 6.54 Tipuri de forme de pile (secţiune orizontală prin capătul amonte -
avanbec) : a) cu cap dreptunghiular, b) cu cap semicircular, c) cu
cap ogival, d) cu cap triunghiular. Contracţia laterală a frontului
deversant, de lăţime totală B
Detaliile despre tipurile de echipamente auxiliare montajul şi acţionarea acestora pe

coronamentul DPP fac obiectul cursului de Echipamente, vane şi stavile, care este prevăzut
în programa didactică a anului 4 a specializării Hidroenergetică.
Obs. 6.23: Aşa cum s-a văzut la subapitolul 6.1, aproape întotdeauna DPP curbilinii
se continuă în aval cu un bazin disipator (de liniştire) indispensabil reducerii vitezei
foarte mari a curentului de apă la piciorul deversorului. În absenţa bazinului s-ar crea
afuieri (eroziuni) ale albiei aval care ar duce la destabilizarea deversorului şi deci a
întregului baraj. Pe acest bazin curentul trece prin intermediul saltului hidraulic de la
regimul de curgere rapid la cel lent. Bazinele disipatoare pot avea diferite forme şi pot fi
164
prevăzute cu praguri intermediare sau aval (cu rolul de a crea saltul cât mai aproape de
piciorul deversorului), blocuri deflectoare, redane, etc.
a)
b)
Fig. 6.55 Exemple de DPP în trepte: a) barajul Iohontan, USA ; b) barajul Les
Olivettes (Franţa) (fotografii preluate de pe site-ul prof. H. Chanson,
www.uq.edu.au/~e2hchans&photo.html, Universitatea Queensland,
Australia)
Obs. 6.24: În practică există şi o combinaţie între deversoarele cu profil practic şi

disipatoare prin crearea de macro-rugozităţi pe paramentul aval sub forma unor
deversoare în trepte. Acestea reduc semnificativ energia curentului la piciorul
deversorului şi totodată duc la scurtarea sau chiar eliminarea bazinului disipator din aval.
În Fig. 6.54 se prezintă două exemple de astfel de deversoare.
165
6.2.6 DEVERSORUL CU PRAG LAT (DPL)
Def. 6.13: Deversorul cu prag lat2 (DPL) reprezintă un instrument de evacuare şi

măsurare a debitului pe canale şi albii, bazat pe regimul critic, regim prin care curentul
trece într-o anumită secţiune a sa, aflată pe pragul (creasta) deversorului.
S-a arătat la paragraful 4.1.1 (relaţia (4.9)) că în regim critic, debitul este o funcţie
gAcr3
doar de adâncimea critică, Q   f (hcr ) , fără a mai depinde de panta talvegului sau
Bcr
de rugozitate. Prin urmare, măsurând hcr într-o secţiune în care curentul trece prin regimul
critic, se poate calcula debitul.
După cum se vede în Fig. 6.56, lungimea DPL în profil longitudinal trebuie să fie de
minimum trei sarcini maxime H, L > (23) H, unde sarcina se măsoară de la creastă la
suprafaţa liberă din bieful amonte (măsurată ca la toate deversoarele prezentate în
paragrafele anterioare, într-o secţiune situată la minimum 4 sarcini în amonte, pentru ca
efectele datorate inerţiei să fie neglijabile). În practică se adoptă, de obicei, valoarea L a
pragul orizontal în limitele L = (3  10)H. Pentru valori foarte mari ale lui L (L >> H),
curgerea în lungul pragului trebuie considerată ca o curgere într-un canal cu fund orizontal
care se termină printr-o cădere hidraulică.
Regim
critic
H Regim
lent C
hcr
P Regim
am C’ rapid
L > 3H
Fig. 6.56 Elementele caracteristice curgerii peste un deversor cu prag lat

(DPL) şi profil dreptunghiular
Clasif. 6.10: Din punct de vedere al formei în profil longitudinal, DPL poate fi:
− dreptunghiular (Fig. 6.56),
− triunghiular,
− trapezoidal,
cele mai întâlnite fiind primele două, care vor fi şi analizate mai în detaliu în paragrafele ce
urmează. Având o formă constructivă simplă, aceste deversoare sunt în general
prefabricate din beton, sau turnate la faţa locului, ele necesitând o minimă întreţinere în
timpul funcţionării.
2
În engleză broad crested weir; în franceză deversoir a crete epaise (a parois epais)
166
6.2.6.1 DPL cu profil dreptunghiular
Ca la orice deversor, curgerea peste un DPL cu profil dreptunghiular (Fig. 6.57) este
accelerată (ea trecând de la regimul lent din bieful amonte la regimul rapid din bieful aval),
prin urmare liniile (medii) de curent sunt convergente. Dacă creasta are o lungime suficient
de mare, curentul va trece prin regimul critic într-o secţiune (2-2’), denumită critică, a
cărei poziţie nu se poate cunoaşte cu precizie.
În această secţiune, debitul teoretic se poate exprima în funcţie de aria critică
( Acr  b hcr , unde b este lăţimea DPL) şi viteza critică (folosind relaţia ( 4.16 )), în care se
ţine cont că adâncimea hidraulică/medie în canale dreptunghiulare este egală cu adâncimea
curentă Dh cr  hcr , adică Vcr  g  hcr :
3
( 6.70 )
Qi  Acr  Vcr  b hcr g  hcr  b g hcr2 .
Astfel, dacă s-ar cunoaşte poziţia secţiunii critice, s-ar putea determina adâncimea
critică şi prin urmare, debitul. Întrucât acest lucru nu este posibil, se va cauta să se exprime
debitul în funcţie de sarcina deversorului, Q(H), sarcină care poate fi măsurată cu
exactitate în secţiunea 1-1’. Pentru aceasta, este utilă o relaţie între adâncimea critică, hcr şi
sarcina H.
0 N.E. 1 2
V02
L.E.
2g 
h1 = hcr
 Vcr
H V0 C z
h0
C h2 = hav
hcr P  1,5hcr
N.R.
0’ 1’ 2’
L
Fig. 6.57 Mărimile hidraulice caracteristice curgerii peste un DPL (în figură
este prezentat un DPL cu profil dreptunghiular
Presupunând lichidul ideal (neglijând pierderile de sarcină) şi distribuţia uniformă a

vitezelor pe secţiune, se scrie relaţia lui Bernoulli între secţiunea din amonte şi cea critică,
luând ca nivel de referinţă linia talvegului. Astfel, ţinând cont de relaţia ( 4.15 ) se obţine:
V02 V 2 V 2 1 3
PH   P  hcr  cr  H  0  H 0  hcr  hcr  hcr . ( 6.71 )
2g 2g 2g 2 2
167
2 V2  2
De unde hcr   H  0   H 0 . Înlocuind aceasta în ecuaţia ( 6.70 ) se obţine:
3  2 g  3
3
2
1,5
 V 2 2 3
( 6.72 )
Qi    g b H  0   1,705 b H 0 2 .
3  2g 
Analog DMA dreptunghiular, înălţimea cinetică din bieful amonte se poate înlocui în
relaţia anterioară printr-un coeficient supraunitar al vitezei de apropiere, Cv, a cărui
expresie este ( 6.39 ). Se poate rescrie deci, că
1,5 3 3
2
Qi    Cv g b H 2  1,705 Cv b H 2 . ( 6.73 )
3
Trecerea la debitul real se face prin înmulţirea debitului teoretic cu un coefiecient de

debit, Cd, care să ţină cont de frecările vâscoase şi turbulente din curgere, cele cu
deversorul, contracţia lamei şi divergenţa liniilor de curent, precum şi de abaterile de la
distribuţia uniformă a vitezei şi cea hidrostatică a presiunii pe cele două secţiuni de calcul:
1,5 3 3
2
Qr  Cd Qi    Cv g b H 2  1,705 CvCd b H 2 . ( 6.74 )
3
În relaţia anterioară, coeficientul vitezei de apropiere este supraunitar, în plaja

(11,2), iar coeficientul de debit corespunzător DPL dreptunghiular este subunitar,
aproximativ în plaja (0,8481) depinzând de geometria lui şi forma muchiei de acces.
Expresia lui depinde de: forma muchiei de acces (Fig. 6. 58), geometria deversorului,
regimul de curgere, materialul din care este construit deversorul, adică se poate scrie sub
H H 
forma C d  f  , , Re, forma muchiei de acces, material  .
 L P 
a) b) c)
Fig. 6.58 Diferite forme de muchie de acces care se poate întâlni la DPL
dreptunghiulare : a) în unghi drept, b) teşită, c) rotunjită
În aplicaţiile curente se foloseşte o formă mai simplă a expresiei debitului, în care se

înlocuieşte produsul 1,705CvCd printr-un coeficient dimensional, C:
3
( 6.75 )
Qr  C b H .2
Obs. 6.25: Din această expresie se vede că exponentul sarcinii DPL dreptunghiular
are aceeaşi valoare (1,5) cu cea din expresia debitului scurs peste DMA dreptunghiular:
În Fig. 6.59 se prezintă două fotografii ale curgerii peste un DPL dreptunghiular
168
amplasat pe un canal vitrat în laborator, de aceeaşi lăţime cu acesta: în prima (a) lama
deversantă este aderentă (debitul este mic), iar în cea de-a doua (b) lama s-a desprins de
paramentul aval, ea fiind însă depresionată.
a)
b)
Fig. 6.59 Vizualizări ale curgerii peste un DPL dreptunghiular amplasat pe un

canal vitrat cu pantă nulă: a) lamă aderentă/lipită, b) lamă
depresionată. Fotografii efectuate în laboratorul de Hidraulică (UPB)
6.2.6.2 Curgerea în regim înecat
Def. 6.14: Dacă nivelul aval creşte peste adâncimea care permite formarea regimului
critic pe creastă apare regimul înecat. De obicei, se consideră că deversorul este înecat
atunci când căderea z  H  hcr , adică adâncimea de înecare hi  H  z este mai mare
decât hcr (Fig. 6.60, Fig. 6.61). În acest caz, adâncimea la prag, din secţiunea 2-2’ (Fig.
6.53), notată în Fig. 6.54 cu h, se consideră egală cu adâncimea de înecare, hî. După
Kiselev, condiţia de înecare este h  1,25 hcr . Atunci când hî < hcr, deversorul este
neînecat.
 h z
V0 H
hcr C
C P hî > hcr
hcr  1,5hcr
N.R.
Fig. 6.60 Condiţiile de înecare la curgerea peste un DPL cu profil

dreptunghiular hi  hcr
169
c)
Fig. 6.61 Vizualizări ale curgerii în regim înecat peste un DPL dreptunghiular
amplasat pe un canal vitrat cu pantă nulă (laboratorul de Hidraulică
al UPB). Se observă oscilaţiile suprafeţei libere, caracteristice
regimului critic de tranziţie
Expresia debitului în regim neînecat conţine un coeficient de înecare, Cî a cărui

