Arhitectura Existentei Vol II IlieParvu

Ilie Pârvu
ARHITECTURA EXISTENºEI
VOL. II
Teoria elementelor
versus
Structura categorialå a lumii
Redactor: Irina Ilie
© Editura Paideia, 2001

75104 Bucure¿ti, România
Str. Tudor Arghezi nr.15, sector 2
tel.: (00401) 211.58.04; 212.03.47
fax: (00401) 212.03.48
e-mail: paideia @fx.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Na¡ionale

PARVU, ILIE
Arhitectura existen¡ei / Ilie Parvu. -
Bucure¿ti : Paideia, 2001
p. 264 : 20 cm.
ISBN 973-8064-89-9
Ilie Pârvu
ARHITECTURA EXISTENºEI
VOL. II
TEORIA ELEMENTELOR
VERSUS
STRUCTURA CATEGORIALÅ A LUMII
PREFAºÅ
«Es war also nicht bloß eine Wortkünstelei,

sondern ein Schritt zum Sachkenntnis...»
Immanuel Kant
«Philosophy will not regain its proper status
until the gradual elaboration of categoreal
schemes, definitely stated at each stage of progress,
is recognized as its proper objective.
... But in the absence of a welldefined categoreal
scheme of entities, issuing in a satisfactory
metaphysical system, every premise in a
philosophical argument is under suspicion.»
Alfred-North Whitehead
Volumul al doilea al lucrårii Arhitectura Existen¡ei inten¡ioneazå så

continue proiectul construc¡iei ontologice ini¡iat în primul volum, în care
au fost formulate premisele ¿tiin¡ifice, medierile ¿i temeiurile epistemologice
ale modelului structural-generativ ¿i s-au indicat douå «aplica¡ii inten¡ionate»
ale lui, corespunzând unor paliere extreme ale programului arhitectonicii
existen¡ei: doctrina fiin¡ei ¿i teoria realitå¡ii fizice. Ne propunem, în conti-
nuarea acestei întreprinderi de elaborare mai detaliatå a proiectului, så
conferim un spectru mai larg momentelor intermediare ¿i, în acela¿i timp,
så-i dåm, în termeni kantieni, Sinn und Bedeutung.
Am ales pentru aceasta o cale oarecum indirectå. ªi anume, nu prin
expunerea directå a momentelor intermediare ale programului structu-
ral-generativ în ontologie, ci printr-o «sintezå criticå» a ontologiei analitice
contemporane, printr-un dialog cu «the new ontological turn». Acestei
orientåri din teoria actualå a existen¡ei, extrem de influentå, tinzând så
alunge în trecut proiectele reduc¡ioniste ale filosofiei analitice, centrate
exclusiv pe problemele logicii ¿i ale limbajului (sau ale «analizei logice a
6 ILIE PÂRVU
limbajului»), îi lipsesc totu¿i câteva elemente importante pentru a-¿i putea

îndeplini sarcinile construc¡iei ontologice.
¥n primul rând, ontologia analiticå, cu mici excep¡ii (D. Armstrong,
R. M. Chisholm, P. Simons ¿.a.) este reprezentatå de o serie de «abordåri
locale», de cercetåri speciale asupra unor elemente sau structuri ale existen¡ei,
fiind mai pu¡in interesatå de elaborarea unei «sinteze constructive» în
ontologie, o teorie a existen¡ei cu o organizare interioarå coerentå. Ideea
postmodernå a «dezordinii lucrurilor» ¿i «neunitå¡ii ¿tiin¡ei» (J. Dupré)
sau a «fragmentårii ra¡iunii» (St. Stich) nu justificå abandonarea temei
centrale a ontologiei, existen¡a ca totalitate. Råspunsul lui Quine la întrebarea
«Ce existå?», ¿i anume everything, indica mai degrabå ineficacitatea cercetårii
ce se opre¿te în fa¡a unor principii integrative.
Aceastå dispersare a ontologiei analitice într-o multitudine de «teorii»
locale indicå o concepere «descriptivå», ¿i nu «revizionarå» (P. F. Strawson)
a sarcinilor teoriei existen¡ei. Cele mai reprezentative proiecte ale acestei
ontologii propun tematizåri ale «elementelor» existen¡ei, continuând în mod
conservator programele clasice ale teoriei categoriilor, prin care se decupeazå
ra¡ional tipurile de entitå¡i, într-un gen de «inventar ontologic». Nedeta¿area
fa¡å de aceastå ontologie de prim nivel nu permite articularea coerentå a
interrela¡iilor diferitelor genuri de entitå¡i ¿i moduri de fiin¡are. (Lucrul
acesta este eviden¡iat – cum vom vedea – de însu¿i «aparatul construc¡ional»
al ontologiei analitice, care include esen¡ial teoria mul¡imilor ¿i mereologia.)
Este o mare diversitate de opinii în privin¡a «entitå¡ilor fundamentale» ¿i a
«dependen¡ei ontologice» a restului tipurilor de entitå¡i; nu func¡ioneazå
critic, cu alte cuvinte, principiul ontologic al lui Whitehead. Nu se vede
asimilatå temeinic nici lec¡ia «diferen¡ei ontologice» a lui Heidegger: în
multe doctrine ontologice, niveluri sau aspecte ale existen¡ei cu totul diferite
sunt interpretate recurgându-se la acelea¿i argumente generale ¿i criterii de
identitate (ex.: obiecte, dispozi¡ii, poten¡ialitå¡i).
De¿i existå o mare grijå privind «introducerea» entitå¡ilor în discursul
ontologic, justificårile necesare apeleazå de cele mai multe ori la argumente
filosofice sui-generis, argumente «funda¡ionale». Acestea nu sunt înså
«armate» de teorii, nu sunt «contextualizate» teoretic, singura modalitate
care le poate oferi soliditatea necesarå. Nici opera¡ia metodologicå inverså,
«reduc¡ia» unor entitå¡i – «ocupa¡ia» preferatå a ontologiei standard – nu
a cunoscut o proiectare teoreticå generalå, ci se gåse¿te mai degrabå în
stadiul unei colec¡ii în cre¿tere continuå de proceduri ¿i concepte, unele
Arhitectura existen¡ei 7
formulate cu o «exactitate» de invidiat, dar lipsindu-le deocamdatå «dome-

niul de aplica¡ie» relevant (supervenien¡a, de exemplu).
Doctrinei «elementelor existen¡ei» a ontologiei analitice îi lipse¿te
a¿adar, în principal, nivelul secund al categoriilor formale (structurale),
care så organizeze nivelurile ¿i tipurile de entitå¡i prin eviden¡ierea logicii
invariante a constituirii, a orizontului «competen¡ei» fiin¡årii. Ea råmâne o
teorie categorialå elementalå a existen¡ei determinate.
Aceastå situa¡ie a ontologiei analitice se explicå în mare måsurå prin
doi factori importan¡i: izolarea ei în raport cu alte orientåri ontologice sau
metafizice (nereceptarea ¿i neasimilarea criticå a perspectivelor interpretative
¿i constructive formulate de Whitehead, Heidegger, Ingarden, D. Bohm,
R. Thom ¿.a. – a¿a cum demonstreazå P. Simons într-un studiu recent
consacrat lui Whitehead) ¿i, de asemenea, o anumitå «distan¡å» fa¡å de
¿tiin¡a efectivå (în ciuda preten¡iilor «naturalizårii» ontologiei, formulate
pe urmele lui Quine). Chiar cele mai tehnice contribu¡ii ale analizei onto-
logice sunt cel mai adesea justificate printr-un «echilibru reflexiv» cu intui-
¡iile comune, nu cu modul de construc¡ie ¿i rezultatele ¿tiin¡elor teoretice
care determinå nivelul abstrac¡iei ¿i strategiile metodologice ale cunoa¿terii
contemporane. De aici ¿i neputin¡a acestei ontologii de a oferi teoria-cadru
a programelor teoretice de reconstruc¡ie conceptualå a lumii. Autonomia,
justificarea «imanentå», centrarea pe probleme ¿i teme self-generate de un
discurs speculativ determinå un profil epistemologic «fragil» cercetårii
categoriale a existen¡ei. Aceastå tråsåturå este, de altfel, comunå multor
discipline ale filosofiei analitice (epistemologia, filosofia generalå a ¿tiin¡ei,
logica filosoficå), transformate uneori într-un dans contorsionat al «gim-
na¿tilor» care se tem så atingå påmântul (J. Largeault).
Proiectul nostru va încerca, în primul rând, så sistematizeze critic
rezultatele «locale» ale ontologiei analitice, så introducå, dupå o analogie
cu arhitectonica logicii contemporane, o ierarhie a nivelurilor, a tipurilor
extinderilor ¿i alternativelor construc¡iei ontologice, organizând pentru
fiecare în parte metodologia specificå a «angajårilor ontologice» ¿i, respectiv,
a demersurilor complementare de reduc¡ie a entitå¡ilor «derivate». Logica
interioarå a «desfå¿urårii» ontologiei analitice – puså astfel în eviden¡å –
va indica oarecum de la sine necesitatea refundamentårii sistemului
categoriilor «realitå¡ii» printr-o matrice de supercategorii «formale»,
sugeratå imperios – a¿a cum am argumentat în volumul întâi al cår¡ii – ¿i
de interpretarea ontologicå a unor teorii de cel mai înalt nivel de abstrac¡ie
din ¿tiin¡a contemporanå.
8 ILIE PÂRVU
Acest nivel al unor categorii ¿i principii integrative nu va completa

doar «necreativ» genurile de entitå¡i descrise prin categoriile «elementale»
ale ontologiei, ci va întemeia întregul domeniu al constructelor ontologice,
printr-o veritabilå generalizare ra¡ionalå, care va modifica esen¡ial «pri-
oritatea ontologicå» a «modurilor» sau «aspectelor» existen¡ei. Cu alte
cuvinte, prin încercarea de a organiza logic diferitele contribu¡ii speciale
ale cercetårii ontologiei analitice vom eviden¡ia ¿i rolul categoriilor formale,
categorii-operatori, în determinarea «structurii logice a lumii». ¥n felul
acesta, continuând programul din primul volum, vom propune o altå
teorie-nucleu a doctrinei existen¡ei, ontologia structuralå.
SECºIUNEA I
Ontologia de ordinul întâi
(STANDARD)
«First philosophy, according to the traditional
schedule is analytic ontology, examining the traits
necessary to whatever is, in this or any other possi-
ble world.»
Donald C. Williams
«...all there is to the world is a vast mosaic of

local matter of particular fact, just one little thing
and then another.»
David Lewis
CAPITOLUL 1
Presupozi¡ii ¿i premise ale ontologiei analitice
Ontologia contemporanå de facturå sistematicå î¿i întemeiazå analizele

conceptuale ¿i construc¡iile teoretice pe douå tipuri de «filtre ra¡ionale»,
prin care se tematizeazå experien¡a cognitivå pentru a fi convertitå în proiecte
de categorializare a existen¡ei: logica filosoficå ¿i filosofia ¿tiin¡ei. La fiecare
nivel al edificårii structurii categoriale a lumii se întâlne¿te o asemenea
«concordan¡å» cu cel pu¡in una dintre aceste discipline ce mediazå inter-
pretarea filosoficå a experien¡ei. ¥n multe dintre «sintezele creatoare» ale
filosofiei clasice (Aristotel, Leibniz, Kant, Bolzano) s-a realizat un acord
fin al tuturor palierelor construc¡iei teoretice: ¿tiin¡å – filosofia ¿tiin¡ei –
metafizicå ¿i/sau ontologie. Un asemenea «echilibru reflexiv» caracterizeazå
¿i ontologia analiticå standard, realizatå exemplar în câteva programe
filosofice, cum ar fi cele ale lui W. v. O. Quine, N. Goodman, D. Armstrong
¿i D. Lewis.
Aceastå perspectivå ontologicå presupune o anumitå «logicå filosoficå»,
o anumitå «teorie nuclearå» a logicii, ce va furniza teoria-cadru a întregii
reconstruc¡ii: logica de ordinul întâi sau teoria cuantificårii. Aceastå teorie
logicå – conceputå de Quine ca o veritabilå teorie a categoriilor – va oferi,
în primul rând, «viza ontologicå fundamentalå», proiectul ontologic ce va
ghida întreaga desfå¿urare a analizelor conceptuale ¿i ontologice; ea va da,
de asemenea, principalele criterii ce vor servi la individuarea (¿i deci admi-
terea) tipurilor de entitå¡i în discursul ontologic.
Constituirea ontologiei analitice, în acord cu aceastå logicå, s-a produs
într-un anume context de naturå filosoficå ¿i teoreticå, determinat în mod
esen¡ial de acceptarea unor supozi¡ii fundamentale ale «tradi¡iei humeiste» (a
ideilor lui David Hume, «the great denier of necessary connections» – cum
12 ILIE PÂRVU
îl nume¿te David Lewis). Douå dintre aceste supozi¡ii î¿i aflå sinteza în
concep¡ia lui David Hume asupra cauzalitå¡ii. Este vorba aici de o anume
tradi¡ie a interpretårii lui Hume (ini¡iatå, se pare, de editorul operelor lui din
1875), contestatå de exegeza contemporanå a filosofiei lui – Th. Capaldi,
Al. Rosenbag, T. Beauchamp, G. Strawson, R. I. G. Hughes1, tradi¡ie care a
fost ¿i råmâne activå în construirea reprezentårii standard a ontologiei analitice.
Aceste douå supozi¡ii fundamentale ale perspectivei humeiste au
de-a face cu natura filosofiei înså¿i, pe de-o parte, ¿i pe de altå parte cu
«înså¿i natura lumii a¿a cum aceasta e experien¡iatå de noi» (R. Harré,
Ed. Madden2). Cu greu, scriu autorii cita¡i, «ne putem imagina supozi¡ii
mai fundamentale decât acestea douå». Prima dintre ele este prezentatå
de Harré ¿i Madden astfel: «¥ncepând cu Hume s-a asumat de cåtre filo-
sofii tradi¡iei humeiste cå analiza filosoficå a oricårui concept non-empiric
trebuie så fie o explica¡ie formalå, iar toate tråsåturile reziduale ale
conceptului trebuie så poatå fi analizate în termenii originilor lor psiholo-
gice. Efectul acestei asump¡ii i-a condus pe filosofi så presupunå cå
sarcina lor constå în a oferi o analizå a conceptelor ¿i rela¡iilor importante
în întregime în termenii logicii formale, întrucât rela¡iile de necesitate
sunt, în aceastå perspectivå, în mod fundamental rela¡ii logice»3. Aceastå
perspectivå «logisticå» ignora faptul cå «cele mai importante concepte
meta¿tiin¡ifice cu care se ocupå filosofia, cum ar fi cele de cauzå, lege,
explica¡ie, teorie, fapte empirice (evidence), necesitate naturalå ¿i altele
asemånåtoare, nu s-au dovedit a fi apte de a fi caracterizate adecvat în
termeni pur formali», fårå a acorda aten¡ia cuvenitå unui «al treilea
element al economiei noastre intelectuale, ¿i anume con¡inutului cunoa¿-
terii, con¡inut ce depå¿e¿te datele (reports) experien¡ei imediate». A¿a
cum pretind Harré ¿i Madden, «ra¡ionalitatea ¿tiin¡ei poate fi apåratå ¿i
posibilitatea lumii men¡inutå numai luând în considerare anumite tråsåturi
generale ale con¡inutului propozi¡iilor cauzale prin care acestea pot fi
caracterizate, în ultimå instan¡å, ca având o necesitate conceptualå ireduc-
tibilå fie la necesitatea logicå, fie la iluzia psihologicå»4.
A doua asump¡ie a tradi¡iei humeiste prive¿te lumea experien¡ei. Se
presupune cå aceasta ar putea fi conceputå ca un «sistem de lucruri sau un
flux de evenimente» ¿i cå ea este complet determinatå prin aceste concepte,
fårå a apela la vreo «ipotezå neîntemeiatå a continuitå¡ii»; ontologia ¿tiin¡ei
este astfel reduså la o «lume de evenimente».5
Originea acestor idei, scriu Harré ¿i Madden, e greu de stabilit cu
exactitate, e «obscurå», dar sursa ei directå în filosofia modernå «derivå din
remarcile introductive ale lui Hume din Treatise ¿i Inquiry, unde el trece de la
o teorie asupra experien¡ei, ¿i anume aceea cå ea constå din impresii atomare,
la o concep¡ie asupra lumii experien¡ei ca o lume alcåtuitå din atomi, dar,
desigur, atomii ei sunt evenimentele. Asump¡ia independen¡ei evenimentelor
succesive ¿i a proprietå¡ilor coexistente este o tråsåturå corelatå fundamentalå
a perspectivei humeiste, acceptatå împreunå cu atomismul epistemologic în
mod explicit sus¡inut de Hume»6. Despre aceastå concordan¡å D. Hilbert ar fi
spus: «iatå o minunatå armonie între lume ¿i cunoa¿tere!»
Independen¡a evenimentelor de structura ¿irului precedent de eveni-
mente ¿i a proprietå¡ilor coexistente î¿i are corespondentul într-o doctrinå a
«independen¡ei predicatelor», singura constrângere la care s-ar supune
predica¡ia ar råmâne principiul logic al noncontradic¡iei.
La constituirea perspectivei standard a ontologiei analitice au contribuit
¿i al¡i factori importan¡i. ¥n primul rând, logica predicatelor de ordinul
întâi sau teoria cuantificårii, «extraså» de Löwenheim, Skolem ¿i Hilbert
din logica matematicå modernå, care a debutat ca o logicå de ordin superior
(Frege, Russell), ¿i transformatå de Quine ¿i Gödel în «the right logic»,
nota¡ia canonicå a întregii ¿tiin¡e. Logica «standard» a devenit instrumentul
par excellence al analizei conceptuale ¿i reconstruc¡iei teoretice, conferind
¿tiin¡ei teoria ei cadru, substitutul modern al metafizicii (Quine). ¥n filosofia
¿tiin¡ei, aceastå logicå a oferit cadrul «formalizårii standard» a teoriilor,
fiind un element constitutiv al programului empirist-logic de reconstruc¡ie
ra¡ionalå a cunoa¿terii empirice.
Acceptatå ca «teorie nuclearå» a logicii, logica de ordinul întâi (inter-
pretatå tradi¡ional, prin restric¡iile impuse cuantificårii) a introdus în
ontologia analiticå nu doar o «schemå» ontologicå – prin care se determinå
«angajårile ontologice ale teoriilor» –, ci ¿i principalele criterii ale «deciziei
ontice». Angajarea ontologicå permiså de criteriul lui Quine («a fi înseamnå
a fi valoare a unei variabile cuantificate»), în condi¡iile restric¡iilor acestor
cuantificåri, era, evident, una nominalistå: «Din punct de vedere filosofic,
logica de ordinul întâi î¿i datoreazå statutul ei special, în mare måsurå,
faptului cå ea este într-un anume sens o întreprindere nominalistå. Ea admite
o cuantificare doar asupra individualilor, adicå obiecte particulare sau entitå¡i
care sunt tratate ca ¿i cum ar fi particulari. Acesta este motivul pentru care
aceastå logicå este numitå «logicå de ordinul întâi»»7. Proiectul ontologic
(«angajarea ontologicå») ¿i criteriile de identitate ¿i individuare propuse de
aceastå logicå au operat o drasticå reducere a altor tipuri, moduri ¿i niveluri
14 ILIE PÂRVU
de existen¡å. Coresponden¡a reciprocå dintre ontologia nominalistå, structura

logicii de ordinul întâi (consideratå ¿i cel mai important element al «apa-
ratului construc¡ional» al ontologiei analitice) ¿i filosofia empirist-logicå a
¿tiin¡ei – care, de exemplu, prin «explica¡ia deductiv-nomologicå a
cauzalitå¡ii» a «stilizat» auster, humeist, conexiunile cauzale ¿i legea naturalå
– a conferit stabilitatea metateoreticå a metafizicii analitice.
Teoria «nuclearå» a ontologiei a devenit în felul acesta ontologia de
ordinul întâi, a cårei viziune generalå poate fi «focalizatå» în teoria
regularitå¡ii: a universalilor, a cauzalitå¡ii ¿i a legii naturale. Ea poate fi
consideratå temeiul sau punctul de convergen¡å funda¡ionalå al tuturor
componentelor acestui complex teoretic integrant, reprezentat de ontologia
analiticå standard. Expresia «negativå» a acestei concep¡ii o reprezintå ideea
«supervenien¡ei humeiste», numitå astfel de David Lewis «în onoarea» lui
David Hume; nu existå vreo diferen¡å fårå o diferen¡å în aranjarea «ele-
mentelor» (particulari, calitå¡i, tropi etc.); «orice altceva e supervenient
acestora»8.
¥n cazul particular al legilor naturale, M. Tooley9 reconstruie¿te teoria
regularitå¡ii prin urmåtoarele teze:
T1. Valorile de adevår ale enun¡urilor nomologice sunt determinate de
valorile de adevår ale enun¡urilor non-logice asupra particularilor.
O formulare alternativå poate fi datå în termenii «lumilor posibile».
T'1. Nu pot exista douå lumi posibile care corespund asupra tuturor
faptelor nonnomologice despre particulari, dar så fie diferite în privin¡a
legilor.
¥n al¡i termeni: «o lege este doar o regularitate cosmicå»10.
T2. Valorile de adevår ale tuturor enun¡urilor singulare sunt logic
determinate de valorile de adevår ale enun¡urilor ce formuleazå legi cauzale,
împreunå cu valorile de adevår ale enun¡urilor noncauzale asupra
particularilor.
Semnifica¡ia ultimei teze este urmåtoarea: «rela¡iile cauzale sunt
superveniente legilor cauzale, împreunå cu faptele noncauzale asupra
particularilor»11; ea exprimå exact structura teoriei hempeliene a explica¡iei
¿tiin¡ifice, a¿a cum a fost aceasta fixatå de modelul deductiv-nomologic
(D-N); ea formuleazå modul empirist de a concepe natura legilor cauzale
(teoria regularitå¡ii), ca enun¡uri generale direct instan¡iabile; numai acestea
intrå în rela¡ii deductive cu enun¡urile despre faptele particulare. Alte teorii
ale explica¡iei «teoretice» (sau ale «explica¡iei structurale»: M. Friedman,
J. D. Sneed, J. M. Smart, Ph. Kitcher, Ern. McMullin, R. I. G. Hughes) nu

sunt «proiectabile» în asemenea modele D-N; între explanandum ¿i explanans
existå o diferen¡å de nivel ontologic ¿i de abstrac¡ie; de aceea «explica¡ia»
implicå alte tipuri de rela¡ii decât cea de subsumare deductivå sau de
instan¡iere, rela¡ii având un caracter esen¡ialmente constructiv («extinderi
constructive»), implicând ipoteze auxiliare, modele intermediare etc.
Corela¡ii semnificative are ontologia de ordinul întâi ¿i cu alte domenii
ale analizei filosofice, cum ar fi logica inductivå ¿i teoria confirmårii, capitole
esen¡iale ale teoriei empirist-logice standard a ¿tiin¡ei. De aceea, nu este
întâmplåtor cå unele probleme conceptuale de acela¿i tip pot fi întâlnite în
multe ramuri ale filosofiei analitice (logica inductivå, teoria legilor naturale,
interpretarea epistemologicå a teoriilor ¿tiin¡ifice); problema genurilor naturale,
«proiectabilitatea» predicatelor, paradoxele lui N. Goodman, condi¡ionalii
contrafactuali. Ele exprimå prezen¡a unor supozi¡ii tematice comune, precum
¿i tendin¡a reduc¡ionistå a analizei filosofice (a logicii filosofice ¿i a ontologiei
standard), nefiind altceva decât «efectele secundare» sau subprodusele logice
ale proiectului reduc¡ionist, tråind astfel o «via¡å teoreticå» secundarå; lipsa
lor de relevan¡å pentru cunoa¿terea ¿i ¿tiin¡a efectivå vine tocmai din caracterul
lor artificial, de artefacte ale analizei conceptuale. Interpretarea problemei
induc¡iei ca temå ontologicå (A. N. Whitehead) pare a fi un remediu drastic
la un asemenea gen de analizå-surogat a cunoa¿terii ¿tiin¡ifice ¿i o încercare
de reorientare a filosofiei spre problemele autentice ale teoriei existen¡ei. ¥n
lucrarea sa Our Knowledge of the External World (1914), B. Russell fixa un
alt program filosofiei ¿tiin¡ifice, devenitå, între timp, «analiticå»: «Unica ¿i
singura condi¡ie, cred eu, care este necesarå pentru a asigura filosofiei în
viitorul apropiat o împlinire care så întreacå tot ceea ce a fost realizat de cåtre
filosofi pânå acum este crearea unei ¿coli a oamenilor cu pregåtire ¿tiin¡ificå
¿i interese filosofice, nestânjeni¡i de tradi¡iile trecutului ¿i care så nu fie
îndruma¡i gre¿it prin metodele literare ale celor care imitå pe antici în toate,
cu excep¡ia meritelor lor»12.
Toate aceste supozi¡ii ¿i principii explicite au condus la o abordare
concordantå a problemelor logice, epistemologice ¿i metafizice, la ontologia
analiticå standard, a cårei perspectivå tematicå va putea fi dislocatå numai
de alte asemenea teorii filosofice integrate ¿i self-coerente. Extinderile,
alternativele sau nivelurile superioare ale ontologiei se vor construi pe baza
unui dialog cu teoretizårile ¿tiin¡ifice contemporane, cu noile tematizåri
epistemologice ale ¿tiin¡ei, necesitând înså ¿i utilizarea efectivå a unor
16 ILIE PÂRVU
instrumente logice ¿i de reconstruc¡ie metateoreticå de alt gen, care så nu

reprezinte doar o continuare repetitivå a opera¡iilor admise de logica standard
sau de teoria mul¡imilor. Cum vom vedea în continuare, aceasta nu este
perspectiva ontologiei analitice. Ea porne¿te de la o viziune elementaristå
asupra entitå¡ilor fundamentale, iar alte genuri de complexe naturale sunt
astfel construite încât så nu reprezinte decât «more of the same». Aparatul
ei construc¡ional este astfel ales încât så nu producå o infla¡ie ontologicå cu
entitå¡i ireductibile, så nu modifice prin extinderile succesive prioritatea
ontologicå a «entitå¡ilor elementare».
CAPITOLUL 2
Stilul ontologiei analitice: argumente,

explica¡ii conceptuale, contraexemple
Ca ramurå a orientårii analitice, ontologia standard împrumutå carac-

terele specifice ale «analizei», atât pe cele «pozitive» (adeziunea la standar-
dele de rigoare ¿i precizie, utilizarea unor tehnici logice, cercetarea limbajului
ca mediu transparent pentru a ajunge la semnifica¡ia conceptelor ¿i opera-
¡iilor cunoa¿terii), dar ¿i pe cele «negative»: interesul ei este fragmentar ¿i
particular, opus eforturilor de a edifica teorii generale; accentul pe defini¡ii,
ca modalitate de clarificare a ideilor filosofice, ¿i nu pe teorii constructive;
asocierea analizei conceptuale cu o «analizå ontologicå» reductivå sau chiar
eliminativå; ¿i, nu în ultimul rând, o viziune «descriptivå», nu «revizionarå»
(P. Strawson) asupra inten¡iilor fundamentale ale ontologiei (metafizicii).
Cei trei termeni din titlul acestui capitol rezumå ideal ¿i stilul meto-
dologic al ontologiei standard.
¥n primul rând, ca ¿i filosofia generalå a ¿tiin¡ei, ontologia analiticå
pune accentul principal pe argumentele filosofice. Fie cå este vorba de
acceptarea unor genuri de entitå¡i în discursul despre existen¡å, fie cå este
cazul justificårii unor concep¡ii asupra acestor entitå¡i, recursul la argumente
este instrumentul principal al filosofiei analitice. Celelalte douå componente
stilistice decurg de aici: pentru formularea corectå a argumentelor este
necesarå analiza conceptelor implicate (surså a distinc¡iilor relevante), iar
testarea argumentelor apeleazå cel mai frecvent la invocarea sau construirea
contraexemplelor. Ca procedurå metodologicå, aceastå modalitate «argu-
mentativå» nu ar putea întâmpina obiec¡ii întemeiate. Modul în care ea este
«aplicatå» de cåtre membrii «Clubului ontologilor analitici» treze¿te înså
critici justificate. Må voi referi în continuare la primul aspect al stilului
18 ILIE PÂRVU
ontologiei standard, ¿i anume la invocarea argumentelor generale în vederea

sus¡inerii sau justificårii unei pozi¡ii sau idei asupra elementelor sau conexi-
unilor existen¡ei. Ca ¿i în filosofia generalå a ¿tiin¡ei, unde, de exemplu,
opozi¡ia epistemologicå realism-antirealism se încearcå a fi deciså prin
invocarea unor argumente sau teze generale (argumentele: convergen¡ei,
coresponden¡ei, cauzei comune, inferen¡ei la cea mai bunå explica¡ie, res-
pectiv teza echivalen¡ei empirice a teoriilor ¿i a subdeterminårii empirice a
teoriilor, ori ideea kuhnianå a incomensurabilitå¡ii paradigmelor), ¿i în
ontologia analiticå problemele de construc¡ie sau întemeiere sunt examinate
exclusiv din perspectiva unor argumente sau complexe argumentative
«funda¡ionale».
Vom ilustra acest recurs la argumente generale sau patternuri argu-
mentative în ontologia standard cu invocarea în diverse contexte a inferen¡ei
la cea mai bunå explica¡ie (inference to the best explanation). Ea este utilizatå
fie ca un singur argument, fie ca un subargument al unei strategii argu-
mentative («argumente-de-tip-Davidson») în multe ramuri ale filosofiei
analitice. «Inferen¡a la cea mai bunå explica¡ie (IBE) joacå un rol covâr¿itor
în multe argumente filosofice ¿i, dupå adep¡ii ei, unul esen¡ial în ra¡iona-
mentele ¿tiin¡ei ¿i ale sim¡ului comun... ¥n epistemologie, metafizicå,
filosofia ¿tiin¡ei ¿i în alte locuri, IBE are un rol fundamental atât în explicarea
teoriilor filosofice, cât ¿i în argumentarea în favoarea lor»1. Mul¡i filosofi
îi acordå acestei inferen¡e un rol absolut, funda¡ional.
Astfel, în cadrul teoriei cunoa¿terii (pentru care se preferå în ultimii
ani denumirea subreptivå epistemology), acela¿i pattern inferen¡ial general
este utilizat, în mod aparent paradoxal, în stabilirea, de exemplu, a unor
teorii opuse ale adevårului ¿i justificårii: teoria coeren¡ei (L. Boujour) ¿i
teoria funda¡ionistå (P. K. Moser, A. H. Goldman). Ca ¿i în alte situa¡ii
(utilizarea argumentului «obiectelor incongruente» al lui Kant pentru
stabilirea unor teze filosofice diferite asupra spa¡iului), paradoxul se dizolvå
prin situarea contextual-teoreticå a argumentului; în cazul IBE, prin
explicitarea sensului «explica¡iei» ce intervine în utilizarea patternului
argumentativ de acest tip. Acest gen de «inferen¡å» are o tradi¡ie eminentå
(«a long philosophical pedigree» – cum se exprimå Day ¿i Kincaid), ea
fiind, de exemplu, implicatå în demonstrarea «teoremei» Criticii Ra¡iunii
Pure, privind existen¡a lumii exterioare, sau într-un argument asemånåtor
al lui Russell, din Problems of Philosophy (1917), unde se sus¡ine cå am
putea cel mai bine explica seria datelor senzoriale prin apel la o lume de
obiecte fizice existentå independent. Aceea¿i utilizare «metafizicå» o
întâlnim ¿i la A. Goldman: «apelul la obiectele fizice oferå cea mai bunå

explica¡ie pentru seria aparen¡elor»2.
¥n filosofia ¿tiin¡ei, IBE este argumentul cel mai important pentru teza
realismului, el permi¡ând trecerea de la datele empirice sau faptele obser-
vabile la entitå¡ile postulate de teoriile ce oferå cea mai bunå explica¡ie a
regularitå¡ilor observa¡iei. ¥n metodologia confirmårii, R. Miller, de
exemplu, considerå, în acela¿i stil, cå o ipotezå este confirmatå dacå adevårul
ei este «cea mai bunå explica¡ie a datelor»3. ¥n forma originalå, propuså de
G. Harman4, ca inferen¡å amplificatoare validå sau ca temei al oricårei
asemenea inferen¡e (induc¡ie, abduc¡ia lui Peirce etc.), IBE ar putea fi
considerat candidatul modern pentru rolul «inferen¡ei care a fåcut posibilå
¿tiin¡a» (Ernan McMullin), adicå al acelui tip de procedeu inferen¡ial-ra¡ional
care ar distinge ¿tiin¡a empiricå modernå de ¿tiin¡a deductivå matematicå
(sau de modelul categorico-deductiv al ¿tiin¡ei aristotelice).
Inferen¡a la cea mai bunå explica¡ie, din cauza utilizårii ei «fun-
da¡ionale», a fost ridicatå la rangul de modalitate generalå de justificare
filosoficå (de pattern argumentativ metafilosofic), ea definind «baza generalå
a oricårei argumentåri filosofice»5. Astfel, H. N. Castañeda afirma simplu:
«Singura criticå validå» a sistemelor filosofice este «modul în care ele
explicå (illuminate) datele»6.
¥n ontologia analiticå IBE apare fie ca argument individual pentru
introducerea unor genuri de entitå¡i în discursul teoretic, fie ca un subar-
gument al unui procedeu argumentativ (argumentul indispensabilitå¡ii sau
argumentele-de-tip-Davidson) de justificare a unor extinderi sau alternative
ontologice. D. Armstrong, în Universals and Scientific Realism (1978),
justificå introducerea universalilor, pe lângå rolul lor în rezolvarea unor
probleme-cheie ale ontologiei tradi¡ionale, ¿i prin invocarea IBE. Acela¿i
procedeu este apoi iterat în cazul legilor naturale în What’s a Law of Nature
(1983) ¿i al întemeierii ra¡ionale a induc¡iei («What Makes Induction
Rational?», Dialogue, 1991); el a fost urmat în aceastå multiplå utilizare a
IBE pentru necesitatea naturalå de John Foster («Induction, Explanation
and Natural Necessity», Proceedings of the Aristotelian Society, 1983).
David Lewis argumenteazå pentru lumile posibile într-un mod analog cu
cei care sus¡in «paradisul cantorian» în matematicå: «De ce credem în
pluralitatea lumilor? Deoarece ipoteza este solidå, ¿i acesta este un motiv
pentru a considera cå ea este adevåratå...; asemenea entitå¡i se justificå prin
beneficiile pe care le aduc pentru unificarea teoreticå ¿i economie»7.
20 ILIE PÂRVU
Cea mai explicitå ¿i importantå utilizare a IBE în ontologia analiticå

este implicatå în argumentul lui Davidson pentru ac¡iuni ¿i evenimente,
utilizare care a ridicat IBE la rangul de subargument esen¡ial al «de-
monstra¡iilor de existen¡å» în ontologie. ¥n studiul såu paradigmatic, The
Logical Form of Action Sentences8, Davidson construie¿te un argument
complex pentru a atribui existen¡å ac¡iunilor (¿i, prin extensie, evenimentelor,
ac¡iunile fiind o specie de evenimente). Structura lui (dupå L. B. Lombard9)
este urmåtoarea: avem un argument deductiv plauzibil; validitatea lui necesitå
o explica¡ie; se propun diferite teorii semantice care så-i explice validitatea,
så-i «exploreze premisele»; teoria care explicå cel mai bine faptele semantice
(aici, validitatea trecerii inferen¡iale) este cea care aratå cå premisele vorbesc
despre anumite entitå¡i (cuantificå existen¡ial); dacå aceste premise sunt
adevårate (lucru ob¡inut prin IBE), atunci, conform criteriului de angajare
ontologicå al lui Quine, existå «lucrurile» despre care ele vorbesc. Astfel,
metafizicianul argumenteazå prin «induc¡ie» (IBE) cå un anumit argument
demonstreazå deductiv existen¡a unor anumite entitå¡i. Argumentele de
«indispensabilitate» în filosofia existen¡ei (Quine, Putnam) trebuie ¿i pot fi
convertite în patternul deductiv al lui Davidson. Structura ¿i validitatea lor
¡in de validitatea inferen¡ei la cea mai bunå explica¡ie!
Procedeul argumentativ special al lui Davidson pentru ac¡iuni (eve-
nimente) decurge astfel (cf. Lombard). Så consideråm problema gåsirii
unei teorii semantice adecvate pentru enun¡uri de genul:
(1) John a uns felia de pâine cu cu¡itul la miezul nop¡ii.
¥n mod clar aceasta implicå
(2) John a uns felia de pâine.
Dupå Davidson, nici o analizå semanticå care presupune cå singurele
entitå¡i ce trebuie så existe pentru ca (1) så fie adevåratå sunt acelea la care
(1) se referå prin termenii singulari nu poate explica implica¡ia. Astfel,
dacå vom considera cå (1) exprimå ideea cå rela¡ia cuaternarå «x a uns y cu
z la t» are loc între John, felia de pâine, cu¡itul ¿i miezul nop¡ii, iar cå (2)
exprimå ideea unei rela¡ii diadice «x a uns y» ce are loc între John ¿i felia
de pâine, Davidson sus¡ine cå nu putem explica de ce (1) implicå (2).
Ideea lui Davidson este de a considera cå propozi¡iile de genul (1)
con¡in implicit o variabilå cuantificatå existen¡ial, acesta fiind cea mai bunå
analizå (explica¡ie) semanticå a lui (1). Ea va fi :
(1') (∃x ) (x este ungerea lui y & x a fost fåcutå cu cu¡itul &
& x a fost fåcutå la miezul nop¡ii).
Acum implica¡ia (1') → (2) se poate justifica prin simpla suprimare a

unor termeni ai conjunc¡iei.
¥n noua teorie semanticå existå variabile în (1) ¿i (2) care iau ca valori
ac¡iuni (specii de evenimente). ªi «deoarece, într-un anume sens, a fi
înseamnå a fi valoare a unei variabile, atunci, pânå când o teorie mai bunå
a sensului lui (1) nu este prezentå, vom avea temeiuri så credem cå existå
evenimente ¿i ac¡iuni»10. Cum afirmå L. B. Lombard, multe argumente din
filosofie pot fi convertite în asemenea «format inferen¡ial». Ele stabilesc
(dacå sunt valide) cå anumite genuri de entitå¡i existå, dar, independent, ele
nu spun nimic despre natura acestor entitå¡i; pentru aceasta avem nevoie de
o teorie ontologicå, cu principii ¿i criterii de existen¡å ¿i individuare,
îndeosebi cu criterii specifice de identitate. Cu aceasta atingem unul din
punctele nevralgice ale unor asemenea «demonstra¡ii de existen¡å», asupra
cåruia vom reveni, ¿i anume, dependen¡a lor de teorii, func¡ionarea lor
deplinå cu rol justifica¡ional fiind posibilå numai în cuprinsul unor teorii
ontologice.
Inferen¡a la cea mai bunå explica¡ie a fost criticatå, fie consideratå abstract,
ca pattern formal de inferen¡å11, fie în aplica¡iile ei în cadrul diferitelor ramuri
sau domenii ale filosofiei (cum ar fi critica la adresa IBE ca argument pentru
realismul ¿tiin¡ific, formulatå de B. C. van Fraassen12). Problema care ne
intereseazå aici este utilizarea ei în structurile argumentative ale ontologiei.
Ca simplu tip de inferen¡å, considerat în sine, ea nu poate avea for¡a
funda¡ionalå sau justificativå acordatå, de exemplu, în cadrul argumentelor
de-tip-Davidson. Pentru a fi incluså cu succes în cadrul unor asemenea strategii
funda¡ionale ea trebuie «contextualizatå»: în primul rând, în func¡ie de
diferitele semnifica¡ii («teorii») ale explica¡iei, ea poate juca roluri diferite.
Dacå vom accepta teoria explica¡iei ca unificare, atunci IBE devine ne-
informativå, un simplu apel la «coeren¡a totalå», neavând acel gen de statut
privilegiat care så întemeieze inferen¡a ¿tiin¡ificå amplificatoare.13 Dacå vom
accepta teoria cauzalå a explica¡iei, atunci IBE ne cere så specificåm ipotezele
empirice auxiliare ¿i cunoa¿terea de fond care participå la explica¡ie. Astfel
înså IBE depinde în aplicarea ei de diferite supozi¡ii empirice, de situa¡ii
epistemice întregi, de principii specifice unor domenii particulare. Ea înceteazå
atunci – considerå Day ¿i Kincaid – så mai reprezinte o «regulå de inferen¡å
funda¡ionalå», nu mai denume¿te «un pattern fundamental de inferen¡å, ci ea
este mai degrabå o instan¡å a unei alte strategii inferen¡iale, mai generale»;
acea strategie care inferå de la informa¡ia de fond ¿i datele relevante la anumite
22 ILIE PÂRVU
opinii întemeiate: «Când aceste opinii de fond încorporeazå esen¡ial aser¡iuni

asupra eplica¡iei ¿i acestea întemeiazå inferen¡ele de la date la noi opinii,
aceastå strategie generalå de inferen¡å devine IBE»14. ¥n felul acesta, IBE nu
reprezintå ceva singular, ci împårtå¿e¿te o soartå asemånåtoare multor
argumente sau principii filosofice: toate acestea sunt sus¡ineri substan¡iale
deghizate, mai degrabå decât reguli de inferen¡å independente. Fårå conexiunile
cu factorii contextuali, argumentele via IBE nu-¿i pot determina complet
for¡a ¿i relevan¡a.
Vom ilustra aceastå dependen¡å de context, în special de o teorie generalå
în care o asemenea inferen¡å î¿i poate îndeplini func¡ia ei ¿i care e legatå
prin numeroase conexiuni de semnifica¡ie, cu modul în care a fost interpretatå
de filosofii analitici deduc¡ia transcendentalå, alt argument «funda¡ional»
(pentru epistemologie, filosofia ¿tiin¡ei, «ontologia fundamentalå» etc.).
¥ncercarea lui P. Strawson de a «extrage» forma «austerå» a deduc¡iei trans-
cendentale ca un argument inferen¡ial-logic (de fapt, redus la o «explica¡ie
conceptualå») este foarte instructivå în aceastå privin¡å. ¥ntrebându-se «De
ce o deduc¡ie transcendentalå?», de fapt, ce este aceasta ¿i ce rol are ea în
justificarea categoriilor, Strawson observå, mai întâi, cå ajungem la concluzia
cå prin doar categorii putem gândi un obiect pe douå cåi, prin douå
demonstra¡ii independente (metafizicå ¿i transcendentalå), cu premise
diferite, ceea ce «încurajeazå speran¡a analiticå» de a gåsi forma ¿i validitatea
sus¡inerilor kantiene, a deduc¡iei categoriilor în special. Speran¡å spulberatå
de constatarea ce se impune: «de¿i Deduc¡ia Transcendentalå este într-adevår
un argument, ea nu este numai un argument. Ea este de asemenea o
explica¡ie, o descriere, o povestire. Pentru a în¡elege rolul ei ca o povestire,
trebuie så luåm în considerare din nou toate elementele modelului kantian
pe care le-am evitat în interpretarea noastrå austerå»15. Altfel spus, pentru
a în¡elege rolul Deduc¡iei Transcendentale trebuie s-o «scufundåm» în
întreaga teorie kantianå, så luåm în considerare conexiunile ei cu toate
elementele «modelului» kantian al arhitectonicii ra¡iunii, diviziunea
sensibilitate-intelect ¿i contribu¡iile specifice ale celor douå «facultå¡i»,
rela¡ia dintre intui¡ie, ca reprezentare imediatå a singularului, ¿i concept, ¿i
mai ales condi¡iile constituirii experien¡ei cognitive. ¥n termenii lui Strawson,
Deduc¡ia Transcendentalå include o explica¡ie a modului în care facultå¡i
separate ale subiectului coopereazå pentru a produce «judecå¡i obiective»:
«¥n Deduc¡ia Transcendentalå povestirea este spuså, explica¡ia este datå».
Avem în fa¡a noastrå elementele unei adevårate «drame transcendentale»16,
ale cårei obiective explicative sunt înfåptuite de o teorie centratå pe

«constituirea transcendentalå» (Critica Ra¡iunii Pure, A 96-7). ¥n rezumat,
în Deduc¡ia Transcendentalå avem – dupå Strawson – cel pu¡in «douå
lucruri în acela¿i timp: atât un argument asupra implica¡iilor conceptului
experien¡ei în general, cât ¿i o descriere a activitå¡ii (workings) trans-
cendentale a facultå¡ilor subiective prin care experien¡a este produså. Ar fi
dezirabil så putem reduce ultimul aspect la primul, interpretând întreaga
psihologie transcendentalå în termenii argumentului analitic. Orice efort
de a face aceasta, de¿i eroic, ar fi eronat. Mai degrabå va trebui så încercåm
så separåm cele douå elemente, påstrând mereu con¿tiin¡a prezen¡ei lor;
deoarece pare probabil cå nu putem în¡elege complet expunerea argumentului
fårå a acorda o anumitå aten¡ie exigen¡elor modelului»17. ªi examinarea
preliminarå a statutului Deduc¡iei Transcendentale fåcutå de Strawson se
încheie cu încå o observa¡ie importantå: «în parte din cauza exigen¡elor
psihologiei transcendentale ¿i în parte din cauza unei tendin¡e tipic kantiene
spre o generalitate ¿i abstrac¡ie maximå a oricårui stadiu al cercetårii, Kant
amâna pânå la Principii [Principiile Analiticii Intelectului] unele dintre
considera¡iile care realmente conferå substan¡å argumentelor ¿i concluziilor
foarte generale ale Deduc¡iei»18.
Perspectiva lui Strawson a generat multe comentarii asupra «argu-
mentului transcendental», care-i pun la îndoialå valoarea tocmai pe temeiul
conexiunii lui cu teoria Criticii. J. L. Mackie, discutând modul în care
Kant încearcå så stabileascå a priori principiul cauzalitå¡ii, ¿i anume, dat
fiind cå Hume exclusese posibilitatea demonstrårii lui ca un adevår analitic
sau logic, scrie: «Avem nevoie de un argument transcendental pentru a
aråta cå principiul este presupus în mod necesar în experien¡a noastrå. Dar
aceasta se poate face în unul din cele douå moduri: cu sau fårå idealismul
transcendental al lui Kant. Cu idealismul, putem spune cå principiul era
necesar adevårat pentru con¡inutul experien¡ei noastre, deoarece însu¿i acest
con¡inut a fost construit oarecum în acord cu el ¿i s-a demonstrat prin
sistemul lui Kant cå a fost astfel construit. Fårå idealism, în «interpretarea
austerå» a lui Strawson, principiul, sau conceptul corespunzåtor ar fi doar
«un element structural esen¡ial al oricårei concep¡ii a experien¡ei care ne-ar
face-o inteligibilå». Adevårul lui fa¡å de lumea pe care o cunoa¿tem, lumea
¿tiin¡ei ¿i a sim¡ului comun, nu va fi garantat de nimic din ceea ce cunoa¿tem
sau putem så demonstråm asupra lumii înse¿i. ¥ntrucât de îndatå ce respingem
idealismul transcendental ¿i spunem cå lumea la care ne referim este autentic
24 ILIE PÂRVU
obiectivå, complet realå, ¿i nu doar «empiric realå, dar transcendental idealå»,

nimic ce se întemeiazå doar pe presupozi¡iile experien¡ei noastre nu poate
autoriza valoarea lui».19
Fårå a o afirma în mod expres, J. L. Mackie construie¿te o «dilemå» a
argumentului transcendental: dacå este «luat împreunå» cu teoria lui Kant,
el nu adaugå nimic preten¡iilor epistemologice ¿i ontologice ale acesteia, ci
repetå ceea ce aceasta a «sus¡inut» deja; dacå este considerat «separat»
(interpretarea «austerå»), el nu are for¡å concluzivå, nu stabile¿te teza
propuså. Departe de a fi un «viciu», consubstan¡ialitatea deduc¡iei
transcendentale cu teoria generalå a Criticii indicå rolul ei cu totul special
în articularea progresivå ¿i solidarizarea internå a momentelor ¿i nivelurilor
de construc¡ie a C.R.P. ¥n ultima situa¡ie, ca teoremå generalå de reprezentare
(a¿a cum am reconstruit Deduc¡ia Transcendentalå a Categoriilor în altå
lucrare), aceasta dovede¿te posibilitatea trecerii invariantive de la «teoria
formalå», abstractå (teoria categoriilor ca teorie structuralå a experien¡ei în
genere), la teoria «obiectualitå¡ii» obiectelor experien¡ei, îi conferå a¿adar
primeia un «model», îi demonstreazå interpretabilitatea ¿i aplicabilitatea.
Luatå «separat», Deduc¡ia Transcendentalå reprezintå nu un singur argument,
ci un complex de argumente, o strategie argumentativå cu multe subar-
gumente, cu elemente «eterogene» (experiment ideal (Mackie)), explica¡ii
conceptuale, demonstra¡ii structurale etc. Ideea ei generalå poate identifica
prin patternul ei abstract tipul de teorii, similare structural ¿i constitutiv cu
cea kantianå, teoriile «de posibilitate» sau programele cvasi-transcendentale.
Nu este de aceea întâmplåtor cå recursul la acest pattern argumentativ se
întâlne¿te doar în teoriile gen-identice cu Critica Ra¡iunii Pure (cosmologia
deductivå, mecanica cuanticå abstractå, gramatica universalå), toate fiind
teorii ale «competen¡ei», cu categorii prin excelen¡å structural-formale.
Deduc¡ia sau argumentul transcendental joacå astfel un rol «funda¡io-
nal», dar de un alt tip decât cel invocat de epistemologii anali¿ti: ea înte-
meiazå «dinlåuntru», imanent, teoria transcendentalå, îi asigurå «constitu-
¡ionalitatea», solidaritatea ¿i organicitatea pår¡ilor constitutive. Introducerea,
de exemplu, a «intui¡iei formale» (în edi¡ia a doua a Criticii) ca element
mediator al deduc¡iei categoriilor conferå acesteia tocmai asemenea func¡ii
integrative. Ea, «intui¡ia formalå», constituie ¿i paradigma «generalizårii
ra¡ionale» prin care trece de la un stadiu la altul al elaborårii «modelului»
kantian al subiectului epistemic. Deduc¡ia transcendentalå are astfel un
rol constitutiv pentru articularea coerentå a teoriei kantiene; ea are ¿i un
rol determinativ, specificând, delimitând genul teoretizårii Criticii.

Folosind un termen al Criticii, explicat de Kant însu¿i printr-o analogie
matematicå, Deduc¡ia Transcendentalå reprezintå «exponentul» teoriei
Criticii Ra¡iunii Pure, tipul ¿i «forma ei ¿tiin¡ificå» (Kant), condi¡ia ei de
posibilitate. Dacå «revolu¡ia copernicanå», pretinså de Kant, s-a petrecut
realmente, atunci deduc¡ia transcendentalå ne poate indica «exponentul
ei», deoarece, a¿a cum scrie H. Putnam, «revolu¡iile ¿tiin¡ifice nu produc
doar noi teorii; ele renegociazå înse¿i limitele a ceea ce înseamnå «teorie»
în general»20.
«Povestirea» sau «modelul» kantian, implicate în textura argu-
mentativå a Deduc¡iei Transcendentale, departe de a fi «the imaginary
subject of psychology», reprezintå teoria specific kantianå, teoria-scenario
a Criticii. Argumentul transcendental nu poate fi «extras» din ea sub
forma unui tip inferen¡ial abstract-formal ¿i aplicat altor teorii indiferent
de con¡inutul acestora. El e consubstan¡ial tipului de teoretizare al Criticii,
teorie transcendentalå, teorie de posibilitate, teorie esen¡ialmente modalå,
implicând «concepte formale» ¿i vizând «exponentul» regulilor sau regu-
laritå¡ilor la care poate avea acces o teorie «obiectualå». Observa¡ia finalå
a lui Strawson poate spune ceva mai mult: nu doar cå în Principiile
Analiticii Kant adaugå lucruri importante, ce completeazå argumentul
Deduc¡iei, ci cå aceste Principii oferå atât obiectivul Deduc¡iei (stabilirea
validitå¡ii «legilor transcendentale ale Naturii»), cât ¿i «începutul»
(principiul) ¿i stilul întregii teorii critice, «diferen¡a ei epistemologicå»:
o teorie transcendentalå ca teorie de posibilitate («posibilitatea» fiind
definitå exact de Kant tocmai în Postulatele Gândirii Empirice în Genere).
Chiar dacå se filtreazå într-o logicå modalå (care ar admite ca axiomå
principiul lui Brouwer «φ → φ»: dacå ceva existå, atunci e necesar ca
el så fie posibil); argumentul transcendental nu se poate utiliza cu roluri
semnificative decât în teorii gen-identice cu cea kantianå, teorii «exponen-
¡iale», ale condi¡iilor de posibilitate, a¿a cum sunt teoriile cvasi-transcendentale
din ¿tiin¡a contemporanå. ¥n alte genuri de teorii el nu poate apårea decât
ca un artefact, un by-passing (Strawson). Argumentul transcendental
împårtå¿e¿te astfel acela¿i statut cu cel al tuturor patternurilor inferen¡iale
«funda¡ionale».
«Argumente, distinc¡ii, contraexemple»: astfel rezuma D. Lewis cerce-
tarea ontologicå21. Dintre aceste trei instrumente metodologice utilizate de
filosofia analiticå pentru a realiza echilibrul intern al «opiniilor» în modul
26 ILIE PÂRVU
cel mai atent, analiza conceptualå («distinc¡iile») pare a juca rolul central.
Ea indicå însu¿i obiectivul final, majoritatea a¿a-ziselor «teorii» analitice
reducându-se la analize sau elucidåri conceptuale. Argumentele filosofice,
pe de altå parte, a¿a cum sublinia D. K. Lewis, în ton cu R. Nozick, servesc
mai degrabå un rol elucidator decât unul constructiv sau justifica¡ional: «scopul
lor este så ajute la explicarea unei pozi¡ii, nu så constrângå acceptarea ei»22.
Contraexemplele, pe de altå parte, servesc de obicei så eviden¡ieze caracterul
«contraintuitiv» («neadecvarea materialå») al unor explica¡ii sau analize
conceptuale.
Nu întâmplåtor, interpretårile analitice ale unor argumente filosofice
au fost considerate doar «stilizåri», reduceri ale acestora la elucidåri concep-
tuale. Astfel, interpretarea inferen¡ialå a deduc¡iei transcendentale de cåtre
P. Strawson este un exemplu tipic al reduc¡iei analitice: «Deduc¡ia lui Kant
este înlocuitå prin analiza unui concept; în locul demonstrårii valabilitå¡ii
obiective a conceptelor pure ale ra¡iunii avem o aser¡iune asupra corela¡iei
conceptelor» (Wolfgang Carl23). Astfel a fost receptatå «analiza» lui Strawson
¿i de R. Rorty sau B. Stroud.
Acest rol eminamente constitutiv al analizei pentru filosofia anglo-sa-
xonå i-a determinat pe unii så identifice filosofia în genere cu analiza
conceptualå ¿i, prin aceasta, så-i asigure autonomia epistemicå: «Dacå înså
filosofia – în sensul în care vorbim de «filosofie» în opozi¡ie cu «o» filosofie
sau «a mea», «a ta», «americanå» sau «comunistå» – este analizå conceptualå,
care este valoarea ei? ¥n mod primordial, så descopere anumite proprietå¡i
importante pe care nici un alt gen de studii nu le poate descoperi, ¿i anume
caracteristicile necesare ale oricårui lucru, acele caracteristici în virtutea cårora
el este ceea ce este ¿i este ceea ce este denumit»24.
Ridicatå la statutul de filosofie în genere sau la acela de «filosofie
primå» (M. Dummett: «philosophy of language is first philosophy»), va
deveni evident cå analiza conceptualå va fi consideratå coextensivå cu
întreaga istorie a filosofiei, diferitele ei etape distingându-se doar prin
inten¡iile ¿i metodele analizei: «analiza clasicå» (ce poate include multe
opere, de la dialogul Menon al lui Platon pânå la Critica Ra¡iunii Pure a lui
Kant) – ce nu se limiteazå så regimenteze «utilizarea comunå» a termenilor
în limba naturalå sau så fie o terapie intelectualå, ci «încearcå så afle
«structura logicå a lumii» sau «forma logicå» a faptelor care ne solicitå în
principal aten¡ia» – este o tråsåturå permanentå a filosofiei: «de o asemenea
analizå au fost absorbi¡i filosofii oricårei perioade»25.
Analiza «clasicå» tindea så depå¿eascå experien¡a ¿i limbajul, så ofere

un model al «elementelor» lumii, al tråsåturilor ei structurale sau al
«condi¡iilor de inteligibilitate» ale marilor reconstruc¡ii ra¡ionale a existen¡ei,
iar strategiile ei argumentative serveau articulårii unor teorii ontologice
sau epistemologice substan¡iale. Analiza «clasicå» era înså diferitå de cea a
filosofilor analitici contemporani prin cel pu¡in douå aspecte: era orientatå-
spre-obiect ¿i presupunea o «adâncime» sau diferen¡å ontologicå între
analysans ¿i analysandum (primul apar¡inea unui nivel superior al existen¡ei
¿i oferea «constituen¡ii» ¿i modul ac¡iunii lor pentru a «constitui» nivelul
analysandum-ului)26, ceea ce fåcea din ea mai degrabå o specie a explica¡iei
teoretice de tipul celei oferite de teoriile ¿tiin¡ifice (M. Friedman27). Analiza
conceptualå contemporanå pare a-¿i fi pierdut virtu¡ile unei «teorii a
constituirii» (vezi trecerea lui R. Carnap de la «teoria constituirii» din Der
Logische Aufbau der Welt (1928) la «explica¡ia conceptualå» din Logical
Foundations of Probability (1951)), «adâncimea» explica¡iei ¿i controlul
prin cele mai importante realizåri ale cunoa¿terii ¿tiin¡ifice. Spre deosebire
de Kant, distinc¡iile conceptuale ob¡inute prin folosirea unei sofisticate
tehnologii logice nu sunt «reinvestite» într-o reconstruc¡ie de con¡inut a
¿tiin¡ei ¿i, prin aceastå «austeritate», sunt lipsite ¿i de cea mai semnificativå
instan¡å de control. ¥n termenii lui J. L. Mackie, analiza tradi¡ionalå putea
fi factualå, epistemicå sau conceptualå. Cea contemporanå fie î¿i limiteazå
preten¡iile la ultima modalitate, fie considerå analiza conceptualå ¿i ling-
visticå doar un «ghid», o introducere la explica¡ia ontologicå.
Acestui nucleu metodologic al ontologiei analitice, analiza (explicitarea,
explica¡ia) conceptualå i se pot aduce mai multe genuri de critici. ¥n primul
rând «arogan¡a» cu care este erijatå într-un fel de procedeu autonom, unic, al
ontologiei analitice. Refuzul acesteia de a integra reflectiv contribu¡iile ¿tiin¡ei
contemporane ¿i ale filosofiei ¿tiin¡ei în «elucidarea» structurii categoriale a
lumii pare cel pu¡in anacronic. Afirma¡ii de genul: «I am not ready to take
lesson in ontology from quantum mechanics as it now is»28, de¿i cu rezervå
finalå, nu indicå o pozi¡ie teoreticå constructivå [D. Lewis acuzå, pe nedrept,
actuala teorie fundamentalå a naturii de «frivolitate instrumentalistå», de
înclina¡ia de a «vorbi doar despre înregistrårile aparatelor noastre, dar nu
despre constitu¡ia lumii», de utilizarea unei «logici deviante» ¿i de «pove¿ti
supranaturale» asupra puterii min¡ii observatorului de a provoca lucrurile så
sarå; acest mozaic de aspecte interpretative nu define¿te, în totalitate, nici o
interpretare coerentå propuså mecanicii cuantice ¿i nu este determinativ
28 ILIE PÂRVU
pentru profilul epistemologic al teoriei actuale abstracte a mecanicii cuantice].

¥ntre o asemenea pozi¡ie filosoficå fa¡å de ¿tiin¡å ¿i cea a lui Abner Shimony,
care vedea în mecanica cuanticå, îndeosebi în conceptul poten¡ialitå¡ii propus
pentru interpretarea ei de Werner Heisenberg, cea mai importantå revolu¡ie
în ontologia secolului XX, se aflå douå oceane ¿i douå continente.
Interesant este faptul cå ambii autori se referå – în atitudinea lor fa¡å
de rela¡ia mecanicii cuantice cu ontologia – la teoremele (inegalitå¡ile) lui
Bell, cel mai spectaculos rezultat din fizica teoreticå din ultimele decenii.
Pentru Shimony, acestea au condus decisiv la «generalizarea ra¡ionalå» a
ideii de realitate, pentru a include ca o «nouå modalitate a existen¡ei fizice»
poten¡ialitatea, pentru a-i acorda acesteia un statut ireductibil. Pentru Lewis
înså, «lec¡ia teoremei lui Bell» (nonlocalitatea, nonseparabilitatea, holismul
etc.) nu i se pare încå suficient de convingåtoare pentru a-l face så abandoneze
«supervenien¡a humeistå». Dacå înså fizica, dupå Bell, ne va «învå¡a
nonlocalitatea», scrie Lewis, «må voi supune de bunåvoin¡å celei mai bune
autoritå¡i». Cred înså cå «lec¡ia ontologicå» a teoriei cuantice (dupå «lec¡ia
epistemologicå» pe care a încercat s-o formuleze N. Bohr) nu va putea fi
asimilatå de ontologia analiticå fårå ca aceasta så-¿i modifice structural
metodologia ¿i fårå så adopte o pozi¡ie filosoficå mai originarå (în sensul
acelui ursprunglich heideggerian). Påstrarea categoriilor tematice care-i
informeazå demersurile analitice nu fac, cum credea D. Williams, din
«ontologia analiticå» un candidat veritabil pentru «filosofia primå».
Refuzul contribu¡iei ¿tiin¡ei, al teoriilor ei actuale la descifrarea «analiticå»
a elementelor existen¡ei este înso¡it de ignorarea cvasicompletå a istoriei ¿tiin¡ei.
Un exemplu semnificativ îl reprezintå discu¡iile contemporane din ontologia
«dispozi¡ionalå». Astfel, comentând un asemenea studiu de ontologie
«generalå» asupra capacitå¡ilor ¿i puterilor naturale, E. McMullin se întreabå,
pe bunå dreptate: cui se adreseazå o asemenea abordare ¿i ce gen de eviden¡å
invocå în sprijinul ei; încearcå ea så exploreze practica ¿tiin¡ei ¿i istoria ei sau
se desfå¿oarå la un nivel atât de general, anterior metodelor ¿i teoriilor specifice
ale ¿tiin¡ei? Cum se poate accepta «ontologia asociatå unui sistem categorial»
de acest gen? Spre deosebire de Milton Fisk, McMullin considerå cå trebuie
så ne adresåm «practicii ¿tiin¡ei pentru a decide asupra adecvårii (în contextul
în care ele au fost original propuse, adicå al fizicii) categoriilor aristotelice,
de formå ¿i materie, sau a celor ale lui Locke, de corpuscul ¿i calitate primarå,
considerate ca specificând ontologia de bazå a lumii. Ar fi inadmisibil så se
excludå istoria ¿tiin¡ei ca o surså majorå de control, så se presupunå cå am
putea restrânge problemele ontologiei la lucrurile comune ale experien¡ei

pre¿tiin¡ifice... Numai succesul continuu al explica¡iei structurale (¿i e¿ecul
modelului substan¡å-calitate) de-a lungul câtorva secole de progres ¿tiin¡ific
ne indicå în ce constau pariurile noastre ontologice. Aceasta nu e doar o
chestiune de metafizicå, nici de filosofia naturii (în sens aristotelic); ea ¡ine ¿i
de filosofia ¿tiin¡ei, mai exact de considerarea filosoficå a celor mai generale
tråsåturi metodologice ale ¿tiin¡ei în dimensiunea ei istoricå»30. Rezumându-se
doar la «posibilitå¡ile constructive ale logicii formale», ontologia nu poate
elabora decât «modele de lucru pentru filosofi», nu teorii explicative relevante
¿i pentru alte modalitå¡i fundamentale ale cunoa¿terii.
Aceastå distan¡are de ¿tiin¡å proprie metodologiei filosofiei analitice a
existen¡ei nu o lipse¿te doar de o surså ¿i un temei semnificativ, dar com-
promite însu¿i demersul analizei conceptuale, reducându-l la o simplå
practicå «nominal-defini¡ionalå», ignorând faptul cå referin¡a termenilor
ontologici importan¡i (cauzalitate, lege a naturii, gen natural etc.) nu se
stabile¿te doar prin defini¡ii stipulative a priori ale termenilor, de genul
celor humeiste, ea încorporând în egalå måsurå ¿i cercetåri ¿tiin¡ifice
veritabile, teoretice ¿i experimentale. ¥n acest fel, cum sugera R. Boyd,
analiza ontologicå este un gen de «întreprindere empiricå» ce trebuie så
includå ¿i «întrebåri teoretice asupra fenomenelor naturale», ale cåror
råspunsuri vor depinde de «rezultatele teoretice confirmate experimental
ale diferitelor ¿tiin¡e».31 Nu este de aceea accidental faptul cå cele mai
importante «analize conceptuale» le-au fåcut oamenii de ¿tiin¡å (Einstein,
Heisenberg, Bohr, Chomsky ¿.a.), ca un moment al activitå¡ii lor constructive
¿i evaluative. Ontologia analiticå, cu pu¡ine excep¡ii, recurge marginal la
¿tiin¡å, invocând uneori exemple ¿tiin¡ifice în lucrul ei cu argumente,
defini¡ii ¿i contraexemple. ªtiin¡a este invitatå, uneori, «så ¡inå scorul» în
acest joc abstract cu defini¡ii nominale ¿i contraexemple. Ea nu este luatå
ca partener direct ¿i prim al construc¡iei ontologice. «Faptul ¿tiin¡ific» nu
este filtrat ¿i reconstruit succesiv (a¿a cum se petrec lucrurile în cadrul
ontologiei structurale), pentru a participa la edificarea schemelor categoriale
¿i a ontologiilor lor asociate.
«Analiza filosoficå» vizeazå, de obicei, conceptele ¿i propozi¡iile unui
corpus lingvistic sau cognitiv. A «analiza» un concept ontologic (posibilitate,
necesitate, cauzalitate etc.) înseamnå a înlocui un concept intuitiv vag cu
unul mai exact, cu semnifica¡ia (sensul ¿i referin¡a) ¿i rela¡iile cu alte concepte
mai bine precizate. Propozi¡iile sunt supuse în cazul analizei unei cercetåri
30 ILIE PÂRVU
care så le clarifice semnifica¡ia prin eviden¡ierea formei lor logice. Centrarea

interesului ontologilor analitici pe concepte a dus ¿i la caracterizarea întregii
metodologii ca «analizå conceptualå». Prin aceasta se observå înså în mod
direct una dintre cele mai importante limite ale ontologiei formale: neglijarea
teoriilor, a corela¡iilor concept-teorie în munca de reconstruc¡ie ra¡ionalå.
¥ntr-un paragraf («Revolta împotriva analizei conceptuale») al studiului
såu, Pragmatism, H. Putnam subliniazå tocmai dependen¡a de teorii a sensului
conceptelor (¿i, ca atare, limitele «analizei conceptuale»): «A fost necesarå
inventarea unei întregi noi teorii – mai precis, a unui nou gen de teorie –
pentru a da sens unor cuvinte, adicå pentru a le oferi o utilizare în care så
putem vedea sensul. De îndatå ce le-a fost conferit un asemenea sens, putem
de asemenea vedea acest sens, acest «sens nou», ca o extindere inevitabilå a
modului în care ele au fost deja utilizate – un sens nou, în acest sens, nu este
acela¿i lucru ca un nou în¡eles (meaning)»32. Urmând o sugestie a lui
Wittgenstein (Philosophical Investigations, §68), Putnam scrie: «A înlocui
un concept cu marginile neclare cu un concept rigid delimitat nu înseamnå a
analiza conceptul original, ci a-l înlocui cu un concept diferit»33.
Ce regleazå în cadrul analizei conceptuale «standard» rela¡ia dintre
cele douå concepte, explicandum-ul ¿i explicans-ul? Metodologia ontologiei
analitice, pe urmele cercetårilor lui Tarski, Carnap ¿i Quine, dar inspiratå
¿i de modelul unor teorii analitice de prim nivel (gramatica lui Chomsky,
teoria moralå a lui St. Hampshire ¿i J. L. Mackie ¿.a.), a ridicat acordul cu
«intui¡iile naturale» la rangul de «condi¡ie de adecvare materialå» a
explica¡iei conceptuale, a¿a cum apare foarte clar la Quine (1960).
Luând definirea matematicå a «perechii ordonate» ca «paradigmå
filosoficå» a «analizei» sau «explica¡iei», în opozi¡ie cu analiza clasicå (ce
genera celebrul «paradox al analizei» prin condi¡ia sinonimiei explicans –
explicandum) ¿i cu «¿coala de la Oxford», Quine caracterizeazå astfel rela¡ia
dintre conceptele intuitive ¿i cele ale reconstruc¡iei: «Nu pretindem
sinonimie. Nu pretindem så facem clar ¿i explicit ceea ce cei care folosesc
expresii neclare au în mod con¿tient în minte. Nu expunem sensuri ascunse,
a¿a cum cuvintele «analizå» ¿i «explica¡ie» ar sugera; noi umplem golurile,
alegem anumite func¡ii particulare ale unei expresii neclare, care o fac
interesantå ca obiect de studiu, ¿i apoi inventåm un substitut, clar ¿i formulat
în termenii preferin¡elor noastre, care îndepline¿te aceste func¡ii. Dincolo
de aceste condi¡ii de acord par¡ial, dictate de interesele ¿i scopurile noastre,
orice tråsåturi ale explicans-ului nu sunt considerate demne de a le acorda
aten¡ie (come under the head of «don’t cares»). ¥n aceastå categorie suntem
liberi så permitem explicans-ului orice gen de conota¡ii noi asociate cu
explicandum-ul»34. ªi mai explicit se exprimå Quine în Two Dogmas of
Empiricism asupra acelui «tip diferit de activitate defini¡ionalå» pe care
Carnap îl numea explica¡ie: «o activitate proprie filosofilor, ca ¿i oamenilor
de ¿tiin¡å în momentele lor mai filosofice. ¥n explica¡ie, scopul nu este
doar parafrazarea definiendum-ului într-un sinonim total, ci, în realitate,
îmbunåtå¡irea definiendum-ului prin rafinarea ¿i suplimentarea sensului såu.
Dar chiar ¿i explica¡ia, de¿i nu relateazå doar o sinonimie preexistentå între
definiendum ¿i definiens, trebuie så se sprijine fårå îndoialå pe alte sinonimii
preexistente. Problema poate fi privitå astfel. Orice cuvânt demn de explicat
are anumite contexte care, ca întreg, sunt clare ¿i precise în mod suficient
pentru a fi utile, iar scopul explica¡iei este så påstreze utilizarea acestor
concepte favorizate, în timp ce se restrânge folosirea altor contexte»35.
Cum spune R. Rorty, David Lewis sugereazå cå «metafizica trebuie så
apeleze la intui¡ie ca arbitru final».36 Acceptând cå pozi¡ia sa asupra
realismului modal este în dezacord extrem cu «firm common sense opinion»,
David Lewis discuta pe larg sensurile în care poate fi sau nu respectat
sim¡ul comun ¿i intui¡iile lui obi¿nuite. Limitele în care se stabile¿te acest
raport le determinå unitatea ¿i simplicitatea teoriei. Dar orice asemenea
teorie nu se creeazå ex nihilo; pentru a fi credibilå ea trebuie så fie
conservativå; în mare måsurå credibilitatea unei teorii (formale) se întemeiazå
pe men¡inerea unui numår important din opiniile comune. Dar, subliniazå
David Lewis, «sim¡ul comun n-are autoritate absolutå în filosofie; ...sim¡ul
comun nu vorbe¿te în numele unei infailibile facultå¡i a «intui¡iei»».37
Atitudinea accentuat conservativå este «metodologia teoreticienilor cu puteri
limitate». De fapt, în construc¡ia ¿i argumentarea unor explica¡ii (teorii)
analitice avem mai degrabå o problemå de echilibru ¿i judecatå reflexivå,
de rela¡ie între pierdere ¿i câ¿tig. «Nu se poate cere ca o teorie filosoficå så
fie în acord cu toate lucrurile pe care un om de pe stradå le afirmå cu
non¿alan¡å, neinformat ¿i, ca urmare, neinfluen¡at de câ¿tigurile teoretice
care i-ar fi putut schimba mintea. Testul adecvat, sugerez, este o maximå
simplå de onestitate: så nu propui niciodatå o teorie filosoficå pe care tu
însu¡i n-ai putea-o crede în momentele cele mai pu¡in filosofice, ale atitudinii
sim¡ului comun»38. Oricât de echilibratå ar fi aceastå atitudine metodologicå,
ea nu påråse¿te, în general «condi¡ia materialå de adecvare» a explica¡iei
anali¿tilor, rela¡ia cu opiniile sim¡ului comun. Acestea înså, admite Lewis,
32 ILIE PÂRVU
pot fi ¿i trebuie privite critic; ele nu pot bloca elaborarea unor teorii abstracte
(cu instrumente matematice sofisticate), cum ar fi acelea despre posibilitate,
lumi posibile etc., deoarece «opiniile sim¡ului comun sunt formate dupå
ceea ce existå în domeniul realului concret».39
Ultima observa¡ie a lui Lewis dezvåluie o presupozi¡ie a recursului la
intui¡ia sim¡ului comun ca o condi¡ie de adecvare a explica¡iei conceptuale:
programul ontologic al filosofiei analitice e determinat de «întrebarea
dominantå» a lui Quine, «Ce existå?», o întrebare «de ordinul întâi»; ea nu
este, à la Heidegger, doar o «Zwischenfrage», nu depinde de o interoga¡ie
mai originarå asupra condi¡iilor de posibilitate a «ceea ce existå», de întrebåri
de genul «De ce existå ceea ce existå?» sau de leibniziana «De ce existå
ceva mai degrabå decât nimic?». ¥n «cea mai sistematicå teorie a ceea ce
existå»40, entitå¡ile admise nu vor fi decât construc¡ii (oricare ar fi tehnicile
logice sau matematice utilizate) în termenii unor elemente de acela¿i gen,
apar¡inând unui singur orizont al fiin¡årii determinate, eventual, «set-
theoretical constructions out of parts of the actual world», judecând «roluri»
determinate de necesitatea de a conexa pår¡ile sau componentele «lumii».
Deveni¡i «intui¡ioni¿ti», filosofii analitici «apeleazå la intui¡ie ca o
cale de revigorare a metafizicii»41. Aceluia¿i D. Lewis, Rorty îi pune în
seamå afirma¡ia cå «filosofia trebuie så confrunte intui¡iile noastre ¿i apoi
så gåseascå o cale pentru a påstra cât mai multe dintre ele»42. Påstrând
aceastå conexiune determinativå cu «intui¡ia», så nu ne mai miråm – consi-
derå Rorty – cå ne-am trezit la sfâr¿itul secolului XX discutând (filosofii
anglo-saxoni) acelea¿i teme ca ¿i filosofii începutului de secol ¿i cå, probabil,
lucrurile nu se vor schimba cu mult nici în urmåtorul secol.
Acordul cu intui¡ia, cu utilizårile «standard» anterioare (Quine) sau cu
sim¡ul comun, ca o condi¡ie de adecvare a «logicii filosofice» a ontologiei,
trådeazå încå o datå caracterul «descriptiv», nu «revizionar» al acesteia ¿i,
în acela¿i timp, faptul cå, în ciuda unor afirma¡ii de genul: «physics...
professes to discover the elite properties» ¿i, ca urmare, ea trebuie luatå în
considera¡ie «at face value»43, modelul explica¡iei fenomenelor naturale al
fizicii moderne este departe de a reprezenta un analog demn de a fi imitat
de «explica¡ia conceptualå».
Modelul «galileean» în construc¡ia teoriilor a fost considerat de
J. Hintikka a fi înså¿i paradigma cercetårilor din logica filosoficå (filosofia
limbajului, logica modalå, logica epistemicå etc.)44. Nu întâmplåtor, el este
cel mai viguros critic al recursului la intui¡ie ca «una dintre metodele
argumentative favorite ale filosofilor analitici contemporani»45. Cum a

încercat se demonstreze într-un studiu recent, «asemenea recursuri, în mod
obi¿nuit, n-au nici o întemeiere teoreticå respectabilå. Mai mult, cea mai
bunå cale de a justifica utilizarea intui¡iilor în argumentarea filosoficå
implicå schimbåri radicale în modul nostru de a gândi asupra intui¡iilor.46
«Metodologia intui¡ionistå», absentå pânå la mijlocul anilor ’60 din
argumentarea filosoficå, a devenit dominantå dupå aceea. Dupå Hintikka,
acest fapt s-a datorat popularitå¡ii lingvisticii lui Noam Chomsky ¿i a
metodologiei ei. «Conform unei concep¡ii råspândite, lingvi¿tii generativi¿ti,
de genul lui Chomsky, dådeau seamå de intui¡iile vorbitorilor competen¡i
prin construirea unei gramatici, adicå a unei mul¡imi de reguli de generare
care produce toate (¿i numai pe acestea) ¿irurile de sunete care sunt intuitiv
acceptate de asemenea vorbitori»47. Reprezentând «o revolu¡ie majorå în
studiul limbajului», lingvistica lui Chomsky a devenit, în urma unui efect
«bandwagon», «o paradigmå metodologicå pentru activitatea din acele
domenii ale cåror obiecte de cercetare cuprindeau instrumentele gândirii
umane ¿i cogni¡iei»48. Aceastå modå a fost amplificatå de succesul studiilor
lui Saul Kripke. A¿a cum mårturisea acesta în Prefa¡a la edi¡ia a doua a
lucrårii Naming and Necessity (1980), a fost condus de «intui¡ia naturalå»
(sau de «ideea noastrå intuitivå») så considere cå «numele din limbajul
obi¿nuit sunt designatori rigizi».49 Analiza logicå sau «explica¡ia» în
semanticå este mereu condi¡ionatå – dupå Kripke – de «intui¡iile lingvis-
tice», de «testul intuitiv».50 ¥nse¿i «situa¡iile contrafactuale» sau «experimentele
imaginare» la care el face adesea apel sunt îndreptate împotriva teoriilor
care nu «conservå intui¡iile» sau sunt «de-a dreptul incompatibile cu intui¡iile
noastre directe...».51 Propria sa teorie este introduså astfel: «noi avem o
intui¡ie directå a rigiditå¡ii numelor, manifestatå în condi¡iile de adevår ale
noastre pentru unele propozi¡ii particulare...»52 (alteori aceasta este numitå
«intui¡ia noastrå naturalå a rigiditå¡ii»53). ¥n acela¿i timp, conceptul central
al semanticii modale, acela al «lumilor posibile», este supus testului «intui-
¡iilor noastre originare asupra posibilitå¡ii»54 ¿i este fåcut «inocent», prin
reprezentarea lui «intuitivå» într-un caz suprasimplificat. S. Kripke se opune
în mod explicit în¡elegerii analizei conceptuale în analogie cu demersul
teoriilor fundamentale care propun modele ale mecanismelor subiacente
în termenii unor entitå¡i teoretice ¿i pretind o rela¡ie de reduc¡ie ontologicå
cu nivelul observa¡iilor sau evenimentelor: «Eu nu consider cå «lumile
posibile» ar oferi o analizå reductivå, în nici un sens filosofic semnificativ,
34 ILIE PÂRVU
adicå, ea nu descoperå natura ultimå din punct de vedere epistemologic sau

metafizic a operatorilor ¿i propozi¡iilor modale etc., ea nu le «explicå»...
¥n practicå, nici un om care nu poate în¡elege ideea de posibilitate nu e
capabil så în¡eleagå nici pe aceea de «lume posibilå». Filosofic, noi nu
asumåm în nici un fel cå un tip de discurs este prim (is «prior to») fa¡å de
altul, independent de scopurile avute în vedere. Motiva¡ia principalå ¿i
originalå pentru «possible world analysis» – ¿i a modului în care aceasta a
clarificat logica modalå – a fost aceea cå ea a oferit posibilitatea logicii
modale de a fi tratatå prin acelea¿i tehnici set-teoretice ale teoriei modelelor
care s-au dovedit cå au avut succes în aplicarea lor la logica extensionalå.
Ele sunt astfel utile în clarificarea unor concepte».55
Analiza conceptualå – astfel în¡eleaså – se conjugå în mod firesc cu
apelul la argumente filosofice de acela¿i nivel de generalitate. Acordul cu
«con¡inutul intuitiv» este astfel, dupå Kripke, «în ultimå instan¡å, cea mai
conclusivå dovadå pe care cineva o poate avea asupra orice»56. ¥ntreaga
lucrare a lui Kripke abundå, de altfel, în considera¡ii asupra «tezelor
intuitive», «testelor intuitive», «bizareriilor din punctul de vedere al intui-
¡iei», «intui¡iilor subiacente», «important insight», «consecin¡elor suprinzå-
toare ¿i contraintuitive». ¥nså¿i «analiza filosoficå» întreprinså de Kripke,
având ca obiectiv «clarificarea» conceptualå a ideilor de necesitate, a priori
etc., poate fi caracterizatå prin considerarea expresiei: «în aceste conferin¡e
eu voi argumenta, intuitiv, cå...» nu doar ca specificând lipsa recursului la
formalizåri tehnice, ci ca desemnând însu¿i nucleul metodologic al investiga-
¡iilor de acest tip, «metodologia argumentårii... intuitive» sau «metodologia
intui¡ionistå», cum o nume¿te Hintikka.
¥n ceea ce-l prive¿te pe Chomsky, a¿a cum aratå Hintikka, apelul la
intui¡ie nu fåcea parte din metodologia sa ini¡ialå. «Trebuie så fie clar,
scria el, de ce lingvistul interesat în construirea unei teorii generale a
structurii lingvistice, în justificarea unor gramatici date sau (pentru a formula
lucrurile într-un mod mai obi¿nuit) în construirea procedurilor de analizå
trebuie så încerce så evite asemenea no¡iuni ca «intui¡ia»».57 Recursul såu
ulterior la «intui¡ii» va fi explicat, succesiv, invocând ideile înnåscute,
programul genetic sau argumente transcendentale. De fapt înså, aceste
justificåri se refereau la statutul «structurilor profunde», al «gramaticii
universale» mai degrabå decât la o metodologie intui¡ionistå. ¥n lucrarea sa
de mare anvergurå teoreticå, Knowledge of Language (1986), N. Chomsky
indicå foarte net ruptura epistemologicå dintre abordårile ¿tiin¡ifice ale
limbajului ¿i metodologiile ce prelungesc inten¡iile sim¡ului comun.
Ceea ce este cu totul surprinzåtor, considerå Hintikka, este faptul cå

nicåieri în filosofia analiticå nu se întâlne¿te o justificare teoreticå a recursului
metodologic la intui¡ii, o explicare a faptului pentru care intui¡iile ar putea
oferi temeiul argumentårii, genul de informa¡ie care ar putea juca un rol
determinant în judecarea teoriilor. Lucrul acesta este cu atât mai surprinzåtor
în «era analizei», cu cât el nu era niciodatå absent în marea tradi¡ie a
filosofiei. Aristotel, de exemplu, justifica astfel intui¡ia: «A gândi despre x
înseamnå a realiza forma lui x în propriul tåu suflet. Forma instan¡iatå în
suflet are acelea¿i puteri ¿i acelea¿i legåturi necesare cu alte forme ca ¿i o
instan¡iere în afara sufletului. De aceea pot afla orice despre aceastå formå
«intuitiv», dar prin realizarea ei în mintea mea. Altfel formulate ideile,
experimentele imaginare (mentale) erau pentru Aristotel în mod propriu
experimente reale. Din aceastå cauzå, con¿tientizarea directå a ceea ce existå
în sufletul meu, numitå de Aristotel noûs, ar putea så-mi ofere primele
premise ale unei ¿tiin¡e... Este greu de conceput o mai bunå justificare a
apelului la intui¡ii»58. Ceea ce numesc, azi, filosofii intui¡ie ar corespunde
mai degrabå aristotelianului endoxa, acelor puncte de plecare ale argumentelor
dialectice.
Nu mai pu¡in informativ este Kant asupra rolului intui¡iilor (în sensul
minimal de reprezentåri imediate ale particularilor) în producerea cunoa¿terii
sintetice a priori. ªi mai important este faptul, observå Hintikka, cå dincolo
de acest «sens minimal», Kant nu apeleazå în justificarea utilizårii intui¡iilor
în matematicå la nici o «facultate mentalå a intui¡iei ¿i la nici un sens al
«intui¡iei» mai tare decât propriul såu sens defini¡ional, unmittelbare
Vorstellung von dem Einzelnen»59.
Recursul nea¿teptat al analiticilor la intui¡ie nu-¿i gåse¿te nicåieri o
«analizå» sau justificare, nimic de genul celor oferite platonicianului
anamnesis, de formele aristoteliciene, de ideile înnåscute carteziene sau de
deduc¡iile transcendentale kantiene. La nici un asemenea mare filosof, nici
chiar la Moore, de la care pretind filosofii contemporani cå pornesc, nu
gåsim – în utilizarea intui¡iei – invocarea unei «facultå¡i speciale» sau a
unor «experien¡e speciale numite intui¡ii».60
Dupå Hintikka, eroarea filosofilor analitici care au adoptat interpre-
tarea intui¡ionistå a metodologiei lui Chomsky porne¿te din în¡elegerea
simplistå a no¡iunii chomskiene de explica¡ie, în¡eleaså empirist: «Mul¡i
filosofi analitici par a gândi azi cå rolul principal al intui¡iilor lor este de
36 ILIE PÂRVU
a servi ca material primar pentru generalizåri. Convers, o generalizare cu

succes – adicå una ce captureazå toate datele diferite oferite de intui¡ie –
serve¿te ca explica¡ie a acestor date»61. ¥n lucrårile lui ini¡iale, Chomsky
nu apela la acest sens empirist al teoretizårii, chiar dacå, ulterior, în modele
sale el a luat în seamå rolul contraexemplelor în modificarea unor
generalizåri. ¥n felul acesta, Chomsky ¿i gramaticienii transforma¡ioni¿ti
au påråsit oarecum modelul newtonian al teoretizårii: «gramaticienii
transforma¡ioni¿ti ¿i al¡i lingvi¿ti contemporani – scrie Hintikka – ar
face o treabå mult mai bunå dacå, în loc de a se baza pe intui¡iile asupra
unor exemple izolate, ei ar încerca så modifice sistematic ingredien¡ii
corespunzåtori ai unei propozi¡ii ¿i så observe cum «intui¡iile» noastre se
modificå în mod corespunzåtor. Acum putem vedea de ce o asemenea
modificare sistematicå reprezintå o cale de a convinge intui¡iile noastre
så conducå la adevåruri generale (rela¡ii de dependen¡å) mai degrabå decât
cazurile lor particulare»62. Aceastå observa¡ie este fundamentalå: ea indicå
acea corela¡ie subiacentå – întemeiatå pe empirismul epistemologic – a
tuturor «ingredien¡ilor» metodologiei analitice: argumentare generalå,
explica¡ie conceptualå, contraexemplu ¿i, în acela¿i timp, «unicitatea» ei,
distan¡a ei fa¡å de idealul constructiv al ¿tiin¡elor moderne: «Mai general,
întemeierea pe generalizåri pornind de la cazuri particulare este stråinå
spiritului metodologic al ¿tiin¡ei moderne, care s-a constituit prin cåutarea
dependen¡ei diferi¡ilor factori în cazuri particulare semnificative (adesea
în situa¡ii controlate matematic), ¿i prin studierea acestor dependen¡e prin
acelea¿i metode matematice pe care matematicienii le utilizau în cercetarea
interdependen¡elor diferitelor componente ale figurilor geometrice în
geometria analiticå».63 Aceastå idee rezumå cât se poate de bine sensul
«deconstruc¡iei» metodologice a ontologiei analitice pe care-l încercåm
în aceastå parte a lucrårii. Dupå Hintikka, modelul deductiv-nomologic
al lui Hempel (ideea «explica¡iei-prin-generalizare») este subiacent întregii
întreprinderi a filosofilor anali¿ti. Analiza atentå a explica¡iilor ¿tiin¡ifice
conduce înså la un alt model al explica¡iei: oamenii de ¿tiin¡å nu procedeazå
inductiv, prin subsumarea datelor experien¡ei la o lege; explica¡ia constå
în «derivarea explanandum-ului dintr-o teorie acceptatå de fond (an
established background theory), plus observa¡ii corespunzåtoare ¿i ad hoc
(sau, poate, mai bine zis, ad explanandum). O explica¡ie ¿tiin¡ificå fårå o
teorie preexistentå este un oximoron»64. O asemenea interpretare a rolului
intui¡iilor – prin care ni se oferå datele procesului amplificator de
generalizare – este total nerealistå în raport cu procedurile efective ale

¿tiin¡ei, ¿i ea poate fi justificatå numai prin empirismul subiacent al
filosofiei analitice. Dupå Hintikka, o presupozi¡ie semnificativå a acestei
viziuni o reprezintå «postulatul atomismului»: «Conform lui, punctul de
plecare (basic input) al procesului nostru epistemic îl constituie datele
particulare, excluzând adevårurile generale. Am argumentat cå este aceasta
o eroare care este prezentå subiacent în întreaga epistemologie ¿i filosofie
a ¿tiin¡ei de azi»65. Preten¡ia unor ontologi analitici de a nu lua în
considerare rezultatele celor mai semnificative ¿tiin¡e contemporane îi
îndepårteazå nu doar de «informa¡iile primare» ale acestora asupra
existen¡ei, dar ¿i de metodologia construc¡iei teoretice proprie ¿tiin¡ei
mature. Le råmâne astfel la dispozi¡ie echilibrul reflexiv al teoretizårii
cu «intui¡iile naturale», iar sarcina lor devine de a forma din acestea un
«pattern coerent» ¿i de a apela la argumente, distinc¡ii conceptuale ¿i
contraexemple. Pretinsa «naturalizare» a epistemologiei (numele preferat
de anglo-saxoni pentru teoria generalå a cunoa¿terii) ¿i a ontologiei, mai
degrabå distan¡eazå aceste domenii ale filosofiei – prin idealul lor
metodologic – de ¿tiin¡å decât le integreazå acesteia. Nu întâmplåtor,
rareori gåsim în aceste tentative «naturaliste» o relevantå raportare la
teoriile fundamentale din ¿tiin¡a cu care filosofia «ar face corp comun».
Rezumând sensul «metodologiei intui¡ioniste», Hintikka scrie: «[intu-
i¡iile] nu sunt premise pentru argumentele filosofice; ele sunt materialul
brut, de evaluat critic, de corectat ¿i integrat într-o viziune coerentå...
Presupozi¡iile intui¡iilor trebuie descoperite ¿i limitårile tacite recunoscute
înainte ca o asemenea integrare så fie posibilå». Apelul la intui¡ii nu se
sus¡ine nici dacå vom considera demersul justificårii; ele «nu conferå vreun
statut epistemologic privilegiat»66 teoriilor (explica¡iilor) pentru care sunt
invocate. Recursul metodologic la intui¡ii nu oferå teoretizårii ontologice
nici un «acces privilegiat» ¿i nici un «temei mai originar». Ele nu sunt
super-informative ¿i nici infailibile.
Unul dintre rezultatele acestei investiga¡ii critice este necesitatea «re-
educårii ¿i re-regimentårii» intui¡iilor, în mod special, necesitatea în¡elegerii
faptului cå intui¡ia poate însemna ¿i altceva decât «rela¡ia cu instan¡ele, cazurile
particulare», care ar exclude orice generalitate. Ea poate fi o formå importantå
de experiment mental sau o formå deghizatå de ra¡ionament diagramatic.
Teoria inductivistå ¿i «propozi¡ionalå» a explica¡iei conceptuale îndepår-
teazå filosofia analiticå nu doar de idealul clasic al metodei ¿tiin¡ifice, dar ¿i
38 ILIE PÂRVU
de înnoirile acestuia provocate de un grup important de discipline, cum ar fi

