Sei sulla pagina 1di 624

Povestea

curtezane
din China
Născută dintr-un tată care era
profesionist al jocurilor de
noroc şi o mamă artistă,
Mingmei Yip ştia cât de mult
şi-ar fi dorit părinţii ca ea să
devină un om învăţat. De
aceea a studiat artele chineze
şi muzica, şi-a obţinut
doctoratul la Sorbona si
a devenit scriitoare, după ce a
practicat jurnalismul, în
perioada de 8 ani în care
mama ei a fost prizonieră în
Vietnam.
Mingmei Yip a scris şapte
cărţi, cinci în chineză şi două
în engleză. A lucrat pentru
diferite publicaţii şi a animat
programe radio în Hong
Kong, Taiwan, China şi SUA. în
prezent trăieşte în New York
City.
Colecţie coordonată de
MAGDALENA MĂRCULESCU
Mingmei Yip

Pavilionul plăcerilor
Traducere din engleză şi note de

Laura Fota

TRei
Editori:
SILVIU DRAGOMIR
VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:
MAGDALENA MĂRCULESCU
Coperta colecţiei:
FABER STUDIO (S. Olteanu. A. Rădulescu, D. Dumbrăvician)
Foto copertă: Getty/Gulliver

Redactor:
DOMNICA DRUMEA

Director producţie
CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:
EUGENIA URSU

Corectură:
ELENA BIŢU
EUGENIA ŢARĂLUNGĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


YIP, MINGMEI
Pavilionul plăcerilor/ Mingmei Yip ; trad.: Laura Fota. -
Bucureşti : Editura Trei, 2009 ISBN 978-973-707-267-2

I. Fota, Laura (trad.)


821.581-31=135.1

Această carte a fost tradusă după


Mingmei Yip, PEACH BLOSSOM PAVILION, KENSINGTON BOOKS, NEW YORK

Copyright © 2008 by Mingmei Yip, Ph. D.


© Editura Trei, 2009
C.P. 27-0490, Bucureşti
Tel/Fax: +4 021 300 60 90
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
www.edituratrei.ro

ISBN: 978-973-707-267-2
Lui Geoffrey,
care îmi oferă atât peştele, cât şi laba ursului.
Când deasupra e acţiune, iar dedesubt îngăduinţă,
aceasta se numeşte ordinea naturală a lucrurilor.

Când bărbatul dă de sus,


iar femeia primeşte de jos,
acesta se numeşte echilibrul între cer şi pământ.

Dong Xuanzi (perioada dinastiei Tang,


618-907 d.H.)
Mulţumiri

După cum ştie — sau nu ştie — oricine, să scrii şi


să şlefuieşti un roman este un proces lung şi dificil. Cel mai
dificil este să-ţi faci cartea cunoscută. Eu nu aş fi realizat toate
aPeste lucruri, dacă nu m-aş fi bucurat de ajutorul generos şi
bunătatea atâtor oameni.
Voi rămâne veşnic recunoscătoare soţului meu, Geoffrey
Redmond, medic endocrinolog specializat în probleme
hormonale feminine şi, de asemenea, un scriitor talentat.
Geoffrey suportă cu zâmbetul pe buze excentricitatea soţiei
sale scriitoare şi i-a oferit de-a lungul vremii susţinerea
neabătută şi ajutorul la care majoritatea scriitorilor nu pot
decât să viseze. Compasiunea, înţelepciunea, dragostea şi acea
uimitoare qi ale lui Geoffrey au transformat înşelătorul colb
roşu într-o călătorie plină de plăcere, bucurie, mirare şi
încredere.
Susan Crawford, agenta mea veselă şi optimistă, nu mi-a
găsit doar editura ideală — Kensington —, ci şi un editor de
vis, Audrey LaFehr.
8 Mingmei Yip

Printre persoanele cărora ţin să le mulţumesc se numără:


Tsar The-yun, care m-a învăţat să cânt la qin, aşa cum se
cânta în China antică. Fără inspiraţia ei, protagonista acestui
roman nu ar fi prins viaţă.
Regretatul Huang Tzeng-yu, profesorul meu de Tai Chi,
un bărbat cu o qi puternică şi un caracter nobil, de la care am
învăţat „forţa oţelului învelit în bumbac" — echilibrul între
yin şi yang, rezistenţă şi flexibilitate.
Hannelore Hahn, fondatoarea şi preşedinta Asociaţiei
Internaţionale a Femeilor Scriitoare şi fiica ei, Elizabeth Julia
Stoumen, ale căror inspiraţie şi susţinere sunt pentru femeile
scriitoare ceea ce sunt florile pentru fluturi.
Teryle Ciaccia, prietena mea bună şi la fel de entuziasmată
de Tai Chi, ale cărei qi, grijă şi bunătate îmi dau putere de
viaţă.
Kitty Griffin, autoare talentată de cărţi pentru copii şi
profesoară extraordinară, căreia îi mulţumesc pentru ajutorul
generos, inspiraţie şi prietenie.
Ellen Scordato, profesoara mea de la New School
University şi filoloagă eminentă, care răspunde cu
generozitate, răbdare şi bunătate la numeroasele mele
întrebări.
Prietenele mele scriitoare, Sheila Weinstein şi Esta Fischer,
cărora le rămân îndatorată pentru corecturile şi sugestiile
folositoare.
Elizabeth Buzzelli, profesoară de scriere creativă şi colega
mea la Asociaţia Internaţională a Femeilor Scriitoare, care
mi-a dat o sugestie de cea mai mare importanţă.
Neal Chandler, director al Cleveland Writer's Workshop,
pentru munca neobosită pe care o depune predând scrierea
creativă.
Pavilionul plăcerilor 9

Claudia Clemente, scriitoare, care m-a primit cu braţele


deschise, când eram singură în Amsterdam, la Institutul
Internaţional pentru Studii Asiatice.
Elsbeth Reimann, care mă binedispune mereu cu
bunătatea şi chipul ei zâmbitor.
Eugenia Oi Yan Yau, solistă vocală remarcabilă,
profesoară de muzică, fosta mea studentă şi prietenă bună,
căreia îi sunt nespus de recunoscătoare. De asemenea, soţul
ei, Jose Santos, pentru cunoştinţele sale în materie de
computer.
Nu în ultimul rând iubitul meu tată, fost cântăreţ, şi iubita
mea mamă, fostă profesoară, pentru că mi-au oferit lecţii de
muzică şi arte la o vârstă fragedă. Din nefericire, s-au stins din
viaţă. Dacă în noile lor incarnări vor citi aceste rânduri, vreau
să afle că le sunt recunoscătoare pentru încrederea în forţa
transformatoare a artei.
Prolog
Preţioasa Orhidee
/

oarele Californiei pătrunde încet pe fereastra


apartamentului meu, îşi dibuie calea pe lângă o
plantă de bambus, o vază chinezească pli
nă cu flori de prun, un mic suport pentru beţigaşe parfumate
şi ajunge în final la Bao Lan — Preţioasa Orhidee — femeia
întinsă în faţa mea, neacoperită de niciun fir de aţă.
Invidia îmi străpunge inima. Nu-mi pot lua privirea de la
trupul ei, cu unduirile lui de şarpe pus pe rele. Stă întinsă pe
un cearşaf roşu de mătase, cu flori brodate în fir auriu.
„Floarea mării de rău augur" şi-ar fi şoptit cu mâna la gură
oamenii din vechiul Shanghai. Pe când astăzi, la San
Francisco, eu îi murmur numele, „Bao Lan", cu dulceaţă,
parcă aş savura o bomboană. îmi imaginez că inspir parfumul
decadent al goliciunii ei încălzite de razele soarelui.
Ochii lui Bao Lan sunt mari şi strălucitori, iar buzele ei —
pline, senzuale şi vopsite în roşu purpuriu —
12 Mingmei Yip