valoare este în funcţie de gradul de înecare al deversorului. Totuşi, măsurătorile de debit
efectuate în acest regim de curgere nu au o bună acurateţe, coeficientul de debit al
deversorului fiind mai puţin stabil şi precis decât în regim neînecat.
6.2.6.3 DPL cu profil triunghiular (Crump)
Dezavantajul principalul al DPL cu profil dreptunghiular este acela că el se

colmatează în timp. Pentru a împiedica acest fenomen, Crump a creat (în 1952), bazându-
se teoretic pe anumite principii, un deversor cu profil triunghiular3 (al cărui prag este
mai degrabă scurt decât lung) şi cu paramentul amonte înclinat la panta 2H:1V iar cel aval
la panta 5H:1V (Fig. 6.62). S-a dovedit apoi şi de către alţi experimentalişti că acest profil
nu se colmatează. Panta amonte a fost proiectată aşa încât sedimentele aduse de apă să
treacă de creastă. Panta aval permite formarea unui salt hidraulic pe paramentul aval în
condiţii de regim neînecat, saltul fiind în acelaşi timp şi un disipator de energie.
Crump a publicat detalii despre acest deversor care a fost testat in Hydraulics
Research Laboratory, Wallingford, Anglia. În prezent, deversorul este folosit in mod
curent în Norvegia la programul pentru monitorizarea mediului. Faţă de celelalte
deversoare cu prag lat, DPL cu profil triunghiular a fost creeat sa aibă o performanţe bune
(stabilitate şi coeficient mare de debit) şi în condiţii de înecare.
În Fig. 6. 63 s-a schiţat curgerea peste un astfel de DPL. Precizia cu care masoară
acest deversor debitul depinde de cât de ascuţită este creasta, de aceea unele deversoare
construite din beton sau alte materiale au pe creasta o cămăşuială din metal. Formula
debitului scurs în regim neînecat peste acest deversor este la fel cu cea din cazul DPL cu
profil dreptunghiular (relaţia (6.74)), coeficientul său de debit putând lua valori în plaja
(0,630,796). Sarcina Ham (nivelul din bieful amonte) se măsoară într-un puţ principal de
măsură şi liniştire prevăzut cu un dispozitiv plutitor (traductor de nivel).
Întrucât în formula debitului din regim înecat intră şi sarcina de pe creastă (hc în Fig.
6.63), în aceasta se practică prize de presiune care se leagă prin furtune la un puţ secundar
(Fig 6.62).
3
În engleză: triungular profile weirs; în franceză: deversoirs a profil triangulaire
170
Fig. 6.62 Curgerea peste un DPL cu profil triunghiular de tip Crump. Condiţii
de măsurare a sarcinii din amonte şi de pe creastă în puţurile de
liniştire laterale (Standard ISO 4360-1984)
Ham hc
ham
hcr
P 1 1
hav
2 5
L=7P
Fig. 6.63 Mărimile hidraulice caracteristice curgerii în regim neînecat peste

un DPL triunghiular de tip Crump
În cazul regimului înecat (condiţia de înecare este: hav > 0,75 ham), ca şi în cazul
celorlalte deversoare debitul se înmulţeşte cu un coeficient de înecare, Cî a cărui expresie
se poate calcula cu formula (Chadwick şi Morfett, 1994, pag. 409)
171
0, 256
Qî   Hc  
3/ 2
 Cî  1,04 0,945     ( 6.76 )
Q   H  
(pentru hav/ham < 0,93)
în care, Hc este sarcina deversoruli măsurată la creastă (Fig. 6.63).

DPL cu profil triunghiular are numeroase avantaje, dintre care cele mai importante
sunt: costul mic şi întreţinerea necesară minimă, măsurarea unei game largi de debite atât
în regim neînecat, cât şi în regim înecat, lipsa pericolului colmatării, posibilitatea tranzitării
sale de către peşti din bieful aval în cel amonte pentru depunerea icrelor (beneficii
ecologice).
a)
b)
c)
Fig. 6.64 a) şi b) Funcţionarea deversorului Crump la diferite valori ale lui hav
în regim neînecat şi b) în regim înecat
172
6.2.7 CANALELE VENTURI ŞI PARSHALL DE MĂSURĂ A

DEBITULUI
Def. 6.15: Canalele Venturi şi Parshall sunt instrumente de măsură a debitului

bazate pe regimul critic ce ia naştere în secţiunea contractată a unui curent cu suprafaţă
liberă. Un astfel de canal cu contracţie reprezintă deci o îngustare creată artificial pe o
albie, cu ajutorul careia, prin modificarea vitezei şi adâncimii apei, se facilitează masurarea
debitului. In forma conventională, acest canal constă dintr-un sector convergent, o zonă de
contracţie şi o porţiune divergentă în aval.
În îngustare curgerea este accelerată datorită:
• contracţiei laterale a pereţilor - în cazul canalului Venturi
• unei combinaţii de contracţie laterală şi pe verticală (o ridicare locală a
patului/radierului) în cazul canalului Parshall (uneori şi acesta se numeşte impropriu
tot Venturi).
Aceste instrumente de măsură a debitului în curgeri cu suprafaţă liberă sunt preferate
deversoarelor, atunci când se doreşte evitarea depunerea sedimentelor în bieful amonte (în
cazuri de drenări de ape uzate industriale sau menajere/pluviale, la canale de irigaţii, sau
care au pantă a talvegului foarte mică). În funcţie de domeniul de utilizare, canalele de
măsură pot avea diferite forme ale secţiunii transversale: trapezoidală, dreptunghiulară (cea
mai întâlnită), triunghiulară şi în formă de U. Intreţinerea este relativ simplă, deoarece este
puţin probabil să apară daune datorită plutitorilor sau depunerilor de aluviuni; de asemenea
este necesară o protecţie minimală împotriva depunerilor şi aceasta doar în cazul canalelor
Parshall, la care radierul nu este orizontal.
V1 V3
V2
b2 = b b5 = B
b1 = B
Tronson Tronson
convergent Îngustare divergent
1 2 3 4 N.E. 5 ∆eSH
α V 12 L.E.
CH αV22 αV52
2g 2g z 2g
h1 C C
SH h5
hcr1 h2 = hcr 2 hcr 5
1’ 2’ 3’ 4’ 5’
Fig. 6.65 Caracteristicile curgerii în regim neînecat printr-un canal Venturi

(sus - vedere în plan, jos – profil longitudinal)
173
În Fig. 6.65 s-a reprezentat schematic curgerea în regim neînecat printr-un canal
Venturi (cu radier plat) în vedere în plan şi profil longitudinal, având numerotarea
secţiunilor caracteristice comună. Condiţia de funcţionare în regim neînecat este ca nivelul
apei după canal să fie suficient de coborât (mai precis h5/h1 < 0,75), pentru a nu influenţa
nivelul din amonte, şi respectiv măsurarea debitului.
Pe desen s-au notat principalele mărimi hidrodinamice specifice curgerii la debitul
necunoscut Q. Acestea sunt:
B = lăţimea canalului de măsură în bieful amonte şi aval
b = lăţimea canalului de măsură în secţiunea minimă
q1 şi V1 – debitul specific şi viteza, V1 = Q , a apei în bieful amonte
Bh1
q2 şi V2 – debitul specific şi viteza, V2 =

Qi , a apei în zona îngustată
bh2
V3 - viteza în secţiunea de adâncime minimă
e1 - energia specifică în secţiunea din bieful amonte
e5 - energia specifică în secţiunea din bieful aval
αV12
- înălţimea cinetică în bieful amonte
2g
αV2 2
- înălţimea cinetică în zona ingustată
2g
αv5 2
- înălţimea cinetică în bieful aval
2g
h1 - nivelul apei în bieful amonte (măsurat într-un puţ lateral de liniştire)
h2 - nivelul apei în secţiunea îngustată
h3 - adancimea minimă a apei pe sectorul divergent
h4 = hcr4 - adancimea critică a apei pe sectorul divergent la trecerea prin SH
h5 - adancimea apei în bieful aval
hcr1 - adancimea critică în bieful amonte
hcr2 - adancimea critică în zona îngustată
hcr5 - adancimea critică în bieful aval
z – căderea (afluxul), adică diferenţa de nivel între bieful amonte şi aval
l - lungimea îngustării/contracţiei.
Având în vedere forma geometrică a Canalului Venturi, debitul specific în secţiunea

amonte este mai mic decât debitul specific prin secţiunea critică, iar linia adâncimilor
critice urcă între cele două secţiuni deoarece:
Q Q
B > b ⇒ q1 = < q2 =
B b
( 6.65 )
q12 q22
hcr1 = 3 < hcr 2 =
g g
Expresia debitului printr-un astfel de debitmetru se deduce pe baza ecuaţiilor lui

Bernoulli (în ipoteza neglijării pierderii de sarcină) şi a continuităţii aplicate între o
secţiune din bieful amonte (1-1’) şi cea critică, (2-2’) din zona contractată, luând talvegul
ca nivel de referinţă (Fig. 6.65):
174
αV12 α V2 2
h1 + = h2 + ( 6.66 )
2g 2g
Q = V1 Bh1 = V2 bh2
Înlocuind expresiile vitezei din ecuaţia continuităţii în ecuaţia lui Bernoulli se obţine
expresia debitului ideal
2 g (h1 − h2 ) 2 g (h1 − h2 )
Qi = Bbh1h2 = A1 A2 , ( 6.67 )
(Bh1 ) 2
− (Bh1 ) 2
( A1 )2 − ( A2 )2
în care, dacă se împarte atât numărătorul, cât şi numitorul cu A12 şi se notează cu
A bh
m = 2 = 2 - coeficientul de contracţie al canalului Venturi rezultă:
A1 Bh1
1
Qi = bh2 2 g (h1 − h2 ) . ( 6.68 )
1 − m2
Se observă că relaţia anterioară este similară celei obţinute pentru tubul Venturi,
2
⎛d⎞
folosit la măsurarea debitului în conducte, pentru care m = ⎜ ⎟ . Introducând coeficientul
⎝D⎠
de debit Cd, care ţine seama de distribuţia neuniformă a vitezei pe secţiune şi de pierderile
de energie, se obţine o relaţie între debitul Q şi diferenţa h1-h2,
2 g (h1 − h2 ) 2 g (h1 − hcr ) ( 6.69 )