¿tiin¡ele cogni¡iei. Ideea de explica¡ie conceptualå ¿i analizå filosoficå a
conceptelor meta¿tiin¡ifice, proprie filosofiei analitice, se limiteazå la «forma
logicå» a discursului, ignorând tråsåturi importante ale con¡inutului cunoa¿terii
¿i mecanismele generative reale sau postulate. A¿a cum insista R. Harré încå
din 1970 (The Principles of Scientific Thinking), «aspectul cognitiv al metodei
¿tiin¡ifice trebuie så includå, pe lângå opera¡iile logice ¿i lingvistice, ¿i tehnicile
pentru reprezentarea mecanismelor generative, care sunt esen¡iale pentru
întreprinderea de în¡elegere a naturii ¿i demne de interes pentru studiul
filosofic». Luarea în considerare a «naturii sau constituirii entitå¡ilor ce
alcåtuiesc mecanismele generative ¿i natura lucrurilor din lumea realå, în
måsura în care le-am în¡eles» nu poate lipsi reprezentårii structurii cognitive
a teoriilor ¿i explica¡iilor teoretice, întrucât «structura propozi¡ionalå e
secundarå ¿i dependentå de modul în care se formeazå structura modului de
a reprezenta structura necunoscutå a lumii reale». Ca urmare, «organizarea
deductivå a propozi¡iilor unei teorii nu e o condi¡ie nici necesarå, nici suficientå
pentru ca aceste propozi¡ii så constituie o explica¡ie ¿tiin¡ificå»67. Asemenea
explica¡ii conceptuale sau teorii analitice råmân tributare premiselor empiriste
¿i viziunii propozi¡ionale asupra cunoa¿terii, care au blocat reconstruc¡ia
adecvatå a procedeelor constructive ¿i argumentative ale ¿tiin¡ei moderne ¿i
care le separå, azi, tot mai evident de domeniile cu cea mai mare capacitate
de difuzie metodologicå. ¥ntre «metodologia intui¡ionistå» a filosofiei
explica¡iei conceptuale ¿i practicile construc¡iei ¿tiin¡ifice «there is’all the
difference in the world», cum se exprima H. Putnam.
Lucrul acesta îl confirmå, surprinzåtor, ¿i cel de-al treilea ingredient
al stilului metodologic al ontologiei analitice: recursul la contraexemple.
De¿i D. Lewis recunoa¿te cå teoriile filosofice «nu sunt niciodatå concluziv
infirmate», aceastå afirma¡ie se înscrie în acela¿i stil «general argumentativ»:
teoria supravie¡uie¿te infirmårii (refutation) ei cu un pre¡, acela al reconsi-
derårii atente a tuturor argumentelor ¿i consecin¡elor contraintuitive.
Ontologia analiticå (ca ¿i «epistemologia») recurge frecvent la utilizarea
«probei» contraexemplelor. Aceasta ilumineazå genul humeist al teoriilor
sau explica¡iilor ei. ¥ntr-adevår contraexemplele func¡ioneazå relevant numai
pentru «teoriile» de genul legilor generale (regularitå¡ilor) direct instan¡iabile.
Teoriile sau legile teoretice abstracte nu produc direct consecin¡e verificabile
(«instan¡e particulare»); convers, pentru ele «datele experien¡ei» nu func¡io-
neazå în calitate de contraexemple. Pentru teoriile cu «adâncime», postulând
entitå¡i neobservabile ¿i mecanisme generative, «baza empiricå» (evidential

import) nu corespunde cu «consecin¡ele empirice». Testul lor experimental
nu este direct; ele numai împreunå cu «teoriile mediatoare» (ipoteze
«auxiliare», «fenomene» – descrieri semiteoretice, semiempirice ale sistemelor
reale, regularitå¡i empirice; modele ale «datelor», reguli ¿i principii
metodologice etc.) genereazå teoriile specifice ¿i «baza empiricå» relevantå.
Lucrul acesta a fost mereu subliniat, atât în legåturå cu teza «echivalen¡ei
empirice a teoriilor» (J. Leplin, L. Laudan)68, cât ¿i cu natura «teoriilor» de
genul celor oferite prin explica¡ii conceptuale de analitici (R. Boyd). A¿a
cum sublinia R. Boyd, «recunoa¿terea rolului crucial al ipotezelor auxiliare
în testarea teoriilor sugereazå înlocuirea acestei concep¡ii instrumentaliste cu
una mai largå, conform cåreia confirmarea unei teorii înseamnå confirmarea
soliditå¡ii comune a teoriei cu alte teorii care au fost folosite ca ipoteze auxiliare
în testarea ei».69 Contraexemplele pot fi considerate teste relevante pentru
argumentele generale ale ontologiei analitice ¿i explica¡iile construite la acela¿i
nivel de «abstrac¡ie», cu alte cuvinte, pentru stilul «humeist», având ca model
teoria regularitå¡ii a legilor naturale ¿i cauzalitå¡ii, al teoretizårii filosofice,
nu înså pentru teoriile explicative fundamentale, pentru teoriile generice, pe
care le consideråm mai degrabå proprii reconstruc¡iei ra¡ionale de tip categorial
a existen¡ei.
¥n încheierea acestui capitol vom comenta una dintre pu¡inele încercåri
de prezentare criticå a obiectivelor ¿i metodelor ontologiei analitice, prezentå
în studiul de sintezå («state of the art») al lui Alex Oliver, The Metaphysics
of Properties70, concentratå asupra lucrårilor foarte influente ale lui Armstrong
¿i Lewis. Acceptând ideea lui Quine, conform cåreia «diferen¡a dintre ¿tiin¡å
¿i sim¡ul comun este doar una de grad ¿i de sofisticare metodologicå»71,
Oliver afirmå candid: în aceastå situa¡ie «metafizica, în mod ferm, se aflå de
partea sim¡ului comun»72. ¥ncercårile de a face ontologia («metafizica»)
«¿tiin¡ific respectabilå», prin preluarea unor considera¡ii metodologice din
diverse ¿tiin¡e, dar în afara contextului lor propriu, n-a dus decât la «gesturi»,
la «maxime metodologice fårå con¡inut determinat» (cum sunt unele elemente
prin care metodologia lui Lewis se deschide spre ¿tiin¡å).
Recunoscând, de asemenea, cå exigen¡ele sau constrângerile de care
trebuie så ¡inå seama analiza conceptualå, în ontologie, «n-au fost formu-
late niciodatå clar», Oliver discutå dificultå¡ile cerin¡ei ca prin analiza
logicå så se «capteze» con¡inutul analisandum-ului: este aceasta reconstrui-
bilå prin rela¡ia matematicå de echivalen¡å sau cea de asemånare, sau prin
40 ILIE PÂRVU
sinonimia strictå. Nici una dintre alternative nu e problematicå. O altå

chestiune prive¿te rela¡ia analizei cu explica¡ia (account). Este o analizå
conceptualå ¿i o explica¡ie? Armstrong råspunde afirmativ, le identificå,
pe când Lewis considerå cå analiza este doar o variantå, alåturi de altele,
a explica¡iei. ¥n fine, o foarte importantå idee prive¿te rolul analizei în
determinarea angajårii ontologice a teoriilor, capacitatea ei de a separa
angajårile aparente de cele reale, pe cele explicite de cele implicite, ¿i de
a contribui în felul acesta – prin argumente pentru existen¡å «via
ontological commitment» – la «decizia onticå».
¥n aceste condi¡ii, unei teorii ontologice îi revin douå sarcini. Prima:
så descrie ce entitå¡i ¿i ce genuri de entitå¡i sunt în lume. A doua: så ofere
analize conceptuale fertile. Ele corespund, în linii mari, celor douå «pår¡i»
ale unei «teorii metafizice»: ontologia ¿i ideologia (pentru a utiliza termenii
lui Quine). Unii filosofi tind så acorde în aceastå rela¡ie prioritate analizei
conceptuale (St. Mumford, de exemplu, în monografia sa consacratå
dispozi¡iilor considerå cå «odatå ce s-a stabilit distinc¡ia conceptualå, poate
så înceapå munca asupra problemei ontologice»73, ultima fiind aproape o
«consecin¡å naturalå a primeia»), iar al¡ii contestå cu totul legitimitatea ¿i
rolul esen¡ial al analizei («revolta împotriva analizei conceptuale» a lui
H. Putnam). Oliver împårtå¿e¿te mai degrabå atitudinea lui Quine, care
considera rela¡ia lor dependentå de fiecare datå de obiectivele complementare,
urmårite, economia ontologicå versus simplitatea construc¡iei.
Prima «constrângere» metodologicå de care trebuie så ¡inå seama – în
cadrul acestui program – este caracterul fertil al distinc¡iilor conceptuale
operate asupra gândirii ¿i discursului obi¿nuit. Analizele, în raport cu
«opiniile sim¡ului comun», trebuie så satisfacå, în al doilea rând, cerin¡ele
«echilibrului reflexiv» – condi¡ie a «oricårei cercetåri filosofice». Dar
opiniile pot fi revizuite în douå feluri: modificându-le adevårul ori con¡inutul.
S. Kripke, în rela¡ia lui conservativå fa¡å de intui¡iile comune, le acceptå
adevårul acestora, cu pre¡ul înså al modificårii con¡inutului lor. Al¡ii pot
proceda în cealaltå modalitate. O decizie a priori asupra valabilitå¡ii unor
asemenea «mi¿cåri de acomodare», dincolo de considera¡iile privind succesul
analizelor, nu poate fi justificatå ra¡ional, nu pot fi invocate «knock-down
arguments» împotriva uneia dintre alternative.
Analiza conceptualå oferå sau produce, dupå Oliver, explica¡ii: «o
analizå conceptualå explicå anumite fapte prin definirea expresiilor ce apar
în propozi¡ia (sentence) care formuleazå aceste fapte»74. Aceste analize
conceptuale pot conduce deci ¿i la analize ontologice, la stabilirea genurilor

de entitå¡i existente. [Cât de departe poate merge analiza ontologicå – aceasta
este versiunea a doua a problemei completitudinii categorializårii – problemå
rareori abordatå explicit de ontologia analiticå.] Ea poate înså, cu greu, så
rezolve, singurå, aceastå sarcinå. Cel mai adesea, în vederea «categorializårii»
existen¡ei analiza conceptualå î¿i asociazå diverse tipuri de argumente
filosofice ¿i criterii de identitate ¿i existen¡å.
CAPITOLUL 3
«Drumul cåtre existen¡å»: modalitå¡i de

introducere a entitå¡ilor în ontologia standard
Lucrarea lui Quine, On What There Is, cu care începe de fapt revenirea
la problemele ontologice în filosofia analiticå, pune în mod explicit
problemele epistemologice ale teoriei existen¡ei ca un preliminar la orice
categorializare a lumii. La întrebarea «Ce existå?», ca ¿i în cazul întrebårii
lui Einstein cu privire la realitatea fizicå, nu se poate råspunde prezentând
o viziune filosoficå abstractå, ci formulând criterii exacte de existen¡å.
¥n acest caz, pentru genurile de entitå¡i admisibile în ontologia analiticå,
principalele criterii vor fi cele de individuare ¿i identitate (individuare pânå
la identitate): «No entity without identity» va deveni maxima supremå a
afirma¡iilor existen¡iale ale metafizicii: «avem o no¡iune acceptabilå a claselor,
obiectelor fizice, atributelor sau a oricårui alt gen de obiect numai în måsura
în care avem un principiu acceptabil de individuare pentru acel gen de obiect.
Nu existå o entitate fårå identitate»1. Quine prefixeazå înså cercetarea
ontologicå cu o examinare prealabilå a elementelor prin care o teorie se
angajeazå referen¡ial cu o investiga¡ie vizând «ce spune o teorie cå existå»,
cu celebrul criteriu al angajårii ontologice a teoriilor. Nu vom aplica
metodologia identificårii entitå¡ilor înainte de a considera în detaliu structura
formalå a teoriei ¿i de a-i determina componentele ei «categorematice».
Ambele cercetåri constituie o parte a construc¡iei teoriilor: «orice cåruia îi
concedem existen¡a este o postulare (posit) din perspectiva unei descrieri a
procesului construirii teoriilor ¿i, simultan, este real din perspectiva descrierii
unei teorii care este construitå;... deoarece niciodatå nu putem face altceva
mai bun decât så ne situåm în perspectiva unei anumite teorii, cea mai bunå
pe care o putem avea într-un anumit moment»2. Dependen¡a angajårii
ontologice ¿i a identificårii «elementelor de realitate» de «descrierea» unei

teorii indicå o dependen¡å de «forma logicå a teoriei», de logica subiacentå
formalizårii teoriilor. ¥n mare måsurå, criteriul de angajare ontologicå, a¿a
cum ne-au pus în eviden¡å teoremele Löwenheim-Skolem, ne spune ceva
important despre teoria-cadru a ontologiei analitice, despre logica admiså ca
schemå construc¡ionalå: ea va determina atât proiectul ontologic ini¡ial al
teoriilor, cât ¿i mi¿cårile «admisibile» ale procesului constructiv, criteriile
metodologice de identificare a entitå¡ilor. Se constituie astfel o solidaritate
«reflexivå» a substructurii logice cu tipul de construc¡ie teoreticå ¿i cu
metodologia acceptårii entitå¡ilor cu care opereazå familii congenerice de
teorii. Am våzut cum se realiza acest lucru în cazul ontologiei lui Quine, care
pornea de la teoria-cadru («teoria categoriilor») a logicii cuantificårii.
Insisten¡a cunoscutå a ontologiei standard asupra introducerii sau
acceptårii acelor entitå¡i ce satisfac condi¡ia individuårii traduce în termeni
moderni o viziune «particularistå» asupra existen¡ei, în cadrul cåreia «a fi»
înseamnå esen¡ialmente a fi individual ¿i separabil. A¿adar, în privin¡a
criteriului formal al existen¡ei, a¿a cum aråta P. F. Strawson, existå o
excep¡ionalå «unitate» între cele trei tipuri de construc¡ie metafizicå: onto-
logicå, epistemologic-transcendentalå ¿i logic-analiticå, respectiv între
viziunile lui Aristotel, Kant ¿i Quine: «Criteriul kantian formal sau logic al
substan¡ialitå¡ii nu era nou pentru vremea sa ¿i nu este demodat în timpul
nostru. Cu anumite diferen¡e de terminologie, el este esen¡ialmente acela¿i,
pe de o parte, cu criteriul lui Aristotel pentru existen¡a substan¡ei prime ¿i,
pe de altå parte, cu criteriul lui Quine (al angajårii ontologice), adicå pentru
a fi admis ca entitate, ca existent. (Nu este nimic surprinzåtor în aceastå
corelare a lui Aristotel cu Quine, dat fiind sensul lui oÙs…a. No¡iunea esen¡ialå
este aceea de a fi ireductibil între subiectele predica¡iei sau obiectele referin¡ei
– ceea ce revine, desigur, la Quine, la a fi ireductibil între valorile varia-
bilelor cuantificårii»3. Ceea ce îi une¿te pe ace¿ti reprezentan¡i ai celor trei
tipuri generale de construc¡ie metafizicå, la «nivelul formal» al problemei
existen¡ei, laså un câmp liber pentru a fi determinat, de fiecare datå, prin
exigen¡ele speciale ale «aplicårii» criteriilor.
Cu privire la criteriile de admisibilitate pot fi fåcute câteva observa¡ii.
Pentru diferite genuri de entitå¡i s-a propus uneori formularea unor criterii
distincte; astfel, pe lângå cel al identitå¡ii «empirice» sau al spa¡io-tempo-
ralitå¡ii, s-a propus criteriul eficacitå¡ii sau ac¡iunii cauzale, al identitå¡ii
structurale, al înscrierii într-o legitate, al invariantei etc. ¥n al doilea rând,
44 ILIE PÂRVU
trebuie remarcat faptul cå nu putem lua în serios indicii formali ai teoriei

ca proiec¡ie ontologicå decât dacå teoria posedå anumite caracteristici, cum
ar fi, în primul rând, completitudinea. Logica de ordinul I satisface aceastå
condi¡ie, în în¡elesul ei gödelian. ªi altor teorii-cadru li se cere un gen de
proprietate de «închidere», «completitudine», caracteristicå nivelului sau
tipului lor de teoretizare, pentru a putea lua în considerare constrângerile
ontologice ale aparatului lor formal (cazul mecanicii cuantice, ale cårei
semnifica¡ii ontologice nu pot fi luate în seamå dacå ea nu este o teorie
«completå»), indiferent de «locul» acestora în «formalismul» teoriei:
caracteristici ale cuantificårii, principii de organizare etc. Teoriile-cadru
ne indicå, prin caracteristicile lor structurale, tipul de existen¡å al entitå¡ilor
(«regimul lor ontologic») ce se asociazå lor prin ipotezele existen¡iale
(«proiectul ontologic»); ce existå realmente va decide întregul program
teoretic construit pe baza lor. «Decizia onticå» revine, în viziunea unor
ontologi analitici, «¿tiin¡ei duse la limita ei idealå». Lucrul acesta este uneori
formulat astfel: «ceea ce existå este tocmai ceea ce ¿tiin¡a noastrå, duså la
limita ei idealå, spune cå existå»4. Aceea¿i atitudine o întâlnim în definirea
«legilor naturale» în teoria filosoficå Ramsey-Lewis. Acestei idei i s-a adus
obiec¡ia à la van Fraassen: ce temei avem så presupunem cå ¿tiin¡a noastrå
are o singurå limitå idealå?
O altå procedurå, adesea invocatå, pentru sus¡inerea unor tipuri de
entitå¡i este cea «func¡ionalå»: unele categorii de entitå¡i pot fi asociate
unor func¡ii pe care le realizeazå sau unor roluri pe care le îndeplinesc. Cel
mai adesea, a¿a cum sus¡ine Alex Oliver, «rolul poate fi caracterizat prin
explicarea unui anumit fapt sau rezolvarea unei probleme. De exemplu,
putem descrie categoria proprietå¡ilor ca aceea care con¡ine acele entitå¡i ce
joacå rolul de a rezolva problema universalilor... Rolurile pe care proprie-
tå¡ile le pot juca sunt variate. De exemplu, ele pot fi necesare pentru analize
conceptuale ¿i analize ontologice sau le sunt necesare pentru explicarea
unor fapte ale sim¡ului comun»5. Aceastå «cale spre existen¡å» poate fi
caracterizatå astfel: vom asocia un anumit rol cu o anumitå categorie de
entitå¡i ¿i vom argumenta cå acest rol trebuie «jucat». Vom argumenta apoi
de la existen¡a unui rol al entitå¡ilor la existen¡a unor «candida¡i» care joacå
acest rol. ªi în acest caz ne confruntå o «indeterminare»: nu putem decide –
la acest nivel – dacå existå un singur sistem de candida¡i care satisfac acest
rol. Mai mult, alegerea unui candidat al acestui rol nu spune nimic despre
natura entitå¡ilor acestui sistem. A¿adar, ¿i eliminarea indeterminårii sau
alegerea între «sisteme echivalente» ¿i caracterizarea naturii entitå¡ilor

«admise» se decide, eventual, pe considera¡ii ce depå¿esc abordarea func¡io-
nalå. Astfel, cum aratå analiza lui Oliver, dacå admiterea ca gen de entitå¡i
a proprietå¡ilor recurge la asemenea «roluri», cum ar fi: rezolvarea problemei
universalilor (în formularea lui D. Armstrong: cum pot fi identici ca naturå,
de acela¿i «tip», particularii numeric diferi¡i); explicarea sensului unor genuri
de expresii ale limbajului natural sau artificial; explicarea «cauzårii singu-
lare» ¿i a naturii legilor; analiza reductivå a «lumilor posibile»; explicarea
statutului ontologic al «entitå¡ilor» matematice etc., selectarea unor sisteme
de candida¡i care pot îndeplini aceste roluri ¿i determinarea naturii acelor
entitå¡i admise nu se rezolvå automat ¿i univoc. Acestea presupun satisfacerea
unor condi¡ii suplimentare ¿i, de asemenea, interven¡ia unor anumite doctrine
metafizice (de genul refuzului de a accepta orice gen de entitå¡i abstracte).
Un caz aparte de introducere func¡ionalå a unui gen de entitå¡i îl
reprezintå ceea ce Oliver nume¿te «the route to the existeme via conceptual
analysis». El este ilustrat de argumentul lui David Lewis pentru «proprietå¡ile
naturale». Admiterea acestora e cerutå de faptul cå ele intervin în multe
contexte analitice, în numeroase analize conceptuale, cum ar fi cele ale
proprietå¡ilor intrinseci, legilor naturii, cauzalitå¡ii, evenimentelor, con¡inutului
gândirii ¿i limbajului. Dacå acceptåm asemenea analize conceptuale, vom
avea temeiuri så acceptåm ca entitå¡i ¿i elementele ce servesc în cadrul lor în
explicans, fårå înså a putea så spunem totu¿i ceva determinat despre natura
acestor proprietå¡i. Faptul cå Lewis le identificå cu mul¡imi de particulari
actuali ¿i posibili, aceasta nu decurge din rolul pe care-l au ele în analizele
conceptuale, ci din anumite preferin¡e metafizice a priori.
Tot în cadrul acestei perspective «func¡ionale» pentru introducerea
entitå¡ilor se poate înscrie ¿i criteriul satisfacerii adevårului propozi¡iilor
(generalizabile, cum vom vedea, în demonstra¡iile de existen¡å via
angajamentul ontologic al teoriilor). Prezent deja la Husserl, în Logische
Untersuchungen, el a fost introdus în literatura analiticå de Russell, în The
Philosophy of Logical Atomism (1918), în încercarea lui de a «explica anumite
idei pe care [el] le-a învå¡at de la prietenul ¿i fostul lui student Ludwig
Wittgenstein»: «Atunci când eu vorbesc despre fapte... în¡eleg genul de lucruri
care fac o propozi¡ie adevåratå sau falså»6; sau: «eu în¡eleg prin fapt... acel
gen de lucruri care se petrec atunci când propozi¡ia (statement) este adevåratå
¿i nu se petrece când propozi¡ia e falså»7; «faptele sunt acel gen de lucruri
care sunt afirmate sau negate de propozi¡ii»8. Temeiul utilizårii acestui gen
46 ILIE PÂRVU
de acceptare a entitå¡ilor poate fi gåsit la Russell în urmåtoarea aser¡iune: «nu

putem cunoa¿te lumea pânå când nu cunoa¿tem faptele care fac adevårurile
asupra lumii» (truths of the world)9. Acest procedeu asumå a¿adar existen¡a
unor tipuri de entitå¡i care servesc la explicarea adevårului propozi¡iilor, entitå¡i
în virtutea cårora propozi¡iile (sentences, statements) sunt adevårate.10
Candida¡i pentru rolul de truth-makers au fost considerate «faptele», «stårile
de lucruri», «evenimentele», Sachverhalten ¿i altele. Pentru David Armstrong,
principiul introducerii entitå¡ilor pe baza adevårului (truth-makers) este
considerat una dintre cele mai vechi idei metafilosofice; pentru el, sensul
acestui principiu poate fi generalizat la extrem: «The truthmaker is whatewer
in the world that makes a truth true». Primul care l-a utilizat a fost însu¿i
Aristotel, care, în Categorii, scria: «faptul existen¡ei omului pare a fi oarecum
cauza adevårului propozi¡iei, deoarece adevårul sau falsitatea propozi¡iei
depind de faptul cå omul existå sau nu existå» (14b, 14-22). Leibniz afirma,
de asemenea, în Discurs asupra metafizicii, Sec¡. VIII: «orice predica¡ie
adevåratå are o anume întemeiere în natura lucrurilor». Aceea¿i idee era
exprimatå, în secolul nostru, de «temeiul ontologic» al lui Gustav Bergmann.
Idei asemånåtoare se întâlnesc în ontologia formalå a «fenomenologiei» lui
Husserl ¿i Ingarden sau în concep¡ia despre propozi¡ii a lui F. P. Ramsey.
Douå probleme apar în legåturå cu utilizarea principiului truthmakers
în argumente pentru existen¡a unor entitå¡i. Prima: a¿a cum observå
D. Armstrong (care transformå acest mod de introducere a entitå¡ilor în
argumentul fundamental al noii lui teorii ontologice), împreunå cu autorii
studiului «Truth-Makers», acceptarea lui implicå acceptarea teoriei
adevårului-coresponden¡å sau, cu alte cuvinte, o solidaritate a metodologiei
ontologiei cu o teorie realistå a adevårului; ca urmare, el depinde de sau
preia toate dificultå¡ile teoriei adevårului-coresponden¡å. A doua observa¡ie
a lui Armstrong: acest principiu presupune necesitatea adevårului: «cel
care face adevårat un adevår trebuie så facå în mod necesar»11 acest adevår,
fapt care conexeazå aplicarea lui cu problema controversatå a modalitå¡ilor.
ªi mai important înså decât acestea este faptul cå acest principiu-argument,
ca ¿i toate strategiile «lingvistice», cum le nume¿te D. Davidson, nu stabile¿te,
singur, existen¡a entitå¡ilor ¿i nici natura lor. Pentru aceasta el trebuie integrat
într-un complex de argumente ¿i criterii utilizate pentru «decizia onticå» în
cadrul unui amplu program teoretic fundamental.
Inova¡ia metodologicå cea mai importantå a ontologiei analitice o
reprezintå demonstra¡ia de existen¡å via angajarea ontologicå. Dupå titlul
celebrului studiu al lui Davidson, aceastå strategie metodologicå s-ar putea

denumi ¿i «metoda adevårului în metafizicå». Aceasta reprezintå o strategie
argumentativå complexå pentru introducerea ¿i justificarea unor entitå¡i,
implicând esen¡ialmente inferen¡a la cea mai bunå explica¡ie (IBE), (ce
permite convertirea valorilor «epistemice» – gradul de confirmare, puterea
explicativå etc. – în valoare semanticå – adevårul), criteriul de angajare
ontologicå («a fi înseamnå a fi valoare a unei variabile cuantificate»),
principiul truth-maker ¿i, uneori, dacå se adoptå o perspectivå «naturalistå»
asupra filosofiei, ¿i «argumente de indispensabilitate» de tip Quine–Putnam.
Spre deosebire de principiul truth-maker, care se aplicå îndeosebi
entitå¡ilor dependente ontologic de alte tipuri de entitå¡i (primare, fundamen-
tale), demonstra¡iile de existen¡å mediate de angajårile ontologice nu se
limiteazå la un anume gen de entitå¡i (evenimente, momente, ståri de fapte),
ci se aplicå ori de câte ori intervine aparatul cuantifica¡ional (interpretat
«obiectiv», nu substitu¡ional). Ele au fost invocate pentru particulari
(«substan¡å»), universali (proprietå¡i), rela¡ii, «obiecte intensionale» (propo-
zi¡ii etc.), complexe naturale, lumi posibile. Acest model argumentativ,
formulat ini¡ial de D. Davidson pentru a justifica existen¡a evenimentelor
(ac¡iunilor), a fost ulterior extins ¿i transformat într-un pattern argumen-
tativ în ontologie în general. Astfel, obiectivul lui principal a devenit acela
de a justifica o întreagå categorializare a existen¡ei. Dacå în forma ini¡ialå
punctul lui de plecare era admiterea validitå¡ii unei inferen¡e intuitiv
plauzibile, prin a cårei analizå logicå se eviden¡iau angajårile ontologice
subiacente, care erau justificate prin inferen¡a la cea mai bunå explica¡ie, în
forma generalizatå premisa acesteia este una de ordin pragmatic: existå o
comunicare lingvisticå cu succes între oameni. Aceasta presupune cå ei
împårtå¿esc o anumitå concep¡ie despre lume care face posibilå aceastå
comunicare. Argumentul va explicita ¿i va întemeia acea structurå categorialå
a existen¡ei care poate da seamå de succesul comunicårii lingvistice. ¥n
felul acesta, scopul argumentului este acela de a explica ideea: «comunicarea
cu succes demonstreazå existen¡a unei concep¡ii comune despre lume, în
mare parte adevåratå»12, cu alte cuvinte, så explice în ce måsurå analiza ¿i
în¡elegerea func¡ionårii limbajului natural (scopul declarat al programului
lui Davidson) pot contribui la clarificarea structurii categoriale a existen¡ei.
«Metoda adevårului în metafizicå» combinå douå idei anterioare din «logica
filosoficå»: criteriul angajårii ontologice al lui Quine ¿i teoria adevårului a
lui Tarski. Prima este necesarå, potrivit observa¡iei lui Davidson, deoarece
48 ILIE PÂRVU
numai eviden¡ierea structurii cuantifica¡ionale a unui limbaj (teorie) ne

indicå deschiderea lui ontologicå (ne aratå «ce spune o teorie cå existå»);
ideea tarskianå a adevårului serve¿te la «testarea» angajårii ontologice, la
controlul existen¡ei reale a entitå¡ilor fa¡å de care teoria se angajeazå cuantifi-
ca¡ional. ¥n formularea lui Davidson, «ceea ce trebuie så consideråm în
limbaj, dacå vrem så punem în eviden¡å tråsåturile generale ale lumii, este
ce face în general ca o propozi¡ie så fie adevåratå. Sugestia este cå, dacå
condi¡iile de adevår ale propozi¡iilor sunt situate în contextul unei teorii
cuprinzåtoare, structura lingvisticå ce va apårea va reflecta tråsåturile mari
ale realitå¡ii»13. Cercetarea metafizicå (ontologicå) va depinde în mare
måsurå de o teorie a adevårului care va reu¿i så «capteze» o parte «puternicå
¿i semnificativå a limbajului», la limitå, de posibilitatea unei «teorii cuprin-
zåtoare formale a adevårului pentru limbaj ca întreg»14. (Se observå aceea¿i
cerin¡å a «completitudinii», a unei teorii-limitå, pentru a putea lua în serios
«implica¡iile» ei ontologice – idee puså pentru prima oarå în eviden¡å de
exigen¡a completitudinii care înso¡e¿te orice teorie a programului kantian.)
Transformând teoria lui Tarski dintr-o teorie a adevårului pentru limbajele
formalizate într-o teorie a adevårului ¿i sensului pentru limbajele naturale,
aceasta va servi la «articularea structurii limbajului» ca întreg ¿i, ca urmare,
la o nouå modalitate de punere a problemelor ontologice, în care nu se mai
discutå «local» ¿i independent relevan¡a ontologicå a termenilor sau
expresiilor, respectiv, existen¡a sau nonexisten¡a unor entitå¡i de tipul fapte,
propozi¡ii, evenimente etc. Trebuie, dupå relevarea structurii generale a
limbajului, pe calea propuså de Davidson, så se ¡inå seama de exigen¡ele
acesteia, de constrângerile ontologice ale limbajului ca întreg. «Ontologia
este scoaså la suprafa¡å numai acolo unde teoria gåse¿te structura
cuantifica¡ionalå, anume prin faptul cå teoria oferå cea mai bunå explica¡ie
pentru patternul dependen¡elor de adevår prin corelarea sistematicå a
expresiilor cu obiectele»15. Atâta vreme cât aten¡ia noastrå era centratå pe
«propozi¡ii simple, luate separat» nu puteam explica o serie de dificultå¡i
în interpretarea ontologicå (de exemplu, asimetria dintre subiect ¿i predicat
– în sens ontologic). Numai «exigen¡ele teoriei ca întreg», construitå,
eventual, prin apel la principiile fregeene ale compozi¡ionalitå¡ii ¿i
recursivitå¡ii, ne va deschide calea pentru în¡elegerea angajårilor ontologice
ale limbajului. «Metafizica are ca un scop al såu generalitatea; metoda
adevårului exprimå aceastå preten¡ie prin cåutarea unei teorii care atinge
toate elementele fundamentale. Astfel, problemele metafizicii, de¿i nu sunt
nici rezolvate, nici înlocuite, pot fi privite astfel ca probleme ale oricårei
construc¡ii bune a teoriei»16. Problemele ontologice nu sunt astfel complet
decise (independent de alte cercetåri ¿i analize); se deschide înså o cale
pentru o investiga¡ie mai exactå ¿i clarå a lor. Calea spre existen¡å via
angajårile ontologice nu este un argument simplu ¿i infailibil pentru entitå¡ile
admise de o teorie, ci reprezintå ea înså¿i o întreprindere teoreticå, o parte,
la rândul ei, dintr-o amplå cercetare teoreticå. Rolul ei este mai degrabå
«analitic», de a pune în eviden¡å angajårile ontologice reale (nu aparente)
ale unui discurs/teorie; dar decizia onticå (sau chiar caracterizarea mai exactå
a naturii entitå¡ilor admisibile) nu ¡ine de sarcina acestei investiga¡ii. Ea
este mai degrabå o temå a unui program «ideal», dacå vom accepta sugestia:
pentru a determina dacå ceva existå trebuie så examinåm angajårile ontologice
ale celor mai bune teorii ale noastre.
Aceastå observa¡ie apropie demonstra¡iile de existen¡å în ontologia
analiticå de un alt tip de justificare a entitå¡ilor, a¿a-numitele «argumente
de indispensabilitate» (Quine-Putnam).
Metoda lui Davidson (numitå de el însu¿i «lingvisticå») a fost criticatå
de unii filosofi, repro¿ându-i-se, mai întâi, dependen¡a ontologiei de
semanticå, fapt ce ar încålca una dintre «maximele realismului» (formulatå
de Michael Devitt astfel: «Problema realismului trebuie deciså înainte de
orice problemå epistemicå sau semanticå»17). Ea, pe de altå parte, nu
transformå teoria lui Tarski dintr-o teorie a adevårului într-o teorie a
referin¡ei, Davidson ob¡inând, via Conven¡ia-T a lui Tarski, doar o teorie a
sensului (meaning) pentru limbajele naturale. Pentru a fi relevantå ontologic,
metoda lui Davidson ar necesita completarea teoriei tarskiene cu o teorie
(eventual, cauzalå) a referin¡ei, capabilå så conecteze «domeniul fizic» cu
teoria semanticå. Aceastå conectare nu poate fi asiguratå – dupå H. Field
– la nivelul «teoremelor» permise de Conven¡ia-T, ci trebuie «introduså»
la nivelul premiselor, al axiomelor caracterizårii adevårului. A¿a cum cere
H. Field18, pentru a releva «aderen¡a semanticii la faptele fizice», este necesar
så pornim de la «axiome referen¡iale», prin care se stabile¿te orizontul
ontologic al teoriei. Aparatul ei deductiv nu poate face acest lucru, a¿a cum
crede J. McDowell, pe linia lui Davidson: «la nivelul teoremelor, o
caracterizare a adevårului... realizeazå un contact cu acele fapte fizice tari»,
iar aceste teoreme ar fi tocmai propozi¡iile – T, adicå derivåri logice din
enun¡ul metalingvistic al lui Tarski: «Zåpada este albå dacå ¿i numai dacå
Zåpada este albå.» «Puterea deductivå» a teoriei, ¿i nu specificårile
50 ILIE PÂRVU
denotative ini¡iale ar «ancora» teoria în realitate19. Acest punct de vedere

este considerat de Devitt un gen de «instrumentalism semantic», pozi¡ie
care nu poate asigura temeiuri semantice ontologiei. Acest «instrumentalism
semantic» se observå prin preluarea distinc¡iei problematice între observa-
¡ional ¿i teoretic ¿i considerarea conceptelor ¿i structurilor teoretice doar
«instrumente». ¥n teoria lui Davidson ¿i McDowell, lucrul acesta se
manifestå prin acceptarea T-propozi¡iilor (care ar fi «observa¡ionale») ¿i
respingerea «axiomelor referen¡iale» care nu au acest statut.20 Nu este nevoie
de a asigura ab initio ancorarea existen¡ialå a teoriei; aceasta, dupå
dezvåluirea structurii ei logice, ne poate determina viza existen¡ialå «as
referential in function». Davidson propune «o versiune a abordårii holiste»,
argumentând pentru «abandonarea conceptului referin¡ei ca fundamental
pentru o teorie empiricå a limbajului»21. Problema ontologicå nu ¡ine atât
de analiza internå a unor teorii, ci de specificarea «formei ei logice care
determinå func¡ionarea (¿i interpretarea) teoriei ca întreg, func¡ionare care,
la rândul ei, poate explica «Cum e posibilå comunicarea prin limbaj»22.
A¿adar, «metoda ontologicå» a lui Davidson nu ar avea ca inten¡ie «så
explice ceva în termenii teoriei, [ci] så explice de ce teoria func¡ioneazå
(holds), (adicå, corelând-o cu fapte mai fundamentale)». Conceptele de
satisfacere sau referin¡å – ce apar¡in primului gen de abordare, trebuie
considerate drept «constructe teoretice a cåror func¡ie este epuizatå în
formularea condi¡iilor de adevår pentru propozi¡ii... O teorie de acest gen
nu... explicå referin¡a, cel pu¡in în acest sens: ea nu atribuie nici un con¡inut
empiric direct rela¡iilor dintre nume sau predicate ¿i obiecte. Acestor rela¡ii
li se conferå un con¡inut indirect prin T-propozi¡ii»23. «Abandonarea
referin¡ei nu înseamnå «abandonarea ontologiei», ci transformarea într-o
manierå holistå a rela¡iei ei cu realitatea». Pentru a ilustra acest concept al
«realitå¡ii fårå referin¡å», («referin¡a nu are un rol esen¡ial în explicarea
rela¡iei dintre limbaj ¿i realitate»24, Davidson invocå o analogie cu fizica.
Pentru a rezolva «dilema referin¡ei», considerå Davidson, este necesar så
facem distinc¡ia între «explica¡ia în cadrul teoriei ¿i explica¡ia teoriei. ¥n
cadrul (în interiorul teoriei, within), condi¡iile de adevår ale unei propozi¡ii
sunt specificate îndreptându-ne aten¡ia asupra structurii postulate ¿i a
conceptelor semantice cum ar fi cele de satisfacere ¿i referin¡å. Dar, când se
pune problema de a interpreta teoria ca întreg, no¡iunea de adevår a¿a cum
se aplicå propozi¡iilor închise va fi cea care va trebui conectatå cu activitå¡ile
¿i scopurile umane. Analogia cu fizica este evidentå: noi explicåm fenome-
nele macroscopice postulând o structurå finå neobservatå. Dar teoria e testatå

la nivel macroscopic. Uneori, noi suntem suficient de ferici¡i så gåsim un
temei factual, adi¡ional sau mai direct, pentru structura postulatå ini¡ial;
dar lucrul acesta nu este esen¡ial pentru întreprinderea noastrå. Sugestia
mea este cå sensul cuvintelor, cuvintele, referin¡a ¿i satisfacerea sunt stipulåri
(posits) de care avem nevoie pentru a implementa o teorie a adevårului.
Ele servesc acestui scop fårå a necesita o confirmare independentå sau o
bazå empiricå»25.
Aceastå polemicå, relevantå pentru abordarea lui Davidson, reflectå
pozi¡ii diferite în filosofia limbajului cu privire la rela¡ia dintre limbaj ¿i
realitate. ¥n acela¿i timp, ea trådeazå «stilul» analitic în ontologie, dificultå¡ile
«interne» ale discursului argumentativ general, faptul cå tema existen¡ei nu
e înscriså în metodologia complexå a construc¡iei teoriilor. Pe de altå parte,
nu se fac distinc¡iile necesare între tipurile ¿i nivelurile de teoretizare, pentru
a putea determina «transformarea» succesivå a problemei existen¡ei la diverse
paliere ale unui program teoretic efectiv.
O mai mare apropiere de procedurile metodologice din ¿tiin¡a realå
promite justificarea entitå¡ilor pe baza unor «argumente de indispensabi-
litate». Acest tip de practicå ontologicå este înscris într-o mai amplå
perspectivå de «naturalizare» a filosofiei. Aceastå perspectivå pare a fi o
alternativå, în cadrul filosofiei analitice, la conceperea filosofiei (¿i a
ontologiei, în particular) ca o disciplinå de ordinul doi, având ca obiectiv
analiza metateoreticå ¿i clarificarea conceptualå a disciplinelor de prim
nivel, care studiazå direct diferite sisteme ale realului sau moduri de
organizare a existen¡ei26.
Dupå P. Maddy27, naturalismul a fost propus de Gottlob Frege pentru
aritmeticå ¿i generalizat la matematicå ¿i filosofie de Quine ¿i Putnam. El
se opune conceperii filosofiei ca o «filosofie primå», aprioricå, supraordonatå
¿tiin¡ei, operând cu criterii ¿i standarde diferite de acelea ale ¿tiin¡ei.
Naturalismul era definit de Quine ca «abandonarea scopului unei filosofii
prime. Ea considerå ¿tiin¡a naturii ca o cercetare asupra realitå¡ii, failibilå
¿i corijabilå, dar care nu se supune nici unui tribunal supra-¿tiin¡ific ¿i care
nu are nevoie de nici o justificare în afara observa¡iei ¿i a metodei ipotetico-
deductive... Filosoful naturalist î¿i începe ra¡ionarea sa în cadrul unei teorii
a lumii mo¿tenite ca o activitate în desfå¿urare. ¥n mod provizoriu el o
crede în întregime, dar el crede de asemenea cå unele por¡iuni ale ei sunt
eronate. El încearcå så îmbunåtå¡eascå, så clarifice ¿i så în¡eleagå sistemul
din interior. «He is busy sailer adrift on Neurath boath»»28.
52 ILIE PÂRVU
¥n cadrul acestei perspective naturaliste asupra filosofiei (ontologiei),

entitå¡ile introduse prin conceptele sau angajårile ontologice ale teoriei nu
se justificå prin apel la vreun gen de criterii a priori, independente ¿i stråine
de practica ¿tiin¡ei, cu care filosofia face corp comun, ci printr-un argument
de indispensabilitate: valorile variabilelor asupra cårora se cuantificå în
limbajul matematicii sunt acceptate ca entitå¡i «reale» dacå acea matematicå
ce le con¡ine e indispensabilå în formularea celor mai bune teorii ale noastre
asupra lumii. Cum spunea Frege, «aplicativitatea este aceea care ridicå
aritmetica de la un joc la rangul de ¿tiin¡å»29. Pentru Quine, acest argument,
aplicat matematicii, conduce la «temperarea» distinc¡iei epistemologice ¿i
ontologice dintre ¿tiin¡ele naturii ¿i matematicå: «Discursul ¿tiin¡ific obi¿nuit
este ca ¿i iremediabil angajat fa¡å de obiecte abstracte – no¡iuni, specii,
numere, func¡ii, mul¡imi, ca ¿i cum este angajat fa¡å de mere sau alte corpuri.
Toate aceste lucruri figureazå ca valori ale variabilelor în sistemul nostru
cuprinzåtor al lumii. Numerele ¿i func¡iile contribuie la fel de autentic la
teoria fizicå cum o fac particulele ipotetice»30. Confruntarea cu datele
empirice, care poate så conducå, eventual, la confirmarea stipulårilor exis-
ten¡iale ale unei teorii, nu discrimineazå esen¡ial, în cadrul acestui tip de
argumentare, între statutul entitå¡ilor fizice ¿i al celor matematice, fiind
mai degrabå o problemå de grad, ¿i nu de statut epistemologic: «Aparen¡a
unei diferen¡e în aceastå privin¡å se datoreazå în mare måsurå exagerårii
limitelor departamentale. Pentru cå o teorie autocuprinzåtoare pe care o
putem confrunta cu experien¡a include realmente nu doar diferitele ei ipoteze
teoretice ale a¿a-numitei ¿tiin¡e a naturii, ci de asemenea ¿i por¡iuni ale
matematicii ¿i logicii pe care ea le folose¿te»31.
Asemenea argumente de indispensabilitate, prin care statutul unor
entitå¡i postulate prin angajårile ontologice ale teoriilor sunt supuse
controlului verificårii teoriei lumii ca întreg pe baza observa¡iei ¿i experi-
mentului, trebuie så satisfacå, cum considerå P. Maddy, condi¡ia acordului
cu practica efectivå a ¿tiin¡ei: «analiza så fie sensibilå la realitå¡ile matematicii
efective»32. Or, o asemenea condi¡ie duce la justificarea doar a «matematicii
aplicate», care e confirmatå odatå cu teoria fizicii în care ea figureazå33. ¥n
forma sa «simplå», argumentul indispensabilitå¡ii poate fi rezumat astfel:
«avem temeiuri bune så credem cele mai bune teorii ¿tiin¡ifice ale noastre,
iar întrucât entitå¡ile matematice sunt indispensabile acestor teorii, avem
temeiuri bune så credem în entitå¡ile matematice. Matematica se aflå astfel
într-o situa¡ie de egalitate ontologicå cu ¿tiin¡a naturii. Mai mult, eviden¡a
factualå care confirmå teoriile ¿tiin¡ifice confirmå de asemenea matematica

necesarå, astfel încât matematica ¿i ¿tiin¡a naturii se situeazå ¿i pe aceea¿i
pozi¡ie epistemologicå».34 Acest argument, confruntat cu exigen¡a amintitå,
creeazå o problemå: el nu spune nimic despre matematica ce nu figureazå
în aplica¡ii. Pentru Quine, aceastå parte a matematicii poate fi consideratå
admisibilå dacå reprezintå simplificåri ale matematicii aplicate: «eu recunosc
infinitå¡ile nenumerabile numai întrucât ele mi se impun ca cele mai simple
sistematizåri cunoscute ale unor fapte mai obi¿nuite. Mårimile care depå¿esc
aceastå cerin¡å, cum ar fi (⎬ w) sau numerele inaccesibile, le consider ca
re-crea¡ii matematice ¿i, ca atare, fårå drepturi ontologice»35. Dupå Quine,
«no measurement could be too accurate to be accomodated by a rational
number, but we admit the [irationals] to simplify our computations and
generalizations»36. Aceastå solu¡ie nu ¡ine seama de varietatea de argumente
¿i fapte pe care matematicienii le aduc în favoarea unor asemenea concepte,
care nu-¿i gåsesc justificarea doar în rela¡ia de aplicare «extrinsecå» a
matematicii. Pentru a-¿i justifica adoptarea unor axiome asupra «cardinalilor
inaccesibili», de exemplu, matematicienii invocå «intui¡ia matematicå sau
sistematizarea elegantå a practicii matematice, sau alte considera¡ii intrama-
tematice» care nu au de-a face cu aplica¡iile cu succes. Dacå am råmâne
doar la argumentul simplu al indispensabilitå¡ii nu am elimina numai
matematica neaplicabilå, dar am ¿i «reprezenta gre¿it realitå¡ile metodologice
ale matematicii care se aplicå»37.
Pentru evitarea acestei dificultå¡i, P. Maddy propune o abordare
modificatå a argumentelor de indispensabilitate. Dacå prin «abordarea simplå
am asumat cå indispensabilitatea (unor) entitå¡i matematice în ¿tiin¡a naturii
bine confirmatå oferå atât justificarea admiterii acelor lucruri matematice
în ontologia noastrå, cât ¿i a metodologiei corespunzåtoare pentru investiga¡ia
lor», aceasta nu ne-a decis, singurå, ce lucruri matematice existå ¿i ce
proprietå¡i au acestea.38 Cu alte cuvinte, argumentul simplu al indispensa-
bilitå¡ii nu decide ontic, nu determinå ce genuri de entitå¡i existå realmente
¿i nici nu realizeazå analiza lor ontologicå. Ca ¿i în cazul celorlalte tipuri
de introducere pe calea unor «demonstra¡ii de existen¡å via angajarea
ontologicå», nici acest tip argumentativ nu e suficient pentru «decizia
onticå». P. Maddy propune, pentru a depå¿i acest neajuns al argumentului
de indispensabilitate, o «formå modificatå» a sa, care are doi pa¿i: primul
asigurå – în general – cå matematica are o ontologie proprie, apoi laså
(într-un spirit pluralist) în seama matematicii înse¿i ca prin metodele ei
54 ILIE PÂRVU
proprii så cerceteze aceastå ontologie.39 ¥n cazul analizei, de exemplu:

«calculul [diferen¡ial ¿i integral] este dispensabil fizicii; continuul set-teoretic
oferå cea mai bunå explica¡ie (account) a calculului; indispensabilitatea
justificå astfel credin¡a noastrå în continuul set-teoretic ¿i, astfel, în metodele
teoriei mul¡imilor care îl genereazå; examinat ¿i extins în modalitå¡i justificate
matematic, acesta conduce la teoria mul¡imilor a lui Zermelo-Fraenkel. Datå
fiind puterea sa, aceastå teorie modificatå a indispensabilitå¡ii matematice
are o bunå ¿anså de a corespunde practicii».40
ªi aceastå formå modificatå a argumentului indispensabilitå¡ii – recu-
noa¿te P. Maddy – se confruntå în continuare cu problema acordului cu
practica realå din cunoa¿terea matematicå ¿i fizicå. ¥n primul rând, trebuie
stabilit mai exact ce anume înseamnå aplicarea matematicii în fizicå. Ea
poate fi în¡eleaså în cel pu¡in trei modalitå¡i: ca limbaj, ca instrument sau ca
element constitutiv al teoretizårii fizice. ¥n func¡ie de alegerea unei accep¡ii
a rolului matematicii în fizicå se judecå ¿i valoarea ontologicå a argumentelor
de indispensabilitate. ¥n primele douå cazuri, a¿a cum recunoa¿te ¿i P. Maddy
– argumentele de indispensabilitate pot fi utilizate ¿i de o filosofie realistå
a matematicii, dar ¿i de una nominalistå. Ultima perspectivå este întåritå ¿i
de încercarea programaticå a lui H. Field de «nominalizare» a ¿tiin¡ei, de
reducere a «adåugirilor» ontologice ale matematicii la ¿tiin¡a fizicå, tentativå
asupra cåreia vom reveni. Interpretarea «constitutivå» (R. Thom, G. Bache-
lard, J.-M. Lévi-Leblond) indicå o modalitate mai coerentå de a discuta
angajårile ontologice ale matematicii, dar aceastå cale nu este în genere
discutatå în ontologia analiticå a matematicii ¿i fizicii, date fiind op¡iunile
«instrumentale» ale acesteia din urmå asupra naturii matematicii în general,
care conduc la separarea epistemologicå ¿i ontologicå a formalismului
matematic de «interpretarea fizicå». Argumentele de indispensabilitate sunt
– în aceastå perspectivå – strategii de «ajustare» a componentelor
instrumentale ¿i a celor reale, plecând de la o supozi¡ie ini¡ialå a naturii lor
disjuncte. Realismul matematic, de genul celui al lui R. Thom, pentru
care matematica nu se aplicå (ca instrument sau limbaj), ci se «implicå» în
fizicå (dupå expresia lui G. Bachelard), necesitå regândirea într-o direc¡ie
cu totul diferitå a rela¡iei matematicå-fizicå ¿i, corespunzåtor, a ontologiei
matematicii. Matematica ¿i fizica nu fac un «corp comun» pe baza unificårii
lor metodologice ¿i ontologice, prin «aplicativitatea matematicii în ¿tiin¡å»,
¿i deci împårtå¿esc prin aceasta un statut ontologic comun; «aplicativitatea»
înså¿i se redefine¿te în termenii rolului constitutiv al matematicii în
teoretizarea fizicå, pentru cele douå func¡ii esen¡iale ale oricårei teorii
¿tiin¡ifice – explica¡ia ¿i predic¡ia. Matematica intrå constitutiv, ireductibil,
în construc¡ia conceptelor fizice ¿i prin aceasta face corp comun cu fizica;
ea nu se aplicå «din afarå» unor entitå¡i pre-existente pentru a le formula
într-un limbaj coerent sau pentru a mijloci raportarea lor la experien¡å. Ea
este intern-determinativå pentru ontologia teoriei naturii ¿i nu are nevoie
de justificåri «naturaliste», acestea ¡inând doar de o interpretare
«opera¡ionalistå» a rela¡iei matematicii cu lumea entitå¡ilor postulate de
teoriile fizice. Cele douå atitudini asupra «rolului ¿i limitelor matematicii
în ¿tiin¡å», prezente în douå studii programatice cu titluri aproape identice
(Quine, Thom), ne propun nu doar douå abordåri metodologice ale rela¡iei
matematicii cu fizica, ci ¿i douå perspective complementare pentru abordarea
problemei ontologice a matematicii ¿i a ¿tiin¡ei teoretice în general. Testarea
acestor perspective prin exigen¡a acordului cu ¿tiin¡a efectivå trebuie înså
så nu fie reduså doar la explica¡ia succesului sau e¿ecului reprezentårii
acelor pår¡i ale matematicii care «se aplicå» în formularea unor ipoteze
fizice controlabile experien¡ial (¿i, deci, semnificative pentru angajamentele
ontologice subiacente), ci så includå ¿i capacitatea lor de a «organiza intern»
metodologia fizicii, de a reconstrui ra¡ional func¡iile esen¡iale ale teoretizårii
¿tiin¡ifice. ¥n aceastå condi¡ie, concep¡ia lui Thom indicå interven¡ia
constitutivå a matematicii, rolul ei creator, nuclear pentru teoretizarea fizicå.
Cu alte cuvinte, dacå vom mai accepta un argument de indispensabilitate,
punctul lui de «aplicare» trebuie deplasat în conformitate cu aceastå viziune
tematizantå, intern-constitutivå a rela¡iei matematicului cu teoria naturii.
Aceasta ne duce înså så cåutåm la alte niveluri «angajarea ontologicå» a
matematicii, diferite de cea a «cuantificatorului existen¡ial»; så corelåm,
a¿adar, cu operatorii fundamentali ai matematicii proiectul ei ontologic, cu
deschiderile lui «nenominaliste» asupra condi¡iilor de posibilitate. ¥n felul
acesta, pornind de la o nouå în¡elegere a rela¡iei matematicii cu fizica,
ajungem la o nouå formulare a problemei ontologice, în care angajåm
existen¡ial nu doar nivelul «ipotetic-asertiv» al matematicii (aparatul
cuantifica¡ional), ci mai degrabå nivelul såu operatorial, al supercategoriilor
organizårii, al logicii constituirii, nu doar al logicii ipotezelor existen¡iale
ata¿ate unui cadru conceptual structural. ªi pe aceastå cale ajungem astfel
la aceea¿i transformare propuså: trecerea unei ontologii structurale a
posibilului în pozi¡ia de teorie nuclearå a ontologiei contemporane.
56 ILIE PÂRVU
Multe dintre modificårile ¿i sugestiile de compatibilizare a argumen-

tului indispensabilitå¡ii cu realitatea ¿tiin¡ei din domeniul matematicii ¿i
fizicii (în aceasta este discutatå problema implica¡iilor diferen¡ei dintre
mecanica cuanticå ¿i teoria generalå a relativitå¡ii, ca teorii fundamentale,
asupra problemei matematicii continuului spa¡io-temporal) sunt dependente
de aceastå viziune interpretativå a rela¡iei matematicii cu fizica ¿i de aceea
ele nu pot conduce decât la o formulare mai sofisticatå a unui «realism
instrumental» (asemånåtor epistemologic cu «platonismul nominalist» al
lui G. Boolos41, dacå ambele formule nu par a fi un oximoron). Diferitele
«sec¡ionåri» ale matematicii în pår¡i «aplicabile» ¿i pår¡i «ideale» ¿i
justificarea ultimelor prin metoda elementelor ideale sau prin recurs la
argumentul inferen¡ei la cea mai bunå explica¡ie decurg din aceastå viziune
originarå nonconstitutivå asupra rela¡iei dintre matematicå ¿i fizicå. Faptul
cå ¿i dupå aceste transformåri ale argumentului indispensabilitå¡ii P.
Maddy recunoa¿te cå el nu ¡ine întru totul seama de «obiec¡ia practicii
¿tiin¡ifice» ¿i cå este nevoie de o «reorientare semnificativå a filosofiei
contemporane a matematicii» poate fi un bun început pentru reformularea
generalå a problemei ontologiei (matematicii, în special).
Este semnificativå, în acest spirit, ¿i reac¡ia lui Quine la «ontologia
structuralistå», în ciuda faptului cå el e dispus så admitå «un structuralism
global». Acest «structuralism ontologic» (care ar acorda realitate doar
structurilor, nu ¿i obiectelor) ar fi în dezacord cu realismul ¿i cu naturalismul
¿i ne-ar conduce la vechile påcate ale «metafizicii transcendentale». Salvarea
o aduce «naturalismul» (în interiorul cåruia se poate accepta un «structu-
ralism global» de naturå metodologicå): «Lumea este a¿a cum ¿tiin¡a naturii
spune cå este, în måsura în care ¿tiin¡a naturii e corectå (right); iar judecata
noastrå asupra adecvårii ei, întotdeauna provizorie, este decidabilå pe baza
testårii experimentale a predic¡iilor»42. Aceastå afirma¡ie, prin care se
coreleazå ipotezele existen¡iale ¿i predic¡iile, trateazå nivelul la care este
puså problema ontologicå, considerarea ei ca un component al pår¡ii ipotetice
a teoretizårii sau, ceea ce înseamnå acela¿i lucru din altå perspectivå, conce-
perea problemei ontologice în lumina unei teorii ca sistem ipotetico-deductiv,
ca organizare deductivå de ipoteze.
O altå modalitate de «extindere necreativå» a ontologiei o reprezintå
introducerea pe baza «metodei elementelor ideale» a lui Hilbert a diferitelor
entitå¡i superioare care întregesc corpul «elementelor» (particularii ¿i
universalii) în mod fic¡ional. Este maniera în care D. Armstrong introduce
posibilii în ontologia stårilor de fapte. Maniera de extindere a matematicii,
proprie programului lui Hilbert, era urmåtoarea. Ea distingea, mai întâi,

douå «domenii» ale matematicii: cel real, al configura¡iilor finite de semne
(sau, mai corect, reprezentabil prin sisteme finite de semne ¿i prin opera¡iile
admise de acestea), ¿i unul ideal, adjonc¡ionat celui real dupå metoda
algebrei numerelor ideale, cu scopul de a permite «legilor logicii aristotelice»
så func¡ioneze nerestrictiv în câmpul matematicii. Al doilea domeniu nu
are o «substan¡å» proprie, el este doar o prelungire idealå, fic¡ionalå, a
primului, admisibilå sub rezerva unei demonstra¡ii de consisten¡å a întregii
matematici (care ar reprezenta astfel chiar matematica clasicå, neafectatå
de restric¡iile intui¡ioniste sau formaliste), realizatå ea înså¿i cu instrumentele
finitare ale metamatematicii, adicå tot în «domeniul real». Extinderea, pentru
a satisface cerin¡a globalå a consisten¡ei, trebuie så fie conservativå ¿i
necreativå; aceasta revine înså tocmai la a demonstra prin teorema de
consisten¡å eliminabilitatea sau reductibilitatea întregirii ideale (în cazul
programului såu, eliminabilitatea infinitului).
David Armstrong ra¡ioneazå, pânå la un anumit punct, analog. El admite
cå existå «douå genuri de ståri de lucruri: cele actuale ¿i cele doar posibile»43.
Acestea pot fi explicate pe calea lui Leibniz (teoria rela¡ionalå a posibilului)
sau pe calea lui David Lewis (teoria indexicalå a actualului). Recunoa¿te apoi
cå doar actualul are statut ontologic veritabil, preeminent, iar întrucât doar el
råspunde criteriului «ac¡iuni cauzale» («only the actual can have effects upon
the actual»), statutul posibilului råmâne a fi justificat. Cum? Am putea atribui,
acceptând naturalismul, så presupunem o «legåturå contrafactualå» a
posibilului cu actualul (dupå defini¡ia contrafactualå a cauzårii datå de David
Lewis), dar aceasta ne-ar conduce la «introducerea celor douå domenii într-o
singurå actualitate, ceea ce ar contrazice ipoteza.44 De aceea nu putem urma,
aici, naturalismul («postularea entitå¡ilor doar posibile, acordarea acestora a
unui gen de existen¡å, nu este asemånåtoare postulårii entitå¡ilor în ¿tiin¡ele
naturii»45), ci va trebui så pornim de la asump¡ia cå «posibilul simplu este
non-existent». Ce «truthmaker» vom acorda unor adevåruri de genul: este
adesea adevårat cå o stare de lucruri e posibilå, de¿i ea nu se actualizeazå (it
does not obtain)? La fel, în cazul necesitå¡ii, aceasta pare a adåuga, spre
deosebire de doar posibil, ceva la actual; care va fi truth-maker-ul acestei
adi¡ii de existen¡å? ¥n general, problema devine: What truthmakers can our
ontology supply for modal truths?
Sugestia Tractatus-ului, care nu cere pentru adevårurile de posibilitate
¿i necesitate nici un truthmaker, îi apare «implauzibilå» lui D. Armstrong;
de aceea el acceptå cå «un adevår modal, ca ¿i orice alt adevår, are un
58 ILIE PÂRVU
obiect (subject matter) ¿i ne oferå o informa¡ie asupra acestuia. Iar aceasta,

cel pu¡in pentru noi, cere ca ceva så fie în lume în virtutea cåruia aceste
adevåruri sunt adevårate»46. Solu¡ia ini¡ialå (A Combinatorial Theory of
Possibility, 1989) pe care o formuleazå Armstrong este urmåtoarea: a
încercat så utilizeze lumile posibile în explicarea adevårurilor modale,
tratându-le ca «fic¡iuni utile», fårå a se angaja în asertarea unei «structuri
modale a existen¡ei». Domeniul «real» al ontologiei lui Armstrong îl
constituie stårile de lucruri, fa¡å de care proprietå¡ile ¿i individualii
constituie «aspecte» sau «abstrac¡iuni» ale stårilor de lucruri. Doar ultimele
reprezintå «pietrele de construc¡ie ultime ale lumii». Dar ce reprezintå «o
stare de lucruri doar posibilå»? Råspunsul lui Armstrong este: ceea ce
«inten¡ioneazå så descrie o propozi¡ie atomarå falså». O stare doar posibilå
de lucruri «nu existå, subsistå sau are vreun gen oarecare de fiin¡are. Ea
nu este o adåugire la ontologia noastrå. Ea este «ceea ce nu este». De
aceea nici nu va fi corect så spunem cå noi ne referim la ea, în orice caz
referin¡a ei va fi consideratå o rela¡ie»47. Aceasta este o teorie cvasi-concep-
tualistå a posibilitå¡ii: «Atunci când vorbim asupra posibilitå¡ilor, noi vorbim
asupra a ceva reprezentat, nu asupra unei reprezentåri (Un gaz ideal nu e
o reprezentare)»48. O posibilitate este un lucru reprezentat, dar nu este un
lucru existent. Descrierea posibililor este una fic¡ionalå. Ca atare, este
necesarå o explica¡ie «actualistå» a posibilului, acceptând o singurå lume
(an one world account of fictional statements)49. Cum se explicå fic¡iunile?
Nu prin contrafactuali, nici prin lumi posibile (à la David Lewis), nici
printr-o compara¡ie corectå cu elementele ideale din ¿tiin¡å, care reprezintå
«cazuri limitå» aflate într-o continuitate «linå» cu obiectele fizice reale.50
Posibilitatea este astfel analizatå în termenii unei «combina¡ii fic¡ionale»
a unor elemente complet distincte; ca atare, cum afirmå Armstrong,
analizatå astfel, modalitatea nu cere o structurå a modalitå¡ii ca o «tråsåturå
ireductibilå a lumii»: «Consider cå recombinarea (fic¡ionalå), contrac¡ia
¿i expansiunea unor elemente de actualitate complet distinctive constituie
esen¡a înså¿i a posibilitå¡ii».51
Reluând compara¡ia cu metodologia lui David Hilbert, vom observa
cå Armstrong îl urmeazå pe acesta în mare måsurå. Ceea ce-i lipse¿te
abordårii lui Armstrong este înså o teoremå asemånåtoare de consisten¡å
(ontologicå), care så-i asigure atât coeren¡a internå a ontologiei «extinse»,
cât ¿i caracterul ei necreativ, eliminabilitatea func¡ionalå a entitå¡ilor doar
fic¡ionale. De aceea, teoria ini¡ialå a lui Armstrong se afla într-o stare
«metastabilå». Ea putea evolua pe douå cåi: sau så se transforme într-o

ontologie extinså, care så acorde un statut de existen¡å autenticå structurii
modale a lumii (dar aceasta necesitå o construc¡ie de un tip cu totul diferit
a ontologiei, cu o nouå teorie fundamentalå ¿i o nouå metodologie
constitu¡ionalå – calea indicatå pentru ontologia elementelor ideale de
Cassirer, care råsturna ordinea prioritå¡ii ontologice); sau så «recadå» într-o
ontologie actualistå pur ¿i simplu. Ultima variantå este cea la care a recurs,
firesc, D. Armstrong în opera sa de sintezå A World of States of Affairs
(1997). Noua teorie este manifest «defla¡ionarå»; în cadrul ei «stårile
necesare sau doar posibile de lucruri nu mai sunt cerute. Stårile contingente
de lucruri sunt suficiente pentru a oferi truthmaker-ii. Iar discursul modal
nu trebuie så fie considerat ca o specie a discursului fic¡ional»52. La nivel
metafizic, actualul este singurul determinant; esen¡a posibilitå¡ii înså¿i ne
trimite la ideea cå doar «stårile contingente de lucruri sunt elementele care
alcåtuiesc lumea»53. Imaginea ontologicå care rezultå în final este urmåtoarea:
«Toate stårile de lucruri sunt contingente. Constituen¡ii lor, atât particularii
cât ¿i universalii, sunt de asemenea existen¡i contingen¡i. ¥ntrucât lumea
este o lume de ståri de lucruri, nu existå al¡i truthmake-i pentru orice
adevåruri decât aceste ståri de lucruri contingente ¿i constituen¡ii lor existând
contingent. Adevårurile modale, ca urmare, de¿i nu sunt adevåruri contin-
gente, nu au altceva decât aceste existen¡e contingente ca truthmaker-i»54.
Adevårurile modale nu referå la ceva existent per se, ci indicå doar rela¡ii
de identitate sau diferen¡å între constituen¡ii elementari. Lumea actualå nu
necesitå, pentru a da seama de adevårurile modale, o suplimentare
existen¡ialå. De aceea, pe bunå dreptate, Armstrong î¿i denume¿te teoria sa
«o doctrinå defla¡ionarå a adevårului modal».55
Nu a fost inten¡ia acestui ultim paragraf de a examina în detaliu teoria
posibilitå¡ii a lui D. Armstrong, ci doar de a ilustra prin ea o cale de
introducere a entitå¡ilor în discursul ontologiei analitice, caracteristicå pentru
extinderile necreative ale ontologiei standard, dar ¿i pentru stilul ei
«argumentativ».
Calea spre existen¡å sau råspunsul la întrebarea «ce existå?» aratå cu
totul altfel în perspectiva unei ontologii constructive, capabile så depå¿eascå
alternativa apriorism (explica¡ii conceptuale de nivel secund) sau naturalism
(argumente de indispensabilitate). Una dintre modalitå¡ile formulårii ei
porne¿te de la un nou mod de a în¡elege înså¿i natura teoretizårii ¿tiin¡ifice
¿i a deschiderilor ei ontologice. Ea este ilustratå prin abordarea ontologiei
60 ILIE PÂRVU
din perspectiva modelului structuralist al teoriilor ¿tiin¡ifice propuså de

Carlos U. Moulines într-un studiu recent.56
Moulines porne¿te de la lucrarea lui Quine, On What There Is, care, de¿i
nu a schimbat radical obiectul tradi¡ional al ontologiei, a readus în filosofia
analiticå (preocupatå obsesiv de «cruciada» împotriva metafizicii tradi¡ionale)
problema cercetårii cu mijloace «exacte» a temelor ontologice, demonstrând
cå acestea nu sunt sortite så conducå «necondi¡ionat pe cårårile înfundate
ale Pådurii Negre». Noua formulare a problemei ontologice («a fi înseamnå
a fi valoare a unei variabile cuantificate») ne orienteazå direct asupra
conexiunii ontologiei cu semantica, dar ea pune în relief ¿i o altå corela¡ie,
¿i anume a analizei ontologice cu epistemologia generalå ¿i în special cu
filosofia ¿tiin¡ei; asupra acestei conexiuni pu¡in discutate se concentreazå
studiul lui Moulines.
Aceastå conexiune apare deja la Quine, înså acesta nu a dezvoltat-o
suficient. «Acceptarea unei ontologii – scria Quine în acel studiu – este în
mod fundamental asemånåtoare acceptårii unei teorii ¿tiin¡ifice, så spunem,
unui sistem al fizicii... Ontologia noastrå e determinatå în måsura în care
am stabilit schema conceptualå cuprinzåtoare, cåreia ¿tiin¡a în sensul cel
mai larg va trebui subsumatå»57. Ideea metafilosoficå principalå care ar fi
trebuit extraså dintr-o asemenea perspectivå ar fi, dupå Moulines, un
principiu al «încårcåturii ontologice a teoriei» (asemånåtor principiului
încårcåturii teoretice a datelor de observa¡ie al lui N. R. Hanson); formulat
negativ: nu existå o ontologie «neutralå», independentå de teorii. Ca o
urmare metodologicå, s-ar putea spune: mai întâi teoria ¿i abia dupå aceea
stabilirea a ceea ce existå; teoria decide – spunea Einstein – ceea ce este
observabil; la fel, se poate spune, teoria trebuie så decidå ceea ce existå.
Aceastå argumentare se bazeazå pe o observa¡ie foarte simplå: dacå
existen¡a este acordatå valorilor unor variabile cuantificate, atunci trebuie
så vedem cå aceste variabile intervin ca instrumente lingvistice într-un cadru
global al organizårii ¿i formulårii cunoa¿terii – teoria, o entitate conceptualå
complexå.
O primå obiec¡ie la adresa acestui principiu ar fi urmåtoarea: constitu¡ia
onticå fundamentalå a realitå¡ii n-are nimic de-a face cu teoriile, care «vin
¿i pleacå, cel mai adesea fiind ¿i eronate». Structura realitå¡ii ar trebui
determinatå independent de teorii, idee caracteristicå realismului metafizic
(dupå expresia lui Putnam), care categorializeazå existen¡a independent de
«considera¡iile teoretice ale subiectului epistemic»58. Aceastå idee era
caracterizatå de R. Tuomela în felul urmåtor: «Lumea are, pe temeiuri a

priori, o structurå categorialå stabilå: lumea constå în ultimå instan¡å dintr-un
gen de entitå¡i, din diferite proprietå¡i ale acestor entitå¡i ¿i din rela¡ii între
aceste entitå¡i... Lumea existå ca ¿i cum, a priori, ar fi separatå în entitå¡i ¿i
tipuri «deja date» (ready-made)».59 Altfel spus, realismul metafizic implicå
o teorie a determinårii absolute a referin¡ei ¿i expresiilor ¿i a categoriilor
prin care acestea se subsumeazå; o teorie a «punctului de vedere privilegiat»
din care se poate considera rela¡ia cunoa¿terii cu realul («punctul de vedere
al lui Dumnezeu», cum se exprima acela¿i Putnam). O asemenea doctrinå a
realismului metafizic nu poate fi sus¡inutå nu doar pentru cå s-au adus
argumente decisive împotriva ei (Quine, Putnam, Goodman), ci ¿i pentru
cå ea poate fi consideratå «empiric falså» sau, cel pu¡in, neinteligibilå.
Doctrina moderatå a «realismului intern», care pare a fi mai degrabå un
kantianism modernizat, conduce la acela¿i punct focal: «Cine decide ce
existå nu este nici Dumnezeu, nici Lumea, ci este teoria. Cu alte cuvinte, ce
existå depinde de ce teorie am acceptat, ¿i nu invers»60.
O altå obiec¡ie împotriva acestei afirma¡ii ar suna astfel: o teorie, ca
simplå mul¡ime de enun¡uri, axiomatizatå sau nu, n-are nici o semnifica¡ie
ontologicå, acest concept de teorie aplicându-se, cum grano salis, doar
disciplinelor formale. Ar fi necesar un concept nerestrictiv al teoriei, dar
propunerile de genul celor formulate de Quine, Putnam, Goodman (care se
refereau la asemenea lucruri precum: sistem axiomatic, o mul¡ime de legi
ale naturii, un model foarte general al lumii) nu permit extragerea «unui
criteriu func¡ional de identitate pentru teorii», deci – considerå Moulines –
råmânem ¿i noi confrunta¡i cu problema ce decurge din maxima lui Quine:
no entity without identity.
Pentru depå¿irea acestei dificultå¡i autorul porne¿te de la concep¡ia
structuralistå asupra teoriilor (formulatå de Joseph Sneed, Wolfgang
Stegmüller, Wolfgang Balzer ¿i Carlos U. Moulines), care este singura
viziune asupra ¿tiin¡ei ce a acordat o aten¡ie cu totul deosebitå problemei
identitå¡ii teoriilor. Pe de altå parte, valoarea abordårii structuraliste a
teoriilor pentru tema de fa¡å este determinatå ¿i de domeniul extrem de larg
al aplica¡iilor ei, de la teoriile fizicii matematice pânå la cele din disciplinele
socio-umane sau din lingvisticå ¿i ¿tiin¡a literaturii. ¥n perspectiva unui
asemenea concept al teoriei, determinarea unei ontologii corelate cu o teorie
este cvadri-dimensionalå: model-teoreticå, pragmaticå, istoricå ¿i holistå,
fiecare dimensiune corespunzând unei componente sau aspect al structurii
62 ILIE PÂRVU
teoriei. Prima corespunde clasei modelelor poten¡iale (al candida¡ilor posibili

care satisfac aparatul conceptual de bazå al teoriei): ¿i anume, al domeniilor
în care se aflå valori ale variabilelor cuantificate ¿i care stabilesc astfel
ontologia teoriei în maniera lui Quine. ¥n termenii pe care-i vom introduce
ulterior, acest sens al ontologiei stabile¿te numai «proiectul ontologic» al
teoriei; cine existå realmente în spa¡iul acestei deschideri posibile nu decide
structura generalå a teoriei, ci – a¿a cum considerå Moulines – aceasta
råmâne în sarcina metodologiei empirice a procedurilor de testare (în
formularea pe care o vom propune «problemei ontologice», acest pas, al
«deciziei ontice», apar¡ine desfå¿urårii teoretice ¿i metodologice a întregului
program ¿tiin¡ific definit pe baza unei teorii «nucleare» fundamentale, aceea
care oferå «proiectul ontologic», deschiderile ¿i constrângerile generale ale
investigårii sistematice). Primul sens al ontologiei-determinate-de-teorie
este numit de Moulines, ca urmare, «ontologia formalå» a teoriei sau
«angajarea formal-ontologicå» a acesteia. Fiind o caracterizare formal-
abstractå a ontologiei teoriei, acest sens nu identificå în mod propriu genul
de entitå¡i fa¡å de care se angajeazå teoria, nu discrimineazå în nici un fel
natura «obiectelor inten¡ionate» de altele asemånåtoare structural-formal.
De exemplu, teoria abstractå a spa¡iului, construitå în sensul lui Carnap,
din Der Raum (1923), singurå, nu distinge printre «realitå¡ile» la care se
poate aplica corela¡iile spa¡iale «naturale» ale obiectelor fizice de «spa¡iul
culorilor» sau «spa¡iul tonurilor muzicale». Exemplul lui Moulines este
luat din istoria mecanicii newtoniene: dacå proiectul ontologic al teoriei
determinat prin mul¡imea modelelor poten¡iale putea fi determinat prin
clase de particule discrete, în momente temporale ¿i puncte spa¡iale, atunci
acestea puteau fi atât cele prezente în fizica lui Newton ca «entitå¡i fizice
elementare», cât ¿i cele propuse de autorul celei mai populare expuneri a
teoriei lui Newton, Francesco Algaroti, care, în cartea sa Il Newtonianismo
per la dame (1737), ilustra acest angajament ontologic prin fenomenul
«iubire». La fel, David Hume reprezenta prin aceea¿i structurå formalå
modelul rela¡iilor de simpatie interumanå, esen¡ial pentru teoria sa social-
moralå.
Diferen¡ierea modelelor genuine ale teoriei de cele «bastarde» pune în
joc a doua perspectivå, cea pragmaticå, a determinårii ontologiei de cåtre
teorie; ea trimite la activitatea unei comunitå¡i ¿tiin¡ifice, care de-a lungul
unui anumit interval de timp poate så realizeze aceastå discriminare. (Carnap,
în celebra sa tezå de doctorat, pe urmele lui Kant – ale considera¡iilor lui
asupra «obiectelor incongruente» –, punea în seama unei intui¡ii a esen¡elor,

de genul celei tematizate de Husserl, separarea aplica¡iilor «ne-naturale»
ale teoriei abstracte de aplica¡ia inten¡ionatå.)
Aceastå stabilire pragmaticå a ontologiei unei teorii este corelatå cu
celelalte douå amintite: istoricå ¿i holistå. ¥n ceea ce prive¿te perspectiva
istoricå: este evident cå pragmatizarea determinårii ontologiei implicå
imediat faptul cå (neexistând o «practicå transistoricå a ¿tiin¡ei») teoria
reprezintå o «entitate gen-identicå», nu una staticå.
«Dimensiunea» holistå a determinårii «teoretice» a ontologiei este
eviden¡iatå de faptul cå, în practicå, nici chiar când se pune problema
cercetårii «angajårii ontologice», nu se utilizeazå teoriile luate separat. Cum
aratå Moulines, «nu este mecanica newtonianå singurå» cea care decide
dacå ceva trebuie considerat ca o mul¡ime de particule «veritabilå» sau nu.
Aceastå problemå depinde de rela¡ia mecanicii newtoniene cu alte teorii,
teorii cu mul¡imi fundamentale [modele poten¡iale] ¿i legi fundamentale
diferite, de exemplu, geometria fizicå, cinematica, optica. Teoriile empirice
nu sunt monade.61 Multe dintre rela¡iile interteoretice sunt importante pentru
construirea ontologiei unei teorii. Ca urmare, pornind de la ideea re¡elei de
teorii (sau a «teoriei-holon»), Moulines formuleazå principiul: ontologia
nu este numai dependentå de teorie, ci ¿i dependentå de interteorii. Cum se
va determina în aceastå perspectivå holistå ontologia va depinde de modul
în care este acceptat idealul holist ca unul (reduc¡ionist) al «monismului
holist» sau ca unul al «pluralismului ontologic». Dacå ¿i în spatele acestui
pluralism se ascunde o unitate mai adâncå, prin care s-ar formula constitu¡ia
fundamentalå a existen¡ei, råmâne o problemå deschiså, dar, cum spune
Moulines, dacå ea e acceptatå, atunci nu trebuie så consideråm cå ar putea
primi un råspuns prin specula¡ia aprioricå, ci numai prin analiza ¿i recon-
struc¡ia rezultatelor ¿tiin¡elor.
«Drumul spre existen¡å» descris de abordarea structuralistå indicå o
perspectivå constructiv-realistå, distinctå de cea «analiticå» (bazatå pe criterii
generale de existen¡å sau pe invocarea unor argumente sau demonstra¡ii
independente de contextele teoretice relevante). Modalitatea structuralistå
se aseamånå în multe privin¡e cu cea propuså în volumul anterior al acestei
lucråri. Ca ¿i aceea, ea distinge (în al¡i termeni) «proiectul ontologic» de
«decizia onticå», transformând-o pe ultima dintr-o problemå criterial-abstractå
într-un program vast de cercetare, cu componente istorice ¿i pragmatice
ireductibile. Modelul ontologiei structurale se formuleazå printr-o analogie
64 ILIE PÂRVU
conduså mai departe cu modul de construc¡ie top-down al teoriilor

fundamentale din ¿tiin¡a contemporanå, transformând problema ontologiei
într-o cercetare «în trepte», cu multiple niveluri ¿i, corespunzåtor, strategii
de investiga¡ie. De la «proiectul ontologic» – «înscris» în structura consti-
tutivå, supercategorialå – a teoretizårii, pânå la determinarea existen¡ei
«reale», în cadrul unor programe teoretice fundamentale intervin o serie de
transformåri ¿i medieri, de «extinderi constructive» ale teoriei-nucleu, astfel
încât «decizia onticå» (transformarea supozi¡iilor ontologice ini¡iale în
ipoteze existen¡iale verificabile) survine efectiv ca un rezultat al participårii
întregii arhitecturi interioare ¿i al metodologiei elaborårii ¿i testårii unor
asemenea forme integrate de activitate cognitivå.
CAPITOLUL 4
Aparatul construc¡ional al concep¡iei standard

¿i «inocen¡a» lui ontologicå
Edificarea unei ontologii trebuie, în general, så råspundå la trei probleme

importante: (i) stabilirea genurilor sau tipurilor de entitå¡i existente; (ii)
determinarea categoriei entitå¡ilor «fundamentale» ¿i a modului în care
restul tipurilor de entitå¡i «depind ontologic» de acestea; (iii) definirea
existen¡ei ca totalitate.
Ultima temå, cu mici excep¡ii, nu este prezentå (cel pu¡in ca inten¡ie
fundamentalå, de realizarea cåreia depinde înså¿i soarta unei «metafizici ce
se va înfå¡i¿a în viitor ca ¿tiin¡å») în programul ontologiei analitice. Unul
dintre cei mai reprezentativi artizani ai ei, David Lewis, î¿i prezintå cerce-
tårile ca un gen de «piecemale engienering», o mul¡ime de explica¡ii
conceptuale locale, consacrate unor teme speciale, scuzându-se jenat de
faptul cå, uneori, nu se poate împiedica så gândeascå coerent asupra unor
teme separate. Ontologia fragmentarå, care abandoneazå idealul definirii
existen¡ei ca totalitate, î¿i are explica¡ia ¿i în lipsa din construc¡ia teoriei
ontologice a unui nivel al «condi¡iilor de posibilitate», al «exponentului»
elementelor tematizate într-un singur univers de discurs. O ontologie a
«elementelor» fårå o dimensiune a transcendentalilor, a super-categoriilor
formale ale «competen¡ei» existen¡ei, evident, nu poate spera så abordeze
constructiv tema existen¡ei ca totalitate. Indiferen¡a fa¡å de unele experien¡e
«unificatoare» semnificative din ¿tiin¡a contemporanå, ca ¿i fa¡å de cercetårile
ontologice desfå¿urate în spa¡iul de idei al fenomenologiei (Husserl,
R. Ingarden) sau al metafizicii «revizionare» a lui A. N. Whitehead, contri-
buie ¿i ea la excluderea din «agenda filosoficå» a ontologiei de ordinul
întâi a determinårii existen¡ei ca totalitate.
66 ILIE PÂRVU
¥n structura unei teorii ontologice standard råmân astfel, corespunzåtor

celor douå probleme explicit admise, douå «componente» esen¡iale:
A. O teorie a «elementelor»: stabilirea categoriei entitå¡ilor «de

bazå», a celor care, potrivit principiului ontologic al lui
Whitehead, reprezintå res vera, entitå¡i care nu au nevoie de
altceva pentru a exista.
B. O teorie a constituirii: aparatul construc¡ional (sau «algebris-
mul generativ» – împrumutând o expresie a lui R. Thom)
implicat în definirea ¿i determinarea altor genuri de entitå¡i
ce pot fi reprezentate ca «agregate» din constituen¡ii
elementari.
Alex Olivier formuleazå cvasiaxiomatic obiectivul «metafizicianului»:

El trebuie så «construiascå o listå de categorii extrem de generale de entitå¡i
care e completå în sensul cå fiecare entitate ce existå sau ar putea exista
cade sub una dintre aceste categorii. Câteva exemple de categorii: particulari,
proprietå¡i, rela¡ii, numere, evenimente, procese, ståri de lucruri, propozi¡ii,
entitå¡i abstracte, entitå¡i concrete, entitå¡i fizice, entitå¡i mentale»... Metafizi-
cienii lucreazå adesea conform metodei pietrelor de construc¡ie (building
block method), care impune o anume structurå asupra categoriilor. Un numår
mic de categorii de bazå reciproc disjuncte sunt stipulate împreunå cu un
numår mic de instrumente construc¡ionale, cum ar fi mereologia ¿i teoria
mul¡imilor, care genereazå noi entitå¡i din entitå¡ile care instan¡iazå
categoriile de bazå... Vom numi entitå¡ile construite prin metoda pietrelor
de construc¡ie «construc¡ii» ¿i entitå¡ile din care acestea sunt construite
«constituen¡i». Nu trebuie så consideråm construc¡iile ca fic¡ionale. Sumele
mereologice ¿i mul¡imile existå în exact acela¿i sens (existå doar unul) ca ¿i
pår¡ile ¿i membrii lor. Uneori «analiza» denume¿te descompunerea unei
construc¡ii în constituen¡ii ei. O vom numi pe aceasta «analiza ontologicå»,
pentru a o distinge de «analiza conceptualå»»1.
Ca ¿i în cazul structurii unui sistem axiomatic, rela¡ia dintre aceste
douå aspecte ale unei teorii ontologice este de genul: simplitatea ¿i caracterul
minimal al «bazei» (entitå¡ile fundamentale admise) complicå «munca
construc¡ionalå», introducerea, prin aplicarea unor tehnici de constituire, a
entitå¡ilor derivate. ¥n general, ontologia standard, cum am spus, fiind de
inspira¡ie empirist-nominalistå, restrânge extrem domeniul entitå¡ilor de
bazå admise, eventual doar particularii ¿i proprietå¡ile, substan¡a ¿i

universalii, necesitând, ca urmare, un sofisticat algebrism al construc¡iei
restului «complexelor naturale» (dacå acestea nu sunt eliminate ab initio,
ca simple abstrac¡ii, fic¡iuni etc.). Acest aparat constructiv se poate aplica
¿i domeniului entitå¡ilor de bazå, în tentativele «moniste» de reducere a
acestuia la un singur gen de entitå¡i. De exemplu, de¿i se admit ca existen¡e
particularii (cu proprietatea distinctivå – fa¡å de universali – a neinstan-
¡iabilitå¡ii), ei pot fi reconstrui¡i, à la Russell, ca mul¡imi de proprietå¡i
(generale) coprezente (bundle theory) sau ca sume de componente mai
elementare (N. Goodman). Existå ¿i proceduri alternative pentru «definirea»
universalilor în termenii singularilor (repetabilitatea ocuren¡ei etc.).
Existå mai multe genuri de instrumente sau teorii implicate în construc-
¡ia entitå¡ilor derivate, respectiv în edificarea unor niveluri superioare ale
ontologiei sau ale unor extinderi ¿i alternative ale concep¡iei standard. Cele
mai frecvent utilizate sunt teoria mul¡imilor, mereologia (teoria rela¡iilor
dintre pår¡i ¿i întreg), teoria sau logica rela¡iilor, teorii logice de ordin
superior, diferite teorii ale ordinii, topologia, teoria rela¡iilor ¿i a claselor
de echivalen¡å, teoria sistemelor etc. sau unele combina¡ii insolite ale acestora
(cum sunt megethologia, a lui David Lewis, ¿i cvasi-analiza lui Carnap).
Aceste instrumente ale constituirii sunt concepute în ontologia analiticå ¿i
ca modalitå¡i prin care se înfåptuie¿te «analiza ontologicå», reduc¡ia unor
genuri de entitå¡i la cele fundamentale sau sui generis. ¥n termenii lui Russell,
entitå¡ile introduse sunt numite «construc¡ii logice» ¿i, în genere, conform
celebrei lui maxime, ele trebuie så înlocuiascå sistematic entitå¡ile postulate.
Aceastå simetrie a sintezei ¿i analizei (explica¡iei, reduc¡iei) este puså în
eviden¡å de Richard M. Martin astfel: cel care lucreazå în logica filosoficå
(«philosophical logician») este interesat de problemele ontologice, în sensul
cå, pentru el, nu doar indicarea unei structuri pe care o realizeazå anumite
genuri de entitå¡i este faptul cel mai important (aceasta este preocuparea
matematicianului), ci cercetarea mai adâncå a naturii acestor entitå¡i, a
modului în care ele se coreleazå cu altele; «el dore¿te de asemenea så vadå
dacå o anumitå entitate este sui generis sau dacå ea este într-un anume sens
reductibilå la (sau construibilå în termenii unor) alte entitå¡i, poate mai
fundamentale»2. ¥n cazul în care aceastå simetrie nu e evidentå sau directå,
deci nu e sigur cå aparatul construc¡ional este unul care nu adaugå prin sine
sau de la sine un surplus existen¡ial, unii filosofi analitici au încercat un
gen de «control» à la Hilbert, al func¡ionårii «inocente» a lui, în termenii
68 ILIE PÂRVU
lor, o «nominalizare» (reducere func¡ionalå) a matematicii aplicate în

construc¡ia entitå¡ilor sau legilor fizice. Aceastå procedurå este uneori
în¡eleaså ¿i ca o contramåsurå la argumentele de indispensabilitate pentru
acceptarea entitå¡ilor într-un corp teoretic, care, fiind de naturå pragmatic-
func¡ionalå, nu ne asigurå direct împotriva «infla¡iei ontologice». Vom
reveni într-un alt loc asupra procedeelor sau tehnicilor de reducere ¿i a
corela¡iei lor cu ideea dependen¡ei ontologice. Aici vom prezenta unele
aspecte ale condi¡iilor func¡ionårii «adecvate» a aparatului constructiv – în
sensul dorit de ontologia de ordinul întâi – acela al neimplicårii lui
«reificante».
Cea mai «inofensivå» (pentru nominali¿ti) tehnicå de construc¡ie a
entitå¡ilor derivate este mereologia. Aceasta, propunând defini¡ii «sumative»
pentru entitå¡ile complexe, chiar prin reiterare, nu introduce niveluri noi
de abstrac¡ie ¿i, ca urmare, nu ridicå probleme privind regimul ontologic al
construc¡iilor. Mereologia – preferatå, de exemplu, de N. Goodman în
«calculul individualilor» – este o tehnicå în acord cu cerin¡a ca admiterea
unor «construc¡ii moleculare» din însumarea («conjunc¡ia») unor «ståri
elementare» så nu fie «plåtitå» cu o «invazie ontologicå» a unor entitå¡i
ireductibile sau având criterii de identitate neclare. De aceea, cum vom
observa, constructele mereologice satisfac în ambele sensuri condi¡ia
supervenien¡ei.3 Apelul la mereologie în «proiectarea» sau analiza ontologicå
a unor complexe naturale sau în încercarea de a elimina încårcåtura ontolo-
gicå specificå a unor concepte ¿i structuri matematice (a reduce clasele la
agregate mereologice, de exemplu) este întemeiat pe concordan¡a ei cu
principiul supervenien¡ei, cu cerin¡a empiristå de a nu popula lumea, prin
ra¡ionamente a priori, cu ierarhii ireductibile de entitå¡i. Prin definirea
unui «item» ontologic (particular, universal etc.) ca un întreg mereologic
acesta «nu este ceva în plus fa¡å de pår¡ile lui simple, a¿a cum o moleculå
nu este nimic dincolo ¿i deasupra atomilor ei. Un întreg este un extra-item
în ontologia noastrå numai în sensul minimal cå el nu e identic cu nici unul
dintre pår¡ile lui proprii; dar el nu este nici distinct de ele, astfel atunci
când acceptåm pår¡ile nu avem nici un obstacol så acceptåm ¿i întregul»4.
Compunerea mereologicå (a individualilor, de exemplu, a¿a cum a
fost propuså de Nelson Goodman) inten¡ioneazå så evite recursul la teoria
mul¡imilor «with its queer way of spinning vast riches out of little or
nothing»5. Mereologia este apoi conformå cu spiritul «regularist» al
ontologiei de sorginte humeistå, cu ideea cå universalul este «recuren¡å
repetatå» ¿i cå el trebuie gåsit «instan¡iat» ¿i complet prezent în fiecare

individual pe care-l subsumeazå. Acest «noncommital view» asupra
universalului (legilor naturale, genurilor naturale etc.) îl considerå pe acesta
ca abstras din instan¡ele lui în sens mereologic: toate instan¡ele îl con¡in ca
o parte comunå a lor. Aceastå concep¡ie conduce la un gen de izomorfism
între universal ¿i instan¡ele lui: el e complet prezent în fiecare parte a sa
care îl exemplificå. O concep¡ie care, transpuså la nivelul legilor naturii ¿i
al structurilor, va genera numeroase dificultå¡i. Dar problema cea mai
importantå a construc¡iilor mereologice este aceasta: cât de multe genuri de
entitå¡i pot fi «construite» sau «analizate» astfel încât aceastå reprezentare
mereologicå så poatå da seama de constitu¡ia lor internå ¿i de rela¡iile lor
cu alte niveluri de organizare. Se poate realiza un sistem construc¡ional de
tip mereologic ca o teorie categorialå generalå? Dupå D. Lewis, entitå¡ile
compuse, sau complexe nu se pot realiza decât mereologic; nu existå un alt
gen de compozi¡ie decât cea mereologicå. Dupå Armstrong, acest tip nu e
suficient; pentru reprezentarea stårilor de lucruri, de exemplu, avem nevoie
de compuneri nemereologice. Acela¿i lucru este necesar ¿i pentru definirea
«lumii ca întreg». Alte îndoieli în aceastå privin¡å privesc înså¿i baza
ontologiei standard, tentativele de a defini «elementele» (substan¡a sau
universalul) mereologic. Pentru a extinde cât mai mult cu putin¡å utilizarea
aparatului construc¡ional al mereologiei, date fiind resursele lui limitate,
trebuie så se porneascå de la o bazå foarte denså în entitå¡i sau genuri de
entitå¡i admise. Astfel, de exemplu, David Lewis poate introduce mereologic
conceptul de «lume posibilå» (ca: «sumå mereologicå maximalå a indivi-
dualilor spa¡io-temporal corela¡i») pe seama bogå¡iei genurilor ini¡iale de
entitå¡i ale ontologiei de bazå. O altå problemå a aplicårii mereologiei în
constituirea ontologiei e generatå de întrebarea: putem så unim lucruri de
diferite categorii pentru a face un întreg? Lewis råspunde afirmativ, prin
principiul compunerii nerestrictive, considerând cå aceastå «toleran¡å»
compozi¡ionalå nu are consecin¡e metafizice indezirabile. Sumele mereo-
logice supervin pår¡ilor, iar acestea supervin întregului. Din aceastå cauzå,
oricum ar fi alcåtuite «categorial», sumele nu prejudiciazå existen¡ial, nu
aduc o sporire a existen¡ei dincolo de aceea a pår¡ilor.
¥n aparatul constitu¡ional al ontologiei standard cea mai largå utilizare o
are teoria mul¡imilor. Natura interven¡iei ei construc¡ionale este importantå
în mai multe privin¡e. Prima: teoria mul¡imilor poate fi aplicatå direct,
reconstruind diferite genuri de entitå¡i ca mul¡imi de entitå¡i mai elementare;
70 ILIE PÂRVU
dar ea poate fi utilizatå ¿i prin conceptele matematice care au «naturå» set-

teoreticå. (Cum se ¿tie, o mare parte din matematicå poate fi «fundatå» sau
reconstruitå luând teoria mul¡imilor ca teorie fundamentalå.) ¥n acest sens,
de exemplu, «semantica din California» considerå proprietå¡ile entitå¡i set-
teoretice, ¿i anume func¡ii de la lumi la extensiuni. ¥n altå ordine de idei, în
teoria mul¡imilor se pot defini conceptele teoriei modelelor (prin mul¡imi de
elemente ¿i rela¡ii), ceea ce – cum vom vedea – este un fapt foarte instructiv
pentru capacitatea instrumentelor formale ale logicii modale de a reconstrui
conceptele modalitå¡ilor. Apoi, teoria mul¡imilor aduce cu sine, peste tot
unde se aplicå, o viziune extensionalå, ceea ce predeterminå într-o oarecare
måsurå studiul naturii entitå¡ilor constituite. ¥n fine, lucrul cel mai important
este acela cå teoria mul¡imilor permite folosirea iterativå a tehnicilor ei, fiind
astfel o surså de construc¡ie indefinitå a unor niveluri de abstrac¡ie succesive.
Cum spunea David Lewis, ea poate porni de la «nimic» (mul¡imea vidå) sau
de la pu¡in ¿i poate edifica vaste «domenii» de «entitå¡i». Suntem, oare,
obliga¡i så admitem existen¡a tuturor acestor «transcrip¡ii» set-teoretice, a
constructelor set-teoretice? Sau suntem constrân¿i så aplicåm «principiul
nominalismului» («un sistem este nominalist, scria Goodman, dacå nu pot fi
generate douå entitå¡i diferite din exact aceia¿i atomi»6) ¿i så nu admitem ca
«realmente» existen¡i decât indivizii care compun mul¡imea ¿i constructul
ob¡inut prin aplicarea primå a operatorului de formare a mul¡imilor asupra
entitå¡ilor individuale, sau, cum se exprimå acela¿i D. Lewis, «the set is
where its members are» ¿i så aplicåm acest dictum ¿i nivelurilor superioare?
O mul¡ime de mul¡imi este ceea ce membrii membrilor ei sunt.7
Implicarea matematicii ca aparat constitu¡ional ¿i mijloc de expresie
formalå (analizå) a entitå¡ilor pune în mod stringent pentru ontologia
standard problema caracterului necreativ al interven¡iei ei, «reducerea»
angajårii ontologice proprii sau demonstrarea conservativitå¡ii ei prin teoreme
de reprezentare care ar permite definirea, la rândul lor, a conceptelor mate-
matice (mul¡ime, claså, numår etc.) în termeni fizicali¿ti (ståri de lucruri
sau agregate fizice concepute, în sensul ontologiei australiene, mereolo-
gic. «Australasian is the name for the mereological whole» – recuno¿tea
D. Armstrong8). ¥n al¡i termeni, se pune problema de a determina dacå
«extinderea matematicå» a ontologiei fundamentale este necreativå ¿i
conservativå (= doar fic¡ionalå), astfel încât contribu¡ia matematicii la analiza
structurii lumii så nu introducå, prin ea înså¿i, tråsåturi ireductibile.
Grija ontologicå nominalistå privind interven¡ia matematicii în
constituirea entitå¡ilor «derivate» este de acela¿i tip cu cea care a generat

programele de «nominalizare» ale matematicii aplicate în fizicå; ambele
sunt tentative programatice de eliminare a eventualelor angajåri ontologice
ale aparatului construc¡ional prin reducerea lui la structuri empirice
«humeiste». Ambele perspective reduc aplicarea matematicii la una pur
instrumentalå, iar contribu¡ia ei la una «fic¡ionalå». Aceastå concep¡ie are
aceste proiecte de «dezangajare ontologicå» în comun cu modelul standard
al teoriilor ¿tiin¡ifice, care concepe ¿i el rela¡ia dintre formalismul matematic
¿i interpretarea fizicå în sens opera¡ional; matematica nu contribuie cu nimic
la semantica fizicå, ea reprezintå doar un instrument de procesare eficace a
informa¡iei prezente deja în «structurile empirice».
Vom prezenta, pe scurt, douå tipuri de reducere existen¡ialå a matematicii
din teoriile ontologice ¿i fizice. ¥n studiul Classes are States of Affairs
(Mind, 1991, 189-200), David Armstrong propune «de-abstractizarea»
claselor, mul¡imilor etc., prin redefinirea acestora, prin rela¡ii de corespon-
den¡å, în termenii mereologiei de fuziuni (Lewis), sume (P. Simons), agregate
(Armstrong). Pentru orice claså existå un agregat al membrilor lui care
reprezintå compozi¡ia mereologicå a membrilor clasei. Formal:
un agregat A = b + c + d + e
o claså C asociatå = {b, c, d, e}
¥ntre aceste douå genuri de «entitå¡i» existå anumite deosebiri.