evocă în mintea mea, ca într-un vis tulbure, culoarea petalelor


de trandafiri. Petale care, atunci când se încreţesc într-un
zâmbet seducător, ştiu să şoptească şi vorbe linguşitoare.
Acestea şi braţul ei neted, ridicat şi îndoit sub cap într-o
unduire plină de graţie, îmi amintesc de zicătoarea chineză:
„O pereche de braţe din jad, folosite ca perne de dormit de
către o mie de oaspeţi; două felii de buze purpurii din care au
gustat zece mii de bărbaţi".
Acum buzele trandafirii par să spună: „Vino cu mine!"
Dau din cap şi întind mâna pentru a atinge aureola de păr
negru care se revarsă peste sânii ei mici, rotunzi. Sâni de
textura mătăsii şi de culoarea jadului alb. Sâni pe care i-au
atins atâţia — soldaţi, negustori, funcţionari, învăţaţi, artişti,
poliţişti, gangsteri, un preot catolic, un călugăr taoist.
Simţindu-mă vinovată de sacrilegiu, îmi retrag mâna
pătată şi zbârcită, veche de aproape un secol. Mă le- găn în
balansoar şi continui să o privesc pe Bao Lan, care mă
măsoară tăcută din priviri.
— Hai, cum zboară timpul ca o săgeată, iar soarele şi luna
se rotesc încolo şi încoace ca o suveică!
Recit străvechea zicătoare şi sorb cu grijă din ceaiul de
ginseng.
— Ahpo, e ginseng de cea mai bună calitate, să-ţi dea
viaţă lungă şi sănătate, a spus strănepoata mea zilele trecute,
când mi-a adus ceaiul.
Săptămâna trecută mi-am sărbătorit pentru a nouăzeci şi
opta oară ziua de naştere şi, deşi ei nu o spun niciodată cu
voce tare, eu ştiu că vor să-mi închei memoriile înainte de a
porni pe calea celor nemuritori. Când spun „ei", mă refer la
strănepoata mea, Jade
Pavilionul plăcerilor 13

Treasure1, şi la logodnicul ei american, Leo Stanley. în curând


vor sosi să mă vadă şi vor începe să înregistreze povestea
vieţii mele.
Să-mi înregistreze povestea! Au uitat oare că ştiu să citesc
şi să scriu? Mă tratează ca pe o piesă prăfuită de muzeu. Se
poartă de parcă mi-ar face o mare favoare, săpând să mă
scoată afară din adâncurile pământului la lumină. Cum pot
uita că nu am doar ştiinţă de carte, ci sunt şi versată în toate
artele — literatură, muzică, pictură, caligrafie şi poezie —, iar
exact acesta este motivul pentru care vor să scrie despre
mine?
Bao Lan pare să spună acum, „Pleacă, bătrâno! De ce
trebuie să-mi aduci mereu aminte cât de bătrână eşti şi cât de
desăvârşită ai fost cândva?! Nu mă poţi lăsa în pace, să mă
bucur de tinereţea şi frumuseţea mea?".
— Sigur, răspund mormăind şi-mi simt ridurile grele în
colţurile gurii.
Dar ea continuă să mă privească în tăcere, cu ochii ca două
puncte graţioase de cerneală aşternute pe hârtie de orez. E
ciudată femeia aceasta care trăieşte sub acelaşi acoperiş cu
mine, dar care nu comunică decât prin strălucirea ochilor şi
senzualitatea trupului.
M-am obişnuit cu excentricitatea ei, pentru că nu e nimeni
altcineva decât cel de-al doilea — mult mai tânăr şi nestăpânit
— sine al meu! Delicata frumuseţe din faţa mea e doar un
portret în ulei, cu culorile şterse, pictat cu şaptezeci şi cinci de
ani în urmă, când aveam douăzeci şi trei de ani.
Când eram ultima curtezană poetă şi muziciană din
Shanghai.