Qr = C d bh2 `= C d bhcr .
1 − m2 1 − m2
Dificultatea folosirii acestei formule pentru calculul debitului este legată de faptul că
nu se cunoaşte cu precizie poziţia secţiunii 2-2’ (ea depinde de debit) în care se atinge
regimul critic (prin CH), şi deci nu se poate măsura hcr. Prin urmare, ca şi în cazul DPL,
trebuie căutată o expresie a debitului în funcţie doar de adâncimea din amonte, h1.
Pentru aceasta, se exprimă mai întâi debitul ideal în secţiunea în care curentul trece
prin regimul critic (2-2’)
3/ 2 ( 6.70 )
Qi = Vcr ⋅ Acr = b ⋅ hcr g ⋅ hcr = b g hcr
şi apoi se scrie relaţia lui Bernoulli pentru un lichid ideal între secţiunea 1 şi secţiunea
critică,
αV12 αVcr2 1 3 ( 6.71 )

h1 + = hcr + = hcr + hcr = hcr ,
2g 2g 2 2
din care se obţine hcr
175
2 ⎛⎜ α V12 ⎞
⎟. ( 6.72 )
hcr = ⎜ h1 + ⎟
3⎝ 2g ⎠
Dacă se înlocuieşte relaţia ( 6.72 ) în ( 6.70 ) şi se ţine cont de expresia ( 6.39 ) a

coeficientului vitezei de apropiere/de acces, Cv, definit la paragraful 6.2.4.1, se obţine
formula debitului ideal scurs prin canalul Venturi
3/ 2
⎛2⎞
Qi = ⎜ ⎟ g C v b h13 / 2 = 1,705 ⋅ b ⋅ C v ⋅ h13 / 2 . ( 6.73 )
⎝3⎠
Ca în cazul tuturor instrumentelor de măsurare şi evacuare a apei, debitul real în

regim neînecat se obţine înmulţind debitul ideal cu un coeficient de debit adimensional,
subunitar (care înglobează efectele frecărilor, influenţa formei, nivelului amonte şi a
distribuţiei neuniforme de viteze pe secţiune):
Qr . = 1,705 ⋅ b ⋅ C d Cv ⋅ h13 / 2 . ( 6.74 )
Uneori, pentru exprimarea mai simpla a debitului se foloseşte un coeficient global

dimensional, care îi include pe Cd şi Cv, precum şi factorul 1,705, astfel,
1.705 ⋅ Cd Cv = C ⇒ Qr = C b h13 / 2 . ( 6.75 )
Pentru canalul Venturi cu secţiune dreptunghiulară coeficientul Cd poate lua valori în

plaja (0,93÷1) (conform Lencastre, 1999, pag. 603), pentru B/b > 3. Aşa cum era de
aşteptat valorile sunt mult mai mari decât cele corespunzătoare DPL. Ele depind în
principal de raportul de contracţie, geometria canalului fiind standardizată.
Interpretarea energetică a curgerii prin canalul Venturi în regim neînecat
În Fig. 6.66 se prezintă analiza din punct de vedere energetic a tranziţiei curentului.
Pentru a demonstra trecerea prin regimul critic prin intermediul unei căderi hidraulice
urmată de un salt hidraulic, este necesară trasarea a două curbe ale energiei specifice în
secţiune, corespunzatoare celor doua debite specifice, q1 şi q2. Deşi debitul Q este constant,
debitul specific q2 este mai mare în secţiunea ingustată faţă de secţiunea amonte, q1 (relaţia
(6.65)). În cazul trecerii curentului prin adâncimea critică, energia specifică în această
secţiune trebuie să fie minimă. Astfel, plecând din bieful amonte, adică din punctul 1, aflat
pe curba energiei specifice a secţiunii corespunzătoare debitului specific q1, unde curentul
se găseşte în regim lent, acesta trece prin punctul 2, aflat pe curba energiei specifice a
secţiunii corespunzătoare debitului specific q2, unde curentul se găseşte în regimul critic
(fenomenul de CH) şi apoi ajunge în punctul 3, aflat din nou pe curba energiei specifice a
secţiunii corespunzătoare debitului specific q1 , unde curentul se găseşte în regim rapid. El
rămâne în acest regim de curgere consumator de energie (frecări mari, datorate vitezei)
până în punctul 4, unde va reveni din considerente economice la regimul lent, în punctul 5
din bieful aval (prin intermediul unui SH). În final, curentul a pierdut energia e1 − e5 la
curgerea prin canalul Venturi.
176
V1 V2 V5
1 2 3 4 5
a)
q1
q2
αV12 L.E h
αV22 . 1
2g ∆eSH
2g h1 − h5 5
1 SH
h1 2 2
CH h5
hcr1 h2 = hcr 2 3 4 4
h3 h4 5 3
b) c) e
Fig. 6.66 Explicaţia energetică a succesiunii regimurilor la curgerea printr-un

canal Venturi în regim neînecat: a) Vederea în plan, b) profil în lung,
c) curbele energiei specifice ale secţiunilor 1-1’ (amonte/aval) şi 2-2’
(contractată)
Regimul înecat (Fig. 6.67) apare la debite mici, când nivelul aval creşte iar SH
avansează spre amonte, până când devine ondulatoriu. Se consideră drept condiţie de regim
înecat , inegalitatea h5/h1 > 0,75. Datorită saltului ondulatoriu, regimul înecat este instabil,
iar măsurarea debitului nu se poate fac cu exactitate.
V2
V1 V2 V5
B b B
N.E.
αV12 αV22
L.E. αV52
2g 2g
2g
h1
h2 > hcr 2 h5
hcr1 hcr 5
Fig. 6.67 Caracteristicile curgerii în regim înecat printr-un canal Venturi (sus -
vedere în plan, jos – profil longitudinal)
177
Interpretarea energetică a curgerii prin canalul Venturi în regim înecat
V1 V2 V5
1 2
5
a)
h q1
αV12
5 1
2g q2
h1 − h5 5
1 2
h1 C h5 C 2
h2
b) c) e
Fig. 6.68 Explicaţia energetică a succesiunii regimurilor la curgerea printr-un

canal Venturi în regim înecat: a) Vederea în plan, b) profil în lung, c)
curbele energiei specifice ale secţiunilor 1-1’ (5-5’) şi 2-2’
Fără a mai intra în detalii, acest caz se poate explica în mod analog celui din regim
neînecat. Se observă din Fig. 6.68 că toate cele trei puncte 1, 2 şi 5, corespunzătoare
secţiunilor caracteristice din amonte, îngustare şi aval se află pe ramurile superioare ale
celor două curbe ale energiei specifice, adică în regim lent. Prin urmare, curentul nu mai
trece prin regimul critic, deci măsurarea debitului cu ajutorul canalului Venturi nu se mai
poate face.
În Fig. 6.69 se prezintă fotografii din laborator ale curgerii printr-un canal Venturi cu
pereţi transparenţi (din plexiglass). Odată cu scăderea debitului, se observă trecerea de la
regimul neînecat (Fig. 6.69 a) şi b)) la regimul înecat (Fig. 6.69 c)).
a)
Q ≈ 3 l/s
178
b)
Q ≈ 2 l/s
c)
Q ≈ 1 l/s
Fig. 6.69 Înecarea curgerii printr-un canal Venturi transparent. Vizualizări în

laboratorul de Hidraulică al UPB
B b a)
hcr
SH b)
Fig. 6.70 Schiţa curgerii printr-un canal de măsură Parshall la care se

combină contracţia laterală (vederea în plan, a)) cu cea pe verticală
(profilul longitudinal, b))
179
Pentru a înlatura pericolul înecării curgerii prin canalele de măsură, se poate recurge la
mărirea contracţiei acestora, prin amplasarea unui prag de fund şi deci combinarea unei
contracţii pe verticală cu cea pe orizontală (Fig. 6.70). Aceste dispozitive de măsură a
debitului, care reprezintă o combinaţie între deversoarele cu prag lat şi canalele Venturi, se
numesc canale Parshall (proiectate de Parshall şi numite dupa acesta). Ele se bazează tot
pe crearea regimului critic în zona îngustată, ca şi dispozitivele de măsură Venturi, dar au
un coeficient de debit mai mic. Precizia în măsurarea debitelor este mai bună, mai ales în
zona debitelor mici, unde canalele Venturi s-ar fi înecat.
6.2.8 CURGEREA PE SUB STAVILE
Def. 6.16: Aşa cum s-a văzut la paragraful 6.2.1, stavilele reprezintă elemente
mobile ale construcţiilor hidrotehnice de descărcare (evacuare) a debitelor din lacuri sau
de pe cursurile de apă, folosite pentru controlul nivelului din bieful amonte în scopuri de
irigaţii, gestiunea apei, atenuarea viiturilor şi navigaţie. Majoritatea stavilelor pot avea
drept funcţie secundară şi măsurarea debitului în secţiunea în care sunt amplasate.
În cazul lacurilor de acumulare, prin ridicarea nivelului, viteza apei din bieful amonte
se micşorează şi prin aceasta se reduce şi capacitatea ei de a transporta aluviuni. Ca
urmare, o parte din acestea se depun în amonte de baraj, colmatând fundul lacului. La
anumite intervale este deci necesar ca aceste depozite să fie evacuate înspre aval, fără să se
piardă însă cantităţi prea mari de apă (Prişcu, 1974, pag. 634). În anumite condiţii de
proiectare şi montare, unele stavile ridicătoare pot permite „spălarea” periodică a acestor
aluviuni prin evacuarea lor prin partea inferioară a secţiunii barate.
În cazul în care există posibilitatea apariţiei unor torenţi sau unde de viitură ce
transportă buşteni sau alte corpuri plutitoare care ar putea bloca deschiderea, se dovedesc
foarte utile stavilele coborâtoare, structurile combinate denumite stavile-deversor sau
stavilele cu elemente mobile de tip clapetă la partea superioară. De asemenea, aceste tipuri
de stavile sunt necesare primăvara, când este nevoie să se evacueze bucăţile de gheaţă
plutitoare spre bieful aval.
În cadrul acestui subcapitol se vor prezenta doar principalele aspecte hidrodinamice
legate de funcţionarea stavilelor, cu exemplificare în cazul celor plane. Alte aspecte legate
de dimensionare, acţionare, întreţinere, etc. vor fi prezentate în cadrul cursului de „Vane şi
stavile”, care se studiază în anul IV la secţia de Hidroenergetică a facultăţii de Energetică.
Pentru înţelegerea rolului şi funcţionării acestor evacuatori, se poate face următoarea
clasificare generală.
Clasif. 6.11: După formă, stavilele pot fi:
a) stavile plane 1. Acestea necesită ghidaje verticale pentru alunecare în care apare o
forţă foarte mare datorită presiunii apei din bieful amonte (distribuită hidrostatic (Fig 6.71
a)). Prin urmare, aceste tipuri de stavile necesită o forţă aplicată foarte mare pentru
manevrarea (ridicarea şi coborârea) lor.
b) stavile segment 2 (Fig. 6.71 b)). La aceste stavile, momentul forţei rezultante de
presiune faţă de centrul (axul) de rotaţie este nul, întrucât vectorul forţei are direcţie
radială. Prin urmare, mecanismul de manevrare trebuie să contracareze momentul dat doar
1
În engleză sluice gates
2
În engleză Tainter gates
180
de greutatea stavilei (şi forţele de frecare). Aceste stavile sunt mai economice şi au
avantajul că pot fi şi deversate, prin urmare sunt foarte folosite.
c) stavile cilindrice3 (Fig. 6.71 c)). Aceste stavile sunt destul de scumpe şi mai puţin
utilizate.
d) stavile sector (Fig. 6.72 b)).
e) stavile clapete
f) alte tipuri mai puţin uzuale.
h1 r
Fp
r r
Fp Fp
h2
a) b) c)
Fig. 6.71 Schiţă a principalelor forme de stavile: a) plane, b) segment, c)

cilindrice
Alegerea tipului de stavilă se face în funcţie de particularităţile locale. De exemplu,