Agregatele A = b + c + d + e ¿i A’ = f + g + h pot fi acela¿i agregat. (Cu alte
cuvinte, agregatele se pot divide în foarte multe feluri. Singurul lucru care
conteazå este ca suma så fie aceea¿i.) Clasele, nu. Pentru a-¿i påstra identitatea,
ele trebuie så-¿i påstreze diviziunea unicå, så aibå aceea¿i membri. Deci, o
claså C este un agregat A plus o cale strictå de a diviza pe A în pår¡i.
Problema care se pune aici este urmåtoarea: ce naturå are aceastå divizare
(a claselor). Este ea doar imaginarå – se întreabå Armstrong – sau are un
point d’appui în agregatele care fac divizarea realå?
Un punct interesant de plecare l-ar putea constitui încercarea lui D. Lewis9
de a reprezenta clasele ca sume mereologice ale singletonilor (clase unitate)
membrilor ei. Astfel: {a, b, c, d,...} este echivalentå cu {a} + {b} + {c} +
{d} + ...
Aceasta se bazeazå pe observa¡ia cå rela¡ia unei clase cu subclasele ei
(nonvide) este o rela¡ie întreg-parte, rela¡ie guvernatå de regulile calculului
72 ILIE PÂRVU
mereologic; în formula de mai sus, aceastå observa¡ie este duså la limitå,

întregul fiind constituit mereologic din «elementele» lui, luate fiecare acum
ca mul¡imi de un tip special, singletonii. Ce sunt ace¿tia? Dupå Lewis,
aceste clase singleton, conform ideii sale cå orice compozi¡ie trebuie så fie
mereologicå, nu pot fi entitå¡i complexe. Dar atunci n-ar mai apårea
diferen¡a fa¡å de elemente ¿i, ca atare, reprezentarea mereologicå a claselor.
Propunerea lui Armstrong este de a accepta cel pu¡in încå o altå formå de
compozi¡ie în lume, de genul celei pe care el o pretinde pentru stårile de
lucruri. Aceasta ar fi, dupå analogia – singletonul este o stare de lucruri
atomarå –, «scufundarea» unui membru într-o stare de lucruri sau acordarea
unei anumite proprietå¡i unei entitå¡i. ¥n cazul singletonilor, proprietatea
va fi aceea care marcheazå elementul ca un singur lucru, ca o unitate,
proprietatea de a determina unitatea (unit-determining) unui obiect; { }
marcheazå aceastå proprietate de a face obiectul inclus instan¡ierea ei. Ca
urmare, o claså cu mai mul¡i membri va putea fi reprezentatå ca un întreg
mereologic al obiectelor ei, fiecare luat ca un singur lucru. Procedeul se
poate itera ¿i pentru alte trepte de abstrac¡ie.
Problema acestei explica¡ii, pentru empirist, este dacå aceste clase ale
teoreticianului mul¡imilor nu reprezintå o «infla¡ie ontologicå», dacå ele
nu reprezintå din punct de vedere ontologic un adaus la agregatele cu care
acestea sunt asociate. Pentru a lini¿ti con¿tiin¡a empiristului (care ar protesta
indicând spectrul argumentului ontologic!), va trebui demonstrat cå existen¡a
claselor supervine existen¡ei membrilor, deci cå nu reprezintå o «adåugare
ontologicå»10. Dând, pe aceastå cale, dreptate exigen¡ei lui Goodman se
submineazå analogia singleton-ståri de fapte, deoarece natura stårilor de
fapte nu este atât de «inocentå» din punctul de vedere al supervenien¡ei (un
singleton este un membru plus încå ceva, { }, iar ata¿area acestei proprietå¡i
este contingentå). La aceasta s-au adåugat ¿i alte dificultå¡i sau contradic¡ii,
formulate de Gideon Rosen, Alex Oliver ¿.a.
Solu¡ia pe care o gåse¿te Armstrong constå în modificarea teoriei prin
recursul la o teorie fic¡ionalistå asupra posibilitå¡ii. Va trebui så acceptåm
cå ierarhia set-teoreticå este o structurå matematicå, de¿i nu structura
fundamentalå, cum considerå unii filosofi ai matematicii, totu¿i este o
structurå în care pot fi modelate ale structuri matematice. «Existen¡a» unei
asemenea structuri, trebuie så acceptåm, «nu este altceva decât posibilitatea
existen¡ei obiectelor care instan¡iazå structura doar cu posibili, dar
nonexisten¡i. Aceasta modificå concep¡ia noastrå asupra teoriei mul¡imilor.
Ea descrie anumite structuri matematice care nu sunt instan¡iate în mod

necesar ¿i astfel nu existå necesar în sens ontologic deplin»11. Acceptând
aceastå reinterpretare se råspunde exigen¡ei nominaliste a lui N. Goodman,
pe seama înså a unei teorii fic¡ionaliste a posibilitå¡ii. Teoria mul¡imilor, ca
aparat construc¡ional, descrie doar o structurå posibilå, nu necesar actualå.
Se reformuleazå acum proprietatea de a determina o unitate (proprie
singletonilor) ca una care cere doar posibilitatea, nu actualitatea determinårii:
«a avea un singleton, e necesar ca obiectul så fie astfel încât o asemenea
proprietate ce determinå unitatea så i se poatå ata¿a în mod contingent»12.
Aceastå teorie fic¡ionalistå a claselor depinde a¿adar de o teorie actualistå
a posibilitå¡ii (lumilor posibile) ¿i a modalitå¡ii în genere. Tot ce existå
sunt clasele empirice de individuali, iar ierarhia set-teoreticå nu reprezintå
decât o structurå doar posibilå.
Aceea¿i «solu¡ie fic¡ionalistå» este proprie ¿i programului de «nominali-
zare» a fizicii propus de H. Field13, cu alte cuvinte, de reformulare a teoriilor
fizice astfel încât acestea så nu mai con¡inå o referin¡å la sau cuantificarea
asupra obiectelor abstracte, cum sunt cele matematice, obiecte aspa¡iale ¿i
atemporale, acauzale, independente de minte etc., obiecte care nu sunt
identificabile pe baza criteriilor de identitate obi¿nuite (localizarea
spa¡io-temporalå sau ac¡iunea cauzalå), dar care sunt admise în teorie pe
baza argumentelor de indispensabilitate de tip Quine-Putnam. Asemenea
argumente – reamintim – spun cå, întrucât cele mai bune teorii ¿tiin¡ifice
de care dispunem cuantificå inevitabil asupra obiectelor abstracte ¿i întrucât
avem suficiente temeiuri så credem (acceptåm) teoriile noastre cele mai
bune, avem de asemenea ¿i bune temeiuri så acceptåm existen¡a obiectelor
abstracte.14
H. Field atacå prima premiså a argumentului de indispensabilitate, ¿i
anume ideea cå n-ar putea fi formulate teoriile fizice ¿i altfel decât în
maniera în care ele cuantificå asupra obiectelor abstracte. Pentru a-¿i sus¡ine
teza el reformuleazå «nominalist» douå teorii ¿tiin¡ifice efective, geometria
tridimensionalå euclidianå ¿i teoria newtonianå a gravita¡iei, considerând
cå nu existå piedici semnificative pentru care programul såu n-ar putea fi
extins la alte teorii. ¥n al doilea rând, H. Field pretinde cå aceste reformulåri,
în afara satisfacerii exigen¡ei nominalismului, ar avea puteri explicative
superioare fa¡å de formulårile lor «clasice», «platoniste». Aceste formulåri
«sintetice» ale teoriilor fizice sunt «avantajoase» pentru cå ele oferå explica¡ii
«intrinseci» ale proceselor, explica¡ii care nu invocå func¡ii la entitå¡i
74 ILIE PÂRVU
extrinseci ¿i cauzal irelevante».15 Sensul acestei afirma¡ii este urmåtorul: în

formulårile curente «platoniste» se acceptå cå existå rela¡ii de mårime între
lucruri fizice ¿i numere (de exemplu, rela¡ia «masei în kilograme» are loc
între un obiect fizic ¿i numårul 15,3; sau rela¡ia «distan¡a în metri» are loc
între douå obiecte date ¿i, så zicem, numårul 7). Formularea «intrinsecå»
pretinde ca aceste rela¡ii så fie «generate de rela¡iile doar dintre obiectele
fizice»; rela¡iile dintre obiecte fizice ¿i numere råmân a fi considerate doar
rela¡ii conven¡ionale, care sunt derivate din rela¡ii interobiectuale mai
fundamentale. Astfel, proiectul lui Field vrea så demonstreze cå:
(i) este posibil så se formuleze legile fizice astfel încât ele så nu implice
rela¡ii de mårime între lucrurile fizice ¿i numere, ci så implice doar rela¡ii
între obiectele fizice;
(ii) formulårile legilor fizicii în termenii rela¡iilor de mårime dintre
lucrurile fizice ¿i numere pot fi derivate din formulåri mai fundamentale
ale acestor legi (formulåri cerute de (i)), via teoreme de reprezentare pentru
rela¡iile de mårime16.
Teoremele de reprezentare au jucat un rol important în ¿tiin¡a de la
începutul secolului nostru (fie pentru corelarea teoriilor abstracte cu
interpretårile: teoria probabilitå¡ii, teoria grupurilor, teoria cuanticå etc.;
fie pentru «metrizarea» conceptelor). Preten¡ia lui Field este una filosoficå:
«dupå câte ¿tiu, prima persoanå care a sugerat cå succesul acestui program
[al folosirii teoremelor de reprezentare în construc¡ia diferitelor scale de
måsuråri] putea fi utilizat într-un efort de a curå¡a fizica de entitå¡i
matematice sunt eu, în Science without Numbers, publicatå în 1980».17
Teoremele de reprezentare oferå, dupå Field, legåturile dintre formulårile
nominaliste ¿i platoniste ale unei teorii, aråtând cum corespund reciproc
diferitele enun¡uri ale celor douå teorii.
Nominalizarea teoriilor ar fi putut urma ¿i calea mai simplå, dar trivialå,
«neatractivå», a considerårii ca axiome ale teoriei mul¡imea consecin¡elor
nominaliste (exprimate doar în termeni de observa¡ie, neteoretici) ale
formulårii platoniste a teoriilor. Este ceea ce a întreprins W. Craig prin
axiomatizarea recursivå a consecin¡elor formulate nominalist ale teoriilor,
o «dezintegrare» empiricå a structurii teoretice, care pierde înså esen¡ial în
privin¡a func¡iilor de sistematizare, explica¡ie ¿i predic¡ie ale teoriilor. Field
preferå o «eliminare func¡ionalå» a ontologiei matematicii (dinåuntrul ¿i
dinafara teoriilor fizice), rezultând în urma unei analize funda¡ionale a
teoriilor fizice, a modului în care matematica intervine în constituirea lor.
¥n aceastå privin¡å Field împårtå¿e¿te (vrând så-i confere soliditate

argumentårii) o idee generalå (empirist-logicå) asupra naturii interven¡iei
matematicii în ¿tiin¡å, ¿i anume, matematica nu este utilizatå în fizicå (¿i în
alte domenii) decât ca un instrument de inferen¡å, nu referen¡ial. O formulare
pur «intrinsecå» sau nominalistå a teoriilor fizice eviden¡iazå, dovedind
«conservativitatea» matematicii aplicate în fizicå (orice inferen¡å de la
premise nominaliste la concluzii nominaliste care poate fi fåcutå cu ajutorul
matematicii poate fi fåcutå ¿i fårå ajutorul ei), natura matematicii înså¿i: ea
nu reprezintå un corp de adevåruri, de propozi¡ii adevårate sau false, având
un obiect sau o referin¡å proprie, deci angajându-ne fa¡å de entitå¡i abstracte.
Sub forma unor «teze», concep¡ia lui Field ar fi rezumabilå astfel:
(a) Teoriile fizice pot fi reconstruite fårå a face referiri la
«obiecte matematice»;
(b) Dupå aceea, adåugarea matematicii, a axiomelor matema-
tice, nu spore¿te puterea deductivå a teoriei reconstruite;
(c) Pentru a aråta «eliminabilitatea» matematicii avem nevoie,
pentru «fizicå cum matematicå», de o teoremå de consisten¡å
de tipul celei a lui Hilbert;
(d) Deci, adåugarea matematicii produce o «extindere conserva-
tivå» a acestei teorii nominaliste a fizicii.
Ideile lui Field, astfel rezumate, nu sunt urmarea aplicårii la ¿tiin¡å a
unei viziuni instrumentaliste a priori; ele au rezultat mai degrabå în urma
unei analize sau cercetåri funda¡ionale, cum o nume¿te el, consacratå modului
în care matematica intervine în aplica¡iile ei ¿tiin¡ifice. ¥n lucrarea de
pionierat Science without Numbers, el propune o nouå abordare în filosofia
matematicii, care så porneascå de la o altå întrebare-conducåtoare decât
cele ce caracterizau diferitele programe de explicare filosoficå a matematicii
(programe funda¡ioniste în filosofia matematicii). Pentru acestea, considerå
Field, problemele importante erau:
(a) Cât de mult din matematica standard e adevårat?
(b) Ce entitå¡i trebuie så postulåm pentru a da seama de adevårul
(acestei pår¡i a) matematicii?
(c) Ce gen de explica¡ie oferim cunoa¿terii acestor adevåruri?
Dupå el, o a patra întrebare este mult mai importantå, cu consecin¡e
nea¿teptate pentru filosofia matematicii ¿i a ¿tiin¡ei.
(d) Ce gen de explica¡ie e posibilå pentru modul în care mate-
matica este aplicatå lumii fizice?
76 ILIE PÂRVU
Aceastå întrebare este «realmente cea fundamentalå. ªi, concen-

trându-må asupra problemei aplicårii, am ajuns la un rezultat surprinzåtor:
acela cå pentru a explica aplica¡ii foarte complexe ale matematicii în lumea
fizicå (de exemplu utilizarea ecua¡iilor diferen¡iale în axiomatizarea fizicii)
nu e necesar så se asume cå acea matematicå aplicatå este adevåratå; este
necesar så se asume doar ceva mai mult decât cå matematica este
consistentå»18. Iar acest fapt are implica¡ii fundamentale pentru filosofia
matematicii. El pune în discu¡ie argumentul utilitå¡ii matematicii în ¿tiin¡å
pentru atribuirea adevårului ca valoare determinativå a cunoa¿terii
matematice; «matematica nu este genul de lucruri care poate fi evaluat în
mod corespunzåtor în termenii de adevår ¿i falsitate»19. Dar aceasta implicå,
la rândul ei, faptul cå nu e nevoie så postulåm un gen de entitå¡i speciale
pentru a da seama de adevårul matematic; se reformuleazå astfel drastic
problema ontologicå a matematicii. Problema epistemologicå a matematicii
råmâne, dar ea se reduce la o problemå de naturå pur logicå, ca problemå a
explicårii modului în care anumite consecin¡e decurg din premisele
matematice care «råmân încå»; aceasta, dupå Field, este o cunoa¿tere logicå,
nu matematicå, în sensul cå ea «nu e o cunoa¿tere a unui domeniu special
de entitå¡i matematice». Evident, aceastå afirma¡ie e determinatå de modul
special în care în¡elege aici Field matematica: sunt considerate matematice
numai acele propozi¡ii care se referå la entitå¡i matematice sau acele variabile
care poartå asupra entitå¡ilor matematice.20
Programul lui Field de «eliminare» a matematicii din fizicå este diferit
de acela al «eliminårii» conceptelor teoretice din ¿tiin¡å. Lucrul acesta rezultå
în urma analizei funda¡ionale a teoriilor ¿tiin¡ifice, care se desfå¿oarå atât
la un nivel general, cât ¿i la nivelul filosofiei speciale a ¿tiin¡ei (Field
reconstituind teorii efective, complexe, din fizicå într-un mod care nu se
reduce la o simplå schi¡å de proiect care ar ilustra tezele generale). Diferen¡a
fundamentalå între cele douå tipuri de reducere e determinatå de func¡iile
diferite, dupå Field, ale conceptelor teoretice, respectiv, ale matematicii în
construc¡ia teoriilor ¿tiin¡ifice. Func¡ia conceptelor teoretice e constitutivå
¿i, de aceea, ele sunt indispensabile: «fårå concepte teoretice nu e posibilå
nici o teorie suficient de atractivå».21 Dacå, în aparen¡å, ¿i entitå¡ile
matematice sunt teoretic indispensabile, deoarece sunt necesare în
axiomatizarea ¿tiin¡ei, cercetarea funda¡ionalå conduce la un rezultat diferit:
ceea ce trebuie så asumåm asupra matematicii, în func¡ionarea ei în ¿tiin¡å,
este cå ea este conservativå (orice inferen¡å din premise nominaliste la o

concluzie nominalistå ce poate fi fåcutå cu ajutorul matematicii poate fi
fåcutå ¿i fårå ea), nu cå este ¿i adevåratå, ceea ce ne aratå cå matematica nu
participå decât instrumental la construc¡ia teoriilor fizice, ea nu suplimenteazå
angajarea ontologicå a acestora cu o «substan¡å» sui generis. Pentru utilizarea
conceptelor teoretice nu este valabilå o asemenea conservativitate. De aceea,
entitå¡ile matematice, în ciuda argumentelor «pragmatice» de indispensabi-
litate, nu sunt indispensabile.
O altå cale de a demonstra «dispensabilitatea» entitå¡ilor matematice,
urmatå adesea de unii filosofi ai matematicii, ar fi de a reinterpreta
matematica – consideratå în sine, nu ca o «parte» a teoretizårii fizice –
astfel încât termenii ¿i cuantificatorii ei så nu se refere la entitå¡i abstracte,
ci la entitå¡i de alt gen: obiecte fizice, expresii lingvistice, construc¡ii
mentale. Field nu urmeazå aceastå cale a «reinterpretårii» directe a aparatului
referen¡ial sau cuantificator al matematicii clasice, ci analizeazå modul în
care matematica func¡ioneazå în aplicarea ei în teoriile fizice, unde, datoritå
conservativitå¡ii ei, putem aserta dispensabilitatea ei ¿i, ca urmare, natura
ei, din punct de vedere ontologic, fic¡ionalå. O asemenea concluzie
ontologicå nu e posibilå decât prin încercarea de a reformula ¿tiin¡a (nu
doar matematica) astfel încât aparatul matematic utilizat så nu mai cuantifice
asupra unor entitå¡i abstracte, sui generis. Aceasta este nu doar o nouå
strategie de eliminare func¡ionalå a matematicii, dar ¿i un nou tip de
cercetare filosoficå. ¥ntr-un fel, originile ei se aflå în modul în care Kant
formuleazå problema justificårii matematicii ca problemå a justificårii
matematicii aplicate în teoretizarea fizicå. ¥n fond, Field oferå un alt råspuns
la celebra tezå a lui Kant din Metaphysische Anfangsgründe der Naturwis-
senschaft: în orice domeniu de cunoa¿tere existå numai atâta ¿tiin¡å veritabilå
câtå matematicå aplicatå poate fi întâlnitå acolo.
Reformulårile nominaliste ale unor teorii fizice reale, cum ar fi teoria
gravita¡iei a lui Newton, nu sunt întreprinse doar de dragul filosofiei
nominaliste sau pentru consecin¡ele lor ontologice, ci ¿i pentru cå, dupå
Field, ele au capacitå¡i explicative superioare formulårilor platonice: ele
pot fi utilizate în cercetarea funda¡ionalå pentru a decide, de exemplu, în
favoarea uneia sau alteia dintre marile alternative interpretative ale teoriei
spa¡iului ¿i timpului22, sau ele pun în eviden¡å anumite aspecte ale practicii
¿tiin¡ifice pe care formulårile obi¿nuite ale teoriilor nu le capteazå.
Reconstruc¡ia teoriilor propuså de Field poate fi judecatå astfel nu doar în
78 ILIE PÂRVU
raport cu anumite perspective epistemologice sau ontologice generale, dar

¿i în raport cu aceste consecin¡e pentru cercetarea funda¡ionalå în ¿tiin¡å.
Aceastå abordare filosoficå nouå, bazatå pe o cercetare funda¡ionalå,
este corelatå, la Field, cu conceptul «explica¡iei intrinseci» pe care el îl
introduce în filosofia ¿tiin¡ei. Aceastå «explica¡ie intrinsecå» sau «abordare
sinteticå» a teoriilor se opune celei «platoniciene», analitice, în care
mårimile fizice, cum ar fi, de exemplu, masa sau distan¡a, sunt reprezentate
prin func¡ii de la mul¡imea obiectelor la numerele reale. De exemplu, în
geometria cartezianå, distan¡a între obiectele a ¿i b este datå de formula
familiarå (Σi (ai – bi)2)1/2, unde ai (respectiv bi) este coordonata i a lui a
(sau b). Folosind aceastå reprezentare putem exprima axiomele geometriei
¿i descrie aranjamentele figurilor geometrice în limbajul matematicii.
Aceasta e abordarea analiticå, extrinsecå. Field propune urmåtoarea
reconstruc¡ie: în loc de a reprezenta distan¡a ca o func¡ie de la perechi de
obiecte la numere reale, vom introduce noi rela¡ii, de congruen¡å ¿i de a se
afla între, exprimate în sistemul sintetic prin predicatele «xy Cong zw» ¿i
«x Bet yx» care au loc direct între obiecte. Teoremele de reprezentare asigurå
echivalen¡a structuralå a celor douå formulåri, intrinsecå ¿i extrinsecå.
Reductibilitatea entitå¡ilor matematice [prin reformularea intrinsecå a
teoriilor] pune în eviden¡å diferen¡a de statut ontologic a entitå¡ilor postulate
prin conceptele teoretice ¿i a «entitå¡ilor matematice» introduse prin
argumente de indispensabilitate. Primele sunt neeliminabile (fårå riscul de
a transforma teoria într-o bizarå «transcrip¡ie craigianå»), deoarece în afara
argumentului func¡ional al rolului lor admis în constituirea internå a teoriilor
ele satisfac ¿i un criteriu independent de realitate: ele au o relevan¡å (legåturå)
cauzalå cu fenomenele pentru care sunt invocate în explica¡iile ¿tiin¡ifice.
Dar, chiar ¿i în interpretarea platonicianå a matematicii, care admite entitå¡i
abstracte de genul numerelor în acord cu argumentul indispensabilitå¡ii,
«nimeni nu crede cå aceste numere sunt cauzal relevante pentru fenomenele
fizice: numerele sunt presupuse ca existând undeva în afara spa¡iului ¿i
timpului, izolate cauzal de orice lucru observabil. Dacå, a¿a cum pare a fi
cazul la prima vedere, trebuie så invocåm anumite numere reale cum ar fi
6,67 x 10-11 (constanta gravita¡ionalå exprimatå în m3 • k g-1 • s-2) pentru a
explica de ce luna urmeazå o anumitå traiectorie, aceasta nu se datoreazå
faptului cå noi consideråm cå numårul real joacå rolul de cauzå a mi¿cårii
lunii în acest fel; el joacå un rol cu totul diferit în explica¡ie decât acela pe
care-l au electronii în explicarea func¡ionårii instrumentelor electrice. Rolul
pe care el îl joacå este al unei entitå¡i extrinseci procesului de explicat, o

entitate corelatå cu procesul de explicat numai printr-o func¡ie (una aleaså
mai degrabå arbitrar). De aceea va fi cu siguran¡å o elucidare importantå
dacå vom putea aråta cå o explica¡ie pur intrinsecå a procesului este posibilå,
o explica¡ie care nu invocå func¡ia la entitå¡i extrinseci ¿i cauzal irelevante24.
Eliminarea numerelor din ¿tiin¡å, spre deosebire de eliminarea concep-
telor teoretice, se supune ¿i unui principiu metodologic general (acceptabil
¿i pentru nominali¿ti, dar ¿i pentru platoni¿ti), principiu pe care Field îl
formuleazå astfel: la baza oricårei bune explica¡ii extrinseci se aflå o expli-
ca¡ie intrinsecå. Sau, ca o urmare a sa, explica¡iile extrinseci nu trebuie
considerate ca explica¡ii ultime, dat fiind caracterul arbitrar al func¡iilor
invocate în multe explica¡ii extrinseci25. Acest arbitrar este înlåturat à la
Hilbert în formulårile intrinseci (pe baza teoremelor de unicitate), sintetice,
care întemeiazå pe fapte fizice alegerea reprezentårilor func¡ionale ale
rela¡iilor fizice: «rela¡iile de mårime între lucrurile fizice ¿i numere pot fi
întotdeauna generate din rela¡iile doar dintre lucrurile fizice».26
Formularea directå a legilor fizice, fårå a implica rela¡ii de mårime cu
numere, contribuie, dupå Field, ¿i la elucidarea unor aspecte metateoretice
importante (cum ar fi natura principiilor de invarian¡å, covarian¡å sau
simetrie), constituind un instrument de cercetare eminent pentru analiza
funda¡ionalå. De altfel, aici plaseazå autorul ¿i accentul programului såu,
testul crucial al tipului de reconstruc¡ie propus nefiind concordan¡a lui cu
anumite modalitå¡i generale de interpretare epistemologicå sau ontologicå
a matematicii, cât mai degrabå fecunditatea lui în explorårile ¿tiin¡ifice ¿i
meta¿tiin¡ifice care configureazå spa¡iul ideativ al cercetårii funda¡ionale
în ¿tiin¡å. De aceea, indiferent de succesul efectiv al programului lui Field
de «nominalizare» a fizicii, stilul constructiv, ¿i nu general-analitic al
studiilor lui constituie un lucru demn de subliniat, o direc¡ie mult mai
fructuoaså în cercetarea ontologicå.
Acestea fiind liniamentele generale ale programului lui Field, cum se
realizeazå el practic, cum se demonstreazå cå adåugarea matematicii la ¿tiin¡å
produce o extindere conservativå a acesteia? Ca structurå generalå, programul
såu con¡ine douå momente importante: (i) «nominalizarea» mårimilor fizice;
(ii) demonstra¡ia de consisten¡å a fizicii întregite nominalist. ¥n general, ace¿ti
doi pa¿i corespund strategiei func¡ionale a lui Hilbert.
Primul pas înseamnå «reducerea» rela¡iilor de mårime între entitå¡ile
fizice, în care «mårimea lor se determinå printr-o func¡ie de la mul¡imea
obiectelor fizice la mul¡imea numerelor reale, la «structuri imanente»27. Så
80 ILIE PÂRVU
luåm «lungimea» (unor obiecte). ¥n mod obi¿nuit, când atribuim lungime

obiectelor fizice, facem acest lucru în termeni platoni¿ti, spunând, de exemplu,
cå barca lui Rolf (b) are 50 m lungime. ¥n felul acesta suntem angaja¡i fa¡å de
numårul 50, valoarea func¡iei, ¿i, poate, fa¡å de un factor numeric, «lungimea
în metri», φ: obiecte fizice → R, unde f(b)=50. Apoi vom cuantifica asupra
numerelor, în asemenea atribuiri; de exemplu, când spunem cå «barca b este
mai lungå de 50 m» (simbolic: (∃x)(x > 50 & f(b)=x)).
«Nominalizarea» aser¡iunilor asupra «lungimii» se face, dupå Field,
prin indicarea modului în care formulåm «lungimea» unui obiect fizic prin
specificarea rela¡iilor lui nu cu numere, ci cu alte obiecte fizice. De exemplu,
nu vom spune cå «barca lui Rolf» se aflå în «rela¡ia de lungime în metri»
cu nr. 50, ci cå ea se aflå în «rela¡ia mai lungå decât barca Wandei ¿i mai
scurtå decât barca lui Warren». Aceasta e doar o ordonare a obiectelor
fizice. Când se pune problema metrizårii va trebui så construim o structurå
empiricå ce se poate scufunda în structura matematicå pe care o folosim,
adicå «dreapta realå». Cum?
10. Definim o opera¡ie de concatenare: « ° » asupra obiectelor fizice
care are proprietatea aditivitå¡ii:
(a1 ° a2 ° ... a50) ~ b (barca lui Rolf)
a1..., aici este un «obiect-unitate» simbolizat «u»; el poate fi «pasul regelui»
sau obiectul din Biroul de Standarde din Paris. Când afirmåm «barca lui
Rolf = 50 m lungime», spunem cå barca lui Rolf are lungimea b ~ 50u, u
concatenat cu sine de 49 de ori (50u). Putem alege alte «obiecte-unitate»,
eventual mai mici, ob¡inând astfel o reprezentare mai finå a lungimii.
20. Pânå acum am aråtat cå aparatul nostru nominalist este suficient
pentru scopurile noastre. Dar acest rezultat poate fi ¿i demonstrat. Cum?
(a) Luåm structura empiricå (E) alcåtuitå din:

(i) D = mul¡imea tuturor obiectelor fizice ¿i a tuturor concatenårilor
finite de asemenea obiecte;
(ii) opera¡ia de concatenare ° , definitå pe D;
(iii) rela¡ia ⎬, «mai lungå decât», definitå pe D;
Sintetic, E = < D, ° Τ ⎬, >
(b) Pentru a aråta cå aparatul nostru nominalist este acceptabil va trebui

så construim un homomorfism*, φ, care proiecteazå pe E în R (unde R = <
Re, >, + >, « > » fiind rela¡ia uzualå, «mai mare ca» ¿i « + » opera¡ia de
adi¡ie), astfel încât ⎬ ¿i + så conserve proprietå¡ile ⎬ ¿i °. Proprietatea
principalå a lui ⎬ care trebuie påstratå este urmåtoarea:
pentru orice b, c, astfel încât b ⎬ c, existå un obiect u, astfel încât b ⎬
n • u > c, unde nu este o prescurtare pentru «u0 u0 u0 ... 0 u», opera¡ia fiind
fåcutå de n-1 ori.
Pentru ca φ så o conserve trebuie ca în orice situa¡ie så avem:
φ (b) > n φ (u) > φ (c)

Pentru 0 vom cere φ (b 0 c) = φ (b) 0 φ (c)
Observa¡ia 1. A construi un homomorfism φ care satisface aceste condi¡ii

înseamnå så demonstråm o teoremå de reprezentare; denumirea ei sugereazå
urmåtoarele: odatå ce demonstra¡ia s-a fåcut, faptele asupra lui R pot fi
utilizate pentru a reprezenta faptele asupra lui E; adicå faptele pur fizice
asupra obiectelor din D pot fi formulate în termenii numerelor reale.
Observa¡ia 2. ¥ntrucât existå multe homomorfisme care pot fi aplicate
¿i care satisfac aceste constrângeri, avem nevoie de o teoremå de unicitate,
care så ne arate ce au comun aceste homomorfisme, adicå, ea ne aratå ce
tipuri de transformåri ale homomorfismului nostru sunt acceptate. De
exemplu, în cazul «lungimii», vom avea transformåri de similaritate, de
genul φ: E → R ¿i φ’: E → R+, existå c, astfel încât φ’ = cφ. Pentru
«temperaturå» vom avea transformåri afine: φ, φ’ (ca mai sus), existå b ∈
R ¿i c ∈ R+: φ’= cφ + b. Altfel spus, scalele de lungime diferå doar în
lungimea unitå¡ii, scalele de temperaturå diferå în lungimea unitå¡ii ¿i în
alegerea punctului zero al temperaturii.
Observa¡ia 3. A demonstra cå nominalizarea lungimii e acceptatå
înseamnå a formula axiome asupra lui E care ne vor permite så demon-
stråm o teoremå de reprezentare între E ¿i R ¿i o teoremå corespunzåtoare
de unicitate. Vom aråta, ulterior, cum realizeazå Field în detaliu acest lucru.
*
De ce doar homomorfism? Pentru cå pot exista mai multe obiecte fizice de aceea¿i
lungime, deci mai multe obiecte fizice pot fi asociate cu acela¿i numår real.
82 ILIE PÂRVU
Observa¡ia 4. Odatå ce aceste teoreme s-au demonstrat, noi putem

utiliza numerele reale pentru a formula fapte asupra lungimilor etc., fårå a
crede în numere, ci, în termeni nominali¿ti, ne referim doar la obiecte
fizice într-un vocabular nominalist.
Observa¡ia 5. φ, D ¿i E nu sunt, la rândul lor, obiecte abstracte (func¡ii,
mul¡imi)? Obiec¡ia aceasta e irelevantå, deoarece acestea în reconstruc¡ia
propriu-ziså nu apar, ele apar doar în demonstra¡ia teoremelor de
reprezentare, teoreme care, ca atare, nu apar¡in reconstruc¡iei nominaliste a
¿tiin¡ei, ci argumentårii ideii cå o asemenea reconstruc¡ie este posibilå ¿i
adecvatå. Cum spune M. Balaguer, «teoremele de reprezentare sunt
inten¡ionate så convingå pe platoni¿ti asupra adecvårii unei nominalizåri
date; ele nu constituie o parte a acestei nominalizåri»28. Totu¿i, nominali¿tii
pot salva o structurå nominalistå prin «sume goodmaniene» de genul EG =
[DG, ⎬, 0], unde DG este suma goodmanianå a tuturor obiectelor fizice ¿i a
tuturor concatenårilor finite de asemenea obiecte; ⎬ ¿i ° sunt definite pe
pår¡i ale lui DG.
¥nainte de a trece la pasul urmåtor al strategiei lui H. Field, prin care
încerca så reformuleze nominalist legile unor teorii fizice, cum este teoria
atrac¡iei universale a lui Newton, så vedem cum se realizeazå, în detaliu,
etapa anterioarå.
Mai întâi, Field prezintå o tratare nominalistå a spa¡iu-timpului; dupå
aceea reconstruie¿te nominalist teoria entitå¡ilor care existå în cadrul spa¡iu-
timpului, de exemplu, temperatura ¿i poten¡ialul gravita¡ional.
Pentru formularea nominalistå a teoriei S-T newtonian, consideratå ca
o teorie fizicå, Field impune douå exigen¡e suplimentare: (1) så fie
«atractivå», adicå så påstreze structura ¿i func¡iile axiomatizårii ini¡iale, nu
så o «descompunå» à la Craig; (2) så fie o formulare «pur intrinsecå».
Dupå formularea nominalistå a geometriei lui Hilbert (teoria spa¡iului per
se), reconstruc¡ia teoriei S-T devine mai complicatå, deoarece aceasta
introduce o serie de determinåri suplimentare, chiar fa¡å de un spa¡iu
euclidian 4-dimensional. ¥n cazul lui Newton, aceste elemente noi sunt
determinate de nevoia de a introduce repausul absolut (prin apel la
experien¡ele lui celebre) ¿i, ca urmare, accelera¡iile absolute ¿i sistemele
de referin¡å privilegiate (în repaus) (de¿i legile teoriei nu permit selectarea
acestora).
¥n realizarea programului såu, Field nu va urma calea propuså de Mach
(eliminarea accelera¡iei absolute ¿i modificarea corespunzåtoare a teoriei);
el nu va modifica teoria, ci o va reinterpreta nominalist, astfel încât diferi¡ii

pa¿i «arbitrari» ai formei ei ini¡iale så aparå cu totul naturali; el va oferi o
tratare intrinsecå a geometriei spa¡iu-timpului: va «descrie geometria spa¡iu-
timpului intrinsec fårå a atribui spa¡iu-timpului nici o structurå care nu
existå în el în mod obiectiv».29 ¥n aceasta el se bazeazå pe construc¡ia
geometriei afine a lui Szczerba ¿i Tarski, încercând så formuleze, pentru
aceasta, analogele teoremelor de reprezentare ¿i unicitate ale lui Hilbert
pentru spa¡iu; adicå så ajungå la axiome «intrinseci» analoge cu cele ale lui
Hilbert, dar cu concepte noi, ¿i så ofere o teoremå de reprezentare care
explicå legitimitatea «coordinatizårii spa¡iu-timpului» (formularea lui
extrinsecå în termeni de coordonate) ¿i o teoremå de unicitate care så explice
de ce în tratarea coordinatizatå a S-T legile mecanicii newtoniene vor fi
invariante tocmai fa¡å de transformårile de coordonate. (¥n cazul lui Newton
clasa de transformåri este datå de transformårile generalizate-Galilei.) Teoria
nominalistå intrinsecå se ob¡ine plecând de la axiomatizarea Szczerba-Tarski,
care admitea numai no¡iunea «a fi între» (Betweenness), la care se adaugå o
rela¡ie binarå de simultaneitate «x Simul y» ¿i una cuaternarå de congruen¡å
spa¡ialå «xy S-Cong zw», cu proprietatea cå xy S-Cong zw numai dacå x e
simultan cu y ¿i z e simultan cu w.
Teoremele lui Hilbert erau urmåtoarele:30
(RE) O structurå <A, Bet A, Cong A> (unde BetA ≤ A
x A x A ¿i CongA ≤ A x A x A x A)
este un model al axiomelor lui Hilbert dacå ¿i numai dacå existå o func¡ie
1 – 1 φ de la A la R3 (mul¡imea tripletelor ordonate de numere reale) astfel
încât dacå definim dφ (x, y) pentru x ¿i y din A ca
3
Σ(φi(x) – φi(y))2
(unde φi(x) este componentå a tripletului φ (x)), atunci
a) x,y,z [yBetAxz ↔ dφ (x,y) + dφ(y,z) = dφ(x,z)]
A
b) x,y,z [xy Cong Azw ↔ dφ (x,y) = dφ (z,w)]
A
(UE) Dat fiind orice model al sistemului axiomatic ¿i orice douå func¡ii
φ ¿i φ′ al cåror domeniu este domeniul modelului: dacå φ satisface condi¡iile
teoremei de reprezentare (adicå ale lui (RE)), atunci φ′ satisface aceste condi¡ii
dacå ¿i numai dacå ea are forma T ο φ, unde T este o transformare euclidianå
a R3, adicå o transformare ce se poate ob¡ine printr-o combinare a schimbårii
originii, reflexie, rota¡ia axelor ¿i multiplicarea tuturor coordonatelor
printr-o constantå pozitivå (¿i unde ο indicå compunerea func¡ionalå).
84 ILIE PÂRVU
Cu aceste noi primitive, teorema de reprezentare va fi o variantå cvadri-

dimensionalå a lui (RE), cu clauza (b) eliminatå, dar cu urmåtoarele douå
clauze adåugate:
c) xy [x Simul y ↔ φ4(x) = φ4(y)]
A
d) x,y,z,w [xy S-Cong zw ↔ φ4(x) =
A
= φ4(y) ∧ φ4(z) = φ4(w) ∧ d4(x,y) = dφ4(z,w)]
Teorema de unicitate, care va spune cå func¡ia de reprezentare ce satisface

teorema de reprezentare este unicå pânå la transformåri galileene generalizate,
rezultå trivial prin completarea teoremei asemånåtoare a lui Szczorba-Tarski
cu axiomele care introduc noile primitive «Simul» ¿i «S-Cong».
Se ajunge la urmåtorul rezultat: singurele rela¡ii spa¡io-temporale
necesare pentru descrierea spa¡iu-timpului newtonian sunt cele implicate în
aceste axiome, restul celorlalte fiind definibile în termenii lor; de asemenea,
se våde¿te cå formularea cu ajutorul coordonatelor (extrinsecå) este – prin
teoremele de reprezentare – doar un instrument pentru derivarea concluziilor
asupra rela¡iilor spa¡io-temporale intrinseci (a fi între, simultaneitate ¿i
congruen¡å spa¡ialå), concluzii ce se pot înså ob¡ine ¿i fårå a ne referi sau a
folosi func¡iile la numere, cu alte cuvinte, se aratå posibilitatea explica¡iei
nominaliste a structurii spa¡iu-timpului.
Urmåtorul moment al programului lui Field, cum a spus, vizeazå
tratarea nominalistå a mårimilor fizice, ce va fi urmatå de reformularea
nominalistå a legilor în care acestea sunt implicate. ¥n tratarea – indepen-
dentå de coordonate – a temperaturii, de exemplu, se va pleca doar de la
entitå¡i de genul puncte spa¡io-temporale, între care se introduc rela¡iile de
«temperaturi aflate între» (o rela¡ie ternarå, Temp-Bet) ¿i de congruen¡å a
temperaturilor (o rela¡ie cuaternarå, Temp-Cong); e necesar ¿i un predicat
binar, Temp-Less (unde «x Temp-Less y» înseamnå cå punctul x este mai
mic sau egal ca temperaturå cu punctul y), pentru a formula legi invariante
fa¡å de inversarea sensului temperaturii. Asupra acestor rela¡ii se formuleazå
axiome care ne vor da teoreme de reprezentare ¿i unicitate analoge teoremelor
lui Hilbert:31
(RTemp) O structurå < A, Temp-BetA, Temp-CongA > sau < A, Temp-
Bet, Temp-Cong, Temp-LessA > este un model al axiomelor dacå ¿i numai
dacå existå o func¡ie Y de la A într-un interval (submul¡ime conectatå cu
mai mult decât un element) de numere reale astfel încât:
a) x,y,z [yTem-BetA xz ↔ sau Ψ(x) ≤ Ψ(y) ≤Ψ(z) sau Ψ (z) ≤

A
Ψ(y) ≤ Ψ(x)];
b) x,y,z,w [x,y Temp-CongAzw ↔Ψ(x) – Ψ(y)½=½Ψ(z) – Ψ(w)]
A
¿i dacå Temp-Less este folosit ca primitiv;

c) x,y [x Temp-LessA y ↔ Ψ(x) ≤ Ψ(y)]
A
(UTemp) Dat fiind orice model al sistemului axiomatic ¿i orice douå

func¡ii Y ¿i Y′ al cåror domeniu este domeniul modelului: dacå Y satisface
condi¡iile lui (RTemp), atunci Y′ satisface aceste condi¡ii dacå ¿i numai dacå
el are forma T o Ψ; dacå Temp-Less nu este folosit ca primitiv, T este o
transformare liniarå asupra realilor, adicå o func¡ie de forma ax + b, unde
b este un real diferit de zero; ¿i dacå Temp-Less este folosit ca primitiv, T
este o transformare liniarå pozitivå, adicå o transformare liniarå unde
constanta este mai mare ca zero.
Problema construirii unui asemenea sistem axiomatic care så ofere
teoremele de reprezentare ¿i unicitate necesare, recunoa¿te Field, a fost
rezolvatå de teoreticienii care au studiat «måsurarea»32, de¿i ace¿tia erau
interesa¡i de construc¡ia unor «defini¡ii opera¡ionale» pentru conceptele
teoretice, ¿i nu de «axiomatizarea ¿tiin¡ei fårå a utiliza numerele». Dar
rezultatele lor structurale sunt exact cele necesare aici, cu mici modificåri.
Pentru a nominaliza teoria gravita¡iei a lui Newton, Field reformuleazå,
mai întâi, nominalist, conceptele matematice ¿i fizice ale teoriei (func¡ie
continuå, continuitate, derivatå ¿i diferen¡ialå, laplaceean, poten¡ial
gravita¡ional etc.); apoi då o formulare nominalistå a legii mi¿cårii pentru
teoria gravita¡iei a lui Newton, dupå ce, în prealabil, a nominalizat ecua¡iile
Poisson. Nu vom da aici detaliile tehnice, deoarece acestea nu sunt, în
general, necesare pentru în¡elegerea strategiei lui Field, iar criticile care
i-au fost aduse pot fi în¡elese ¿i fårå a le prezenta. Strategia, a¿a cum ¿i-o
prezintå Field în concluzii, a fost urmåtoarea. El a început prin formularea
unui sistem axiomatic combinat pentru spa¡iu-timp, poten¡ialul gravita¡ional
¿i densitatea maselor. A demonstrat apoi cå existå pentru orice model al acestui
sistem o func¡ie 1 – 1 de la domeniul modelului (punctele spa¡io-temporale)
la R4 ¿i douå func¡ii Y ¿i φ de la domeniu la numerele reale, toate satisfåcând
anumite condi¡ii de homomorfism. Dupå aceea a demonstrat teoreme
corespunzåtoare de unicitate. Deci: «formulårile nominaliste ale teoriei fizice
86 ILIE PÂRVU
în conjunc¡ie cu matematica standard duc la formulårile platoniste ale teoriei;

¿i convers, formularea nominalistå este o consecin¡å a formulårii platoni-
ciene, datå fiind matematica standard. Din aceasta decurge cå orice enun¡
în limbajul nominalist propus care este o consecin¡å a axiomelor platoniste
¿i matematicii standard este o consecin¡å a axiomelor nominaliste neajutate
de matematicå; ...astfel, formularea nominalistå a fizicii ¿i formularea
platonistå au acelea¿i consecin¡e formulabile-nominalist; ¿i astfel entitå¡ile
matematice sunt teoretic dispensabile în teoria gravita¡iei»33.
Efortul de nominalizare a teoriilor ¿tiin¡ifice al lui Field a fost primit
în moduri foarte diferite; pe lângå unii filosofi ai ¿tiin¡ei (J. Earman;
M. Friedman) care au apreciat modul în care este formulatå problema
aplicårii matematicii în ¿tiin¡å, au fost ¿i mul¡i filosofi care au criticat
numeroase aspecte ale programului såu. Prima obiec¡ie importantå se referå
la capacitatea analizei lui Field de a fi aplicatå ¿i la alte teorii fundamentale
din fizicå, aspect care pune în discu¡ie înså¿i întemeierea concluziilor lui
generale despre ontologia matematicå. Astfel, David Malament considerå
cå metoda lui Field nu poate fi extinså pentru a se aplica ¿i mecanicii
cuantice. Argumentul acestuia este urmåtorul:
«Nu våd, în genere, cum ar putea Field så procedeze [la nominalizarea
mecanicii cuantice]. Presupun cå putem considera o teorie ca determinând
o mul¡ime de modele – fiecare un spa¡iu-Hilbert. Dar ce formå va lua
teorema de prezentare? Singura posibilitate care-mi vine în minte este o
teoremå în genul celor ale lui Jauch, Piron ¿i al¡ii. Ei pornesc cu «propozi¡ii»
(sau evenimente (eventualities) «cuantice»), ¿i cu rela¡ii de teoria laticelor,
ca primitive, apoi inten¡ioneazå så demonstreze cå laticea propozi¡iilor este
în mod necesar izomorfå cu laticea subspa¡iilor unui anumit spa¡iu-Hilbert.
Dar, desigur, o teoremå de acest gen nu-i va fi de nici un folos lui Field. Ce
ar putea fi mai råu decât propozi¡iile (sau evenimente cuantice)?»34
Argumentul lui Malament are urmåtorul în¡eles: prin folosirea unor
teoreme de reprezentare de genul celor citate, care coreleazå structura
matematicå abstractå a mecanicii cuantice cu modelele teoriei, nu se trece
de la o structurå platonistå la una nominalistå, întrucât propozi¡iile sau
evenimentele cuantice – din cauza insuficien¡ei unui numår de evenimente
deja petrecute, pentru a ob¡ine o întreagå structurå – nu sunt «Kosher din
punct de vedere nominalist», ele trebuie tratate ca «obiecte abstracte». Deci
teoremele de reprezentare ale mecanicii cuantice (abstracte) coreleazå douå
structuri platoniste.
Aceastå criticå, considerå Mark Balaguer35, nu este un obstacol de

netrecut pentru programul nominalist, dacå acceptåm o interpretare a
mecanicii cuantice în termenii propensiunilor (propencities), ca proprietå¡i
fizice reale ale sistemelor fizice. ¥n aceste condi¡ii va trebui så aråtåm cå:
(1a) Propensiunile sunt proprietå¡ile nominaliste;
sau (1b) Referin¡a la propensiuni poate fi nominalizatå;
(2) Propensiunile oferå un mijloc de a nominaliza pår¡i ale mecanicii
cuantice prin care se descriu modelele fizice ale mecanicii cuantice.
Balaguer aratå, în studiul såu, posibilitatea de a realiza fårå probleme
oricare dintre aceste cerin¡e, utilizând acela¿i procedeu al teoremelor de
reprezentare ¿i unicitate. El pretinde astfel cå oferå o versiune nominalistå
a aparatului matematic operatorial al mecanicii cuantice, care este un tip
de matematizare a proprietå¡ilor sistemelor fizice, diferit de cel al
«metrizårii» clasice (utilizând numere reale), dar jucând în raport cu
entitå¡ile fizice acela¿i rol pur instrumental, neangajat ontologic. Construc¡ia
lui Balaguer este (în acest moment al realizårii ei) confruntatå cu obiec¡ia
lui Rom Harré: dacå interpretåm realitatea fizicå cuanticå, descriså de
formalismul cuantic în termenii propensiunilor, intråm inevitabil într-o
ontologie a dispozi¡iilor, ireductibilå la ontologia «categoricå» de ordinul
întâi, iar aceastå ireductibilitate se întemeiazå tocmai pe forma matematicå
neclasicå (operatorialå) a reprezentårii «proprietå¡ilor» sistemelor cuantice.
Revenind la proiectul lui Balaguer, acesta considerå cå nu e nevoie a
detalia modul în care se nominalizeazå dinamica teoriei cuantice, în mod
special legea de mi¿care fundamentalå a lui Schrödinger. Procedura pentru
aceasta, de îndatå ce avem nominalizarea «parametrilor» ei, urmeazå calea
lui Field de nominalizare a ecua¡iilor diferen¡iale ale teoriei gravita¡iei a
lui Newton.
Imaginea generalå care rezultå în urma acestei reconstruc¡ii nominaliste
a mecanicii cuantice este urmåtoarea36: Fiecare sistem cuantic are o mul¡ime
de proprietå¡i fizice reale asociate cu diverse observabile; întrucât fiecare
sistem cuantic se aflå (în orice moment al timpului) într-o stare anumitå Y,
urmeazå cå mul¡imea S(P) de propensiuni care e actualå în raport cu o
mul¡ime anumitå (maximalå) de observabile mutual incompatibile poate fi
organizatå într-o latice L(P) care e izomorfå cu o latice L(H) ce poate fi
construitå din subspa¡ii închise ale spa¡iului Hilbert în care aceste observabile
sunt reprezentate. Lucrul acesta, care aratå cum se poate interpreta o teoremå
de reprezentare de genul celei a lui Jauch ¿i Piron (care lega formalismul
abstract al mecanicii cuantice de un model al teoriei, nu direct de domeniul
88 ILIE PÂRVU
observabilelor) ca teoremå de «metrizare» (deci una care leagå direct

«structurile teoretice» de «structurile empirice»): momentul esen¡ial al unei
asemenea «convertiri» a teoremei generale de reprezentare l-ar constitui,
dupå Balaguer, schimbarea evenimentelor (propozi¡iilor) cu propensiunile;
aceastå schimbare, ce ¡ine de un gen nou de interpretare «empiricå» a teoriei
cuantice, «aduce mai aproape» domeniul empiric de cel abstract-matematic,
putând rezulta direct scufundarea «structurilor empirice» astfel redefinite
în structurile matematice (prin apel la teorema centralå de reprezentare a
lui Jauch ¿i Piron).
Procedura nominalizårii mecanicii cuantice ar putea urma ¿i un alt
drum, ¿i anume, recunoscând complexitatea structuralå a teoriei cuantice,
diferitele ei niveluri de abstrac¡ie (¿i, corespunzåtor, diferitele trepte de
construc¡ie a interpretårii ei), så aplicåm, la jonc¡iunea dintre aceste niveluri
teoreme de reprezentare (¿i unicitate) corespunzåtoare. ¥n felul acesta am
evita «compactarea» prin propensiuni a mai multor trepte de interpretare
¿i, corespunzåtor, am evita natura problematicå, din punctul de vedere al
ontologiei nominaliste, a propensiunilor. Realizabilitatea acestui program
e greu de apreciat deocamdatå. Se pare înså cå obiec¡ia lui Harré indicå o
limitå principalå în calea sa.
¥n proiectul lui Balaguer råmânea de discutat natura «nominalistå» a
propensiunilor. La prima vedere, ca proprietå¡i, ele sunt «obiecte abstracte».
Putem avea aici douå atitudini: fie så consideråm propensiunile ca entitå¡i
de bazå ale structurilor nominaliste; fie så le «reducem» ontologic la
sistemele cuantice ¿i så le luåm pe acestea ca elemente ale structurilor
nominaliste. A doua variantå se poate realiza în felul urmåtor: dupå ce am
înlocuit evenimentele (ca elemente ale structurilor empirice, nominaliste),
«entitå¡i» de ordin superior, cu statut de identitate problematic (cum vom
vedea), cu propensiunile, så le consideråm pe acestea din urmå pur ¿i simplu
ca proprietå¡i fizice ¿i så le nominalizåm dupå procedura, indicatå anterior
de Balaguer, folositå pentru lungimi sau temperaturi: vom introduce astfel
direct rela¡ii de propensiune (propensity-relations) care au loc între sistemele
cuantice, construind astfel structuri nominaliste doar din sisteme cuantice.
Prima cale prin care structurile nominaliste sunt construite în termenii
propensiunilor (¿i nu ai sistemelor cuantice) nu i se pare lui Balaguer a fi
nici ea, problematicå, deoarece acestea nu sunt considerate ca proprietå¡i-
în-abstract, ca «forme platonice», ci ca existând în spa¡iu ¿i timp. Aceasta
ar fi conformå cu una dintre interpretårile proprietå¡ilor, cea a lui Putnam.
Dar pentru a accepta aceastå interpretare trebuie så consideråm propensiunile

ca existând spa¡io-temporal ¿i fiind cauzal eficace. Lucrul acesta înså i se
pare lui Balauger absolut firesc, neproblematic.
O altå criticå aduså programului lui Field constå în rela¡ia lui
problematicå cu argumentele de indispensabilitate. Mul¡i autori våd
semnifica¡ia generalå a reconstruc¡iei lui Field ca un contraargument la
admiterea entitå¡ilor matematice aduse de aparatul construc¡ional al fizicii,
pe baza argumentului indispensabilitå¡ii.
«Locul clasic» al discutårii argumentului de indispensabilitate îl
constituie lucrarea lui Putnam, Philosophy of Logic, 1971. H. Putnam
considerå cå mul¡imile sunt necesare, indispensabile atât ¿tiin¡ei (fizicii),
cât ¿i logicii (metalogicii). Pentru logicå, ele sunt indispensabile (sau
echivalentele lor, instrumentele logicii de ordin superior) pentru definirea
no¡iunii de validitate logicå, «pe care se bazeazå întreaga ¿tiin¡å»; de aceea
nominalizarea logicii, cerutå de exigen¡ele logicii de ordinul întâi, ar avea
«consecin¡e dezastruoase» pentru întreaga ¿tiin¡å: referin¡a la clase – spune
Putnam, urmând pe Frege, Russell ¿i Whitehead – este indispensabilå
¿tiin¡ei logicii. Nominalismul în logicå constituie, ca urmare, o «analizå
inadecvatå a ra¡ionamentului deductiv în formele lui mai complicate»37.
Dacå logica se reduce la logica de ordinul întâi, atunci, întrucât formularea
no¡iunii de validitate presupune o logicå superioarå, vom fi constrân¿i så
admitem cå «no¡iunile de validitate ¿i implica¡ie vor apar¡ine matematicii,
¿i nu logicii».38
¥n al doilea rând, Putnam considerå inadecvat limbajul nominalist
pentru formularea teoriilor din ¿tiin¡a naturii. Exemplul lui este acela¿i pe
care l-a reconstruit Field: legea gravita¡iei a lui Newton are un con¡inut
care transcende exprimarea în limbaj nominalist. ¥nainte de reconstruc¡ia
lui Field, Putnam formuleazå o obiec¡ie de principiu împotriva oricårei
nominalizåri viitoare a fizicii: aceasta (ca ¿i metalogica nominalistå) se va
confrunta cu problema infinitului. Argumentul lui Putnam este urmåtorul:
«Nici un nominalist n-a propus vreodatå un instrument prin care s-ar
putea traduce propozi¡ii oarecare de forma «distan¡a d este r1 ± r2» într-un
limbaj nominalist. Mai mult, dacå nu suntem dispu¿i så postulåm existen¡a
unei infinitå¡i actuale de obiecte fizice, nu poate exista nici o asemenea
«schemå de traducere», din cauza urmåtorului argument simplu: dacå existå
doar un numår finit de individuali, atunci va exista doar un numår finit de
enun¡uri neechivalente între ele în limbajul nominalist formalizat. Cu alte
90 ILIE PÂRVU
cuvinte, existå un numår finit de enun¡uri S1, S2..., Sn, astfel încât pentru
orice enun¡ S oarecare, sau S ≡ S1, sau S ≡ S2 sau ... S ≡ Sn ¿i, mai mult,
pentru un i corespunzåtor S ≡ Si decurge logic din enun¡ul «numårul
individualiilor este N». Dar, dacå noi avem în «limbajul fizicii» nume
pentru doi individuali diferi¡i, så spunem, a ¿i b, putem exprima enun¡urile
«distan¡a de la a la b este un metru ± un centimetru», «distan¡a de la a la b
este de doi metri ± un centimetru» etc., atunci este clar cå va trebui så avem
o serie infinitå de enun¡uri neechivalente unul cu altul... Astfel, orice
«traducere» a «limbajului fizicii» în «limbajul nominalist» va dizloca rela¡iile
logice; pentru orice N vor exista doi întregi diferi¡i n, m, astfel «teorema»
falså:
Dacå numårul individualilor este N, atunci distan¡a de la a la b este n
metri ± un centimetru ≡ distan¡a de la a la b este m metri ± un centimetru
se va transforma într-o teoremå adevåratå de logicå dacå vom accepta
schema de traducere. Astfel un limbaj nominalist este în principiu
inadecvat pentru fizicå».39
Angajarea ontologicå a teoriilor fizice fa¡å de func¡ii ¿i numere reale
ar putea fi reduså la angajarea fa¡å de mul¡imi, deoarece, afirmå Putnam,
aceste no¡iuni pot fi definite în termenii teoriei mul¡imilor. ªi argumentul
lui se repetå, cu aceea¿i concluzie: mul¡imile sunt indispensabile pentru
¿tiin¡å, deoarece legile fizicii necesitå cuantificarea asupra lor, dupå cum,
în metalogicå, definirea «validitå¡ii» necesitå apelul cel pu¡in la no¡iunea
«slabå» («predicativå») a mul¡imii. Iar, în måsura în care «indispensabilitatea
cuantificårii asupra mul¡imilor este un argument pentru existen¡a lor»40,
noi trebuie så acceptåm «pozi¡ia realistå»: «cel pu¡in mul¡imile de lucruri,
numerele reale ¿i func¡iile de la diferite genuri de lucruri la numere reale
trebuie acceptate ca pår¡i ale cadrului conceptual (framework) actualmente
indispensabil (sau aproape indispensabil) atât al ¿tiin¡ei fizice, cât ¿i al
logicii ca parte a acelei existen¡e fa¡å de care suntem angaja¡i»41; sau, altfel
formulat, «argumentul pentru realism» sunå astfel: «cuantificarea asupra
entitå¡ilor matematice este indispensabilå pentru ¿tiin¡å, atât cea formalå,
cât ¿i fizicå; prin urmare, trebuie så acceptåm o asemenea cuantificare; dar
aceasta ne angajeazå fa¡å de existen¡a entitå¡ilor matematice respective»42.
Acest tip de argument, recunoa¿te Putnam, provine de la Quine, «care a
subliniat ani de-a rândul indispensabilitatea cuantificårii asupra obiectelor
matematice ¿i neonestitatea intelectualå de a nega existen¡a a ceea ce se
presupune zilnic»43.
¥n råspunsul la considera¡iile lui Putnam, Field porne¿te de la ceea ce
el nume¿te «forma generalå a argumentului lui Putnam», ¿i anume44:
10 Avem nevoie så vorbim în termeni ce se referå la entitå¡i matematice
când facem ¿tiin¡å, metalogicå etc.;
20 Dacå trebuie så vorbim în termenii unui gen de entitate pentru
asemenea obiective importante, avem temeiuri excelente så admitem cå
acest gen de entitå¡i existå (sau, cel pu¡in, cå aser¡iunile care formuleazå
existen¡a unor asemenea entitå¡i sunt adevårate).
Existå, spune Field, douå strategii de a ataca acest argument: una
îndråznea¡å, care se confruntå direct cu aspectul (1), ¿i una, modestå, care
suspecteazå trecerea de la «indispensabilitate» la «existen¡å», la credin¡a în
adevårul aser¡iunilor de existen¡å asupra entitå¡ilor indispensabile.
Cum am våzut, H. Field a atacat primul aspect al argumentului lui
H. Putnam: el a încercat astfel så demonstreze («constructiv») ideea cå
teoriile ¿tiin¡ifice pot fi formulate astfel încât så nu cuantifice asupra unor
obiecte abstracte. Acesta ar fi råspunsul lui la prima parte a tezei lui Putnam:
indispensabilitatea obiectelor abstracte (matematice) pentru fizicå. ¥n ceea
ce prive¿te al doilea element al tezei lui Putnam, Field a încercat så indice
¿i dispensabilitatea teoriei mul¡imilor pentru metalogicå.
¥n primul rând, se pot reinterpreta cuantificatorii superiori astfel încât
ei så nu aibå ca domeniu entitå¡i speciale, ci så fie «cuantificatori plurali»45,
deci så nu mai producå «dificultå¡i» ontologice. ¥n al doilea rând, se poate
reformula «finitist» teoria corectitudinii propozi¡iilor matematice, evitându-se
astfel nucleul obiec¡iei lui Putnam.
¥n privin¡a aspectului (20) al argumentului de indispensabilitate, H. Field
e de acord cu contestarea introducerii pe aceastå cale a unor entitå¡i sui
generis în discursul ontologic, dacå acestea nu satisfac criteriul independent
al eficacitå¡ii cauzale. Or, în cazul entitå¡ilor matematice, tocmai acest criteriu
este greu de trecut de «entitå¡ile» invocate de platonicieni.
Ce s-ar întâmpla, se întreabå Field, dacå ambele strategii de combatere
a argumentului lui Putnam ar e¿ua? ªi atunci am råmâne cu urmåtoarea
idee: matematica ni se dezvåluie în rolul ei de a oferi «modele ale
posibilitå¡ilor: matematica oferå structuri bogate, care nu sunt de gåsit în
lumea fizicå, dar care sunt totu¿i extrem de utile în descrierea lumii fizice
¿i, de asemenea, în descrierea patternurilor de inferen¡å logicå»46. Aceasta
s-ar apropia de o viziune structuralistå asupra matematicii, ca atare, de o
concep¡ie care pune accentul pe obiectivitatea cunoa¿terii matematice fårå
a o întemeia pe aceasta prin recursul la postularea unor obiecte matematice
sui generis.
92 ILIE PÂRVU
Un alt aspect al programului lui Field care a generat o serie de critici47

este preten¡ia acestuia conform cåreia reformulårile nominaliste ale teoriilor
nu sunt doar în acord cu preten¡iile minimaliste ale ontologiei de ordinul
întâi, ele au ¿i o putere explicativå superioarå fa¡å de formulårile platoniste,
ele ar capta aspecte ale practicii ¿tiin¡ifice care scapå formulårilor standard
(platoniste). Joseph Melia argumenteazå succint cå aceastå a doua preten¡ie a
lui Field nu se realizeazå. Pornind de la sus¡inerile lui Field [(1) numerele
sunt extrinseci proceselor fizice pe care fizicienii le explicå; (2) numerele
sunt cauzal irelevante într-o explica¡ie fizicå ¿i (3) numerele sunt introduse
în mod arbitrar în explica¡iile fizice], Melia aratå cå ¿i formularea lui påcåtuie¿te
fa¡å de acelea¿i defecte, cum ar fi, de exemplu, faptul cå obiectul u pe care se
bazeazå transcrip¡ia nominalistå a lungimilor etc. este extrinsec procesului
explicat. Pe de altå parte, reconstruc¡ia lui Field se realizeazå cu mari costuri
ontologice, ¿i anume cu admiterea unui numår infinit de puncte ale spa¡iului
(sau, în altå versiune, de corpuri fizice), fårå de care nu pot fi ob¡inute
teoremele de reprezentare. Mai departe, un argument doar sugerat, prin
exemple, de Melia este acela dupå care o teorie geometricå sau fizicå veritabilå
nu se reduce la axiomele fundamentale ale geometriei ¿i la legea fundamentalå
de mi¿care (pe care, så admitem, le-au nominalizat Hilbert sau Field); teoriile
nu se constituie doar prin dezvoltarea deductivå a axiomelor (legilor), ci
presupun o serie întreagå de strategii (construc¡ii auxiliare, condi¡ii ini¡iale,
ipoteze auxiliare), despre care procedeul lui Field nu ne spune nimic, fiind în
general greu de presupus cå ar avea relevan¡å. Cu alte cuvinte, o lege sau o
axiomå numai dacå este conceputå dupå modelul subiacent al regularitå¡ii
humeiste ar fi direct instan¡iabilå, ¿i atunci, o teorie s-ar reduce la clasa de
consecin¡e a bazei ei axiomatice, luatå în sine. Or, natura legilor ¿i a teoriilor
¿tiin¡ifice nu este, în general, aceasta. ¥n fine, ca o concluzie, s-ar impune
reconsiderarea rela¡iei lui Field cu argumentul lui Putnam: Field «acceptå
argumentul din argumentul lui Putnam/Quine, dar încearcå så arate cå una
din premisele lui este incorectå, ¿i anume cå teoriile ¿tiin¡ifice nu pot fi
formulate fårå a apela la abstracta»48. Mai degrabå ar trebui så reevaluåm
întregul argument: cuantificarea asupra unor obiecte nu ne îndreptå¡e¿te (sau
obligå) så credem în acest gen de obiect. Practica ¿tiin¡ificå sugereazå
acceptarea existen¡ei unor entitå¡i nu pe baza unor asemenea «demonstra¡ii
de existen¡å», ci pentru cå ele joacå un rol în explicarea fenomenelor. Iar în
cazul «obiectelor matematice», pentru cå ele ne permit så «spunem mai mult»
despre obiectele concrete ¿i situa¡iile lor complexe.
Ultima modalitate în care a fost discutat programul lui Field se referå

la substructura logicå utilizatå în reduc¡ia entitå¡ilor abstracte. ¥n acest caz
este vorba de faptul dacå «logica completå a sumelor goodmaniene» este
într-adevår un sistem mereologic standard, care så nu punå probleme
nominalistului, sau nu este o suspicioaså logicå de ordinul doi, o logicå
neasociatå de obicei cu nominalismul49. Field a recunoscut, în finalul lucrårii,
cå a «depå¿it limitele logicii de ordinul întâi», în proiectul såu apelând la
un «sistem nominalist de ordinul doi», dar crede cå nominalizarea teoriei
gravita¡iei se poate realiza ¿i doar în limitele logicii de ordinul întâi. Era
aici, cum va recunoa¿te ulterior, o tensiune între dorin¡a de a folosi puterea
de expresie a logicii de ordinul doi ¿i teama de angajårile ei ontologice prin
cuantificarea asupra claselor. Algebra lui mereologicå, utilizatå în nomina-
lizarea teoriilor, nu trebuie så fie neapårat consideratå o logicå de ordinul
doi ce cuantificå asupra claselor, dupå studiul lui Boolos, care a aråtat cum
se pot interpreta cuantificatorii de ordinul doi: ei pot fi considera¡i
cuantificatori plurali având în domeniu doar individuali. Aceastå interpretare
a cuantificatorilor e corectå, considerå Field, ea då un nou temei de speran¡å
nominalizårii fizicii, fåcând baza ei logicå mult mai flexibilå ¿i mai bogatå
în mijloace de expresie.
Programul lui Field urmeazå în linii mari programul lui Hilbert din
filosofia matematicii. Ambele constituie strategii de reconstruc¡ie a teoriilor
¿i de «eliminare func¡ionalå» a unor componente ale acestora. Dincolo de
limitele programului lui Field, datorate probabil concep¡iei lui instrumen-
taliste (concordantå, dupå cum recunoa¿te, cu aceea a empirismului logic)
despre natura interven¡iei matematicii în ¿tiin¡å (care poate, eventual, explica
rela¡ia dintre matematicå ¿i fizicå pentru un gen de teorii fizice, dar nu se
poate extinde la întreaga varietate tipologicå a teoriilor fizice), trebuie så
recunoa¿tem în el, ca ¿i în acela al lui Hilbert, un alt gen de cercetare
ontologicå, numitå de el «analiza funda¡ionalå a teoriilor», care «pune la
lucru» anumite ipoteze ontologice – în cazul de fa¡å, nominalismul – în
contexte de cercetare filosofico-¿tiin¡ifice foarte elaborate, angajate fa¡å de
probleme interpretative ¿i constructive ale teoriilor efective. Este, så
recunoa¿tem, cu totul altceva decât ontologia «explica¡iilor conceptuale» ¿i
a «regimentårii intui¡iilor originare».
CAPITOLUL 5
Reduc¡ia ontologicå; tehnici ¿i programe

de reconstruc¡ie a «dependen¡ei ontice»
Spiritul metodologic al ontologiei standard este surprins cel mai bine

de ideea lui R. Martin a simetriei dintre construc¡ia ¿i reduc¡ia (sau
eliminarea) ontologicå. Acceptând ca fiin¡åri autentice doar «elementele»
existen¡ei (particularii ¿i/sau universalii), ontologia de ordinul întâi este
confruntatå cu o dublå problemå: så deriveze construc¡ional celelalte tipuri
de existen¡å, pe de o parte, ¿i så demonstreze reductibilitatea lor principialå
la baza minimalå a existen¡ei primare, pe de altå parte; cu alte cuvinte, cu
dubla sarcinå complementarå, construc¡ionalå ¿i reductivå. Aceste obiective
sunt adesea puse în seama aceluia¿i demers, al «analizei conceptuale», care,
prin modul în care a fost în¡eles ¿i practicat de filosofii analitici, este în
acela¿i timp ¿i o «analizå ontologicå». Ca ¿i în cazul unor cercetåri
«reduc¡ioniste» din filosofia ¿tiin¡ei, aplicarea unor procedee de reduc¡ie
ontologicå a condus la douå concluzii: în cazul succesului lor, la
«radiografierea» structurii ¿i func¡ionårii unor niveluri de organizare
superioare; în cazul e¿ecului lor demonstrat (prin implicarea lor în ample
programe de cercetare funda¡ionalå, nu prin indicarea unor simple
contraexemple sau a semnalårii naturii lor «contraintuitive»), acestea au
indicat limitele extinderilor necreative ale ontologiei standard ¿i au semnalat
unele direc¡ii pentru generalizarea ei ra¡ionalå.
¥n instrumentarul ontologiei analitice figureazå o mul¡ime de tehnici
sau procedee de reduc¡ie, începând cu defini¡iile explicite sau condi¡ionale,
trecând prin diferite moduri de analizå (microstructuralå, func¡ionalå,
contrafactualå, dispozi¡ionalå etc.), prin proiectibilitatea goodmanianå,
pentru a încheia cu supervenien¡a – trucul formal preferat al ultimelor
decenii.
Este evident cå prin defini¡iile explicite ale unor concepte se asigurå

automat (conform axiomelor teoriei generale a defini¡iei a lui Lesniewski
– necreativitatea ¿i eliminabilitatea) «eliminarea» entitå¡ilor complexe
desemnate de aceste concepte. La fel se întâmplå ¿i în cazul «defini¡iilor de
reduc¡ie» pe baza unor propozi¡ii condi¡ionale (R. Carnap).
La fel de direct este exprimatå cerin¡a reduc¡ionistå în analiza micro-
structuralå. Aceasta considerå cå orice proprietate manifestatå la un anumit
nivel de organizare trebuie reduså la proprietå¡ile ¿i structura elementelor
ce intrå în constitu¡ia acelor entitå¡i complexe. Nici celelalte tipuri de analizå
nu acordå o realitate ireductibilå complexelor naturale, ci le proiecteazå
asupra unor conexiuni sau dependen¡e admise de ontologia elementarå.
Vom ilustra tipurile de procedee de reduc¡ie ontologicå la diferite
niveluri de construc¡ie a ontologiei. ¥n cele ce urmeazå vom prezenta concep-
tul supervenien¡ei ¿i douå teorii ale supervenien¡ei: teoria legilor naturale ¿i
teoria cauzalitå¡ii. Acest concept sau mod de reducere a fost împrumutat în
ontologie din metaeticå (R. M. Hare) via problema minte-corp (Davidson),
gåsindu-¿i cele mai variate aplica¡ii în filosofia min¡ii, teoria cauzalitå¡ii ¿i
legilor naturale, metafizicå etc., pentru a caracteriza un tip de rela¡ii de
determinare (sau dependen¡å ontologicå) care au loc mai ales între diferite
niveluri ale existen¡ei. Tonul lui reduc¡ionist este evident prin semnifica¡iile
lui intuitive: «a superveni» înseamnå «a fi întemeiat pe»; «a evolua covariant
cu»... etc. La început, supervenien¡a a servit ca un concept-cheie pentru
întemeierea unor perspective materialiste sau fizicaliste în filosofia min¡ii,
pentru ca, dupå anii ’80, så se manifeste o atitudine de o mai sobrå evaluare,
cu implicarea unui anume sens antireduc¡ionist.
Supervenien¡a este un concept cu o istorie «ironicå»1. Pe de o parte, el a
fost utilizat la început cu semnifica¡ie diacronicå pentru a desemna un gen de
«emergen¡å» a unor proprietå¡i ale sistemelor complexe (organismale etc.),
ireductibile la proprietå¡ile pår¡ilor lor constituente. Lloyd Morgan, un
teoretician eminent al emergen¡ei, a¿a cum aråta J. Kim2, folose¿te termenul
«supervenient» ca o variantå stilisticå pentru «emergent» – conceptul «oficial»
al filosofiei organiciste. ¥n altå ordine de idei, conceptul de supervenien¡å s-a
constituit mai întâi ca un concept formal, definit prin condi¡ii logice, pentru
ca apoi så i se caute utilizåri ¿i contexte de semnifica¡ie. El ilustreazå astfel o
istorie «inverså» a conceptelor metateoretice; este un explicans exact (de
fapt, existå mai multe asemenea concepte «formale» ale supervenien¡ei) pentru
care se cautå apoi un explicatum intuitiv. ¥n fine, de¿i e folosit ca un instrument
96 ILIE PÂRVU
al reduc¡iei ontologice, natura lui pare mai degrabå una modalå: «Superve-
nien¡a – scrie T. Horgan este un concept modal. A¿a cum a scris David
Lewis (1986), «Supervenien¡å înseamnå cå nu poate exista o diferen¡å de un
anumit gen fårå o coresponden¡å de alt gen»»3.
Donald Davidson a introdus conceptul supervenien¡ei în filosofia
min¡ii în discu¡ia privind materialismul. El dorea så formuleze o pozi¡ie
mai pu¡in reduc¡ionistå decât materialismul, care så sus¡inå ideile: (i)
fiecare eveniment mental concret, localizat spa¡io-temporal este identic
cu un eveniment fizic concret; (ii) proprietå¡ile mentale (tipuri de eveni-
mente) nu sunt identice cu proprietå¡i fizice ¿i nu sunt reductibile la ele
pe calea defini¡iilor sau legilor4. La Davidson, supervenien¡a se caracteri-
zeazå astfel prin douå idei: (i) dependen¡a, într-o anumitå modalitate, a
nivelurilor ¿i (ii) nonreductibilitatea proprietå¡ilor lor. ¥n studiul såu
celebru «Mental Events» (1970), Davidson scrie: «De¿i pozi¡ia pe care o
descriu neagå faptul cå ar exista legi psihofizice, ea este consistentå,
asemenea concep¡iei potrivit cåreia caracteristicile mentale sunt într-un
anume sens dependente sau superveniente caracteristicilor fizice. O aseme-
nea supervenien¡å poate fi în¡eleaså în sensul cå nu pot exista douå
evenimente absolut asemånåtoare în privin¡a tuturor caracteristicilor fizice,
dar care så difere în privin¡a vreunei caracteristici mentale, sau cå un
obiect nu se poate modifica în privin¡a unei caracteristici mentale fårå
a-¿i schimba ¿i o tråsåturå fizicå. Dependen¡a sau supervenien¡a de acest
gen nu implicå reductibilitatea prin legi sau defini¡ii»5. ¥ntr-un alt studiu,
Davidson scria: «De¿i... caracteristicile psihologice nu pot fi reduse la
celelalte [descrieri fizice ale evenimentelor], cu toate acestea ele pot fi (¿i
eu cred cå ele sunt) puternic dependente de ele. ¥ntr-adevår, existå un
sens în care caracteristicile fizice ale unui eveniment (sau obiect sau stare)
determinå caracteristicile psihologice: pentru a folosi cuvântul lui Moore,
conceptele psihologice sunt superveniente conceptelor fizice. Felul în care
Moore explica aceastå rela¡ie (pe care o considera cå are loc între
caracteristicile evaluative ¿i descriptive) este acesta: este imposibil ca douå
evenimente (obiecte, ståri) så fie concordante cu privire la toate
caracteristicile fizice (în sensul lui Moore, caracteristicile lor descriptive)
¿i så difere în privin¡a caracteristicilor lor psihologice (evaluative)»6.
Exceptând termenul, ideea supervenien¡ei, în¡eleaså astfel, îi era proprie
lui Moore. Ca ¿i la Davidson, ¿i la cei care au preluat acest concept,
supervenien¡ei i-au fost asociate trei idei:
(10) covarian¡a proprietå¡ilor: dacå douå lucruri sunt indiscernabile în
privin¡a proprietå¡ilor de bazå, ele trebuie så fie indiscernabile ¿i în privin¡a
proprietå¡ilor superveniente;
(20) dependen¡a: proprietå¡ile superveniente sunt dependente (sau
determinate) de proprietå¡ile subveniente;
(30) nonreductibilitatea: covarian¡a proprietå¡ilor ¿i dependen¡a
implicate în supervenien¡å pot avea loc chiar ¿i dacå proprietå¡ile superve-
niente nu sunt reductibile la proprietå¡ile de bazå.
¥n analiza logicå a supervenien¡ei s-au propus mai multe defini¡ii ale
conceptului, respectiv s-au formulat mai multe teze sau versiuni alternative
ale acestui tip de dependen¡å ontologicå (Kim, Teller, Horgan, ¿.a.).
I. Supervenien¡a slabå. Supervenien¡a evenimentelor (stårilor etc.) poate

fi explicatå în termenii supervenien¡ei proprietå¡ilor astfel:
Ce înseamnå cå M supervine lui P într-un domeniu?
S.S. ¥n mod necesar (în orice lume posibilå), dacå x ¿i y (din domeniu)
indiscernabile în P, x ¿i y sunt indiscernabile în M.
Sau (în formularea lui T. Horgan): Fie A ¿i B douå mul¡imi de
proprietå¡i despre care spunem cå proprietå¡ile din A supervin proprietå¡ilor
din B. Atunci:
( x F∈A){x are F → (∃G∈B) [x are G & ( y) (y are G →

A A A
y are H)]}
(¥n mod necesar, dacå ceva are proprietatea F în A, existå o proprietate

G în B astfel încât lucrul are G ¿i orice are G are F.)
II. Supervenien¡a tare. ¥n formularea lui T. Horgan:
S.T. ( x) ( F∈Α){x are F → (∃G∈B) [x are G &

A A A
( y)
(y are G → y are F)]}
(¥n mod necesar, dacå ceva are proprietatea F în A, existå o proprietate

G în B astfel cå lucrul are proprietatea G ¿i, în mod necesar, orice are
proprietatea G are ¿i proprietatea F.)
98 ILIE PÂRVU
Diferen¡a dintre cele douå variante este urmåtoarea7: supervenien¡a slabå

se referå doar la lucrurile ce se aflå în aceea¿i lume posibilå (într-o lume
posibilå, orice lucru care este B-indiscernabil este de asemenea
A-indiscernabil); supervenien¡a tare are relevan¡å pentru rela¡ii dintre mai
multe lumi posibile (pentru orice lumi w ¿i w’ ¿i orice lucruri x ¿i y – din w
¿i w’, respectiv –, dacå x în w este B-indiscernabil de y în w’, atunci x în w
este A-indiscernabil de y în w’).
Cum aratå T. Horgan în lucrarea lui de sintezå, se considerå uneori cå
supervenien¡a slabå capteazå sau exprimå inten¡iile unor filosofi ca Moore,
Hare, Davidson, Blackburn, dar cå supervenien¡a tare ar fi mai adecvatå
pentru a exprima dependen¡a onticå între nivelurile existen¡ei. Urmându-l
pe D. Lewis, T. Horgan considerå înså cå formulårile intuitive ale acestor
filosofi sunt captate corect de supervenien¡a tare.
Pentru a putea face distinc¡ia între supervenien¡a care s-ar referi doar
la individuali care instan¡iazå ambele proprietå¡i (super- ¿i subveniente) ¿i
angajarea ontologicå a discursului asupra unor «entitå¡i gloobale» ireductibile
la sume mereologice, Kim a propus o altå variantå de supervenien¡å.
III. Supervenien¡a fizicå globalå

S.F.G. Nu existå douå lumi posibile care så fie identice în privin¡a
tuturor caracteristicilor fizice, dar så difere în privin¡a altor caracteristici.
Cu aceasta apare o problemå: cum s-a observat (T. Horgan, J. Kim),
supervenien¡a globalå pare prea slabå pentru a exprima ideea cå faptele
fizice determinå toate faptele. Deoarece teoriile globale nu exclud posibi-
litatea så existe douå regiuni spa¡io-temporale într-o lume posibilå (sau în
mai multe) care sunt identice în privin¡a caracteristicilor fizice intrinseci,
dar så nu fie absolut asemånåtoare în privin¡a unor proprietå¡i intrinseci
nonfizice. De exemplu, scrie T. Horgan, unele proprietå¡i mentale instan¡iale
de indivizi dintr-o regiune pot fi diferite, fårå ca proprietå¡ile lor fizice
intrinseci så difere. Pentru a da seamå de aceste fapte, T. Horgan a propus
o nouå variantå de supervenien¡å, supervenien¡a fizicå regionalå. Formularea
ei implicå urmåtoarele concepte: «proprietå¡i intrinseci» ¿i «proprietå¡i
extrinseci» (proprietå¡ile intrinseci ale unei regiuni date sunt acelea care nu
«depind» de ceea ce se întâmplå în afara regiunii); «tråsåturi intrinseci
calitative» ¿i «tråsåturi intrinseci noncalitative» (primele sunt cele care
depind de existen¡a unor individuali specifici din regiunea respectivå).
«P-regiune» = o regiune spa¡io-temporalå a unei lumi fizice posibile.
IV. Supervenien¡a Fizicå Regionalå

S.F.R. Nu existå douå P-regiuni care så fie exact asemånåtoare în
privin¡a tuturor proprietå¡ilor fizice calitative intrinseci, dar så difere în
privin¡a altor proprietå¡i intrinseci calitative. (Teza supervenien¡ei fizice
globale se transformå astfel într-un caz special al «tezei regionale» – acela
în care P-regiunile sunt lumi posibile întregi.)
Apelul la supervenien¡å în atâtea ramuri ale filosofiei (filosofia min¡ii,
filosofia moralei, ontologie etc.) pare a fi determinat de speran¡a cå prin
acest concept metateoretic se poate formula o pozi¡ie care så exprime în
acela¿i timp douå preten¡ii ale unui «materialism sofisticat» (sau, cum îl
denume¿te Davidson, «anomalous monism»): acesta så exprime dependen¡a
proprietå¡ilor unor niveluri superioare de existen¡å de cele ale nivelului
«fundamental», fårå ca, în acela¿i timp, cele douå mul¡imi de proprietå¡i så
se afle într-o rela¡ie de reducere («non-reductive materialism»). (Reduc¡io-
nismul ontologic s-ar defini, dupå Horgan, prin douå teze: (i) ideea completi-
tudinii cauzale a fizicii: proprietå¡ile nonfizice nu pot fi proprietå¡i cauzale
de bazå, unele care så genereze for¡e fundamentale care så se combine cu
for¡ele fizice pentru a genera for¡e totale diferite din rezultanta totalå a for¡elor
fizice; sau, altfel spus, singurele proprietå¡i care au eficacitate cauzalå sunt
cele fizice; (ii) teza supervenien¡ei fizice regionale.) Aceastå dublå preten¡ie
apare unora (J. Kim) ca nerealizabilå simultan: materialismul non-reduc¡ionist
nu este o pozi¡ie ontologicå viabilå.
ªi în acest caz, problema unei asemenea alternative ontologice nu
consideråm cå se poate decide prin argumente (sau contraargumente) filosofice
generale, «funda¡ionale»; este mai degrabå necesarå transformarea ei într-o
temå a «cercetårii funda¡ionale», în care så intervinå contextele filosofiei
¿tiin¡ei (în cadrul cårora se definesc mai exact conceptele de reduc¡ie
interteoreticå ¿i se exploreazå situa¡ii efective, reale ale cunoa¿terii ¿tiin¡ifice),
în primul rând metodologia reducerii teoriei lor fizice. Aici se impune o altå
observa¡ie de principiu: în ciuda unei extinse literaturi asupra tipurilor ¿i
condi¡iilor supervenien¡ei ¿i a utilizårii ei pentru a defini un gen de materialism
«noneliminativist», nu s-a remarcat cu claritate faptul cå utilizarea
supervenien¡ei ca instrument de analizå ontologicå se bazeazå pe o în¡elegere
a rela¡iilor de dependen¡å între nivelurile ontologice esen¡ialmente humeistå
(care a informat însu¿i conceptul de supervenien¡å): aceastå rela¡ie a fost, în
general, reconstruitå, prin «coextensivitatea nomicå» a proprietå¡ilor de ordin
superior ¿i a celor «elementare», unde «nomicitatea» a fost, la rândul ei,
interpretatå dupå modelul regularist al legitå¡ii (extras din viziunea legilor ce
100 ILIE PÂRVU
se pot instan¡ia direct). De aceea, formula lui David Lewis, «supervenien¡a

humeistå», cu care opereazå în întreaga sa ontologie (aceastå supervenien¡å
reprezentând «the full answer») este cu totul autoexplicativå pentru
demersurile unei asemenea ontologii: supervenien¡a este astfel conceputå
pentru a putea servi la constituirea unor teorii humeiste în ontologie, este un
artefact metateoretic special construit pentru a servi unor scopuri inten¡ionate:
humeiste. Vom ilustra în continuare aceastå viziune «supervenientå» cu câteva
dintre «teoriile filosofice» ale legii naturale ¿i cauzalitå¡ii.
Pentru David Lewis, supervenien¡a este un instrument pentru formularea
unui reduc¡ionism cvasiuniversal («a priori reductionism about everything»8).
Orice aspect al lumii, începând cu ea înså¿i sau cu orice «lume posibilå», se
poate aråta, dupå Lewis, cå reprezintå o «coinstan¡iere a elementelor».
«Sus¡in, ca un principiu a priori, cå orice adevår contingent poate fi fåcut
adevårat, într-un anume fel, de patternul coinstan¡ierii proprietå¡ilor ¿i
rela¡iilor fundamentale. ¥ntregul adevår asupra lumii, incluzând ¿i partea
mentalå a lumii, SUPERVINE acestui pattern. Dacå douå lumi posibile
vor fi exact izomorfe în privin¡a patternului coinstan¡ierii proprietå¡ilor ¿i
rela¡iilor fundamentale, ele vor fi exact asemånåtoare simpliciter.»9 Mai
mult, dacå materialismul e adevårat, dupå cum crede Lewis, atunci se poate
formula o tezå ¿i mai tare, a materialismului fizicalist: «supervenien¡a a
priori a oricårui lucru (everything) asupra patternului de coinstan¡iere a
proprietå¡ilor ¿i rela¡iilor fundamentale conduce la supervenien¡a a posteriori
a oricårui lucru asupra patternului coinstan¡ierii proprietå¡ilor ¿i rela¡iilor
fizice fundamentale... supervenien¡a este råspunsul complet».10 ¥n mod
sistematic, David Lewis interpreteazå prin apel la ideea humeistå a
supervenien¡ei (pornind de la «elementele» existen¡ei reprezentate de
proprietå¡ile naturale intrinseci) legile naturale, cauzarea (analiza contra-
factualå), persisten¡a de-a lungul timpului, mintea ¿i limbajul: toate acestea,
se poate demonstra, supervin fa¡å de aranjamentele calitå¡ilor.
O aplica¡ie paradigmaticå a supervenien¡ei în ontologia analiticå este teoria
legii naturale a lui David Lewis. «Formatul logic» general al acestei concep¡ii
îl constituie ceea ce Tooley a numit «tezele humeiste ale supervenien¡ei».
T1: Valorile de adevår ale enun¡urilor nomologice sunt logic determinate
de valorile de adevår ale enun¡urilor non-nomologice asupra particularilor.
Sau, în termenii «lumilor posibile»: nu pot exista douå lumi posibile care
så corespundå cu privire la toate faptele non-nomologice asupra particularilor,
dar så nu fie în acord cu privire la legile existente.
T2: Valorile de adevår ale tuturor enun¡urilor singulare cauzale sunt

logic determinate de valorile de adevår ale enun¡urilor legilor cauzale,
împreunå cu valorile de adevår ale enun¡urilor noncauzale asupra
particularilor.
Teoria lui Lewis este consideratå expresia cea mai complicatå a
concep¡iei regulariste a legilor. Fa¡å de formulårile naive ale acestei concep¡ii,
teoria lui Lewis poate fi caracterizatå ca o perspectivå sistematicå. Ea se
nume¿te «Best-System Analysis of Law of Nature», deoarece, pe scurt,
define¿te legile naturii ca acele generalizåri ce apar¡in celui mai bun sistem
închis de propozi¡ii ai cårui membri sunt to¡i adevåra¡i. Aceste sisteme vor
specifica doar aranjamente spa¡io-temporale de proprietå¡i locale care au
loc; nu este permiså nici o men¡ionare a rela¡iilor cauzale, a proprietå¡ilor
contrafactuale sau dispozi¡ionale sau a factorilor modali. O asemenea teorie
se înscrie în «formatul ontologic» al ontologiei de ordinul întâi.
Ideea de la care a plecat D. Lewis a fost necesitatea de a recurge la
sisteme complete de generalizåri dacå vrem så distingem între legi ¿i
generalizåri accidentale adevårate. O asemenea idee se întâlne¿te ¿i la
K. R. Popper: pentru a fi legi, generalizårile – considera Popper – trebuie
så fie derivate din alte generalizåri în conjunc¡ie cu condi¡iile ini¡iale ¿i/sau
de frontierå.
Pentru prima datå înså aceastå concep¡ie asupra legilor a fost exprimatå
sistematic de F. P. Ramsey, în studiul såu din 1928 «Universals of Law and
Fact». Aici se aflå textul ce con¡ine aceastå teorie: «Eu, ca urmare, sus¡in o
teorie diferitå, prin care legile cauzale vor fi consecin¡e ale acelor propozi¡ii
pe care le-am lua ca axiome dacå am cunoa¿te totul ¿i am organiza aceastå
cunoa¿tere pe cât de simplu posibil într-un sistem deductiv»11. Formularea
aceasta, de¿i a fost respinså de Ramsey într-un studiu din anul urmåtor,
«General Propositions and Causality», a fost cea de la care a plecat D. Lewis
în Counterfactuals, 1973. El introduce urmåtoarele amendamente la
formularea lui Ramsey: (i) nu se formuleazå teoria lui Ramsey ca un
contrafactual asupra «omni¿tiin¡ei» (de fapt, însu¿i Ramsey, în versiunea
din 1929 pleca de la îndoiala cu privire la posibilitatea de a cunoa¿te vreodatå
totul); (ii) întrucât pot exista numeroase sisteme deductive adevårate
(mul¡imi închise deductiv, axiomatizabile de enun¡uri adevårate), vor fi
considerate doar cele care satisfac ¿i urmåtoarele condi¡ii adi¡ionale: (a)
sunt axiomatizabile mai simplu ¿i (b) au mai multå tårie logicå ¿i un con¡inut
informativ superior. Cum spune Lewis: «ceea ce apreciem într-un sistem
102 ILIE PÂRVU
deductiv este o combina¡ie adecvat ponderatå (properly balanced) de

simplicitate ¿i tårie – în måsura în care ne-o vor permite adevårul ¿i modul
nostru de a le pondera»12. Cu acestea, Lewis reformuleazå astfel teoria lui
Ramsey din 1928, prezentând-o ca «o ipotezå de lucru»:
«O generalizare contingentå este o lege a naturii dacå ¿i numai dacå ea
apare ca o teoremå (sau axiomå) în fiecare dintre sistemele deductive
adevårate, care realizeazå cea mai bunå combina¡ie a tåriei ¿i simplicitå¡ii.
O generalizare este o lege pentru lumea i, de asemenea, dacå ¿i numai dacå
ea apare ca teoremå în fiecare dintre cele mai bune sisteme deductive
adevårate pentru i»13.
Valoarea acestei abordåri constå, dupå Lewis, în urmåtoarele aspecte,
pe care le vom reproduce, datå fiind pregnan¡a formulårilor, literal:14
(1) Ea explicå de ce legitatea (lawhood) nu este doar o problemå de
generalitate, sintactic ¿i semantic definitå, a unei singure propozi¡ii. Se
poate întâmpla ca douå propozi¡ii så fie ambele generale, dar numai una så
fie lege a naturii, ¿i anume cea care se integreazå coerent cu alte adevåruri
care alcåtuiesc cel mai bun sistem.
(2) Ea explicå de ce legitatea este o proprietate contingentå: o
generalizare poate fi adevåratå ca lege în raport cu o lume, ¿i ea poate fi
adevåratå, dar nu ca lege pentru o altå lume, deoarece cele douå lumi
considerate pot oferi sisteme de adevåruri neidentice.
(3) Ea ne explicå de ce noi putem cunoa¿te, prin epuizarea instan¡elor,
cå o generalizare e adevåratå, dar prin aceasta nu cunoa¿tem ¿i dacå ea este
o lege.
(4) Ea explicå de ce a fi lege nu este acela¿i lucru cu a fi considerat ca o
lege – a fi proiectat etc. – ¿i nu este acela¿i cu a fi privit ca lege ¿i a fi astfel
adevårat. Ea permite så existe legi despre care noi nu avem nici o bånuialå.
(5) Ea explicå de ce avem motive så consideråm teoremele teoriilor
¿tiin¡ifice bine întemeiate (well-established), provizoriu, ca legi. Teoretizarea
noastrå ¿tiin¡ificå este o tentativå de a aproxima, pe cât de bine putem,
sisteme deductive adevårate cu cea mai bunå combina¡ie dintre simplicitate
¿i tårie.
(6) Ea explicå de ce legitatea a putut pårea un concept mai degrabå
vag ¿i dificil: standardele noastre de simplicitate ¿i tårie ¿i combina¡ia bine
ponderatå a lor sunt fixate doar grosier. Aceasta poate conta sau nu. Putem
spera sau putem lua aceasta ca un articol de credin¡å, cå lumea noastrå este
una în care anumite sisteme deductive adevårate se dovedesc bune ¿i anumite
generalizåri se relevå ca legi în raport cu orice standarde rezonabile