1 Comoara de Jad.
14 Mingmei Yip

De aceea tot insistă să-mi spun sau să-mi vând povestea —


sunt purtătoarea unui fenomen cultural misterios — ming ji.
Prestigioasa prostituată. Prestigioasa prostituată? Da, aşa
eram numite în China veche. Eram o specie care a dispărut
după transformarea Chinei în republică, la fel cum au
dispărut împăraţii chinezi. Unii spun că e o pierdere tragică;
alţii dimpotrivă: de ce să fie tragică dispariţia prostituatelor?
Telefonul portabil de pe măsuţa de cafea ţârâie; îl ridic cu
mâna mea artritică, înţepenită. Jane şi Leo sunt deja jos. Jane
este numele englezesc al lui Jade Treasure, care îmi displace
pentru că seamănă atât de mult cu cuvântul chinezesc pentru
„fript în tigaie". Când o chem „Jane, Jane", aproape că pot
mirosi cum se frige peştele în uleiul sfârâind — sfârr! sfârrr!
Sună de parcă aş frige carne din carnea mea!
Cei doi tineri se năpustesc acum râzând şi debordând de
energie, cu membrele lor stânjenitor de lungi fluturând în
toate direcţiile, în apartamentul meu dintr-un complex
rezidenţial pentru seniori. Jade Treasure sare să mă sărute în
grabă pe obraz, agi- tându-mi un coş cu fructe în faţă şi
făcându-mă să ameţesc.
— Bună, bunicuţo, arăţi tare bine astăzi! Ginsengul îţi dă
qi?
— Jade, nu poţi fi mai respectuoasă cu o femeie în vârstă
care a trăit, literalmente, suişurile şi coborâşuri- le unui secol?
spun, dând la o parte coşul cu fructe.
— Bunicuţo!
Jade protestează maimuţărindu-se, apoi dă drumul
coşului cu zgomot pe masă şi se trânteşte lângă mine pe
canapea.
Pavilionul plăcerilor 15

Acum e rândul lui Leo să mă sărute pe obraz, apoi mă


întreabă în mandarina lui plăcută,
— Cum te simţi astăzi, Popo?
Băiatul acesta american mă numeşte Popo, formula
chinezească respectuoasă de adresare a unei doamne în
vârstă, în vreme ce Jade Treasure preferă numele occidental
„bunicuţă" (foloseşte diminutivul pentru a-şi deosebi
străbunica de bunică). Deşi am avut mereu rezerve faţă de
laofan, bătrânii barbari, aş putea spune că Leo îmi place. E un
băiat de treabă, arătos, cu un trup bine făcut şi păr blond
moale, a absolvit jurnalismul la o universitate foarte bună
numită Ge-lin-bi-ya?2 (aşa mi-a spus Jade), vorbeşte foarte
bine mandarina, lucrează acum la o editură foarte celebră
numită Ah-ba Call-lings?3 (aşa mi-a spus Jade). Şi e
îndrăgostit nebuneşte de Jade Treasure a mea.
Jade îşi face deja de lucru zornăind cu castroane şi farfurii
în bucătărioara mea, pregătind gustările. Picioarele ei goale se
joacă de-a v-aţi ascunselea în spatele uşii întredeschise, iar
energia ei excesivă o împinge încolo şi încoace între frigider,
bufet, chiuvetă, plită.
O jumătate de oră mai târziu, după ce ne-am terminat
gustările, iar tăvile au fost puse la loc şi masa curăţată, Leo şi
Jade şed alături de mine pe canapea, pre- gătindu-şi atenţi
reportofonul, blocurile de hârtie, stilourile. Cu feţele arzând
de emoţie, par nişte elevi chinezi dornici să fie pe placul
profesorului. Sunt mişcată de expresiile lor care au devenit
atât de serioase, de parcă ar fi primit povara responsabilităţii
sacre de a salva o moştenire preţioasă de la afundarea în
nisipurile mişcătoare.