în situaţii de îngheţ funcţionarea stavilelor plane ar putea fi împiedicată. În alte situaţii de
exemplu, nu se doreşte funcţionarea stavilei în regim înecat pentru nici o gamă de debite.
a) b)
Fig. 6.72 Tipuri de stavile după sensul deschiderii lor a) ridicătoare, b)

coborâtoare
Clasif. 6.12: După sensul deschiderii lor:

a) Ridicătoare (Fig. 6.72 a)); apa este evacuată printr-o deschidere la partea
inferioară, ce poate fi controlată prin ridicarea unui element mobil la o anumită
înălţime. Exemple de acest tip sunt: stavilele plane, segment, cilindrice.
3
În engleză drum gates
181
b) Coborâtoare (Fig. 6.72 b)); controlul deschiderii se face prin coborârea unui
element mobil (stavila propriu-zisă, o clapetă) la partea superioară a secţiunii
barate. De exemplu, stavilele sector, clapete.
c) Ridicătoare şi coborâtoare alcătuite din două elemente mobile, permit reglarea
atât prin ridicarea, cât şi prin coborârea acestora. Pentru reglarea mai fină a
debitului, stavilele pot fi prevăzute cu clapete.
6.2.8.1 Curgerea în regim neînecat pe sub o stavilă
În Fig. 6.73 s-au definit mărimile hidrodinamice caracteristice curgerii în regim

neînecat pe sub o stavilă (plană), în cele trei secţiuni de analiză: 1-1’ – amonte, 2-2’ –
contractată (de adâncime minimă) şi 3-3’ (aval).
αV12 2
1 N.E. 3
2g L.E.
z z1 αV32
2g
r
e1 ham = h1 V1 H = h1 − h2 r
V3 e3
r hav = h3
a V2 hc = h2
1’ 2’ 3’
Fig. 6.73 Mărimile hidraulice caracteristice curgerii în regim neînecat pe sub
o stavilă plană
h1 - adâncimea în bieful amonte

h3 - adâncimea în bieful aval
αV12
- înălţimea cinetică în bieful amonte
2g
αV32
- înălţimea cinetică în bieful aval
2g
e1 - energia specifică în bieful amonte
e3 - energia specifică în bieful aval
z - căderea pe stavilă z = h1 − h3
αV12
z1 - căderea pe stavilă corectată cu factorul cinetic, z1 = h1 + − h3
2g
H – sarcina stavilei. În regim neînecat este H = h3 − hc
a – deschiderea stavilei.
182
Def. 6.17: Se cosideră regim neînecat, regimul în care curgerea pe sub stavilă se
face cu suprafaţă liberă, şi curentul nu este acoperit sau înecat de către nivelul apei din
aval.
În cele ce urmează se va deduce expresia debitului de apă scurs pe sub stavila plană
dreptunghiulară, de dimensiuni a (deschiderea) şi b (lăţimea). Pentru aceasta, se scrie
relaţia lui Bernoulli între secţiunile 1-1’ şi 2-2’ luând ca nivel de referinţă planul radierului
şi considerând într-o primă aproximaţie, apa drept lichid ideal:
V12 V2 2 ( 6.76 )
e1 = e2 ⇒ h1 + = h2 +
2g 2g
Q Q
unde: V1 = şi V2 = sunt vitezele din bieful amonte şi din secţiunea contractată,
bh1 bh2
2-2’. Prin înlocuirea lor în ( 6.76 ), relaţia lui Bernoulli devine
Q2 Q2
h1 + = h2 +
2 gb 2 h12 2 gb 2 h2 2
( 6.77 )
Q2 ⎛ 1 ⎞
⇒ ⎜ 2 − 12 ⎟ = h1 − h2
2 gb 2 ⎜h h1 ⎟⎠
⎝ 2
Prin urmare, în ipoteza neglijării pierderilor de sarcină între secţiunile 1-1’ şi 2-2’
se obţine un debit ideal (teoretic), egal cu:
2g
Qi = bh1 h2 . ( 6.78 )
h1 + h2
Întrucât sarcina aval este dificil de măsurat, se va căuta o expresie a debitului în

funcţie doar de sarcina amonte şi de deschiderea stavilei, a. Pentru aceasta, se înlocuieşte
adâncimea din bieful aval, h2 cu h2 = C c a , unde C c este un coeficient de contracţie al
jetului la ieşirea de sub stavilă care înglobează pierderile de sarcină şi efectele inerţiale de
„vena contracta”. La stavilele plane, acest coeficient de contracţie este de aproximativ 0,6
a
pentru raportul < 0,5 . La stavilele segment, valoarea lui C c depinde de poziţia
V12
h1 +
2g
stavilei (unghiul format de muchia inferioară cu orizontala). Prin urmare, debitul real va fi:
2 gh1
Qr = abh1Cc ( 6.79 )
a
1 + Cc
h1
Se poate defini un coeficient de debit, care să includă atât Cc cât şi raportul de
183
a Cc
contracţie al jetului, , sub forma C d = . Ţinând cont de această expresie în
h1 a
1 + Cc
h1
( 6.79 ) rezultă expresia debitului real:
Qr = abCd 2 gh1 ( 6.80 )
Se poate obţine o altă formă a expresiei debitului scurs pe sub stavilă, în funcţie de
sarcina pe stavilă, H, unde în regim neînecat H = h1 − h2 = h1 − aCc , adică Q = f (H ) . Prin
câteva artificii algebrice simple, se poate rescrie produsul
Cc Cc ⎛ a⎞
C d 2 gh1 = 2 gh1 = 2
2 gh1 ⎜⎜1 − Cc ⎟⎟ =
a ⎛ ⎝ h1 ⎠
1 + Cc a⎞ ( 6.81 )
h1 1 − ⎜⎜ Cc ⎟⎟
⎝ h1 ⎠
= Cd ' 2 gH
sub forma unui nou coeficient de debit, Cd’ şi a unei funcţii de sarcina, H. Astfel, expresia
debitului real devine:
Qr = abCd ' 2 gH . ( 6.82 )
Fig. 6.74 Curgerea în regim neînecat cu salt hidraulic îndepărtat, în aval de o

stavilă plană dreptunghiulară amplasată pe un canal vitrat.
Fotografie efectuată în laboratorul de Hidraulică al UPB
184
6.2.8.2 Calculul forţei de acţiune a apei asupra stavilei în regim

dinamic, neînecat
Pentru determinarea forţei de acţiune a apei asupra stavilei dreptunghiulare în regim

de funcţionare neînecat se aplică teorema cantităţii de mişcare pentru domeniul de control
considerat între secţiunile 1 şi 2 suprafaţa liberă a apei din amonte şi aval, stavila şi patul
albiei (desenat cu linie punctată în Fig. 6.74).
2
V1
2g
r 2
r R V2
h1 V1 p H = h1 − h 2
2g
r ρg
Fp1 V2
2g r
V2 h2 r
Fp 2
1 r 2
F pf
Fig. 6.75 Determinarea forţei de acţiune a apei pe stavilă în regim de

r
funcţionare neînecat, R
Astfel, neglijând forţele de frecare, se poate scrie:

r r r r r r r
ρQ(V2 − V1 ) = Fp1 + F p 2 + F pf + Fg − R ( 6.83 )
,
unde,
r r
Fp1 şi Fp 2 sunt forţele de suprapresiune ce acţionează asupra suprafeţelor de intrare
(secţiunea amonte 1-1’) si ieşire (secţiunea 2-2’ aval) ale domeniului de control
r considerat în Fig. 6.74;
Fpf este forţa de presiune relativă exercitată de patul albiei, care face parte din suprafaţa de
r control, asupra apei;

Fg este forţa de greutate a volumului de apă conţinut în interiorul domeniului de control;
r
R reprezinta forţa de presiune relativă exercitată de apă asupra stavilei conţinute în
domeniul de control.
Dacă se proiectează această ecuaţie vectorială pe axa curgerii, Ox rezultă:
ρQ(V2 − V1 ) = F p1 − F p 2 − R x ( 6.84 )
185
în care, dacă se înlocuiesc forţele de presiune exercitate pe suprafeţele dreptunghiulare şi

vitezele din ecuaţia de continuitate, aceasta devine,
2 2
⎛ Q Q ⎞ h h
ρQ⎜⎜ − ⎟⎟ = ρgb 1 − ρgb 2 − R x
⎝ bh2 bh1 ⎠ 2 2
( 6.85 )
⎡ h1 + h2 Q 2 ⎤
R x = ρb(h1 − h2 )⎢ g − 2 ⎥.
⎣ 2 b ⎦
6.2.8.3 Curgerea în regim înecat pe sub o stavilă plană
Mărimile caracteristice curgerii în regim înecat sunt aceleaşi ca şi în regim neînecat

cu deosebirile:
h – adâncimea apei în bieful aval în dreptul stavilei, necunoscută
H – căderea la stavilă, devine în acest caz: H = h1 − h .
Se observă din Fig. 6.75, că în cazul regimului înecat, saltul hidraulic ce se formează
în bieful aval este înecat de o zonă de „apă moartă” situată deasupra lui. Pentru
determinarea expresiei debitului scurs pe sub stavila plană dreptunghiulară se procedează
analog regimului neînecat, adică se scriu relaţiile lui Bernoulli şi ecuaţia de continuitate
între secţiunea 1-1’ şi 2-2’.
V1 2 V 2
e1 = e2 ⇒ h1 + = h2 + (h − h2 ) + 2
2g 2g ( 6.86 )
Q Q
în care V1 = şi V2 =
bh1 bh2
1 2
V2 2 apă moartă
3
V12
H 2g Frontiera jetului submers
2g
h1 r r r
V1 H= Fx V3
h1 − h r
h r F p 3 h3
F r
a p2 V2
r
h2 Fpf 3’
1’ 2’
Fig. 6.76 Mărimile caracteristice curgerii în regim înecat pe sub o stavilă
plană
186
Înlocuind vitezele în ecuaţia lui Bernoulli se obţine expresia debitului ideal de apă
scurs pe sub stavilă în funcţie de adâncimile curentului din bieful amonte, aval şi de
adancimea h a apei în dreptul stavilei.
Q2 Q2 Q2 1 1
2
+ h1 = 2
+h ⇒ ( 2 − 2 ) = h1 − h
2 gb 2 h1 2 gb 2 h2 2 gb2 h2 h1
( 6.87 )
2 g (h1 − h)
⇒ Qi = bh1h2 .
h12 − h2 2
Ca şi în cazul regimului neînecat, se poate considera că se trece de la Qi la Qr