îndepårtate, dar am putea fi ¿i nenoroco¿i.
D. Lewis pretinde ca aceste caracteristici sau exigen¡e ale celui mai
bun sistem teoretic (simplicitate, con¡inut informa¡ional, combinarea lor
adecvatå) så fie «måsurate» dupå standardele noastre sau cele comune
oamenilor de ¿tiin¡å. Una dintre problemele generate de aceste exigen¡e
este în ce måsurå pot fi ele îndeplinite în acela¿i timp, cât este de realizabil
proiectul metateoretic al lui Lewis. Aceste standarde de evaluare, pentru a
elimina o serie de inconvenien¡e, erau concepute de Lewis, în 1973, destul
de rigid: în orice lume posibilå, cel mai bun sistem va fi determinat prin
standardele pe care le folosim în lumea actualå, nu prin standarde pe care
fiecare dintre dublúrile noastre le-ar putea inventa pentru fiecare lume în
care ar exista. Altfel spus, aceste standarde ar trebui så fie invariante în
raport cu transformårile individualilor în diverse lumi posibile. Ca atare,
am avea astfel o siguran¡å împotriva caracterului nearbitrar al «standardelor
noastre». Referin¡a rigidå la standardele noastre din lumea actualå a fost
consideratå neîntemeiatå de unii filosofi, ea exprimând un «¿ovinism»
metodologic 15 al lui Lewis mai degrabå decât o maximå întemeiatå
epistemologic. Privilegierea standardelor noastre în raport cu cele ale altor
culturi ¿tiin¡ifice trecute (cum ar fi cea a secolului al XVII-lea), pare astfel
arbitrarå. Lewis råspunde acestei obiec¡ii sugerând cå, dacå natura este
«bunå cu noi», atunci va putea exista un unic «robustly best system», care
se va dovedi a fi cel mai bun în raport cu orice set de standarde rezonabile.
El sugereazå, de asemenea, cå gândirea noastrå asupra legilor presupune
aceastå speran¡å.16 ¥n fa¡a unor asemenea critici, D. Lewis sugereazå cå
abordarea sa este avantajoaså, deoarece, a¿a cum aråtam mai sus, ea satisface
anumite cerin¡e pe care le considerå neproblematice. Prima dintre acestea
este consisten¡a teoriei celui mai bun sistem cu supervenien¡a humeistå –
condi¡ie, cum am våzut, princeps a ontologiei lui Lewis. Aceastå condi¡ie
supremå nu este acceptatå de unii filosofi ca «filtru absolut» al construc¡iilor
sau explica¡iilor conceptuale ale ontologiei analitice. Pentru Lewis, în ciuda
afirma¡iilor lui explicite cå nu dore¿te så fie un filosof sistematic, preferând
un «peacemeal engeenering» în ontologie, aceastå supervenien¡å humeistå
îi conferå articula¡iile întregii sale investiga¡ii ontologice, numitorul comun
al tuturor elucidårilor analitice. Extensiunea «legilor naturii» este identicå
– în aceastå perspectivå – cu distribu¡iile spa¡io-temporale ale proprietå¡ilor
ocurente, locale. Acestea, la rândul lor, selecteazå sistemele competitive ¿i
104 ILIE PÂRVU
standardele noastre de excelen¡å. Cu alte cuvinte, o asemenea interpretare

ar fi, dupå Lewis, cea care «salveazå» obiectivitatea legilor ¿i «robuste¡ea
lor contrafactualå».
Concep¡ia supervenientå a legilor este reluatå de Lewis ¿i în Plurality
of Worlds: «Lumea are legile ei naturale, întâmplårile ei ¿i legåturile cauzale;
¿i totu¿i – poate! – tot ceea ce existå în lume este distribu¡ia punct cu punct
a proprietå¡ilor calitative locale. Avem aranjamente spa¡io-temporale ale
punctelor. ¥n fiecare punct pot fi prezente variate proprietå¡i locale intrinseci,
instan¡iate, poate, de înse¿i punctele sau, poate, de por¡iuni punctiforme de
materie sau de câmp care sunt localizate acolo. S-ar putea så existe proprie-
tå¡i, culoare, maså, sarcinå, culoarea ¿i aroma quark-urilor, intensitatea
câmpurilor ¿i altele; ¿i s-ar putea så existe ¿i altele, dacå fizica pe care o
cunoa¿tem nu este descriptiv adecvatå. Este acesta oare totul? Nu sunt legile,
întâmplårile ¿i rela¡iile cauzale decât patternuri superveniente asupra acestei
distribu¡ii punctuale a proprietå¡ilor? S-ar putea ca douå lumi så difere în
privin¡a legilor lor fårå a diferi, cumva, undeva, în privin¡a proprietå¡ilor
locale?»17
Råspunsul la aceastå întrebare cu privire la valoarea generalå a
supervenien¡ei ontologice nu-l poate oferi un argument filosofic sui generis.
Dacå patternul regularist al explicårii legitå¡ii ¿i cauzalitå¡ii este adecvat,
lucrul acesta îl va determina, cum vom vedea, capacitatea lui de a fi un bun
explicans pentru marea varietate de legi ¿tiin¡ifice, prezente în disciplinele
¿tiin¡ifice mature. Anticipând asupra concluziilor unor analize ulterioare,
vom spune cå acest model humeist al legitå¡ii (ca ¿i cel, corespunzåtor, al
generalului = particular repetabil) poate da seama cel mult de un singur tip
de legi sau cvasilegi ¿tiin¡ifice, generalizårile de tip empiric, instan¡iabile
direct în cazuri particulare ¿i, ca urmare, formulând doar un pattern de
rela¡ii ale acestora. (¥n «teoria» lui Lewis, cu amendamentele propuse pentru
a discrimina legile de generalizårile întâmplåtoare, legile devin «regularitå¡i
care con¡in proprietå¡i naturale»; iar «legile fundamentale, acelea pe care
sistemul ideal le ia ca axiome, trebuie så priveascå proprietå¡ile naturale
perfecte. Legile derivate care decurg direct vor implica proprietå¡i
naturale»18.) El nu då înså seama de alte tipuri de legi, de legile teoretice
veritabile (con¡inând termeni teoretici – dependen¡i de întreaga teorie ¿i,
ca atare, neinstan¡iabili direct), de principiile ¿tiin¡elor sau teoriilor
structurale (legi de simetrie, conservare, invarian¡å ¿i covarian¡å).
Reconstruc¡ia adecvatå a unor asemenea tipuri de legi presupune, în acord
cu tematizarea epistemologicå a genurilor de teoretizare în care intervin, ¿i

modificåri substan¡iale ale teoriei ontologice, regândirea «proprietå¡ilor
ontologice» ale teoriei nucleare în conformitate cu statutul central, determi-
nativ pentru întreaga cunoa¿tere ¿tiin¡ificå a teoriilor abstract structurale.
Cazul cel mai important al reduc¡iei superveniente îl reprezintå teoria
humeistå a cauzalitå¡ii. Explica¡ia cauzalitå¡ii reprezintå testul cel mai
important pentru ontologia standard. O analizå corespunzåtoare a cauzalitå¡ii
(a naturii cauzårii) trebuie så dea seama în mod adecvat de:
(a) legile cauzale;
(b) rela¡iile cauzale dintre evenimente (ståri de lucruri etc.) particulare.
¥ntre (a) ¿i (b) existå o problemå de prioritate. Ca råspunsuri, s-au
formulat urmåtoarele concep¡ii:
10 Legile cauzale au prioritate. Aceastå pozi¡ie coincide cu «teza a

doua a supervenien¡ei» a lui Hume (T2). Ea, considerå Tooley, analizeazå
enun¡urile asupra rela¡iilor cauzale astfel:
Existå proprietå¡i noncauzale, P ¿i Q, ¿i o rela¡ie noncauzalå, R, astfel
încât: a are proprietatea P, b este unica stare de lucruri cu proprietatea Q ce
se aflå în rela¡ia R cu a ¿i existå o lege cauzalå cu urmåtorul con¡inut:
stårile de lucruri cu proprietatea P sunt întotdeauna înso¡ite de ståri de
lucruri cu proprietatea Q care se aflå în rela¡ia R cu ele.
Existå douå tipuri mai importante de analizå reductivå a cauzalitå¡ii:
analiza nomologicå deductivå ¿i analiza contrafactualå. Asupra acestora
vom reveni dupå ce vom prezenta ¿i alte pozi¡ii generale asupra cauzalitå¡ii.
20 Rela¡iile cauzale între stårile de lucruri sunt primare. Aceasta a fost

numitå perspectiva «singularistå» asupra cauzalitå¡ii. Ea a fost sus¡inutå,
de exemplu, de C. J. Ducase, în studiul din 1926 «On the Nature and
Observability of Causal Relation». «Supozi¡ia recuren¡ei – scria el – este
astfel cu totul irelevantå pentru în¡elegerea cauzei; aceastå supozi¡ie este
relevantå numai pentru semnifica¡ia legii. Recuren¡a devine corelatå cu
cauzarea numai când se considerå o lege care este o generalizare a înse¿i
faptelor care sunt individual cauzate. O propozi¡ie generalå care se referå
la asemenea fapte este, într-adevår, o lege cauzalå, dar ea nu este cauzalå
întrucât este generalå. Ea este, în general, o lege, numai întrucât se referå
la o claså de fapte asemånåtoare, ¿i ea e cauzalå numai deoarece fiecare
dintre fapte este deja, luat individual, un fapt cauzal (în loc de a-l considera,
106 ILIE PÂRVU
dupå Hume, doar ca un membru într-o claså de perechi de evenimente

succesive). Rela¡ia cauzalå este esen¡ialmente o rela¡ie între evenimente
individuale concrete»19.
Acestei interpretåri i s-a adus obiec¡ia cå, dacå nu subsumåm cauzarea
legilor, ar trebui så acceptåm existen¡a unor rela¡ii cauzale pentru care så
nu existe legi generale care så le subsumeze (covering law) sau, chiar mai
råu, så admitem o lume plinå de rela¡ii cauzale, dar complet anomicå.
30 Rela¡iile cauzale presupun legi subiacente. (Ed. H. Maden, M. Tooley)
Aceastå concep¡ie sus¡ine cå este imposibil pentru douå ståri de lucruri så fie
cauzal corelate dacå ele nu cad sub aceea¿i lege cauzalå. Dar, dacå douå ståri
sunt corelate cauzal, aceasta nu trebuie så fie întotdeauna determinat logic
prin proprietå¡ile ¿i rela¡iile lor noncauzale, împreunå cu legile naturale. Care
ar mai fi atunci corela¡ia cauzare-legi, dacå eliminåm analiza deductiv-
nomologicå, pornind de la legi în¡elese ca regularitå¡i? Solu¡ia ar fi ca legile
¿i cauzarea singularå så nu fie considerate ca apar¡inând aceluia¿i nivel
ontologic, legile ¡inând de un nivel subiacent evenimentelor particulare.
Analizele superveniente ale cauzalitå¡ii (D-N ¿i contrafactualå) sunt
«descendente» ale celor douå defini¡ii ale cauzårii pe care le întâlnim în An
Enquiry Concerning Human Understanding, sec¡iunea VII.
10 «Putem a¿adar defini cauza ca fiind un obiect urmat de un altul, în
a¿a fel încât toate obiectele asemånåtoare primului sunt urmate de obiecte
asemånåtoare celui de-al doilea.»
20 «Sau, cu alte cuvinte, în a¿a fel încât dacå primul obiect n-ar fi fost,
cel de-al doilea n-ar fi existat niciodatå.»
Ca o încheiere, D. Hume scrie: «Putem considera rela¡ia cauzei ¿i
efectului în una din aceste douå perspective, dar dincolo de ele nu avem
nici o idee despre ea». ¥n mod explicit, concep¡ia «negativå» a lui D. Hume
asupra cauzalitå¡ii se exprimå foarte limpede în aser¡iunea: «¥n toate cazurile
singulare ale ac¡iunii corpurilor sau spiritelor nu existå nimic care så producå
vreo impresie, nici, prin urmare, care så poatå da ideea de putere sau
conexiune necesarå».20
Pentru o întreagå tradi¡ie filosoficå, nu doar de interpre¡i, istorici ai
filosofiei, ci ¿i de continuatori ai spiritului lui Hume, teza de mai sus este
consideratå a reprezenta în totalitate concep¡ia humeanå a cauzårii. Cele
douå alternative, 10 ¿i 20, acceptate în cadrul viziunii regularitå¡ii, ar

reprezenta singurele posibilitå¡i de a construi o teorie humeanå a rela¡iei
cauzale. Dupå cum considerå D. Lewis, «prima defini¡ie a lui D. Hume
dominå încå filosofia cauzårii: o succesiune cauzalå se presupune a fi o
succesiune ce instan¡iazå o regularitate».21 Cu modificårile aduse pentru a
face distinc¡ia dintre «legi cauzale» ¿i «regularitå¡ile accidentale de succesiune»,
prima defini¡ie a lui Hume s-a transformat în analiza deductiv-nomologicå a
cauzalitå¡ii: «Noi subsumåm cauzele ¿i efectele regularitå¡ilor cu ajutorul
descrierilor pe care ele le satisfac, nu prin similaritatea totalå... ¥n analizele
regulariste contemporane, o cauzå e definitå (în mod grosier) ca un membru
al oricårei mul¡imi minimale de condi¡ii existente care împreunå sunt
suficiente, date fiind legile, pentru existen¡a efectului. Mai precis, fie C
propozi¡ia cå c existå (sau are loc) ¿i fie E propozi¡ia cå e existå. Atunci c
cauzeazå e, conform unei analize regulariste tipice, dacå ¿i numai dacå, (1)
C ¿i E sunt adevårate; (2) pentru o anumitå mul¡ime nevidå L de propozi¡ii-
legi adevårate ¿i o anumitå mul¡ime F de propozi¡ii adevårate asupra faptelor
particulare, L ¿i F împreunå implicå C ⊃ E, de¿i L ¿i F împreunå nu implicå
E, ¿i F singur nu implicå C ⊃ E»22. (Pentru în¡elegerea formulårii de mai
sus este importantå explica¡ia de subsol datå de D. Lewis: «Eu identific o
propozi¡ie, a¿a cum a devenit curent, cu mul¡imea lumilor posibile în care
ea este adevåratå. Ea nu e o entitate lingvisticå. Opera¡iile determinate în
termenii func¡iilor de adevår asupra propozi¡iilor sunt opera¡iile booleene
asupra mul¡imilor de lumi.») De¿i D. Lewis spune cå în forma datå de el
nici un autor n-a prezentat prima defini¡ie a lui Hume, nu e greu de våzut
cå ea constituie, de fapt, patternul formal al explica¡iei deductiv-
nomologice, în care legile sunt considerate, la rândul lor, regularitå¡i. Se
aratå cå, acest model cauzarea este supervenientå succesiunii evenimentelor
via legi cauzale (regularitå¡i); are loc, cu alte cuvinte, o reducere a cauzårii
intermediatå de reducerea supervenientå a legilor naturale. Analiza
regularistå de acest tip, considerå Lewis, cu greu se poate transforma într-o
teorie veritabilå a cauzårii. Cu toate perfec¡ionårile aduse, råmâne încå
deschiså problema separårii rela¡iilor cauzale de alte rela¡ii ce pot så satisfacå
aceea¿i structurå formalå, ca ¿i a separårii cauzelor veritabile de
epifenomene, efecte sau cauze doar poten¡iale. Modificårile necesare ale
concep¡iei în vederea rezolvårii acestor probleme i se par lui Lewis de
acela¿i gen ca «epiciclurile» care au transformat teoria heliocentricå într-o
construc¡ie ad-hoc, degeneratå; e greu de crezut cå ele vor men¡ine pânå la
urmå, ideea centralå: «cauzarea este instan¡ierea regularitå¡ilor».23
108 ILIE PÂRVU
Aceastå idee poate fi men¡inutå dacå abandonåm explica¡ia D-N a

cauzårii ¿i adoptåm o nouå perspectivå. Ea este, de fapt, a doua «defini¡ie»
a lui D. Hume: «aceasta nu reprezintå o simplå reformulare a primei defini¡ii,
ci ceva cu totul diferit: o analizå contrafactualå a cauzalitå¡ii»24. Aceastå
cale n-a fost urmatå din mai multe motive, printre care cel mai important
vizeazå natura problematicå a contrafactualilor: ar face apel la posibilitå¡i
neactualizate, n-ar avea condi¡ii de adevår precis determinate, ar avea rela¡ii
prea rigide cu legile generale folosite în explica¡ie (covering laws). Aceste
inconveniente, crede Lewis, nu sunt proprii tuturor teoriilor condi¡ionalilor
¿i contrafactualilor, cum ar fi cea a lui R. Stalnaker sau propria sa analizå
din 1973.25 Dacå aceste teorii sunt corecte, scrie Lewis, atunci avem temeiuri
bune pentru analizele contrafactuale. Teoria cauzårii a lui D. Lewis continuå
a doua defini¡ie a lui D. Hume, considerând cå cel pu¡in pentru anumite
rela¡ii cauzale (în mod direct, pentru cauzarea dintre evenimente), ea permite
distingerea cauzelor autentice de efecte, epifenomene sau cauze doar posibile.
De asemenea, Lewis pretinde cå explica¡ia sa vizeazå cauzarea singularå,
nu este doar o analizå a generalizårilor cauzale. Lewis nu pretinde a oferi
un sens restrictiv al cauzei, capabil så selecteze sau så discrimineze asemenea
lucruri, cum ar fi: «adevårata cauzå», «cauza versus factori cauzali», «cauza
realå, decisivå, principalå». Analiza sa se aplicå doar determinismului sau
«cauzårii deterministe», prin determinism în¡elegându-se ideea cå legile
naturii fac så nu existe douå lumi exact asemenea la un moment al timpului,
dar care så difere dupå aceea, în care înså aceste legi n-ar fi violate.
Rela¡ia primitivå a explica¡iei lui Lewis este asemånarea comparativå
globalå (comparative over-all similarity). Se zice cå o lume este mai aproape
de actualitate decât o altå lume dacå ea se aseamånå cu lumea noastrå actualå
mai mult decât face acest lucru a doua lume, luând în considerare toate
aspectele asemånårii ¿i diferen¡ei ¿i comparându-le reciproc. Se poate construi
o pondere relativå a aspectelor luate în considerare în cadrul comparårii; de
exemplu, este mai importantå similaritatea în privin¡a legilor decât a faptelor;
de asemenea, în privin¡a faptelor, o pondere mai mare poate fi acordatå
celor mai extinse spa¡io-temporal. Rela¡ia de similaritate comparativå trebuie
så satisfacå douå condi¡ii formale: (1) trebuie så fie o ordonare slabå a lumilor;
(2) lumea actualå så fie mai apropiatå de actualitate (realitate), asemånându-
se cu sine mai mult decât se aseamånå cu ea orice altå lume.
Contrafactualii se definesc astfel: fie douå propozi¡ii A ¿i C, atunci
vom avea contrafactualul lor A→ C: propozi¡ia dupå care dacå A ar fi
adevåratå, atunci C ar fi de asemenea adevåratå. Opera¡ia → se define¿te

printr-o regulå a adevårului, astfel: A → C este adevårat (pentru o lume
w) ddacå sau (1) nu existå A lumi posibile (în care caz A → C este
vidå), sau (2) o anume A-lume în care C are loc este mai apropiatå (pentru
w) decât este orice altå A-lume unde C nu are loc. Se observå imediat cå:
dacå A este adevåratå, atunci lumea noastrå actualå este cea mai apropiatå
A-lume, astfel cå A → C este adevåratå dacå C este; A → C implicå
condi¡ionalul material A ⊃ C; ¿i A ¿i C împreunå implicå A → C.
Fie A1, A2, ... o familie de propozi¡ii posibile, necomposabile în perechi;
fie C1, C2, ... o altå asemenea familie (de aceea¿i mårime). Atunci, dacå to¡i
contrafactualii A1→ C1, A2→ C2, ... între propozi¡iile corespunzåtoare
din cele douå familii sunt adevåra¡i, vom spune cå Ci depinde contrafactual
de Ai. Aceastå dependen¡å contrafactualå între mari familii de alternative
este, crede Lewis, caracteristicå proceselor de måsurare, percep¡ie, ac¡iune.
De exemplu, se poate spune cå indica¡iile aparatelor de måsurå depind
contrafactual de gradele temperaturii corpurilor asupra cårora se
experimenteazå.
Urmåtorul concept introdus este acela al dependen¡ei cauzale între
evenimente. Dacå o familie C1, C2, ... depinde contrafactual de o familie
A1, A2, ..., în sensul de mai sus, vom vorbi de dependen¡a lor cauzalå de
exemplu, putem spune cå indica¡iile barometrului depind cauzal de presiune.
Pânå acum s-a definit dependen¡a contrafactualå în termenii propozi¡iilor,
nu ai evenimentelor. Aceasta nu constituie o problemå, deoarece putem forma
perechi propozi¡ii – evenimente (oricårui eveniment posibil e i se poate pune
în coresponden¡å propozi¡ia O(e), care are loc numai pentru acele lumi în care
se petrece evenimentul e) ¿i så definim astfel dependen¡a contrafactualå între
evenimente prin dependen¡a contrafactualå dintre propozi¡iile corespunzåtoare.
La fel se reformuleazå ¿i dependen¡a cauzalå între evenimente, dacå are loc
dependen¡a contrafactualå între propozi¡iile corespunzåtoare. Aceasta se poate
face (ca mai sus) între familii de evenimente sau între evenimente singulare:
e depinde cauzal de c dacå familia O(e), ~O(e) depinde contrafactual de familia
O(c), ~ O(c). Dependen¡a, în acest caz, constå în adevårul a doi contrafactuali:
O(c) → O(e) ¿i ~ O(c) → ~ O(e).
Pentru Lewis, a doua defini¡ie humeanå a cauzårii corespunde cu
defini¡ia sa privind dependen¡a cauzalå între evenimente reale. Rela¡ia dintre
cele douå concepte este – în reconstruc¡ia lui Lewis – urmåtoarea: depen-
den¡a cauzalå între evenimente implicå cauzarea; nu este valabilå înså ¿i
110 ILIE PÂRVU
conversa. (Dacå c ¿i e sunt douå evenimente reale, astfel încât e nu s-ar fi

produs fårå c, atunci c este o cauzå a lui e. Pe de altå parte, cauzarea trebuie
så fie întotdeauna tranzitivå, pe când dependen¡a cauzalå, nu; de aceea
poate exista cauzare fårå dependen¡å cauzalå.)
Fie c, d, e, ... un ¿ir finit de evenimente particulare reale, astfel încât
d depinde cauzal de c, e de d ¿.a.m.d. Atunci acest ¿ir este un lan¡ cauzal.
Un eveniment este cauzå a unui alt eveniment dacå existå un lan¡ cauzal
care så ducå de la primul la cel de-al doilea.
Analiza contrafactualå a cauzårii, bazatå pe conceptul de dependen¡å
contrafactualå, este contrapuså de D. Lewis analizei deductiv-nomologice,
bazatå pe alt concept al dependen¡ei ontologice, dependen¡a nomicå. Familia
C1, C2, ... de propozi¡ii depinde nomic de familia A1, A2, ... dacå existå o
mul¡ime nevidå L de propozi¡ii-legi adevårate ¿i o mul¡ime F de propozi¡ii
despre fapte particulare adevårate, astfel încât L ¿i F împreunå implicå (dar F
singur nu implicå) to¡i condi¡ionalii materiali A1 ⊃ C1, A2 ⊃ C2, ... dintre
propozi¡iile corespunzåtoare din cele douå familii. Altfel spus, dependen¡a
nomicå are loc în virtutea mul¡imilor de premise L ¿i F. Diferen¡a dintre cele
douå tipuri de dependen¡å ontologicå invocate în explicarea cauzårii (de
exemplu, reversibilitatea dependen¡ei nomice ¿i ireversibilitatea celei
contrafactuale) då seama de capacitatea reconstruc¡iei contrafactuale de a
explica succesul analizei regulariste a cauzårii, de a depå¿i problemele cu
care sunt confruntate alte genuri de analizå ontologicå a cauzalitå¡ii (teoria
dependen¡ei nomice, teoriile probabiliste ale cauzalitå¡ii). D. Lewis extinde
apoi analiza cauzalitå¡ii într-o teorie a explica¡iei cauzale (a cårei tezå centralå
este urmåtoarea: a explica un eveniment înseamnå så oferi o anumitå informa¡ie
asupra istoriei lui cauzale), contrapunând-o ¿i pe acesta modelului deductiv-
nomologic al explica¡iei (explicarea unui eveniment are forma unui argument
deductiv-nomologic corect cu douå mul¡imi de premise, legi ¿i fapte particulare,
iar concluzia aserteazå cå evenimentul-explanandum a avut loc). Modelul
D-N al explica¡iei nu poate oferi un «covering-law model of causation» sau
o «D-N analysis of causation»26, aceasta neputând rezolva problemele centrale
generate de concep¡ia regularistå (humeistå) a cauzalitå¡ii. Argumentul D-N,
cu mul¡imile lui de legi ¿i fapte particulare, nu poate furniza o reconstruc¡ie
adecvatå (un substitut echivalent) pentru dependen¡a cauzalå, cel pu¡in în
cazurile cele mai importante de manifestare ale acesteia.
Cele douå explica¡ii succesoare ale concep¡iei lui D. Hume, analiza
deductiv-nomologicå ¿i analiza contrafactualå a cauzårii, au în comun toate
elementele ce caracterizeazå viziunea despre lume a teoriei regularitå¡ii.

Aceasta reduce rela¡ia cauzalå la una dintre evenimente care manifestå un
anumit pattern. Evenimentele nu sunt dependente ontologic în sensul unei
ac¡iuni a obiectelor particulare înzestrate cu structuri ¿i puteri naturale care
le-ar corela cauzal, ci în sensul subsumårii corela¡iei lor unui pattern general
al regularitå¡ii. Prezen¡a unei puteri productive a unor lucruri înzestrate cu
capacitate, propensiuni, poten¡ialitå¡i de ac¡iune, care s-ar afla la baza
producerii cauzale, a rela¡iei cauzale în¡elese ca una de cauzare ¿i care ar da
seama de necesitatea corela¡iei cauzå-efect este departe de a fi acceptatå de
aceastå teorie regularistå, reduc¡ionistå, a legilor, necesitå¡ii ¿i cauzalitå¡ii.
A¿a cum subliniam de la început, teoria regularistå a legilor ¿i cauzalitå¡ii
s-a constituit într-un context metafizic ¿i epistemologic de tip empirist, care
preia într-o variantå modernå ideile lui David Hume asupra constitu¡iei lumii
¿i asupra naturii cunoa¿terii. Defini¡ia lui Hume a cauzei ca «un obiect care
precede ¿i este continuu cu un altul, în a¿a fel încât toate obiectele asemånåtoare
primului sunt urmate de obiecte asemånåtoare celui de-al doilea», indicå, pe
de o parte, tipul rela¡iei cauzale (definitå prin proprietå¡ile preceden¡ei ¿i
contiguitå¡ii), iar pe de alta, natura temeiurilor ce sus¡in o asemenea rela¡ie,
subsumarea ei («scufundarea» ei) unei configura¡ii de rela¡ii de acela¿i gen;
avem aici clarå explica¡ia D-N a cauzårii. Ea nu invocå, dincolo de regulari-
tå¡ile în succesiunea evenimentelor, nici un gen de necesitate naturalå, de
puteri cauzale sau de mecanisme generatoare. Cauzarea e astfel supervenientå
patternului rela¡iilor ce coinstan¡iazå evenimente succesive ¿i contigui. ¥n
limbajul teoriei deductiv-nomologice a explica¡iei, un eveniment c cauzeazå
un alt eveniment e atunci ¿i numai atunci când existå o mul¡ime de legi
naturale L ¿i o mul¡ime de propozi¡ii C care descriu condi¡iile anterioare lui
e astfel încât din L&C& o propozi¡ie care formuleazå ocuren¡a lui c se deduce
propozi¡ia care formuleazå ocuren¡a lui e. «Angajårile metafizice» fa¡å de
asemenea insensibilia cum sunt puterile cauzale, mecanismele subiacente,
esen¡ele ascunse ¿i necesitatea naturalå sunt eliminate în favoarea «reconstruc¡iei
ra¡ionale» a no¡iunilor cauzale în termenii subsumårii deductive la legi
naturale. Ca ¿i în cazul formulårii originale a lui Hume, ca rezultat al acestei
perspective, con¡inutul enun¡urilor cauzale va fi strâns corelat cu con¡inutul
cognitiv al enun¡urilor de observa¡ie care îl întemeiazå. Potrivit concep¡iei
empiriste, con¡inutul nestipulativ al legilor naturale este epuizat de predic¡iile
observa¡ionale deductibile din ele, întrucât cunoa¿terea ¿tiin¡ificå nu se poate
extinde asupra «neobservabilelor». Mai mult, confirmarea unui corp de legi
112 ILIE PÂRVU
consistå doar în confirmarea experimentalå tocmai a acestor predic¡ii. Astfel,

con¡inutul cognitiv al unui corp de legi consistå într-un pattern predictibil în
observa¡ii, ¿i temeiul factual (evidence) pentru legi consistå în observa¡iile
care instan¡iazå patternul respectiv. Exact ca ¿i în cazul analizei lui Hume,
evenimentele sunt cauzal corelate dacå ele instan¡iazå un pattern corespunzåtor
în fenomenele observabile, iar temeiul factual pentru o aser¡iune cauzalå
constå în confirmarea instan¡elor acestui pattern. Ceea ce e diferit este modul
în care cele douå analize «humeene» ale cauzei caracterizeazå patternurile
relevante din fenomenele observabile27. Diferen¡a ultimå vizeazå contrastul
între utilizarea instrumentelor logicii moderne în analiza empirist-logicå a
cunoa¿terii, respectiv, recursul lui Hume la «dispozi¡iile naturale ale min¡ii
de a forma asocia¡ii de idei», ca mijloace de clarificare ¿i discriminare
conceptualå. A¿a cum subliniazå ¿i R. Boyd, «defini¡ia humeanå a cauzårii,
fie în versiunea ei din secolul XVIII, fie în cea din secolul XX, este
esen¡ialmente o defini¡ie eliminativå»28; recurgând la argumentul sau criteriul
observabilitå¡ii, ea exclude invocarea unor mecanisme generative subiacente
¿i a necesitå¡ii naturale, încercând så «reconstruiascå ra¡ional» conceptele
cauzale în concepte noncauzale: referin¡a la entitå¡i neobservabile, puteri
naturale, mecanisme subiacente sau constitu¡ia imanentå a naturii este eliminatå
sau reduså la «referin¡a la patternuri de date observabile; acesta este întregul
sens ¿i singura justificare pentru defini¡ia humeanå»29. Discursul cauzal sau
nomologic trebuie «proiectat» în aceastå teorie a cauzårii ¿i explica¡iei într-
un discurs doar asupra regularitå¡ilor din comportamentul observabilelor.
Excluderea orizontului subiacent al structurilor generative ¿i determi-
native din ontologia «evenimentelor» nu permite în¡elegerea dependen¡ei
ontologice a entitå¡ilor decât ca un gen de conformitate a lor cu un pattern
de evenimente observabile. Corela¡ia singularå cauzalå este de asemenea
subsumatå acestui pattern: a afirma cå producerea unei cauze e urmatå de
producerea unui efect înseamnå a afirma prezen¡a unei instan¡e particulare
a unei legi sau regularitå¡i care indicå tocmai un asemenea gen de sistem de
evenimente: conexiunile cauzale sunt instan¡e ale regularitå¡ilor.
Inadecvarea explica¡iilor empiriste ale legitå¡ii naturale ¿i cauzårii nu
o demonstreazå atât argumentele «logicii filosofice» sau ale «epistemologiei
abstracte», cât mai ales orizontul «filosofiei aplicate a ¿tiin¡ei», cum nume¿te
R. Boyd cercetarea funda¡ionalå a unor teme determinate în contextul
reconstruc¡iei unor teorii ¿tiin¡ifice efective. Asemenea cercetåri funda¡ionale
au pus în discu¡ie rezervele empiriste cu privire la reconstruc¡ia cunoa¿terii
teoretice ¿i experimentale a naturii fåcând apel la entitå¡i neobservabile,

structuri determinative ¿i puteri cauzale ¿i, ca urmare, au aruncat o îndoialå
asupra reconstruc¡iei cauzårii ¿i a rela¡iilor cauzale în termenii regularitå¡ilor
predictibile din comportamentul fenomenelor observabile. Analiza reductivå
a cauzalitå¡ii ¿i legitå¡ii, produs al unei analize conceptuale desfå¿urate
într-un spa¡iu epistemologic empirist ¿i o viziune metafizicå elementaristå,
nu då seama, conform cercetårilor teoretice ¿i experimentale din fundamen-
tele ¿tiin¡ei, decât eventual de un tip «degenerat» de legitate, cea instrumen-
talå, prezentå în cadrul celui mai simplu tip de teoretizare ¿tiin¡ificå, teoriile
instrumentale, în care legile se pot reprezenta prin familii asociate de func¡ii.
Aceastå perspectivå întâlne¿te concluzia lui R. Boyd: «referin¡a termenilor
ce se referå la no¡iuni cauzale fundamentale nu e fixatå prin defini¡ii
analitice; nu existå asemenea lucruri. Mai degrabå, asemenea termeni sunt
aidoma termenilor genuri-naturale, termenilor teoretici în ¿tiin¡e speciale
¿i altor termeni cu defini¡ii «naturale» mai degrabå decât analitice, avându-
¿i referin¡a fixatå prin rela¡ii cauzale epistemic relevante între ocaziile
utilizårii lor ¿i instan¡ierea fenomenelor cauzale la care se referå. Urmeazå
de aici cå, pentru a da seama de semantica termenilor cauzali, nu avem
nevoie de asemenea analize ale sensurilor lor, cum sunt cele pe care le oferå
defini¡iile humeene. A sus¡ine cå o analizå conceptualå în mare parte a
priori trebuie så ofere defini¡iile unor asemenea termeni înseamnå så cazi
victimå unei concep¡ii empiriste demodate a semanticii limbajului ¿tiin¡ific
¿i a celui comun».30
Abordarea contrafactualå a cauzårii a lui D. Lewis, de¿i are multe
virtu¡i în raport cu explicarea deductiv-nomologicå (prin modul în care
trateazå supradeterminarea, cauza comunå etc.), este problematicå din
punctul de vedere al ontologiei analitice înså¿i prin recursul såu – via
dependen¡a contrafactualå – la ontologia lumilor posibile sau nonactuale.
Asemenea entitå¡i, ca ¿i rela¡ia fundamentalå de similaritate, pot apårea
dubioase unor empiri¿ti, ele reificând concepte ce pot avea doar un rol
subsidiar. Defini¡ia lui Lewis a dependen¡ei cauzale nu men¡ioneazå direct
legile sau regularitå¡ile; mai mult, el argumenteazå cå no¡iunea de dependen¡å
nomicå nu poate fi utilizatå în explicarea dependen¡ei cauzale. Defini¡ia lui
Lewis nu depå¿e¿te înså esen¡ialmente modul empirist de a în¡elege
dependen¡a ontologicå în general ¿i dependen¡a cauzalå în particular.
Conexiunea cauzalå este, în ultimå instan¡å, tot supervenientå unor patternuri
de regularitate a evenimentelor; aceste patternuri nu sunt construite prin
114 ILIE PÂRVU
apel la «procese cauzale» (implicând producere, genezå, structuri ¿i

mecanisme generative), ci prin rela¡ii (de similaritate) între lumile posibile,
care întemeiazå corela¡iile de tip contrafactual. ¥n ultimå instan¡å, a¿a cum
va rezulta din teoria lui asupra lumilor posibile, introducerea acestor
«entitå¡i» nu se realizeazå printr-o generalizare ontologicå veritabilå, care
så acorde un statut existen¡ial deplin modalitå¡ilor, ci printr-o extindere
conservativå a ontologiei standard, care nu modificå prioritatea onticå a
«entitå¡ilor elementare». Explicarea cauzårii ¿i a altor tipuri de dependen¡å
ontologicå în cadrul ontologiei evenimen¡iale, particulariste, care nu propune
stratificarea existen¡ei pe niveluri de realitate ¿i, corespunzåtor, nu acceptå
corela¡ii inter-niveluri (nivelul condi¡iilor de posibilitate versus nivelul
«performan¡ei», al existen¡ei actuale etc.), nu poate depå¿i simpla tentativå
de subsumare a unor entitå¡i unor patternuri de succesiuni sau coexisten¡e
factuale. Or, aceastå modalitate de analizå ontologicå, ilustratå ¿i de studiul
general al lui K. Fine31, este departe de a da un råspuns filosofic la problema
complexå a prioritå¡ii ontice; aceastå problemå este deciså, ab initio, prin
însu¿i modul în care sunt organizate categorial ontologiile standard, prin
matricea lor de «entitå¡i fundamentale» definitå dupå modelul obiectelor,
evenimentelor sau faptelor, adicå un model al «existen¡ei fundamentale»
(al acelor entitå¡i care, potrivit principiului ontologic, nu depind de altceva
pentru a exista), care acordå prioritate ontologicå «elementelor» (substan¡elor
particulare, proprietå¡ilor, evenimentelor etc.), nu structurilor determinative
sau condi¡iilor de posibilitate. Pentru a putea da seama de natura ontologicå
a cauzårii, îndeosebi a corela¡iei cauzale singulare, va fi nevoie de o extindere
semnificativå a teoriei-cadru a ontologiei, care nu doar så adjonc¡ioneze la
nucleul ontic al teoriei analitice alte «elemente ideale», ci så restructureze
radical ordinea prioritå¡ii ontologice ¿i, ca urmare, ¿i structura discursului
ontologic.
CAPITOLUL 6
Logicå ¿i existen¡å; programul ontologic

al lui W.v.O. Quine
Cea mai fireascå modalitate de a examina relevan¡a logicii moderne

pentru problema filosoficå a existen¡ei este aceea de a ne îndrepta aten¡ia
asupra programului lui Quine, cel mai complex articulat ¿i influent din
ontologia analiticå, determinant, în mare måsurå, pentru înså¿i revigorarea
discursului ontologic contemporan. Urmându-i pe Bertrand Russell ¿i Rudolf
Carnap, Quine a fixat «agenda filosoficå» a teoriei analitice a existen¡ei.
Programul lui Quine, ca ¿i celelalte trei programe importante din
ontologia contemporanå americanå – reprezentate de Nelson Goodman,
Gustav Bergman ¿i Wilfrid Sellars – î¿i are originea directå în opera lui
Carnap, Der Logische Aufbau der Welt, (1928), care a stimulat în acest
sens ontologia mai mult decât oricare altå abordare filosoficå. Cum aråta
J. Seibt, «cåile teoretice distincte urmate de «ontologia analiticå» actualå
rezultå – istoric ¿i sistematic – din reorganizarea, modificarea, extinderea
¿i convertirea vechilor teze carnapiene. Jucându-ne cu morfologia derivårilor
a limbii germane, am putea formula acest lucru, pe scurt, spunând cå dezvolta-
rea ontologiei actuale constå din «Umbau» (modificare) ¿i «Ausbau» (extindere)
ale lui «Aufbau» (construc¡ie)»1.
Modul în care Quine îl continuå pe Carnap din Aufbau ¿i din «Empirism,
Semanticå ¿i Ontologie» îndepårtându-se de el, poate eviden¡ia un aspect
neconsiderat pânå acum al polemicii Quine-Carnap, poate cea mai impor-
tantå disputå teoreticå din filosofia secolului nostru, în orice caz, cea care a
determinat drumul filosofiei analitice în a doua jumåtate a secolului XX.
Este vorba, în ultimå instan¡å, oricât de paradoxal ar pårea aceasta, de o
înfruntare la nivelul concep¡iei asupra naturii ¿i rolului metafizicii în
116 ILIE PÂRVU
construc¡ia filosoficå.2 Tematica disputei Quine-Carnap a fost fixatå la nivelul

logic-epistemologic, vizând temeiurile distinc¡iei analitic-sintetic, sau
modelul organizårii ¿tiin¡ei ¿i rela¡iei ei cu experien¡a, sau chiar fundamentele
epistemologice ale ontologiei. Existå înså un orizont mai profund al disputei,
cel privind statutul însu¿i al «cercetårii funda¡ionale» în filosofie, al teoriei-
cadru a întregii reconstruc¡ii filosofice. Carnap propusese prin teoria
constituirii din Aufbau o teorie de naturå abstract-structuralå, neutralå
ontologic, multiplu interpretabilå. Aceasta reprezenta una dintre primele
tentative de a edifica teoria de bazå a filosofiei, metafizica, la nivelul cel
mai înalt de abstrac¡ie: o teorie structuralå a categoriilor. Quine reangajeazå
ontologic teoria categoriilor, schema categorialå. Logica modernå înså¿i,
al cårei loc central pentru filosofie era sus¡inut de Carnap în celebra sa
polemicå cu Heidegger3, este convertitå de Quine dintr-un instrument al
teoriei constituirii (al teoriei funda¡ionale a filosofiei – mo¿tenitorul legitim,
dupå Carnap, al tuturor disciplinelor filosofiei tradi¡ionale), în însu¿i nucleul
categorial al ontologiei; logica de ordinul întâi devine astfel forma modernå
a teoriei categoriilor, într-un deplin în¡eles ontologic. Quine reînveste¿te
ontologic teoria categoriilor, formulabilå de astå datå în logica de ordinul
întâi, transformând-o pe aceasta din urmå dintr-un «instrument constitu-
¡ional» în modalitatea de a prezenta înså¿i «structura logicå a lumii»: tot ce
se poate spune cu sens despre existen¡å se poate spune în teoria categoriilor
a lui Quine.
¥n Der Logische Aufbau der Welt, Carnap a ini¡iat o nouå modalitate
de a concepe teoria fundamentalå a filosofiei, una abstract-structuralå,
admi¡ând necontradictoriu mai multe interpretåri «generice» ¿i producând
prin extinderi constructive o multiplicitate de teorii filosofice speciale. Nu
întâmplåtor aceastå operå, ce a dobândit mai degrabå o «dubioaså celebritate,
ca un exemplu admirabil al unei erori filosofice»4, a fost în¡eleaså ¿i
interpretatå în cele mai diverse modalitå¡i, de la variantå a empirismului
radical la o epistemologie neokantianå, de la structuralism la «cripto-AI»
(intelingen¡a artificialå): «aceastå varietate de interpretåri reflectå multipli-
citatea temelor ce rezoneazå în opera de tinere¡e a lui Carnap».5 Departe de
a fi un «manifest al reduc¡ionismului logico-pozitivist» sau al epistemologiei
fenomenaliste, teoria constituirii lui Carnap era, în inten¡ie, un nou drum
în filosofie («un nou tip de filosofie» – pretindea Carnap), care, aplicând
pentru prima datå instrumentele logicii la problemele teoriei categoriilor,
urma så ini¡ieze «noua disciplinå a teoriei formale constructive a
categoriilor»6. Ea urma så producå o «teorie fundamentalå» care ar organiza

explicit modul conceptual în care se constituie cunoa¿terea, så ofere o
«reconstruc¡ie ra¡ionalå a întregii constitu¡ii a realitå¡ii, care, în cunoa¿tere,
este înfåptuitå în cea mai mare parte intuitiv» (Aufbau, § 100); aceasta se
realiza prin «sistemul constitu¡ional» – un sistem epistemologic-logic în
care conceptele care stuctureazå domeniul ei sunt puse în rela¡ie de
dependen¡å defini¡ionalå. Ca ¿i Critica Ra¡iunii Pure a lui Kant, a cårei
legitimå succesoare este fårå îndoialå, Construc¡ia logicå a lumii avea o
dublå sarcinå: så producå o teorie model, în cazul lui Carnap, o «¿tiin¡å
unificatå» – sistemul constituirii, ¿i så ofere o investiga¡ie logicå a formårii
sistemului constituirii, critica sau analiza funda¡ionalå.
Dupå Carnap, o asemenea teorie a fundamentelor trebuie så satisfacå
unele constrângeri generale. ¥n formularea lui J. Seibt, acestea sunt urmå-
toarele:
I. Un sistem constitu¡ional incorporeazå angajåri epistemologice, dar

råmâne ontologic neutral. ¥ntrucât sistemul constitu¡ional e formulat
simbolic, iar semnele lui descriptive pot fi considerate cå se pot referi fie la
obiecte, fie la concepte (cum se petrec, în general, lucrurile cu teoriile
structurale), el poate fi interpretat sau epistemologic, sau ontologic (realist);
ca urmare, teoria constituirii nu decide dacå «gândirea «creeazå» obiectele,
a¿a cum ne înva¡å ¿coala neokantianå de la Marburg, sau... doar le cunoa¿te,
a¿a cum afirmå realismul».7 Domeniile entitå¡ilor de orice tip, în viziunea
structuralistå abstractå a lui Carnap, sunt izomorfe.
II. Asemenea unei teorii metafizice a categoriilor, un sistem constitu-

¡ional are un domeniu maxim, inten¡ionând så reorganizeze într-o teorie
unitarå toate conceptele ¿tiin¡elor naturale ¿i ale cunoa¿terii comune.
III. Spre deosebire de teoria categoriilor a metafizicii tradi¡ionale,

sistemul constitu¡ional este un sistem de clasificare deriva¡ionalå, astfel
încât conceptele care apar în sistem trebuie så fie derivate prin defini¡ie
dintr-o mul¡ime de concepte fundamentale.
IV. Pentru a ob¡ine precizia conceptualå, defini¡iile constitutive trebuie

formulate într-un limbaj formal care så se supunå principiilor teoriei
tipurilor a lui Russell.
118 ILIE PÂRVU
V. Instrumentele formale utilizate într-un sistem al constituirii sunt

concepute pentru a da seama de cerin¡ele domeniului, adicå, datoritå faptului
cå propozi¡iile ¿tiin¡ifice sunt «propozi¡ii structurale», ele sunt lipsite de
orice con¡inut intuitiv, ostensiv sau ireductibil calitativ care le-ar diminua
obiectivitatea, defini¡iile constitutive trebuie så ofere «descrieri pur
structurale ale conceptelor empirice în termenii rela¡iilor lor sistematice»
(Aufbau, § 112, 16, 28, 157).
VI. Procesul constituirii trebuie så procedeze pas cu pas astfel încât så

se påstreze diferen¡ele categoriale dintre conceptele unor domenii sau «sfere»
experimentale diferite, în ciuda faptului cå toate pot fi reduse la aceea¿i
mul¡ime de concepte de bazå.
Aceste ¿ase «aspecte» (exigen¡e) ale teoriei constituirii a lui Carnap

sunt denumite de Seibt: neutralitatea metafizicå, domeniul maximal, forma
unui sistem defini¡ional, formalizare, condi¡ii structurale de identitate,
stratificare categorialå; ele reprezintå condi¡ii sau caracteristici generale pe
care orice sistem al constituirii trebuie så le satisfacå. Se poate considera cå
ele reprezintå condi¡iile metateoretice ale construc¡iei categoriale în filosofie,
ale tipului abstract-structural al metafizicii.
Dupå J. Seibt, Carnap prezintå încå douå cerin¡e ale procedurii
constituirii din Aufbau, considerate «tråsåturi variabile»: una se referå la
posibilitatea de a alege dintre diferite tipuri de concepte de bazå (alegerea
sa fiind motivatå de «caracterul epistemic primar»); a doua se referå la
forma stratificårii categoriale, dependentå de alegerea bazei constituirii. ¥n
fine, Der Logische Aufbau de Welt prezintå o inova¡ie tehnicå fundamentalå,
procedura cvasianalizei, menitå så permitå trecerea de la descrip¡iile structu-
rale la atribuirea de calitå¡i obiectelor experien¡ei, så transforme «informa¡ia
pur structuralå» în «caracteristici defini¡ionale», în vederea reprezentårii
adecvate a obiectelor pur structurale la care se referå propozi¡iile ¿tiin¡ifice.
Aceastå procedurå logicå reprezintå – altfel våzute lucrurile – råspunsul
lui Carnap, în contextul teoriei logic abstracte sau pur structurale a
categoriilor (care eliminå, pe urmele neokantienilor, intui¡ia purå ¿i orice
recurs la «estetica transcendentalå») la problema individua¡iei, a «aplicårii»
structurii abstracte pentru a determina obiectele experien¡ei. ¥n acord cu
Cassirer, Carnap considera cå ¿tiin¡a structuralizatå este aptå så påtrundå
ra¡ional individualul, nefiind necesarå o «¿tiin¡å a individualului» (a¿a cum
postula «¿coala sudicå» a neokantianismului). Este dificil de analizat aici

mai amånun¡it modul cum este realizatå aceastå sarcinå în cadrul proiectului
carnapian8.
Cum apare problema ontologicå în perspectiva acestei teorii structurale
abstracte ca teorie funda¡ionalå a filosofiei? J. Seibt discutå acest aspect ca
o «temå» esen¡ialå a operei lui Carnap, consideratå ca propunând o «teorie
defla¡ionarå (ontologic) a categoriilor» 9 (constructional deflation of
ontological category theory). Este vorba de modul în care sistemul
constituirii determinå, în douå privin¡e, «what there is»: (1) «ce existå», în
sens categorial, adicå ce tipuri de entitå¡i sunt empiric reale, depinde de ce
semne descriptive sunt definite în cadrul sistemului; ¿i (2) dacå o instan¡å
particularå a unui tip de entitate este realå sau fictivå, aceasta depinde de
anumite condi¡ii suplimentare asupra acestei instan¡e. (De exemplu, dacå
un obiect fizic A este real depinde de faptul dacå el poate fi constituit ca o
claså de puncte de univers conectate ¿i poate fi inserat într-un univers
spa¡io-temporal 4-dimensional.) A¿a cum subliniazå Seibt, «Carnap sus¡ine
cå realitatea empiricå ¿i actualitatea entitå¡ilor pot fi determinate numai
relativ la un sistem al constituirii, niciodatå într-un sens absolut. ¥n felul
acesta, teoria categoriilor este privatå de aspira¡iile ei metafizice. Sarcina
Teoriei Categoriilor nu mai este aceea de a descrie o unicå structurå a
realitå¡ii-independentå-de-minte, ci de a formula una dintre multiplele
descrieri structurale ale realitå¡ii empirice. Cu alte cuvinte, sarcina teoriei
categoriilor este så descrie unul sau mai multe modele ale teoriei
cuprinzåtoare a ¿tiin¡ei unificate, dar, spre deosebire de ontologia tradi¡ionalå,
fårå a restrânge rela¡ia modelului fa¡å de «realitatea-în-sine». Conceputå
astfel ca o disciplinå ce oferå descrieri structurale ale realitå¡ii empirice,
Teoria Categoriilor prezintå o arie «neutralå metafizic», în care diferite
teorii metafizice – în måsura în care li se mai acordå aten¡ie – se
intersecteazå.»10
Acest proiect de teorie structuralå «nuclearå» a filosofiei a fost continuat
(extins, revizuit sau transformat), cum s-a afirmat, de mai mul¡i filosofi,
conducând la variate programe ontologice sau «modele ale cercetårii
ontologice». Carnap însu¿i l-a continuat ¿i transformat mereu. Un moment
semnificativ al cercetårilor lui categorial-ontologice îl reprezintå studiul
«Empirisim, Semanticå ¿i Ontologie» (1950). Pluralitatea interpretårilor
admise de un sistem constitu¡ional din Aufbau î¿i aflå ecoul la distan¡å, în
cel mai cunoscut studiu ontologic al lui Carnap, în «pluralismul ontologic».
120 ILIE PÂRVU
¥n reconstruc¡ia lui H. Price, concep¡ia ontologicå a lui Carnap, anno

domini 1950, poate fi rezumatå prin urmåtoarele teze:
1. Internalismul lingvistic: nu ne putem plasa în afara unui limbaj, ci
întotdeauna putem vorbi în cadrul constrângerilor acelor cadre
conceptual-lingvistice ale cåror reguli le acceptåm.
2. Pluralismul cadrelor conceptual-lingvistice: existå, în func¡iune,
diferite cadre lingvistice, fiecare având rolul lui determinat.
3. Cadrele lingvistice sunt angajate ontologic: adoptarea unui cadru
lingvistic implicå o angajare ontologicå fa¡å de entitå¡ile care intrå
în domeniul cuantificatorilor cadrului.
4. Ontologia este dependentå de cadrul conceptual-lingvistic: nu existå
alt «topos» al ontologiei decât cel oferit de cadrele lingvistice pe
care le acceptåm.
5. Pluralismul ontologic: în måsura în care diferite cadre lingvistice
sunt independente ¿i-¿i îndeplinesc func¡iile lor diferite, ¿i
cuantificatorii lor existen¡iali vor îndeplini func¡ii diferite, deci
fiecare cadru lingvistic aduce cu sine propria lui no¡iune de realitate.
6. Pragmatismul asupra adoptårii cadrelor lingvistice: alegerea unor
cadre lingvistice reprezintå o problemå de decizie practicå, ¿i nu una
teoreticå.
Programul «ontologic» al lui Carnap, astfel definit, a fost continuat
din punct de vedere tehnic ¿i filosofic de Quine. Aceastå continuitate se
manifestå în primul rând printr-o succesiune «tematicå» ¿i de probleme. ¥n
studiul såu, «On Carnap’s view on Ontology» (1951), Quine recunoa¿te
douå asemenea aspecte ale rela¡iei sale cu Carnap. «De¿i nimeni nu a
influen¡at gândirea mea filosoficå mai mult decât Carnap, un punct de
divergen¡å a persistat între noi mul¡i ani asupra problemei privind ontologia
¿i analiticitatea. Aceste probleme s-au dovedit a fi interdependente; rela¡iile
lor au apårut deosebit de clar în studiul lui Carnap, «Empiricism, Semantics
and Ontology».»11
Pe urmele lui Quine, exege¡ii divergen¡ei pozi¡iilor ontologice ale celor
doi filosofi analitici s-au centrat asupra ideilor lui Carnap despre «plura-
lismul cadrelor conceptuale» ¿i «pluralismul ontologic» (H. Price), idei ce
¡in de o anumitå modalitate de a în¡elege semnifica¡ia angajårii ontologice
a teoriilor prin aparatul formal al cuantificårii: «variabilele cuantificårii
devin singurul canal al referin¡ei. Pentru angajarea ontologicå ceea ce
conteazå sunt variabilele»12. Dupå opinia lui Quine, Carnap ar fi de acord
cu «standardul såu în judecarea faptului dacå o teorie datå acceptå anumite

pretinse entitå¡i. Testul în aceastå privin¡å îl reprezintå faptul cå variabilele
cuantificårii vor trebui så includå aceste entitå¡i în domeniul lor pentru a
face teoria adevåratå.»13 Quine nu este înså de acord cu ideea lui Carnap
potrivit cåreia «adoptarea unui nou cadru conceptual ar implica adoptarea
unor noi cuantificatori, cu domeniul determinat de noile entitå¡i acceptate
odatå cu acceptarea noului cadru. Dupå Quine, avem nevoie de un singur
cuantificator existen¡ial, nerestrâns, având ca domeniu orice fel de entitå¡i;
altfel, înså¿i no¡iunea de existen¡å ar deveni ambiguå sau neunivocå, un
punct de vedere pe care îl considerå inacceptabil.»14
¥n acela¿i timp, Quine criticå diviziunea lui Carnap în «probleme
ontologice» ¿i «probleme interne». Dupå Quine, aceastå deosebire are de-a
face cu modul în care se determinå «ce entitå¡i trebuie så permitå o teorie,
eventual, ce entitå¡i existå realmente»15. Dupå Carnap înså: «Dacå cineva
dore¿te så vorbeascå în limbajul såu asupra unui nou gen de entitå¡i, el
trebuie så introducå un sistem de noi moduri de vorbire, supus unor noi
reguli; vom numi aceastå procedurå construc¡ia unui cadru conceptual-
lingvistic pentru noile entitå¡i. ªi astfel putem distinge douå genuri de
probleme de existen¡å: primul – probleme de existen¡å a unor anumite
entitå¡i de tipul nou în interiorul cadrului conceptual; le vom numi probleme
interne; ¿i al doilea – probleme privind existen¡a sau realitatea cadrului
conceptual însu¿i, numite probleme externe.»16
Quine reinterpreteazå distinc¡ia lui Carnap ca una între «category
questions» ¿i «subclass questions»: «... dihotomia lui Carnap a problemelor
de existen¡å este o dihotomie între probleme de forma «existå astfel de
lucruri?», unde «astfel» inten¡ioneazå så epuizeze domeniul unui stil
particular de variabile legate, ¿i întrebåri de forma «existå astfel de lucruri?»,
unde «astfel» nu inten¡ioneazå så epuizeze domeniul unui stil particular de
variabile legale. Vom numi întrebårile de primul gen probleme categoriale
(category questions) ¿i pe celelalte, probleme privind clasele subordonate
(subclass questions)... Problemele externe sunt probleme categoriale
concepute ca fiind propuse înainte de adoptarea unui limbaj dat; ¿i ele
trebuie interpretate, cum sus¡ine Carnap, ca probleme privind dezirabilitatea
unei anumite forme de limbaj. Problemele interne con¡in întrebåri asupra
subordonårii claselor ¿i, în plus, acele probleme categoriale interpretate ca
având sens în interiorul unui limbaj adoptat ca probleme având în mod
trivial råspunsuri analitice sau contradictorii»17. Aceastå distinc¡ie carnapianå
122 ILIE PÂRVU
ar fi, dupå Quine, dependentå de «abordarea transcendentå»; el îi opune o

abordare «imanentå»; prima introduce douå niveluri ale limbajului (=
teoriei), unul al teoriei-obiect ¿i altul al metateoriei. Cea imanentå propune
construirea metateoriei în însu¿i limbajul teoriei. Acesta conduce la un gen
de «absolutism», la stabilirea referin¡ei ¿i a angajårii ontologice a teoriilor
din perspectiva aparatului individuativ propriu teoriei-obiect.
Construc¡ia noului program ontologic al lui Quine se efectueazå în
mai multe etape. Prima e reprezentatå de stabilirea teoriei-cadru a
programului: echivalentul, pentru Quine, al metafizicii tradi¡ionale. Aceasta
va fi teoria cuantificårii de ordinul întâi sau «logica standard». Dupå Quine,
problema ontologicå nu poate fi deciså studiind presupozi¡iile ontologice
ale limbajului comun ¿i nici ale «ontologiei omului obi¿nuit»; ambele sunt
vagi, inadecvat determinate: «Ideea mea nu este cå limbajul obi¿nuit este
incoerent, pe cât poate fi el de incoerent. Trebuie så recunoa¿tem aceastå
situa¡ie de fapt ¿i så recunoa¿tem cå o ontologie preciså nu este implicitå în
limba obi¿nuitå. Ideea unei grani¡e între existen¡å ¿i nonexisten¡å este o
idee filosoficå, o idee a ¿tiin¡ei tehnice în sens larg. Oamenii de ¿tiin¡å ¿i
filosofii inten¡ioneazå så construiascå un sistem cuprinzåtor al lumii, unul
care este orientat referen¡ial, mai hotårât ¿i complet decât limbajul obi¿nuit.
Problema ontologicå nu este o corectare a gândirii ¿i practicii comune; ea
este stråinå culturii comune, de¿i este un produs al ei.»18 Pentru cercetarea
corectå a problemei ontologice este necesar recursul la o teorie-cadru
formulatå ¿i construitå explicit în contextul unui limbaj formalizat. Se ob¡ine
astfel o teorie de bazå sau un «cadru pentru teorii» (a framework for theory).
Ea are ca ultimi componen¡i variabile ¿i termeni generali, iar aparatul
construc¡ional («basic constructions») va fi reprezentat de predica¡ie,
cuantificarea universalå ¿i func¡iile de adevår; predica¡ia combinå
componentele elementare pentru a forma propozi¡ii atomare deschise.
Aceastå «teorie a elementelor» astfel organizatå ni se prezintå ca o «schemå
pentru sistemele lumii»; articula¡iile ei structurale sunt furnizate de logica
cuantificårii sau calculul predicatelor.19
Ideea formalizårii standard a teoriilor (reconstruc¡ia lor logicå pe baza
logicii de ordinul I) îl conduce pe Quine la o afirma¡ie fundamentalå asupra
semnifica¡iei ontologice a acestei «forme canonice» a teoretizårii: «toate
tråsåturile realitå¡ii demne de acest nume pot fi cel mai bine formulate
într-un idiom de aceastå formå austerå, dacå ele pot fi în general formulate
în vreun idiom»20. ¥n al¡i termeni, teoria exprimatå în nota¡ia canonicå
determinå, prin înså¿i structura ei formalå sau forma ei structuralå, what

there is. Ea este astfel o schemå-pentru-teorii, o metafizicå, reînvestitå înså
ab initio cu o vizå sau interpretare ontologicå; sau, mai degrabå, aptå så
determine prin resursele ei structurale proiectul ontologic, nu så-l lase în
seama unor decizii neteoretice, pragmatice, sau a unor ipoteze de existen¡å
întemeiate pe alte considera¡ii. Acest aspect al «imanen¡ei» abordårii propuse
de Quine diferen¡iazå, evident, teoria sa ontologicå de aceea a lui Carnap.
Natura ¿i func¡ia acestei teorii-cadru sunt prezentate de Quine în
urmåtorul fragment din Word and Object:
«Ca inten¡ie generalå, ea este o doctrinå filosoficå a categoriilor, cu
excep¡ia faptului cå semnifica¡ia ei este cu totul particularå. Prin sine, ea
nu fixeazå limite vocabularului termenilor generali neanaliza¡i admisibili
în ¿tiin¡å. Dar ea fixeazå limite cåilor derivårii predicatelor complexe,
condi¡iilor sau expresiilor deschise complexe din ace¿ti componen¡i. Este o
doctrinå care limiteazå ce se poate spune despre lucruri prin: (a) asemenea
«tråsåturi prime» sau termeni generali care pot fi admi¿i în mod expres pe
temeiuri ce depå¿esc obiectivele pur relativiste ale doctrinei; (b) asemenea
«tråsåturi derivate» ce pot fi formulate în ace¿ti termeni primi doar cu
ajutorul predica¡iei, cuantificårii ¿i func¡iilor de adevår. Ea delimiteazå ce
poate fi considerat ca o construc¡ie ¿tiin¡ific admisibilå ¿i declarå cå orice
nu este astfel construibil din termenii da¡i trebuie fie så primeascå statutul
încå unui dat ireductibil ori så fie evitat. Doctrina este filosoficå prin
cuprinderea sa, de¿i este continuå cu ¿tiin¡a în motiva¡ia ei.»21
¥n fragmentul «A frame for theories» avem formulate, în maniera
caracteristicå lui Quine, principalele tråsåturi ale acestei teorii-cadru,
succesoare sau membru al familiei teoriilor filosofice ale categoriilor:
1. Ea este teoria de bazå a logicii, logica predicatelor sau logica

cuantificårii de ordinul întâi; aceasta trebuie så reprezinte «forma
logicå» a oricårei teorii, «idiomul canonic al ¿tiin¡ei»; în ea vor fi
reprezentate sau «regimentate» teoriile, pentru a putea avea clarå
structura lor logicå ¿i natura rela¡iilor lor cu realitatea ¿i experien¡a
(via angajårile ontologice).
2. Structura acestei teorii-cadru reprezintå direct («imanent») «o schemå
pentru sistemele lumii»: ea constituie astfel teoria-nucleu a ontologiei,
articulând proiectul ontologic al «sistemelor lumii» (= teoriile
universale).
124 ILIE PÂRVU
3. ¥n cadrul ei se formuleazå – prin înså¿i tråsåturile ei structurale –

criteriile de existen¡å ¿i condi¡iile angajårii ontologice (ce spune o
teorie cå existå se «cite¿te» în aparatul ei cuantifica¡ional).
4. Structura ei (ca o veritabilå «teorie a elementelor») este datå de: (a)
termenii categoriali, prin care sunt specifica¡i «componen¡ii ultimi»
ai analizei ontologice («elementele existen¡ei») – variabilele ¿i
termenii generali; (b) aparatul construc¡ional («gramatica canonicå»),
resursele constitu¡ionale ale LP1 (logica predicatelor de ordinul I):
predica¡ia, cuantificatorii, func¡iile de adevår.
5. Categoriile (= termenii generali neanalizabili, admisibili în ¿tiin¡å)
nu trebuie considerate o mul¡ime finitå. ¥n general, în perspectiva
holistå a lui Quine este problematicå, dacå nu lipsitå de sens, aspira¡ia
la «descoperirea unei mul¡imi fundamentale de termeni generali pe
baza cårora toate proprietå¡ile ¿i stårile oricårui lucru pot fi în
principiu formulate»22. Ideea lui Quine este ca, dupå ce stabilim
natura logicå a teoriei prin aparatul constitu¡ional («logica teoriei»),
så låsåm deschise «resursele de termeni generali»23.
6. Ca urmare, în teoria-cadru a lui Quine, greutatea cade pe aparatul
construc¡ional («canonical grammar»); el trebuie specificat în mod
complet, întrucât el determinå tipurile de construc¡ii posibile ce se
pot itera la niveluri diferite ale teoriei, conform unei inferen¡e
speciale, prin induc¡ia matematicå: «deoarece diferite legi asupra
transformårilor logice se demonstreazå prin induc¡ia matematicå
asupra structurii propozi¡iilor. Adicå, legile se aratå cå sunt valabile
pentru cele mai simple propozi¡ii ¿i se aratå apoi cå sunt valabile de
asemenea pentru propozi¡iile de nivelul de complexitate urmåtor
celor pentru care s-a asumat cå sunt valabile, din care se trage
concluzia cå ele sunt adevårate pentru toate propozi¡iile; pentru a
argumenta în acest fel noi trebuie så cunoa¿tem exhaustiv toate
construc¡iile permise ¿i doar câteva proprietå¡i general împårtå¿ite
de propozi¡iile simple disponibile.»24 La fel ca ¿i Carnap, Quine
deplaseazå astfel problema teoriei categoriilor asupra logicii
organizårii (teoria constituirii), logica iterativå, invariantå fa¡å de
nivelul construc¡iei; aceasta trebuie så fie «completå», nu lista
categoriilor ca «elemente ale existen¡ei»; predica¡ia înså¿i este incluså
în aparatul construc¡ional ¿i, ca atare, dezangajatå ontologic.
«Universalul» este acum trecut în seama «logicii construc¡iei», el nu
mai ¡ine de «tråsåturile elementare» ale existen¡ei, a¿a cum apåreau
lucrurile în «teoria predica¡iei». Categoriile devin acum mai degrabå

constrângerile fixate asupra «elementelor». Spre deosebire înså de
Carnap (din Aufbau), Quine angajeazå din nou teoria-cadru fa¡å de
existen¡å, prin resursele ei structurale determinându-se viza
ontologicå, «ce spune o teorie cå existå»; teoria-cadru nu mai este
(ca teoria constituirii) un formalism constructiv neutru, o structurå
formalå a organizårii, ci specificå proiectul ontologic (condi¡ionårile
ontologice) al unui vast program. Mai mult, teoria construc¡ionalå,
logica, preia ¿i sarcinile metodologiei prime, formularea criteriilor
generale de existen¡å (identitate). Este adevårat înså cå determinarea
a «ceea ce realmente existå» nu poate fi complet specificatå de criteriile
imanente ale teoriei-cadru, ea solicitând «considera¡ii normative ¿i
metodologice mult mai largi»25; este ceea ce î¿i propune Quine så
analizeze sub rubrica «decizia onticå».
7. O altå ra¡iune pentru separarea «construc¡iilor» de «termenii generali»
este aceea cå «formele canonice sunt cåutate adesea ¿i pentru
rezolvarea confuziilor ¿i programarea tehnicilor deductive, ¿i acolo
unde nu avem vreo idee asupra formelor ultime»26.
8. La nivelul «elementelor», al «categoriilor» pe baza cårora se pot, în
principiu, formula toate tråsåturile ¿i stårile lucrurilor, teoria-cadru
råmâne necesarmente deschiså: «noi putem demonstra cå deschiderea
este inevitabilå, cel pu¡in în måsura în care propozi¡iile unei teorii
sunt incluse ca obiecte în universul teoriei. Fie S1, S2, .... propozi¡ii
în nota¡ia unei teorii Q care are x ca singura variabilå liberå. Fiecare
dintre ele este, pentru fiecare obiect al universului, ca valoare a lui
x, adevåratå sau falså despre acest obiect; de aceea, fiecare dintre ele
fiind de asemenea un obiect al universului de discurs, este adevåratå
sau falså despre sine înså¿i. Putem aråta u¿or cå nici un termen
definibil în Q nu e adevårat despre exact acele S1, S2, ... care sunt
false despre ele însele. (Deoarece, dacå F ar fi un asemenea termen,
atunci F(x) ar fi adevårat despre sine dacå ¿i numai dacå el e fals
despre sine). Un asemenea termen poate fi adåugat crescând ireductibil
pe Q»27. Quine indicå înså posibilitatea de a «supune termenii generali
unei consideråri formale frapante. Dacå universul de obiecte asumat
include cel pu¡in o modestå rezervå de clase – de fapt, nu sunt
necesari mai mult de doi membri – atunci se poate aråta cå orice
vocabular (finit sau infinit) de termeni generali (absolu¡i sau relativi)
e reductibil prin parafrazare la un singur termen diadic relativ. Astfel,
126 ILIE PÂRVU
la fiecare stadiu al cre¿terii unei rezerve deschise de termeni generali,

putem så încapsulåm întreaga rezervå într-un singur termen diadic»28.
¥ntr-o expunere sinteticå a concep¡iei ontologice a lui Quine, Roger
Gibson scrie:
«Willard Quine a scris asupra ontologiei aproape tot atâta vreme cât el
a scris filosofie – aproximativ 65 de ani. ¥n cea mai mare parte el ¿i-a
concentrat aten¡ia asupra epistemologiei ontologiei ¿i, ca o consecin¡å a
acestor reflec¡ii epistemologice, el a ajuns la o atitudine pozitivå asupra a
ceea ce existå. ¥n perspectivå epistemologicå, Quine a formulat faimoasele
teze: (a) orice entitate cåreia îi concedem existen¡a este o punere (posit);
(b) a fi este o valoare a unei variabile; (c) nici o entitate fårå identitate; ¿i
(d) referin¡a este indeterminatå (inscrutabilå), i.e., doctrina relativitå¡ii
ontologice. ¥n privin¡a atitudinii pozitive, Quine este angajat (provizoriu)
fa¡å de o ontologie bifurcatå, de¿i în întregime extensionalå, a obiectelor
fizice (concrete) ¿i a claselor (abstracte).»29 Programul de cercetare ontologic
al lui Quine con¡ine astfel un ansamblu stratificat, de¿i coerent, de
«perspective disciplinare»: logicå, filosofia limbajului, filosofia ¿tiin¡ei ¿i
epistemologie, ontologie. Vom urmåri – în aceastå ordine a construc¡iei,
analizei ¿i justificårii – principalele aspecte ale filosofiei existen¡ei a lui
Quine. Vom începe cu aspectele logice, în cadrul cårora se situeazå celebrul
criteriu de angajare ontologicå a teoriilor.
Identificarea propuså de Quine a «schemei pentru sistemele lumii»
(proiectul ontologic) cu «aceastå structurå bine în¡eleaså de cåtre logicienii
contemporani, logica cuantificårii sau calculul predicatelor» îl conduce la
celebra sa formulare a criteriului angajårii ontologice a teoriilor (recon-
struite în acest «format» standard) ¿i a criteriilor de identitate necesare
pentru asertarea existen¡ei unor genuri de entitå¡i.
Problema angajårii ontologice a teoriilor devine «o problemå cu privire
la universul admis al valorilor variabilelor cuantificårii»30. ¥n termeni
generali, problema ontologicå prive¿te acum variabilele ¿i cuantificarea;
acestea ne indicå ce anume «spune o teorie cå existå»; ele nu oferå înså ¿i
temeiul pentru a aserta ce existå efectiv, realmente. Formulårile cele mai
cunoscute ale criteriului angajårii ontologice sunt urmåtoarele:
– «A fi înseamnå a fi valoare a unei variabile.»
– «O entitate e asumatå de o teorie dacå ¿i numai dacå ea se numårå
printre valorile variabilelor pentru ca enun¡urile afirmate în teorie
så fie adevårate.»31
– «Avem un standard mai explicit prin care så decidem fa¡å de ce

ontologie este angajatå o teorie datå sau o formå de discurs: o teorie
e angajatå fa¡å de acele entitå¡i, ¿i numai fa¡å de ele, la care variabilele
legate ale teoriei sunt apte så se refere pentru ca afirma¡iile fåcute în
teorie så fie adevårate.»32
– «¥n nota¡ia noastrå canonicå a cuantificårii, ca urmare, aflåm
restaurarea legii ¿i ordinii. ¥n måsura în care aderåm la aceastå
nota¡ie, obiectele care vor fi admise sunt exact obiectele pe care le
luåm în seamå în cadrul universului de valori asupra cårora
consideråm cå se aplicå variabilele legate ale cuantificårii. Acesta
este însu¿i sensul inten¡ionat al cuantificatorilor «x» ¿i «∃x»: «orice
obiect x este astfel încât» ¿i «existå un obiect x astfel încât».
Cuantificatorii capteazå acele idiomuri ale limbajului obi¿nuit special
selectate, referen¡ial univoce. Prin parafrazarea ca propozi¡ii în nota¡ia
canonicå a cuantificårii, în primul rând se face explicit, în mod direct,
con¡inutul ei ontic, cuantificarea fiind un instrument pentru a vorbi
în general despre obiecte.»33
– «Nu sugerez o dependen¡å a existen¡ei de limbaj. Ceea ce se aflå în
discu¡ie nu este starea ontologicå a lucrurilor, ci angajårile ontologice
ale discursului. Ceea ce existå nu depinde în general de o anume
utilizare a limbajului, dar ceea ce se spune cå existå, depinde.»34
Prin criteriul de angajare ontologicå Quine inten¡iona så elucideze, så
analizeze logic forma «preten¡iilor de existen¡å». Prin solu¡ia sa el se înscrie
în cadrul unei explica¡ii a «existen¡ei» numitå «cuantifica¡ionalå». Aceasta a
fost ini¡iatå de G. Frege, urmatå de Russell ¿i al¡ii. Quine i-a dat formularea
care a transformat-o într-o veritabilå «paradigmå kuhianå»35 în ontologie.
Formula: «existen¡a este ceea ce exprimå cuantificatorii existen¡iali» a devenit,
în filosofia analiticå, o adevåratå tezå canonicå de prestigiul mai vechii
aser¡iuni: «a fi înseamnå a fi perceput». Acest prestigiu s-a datorat nu doar
succesului ei în reconstruc¡ia logicå a formei ipotezelor de existen¡å, ci ¿i
faptului cå ea este imanent corelatå cu interpretarea standard a logicii de
ordinul întâi, «veritabila» sau «autentica» logicå modernå. Edificatå în logica
«universalå» de ordinul întâi, teoria-cadru pentru toate sistemele cunoa¿terii,
explica¡ia lui Quine pårea a realiza un deziderat metafizic vechi, acela de a da
«existen¡ei» o defini¡ie univocå, neambiguå. Acest lucru se explicå prin
capacitatea teoriei cuantificårii, a «formei cuantifica¡ionale» de a fi «forma
standard în care se poate exprima orice teorie».36 Prin corela¡ii sistematice ale
altor «forme de limbaj» cu «forma cuantifica¡ionalå» putem aplica ¿i acestora
128 ILIE PÂRVU
acela¿i «standard care så ne ghideze în aprecierea angajårii ontologice a uneia

sau altora dintre teoriile noastre»37. Ea a reu¿it astfel, pentru o vreme, så
depå¿eascå cealaltå variantå de explica¡ie a existen¡ei, teoria predica¡ionalå.
Aceastå tradi¡ie provenea din logica termenilor. ¥n cadrul ei angajarea
existen¡ialå se realiza prin propozi¡ii afirmative singulare, de forma subiect-pre-
dicat. ¥n «Ontology», S. Lesniewski define¿te «existå» în termenii unor
asemenea propozi¡ii prin:
b existå → ∃a (a este un b)
unde «a» ¿i «b» sunt pozi¡ii pentru substantive, iar cuantificatorul nu este
legat de existen¡å. Diferen¡a dintre concep¡ia predica¡ionalå ¿i explica¡ia
cuantifica¡ionalå, care sus¡ine preten¡ia lui Quine a «univocitå¡ii existen¡ei»,
este determinatå de faptul cå în orice propozi¡ie de forma ∃x (- - -), locul
råmas dupå cuantificator nu influen¡eazå angajarea ontologicå a întregii
formule; ca atare, el poate fi «umplut» cu expresii foarte diverse, de exemplu,
«copac», «quark», «numere prime» etc. Forma cuantifica¡ionalå exprimå
acela¿i sens al existen¡ei, în ciuda faptului cå eviden¡a pentru existen¡a
diferitelor genuri de entitå¡i nu este aceea¿i. «Astfel, obiectele macroscopice,
obiectele microscopice ¿i obiectele abstracte, dacå ele existå, ele existå în
acela¿i sens al termenului.»38
Explica¡ia cuantifica¡ionalå a existen¡ei indicå cel mai clar solidaritatea
momentelor logice ¿i ontologice în cadrul concep¡iei lui Quine: pe de o
parte, nota¡ia canonicå oferå standardele admisibilitå¡ii ontologice; pe de
altå parte, logica de ordinul întâi este ridicatå la rangul de «adevårata logicå»,
de teoria-cadru a întregii cunoa¿teri, nu doar datoritå succesului ei în codi-
ficarea inferen¡elor ¿tiin¡ifice pentru care un rol important îl au proprietå¡ile
completitudinii ¿i compacticitå¡ii, dar ¿i pentru adeziunea ei la nominalism,
de dorin¡a lui Quine de a nu cuantifica asupra predicatelor.39
Abordarea cuantifica¡ionalå a existen¡ei, de¿i s-a transformat în
interpretarea standard, a întâmpinat totu¿i câteva critici importante. Primele
sunt de ordin logic. Astfel, cea mai directå întâmpinare se bazeazå pe faptul
cå interpretarea existen¡ialå a cuantificatorilor nu este unicå. Alåturi de ea
s-a propus ¿i interpretarea substitu¡ionalå a cuantificatorilor. Dacå în
interpretarea existen¡ialå «(∃x) Fx» este interpretatå ca «pentru cel pu¡in
un obiect, x, în domeniul D, Fx», în interpretarea substitu¡ionalå (B. Mates,
R. B. Marcus) «(∃x F(x)» este interpretatå ca «cel pu¡in o instan¡å de

substitu¡ie a lui «F ...» este adevåratå». Aceste douå interpretåri au fost
considerate fie rivale, exclusive, doar una dintre ele fiind cea adevåratå,
fie, mai tolerant (J. Belnap, M. Dunn, L. Linsky, S. Kripke), ca interpretåri
admisibile, fiecare dintre ele având utilizåri importante. Prima interpretare,
spre deosebire de a doua, are importante consecin¡e ontologice. Fixând un
standard pentru «ce spune o teorie cå existå», ea introduce un criteriu de
angajare ontologicå ce ac¡ioneazå ca un filtru preliminar în acceptarea unor
genuri de entitå¡i. Care anume dintre aceste tipuri de entitå¡i existå realmente
råmâne så fie determinat de metodologia teoriei adevårate. Aici intrå în
joc, cum vom vedea, în primul rând criteriile de identitate (potrivit dictum-
ului lui Quine: «no entity without identity»), standardele de admisibilitate
ontologicå: doar acele entitå¡i vor trebui admise ca existente, pentru care se
pot da criterii adecvate de identitate.
¥n altå ordine de idei, formularea criteriului ontologic de cåtre Quine
s-a considerat (R. Cartwright40) cå implicå un idiom intensional (folosind
termeni ca «trebuie så», «e necesar» etc.), adicå termeni ai unui limbaj ce
presupune entitå¡i pe care Quine însu¿i le repudia. Quine pretindea cå
formularea criteriilor e pur extensionalå. Cå ea are de-a face doar cu referin¡a:
«Aplicatå discursului în forma cuantifica¡ionalå explicitå a limbajului,
no¡iunea de angajare ontologicå apar¡ine teoriei referin¡ei. Deoarece a spune
cå o cuantificare existen¡ialå datå presupune obiecte de un anumit gen este
pur ¿i simplu a spune cå propozi¡ia deschiså ce urmeazå cuantificatorului este
adevåratå despre anumite obiecte de acest tip ¿i nu este despre nici un obiect
care nu este de acest tip»41. I. Scheffler, N. Chomsky ¿i M. Jubien42 au
argumentat înså cå formularea extensionalå pretinså nu este adecvatå.
A¿a cum aratå S. Haack43, una din ra¡iunile importante pentru «loca-
lizarea» la nivelul variabilelor a angajårii ontologice a fost preten¡ia lui
Quine de a elimina termenii singulari ¿i de a aråta cå teoriile nu-¿i bazeazå
angajarea ontologicå pe numele proprii. Propunerea lui Quine de a considera
cå ceea ce vrem så spunem într-un limbaj cu ajutorul numelor se poate
spune cu ajutorul variabilelor cuantificate utilizate în descrip¡ii definite a
fost de asemenea criticatå ¿i din punctul de vedere al realizabilitå¡ii ei formale
(P. F. Strawson), dar ¿i din acela al relevan¡ei filosofice. ¥n fine, de aceastå
primå categorie de critici ¡ine ¿i observa¡ia cå, în logica de tip combinatoric
a lui Schönfinkel ¿i Curry, variabilele ¿i cuantificatorii pot fi elimina¡i,
130 ILIE PÂRVU
formulele teoriei cuantificårii find traductibile în expresii fårå cuantificatori.