2 Universitatea Columbia din New York City.


3 Harper Collins.
16 Mingmei Yip

— Bunicuţo, spune Jade, după ce a stat de vorbă în


engleză cu logodnicul ei, am convenit cu Leo că ar fi cel mai
bine să o iei de la început. Adică, din momentul în care te-au
vândut pavilionului turcoaz, după ce a fost executat
stră-străbunicul.
Mă bucur că e suficient de discretă pentru a nu spune
jiyuan, casă de toleranţă, sau mai rău, jixiang, bordel şi
foloseşte în schimb mult mai rafinatul şi poeticul qinglou —
pavilion turcoaz.
— Jade, dacă eşti chiar atât de interesată de cultura
chineză, află că există mai bine de patruzeci de cuvinte care
denumesc o casă de toleranţă... groapa de foc; satul tandreţii;
poarta de brocart; tărâmul vântului şi lunii.
Jade mă întrerupe.
— Bunicuţo, tu în care dintre ele ai fost?
— Ştii, aveam ierarhia noastră. Doamnele prestigioase
din odăile cărţilor, spun şi îmi dau capul pe spate, ca mine,
priveau cu condescendenţă la doamnele de clasa a doua cu
robe lungi, care, la rândul lor, se purtau cu dispreţ faţă de cele
care lucrau în a doua sală. Şi, desigur, toate scuipam pe
păsările sălbatice lipsite de adăpost, de parcă nu ar fi fost
fiinţe umane.
— Uau! Ce chestii tari! exlamă Jade, apoi schimbă câteva
vorbe în şoaptă cu Leo.
Se întoarce din nou spre mine, ochii ei alungiţi mă privesc
cu sclipiri de entuziasm.
— Bunicuţo, credem că ar fi mai bine să foloseşti un stil
oral. în afară de asta, ai mai putea adăuga nişte chestii mai
spumoase?
— Nu.
Dau din mână în semn de repingere.
Pavilionul plăcerilor 17

— Crezi că viaţa mea nu e suficient de nefericită pentru a


fi vandabilă? Asta e povestea mea şi o s-o spun aşa cum
vreau!
— Da, desigur!
Cele două capete se înclină ca nişte mingi de baschet
bătute cu mâna.
— Bine, marele meu prinţ şi marea mea prinţesă, altceva?
— Asta-i tot, bunicuţo. Să-i dăm drumul!
Feţele lor tinere strălucesc, parcă pregătite să vizioneze o
telenovelă — uitând că le-am spus de mii de ori că viaţa mea e
chiar mai siropoasă decât o telenovelă.
PARTEA ÎNTÂI
1
Pavilionul turcoaz

estinul meu a fost să devin prostituată, în fond,


fiica unui ucigaş nu ar putea fi nicicând
acceptată într-o casă respectabi
lă, pentru a deveni o soţie ai cărei copii ar fi, încă înainte de a
se naşte, mânjiţi de crimă. Singura altă opţiune posibilă ar fi
fost cea a mamei mele — refugiul la mănăstire, pentru că
singura societate care ar accepta rudele unui criminal este cea
din spatele porţii pustii.
Abia împlinisem treisprezece ani, când am schimbat viaţa
liniştită a unei familii cu cea tumultuoasă a unei case de
toleranţă. într-un alt mod însă, decât fetele ale căror familii
erau prea sărace pentru a le hrăni sau care erau răpite şi
vândute de bandiţi.
Totul s-a întâmplat deoarece tatăl meu a fost acuzat de
crimă — una pe care nu o comisese.
— Aceasta a fost greşeala pe care tatăl tău nu ar fi trebuit
să o facă, îmi spunea mama mereu, să încerce
22 Mingmei Yip

să fie cinstit şi, adăuga ea cu amărăciune, să se amestece în


treburile celor bogaţi.
Adevărat. Pentru că aceste „treburi" l-au costat viaţa şi au
schimbat în mod fatal vieţile soţiei şi fiicei sale.

Baba fusese muzician şi actor de operă Peking. Fiind un


artist instruit în artele marţiale, interpreta roluri de acrobaţi şi
războinici. In timpul unei reprezentaţii, luptând cu patru
steaguri de război legate de armura sa de cincisprezece
kilograme, a sărit încălţat cu cizmele cu talpă groasă de pe
patru scaune suprapuse şi şi-a rupt piciorul. Nemaiputând
avea apariţii pe scenă, a început să cânte în orchestra trupei la
vioara cu două corzi. După câţiva ani a devenit şi mai celebru
ca violonist, iar o trupă amatoare de operă Peking, condusă de
soţia unui războinic-despot4 din Shanghai, l-a angajat ca
acompaniator. In fiecare lună, soţia războinicului organiza o
mare petrecere în grădina luxuriantă a casei lor. Şi în acea
grădină a avut loc incidentul care avea să ne schimbe complet
destinul.
într-o seară luminată de lună, printre melodiile vesele ale
viorii şi vocile în falset ale tai tai — adică ale doamnelor din
înalta societate — învelite în mătăsuri şi încărcate de bijuterii,
războinicul beat şi-a violat propria fiică adolescentă.
Fata a apucat arma tatălui ei şi a fugit în grădina unde se
adunaseră oaspeţii. Războinicul-despot a fugit după ea,
suflând din greu, cu pantalonii în vine. Fiica s-a oprit brusc şi
s-a întors spre el. Cu lacrimile şiroin- du-i pe obraji şi-a
îndreptat încet arma spre cap.