exprimând adâncimea contractată sub forma unui coeficient de contracţie (care ţine cont şi
de pierderile de sarcină şi de efectele inerţiale) înmulţit cu deschiderea stavilei h2 = C c a ,
deci:
2 g (h1 − h) Cc
Qr = Cc abh1 = ab 2 g (h1 − h)
2
h1 − h2
2
a ( 6.88 )
1 − (Cc ) 2
h1
obţinându-se în final
Qr = abC d ' 2 g (h1 − h) ⇒ Qr = abC d' 2 gH , ( 6.89 )
Cc
unde, C d ' = este coeficientul de debit, iar H = h1 − h este sarcina stavilei în
2
⎛ a⎞
1 − ⎜⎜ Cc ⎟⎟
⎝ h1 ⎠
regim înecat. Din această relaţie se vede că debitul depinde de adâncimea la stavilă, h.
Pentru a calcula această adâncime se aplică teorema cantităţii de mişcare între
secţiunile 2-2’ şi 3-3’ din Fig. 6.75. Rezultă ecuaţia vectorială
⎛→ →⎞ → → → → →
ρQ⎜V3 − V2 ⎟ = F p 2 + F + F p 3 + Fg + F pf , ( 6.90 )
⎝ ⎠
în care Fx este componenta orizontală a forţei de presiune exercitată pe suprafaţa curbă de

separaţie a jetului submers, iar celelalte forţe au aceeaşi semnificaţie ca şi în cazul curgerii
neînecate. Dacă se proiectează pe axa Ox a curgerii, se obţine
ρQ(V3 − V2 ) = Fp 2 + Fx − F p 3 . ( 6.91 )
Forţele de suprapresiune în cazul suprafeţelor dreptunghiulare sunt egale cu:
Fp 2 = ρgb
h2
− ρgb
(h − h2 ) , F = ρgb h3 ,
2 2
p3
2 2 2 ( 6.92 )
(h − h2 ) , prin urmare
2
Fx = ρgb
2
187
h2
Fx + F p 2 = F p = ρg b .
2
Q
Înlocuind Vi = în relaţia ( 6.90 ), se obţine
hi
Q2 ⎛1 1 ⎞ h h
2
ρ ⎜⎜ − ⎟⎟ = ρgb − ρgb 3 , ( 6.93 )

b ⎝ h3 h2 ⎠ 2 2
.
de unde, după cateva artificii algebrice, se obţine expresia adâncimii la stavilă
2⎛ h ⎞
h = h3 1 + 2 Fr3 ⎜⎜1 + 3 ⎟⎟ . ( 6.94 )
⎝ Cc a ⎠
V3
În această relaţie, Fr3 este numarul lui Froude definit ca Fr3 = pentru un canal cu
gh
secţiune dreptunghiulară.
6.2.8.4 Calculul forţei de acţiune a apei asupra stavilei în regim

înecat
2
r V2
2
V1 R 2g
2g
r
r V1 r
F p1 F js
h − h2
h r r
a V2 Fp 2
1 r
F pf 2
Fig. 6.77 Calculul forţei pe stavila plană în regim de curgere înecat
Ca în toate cazurile în care a trebuit determinată o forţă de acţiune a apei pe un perete

solid, se aplică teorema cantităţii de mişcare pentru domeniul de control considerat aici
intre sectiunile 1-1’ si 2-2’ din Fig. 6.76. Forma generala a acesteia este asemănătoare cu
relaţia ( 6.30):
⎛→ →⎞ → → → → →
ρQ⎜V2 − V1 ⎟ = F p1 + F js + F p 2 + F pf − R . ( 6.95 )
⎝ ⎠
188
→
în care, toate mărimile rămân aceleaşi ca şi în cazul regimului neînecat, cu excepţia F js ,
care reprezintă forţa de presiune relativă dată apa moartă (jetul submers) asupra
domeniului de control. Dacă se proiectează ecuaţia pe axa Ox a curgerii, rezultă:
ρQ(V2 − V1 ) = F p1 − R x − F p 2 − F js ( 6.96 )
în această relaţie,
h2 (h − h2 ) ,2
(h − h2 ) 2
F p 2 = ρgb − ρgb F js = ρgb

2 2 2 ( 6.97 )
2 2
h h
şi F p1 = ρgb 1 ⇒ F p 2 + F js = ρgb .
2 2
Teorema cantităţii de mişcare se reduce deci la
ρQ(V2 − V1 ) = ρgb
2
(
1 2
)
h1 − h 2 − R x , ( 6.98 )
Q
unde Vi = . În final rezultă
bhi
2
h1 − h 2 Q2 ⎛ h1 − h2 ⎞
R x = ρgb −ρ ⎜⎜ ⎟⎟ ( 6.99 )
2 b ⎝ h1 h2 ⎠
189
7 MIŞCAREA NEPERMANENTĂ CU SUPRAFAŢĂ LIBERĂ
7. MIŞCAREA NEPERMANENTĂ CU SUPRAFAŢĂ LIBERĂ

7.1 Ecuaţiile Saint-Venant ale mişcării nepermanente în albii
7.2 Mişcarea nepermanentă rapid variată (MnPRV). Unde abrupte solitare
(de translaţie)
7.2.1 Clasificarea undelor abrupte
7.2.2 Unda abruptă pozitivă inversă (de stăvilire)
7.2.3 Unda abruptă pozitivă directă (de umplere)
7.2.4 Undele abruptă negative (de flux şi de golire)
7.2.5 Cazul ruperii unui baraj
7 MIŞCAREA NEPERMANENTĂ ŞI NEUNIFORMĂ A

CURENŢILOR CU SUPRAFAŢĂ LIBERĂ
In acest capitol se va prezenta cazul unidimensional al mişcarilor nepermanente cu

suprafaţă liberă, pentru care marimile hidraulice variaza atât in lungul curgerii, cât şi în
timp: h = h(x,t), Q = Q(x,t), A = A(x,t), B = B(x,t), etc.
Aşa cum s-a arătat la Cap. 1.2 mişcarea nepermanentă poate fi – din punct de vedere
al neuniformităţii - gradual variată (MnPGV) sau rapid variată (MnPRV). Exemple de
astfel de mişcări sunt: unda de viitură (MnPGV), unda de flux din estuare, undele abrupte
de translaţie rezultate prin închiderea/deschiderea bruscă a stavilelor sau prin
pornirea/oprirea turbinelor (deci prin creşterea sau scăderea bruscă a debitului) de pe
canalele de aducţiune sau de fugă ale CHE, unda de viitură provocată de ruperea unui baraj
(toate acestea, MnPRV).
7.1 ECUAŢIILE SAINT-VENANT ALE MIŞCĂRII

NEPERMANENTE ÎN ALBII
Ecuaţiile mişcării nepermanente gradual variate în canale (ecuaţiile Saint-Venant) au
fost deduse la paragrafele 2.1 şi 2.2.
Astfel ecuaţia continuităţii s-a scris sub formele echivalente ( 2.5 ) ÷ ( 2.8 ), care au
fost preluate în acest capitol (Error! Reference source not found. şi Error! Reference
source not found.):
∂V ⎛ ∂A ⎞ ∂h ∂V ⎛ ∂D ⎞ ∂h
A +V⎜ ⎟ +B = 0 sau Dh +V⎜ h ⎟ + = 0. ( 7.1 )
∂x ⎝ ∂x ⎠ h =ct . ∂t ∂x ⎝ ∂x ⎠ h =ct . ∂t
În cazul particular al albiei dreptunghiulare, ecuaţia continuităţii devine:
∂q ∂h ∂V ∂h ∂h
+ = 0 sau h +V + = 0. ( 7.2 )
∂x ∂t ∂x ∂x ∂t
Ecuaţia energiei (Bernoulli, sau dinamică) ( 2.13 ) s-a dedus plecând de la ipoteza
mişcării semipermanente rezultând forma neconservativă:
191
1 ∂V αV ∂V ∂h
+ + = J − Je . ( 7.3 )
g ∂t g ∂x ∂x
Integrarea exactă (analitică) a acestor două ecuaţii este imposibilă. Prin urmare,
pentru rezolvare se folosesc metode aproximative bazate pe paşi (metode numerice) sau
ipoteze simplificatoare. Simplificarea ecuaţiilor Saint-Venant se bazează pe analiza
ordinului de mărime al termenilor din ecuaţia energiei (7.3), care reprezintă câte o pantă în
spaţiu (lungul curgerii). Astfel:
1 ∂V
- reprezintă panta liniei acceleraţiei (datorată variaţiei vitezei în timp)
g ∂t
αV ∂V
- reprezintă panta înălţimii (sarcinii) cinetice
g ∂x
∂h ∂h + ∂z ∂y
−J = = = J p - reprezintă panta suprafeţei libere (piezometrică)
∂x ∂x ∂x
∂e hr
Je = = - reprezintă panta energetică. Aceasta este egală cu panta de frecare,
∂x ∂x
Jf, din cazul mişcării nepermanente gradual variate, pentru care hr = hd + hl .
Primii doi termeni ai ecuaţiei energiei sunt termeni inerţiali şi există situaţii în cazul
curgerilor nepermanente pe albii naturale în care ponderea lor este neglijabilă.
Exemplu: o creştere a vitezei curentului de la 1m/s la 2m/s în 3 ore, va duce la o
pantă a liniei acceleraţiei de:
1 ∂V 1 2 −1
≅ = 10 −5
g ∂t 9,81 3 ⋅ 3600
sau o lărgire a albiei pe o lungime de 10 km care duce la scăderea vitezei de la 1,5 m/s la
1m/s va duce la o scădere a înălţimii cinetice egală cu:
V ∂V 1,25 1 − 1,5
≅ = −0,6 ⋅ 10 −5
g ∂x 9,81 10.000
În acelaşi timp, J, Jp şi Jf sunt de ordinul 10-3 pe cursurile inferioare şi mijlocii ale
râurilor, la propagarea unor viituri, adică de 100 de ori mai mari decât termenii inerţiali
(pantele de accelerare). Prin urmare, prin neglijarea primilor doi termeni inerţiali din
ecuaţia energiei, sistemul Saint-Venant, se reduce la:
∂Q ∂h
+B = 0; ( 7.4 )
∂x ∂t
∂h
= J −Jf
∂x
numit modelul undei de difuzie.

Prin neglijarea primilor trei termeni sistemul Saint-Venant, se reduce la:
∂Q ∂h
+B = 0; ( 7.5 )
∂x ∂t
J = Jf
192
numit modelul undei cinematice.