Quine aratå înså cå se poate ob¡ine ¿i o traducere inverså a formulelor
logicii combinatorii în cele ale logicii cuantificårii, ceea ce ar permite
aplicarea indirectå ¿i la prima a standardului såu de angajare ontologicå. ¥n
orice caz, a¿a cum am aråtat, douå motive majore au condus la formularea
angajårii ontologice de tipul cuantifica¡ional: extensionalismul lui Quine
(aversiunea fa¡å de entitå¡ile intensionale, ale cåror criterii de identitate
sunt dubioase) ¿i «transparen¡a» ontologicå sau univocitatea «existen¡ei».
Ambele preten¡ii sunt reunite de Quine în aser¡iunea dupå care forma
cuantifica¡ionalå reprezintå un standard pentru orice teorie. A abandona
complet aceastå interpretare ar reprezenta, dupå Quine, a abandona
responsabilitatea metafizicå a analizei logice.
Al¡i autori acceptå provocarea lui Quine de a men¡ine transparentå
angajarea ontologicå a teoriilor, dar construiesc variante necuantifica¡ionale
ale acesteia. Astfel, într-o serie de studii, B. Miller, A. Orenstein propun
revenirea la abordarea predica¡ionalå.44 P. F. Strawson45 a formulat o
modalitate de a reprezenta aser¡iunile de existen¡å în care apare esen¡ial o
rela¡ie de presupozi¡ie, care nu este de tipul func¡iilor de adevår:
P presupune Q
înseamnå
Dacå Q este adevårat, P este sau adevårat, sau fals.
¿i
Dacå Q este fals, P nu este nici adevårat, nici fals.
¥n cazul preten¡iilor existen¡iale aceastå rela¡ie are urmåtoarea «apli-
ca¡ie»: numai dacå putem stabili existen¡a unor fiin¡e de un anumit gen are
sens så ne întrebåm dacå anumite aser¡iuni asupra proprietå¡ilor lor sunt
adevårate sau false. Dupå cum considerå R. Harré46, propunerea lui Strawson
este mult mai adecvatå din punctul de vedere al filosofiei ¿tiin¡ei, al modului
în care ¿tiin¡a ra¡ioneazå asupra existen¡ei obiectelor: fie prin postulare
ini¡ialå, fie prin construc¡ie succesivå din «elementele» de realitate introduse
postula¡ional. ¥n acela¿i timp, introducerea rela¡iei de presupozi¡ie permite
o analizå mai adecvatå a problemei ontologice corelate teoriilor genurilor
naturale, precum ¿i realizarea unor distinc¡ii relevante (cum ar fi aceea
între domeniul generalizårii ¿i angajarea ontologicå). Ca ¿i în cazul angajårii
ontologice exprimate canonic de Quine, ¿i Strawson inten¡iona så depå¿eascå
viziunea existen¡ei ca predicat. Solu¡ia lui Quine i se pare a se aplica în
cazuri-limitå, atunci când ¿irul presupozi¡iilor a ajuns la sfâr¿it. Acestui
caz-limitå i s-ar putea aplica schema lui Quine, valabilå pentru limbajul
ideal. Acestui idiom îi este caracteristicå reconstruc¡ia existen¡ei prin
cuantificarea existen¡ialå, «cuvântul «existå» apårând doar ca o parte a
aparatului cuantificårii. ¥n felul acesta putem spune cå particularii existå,
fårå så ne angajåm fa¡å de încercarea incoerentå de a interpreta existen¡a ca
predicat al particularilor».47 Dar formula lui Quine este traductibilå – dupå
Strawson – în termenii logici ai subiectului ¿i predicatului: «Putem...
reconstrui orice asemenea propozi¡ie cuantificatå ca o propozi¡ie de forma
subiect-predicat în care subiectul este o proprietate sau un concept ¿i în
care predicatul declarå sau neagå instan¡ierea lui»48. Concep¡ia lui Quine
are înså un sens mai restrictiv, el fiind întemeiat pe înclina¡ia sa reduc¡ionistå,
¿i anume, ea admite ca fiind neproblematicå doar existen¡a particularilor.
F. Sommers49 considerå cå abordarea cuantifica¡ionalå, prin care
«existå» s-a transformat într-o problemå ce ¡ine de expresiile sincate-
gorematice, presupune o distinc¡ie «definitivå» între cele douå tipuri de
expresii (semne): descriptive (extralogice sau autocategorematice) ¿i
formative (logice, sau sincategorematice), când, de fapt, linia lor de separare
a fost traså oarecum arbitrar (Tarski).
O altå serie de critici la adresa paradigmei cuantifica¡ionale a explica¡iei
logice a existen¡ei pleacå de la contestarea statutului privilegiat (logic ¿i
metafizic) al logicii de ordinul întâi, de la locul ei central în arhitectonica
«logicitå¡ii» ¿i ra¡ionalitå¡ii. Filosofic, a¿a cum am våzut, ea î¿i bazeazå
statutul pe natura ei «nominalistå». Logic, pe capacitatea ei de a codifica
deduc¡iile din ¿tiin¡a exactå. Nici una dintre aceste ra¡iuni nu este
necontroversabilå.50
Statutul logic al «existen¡ei» continuå så fie o problemå teoreticå
deschiså. Sunt discutate aspecte ale ei, cum sunt: rela¡ia dintre concep¡ia
«internalistå» (existen¡a produce o diferen¡å obiectelor cårora le este atri-
buitå) ¿i cea «externalistå» (existen¡a nu creeazå nici o diferen¡å obiecte-
lor); rela¡ia dintre abordarea «de ordinul întâi» (M. Munitz, B. Miller) ¿i cea
«de ordinul doi» (Frege, Russell); sensul «predicatului real» (E. Bencivenga51)
¿i al «predicatului relevant» în raport cu existen¡a (J. M. Dunn52); semnifica¡ia
abordårii logice a existen¡ei ¿i a criteriului ontologic pentru anumite concep¡ii
ontologice tradi¡ionale. ¥n legåturå cu ultimul aspect este interesant de
semnalat faptul cå, de¿i Quine avertiza continuu cå nu se poate acorda
criteriului såu decât o «utilizare polemicå limitatå» (deoarece el se aplicå
numai discursului în formå cuantifica¡ionalå explicitå, iar pentru celelalte,
132 ILIE PÂRVU
indirect, prin traducerea lor în acest limbaj), el însu¿i încerca så decidå,

pe baza lui, anumite dispute ontologice, cum ar fi cele generate de
nominalism ¿i de imaterialism. Astfel, de¿i resping obiectele abstracte, în
discursul mai pu¡in filosofic, obi¿nuit, nominali¿tii vorbesc într-o manierå
care pare a contrazice convingerile lor ontologice. Nominalistul poate
afirma cå «existå numere prime între 10 ¿i 20» sau imaterialistul cå «existå
un iepure în grådinå»; aplicarea criteriului såu ar dizolva asemenea
presupuse contradic¡ii ¿i ar eviden¡ia sensul corect al problemei ontologice.
Nominalistul, argumenteazå Quine, va fi liber så sus¡inå existen¡a unor
numere prime între 10 ¿i 20, întrucât el pretinde cå are o cale satisfåcåtoare
de a interpreta aceastå preten¡ie, care så nu-i cearå så considere numerele
ca valori ale variabilelor. El ar putea face aceasta subscriind la formulåri
de genul «11 este un numår prim sau 12 este un numår prim ... sau 19 este
un numår prim»; «în acest sens – scrie Quine – el va fi de acord cu noi
cå existå numere prime între 10 ¿i 20, dar în sens cuantifica¡ional el
neagå cå ar exista în general numere sau numere prime»53. Cu alte cuvinte,
nominalistul nu va aserta «(∃x) (x este un numår prim)». ¥n acela¿i sens,
de¿i în discursul colocvial imaterialistul acceptå formulåri de genul celei
de mai sus, pentru a facilita comunicarea, în forma teoreticå a discursului
el nu va admite iepurii ca valori ale variabilelor lui. Preten¡ia lui Quine
ar fi deci aceea cå no¡iunea cuantifica¡ionalå a existen¡ei ¿i criteriul
ontologic ar permite elucidarea, atât în ¿tiin¡å, cât ¿i în filosofie, a temelor
ontologice importante.
Acestei preten¡ii i s-a råspuns cå, de fapt, forma cuantifica¡ionalå nu
redå corect natura ¿i inten¡ia atitudinii filosofilor care resping obiectele
abstracte sau neagå existen¡a obiectelor independente de con¿tiin¡a noastrå.
Nominalistul, considerå R. Schwartz, nu este corect portretizat de Quine;
el este mai degrabå un reduc¡ionist care identificå numerele cu anumite
obiecte materiale («bits of matter»), fiind dispus, ca urmare, så accepte
«(∃x) (x este un numår prim între 10 ¿i 20)»; la fel, ¿i imaterialistul poate
accepta o expresie cuantifica¡ionalå corespunzåtoare, dar ontologia
subiacentå este cea pe care teoria lui filosoficå o impune, ¿i nu forma logicå
a propozi¡iilor, ¿i anume «(∃x) (x este un iepure)» însemnând, pentru el, cå
iepurii sunt anumite clase de calitå¡i senzoriale sau idei în mintea lui
Dumnezeu.54 Morala acestor considera¡ii este, dupå Schwartz (reluând ideile
lui I. Shefler ¿i N. Chomsky), urmåtoarea: teoriile în întregul lor decid
asupra angajårilor ontologice, ¿i nu doar forma logicå a enun¡urilor de
existen¡å. Nu avem vreun temei så acuzåm pe un nominalist care admite

cuantificarea asupra numerelor cå ar accepta o ontologie abstractå câtå vreme
«teoria lui nu implicå, în plus fa¡å de enun¡urile asupra numerelor, preten¡ia
cå numerele sunt abstracte; o aser¡iune, desigur, pe care el n-ar dori s-o
facå. Similar, nu avem vreun temei så acuzåm pe imaterialist de o ontologie
materialistå din cauza dispozi¡iei lui de a cuantifica asupra iepurilor. Ultima
angajare va apårea numai dacå teoria lui spune în mod expres cå iepurii
sunt independen¡i de minte, o aser¡iune pe care un imaterialist angajat nu o
va face».55 Criteriul ontologic – considerå Schwartz – nu depå¿e¿te nivelul
interoga¡iei «ce, în general, se zice cå existå», pentru a accede la nivelul
interoga¡iei «ce existå într-o anume modalitate». Acest ultim nivel este
propriu teoriilor substan¡iale. Astfel, platonistul nu-i repro¿eazå
nominalistului cå el acceptå «(∃x) (x este un obiect fizic)», ci cå el aserteazå
cå natura ontologicå a numerelor este aceea a obiectelor fizice, cå numerele
ar fi fizice. «Astfel, disputele ontologice majore se poate vedea cå nu se
centreazå asupra enun¡urilor existen¡iale pentru care criteriul este pus în
joc, ci mai degrabå asupra acelor tipuri de aser¡iuni generale ¿i a altor
preten¡ii asupra modului în care existå lucrurile. ¥n måsura în care acesta
este cazul, putem accepta pozi¡ia lui Scheffler ¿i Chomsky ¿i så vedem
tema transformându-se în «conceptul asump¡iei ontologice ... absorbit de
adevårul probabil al tuturor propozi¡iilor teoriei».»56 Iar aceastå transfor-
mare de perspectivå n-ar fi atât de dramaticå în raport cu ideile ulterioare
ale lui Quine, deoarece, cum observå R. Schwartz, Quine însu¿i sus¡inea în
Ontological Relativity cå «nu are sens så spunem ce sunt obiectele unei
teorii, fårå a spune cum så interpretåm sau så reinterpretåm aceastå teorie
în altå teorie».57
Aceastå ultimå observa¡ie ne aduce în apropierea unui alt gen de critici
la adresa explica¡iei logice a existen¡ei ¿i a criteriului angajårii ontologice,
critici venind din partea filosofiei ¿tiin¡ei. A¿a cum am våzut, criteriul lui
Quine se aplicå direct teoriilor formulate în mod explicit în logica de ordinul
întâi, formalizate standard. Aceasta constituie ¿i cerin¡a formalå a modelului
empirist-logic al teoriilor. Problema care se pune este dacå aceastå modalitate
de reconstruc¡ie logicå a teoriilor este adecvatå tuturor tipurilor de teoretizare
¿tiin¡ificå sau ea privilegiazå un singur tip al cårui format logic îl genera-
lizeazå. Modelul standard concepe teoriile ca sisteme de propozi¡ii închise
fa¡å de rela¡ia de consecin¡å logicå, urmând în aceastå privin¡å modelul
matematicii lui Hilbert. Existå înså reconstruc¡ii alternative ale teoriilor
134 ILIE PÂRVU
care le concep ca entitå¡i conceptuale de un cu totul alt gen decât sistemele

propozi¡ionale, acestea din urmå fiind «derivate» în raport cu modelele
structurale sau cu sistemele reprezenta¡ionale (R. Harré). Modelul structuralist
(J. D. Sneed, W. Stegmüller ¿.a.) considerå teoria esen¡ialmente ca o mul¡ime
de modele (definite set-teoretic), prin care se determinå structural tipurile
de ingredien¡i fundamentali ai teoriei (legile fundamentale, constrângerile
generale etc.), plus o mul¡ime deschiså de aplica¡ii inten¡ionate. ¥n principiu,
teoriile, nu sunt entitå¡i lingvistice, propozi¡ionale. Acestea apar doar în
formularea (într-o manierå globalå, holistå) a ipotezei empirice asociate
unei teorii structurale. Pentru o asemenea viziune epistemologicå asupra
teoriilor, proiectul ontologic al unei teorii nu-l mai define¿te forma logicå
a propozi¡iilor existen¡iale, ci modelele ei poten¡iale, care stabilesc (tot
structural) clasa de entitå¡i fizice ce pot reprezenta candida¡i pentru
satisfacerea nucleului teoriei, legile ei fundamentale. Proiectul ontologic al
unei teorii astfel reconstruite (angajarea ei ontologicå de bazå) îl formeazå
un ansamblu de poten¡ialitå¡i mai degrabå decât totalitatea virtualå a unor
entitå¡i elementare ce pot constitui valori ale unor variabile cuantificate.
¥n aceea¿i ordine de idei, concep¡ia cuantifica¡ionalå a existen¡ei este
formulatå în termeni generali (probabil pentru a apåra univocitatea
«existen¡ei»), nediferen¡ia¡i dupå tipurile de teorii existente în cunoa¿terea
¿tiin¡ificå. ¥n tipologia teoretizårii prezentatå în primul volum al acestei
cår¡i s-au propus mai multe tipuri de teorii, cårora le corespund moduri de
structurare logicå ¿i de rela¡ii cu realitatea ¿i existen¡a diferite, respectiv
condi¡ii metateoretice ¿i standarde de ra¡ionalitate distincte. Ca urmare,
problema ontologicå (diferen¡iatå à la Quine în proiectul ontologic ¿i
criteriologia deciziei ontice) se reformuleazå de fiecare datå corespunzåtor
stilului teoretizårii. ¥ntr-o manierå asemånåtoare, dar mai pu¡in diferen¡ialå,
R. Harré propunea så distingem variante ale metodologiei asertårii realitå¡ii
ce corespund conceptelor teoretice dupå tipurile mari ale teoretizårii,
construite în lucrarea sa, Varieties of Realism, în mod esen¡ial dupå natura
rela¡iei lor cu experien¡a: teorii ale experien¡ei determinate («actuale»),
teorii ale experien¡ei posibile ¿i teorii «dincolo de orice experien¡å». Dacå
pentru primul gen de construc¡ie ar fi relevantå angajarea ontologicå marcatå
de cuantificatorul existen¡ial, pentru al doilea gen s-ar cere mai degrabå o
formå-Ramsey a acestuia, adicå un gen de angajare a teoriei fa¡å de obiectele
experien¡ei posibile våzute structural; teoria e angajatå fa¡å de patternuri,
de structuri de posibilitate, nu fa¡å de clase de entitå¡i determinabile prin
criteriile empirice ale teoriilor de tipul anterior. ¥ntre propunerea lui Harré
¿i reconstruc¡ia lui Sneed existå o anume asemånare, semnalatå de Harré
însu¿i, în privin¡a modului în care se construie¿te viza de realitate primarå
a unei construc¡ii teoretice structurale. Interesant de semnalat, la acest nivel
sau tip de teoretizare s-ar putea reveni la concep¡ia predica¡ionalå asupra
existen¡ei, pornind de la o sugestie a lui Scheibe asupra generalizårii
predica¡iei pentru viziunea structuralistå asupra teoriilor.58
Criticile de acest gen (venind din filosofia ¿tiin¡ei) întâlnesc într-un
punct o serie de rezerve formulate din direc¡ia «logicii existen¡ei»: denun¡area
unui standard sau formå universalå a teoriilor, respectiv, a logicii; cu alte
cuvinte, acceptarea polimorfismului ¿i pluralismului teoriilor (inclusiv ale
teoriilor logice). Preferarea logicii de ordinul întâi ¿i transformarea ei în
«canon al ra¡ionalitå¡ii» ¿i, ca urmare, ¿i în standard pentru judecarea
ontologiei ¿tiin¡ei se justificå prin concordan¡a ei cu anumite supozi¡ii ale
viziunii metafizice asupra lumii ¿i a experien¡ei ei în sistemele noastre
teoretice. Ea este insuficientå pentru reconstruc¡ia ¿tiin¡ei exacte (nu permite
– a¿a cum aråta Hintikka – caracterizarea unor concepte cruciale ale
matematicii: induc¡ia matematicå, ordinea, finitudinea, cardinalitatea etc.,
sau, cum argumenta H. Putnam, definirea conceptelor metateoretice ale
logicii înså¿i) ¿i pentru analiza logicå a semnifica¡iei ontologice a teoretizårii
¿tiin¡ifice în totalitatea variantelor ei. Va fi necesar, pentru realizarea acestor
obiective ale «logicii aplicate», så se porneascå de la o altå «teorie nuclearå»,
a logicii, logica generalå sau teoria abstractå a modelelor, ¿i så se investigheze
de la acest ultim nivel de abstrac¡ie propus de logica actualå structurile ¿i
mecanismele organizårii rela¡iilor cu existen¡a ale tipurilor de construc¡ie
teoreticå din ¿tiin¡a efectivå. O asemenea perspectivå a fost cea pe baza
cåreia am formulat modelul structural-generativ al ontologiei.
¥n fine, o serie de critici sau rezerve cu privire la semnifica¡ia analizei
logice a conceptului de existen¡å în forma explica¡iei cuantifica¡ionale (sau
chiar ¿i a alternativei ei, explica¡ia predicativå) vine din partea filosofiei
generale sau a ontologiilor de tip metafizic. Unele dintre aceste critici vizeazå
«conceptul de ordinul întâi al existen¡ei» din perspectiva unor ontologii stilistic
diferite, a cåror inten¡ie este explicarea «naturii» existen¡ei, nu specificarea
formalå a propozi¡iilor existen¡iale. Astfel, W. Kneale, în aceastå perspectivå,
scria: «Cuvântul «existen¡å» nu este un simbol pentru ceva care ar putea fi un
constituent sau un component al unei propozi¡ii simple»59. Sau D. C. Williams
sublinia: «Motivul pentru care Existen¡a trebuie så fie vidå, diafanå, goalå,
136 ILIE PÂRVU
neutralå, cu un termen general, nil, rezidå în contrastul ei definitoriu cu

Esen¡a... Nu mai råmâne nici o naturå pentru Existen¡å»60. ¥n aceea¿i manierå
formula lucrurile ¿i J.M.R. McTaggart: «Dacå ne oprim la existen¡å ¿i refuzåm
så mergem mai departe, existentul este un gol perfect ¿i absolut, iar a spune
cå numai aceasta existå este echivalent cu a spune cå nimic nu existå»61. Ca ¿i
J. Owens, ace¿ti metafizicienii nu våd un sens al analizei logice a existen¡ei,
pentru cå în aceastå perspectivå abstractå råmânem doar cu un concept vid al
existen¡ei – idee ce aminte¿te de critica lui Hegel sau a lui Heidegger la
adresa conceptului abstractiv, «generic», al fiin¡ei.
Mult mai pertinente, în acest context, par a fi criticile la adresa analizei
cuantifica¡ionale a existen¡ei formulate de adep¡ii filosofiei analitice, care
nu repro¿eazå lipsa de adâncime metafizicå a acestei perspective, ci chiar
condi¡iile ei de adecvare ca explica¡ie conceptualå. ¥n studiul såu clasic
asupra angajårii ontologice, A. Church62 deschidea aceastå perspectivå punând
problema adecvårii – conform teoriei analitice a explica¡iei conceptuale –
a analizei cuantifica¡ionale a existen¡ei. ¥n aceea¿i direc¡ie, A. Orenstein
sublinia dificultå¡ile adecvårii explica¡iei quinneene a existen¡ei în termenii
cuantificårii; în primul rând, scrie acest autor, «nu suntem capabili så
formulåm condi¡ia adecvårii materiale pentru «existå» atât de exact cum s-
a fåcut în cazul perechii ordonate. Dupå cum însu¿i Quine recunoa¿te,
perechea ordonatå nu este în aceastå privin¡å un analysandum tipic. Explica¡ia
lui Wiener nu este o paradigmå în sensul de a fi perfect tipicå, ci mai
degrabå în sensul de a fi idealå. Ne putem îndoi, din aceastå cauzå, dacå ea
este în general o paradigmå.»63 Quine indica în analiza perechii ordonate
«paradigma filosoficå» a acelei proceduri intelectuale a filosofiei numitå
«analiza» sau «explica¡ia». ¥n varianta propuså de Norbert Wiener în 1917,
perechea ordonatå < x, y > este identificatå cu clasa {{x}, {y, Λ}}, având
ca membri: (a) clasa {x}, al cårui singur membru este x, ¿i (b) clasa {z,
Λ}, ai cårei singuri membri sunt y ¿i clasa vidå. «Aceastå construc¡ie –
scrie Quine – este paradigmaticå pentru ceea ce noi, în modul cel mai
tipic, inten¡ionåm atunci când într-un spirit filosofic oferim o «analizå»
sau o «explica¡ie» a unei anumite «idei» sau expresii pânå acum inadecvat
formulate.» Quine considerå cå explica¡ia conceptualå nu «pretinde
sinonimia» între expresiile explicandum-ului ¿i ale explicatum-ului. Mai
mult, «noi nu pretindem så facem clar ¿i explicit ceea ce cei care folosesc
expresia neclarå au incon¿tient în minte tot timpul. Noi nu expunem sensuri
ascunse, cum ar sugera cuvintele «analizå» ¿i «explica¡ie»; noi umplem
golurile. Ne fixåm asupra unor func¡ii particulare ale expresiei neclare care
o fac demnå de cercetare ¿i apoi construim un substitut, clar ¿i formulat în
termeni cunoscu¡i, care îndepline¿te aceste func¡ii. Dincolo de acele condi¡ii
de acord par¡ial, dictate de interesele sau scopurile noastre, oricare alte
tråsåturi ale explicans-ului sunt trecute la rubrica «don’t cares». ¥n aceastå
rubricå suntem liberi så admitem explicans-ului orice conota¡ii noi- niciodatå
asociate pânå acum cu explicandum-ul»64. Formulatå în termeni pragmatici
func¡ionali, pentru a depå¿i «paradoxul analizei» generat de cerin¡a mai
strictå a sinonimiei, teoria analizei conceptuale a lui Quine, aplicatå propriei
lui explica¡ii a existen¡ei, nu o «imunizeazå» complet pe acesta din urmå în
fa¡a criticilor privind adecvarea ei materialå, formalå ¿i metodologicå. ¥n
aceste sensuri adecvarea vizeazå înså¿i corelarea lui «existå» cu «(∃x)». Ea
nu poate fi determinatå fårå interven¡ia unor motive metafizice subiacente,
acelea¿i asump¡ii care transformå logica de ordinul întâi cu explica¡ia ei a
existen¡ei într-o grilå interpretativå generalå, conducând la «stigmatizarea
ontologicå» a logicilor de ordin superior, a teoriei sensului ¿i a logicii
modale, pe motivul dificultå¡ilor generate de cuantificare în aceste contexte.
Cum scrie Orenstein, prin «legarea logicului cu ontologicul-metafizicul,
prejudecå¡ile noastre metafizice oferå criterii pentru a lua decizii pur
logice»65. Quine recuno¿tea încå în «On What There Is» cå formula semanticå
«A fi înseamnå a fi valoare a unei variabile» serve¿te pentru «testarea
conformitå¡ii unei remarci sau doctrine date cu un standard ontologic
anterior»66. N-ar fi mai firesc, se întreabå acest autor, så inversåm datele
problemei, så orientåm discutarea problemelor existen¡ei în termeni
metafizici proprii, altfel spus, spre o metafizicå fårå logicå?»67 Cu aceasta
înså ne-am îndepårta total de calea analiticå în ontologie.
Mergând înså mai departe pe drumul lui Quine în ontologie, urmåtorul
moment al programului såu vizeazå trecerea de la proiectul ontologic abstract
(respectiv de la «criteriul de angajare ontologicå») la metodologia «deciziei
ontice». Cu alte cuvinte, trecerea de la «ce spune o teorie cå existå» la ce
anume existå în sens propriu, la tipurile de entitå¡i admisibile în cadrul
teoriei-limbaj astfel «regimentatå» ¿i la statutul general al «entitå¡ilor» acestei
ontologii. La întrebarea ce obiecte trebuie så recunoa¿tem pentru universul
de valori ale variabilelor, råspunsul va depinde de testele ¿i criteriile propuse,
în primul rând de criteriul identitå¡ii. Sloganul lui Quine, «nici o entitate
fårå identitate», corespunde aplicårii criteriului individuårii în determinarea
a ceea ce existå, în acceptarea unor presupuse entitå¡i ca obiecte veritabile
138 ILIE PÂRVU
ale teoriei. La aceastå probå logicå directå vor rezista cu brio obiectele
fizice în sens obi¿nuit (al cåror criteriu de individua¡ie este indiscutabil ¿i
conduce la discriminarea necesarå a existen¡ei lor separabile), figurile
geometrice (definite ca identice prin congruen¡å), clasele, individuate prin
egalitatea reciprocå a membrilor. Restul «entitå¡ilor» postulate în discursul
teoretic nu trec la aceastå examinare logicå directå (criteriul identitå¡ii,
definit înså prin constrângeri opera¡ionale de verificabilitate empiricå),
råmânând så fie judecate în alt regim de func¡ionare, dupå criteriile
metodologice generale în ¿tiin¡å: valoarea explicativå a fragmentelor
teoretice în care apar, simplicitatea ¿i economia metodologicå, care pot fi
însumate în cerin¡a globalå a «indispensabilitå¡ii teoretice».
Partea «negativå» a ontologiei lui Quine constå în eviden¡ierea
caracterului «dubios» al unor pretinse «obiecte», aduse cu extinderile logicii
dincolo de marginile teoriei ei de bazå. Sunt discutabile asemenea entitå¡i, ce
sunt calificate ca «obiecte concrete posibile», «posibili neactualiza¡i», care
rezistå cu greu probei individua¡iei pânå la identitate. «Ce sens poate avea så
vorbim de entitå¡i despre care nu se poate spune în mod determinant cå sunt
identice cu sine ¿i distincte de altele?» era întrebarea-test a studiului ontologic
clasic al lui Quine. Tot acolo, el råspundea pentru asemenea pretinse «entitå¡i
posibile» cå n-au un statut acceptabil, ele nu trec un asemenea test, iar valoarea
lor explicativå este iluzorie; de ele, printr-o analizå corespunzåtoare, ne putem
dispensa în ontologia noastrå; astfel putem «absorbi» discursul realist asupra
entitå¡ilor posibile într-o parafrazå lingvisticå în care acestea sunt eliminate,
transformând modalitatea asupra întregii propozi¡ii, «impunând cuvântul
«posibil» asupra unor propozi¡ii ca întregi»; de exemplu, o propozi¡ie asupra
unor «biserici posibile» poate fi parafrazatå într-o propozi¡ie asupra bisericilor,
guvernatå, ca întreg, de operatorul modal al posibilitå¡ii: «e posibil så existe
biserici»68; în felul acesta «obiectele posibile» se dovedesc «surogate de
obiecte», discursul despre ele urmând în mod natural a fi parafrazat în idiomul
«atitudinilor propozi¡ionale», dar, a¿a cum va afirma Quine, un asemenea
idiom nu este necesar în tentativele noastre de a formula legile fundamentale
din anumite ramuri ale ¿tiin¡ei. (De notat, ¿i aici, coresponden¡a între concep¡ia
lui Quine asupra statutului modalitå¡ilor cu ideile lui Kant asupra semnifica¡iei
«categoriilor modalitå¡ii».) No¡iunile modale, printre care îndeosebi aceea
de «obiecte posibile», au fost «încurajate», printre altele, de «patternul de
gândire centrat-pe-obiect» (the object-directed pattern of our thinking), care
tindea så acorde fiecårei propozi¡ii o vizå existen¡ialå (to see every sentence
as «about» certain objects), så considere enun¡urile prin analogie cu numele

¿i så stipuleze obiecte pentru ele. Remediul la aceastå «surså lingvistico-
filosoficå» a recursului direct la entitå¡i doar posibile îl reprezintå, ca de
obicei, «regularizarea» aduså de reformularea canonicå a termenilor singulari
într-un discurs logic regimentat.
La proba individua¡iei nu rezistå nici alte genuri de entitå¡i, cum sunt
atributele, propozi¡iile sau faptele. Stipularea (the positing) atributelor nu
este «acompaniatå – scrie Quine – de nici o indica¡ie asupra circumstan¡elor
în care atributele pot fi considerate a fi identice sau diferite»69. Or, aceasta
i se pare lui Quine a fi o condi¡ie sine qua non a utilizårii limbajului în
rela¡ia lui cu obiectele ce sunt introduse prin stipulåri. Simpla asemånare a
formei gramaticale nu îndreptå¡e¿te neglijarea criteriului identitå¡ii. Lipsa
unor concepte proprii de identitate pentru atribute a fost resim¡itå ca o
sarcinå stringentå de unii filosofi, care au încercat un principiu special de
identificare a atributelor («relaxând» preceptul «no entity without identity»).
Pentru Carnap, el are urmåtoarea formå: douå enun¡uri asupra lui x acordå
acela¿i atribut lui x dacå ¿i numai dacå cele douå enun¡uri sunt asemenea în
privin¡a valorii de adevår pentru fiecare alegere a lui x ¿i sunt astfel în mod
necesar ¿i analitic, în virtutea identitå¡ii sensului.70 O asemenea propunere
nu poate fi acceptatå de Quine, date fiind criticile lui repetate la adresa
teoriei sensului ¿i a conceptelor semantice de sinonimie ¿i analiticitate; ea
poate doar «degrada» ontologia atributelor, îndepårtând-o de calea
extensionalå a ¿tiin¡elor matematicii.
Analize asemånåtoare îl conduc pe Quine så considere propozi¡iile,
«obiectele atitudinilor propozi¡ionale» (a dori, crede etc.), drept semientitå¡i
fårå identitå¡i, admise de limbajul comun, dar eliminabile din ¿tiin¡å ¿i din
utilizarea filosoficå reflexivå a conceptelor. Acceptarea unor asemenea
semientitå¡i cum sunt propozi¡iile ne indicå, dupå Quine, faptul cå schema
conceptualå individuativå centratå pe obiecte nu mai pare a func¡iona
normal. Alternativa ar fi, dupå Quine, trecerea la un «pattern radical nou»,
care så depå¿eascå faza individuativå, fie printr-o ac¡iune filosoficå
inten¡ionatå, fie printr-o evolu¡ie lentå, nedirijatå con¿tient.
¥n categoria entia non grata intrå, dupå Quine, din aceea¿i cauzå a
dificultå¡ilor identificårii, ¿i faptele. Unul din motivele pentru care faptele
erau considerate entitå¡i cu statut deplin era principiul truth-maker: «faptele
sunt acelea care fac adevårate enun¡urile»71. Ele sunt invocate pentru a
diferen¡ia între semnifica¡ia (¿i adevårul) unor enun¡uri de genul «Fifth
140 ILIE PÂRVU
Avenue are 6 mile lungime» ¿i «Fifth Avenue are o lårgime de 100 de

picioare». Ele s-ar referi la fapte diferite, dacå le presupunem adevårate.
Singura entitate despre care e vorba înså în enun¡urile de mai sus este Fifth
Avenue. Stipularea faptelor nu e necesarå pentru a rezolva problema
adevårului enun¡urilor, iar alte roluri ce le-au fost atribuite pot fi «dizolvate»
prin parafrazåri corespunzåtoare ale expresiilor ce con¡in termenii «fapt»,
«acest fapt» etc.
Considera¡ii aparte rezervå Quine unor categorii de «entitå¡i» desemnate
de termenii teoretici din ¿tiin¡å: infinitezimalii, în matematicå, obiectele
ideale, în fizicå. Acestea nu pun probleme dificile ontologiei standard,
întrucât existå un mod clar de a se în¡elege semnifica¡ia lor teoreticå ¿i
pragmaticå: ele pot fi eliminate prin procedeul weierstrassian al limitelor;
iar pe de altå parte, de¿i «legile elementare ale fizicii sunt de regulå formulate
în termenii acestor obiecte ideale, a¿a cum odatå calculul diferen¡ial era
formulat în termenii infinitezimalilor», invocarea în ¿tiin¡å a obiectelor
ideale – observå Quine – «se face prin condi¡ionali astfel: (x) (dacå x este
un punct material atunci ...). Nonexisten¡a obiectelor ideale, ca urmare, nu
falsificå mecanica; ea laså asemenea enun¡uri adevårate în gol, în lipsa
contrainstan¡elor»72. Aceastå perspectivå interpretativå nu rezolvå înså de
la sine urmåtoarea dificultate: «Dacå potrivit legilor fizice nu existå
asemenea obiecte ¿i deci conform legilor fizicii to¡i condi¡ionalii universali
care se referå la ele sunt trivial adevåra¡i, cum se face atunci cå unii dintre
ace¿ti condi¡ionali, mai degrabå decât al¡ii, încå mai dezvåluie în mod evident
teorii fizice utile?»73 ¥n încercarea sa de a explica statutul obiectelor ideale,
Quine împrumutå terminologia criticii literare, filosofiei religiei sau psiha-
nalizei, considerând, în sensul acestor domenii, asemenea obiecte ca
«simbolice», ca mituri deliberate, utile pentru frumuse¡ea ¿i modul în care
portretizeazå anumite aspecte ale naturii, de¿i, literal, ele falsificå natura în
alte privin¡e. Ele sunt utile ¿i pentru simplificårile pe care le aduc calculului.
Caracterul simbolic al acestor «mituri-limitå» ale ¿tiin¡ei înseamnå
capacitatea lor de a indica direc¡ia unui progres în cunoa¿tere, de a indica
un adevår ulterior.
Decizia onticå, råspunsul la întrebarea ce existå realmente nu apar¡ine
semanticii, ci, într-o perspectivå naturalistå, ¿tiin¡ei naturii: «Orice lucru
(everything) cåruia îi concedem existen¡a este o punere (posit) din punctul
de vedere al unei descrieri a procesului de construc¡ie a teoriei ¿i simultan
real din punctul de vedere al unei descrieri a teoriei care a fost construitå
..., deoarece noi nu putem face ceva mai bun decât så împårtå¿im punctul
de vedere al uneia dintre teorii, cea mai bunå pe care o putem examina la
acel moment»74. Naturalismul ne cere så tratåm problemele ontologice în
aceea¿i manierå în care procedeazå ¿tiin¡a cu obiectele ei. Aceea¿i perspectivå
naturalistå subîntinde ¿i argumentul indispensabilitå¡ii, prin care anumite
entitå¡i la care se referå variabilele cuantificate ale matematicii clasice – indispen-
sabile pentru formularea legilor ¿i teoriilor fizice – trebuie så fie admise în
calitatea lor de stipulåri. Statutul de stipulåri, puneri, nu poate fi depå¿it,
întrucât orice teorie, cum vom vedea, chiar o teorie generalå (sistemul
lumii), nu poate depå¿i – dupå Quine – subdeterminarea în raport cu
totalitatea datelor experien¡ei.
Rezumatul ideilor de pânå acum privind statutul problemei ontologice
este con¡inut cel mai exemplar în acela¿i studiu clasic «On What There Is»:
«Eu am propus un standard explicit, prin care så decidem care sunt angajårile
ontologice ale unei teorii. Dar problema ce ontologie så adoptåm efectiv
råmâne încå deschiså, sfatul evident este toleran¡a ¿i spiritul experimental»75.
¥n acela¿i ton, în Word and Object, Quine scrie: «Cum anume este realitatea
este treaba oamenilor de ¿tiin¡å, în cel mai larg sens..., ¿i ce existå, ce este
real, este o parte a acestei probleme. Problema cum cunoa¿tem noi ce existå
este pur ¿i simplu o parte a problemei ... temeiurilor (evidence) adevårurilor
asupra lumii. Ultimul arbitru este a¿a-numita metodå ¿tiin¡ificå, oricât ar fi
ea de amorfå.»76 Admisibilitatea unor entitå¡i în cadrul ¿tiin¡ei se judecå
prin adecvarea empiricå ¿i adevårul teoriilor celor mai articulate ale ¿tiin¡ei
naturii, adecvare judecatå dupå principiile metodei ¿tiin¡ifice, definitå de
Quine, la rândul ei, dupå canoanele idealului ipotetico-deductiv.
¥n dezvoltarea programului filosofic al lui Quine locul cel mai
semnificativ îl de¡in tezele lui, extrem de comentate în literatura analiticå,
oferind agenda de probleme ¿i teme de exegezå cea mai prestigioaså din
filosofia anglo-saxonå. Este vorba de o serie de principii, sus¡ineri sau
«miniteorii» care se constituie într-o re¡ea determinatå, cu importante
conexiuni interne, prin care se solidarizeazå de fapt arhitectonica întregii
filosofii a lui Quine. ¥ntr-un fel, tezele filosofiei lui Quine constituie
pandantul principiilor analiticii intelectului a lui Kant, dupå cum teoria
cuantificårii are o func¡ie asemånåtoare sistemului categoriilor. ¥ntr-o ordine
argumentativå ¿i a construc¡iei metodice, acestea apar¡in filosofiei limbajului
(teza indeterminårii traducerii radicale ¿i a inscrutabilitå¡ii, insondabilitå¡ii
referin¡ei), filosofiei ¿tiin¡ei (echivalen¡a empiricå a teoriilor ¿i subdeter-
142 ILIE PÂRVU
minarea empiricå a teoriilor) ¿i ontologiei sau metafizicii (relativitatea

ontologiei ¿i ideea rolului schemelor conceptuale ca reper al ontologiei).
Aceste teze ar putea fi elaborate teoretic la douå niveluri, unul general
filosofic ¿i altul de cercetare funda¡ionalå; la Quine, ele råmân, prin natura
argumentelor, la primul nivel; chiar cele care ¡in direct de filosofia ¿tiin¡ei,
în ciuda «naturalismului» adoptat metodologic de Quine, ele se transformå
mai degrabå în sus¡ineri sau ipoteze ale unei epistemologii generale,
nedezvoltându-se local, contextualizat, pe planul «filosofiei aplicate a
¿tiin¡ei». ¥n fiecare dintre perechile de teze, primele sunt cele de «trecere»,
au o preten¡ie mai slabå, dar pe ele se bazeazå companioanele lor, care
devin corolare logice ale celor dintâi. ¥n mod curios, în fiecare caz, cele
care au ocupat prim-planul investiga¡iilor analitice ¿i au provocat cele mai
numeroase controverse sunt tezele de trecere, introductive. Ele par cele
mai problematice ¿i, odatå acceptatå justificarea lor, tezele «tari» decurg
oarecum natural.
De¿i primele douå tipuri de teze nu apar¡in în mod nemijlocit ontologiei,
sau nu vizeazå probleme ontologice, ele sunt importante în argumentarea
completå a pozi¡iei ontologice a lui Quine; de altfel, ele reprezintå momentele
obligatorii din constituirea ontologiei analitice. Acest traseu argumentativ-cons-
tructiv: filosofia limbajului – filosofia ¿tiin¡ei – ontologie (metafizicå), care
a marcat esen¡ial profilul metodologic al filosofiei analitice a existen¡ei
(vezi ¿i P. F. Strawson77, M. Dummett78) a fost pentru prima oarå determinat
explicit ¿i urmat consecvent în studiul clasic al filosofiei analitice contem-
porane, «Douå dogme ale empirismului». De aceea, de¿i succint, va trebui
så ne referim ¿i la tezele lui Quine privind traducerea radicalå, referin¡a,
echivalen¡a ¿i subdeterminarea empiricå a teoriilor. Introducerea lor ca
preambul al teoriei ontologice a lui Quine justificå transformarea
empirist-naturalistå a problematicii kantiene ¿i a demersului lui trans-
cendental în metafizicå. Dacå Immanuel Kant era preocupat de propozi¡iile
universale asupra obiectelor, pe Quine îl vor interesa enun¡urile de existen¡å.
Pentru Kant întrebarea fundamentalå a metafizicii generale era «Cum sunt
posibile judecå¡ile sintetice a priori»; ea orienta o cercetare a condi¡iilor de
posibilitate ale experien¡ei, care vor fi (printr-o teoremå generalå de
invarian¡å) ¿i condi¡ii ale posibilitå¡ii obiectelor experien¡ei – a¿a cum
afirmå teorema fundamentalå a Criticii Ra¡iunii Pure. ¥n cazul lui Kant,
matricea categoriilor, prin care se determinau asemenea condi¡ii ale
posibilitå¡ii în genere a experien¡ei, se extindea determinativ ¿i asupra
obiectivitå¡ii cunoa¿terii de experien¡å, asupra obiectualitå¡ii obiectelor

experien¡ei – cum afirma Heidegger. Ea definea nucleul generator,
constructiv ¿i regulativ al întregii teorii a Criticii. La Quine, demersurile
argumentative analitice vor fi subsumate noii teorii a categoriilor, logica
de ordinul întâi, teoria nuclearå a filosofiei sale, care oferå – a¿a cum am
våzut – proiectul ontologic ¿i criteriile metodologice fundamentale ale
programului såu ontologic.
Cercetarea empiricå a limbajului în rela¡ia lui cu experien¡a sub «con-
trolul» logicii cuantificårii l-a condus pe Quine la teza indeterminårii tra-
ducerii radicale. Expunerea argumentativå a acestei teze constituie o pieså
de excelen¡å a filosofiei analitice, cåreia, dupå o informa¡ie a lui H. Putnam,
în anii ’60-’70 i se consacrau numeroase teze de licen¡å sau doctorat în
departamentele de filosofie americane. Ca semnifica¡ie generalå, H. Putnam,
compara aceastå tezå a filosofiei lui Quine cu argumentul transcendental al
lui Kant.
Problema lui Quine vizeazå posibilitatea traducerii, pe cale empiricå,
între douå limbi naturale absolut separate la nivel gramatical sau de vocabular.
Când un lingvist întâlne¿te o limbå fårå nici o asemånare cu a sa, el va învå¡a
aceastå limbå observând comportamentul lingvistic al vorbitorilor acelei limbi
în cazul unor stimulåri senzoriale. Cum va traduce el expresiile acelei limbi
în propriul såu idiom? El va trebui så alcåtuiascå un manual de traducere
pentru o asemenea traducere radicalå. Nu se va mul¡umi cu un dic¡ionar «de
avion», ce traduce propozi¡ii întregi, ci e nevoie de o traducere care så rezolve
problema infinitå¡ii poten¡iale a mul¡imii propozi¡iilor limbajului. Manualul
de traducere va trebui så fie o construc¡ie de gen recursiv; el va trebui så se
conformeze «metodei ipotezei analitice» sau a «ipotezei traducerii», prin
care Quine în¡elege o func¡ie recursivå ce satisface urmåtoarele condi¡ii:
proiecteazå mul¡imea propozi¡iilor lui L1 (limbajul de tradus) în mul¡imea
propozi¡iilor lui L2, (limbajul-¡intå), astfel încât au loc urmåtoarele: (i) dacå
p este o propozi¡ie de observa¡ie cu un stimul-sens determinat, atunci f(p)
este o propozi¡ie de observa¡ie a lui L2 stimul-sinonimå cu p (are acela¿i
sens-stimul); (ii) f «comutå» cu operatorii func¡iilor de adevår, de exemplu:
(a) f(non-p) = non-f(p); (b) f(p . q) = f(p) . f(q) etc.; (iii) dacå p este stimul-
analiticå sau stimul-contradictorie, acela¿i lucru se întâmplå ¿i cu f(p); (iv)
dacå lingvistul a învå¡at acest limbaj stråin, condi¡ia (i) poate fi extinså la
toate propozi¡iile particulare (occassion sentences). Altfel spus, ipoteza analiticå
cere så se poatå traduce pe baza comportamentului verbal determinat de
144 ILIE PÂRVU
stimulåri senzoriale (astfel se decripteazå sensul expresiilor de mai sus, de

genul: «stimul-sens») propozi¡iile de observa¡ie, func¡iile de adevår, se pot
recunoa¿te propozi¡iile stimul-analitice.
Teza indeterminårii traducerii radicale sus¡ine existen¡a unor sisteme
rivale de ipoteze analitice compatibile cu totalitatea comportamentelor
lingvistice, cu totalitatea dispozi¡iilor pentru comportament lingvistic ¿i
care specificå traduceri reciproc incompatibile ale unui numår indefinit de
propozi¡ii ce sunt susceptibile de controlul independent. Cu alte cuvinte,
existen¡a unor asemenea alternative indecidabile face imposibilå ideea
unicitå¡ii traducerii. Condi¡iile (i) – (iv) asigurå controlul empiric al
traducerii. Tot ce le depå¿e¿te se sustrage acestui control. Statutul tezei
imposibilitå¡ii traducerii radicale nu este al unei aser¡iuni demonstrabile, ci
este o ipotezå empiricå pe care Quine o face plauzibilå prin numeroase
observa¡ii, explica¡ii ¿i exemple. Cel mai celebru exemplu se referå la un
iepure care, aråtat unei persoane ce vorbe¿te limba necunoscutå L1, este
«numit» Gavagai; prin ostensiune (acoperindu-i unele pår¡i, de exemplu)
nu putem determina cum în L1 se descompune spa¡io-temporal acest
Gavagai. Acest «experiment ostensiv», fårå a apela la aparatul individuativ
al lui L2 («acesta», «acela¿i cu ...», «e deosebit de ...»), pe care înså am
presupune cå deja l-am tradus, nu permite identificarea sau individuarea
obiectului. Pentru a decide între alternative (dacå Gavagai desemneazå
iepurele ca întreg, pår¡i ale lui sau calitatea genericå de a fi iepure), avem
nevoie de întreg «aparatul de identitate ¿i cuantificare» (individuativ), pe
care så-l «acomodåm» pentru L1. Acesta, la rândul lui, nu poate fi determinat
pe baza acelora¿i principii ostensive. Concluzia analizei lui Quine este
imposibilitatea selectårii unei unice ipoteze analitice care så întemeieze
traducerea radicalå: ca urmare, ideea cå «unicitatea traducerii e absurdå»79.
Care ar fi consecin¡a prima facie a acestor analize nu este lucrul cel mai
important; indeterminarea este mult mai radicalå, ea indicå relativitatea
generalå a sensului la o anumitå ipotezå analiticå; analogul ei este
«indefinibilitatea adevårului în raport cu metoda ¿tiin¡ificå»80, de¿i aceastå
compara¡ie nu merge prea departe, deoarece, în cazul adevårului, putem
recurge la o teorie mai cuprinzåtoare, care så ne ajute så determinåm valoarea
de adevår a propozi¡iilor unei teorii incluse în aceasta, situa¡ie pe care n-o
putem întâlni pentru traducere.
Rolul ipotezelor analitice a fost asemånat cu acela al «principiilor
categoriale de nivel înalt» ale lui Kant în constituirea «structurii centrale a
experien¡ei» (mai bine zis, cu acela al categoriilor kantiene). Astfel, G. Bird81

considerå cå în Word and Object putem constata o perspectivå kantianå
(«Kantian picture») asupra condi¡iilor ¿i posibilitå¡ii experien¡ei. Rolul
principiilor în determinarea naturii experien¡ei îl vor prelua, la Quine,
ipotezele analitice. ¥ntr-adevår, aceste ipoteze exprimå direct constrângerile
teoriei categoriale a lui Quine, logica cuantificårii în reconstruc¡ia cunoa¿terii
limbajului pe baza datelor experien¡ei. Diferen¡a esen¡ialå între Quine ¿i
Kant, ¿i aici, ca ¿i în privin¡a altor aspecte ale teoriei lor sistematice, holiste,
a experien¡ei ¿i cunoa¿terii, ar putea fi rezumatå prin douå aspecte: (a)
Kant nu imagina o mul¡ime de sisteme categoriale alternative, compatibile
cu experien¡a; sistemele diferite de cel formulat de Kant erau «descalificate»
prin argumentul transcendental, care dovedea necesitatea schemei categoriale
pentru înså¿i posibilitatea experien¡ei82 ¿i, deci, unicitatea ei; aceastå concep¡ie
este incompatibilå cu aceea a lui Quine: «Credin¡a lui Kant într-un cadru
conceptual metafizic (metaphysical framework) fix ¿i stabil, demonstrabil
unic pentru experien¡a comunå diverge fa¡å de pozi¡ia lui Quine ¿i este
vulnerabilå la criticile acesteia»83; (b) Quine, spre deosebire de Kant,
propune o serie de teze sau principii generale de facturå esen¡ialmente
«negativå», tocmai pentru a eviden¡ia imposibilitatea determinårii univoce
prin schemele categoriale a naturii ¿i construc¡iei obiectelor experien¡ei.
Råmân, în genere, multe lucruri de explorat într-o cercetare comparativå a
filosofiei transcendentale a lui Kant cu programul filosofic al lui Quine.
Vom încheia în ton kantian aceastå notå pe marginea ipotezelor analitice,
trimi¡ând la un studiu în care compara¡ia anun¡atå Kant-Quine este conduså
cu multå vigoare analiticå.84
Adâncind semnifica¡ia indeterminårii traducerii radicale (o tezå mai
«slabå», care vizeazå sensul (meaning) expresiilor lingvistice), Quine ajunge
la formularea unei teze mai tari (deoarece ea vizeazå acum un element
semantic mai pu¡in controversat, referin¡a, ¿i nu se referå la rela¡ia a douå
limbi neconectate, ci la situa¡ia unei singure limbi în rela¡ia ei cu realitatea):
teza inscrutabilitå¡ii (insondabilitå¡ii) referin¡ei: referin¡a obiectivå nu este
accesibilå observa¡iei. Pe ce se bazeazå ea? Pe faptul devenit evident cå
aparatul de individuare necesar pentru stabilirea referin¡ei apar¡ine unui
nivel abstract al limbajului ¿i nu e determinat de condi¡iile (i)-(iv) ale
traducerii corecte pe temeiuri empirice. Dacå extensiunea (referin¡a)
expresiilor din limbi diferite nu poate fi obiectiv comparatå, atunci, datå
fiind situa¡ia aparatului individuativ în general, ea devine «comportamental
inscrutabilå» chiar pentru propriul limbaj.
146 ILIE PÂRVU
Tezele indeterminårii traducerii ¿i inscrutabilitå¡ii referin¡ei nu exprimå

un scepticism, «o problemå epistemicå insolubilå», ci reprezintå mai degrabå
«un fapt metafizic».85 Ele exprimå neseparabilitatea dintre semnifica¡ie ¿i
informa¡ie, limbaj ¿i teorie. Acestea nu sunt douå «entitå¡i» ce ar putea fi
despår¡ite, autonomizate.
Din aceste teze am putea ajunge, direct, la teza ontologicå centralå a
lui Quine, relativitatea ontologiei: este un nonsens så vorbim despre referin¡å
în mod absolut fårå a ne raporta la un cadru lingvistic sau o «schemå
conceptualå» determinatå. La aceastå sus¡inere majorå a ontologiei lui Quine
se poate accede înså ¿i pe altå cale, care introduce în analizå cercetårile de
tipul filosofiei ¿tiin¡ei, concentrate în alte douå teze, importante: echivalen¡a
empiricå a sistemelor teoretice ¿i, respectiv, subdeterminarea empiricå a
teoriilor. Ca ¿i în cazul celorlalte teze, Quine nu pretinde a oferi (sau a fi
posibile) demonstra¡ii; eviden¡a lor se ob¡ine mai degrabå prin analizå
conceptualå ¿i examinarea unor fapte semnificative.
Teza echivalen¡ei empirice a teoriilor schi¡atå în Word and Object (§ 16)
a fost sistematic investigatå în studiul «On the Equivalent Systems of the
World» ¿i reluatå, printre altele, în The Pursuit of Truth. Existå mai multe
formulåri ale acestei teze, referitoare la teorii (sau formulåri ale teoriilor)
sau «sisteme ale lumii» (teorii totale) care sus¡in existen¡a unor teorii
echivalente empiric fie ca având acela¿i con¡inut empiric (dar neechivalente
conceptual), deci având aceea¿i claså de consecin¡e empirice, fie ca fiind
în acela¿i timp adevårate sau false (formulare preferatå de D. Davidson). ¥n
înså¿i formularea tezei putem observa (la Quine ¿i la unii dintre adep¡ii
tezei), uneori, identificarea ideii totalitå¡ii consecin¡elor empirice ale teoriei
cu suportul ei eviden¡ial. Astfel, în Pursuit of Truth, Quine scrie: «Ideea
este cå orice observa¡ie va fi consideratå în favoarea sau împotriva unei
teorii, ea conteazå în mod egal ¿i pentru cealaltå. Ceea ce am de spus asupra
teoriilor echivalente empiric se aplicå indiferent la cele testabile ¿i la teoriile
care sunt empiric echivalente în acest mod nu suficient de bine definit (în
privin¡a con¡inutului empiric – n.n.)»86. Aceastå identificare sau nedistingere
a tezelor echivalen¡ei empirice ¿i a subdeterminårii empirice a teoriilor a
fost contestatå, de exemplu, de L. Laudan ¿i de J. Leplin nu doar în privin¡a
identitå¡ii lor, dar ¿i a dependen¡ei lor logice, a faptului cå subdeterminarea
empiricå ar fi o consecin¡å logicå a echivalen¡ei empirice a teoriilor.
¥ntemeierea tezei echivalen¡ei empirice se realizeazå, la Quine, cum
am spus, nu prin demonstra¡ie logicå într-un cadru (teorie formalizatå)
formal explicit, cu excep¡ia schi¡ei unui asemenea demers din «On Empirical
Equivalent Systems of the World» (o asemenea tentativå o întâlnim la

J. Earman88), ci prin analizå conceptualå ¿i exemple semnificative. Pentru
a justifica teza (teorema sa) «Teoriile (formulårile teoriilor) pot fi logic
incompatibile ¿i totu¿i empiric echivalente»89, exemplele «familiare» invocate
sunt: Geometria riemannianå ¿i Geometria euclidianå, aplicate suprafe¡ei
unei sfere (al cåror «conflict teoretic» se poate rezolva prin reintegrarea
«dreptei» euclidiene în termenii «cercului mare» din vocabularul rieman-
nian); cazul imaginat de Poincaré cu teoria spa¡iului infinit ¿i a corpurilor
solide care se mi¿cå liber, fårå contractåri sau întinderi, pe de o parte, ¿i
concep¡ia spa¡iului sferic finit în care aceste corpuri se contractå uniform
pe måsurå ce se îndepårteazå de centru. Examinarea unor asemenea exemple
ne aratå cå «ambele concep¡ii pot fi reconciliate cu toate observa¡iile posibile;
ele sunt empiric echivalente».90 Neechivalen¡a conceptualå (neempiricå) a
celor douå teorii înseamnå imposibilitatea de a le «converti reciproc în mod
sistematic prin reinterpretarea propozi¡ie-cu-propozi¡ie91; ele sunt astfel logic
incompatibile. Consecin¡a ontologicå a tezei echivalen¡ei empirice a teoriilor
alternative este evidentå: «Fantezia unor sisteme ale lumii irezolubil rivale
este un experiment de gândire (thought experiment)...; teoriile rivale descriu
una ¿i aceea¿i lume. Limita¡i la termenii ¿i instrumentele noastre umane,
noi captåm conceptual lumea în mod diferit.»92
Dacå nu sunt chiar identice, oricum trecerea între cele douå teze este
neproblematicå pentru Quine; «subdeterminarea empiricå a ¿tiin¡ei globale»
beneficiazå de acelea¿i exemple ¿i de acela¿i tip de «experiment în gândire».
Sensul ei ar fi urmåtorul: datele empirice sau de observa¡ie, neputând
discrimina între teorii alternative neechivalente logic-conceptual,
subdeterminå teoria, nu pot determina univoc adevårul sau acceptabilitatea
ei ¿i, ca urmare, nu pot decide asupra angajårilor ei existen¡iale, asupra
semnifica¡iilor ei ontologice. «Existå o paralelå evidentå între subdeter-
minarea empiricå a ¿tiin¡ei globale ¿i indeterminarea traducerii. ¥n ambele
cazuri totalitatea eviden¡ei posibile este insuficientå pentru a fixa sistemul
în mod unic... Ceea ce indeterminarea traducerii ne aratå este cå no¡iunea
de propozi¡ie ca sens al enun¡urilor nu se poate sus¡ine. Ceea ce ne aratå
subdeterminarea empiricå a ¿tiin¡ei globale este cå existå cåi diferite
acceptabile de a concepe lumea».93 Relativitatea schemelor conceptuale este
consecin¡a directå a sub-determinårii empirice a teoriilor globale (sistemele
lumii). La acela¿i punct nodal al ontologiei lui Quine se va ajunge ¿i prin
148 ILIE PÂRVU
cercetarea ontologiei teoriilor, ¿i anume prin formularea tezei relativitå¡ii

ontologiei.
Relativitatea ontologiei este argumentatå de Quine din douå direc¡ii
diferite. Una porne¿te de la inscrutabilitatea referin¡ei. Dacå este un nonsens
så vorbim despre referin¡å în mod absolut, fårå a recurge la un «limbaj de
fond» (background language), la fel, stabilirea ontologiei unei teorii va fi
dublu dependentå: pe de o parte, de o asemenea teorie de fond (obiectele
unei teorii T1 pot fi determinate numai prin «scufundarea» ei într-o asemenea
teorie mai cuprinzåtoare) T2; pe de altå parte, aceastå determinare depinde
de o indica¡ie de traducere a lui T1 în T2; o «teorie rela¡ionalå asupra a ce
sunt obiectele unei teorii» aserteazå urmåtoarele: «n-are sens så spunem,
vorbind în mod absolut, ce sunt obiectele unei teorii, ci doar o anumitå
teorie a obiectelor este interpretabilå sau reinterpretabilå în alta».94 Para-
frazarea într-un vocabular anterior familiar e «solu¡ia» la problema referin¡ei;
¿i la fel este ¿i relativitatea ontologicå».95 «Este de aceea fårå sens så spunem,
în interiorul teoriei, care dintre diferitele modele posibile ale formei noastre
a teoriei este modelul real sau inten¡ionat.»96 ªi mai concis formulat:
«Ontologia este într-adevår dublu relativå. Specificarea universului unei
teorii are sens numai în raport cu o anumitå teorie de fond ¿i numai în raport
cu o anumitå alegere a unui manual de traducere a unei teorii în alta».97
O altå direc¡ie de argumentare a relativitå¡ii ontologiei speculeazå asupra
semnifica¡iei ontologice a teoremei Löwenheim-Skolem. Forma «tare» a
acestei teoreme la care face apel Quine spune cå «dacå o teorie este adevåratå
¿i are un univers nenumårabil, atunci orice altceva din universul teoriei, cu
excep¡ia pår¡ii numårabile este uscåturå (dead wood), în sensul cå acestea
pot fi eliminate din domeniul variabilelor fårå a falsifica vreo propozi¡ie»98;
«aceastå teoremå declarå o reducere a tuturor teoriilor acceptabile la ontologii
numårabile».99 Aceastå teoremå ne indicå, dupå Quine, faptul cå nu putem
vorbi, din perspectiva teoriei, în mod absolut, asupra obiectelor ei, ci numai
relativ la o teorie de fond ¿i la o func¡ie de traducere aleaså. Examinând
diferitele aspecte logice ale teoremei ¿i problema reduc¡iei interteoretice
(¿i deci ontologice) pe care aceasta ar implica-o, Quine ajunge la o concluzie
care ilumineazå, cred, rådåcina cea mai profundå a întregii sale construc¡ii
logico-ontologice: «Ontologia se poate spune cå este intern indiferentå astfel,
cred, chiar unei teorii care este decidabilå ¿i care nu are un univers finit,
dacå e cazul ca fiecare dintre infinit de numeroasele obiecte ale teoriei så
aibå un nume».
Observa¡ia lui Quine, dupå care în afara rela¡iei cu o teorie de fond

«atât adevårul cât ¿i ontologia ar putea, într-un sens devenit clar ¿i chiar
tolerant, så apar¡inå unei metafizici transcendentale», a fost continuatå de
H. Putnam100, care, generalizând pentru ¿tiin¡a fizicå semnifica¡ia teoremelor
Löwenheim-Skolem, a ajuns la formularea principiilor «realismului intern»
¿i la denun¡area discursului filosofic despre o «realitate gata-fåcutå»,
determinatå independent de schemele conceptuale».101
Concluzia citatå mai sus a lui Quine privind rela¡ia logicii de ordinul
întâi cu ontologia este multiplu întemeiatå de analizele ulterioare ale tuturor
tezelor sale filosofice. Astfel, V. Rantala, D. Pearce102 aråtau, pentru teza
relativitå¡ii ontologiei, sursa ei logicå: aceea¿i logicå a cuantificårii ce serve¿te
drept limbaj formal pentru reconstruc¡ia teoriilor este cea care produce
nedeterminarea ontologicå. ¥n acela¿i sens, tentativele de formulare exactå
a tezei echivalen¡ei empirice a teoriilor (J. Earman, J. Douven, L. Horsten103)
au condus la concluzia: echivalen¡a empiricå a teoriilor (subdeterminarea
¿i indistingibilitatea empiricå a teoriilor – în termenii lui J. Earman) se
ob¡ine neproblematic numai în cadrul teoriilor formalizate standard (în
logica de ordinul întâi), dovada lor întemeindu-se esen¡ial pe una dintre
proprietå¡ile caracterizante (conform teoremei lui Lindstrom) a acestei logici,
compacticitatea. Dacå vom lua în considerare ¿i faptul cå teorema lui
Löwenheim-Skolem formuleazå a doua condi¡ie de caracterizare
metateoreticå a logicii de ordinul întâi (dupå aceea¿i teoremå de caracterizare
metateoreticå a lui Lindstrom), vom avea o idee mai clarå a måsurii în care
logica de ordinul întâi, teoria-cadru a programului reconstruc¡iei lui Quine,
determinå fundamental con¡inutul principalelor sale teze, al articulårii
teoretice a conceptului existen¡ei. Avem astfel o evidentå coeren¡å internå a
teoriei categoriilor cu teoria principiilor, cu totul asemånåtoare cu aceea a
Criticii Ra¡iunii Pure. Ca ¿i acolo, argumentarea valorii constructive (pentru
obiectivitate) a categoriilor depå¿e¿te cadrul local al «deduc¡iei categoriilor»,
desåvâr¿indu-se în «demonstrarea» principiilor Analiticii intelectului. ªi la
Quine, logica cuantificårii (a cårei interpretare obiectualå, ontologicå este
argumentatå mai profund la nivelul tezelor ontologice) î¿i dovede¿te astfel
rolul constitutiv ¿i determinativ pentru întreaga arhitectonicå a teoriei lui
filosofice.
Aceastå solidaritate logicå-ontologie constituie înså ¿i primul motiv al
criticilor adresate lui Quine: se poate pune problema în ce måsurå semnifica¡ia
tezelor lui se poate extinde la teorii cu o altå structurå logicå, de exemplu,
150 ILIE PÂRVU
atunci când trecem la teorii ce presupun logica de ordinul doi (S. Shapiro104,
J. Douven, L. Horsten); sau, altfel spus, tezele «negative» ale lui Quine nu
indicå mai degrabå limitele teoriei-cadru, teoria nuclearå a ontologiei?
Un alt tip de critici vizeazå natura generalå a cercetårilor «episte-
mologice» ale lui Quine, prin care acesta, cum sublinia Gibbons, justificå
ipotezele ontologice. De¿i Quine declara expres «Epistemologia se ocupå
de fundamentele ¿tiin¡ei»105, studiile ei avându-¿i modelul exemplar în
cercetårile din fundamentele matematicii, el nu s-a angajat în analiza
funda¡ionalå propriu-ziså a ¿tiin¡ei, limitându-se la domeniul epistemologiei
generale, al studiilor «conceptuale», al «analizei conceptuale», modelul
såu paradigmatic råmânând David Hume: «the Humean predicament is
human predicament»106. Discutând cercetårile funda¡ionale de tipul celor
întreprinse de Carnap, H. Price îl acuzå pe Quine cå a ignorat o asemenea
«first-order scientific enquiries»: «dacå importan¡a acestui tip de investiga¡ii
este mult mai pu¡in apreciatå în filosofia contemporanå decât a fost în anii
’50, ¿i Quine poate meritå un blam».107
Cercetårile funda¡ionale asupra tezei echivalen¡ei ¿i subdeterminårii
empirice a teoriilor au fost centrale în polemica din filosofia (generalå ¿i
specialå) a ¿tiin¡ei asupra realismului. Subdeterminarea empiricå a teoriilor a
constituit principalul sprijin al concep¡iilor antirealiste din filosofia ¿tiin¡ei.
Studiile pertinente ale lui B. C. von Fraassen sau J. Earman, M. Friedman
sau D. Howard au indicat – folosind diverse tehnici de formalizare ¿i pornind
de la tipuri diferite de a reconstrui ideea de teorie fizicå – implicarea lor în
dezbaterile funda¡ionale asupra marilor teorii din ¿tiin¡a contemporanå. La
acest nivel al analizei pot fi fåcute observa¡ii mai relevante asupra întemeierii
¿i semnifica¡iei epistemologice sau ontologice a acestor teze.
Una dintre cele mai importante examinåri a tezelor echivalen¡ei ¿i
subdeterminårii au întreprins-o L. Laudan ¿i J. Leplin. Autorii, mai întâi,
disting clar cele douå teze. Lucrul acesta este important, deoarece la Quine
¿i la comentatorii såi formulårile celor douå sus¡ineri epistemologice ¿i
argumentele în favoarea lor se amalgameazå. Un singur exemplu: L. Bergström
î¿i începe studiul såu «Quine, Underdetermination, and Skepticism» astfel:
«Teza subdeterminårii spune cå teorii ¿tiin¡ifice radical diferite pot fi la fel
de bine întemeiate de toate datele factuale (all possible evidence)»108. Quine
însu¿i oscileazå în formulårile sale cel pu¡in în douå privin¡e: (i) aceea a
naturii teoriilor comparate («teorii diferite»; «teorii logic incompatibile»;
«teorii globale» = «sisteme ale lumii» etc.); (ii) aceea a semnifica¡iei rela¡iei
teoriilor cu experien¡a: nedeterminarea se referå la con¡inutul empiric (= clasa

consecin¡elor de observa¡ie) sau la confirmarea sau «suportul empiric».
Dupå Laudan ¿i Leplin, nu existå, apoi, temeiuri epistemologice pentru
a sus¡ine teza echivalen¡ei empirice a teoriilor ¿i nici inferen¡a de la ea la
subdeterminare. Teza cea mai generalå a lui Quine ar fi subdeterminarea,
echivalen¡a reprezentând o premiså a ei, iar indeterminarea traducerii ¿i
inscrutabilitatea referin¡ei ar fi «forme ale nedeterminårii» dependente de
holismul såu epistemologic («parts of a wider picture»).
Dacå acceptåm ideea cå teorii empiric echivalente au aceea¿i claså de
consecin¡e empirice sau observa¡ionale, determinarea echivalen¡ei va necesita
identificarea clasei de consecin¡e empirice pentru alternativele teoretice.
Fie cå acceptåm modelul standard, «propozi¡ional», al teoriilor, fie cå
acceptåm una din variantele concep¡iei semantice (model-teoretice) a
teoriilor, apare o dificultate comunå în aceastå identificare. Dacå vom lua
în seamå realitå¡ile testårii teoriilor vom accepta ideea cå «orice determinare
a clasei de consecin¡e empirice a unei teorii trebuie relativizatå la o stare
particularå a ¿tiin¡ei» (din cauza interven¡iei necesare în ob¡inerea pe baza
teoriei a propozi¡iilor empirice a ipotezelor auxiliare) ¿i, respectiv, cå
«echivalen¡a empiricå trebuie ea înså¿i relativizatå ¿i contextualizatå ¿i, ca
urmare, cå orice gåsire a echivalen¡ei empirice este contextualå ¿i faili-
bilå».109 Unii critici ai studiului lui Laudan ¿i Leplin subestimeazå natura ¿i
for¡a argumentului lui, considerând un fapt evident interven¡ia ipotezelor
auxiliare în ob¡inerea consecin¡elor empirice, fapt de care ar fi ¡inut seama
¿i Quine. Mai mult, ei aduc în sprijinul tezei echivalen¡ei empirice a teoriilor
teoremele Löwenheim-Skolem sau reconstruc¡ia de-tip-Craig a teoriilor.
Acestea (prima fiind neconstructivå, a doua disipând o teorie în mul¡imea
propozi¡iilor empirice) nu asigurå înså existen¡a unor alternative teoretice
echivalente. Ele, în general, imitå în filosofia ¿tiin¡elor factuale modelul
organizårii teoriilor logico-matematice, ignorând faptul cå «o teorie fizicå
nu este, simplu, o mul¡ime de enun¡uri formale în logica de ordinul întâi».110
Ca ¿i Quine, ace¿ti critici trec cu vederea un element important de filosofia
¿tiin¡ei. O teorie veritabilå nu are statutul epistemologic al unei legi empirice,
o ipotezå generalå ce formuleazå regularitå¡i empirice. Numai aceasta din
urmå este direct instan¡iabilå, permi¡ând definirea deductivå a «con¡inutului
empiric» prin «totalitatea consecin¡elor formulate în limbajul de observa¡ie».
Teoriile abstracte (pentru a nu vorbi de teoriile structurale) nu au o asemenea
«rela¡ie deductivå» directå cu experien¡a. Forma logicå a acestei rela¡ii este
152 ILIE PÂRVU
mai degrabå urmåtoarea: teoriile abstracte implicå logic condi¡ionalul:

teoriile mediatoare (ipoteze auxiliare, plus modele simplificatoare, plus
modele empirice, plus informa¡ia empiricå relavantå, plus principii meto-
dologice) implicå propozi¡ii de observa¡ie (sau, în concep¡ia semanticå a
teoriilor, modele ale «aparen¡elor»). Aceastå rela¡ie cu experien¡a nu este o
rela¡ie logicå obi¿nuitå, de «deducere a consecin¡elor empirice» (a¿a cum
presupune modelul ipotetico-deductiv, acceptat, cum am våzut, de Quine),
ci este mai degrabå una de «extindere constructivå» a teoriei generale, de
construc¡ie a unor teorii speciale prin medierea unor teorii «de trecere».
Marea problemå în edificarea ¿i justificarea unui program teoretic o constituie
tocmai gåsirea unor asemenea teorii mediatoare, teorii veritabile, ireductibile
la o rela¡ie logicå elementarå de «consecin¡å empiricå».
Concedând totu¿i existen¡a unor teorii alternative echivalente empiric,
Laudan ¿i Leplin argumenteazå cå din aceastå tezå nu decurge à la Quine
ideea subdeterminårii empirice a teoriilor. Ideea lor este urmåtoarea:
echivalen¡a empiricå este o tezå asupra semanticii teoriilor, iar subdeter-
minarea vizeazå epistemologia teoriilor. Aceastå distinc¡ie submineazå
supozi¡ia conform cåreia «dacå teoriile posedå acelea¿i consecin¡e empirice
atunci ele vor fi inevitabil la fel de bine (sau råu) întemeiate (supported) de
aceste instan¡e. Noi vom contesta aceastå supozi¡ie ¿i, cu ea, reducerea
rela¡iilor de întemeiere empiricå (evidential relations) la rela¡ii semantice,
pe care aceasta se bazeazå. Noi punem la îndoialå capacitatea considera¡iilor
semantice de a rezolva problemele epistemologice.111 Ideea pe care o sus¡in
autorii, teoretic ¿i prin exemple, este aceea cå «gradul relativ al întemeierii
empirice prin teorii nu este fixat de echivalen¡a lor empiricå»112; aceasta se
bazeazå pe douå «fapte epistemologice»: (1) un semnificativ «suport
empiric» poate fi oferit unei teorii de rezultate care nu constituie consecin¡e
empirice ale teoriilor ¿i (2) chiar consecin¡e empirice adevårate nu conduc
la un suport empiric pentru o teorie. Primul se în¡elege din cele spuse mai
sus privind structura «rela¡iei» teorii-experien¡å. Al doilea fapt este stabilit
printr-o analizå minu¡ioaså a modului în care se produc în ¿tiin¡å «rezultatele
eviden¡iale» («instan¡e de confirmare»). Studiul de caz, preferat în ultimii
ani de filosofii ¿tiin¡ei, este acela al teoriei derivei continentelor. Fårå a
intra în detaliile studiului, vom prezenta doar alternativele formulate: (i)
rezultate confirmatorii care nu sunt consecin¡e; (ii) consecin¡e empirice
care nu sunt probatorii. Ca urmare, identificarea consecin¡elor empirice cu
suportul factual nu se sus¡ine. ¥n general, rela¡iile epistemice, dupå autori,
nu se reduc la rela¡ii semantice; condi¡iile de semnifica¡ie ¿i adevår nu sunt

în acela¿i timp ¿i condi¡ii ale justificårii. Teza subdeterminårii empirice a
teoriilor (una epistemologicå) nu poate fi astfel derivatå dintr-o tezå de
semanticå a ¿tiin¡ei. O asemenea dependen¡å nu poate fi sus¡inutå decât în
cadrul unei concep¡ii pe care autorii o numesc «lingvistic view of conceptual
analysis»113, proprie în¡elegerii empirist logice a demersurilor ¿i conceptelor
¿tiin¡elor empirice (explica¡ia, confirmarea etc.). Pe scurt, în aceastå
concep¡ie, «pentru a analiza un concept trebuie så se examineze utilizarea
lui în limbaj, så se identifice condi¡iile de adevår pentru propozi¡ii. ¥n
particular, pentru a analiza cunoa¿terea se vor identifica condi¡iile de adevår
pentru atribuirile de cunoa¿tere; pentru propozi¡ii de forma «... cunoa-
¿te...»».114 Potrivit acestei concep¡ii, aratå autorii, «era natural så abordåm
problema întemeierii unei ipoteze – problema testårii – ocupându-ne de
enun¡uri care au rela¡ii sintactice ¿i semantice cu ipoteza – instan¡ierile ei.
Cel pu¡in aceastå abordare era naturalå pentru generalizårile empirice, ale
cåror instan¡ieri sunt enun¡urile empirice... Instan¡ierile ipotezelor teoretice
nu sunt empirice, ci asimilarea suportului empiric cu consecin¡ele a fost
oarecum extrapolatå la ele, presupunând cå ele, în principiu, sunt reformu-
labile în termeni de observa¡ie, presupunând, poate, cå testabilitatea lor e
reductibilå la testabilitatea generalizårilor empirice»115. Aceastå concep¡ie
«consecven¡ialistå», (i.e. teza dupå care «ipotezele trebuie testate exclusiv
printr-o explorare a statutului de adevår al acelor enun¡uri empiric decidabile
pe care le implicå»)116, expresie a modelului ipotetico-deductiv al structurii
teoriilor ¿i a rela¡iei lor cu experien¡a (nu al naturii, în general, a ¿tiin¡ei, ca
variantå modernå la concep¡ia anticå, categorico-deductivå), redus empirist
la o variantå a instrumentalismului epistemologic (ideea «salvårii
fenomenelor»), a încercat så «rezolve problemele sensului, adevårului ¿i
justificårii într-o singurå mi¿care. Condi¡iile de sens, condi¡iile de adevår
¿i condi¡iile justificårii devin esen¡ialmente acelea¿i lucruri» 117;
«...epistemologia – scrie Quine – devine acum semanticå. Deoarece
epistemologia råmâne centratå ca întotdeauna asupra eviden¡ei (evidence);
iar sensul ramâne centrat ca întotdeauna asupra verificårii; iar eviden¡a este
verificare».118 Mereu repetata afirma¡ie a lui Quine cå singura regulå centralå
a ¿tiin¡ei este «hypothetic-deduction» î¿i relevå astfel semnifica¡ia nu doar
pentru viziunea sa epistemologicå, dar ¿i pentru construc¡ia sa ontologicå;
«responsabilitå¡ile epistemice ale teoriei» ¡in numai de «ceea ce ele
implicå».119 Pentru a-l cita din nou pe Quine: «Implica¡iile, astfel construite
154 ILIE PÂRVU
sunt cele care coreleazå teoria noastrå ¿tiin¡ificå în evolu¡ie de inputul

neuronal eterogen ¿i astfel, în cele din urmå, de lumea externå pe care
teoria noastrå ¿tiin¡ificå inten¡ioneazå så o descrie».120 Ele se aflå la baza
introducerii în re¡eaua noastrå conceptualå a tuturor «artefactelor» epistemice,
a «reificårii» prin care se stipuleazå majoritatea genurilor de «obiecte».
Consecin¡a acestei viziuni a cunoa¿terii – centratå pe rela¡ia de implica¡ie
logicå (la rândul ei formulatå în logica cuantificårii) – pentru fundamentele
epistemologice ale ontologiei este: «realitatea poate fi captatå intelectual
(grasped) numai printr-o schemå conceptualå produså de om (man-made),
de¿i una dintr-o varietate».121
Construc¡ie paradigmå a ontologiei analitice, programul lui Quine
focalizeazå astfel poten¡ialitå¡ile ¿i limitele unei asemenea întreprinderi.
CAPITOLUL 7
Elementele existen¡ei
«David Hume este Sfântul Francisc al metafizicii moderne, patronul

sfânt al asce¡ilor ontologiei. Un humean devotat considerå o culme a virtu¡ii
metafizice lumea în care singurele fapte sunt fapte fizice naturale de ordinul
întâi asupra modului în care existå lucrurile – „un vast mozaic de fapte
particulare, doar un mic lucru ¿i dupå el altul“, cum se exprimå David
Lewis. Austeritatea ontologicå a lui Hume derivå par¡ial din empirismul
såu, par¡ial din marele franciscan medieval William Occkham, iar în parte,
fårå îndoialå, din înclina¡ia spre pruden¡å a ¡årii sale natale. Oricare ar fi
sursele ei, doctrina î¿i men¡ine o influen¡å enormå. Idealul humean continuå
så exercite o mare for¡å în filosofia contemporanå.»1
O caracteristicå importantå a ontologiei analitice puså în eviden¡å de
aceastå prezentare este contrastul semnificativ între noutatea ¿i bogå¡ia
aparatului ei construc¡ional ¿i relativa clasicitate ¿i parcimonie a teoriei
elementare. Ontologia de ordinul întâi nu s-a dovedit deosebit de inovativå
în privin¡a categorializårii lumii, lucru repro¿at uneori – la nivelul viziunii
metafizice – unor filosofi eminen¡i, clasici ai filosofiei analitice: B. Russell,
W.v. Quine ¿.a. Ea este o continuatoare relativ fidelå a unor distinc¡ii
categoriale tradi¡ionale: obiect-proprietate, substan¡å-atribute, materie-for-
må, denun¡ate de metafizicieni ca Whitehead ca reprezentând veritabile
«obstacole epistemologice» pentru construirea unor viziuni despre lume
capabile så dea seama de dinamica ¿i procesualitatea organizårilor complexe.
Concordan¡a acestei concep¡ii cu structura logicii sau a gramaticii
tradi¡ionale a fost uneori recunoscutå cu o naivitate deconcertantå de unii
ontologi contemporani. Astfel, K. Campbell scria: «Suntem cu to¡ii familia-
riza¡i cu distinc¡ia clasicå în filosofia primå între un lucru ¿i proprietå¡ile
156 ILIE PÂRVU
lui, între o substan¡å ¿i tråsåturile ei, între obiecte, care conferå

caracteristicilor realizåri locale, ¿i caracteristicile ce conferå obiectelor
naturile lor distinctive. Existå, dupå cum gândim în mod obi¿nuit, atât
acest (this) cât ¿i un astfel (such) în orice acesta – astfel (this-such). Acest
mod de a organiza concep¡iile noastre urmeazå gramatica subiect-predicat,
cele douå fiind conectate în mod vådit. Subiectul ¿i predicatul în afirma¡ii
veritabil particulare (i.e. singulare) sunt reciproc exclusive, ¿i aceasta ne
încurajeazå så presupunem o polaritate corespondentå de elemente în
ontologia noastrå: acesta ¿i astfel, materia ¿i forma, substratum-ul ¿i ineren¡a
lui. Gândirea în termenii acestei polaritå¡i încurajeazå o ontologie dualå a
substan¡elor individuale sau a particularilor concre¡i, pe de o parte, ¿i a
proprietå¡ilor, care sunt universali abstrac¡i, pe de altå parte.»2
Concepând în acest mod structura existen¡ei la nivel elementar, ontologia
analiticå, în ciuda inova¡iilor aduse de logica modernå, fie va accepta acest
dualism, fie va încerca depå¿irea lui printr-o teorie bazatå pe o singurå categorie,
care så preia ambele roluri repartizate pânå acum celor douå «principii»,
rolul particularizator al obiectelor, al substan¡ei ¿i rolul clasificator al
proprietå¡ilor sau atributelor. Pozi¡iile ontologice, la nivel fundamental, nu
au înså preten¡ia «revizionarå» a construirii unei scheme categoriale cu totul
noi, apte så capteze experien¡a complexå a cunoa¿terii contemporane, ci mai
degrabå råmân «descriptive», formulându-¿i ca sarcinå explorarea structurii
conceptuale prezente în limbajul obi¿nuit ¿i acceptate de intui¡ia noastrå.
De lucrul acesta ne-am putut convinge ¿i din examinarea progra-
mului ontologic al lui Quine. Austeritatea ontologiei lui a fost subliniatå de
P. von Inwagen prin prezentarea «meta-ontologiei lui Quine» sub forma
urmåtoarelor teze: (1) existen¡a nu este o activitate; (2) fiin¡area este aceea¿i
cu existen¡a; (3) fiin¡area (existen¡a) este univocå; (4) singurul sens al fiin¡årii
sau existen¡ei este captat în mod adecvat prin cuantificatorul existen¡ial al
logicii formale. De¿i nu prezintå aceastå ultimå tezå ca o sus¡inere ontologicå
directå, ci mai degrabå ca element al unei «strategii a clarificårii onto-
logice», ca regulå pentru conducerea disputelor ontologice3, avem elemente
suficient de semnificative pentru în¡elegerea modului în care ontologia
analiticå tematizeazå la nivel fundamental existen¡a, construie¿te teoria de
bazå a existen¡ei.
¥nainte de a prezenta sumar principalele «teorii ale elementelor» din
filosofia analiticå a existen¡ei este necesarå o observa¡ie de ordin metafilosofic,
¿i anume cu privire la statutul metafizic al categoriilor ca expresii ale
elementelor. Pe urmele metafizicii de tip ontologic, categoriile au fost în¡elese

ca determinând genurile existen¡ei ¿i, în acela¿i timp, constituen¡ii ireductibili
ai lumii, pietrele ei de construc¡ie, entitå¡ile «fundamentale». Categoriile
erau astfel învestite cu func¡ia ontologicå a specificårii elementelor ireductibile
ce alcåtuiesc complexele naturale, pe lângå aceea de a determina genurile
fiin¡årii (clasificatorie) ¿i a indica acele condi¡ii minimale pentru individuarea
particularilor, a obiectelor existente ca entitå¡i irepetabile ¿i separate.
Categoriile au preluat astfel ¿i rolul «elementelor» din sistemul metafizic
aristotelic. Ele au devenit reprezentan¡ii conceptuali într-un discurs de prim
nivel ai claselor entitå¡ilor prime. Ele nu au caracterul de concepte formale
(à la Wittgenstein sau Carnap), inten¡ionând så formuleze «invaria¡ii analitici
discernabili dincolo de aceste clase», factorii coordonatori4, structurile
elementare ale organizårii sau func¡iile organizatoare. Caracterul conservativ
(«descriptiv»), ¿i nu revizionar al ontologiei analitice este indicat de natura
teoretizårii categoriale, atât de «lista categoriilor» cât ¿i de natura lor
metodologicå, de inten¡ia lor de a formula direct «anatomia» existen¡ei.
Metafizica, în aceastå perspectivå, î¿i asumå direct rolul «analizei ontologice».
Ea trebuie så stabileascå însu¿i «alfabetul fiin¡ei», constituen¡ii primi ai oricårei
lumi posibile5 ¿i aparatul compozi¡ional în vederea conectårii lor în entitå¡i
complexe. Natura acestor tipuri de entitå¡i fundamentale ¿i modul în care ele
«constituie» toate celelalte categorii de existen¡e este, în principal, tema
ontologiei standard. Pozi¡iile principale reprezintå atât reformularea în
termenii ¿i pe baza unor argumente noi a unor vechi concep¡ii ontologice, cât
¿i expresia unor implica¡ii ale temei logice elementare sau ale modului de
interpretare a angajårii logice (cuantifica¡ionalå sau predic¡ionalå). De¿i în
ultimii ani discu¡iile ontologice din filosofia analiticå se centreazå cu predi-
lec¡ie asupra «structurii temporale, modale ¿i materiale a particularilor
concre¡i», asupra reduc¡iei sau supervenien¡ei6 ¿i mai pu¡in asupra rela¡iei
substan¡å-atribut sau a principiului individua¡iei, aceasta nu diminueazå cu
nimic semnifica¡ia funda¡ionalå a teoriilor elementelor sau entitå¡ilor de bazå.
¥n aceastå ontologie standard existå mai multe tipuri de concep¡ii ce
propun asemenea elemente sau constituen¡i fundamentali ai existen¡ei. O
claså dintre ele acceptå un dualism (particulari) – proprietå¡i (universali);
o altå variantå reduce la un singur tip elementele existen¡ei, acceptând ca
urmare o singurå categorie ontologicå fundamentalå, fie particulari puri,
fie proprietå¡ile universale, fie tropii, «particularii abstrac¡i», celelalte tipuri
158 ILIE PÂRVU
de entitå¡i urmând a fi «construite» prin diverse tehnici din aparatul

compozi¡ional al ontologiei analitice. ¥n terminologia curentå, cele mai
influente teorii ontologice ale elementelor au fost denumite teoria
substratum-ului sau a particularilor puri (bare particulars), teoria fascicu-
lelor sau månunchiurilor (bundle theory) ¿i teoria tropilor. A¿a cum sublinia
M. Loux, ele au în comun o presupozi¡ie asupra «structurii metafizice a
substan¡elor. Ambele considerå obiectele obi¿nuite a fi entitå¡i grosiere,
alcåtuite din entitå¡i ontologice mai fundamentale. Aceste entitå¡i funda-
mentale sunt constituen¡ii din care sunt compuse entitå¡ile mai grosiere.»7
Cu alte cuvinte, toate aceste teorii împårtå¿esc viziunea elementarist-
compozi¡ionalå asupra existen¡ei, elementele determinând genurile de entitå¡i
originare, fundamentale, iar aparatul construc¡ional dând seama de
diversitatea ¿i individualitatea entitå¡ilor derivate.
A¿a cum prezintå lucrurile în sinteza sa M. Loux, teoriile månun-
chiurilor încearcå så reducå la universali (proprietå¡i) particularii. Ele
admit astfel o singurå categorie ontologicå de bazå, construind set-teoretic
sau mereologic particularii. Teoriile substratum-ului acceptå douå tipuri
de «elemente»: proprietå¡ile ¿i individualii «nuzi», fårå proprietå¡i sau
rela¡ii, pe care-i numesc «bare particulars» sau «substrata». Adep¡ii teoriei
månunchiurilor considerå apoi cå «ceea ce face dintr-un set de proprietå¡i
constituen¡ii unei singure substan¡e este intrarea lor contingentå într-o
rela¡ie de ordinul doi, în mod variat denumitå «coprezen¡å», «combi-
na¡ie» ¿i «consubstan¡iere». Teoreticienii substratum-ului, dimpotrivå,
considerå rela¡ia unificatoare sau nexus-ul ca fiind o legåturå heterogenå
(ce conecteazå elemente din categorii ontologice distincte). Dupå concep¡ia
lor, ceea ce face ca o mul¡ime de proprietå¡i så constituie o substan¡å este
faptul (din nou) contingent cå acel constituent adi¡ionat al substan¡ei –
particularul ei nud sau substratum-ul – este exemplificat prin fiecare
dintre proprietå¡ile mul¡imii.»8 ¥ntre bundle theory ¿i substratum theory,
un alt punct central al disputei, dupå acela privind natura elementelor, îl
constituie tema particularitå¡ii sau individualitå¡ii. (El apare chiar la acest
nivel elementar al ontologiei datoritå func¡iei individuative pe care, a¿a
cum am våzut, dincolo de cea clasificatoare, ¿i-o asumå aceastå variantå
a teoriei categoriilor.) Adep¡ii teoriei månunchiurilor sau fasciculelor,
acceptând ca element fundamental universalul, proprietå¡ile, va considera
particularitatea ca o «caracteristicå derivatå a lumii. La nivelul cel mai
fundamental, nu existå particulari ¿i individuali; existå doar universali.»9
Acceptând ca o tråsåturå derivatå individualitatea entitå¡ilor particulare,

sarcina acestor teoreticieni va fi aceea de a «explica» individualitatea
particularilor (ca rezultat al unor «aglomeråri», «compozi¡ii» etc.), respec-
tând înså condi¡ia lor ontologicå: neinstan¡iabilitatea. Variantele teoriei
fasciculelor sau månunchiurilor s-au succedat ca tentative de a råspunde la
aceastå provocare, de a explica particularii în termenii universalilor ¿i ai
unor rela¡ii între ace¿tia (al¡i universali), astfel încât particularii constituen¡i
în acest mod så nu mai poatå fi, la rândul lor, instan¡ia¡i de al¡i particulari10.
Adep¡ii teoriei substratum-ului neagå ideea cå o «ontologie de bazå care
include doar universalii este suficient de bogatå pentru a oferi un cadru
conceptual pentru obiectele familiare. Teoreticienii substratum-ului sunt
de acord cå particularitatea obiectelor familiare sau a substan¡elor este
derivatå; dar ei insistå cå aceasta e derivatå din ceva care nu este particular
sau individual în mod derivat. Ontologia de bazå va trebui astfel så includå
particulari simpli (bare particulars) sau individuali simpli – ceea ce noi
am numit substratum-uri.»11
Caracteristica oricårei teorii ontologice analitice pe care am prezentat-o
în capitolul referitor la «temeiurile» unor asemenea construc¡ii se regåse¿te
¿i aici: teoriile ontologice î¿i fixeazå anumite condi¡ii de acceptabilitate
(condi¡ii «materiale» ¿i «formale» de adecvare) ¿i sunt cercetate într-un stil
argumentativ general «defectele» lor; se propun succesori mai buni ¿.a.m.d.,
totul petrecându-se într-un spa¡iu intelectual cvasiautonom, cel al «explica¡iei
conceptuale».
Evolu¡ia variantelor tipului bundle theory este semnificativå în aceastå
privin¡å. Cu îndråzneala lui caracteristicå de a experimenta simplicitatea,
B. Russell a formulat prima teorie de acest gen a individualilor concre¡i,
numitå de H.-N. Castañeda «teoria naivå» a månunchiurilor, încercând så
rezolve «problema categorialå» a individualilor, ¿i anume: «existå o cate-
gorie micå cåreia så-i apar¡inå to¡i individualii, ori individualii sunt
reductibili la una sau mai multe categorii», problema, altfel spus, a
reductibilitå¡ii individualilor la alte genuri ontologice, o problemå adesea
confundatå (sub aceea¿i denumire genericå a «problemei individua¡iei»)
cu aceea a diferen¡ierii individualilor (succesoarea celebrului principiu al
identitå¡ii indiscernabililor). Russell inten¡iona så prezinte natura
individualilor ca entitå¡i neinstan¡iabile (ceea ce corespunde cerin¡ei
metafizicii tradi¡ionale a «incomunicabilitå¡ii» sau «indivizibilitå¡ii»
individualilor sau a substan¡ei prime), definindu-i ca månunchi de
160 ILIE PÂRVU
proprietå¡i (elemente abstracte ¿i universale) având o structurå determinatå

de o rela¡ie de «coprezen¡å» intranzitivå, simetricå ¿i ireflexivå, care nu
are loc decât între componen¡ii acelei mul¡imi ¿i nu are ca membri ceva
din afara ei13. Aceastå structurå a «complexului calitå¡ilor» prevenea doar
instan¡ierea în acela¿i moment al timpului a particularilor (un individual
nu poate coexista simultan cu una din instan¡ele lui), nu înså ¿i pe aceea
care nu ¡inea de unicitatea momentului temporal al coprezen¡ei pro-
prietå¡ilor.
N. Goodman preferå, în varianta sa a teoriei individualilor, atât entitå¡i
elementare de o altå naturå cât ¿i o altå tehnicå de compozi¡ie. Elementele
existen¡ei vor fi acum, într-o concep¡ie fenomenalistå, suma unor qualia,
appearances (aparen¡e, instan¡e fenomenale), dar concepute ca fiind
universale ¿i repetabile, iar rela¡ia de reunire a lor într-un complex nere-
petabil va fi una a mereologiei, deci suma acestor unitå¡i elementare.
Preferin¡a pentru mereologie («calculul individualilor») a lui N. Goodman
(ca ¿i a lui D. Lewis, mai târziu) se explicå ¿i prin virtu¡ile ei nominaliste:
suma, spre deosebire de claså, este de acela¿i tip ca pår¡ile ei, negenerând
probleme delicate privind natura abstractå a «claselor» sau mul¡imilor.
Ca ¿i teoria lui Russell, nici aceastå construc¡ie mereologicå a
individualului nu poate elimina instan¡iabilitatea lui, deci nu poate da
seama conceptual-analitic de natura «incomunicabilå» a particularilor
concre¡i.
Varianta teoriei lui H. N. Castañeda (Guise Theory) admite ca
individuali de bazå, elementari, atomari, un gen de construc¡ii din
proprietå¡i asupra cårora ac¡ioneazå un operator pentru a forma o mul¡ime:
{P1... Pn} (operatorul fiind indicat prin simbolizarea obi¿nuitå {}), iar
asupra acestui «nucleu» ac¡ioneazå din nou un operator «c», care
«transformå» entitå¡ile abstracte (în acest caz mul¡imea proprietå¡ilor) în
entitå¡i concrete; acest operator, numit ¿i «individuator», ar prelua func¡ia
sau rolul «emergen¡ei, a acelei calitå¡i care se adaugå unei simple mul¡imi
de entitå¡i abstracte pentru a o transforma într-o entitate concretå».14 Nici
aceastå variantå nu poate evita instan¡ierea particularilor, ceea ce revine
la a spune cå analiza ontologicå a «substan¡ei» individualilor concre¡i nu
este adecvatå. ¥n acela¿i stil argumentativ al ontologiei analitice, în seama
variantelor teoriei månunchiurilor se pune ¿i angajarea lor fa¡å de ideea
imposibilitå¡ii obiectelor numeric diferite, dar calitativ indiscernabile
(principiul identitå¡ii indiscernabililor: e imposibil pentru obiecte numeric
diferite så împårtå¿eascå toate proprietå¡ile), idee consideratå falså. Aceastå

angajare rezultå în urma faptului cå ei considerå ca un adevår necesar
ideea cå «obiectele concrete particulare sunt constituite complet ¿i exhaustiv
prin atributele lor; ...obiectele concrete nu sunt nimic altceva decât atribute
coprezente sau concurente pe care sim¡ul comun le asociazå cu ele».15 De
asemenea, pentru teoreticienii ce apårå aceastå explica¡ie a particularilor,
este caracteristicå o anumitå concep¡ie asupra «constituirii» întregilor din
elemente: «lucrurile sunt doar construc¡ii din lucruri mai fundamentale.
Ideea este aceea cå entitå¡ile construite nu sunt nimic altceva decât entitå¡ile
care participå împreunå la constituirea lor».16 Atunci înså va trebui så
acceptåm cå identitatea constituen¡ilor implicå identitatea numericå a
entitå¡ilor construite. Iar întrucât ace¿ti constituen¡i sunt intepreta¡i, în
Bundle Theory, ca atribute decurge imediat angajarea acestei viziuni asupra
particularilor fa¡å de mult discutatul principiu al identitå¡ii indiscer-
nabililor. Falsitatea acestuia, argumentatå pe baza ideii posibilitå¡ii
existen¡ei unor obiecte ce au în comun absolut toate proprietå¡ile17, dar
sunt numeric diferite, pune la îndoialå ¿i analiza ontologicå oferitå de
Bundle Theory a particularilor concre¡i ca entitå¡i derivate, construc¡ii
logice în termenii unor proprietå¡i. Structura ontologicå a particularilor
concre¡i, prezentatå în teoria fasciculelor, este contestatå ¿i pe baza ideii
cå aceasta nu poate da seama de identitatea în timp a obiectelor care
suportå modificåri, atâta vreme cât asemenea entitå¡i sunt definite à la
Hume, prin coprezen¡a unor proprietå¡i (tocmai modificarea sau schim-
barea acestora înseamnå modificarea obiectelor). Aici se ajunge la o criticå
a teoriei fasciculelor pe baza acceptårii paradigmei ontologice substan¡å-
atribut, fa¡å de care suntem angaja¡i prin categorializarea existen¡ei dupå
modelul logicii rela¡iei subiect-predicat. Bundle Theory nu då seama,
a¿adar, de ceea ce tradi¡ional s-a numit «predica¡ie accidentalå». Unei
asemenea obiec¡ii J. van Cleve i-a råspuns prin propunerea unei alte
variante de Bundle Theory, care nu mai identificå un lucru individual
cu complexul proprietå¡ilor. Urmând modelul «noilor fenomenali¿ti»
(G. E. Moore ¿.a.), J. van Cleve propune så nu identificåm individualii
cu complexele de proprietå¡i, ci så «traducem orice propozi¡ie care se
referå ostentativ la individuali într-o propozi¡ie care se referå exclusiv la
proprietå¡i».18 Individualul este ceva care are proprietå¡i (de¿i nu se
presupune înså teoria opuså a particularilor puri!), fårå a fi prin aceasta
constituit de ele. Cum vom vedea, o asemenea analizå ontologicå pretinde
162 ILIE PÂRVU
så depå¿eascå alternativa Bundle Theory versus Substratum Theory. Aceastå

teorie va da seamå de schimbare, de predica¡ia accidentalå ¿i de
indiscernabilitate. Individualul va fi conceput ca «substan¡å: un individual
este ceva deasupra proprietå¡ilor, ceva care are proprietå¡i fårå a fi constituit
prin ele».19
Alternativa la teoria fasciculelor a fost numitå teoria substratum-ului
sau a particularilor puri, nuzi. De¿i prezentå încå în opera lui John Locke,
ea ¿i-a gåsit cu greu adep¡i în ontologia contemporanå dominatå de
supervenien¡a humeeanå. Cel mai celebru adept al ei este Gustav Bergmann.
Acesta considerå ideea particularilor puri (bare particulars) cea mai
semnificativå ¿i inovativå tråsåturå a filosofiei lui a existen¡ei, trecând cu
vederea cå un asemenea concept al particularului a avut ¿i el o lungå istorie.
Este adevårat înså cå în cadrul unei ontologii originale (formulatå într-un
limbaj idiosincratic adesea eliptic, neorganizat), cum este cea a lui Bergmann,
ideea particularilor nuzi apare ¿i ea într-o perspectivå nouå. Bergmann
introduce acest concept în conexiune cu tema induc¡iei. «A doua cale de a
rezolva problema induc¡iei este så consideråm ca un nou constituent un
particular simplu. Aceastå no¡iune are, de asemenea, douå pår¡i. Particularii
simpli nici nu sunt, nici nu posedå naturi. Oricare doi particulari simpli nu
sunt intrinsec, ci doar numeric diferi¡i. Aceasta este simplitatea (bareness)
lor. Este imposibil pentru un particular simplu så fie «în» mai multe lucruri
obi¿nuite. Aceasta este particularitatea lor... Un particular este doar un
indicator. Structural, acesta este singura lui sarcinå; el nu face nimic altceva.
¥n aceastå privin¡å el este asemenea materiei lui Aristotel sau, poate, el se
aseamånå ¿i mai mult cu materia signata a lui Thoma d’Aquino. Doar cå el
este un lucru.»20
Aceastå «formå a lucrului», cum calificå, à la Wittgenstein calitatea
de a fi simplu, este necesarå, pentru Bergmann, deoarece el considerå cå
doar mul¡imea sau suma unor universali (proprietå¡i) nu pot determina
pânå la identitate un individ. Este necesar un «temei ontologic» aflat «în»
lucru; altfel spus, printre «constituen¡ii» unui lucru trebuie så se afle cel
pu¡in o entitate, în lipsa cåreia din rândul acestor constituien¡i corpul n-ar
avea unitatea proprietå¡ilor (universalilor). Dacå alte teorii ale particularilor
puneau accent pe întrebarea «Care sunt constituen¡ii unui lucru obi¿nuit?»,
Bergmann crede cå acestea au neglijat o altå întrebare fundamentalå: «Ce
gen de unitate a constituen¡ilor este un lucru obi¿nuit?» Este sarcina
ontologicå de a råspunde la aceastå întrebare, dacå ea vrea så råspundå
adecvat la problema individua¡iei. Un asemenea «particular» (constituentul

unic ¿i determinativ pentru fiecare lucru) este entitatea prezentå într-un
lucru obi¿nuit, dar într-un singur asemenea lucru; el este astfel, pentru
Bergmann veritabilul principium individuationis, nexus-ul individuator.
A¿a cum observå M. Loux, ar fi fost firesc ca adep¡ii teoriei substratum-
ului sau a particularilor simpli så punå în discu¡ie principiul empirismului,
deoarece aceastå ontologie a fost respinså ini¡ial tocmai pentru cå nu concorda
cu metodologia empiristå de a nu postula entitå¡i ce nu pot fi experimentate
direct. Totu¿i, reprezentan¡ii acestor teorii ontologice nu våd o dificultate
aici, considerând cå putem avea o experien¡å nemijlocitå (¿i deci o dovadå
existen¡ialå) a particularilor simpli, nuzi, ¿i anume tocmai prin prezen¡a
empiricå a atributelor unui lucru, întrucât acestea sunt corelate cu substratum-
urile, vom avea ¿i experien¡a directå a substratum-ului, deci ¿i «legitimitatea
empiricå a conceptului de substratum pur».21
O obiec¡ie importantå aduså de W. Sellars teoriei substratum-ului este
aceea cå, în calitate de «purtåtor al determina¡iilor», particularul pur nu
poate fi lipsit complet de determina¡ii esen¡iale. Altfel el nu ¿i-ar putea
îndeplini rolurile de a fi principiul ultim al diversitå¡ii numerice, nu ¿i-ar
putea juca rolul de individuator. Dar dacå am admite cå ¿i substratum-urile
au determina¡ii esen¡iale, cå sunt constituite prin atribute esen¡iale, pentru
a putea diferen¡ia între obiecte calitativ identice, am cådea în regres la
infinit. Råspunsul la o asemenea obiec¡ie indicå diferen¡a categorialå între
particularii puri ¿i proprietå¡i; particularii-substrat nu sunt entitå¡i repetabile,
ei sunt «sursele inanalizabile ale particularitå¡ii sau individualitå¡ii»22. Ei
sunt constituen¡i ai obiectelor obi¿nuite, fårå a fi, la rândul lor, constitui¡i
de proprietå¡i; particulari puri «exemplificå» proprietå¡ile coprezente cu
ei, fåcând prin aceasta posibile obiecte unice dintr-o pluralitate de
constituen¡i, pe baza rolului lor de «entitå¡i individuatoare». Obiec¡ia de
inconsisten¡å la adresa teoriei particularilor puri23 s-ar baza pe o confuzie
între «exemplificarea» proprietå¡ilor de cåtre asemenea particulari (care nu
implicå o perspectivå necesarå, «esen¡ialå») ¿i constituirea lor prin
proprietå¡i. Ei vor avea «esen¡ial» sau necesar numai proprietå¡i de genul:
«a fi constituent al unui singur obiect», «a fi subiectul ultim al proprie-
tå¡ilor», toate asemenea proprietå¡i au înså, evident, o naturå diferitå de a
proprietå¡ilor propuse de Bundle Theory ca elemente constitutive ale
obiectelor. Am putea numi aceste «proprietå¡i» ale substratului
«cvasiproprietå¡i» sau, mai degrabå, «proprietå¡i-func¡ii», nu «proprietå¡i-
164 ILIE PÂRVU
atribut». Urmarea consecventå a acestei sugestii ne-ar conduce înså la o

perspectivå interpretativå care depå¿e¿te «parametrii» disputei între Bundle
Theory ¿i Substratum Theory, la negarea presupozi¡iei comune celor douå
teorii ontologice, ¿i anume «în¡elegerea universalitå¡ii în termenii ocuren¡ei
multiple» sau a universalului ca «o entitate multiplu ocurentå», presupozi¡ie
generatoare a «impasului» în care se aflå polemica celor douå teorii asupra
«elementelor».24
Op¡iunile pentru depå¿irea acestui «impas metafizic» sunt – în liniile
generale ale ontologiei analitice – teoria substan¡ei ¿i teoria tropilor. Solu¡ia
extremå a «recategorializårii» ontologice a existen¡ei prin «a¿ezarea»
categoriilor ¿i modurilor fiin¡årii la un alt nivel al arhitectonicii conceptuale
– a¿a cum s-ar întâmpla lucrurile dacå s-ar accepta, de exemplu, metafizica
procesului a lui Whitehead – este o posibilitate rareori întrevåzutå de adep¡ii
filosofiei analitice a existen¡ei, dar nu excluså cu totul în ultima vreme.25
Ontologia substan¡ei, o revenire la doctrina aristotelicå, sus¡inutå de
P. F. Strawson, M. Loux, van Inwagen ¿i C. B. Martin26 considerå particularii
concre¡i ca entitå¡i fundamentale ireductibile, neanalizabile ontologic, de¿i
posedå o structurå complexå. Aceastå teorie nu «construie¿te» particularii
din alte entitå¡i mai elementare; asemenea proprietå¡i a cåror mul¡ime sau
sumå ar constitui particularii nu pot «genera» unitatea ireductibilå a
particularilor concre¡i. Dupå Loux, de exemplu, «abordarea constructivistå»
a particularilor, proprie teoriilor fasciculelor sau a substratum-ului, în¡elege
eronat structura internå a particularilor, pe baza unei rela¡ii neadecvate
parte-întreg, ceea ce constituie o «eroare categorialå». Universalii în care
se «întemeiazå» structura constitutivå a particularului nu sunt «însuma¡i»
pentru a realiza individualitatea irepetabilå a acestuia. Proprietå¡ile univer-
sale, concepute ca «universali monadici», nu epuizeazå structura multini-
velarå a individualilor; la aceasta contribuie ¿i universalii de tipul genurilor
naturale, ireductibile la «repetabilitatea» humeeanå a singularului. La rândul
lor, aceste genuri naturale nu pot fi construite ansamblist, ele diferå
esen¡ialmente de mul¡imile matematicienilor; ele nu sunt identice cu
totalitatea membrilor lor, ci au un fel «anterioritate antologicå» fa¡å de
ace¿tia. Ace¿ti universali-gen natural constituie «nucleul» determinativ al
unitå¡ii particularilor concre¡i, råspunzând astfel la întrebarea aristotelicå
«Ce sunt particularii?»: «Genul cåruia îi apar¡ine un particular concret ne
oferå condi¡iile de existen¡å pentru acest particular.»27
Teoria substan¡ei, a particularilor ca entitate de bazå structuratå în
mod esen¡ial prin genurile naturale, apropie abordarea individualitå¡ii
particularilor de o «analizå spectralå» a constitu¡iei de fiin¡å a existen¡elor

determinate, de tipul celei propuse cu decenii în urmå de Lucian Blaga în
Diferen¡ialele divine.28 Complexitatea excep¡ionalå a perspectivei lui Lucian
Blaga asupra temei individualului ¿i individua¡iei o înscrie în orizontul
celor mai moderne crea¡ii din metafizica actualå, consonantå cu spiritul
¿tiin¡ific contemporan ¿i cu nivelul de ra¡ionalitate reflexivå a filosofiei
postkantiene.
Teoria tropilor, inspiratå de unele idei ale lui David Hume asupra naturii
particulare a atributelor, reluate de G. F. Stout, a fost dezvoltatå sistematic
de D. G. Williams ¿i K. Campbell.29 O nouå variantå, mult mai complexå,
a fost elaboratå de P. Simons.30 Tropii sunt proprietå¡i particulare pe care le
posedå obiectele individuale sau moduri de a fi ale lor, cum ar fi «în¡elep-
ciunea lui Socrate», «albea¡a acestui cub de zahår», «felul în care, în
Casablanca, Ingrid Bergman îl roagå pe Sam så interpreteze „As Time
Goes By“» etc. Numi¡i ¿i «particulari abstrac¡i» (prin distrugerea cuplurilor
categoriale universal-particular ¿i abstract-concret), tropii au fost propu¿i
de D. Williams în «filosofia primå» ca reprezentan¡i ai «entitå¡ilor consti-
tuente» ale universului, diferite de «ingredien¡ii» acestuia (fragmentele care
ar råmâne când acesta s-ar descompune), diferen¡å sugeratå, de exemplu,
de discontinuitatea ¿i lipsa de identitate a electronilor. Rolurile acordate
tropilor ca «elemente ale existen¡ei» privesc atât particularii, cât ¿i universalii,
atât în¡elegerea corectå a naturii particularilor concre¡i, cât ¿i a caracterului
recurent al universalilor. Tropii sunt «fiin¡ele minimale capabile logic de
existen¡å» sau, cum se exprimau medievalii, «apte pentru existen¡å», capabile
pentru independen¡å, alcåtuind însu¿i «alfabetul existen¡ei» («the very
alphabet of being»), elementele primitive constitutive ale varietå¡ii nesfâr¿ite
a fiin¡årii determinate. Prezentatå în limbajul såu ca o variantå a teoriei
fasciculelor, teoria tropilor define¿te o «fiin¡å completå», un particular
concret deplin, ca o «sumå maximalå de tropi coprezen¡i». Prin modul lor
de articulare «tropicå» asemenea fiin¡e complet determinate nu mai sunt
metafizic problematice, nemaifiind necesar un «particularizator noncalitativ»
(ca în teoria substratum-ului) ¿i evitând acceptarea validitå¡ii principiului
identitå¡ii indiscernabilelor (care vicia Bundle Theory). Considerarea tropilor
ca elemente ale existen¡ei va putea depå¿i o altå problemå internå a teoriei
substratum-ului, ¿i anume angajarea ei fa¡å de o cosmologie a spa¡iului-
timp absolut, deoarece pentru individuarea printr-un substrat fårå calitate
era nevoie de o situare spa¡io-temporarå anterioarå plasårii calitå¡ilor, o
166 ILIE PÂRVU
asemenea cosmologie era introduså ¿i judecatå a priori, fiind transformatå

într-o condi¡ie determinativå pentru ontologie, ceea ce ar fi condus la altå
încålcare a anterioritå¡ii metodologice a unei «filosofii prime». Prin
considerarea faptului cå «locul ¿i calitatea prezentå acolo nu mai sunt fiin¡åri
distincte, una reprezentând particularizatorul, iar cealaltå universalul, ci
aceastå calitate-în-acest-loc este ea înså¿i o singurå realitate, un particular»31
dispare astfel ¿i subordonarea ontologiei fa¡å de o problematicå teorie
cosmologicå a priori. Preten¡ia teoriei de a fi o teorie admi¡ând la nivelul
elementelor o singurå categorie de entitå¡i ireductibile, dar care ar fi capabilå
så explice posibilitatea schimbårii în timp a obiectelor (cu care se confruntå
teoria fasciculelor) se justificå ¿i prin faptul cå ea nu permite instan¡ierea
individualilor în al¡i individuali. Este vorba de ace¿ti tropi sau individualii
fundamentali, fårå structurå. Individualii în sens comun, compu¿i mereologic
din tropi, sunt înså instan¡iabili (cel pu¡in la momente diferite de timp).
Apelând la o rela¡ie de coprezen¡å, ca ¿i alte variante ale teoriei
fasciculelor, teoria tropilor este întâmpinatå cu aceea¿i rezervå în privin¡a
naturii (a modului definirii) acestei rela¡ii ¿i a capacitå¡ii ei de a transforma
prin punere la loc o mul¡ime de tropi într-un individual efectiv, de a
transforma o colec¡ie într-un individual veritabil. O obiec¡ie corelatå cu
aceasta, întâlnitå la C. B. Martin ¿i D. A. Armstrong, vizeazå capacitatea
tropilor (care prin defini¡ie par «entitå¡i dependente», proprietå¡i specifice
unor particulari, momente, feluri de a se manifesta etc.) de a genera prin
corela¡ionarea lor o entitate ontologicå independentå, a¿a cum se cere a fi
individualii astfel analiza¡i. ¥n formularea lui P. Simons, se pune la îndoialå
explicarea, în aceastå teorie, a emergen¡ei într-o colec¡ie de tropi a unei
entitå¡i cu alt statut ontologic. Oare, pentru aceasta, rela¡ia de coprezen¡å
nu necesitå suplimentarea ca o rela¡ie de tipul «rela¡iei de fundare» propuså
de Husserl pentru a evita regresul unificårii ¿i ar determina un nou tip de
compus, care ar fi propriu entitå¡ilor de genul particularilor concre¡i?
Aceasta ar modifica, în sensul sugerat de D. Williams, ¿i semnifica¡ia
«elementelor»: acestea vor fi «constitutive», nu doar «agregative».32 Sau
nu este necesar ¿i pentru teoria tropilor un «purtåtor» al acestor determina¡ii,
un substratum care så explice natura lor dependentå ¿i så permitå în¡elegerea
acelor «fiin¡e complete», independente ¿i separabile, care sunt particularii
crea¡i? Sau, eventual, nu e necesarå invocarea substan¡ei aristotelice (din
Metafizica Z), suport universal dotat doar cu proprietå¡i in potentia? Cu
alte cuvinte, teoria tropilor poate fi consideratå teoria de bazå a ontologiei,
sau ea explicå doar agregatele, ¿i nu unitå¡ile veritabile ale existen¡ei? Dupå

cum observa ¿i P. Simons, fårå o explicare adecvatå a ideii «dependen¡ei
ontologice» statutul oricårei teorii de bazå a ontologiei råmâne problematic.
Am våzut înså cå, pânå acum, dependen¡a ontologicå a fost conceputå ca o
rela¡ie între «aspectele» unei existen¡e fårå niveluri sau modalitå¡i veritabile
de fiin¡are; nu se punea, în principiu, problema unei dependen¡e de tipul
celei dintre modurile existen¡ei determinate ¿i condi¡iile de posibilitate ale
unor tipuri de fiin¡are în genere. De aceea, teoria nuclearå a ontologiei, cu
toate variantele ei, se plaseazå cu tot aparatul ei conceptual în orizontul
fiin¡årilor determinate, nu al existen¡ei ca existen¡å, al «performan¡ei», nu
al «competen¡ei» existen¡iale. Fårå accesul la domeniul structurilor
determinative, generatoare, care ¡in de orizontul fiin¡ei, teoria de bazå a
ontologiei nu poate realiza decât un «inventar al elementelor», ¿i nu o
teorie a categoriilor în sens func¡ional, opera¡ional.
Varianta teoriei tropilor formulatå de P. Simons (care distinge la un
prim nivel o «teorie nuclearå» a substan¡ei ce introduce o colec¡ie de tropi
coocuren¡i ca individuali, neconecta¡i înså printr-un substratum, ci prin
natura lor de individuali ce se fundeazå reciproc, formând un «sistem
funda¡ional» ¿i la nivelul urmåtor o mul¡ime de tropi dependen¡i de nucleul
func¡ional ca întreg, a¿a-numitele proprietå¡i neesen¡iale ale substan¡ei)
combinå aspecte ale teoriilor fasciculelor ¿i substratum-ului, dar fårå a
conserva ¿i defectele acestora. Aspectul cel mai important al acestei teorii
ontologice este deschiderea ¿i flexibilitatea ei, ceea ce o face compatibilå
cu spiritul ¿i metodologia ¿tiin¡ei sau, cum scrie P. Simons, o determinå ca
«ontologie ¿tiin¡ific acceptabilå». Mai mult, lucru foarte rar în ontologia
analiticå, a¿a cum am aråtat, Simons transformå echilibrul reflectiv ontolo-
gie-¿tiin¡å într-un test pentru ontologie. Luând în considerare aspectele
ontologice ale mecanicii cuantice ¿i teoriei particulelor elementare, oricât
de discutabile ar fi ele în literatura de filosofia fizicii, Simons observå cå
teoriile de pânå acum ale tropilor (sau ale substan¡ei, substratum-ului,
fasciculelor) au fost conduse de modelul obiectelor de dimensiuni medii,
cognoscibile în mod direct. Teoria sa nuclearå a elementelor i se pare cå
concordå cu spiritul în care fizicieni sau filosofi ai ¿tiin¡ei, ca R. Feynman,
Bas C. van Fraassen, P. Mittelstaedt, trateazå problema identitå¡ii particulelor
elementare: ceea ce numesc fizicienii particule «identice» (pe baza egalitå¡ii
principalelor numere cuantice: masa de repaus, sarcina, cuantumul spinului)
ar corespunde tråsåturilor «nucleului»; iar identitatea de care vorbesc
168 ILIE PÂRVU
filosofii ar corespunde particulelor aflate «în aceea¿i stare» (ceea ce implicå

¿i egalitatea unor alte determinåri «neesen¡iale»: pozi¡ia relativå, energia
cineticå, impulsul etc.), deci s-ar referi la «periferia» tropilor. Compara¡ia
pe care o face P. Simons între cadrul ontologic al teoriei nucleare a tropilor
¿i fizica particulelor elementare merge foarte departe în privin¡a unei
discriminåri ontologice ¿i epistemologice, dar se opre¿te în fa¡a unor
particularitå¡i formale ale mecanicii cuantice, exact acelea care solicitå (în
condi¡iile acceptårii completitudinii teoriei cuantice, dupå testarea
determinatå de inegalitå¡ile lui Bell), a¿a cum am aråtat în primul volum, o
viziune ontologicå radical deosebitå de cea centratå pe ideea clasicå de
obiect. P. Simons recunoa¿te acest punct al separårii drumurilor mecanicii
cuantice ¿i ontologiei astfel: «¥mi este neclar în momentul actual ce înseamnå
în termeni ontologici superpozi¡ia amplitudinilor de probabilitå¡i.»33
Principiul cuantic al superpozi¡iei, alåturi de corela¡iile E-P-R la distan¡å ¿i
identificarea stårii în afara opera¡iilor de måsurare, constituie tocmai
«parametrii» de care trebuie så ¡inå seama ontologia ce se vrea consonantå
cu spiritul ¿tiin¡ific modern.
Consonan¡a ¿tiin¡ificå a ontologiei analitice (o condi¡ie rara avis printre
adep¡ii supervenien¡ei humeiste) poate fi realizatå mai bine de schema
categorialå propuså de P. Simons în «New Categories for Formal Ontology»
¿i revåzutå dintr-o perspectivå ce exploateazå sugestiile metafizicii lui
Whitehead în «Metaphysical Systematics: a Lesson from Whitehead». Asupra
sugestiilor acestor studii recente vom reveni ulterior. Aici le-am invocat
deoarece mi se par deosebit de semnificative, întrucât reprezintå modulo
necunoa¿terea mea, singurele tentative din interiorul ontologiei analitice
de a prelua constructiv în sistemul ei categorial sugestiile filosofiei procesului,
ale ontologiei lui A. N. Whitehead. Pânå acum, proiectele unor ontologii
alternative au întâmpinat din partea «senatorilor» filosofiei analitice un
veto categoric.
Semnificativå din acest punct de vedere este reac¡ia lui P. F. Strawson
la reconceptualizarea particularilor în filosofia procesului ¿i critica
whiteheadianå a ontologiei substan¡ei, cu paradigma ei a entitå¡ilor
elementare. Filosofii procesului considerå «lucrurile» ca entitå¡i dinamice,
«complexe procesuale posedând o unitate func¡ionalå mai degrabå decât
substan¡e individuate printr-o naturå calitativå de un anumit gen. ¥ntr-o
asemenea perspectivå, particularii fizici devin instan¡ieri concrete ale
structurilor procesuale... Identitatea lucrurilor este discretå (digitalå); aceea
a proceselor este continuå (antologicå).»34 P. F. Strawson, pornind de la

condi¡iile identificårii particularilor în cadrul comunicårii, sus¡ine cå aceasta
necesitå referin¡a la lucruri, astfel încât corpurile materiale «joacå un rol
unic ¿i fundamental în identificarea particulariilor»35, constituind astfel însu¿i
cadrul necesar al cunoa¿terii obiective a particularilor. Ca urmare, filosofia
procesului nu poate constitui o ontologie fundamentalå, independentå logic
de ontologia individualilor. ¥n termenii lui Strawson, premisa criticii
procesualismului este urmåtoarea: «Singurele obiecte care constituie [cadrul
spa¡io-temporal pentru comunicarea interpersonalå] sunt acelea care îi
conferå acesteia caracteristicile fundamentale. Adicå ele trebuie så fie obiecte
tridimensionale cu o anumitå persisten¡å în timp... Ele trebuie så aibå în
mod colectiv diversitate, bogå¡ie, stabilitate ¿i persisten¡å suficiente pentru
a face posibilå tocmai aceastå concep¡ie a unui singur cadru [spa¡io-tem-
poral] unitar pe care-l posedå.»37 De aici, concluzia ontologicå este, dupå
Strawson, urmåtoarea: «Dintre categoriile de obiect pe care le recunoa¿tem,
numai acelea satisfac aceste exigen¡e care sunt sau posedå corpuri materiale
în sensul larg al expresiei. Ca urmare, datå fiind o anumitå tråsåturå generalå
a schemei conceptuale pe care o posedåm ¿i dat fiind caracterul categoriilor
principale disponibile, lucrurile (things) care sunt sau posedå obiecte
materiale trebuie så fie particularii fundamentali.»38 Trecând peste råspunsul
lui N. Rescher (dupå acesta, ¿i procesele fizice satisfac, ¿i ele, neproblematic
condi¡iile identificårii ¿i reidentificårii spa¡io-temporale), vom observa, la
nivel metateoretic, cå argumentul lui Strawson de tip cvasi-transcendental
este valid ca argument general, sub rezerva acceptårii acelui tip de cunoa¿tere
cåruia i se concede natura specialå a determinårii condi¡iilor de posibilitate;
or, a¿a cum am aråtat, pornind tocmai de la observa¡iile lui Strawson asupra
argumentului transcendental al lui Kant, un asemenea pattern argumentativ
nu este general, independent de context, ci depinde esen¡ialmente de
acceptarea unei teorii ca întreg ¿i a unui tip de cunoa¿tere pe baza cåruia se
determinå condi¡iile de posibilitate ale obiectelor cunoa¿terii. Ra¡ionamentul
lui Strawson nu poate bloca a priori un alt tip de categorializare a existen¡ei.
Un capitol important al teoriei elementelor îl constituie concep¡ia
analiticå asupra proprietå¡ilor. Nu vom prezenta în detaliu diferitele variante
ale acestei subteorii a ontologiei analitice, cu argumentele ¿i tipologia
proprietå¡ilor, pornind de la rolurile pe care acestea le pot îndeplini în
diverse domenii ale logicii, semanticii, teoriei cunoa¿terii etc. Monografia
lui Alex Oliver, la care ne-am referit într-un capitol anterior, oferå o
170 ILIE PÂRVU
sistematizare cvasicompletå a problemei ontologice a proprietå¡ilor. Ne vom

restrânge doar la prezentarea concep¡iei lui H. Putnam39, care respinge într-
o manierå pu¡in specificå filosofiei analitice interdic¡ia extensionali¿tilor
(Quine ¿i Goodman) de a accepta asemenea entitå¡i în repertoriul fundamental
al ontologiei. De¿i Quine în propensiunea lui naturalistå invocå ¿tiin¡a pentru
a elimina proprietå¡ile, conceptele, formele etc. dintre entitå¡ile veritabile,
pornind de la nesatisfacerea de cåtre acestea a principiului individua¡iei,
tocmai reflec¡ia metodologicå asupra procedurilor efective ale ¿tiin¡ei lipse¿te
acestui filosof. Ca ¿i în cazul «legii naturale», filosofii analitici se limiteazå
la investigarea «formei logice» independent de orice considera¡ii sau cercetåri
«empirice»; numai prin «reflec¡ii asupra sensului termenilor» nu se poate
accede la o ontologie în ton cu ¿tiin¡a veritabilå. A¿a cum argumenteazå H.
Putnam, teoriile complexe din ¿tiin¡å con¡in aser¡iuni care, formalizate,
cuantificå asupra proprietå¡ilor. El face mai întâi distinc¡ia între «descrieri
cauzale ale unei proprietå¡i» (de genul «posedarea de cåtre ceva a proprietå¡ii
P este råspunzåtoare pentru (sau este cauza) Q») ¿i «descrierea canonicå a
unei proprietå¡i» (de genul «proprietatea de a fi P»), continuând:
«dificultatea, în mod fundamental, este urmåtoarea: existå proprietå¡i pentru
care se cunoa¿te o descriere cauzalå, dar nu ¿i una canonicå. ªi dacå dorim
så vorbim despre asemenea proprietå¡i, un cuantificator existen¡ial asupra
tuturor proprietå¡ilor pare inevitabil»40. Aceste considera¡ii nu sunt
construc¡ii speculative, ci aspecte ireductibile ale cunoa¿terii ¿tiin¡ifice.
Luând în serios aspectele teoretice ¿i metodologice ale ¿tiin¡ei contemporane,
cu greu vom da credibilitate construc¡iilor analitice care-¿i întemeiazå
elucidårile conceptuale pe simplul acord cu intui¡iile «originare». Acest
motiv metodologic este tocmai cel care ne face så consideråm necesare nu
doar extinderi necreative sau conservative ale programului ontologiei
standard, dar ¿i generalizåri ra¡ionale care så modifice radical statutul
«entitå¡ilor prime» ¿i, conform principiului ontologic, ¿i ideea de
«dependen¡å ontologicå».
SECºIUNEA A II-A
Extinderi ¿i alternative
ale ontologiei standard
«Die Verknüpfung philosophischer and physikalische Probleme,
die Möglichkeit, philosophische1 Fragen im Rahmen einer
empirischen Wissenschaft, der Physik, zu behandeln, ja eventuell
sogar zu beantworten, ist in dieser Form
erst in unserem Jahrhundert aufgetreten.»
Werner Heisenberg
«[In Cantor’s work]... you have, in fact,

a perfectly precise arithmetical proof that there are fewer things
in heaven or earth than are dreamt in our philosophy.
That shows how philosophy advances.»
Bertrand Russell
«Letzes Endes, fürchte ich, werden wir uns wohl

auf die Arbeit unserer Freunde aus der Welt Philosophie
verlassen müssen, obwohl die Philosophie auch wieder
zu wichtig ist, um sie nur den Philosophen zu überlassen!»
John A. Wheeler
1
(¥n original: „physikalische“.)
CAPITOLUL 8
«Structura propozi¡ionalå» a existen¡ei:

evenimente, ståri de lucruri, «propozi¡ii»
Construc¡ia arhitectonicii existen¡ei urmeazå în filosofia analiticå, în

general, cåile stipulate de supervenien¡a humeeanå. Noile genuri de entitå¡i
introduse pornind de la «elementele» existen¡ei sunt fie întregiri necreative
sau conservative, dependente ontologic, ale nucleului entitå¡ilor primare,
fie simple «fic¡iuni» eliminabile, întrucât nu trec de proba criteriilor
empiriste de identitate ¿i individua¡ie. Acceptarea lor condi¡ionatå, pe baza
argumentelor de indisponibilitate ¿i a inferen¡ei la cea mai bunå explica¡ie,
nu se bazeazå pe veritabile dovezi de existen¡å ¿i nu conduc la angajåri
existen¡iale ireductibile. Necreativitatea acestor extinderi este sus¡inutå
formal de natura procedeelor «aparatului construc¡ional» al ontologiei
analitice, care nu doar multiplicå instan¡ele de acela¿i gen ontologic cu
elementele de bazå ale teoriei, dar nu sunt nici prin operarea lor efectivå
apte de a suplimenta existen¡ial constitu¡ia de fiin¡å a lumii, fiind ele însele
«eliminabile», considerate, în acela¿i mod ca ¿i entitå¡ile adåugate, simple
adjonc¡ionåri formale, construc¡ii cu rol pur instrumental, neangajate
existen¡ial. Asemenea extinderi conservative, de¿i lårgesc domeniul
entitå¡ilor la care se referå discursul ontologic analitic, nu reconsiderå
prioritatea ontologicå a ingredien¡ilor fundamentali ai existen¡ei. Un
asemenea gambit ontologic este propriu unor alternative veritabile la
ontologia standard, ale cåror proiecte ¿i programe ontologice se înscriu
mai degrabå în linia deduc¡iei transcendentale a lui Kant decât în aceea a
supervenien¡ei humeene. Ele presupun nu doar o completare cu alte
«complexe naturale» a elementelor ontologiei «particulariste», ci propun o
174 ILIE PÂRVU
profundå recategorializare a existen¡ei, o «renormare» a conceptelor prin

care se tematizeazå la nivel fundamental fiin¡a. Categorializarea
«opera¡ionalå» a existen¡ei va asigura un statut ontologic deplin modurilor
¿i structurilor determinative ale realitå¡ii, nu prin simple argumente generale
de existen¡å, ci prin prelucrarea metodologicå a modului de gândire ¿i
construc¡ie teoreticå specific disciplinelor ce configureazå paradigma
epistemicå actualå, prin «exponen¡ierea» experien¡ei ¿tiin¡ifice din cele mai
dezvoltate discipline ale ¿tiin¡ei contemporane. Este astfel pe cale de
constituire o nouå «teorie nuclearå» a ontologiei, comparabilå prin abstrac¡ie,
generalitate ¿i capacitate constructivå cu logica generalå sau teoria abstractå
a modelelor, pentru a continua ¿i acum analogia cu dinamica logicii
contemporane. Aceastå teorie-nucleu, ontologia structuralå, permite restitui-
rea într-o nouå perspectivå a tuturor tentativelor de explorare metafizicå a
stilului metodologic al cunoa¿terii ¿tiin¡ifice contemporane.
Ontologia evenimentelor constituie prima treaptå a extinderii ontologiei
standard dincolo de particulari ¿i universali, elementele fiin¡ei. Introducerea
evenimentelor în discursul ontologic analitic a fost ini¡iatå prin «demonstra¡ia
de existen¡å» datoratå lui D. Davidson, la care ne-am referit într-un capitol
anterior. O asemenea procedurå argumentativå, preluatå ¿i în cazul altor tipuri
de entitå¡i, nu stabile¿te, dacå acceptåm cå este validå, decât cå existå anumite
genuri de entitå¡i, dar nu ¿i care este «natura» lor, care este statutul lor de
realitate.1 Sarcina aceasta cade în seama unor teorii ontologice specifice. O
asemenea teorie trebuie så apeleze la tot arsenalul de criterii ¿i proceduri
pentru stabilirea modului în care «participå» la existen¡å evenimentele. Numai
dupå aceea se pune problema naturii acestor entitå¡i. La acest prim nivel al
explica¡iei ontologice vom observa cå evenimentele nu solicitå – din punctul
de vedere al criteriului de angajare ontologicå ¿i al substructurii ei logice –
un alt cadru conceptual decât al ontologiei de ordinul întâi.
¥n monografia sa dedicatå evenimentelor (Events: A Metaphysical
Study, Routledge & Kegan Paul, London, 1986), L. B. Lombard construie¿te
o formå abstractå a criteriului de identitate, care, potrivit dictum-ului lui
Quine, «No entity without identity», are un rol atât de important în «selec¡ia
ontologicå» ¿i în «igienizarea» discursului metafizic.
«Un criteriu de identitate pentru membrii unui gen de entitå¡i metafizic
interesant, Φ este un principiu de indiscernabilitate, un principiu de forma:
(C1) (x) (y) (Φ x & Φ y ⊃ (x = y ≡ R (x, y))),

unde «R» exprimå o rela¡ie pe care o au x ¿i y numai atunci când ei sunt

asemånåtori în privin¡a tuturor membrilor unei subclase anumite a tuturor
proprietå¡ilor pe care entitå¡ile de genul Φ le pot avea.»
Conform observa¡iei autorului, spre deosebire de Principiul Indiscer-
nabilitå¡ii Identicilor, care spune cå lucrurile identice împårtå¿esc toate
proprietå¡ile, (C1) spune cå entitå¡ile de genul Φ sunt identice în condi¡iile
în care acestea, dacå împårtå¿esc doar o parte a proprietå¡ilor, prin aceasta
vor avea în comun toate proprietå¡ile. Aceastå formå netrivialå îi permite
numeroase instan¡ieri interesante.
Punând apoi o serie de constrângeri asupra lui (C1), acesta poate deveni
mult mai opera¡ional în «consolidarea teoretizårii metafizice asupra
entitå¡ilor»2, putând determina mai exact natura unor asemenea entitå¡i.
Dupå L. B. Lombart, importante în aceastå procedurå vor fi urmåtoarele
constrângeri:
1. Specificarea în raport cu genul entitå¡ilor (Kind-specificity).

Legea lui Leibniz [(x) (y) (Existå x & Existå y ⊃ x = y ≡ (F)
(Fx ≡ FY))] nu poate fi un criteriu de identitate pentru toate
obiectele, deoarece condi¡ia sa de identitate cere
indicernabilitate cu privire la toate, nu doar unele proprietå¡i;
un asemenea criteriu trebuie så se aplice numai unui gen de
entitå¡i; în felul acesta doar se poate gåsi un criteriu unic de
identitate (metafizic interesant), specificat pentru fiecare gen
de entitå¡i.
2. Nonvacuitatea criteriului: mul¡imile identice trebuie så aibå
aceia¿i membri sau aceea¿i localizare spa¡io-temporarå.
3. Excluziunea par¡ialå, pentru fiecare gen de obiecte, trebuie så
fie un criteriu distinct de identitate; un asemenea criteriu va
trebui astfel så specifice, pentru un gen determinat, în înså¿i
condi¡ia lui de identitate, un tip de proprietate necesar
împårtå¿itå de to¡i membrii pentru a fi identici.
4. Minimalitate. Un asemenea criteriu trebuie så specifice o
mul¡ime minimalå de tipuri de proprietå¡i comune ca o condi¡ie
a identitå¡ii.
Aceste condi¡ii restrictive ale (C1), determinative pentru gen –
identitatea entitå¡ilor, apropie mai mult explica¡ia conceptualå de «natura»
entitå¡ilor introduse prin argumente-de-tip-Davidson de o «decizie onticå»»,
176 ILIE PÂRVU
dar cu tot rolul jucat chiar de asemenea criterii specifice nu avem încå
temeiuri suficiente pentru a selecta o singurå teorie a evenimentelor. Ceea
ce nu va surprinde, examinând diferitele ontologii ale evenimentelor, este
încercarea cvasigeneralå de a le defini ontologic în termenii «elementelor»
teoriei nucleare a ontologiei standard, particularii sau universalii, ca entitå¡i
esen¡ialmente dependente ontologic de ace¿tia.
Principalele explica¡ii ontologice reduc¡ioniste ale evenimentelor
prezente în literatura analiticå ilustreazå aceastå perspectivå reduc¡ionistå.
Pentru Quine, de exemplu, evenimentele n-au alt statut decât acela al
particularilor concre¡i, propriu entitå¡ilor de bazå ale ontologiei sale,
obiectele spa¡io-temporale. «Obiectele fizice – scrie Quine... nu trebuie
distinse de evenimente... Fiecare cuprinde doar con¡inutul, oricât de
heterogen, al unei anumite por¡iuni a spa¡iu-timpului, oricât de neconectate
¿i arbitrare.»3 Ca ¿i obiectele, evenimentele sunt acela¿i gen de particulari
concre¡i, entitå¡i nerepetabile, care ocupå în mod complet o por¡iune
determinatå a spa¡iu-timpului. Criteriul de identitate pentru evenimente
(chiar exceptând constrângerile lui Lombard) nu va diferi astfel de cel
pentru obiecte fizice de tip obi¿nuit, paradigme ale particularilor concre¡i.
Ambele entitå¡i apar¡in, altfel spus, aceleia¿i categorii ontologice. ¥n aceste
condi¡ii înså, a¿a cum aratå Lombard, se anuleazå scopul însu¿i pentru care
au fost teoretizate metafizic evenimentele, ¿i anume explicarea schimbårii.
Pentru a nu mai vorbi de deta¿area radicalå a unei asemenea interpretåri
filosofice de substan¡a novatoare a unor teorii din ¿tiin¡a contemporanå
care au revolu¡ionat imaginea ¿tiin¡ificå asupra realitå¡ii fizice tocmai mutând
accentul de pe lucruri, obiecte, pe evenimente.
J. Kim propune o altå teorie a evenimentelor, aflatå tot în limitele
conceptuale ale ontologiei standard. Evenimentele vor fi tot particulare;
dar, asemenea teoriei tropilor, «exemplificåri ale proprietå¡ilor» (the property-
exemplification account) sau «complexe structurate», atribuind unui
eveniment o structurå complexå: «un eveniment (sau stare) este o structurå
constând dintr-o substan¡å (un n-tuplu de substan¡e), o proprietate (un atribut
rela¡ional n-adic) ¿i un moment temporal». 4 ¥ntr-o reelaborare a acestei
defini¡ii, J. Kim explicå astfel natura evenimentelor. Fiecare eveniment
individual are trei constituen¡i unici: «o substan¡å („obiectul constitutiv“ al
evenimentului), o proprietate pe care el o exemplificå („proprietatea
constitutivå“ sau „evenimentul generic“), timp».5 ¥ntr-o nota¡ie canonicå,
evenimentul = [x, P, t]. Pentru aceastå teorie, conform procedurii standard
de formulare ¿i acceptare a unei ontologii analitice, va fi necesarå

specificarea unor condi¡ii de existen¡å ¿i criterii de identitate. Dupå Kim,
acestea sunt:
Condi¡ia de existen¡å: Evenimentul [x, P, t] existå dacå ¿i numai dacå
x are proprietatea P la timpul t.
Condi¡ia de identitate: [x, P, t] = [y, Q, t’] dacå ¿i numai dacå x = y,
P = Q ¿i t = t’.
Evenimentele a cåror identitate este astfel datå de identitatea structurii
lor sau, altfel spus, când sunt «exemplificåri» ale acelora¿i proprietå¡i au
localizare spa¡io-temporalå determinatå de localizarea obiectelor ale cåror
proprietå¡i sunt manifeste (a «substan¡elor consitutive»); existå înså
posibilitatea ca mai multe evenimente så se producå cu un obiect în acela¿i
spa¡iu-timp.
Kim pretinde cå teoria sa a evenimentelor nu este «eliminativå» sau
«reductivå», cå evenimentele nu se reduc la substan¡e, proprietå¡i ¿i intervale
temporale, formularea structurii lor în ace¿ti termeni indicå doar rela¡ia
evenimentelor cu aceste categorii ontologice. Conexiunea cu proprietå¡ile
este importantå ¿i semnificativå, acea proprietate specificå reprezentând
tocmai ceea ce Kim nume¿te «eveniment generic». Problema care confruntå
aceastå explica¡ie este înså a naturii proprietå¡ilor. Preluând distinc¡ia lui
P. Geach între proprietå¡i sau schimbåri veritabile ¿i «proprietå¡i sau
schimbåri-Cambridge» (cele care nu indicå o calitate, respectiv modificare
a substan¡ei sau structurii obiectelor, cum ar fi «pre¡ul untului» versus
«culoare» sau «compozi¡ia untului» etc.), Kim discutå încercarea de a
introduce acele proprietå¡i ce intervin «constitutiv» în determinarea
structuralå a evenimentelor prin apel la cauzare, prin care, mai departe,
s-ar în¡elege o ac¡iune puså în seama unor «puteri» sau «poten¡e» naturale.
Aceastå «explica¡ie cauzalå», invocând asemenea «puteri cauzale» i se pare
circularå, deoarece tocmai «schimbårile reale» sau «evenimentele reale»
sunt acelea care fac «diferen¡a cauzalå», iar «evenimentele generice par a fi
tocmai acele proprietå¡i a cåror posesie de cåtre un obiect îi conferå o
putere cauzalå sau poten¡å».6 Totu¿i, «abordarea cauzalå» ar putea fi cea
«corectå, dar pe o cale indirectå: evenimentele generice de bazå pot fi cel
mai bine alese în raport cu o teorie ¿tiin¡ificå, indiferent dacå teoria este o
teorie a sim¡ului comun asupra comportårii obiectelor de dimensiuni medii
sau este o teorie fizicå foarte complexå. Ele se întâlnesc printre proprietå¡ile
importante, relative la teorii, în termenii cårora pot fi descoperite deseori
178 ILIE PÂRVU
¿i explicate regularitå¡ile. Parametrii de bazå în termenii cårora sunt

formulate legile fundamentale ale teoriilor, în aceastå concep¡ie, ne vor da
evenimentele noastre generice, ¿i opera¡iile logice, matematice sau poate
de alte tipuri asupra lor vor construi evenimente generice complexe,
determinate. ... Cred cå este foarte plauzibil ca noi så nu putem alege
evenimentele generice în mod complet a priori».7 Apelul la cauzare via
teoria sau legea ¿tiin¡ificå duce, cum scrie Kim, «periculos de aproape de
câteva probleme oficiale privind rela¡ia dintre cauzare ¿i explica¡ie,
intensionalitatea rela¡iilor cauzale ¿i idee, de explica¡ie»8. ¥ntr-adevår, dacå
se în¡elege cauzarea, cum ne sugereazå Davidson (¿i anume så interpretåm
într-o formulare de genul «Pråbu¿irea... a fost cauzatå de...» pe «a fost
cauzat» prin «este explicabil cauzal», iar «explica¡ia» ca ceva prin care «în
mod tipic se coreleazå propozi¡ii, nu evenimente»), atunci teoria
evenimentelor se înscrie în nexus-ul humeist «cauzare-subsumare logicå»,
definitoriu pentru ontologia standard. ¥ntr-un studiu provocativ, Al. Rosenberg
considerå cå, acceptând modificåri nesemnificative ale explica¡iei eveni-
mentelor a lui Kim, criteriul lui Davidson (evenimentele sunt identice dacå
ele se înscriu în acela¿i lan¡ cauzal, au acelea¿i cauze ¿i efecte) ¿i criteriul
lui Kim sunt «echivalente în cadrul concep¡iei humeene a cauzalitå¡ii
interpretatå ca o conjunc¡ie constantå»9. Acesta este, într-adevår, punctul
central al ontologiei standard, ¿i de depå¿irea lui depinde faptul dacå
ontologia evenimentelor este o deschidere sau extindere veritabilå a «teoriei
elementului» sau o simplå extindere conservativå.
Explica¡iile conceptuale ale «evenimentelor» propuse de J. Bennett10
(evenimentele sunt «particulari abstrac¡i», ele sunt tropi, instan¡e particulare
ale unor proprietå¡i) sau P. F. Strawson11 (evenimentele nu pot fi identificate
decât prin referire la obiecte, ele sunt «entitå¡i dependente» ce nu pot oferi
«un cadru conceptual unic, cuprinzåtor ¿i utilizabil în mod continuu») nu
depå¿esc, evident, teoria analiticå standard. De¿i contestå «prioritatea
ontologicå» acordatå unilateral obiectelor de cåtre Strawson, argumentând
pentru reciprocitatea dependen¡ei ontologice «substan¡å-schimbare», Davidson,
propunând explica¡ia în termenii conexiunii cauzale ca adevåratul «sistem
conceptual cuprinzåtor ¿i utilizabil în mod continuu» în locul «sistemului de
coordonate spa¡io-temporale pentru obiectele materiale», ca un gen de «apårare
indirectå a evenimentelor reprezentând o categorie ontologicå fundamentalå»12,
nu decide încå printr-un criteriu de individua¡ie «metafizica evenimentelor».
Recursul såu la aparatul formal al cuantificårii, prin care se demonstreazå cå
nu se poate elimina prin parafraze cuantificarea asupra evenimentelor (cum

pretinde Strawson), trebuind deci så le acordåm evenimentelor statutul de
particulari, nu reprezintå decât «contribu¡ia semanticå» la ontologie, «dar
vor råmâne profunde probleme metafizice cu privire la natura acestor entitå¡i,
la modul lor de individuare ¿i la rela¡ia lor cu alte categorii»13. ¥ntr-adevår,
fårå a analiza locul evenimentelor în teoria cauzalitå¡ii, tipurile de explica¡ie
teoreticå, natura corela¡iei posibilitate-actualitate, nu vom putea progresa în
investiga¡ia ontologicå a acestora. Asemenea cercetåri, îndrumate de experien¡a
celei mai importante teorii contemporane a naturii, mecanica cuanticå, ¿i
inspirate din ontologia procesului a lui A. N. Whitehead, cum sunt cele
întreprinse de A. Shimony14, conduc înså la o nouå viziune «neelementaristå»
asupra realitå¡ii, în cadrul cåreia evenimentele pot dobândi într-adevår statutul
de «categorie ontologicå fundamentalå». Asemenea cercetåri necesitå înså o
discu¡ie separatå.
«Liantul» categorial al nivelului ontologiei la care sunt introduse
evenimentele, situa¡iile, stårile de lucruri ¿i faptele, al primei extinderi a
teoriei analitice a existen¡ei îl constituie propozi¡iile (propositions). Termenul
desemneazå un gen de entitå¡i abstracte care, începând cu secolul XIX, au
dobândit un rol important în gândirea metafizicå, prin concep¡iile lui B. Bolzano,
G. Frege, G. E. Moore, B. Russell. Statutul lor ¿i func¡iile pe care le
îndeplinesc în diverse discipline filosofice (semanticå, filosofia limbajului,
logica filosoficå, ontologia, filosofia min¡ii etc.) le-au transformat într-o
temå centralå a gândirii analitice. ¥n ontologie ele exprimå «dimensiunea
specificå» a acestei prime extinderi sau a etajului urmåtor celui al universa-
lilor ¿i particularilor al arhitecturii existen¡ei. Cei care acordå înså un rol
mult mai semnificativ «ontologiei factualiste» (cum am putea denumi, cu
o expresie generalå, acest conglomerat de entitå¡i «comensurabile»),
pretinzând, eventual, prioritate sau caracter fundamental, ireductibil pentru
aceste «complexe naturale», numesc aceastå perspectivå «propositional view
of reality» (concep¡ia propozi¡ionalå asupra realitå¡ii), distinctå de
tematizarea lumii în termenii lucrurilor sau (obiectelor) (Thingist way of
thinking about the world).15
Propozi¡iile sunt cazul cel mai tipic pentru modalitatea introducerii
sau acceptårii unor entitå¡i pe baza rolului pe care acestea îl pot îndeplini în
anumite teorii filosofice. «Teoria tradi¡ionalå» a propozi¡iilor le acordå
statut de entitå¡i abstracte sui generis pe baza rolului pe care acestea îl au în
explicarea sau rezolvarea unor probleme de tipuri foarte diferite. ¥n filosofia
180 ILIE PÂRVU
limbajului ¿i a cunoa¿terii, propozi¡iile sunt acele entitå¡i intensionale ce

reprezintå «purtåtorii primari» ai adevårului sau ai unor asemenea proprietå¡i
ca necesitatea, posibilitatea, imposibilitatea.16 Ele sunt de asemenea introduse
ca obiecte ale «atitudinilor propozi¡ionale» (ale opiniilor, credin¡elor,
convingerilor etc.) sau ale oricåror alte «atitudini inten¡ionale care au ca
obiect lucruri diferite de atribute ¿i individuali».17 Quine scria în acest
sens: «...atitudinile propozi¡ionale înainte de toate, mi se pare, ¿i nu logica
modalå pretind stipularea (positing) propozi¡iilor»18. Aceastå cale, numitå
«abordarea inten¡ionalå a propozi¡iilor», a sugerat ¿i o cale de a rezolva
problema «individuårii» lor printr-o condi¡ie netrivialå de echivalen¡å a
atitudinilor inten¡ionale.19 Quine mai enumårå ¿i alte motive pentru
introducerea propozi¡iilor ca «entitå¡i intermediare», ca obiectele intensio-
nale ale teoriei sensului (meaning theory), presupuså a fi distinctå de teoria
referin¡ei. Propozi¡iile au fost considerate «constante ale traducerii: lucruri
comune oarecum unor expresii stråine ¿i traducerilor lor», «constante ale
a¿a-zisei analize sau parafraze filosofice, lucrurile împårtå¿ite în comun
de analysandum-uri ¿i analysans-urile lor».20 ¥n sus¡inerea lor s-au invocat
argumente special construite, cum ar fi argumentului lui H. P. Grice ¿i
P. F. Strawson21, conform cåruia, dacå am abandona no¡iunea sinonimiei
expresiilor sau a frazelor (sentence-synonymy), care cere admiterea
propozi¡iilor pe care se bazeazå, atunci n-am mai putea utiliza conceptul de
semnifica¡ie a frazelor sau ideea «de a avea semnifica¡ie» (fraza); cu alte
cuvinte, dacå spunem despre o frazå cå are semnifica¡ie, atunci trebuie så
existe o semnifica¡ie (sens) pe care aceasta s-o posede. Alte moduri de
justificare, considerå Quine, invocå «intui¡iile noastre asupra sinonimiei ¿i
analiticitå¡ii». Asemenea argumente, dincolo de slåbiciunea lor logicå, nu
pot înlocui criterii ale «identitå¡ii propozi¡ionale», în lipsa cårora asemenea
entitå¡i intensionale «intermediare» nu pot fi acceptate într-o ontologie
austerå, dar «transparentå» la criterii bine definite de identitate logicå. Primul
rol amintit de Quine, propozi¡iile ca elemente invariante ale traducerii, nu
rezistå în fa¡a eviden¡ei indeterminårii traducerii. «No¡iunea de propozi¡ie
pare a facilita discu¡ia despre traducere numai deoarece ea falsificå natura
acestei întreprinderi.»22 ¥n aceea¿i manierå, Quine respinge pe rând toate
argumentele sau «func¡iile» acordate de «ontologia nereflectatå a „gândirii“
propozi¡ionale». De fapt, dupå Quine, toate aceste roluri pot fi servite de
alte entitå¡i (ale limbajului sau ale realitå¡ii) neproblematice «transparente»,
care trec neproblematic testul ontologic al individua¡iei. Revenind la
argumentul bazat pe atitudinile propozi¡ionale, Quine gåse¿te metodologia

acestei perspective în dezacord cu «spiritul ¿tiin¡ei obiective», care poate
explica întregul comportament lingvistic în termenii unei cauzalitå¡i
obiective (invocând cauzele ¿i efectele acestui comportament), fårå
intermedierea «inten¡ionalului». Toate asemenea no¡iuni «inten¡ionale» sunt
subminate de «relativitatea la un sistem neunic al ipotezelor analitice», ceea
ce reprezintå însu¿i temeiul indeterminårii traducerii. Teza opuså, acceptarea
idiomului inten¡ional, ar postula rela¡ii de traducere «obiectiv valide», în
ciuda indeterminårii lor principiale în raport cu totalitatea dispozi¡iilor de
vorbire. ¥ndreptându-ne aten¡ia asupra «structurii ultime a realitå¡ii» vom
avea nevoie de schema canonicå austerå a ¿tiin¡ei, lipsitå de orice intruziune
a atitudinilor «propozi¡ionale», utilizând doar «constitu¡ia fizicå ¿i
comportamentul organismelor». Formularea «legilor fundamentale ale unei
ramuri a ¿tiin¡ei», oricât de provizorie, nu necesitå decât «idiomul auster».23
Interesant de observat, scepticismul filosofilor de genul lui Quine asupra
«obiectelor intensionale», asupra propozi¡iilor, în particular, a fost pus în
discu¡ie nu atât de dezvoltarea logicå ¿i de argumentele filosofilor asupra
existen¡ei unor asemenea entitå¡i, ci mai de grabå de rezultatele ¿i
perspectivele ¿tiin¡ei, în special de revolu¡ia în psihologia cognitivistå ¿i în
¿tiin¡ele cogni¡iei în general.24 Revenirea spectaculoaså la studiul con¿tiin¡ei
din perspectiva inten¡ionalitå¡ii sau a stårilor inten¡ionale ¿i depå¿irea
behaviorismului (alternative teoretice în jurul cårora ¿i lui Quine i se pårea
cå graviteazå problema atitudinilor propozi¡ionale) indicå semne grave de
întrebare asupra valorii ¿i întemeierii reducerii extensionaliste a propozi¡iilor
sau a altor asemenea «obiecte» ale atitudinilor propozi¡ionale. A¿a cum
considerå G. Bealer, explica¡iile dupå care «propozi¡iile nu sunt de fapt
decât func¡ii extensionale de la lumi posibile la valori de adevår; doctrina
dupå care propozi¡iile nu sunt decât mul¡imi ordonate (¿iruri, grafuri
abstracte etc.) constând din proprietå¡i, rela¡ii ¿i poate particulari; doctrina
dupå care proprietå¡ile (sau conceptele) nu sunt altceva decât func¡ii
extensionale de la individuali la propozi¡ii; etc.», de¿i «istoric semnificative
¿i formal elegante», ca reduc¡ii extensionaliste sunt «pur ¿i simplu
neplauzibile».25 Reluând un repetat argument, G. Bealer aratå cå «mul¡i
dintre noi avem dificultå¡i så credem cå înse¿i propozi¡iile pe care le credem
¿i asertåm sunt în realitate func¡ii sau mul¡imi ordonate»; aceste reduc¡ii,
dincolo de contra-intuitivitatea lor (care, la acest nivel al analizei n-ar trebui
invocatå, fiind vorba de a propune un model explicativ teoretic), nu trec
182 ILIE PÂRVU
ele însele la testele de identitate ¿i existen¡å; acest punct, important din

perspectiva metodologiei analitice, trebuie luat mai degrabå în considerare
(alåturi de argumentul de indispensabilitate a entitå¡ilor intensionale ¿i
inten¡ionale în discursul ¿tiin¡ific actual) atunci când se sus¡ine, «o perspectivå
nonreduc¡ionistå în care proprietå¡ile sunt considerate entitå¡i sui generis».
Invocarea în acest capitol a discu¡iilor despre propozi¡ii nu avea ca
obiectiv elaborarea unei concep¡ii asupra statutului lor logico-semantic sau
asupra statutului lor ontologic ¿i nici, în primul rând, ilustrarea cu ajutorul
lor a modalitå¡ii justificårii «func¡ionale» a unor entitå¡i. Propozi¡iile ne
intereseazå mai degrabå datoritå faptului cå ele reprezintå unul din mediatorii
extinderii ontologiei particularilor ¿i constituirea ontologiei «factualiste».
Situa¡iile, evenimentele, stårile de lucruri ¿i faptele, tipurile de «entitå¡i»
ale noului nivel al ontologiei, sunt considerate, în general, contrapår¡ile
propozi¡iilor, pe baza principiului «truth-maker» adoptat ca strategie
metodologicå în ontologia analiticå. Extinderea primå a cadrului conceptual
al ontologiei standard s-a produs sub influen¡a «principiului contextului»
al lui Frege (via logica Whitehead-Russell), care a schimbat unitatea
elementarå a semnifica¡iei epistemice, înlocuind conceptul prin propozi¡ie.
Noile entitå¡i amintite au devenit, dupå expresia lui M. Loux, «vecinii
ontologici» ai propozi¡iilor. Ele au structuri analoge cu cele ale propozi¡iilor
¿i înscriu astfel «elementele» realului într-o organizare complexå (reductibilå
sau nu, aceasta nu conteazå la acest moment al analizei).
Procedura standard a ontologiei analitice de a introduce în «the furniture
of the world» faptele este urmåtoarea: faptele sunt acele «lucruri» din lume
care fac adevårate propozi¡iile adevårate. Cu principiul lui Russell din The
Philosophy of Logical Atomism, «atunci când vorbesc despre un fapt... eu
în¡eleg genul de lucru care face o propozi¡ie adevåratå sau falså».26 Mai
specific, Russell indicå aceastå extindere necesarå ini¡iatå de Frege în
problemele rela¡iei dintre semantica logicå ¿i ontologie: «ceea ce numesc
un fapt este genul de lucru care este exprimat printr-un enun¡, nu printr-un
singur nume, cum ar fi „Socrate“. Atunci când un singur cuvânt e folosit
pentru a exprima un fapt, cum ar fi „incendiul“ sau „lupul“, aceasta se
datoreazå întotdeauna unui context neexprimat, ¿i expresia completå a unui
fapt va necesita întotdeauna un enun¡.»27 Principiul «truth-maker» ¿i logica
modernå i se par lui Russell temeiuri suficiente pentru o concluzie ontologicå
majorå: «faptele apar¡in lumii obiective. Ele nu sunt create de gândurile
sau opiniile noastre, cu excep¡ia unor cazuri speciale.»28 Faptele, dupå Russell,
nu pot fi eliminate din descrierea lumii exterioare; aceasta nu poate fi

reprezentatå exclusiv prin particulari; indiferent dacå vorbim despre «fapte
particulare» (în fraze de genul «Aceasta este albå») sau «fapte universale»
(ca în expresia «To¡i oamenii sunt muritori»), conchide Russell, ar fi o
mare eroare «så presupunem cå am putea descrie lumea în mod complet
numai cu ajutorul faptelor particulare»; la fel stau lucrurile ¿i cu «faptele
pozitive» («Socrate tråie¿te») sau «faptele negative» («Socrate nu mai
tråie¿te»), de¿i aceastå distinc¡ie este mult mai greu de stabilit, ca ¿i
determinarea mai exactå a rela¡iei dintre propozi¡ii ¿i fapte (care nu este
una de denumire, ci mai degrabå de asertare).
Så nu uitåm cå aceluia¿i Russell îi apar¡ine celebrul principiu «Ori de
câte ori este posibil, construc¡iile din entitå¡i cunoscute trebuie substituite
celor inferate din entitå¡i necunoscute».29 Transpus în cadrul faptelor, el
conduce la douå întrebåri pe care Russell le formuleazå astfel: 1. Sunt
lucrurile care par entitå¡i logice complexe în mod real complexe?; 2. Sunt
ele realmente entitå¡i?30 Este dificil a analiza simplu concep¡ia lui Russell ¿i
a gåsi råspunsul la aceste întrebåri în lucrårile lui. Sugestii importante sau
puncte de plecare pentru construc¡ii teoretice ulterioare se gåsesc înså
numeroase în lucrårile lui Russell din acea vreme. Vom indica doar una
dintre acestea, care va cåpåta o formå detaliatå în Human Knowledge (1949).
¥n cåutarea acelei unitå¡i individuale proprii entitå¡ilor complexe veritabile
(deosebite de complexitatea aparentå a obiectelor experien¡ei comune, chiar
dacå acestea sunt cunoscute prin nume proprii: Socrates, Piccadilly,
Romania, A douåsprezecea noapte!) în rândul cårora Russell înscrie faptele
(¿i care nu pot fi «dizolvate» prin enumerarea lucrurilor particulare care
sunt în ele, nu pot fi reduse la mul¡imi, clase, serii etc.), Russell nu se
orienteazå dupå un principiu de individua¡ie construit dupå schema
conceptualå a obiectelor fizice obi¿nuite, ci indicå în permanen¡å ¿i
conservarea structurii acestui temei al «complexitå¡ilor ini¡iale», cele cu
care trebuie så înceapå teoria ontologicå «analiza lumii», a¿a cum orice
teorie ¿tiin¡ificå modernå organizatå deductiv începe cu propozi¡ii care,
din punct de vedere logic, posedå o mare putere deductivå, exactitate ¿i
«for¡å» constructivå.31 Faptele sunt entitå¡ile complexe prin structura lor
de la care trebuie så pornim dacå inten¡ionåm så dåm o «explica¡ie completå
a lumii», så ajungem, cum schi¡eazå Russell în final, la o idee sistematicå
despre lumea ca totalitate. De¿i analizabile logic, faptele nu sunt reductibile
ontologic la componente individuale; acestea apar doar în calitate de
184 ILIE PÂRVU
constituen¡i ai faptelor numai prin înscrierea lor într-o structurå. O asemenea

perspectivå nu se poate afirma fårå a se denun¡a tradi¡ia metafizicii substan¡ei,
întemeiatå, cum afirma ¿i Whitehead, pe forma subiect-predicat a propo-
zi¡iei. «Logica filosoficå» va trebui så se concentreze, scrie Russell, asupra
«formei faptelor» mai degrabå decât asupra «formei propozi¡iilor».32 «Forma
faptelor» este tema ontologiei, iar «forma propozi¡iilor» este subiectul
logicii. ¥n ambele cazuri «forma» nu poate fi luatå în interesul obi¿nuit de
«constituent» («O formå a unei propozi¡ii nu este niciodatå un constituent
al înså¿i acestei propozi¡ii»33). Faptele nu sunt «entitå¡i în sensul în care
sunt constituen¡ii lor».34 Sensul în care ele existå nu este determinat decât
prin conceptul de structurå, tema de studiu de altfel, dupå Russell, a ¿tiin¡ei
contemporane. Constituen¡ii ultimi ai lumii sunt, a¿adar, dupå Russell,
faptele. Pornind de la propozi¡ii, justificarea acestei viziuni ontologice este,
într-o expresie condensatå, urmåtoarea: «Nu po¡i cunoa¿te lumea pânå când
nu cuno¿ti faptele care fac adevårurile lumii».35 Dar faptele nu au deloc
natura elementelor simple, nestructurate. În concordan¡å cu cercetårile
asupra evolu¡iei concep¡iei fizicii teoretice asupra realitå¡ii, prezente în
cartea sa Our Knoweldge of the External World (1914), Russell încearcå
¿i în ontologia sa så explice «entitå¡ile metafizice» apelând la instrumentele
logicii moderne, în cadrul cåreia se cristaliza conceptul-temå al structurii.
Pe aceastå linie, Carnap va ajunge la teoria constituirii din Der Logische
Aufbau der Welt (1928), cea mai importantå lucrare a metafizicii structu-
raliste din secolul nostru.
Pe o cu totul altå direc¡ie, continuând alte motive ale gândirii decât
Russell, a mers ontologia factualistå a filosofilor analitici. Cel mai remarcabil
reprezentant al acesteia este, fårå îndoialå, David Armstrong. Acesta î¿i
propune în lucrarea sa de sintezå A World of States of Affairs (1997), pornind
de la ideea faptelor (sau a stårilor de lucruri) pe care Russell ¿i Wittgenstein
o considerau ca reprezentând constituen¡ii fundamentali ai lumii, så articuleze
o «schemå metafizicå unificatå», o «ontologie» în care universalii, legile
naturii, dispozi¡iile ¿i puterile naturale, posibilitå¡ile ¿i necesitå¡ile, dar ¿i
entitå¡ile «abstracte» så-¿i gåseascå locul ¿i corela¡iile lor sistematice, så
introducå mai multå «disciplinå» în acea disciplinå filosoficå numitå teoria
existen¡ei. Aceasta va fi o «viziune propozi¡ionalå» asupra lumii, în care,
ca ¿i la Russell, pornind de la stårile de lucruri ca «elemente» constitutive,
så se articuleze însu¿i conceptul teoretic al «existen¡ei ca totalitate».
Ca ¿i orice altå elaborare sistematicå a ontologiei analitice, ¿i ontologia

stårilor de lucruri porne¿te de la o serie de principii sau ipoteze constructive.
Ele sunt formulate de Armstrong ca teze ale ontologiei sale.
1. Factualismul. Aceastå expresie desemneazå ipoteza fundamentalå a

construc¡iei lui Armstrong: lumea, tot ce existå, este o lume a stårilor de
lucruri (states of affairs). O asemenea stare de lucruri are urmåtoarea
structurå: ea existå dacå un particular are o anumitå proprietate sau o rela¡ie
are loc între doi sau mai mul¡i particulari. Fiecare asemenea stare de lucruri
(constituitå astfel din particulari, proprietå¡i sau rela¡ii, iar în cazul stårilor
de lucruri de ordin superior, ea având printre constituen¡i ståri de lucruri de
ordin inferior) este un existent contingent. Proprietå¡ile ¿i rela¡iile sunt
universali, nu particulari; rela¡iile sunt, toate, rela¡ii externe. Din stårile de
lucruri «originale» se pot articula ståri de lucruri «moleculare» prin
conjunc¡ii (niciodatå prin disjunc¡ii sau nega¡ii). Stårile moleculare nu
constituie «adi¡ii ontologice» fa¡å de conjunctele lor.
Acceptând stårile de lucruri ca «actorii centrali în drama noastrå
metafizicå»36, Armstrong este confruntat cu o serie de probleme privind
rela¡ia acestor entitå¡i cu «elementele» ontologiei standard, independen¡a
stårilor de lucruri, criteriile specifice de existen¡å, natura rela¡iilor ¿i a
structurii constitutive, întemeierea legilor naturii, a dispozi¡iilor ¿i modali-
tå¡ilor fiin¡ei. Asupra unora dintre aceste articula¡ii ale concep¡iei lui
Armstrong vom reveni ulterior.
2. Naturalismul: «lumea, totalitatea entitå¡ilor nu este altceva decât

sistemul spa¡io-temporal».37 Substratul epistemologic al acestei teze este
evident: «exceptând varietå¡ile primitive ale experien¡ei comune, ¿tiin¡a
naturii este aceea care ne furnizeazå cunoa¿terea detaliatå pe care o avem
asupra lumii»38. «Partea negativå» a tezei naturalismului ontologic, crede
Armstrong (spre deosebire de aser¡iunea ei «pozitivå»: «cå sistemul spa¡io-
temporal existå»), este mult mai controversabilå: ea spune cå sistemul spa¡io-
temporal este tot ceea ce existå. Transcenden¡a unor entitå¡i fa¡å de sistemul
spa¡io-temporal, negatå cu atâta vehemen¡å de autorii sau autorul
Manifestului Cercului Vienez, pentru care: «în ¿tiin¡å nu existå „profun-
zimi“, totul se aflå la suprafa¡å», nu este admiså doar de metafizicile teologice
sau de ontologiile entitå¡ilor abstracte, cum crede Armstrong, dar ¿i de
ontologiile nonfactualiste, care «închid» cercul existen¡ei nu pe fapte,
186 ILIE PÂRVU
proprietå¡i, lucruri sau pe evenimente, ci pe structurile determinative, pe

condi¡iile de posibilitate ale existen¡ei determinate («proiectabile» spa¡io-
temporal). Ipoteza ontologicå subordonatå acestui naturalism va fi urmåtoarea:
«sistemul spa¡io-temporal este este identic cu o anumitå mul¡ime sau un
agregat... al stårilor de lucruri, o mul¡ime sau un agregat care este totalitatea
stårilor de lucruri»39. Aceastå tezå «structuralå» poate fi «ilustratå» diferit,
de diferite modele fizice ale constitu¡iei universului la nivel elementar. Aceasta
este a¿adar o tezå «metafizicå»: ea nu stabile¿te natura particularå a spa¡iu-
timpului sau faptul cå el ar fi ireductibil la constituen¡i mai fundamentali;
natura spa¡iu-timpului, afirmå Armstrong, trebuie descoperitå a posteriori
de cercetarea fundamentalå din ¿tiin¡a naturii.
3. Fizicalismul: «Singurii particulari pe care îi con¡in spa¡iu-timpul

sunt entitå¡ile fizice guvernate doar de legile fizicii.»40 Aceastå tezå invocå
ceva de genul unei teorii ultime a ¿tiin¡ei sau a «fizicii complete». Fizicalismul
poate fi în¡eles în douå variante: (i) una «slabå» (lumea spa¡io-temporalå
con¡ine doar entitå¡i fizice guvernate doar de legile fizice) ¿i (ii) una «tare»
(orice existå este guvernat de legile fizicii). Teza «tare» este, aratå Arm-
strong, o combinare a fizicalismului «slab» cu naturalismul. La rândul lor,
cele trei teze combinate dau posibilitatea urmåtoarei reformulåri a ideii
fundamentale a fizicalismului: «(10) to¡i universalii fundamentali, proprietå¡i
sau rela¡ii, sunt cei studia¡i de fizicå, ¿i to¡i universalii de ordinul întâi sunt
structuri ce nu implicå altceva decât ace¿ti universali; (20) toate legile
fundamentale sunt conexiuni ce au loc între ace¿ti universali, iar celelalte
legi nu sunt altceva decât legile fundamentale operând în condi¡ii specifice
de frontierå».41
Ce credit sau plauzibilitate epistemologicå au aceste trei teze? Teza
naturalismului este confruntatå atât cu postularea unor temeiuri asupra
spa¡io-temporale ale lumii (sau argumentarea lor «from Design»), cât ¿i cu
postularea unor entitå¡i «adi¡ionale», «abstracte» (lumi posibile, universali,
clase). Provocarea ultimei variante, importantå în acest context, va fi
întâmpinatå de Armstrong prin argumente de eliminare sau de reconcep-
tualizare a acestor entitå¡i în cadrul conceptual al sistemului spa¡io-temporal
în¡eles ca un sistem al stårilor de lucruri. Fizicalismul este, aici, o «ipotezå
¿tiin¡ificå de nivel superior, oarecum speculativå ¿i deschiså, în particular,
ea este o ipotezå reductivå»42. Ea î¿i întemeiazå autoritatea pe ¿tiin¡å ¿i are
numai «tåria epistemologicå» pe care i-o poate conferi cea mai bunå teorie
disponibilå a naturii. Ea nu stabile¿te «adevåruri metafizice», pentru aceasta
având nevoie de un demers cu totul deosebit, eventual transcendental, sau
invocând lumile posibile. La Armstrong, aceastea din urmå nu au un statut
funda¡ional, ci sunt ele însele printre entitå¡ile derivabile construc¡ional.
Factualismul este înså prezentat doar ca o ipotezå, înså o ipotezå de ordin
filosofic. Poate fi ea stabilitå pe baza unor argumente filosofice sui generis,
dincolo de eviden¡a ¿tiin¡ificå tot mai impresionantå din ultima vreme în
favoarea ei? Greu de afirmat, datå fiind incertitudinea argumentelor în
domeniul metafizicii, determinatå, dupå Armstrong, de interconexiunea
doctrinelor ¿i temelor din acest câmp al gândirii teoretice, cåreia nu i se
poate aplica acea «compartimentalizare» («divide et impera») proprie ¿tiin¡ei
exacte, strategie ce întemeiazå validitatea demonstra¡iilor acesteia. Råmâne
ca aceastå tezå så fie prezentatå doar cu acea plauzibilitate pe care o are ¿i
teza naturalismului.
Cu toate aceste precau¡ii metafilosofice, în construc¡ia ¿i analiza
ontologiei sale D. Armstrong procedeazå în primul rând prin apel la
argumente generale. ¥n cazul introducerii faptelor sau stårilor de lucruri,
Armstrong invocå bine binecunoscutul argument al entitå¡ii necesare pentru
adevårul propozi¡iilor (truth-maker argument). Având o tradi¡ie ce descinde
pânå la Categoriile lui Aristotel («Faptul existen¡ei unui om poartå cu sine
adevårul propozi¡iei care spune cå el este» (14 b, 14-22), este continuat –,
aratå Armstrong, de Leibniz (Discurs asupra metafizicii, VIII: «orice
predica¡ie adevåratå are un anume fundament în natura lucrurilor»). Ridicat
de G. Bergmann la statutul de «temei ontologic», argumentul acesta
presupune, ca ¿i la Russell, teoria-coresponden¡ei a adevårului. Russell afirma
pur ¿i simplu cå «defini¡ia formalå a adevårului prin coresponden¡a unei
propozi¡ii cu obiectul ei mi se pare singura care este teoretic adecvatå»43.
Construitå, ca ¿i la Russell, la nivelul propozi¡iilor, aceasta implicå o «viziune
a elementelor» de tip factualist.
Armstrong considerå acest «argument general» un «stil argumentativ»
ce implicå o rela¡ie necesarå între adevårul propozi¡iilor ¿i stårile de lucruri;
el ar trebui «formalizat» ca urmare prin apel la «lumile posibile»: nu existå
nici o lume posibilå alternativå în care så existe starea de fapt corespunzåtoare
propozi¡iei, dar propozi¡ia så fie falså.
188 ILIE PÂRVU
¥ntr-o manierå originalå, acceptând corela¡ia adevår-existen¡å propuså

de argumentul de existen¡å de acest tip, Armstrong concepe «coresponden¡a»
propozi¡ie adevåratå-ståri de lucruri care satisfac acest adevår ca o «rela¡ie
internå», în felul acesta el împrumutå o idee a teoriei redundan¡ei a
adevårului; «coresponden¡a» nu cere nimic altceva: adevårul este super-
venient existen¡ei termenilor rela¡iei.
Din punctul de vedere al naturii stårilor de lucruri, Armstrong vrea så
depå¿eascå perspectiva reduc¡ionistå a supervenien¡ei acestora fa¡å de
«componentele» lor; stårile de lucruri nu sunt «sume mereologice» ale
elementelor, sunt unitå¡i ce posedå un «mod de compozi¡ie nonmereologic»;
importantå este organizarea internå, ea le face nedecompozabile ¿i
ireductibile la universali ¿i particulari; stårile de lucruri trebuie tratate ca
«unitå¡i», ca atomi de existen¡å; ele se pot însuma mereologic pentru a
alcåtui «fapte moleculare». Stårile de lucruri reprezintå, la rândul lor,
«particulari» sui generis, nefiind repetabile; concep¡ia ontologicå «propozi-
¡ionalå» constituie astfel o «victorie a particularului»: particulari + universali
= particulari!
Condi¡iile de identitate ale stårilor de lucruri vor fi dependente de
natura acestor entitå¡i: ele, principialmente, sunt structuri, cel mai
fundamental gen de structuri ce poate exista. Ca atare, identitatea stårilor
de lucruri cere o identitate de-tip-structural, ¿i anume, ¿i pentru «consti-
tuen¡i», ¿i pentru modul de organizare a lor; Armstrong le nume¿te, ca
atare, «condi¡ii de identitate structurale». Egalitatea unor asemenea condi¡ii
nu este decât un element al afirmårii identitå¡ii stårilor de lucruri; la acesta
se adaugå ¿i condi¡ia «empiricå», coexisten¡a faptelor. Acceptând stårile de
lucruri ca entitå¡i fundamentale, tot restul genurilor de entitå¡i va fi judecat
dupå testul înscrierii într-o rela¡ie de cauzalitate cu stårile de lucruri. Aici
întâlnim înså punctul nevralgic, locul semnificativ pentru evaluarea naturii
extinderii ontologice introduse de ontologia factualistå: cum von concepe
cauzarea înså¿i? Vom accepta patternul humeist al subsumårii nomologice
(pentru explicarea cauzårii) sau vom acorda statut deplin cauzårii individuale,
dispozi¡iilor, puterilor naturale etc.?
Tezele fundamentale ale ontologiei lui Armstrong alcåtuiesc un cadru
«metodologic», dar ¿i de aser¡iuni fundamentale, care ne permit så în¡elegem
pozi¡ia sa asupra acestui punct ce marcheazå divergen¡a interpretårilor;
naturalismul ¿i fizicalismul profesate de Armstrong nu fac ontologia sa
compatibilå cu acordarea unei realitå¡i veritabile structurii modale a
existen¡ei, dispozi¡iilor ¿i puterilor naturale, cu alte cuvinte, condi¡iilor

determinative ale fiin¡årilor determinate ¿i ale existen¡ei ca totalitate. Aceste
«aspecte» ale existen¡ei sunt doar «stipulåri teoretice», eliminabile,
superveniente. «Propunerea de compromis» a lui Armstrong ilustreazå
aceastå perspectivå: «Toate stårile de lucruri sunt contingente. Constituen¡ii
lor, atât particulari cât ¿i universali, sunt de asemenea existen¡i contingen¡i.
¥ntrucât lumea este o lume de ståri de lucruri, nu existå alte entitå¡i ce
corespund adevårului (truth-makers) pentru orice adevåruri decât aceste
ståri de lucruri particulare ¿i constituen¡ii lor existen¡i contigen¡i. Adevårurile
modale, ca urmare, de¿i nu sunt adevåruri contingente, nu au ca entitå¡i
corespondente altceva decât aceste fiin¡e contingente... Entitatea sau entitå¡ile
corespondente unui adevår modal anumit îl fac adevårat doar în virtutea
rela¡iilor de identitate (identitate strictå) ¿i diferen¡å care au loc între
constituen¡ii acestor entitå¡i. Entitå¡ile ultime corespondente adevårurilor
modale nu sunt decât termenii acestor rela¡ii, termeni ce constituie împreunå
fiin¡e contingente».44
Aceastå «doctrinå defla¡ionarå asupra adevårului modal»45 introduce
dimensiunea modalå a existen¡ei nu printr-o generalizare ra¡ionalå a
conceptului de realitate, ci ca un simplu surogat «combinatoric» de entitå¡i
ale «lumii reale». O teorie reduc¡ionistå a modalitå¡ii, o purå teorie
combinatorialå a posibilitå¡ii, cum o dezvoltå D. Armstrong într-o lucrare
anterioarå (A Combinatorial Theory of Possibility, 1989), este departe de o
metafizicå a modalitå¡ii care så corespundå orizontului teoretic actual al
¿tiin¡elor exacte (¿i, ca urmare, «naturalismului» pretins de Armstrong).
¥ntrucât Armstrong are în vedere tocmai «posibilitatea nomicå», ¿i nu simpla
«posibilitate logicå», teoria lui «defla¡ionarå» a posibilului trebuie corelatå
cu ideea de lege naturalå pentru a determina coeren¡a teoreticå a întregii
articula¡ii ontologice. Lucrurile se prezintå într-adevår astfel, dat fiind
modelul tot de tip reduc¡ionist al legii naturale pe care-l formuleazå
Armstrong. Vom reveni în alt capitol asupra acestei reconstruc¡ii. Aici vom
indica doar tentativa «timidå» a lui Armstrong de a depå¿i viziunea humeistå
asupra corela¡iei dintre cauzalitate ¿i legi, prin substituirea «teoriei regulariste
a legilor» cu o «teorie tare a legilor», care så mai poatå da seama înså de
«combina¡ia» legi naturale-cauzalitate (cauzare individualå). Armstrong
propune (împreunå cu A. Heathcote) urmåtoarea solu¡ie: cauzarea singularå
poate fi în¡eleaså nu, cum crede Davidson, ca o rela¡ie subsumabilå a priori
unei legi generale, ci ca o instan¡iere a unei «legi tari» («cauzarea singularå
190 ILIE PÂRVU
este identicå cu instan¡ierea unei sau unor legi tari»46), dar cu men¡iunea,
propuså de Heathcote, cå aceastå identitate nu este conceptualå, ci mai
degrabå empiricå, a posteriori. Pentru a evita înså recåderea în necesitarism,
dupå modelul lui Kripke «cåldura = mi¿carea moleculelor» sau «apå =
H2O», Armstrong sugereazå o instan¡iere ce se poate dovedi irealizabilå
(deci nu o necesitate logicå) a unei legi sau conexiuni nomice într-o cauzare
individualå; legea se manifestå într-o asemenea cauzare ce implicå nu doar
succesiune a evenimentelor, ci producerea, generarea lor. Pentru a evita,
din nou, capcana humeistå a reducerii (prin condi¡ia instan¡ierii) legilor la
«patternuri de regularitate», lui Armstrong i se pare necesarå considerarea
tuturor legilor fundamentale ca legi cauzale. «Rela¡ia cauzalå fundamentalå
este una nomicå, având loc între tipuri de ståri de lucruri, între universali.
Cauzarea singularå nu este decât instan¡ierea acestui tip de rela¡ie în cazuri
particulare. Atunci când noi experien¡iem cauzarea singularå, ceea ce noi
experien¡iem este nomicitatea, instan¡ierea legilor.»47 Rela¡ia nomicå înså¿i
este analizatå de o conexiune cauzalå între tipuri de ståri de lucruri. Aceasta
ar permite solu¡ia «problemei inferen¡ei» (implicatå în cauzarea individualå
¿i negatå de Hume): cauzarea între douå ståri de lucruri (F → F’) este
descriså ca o conexiune între tipuri de ståri de lucruri. Stårile de lucruri
trebuie så se producå dacå implica¡ia de la conexiunea nomicå a tipurilor
de ståri de lucruri la regularitatea stårilor de lucruri de ordinul întâi se
produce. D. Armstrong recunoa¿te înså dificultå¡ile acestei idei, ¿i anume,
în special, problema «instan¡ierii» unei asemenea legi (conexiune între
tipuri), considerându-¿i propunerea interpretativå doar un postulat.
Dificultatea semnalatå, care ar fi depå¿itå prin medierea corela¡iilor legilor
generale («tari») cu evenimentele particulare (ståri de lucruri ce se produc)
prin regularitatea stårilor de ordinul întâi, îl apropie pe Armstrong de schema
explica¡iei teoretice nonhumeistå (care admite, cum aråta fizicianul A. Salam,
«adâncimea» explica¡iilor datå de diferen¡a de nivel ontologic între referin¡a
explicans-ului ¿i explicandum-ului), dar modul exact în care se coreleazå –
în vederea medierii necesare în¡elegerii cauzårii individuale – legile generate
cu patternurile de regularitate ale stårilor de lucruri de ordinul întâi råmâne
neelucidat de D. Armstrong.
Pe ce se întemeiazå implica¡ia între tipuri de evenimente sau (rela¡ia
de necesitate între universali, cum analizeazå Armstrong legea naturalå) ¿i
patternuri de regularitate «empiricå», propuså de Armstrong ca o condi¡ie
suplimentarå a explica¡iei cauzårii individuale? Este rela¡ia aceasta
mediatoare, la rândul ei, una de instan¡iere? Recunoa¿terea statutului cu

totul diferit al legilor «tari» în raport cu regularitå¡ile empirice ¿i a rela¡iei
dintre ele, care nu este în nici un caz reductibilå la una de tipul «consecin¡ei
logice», corelatå necesar cu o nouå viziune asupra existen¡ei, ar fi mai
degrabå «solu¡ia» la problema-test a corela¡iei între legitatea naturalå ¿i
cauzarea individualå. Orizontul ontologiei factualiste a lui Armstrong nu
este înså deschis unei asemenea generalizåri extreme a ideii de existen¡å,
care så permitå redefinirea radicalå a categoriilor ¿i principiilor implicate
în tematizarea acelor conexiuni determinative pentru logica ¿i dinamica
realului. «Victoria particularitå¡ii», dacå se acceptå în¡elegerea «re¡elei
cauzale» ca «re¡ea nomicå», compromite în mare måsurå explica¡ia
«particularitå¡ii» rela¡iilor particulare de cauzalitate. Nucleul ini¡ial al
entitå¡ilor fundamentale este astfel conceput încât asemenea dimensiuni
necesare pentru explica¡ia cauzårii (cum sunt puterile, dispozi¡iile, aspectele
modale) sunt simple extinderi conservative («free lunch»). Fårå modificarea
semnului entitå¡ilor «originare», «elementare», ¿i a rela¡iei de prioritate
ontologicå între «orizonturile» fiin¡årii, nici tentativa explicårii conceptuale
a unitå¡ii lumii sau a determinårii constructive a «existen¡ei ca totalitate»
nu are un succes mai previzibil. Sugestiile lui Armstrong în aceastå direc¡ie,
luând ca punct de plecare ideea de categorie ca exprimând «legile stårilor
de lucruri ca ståri de lucruri»47 (pe care s-ar baza ¿i elucidarea nexus-ului
ontologic legi-cauzalitate) nu «exploateazå» suficient «operatorul aristo-
telian» ca, astfel încât el så nu desemneze doar trecerea categoriilor din
registrul «elementelor» în acela al «tipurilor» de configurare a stårilor de
lucruri, ci trecerea de la categorializarea «elementarå» a existen¡ei la catego-
rializarea structurilor determinative ale acestora. Operatorul lui Aristotel
î¿i aflå corespondentul mai degrabå în «exponentul» lui Kant, prin care
exprima trecerea de la regularitå¡i empirice la lege ca o condi¡ie de
posibilitate, la orizontul – în termeni moderni – al structurilor determi-
native. Cu aceastå trecere pot dobândi statut existen¡ial deplin ¿i poten¡ia-
litå¡ile sau dispozi¡iile naturale, însu¿i nucleul generativ al fiin¡årilor fiind
astfel subsumat unui concept «generalizat ra¡ional» al existen¡ei. Urmând
aceastå direc¡ie de extindere creativå a ontologiei se deschid noi direc¡ii ¿i
în investigarea temei centrale a teoriei existen¡ei – lumea ca totalitate.
Pentru aceasta înså ontologia trebuie så påråseascå tradi¡ia humeistå a
supervenien¡ei ¿i så se orienteze mai degrabå dupå demersul transcendental
ini¡iat de Kant.
CAPITOLUL 9
Ontologia dispozi¡ionalå: puteri cauzale,

naturi, capacitå¡i
O extindere neconservativå a ontologiei standard o reprezintå ceea ce în

ultima vreme a fost numit ontologia sau metafizica dispozi¡ionalå.1 Ea include
în domeniul existen¡ei, ca moduri sui generis de «fiin¡are», puterile naturale
sau re¡elele cauzale, naturi sau capacitå¡i ale obiectelor sau sistemelor reale,
asemenea laten¡e care se manifestå printr-un alt tip de proprietå¡i, dispozi¡iile.
Acceptarea acestui orizont al existen¡ei a fost rezultatul nu atât al analizelor
conceptuale ale problemelor interne ale ontologiei standard cât mai degrabå
al cercetårii funda¡ionale a teoriilor din ¿tiin¡a contemporanå ¿i a ac¡iunii
cognitive a experimentårii moderne.2 La aceastå reconsiderare a ontologiei
¿tiin¡ei a contribuit ¿i (sau a fåcut necesarå) revizuirea concep¡iei «standard»
(ipotetico-deductivå) despre structura ¿i metoda ¿tiin¡ei, formularea unor noi
modele ale structurii ¿i dinamicii teoriilor ¿tiin¡ifice ¿i a unor perspective
nonhumeiste asupra explica¡iei în ¿tiin¡å.3 Ca urmare a luårii în considerare
la nivel ontologic a puterilor cauzale, a «particularilor activi», a capacitå¡ilor
naturale, au fost reconsiderate o serie de momente din istoria ¿tiin¡ei ¿i a
filosofiei, propunându-se interpretåri noi unor asemenea concep¡ii anterioare
sau, cel pu¡in, readucându-se în actualitate contribu¡iile unor filosofi (Aristotel,
Leibniz, Th. Reid, Kant) sau oameni de ¿tiin¡å (respectiv teorii ¿tiin¡ifice),
care primesc în acest context al «dispozi¡ionalismului» alte semnifica¡ii. Toate
aceste elemente pot caracteriza ontologia dispozi¡ionalå ca o nouå paradigmå
în teoria existen¡ei.
De¿i se denume¿te curent «ontologie dispozi¡ionalå», nucleul acestei
extinderi îl constituie mai degrabå capacitå¡ile, puterile naturale sau cauzale,
acele «mecanisme generatorii» latente sau moduri ale structurilor posibile
ale existen¡ei care «se manifestå» printr-un tip nou de proprietå¡i, dispozi-
¡iile, propensiunile sau tendin¡ele (de a ac¡iona sau a suporta ac¡iunea într-un
anume fel). Ele se deosebesc de proprietå¡ile «ocurente», numite «categorice»
sau «intrinseci», pe care le posedå obiectele particulare în mod «actual».
Proprietå¡ile categorice sunt în¡elese ca fiind ceea ce filosofii empiri¿ti
britanici numeau calitå¡i «primare» ale obiectelor sau substan¡elor, calitå¡i
ale cåror valori un obiect le posedå independent de rela¡iile lui cu alte
obiecte, în mod intrinsec, ele sunt «proiectibile inductiv» asupra datelor
experien¡ei. Proprietå¡ile dispozi¡ionale sunt acele proprietå¡i pe care le
atribuim substan¡elor (individuale sau nu) nu doar când ele sunt actual
manifestate, ci ¿i când sunt latente; proprietå¡ile dispozi¡ionale sunt astfel
atribuite «obiectelor» independent de «manifestarea» lor. Aceste concepte
implicå rela¡ia cu anumite condi¡ii. Forma lor generalå este urmåtoarea:
dacå anumite condi¡ii sunt satisfåcute ¿i «substan¡a» respectivå are o anume
dispozi¡ie, putere sau tendin¡å, atunci un anumit efect, specificat în dispozi¡ie,
se va produce.4
Proprietå¡ile dispozi¡ionale, de¿i au fost pânå de curând suspectate în
ontologie, au fost folosite în mod curent în teoriile fizice, mai ales dispozi¡iile
cuantificabile, cum ar fi poten¡ialii. Concep¡ia standard asupra dispozi¡iilor
avea ca idee centralå reductibilitatea proprietå¡ilor dispozi¡ionale la cele
categorice («realismul categoric»). Pentru obiectele «clasice», macrosco-
pice, dispozi¡iile lor påreau întotdeauna reductibile la proprietå¡i categorice
(în virtutea legilor fizice). Schimbarea acestei atitudini reduc¡ioniste s-a
produs în special datoritå fizicii nucleare ¿i mecanicii cuantice, care fac
apel în explicarea microfenomenelor la tendin¡e, propensiuni (proprietå¡i
dispozi¡ionale probabiliste) ireductibile, nedefinibile în termenii proprie-
tå¡ilor categorice; de exemplu, propensiunea unui electron de a såri de pe
un nivel de energie inferior, datoritå cårui fapt se produce dezintegrarea
radioactivå, nu este reductibilå la proprietå¡i de tip categoric, cum ar fi
pozi¡ia ¿i impulsul, deoarece electronul nu posedå înainte de dezintegrarea
unui atom pozi¡ie ¿i impuls determinate sau, chiar dacå ar avea asemenea
proprietå¡i de stare, acestea nu ar determina în nici un fel momentul în care
se produce dezintegrarea. ¥ncercarea din ¿tiin¡a modernå de a oferi un
substitut în termenii microstructurii ¿i ai proprietå¡ilor categorice pentru
explica¡iile ¿tiin¡ifice care fåceau apel la dispozi¡ii a fost ridicatå la rangul
de atitudine ontologicå de bazå de W. v. O. Quine, dupå care un termen
dispozi¡ional, într-o abordare ¿tiin¡ificå, poate fi utilizat doar ca un expedient,
194 ILIE PÂRVU
el trebuind så fie înlocuit de explica¡ii ce apeleazå explicit la mecanismele

¿i structurile microscopice ale substan¡elor.5 Prin noile teorii ¿tiin¡ifice, dar
¿i prin modificarea concep¡iilor epistemologice despre structura acestora ¿i
despre natura explica¡iei, puterile, capacitå¡ile, propensiunile ¿i dispozi¡iile
au început så dobândeascå un nou statut. Mai mult, din entia non grata sau
expediente ale explica¡iilor din faza pre-paradigmaticå a ¿tiin¡elor, acestea
au devenit nucleul unei noi ontologii «comune», solicitând, pe baza lor,
regândirea sensului vechilor concepte nucleare ale teoriei existen¡ei. ¥n felul
acesta nu s-au formulat doar idei dupå care toate proprietå¡ile obiectelor ar
trebui concepute ca dispozi¡ionale («esen¡ialism dispozi¡ional»), ci s-a propus
¿i reinterpretarea «dispozi¡ionalå» a unor concepte ale ontologiei ¿i ¿tiin¡ei
tradi¡ionale, cum ar fi spa¡iul ¿i timpul. Dincolo de perspectiva absolutist-
substan¡ialistå a lui Newton sau de cea rela¡ionalå a lui Leibniz, abordarea
dispozi¡ionalå a lumii propune o a treia op¡iune: conceptele spa¡iale ¿i
temporale se referå la dispozi¡ia «substan¡ei-originare» a lumii fizice (pe
care n-o putem cunoa¿te decât pe calea dispozi¡iilor pe care ea le manifestå
în interac¡iunea noastrå experimentalå cu existen¡a) de a se manifesta ca
lucruri sau evenimente legate între ele în modul leibnizian6. Interpretarea
lui R. Harré de tip dispozi¡ional a spa¡iului ¿i timpului considerå spa¡iul ¿i
timpul, aceste «concepte utilizate în formularea descrierilor proceselor
ascunse care genereazå fenomenele observabile ale lumii fizice», ca
«dispozi¡ii ale „lumii“ de a se manifesta ea înså¿i sub forma entitå¡ilor unui
sistem material. Manifestårile acestor dispozi¡ii în lumea a¿a cum noi putem
så o percepem sunt supuse criteriilor clasice de individuare ¿i identitate,
adicå realizeazå topologia standard a spa¡iului ¿i timpului, care trebuie så
fie prezentå în oricare dintre op¡iunile clasice»7.
Ontologia puterilor cauzale, caracterizate prin dispozi¡iile lor, pare a
nu diferen¡ia descrierea obiectelor familiare, ale «lumii experien¡ei
determinate», de obiectele lumii «experien¡ei posibile»; a¿a cum aratå Harré,
putem atribui experien¡ei directe ambele tipuri de proprietå¡i: zahårul are
proprietatea (categoricå) de a fi alb ¿i are proprietatea (dispozi¡ionalå) de a
fi solubil. Aceastå perspectivå poate conduce imediat la «proiectarea»
proprietå¡ilor «ocurente» asupra aspectelor dispozi¡ionale ¿i tratarea ultimelor
în termenii reduc¡ioni¿ti. La nivelul fizicii particulelor elementare ¿i a
for¡elor fundamentale (orizonturi ale realitå¡ii fizice la care n-avem acces
observa¡ional direct) nu putem accede cu modelul obi¿nuit al proprietå¡ilor,
fiind obliga¡i så acceptåm ideea cå «particulele subatomice, câmpurile etc.
sunt caracterizate numai prin dispozi¡iile lor. Lucrul este ¿i mai complicat
întrucât aceste dispozi¡ii se manifestå numai în aparate, care, pentru a spune
astfel, aleg acele dispozi¡ii ale substructurii neobservabile a lumii care vor
fi manifestate. Astfel, în ultimå instan¡å, trebuie så atribuim dispozi¡iile
fundamentale complexului lume-aparat. Aceasta a fost marea idee (insight)
a lui Niels Bohr, care i-a permis så accepte mâna umanå în fizicå, în timp
ce a påstrat un punct de sprijin în realism.»8
A¿a cum considerå R. Harré, «metafizica dispozi¡ionalå» nu se putea
constitui în afara unei noi perspective epistemologice. Aceasta viza nu numai
structura teoriilor ¿tiin¡ifice ¿i natura explica¡iei ¿tiin¡ifice, ambele tinzând
så formuleze substructurile existen¡ei, mecanismele generative, pentru a da
seama de natura sau construc¡ia entitå¡ilor lumii. Era necesarå depå¿irea
imaginii «propozi¡ionale» asupra teoriilor (corelatå cu ideea humeistå a
explica¡iei cauzale prin subsumare deductiv-propozi¡ionalå a «evenimen-
telor» la enun¡uri nomologice) ¿i acceptarea caracterului reprezenta¡ional
al ¿tiin¡ei: «Structura propozi¡ionalå este secundarå ¿i dependentå de structura
modului în care se formeazå structura unei modalitå¡i de reprezentare a
structurii necunoscute a lumii reale».9 Altfel exprimate lucrurile, era nece-
sarå trecerea de la o analizå centratå pe formå (form-analysis) la una centratå
pe con¡inut (content-analysis), de la forma logicå a organizårii sistemelor
propozi¡ionale la modul de construc¡ie ¿i func¡ionare a modelelor prin care
se reprezintå mecanismele generative, trecere pentru care Harré nu se sfie¿te
så utilizeze celebra mataforå kantianå a «revolu¡iei copernicane».10 A¿a
cum a argumentat pe larg în cartea The Principles of Scientific Thinking,
1970, analiza structurii gândirii ¿tiin¡ifice ¿i explicarea conceptelor meta-
¿tiin¡ifice centrale (lege, explica¡ie etc.) nu pot fi îndeplinite prin limitarea
cercetårii la forma logicå a discursului ¿tiin¡ific, tentativå proprie
empirismului logic sau modelului standard al filosofiei ¿tiin¡ei. Dincolo de
opera¡iile logice ¿i lingvistice, metoda ¿tiin¡ificå cuprinde «tehnici pentru
reprezentarea mecanismelor generative, esen¡iale pentru în¡elegerea naturii
¿i demne de a fi studiate filosofic», dar care nu pot fi «proiectate» în interiorul
limbajului.11
Utilizarea expresiei «revolu¡ie copernicanå» inten¡iona så atragå aten¡ia
¿i asupra modului în care se ajunge la o asemenea viziune epistemologicå ¿i
ontologicå, respectiv, a tipului de întemeiere pe care acesta îl solicitå.
Formularea unei teorii generale a explica¡iei prin construirea unor modele
ale mecanismelor generative «responsabile» pentru patternurile experien¡ei
196 ILIE PÂRVU
se înscrie în linia programului teoretic kantian, în mod particular a «doctrinei