Marimile hidraulice trebuie scrise (evaluate) la intervale de timp şi spaţiu discretizate
prin folosirea metodelor numerice (în general Metoda diferenţelor finite). Întrucât aceasta
face obiectul Hidrologiei (pentru prognoza şi calculul undelor de viitură, având drept scop
estimarea pagubelor datorate inundaţiilor), nu se va dezvolta în cadrul prezentului curs.
7.2 MIŞCAREA NEPERMANENTĂ RAPID VARIATĂ. UNDE

ABRUPTE SOLITARE (DE TRANSLAŢIE)
Def. 7.1: Ca urmare a undelor de flux ce urcă spre amonte pe fluviile ce se varsă în
oceane, prin închiderea sau deschiderea bruscă a stavilelor de la un baraj – în cazul în care
are loc deversare peste/pe sub stavile -, prin pornirea sau oprirea bruscă din funcţiune a
unei centrale hidroelectrice de tip fluvial, prin manevrele porţilor amonte sau aval ale unei
ecluze - în cazul unui canal de navigaţie -, precum şi în urma unor cutremure de pământ
sau ruperi de baraje, apar aşa numitele unde abrupte solitare (de translaţie).
Aceste perturbaţii ale suprafeţei libere reprezintă fie o înălţare a suprafeţei libere a
apei, fără însă a fi urmată de o coborâre a acesteia, fie o coborâre, fără însă a fi urmată de o
înălţare a suprafeţei libere. Prin aceste caracteristici undele abrupte se diferenţiază de
valuri, care au o formă sinusoidală.
Caracteristicile acestor unde sunt următoarele:
• Particulele de apă se deplasează odată cu perturbaţia, deci sunt unde de
translaţie;
• Deplasarea are loc pe direcţia curgerii, deci sunt unde longitudinale;
• Întreaga secţiune transversală este afectată de deplasarea perturbaţiei, deci
undele sunt unde de adâncime redusă;
• Aceste unde transportă mase importante de apă.
Corpul undei
r Frontul undei
c
r
V
Fig. 7.1 Schiţa unei unde abrupte solitare şi mărimile caracteristice acesteia.
Observator fix, pe mal şi mobil, ce se deplasează odată cu unda
În Fig. 7.1 se prezintă schiţa unei astfel de unde de translaţie pentru cazul unei albii
orizontale. Ea este caracterizată de frontul undei, care se propagă în lungul curentului cu
viteza undei şi provoacă perturbaţii importante în structura curentului, de corpul undei, în
care variaţia elementelor hidraulice se produce mai lent şi pentru care sunt permise ipoteze
193
mai avantajoase pentru modelarea curgerii şi de celeritatea undei, c care reprezintă viteza
corpului undei fată de un observator situat pe mal.
7.2.1 CLASIFICAREA UNDELOR DE TRANSLAŢIE
Def 7.2: Unda de translaţie se datorează unei variaţii bruşte de debit, ∆Q, pe un
canal, variaţie care duce la o deformatie locală a suprafeţei libere, ∆h.
Clasif. 7.1: Acest tip de unde se clasifică în funcţie de următoarele criterii:
1. După sensul de propagare:
1.1 Undă directă – dacă se propagă spre aval, în sensul curgerii
1.2 Undă inversă – dacă se propagă spre amonte, în sens invers curgerii.
2. După variaţia de debit care o provoacă:
2.1 Undă pozitivă - dacă perturbaţia se datorează creşterii bruşte a debitului,
de la Q la Q + ∆Q, respectiv înălţării bruşte a nivelului suprafeţei libere;
în cazul undelor pozitive, frontul este relativ abrupt.
2.2 Undă negativă – dacă perturbaţia se datorează scăderii bruşte a debitului,
de la Q la Q - ∆Q, respectiv coborârii bruşte a nivelului suprafeţei libere;
în cazul undelor negative, frontul este lin, mai degrabă convex şi devine
instabil.
Q+∆Q Q
Q Q-∆Q
a) b)
Q
Q-∆Q Q Q+∆Q
b) d)
Fig. 7.2 Tipurile de unde abrupte datorate unei cresteri bruşte a debitului: a)
Unda de umplere; b) Unda de flux; sau unei scăderi bruşte a
debitului:c) Unda de stăvilire; d) Unda de golire.
Clasif. 7.2: Atât unda pozitivă, cât şi cea negativă pot fi directe sau inverse. În Fig.
7.2 sunt prezentate principalele tipuri de unde de translaţie:
• unda de umplere (pozitivă şi directă). Poate apărea - de exemplu – în aval de
o stavilă care se deschide brusc; se datorează unui aport brusc de debit
dinspre amonte.
• unda de stăvilire (negativă şi inversă). Poate apărea - de exemplu – în amonte
de o stavilă care se închide brusc; se datorează unei reduceri bruşte de debit
spre aval.
194
• unda de flux (negativă şi directă). Poate apărea - de exemplu – în aval de o

stavilă care se închide brusc; se datorează unei scăderi bruşte de debit dinspre
amonte.
• unda de golire (negativă şi inversă). Poate apărea - de exemplu – în amonte
de o stavilă care se deschide brusc; se datorează unui aport brusc de debit spre
aval.
Obs.7.1: Undele pozitive (directe sau inverse), mai ales în cazul manevrelor bruşte
prezintă un front abrupt, asemănător geometric saltului hidraulic, dar care se deplasează în
lungul albiei cu viteza (celeritatea) undei. Undele negative se caracterizează printr-un front
lin, care se aplatizează tot mai mult, pe măsura propagării lui.
În Fig. 7.3 se sintetizează cele patru situaţii de mai sus prin efectele induse spre
amonte şi aval de secţiunea de operare a unei stavile plane.
Inchiderea stavilei
Undă negativă
directă (de flux)
Undă pozitivă inversă

(de stăvilire) Deschiderea stavilei
Undă negativă
inversă Undă pozitivă directă
(de golire) (de umplere)
Fig. 7.3 Sistematizarea celor patru tipuri de unde abrupte
7.2.2 UNDA ABRUPTĂ POZITIVĂ INVERSĂ (DE STĂVILIRE)

Se consideră propagarea unei astfel de unde rezultate înspre amonte ca urmare a
închiderii unei stavile amplasate pe un canal artificial. Pe domeniul de control pe care se
efectuează calculul celerităţii undei se vor considera neglijabile frecările cu radierul.
În Fig. 7.4 s-a schiţat o undă de stăvilire văzută de către un observator fix, situat pe
mal (a), şi de către un observator mobil, ce se deplasează odată cu unda, deci cu o viteză
faţă de mal, egală cu celeritatea, c a undei.
Se fac următoarele notaţii pentru calculul celerităţii:
r
c - celeritatea undei, adică viteza frontului undei văzută de un observator fix de pe
mal (în sens invers curgerii, deci cu semn negativ)
r r
V1 ,V2 vitezele curentului amonte şi aval de undă în raport cu un observator fix
195
r r
c + Vi - vitezele amonte şi aval de frontul undei în raport cu un observator mobil, ce
se deplasează odată cu unda.
r
c
∆h
r
h1 V1 r h2
V2 h1 r r
c + V1 h2 r r
c + V2
x
x b)
a)
Fig. 7.4 Unda de stăvilire văzută de către un observator fix (a) şi de un
observator mobil (b)
Obs.7.2: Din punct de vedere al observatorului fix, curgerea este nepermanentă
sau nestaţionară. Din punctul de vedere al unui observator mobil ce se deplasează odată cu
unda, mişcarea este permanentă (staţionară), deşi neuniformă rapid variată. Prin urmare,
prin schimbarea sistemului de referinţă, mişcarea trece de la nepermanentă la permanentă.
Astfel, pentru cazul din Fig. 7.4 se pot aplica între secţiunile 1 şi 2 situate înainte şi
după trecerea frontului undei, ecuaţia de continuitate:
A1V1 − c( A2 − A1 )
(c + V1 )A1 = (c + V2 )A2 ⇒ V2 = ; ( 7.6 )
A2
şi teorema cantităţii de mişcare proiectată pe direcţia curgerii:
ρQ[(V2 + c ) − (V1 + c )] = − ρghG 2 A2 + ρghG1 A1

( 7.7 )
Dacă în ultima relaţie se înlocuiesc expresia lui V2 din (7.7) şi Q = A1 (V1 + c ) , din
ecuaţia de continuitate, după câteva calcule algebrice simple se obţine:
A2 A2 hG 2 − A1 hG1
c= g − V1 ( 7.8 )
A1 A2 − A1
Nu trebuie uitat că c este negativă, deci dacă din calcule a rezultat pozitivă trebuie
h
Caz particular 1: Canal dreptunghiular, pentru care avem: Ai = bhi ; hGi = i . În
2
aceste condiţii expresia celerităţii undei, c devine:
h2
c= g (h1 + h2 ) − V1 ( 7.9 )
2h1
Obs.7.3: Se poate demonstra că saltul hidraulic este o undă de translaţie staţionară

pentru care c = 0.
196
Astfel, dacă se înlocuieşte în (7.9) c = 0, după câteva calcule algebrice simple se

poate obţine o ecuaţie de gradul doi în h2
2
2 V1 2
h2 + h1 h2 − 2 h1 = 0 ( 7.10 )
gh1
de la care se reţine doar soluţia pozitivă h2 =

h1
2
( )
1 + 8 Fr12 − 1 . Se observă că aceasta este
aceeaşi relaţie ca şi (6.16)’’, care leagă adâncimile conjugateale saltului hidraulic într-o
albie dreptunghiulară. Ecuaţia pereche, (6.16)’ se poate obţine dacă se exprimă totul în
funcţie de h1 şi Fr2. Prin urmare, saltul hidraulic este o undă de translaţie staţionară.
Caz particular 2: Dacă în plus, h1 ≈ h2 ≈ h , şi deci V1 ≈ V2 ≈ V , relaţia (7.9) devine
c≅ gh − V .
( 7.11 )
În care, dacă ţinem cont că c este negativ (în sens invers curgerii) se obţine
celeritatea undei de stăvilire de mică adâncime:
c ≅ V − gh .
( 7.12 )
Caz particular 3: Dacă apa din canalul dreptunghiular este staţionară, adică V = 0,
ecuaţia (7.11) devine
c ≅ − gh .
( 7.13 )
Se poate demonstra că pentru un canal de secţiune oarecare (cazul general), nu

dreptunghiulară, că relaţiile anterioare (7.11) şi (7.12) devin:
c ≅ V − gD , respectiv c ≅ − gD ,
( 7.14 )
unde D este adâncimea medie (hidraulică).