¿tiin¡ei» construitå în Metaphysische Anfangsgründe der Naturwissenschaft,
în care Kant construie¿te nu numai o nouå metateorie a ¿tiin¡ei, dar ¿i o
teorie dinamicå a naturii, având ca temå centralå a explica¡iei legice a
fenomenelor naturale for¡elor fundamentale, puterile cauzale. Introducerea
unui asemenea orizont fundamental, de o altå naturå ontologicå decât aceea
a viziunii corpusculare asupra realitå¡ii fizice, angaja argumentul transcen-
dental, deoarece acest orizont nu era acela al experien¡ei directe ¿i deci nu
permitea descrierea entitå¡ilor lui prin proiectarea inductivå a proprietå¡ilor
lumii fenomenale. ¥n termenii lui Harré din Principles ¿i The Varieties of
Realism, în acest «domeniu dincolo de orice experien¡å posibilå» nu mai
este operantå metafizica substan¡ei-materiale-cu-calitå¡i, ci este necesarå o
ontologie a «determinabilelor» (puteri cauzale ¿i structuri) sau o ontologie
a «individualilor ca puteri» (din nou «operatorul aristotelian»!). Imaginea
unei lumi a puterilor fundând lumea a¿a cum o experien¡iem noi, propuså
¿i de Faraday, sub influen¡a lui Kant, ¿i conducând la teoriile câmpului,
trebuia justificatå transcendental. Harré încearcå în lucrårile sale o «deduc¡ie
transcendentalå» a «individualilor cu capacitate cauzalå» ai lumii subiacente
nivelurilor experimentale sau a câmpului ca reprezentan¡i «ultimi» ai
existen¡ei pe baza «acordului» lor cu «condi¡iile transcendentale», care, la
rândul lor, nu pot fi formulate arbitrar, deoarece au consecin¡e importante
pentru forma legilor naturii (forma legitå¡ii). ¥n felul acesta se poate ajunge
la o schemå pentru toate teoriile explicative în domeniul proceselor, care så
eviden¡ieze nu doar cauzele eficiente din domeniul corela¡iilor experien¡iale,
dar ¿i cauzele formale ce opereazå la nivelul structurilor determinative.
Ontologia dispozi¡ionalå nu se putea impune, în ciuda unei veritabile
tradi¡ii filosofice, asupra cåreia vom reveni, fårå a «renorma» ¿i categoria
epistemologicå a «eviden¡ei empirice», a «datelor empirice». Dupå Harré, în
¿tiin¡å avem de-a face nu cu «date», ci cu «fapte». Dincolo de ideea cå aceste
elemente invocate în testarea construc¡iilor trebuie considerate ca produse ale
unui întreg sistem de opinii, tehnici explicative, interese sociale, la care se
referå Harré, trebuie så luåm în considerare un alt aspect al «faptelor»: acestea
au statutul ontologic de «fenomene abstracte»12. Aceste «fenomene», implicate
în deduc¡ia atrac¡iei universale a lui Newton, în teoria ¿tiin¡ei a lui Kant sau
Whewell, sunt nu «date ale experien¡ei» (de aceea procedurile acestor savan¡i
¿i filosofi nu sunt subsumabile teoriei induc¡iei), ci «entitå¡i abstracte» care
exemplificå genuri naturale sau patternuri de organizare ¿i structurare a lumii;
ele diferå ontologic ¿i epistemologic de datele empirice, de¿i au un caracter

observa¡ional; ele sunt mijlocitorii rela¡iei experien¡ei cu teoria, atât pe linia
construc¡iei, cât ¿i a testårii experimentale a teoriilor. Ele constituie, de
asemenea, punctul de plecare al inferen¡ei ¿tiin¡ifice în disciplinele mature
din punct de vedere teoretic.
¥ntemeierea pe puteri naturale a dispozi¡iilor, orientatå spre individuali
(ca la R. Harré), constituie un punct de plecare în edificarea unei teorii
nonhumeene a cauzalitå¡ii ¿i explica¡iei. Ideea mecanismului cauzal, invocat
în explica¡iile realiste ale cauzårii, oferå o perspectivå depå¿irii viziunii
regulariste, a reducerii cauzårii individuale la o legåturå cauzalå generalå
subsumatå unei legi generale (concomiten¡a nomologicå). Aceasta solicitå
înså depå¿irea în¡elegerii entitå¡ilor prin calitå¡ile lor ¿i «deducerea» din
acestea a modului în care ele ac¡ioneazå. A¿a cum insistau Boscovich ¿i
Kant, entitå¡ile, natura lucrurilor trebuie în¡elese pornind de la modul în
care acestea ac¡ioneazå pentru a ajunge la descoperirea naturii lor constitu-
tive. Ordinea progresului cunoa¿terii ar fi, dupå Harré: de la dispozi¡ii la
puteri naturale ¿i prin acestea la natura lucrurilor, în virtutea cåreia acestea
au puterile cauzale ce se manifestå în tendin¡e, propensiuni, dispozi¡ii.
Aceastå perspectivå ontologicå ¿i epistemologicå centratå pe puterile
cauzale permite în¡elegerea într-o modalitate nouå a unor importante teorii
din istoria ¿tiin¡ei ¿i a filosofiei. R. Harré se referå uneori în acest sens la
Boscovich ¿i Kant, autorii unor «filosofii naturale» dinamiste. Foarte intere-
santå este reconsiderarea din aceastå perspectivå a teoriei aristotelice a ¿tiin¡ei
sau mai degrabå a aparatului conceptual implicat în «¿tiin¡a lui Aristotel».13
Conceptele centrale ale ¿tiin¡ei lui Aristotel, «putere» (dynamis), «operare»
sau «actualitate» (energeia), «realizare completå» (entelecheia), «formå»
(eidos), «scop» (telos) ¿i «naturå» (physis), pot fi interpretate în mod coerent
în «limbajul contemporan al dispozi¡iilor»14. Astfel, «misteriosul» concept
de «putere» nu mai apare deloc «ocult» în sensul animist. Determina¡ia lui
primå este aceea de «surså originarå a schimbårii», incluzând atât o capacitate
activå, cât ¿i una pasivå; ¡ine de natura unei fiin¡åri så ac¡ioneze sau så fie
ac¡ionatå, så fie puså în lucru sau actualizatå. ¥n analiza mi¿cårii ¿i devenirii,
Aristotel, plecând de la aspectele dispozi¡ionale ale lucrurilor, a introdus
asemenea concepte cum ar fi perechea poten¡ial-actual pentru a explica
mecanismele acestor modificåri. Departe de a fi doar o «proiec¡ie antro-
pomorficå», lipsit de valoare explicativå, conceptul de «putere» al lui
Aristotel devine în perspectiva dispozi¡ionalå un concept meta¿tiin¡ific nu
198 ILIE PÂRVU
mai pu¡in admisibil decât acela de «lege a naturii», pe care-l invocå filosofii
¿tiin¡ei moderne pentru a o contrasta pe aceasta din urmå cu ¿tiin¡a
aristotelicå. Dar chiar ¿i pentru un filosof analitic, interpretarea dispozi¡ionalå
conduce la o altå în¡elegere a rela¡iei celor douå tipuri de ¿tiin¡å. Astfel,
Arthur Pap replicå aser¡iunii comune dupå care «¿tiin¡a modernå diferå de
¿tiin¡a aristotelicå prin aceea cå ea formuleazå legi ale comportamentului
observabil al lucrurilor care sunt utile pentru predic¡ie, în loc de a oferi
pseudoexplica¡ii ale lucrurilor observate în termenii unor „puteri“ oculte
atribuite lucrurilor», în felul urmåtor: «Nu putem fi de acord cå ¿tiin¡a
modernå nu atribuie lucrurilor puteri, ca ceva distinct de stårile manifeste»;
chiar ¿i dacå vom accepta încercarea lui Hertz ¿i Mach de a elimina conceptul
de «for¡å» din fizicå, tot nu vom elimina complet conceptele de tipul
«puterilor naturale»: «Chiar ¿i un sistem mecanic fårå for¡å nu poate elimina
conceptul de maså, iar masa unui corp nu este de fapt decât puterea lui de
a rezista schimbårii stårii lui mecanice. Dacå cuvântul „putere“ are o
„dispozi¡ie“ în sensul generalizat în care acesta e utilizat în filosofia
contemporanå a ¿tiin¡ei».15
Aceastå interpretare generalizatå a «dispozi¡iilor», pe care o acceptå
empiri¿tii, este înså una care «explicå» dispozi¡iile prin reducere condi¡ionalå,
contrafactualå sau func¡ionalå, pentru a nu mai vorbi ¿i de reduc¡ia
«categoricå» la microstructuri. Asemenea reduc¡ii înså, de¿i fac acceptabile
pentru empirist conceptele dispozi¡ionale, le råpesc capacitatea explicativå
sui generis. Pentru a evita aceastå concluzie deziluzionantå, reconsiderând
«teoria elementelor» a lui Aristotel, atât de neglijata lui încercare de a nu
ajunge într-o asemenea situa¡ie dilematicå, vom aråta cå interpretarea
contemporanå a «naturilor» lucrurilor (conexatå cu teoria genurilor naturale)
în termenii structurilor determinative nu mai separå atât de net tipul
aristotelic de ¿tiin¡å de metodologia ¿i concep¡ia ¿tiin¡ei moderne. Nu s-au
înlocuit «naturile» cu «legile naturii»: «Deoarece legile naturii în mod
tipic sunt asupra naturilor ¿i asupra a ceea ce acestea produc... ªtiin¡a
modernå insistå cå noi fundåm explica¡ia pe structuri ¿i calitå¡i experimental
identificabile ¿i verificabile. Dacå eu sus¡in cå ceea ce noi cunoa¿tem astfel
asupra acestor structuri ¿i calitå¡i este ceea ce este în natura lor så facå.»16
Ceea ce încerca så facå ¿tiin¡a aristotelicå era så ofere explica¡ii teoretice
structurale (a¿a cum argumenta Ernan McMullin17) prin concepte teoretice
ce postulau naturi, genuri sau puteri naturale, ¿i nu doar så «salveze
fenomenele», a¿a cum pretindeau adep¡ii «astronomiei formale» sau urma¿ii

lor, empiri¿tii moderni. Ace¿tia din urmå, a¿a cum aratå N. Cartwright, nu
pot da seama nici de semnifica¡ia «legilor naturii» ¿i nici de aceea a
«fenomenelor», a «datelor de bazå» ale construc¡iei ¿i testårii ipotezelor
sau teoriilor ¿tiin¡ifice. Ceea ce urmårea, de exemplu, Newton în teoria
luminii era så stabileascå experimental (nu pornind de la asemenea
«constructe metafizice», cum ar fi «datele brute ale experien¡ei») «constitu¡ia
internå a luminii», så gåseascå acele proprietå¡i ale luminii care ¡in de o
asemenea constitu¡ie proprie a ei; el nu cåuta «proprietå¡i observabile», ci
«o putere care se relevå în circumstan¡e corespunzåtoare structurate», iar
aceasta nu-l îndepårteazå pe Newton de o «naturå de stil aristotelic».18
¥n aceea¿i linie argumentativå se înscrie ¿i exegeza lui J. E. McGuire19
privind geneza conceptului ¿tiin¡ific modern de câmp, considerat de Harré
ca paradigmå a gândirii dispozi¡ionale. Acceptarea teoriei câmpului s-a
realizat printr-o revolu¡ie ce s-a desfå¿urat pe trei niveluri corelate: ontologie,
epistemologie ¿i strategia explica¡iei ¿tiin¡ifice. Esen¡ialå în aceastå revolu¡ie
este modificarea «criteriului de realitate» formulat de Newton pentru
«accesul» teoretic la «domeniul invizibil», în celebrele Regulae Philoso-
phandi. «Invarian¡a» în raport cu intensificarea ¿i diminuarea calitå¡ilor
era condi¡ia obiectivitå¡ii proprietå¡ilor atribuibile, ca urmare, ¿i entitå¡ilor
neobservabile. Fizicienii ¿i filosofii care au introdus conceptul de câmp sau
poten¡ial în gândirea fizicå, sub forma unor «mårimi intensive», au trebuit
så «relaxeze» condi¡iile newtoniene pentru aplicarea matematicii la expe-
rien¡å ¿i pentru determinarea obiectivitå¡ii proprietå¡ilor esen¡iale ale mate-
riei, propunând fie concep¡ii alternative fa¡å de cea newtonianå (R. Young),
fie o generalizare ra¡ionalå prin trecerea la un alt nivel al abstrac¡iei teoretice
(Kant). Astfel, Young, considerând puterile ca expresii ale ac¡iunii fizice
în naturå, întregul spa¡iu find conceput ca «un plenum continuu de puteri
intensificate», umplut în grade diferite, era obligat så modifice dictum-ul
newtonian al Regulii a treia a investiga¡iei naturii, scriind: «Plenitudinea
(fullness) este o idee capabilå de intensiune ¿i remisiune; aceea¿i extensie
poate fi umplutå cu cantitå¡i ale substan¡ei care umple; ea poate fi mai mult
sau mai pu¡in plinå, în toate gradele posibile»20. «Aceastå concep¡ie a
materiei, cu epistemologia asociatå ei, considerå McGuire, a fost sistematic
dezvoltatå de Kant în Metaphysische Anfangsgründe der Naturwissenschaft
(1786). ¥n aceastå lucrare Kant a oferit o justificare ra¡ionalå înaltå pentru
o viziune asupra lumii substan¡ial diferitå de newtonianism. Cu toate acestea,
200 ILIE PÂRVU
lucrarea lui Kant nu pare så fi fost larg cunoscutå în Marea Britanie, unde
concep¡ia despre realitate întemeiatå pe ideea de câmp (field view of reality)
a apårut la început.»21 Aceste puteri care umpleau spa¡iul cu intensitå¡i diferite
devin «esen¡a materiei», fåcând inutilå ideea particulelor extinse ca substrat
al unor asemenea puteri, ca centre punctiforme din care ac¡ioneazå puterile.
John Playfair scria în acest sens: «dacå este adevårat cå în lumea materialå
fiecare fenomen poate fi explicat prin existen¡a puterii, supozi¡ia particulelor
ca un substratum sau reziden¡å a unei asemenea puteri råmâne doar o
ipotezå».22 Se nå¿tea astfel o «teorie dinamicå a ac¡iunii, întemeiatå într-un
mediu activ, ce se difuza cu putere».23
Dupå McGuire, la întrebarea care este statutul ontologic al puterilor,
noii fizicieni ¿i filosofi ai naturii råspundeau nu prin reducerea lor la «simple
poten¡ialitå¡i sau posesia unor proprietå¡i dispozi¡ionale. Natura înså¿i a
materiei era cuprinså de puteri active; iar posedarea unei asemenea naturi
era unicul temei pentru condi¡iile ce guverneazå capacitatea obiectelor
fizice... Lucrurile erau astfel identificate cu opera¡iile lor: un lucru de un
anumit gen este ceea ce realizeazå opera¡iile unui astfel de gen de lucruri.»24
Ini¡iatorii noii imagini fizice a naturii respingeau astfel atât concep¡ia lui
Locke a reducerii puterilor la microstructurå, cât ¿i doctrina humeistå asupra
puterilor ca entitå¡i fårå semnifica¡ie; puterile au fost în¡elese ca temeiuri
ultime ¿i ireductibile ale existen¡ei înså¿i a materiei. Noul cadru conceptual
interpretativ subsuma înså¿i ideea newtonianå de for¡å acestor puteri
substan¡iale, active, temeiuri ale activitå¡ii naturii.
Concep¡ia naturii redefinitå pe aceste categorii reconstruie¿te înse¿i
condi¡iile de ra¡ionalitate ¿i inteligibilitate ale existen¡ei. Se reintroduc în
gândirea fizicå ideile lui Leibniz asupra activitå¡ii intrinseci a substan¡elor
simple ¿i principiile monadologiei lui: plenitudinea ¿i continuitatea. Dar
mai importantå este reluarea sensului nou al poten¡ialitå¡ii, introdus de
Leibniz: ca principiu al permanen¡ei ¿i continuitå¡ii, puterile active recon-
vertesc ontologic vechile idei asupra poten¡ialitå¡ii, fåcând dintr-un concept
«negativ» sau pur logic o idee pozitivå, prin care se definesc condi¡iile de
unitate ale substan¡ei ¿i cauzalitå¡ii. Pe baza noului concept de posibilitate
al lui Leibniz, care, a¿a cum am argumentat în altå parte25, vizeazå orizontul
temeiului fiin¡årii, nu o «umbrå» sau «alternativå» a actualitå¡ii, se pot
interpreta «dispozi¡ional» spa¡iul ¿i timpul, a¿a cum a propus R. Harré.
Diferen¡a teoriei lui Leibniz fa¡å de ideile britanicilor consta în legåtura
postulatå de Leibniz a noului concept al poten¡ialitå¡ii (al activitå¡ii fizice
întemeiate pe substan¡ele «metafizice», simple, permanente) cu criteriile

individua¡iei, ¿i anume cu condi¡ia cå «principiul de individua¡ie pentru
fiecare corp specific trebuie så fie unic pentru acesta; fiecare schimbare
este intrinsecå ¿i de aceea nu existå interac¡iuni veritabile între obiecte».
Pentru Priestley ¿i Hutton pe de altå parte, puterile, diferite de formele
substan¡iale ascunse, întemeiate într-un plenum universal, constituie un temei
universal din care se nasc corpurile particulare ¿i opera¡iile lor.25
Diferen¡a epistemologicå dintre ontologia dispozi¡ionalå a filosofilor
analitici ¿i cea propuså de filosofii ¿tiin¡ei (R. Harré, N. Cartwright) este
exemplar ilustratå de discu¡ia dintre Milton Fisk ¿i Ernan McMullin pe
tema «capacitå¡ilor ¿i naturilor».26 Primul autor discutå capacitå¡ile ¿i
naturile pledând împotriva reducerii acestora la «structura finå» a entitå¡ilor,
în stilul filosofiei abstracte, invocând explica¡ii generale ale conceptelor ¿i
argumente filosofice sui generis. Ernan McMullin se întreabå, pe bunå
dreptate: «cui îi este adresat acest studiu? Limbajul lui ¿i abordarea generalå
nu sunt acelea cu care sunt familiariza¡i cei care citesc filosofie a ¿tiin¡ei.
Atunci când autorul se întreabå, de exemplu, „capacitå¡ile sunt entitå¡i diferite
de proprietå¡i ¿i pår¡i“, unde trebuie så cåutåm temeiuri pentru sau împotriva
unui råspuns propus? ¥n ce constå o demonstra¡ie dupå care capacitå¡ile sunt
(sau nu) entitå¡i deosebite de proprietå¡i ¿i pår¡i? Va afecta în vreun fel pozi¡ia
astfel adoptatå modul în care se desfå¿oarå ¿tiin¡a? Este oare o problemå de
explorare a ceea ce este deja implicit în practica ¿tiin¡ei? Sau este o temå
(issue) mai generalå, anterioarå metodelor ¿i teoriilor specifice ale ¿tiin¡ei.
Cred cå Dr. Fisk tinde spre aceastå ultimå sugestie, dar eu voi încerca så
sugerez cel pu¡in un motiv pentru care prima alternativå trebuie luatå în
serios.»27 «Distinc¡iile conceptuale propuse de Fisk (între proprietå¡i,
capacitå¡i, condi¡ii, componen¡i ¿i naturi) – se întreabå McMullin – reprezintå
doar o propunere pentru a explicita sensul unor termeni utiliza¡i obi¿nuit în
mod vag în limbajul obi¿nuit? Atunci, ce temeiuri avem så acceptåm o
ontologie care înso¡e¿te un sistem categorial de acest gen? Ce se întâmplå
cu popula¡ia universului nostru dacå se admit naturile ca elemente compo-
nente ale entitå¡ilor, diferite de pår¡i, proprietå¡i ¿i ac¡iuni, a¿a cum argu-
menteazå Dr. Fisk cå ar trebui?» Analizând concep¡iile ontologice ale lui
Aristotel ¿i Locke, McMullin aratå cum s-au corelat acestea cu practica
¿tiin¡ificå cu succes a unor perioade din istoria ¿tiin¡ei. Istoria ¿i teoria
trebuie invocate în construc¡ia unei «ontologii fundamentale», excluderea
lor ¿i reducerea ontologiei la banalitå¡ile experien¡ei pre¿tiin¡ifice este pur
202 ILIE PÂRVU
¿i simplu inadmisibilå. Statutul ontologic al capacitå¡ilor sau al oricåror

categorii fundamentale nu poate fi argumentat fårå a considera eforturile
teoretice ¿i metodologice ale ¿tiin¡ei. Tocmai ¿tiin¡a contemporanå, la care
majoritatea filosofilor analitici nu fac nici o referire semnificativå, ne permite
så în¡elegem de ce este posibilå ¿i necesarå o ontologie dispozi¡ionalå ¿i
modalå: «conceptele ¿tiin¡ei contemporane sunt incurabil dispozi¡ionale...;
a încerca, de aceea så construie¿ti o ontologie „categoricå“ a pår¡ilor ¿i a
proprietå¡ilor nondispozi¡ionale ¿i så exprimi în termenii lor toate enun¡urile
asupra capacitå¡ilor î¿i gåse¿te un foarte mic suport în practica explica¡iei
¿tiin¡ifice contemporane»28. «Modelul de lucru al filosofului» s-a schimbat
nu în urma unor analize conceptuale, ci deoarece el nu mai corespundea
practicii de vârf a explica¡iei ¿tiin¡ifice. Dimpotrivå, stagnarea timp de
decenii a «modelului de lucru al filosofului» s-a datorat «divor¡ului recent
dintre filosofie ¿i ¿tiin¡å, caracteristic acestei perioade, apriorismului cores-
punzåtor filosofiilor ¿tiin¡ei care-¿i aflau inspira¡ia ¿i mai direct în
posibilitå¡ile constructive ale logicii formale decât fåcea acest lucru fizica
lui Aristotel»29. ¥nsu¿i modelul ontologic propus de McMullin, în care –
în viziune holistå – nu existå o disjunc¡ie între «pår¡i» ¿i «naturi», ci
«elementele (parte ¿i proprietate) sunt considerate de la început ca „naturale“,
interac¡ionând „prin naturå“ într-o modalitate regulatå ¿i dependentå în
cadrul complexelor, doar în contextul cårora î¿i pot exercita pe deplin
capacitå¡ile lor»30, este justificat pe baza experien¡ei ¿tiin¡ifice contemporane,
¿i nu prin «instrumentele filosofilor».
Depå¿irea «supervenien¡ei humeiste» în ontologie nu se poate astfel
realiza doar prin analiza conceptualå ¿i apelul la intui¡ia «genericå», ci prin
prelucrarea filosoficå a rezultatelor gândirii ¿tiin¡ifice, prin ridicarea la
puterea filosoficului («exponen¡ierea» ¿tiin¡ei, pentru a folosi un celebru
concept kantian) a modului de gândire, a explica¡iei ¿tiin¡ifice din ramurile
sau domeniile care determinå stilul cunoa¿terii ¿tiin¡ifice. Modelul acestei
«depå¿iri» îl avem în programul teoretic al lui Kant, în cadrul cåruia
«råspunsul la problema lui Hume» se constituie nu prin simpla analizå
logicå a argumentårii lui Hume, ci prin cercetarea filosoficå a experien¡ei
paradigmatice a programului newtonian ¿i prin construc¡ia unui alt tip de
¿tiin¡å (prin generalizarea ra¡ionalå a condi¡iilor metodologice ale ¿tiin¡ei
matematice a naturii), fizica transcendentalå. Argumentul transcendental,
prin care, de fapt, Kant råspunde provocårii lui Hume la adresa necesitå¡ii
legilor naturale, se constituie ¿i are semnifica¡ie (este sus¡inut ¿i «armat»)
numai în interiorul unei asemenea noi modalitå¡i sistematice de construc¡ie

a ¿tiin¡ei ¿i nu este, a¿a cum am aråtat, un argument general de naturå
funda¡ionalå. Nu este, poate, întâmplåtor faptul cå cele mai semnificative
tentative de elaborare a unei ontologii dispozi¡ionale (R. Harré ¿i N. Cart-
wright), la care ne vom referi în continuare, în încercarea lor de a depå¿i
reduc¡ionismul supervenien¡ei, apeleazå direct atât la experien¡e ¿tiin¡ifice
contemporane, cât ¿i la sugestiile argumentårii transcendentale.
Punctul central, «testul» pentru orice extindere a ontologiei standard
îl constituie, a¿a cum am våzut, analiza cauzårii individuale. ¥n lucrarea în
care R. Harré ¿i H. Madden31 ini¡iazå ontologia «puterilor» sau «cauzelor
naturale», ca ¿i în studiile ulterioare ale lui R. Harré, sunt investigate în
primul rând semnifica¡iile ontologice ale teoriei contemporane a câmpului.
Aceasta oferå «paradigma» ontologicå a «particularului dotat cu puteri»
(powerfull particular), implicarea cåruia în teoria explica¡iei ¿tiin¡ifice
putând conduce la rezolvarea problemei «necesitå¡ii naturale» ¿i a «cauzårii
singulare». «Conceptul de necesitate naturalå caracterizeazå rela¡ia care are
loc între natura unui particular ¿i ocazia pentru exercitarea oricåreia dintre
puterile lui, pe de o parte, ¿i manifestarea acestei puteri în efecte observabile,
pe de altå parte.»32 Particularul dotat cu puteri este astfel «sursa ac¡iunii
cauzale», care poate fi a unui eveniment, stare de lucruri sau substan¡å
materialå. Luarea în considerare a «ac¡iunii cauzale» (causal agency) a
particularilor conduce prin înså¿i generalizarea ra¡ionalå a ideii de
«particular» la o «ontologie extinså», care depå¿e¿te tradi¡ionala «ontologie
a evenimentelor». «Elementele» devin acum «lucruri a cåror naturå este
identicå cu puterile lor»33, iar lumea este reconstruitå ca «un sistem interactiv
de particulari dota¡i cu puteri. Patternurile evenimentelor ¿i ansamblurile
de proprietå¡i pe care acestea le produc în interac¡iunea lor reciprocå dau
na¿tere la multitudinea fenomenelor lumii experien¡ei».34 Cauzalitatea
naturalå se întemeiazå astfel în «puterile sau capacitå¡ile neeliminabile, dar
nemisterioase ale lucrurilor particulare...; acestea sunt „legåturile care unesc“
cauzele ¿i efectele ¿i reprezintå ceea ce reflectå necesitatea conceptualå a
enun¡urilor cauzale»35.
Acest concept de putere reprezintå, dupå Harré ¿i Madden, «sensul
tare al poten¡ialitå¡ii». Acest nou sens deplin al poten¡ialitå¡ii este întemeiat
pe «teoriile fundamentale» din ¿tiin¡å: «teoria fundamentalå define¿te o
lume»36, sus¡in autorii. «Necesitatea într-un corp de cunoa¿tere decurge din
ceea ce trebuie så se producå dacå cea mai generalå teorie a eficacitå¡ii
204 ILIE PÂRVU
cauzale reprezentate în acest corp de cunoa¿tere este adevåratå.» O asemenea

teorie specificå «puterile cauzale fundamentale, nu lucrurile sau substan¡ele»
¿i prin aceasta schi¡eazå structura generalå a unei lumi, dar permite ¿i
formularea «ipotezelor existen¡iale», întrucât se pot deriva din puteri efecte
«ipotetice necesare»37. O teorie fundamentalå instituie a¿adar «proiectul
ontologic» al unei discipline sau program ¿tiin¡ific, dar mijloce¿te ¿i «decizia
onticå»: «Chiar dacå acest univers nu este singurul posibil, unificarea
fenomenelor disparate printr-o teorie care este suficient de generalå pentru
a fi consideratå ca o specificare a unui univers sugereazå ipoteza cå acest
univers este cel actual, de¿i ideea cå modul necesar al lumii, astfel specificat
descrie lumea noastrå trebuie cercetatå a posteriori».38
Viziunea particularilor cu puteri permite reconsiderarea teoriei
regularitå¡ii. Dupå aceasta din urmå «con¡inutul unui enun¡ asupra rela¡iei
cauzale nu este altceva decât un enun¡ despre evenimente, ståri etc. de
tipul cauzelor ce preced în mod regulat evenimente, ståri etc. de tipul
efectelor»39; cu alte cuvinte, cauzarea individualå sau singularå este reduså
la instan¡ierea unei «conexiuni cauzale generice» (cum se exprimå N. Cart-
wright), iar acesta este, la rândul ei, subsumatå unei legi generale (de
tipul regularitå¡ii, direct instan¡iabilå). ¥n aceastå explica¡ie prin subsumare
la legi a cauzårii se conexeazå intim viziunea humeistå asupra explica¡iei
teoretice cu epistemologia teoriilor (sistem propozi¡ional), condi¡ionând
astfel «modelul ontologic humeist». ¥ntr-o asemenea viziune ontologicå
cum epistemologicå, «experien¡a manifestårii puterii productive a lucrurilor
dotate cu puteri (potent things) în generåri cauzale ¿i necesitatea
neîndoielnicå a efectelor lor sunt considerate a fi fenomene psihologice,
produse de experien¡ierea regularitå¡ii concomiten¡ei»40. «Proiectivismul»
humeist î¿i gåse¿te, cum spun Harré ¿i Madden, în «logicism» (reducerea
filosofiei la cåutarea «formei logice» a unor tipuri de enun¡uri) «metoda
lui filosoficå naturalå». Dar tocmai la testul corela¡iei legitate-cauzalitate
cade «logicismul» (teoria explica¡iei ¿tiin¡ifice de genul subsumårii
deductive), ¿i prin aceasta compromite ¿i programul metafizic al ontologiei
standard.
«Analiza» humeistå contemporanå a «enun¡urilor de cauzare individu-
alå» (particular causal statements) este, dupå Harré ¿i Madden, de genul
urmåtor: «x este cauza lui y» înseamnå «existå o mul¡ime de condi¡ii ini¡iale
x, o mul¡ime de ståri de lucruri (temporal) subsecvente y ¿i existå o lege
sau o mul¡ime de legi L ¿i o mul¡ime de postulate de semnifica¡ie, defini¡ii,
reguli semantic, etc. M, astfel încât conjunc¡ia enun¡urilor legilor,

postulatelor de semnifica¡ie cu descrierea condi¡iilor implicå logic (entails)
un enun¡ care descrie stårile de lucruri care sunt efectele, cu condi¡ia cå nici
unul dintre aceste componente (items) nu poate fi omis total sau par¡ial din
premisele implica¡iei. Dacå în premise se aflå doar legi statistice, atunci ele
implicå doar cå stårile de lucruri sunt probabile». Conceptul de cauzalitate
este prin aceasta analizat ca o func¡ie logicå definitå pentru unele concepte
logice, de exemplu implica¡ia.41 Aceastå «analizå» a cauzalitå¡ii este, evident,
identicå structural cu modelul humeist al explica¡iei ¿tiin¡ifice (modelul
subsumårii deductive la legi al lui Hempel ¿i Oppenheim). Aceastå analizå
reduce, în primul rând, cauzarea singularå la o cauzalitate «genericå», iar
pe aceasta o reduce la legitate (ca regularitate). Legitatea, la rândul ei, este
analizatå logicist, explicatå «în termeni intrinseci», prin «caracteristici
intrinseci formale» sau rela¡ii epistemice sau logice cu un corpus al
cunoa¿terii ¿tiin¡ifice sau de sim¡ comun; în particular, «nomicitatea» e
deduså din aceste caracteristici ¿i rela¡ii. Cum vom vedea, aceastå «explica¡ie
pur logicå» a legitå¡ii întâmpinå dificultå¡i insurmontabile. Nici un set de
«caracteristici formale» care så reprezinte «condi¡ii necesare ¿i suficiente»
pentru a numi un enun¡ general un «universal nomic» nu poate fi acceptat
ca model de analizå a legitå¡ii care så dea seama de diversitatea tipologicå
¿i func¡ionalå a legilor ¿tiin¡ifice. O analizå formalå a legitå¡ii, care så
eludeze aspectele contextuale, valorice, func¡ionale ale legilor ¿tiin¡ifice
este fårå speran¡å. Cu atât mai pu¡in ea ar putea oferi un temei reconstruc¡iei
ontologice. Nu e posibil, sus¡in Harré ¿i Madden, så se dea un sens explica¡iei
necesitå¡ii, legii ¿i cauzalitå¡ii, dacå nu vom porni de la ideea cå «rela¡iile
de necesitate fizicå au loc între natura unor agen¡i activi ¿i efectele pe care
ace¿tia le produc în circumstan¡e determinabile».42 Humeenii încearcå så
ob¡inå un echivalent al «necesitå¡ii fizice» fårå ontologie. Davidson, un
«quasi-humean», încearcå så întemeieze rela¡iile de cauzalitate pe categoria
ontologicå a «evenimentelor» ca ceva distinct ¿i ireductibil la obiecte,
categorie ontologicå introduså printr-o «demonstra¡ie existen¡ialå» de stil-
Frege. Nivelul evenimentelor nu este înså suficient de «elemental» pentru
a putea descifra mecanismele generative ale ontologiei cauzalitå¡ii.
Evenimentele nu sunt decât aspecte ale unor procese ce implicå particulari
dota¡i cu puteri cauzale, «manifeståri» ale ac¡iunii cauzale, ale nivelului
structurilor generative ale existen¡ei. Ele «depind ontologic» de acest nivel
¿i nu au «prioritate ontologicå». Nici simplele «dispozi¡ii fårå naturi» nu
206 ILIE PÂRVU
pot analiza ontologic rela¡ia de cauzalitate individualå; ele, cel mult, pot
intra în explica¡ii reduc¡ioniste ale cauzalitå¡ii, de genul celei «contrafactuale»
a lui D. Lewis. Fårå acceptarea ¿i implicarea în explica¡ia teoreticå a puterilor
¿i naturilor ca «organizåri structurale», fårå substituirea substan¡elor-cu-
calitå¡i prin individuali-cu-puteri nu se poate edifica acea «metafizicå
necesarå ¿tiin¡ei naturii». Pe scurt, dupå Harré ¿i Madden, «mecanismele
generative descrise în explica¡iile ¿tiin¡ifice ale patternurilor observate de
coexisten¡å ¿i succesiune oferå temeiurile pentru aser¡iunile (claims) asupra
necesitå¡ii naturale». Existå o «legåturå ontologicå» prin care secven¡a
evenimentelor este unitå, dar ea nu este «de tipul evenimentelor»;
«mecanismele generative ce constau din particulari dota¡i cu puteri ¿i entitå¡i
naturale active (natural agents) sunt acelea care produc secven¡a evenimen-
telor ¿i stårilor»43. Includerea în explica¡ie a orizontului puterilor cauzale,
care face necesarå generalizarea filosoficå a criteriilor existen¡ei, face inutil
recursul humeist la o «legåturå externå», la proiectibilitatea conexiunii
cauzale sau nomice.
Acest nivel al «entitå¡ilor ultime» (ultimate entities) din punct de vedere
metafizic, întemeietoare pentru conexiunile cauzale «locale», dar ¿i pentru
unitatea unei lumi ca totalitate, trimite la asemenea entitå¡i «a cåror naturå
este în principiu identicå cu puterile lor» (asemånåtoare cu «logosurile
generative» invocate de R. Thom sau cu particulele-structuri ale lui
Heisenberg), ce sunt «exemplificate» de «câmpurile» din fizica teoreticå
actualå, «câmpuri ca particulari dota¡i cu puteri».
De¿i, a¿a cum am aråtat, introducerea câmpurilor ca entitå¡i ale teoriilor
fizice a solicitat «relaxarea» condi¡iilor metodologice ale gândirii ¿tiin¡ifice
(depå¿irea criteriului de universalitate a proprietå¡ilor din Regula a III-a a
lui Newton), totu¿i exigen¡a ei, în principiu, se poate men¡ine ¿i pentru
determinarea «fundamentalului» în teoriile actuale ale câmpului. Astfel,
aplicat la alt nivel, nu al proprietå¡ilor «manifeste», ci al «puterilor»,
criteriul lui Newton î¿i men¡ine valoarea. A¿a cum propun Harré ¿i Madden,
«acele entitå¡i ale cåror puteri pot fi diminuate sau sporite fårå pierderea
identitå¡ii unui individual particular implicat nu pot fi în general funda-
mentale».44 Deoarece schimbarea ce afecteazå puterile poate fi, în principiu,
explicatå prin schimbarea naturii particularului însu¿i; schimbarea puterilor
ar putea fi astfel explicatå prin schimbåri ale microstructurii particularului.
Numai puterile «constante», care nu pot fi diminuate sau sporite fårå pierderea
identitå¡ii particularilor, trebuie considerate «fundamentale»; ele definesc
«natura» ce trebuie atribuitå unor particulari. Generalizat ra¡ional, criteriul

lui Newton råmâne în continuare un construct metateoretic indispensabil
în¡elegerii «fundamentalului»: «Particularul neschimbåtor, necesar, ca
purtåtor al puterilor elementare constante este ceea ce noi în¡elegem prin
entitate fundamentalå»45. Acest «elementar» va reprezenta «stânca tare» de
care se «ancoreazå» «explica¡ia cauzalå». El «opre¿te» regresul explica¡iei.
Acest orizont al «fundamentalului» este determinat în termeni asemånåtori
cu aceia ai modelului structural-generativ al ontologiei, «stilizat» prin analiza
epistemologicå a modului de gândire din teoriile structurale ale ¿tiin¡ei actuale.
Ca ¿i în acel model, ¿i în teoria puterilor cauzale a lui Harré ¿i Madden, o
«entitate primå» va fi o «substan¡å» ¿i o «structurå de poten¡ialitå¡i» în acela¿i
timp, o «entitate caracterizatå complet prin posibilitå¡ile ei».46
¥n altå ordinei de idei, depå¿irea ontologiei standard prin ontologia
dispozi¡ionalå a «entitå¡ilor-puteri» necesitå «desfacerea» celor douå criterii
de existen¡å reunite într-o condi¡ie unicå de Quine: identitatea ¿i individua-
rea; identitatea se distinge de individuare; prima necesitå «identificarea
unei identitå¡i», a unui tip de generativitate; a doua necesitå separarea
referen¡ialå (spa¡io-temporalå); doar pentru lucrurile materiale obi¿nuite
cele douå condi¡ii sunt acelea¿i. ¥n reconstruc¡ia logicå a condi¡iilor de
existen¡å pentru «entitå¡ile ultime» propuså de Harré ¿i Madden, avem nevoie
de o nouå perspectivå: «Pentru orice entitate care este inten¡ionatå ca
universalå, identificarea ¿i individuarea trebuie så fie distincte.» Ele nu pot
fi realizate în acela¿i act al referin¡ei demonstrative, deoarece entitå¡ile
universale nu au localizåri spa¡io-temporale. Dacå vom considera exemplul
câmpului, de¿i existå în spa¡iu, el nu e «localizabil» (nu este o entitate
«separabilå») el trebuie identificat ca fiind de un anumit tip, de exemplu:
ca o structurå ordonatå a poten¡ialilor lui ce poate exprima ¿i legi unice. ¥n
termenii acestor legi el poate fi diferen¡iat de alt câmp. La acest nivel al
identificårii vom face apel înså nu la criteriile de identitate ale entitå¡ilor
sau proprietå¡ilor «manifeste», ci vor intra în joc constrângerile teoriilor
structurale, invarian¡ii de nivel superior, determinativi pentru matricea
ontologicå a acestor reprezentåri teoretice ale existen¡ei.47 ¥n felul acesta,
«despår¡irea» de ontologia standard nu se poate realiza fårå modificarea
prin diferen¡iere ¿i generalizare ra¡ionalå a înse¿i criteriilor de existen¡å.
Departe de a fi o purå specula¡ie metafizicå, ob¡inutå printr-o «imagina¡ie
creatoare», modelul ontologic al puterilor cauzale ¿i al elementaritå¡ii
structural-generative este rezultatul proiectårii metafizice a experien¡ei, atât
208 ILIE PÂRVU
a «teoriilor-cadru» ale ¿tiin¡elor contemporane, cât ¿i a unor teorii cu

«încårcåturå» existen¡ialå directå, cum ar fi teoria cuanticå a câmpului sau
teoria generalå a relativitå¡ii (teoria gravita¡iei) a lui Einstein. Acest model,
reie¿it din «cercetarea funda¡ionalå» în ¿tiin¡å, î¿i poate dovedi valoarea tot
într-un asemenea context funda¡ional. Acesta este, de altfel, «contextul de
relevan¡å» al întemeierii sau justificårii concep¡iilor ontologice, ¿i nu acela al
comparårii cu intui¡ia sim¡ului comun. Sugestiv pentru valoarea epistemologicå
a acestui model ontologic este modul în care Harré interpreteazå «argumentul
golului», pe care l-au «revigorat» John Earman ¿i J. D. Norton în anii din
urmå48, dar care l-a preocupat intens pe Einstein în cercetårile lui funda¡ionale49.
Acest argument se referå la consecin¡ele interpretårii «substan¡iale» a spa¡iului
sau spa¡iu-timpului (a independen¡ei lui de materie), ¿i anume la faptul cå
aceastå interpretare obligå så se accepte cå existå diferen¡e între anumite lumi
fizice posibile, de¿i nici observa¡ia, nici legile teoriei nu le pot selecta.
Argumentul, care are o «asemånare de familie» cu teza echivalen¡ei empirice
a teoriilor, are, dupå Norton50, urmåtoarele presupozi¡ii. Så consideråm cå
«spa¡iu-timpul» înseamnå sau e reprezentat printr-o varietate M a modelelor,
cåreia i se atribuie proprietå¡i «substan¡iale» (independente de materie).
Teoriile spa¡iu-timpului la care se referå argumentul sunt «locale»; acestea
sunt general covariante, cum este teoria gravita¡iei a lui Einstein, «cea mai
bunå teorie actualå a spa¡iu-timpului», care are doar o formulare localå.
Doctrina «substan¡ialistå» (substantialist doctrine) sus¡ine cå spa¡iu-timpul
reprezentat prin varietatea M poate exista independent de con¡inutul lui; altfel
spus, cå existå o lume posibilå modelatå de simpla varietate M. Teoriile
obi¿nuite ale spa¡iu-timpului considerå înså necesarå suplimentarea acestei
varietå¡i prin alte structuri pentru a ob¡ine modele ale unor lumi fizice posibile.
Concep¡ia substan¡ialistå asupra spa¡iului ¿i timpului acceptatå de
Newton a format obiectul celebrei polemici Leibniz-Clark. ¥n coresponden¡a
sa, Leibniz a provocat pozi¡ia substan¡ialistå formulând întrebarea: s-ar fi
schimbat oare lumea dacå Dumnezeu ar fi plasat corpurile ei în spa¡iu încât
så se schimbe Estul cu Vestul, dar så se påstreze intacte toate celelalte rela¡ii
reciproce dintre corpuri? El a formulat astfel o problemå dificilå, întrucât
råspunsul în mod necesar afirmativ al substan¡ialismului nu putea så fie
controlat prin experien¡e locale.
¥n formulårile moderne ale teoriilor spa¡iu-timpului, ideea lui Leibniz
se poate reformula ca o transformare pe varietatea M ¿i o transformare
asociatå a structurilor geometrice definite pe M. Dacå < M, g> este un
model al relativitå¡ii generale ¿i h o transformare pe M, atunci h transformå

g într-o nouå metricå g’= h(g). Principiul covarian¡ei generale cere ca <M,
g’> så fie de asemenea un model al teoriei. Cele douå metrici g ¿i g’ vor
atribui proprietå¡i metrice diferite aceluia¿i eveniment în M. Substan¡iali¿tii
vor considera cå <M, g> ¿i <M, g’> reprezintå diferite lumi posibile. Ei
sunt astfel obliga¡i så nege echivalen¡a lui Leibniz:
Douå modele intertransformabile ale teoriei spa¡iu-timpului, cum sunt
<M, g> ¿i <M, g’>, reprezintå aceea¿i lume posibilå.
Problema pentru substan¡iali¿ti derivå din faptul cå transformarea h
face ca ¿i g, ¿i g’ (care exprimå metricile, proprietå¡ile locale ale spa¡iului)
så corespundå reciproc (så fie «clonate») în privin¡a tuturor observabilelor.
Ele diferå doar în modul în care proprietå¡ile sunt distribuite asupra varietå¡ii
M, dar aceste diferen¡e de distribuire sau råspândire nu pot fi traduse în
diferen¡e observabile. Astfel, concep¡ia substan¡ialistå, atribuind existen¡å
independentå spa¡iu-timpului (spre deosebire de concep¡ia rela¡ionalå) ¿i
acceptând diferen¡ele de distribuire în acest spa¡iu-timp a corpurilor ¿i
proprietå¡ilor, este obligatå så admitå cå aceste < M, g > ¿i < M, g’ >
reprezintå douå lumi fizice diferite, de¿i acestea sunt indiscernabile empiric,
prin observa¡ie. Dacå am accepta ¿i acum criteriul verifica¡ionist al
semnifica¡iei, considerå Norton, acest lucru ar fi suficient pentru a respinge
teoria substan¡ialistå a spa¡iu-timpului.
Argumentul «golului» introduce înså o dificultate suplimentarå pentru
teoria substan¡ialistå sau absolutistå. El conduce la o formå inacceptabilå
de indeterminism, inacceptabilå deoarece aceste teorii sunt construite
matematic-formal, respectând exigen¡ele determinismului. Argumentul
«golului» (numit astfel dupå prima formå a argumentului pe care îl întâlnim
la Einstein) are urmåtoarea structurå. Mai întâi se selecteazå orice vecinåtate
a unei varietå¡i M. Vom selecta o transformare h ¿i M care este transformarea
identicå în afara golului, dar devine diferitå de transformarea identicå în
fiecare punct (smoothly) în interiorul golului. Atunci g ¿i g’ = h(g) vor fi
identice în afara golului, dar vor diferi în interiorul lui. Oricât de mult s-ar
specifica structura spa¡iu-timpului în afara golului, teoria nu va putea
determina modul cum se va dezvolta spa¡iu-timpul în interiorul golului:
altfel spus, teoria nu va decide, în interiorul golului, între alternativele g ¿i
g’, care, în afara lui, a¿a cum am våzut, sunt identice. Ea nu va putea så
selecteze între metrici diferite ale spa¡iu-timpului în interiorul golului ¿i, ca
urmare, dat fiind faptul cå acestea decid traiectoriile iner¡iale ale spa¡iu-tim-
210 ILIE PÂRVU
pului, prin determinarea oricât de exactå a acestora în afara golului nu se va

putea determina traiectoria în interiorul golului, modul în care o particulå
va traversa acest gol. Aceasta este o formå evidentå de indeterminism,
deoarece înfrânge condi¡iile formale ale «evolu¡iei deterministe» (deter-
minarea evolu¡iei sistemelor prin condi¡ii ini¡iale ¿i stabilitatea acestei
evolu¡ii fa¡å de varia¡ia condi¡iilor ini¡iale). ¥ncercarea de a nega echivalen¡a
lui Leibniz conduce astfel inevitabil la o formå tare de indeterminism.
Alternativa rela¡ionalå a lui Leibniz va acorda aceea¿i realitate fizicå (vor
reprezenta aceea¿i lume posibilå) ambelor variante dimeomorfice ale varietå¡ii
M, indeterminarea în interiorul golului råmânând o «curiozitate matematicå»
fårå semnifica¡ie fizicå. Substan¡ialismul este înså obligat så admitå o
diferen¡å fizicå ce nu reprezintå o diferen¡å legicå sau observa¡ionalå.
¥n aceastå problemå, interven¡ia interpretårii dispozi¡ionale a spa¡iu-tim-
pului pare a oferi o solu¡ie, ea atribuind pe baza teoriei câmpului proprietå¡i
cauzale punctelor sau regiunilor spa¡io-temporale în mod direct, nu prin
medierea materiei care ocupå aceste puncte sau regiuni. De exemplu, în
teoria electromagnetismului se atribuie fiecårui punct în spa¡iu-timp o
intensitate electromagneticå, independent de faptul dacå acest punct este
sau nu «ocupat» de materie. Aceasta presupune o viziune substan¡ialistå,
deoarece pentru rela¡ionism nu existå puncte sau regiuni neocupate ale spa¡iu-
timpului, acesta din urmå nefiind altceva decât sistemul de rela¡ii reciproce
ale corpurilor. Dar teoria rela¡ionistå ar trebui så gåseascå o cale pentru a
elimina câmpurile, perspectivå discutabilå pentru filosofii fizicii, ca H. Putnam
sau D. Malament (care propun înlocuirea «regiunilor spa¡io-temporale» cu
«pår¡i ale câmpului»). Teoria câmpului s-ar putea formula «non-infla¡ionar»
prin atribuirea predicatelor cauzale direct unor regiuni spa¡io-temporale,
nepresupunându-se astfel nici un surplus ontologic în afara spa¡iu-timpului.
Interpretarea lui R. Harré considerå cå acest argument se bazeazå pe
«tratarea unei rela¡ii dintre abstrac¡iile matematice ca ¿i cum acestea ar fi
sisteme materiale». Faptul, prezentat în acest argument, cå «acela¿i sistem
de entitå¡i materiale interrelate pot fi reprezentate în mai multe varietå¡i
abstracte nici nu eviden¡iazå o inconsisten¡å în teoriile spa¡iu-timpului, cum
credea ini¡ial Einstein, nici nu întemeiazå o interpretare antirealistå a teoriei
fizice». Opera¡ia matematicå prin care o varietate de obiecte matematice
este creatå printr-o transformare formalå asupra structurii matematice a
unui sistem fizic pune pe acela¿i plan sistemul fizic cu abstrac¡ia în doi pa¿i
care a condus la sistemul alternativ. Asemenea transformåri matematice
pur formale nu ¡in seama de necesitatea de a defini în termeni de cauzalitate

«sistemul de referin¡å» ¿i alte concepte referitoare la structura sistemelor
fizice ¿i a coordonårii lor spa¡io-temporale. Structura rela¡ionalå a unui
sistem material nu este pur ¿i simplu o abstrac¡ie matematicå, ea este
«totalitatea rela¡iilor cauzale actuale ¿i posibile dintre componen¡ii lui»,
care se conservå în cursul acelor opera¡ii de «remorcare» presupuse de
argumentul lui Norton.51 Alte råspunsuri la argumentul lui Norton ¿i Earman,
care provoacå substan¡ialismul så considere Relativitatea Generalå ca o teorie
interdeterministå, afirmå cå modelele dimeomorfice ale Teoriei Generale a
Relativitå¡ii nu violeazå determinismul, deoarece identificarea punctelor
spa¡io-temporale prin valorile obiectului geometric pe care-l define¿te
câmpul conduce la ideea cå modelele alternative reprezintå aceea¿i lume
fizicå sau, mai degrabå, reprezintå lumea fizicå în parametrii ei relevan¡i
pentru «evolu¡ia deterministå» a sistemelor. Ceea ce nu este reprezentat ca
identic prin transformårile pe varietatea M reprezintå haecceitå¡i, aspecte
ale particularilor care nu participå la determinarea evolu¡iei cauzale univoce
a sistemelor fizice. Ceea ce este «subdeterminat» în argumentul «golului»
este o «tråsåturå haecceistå a lumii..., care nu se aflå printre cele pe care le
a¿teptam så determine starea fizicå a lumii».52
Este interesant de semnalat faptul cå cele douå argumente care au avut
considerabile implica¡ii ontologice (EPR ¿i argumentul golului) au fost
formulate de Einstein în contextul cercetårii funda¡ionale din fizica teoreticå.
Ele se referå la dificultå¡ile interpretative ale mecanicii cuantice ¿i ale teoriei
generale a relativitå¡ii ¿i vizeazå esen¡ialmente conceptele ¿i temele-cheie
ale ontologiei, individua¡ia ¿i separabilitatea, cauzalitatea ¿i determinismul,
în condi¡iile în care se presupune completitudinea acestor teorii-cadru ale
întregii ¿tiin¡e a naturii. Modul în care filosofii au fost receptivi uneori la
aceste probleme ale cercetårii poate fi ilustrat prin punerea de cåtre unii
empiri¿ti logici în seama lui Einstein a criteriului verifica¡ionist al
semnifica¡iei, prin în¡elegerea eronatå a problematicii ontologice cu care se
confruntå, de fapt, Einstein în construc¡ia unei teorii logic consistente a
gravita¡iei.
Problemele cu care ontologia dispozi¡ionalå se confruntå în domeniul
cercetårii funda¡ionale a mecanicii cuantice conduc mult mai imperativ la
«generalizarea ra¡ionalå» a conceptului existen¡ei, pentru a acorda statut
deplin poten¡ialitå¡ii ¿i, pe aceastå bazå, a întemeia ideea caracterului de
«obiecte poten¡iale sau propensionale» al sistemelor cuantice.53 Asupra acestui
aspect am insistat înså pe larg în volumul întâi al acestei lucråri.
212 ILIE PÂRVU
A¿a cum am spus, testul esen¡ial al adecvårii ontologiei standard este

cauzarea individualå. Perspectiva supervenien¡ei humeiste reduce aceastå
cauzare individualå, în doi timpi, la legitatea conceputå ca regularitate: «Hume
a început din punctul corect – cu cauzele singulare. Dar a imaginat cå el nu
le poate vedea în experien¡a asupra lumii înconjuråtoare. A cåutat ceva dincolo
de contiguitate pentru a conecta cauza cu efectul ¿i, când a e¿uat så-l gåseascå,
el a påråsit cauzele singulare ¿i a trecut la nivelul generic. Aceastå mi¿care
constituie prima tezå a programului lui Hume: singurul lucru singular asupra
unui fapt cauzal singular este rela¡ia spa¡io-temporalå între cauzå ¿i efectul ei
ulterior. Dincolo de acestea, faptul generic este tot ceea ce existå. Dar programul
a fost mult mai îndråzne¡ decât atât, deoarece la nivel generic cauzalitatea
trebuia så disparå cu totul. Ea va trebui înlocuitå prin simpla regularitate.
Aceasta este a doua tezå a programului lui Hume: aser¡iunile cauzale generice
sunt adevårate numai în virtutea asocia¡iilor regulate».54 Ontologia capaci-
tå¡ilor, propuså ca o altå variantå a teoriei dispozi¡ionale de N. Cartwright,
porne¿te din acela¿i punct cu Hume, cauzarea individualå, dar trateazå cu
totul altfel corela¡iile-cheie pentru ontologie: cauzarea singularå – legile
cauzale – puterile cauzale, acordând statut ontologic deplin cauzelor singulare.
Dar, pentru aceasta, N. Cartwright a trebuit mai întâi så «demonteze» a doua
tezå a lui Hume, ¿i anume reductibilitatea adevårurilor cauzale generice la
regularitå¡i. Orice asemenea încercare de reduc¡ie se transformå într-un regres,
deoarece presupune valabilitatea unei alte aser¡iuni cauzale generice. Pentru
a evita regresul suntem obliga¡i så acceptåm ideea cå nici o reducere a
cauzalitå¡ii generice la regularitate nu este posibilå. Mult mai dificil de respins
este prima tezå a lui Hume, care pretinde reducerea faptelor cauzale singulare
la «fapte generice». Analizând procedurile din cadrul ¿tiin¡ei teoretice
(explica¡iile, testarea etc.), N. Cartwright aratå cå acestea, în orice formå s-ar
realiza, presupun informa¡ia oferitå de cauzarea singularå. Ca urmare, nu
putem accepta o ontologie pentru care enun¡urile cauzale singulare sunt
adevårate în virtutea unor «fapte cauzale generice». Acestea, ca ¿i regularitå¡ile,
dependen¡ele func¡ionale sau asocierile regulate, nu pot înlocui rolul jucat în
cunoa¿terea ¿tiin¡ificå de cauzalitate, ele jucând doar un rol secundar.
Regularitå¡ile nu pot fi decât «fapte» pentru legile cauzale, iar acestea sunt,
la rândul lor, întemeiate pe cauzarea singularå. De la cauzarea individualå
trebuie så trecem la capacitå¡i, cele care sunt atribuite entitå¡ilor prin aser¡iunile
cauzale generale sau asociazå capacitå¡ile cu proprietatea (de tipul: «aspirina
îndepårteazå migrenele» ≡ «aspirina are capacitatea...»). Acestea reprezintå
nu simple tendin¡e, «propensiuni», ci veritabile matrici sau structuri cauzale,

factorii structurali fundamentali ai explica¡iei ¿tiin¡ifice; cauzarea individualå
se define¿te astfel ca structurå cauzalå specificå, råspunzåtoare pentru
producerea efectelor. Aceastå structurå cauzalå, considerå Cartwright într-o
serie de «argumente pentru capacitå¡i», este cea care face «concrete» obiectele,
le transformå – în planul explica¡iei – din «abstrac¡ii» în entitå¡i sau procese
«concrete». Capacitå¡ile sunt referen¡ii esen¡iali ai legilor teoriilor
contemporane, care atribuie tendin¡e sau capacitå¡i unor situa¡ii sau procese.
De exemplu: hamiltonianul (H) din ecua¡ia lui Schrödinger:
ΗΦ = – i h δY/ δt
descrie configura¡iile de energie posibile ale sistemului sau, dacå vom consi-
dera modul cum se constituie, el va descrie mai degrabå tendin¡a, capacitatea
acestuia. Alåturi de alte «argumente pentru capacitå¡i», N. Cartwright indicå
imposibilitatea reducerii sau eliminårii capacitå¡ilor prin analize func¡ionale
sau contrafactuale. ªtiin¡a are nevoie de un concept mai tare al cauzalitå¡ii
decât legea cauzalå. Acesta îi poate oferi capacitatea, un nivel superior al
modalitå¡ii, incluzând puteri, activitå¡i etc. Capacitå¡ile nu pot fi «eliminate»
prin considerarea lor drept «rezumate metalingvistice ale faptelor asupra
legilor cauzale»55, iar legile cauzale, conform programului empirist, så fie
reduse la constrângeri asupra legilor noncauzale, rela¡ii func¡ionale sau
probabilitå¡i, ¿i acestea, în ultimul rând, la regularitå¡i ale evenimentelor.
Dacå vom considera schema urmåtoare:
Nivelurile modalitå¡ii: Atribuirea de capacitå¡i
Legi cauzale
Legi func¡ionale ¿i probabiliste
Nivelul nonmodal: Regularitå¡i ale evenimentelor
N. Cartwright considerå cå nivelurile superioare nu pot fi reduse la cele
inferioare prin «modalizarea» lor à la Carnap sau van Fraassen (adicå prin
reducerea lor la constrângeri care autorizeazå inferen¡ele de la nivelul imediat
urmåtor, fårå a le atribui o ontologie proprie). Urmårind practica ¿tiin¡ificå
semnificativå, structura ¿i metodologia predic¡iei ¿i testårii, Cartwright apårå
natura ontologicå autenticå a nivelurilor superioare, deci interpretarea realistå
a capacitå¡ilor împotriva în¡elegerii lor «pur modale». Ele sunt mai degrabå
sursa ¿i temeiul interac¡iunilor cauzale; «interac¡iunile cauzale sunt
214 ILIE PÂRVU
interac¡iuni ale capacitå¡ilor cauzale»56 ¿i trebuie så fie admise de aceea în

«con¡inutul descriptiv al lumii». Atribuirea de capacitå¡i «nu poate fi consi-
deratå doar ca un tichet de inferen¡å pentru a trece de la un fapt asupra
probabilitå¡ilor la altul, adicå un rezumat eficient al unor fapte complicate
asupra unor patternuri de pure probabilitå¡i; deoarece patternul pe care îl
rezumå nu este unul care con¡ine doar probabilitå¡ile, ci este un pattern mai
variat, con¡inând atât probabilitå¡i, cât ¿i capacitå¡i într-un mod esen¡ial».57
Ca ¿i R. Harré, ¿i N. Cartwright, în introducerea ontologiei capacitå¡ilor
pe baza cercetårii ¿tiin¡ifice fundamentale, este nevoitå så regândeascå atât
statutul teoriilor, legilor ¿i al «temeiului» lor empiric («fenomenele», în
acela¿i sens în care acesta a fost propus de J. Bogen ¿i J. Wordward), cât ¿i
al explica¡iei teoretice. Ca ¿i Harré, Cartwright invocå argumentul transcen-
dental în favoarea capacitå¡ilor: întrucât acestea sunt cele care «fac posibile
evenimentele cauzale» ¿i întemeiazå tendin¡ele, trebuie ca ele så fie altceva
decât «pure modalitå¡i» (= constrângeri de nivel superior), ele trebuie så
fie «ceva existent în lume».58 Ontologia care «considerå capacitå¡ile funda-
mentale ¿i asocia¡iile ca nonsecundare» oferå o imagine mai realistå asupra
lumii ¿i a experien¡ei ¿tiin¡ifice.
Regândirea cauzalitå¡ii în perspectiva ontologiei dispozi¡ionale nu se
poate realiza, ca ¿i în cazul lui Harré, fårå reconsiderarea explica¡iei teoretice,
deoarece, recunoa¿te Cartwright, «cauzalitatea se situeazå în cadrul explica¡iei
¿tiin¡ifice»59. Urmându-l pe McMullin60, Cartwright considerå mai adecvat
«idealul» cauzal al explica¡iei decât pe acela al subsumårii la legi. Deri-
vabilitatea din legi, cum propune concep¡ia conven¡ionalå deductiv-nomo-
logicå, este subordonatå invocårii structurilor ¿i proceselor cauzale care
explicå producerea evenimentelor, legile ne pot ajuta så aflåm aceste procese
cauzale. Cartwright merge înså mai departe decât McMullin: dupå ea, «cau-
zele ¿i capacitå¡ile nu au de jucat un rol alåturi de legi ¿i explica¡ia ¿tiin¡ificå,
ci – cel pu¡in în multe domenii – ele trebuie så le înlocuiascå cu totul».61
Cauzele ¿i capacitå¡ile (structura cauzalå) oferå explica¡iei «informa¡ia
explicativå crucialå». Tocmai aceastå informa¡ie este cea care constituie
explica¡ia în ¿tiin¡ele teoretice moderne62, ea, împrumutând termenii lui
Aristotel, determinå în mod fundamental ce este un lucru, organizeazå to¡i
«factorii explicativi» într-o ierarhie metodologicå, face acea entitate
«concretå», sco¡ând-o din «domeniul abstractului». «Factorii structurali»,
«structura cauzalå» joacå rolul explicativ central în ¿tiin¡a contemporanå.
De aceea ei nu pot lipsi din imaginea ¿tiin¡ificå a lumii. Capacitå¡ile, de¿i
nu ¡in de «imaginea manifestå» a lumii, sunt adevåratele nomologicals, ele

«guverneazå natura»: «Ceea ce face ca lucrurile så se producå în naturå este
ac¡iunea capacitå¡ilor.»63
Este u¿or de observat cå introducerea puterilor cauzale ¿i a capacitå¡ilor
naturale ca un orizont fundamental al existen¡ei apar¡ine filosofilor ¿tiin¡ei,
nu ontologilor analitici. Ace¿tia din urmå råmân la dispozi¡ii, încercând så
le analizeze (reducå) sau så le clasifice, fårå a le cåuta un temei ontologic
pe baza cåruia så le acorde statut veritabil de existen¡å. Filosofii ¿tiin¡ei
(Harré, Madden, A. Chalmers, R. Bhaskar, W. Suchting, N. Cartwright64)
au propus aceastå extindere neconservativå a ontologiei în cadrul efortului
lor de a interpreta realist ¿tiin¡a contemporanå ¿i de a modifica modelul
explica¡iei ¿tiin¡ifice pentru ca acesta så dea seama de procedurile utilizate
efectiv în cunoa¿terea ¿tiin¡ificå. Nu întâmplåtor, preistoria acestei ontologii
(cu excep¡ia ideii «tendin¡elor» a lui Mill, la care se referå Cartwright ca la
un precursor al «ontologiei capacitå¡ilor») se aflå în operele oamenilor de
¿tiin¡å sau ale filosofilor ¿tiin¡ei care au introdus în cadrul explica¡iei
fenomenelor naturale ideile de câmp ¿i for¡e fundamentale ale materiei.
Revenind la Nancy Cartwright, Alan Chalmers65 a observat o schimbare
radicalå în cadrul concep¡iei metodologice ¿i ontologice a acestei autoare
între cele douå lucråri importante ¿i provocatoare ale sale, How the Laws of
Physics Lie (Clarendon Press, Oxford, 1983) ¿i Nature’s Capacities and
their Measurement (Clarendon Press, Oxford, 1989). Aceastå schimbare
este semnificativå pentru trecerea în filosofia fizicii de la o pozi¡ie cvasi-
instrumentalistå la una accentuat realistå, trecere pe baza cåreia se justificå
¿i noua perspectivå ontologicå asupra capacitå¡ilor ¿i structurilor cauzale.
Inconsecven¡ele semnalate de Chalmers ale ultimei perspective epistemo-
logice ¿i ontologice a autoarei pun în eviden¡å ac¡iunea, cadrului empirist»
în care N. Cartwright î¿i men¡ine încå analizele asupra viziunii filosofice
de ansamblu.
Ideea cår¡ii lui N. Cartwright din 1983 era så demonstreze cå legile
fundamentale ale fizicii nu sunt descrieri adevårate ale realitå¡ii. ¥n a doua
lucrare se argumenteazå o altå pozi¡ie epistemologicå ¿i se propune o nouå
ontologie a ¿tiin¡ei: legile fundamentale devin acum (în urma unui nou
model sau teorie a explica¡iei ¿tiin¡ifice, cel cauzal, opus concep¡iei humeiste
a subsumårii nomologice) corelate cu capacitå¡ile inerente naturii, ele nu
mai pot fi acuzate cå «mint», deoarece ele nu se mai referå la «evenimentele
ce se produc în lume» (happenings in the world), ci la modul subiacent de
216 ILIE PÂRVU
operare al capacitå¡ilor ¿i structurilor cauzale. N. Cartwright se deta¿eazå

acum, cum am våzut, în mod clar de în¡elegerea humeistå (ortodoxå) a
legilor ¿i a explica¡iei (modelul subsemnårii deductive la legi a evenimentelor
particulare). Ea criticå aceastå concep¡ie în ambele ei «reduceri» (a cauzårii
individuale la legåturi dintre «tipuri de evenimente» – cauzalitatea gene-
ricå –, ¿i a acesteia la legi în¡elese ca asocia¡ii regulate între asemenea tipuri).
Acest model al legilor, cauzalitå¡ii ¿i explica¡iei e¿ueazå pentru cå nu ia în
considerare mecanismele cauzale ce transcend situa¡iile experien¡iale. Aceastå
deta¿are fa¡å de viziunea empiristå standard nu este înså completå în privin¡a
legilor fundamentale, ¿i anume påråsirea concep¡iei humeiste în favoarea
unei viziuni realiste a acestora. În How the Laws of Physics Lie, Cartwright
propunea o viziune asemånåtoare cu aceea a lui Duhem asupra legilor
fundamentale (ele au o func¡ie de organizare a experien¡ei), låsând pe seama
«legilor fenomenologice» sarcina de a «descrie» evenimentele lumii. (De¿i
problematicå, aceastå distinc¡ie este påstratå ¿i în lucrarea urmåtoare.) ¥n
aceea¿i lucrare înså, N. Cartwright polemiza cu «modelul standard» al
explica¡iei ¿tiin¡ifice, modelul deductiv-nomologic. Potrivit acestuia, un
eveniment (descris printr-o propozi¡ie, explanandum) este explicat prin
derivarea acestei propozi¡ii dintr-o mul¡ime de legi în conjunc¡ie cu o serie
de propozi¡ii ce formuleazå condi¡iile ini¡iale relevante. Cartwright aratå,
pe de o parte, cå în numeroase cazuri de explica¡ii acceptate în ¿tiin¡å acest
model nu se poate aplica (evenimentele nu se pot deriva din legi), fie pentru
cå nu se realizeazå condi¡iile lui, fie pentru cå nu se pot determina exact
acele condi¡ii relevante. Implicarea legilor fundamentale în explicarea
fenomenelor, dincolo de acest model, solicitå interpretarea realistå a acestora.
Dupå cum aratå Chalmers, aceasta ar însemna considerarea lor ca legi generale
unificatoare ale unei teorii. Legile sau axiomele mi¿cårii ale lui Newton,
ecua¡iile lui Maxwell sau ecua¡ia lui Schrödinger, interpretate ca formulând
«ac¡iunea internå a naturii», solicitå reconsiderarea lor realistå, apelul la
capacitå¡i, structuri ¿i puteri cauzale. Ele, aråta pe bunå dreptate Cartwright,
nu sunt adevårate dacå sunt considerate ca tentative de a descrie «ceea ce se
întâmplå» (pentru aceasta e necesar apelul la «legi fenomenologice»); ele
pun în lucru entitå¡i inobservabile, «teoretice», modele ¿i idealizåri ale
fenomenelor. Interpretarea realistå asociazå formalismului legilor «cauze
reale», iar entitå¡ile ce figureazå în explica¡iile prin apel la legi funda-
mentale trebuie considerate «reale», întrucât ele intervin în istoria cauzalå
a lumii. Cauzele sunt responsabile, de asemenea, ¿i în proiectarea strategiilor
noastre de ac¡iune asupra lumii: «Eu sunt de acord cu Hacking, scrie

Cartwright, cå, dacå noi putem manipula entitå¡ile noastre teoretice în moduri
subtile ¿i detaliate pentru a interveni în alte procese, atunci vom avea cea
mai bunå dovadå factualå (evidence) pentru aser¡iunile noastre asupra a
ceea ce ele pot sau nu så facå.» «Faptul cå noi putem interveni cu succes
asupra naturii prin manipularea cauzelor este un argument pentru existen¡a
acestor cauze.» Acesta este rezumatul tezei «realismului experimental»,
formulat de I. Hacking în cunoscuta sa lucrare Representing and Intervening.
¥n prima lucrare înså, rolul legilor fundamentale era asemånåtor celui conferit
de «concep¡ia simulacru» a teoriei ¿tiin¡ifice, propuså de Duhem: «legile
servesc clasificårii logice a unui grup de legi experimentale fårå a pretinde
så le explice». ¥n termeni asemånåtori cu cei ai lui B. C. van Fraassen, din
Scientific Image, explica¡ia ar însemna «scufundarea» unei structuri
empirice, a unui model al fenomenului de explicat în structura matematicå
constituitå de legile fundamentale. Teoria va descrie structura modelelor,
dar, la rândul lor, modelele nu descriu fenomenele, ele «falsificå» (prin
idealizare) realitatea. Fiind posibile mai multe modele alternative ale datelor
experien¡ei, Cartwright considera cå acesta este un argument în plus pentru
a nu interpreta realist legile fundamentale.
¥n noua interpretare, de¿i coreleazå legile cu ac¡iunea cauzalå a
capacitå¡ilor, puterilor sau structurilor, justificând posibilitatea explica¡iei
cauzale (inclusiv legitimarea ontologicå a cauzårii singulare), a¿a cum
observå Chalmers, Cartwright se men¡ine pe o pozi¡ie rezervatå în privin¡a
legilor fundamentale, ele nefiind considerate ca moduri de a specifica ac¡iunea
cauzalå la nivelul entitå¡ilor «teoretice». Mai mult, de¿i interpreteazå legile
fundamentale ca «legi asupra tendin¡elor ¿i capacitå¡ilor», ea propune
«eliminarea» legilor, insistând în continuare asupra ideii cå legile nu sunt
«adevårate», ceea ce pare o inconsecven¡å, dacå nu chiar o autocontra-
zicere. Admiterea puterilor sau capacitå¡ilor în ontologia ¿tiin¡ei nu se poate
întemeia fårå a reconsidera sensul «legilor fundamentale» ¿i al «legii naturii»
în general. Locul de întâlnire ¿i construc¡ie matematicå a raportului legilor
naturii cu for¡ele sau capacitå¡ile îl constituie nu ontologia dispozi¡ionalå
în sine, ci ontologia structural-modalå, acel orizont al «arhitectonicii
existen¡ei» care generalizeazå ra¡ional însu¿i conceptul de existen¡å,
permi¡ând astfel så se acorde – prin raportarea la structurile generative,
statut de realitate deplin acelor aspecte ale legilor ¿i puterilor naturale care
råmâneau încå «suspecte» în cadrul unui mod de gândire încå dominat de
restric¡iile empirismului.
CAPITOLUL 10
Ontologia structural-modalå: genuri ¿i legi

naturale, modalitå¡ile fiin¡ei,
structuri generative
Ca ¿i în cazul ontologiilor puterilor cauzale sau a naturilor ¿i capaci-

tå¡ilor naturale, orizontul ontologiei structurale este deschis de un concept
«de trecere», genurile naturale. ¥ncercarea de a justifica multitudinea
utilizårilor ideii genurilor naturale în ¿tiin¡å ¿i filosofie a condus în mod
necesar la extinderea constructivå a ontologiei standard, la generalizarea
ra¡ionalå cea mai semnificativå a conceptului existen¡ei.
Locul teoretic al genurilor naturale reprezintå o «intersec¡ie foarte
aglomeratå» a drumurilor ¿tiin¡ei ¿i filosofiei. Prin aceastå intersec¡ie trec
drumurile semanticii contemporane (semantica «genurile naturale», teoria
indexical-recursivå a genurilor naturale etc.), teoriei induc¡iei (postulatele
structurale ale inferen¡ei ¿tiin¡ifice, induc¡ie ¿i proiectibilitate), filosofia
limbajului, filosofia ¿tiin¡ei (genurile naturale ¿i explica¡ia teoreticå; reduc¡ia;
realismul ¿tiin¡ific), biologiei teoretice ¿i fizicii atomice etc. Toate aceste
contexte de relevan¡å, experien¡a lor teoreticå constituie punctul de plecare
necesar în construc¡ia unei ontologii sau metafizici a genurilor naturale, ¿i
nu doar «analiza conceptualå» ¿i argumentele generale privind statutul ¿i
admisibilitatea acestor idei ¿i entitå¡i în imaginea contemporanå asupra lumii.
Acestea, singure, nu pot decide dacå, de¿i «abstracte», genurile naturale
reprezintå pår¡i constituente ale lumii, a¿a cum se întreba încå Aristotel.
Cum discutåm despre genurile naturale? Aceastå întrebare preliminarå
pentru construc¡ia ontologiei analitice a genurilor naturale trimite cel mai
adesea la teoria lui Kripke ¿i Putnam a genurilor naturale, consideratå o
adevåratå «revolu¡ie» în semantica ¿i filosofia limbajului. A¿a cum considerå

M. R. Ayers, dacå pânå de curând expresia kantianå «Orice obiect de aur
este galben» func¡iona pentru a descrie sau exprima o propozi¡ie necesarå,
analiticå, doctrinå supuså înså criticilor argumentului «asemånårilor de
familie» al lui Wittgenstein sau ¿i mai radicalului scepticism al lui Quine
asupra întemeierii teoretice a distinc¡iei analitic-sintetic, dupå Kripke ¿i
Putnam paradigma semanticå s-a schimbat: asemenea nume ca «aur», «tigru»
etc. î¿i dobândesc sensul nu printr-o defini¡ie arbitrarå sau prin corelarea
cu o «idee» sau «concept mental», ci reprezentând pur ¿i simplu numele
såu, fiind «designatorul rigid» al unui gen natural. «Apartenen¡a la un gen
este determinatå de prezen¡a unei presupuse naturi comune subiacente, care
ne poate fi necunoscutå, mai degrabå decât de satisfacerea unei defini¡ii
constând dintr-o listå a acelor proprietå¡i pe care le utilizåm în calitate de
criterii pentru identificarea lucrurilor ca membri ai acestui gen.»1
¥ntemeierea discursului cu sens asupra genurilor naturale pe invocarea
unor microstructuri ce dau seama de ordonarea «specificå» a obiectelor
naturale pare a fi ¿i solu¡ia împårtå¿itå de teoria contemporanå a explica¡iei
¿tiin¡ifice ¿i de modelele de constitu¡ie internå a domeniilor realului propuse
de ¿tiin¡a modernå. Pe scurt, genurile naturale sunt, à la Russell, Whitehead
sau Quine, doar o formå de sistematizare prin clasificare a obiectelor
existente, reductibilå sau explicabilå prin recursul la patternuri logice
subiacente.
Ontologia genurilor naturale este încå înconjuratå de dificultå¡ile ini¡iale
ale stabilirii exacte a «locului» genurilor naturale într-o categorializare a
existen¡ei. «Perplexitatea» lui Aristotel («tot a¿a de greu e de ¿tiut dacå, cu
privire la principii, trebuie så consideråm genurile ca elemente ¿i principii
ale lucrurilor sau trebuie mai degrabå så consideråm ca atare pår¡ile ultime
în care se alcåtuiesc lucrurile» – Metafizica (998 a-999 b)) este în mare
måsurå ¿i problema filosofului modern, aceea a tipului de existen¡å acordat
genurilor naturale ¿i a discursului teoretic adecvat explica¡iei corespunzåtoare
a acestora. Acea «intersec¡ie aglomeratå» trebuie ordonatå. Cårei discipline
teoretice îi revine tematizarea genurilor naturale? ªtiin¡ei sau metafizicii?
Vom prezenta, pentru început, douå genuri de råspunsuri la aceastå
întrebare. Le-am ales pentru cå ele sunt printre pu¡inele elaboråri metateo-
retice care propun condi¡ii sau constrângeri generale pentru admisibilitatea
unei «teorii a genurilor naturale» sau, altfel spus, încearcå så defineascå
«forma teoreticå» a discursului contemporan asupra genurilor naturale. Or,
220 ILIE PÂRVU
ceea ce lipse¿te cel mai mult studiilor actuale asupra genurilor naturale este
tocmai acest «frame for the discussion».
Jan Hacking2 sistematizeazå ceea ce el nume¿te tradi¡ia sau atitudinea
«modestå» sau echilibratå a filosofiei genurilor naturale, pornind de la
Mill (care a introdus în limbajul filosofic termenul tehnic «gen» – «Kind»,
cu K.), Venn (care i-a adåugat o determinare, devenind «Natural Kind»),
Peirce (cel mai sever critic al lui Mill), Russell (care a revigorat genurile
naturale în contextul formulårii «postulatelor structurale» ale inferen¡ei
¿tiin¡ifice) ¿i Quine. Aceastå tradi¡ie «nominalistå prin înclina¡ie, dar realistå
prin acceptarea ideii cå genurile se aflå în naturå» este «condensatå» de
Hacking3 în urmåtoarele principii:
(1a) Independen¡a. Existen¡a unor genuri de lucruri, substan¡e,
organisme etc. este «un fapt al naturii», independent de factorii
psihologici sau sociali ce ¡in de fiin¡a umanå.
(1b) Diferen¡ele dintre lucruri în virtutea cårora acestea se divid în
genuri sunt, dupå Mill, «fåcute de naturå..., în timp ce recunoa¿terea
acestor diferen¡e ca temeiuri pentru clasificare ¿i pentru denumirea
lucrurilor este... actul omului».4
(2a) Definibilitatea. Putem construi caracterizåri ale genurilor naturale,
de¿i imperfecte sau imprecise, care så ne permitå, totu¿i, în majoritatea
cazurilor så cådem de acord asupra a ce este un gen natural conform
cu acea caracterizare, chiar dacå ne lipse¿te o defini¡ie preciså a
conceptului.
(2b) (Adaus prin interpretarea tradi¡iei). Pot exista tipuri distincte de
genuri naturale, caracterizate în moduri diferite, astfel încât elementele
diverselor tipuri au istorii diferite.
(3a) Utilitatea. Recunoa¿terea ¿i utilizarea genurilor naturale joacå un
rol semnificativ în dezvoltarea cunoa¿terii ¿i civiliza¡iei umane, dar
se diminueazå pe måsura progresului tehnologic ¿i ¿tiin¡ific.
(3b) Existå clasificåri ale obiectelor, organismelor etc. mai bune sau
mai pu¡in bune, în func¡ie de interese ¿i scopuri. Utilitatea genurilor
variazå dupå loc, timp ¿i interese.
(4) Unicitatea. Existå o unicå taxonomie bunå în termenii genurilor
naturale, care prezintå natura a¿a cum este aceasta ¿i reflectå re¡eaua de
rela¡ii cauzale. Nu vom avea o clasificare ultimå a entitå¡ilor, dar orice
clasificare obiectivå este bunå (sau nu) dacå ea capteazå (sau nu) o parte a
structurii unicei taxonomii adevårate a universului.
Ultimul «principiu», «mai mult implicat decât asertat», la care consimt

mul¡i dintre adep¡ii tradi¡iei astfel rezumate, este cel mai «vulnerabil». El
poate fi respins de orice variantå a antirealismului contemporan, de la
relativismul ontologic pânå la construc¡ionismul social. Hacking îl respinge
pentru motivul mai tare cå ideea unei taxonomii finale ¿i exhaustive n-are
sens, nici måcar ca un ideal regulativ. ¥n acest sens el evocå afirma¡ia lui
P. F. Strawson (care nu e de fel un relativist): «Ideea unei „descrieri exhaus-
tive“ este, de fapt, lipsitå în general cu totul de sens, de¿i o anumitå
semnifica¡ie se poate acorda într-un context special al discursului».5
Tradi¡ia reconstruitå de Hacking (de¿i nu include pe Aristotel ¿i Locke)
î¿i are totu¿i originea conceptualå în critica pe care Locke a fåcut-o teoriei
aristotelice a abstrac¡iei conceptuale ¿i a clasificårii «predicatelor» (derivatå
de Porfir din opera logicå a Stagiritului). «Situl» acestei tradi¡ii a genurilor
naturale a fost nu ¿tiin¡a clasificatorie sau metafizica «formelor substan-
¡iale», depå¿itå de modelul matematic al fenomenelor naturale, ci induc¡ia;
(Venn, Logic of Chance, 1866), revigorarea interesului actual pentru genuri
naturale e datoratå aceluia¿i context de relevan¡å prin reconstruc¡ia problemei
induc¡iei ¿i teoria structuralå a inferen¡ei ¿tiin¡ifice a lui B. Russell sau prin
lucrårile pe aceea¿i temå ale lui Quine ¿i Goodmann. Dupå Russell, care a
extins terminologic problema prin «doctrina genurilor naturale», analiza
genurilor naturale a trecut ¿i în filosofia limbajului ¿i a ¿tiin¡ei. Cercetarea
sistematicå a lui Hacking se conduce dupå acest «format teoretic», modest
prin preten¡iile ontologice limitate.
Aspectul cel mai semnificativ al contribu¡iilor lui Hacking la teoria
genurilor naturale este determinat de teoria sa a «realismului experimental»,
de ideea cå ac¡iunea cognitivå (experimentul etc.) trebuie consideratå ca
un temei al judecårii pozi¡iilor epistemologice (realism, conven¡ionalism
etc.); el ne invitå så påråsim «punctul de vedere al spectatorului» ¿i så
adoptåm epistemologia lui homo faber. Induc¡ia înså – locul privilegiat al
discutårii genurilor naturale – «este arta spectatorului».6 Nici taxonomiile
biologilor nu sunt mai informative asupra «naturii» genurilor naturale, nu
ne oferå exemplele cele mai informative. Genurile naturale nu sunt doar
clase de entitå¡i, cu proprietå¡i caracteristice sau asemånåri «gata prezente».
Clasele «naturale» se constituie în «genuri» naturale mai degrabå ca artefacte
umane, în urma atribuirii unor «proprietå¡i sociale» de o comunitate pe
baza unor interese practice ¿i de cunoa¿tere. Asemånarea cu pozi¡ia lui
George Lakoff din cartea Women, Fire and Dangerous Things, pentru care
222 ILIE PÂRVU
termenii pentru genuri (Kind terms) au semnifica¡ie determinatå de rolul

social prin «metafore sociale», îl distan¡eazå oarecum pe Hacking de
concep¡ia lui Mill, dupå care «genurile au o existen¡å realå în naturå», de¿i
clasificårile noastre nu le pot formula niciodatå complet.
Restructurând principalele atitudini epistemologice ¿i metafizice asupra
genurilor actuale, Hacking introduce distinc¡ia între mai multe «tipuri» de
genuri naturale. (1) Genul-Mill: este o claså de obiecte cu un numår mare
sau chiar inexahaustibil de proprietå¡i în comun, astfel încât aceste proprietå¡i
nu sunt implicate de nici un corp sistematizat de legi asupra lucrurilor de
acest gen; (2) Genul-Peirce: o asemenea claså, dar pentru care existå un corp
sistematizat de legi asupra lucrurilor ce o compun, care oferå o schi¡å pentru
explicarea faptului cå lucrurile de acest gen au multe dintre proprietå¡ile lor;
(3) Genul-Leibniz: clase pentru care existå structuri cunoscute asociate, din
care putem infera proprietå¡ile comune ale obiectelor lor. Diferen¡a dintre
primele douå ¿i a treia ar fi corelativå, dupå Hacking, cu diferen¡a a douå
idealuri ale explica¡iei, prin legi ale naturii (Mill ¿i Peirce) ¿i prin structuri
subiacente determinative (Locke ¿i Leibniz). Reducerea acestor variante la
o singurå concep¡ie a genurilor naturale ¿i ignorarea «construc¡iei sociale» a
conceptelor taxonomice i se par lui Hacking impedimente majore în calea
constituirii unei explica¡ii adecvate a genurilor naturale.
Un cadru pentru cercetarea ontologicå a genurilor naturale mult mai
amplu propune Ronald de Sousa7. Reperele istorice ale reconstruc¡iei lui
sunt mult mai generoase, întrucât ¿i întrebarea-temå a abordårii lui este
mai explicit metafizicå: ce genuri de lucruri existå în mod obiectiv ¿i
ireductibil? Cele patru «concep¡ii cvasiistorice» sunt urmåtoarele:
1. Concep¡ia platonicå: Naturile sunt transcendente în raport cu obiectele

experien¡ei obi¿nuite. De¿i Platon se referea într-un dialog la
«diviziunile naturale», la el întâlnim cel mult un analog al genurilor
naturale, Formele, paradigme imutabile ¿i indestructibile ale
obiectelor obi¿nuite. Dupå de Sousa, nu putem vorbi înså la Platon,
conform conceptul lui asupra Formelor, de genuri naturale în sensul
«natural» al naturii, deoarece aici nu existå nimic ireductibil ¿i
obiectiv.
2. Concep¡ia aristotelicå: existå naturi intrinseci substan¡elor; ele sunt

esen¡iale, având un dublu rol: ele determinå cå un lucru este ceea ce
este (îl identificå generic) ¿i ele reprezintå o condi¡ie necesarå pentru

existen¡a continuå a acelui lucru determinat în acel fel; este, dupå
cum spune de Sousa, sarcina «intui¡iei ¿tiin¡ifice» så le descopere.
3. Concep¡ia empiristå (Locke): naturile sale sunt incognoscibile;

diferen¡ele dintre lucruri ce ¡in de genuri naturale distincte nu depind
de proprietå¡i esen¡iale ireductibile, ci de grani¡ele impuse de
conceptele noastre. Acestea nu ne oferå o påtrundere specialå în
esen¡a, natura lucrurilor, ci doar delimitåri pragmatic importante.
4. Concep¡ia modernå (Kripke, Putnam ¿.a.), determinatå de analize

filosofico-lingvistice (problema referin¡ei; numele proprii etc.).
Numele genurilor naturale î¿i determinå extensiunea nu (ca la Locke)
prin intensiune, ci prin ostensiune, prin indicarea unor colec¡ii tipice,
care sunt ori lucruri de un anumit tip, sau bucå¡i de un gen de materiale
(stuff). Se admite existen¡a unei esen¡e sau naturi subiacente a
genurilor, dar nu se cere ca aceasta så fie cunoscutå sau specificatå
prin descrip¡ia care alege instan¡ele lor. Dupå sloganul lui Kripke ¿i
Putnam, «numele genurilor naturale sunt designatori rigizi», adicå
ei aleg membrii aceleia¿i clase etc. în orice lume posibilå.
Pentru a examina critic asemenea perspective generale, de Sousa
propune, ca ¿i Hacking, o mul¡ime de cerin¡e pentru o «teorie a genurilor
naturale», de¿i recunoa¿te cå fiecare exigen¡å a fost sau poate fi subiect de
controverså sau cå aceste cerin¡e pot fi cu greu satisfåcute toate simultan.
Dar, cum spune el, o teorie care n-ar încorpora nici una dintre aceste exigen¡e
nu poate fi admiså ca o teorie a genurilor naturale.
10 Obiectivitatea: un gen natural se determinå independent de interesele
noastre, de pozi¡ia epistemicå particularå a cunoscåtorului, referindu-se la
proprietå¡i intrinseci, nerela¡ionale, ale obiectelor.
20 Temei fundamental al explica¡iei (Explanatory Primacy): proprie-
tå¡ile definitorii ale unui gen natural trebuie så ofere explica¡ii de nivel
fundamental pentru alte proprietå¡i ale membrilor lui, fårå a fi explicate, la
rândul lor în termenii altor proprietå¡i.
30 Multiplicitatea genurilor: existå, dacå existå în genere genuri naturale,
mai multe genuri naturale.
40 Grani¡e precise: genurile naturale sunt bine delimitate ontologic.
Prezen¡a lor este «an all-or-nothing business»; ca ¿i pentru Frege, mai târziu,
224 ILIE PÂRVU
aceastå delimitare exactå a claselor era, la Locke, o condi¡ie a cunoa¿terii

obiective, cu valoare de generalitate.
50 Stabilitatea: dacå x apar¡ine genului K în aceastå lume, atunci x
apar¡ine lui K în orice lume în care acesta va exista.
60 Unicitatea apartenen¡ei: acela¿i obiect nu poate fi membru în acela¿i
timp al mai multor clase ce determinå genuri naturale, genurile naturale nu
se intersecteazå sau suprapun.
70 Echipolen¡a: toate genurile naturale sunt egal de stabile; nu existå o
ierarhie a genurilor din punctul de vedere al stabilitå¡ii. Uneori se formuleazå
«echipolen¡a» ¿i negativ: nici un gen natural (fårå excep¡ie) nu e stabil.
80 Transparen¡a (limpezimea): genurile naturale trebuie så parå naturale;
trebuie så aibå simplicitatea asemånåtoare acestor exemple: speciile organice,
elementele chimice etc.
Spre deosebire de «teoria teoriilor genurilor naturale» a lui Hacking,
care este una tipologicå, schema lui de Sousa este mai degrabå un «format»
normativ, ale cårui «principii», recunoa¿te autorul, cu greu pot fi satisfåcute
în totalitate. ¥ncercând så examineze cu aceste constrângeri metateoretice
diferitele probleme ale «Concep¡iei moderne» (Putnam-Kripke), autorul
semnaleazå o serie de dificultå¡i ale acestei abordåri, generate, în principal,
de «Teza Metafizicå» a acestei concep¡ii: la nivel fundamental, ontologia este
independentå de epistemologie. Cu alte cuvinte, distinc¡iile ontologice nu
sunt dependente de schemele conceptuale, de procesul abstractiv sau, în general,
de ac¡iunea cognitivå; ele sunt «ready made» ¿i urmeazå a fi doar descoperite.
Aceastå «autonomie a ontologiei» sus¡ine, în acela¿i timp, irelevan¡a
cercetårilor ¿tiin¡ifice pentru tezele metafizice. Formulatå pentru a respecta
«Principiul obiectivitå¡ii» în determinarea genurilor naturale (cercetarea
genurilor naturale este orientatå de inten¡ia sau speran¡a de a gåsi categorii
ontologice independente de «interesele noastre de cunoa¿tere»), aceastå
autonomie deconecteazå ontologia de cea mai obiectivå modalitate ¿i surså a
cunoa¿terii noastre asupra existen¡ei – ¿tiin¡a. Refuzul acestei «medieri» a
construc¡iei ontologice (de fapt, al apelului la cercetarea fundamentalå din
cele mai mature discipline ¿tiin¡ifice contemporane), laså «teoriile» ontologice
în jurisdic¡ia inten¡iilor sim¡ului comun ¿i a argumentelor «funda¡ionale»,
conducând la imaginarea tråsåturilor genurilor naturale dupå modelul
individualilor, al obiectelor experien¡elor noastre comune. De altfel, a¿a cum
aratå R. de Sousa, dincolo de acest nivel, «concep¡ia modernå» – care pentru
a exemplifica «genuri naturale» ¿i cu altceva decât «apa», «påmântul» etc.
intrå inevitabil în terenul ¿tiin¡elor actuale – nu poate conferi criteriilor ei de