V V
Astfel, semnificaţia fizică a criteriului Froude Fr = = de distincţie între
gh c
regimul lent (Fr < 1) şi cel rapid (Fr > 1) este următoarea: dacă unda de translaţie
gravitaţională de mică adâncime nu se propagă spre amonte (V < c) ⇒ regimul este rapid,
iar dacă unda de translaţie se poate propaga spre amonte, atunci regimul este lent.
7.2.3 UNDA ABRUPTĂ POZITIVĂ DIRECTĂ (DE UMPLERE)

Fie propagarea acestei unde faţă de un sistem de referinţă fix (pe mal) şi faţă de unul
mobil, ce se deplasează odată cu unda. În Fig. 7.5 s-a schiţat o undă de stăvilire văzută de
către un observator fix, situat pe mal (a), şi de către un observator mobil, ce se deplasează
odată cu unda, deci cu o viteză faţă de mal, egală cu celeritatea, c a undei.
197
În raport cu sistemul de referinţă mobil se pot scrie ecuaţia de continuitate şi teorema

cantităţii de mişcare între secţiunile 1 şi 2:
A2V2 + c( A1 − A2 )
(c − V1 )A1 = (c − V2 )A2 ⇒ V1 = ; ( 7.15 )
A1
şi teorema cantităţii de mişcare proiectată pe direcţia curgerii:
ρQ[(c − V1 ) − (c − V2 )] = ρghG 2 A2 − ρghG1 A1

( 7.16 )
r
∆h c
r
h1 V1 r
h2 V h1 r r
2 c − V1 h2 r r
c − V2
a) b)
Fig. 7.5 Unda de umplere văzută de către un observator fix (a) şi de un

observator mobil (b)
Dacă în ultima relaţie se înlocuiesc expresia lui V1 din (7.14) şi Q = A2 (c − V2 ) , după

câteva calcule algebrice simple se obţine:
A1 A1 hG1 − A2 hG 2
c= g + V2 ( 7.17 )
A2 A1 − A2
Analog cu cazul undei de stăvilire pot exista cateva trei cazuri particulare.
hi
Caz particular 1: Canal dreptunghiular, pentru care avem: Ai = bhi ; hGi = . În
2
aceste condiţii expresia celerităţii undei, c devine:
h1
c= g (h1 + h2 ) + V2 ( 7.18 )
2 h2
Caz particular 2: Dacă în plus, h1 ≈ h2 ≈ h , şi deci V1 ≈ V2 ≈ V , relaţia (7.17)

devine
c≅ gh + V .
( 7.19 )
Prin urmare, s-a obţinut celeritatea undei gravitaţionale de umplere, de mică

adâncime.
198
Caz particular 3: Dacă apa din canalul dreptunghiular este staţionară, adică V = 0,
ecuaţia (7.19) devine
c≅ gh .
( 7.20 )
iar în cazul unui canal de secţiune oarecare în relaţiile (7.18) şi (7.19) adâncimea h devine
diametrul hidraulic, D:
c≅ gD − V , respectiv c ≅ gD .
( 7.21 )
Comparând relaţiile omoloage pentru unda de stăvilire (de la paragraful 7.2.2) şi cea
de umplere de mică adâncime (de la cazurile paraticulare 2 şi 3) din cazul curgerii pe un
canal dreptunghiular, se poate observa că ele diferă doar prin semnul lui V şi se pot scrie
sub o formă comună:
c≅ gh ± V
( 7.22 )
respectiv, pentru cazul unui canal oarecare:
c≅ gD ± V
( 7.23 )
r
c
r
V
Fig. 7.6 Descompunerea unei unde pozitive în unde elementare, suprapuse
În cazul în care apa din canal nu curge (V = 0), ambele relaţii se reduc la forma
(7.20).
Obs.7.4: Toate cele patru tipuri de unde pot fi considerate ca fiind compuse dintr-o
serie de unde mici (elementare), suprapuse una peste alta (Fig. 7.6), fiecare avand viteze
exprimate de relaţiile (7.22) şi (7.23). Întrucât unda elementară superioară (de la suprafaţa
liberă) are viteza maximă (având adâncimea maximă), ea se deplasează mai repede decât
cele de dedesubt în cazul undelor pozitive. Astfel, frontul acestor unde este abrupt, poate
chiar deferla (Fig. 7.6), spre deosebire de frontul undelor negative, care devine mai
aplatisat, pe măsură ce unda înaintează (Fig. 7.7).
199
7.2.4 UNDELE ABRUPTE NEGATIVE (DE FLUX ŞI DE GOLIRE)

Şi frontul acestor unde se poate considera că este compus dintr-o serie de unde
elementare suprapuse. Întrucât unda cea mai de sus are adâncimea maximă, ea se
deplasează mai repede decât cele de dedesubt. Deci frontul undei negative care se retrage
devine din ce în ce mai plat (Fig. 7.7).
t = ∆T după t = 0 de la
deschidere deschidere
r r
c c
r r
V V
Fig. 7.7 Descompunerea unei unde negative în unde elementare, suprapuse
Se consideră un canal dreptunghiular şi o perturbaţie elementară de forma unei unde

elementare negative inverse (de golire), datorată creşterii debitului din aval sau
deschiderii bruşte a unei stavile în aval. În Fig. 7.8 se prezintă o astfel de undă de translaţie
negativă inversă, (a) în regim nestaţionar, văzută de către un observator fix, de pe mal şi
(b) în regim staţionar, văzută de către un observator solidar cu unda.
r
c
r δh r r δh
h V h c +V
r r r r r
h − δh V − δV h − δh c + V − δV
1 2 1 2
Fig. 7.8 O undă elementară abruptă negativă inversă (de golire): a) în regim
nestaţionar (observator pe mal) şi b) în regim staţionar (observator
ce se deplasează odată cu unda)
Dacă se scrie ecuaţia continuităţii între cele două secţiuni, în cazul b):
(c + V ) h = (c + V − δ V )(h − δ h ) ⇒
( 7.24 )
(c + V ) h = (c + V ) h − (c + V )δ h + δ V δ h ,
în care se poate neglija termenul care conţine infiniţii de ordinul doi. După simplificări,
200
δV
δ h = −h . ( 7.25 )
c +V
Aplicând teorema cantităţii de mişcare între aceleaşi secţiuni, se poate scrie:
1 h2
ρ Q (c + V − δV − c − V ) = − ρg (h − δh )2 b + ρg b. ( 7.26 )
2 2
În care, dacă se ţine cont că Q = bh(c + V ) , se fac simplificările şi se neglijează din nou
infiniţii mici, se obţine
δ V (c + V )
δh=− . ( 7.27 )
g
Egalând δh din relaţiile ( 7.25 ) şi ( 7.27 ) şi simplificând cu δV se obţine
c = gh − V .
( 7.28 )
Din relaţiile ( 7.27 ) şi ( 7.28 ) va rezulta
δV δh δV
δh=− h , adică =− . ( 7.29 )
g h g
În această ecuaţie cu diferenţe finite, se poate considera că pentru δ h → 0 ,

δ h → dh , deci ecuaţia devine diferenţială, care, prin integrare, duce la următoarea
expresie a vitezei în canal:
V = −2 gh + ct.
( 7.30 )
Impunând drept condiţii iniţiale ca atunci când h = h1 ⇒ V = V1 = −2 gh1 + ct. ⇒

ct. = V1 + 2 gh1 , unde V1 este viteza din canal, dinainte de perturbaţie. Prin urmare,
V = V1 + 2 g ( h1 − h , iar ) ( 7.31 )
c = gh − V = 3 gh − 2 gh1 − V1 .
Viteza la creasta undei (Fig. 7.9), c1 = c(h = h1 ) , va avea deci expresia:
c1 = gh1 − V1 ,
( 7.32 )
iar cea la talpa undei, c 2 = c(h = h2 ) va fi:
201
c 2 = 3 gh2 − 2 gh1 − V1 .
( 7.33 )
Creasta
r undei
c1
r
c Baza
r r
h1 V1 c2 undei
h r
h2 V2
1 2
Fig. 7.9 Celerităţile crestei şi bazei unei unde negative inverse (de golire)
r
c1
r 1
c
r r
c2 V2
h2
r h
h1 V1
1 2
Fig. 7.10 Celerităţile crestei şi bazei unei unde negative directe (de flux)
Analog, în cazul undei negative directe (de flux) (Fig. 7.10) se pot deduce
următoarele relaţii:
c = 3 gh 2 − 2 gh1 − V1 ,
( 7.34 )
V = V2 + 2 g ( h − h2 )
c = 3 gh − 2 gh2 + V2
c1 = 3 gh1 − 2 gh2 + V2
c 2 = gh2 + V2
7.2.5 CAZUL RUPERII UNUI BARAJ
La ruperea unui baraj (Fig. 7.11) se formează o undă de golire (sau de flux) ce ia
naştere în apa aflată în repaus. Pentru analiza acestui caz particular, se consideră că barajul,
care reţinea apa la adâncimea h1 şi viteza V1 = 0 se înlătură rapid. Prin urmare, celeritatea
undei la baraj (negativă ca semn în rapot cu axa Ox) va fi dată de relaţia (7.31) :
202
c = 3 gh − 2 gh1 − 0 < 0 .
( 7.35 )
r Poziţia barajului
c1 = gh1
r
c
h1 r r
V1 = 0 h c2 = −2 gh1
y x
x
Profilul real al
undei
Fig. 7.11 Schematizarea unei unde negative inverse (de golire) ce ia naştere la
ruperea unui baraj
Ecuaţia profilului suprafeţei libere este dată de relaţia: x = −c ⋅ t , care este o parabolă
cu axa verticală, de ecuaţie
(
x = − 3 gh − 2 gh1 t . ) ( 7.36 )
4h1
Dacă x = 0 ⇒ adâncimea h = rămâne constantă în timp în secţiunea în care a
9
fost iniţial barajul. Celeritatea bazei undei va fi dată de relaţia (7.33) care devine în acest
caz:
c 2 = −2 gh1 .
( 7.37 )
Ceea ce înseamnă de exemplu că pentru o adâncime în lac de 100m celeritatea bazei