«identificare» nici o «exemplificare» neproblematicå. Putnam însu¿i, care
discutå problema numelor genurilor naturale ca «designatori rigizi», în fa¡a
dificultå¡ilor identificårii «apei» prin formula H2O (invariantå la trecerea de
la o lume posibilå la alta), dar nu «invariantå» în raport cu nivelul chimic sau
fizic al analizei («H2O» este o caracterizare chimicå a apei, nu una fizicå. Din
punctul de vedere al fizicii, apa este o mixturå a mai multor genuri de molecule,
unele con¡in oxigen-16, altele con¡in izotopul oxigen-18; la fel pot con¡ine
izotopi ai hidrogenului); atunci, cum se întreabå de Sousa, în ce sens apa mai
este H2O, iar «H2O» mai este H2O?, replica uneori acestui argument: «bine,
dar era acesta doar un exemplu...; po¡i trece la un alt nivel „fundamental“,
acela al fizicii, incluzând în schema structuralå a genurilor proprietå¡ile
fundamentale»... A¿a cum aratå de Sousa, acest råspuns submineazå inten¡ia
«concep¡iei standard» a «designatorilor rigizi», transformând «genurile
naturale» în «compu¿i»; «naturale¡ea» genurilor naturale, într-o himerå. Tot
aceea¿i soartå trebuie s-o împårtå¿eascå ¿i «esen¡ialismul modern» («desco-
perire» simultanå a adep¡ilor «designatorilor rigizi», care a stimulat dezbaterea
asupra «genurilor naturale» în fizicå, chimie ¿i biologie), incompatibil cu
experien¡a contemporanå a filosofiei ¿tiin¡ei. Esen¡ialismul pårea cå oferå o
solu¡ie chiar unei probleme a fundamentelor fizicii teoretice, la care ne-am
referit în capitolul anterior, dilema între substan¡ialismul spa¡iu-timpului ¿i
determinismul, a¿a cum a apårut aceasta în «Noul Argument Leibnizian»
(NLA), argumentul «golului», elaborat de Norton ¿i Earman. Conform
acestuia, substan¡ialismul cu privire la punctele spa¡io-temporale ne obligå så
adoptåm ideea cå oricare dintre clasele modelor difeomorfice ale unui model
dat al Relativitå¡ii Generale corespunde unei lumi posibile diferite. Dar, chiar
dacå modelul respectiv satisfåcea «condi¡iile-Cauchy», prin care se formali-
zeazå exigen¡a determinismului (¿i care ne permite så stabilim solu¡ii locale
ale ecua¡iilor fundamentale pentru legile de desfå¿urare), evolu¡ia viitoare a
modelului nu poate fi determinatå decât pânå la difeomorfism. Ca urmare,
substan¡ialismul trebuie så admitå existen¡a unor extinderi diferite ale
modelului în domeniul viitor, fiecare dintre ele reprezentând o lume posibilå.
Ceea ce înseamnå «invazia» indeterminismului în Relativitatea Generalå. ¥ntr-o
serie de studii, Tim Maudlin9 construia o solu¡ie «esen¡ialistå» acestui
«paradox», bazatå pe un «principiu metafizic al excluziunii»; în rezumatul
lui Bartels, aceasta este urmåtoarea: «întrucât punctele spa¡io-temporale sunt
substan¡e aristotelice, determinate prin proprietå¡ile lor metrice esen¡iale, cel
226 ILIE PÂRVU
mult una dintre lumile posibile ale NLA prezentå în modelele-imagine

difeomorfice reprezintå o posibilitate autenticå. Trucul constå, dupå Maudlin,
în faptul cå modelele-imagine difeomorfe aratå cå acelea¿i puncte spa¡io-
temporale sunt înzestrate cu proprietå¡i metrice diferite. Dar nu mai mult
decât unul dintre modele va reprezenta în mod „ corect“ punctele cu
proprietå¡ile lor esen¡iale. Toate celelalte modele trebuie considerate ca
reprezentând lumi metafizic imposibile.»10
Cum am våzut, modelele alternative ale acestui argument nu pot fi
eliminate nici prin experien¡å, nici prin legile teoriei. Solu¡ia lui Maudlin
oferå o alternativå, neacceptatå dupå Helmiholz, de fizicienii teoreticieni:
ideea excluderii pe baza unor principii a priori – aici de naturå metafizicå –
a unor posibilitå¡i fizice reprezentate de modele fizico-matematice. Cu totul
altul este rolul principiilor metateoretice, transformate în constrângeri ale
gândirii fizice, cum ar fi covarian¡a generalå, sau al unor principii teoretice
de genul celor de conservare. Acestea din urmå nu doar «interzic» unele
alternative teoretice, ci pot deschide noi domenii cercetårii, determinând
predic¡ii fundamentale ale teoriilor fizice. Modelele alternative, permise de
constrângerile opera¡ionale ¿i de legile constructive ale teoriilor nu pot fi
eliminate prin apel la «esen¡ialismul metafizic». Dacå existå totu¿i o solu¡ie
«esen¡ialistå corectå» a problemei NLA, a¿a cum pretinde A. Barteles, numitå
«esen¡ialismul metric», aceasta påstreazå doar o vagå conexiune cu
substan¡ialismul individualilor, reconsiderând radical natura ontologicå a
punctelor spa¡io-temporale, în care intervin corela¡ii ale câmpului ¿i for¡elor
cauzale (ca ¿i la Harré) ce pot discrimina între solu¡iile alternative din punct
de vedere matematic pe cea care reprezintå lumea actualå, evitând astfel
«invazia» indeterminismului.
Recursul propus de Maudlin la teoria substan¡elor a lui Aristotel
(Metafizica Z 3), de¿i permite o primå criticå la adresa NLA, nu este totu¿i
suficient pentru o depå¿ire radicalå a dificultå¡ilor sugerate de acest argument,
deoarece, de¿i el considerå cå întreaga construc¡ie a lui Norton se bazeazå pe
tratarea punctelor spa¡io-temporale ca «bare particulars» (elemente ale unor
mul¡imi continue), ca substratum nediferen¡iat, idee ontologicå respinså de
teoria aristotelicå a substan¡ei individuale, simpla invocare a lui Aristotel –
fårå reconceptualizarea «substan¡ei» prin apel la puteri sau ac¡iuni cauzale
imanente – nu depå¿e¿te dificultatea semnalatå de NLA. Maudlin are dreptate,
pentru început, så considere cå «dificultatea pe care au descoperit-o Norton
¿i Earman nu se na¿te din tråsåturile caracteristice ale GTR (teoria generalå a
relativitå¡ii), ci mai degrabå dintr-o imagine metafizicå foarte generalå. Pe

scurt, problema e generatå de îndatå ce se introduc nume pentru substan¡e ¿i
se asumå apoi cå substan¡ele au toate proprietå¡ilor lor doar accidental. Dar o
lume constituitå din particulari puri (bare particulars) ¿i accidente în mod
automat cade pradå unui gen de argument al permutårii: permuta¡i noii
particulari, schimba¡i proprietå¡ile cu care erau îmbråca¡i ¿i rezultatul va fi o
stare de lucruri observa¡ional identicå.»11 Deoarece problema apare astfel
datoritå importårii în fundamentele fizicii a unei «metafizici proaste», ea ar
putea fi solu¡ionatå tot printr-o metafizicå, una esen¡ialistå. Esen¡ialismul
propus de Maudlin, a¿a cum am aråtat, fårå reconstruc¡ia ideii de substan¡å
conform paradigmei cauzal-structurale, nu oferå o solu¡ie adecvatå,
reprezentând un gen de Diktat metafizic în selectarea «lumii fizice reale» din
ansamblul lumilor admise ca «obiecte matematice». Este adevårat cå
dificultatea formulatå de Earman ¿i Norton rezultå din identificarea incorectå
a ordinii construc¡iei obiectelor matematice cu ordinea ontologicå a obiectelor
fizice reprezentate de ele; în timp ce obiectele matematice sunt «bare
particulars», înzestrate ulterior cu proprietå¡i topologice ¿i metrice, punctele
fizice nu sunt «edificate» pe o bazå ontologicå constând din asemenea particulari
«nuzi».12 Apelul înså la doctrina substan¡ei a lui Aristotel nu e suficient pentru
a depå¿i «combinatorialismul» lumilor posibile articulate prin mul¡imi de
individuali fårå determinare; adåugarea celor cauzal-dispozi¡ionale, prin care
regiunile spa¡io-temporale devin «entitå¡i dinamice», nu poate determina un
model de realizare fizicå a idealizårii matematice.
O criticå importantå la adresa teoriei genurilor naturale dominatå de
perspectiva semanticå Kripke-Putnam este formulatå de Paul M. Churchland.
Aceastå perspectivå are un «efect retrograd» asupra discu¡iilor cu privire la
rela¡iile dintre limbaj ¿i lume, fiind necesarå o redefinire a problematicii
dintr-o perspectivå «naturalistå» mai largå. Presupozi¡ia acelei teorii –
existen¡a unei rela¡ii neutre fa¡å de teorii sau independente de intensiuni –
prin care s-ar explica conectarea cuvintelor cu «sec¡iuni naturale unice ale
lumii» este problematicå. Respingerea ei atrage dupå sine abandonarea
«naturale¡ii» genurilor naturale ¿i reconstruc¡ia lor ca genuri «practice».
Exemplele paradigmatice ale teoriei «designatorilor rigizi» permit o «gene-
ralizare inocentå» a categoriilor ontologiei obiectelor comune experien¡ei
obi¿nuite ¿i construc¡ia unei taxonomii a genurilor naturale care nu are o
întemeiere în practica efectivå a «conectårii» limbajului cu lumea ¿i nici nu
are un contact semnificativ cu procedurile explica¡iei teoretice. Momentul
228 ILIE PÂRVU
primar în procesul racordårii limbajului la lume nu este atât de simplu cum

presupune «teoria cauzalå a referin¡ei»; aceasta nu poate asigura o «claså
naturalå» termenilor ce numesc genuri naturale. ¥n afara unor teorii specifice
ale ¿tiin¡ei care så asigure intensiunea unor asemenea termeni, nu avem nici
o garan¡ie a unei conexiuni referen¡iale ferme ¿i stabile cu clasele naturale.
Trebuie så revenim ¿i în cazul termenilor pentru genurile naturale la
principiul fregean al determinårii extensiunii prin intensiune. «Nu existå o
cale pentru a garanta clasele naturale ca extensiuni ale termenilor no¿tri...
Accesul nostru la genurile naturale se face pe calea sistemelor de propozi¡ii
corijabile pe care le acceptåm, ¿i prin ce anume le corespunde în lume.»13
Dacå «accesul» la genurile naturale e mediat de teoriile ¿tiin¡ifice, deci de
«intensiunea» pe care termenii o ob¡in în cadrul lor, atunci, în mod firesc
trebuie så abandonåm ideea cå genurile naturale ar fi ni¿te «microesen¡e
care unesc toate instan¡ele lor», ¿i så le concepem ca determinate de legile
naturii, law-bound-Kinds. Identificarea genurilor naturale nu devine astfel
«fluidå», incertå, «problematicå». Ea se bazeazå pe identificarea re¡elei de
legi naturale ¿i, prin acesta, a schemelor taxonomice care sunt astfel
constituite. ¥n aceastå perspectivå multe dintre pretinsele genuri naturale,
dacå nu rezultå din legile fundamentale, se dovedesc a fi numai «genuri
practice», configura¡ii mai mult sau mai pu¡in arbitrare ale unor unitå¡i
fundamentale. Ele nu pot figura în generalizåri care så reprezinte legi
veritabile ale naturii. «Pe scurt, singurele genuri naturale veritabile vor fi
cele cuprinse în legile în mod absolut fundamentale ale ¿tiin¡ei noastre... ¥n
afara celor din cadrul fizicii fundamentale, toate genurile nu sunt decât
„genuri practice“».14
Autorul recunoa¿te cå solu¡ia interpretativå propuså nu este fårå
probleme. Prima prive¿te deosebirea dintre legi ¿i nonlegi. A doua vizeazå
existen¡a unor legi ultime sau fundamentale. Dacå se poate accepta, cel
pu¡in provizoriu, cå putem în¡elege prin legi invarian¡ii unor lumi posibile
alternative, a doua idee, aceea a unor legi «fundamentale» ale naturii, este
mult mai dificil de construit; oricum problema lor nu se poate rezolva prin
analiza semanticå a «generalizårilor nomice», «mecanismul» logic al lumilor
posibile nu ne-ar permite aceasta, chiar dacå mul¡imea acestora ar fi ordinul
alef-1. O altå cale ar trebui urmatå pentru a ajunge la un concept al «legilor
fundamentale». Nomicitatea fundamentalå pe care så se întemeieze
obiectivitatea genurilor naturale nu se poate ob¡ine prin multiplicarea
«transfinitå» a lumilor posibile (definite în logica filosoficå ca simple
agregate combinatoriale de elemente). P. M. Churchland propune alternativa:

«mai bine så cercetåm ideea cå aceastå lume, cea realå, con¡ine ea înså¿i
necesitå¡i ¿i posibilitå¡i obiective, care sunt reflectate în desfå¿urarea
evenimentelor reale, dar sunt logic indeterminabile de aceste evenimente».15
Aceasta ne-ar råspunde înså doar la problema legilor în general, nu ¿i la
problema legilor fundamentale. Aceasta ar presupune, dupå Churchland, o
problematicå «teorie finalå, unic adevåratå», ale cårei legi ar exprima
regularitå¡ile fundamentale ale universului ¿i ale cårei predicate ar denota
genurile lui fundamentale; e greu de crezut cå noi posedåm o asemenea
«teorie utopicå». Trebuie så ne mul¡umim cu ideea cå «cele mai bune teorii
actuale ne oferå cea mai bunå ghicire a legilor de bazå ale realitå¡ii ¿i a
genurilor fundamentale».16 Problema dacå va putea exista o asemenea teorie
depinde de înså¿i structura obiectivå a universului; dacå acesta e constituit
într-o mul¡ime nesfâr¿itå de niveluri de organizare din ce în ce mai «adânci»,
nu vom avea nici o speran¡å într-o teorie unicå finalå (în ciuda optimismului
unui fizician ca St. Weinberg sau a unui filosof ca D. Lewis, care prognoza
cå vom avea o asemenea teorie în secolul urmåtor!) ¿i, ca urmare, nici o
posibilitate de a defini obiectiv legitatea ¿i genurile naturale. Acele «genuri
naturale autentice», o «elitå aristocraticå», componente ale unei teorii
fundamentale finale depind, în înså¿i afirmarea existen¡ei lor, de capacitatea
¿i organizarea structurilor noastre cognitive.
P. M. Churchland trimite de fapt la o problemå «funda¡ionalå» extrem
de importantå. Pentru a stabili nomicitatea veritabilå (ultimå sau nu),
determinatå prin universalitate cum necesitate (Kant), invarian¡a la
transformårile ce coreleazå «lumile posibile» ale logicienilor (chiar dacå
acceptåm interpretarea lor «non-telescopicå» a lui Kripke) nu asigurå decât
universalitatea, iar aceasta relativ la cardinalitatea mul¡imii acestor structuri.
(Pentru mul¡imi de putere alef-1, cum se mai define¿te «accesibilitatea»?)
Necesitatea sau «universalitatea necondi¡ionatå» nu se poate «construi» prin
mecanismul acestor instrumente funciar extensionale. Iar restrângerea
mul¡imilor «lumilor posibile» printr-o «decizie metafizicå» este filosofic
dubioaså. Este necesarå, pentru depå¿irea acestei dificultå¡i, ca ¿i pe aceea
a regresului la infinit în definirea «legilor fundamentale», o abordare de o
cu totul altå inspira¡ie teoreticå, care så furnizeze nomicitatea neextensional,
invocarea unui orizont «structural-determinativ» pentru definirea «formei
generale a legitå¡ii naturale».
Ideea discutabilå a semanticii lumilor posibile, direct conectatå cu
problema genurilor naturale, a necesitå¡ii ¿i posibilitå¡ii legilor naturale, este
230 ILIE PÂRVU
aceea a accesibilitå¡ii. Pentru D. Lewis17 restric¡iile introduse prin rela¡ia de

accesibilitate între lumile posibile sunt determinante pentru aplicarea
metafizicå a ma¿inåriei metalogicii sau a matematicii modalitå¡ilor, pentru
interpretarea corectå a operatorilor modali, în fine, pentru a capta corect
«intui¡iile modale». Explica¡ia formalå a rela¡iei de accesibilitate o construie¿te
ca o rela¡ie binarå pe mul¡imea lumilor posibile. Diferitele sisteme de logicå
modalå pot fi individuate prin condi¡iile impuse rela¡iei de accesibilitate.18
Semnifica¡ia accesibilitå¡ii a fost datå de ceea ce s-a numit «teoria magicå»,
care interpreteazå aceastå rela¡ie ca una analogå celor spa¡io-temporale. Ini¡ial,
aceastå rela¡ie a fost introduså de S. Kripke ca o «importantå inova¡ie, ce i-a
dat flexibilitate semanticii lumilor posibile».19 ¥n cele douå defini¡ii ale
«necesitå¡ii» apare aceastå «misterioaså» rela¡ie:
(1.) ¥n mod necesar A este adevåratå într-o lume x dacå ¿i numai dacå
A e adevåratå în toate lumile.
(2.) ¥n mod necesar A este adevåratå în lumea x dacå ¿i numai dacå A e
adevåratå în toate acele lumi care sunt posibile relativ la x.
Rela¡ia «posibil relativ la» nu are o determinare logicå prea exactå. Se
cere doar ca ea så fie reflexivå. Aceastå rela¡ie de «posibilitate
relativå» este numitå ¿i «rela¡ia de acces» sau «rela¡ia de
accesibilitate». Dupå van Fraassen, (2) se poate reformula prin:
(2') ¥n mod necesar A este adevåratå în x dacå ¿i numai dacå A e
adevåratå în orice lume la care existå un acces din x.
Mai departe, van Fraassen încearcå så explice «posibilitatea relativå»
(fizic sau nomologic) prin urmåtoarele formulåri:
Lumea y este posibilå relativ la lumea x dacå ¿i numai dacå:
R1: nici o lege din x nu este violatå în y;
R2: orice lege din x este de asemenea o lege în y;
R3: y are exact acelea¿i legi ca ¿i x.
La D. Lewis, aceste idei au servit la caracterizarea necesitå¡ii în

termenii legilor. B. C. van Fraassen se întreabå dacå nu putem, invers, så
explicåm no¡iunea de lege pe baza no¡iunilor de lumi ¿i rela¡ii dintre lumi.
¥ncercårile lui R. Pargeter, S. McCall, P. Vallentyne ¿.a. se confruntå, printre
alte probleme tehnice, cu problema de a distinge o submul¡ime relevantå
pentru preocupårile lor din mul¡imea tuturor lumilor posibile ¿i de a
caracteriza, ca o subproblemå, rela¡ia de «posibilitate relativå la...», cu alte
cuvinte, rela¡ia de accesibilitate. Cel mai sensibilizat de aceastå problemå,

R. Pargetter20 formuleazå clar natura esen¡ialå a problemei, aceea¿i de la
care am pornit dupå examinarea criticii lui P. M. Churchland la adresa
«designatorilor rigizi»: rezultatele metalogice sau matematice ne aratå cå
dacå existå o infinitate de lumi nu va fi definitå o rela¡ie de izomorfism
care ar fi un «explicat» formal al «accesibilitå¡ii». Putem formula o mul¡ime
de constrângeri sau postulate de restric¡ie pentru a ajunge la «identificarea»
formei acestei rela¡ii, dar, pentru aceasta va trebui så renun¡åm la infinitatea
mul¡imii lumilor posibile. Dar, men¡inându-ne în aceastå viziune
extensionalistå, excluzând extinderile infinite, ce garan¡ie a universalitå¡ii
(care ar fi eo ipso ¿i a necesitå¡ii) mai avem? Solu¡ia pe care o propune
Pargetter påråse¿te extensionalismul (pentru care o rela¡ie este o claså de
perechi), acceptând cå existå o singurå rela¡ie realå între lumi, o singurå
rela¡ie de accesibilitate. Postulatele propuse de Pargetter nu rezolvå pânå la
identitate problema acestei rela¡ii. Dupå B. C. van Fraassen, s-ar putea
apela la o altå explica¡ie a «rela¡iei de disponibilitate relativå» sau «de
acces», rela¡ie care «determinå toate faptele modale»21, prin invocarea
«istoriilor comune», solu¡ie ini¡iatå de Richard Montague. Interpretarea
semanticå a logicii modale (S. Kripke, S. Kanger, R. Montague, J. Hintikka)
se bazeazå pe urmåtoarele «categorii»: W = (w1, w2...) mul¡imea tuturor
lumilor posibile; R = rela¡ia de accesibilitate (sau de posibilitate relativå),
definitå pe elementele mul¡imii W; F = mul¡imea de formule construite
dupå regulile sintactice ale sistemului modal; mul¡imea {O, 1} a valorilor
de adevår; V: F x W → {O, 1}, func¡ia de valorizare care pune în
coresponden¡a unei formule, în raport cu o lume posibilå (sau o submul¡ime
a lui W), o valoare de adevår. Aceastå rela¡ie de «accesibilitate» (propuså
de Kripke), introduså prin alte denumiri (ceea ce nu o «explicå», ci o
«boteazå in absentia»), cum ar fi «posibilitate relativå» («teoria magicå»),
a fost interpretatå «genetic» de Richard Montague: «Putem, de exemplu, så
consideråm modurile accesibilitå¡ii corespunzând momentelor în trecut,
astfel încât o lume este accesibilå din altå lume într-un mod corespunzåtor
dacå ¿i numai dacå cele douå lumi sunt identice în tråsåturile lor caracteristice
pânå la momentul i». Sau, continuå Montague «putem så consideråm
accesibilitatea nu în termenii identitå¡ii, ci ai similaritå¡ii cu privire la anumite
caracteristici»22; atunci K va fi o rela¡ie reflexivå ¿i simetricå, dar nu va fi
în general tranzitivå. R. Montague propune ¿i alte variante interpretative
(«relaxåri») în termenii «gradelor de asemånare» ale topologiei etc. Interpre-
232 ILIE PÂRVU
tarea accesibilitå¡ii pe baza «istoriei comune» ne aduce aminte de diagrama

Minkowski a structurilor cauzale subiacente organizårii spa¡io-temporale a
universului fizic al teoriei speciale a relativitå¡ii. Problema ridicatå de van
Fraassen este dacå aceastå explica¡ie (dincolo de faptul cå implicå problema
transidentificårii individualilor) este satisfåcåtoare pentru a construi o
explica¡ie a legilor. Råspunsul lui e negativ, ¡inând seama de ideea, ce nu
poate fi excluså a priori, cå douå «lumi» pot så coincidå într-un interval
temporal (de exemplu «primele zece minute»), dar så posede legi diferite
ale naturii; sau, cå douå lumi pot avea aceea¿i serie de evenimente, dar
«istoriile» lor så fie «decalate» în toate momentele producerii evenimentelor
cu acela¿i interval temporal (de exemplu «patru minute»). O dificultate asemå-
nåtoare a «golului identificårii» e sugeratå de van Fraassen ¿i cu privire la
evolu¡ia viitoare a «lumilor» ¿i måsurarea «probabilitå¡ilor» asociate eve-
nimentelor. ªi într-un caz, ¿i în altul, van Fraassen pare a sugera cå nu vede
o posibilå solu¡ie fårå a abandona nominalismul. Lucrarea lui B.C. van
Fraassen, Laws and Symmetries, discutå toate variantele prezente în «teoriile
analitice» ale legii naturale (D. Armstrong, D. Lewis, F. Dretske, M. Tooley
¿.a.) ¿i propune un cu totul diferit concept-temå al filosofiei ¿tiin¡ei, în locul
celui de «lege naturalå»: simetria. Cu alte cuvinte, este necesarå ridicarea
la un alt nivel de abstrac¡ie ¿i teoretizare pentru a depå¿i problema
«identitå¡ii» rela¡iei de accesibilitate ¿i a tuturor fundåturilor generate de
ea sau de o metafizicå subiacentå comunå. Ontologia lumilor posibile,
explicate în termenii prezenta¡i anterior, se întemeiazå pe rela¡ii sau func¡ii
definite pe lumi posibile, care, dupå van Fraassen, au urmåtoarele consecin¡e
grave: (a) nu pot fi identificate; (b) nu pot garanta predic¡ia ¿i a¿teptarea
ra¡ionalå; (c) nu pot întemeia explica¡iile; (d) conferå anterioritate
pseudo¿tiin¡ei; (e) c’est le bouquet – ne afundåm într-un exces de metafizicå.
«Oricât de plauzibil ar începe istoria, promisiunile ontologice ale lumilor
posibile nu conduc nicåieri.»23
Variantele «teoriei magice» («sferele de similaritate» – Lewis, «func¡ia
de selec¡ie» – Stalnaker24) sunt la fel de «dubioase» din punct de vedere
ontologic ¿i e¿ueazå în aceea¿i måsurå în fa¡a problemei identificårii,
deoarece, a¿a cum am aråtat în primul volum, trateazå problemele
modalitå¡ilor existen¡ei pornind de la o teorie «elementarå» centratå pe
individuali («individuali posibili neactualiza¡i»), restul fiind pur ¿i simplu
construc¡ii set-teoretice de asemenea «entitå¡i fundamentale». «Fixând»
individualii lumii, restul e «construc¡ie logicå». Dupå Bigelow ¿i Pargetter,
de exemplu, înså¿i rela¡ia de accesibilitate, pentru a evita «teoria magicå»,

trebuie consideratå «supervenientå» con¡inutului lumilor posibile corelate.
Dar, cum anume se realizeazå aceasta, råmâne un mister. Un prim pas într-o
altå direc¡ie îi apar¡ine autorului «semanticii nara¡iunii» sau al «ontologiei
func¡ionalitå¡ii», Umberto Eco, care, în încercarea de a explica semantica
operei narative prin ideea ansamblului structurat de lumi posibile, s-a
confruntat cu aceea¿i problemå a rela¡iei de accesibilitate (dintre lumile
narative); el introduce alt gen de proprietå¡i definitorii pentru «lumile
posibile» (proprietå¡ile structurale), iar accesibilitatea este acum definitå
astfel: «o lume w1 este accesibilå lumii w2 dacå din structura lumii w1 este
posibil så se genereze, prin manipularea raportului dintre indivizi ¿i proprie-
tå¡i, structura lumii w2»25. Demersul lui Eco nu este înså suficient de radical
pentru a ne a¿tepta la sugestii noi constructive, deoarece, cum se observå
din defini¡ia de mai sus, ideea de model-lume posibilå nu diferå conceptual
de aceea a semanticii extensionale a logicienilor.
Th. Mormann propune o abordare a rela¡iei de accesibilitate în termenii
structurilor lumilor posibile sau, cum o spune el, «o teorie structuralå a
accesibilitå¡ii, ale cårei concepte fundamentale sunt forma (structuralå) ¿i
deformarea (structuralå) ale lumilor combinatoriale»26, care så ofere noi
perspective de interpretare ontologicå (structuralå) a legilor naturale ¿i de
reconstruc¡ie (reprezenta¡ionalå) a modalitå¡ilor.
Punctul såu de plecare este înså cu un «etaj» mai înalt decât cel al
teoriilor obi¿nuite ale logicii filosofice. Conceptele centrale sunt acelea de
«configura¡ie structuralå» (Structural Gestalt) ¿i «stabilitate structuralå a
configura¡iilor». O «lume» este un Gestalt, un întreg structurat cu proprietå¡i
invariante stabile («esen¡iale») ¿i nestabile (accidentale). Legile unei lumi
sunt invarian¡ii structurii, stabili fa¡å de modificårile («deformårile») prin
care o lume actualå se transformå într-o «lume posibilå». Astfel, dupå Th. Mor-
mann, legile caracterizeazå mai degrabå un gen cåruia îi apar¡ine «lumea
actualå». Legile posedå astfel un gen de «necesitate naturalå» prin care ele
nu sunt valabile doar într-o singurå lume, ci în toate lumile «accesibile»
pornind de la lumea actualå. Ele sunt determinate nu prin regularitå¡i
humeene, ci prin transformårile structurale interne, care le conferå invarian¡a,
alta decât cea de¡inutå prin simpla comparare a alternativelor. «Accesibilitatea
structuralå» a lumilor posibile este astfel definitå (nu vom prezenta aici
detalii tehnice), încât se asigurå excluderea atât a «fatalismului» (conform
cåruia lumea actualå e singura posibilå), cât ¿i a arbitrarului considerårii
234 ILIE PÂRVU
oricåror combina¡ii de elemente ¿i proprietå¡i ca reprezentând o lume posi-

bilå. Accesibilitatea structuralå se «descoperå», nu este impuså de postulate
a priori. Ea devine astfel «ne-magicå», permi¡ând abordarea ei «empiricå».
Pe baza ei, ca orice abordare structuralå, se constituie o «teorie-cadru» a
legitå¡ii, care permite situarea ¿i reconsiderarea valorii tuturor celorlalte
«explica¡ii» ale legii naturii (Dretske, Tooley, Armstrong, Swoyer, Carrol
¿.a.). Universalii, care intrau ca elemente prime, alåturi de «implica¡ia
nomologicå» (rela¡ia de fundare între universali), în reconstruc¡ia «legii
naturii» propuså de Dretske, Armstrong ¿i Tooley (DTA), apar acum
caracteriza¡i prin intermediul legilor ¿i structurilor. Mai mult, reconstruc¡ia
strucuralå permite combinarea abordårii «locale» (DTA), cu abordarea
«globalå» (Biegelow, Ellis, Lierse), care are în vedere în primul rând
structura globalå a lumii care cuprinde toate legile ei. A doua perspectivå
descrie legile ca structura esen¡ialå a lumii, ca întreg (lumea realå); altfel
spus, legile descriu genul cåruia îi apar¡ine lumea noastrå. 27 Prin
reconstruirea legilor ca «invarian¡i stabili ai Gestalt-urilor structurale ale
lumilor», abordarea lui Mormann permite în metateoria exactå a legitå¡ilor
trecerea de la «global» la «local» ¿i invers, ceea ce ¿tim, este o condi¡ie
necesarå, dupå R. Thom, prin care se caracterizeazå în genere o teorie
fundamentalå a ¿tiin¡ei. Ea poate servi astfel la în¡elegerea unitå¡ii, pe baza
legilor astfel reconstituite, a func¡iilor esen¡iale ale teoretizårii: explica¡ia
¿i predic¡ia.
Cadrul metodologiei teoriei structurale a ontologiei permite, pe lângå
explicarea conceptelor de «gen natural», «universal», «lege a naturii», ¿i o
reprezentare teoreticå a modalitå¡ii. ªi aici superioritatea abordårii struc-
turale se dovede¿te prin refuzul programatic de a reduce modalitatea la
«entitå¡i» sau «rela¡ii» nemodale, reducere care, a¿a cum a argumentat cel
mai strict John W. Carrol, e¿ueazå, indiferent de forma acesteia. Dar, spre
deosebire de Carrol, care considerå cå singura alternativå la reduc¡ionism
este så acceptåm cå «legile sau anumite concepte nomice (ex. necesitatea
fizicii sau cauzarea) sunt primitive ¿i ireductibile»28, låsând înså deschiså
problema modului în care noi cunoa¿tem asemenea aspecte ale lumii care
implicå no¡iuni nomice, abordarea lui Mormann reconstruie¿te formal ¿i
«define¿te» structural aceste concepte. Dar nu limiteazå sarcina ontologiei
la aceastå proiectare formalå a conceptelor, ci, prin însu¿i modul cum le
determinå, «semnifica¡ia» ontologiei propuså (ca ¿i categoriile ei) devine
«deschiså la cercetarea ¿tiin¡ificå»29. Conceptele sale «formale» introduc o
teorie-cadru a cercetårii funda¡ionale în filosofie (ontologic) ¿i ¿tiin¡å: înså¿i

invarian¡ii structurali pe care bazeazå întreaga sa abordare reprezintå «con-
cepte deschise practicii teoretice», identificarea lor nefiind o problemå de
analizå sau explica¡ie conceptualå, «sporturi ale spectatorilor» (cum le numea
Hacking), ci de cercetare ¿tiin¡ificå substan¡ialå. Prin aceasta e posibil ca
analiza ontologicå så devinå o parte a unei viziuni generale despre cunoa¿tere,
numitå «reprezenta¡ionalå», ale cårei concepte-tematice mediazå comer¡ul
¿tiin¡ei cu filosofia.
Reconstruc¡ia lui Mormann se înscrie în cadrul teoriei structurale a
ontologiei. Ea este «stilistic» asemånåtoare cu procedeele de construc¡ie a
«arhitectonicii existen¡ei» prezentate în primul volum al lucrårii, diferen¡a
constând în principal în natura instrumentelor matematice ¿i logice utilizate.
Existå înså un element important de semnalat. De¿i se înscrie în tipul
metodologic al ontologiei structurale, prin natura categoriilor legitå¡ii ¿i
modalitå¡ii, abordarea lui Mormann, tocmai pentru cå se vrea «continuå» cu
cercetarea funda¡ionalå, nu insistå asupra «tipului» nou al categoriilor
reconstruite ¿i asupra genului teoretizårii ontologice care le include. Cu alte
cuvinte, nu caracterizeazå explicit pa¿ii sau momentele «generalizårii ra¡ionale»
a ontologiei prin care aceste categorii se introduc ¿i î¿i justificå statutul deplin
¿i func¡ionalitatea. Altfel spus, cå aceste categorii structurale nu sunt singulare,
ci ¡in de o nouå teorie nuclearå a ontologiei, care se constituie în urma
generalizårii ra¡ionale a ontologiei standard, nu ca o simplå extindere
conservativå, dislocând-o pe aceasta din locul ei central ¿i instituind un nou
tip de categorializare, aptå så reia la un alt nivel tema perenå a ontologiei,
construc¡ia existen¡ei ca totalitate. Pentru trecerea de la utilizarea unor
instrumente matematice pentru reprezentarea teoreticå a naturii legilor,
puterilor cauzale etc. pânå la constituirea unei asemenea noi matrici categoriale
este necesarå explicitatea modului de construc¡ie a noului orizont tematic al
ontologiei. Ontologia structuralå, cum am încercat så demonstråm în varianta
propuså în volumul anterior, se constituie printr-un proces reflectiv de
exponen¡iere filosoficå a experien¡ei ¿tiin¡ei structurale, prin convertirea la
nivel categorial a modului de gândire structural generativ, definitoriu pentru
cele mai elaborate din punct de vedere teoretic discipline ¿tiin¡ifice
contemporane. Metodologia trecerii de la ontologia standard la ontologia
structuralå, motivatå de aceastå cercetare funda¡ionalå (¿tiin¡ificå ¿i filosoficå),
este analogå procedurii generalizårii ra¡ionale din matematicå ¿i ¿tiin¡a exactå
a naturii, explicatå pe larg în alte pår¡i ale acestei lucråri. ¥n cazul ontologiei
236 ILIE PÂRVU
structurale, cele douå «momente» ale acestei modalitå¡i de extindere

constructivå sunt prezentate cu o claritate exemplarå de unul dintre adep¡ii
interpretårii sau abordårii structurale a legilor, Friedel Weinert, în studiul såu
de sintezå Laws of Nature – Laws of Science, ce introduce o serie de contribu¡ii
recente asupra «legilor naturii»30: «Astfel, prima mi¿care a abordårii constå
în a îmbogå¡i ontologia prin ceea ce generic s-au numit structuri (de¿i în
literatura citatå mai sus sunt folosi¡i al¡i termeni, cum ar fi „mecanisme
generative“, „particulari activi“ sau „dota¡i cu puteri“, „capacitå¡i“, „ten-
din¡e“ – n.n.). O a doua tråsåturå a acestei abordåri este recunoa¿terea interde-
penden¡ei sau a conectibilitå¡ii lucrurilor în lumea naturalå, pe care o teorie
¿tiin¡ificå adecvatå trebuie så le capteze. Structurile, nu evenimentele, sunt
recunoscute ca ontologic primare; structurile genereazå patternurile regulate
¿i fenomenele care sunt observate în lume.»31 Noua interpretare structuralå a
legilor se constituie a¿adar, potrivit metodologiei generalizårii ra¡ionale (ai
cårei teoreticieni prin excelen¡å au fost David Hilbert ¿i Niels Bohr), prin
douå «mi¿cåri» succesive. Prima, la domeniul «entitå¡ilor reale» se adjonc¡io-
neazå un domeniu al unor alemente «ideale», pentru ca prin aceastå extindere
så se ofere câmp nelimitat ac¡iunii unor legi, opera¡ii etc., definite ini¡ial pe
domeniul «real», dar limitate în «ac¡iunea» lor de natura entitå¡ilor domeniului
ini¡ial. A doua, noile entitå¡i ideale conduc nu doar la «abstractizarea»
conceptului de «existen¡å» (prin includerea lor în cadrul «existen¡ei»,
determina¡iile acesteia, criteriile de identitate ¿i individuare trebuie modificate
corespunzåtor), dar ¿i la schimbarea ordinii dependen¡ei ontologice: fundând
abstractizarea ¿i func¡ionarea nelimitatå a «legilor», noile entitå¡i preiau rolul
entitå¡ilor fundamentale, al orizontului constitutiv, determinativ al existen¡ei.
Din simple «extinderi ale existen¡ei» ele se transformå în temei originar,
nucleu determinativ al fiin¡årii. Justificarea acestei «permutåri» ontologice
este datå de faptul cå aceste «extinderi» ideale întemeiazå posibilitatea operårii
nelimitate a legilor, solicitå abstractizarea superioarå, devenind temeiul ei de
posibilitate. Ele, intervenind pentru «eliberarea» de restric¡ii a «opera¡iilor»
naturii, pot indica înse¿i condi¡iile de posibilitate ale acestor opera¡ii, sau acel
modus operandi al existen¡ei. ¥n felul acesta, generalizarea ra¡ionalå este
tipul de trecere în ontologie la un sistem categorial nou, care suspendå «priori-
tatea» ontologicå a categoriilor anterioare, înså¿i ideea de categorie ontologicå,
ca ¿i aceea de «structurå categorialå a existen¡ei», dobândind un alt în¡eles (se
«renormeazå») cum scria, pentru cazul legilor naturii, Weinert: «Conform
Abordårii Structurale, caracterizarea humeanå a legii ca o conjunc¡ie de
evenimente e prea slabå, deoarece evenimentele sau faptele nu posedå caracter

ontologic prim (ontological primacy)»32.
Dacå aceasta este metodologia ontologiei structurale, lucrul este
confirmat ¿i de modul în care se introduc în ontologie modalitå¡ile, cealaltå
«fa¡etå» a structurilor. Explorând experien¡a cercetårii fundamentale din
mecanica cuanticå ¿i conceptul de poten¡ialitate introdus pentru interpretarea
formalismului ei abstract de Werner Heinsenberg, Abner Shimony aråta cå
aceastå nouå categorie ontologicå a fost introduså prin modificarea criteriilor
de existen¡å (conforme cu «existen¡a în modalitatea actualitå¡ii»33), pentru
a putea introduce acea «modalitate a existen¡ei care a fost designatå ca
poten¡ialitate»34, cu statut veritabil al unei «noi modalitå¡i a existen¡ei fizice».35
Reflectând asupra celui mai important rezultat din cercetarea funda¡ionalå
a mecanicii cuantice, teorema lui Bell, Shimony propune ca «realismul lui
Einstein så fie generalizat în mod corespunzåtor pentru a da seama de
rezultatele experimentelor inspirate de teorema lui Bell. Generalizarea constå
în recunoa¿terea cå o nouå modalitate a realitå¡ii este implicatå în descrierea
cuantic-mecanicå, care ar putea fi denumitå în mod adecvat o „poten¡ia-
litate“, ¿i în recunoa¿terea unui tip special de nonlocalizare cuantic-
mecanicå.»36
Importan¡a ontologiei structurale nu se reduce la introducerea unor
noi «categorii ale realitå¡ii» ¿i restructurarea celorlalte în func¡ie de noile
«dependen¡e ontologice». Ea – ca ¿i în cazul analog al matematicii sau al
¿tiin¡ei structurale, care permit interoga¡ia asupra înse¿i condi¡iilor teore-
tizårii ¿tiin¡ifice în genere – permite avansarea cercetårii metafizice pânå
la întrebåri de genul: cum sunt posibile asemenea categorializåri ale
existen¡ei, cum e posibilå schema categorialå înså¿i ¿i care e natura în genere
a categoriilor, care e natura epistemologicå a acelor «idei» pe care le utilizåm
pentru a vorbi în genere asupra existen¡ei, în fine, este «existen¡a ca totalitate»
posibilå ca un concept constructiv? Selec¡ia categoriilor nu mai råmâne
astfel o «chestiune imponderabilå»37, fiind opera cercetårii fundamentale
în filosofie.
Un aspect important al construc¡iei ¿i justificårii schemei categoriale
este acela al organizårii ei sistematice interne, pe baza rela¡iei dependen¡ei
ontologice38 (identificatå în ontologia standard cu rela¡ia de dependen¡å
onticå); este vorba de introducerea unui nou «principiu ontologic», care så
selecteze «entitå¡ile fundamentale» de cele «derivate» sau «dependente» în
conformitate cu tematismul ontologiei structurale, cu alte cuvinte, a unui
238 ILIE PÂRVU
nucleu opera¡ional (al «categoriilor – operatori fundamentali ai fiin¡ei»)

fa¡å de care restul orizonturilor existen¡ei «depind ontologic», în sensul cå
în el î¿i aflå condi¡iile de posibilitate «exponentul», nu doar conexiunile
genetice sau «combinatoriale» sau, în termenii prefera¡i ai ontologiei
analitice, «supervenien¡a mereologicå». Selectate potrivit acestui nou
principiu ontologic, categoriile centrale ale ontologiei structural-generative
vor alcåtui o nouå matrice nuclearå a «categoriilor formale»39, tematizåri
ale «principiilor organizårii ontice ¿i noetice», ¿i nu ale «elementelor»
existen¡ei determinate. Proiec¡ia «elementarå» a categoriilor nu conduce la
schema individualilor sau proprietå¡ilor, ci la aceea a unor «entitå¡i complex
structurate» – unitå¡i de bazå sau «genuri de entitå¡i» ale existen¡ei
actualizate. Fiin¡area acestor «elemente» este înså «mediatå» de orizontul
puterilor cauzale, al capacitå¡ilor ¿i naturilor prin care se «manifestå» ac¡iunea
determinativå a principiilor structurilor generative. Noua «arhitecturå
categorialå», întemeiatå pe structurile generative (acel «fundamental care
este actual în virtutea accidentelor lui» – cum îl determina Whitehead), va
relua în termeni constructivi sarcina «oricårei metafizici viitoare», aceea
de a råspunde la problema posibilitå¡ii existen¡ei ca totalitate. Q.E.I.
REFERINºE BIBLIOGRAFICE
SECºIUNEA I
CAPITOLUL 1
1. Th. Capaldi, David Hume. The Newtonian Philosopher, Twayne Pbs.

Boston, 1975. T. Beauchamp Al. Rosenberg, Hume and the Problem of
Causation, Oxford, Univ. Press, New York, Oxford, 1981. R.I.G. Hughes,
„Hume’s Second Inquiry: Ethics as Natural Science“, în History of
Philosophy Quartely, 2, 1995: 291-307.
2. R. Harré, Ed. Madden, Causal Powers, Oxford Univ. Press, Oxford,
1975.
3. Ibidem, p. 3.
4. Idem.
5. Ibidem, p. 4.
6. Ibidem, p. 5.
7. J. Hintikka, The Principles of Mathematics Revisited, Cambridge Univ.
Press, Cambridge, 1996, p. 7.
8. D. Lewis, Philosophical Papers, Oxford University Press, New York,
Oxford, 1986, vol. II, p. X.
9. M. Tooley, Causation. A Realist Approach, Clarendon Press, Oxford,
1987, p. 29.
10. Idem.
11. Ibidem, p. 30.
12. B. Russell, Our Knowledge of the External World, Allen & Unwin,
London, 1914, p. 246.
CAPITOLUL 2
1. T. Day, H. Kincaid, „Putting Inference to the Best Explanation in Its

Place“, Synthese, 98 (1994), p. 271.
2. A. H. Goldman, Empirical Knowledge, Univ. of California Pres, Berkeley,
1988, p. 205.
3. R. Miller, Fact and Method, Princeton Univ. Press, Princeton, 1987, p. 165.
4. G. Harman, „Inference to the Best Explanation“, Philosophical Review, 74
(2965): 88-95.
242 ILIE PÂRVU
5. T. Day, H. Kincaid, op. cit., p. 273.

6. H. N. Castañeda, On Philosophical Method, Noûs Publications,
Bloomington, 1980, p. 20.
7. D. K. Lewis, On the Plurality of Worlds, B. Blackwell, Oxford, 1986,
p. 3-4.
8. D. Davidson, Essays on Actions and Events, Clarendon Press, Oxford,
1980, p. 105-122.
9. L. B. Lombard, Ontologies of Events în St. Laurence, Cynthia Macdonald
(eds.) Contemporary Readings in the Foundations of Metaphysics,
Blackwell, Oxford, 1998.
10. Ibidem, p. 278.
11. Vezi T. Day, H. Kincaid, op. cit.
12. B. C. van Fraassen, The Scientific Image, Clarendon Press, Oxford,
1980.
13. T. Day, H. Kincaid, op. cit., p. 227.
14. Ibidem, p. 282.
15. P. F. Strawson, The Bounds of Sense. An Essay on Kant’s Critique of
Pure Reason, Methuen & Co Ltd., London, 1966, p. 86.
16. Idem.
17. Ibidem, p. 88-89.
18. Ibidem, p. 89.
19. J. L. Mackie, The Cement of the Universe. A Study of Causation, Clarendon
Press, Oxford, 1974, p. 91-92.
20. H. Putnam, „Pragmatism“, Proceedings of the Aristotelian Society, vol.
XCV, part. 3, 1995, p. 302 n.
21. D. Lewis, op. cit., p. XI.
22. D. Lewis, „Reduction of mind“, în S. Guttenplan (ed.), Philosophy of
Mind, Routledge, London, 1995.
23. W. Carl, „Die tranzendentale Deduktion in der Zweiten Auflage“ (B 129-
169), în G. Mohr, M. Willaschek (Hrgs), Immanuel Kant. Kritik der
reinen Vernunft, Akademie Verlag, Berlin, 1998, p. 213.
24. A. White, „Conceptual Analysis“ în Ch. J. Bontempo, S. J. Odel (eds.),
The Owl of Minerva, Philosophers on Philosophy, McGraw-Hill Book
Co N.Y., 1975.
25. E. Sosa, „Classical Analysis“, The Journal of Philosophy, vol. LXXX
(1983). nr. 11, p. 695.
26. Ibidem, p. 296.
27. M. Friedman, „Theoretical Explanation“, R. Healey (ed), Reduction Time
and Reality, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1981.
28. D. Lewis, op. cit., p. XI.
29. A. Shimony, „Physical and Philosophical Issues on the Bohr-Einstein
Debate“, în A. Shimony, Search for a Naturalistic World View, vol. II.
Natural Science and Metaphysics, Cambridge Univ. Press, Cambridge,
1993, p. 181.
30. Ern. McMullin, „Capacities and Natures“, în Boston Studies in the
Philosophy of Science, vol. VIII. PSA, 1970. In Memory of Rudolf Carnap,
Reidel, Dordrecht, 1971, p. 77-78.
31. R. Boyd, „Observations, Explanatory Power and Simplicity. Toward a
Non-Human Account“, în P. Achinskin, O. Hannaway (eds.), Observation,
Experiment and Hypothesis in Modern Physical Siences, MIT Press,
Cambridge, 1985, p. 79-80.
32. H. Putnam, op. cit., p. 301-302.
33. Ibidem, p. 504.
34. W.v.O. Quine, World and Object, MIT Press, Cambridge, Mass, 1960,
p. 258-259.
35. W.v.O. Quine, „Douå dogme ale empirismului“, tradus în I. Pârvu (ed.),
Epistemologie. Orientåri contemporane, Ed. Politicå, Bucure¿ti, 1974,
p. 38.
36. R. Rorty, Truth and Progress, Philosophical Papers vol. 3, Cambridge
Univ. Press, Cambridge, 1998, p. 41.
37. D. Lewis, On the Plurality of Worlds, p. 134.
38. Ibidem, p. 134-135.
39. Ibidem, p. 137.
40. Ibidem, p. 164.
41. Ibidem, p. 57.
42. Ibidem, p. 137.
43. D. Lewis, „Putnam’s Paradox“, Australasian Journal of Philosophy, 62
(1984), nr. 3, p. 226.
44. J. Hintikka, „Epistemic Logic and the Method of Philosophical Analysis“,
în J. Hintikka, Models for Modalities, Reidel, Dordrecht, 1969.
45. J. Hintikka, „The Emperor’s New Intuitions“, în The Journal of
Philosophy, vol. XCVI, nr. 3, March 1999, p. 127.
46. Idem.
47. Idem.
48. Idem.
49. S. Kripke, Naming and Necesssity, Harvard Univ. Press, Cambridge,
1989, p. 5.
50. Ibidem, p. 10-11.
51. Ibidem, p. 14.
52. Idem.
53. Ibidem, p. 15.
54. Ibidem, p. 18.
55. Ibidem, p. 19.
56. Ibidem, p. 42.
57. N. Chomsky, The Logical Structure of Linguistic Theory, Plenum, New
York, 1975, p. 86-87.
58. J. Hintikka, op. cit., p. 130.
244 ILIE PÂRVU
59. Ibidem, p. 131.

60. Ibidem, p. 132.
61. Ibidem, p. 134.
62. Ibidem, p. 135.
63. Idem.
64. Ibidem, p. 136-137.
65. Ibidem, p. 137.
66. Ibidem, p. 139.
67. R. Harré, „Science as Representation, A Reply to Mr. MacKinnom“, în
Philosophy of Science, 44 (1966), p. 147.
68. L. Laudan, J. Leplin, „Empirical Equivalence and Underdetermination“,
în Journal of Philosophy, 88 (1991) p. 449-473.
69. R. Boyd, op. cit., p. 80.
70. A. Oliver, „The Metaphysics of Properties“, în Mind, vol. 105, Ian.
1996.
71. W.v.O. Quine, Ontological Relativity and Other Essays, Columbia Univ.
Press, New York and London, 1969, p. 129.
72. A. Oliver, op. cit., p. 2
73. St. Mumford, Dispositions, Clarendon Press, Oxford, 1998, p. 22.
74. A. Oliver, op. cit., p. 6.
CAPITOLUL 3
1. W.v.O. Quine, Theories and Things, The Belknap Press of Harvard Univ.
Press, Cambridge, Mass. 1981, p. 102.
2. W.v.O. Quine, World and Object, p. 20.
3. P. F. Strawson, „Kant on Substance“, în P. F. Strawson, Entity and Identity,
Oxford Univ. Press, Oxford, 1998, p. 271.
4. Ed. Martin, „Harman on Quine on Existence“, în Noûs, IV (1970), nr. 2,
p. 203.
5. A. Oliver, op. cit., p. 11.
6. B. Russell, Logic and Knowledge, p. 182.
7. Ibidem, p. 191.
8. Ibidem, p. 270.
9. Idem.
10. K. Mulligan, P. Simons, B. Smith, „Truth-makers: The Correspondence
Theory of Truth“, în Philosophy and Phenomenological Research, 44
(1984), p. 287.
11. D. Armstrong, A World of States of Affairs, Cambridge Univ. Press,
Cambridge, 1997, p. 115.
12. D. Davidson, „The Method of Truth in Metaphysics“, în D. Davidson,
Truth and Interpretation, Clarendon, Oxford, 1984, p. 201.
13. Idem.
14. Ibidem, p. 202.
15. Ibidem, p. 210.
16. Ibidem, p. 214.
17. M. Devitt, Realism and Truth, Princeton Univ. Press, Princeton, 1984, p. 233.
18. H. Field, „Tarski’s Theory of Truth“, în Journal of Philosophy, 69 (1972),
347-75.
19. J. McDowell, „Physicalism and Primitive Denotation. Field on Tarski“,
în M. Platts (ed.), Reference, Truth and Reality, Routledge, London, 1980,
p. 123.
20. M. Devitt, op. cit., p. 169.
21. D. Davidson, „Reality Without Reference“, în op. cit., p. 221.
22. Ibidem, p. 223.
23. Ibidem.
24. Ibidem, p. 225.
25. Ibidem, p. 221-222.
26. J. Katz, Realistic Rationalism, MIT Press, Cambridge/Mass, 1998.
27. P. Maddy, „Indispensability and Practice“, în The Journal of Philosophy,
1992, nr. 6.
28. W.v.O. Quine, „Five Milestone of Empiricism“, în Theories and Things,
p. 72.
29. Apud P. Maddy, op. cit., p. 275.
30. W.v.O. Quine, „Success and Limits of Mathematization“, în Theories
and Things, p. 149-150.
31. W.v.O. Quine, „Carnap and Truth“, în The Ways of Paradox, Harvard
U.P. Cambridge, p. 121, 1976.
32. P. Maddy, op. cit., p. 276.
33. Ibidem, p. 277.
34. Ibidem, p. 278.
35. W.v.O. Quine, „Reply to Ch. Parsons“, în L.E. Hahn, P.A. Schilpp
(eds.), The Philosophy of W.v.O. Quine, La Salle, Open Court, 1986, p.
400.
36. Idem.
37. P. Maddy, op. cit., p. 279.
38. Idem.
39. Ibidem, p. 280.
40. Idem.
41. G. Boolos, „Nominalist Platonism“, în Philosophical Review, XCIV,
nr. 3, 1985.
42. W.v.O. Quine, „Structure and Nature“, în Journal of Philosophy, 1992,
nr. 1, p. 9.
43. D. Armstrong, op. cit., p. 148.
44. Ibidem, p. 149.
246 ILIE PÂRVU
45. Idem.
46. Ibidem, p. 149-150.
47. D. Armstrong, A Combinatorial Theory of Possibility, Cambridge Univ.
Press, Cambridge, 1989, p. 46.
48. Idem.
49. Ibidem, p. 49-50.
50. W. Lycan, „Armstrong’s New Combinatorialist Theory of Modality“, în
J. Bacon et al. (eds.), Ontology: Causality and Mind, Essays în Honour of
D.M. Armstrong, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1993, p. 12.
51. D. Armstrong, „Reply to Lycan“, în J. Bacon (ed.), op. cit., p. 191.
52. D. Armstrong, A World of States of Affairs, p. 172.
53. Ibidem, p. 174.
54. Ibidem, p. 150.
55. Ibidem, p. 151.
56. C.U. Moulines, „Wer bestimmt, was es gibt?“, în Zeitschrift für
Philosophische Forschung, 48 (1994), Heft. 2.
57 W.v.O. Quine, „On what There Is“, în From A Logical Point of View,
Cambridge, Mass, 1963, p. 2.
58. C.U. Moulines, op. cit., p. 179.
59. R. Toumela, Science, Action and Reality, Reidel, Dordrecht, 1985, p. 22.
60. C.U. Moulines, op. cit., p. 182.
61. Ibidem, p. 189.
CAPITOLUL 4
1. A. Oliver, op. cit., p. 9-10.

2. R. M. Martin, Intension and Decisiom, apud P. Benacerraf, „What Numbers
Could Nod Be“, în St. Laurence, Cynthia Macdonald (eds.), op. cit., p. 435.
3. D. Armstrong, op. cit., p. 35, 185.
4. D. Lewis, „Against Structural Universals“ în St. Laurence, Cynthia
Macdonald (eds.), op. cit., p. 206.
5. Idem.
6. N. Goodman, The Structure of Appearance, Cambridge, Mass., Harvard
Univ. Press, 1951.
7. D. Lewis, op. cit., p. 204.
8. D. Armstrong, în J. Bacon et al. (eds.), op. cit., p. 18.
9. D. Lewis, Parts of Classes, Blackwell, Oxford, 1991.
10. D. Armstrong, op. cit., p. 192.
11. Ibidem, p. 193.
12. Ibidem, p. 194.
13. H. Field, Science without Numbers. A Defence of Nominalism, Blackwell,
Oxford, 1980.
14. H. Putnam, Philosophy of Logic, Harper, New York, 1971; text inclus în
antologia St. Laurence, Cynthia Macdonald, op. cit.
15. H. Field, op. cit., p. 3-4.
16. Vezi H. Field, „Can We Dispense with Space-Time“, în H. Field, Realism.
Mathematics and Modality, Blackwell, Oxford, 1991, p. 188.
17. Ibidem, p. 191.
18. H. Field, Science without Numbers, p. VI.
19. Ibidem, p. VII.
20. Idem.
21. Idem.
22. H. Field, „Can we Dispense with Space-Time“, p. 188.
23. H. Field, Science without Numbers, p. 42.
24. Ibidem, p. 43.
25. Ibidem, p. 45.
26. H. Field, „Can we Dispense with Space-Time“, p. 188.
27. M. Balaguer, „Towards a Nominalization of Quantum Mechanics“, în
Mind, vol. 105, april, 1996.
28. Ibidem.
29. H. Field, Science without Numbers, p. 49.
30. Ibidem, p. 50.
31. Ibidem, p. 56-57.
32. Kranz et al. (eds.), Foundation of Measurement, Academic Press, New
York, 1971.
33. H. Field, op. cit., p. 90.
34. D. Malament, „Review of H. Field’s Science without Numbers“ în The
Journal of Philosophy, 1982, p. 534.
35. M. Balaguer, op. cit.
36. Ibidem, p. 223-224.
37. H. Putman, op. cit., p. 414.
38. Ibidem, p. 416.
39. Ibidem, p. 418.
40. Ibidem, p. 424.
41. Idem.
42. Ibidem, p. 425.
43. Idem.
44. H. Field, „Mathematical Objectivity and Mathematical Objects“, în St.
Laurence, Cynthia Macdonald (eds.), op. cit., p. 399.
45. G. Boolos, „To Be is to Be the Value of a Variable (or Some Values of
Some Variables)“, Journal of Philosophy, 1991 (vol. 81), 439-449.
248 ILIE PÂRVU
46. H. Field, op. cit., p. 401.

47. J. Melia, „Field’s programme: some interference“, Analysis, April, 1998.
48. Ibidem, p. 71.
49. Ibidem, p. 63.
CAPITOLUL 5
1. T. Horgan, „From Supervenience to Superdupervernience; Meeting the

Demands of a Material World“, în Mind, 102, 1993, p. 555-586.
2. J. Kim, „Supervenience as Philosophical Concept“, Metaphilosophy, 1990,
nr. 21, p. 4.
3. T. Horgan, op. cit., p. 555.
4. Ibidem, p. 563.
5. D. Davidson, „Mental Events“, în D. Davidson. Essays on Action and
Events, 1980, p. 88.
6. D. Davidson, „The Material Mind“, în op. cit., p.
7. T. Horgan, op. cit. p. 567.
8. D. Lewis, „Reduction of Mind“, în S. Guttenplan (ed.), A Companion to
the Philosophy of Mind, Blackwell, Oxford, 1993.
9. Idem.
10. Idem.
11. F. P. Ramsey, Foundations. Essays in Philosophy, Logic, Mathematics
and Economics, ed. by D.H. Mellor, Routledge, London, 1978.
12. D. Lewis, Counterfactuals, B. Blackwell, Oxford, p. 73.
13. Idem.
14. Ibidem, p. 74.
15. J. Carrol, „The Humean Tradition“, în Philosophical Review, 1990, vol. 99,
p. 201-202.
16. D. Lewis, „Humean Supervenience Debugged“, în Mind, 1994, vol. 103,
p. 479.
17. D. Lewis, The Plurality of World, p. 14.
18. D. Lewis, „A New Work for a Theory of Universals“, Australasian
Journal of Philosophy, 1983, vol. 61, nr. 4, p. 368.
19. D. J. Ducase, „On the Nature and Observability of Causal Relation“, în
The Journal of Philosophy 23 (1926), p. 57-67, retip. în E. Sosa (ed.)
Causation and Conditionals, Oxford, Univ. Press, Oxford, 1975, p. 118.
20. D. Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, trad. Mircea Flonta;
Adrian-Paul Iliescu ¿i Constan¡a Ni¡å, Editura ªtiin¡ificå ¿i Enciclopedicå,
Bucure¿ti, 1987, p. 150-151.
21. D. Lewis, „Causation“, în Philosophical Papers, vol. II, Oxford Univ.
Press, New York, Oxford, 1986, p. 159.
22. Ibidem, p. 159-160.
23. Ibidem, p. 160.
24. Idem.
25. R. Stalnaker, „A Theory of Conditionals“, în N. Rescher (ed.), Studies in
Logical Theory, Blackwell, Oxford, 1968; D. Lewis, Couterfactuals,
26. D. Lewis, „Causal Explanation», în Philosophical Papers, vol. II, p. 233-
234.
27. R. Boyd, „Observations, Explanatory Power and Simplicity: Toward a
Non-Humean Account“, în P. Achinstein, O. Hannaway (eds.),
Observation, Experiment and Hypothesis in Modern Physical Science,
The MIT Press, Cambridge/Mass, 1985, p. 57.
28. Ibidem, p. 59.
29. Idem.
30. Ibidem, p. 80.
31. K. Fine, „Ontological Dependence“, Proceedings of the Aristotelian
Society, vol. XCL, part. 3, 1995.
CAPITOLUL 6
1. J. Seibt, „The „Umbau“ – from Constitution Theory to Constructional

Ontology“, History of the Philosophy Quarterly, 14 (1997) nr. 3, July.
2. H. Price, „Carnap, Quine and the Fate of Metaphysics“, EJAP, 1997.
3. Vezi M. Friedman, „Overcoming Metaphysics: Carnap and Heidegger“,
în R. Giere, A. Richardson (eds.), Origins of Logical Empiricism,
Minnesota, 1996.
4. J. Seibt, op. cit., p. 366.
5. Idem.
6. Ibidem, p. 307.
7. Carnap, Der Logische Aufbau der Welt, Berlin, Weltkreis, 1928 § 5; J. Seibt,
op. cit., p. 307.
8. Pentru detalii vezi D. Howard, „Relativity, Eindeutigkeit, and
Monomorphism: Rudolf Carnap and the Development of the Categoricity
Concept in Formal Semantics“, în R. Giere, A. Richardson (eds.), op. cit.;
M. Friedman, op. cit.
9. J. Seibt, op. cit., p. 311.
10. Ibidem, p. 312.
11. W.v.O. Quine, „On Carnap’s View of Ontology“, în The Ways of Paradox
and Other Essays, Random House, New York, 1969, p. 125.
12. Ibidem, p. 128.
13. Ibidem, p. 128-129.
14. H. Price, op. cit., p. 4.
15. W.v.O. Quine, op. cit., p. 129.
250 ILIE PÂRVU
16. R. Carnap, „Empiricism, Semantics and Ontology“, Revue Internationale

de Philosophie, 4 (1950), p. 21-22, retip. în R. Carnap. Meaning and
Necessity, 2and ed, Univ. of Chicago Press, Chicago, 1956.
18. W.v.O. Quine, „Things and their Place in Theories“, în Theories and
Things, The Belknap Press of Harvard Univ. Press, Cambridge/Mass,
1981, p. 9.
19. W.v.O. Quine, Word and Object, MIT Press, Cambridge/Mass, 1960,
p. 228.
20. Idem.
21. Ibidem, p. 228-229.
22. Ibidem, p. 231.
23. Idem.
24. Idem.
25. Ibidem, p. 232.
26. Ibidem, p. 231.
27. Ibidem, p. 231-282.
28. Ibidem, p. 232.
29. R. Gibson, „Quine on Matters Ontological“, EJAP, 1997.
31. W.v.O. Quine, „Logical and the Reification of Universals“, în From a
Logical Point of View, p. 103.
32. W.v.O. Quine, „On what There is“, în op. cit., p. 13-4.
33. W.v.O. Quine, Word and Object, p. 242.
34. W.v.O. Quine, „Logic and the Reification of Universals“, p. 103.
35. A. Orenstein, „How to Get Something from Nothing“, Proceedings of
the Aristotelian Society, New Series, vol. XCV, Part. 2, 1995, p. 111.
37. Idem.
38. R. Gibson, op. cit., p. 4.
39. Vezi I. Hacking, „What is Logic?“, în R.I.G. Hughes (ed.), A Philosophical
Companion to First Order Logic, Hackett Pb. Co. Cambridge, Indianapolis,
1993, p. 245.
40. R. Cartwright, „Ontology and the Theory of Meaning“, Philosophy of
Science 2i (1954).
41. W.v.O. Quine, „Theory of Reference“, în From a Logical Point of View,
p. 130-131.
42. J. Scheffer, N. Chomsky, „What is Said to Be“, Proceedings of the
Aristotelian Society 59 (1988-1959); M. Jubien, „The Intensionality of
Ontological Commitment“, în Noûs, VI (1972), nr. 4.
43. S. Haack, „Quantifiers“, în St. Laurence, Cynthia Macdonald (eds.),
Contemporary Readings in the Foundations of Metaphysics, Blackwell,
Oxford, 1998, p. 61.
44. A. Orenstein, „On Explicating Existence in Terms of Quantification“, în
M. Munitz (ed.), Logic and Ontology, New York Univ. Press, New York,
1993; A. Orenstein, „How to Get Something from Nothing“, Proceedings
of the Aristotelian Society, New Series, XCV (1995), part. 2; B. Miller,
„Exists“ and „Existence“, Review of Metaphysics, December 1986, vol.
XL, nr. 2. Issue 158.
45. P. F. Strawson, „On refering“, Mind, 59 (1950).
46. R. Harré, The Varieties of Realism, Blackwell, Oxford, 1986, p. 327.
47. P. F. Strawson, Individuals, Methuen, London, 1959, p. 239-240.
48. Ibidem, p. 241.
49. F. Sommers, „Existence and Predication“, în M. Munitz (ed.), op. cit.
50. Vezi I. Hintikka, The Principles of Mathematics Revisited, Cambridge
Univ. Press, Cambridge/Mass., 1996.
51. E. Bencivenga, „Again on Existence as a Predicate“, Philosophical Studies,
37 (1980); 125-138.
52. J. M. Dunn, „Is Existence a (Relevant) Predicate?“, Philosophical Topics
(Metaphysics), vol. 24 (1965), nr.1; 1-34.
53. W.v.O. Quine, „Existence and Quantification“, în Ontological Relativity
and Other Essays, p. 99.
54. R. Schwartz, „On what is Said to Be“, Synthese, 94 (1993).
55. Ibidem, p. 51-52.
56. Ibidem, p. 53.
57. W.v.O. Quine, „Ontological Relativity“, în Ontological Relativity and
other Essay, p. 50.
58. E. Scheibe, „Predication and Physical Law“, în Topoi, 10 (1991), nr. 1.
59. W. Kneale, „Is Existence a Predicat?“, Proceedings of the Aristotelian
Society, Suppl, vol. XV, 1936.
60. D. C. Williams, „Dispensing with Existence“, în Journal of Philosophy,
LIX (1962), p. 753.
61. J. M. E. McTaggart, The Nature of Existence, Cambridge Univ. Press,
Cambridge, 1921, vol. I, p. 60.
62. A. Church, „Ontic Commitment“, în Journal of Philosophy, 1958.
63. A. Orenstein, „On Explicating Existence in Terms of Qualification“, p.
70.
64. W.v.O. Quine, Word and Object, p. 258-259.
65. A. Orenstein, op. cit., p. 82.
66. W.v.O. Quine, „On What There Is“, p. 15.
67. A. Orenstein, op. cit., p. 84.
69. W.v.O. Quine, „Speaking of Objects“, în Ontological Relativity and
Other Essays, p. 19.
70. R. Carnap, Meaning and Necessity, Chicago Univ. Press, Chicago, 1956,
p. 23.
252 ILIE PÂRVU
72. Ibidem, p. 249.

73. Idem.
74. Ibidem, p. 22.
75. W.v.O. Quine, „On What There Is“, p. 16.
77. P. F. Strawson, Analysis and Metaphysics.
78. M. Dummett, The Logical Basis of Metaphysics, Harvard Univ. Press,
Cambridge/Mass., 1991.
80. Ibidem, p. 75.
81. G. Bird, „Editorial Review: Kant and Contemporary Epistemology“,
Kantian Review, vol. I (1998), p. 11.
82. Ibidem, p. 12.
83. Ibidem, p. 13.
84. M. Friedman, „Kantian Themes in Contemporary Philosophy“,
Aristotelian Society, Supplementary, vol. 72 (1998).
85. W. Stegmüller, Haupströmungen der Gegenwartsphilosophie, Bd. II,
Kröner, Stuttgart, 1979, p. 297.
86. W.v.O. Quine, Pursuit of Truth, Harvard Univ. Press, Cambridge/Mass.,
1990, p. 96.
87. L. Landon, J. Leplin, „Empirical Equivalence and Underdetermination“,
în The Journal of Philosophy, vol. LXXXVIII (1991), nr. 9, September.
88. J. Earman, „Underdetermination, Realism and Reason», în Midwest Studies
in Philosophy XVIII, 1993.
89. W.v.O. Quine, Pursuit of Truth, p. 96.
90. Ibidem, p. 96-97.
91. Ibidem, p. 97.
92. Ibidem, p. 100-101.
93. Ibidem, p. 101-102.
94. W.v.O. Quine, „Ontological Relativity“, în Ontological Relativity and
Other Essays, p. 50.
95. Ibidem, p. 54.
96. Idem.
97. Ibidem, p. 54-55.
98. Ibidem, p. 59.
99. Idem.
100. Ibidem, p. 68.
101. H. Putnam, „Models and Reality“, în Journal of Symbolic Logic, 45
(1980), 464-482.
102. D. Pearce, V. Rantala, „Realism and Formal Semantics“, în Synthese, 52
(1982), 53-59.
103. I. Douven, L. Horsten, „Earman on Underdetermination and Empirical
Indistinguishability“, Erkenntnis, 49 (1998): 303-320.
104. S. Shapiro, Foundations Without-Foundationalism, A Case for Second-
Order Logic, Oxford Univ. Press, Oxford, 1991.
105. W.v.O. Quine, „Epistemology Naturalized“, în Ontological Relativity
and Other Essays, 69.
106. Ibidem, p. 72.
107. H. Price, op. cit., p. 13.
108. L. Bengström, „Quine, Underdetermination and Skepticism“, în The
Journal of Philosophy, XC, nr. 7, July 1993, p. 320.
109. L. Landan, J. Leplin, op. cit., p. 4-54.
110. Ibidem, p. 456.
111. Ibidem, p. 460.
112. Idem.
113. Ibidem, p. 468.
114. Idem.
115. Ibidem, p. 169.
116. Ibidem, p. 470.
117. Idem.
118. W.v.O. Quine, „Epistemology Naturalized“, în Ontological Relativity
and Other Essays, p. 89.
119. L. Laudan, J. Leplin, op. cit., p. 471-472.
120. W.v.O. Quine, „Structure and Nature“, în The Journal of Philosophy,
vol. LXXXIX, no. 1, January 1992, p. 7.
121. Ibidem, p. 9.
CAPITOLUL 7
1. H. Price, „Metaphysical Pluralism“, în The Journal of Philosophy, vol.

LXXXIX, nr. 8, August 1992, p. 387.
2. K. Campbell, „Abstract Particulars and the Philosophy of Mind“, în
Australasian Journal of Philosophy, vol. 61, nr. 2, Jun 1983, p. 129.
3. P. van Inwagen, „Meta-Ontology“, în Erkenntnis, vol. 48, nr. 2-3, 1998.
4. P. Simons, „Metaphysical Systematics: A Lesson from Whitehead“, în
Erkenntnis, vol. 48, nr. 23, 1990, p. 282.
5. D. C. Williams, „On the Elements of Being: I“, în Review of Metaphysics,
7 (1953); retipårit în D. H. Mellor, A. Oliver (eds.) Properties, Oxford
Univ. Press, 1997, p. 115.
6. M. Loux, „Beyond Substrata and Bundles: A Prolegomenon to a Substance
Ontology“, în St. Laurence, Cynthia Macdonald (eds.), op. cit., p. 233.
7. Ibidem, p. 234.
8. Idem.
9. Idem.
254 ILIE PÂRVU
10. B. Miller, „Individuals and Individuality“, în Grazer Philosophische

Studien, 1987.
11. M. Loux, op. cit., p. 234-235.
12. B. Miller, op. cit., p. 75-76.
13. B. Russell, Human Knowledge: Its Scope and Limits, Allen & Unwin,
London, 1949, p. 312.
14. H.-N. Castañeda, „Thinking and the Structure of the World“, Philosophia,
4 (1974).
15. M. Loux, Metaphysics. A Contemporary Introduction, London, New
York, Routledge, 1998, p. 106.
16. Ibidem, p. 107.
17. M. Black, „The Identity of Indiscernibles“, Mind, 1952; A. Cortes,
„Leibniz’s Principle of the Identity of Indiscernibles; A False Principle»,
în Philosophy of Science, 43 (1976): 491-505.
18. J. van Cleve, „Three Versions of the Bundle Theory“, în S. Laurence,
Cynthia Macdonald (eds.), op. cit., p. 271.
19. Ibidem, p. 272.
20. G. Bergmann, Realism: A Critique of Brentano and Meinong, Univ. of
Wisconsin Press, Madison, 1967, p. 24-25.
21. M. Loux, Metaphysics: A Contemporary Introduction, p. 114.
22. M. Loux, „Beyond Substrata and Bundles“, p. 236.
23. W. Sellars, „Particulars“, Philosophy of Science, 1952, retipårit în Sellars,
Science, Perception and Reality, Routledge & Kegan Paul, London, 1963,
282-7.
24. M. Loux, „Beyond Substrata and Bundles“, p. 241.
25. P. Simons, „New Categories for Formal Ontology“, R. Haler (ed.),
Investigating Hintikka, Grazer Phil. Stud., 49 (1995).
26. P. F. Strawson, Individuals; M. Loux, Metaphysics: A Contemporary
Introduction; P. van Inwagen, Material Being, Cornell Univ. Press, Ithaca,
1990; C. B. Martin, „Substance substantiated“, în Australasian Journal
of Philosophy, 1994.
27. L. Blaga, Diferen¡ele divine, în Trilogia Cosmologicå, Editura Humanitas,
Bucure¿ti, 199
28. B.F. Stout, The Nature of Universals and Propositions, British Academy
Lecture, 1921, retip. în Stout, Studies in Philosophy and Psychology,
Macmillan, London, 1930.
29. D. C. Williams, „The Elements of Being“, Review of Metaphysics, vol. 7,
p. 3-18, 171-192, K. Campbell, Abstract Particulars, Blackwell, Oxford,
1990.
30. P. Simons, „Particulars in Particular Clothing: Three Trope Theories of
Substance“, în Philosophy and Phenomenological Research, vol. 54
(1994): 553-575.
31. K. Campbell, „The Metaphysics of Abstract Particulars“, în St. Laurence,
Cynthia Macdonald (eds.), op. cit., p. 357.
32. P. Simons, op. cit., p. 373.
33. Ibidem, p. 382.
34. N. Rescher, Process Metaphysics. An Introduction to Process Philosophy,
Univ. of New York Press, Albany, 1996, p. 53.
35.
36. P. F. Strawson, Individuals, p. 56.
37. Ibidem, p. 30.
38. Ibidem.
39. H. Putnam, „On Properties“, în N. Rescher et al. (eds.) Essays in Honor
of Carl G. Hempel, Reidel, Dordrecht, 1970, retipårit în St. Laurence,
Cynthia Macdonald, op. cit., p. 148-162.
SECºIUNEA A DOUA
CAPITOLUL 8
1. B. Lombard, „Ontologies of Events“, în St. Laurence, Cynthia Macdonald

(eds.), op. cit., p. 278.
2. Ibidem, p. 280.
4. J. Kim, „Events as Property Exemplifications“, în St. Laurence, Cynthia
5. Idem.
6. Ibidem, p. 313.
7. Idem.
8. Idem.
9. Al. Rosenberg, „Kim’s Account of Events and Event-Identity“, în Journal
of Philosophy, 71 (1974): 327-336; vezi ¿i J. Kim „Causation, Nomic
Subsumption and the Concept of Event“, în Journal of Philosophy 70
(1973), p. 217-236.
10. J. Bennett, Events and Their Names, Hackett Pb., Indianapolis, 1988.
11. P. F. Strawson, Individuals, p. 53.
12. D. Davidson, „The Individuation of Events“, în St. Laurence, Cynthia
13. D. Davidson, „Action and Reaction“, în Inquiry 13 (1970).
14. A. Shimony, „Events and Proceses in the Quantum World“, în A.
Shimony, Search for a Naturalistic World View, vol. II, Natural Science
and Metaphysics, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1993.
256 ILIE PÂRVU
15. D. M. Armstrong, A World of States of Affairs, Cambridge Univ. Press,

Cambridge, 1997, p. 3-4.
16. G. Bealer, „Propositions“, Mind, vol. 107, 25 January 1998, p. 1.
17. R. Chisholm, „Events and Propositions“, în Noûs, IV (1970), nr. 1 February
p. 19.
19. R. Chisholm, op. cit., p. 19.
21. H. P. Goice, P. F. Strawson, „In Defence of a Dogma“, în Philosophical
Review, 65 (1956), p. 146.
22. W.v.O. Quine, op. cit., 206.
23. Ibidem, § 43, p. 220 s.u.
24. G. Bealer, op. cit., p. 1-2.
25. Ibidem, p. 2.
26. B. Russell, „The Philosophy of Logical Atomism“, în Monist, 1918,
retipåritå în B. Russell, Logic and Knowledge, G. Allen & Unwin LTD,
London, 1956, p. 182.
27. Ibidem, p. 183.
28. Idem.
29. B. Russell, „Logical Atomism“, în op. cit., p. 326.
30. B. Russell, The Philosophy of Logical Atomism, p. 190.
31. Ibidem, p. 180.
32. Ibidem, p. 192.
33. Ibidem, p. 216, p. 239.
34. Ibidem, p. 270.
35. Idem.
36. D. Armstrong, A World of States of Affairs, p. 113.
37. Ibidem, p. 5.
38. Idem.
39. Ibidem, p. 6.
40. Idem.
41. Idem.
42. Ibidem, p. 8.
43. B. Russell, „The Philosophy of Logical Atomism“, p. 320.
44. Ibidem, p. 150.
45. Ibidem, p. 151.
46. Ibidem, p. 218.
47. Ibidem, p. 227.
48. Ibidem, p. 269.
CAPITOLUL 9
1. R. Harré, „Realism and the Ontology of Powerful Particulars“, în

International Studies in the Philosophy of Science, vol 9, nr. 3, Octomber
1995.
2. N. Cartwright, Nature’s Capacities and their Measurement, Oxford, Univ.
Press, Oxford, 1989; „Aristotelian Natures and Modern Experimental
Method“, J. Earman (ed.), Inference, Explanation and Other Frustrations.
Essays in The Philosophy of Science, Univ. of California Press, Berkeley,
1999.
3. R. Harré, The Varieties of Realism, Blackwell, Oxford, 1986; M. Lange
„Disposition and Scientific Explanation“, în Pacific Philosophical Quartely,
75 (1994): 108-132. St. Mumford, Dispositions. Clarendon Press, Oxford,
1998.
4. R. Harré, „Tracks and Affordances: the Sources of a Physical Ontology“,
în International Studies in Philosophy of Science, vol. 4, nr. 2, 1990.
5. W.v.O. Quine, The Ways of Paradox, Harvard Univ. Press, Cambridge/
Mass., 1976, p. 72-73.
6. R. Harré, „Realism and the Ontology of Powerful Particulars“, p. 288-289.
7. Ibidem, p. 289.
8. Idem.
9. R. Harré, „Science as Representation: A Reply to Mr. Mackinnon“, în
Philosophy of Science, 44 (1977), p. 147.
10. Idem.
11. Ibidem, p. 147-148.
12. J. R. Brown, „Abstract Phenomena“, în Revue Roumaine de Philosophie,
37 (1993), nr. 1-2; J. Bogen, J. Woodward, „To Save the Phenomena“,
Philosophical Review, 1988, J. Wordward, „Data and Phenomena“, în
Synthese, 1989.
13. P. T. Manicas, „Aristotle, Dispositions and Occult Powers», în Review of
Metaphysics, vol. XVIII, nr. 4, 1965.
14. Ibidem, p. 680; J. P. Anton, Aristotle’s Theory of Contrariety, London,
1957, p. 45.
15. A. Pap, An Introduction to the Philosophy of Science, New York, 1963,
p. 279.
16. N. Cartwright, „Aristotelian Natures and the Modern Experimental Method“,
p. 46.
17. Ern. McMullin, „Structural Explanation», în American Philosophical
Quartely, 15 (1978): 139-147.
18. N. Cartwright, op. cit., p. 67-69.
19. J. E. McGuire, „Forces, Powers, Aethers, and Fields“, în R.S. Cohen,
M.W. Wartofsky (eds.), Methodological and Historical Essays in the
Natural and Social Sciences, Reidel, Dordrecht, 1974.
20. Apud J. E. McGuire, op. cit., p. 132.
21. J. E. McGuire, op. cit., p. 132.
22. Apud J. E. McGuire, p. 156.
23. Ibidem, p. 133.
258 ILIE PÂRVU
24. I. Pârvu, Infinitul ¿i infinitatea lumii, Editura Politicå, Bucure¿ti, 1985.

25. J. E. McGuire, op. cit., p. 135-136.
26. M. Fisk, „Capacities and Natures“, Ern. McMullin, „Capacities and
Natures. An Exercise in Ontology“, în R. Buck, R.S. Cohen (eds.), în
PSA, 1970, In Memory of Rudolf Carnap, Reidel, Dordrecht, 1997.
27. Ern. McMullin, op. cit., p. 63.
28. Ibidem, p. 79-80.
29. Ibidem, p. 80.
30. Ibidem, p. 81.
31. R. Harré, E.H. Madden, Causal Powers. A Theory of Natural Necessity,
32. Ibidem, p. 5.
33. Ibidem, p. 6.
34. Ibidem, p. 7.
35. Ibidem, p. 11.
36. Ibidem, p. 15.
37. Idem.
38. Ibidem, p. 15-16.
39. Ibidem, p. 19.
40. Ibidem, p. 27.
41. Ibidem, p. 29.
42. Ibidem, p. 36.
43. Ibidem, p. 131.
44. Ibidem, p. 161.
45. Ibidem, p. 162.
46. Idem.
47. Ibidem, p. 183.
48. J. Earman, J. D. Norton, „What Price Spacetime Substantivalism: The
Hole Story“, în The British Journal for the Philosophy of Science, 38
(1987): 515-525, J. Norton, „The Hole Argument“, în A. Fine, J. Leplin
(eds.), în PSA, 1988, vol. 2, East Lansing, 1989.
49. D. Howard, „Relativity, Eindeutigkeit, and Monomorphism: Rudolf
Carnap and the Development of the Categoricity Concept in Formal
Semantics“, în R. Giere, A. Richardson (eds.), The Origins of Logical
Empirism, Minn. Univ. Press, 1996.
50. J. Norton, „Philosophy of Space and Time“, în M. H. Salmon, J. Earman
et al., Introduction to the Philosophy of Science, Hackett Pb. Co. Cambridge,
Indianapolis, 1999.
51. R. Harré, „Realism and the Ontology of Powerful Particulars“, p. 295.
52. C. Brighouse, „Spacetime and Holes», în D. Hull, et al (eds.), PSA 1994
East Lansing 1994; C. Brighouse, „Determinism and Modality“, în Brit.
Journal Phil. Sci, 48 (1997); J. Butterfield, „The Hole Truth“, în Brit.
Journal Phil. Sci, 40 (1989).
53. Vezi A. Shimony, „Search for a World that Can Accomodate Our
Knowledge of Microphysics“, în J.T. Cushing, En. McMullin (eds.),
Philosophical Consequences of Quantum Theory: Reflections on Bell’s
Theorema, Univ. of Notre Dame Press, Notre Dame, 1989; Chauang Liu,
„Potential, Propensity and Categorical Realism“, Erkenntnis, 45 (1996).
54. N. Cartwright, Nature’s Capacities and their Measurement, p. 91.
55. Ibidem, p. 159.
56. Ibidem, p. 164.
57. Idem.
58. Ibidem, p. 180-181.
59. Ibidem, p. 218.
60. Ern. McMullin, „Two Ideals of Explanation in Natural Science“, în
H. Wettstein (ed.), Midwest Studies in Philosophy, Univ. of Minnesota
Press, Minneapolis, 1995.
61. N. Cartwright, op. cit., p. 218.
62. Idem.
63. Ibidem, p. 36.
64. R. Harré, Ed. Madden, op. cit.; R. Bhaskar, A Realist Theory of Science,
Harvester Press Hassocks, 1978; A. Chalmers: „Bhaskar, Cartwright and
Realism in Physics“, Methodology and Science, 20 (1987): 77-96; W.
Suchting, „Realism in Physics: Comments on „Baskar, Cartwright and
Realism in Physics“ by Alan Chalmers“, Methodology and Science, 21
(1988), 77-81.
65. A. Chalmers, „So the Laws of Physics Needn’t Lie“, Australasia, Journal
of Philosophy, 71 (1993) nr. 2, June.
CAPITOLUL 10
1. M. R. Ayers, „Locke versus Aristotle on Natural Kinds“, în Journal of

Philosophy, 78 (1981), Issue 5, May, p. 247.
2. I. Hacking, „A Tradition of Natural Kinds“ în Philosophical Studies, 61
(1991), 109-126.
3. Ibidem, p. 110-111.
4. J. St. Mill, A System of Logic, apud I. Hacking, p. 110.
5. P. F. Strawson, Individuals, Methuen, London, 1959, p. 169.
6. I. Hacking, op. cit., p. 114.
7. R. de Sousa, „The Natural Shiftiness of Natural Kinds“, în Canadian
Journal of Philosophy, 14 (1984), nr. 4, December.
8. A. Bartels, „Modern Essentialism and the Problem of Individuation of
Spacetime Points“, în Erkenntnis, 45 (1996), p. 25-26.
9. T. Maudlin, „The Essence of Space-Time“, în A. Fine, J. Leplin (eds.),
PSA, 1988, vol. 2; East Lansing, 1989, 82-91; „Substances and Space-
Time: What Aristotle Have Said to Einstein“, în Stud. Hist. Phil. Sci., 21
(1990); 531-561.
260 ILIE PÂRVU
10. A. Bartels, op. cit., p. 24.

11. T. Maudin, „Substance and Space-Time: What Aristotle Have Said to
Einstein“, p. 541.
12. A. Bartels, p. 41.
13. P. M. Churchland, A Neurocomputational Perspective, The Nature of
Mind and the Structure of Science, The MIT Press, Cambridge/Mass.,
1989, p. 287.
14. Ibidem, p. 292.
15. Ibidem, p. 293.
16. Idem.
17. D. Lewis, On The Plurality of Worlds, p. 20, 27, 230-31, 262.
18. The. Mormann, „Accessibility, Kinds, and Laws: A Structural Explanati“,
în Philosophy of Science, 61 (1994).
19. B. C. van Fraassen, Laws and Symmetries, Clarendon Press. Oxford,
1989, p. 69.
20. R. Pargetter, „Laws and Modal Realism“, în Philosophical Studies, 46
(1984): 335-347.
21. B. C. van Fraassen, op. cit., p. 74.
22. R. Montague, „Pragmatics“, în R. Klibansky (ed.), Contemporary
Philosophy: A Survey, Florence, La Nuova Italia Editrice, 1968, retipårit în
R. Montague, Formal Philosophy. Selected Papers of Richard Montague,
edited by R.H. Thomason, Yale University, London, 1974, p. 114-115.
23. B. C. van Fraassen, op. cit., p. 93.
24. Vezi D. Lewis, „Counterfactuals and Comparative Possibility“, în
Philosophical Papers, vol. 2.
25. U. Eco, Lector in fabula, Editura Univers, Bucure¿ti, 1991.
26. Th. Mormann, op. cit., p. 390.
27. J. Biegelow, B. Ellis, C. Lierse, „The World as One of a Kind: Natural
Necessity and Laws of Nature“, în British Journal for the Philosophy of
Science, 43 (1992): 371-388.
28. J. W. Carrol, „Ontology and the Laws of Nature“, în Australasian Journal
of Philosophy 65 (1987), nr. 3, September, p. 276.
29. Th. Mormann, op. cit., p. 403.
30. Fr. Weinert (ed.), Laws of Nature. Essays on the Philosophical, Scientific
and Historical Dimensions, W. de Gruyter, Berlin, New York, 1995.
31. Fr. Weinert „Laws of Nature – Laws of Science“, în Fr. Weinert (ed.), op.
cit., p. 49.
32. Ibidem, p. 50.
33. A. Shimony, Search for a Naturalistic World View, vol. II, Natural Science
and Metaphysics, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1993, p. 176.
34. Ibidem, p. 179.
35. Ibidem, p. 181.
36. Ibidem, p. 172.
37. P. Simons, „New Categories for Formal Ontology“, în R. Haller (ed.),
Investigating Hintikka, Rodopi, Amsterdam, Grazer Philosophische
Studien, 49 (1995), p. 80.
38. U. Meixner, „Actual Existence, Identity and Ontological Priority“, în
Erkenntnis, 48 (1998), nr. 2-3.
39. P. Simons, „Metaphysical Systematics: A Lesson from Whitehead“, în
Erkenntnis, 48 (1988), p. 383.
Cuprins
PREFAºÅ ......................................................................................................... 5
SECºIUNEA I .................................................................................................. 9
CAPITOLUL 1. Presupozi¡ii ¿i premise ale ontologiei analitice ........... 11
CAPITOLUL 2. Stilul ontologiei analitice: argumente, explica¡ii
conceptuale, contraexemple .............................................................. 17
CAPITOLUL 3. «Drumul cåtre existen¡å»: modalitå¡i de introducere
a entitå¡ilor în ontologia standard .................................................... 42
CAPITOLUL 4. Aparatul construc¡ional al concep¡iei standard ¿i
«inocen¡a» lui ontologicå ................................................................. 65
CAPITOLUL 5. Reduc¡ia ontologicå; tehnici ¿i programe de
reconstruc¡ie a «dependen¡ei ontice» ............................................... 94
CAPITOLUl 6. Logicå ¿i existen¡å; programul ontologic al lui
W.v.O. Quine .................................................................................... 115
CAPITOLUL 7. Elementele existen¡ei ...................................................155
SECºIUNEA II .............................................................................................171
CAPITOLUL 8. «Structura propozi¡ionalå» a existen¡ei: evenimente,
ståri de lucruri, «propozi¡ii» ...........................................................173
CAPITOLUL 9. Ontologia dispozi¡ionalå: puteri cauzale, naturi,
capacitå¡i .........................................................................................192
CAPITOLUL 10. Ontologia structural-modalå: genuri ¿i legi
naturale, modalitå¡ile fiin¡ei, structuri generative ........................218
NOTE ...........................................................................................................241

Arhitectura Existentei Vol II IlieParvu

Caricato da

Informazioni sul documento

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Copyright:

Formati disponibili

Arhitectura Existentei Vol II IlieParvu

Caricato da

Copyright:

Formati disponibili

Ilie Pârvu

© Editura Paideia, 2001

Descrierea CIP a Bibliotecii Na¡ionale

«Es war also nicht bloß eine Wortkünstelei,

Volumul al doilea al lucrårii Arhitectura Existen¡ei inten¡ioneazå så

limbajului»), îi lipsesc totu¿i câteva elemente importante pentru a-¿i putea

formulate cu o «exactitate» de invidiat, dar lipsindu-le deocamdatå «dome-

Acest nivel al unor categorii ¿i principii integrative nu va completa

«...all there is to the world is a vast mosaic of

Presupozi¡ii ¿i premise ale ontologiei analitice

Ontologia contemporanå de facturå sistematicå î¿i întemeiazå analizele

de existen¡å. Coresponden¡a reciprocå dintre ontologia nominalistå, structura

J. D. Sneed, J. M. Smart, Ph. Kitcher, Ern. McMullin, R. I. G. Hughes) nu

instrumente logice ¿i de reconstruc¡ie metateoreticå de alt gen, care så nu

Stilul ontologiei analitice: argumente,

Ca ramurå a orientårii analitice, ontologia standard împrumutå carac-

ontologiei standard, ¿i anume la invocarea argumentelor generale în vederea

întâlnim ¿i la A. Goldman: «apelul la obiectele fizice oferå cea mai bunå

Cea mai explicitå ¿i importantå utilizare a IBE în ontologia analiticå

Acum implica¡ia (1') → (2) se poate justifica prin simpla suprimare a

opinii întemeiate: «Când aceste opinii de fond încorporeazå esen¡ial aser¡iuni

ale cårei obiective explicative sunt înfåptuite de o teorie centratå pe

obiectivå, complet realå, ¿i nu doar «empiric realå, dar transcendental idealå»,

rol determinativ, specificând, delimitând genul teoretizårii Criticii.

Analiza «clasicå» tindea så depå¿eascå experien¡a ¿i limbajul, så ofere

pentru profilul epistemologic al teoriei actuale abstracte a mecanicii cuantice].

putea restrânge problemele ontologiei la lucrurile comune ale experien¡ei

care så le clarifice semnifica¡ia prin eviden¡ierea formei lor logice. Centrarea

argumentative favorite ale filosofilor analitici contemporani»45. Cum a

adicå, ea nu descoperå natura ultimå din punct de vedere epistemologic sau

Ceea ce este cu totul surprinzåtor, considerå Hintikka, este faptul cå

a servi ca material primar pentru generalizåri. Convers, o generalizare cu

generalizare – este total nerealistå în raport cu procedurile efective ale

de înnoirile acestuia provocate de un grup important de discipline, cum ar fi

entitå¡i neobservabile ¿i mecanisme generative, «baza empiricå» (evidential

sinonimia strictå. Nici una dintre alternative nu e problematicå. O altå

conceptuale pot conduce deci ¿i la analize ontologice, la stabilirea genurilor

«Drumul cåtre existen¡å»: modalitå¡i de

ontologice ¿i a identificårii «elementelor de realitate» de «descrierea» unei

trebuie remarcat faptul cå nu putem lua în serios indicii formali ai teoriei

alegerea între «sisteme echivalente» ¿i caracterizarea naturii entitå¡ilor

de acceptare a entitå¡ilor poate fi gåsit la Russell în urmåtoarea aser¡iune: «nu

celebrului studiu al lui Davidson, aceastå strategie metodologicå s-ar putea

numai eviden¡ierea structurii cuantifica¡ionale a unui limbaj (teorie) ne

denotative ini¡iale ar «ancora» teoria în realitate19. Acest punct de vedere

nele macroscopice postulând o structurå finå neobservatå. Dar teoria e testatå

¥n cadrul acestei perspective naturaliste asupra filosofiei (ontologiei),

factualå care confirmå teoriile ¿tiin¡ifice confirmå de asemenea matematica

proprii så cerceteze aceastå ontologie.39 ¥n cazul analizei, de exemplu:

Multe dintre modificårile ¿i sugestiile de compatibilizare a argumen-

proprie programului lui Hilbert, era urmåtoarea. Ea distingea, mai întâi,

obiect (subject matter) ¿i ne oferå o informa¡ie asupra acestuia. Iar aceasta,

«metastabilå». Ea putea evolua pe douå cåi: sau så se transforme într-o

din perspectiva modelului structuralist al teoriilor ¿tiin¡ifice propuså de

caracterizatå de R. Tuomela în felul urmåtor: «Lumea are, pe temeiuri a

teoriei. Prima corespunde clasei modelelor poten¡iale (al candida¡ilor posibili

asupra «obiectelor incongruente» –, punea în seama unei intui¡ii a esen¡elor,

conduså mai departe cu modul de construc¡ie top-down al teoriilor

Aparatul construc¡ional al concep¡iei standard

Edificarea unei ontologii trebuie, în general, så råspundå la trei probleme

¥n structura unei teorii ontologice standard råmân astfel, corespunzåtor

A. O teorie a «elementelor»: stabilirea categoriei entitå¡ilor «de

Alex Olivier formuleazå cvasiaxiomatic obiectivul «metafizicianului»:

bazå admise, eventual doar particularii ¿i proprietå¡ile, substan¡a ¿i