undei poate ajunge la o valoare enormă de 60m/s! Astfel se explică amploarea şi viteza cu
care au loc distrugerile provocate în aval de către o astfel de undă.
203
BIBLIOGRAFIE
1. Al Naib, S. K., 1998, Experimental Fluid Mechanics and Hydraulic Modeling (The
Essential User Friendly Book Meeting the Needs of Students and Engineers), KPC
Group, London & Ashford, ISBN 1-874536-090
2. Al Naib, S. K., 1977, Fluid Mechanics, Hydraulics and Environmental
Engineering (The Essential User Friendly Books), KPC Group, London & Ashford,
ISBN 1-874536-066
3. Aydin, Ismail. Ger A. Metin, Hincal Onur, 2002, Measurement of Small Discharges
in Open Channel by Slit Weir, J. of Hydr. Engineering, Vol 128, No. 2, pag. 234 -
237, DOI: 10.1061/(ASCE)0733-9429(2002)128:2(234)
4. Certousov, M.D., 1966, Hidraulica – Curs special, Editura Tehnică, Bucureşti
5. Chadwick Andrew & Morfett John, 1994, Hydraulics in Civil and Environmental
Engineering, II edition, E & FN SPON, ISBN 0 419 18160 1
6. Chanson, Hubert, 1999, Hydraulics of Open Channel Flow, An Introduction,
Butterworth Heinemann, ISBN 0340740671
7. Chanson, Hubert, 2004, The Hydraulics of Open Channel Flow, An Introduction,
2nd edition, Butterworth Heinemann, ISBN 07506 5978 5
8. Chow, Ven Te, 1959, Open Channel Flow, McGraw-Hill, USA, LCCN 58-13860
9. Cioc, Dumitru et. Al., 1973, Hidraulica – Culegere de probleme, Ed. Didactică şi
Pedagogica, Bucuresti
10. Crăciun Corneliu, 1992, Mecanica fluidelor, partea I, Editura IPB, Lito
11. Diacon, Alexandru & Manoliu Mihai, 1983, Hidraulică tehnică, Noţiuni
Fundamentale şi aplicaţii, Editura Institutului Politehnic Bucuresti, Lito
12. Diaconu Constantin, 1999, Hidrometrie, Editura *H*G*A, Bucuresti, ISBN 973-
98954-4-1
13. Evett Jack B. & Liu Cheng, 1989, 2500 Solved Problems in Fluid Mechanics and
Hydraulics, Shaum’s, Mc Graw- Hill –ISBN 0-07-019784-9
14. Featherstone, R.E., Nalluri, C., 1995, Civil Engineering Hydraulics (Essential
Theory with Worked Examples), IIIrd edition, Blackwell Science Ltd., ISBN 0-632-
03863-2,
15. Giles Ranald V., Schaum’s Outline of Theory and Problems, Fluid Mechanics and
Hydraulics, 2nd ed., 1962, Mc.Graw Hill, ISBN 07-023234-2
16. Graf, W.H., 1993, Hydraulique Fluviale – Tome 1, Ecoulement permanent uniforme
et non uniforme, Presses Polytechniques et Universitaires Romandes, Lausanne,
17. Graf, W.H., 1993, Hydraulique Fluviale – Tome 2, Ecoulement nonpermanent et
phénomènes de transport, Presses Polytechniques et Universitaires Romandes,
Lausanne
205
BIBLIOGRAFIE
18. Grishin M.M., 1982, Hydraulic Structures, Vol. 2, Mir Publishers, Moscow
19. Henderson, F.M., 1966, Open Channel Hydraulics, The Macmillan Company, New
York, Library of Congresss catalog card no: 66-10695
20. Ionescu D. Gh., 1977, Introducere în Hidraulică, Ed. Tehnică, Bucureşti
21. Ionescu D. Gh., 2005, Introducere în Mecanica Fluidelor, Ed. Tehnică, Bucureşti,
ISBN 973-31-2256-4
22. Isbăşoiu E. C-tin, Georgescu S.C. 1995, Mecanica Fluidelor, Ed. Tehnică,
Bucureşti, ISBN 973-31-0841-3
23. Kiselev, P.G., 1988, Indreptar pentru Calcule Hidraulice, Ed. Tehnica, Bucuresti
24. Lencastre Armando, 1999, Hydraulique Générale, Eyrolles, Safege, ISBN 2-212-
01894-0
25. Manoliu I. A., 1974, Regularizări de râuri şi căi de comunicaţii pe apă, Ed.
Didactică şi Pedagogică
26. Manoliu M., Nistoran D., 1994, Hidraulică tehnică, Lucrari de laborator, Editura
Universitatii « Politehnica » Bucuresti
27. de Marchi, Giulio, 1961, Idraulica, Basi scientifiche e applicazioni tecniche, vol. I,
parte seconda¸ Ed. Ulrico Hoepli, Milano
28. Marin Gabriela, 2002, Culegere de probleme de Hidraulică, Editura Universităţii de
Ştiinţe agronomice şi Medicină-veterninară, Fac. de Îmbunătăţiri funciare şi ingineria
mediului, Lito
29. Massey , B.S., 1989, Mechanics of Fluids, Chapman & Hall, VI edition,
30. Mateescu, C., 1963, Hidraulica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Ediţia a II-a, Buc.
31. Popa R., 1997, Elemente de Hidrodinamica Râurilor, Ed. Didactica si Pedagogica,
R.A. – Bucuresti,
32. Posea Aurora, 1999, Oceanografie, Ed. Fundatiei “Romania de maine”, ISBN 973-
582-101-X
33. Prişcu, R. 1973, Construcţii Hidrotehnice, Vol 1 si II, Ed. Didactica si Pedagogica,
Bucuresti
34. Roberson, J.A., Cassidy, J.J., & Chaudry, M.H., Hydraulic Engineering IInd edition,
John Wiley and Sons, ISBN 0-471-12466-4,
35. Rose Hunter, 1950, Engineering Hydraulics, John Wiley & Sons Inc., New York,
Chapman & Hall, ltd., London
36. Taşcă, Dan & Băcanu Ioan, 1962, Culegere de probleme de hidraulica tehnica, Ed.
Tehnica, Bucuresti
37. Troskonalnski, Adam.T., 1960, Hydrometry (Theory and Practice of Hydraulic
Measurements), Pergamon Press, Warszawa, LCCN 60-15198
38. *** HEC-RAS, 2003, User Manual, Reference Manual & Application Guide (Part
of the RAS Package,) US Army Corps of Engineers, Hydrologic Engineering Center,
US Army Corps of Engineers, Davis, CA
206
39. *** US Army Corps of Engineers, 1993, River Hydraulics, US Army Corps of
Engineers,Hydrologic engineering Center, Davis, CA, Engineering Manual 1110-2-
1416
40. Webber N.B., Fluid Mechanics for Civil Engineers, Chapman and Hall, 1995, S.I.
edition, ISBN 0 412 10600 0
41. *** Standard ISO 4360, 1984, Mesure de debit des liquides dans les canaux
decouverts au moyen de deversoirs et de canaux jaugeurs / deversoirs a profil
triangulaire, 1984-12-15
42. *** Standard BS 3680, părţile 4A (1965), 4B (1969), 4C (1971), Measurement of
Liquid Flow in Open Channels
207

Hidraulica Tehnica D. Nistoran 2007 PDF

Caricato da

Informazioni sul documento

Titolo originale

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Copyright:

Formati disponibili

Hidraulica Tehnica D. Nistoran 2007 PDF

Caricato da

Copyright:

Formati disponibili

DANIELA E.

EDITURA PRINTECH BUCURESTI

Această carte se adresează cu precădere studenţilor anului III, specializarea

Def. 1.1 Hidraulica este partea Mecanicii fluidelor ce se ocupă cu aplicaţiile

1.1 GENERALITĂŢI DESPRE CURSURILE DE APĂ. DEFINIŢII

1.1.1 CLASIFICARE ŞI PROPRIETĂŢI

Caracteristici: Albiile (naturale) sunt complexe şi dinamice. Ele îşi modifică

Fig. 1.1 Tipuri de cursuri de apă descoperite (deschise) şi acoperite

Fig. 1.2 Exemple de albii prismatice şi neprismatice

Albie majoră Albie majoră

Albia minoră (Am)

1.1.2 CARACTERISTICI GEOMETRICE

PROFIL LONGITUDINAL PROFIL TRANSVERSAL

O Nivel orizontal de referinţă/geodezic (ex. N. Mării Negre)

Fig. 1.4 Profile longitudinal şi transversal ale unei albii. Caracteristicile

urmare, din motive de simplificare a scrierii, pe parcursul întregului curs va fi utilizată

Fig. 1.5 Calculul pantei longitudinale (geometrice, a talvegului), J pentru un

Def. 1.15 Adâncimea hidraulică/medie (în cazul canalelor închise/galeriilor

Fig. 1.8 Semnificaţia debitului specific : debit corespunzător unităţii de

Panta taluzului se obişnuieşte să se reprezinte grafic sub forma unui triunghi

Fig. 1.9 Definiţia şi notaţia pantei taluzului, m

1.1.3 FORME TIPICE ALE CANALELOR (ARTIFICIALE)

Dreptunghi Trapez Triunghi Cerc

(Date: fie d şi h, fie d şi α)

1.2 MĂRIMI HIDRAULICE CARACTERISTICE ÎN CURGEREA

L.E. L.E. (Je)

Nivel orizontal de referinţă Nivel orizontal de referinţă

În cazul în care secţiunile 1-1 şi 2-2 sunt foarte apropiate, rezultă:

dE = E 2 − E1 = −(E1 − E 2 ) = −hr1− 2 < 0 ( 1.9 )

întrucât orice lichid real pierde energie în curgere.

1.2.2 PANTE CARACTERISTICE

În expresia anterioară se foloseşte modulul şi nu paranteza simplă, întrucât pierderile de

1.2.3 TIPURI DE CURGERI. CLASIFICARE.

a) După variaţia în timp (Fig. 1.9) mişcarea poate fi:

a.1 Def. 1.22 Mişcarea este permanentă dacă adâncimea h( x, t ) = h( x ) , adică

a.2 Def. 1.23 Mişcarea este nepermanentă, dacă adâncimea se modifică în

b) După variaţia în spaţiu mişcarea poate fi

La rândul ei, o curgere uniformă ar putea fi (Fig. 1.10):

Fig. 1.10 Mişcarea uniformă (uniformă permanentă) (a) şi uniformă

MRV MGV MRV MGV MRV MGV MRV MU

Fig. 1.11 Diferite tipuri de mişcări permanente pe un sector de albie

Exemple de MnPGV şi MnPRV (Fig. 1.12) sunt undele de viitură1 şi respectiv

Fig. 1.12 Tipuri de mişcări nepermanente (variate) pe un sector de albie;

Concluzie Clasificarea mişcărilor se reduce la următoarea schemă:

1.2.4 NUMERE CARACTERISTICE ADIMENSIONALE.

unde λρ , λv , λν , λl sunt scările mărimilor: densitate, viteză, vâscozitate cinematică şi

Dacă se foloseşte prima formă, Re1, clasificarea regimurilor de curgere cu suprafaţă

unde λ g , λv , λl sunt scările mărimilor acceleraţie gravitaţională, viteză, şi lungime. Prin

se numeşte celeritate şi reprezintă viteza micii perturbaţii (undei gravitaţionale de mică

Obs. 1.12 Conform acestei relaţii se poate observa că:

c V<c c V<c c V=c

1.3 REPARTIŢIA VITEZELOR ÎN SECŢIUNE

Fig. 1.15 Influenţa rugozităţii asupra distribuţiei de viteze pe o verticală a unei

Într-o secţiune (x = ct.) există deci o mişcare spirală secundară/transversală care se

Fig. 1.17 Comparaţie între profilul vitezelor în secţiune într-o conductă

Obs. 1.14 Influenţa numărului Re asupra curgerii de la curgerea sub presiune în

1.3.1 MĂSURAREA VITEZELOR

V = (0,8 ÷ 0,9)vs V = 0,5(v0,8 + v0,2 ) 0,6h V = v0,6

Fig. 1.18 Relaţii aproximative pentru determinarea vitezei medii în secţiune,

1.3.2 COEFICIENŢII DISTRIBUŢIEI DE VITEZE ÎN SECŢIUNE

iar expresia lui β este:

Determinarea coeficienţilor distribuţiei de viteze pe secţiune

Se împarte aria A a secţiunii în zone de arie Ai ce au vitezele medii Vi.. Coeficienţii