4 în original „warlord", denumirea în limba engleză a unui comandant


militar care deţine, de asemenea, prin forţă, puterea civilă într-o
anumită regiune.
Pavilionul plăcerilor 23

— Bestie! Dacă îndrăzneşti să mai faci un singur pas spre


mine, am să-mi zbor creierii!
Baba a dat drumul viorii sale preţioase şi a alergat spre
pricina zarvei. I-a împins la o parte pe oaspeţii rămaşi cu gura
căscată, s-a aruncat înainte şi a încercat să-i smulgă fetei arma.
însă arma s-a descărcat. Nefericita a căzut moartă într-o baltă
de sânge, înconjurată de oaspeţii şi servitorii înmărmuriţi.
Războinicul s-a întors spre Baba şi l-a strâns de gât, până
când i-a ieşit limba afară. Cu privirea înceţoşată şi faţa la fel
de roşie ca sângele vărsat de fiica lui, l-a scuipat pe Baba în
faţă.
— Animalule! Mi-ai violat fata şi ai ucis-o!
Deşi toţi membrii casei erau conştienţi de falsitatea
acuzaţiei, nimeni nu s-a arătat dispus să repare nedreptatea.
Servitorii erau speriaţi şi lipsiţi de putere. Oaspeţilor bogaţi
puţin le păsa.
Un general îşi mângâia gânditor barba, rânjind
batjocoritor:
— Mare scofală, nu-i decât un violonist.
Şi aşa s-a pus capăt incidentului.

într-adevăr, pentru noi a fost mare scofală. Căci pe Baba


l-au executat. Mama s-a retras într-un templu din Peking,
unde a devenit călugăriţă budistă. Pe mine m-au vârât într-o
casă de toleranţă.

Toate acestea s-au întâmplat în 1918.


Mai târziu, în anii fragezi ai tinereţii mele, în vreme ce
mama practica lipsa de dorinţe în mănăstirea Lotusului Pur
din Peking, eu eram ocupată să stârnesc dorinţe în Pavilionul
Florii de Piersic.
24 Mingmei Yip

Aceasta a fost greşeala pe care nu ar fi trebuit să o facă — să


încerce să fie cinstit şi să se amestece în treburile celor bogaţi.

Vorbele mamei au continuat să îmi răsune în minte, până


când, într-o zi, îngenuncheată în faţa lui Guan Yin — Zeiţa
Milosteniei — am jurat că nu voi fi niciodată, în această viaţă,
milostivă. Dar să nu mă amestec în treburile celor bogaţi?
Când tocmai ei, cei bogaţi şi puternici, erau ţinta pe care o viza
arta mea de a satisface. Precum Guan Yin, care ţine în o mie de
braţe o mie de amulete ademenitoare, eram hotărâtă să mă
instruiesc pentru a deveni o femeie cu o mie de inimi
înşelătoare, care să ademenească în braţele ei o mie de bărbaţi.
Dar, desigur, acest gen de instruire a început mai târziu,
după ce am început să înţeleg ce este cu tărâmul vântului şi al
lunii. Când am intrat întâia oară în casa de toleranţă, nu eram
decât o fetiţă cu inima sfâşiată în două: o jumătate uşoară,
plină de inocenţă, cealaltă grea de durere.
In casa de toleranţă am fost numită Preţioasa Orhidee. Nu
era decât numele meu profesional; cel adevărat era Xiang
Xiang, pe care îl primisem din două motive. în primul rând,
mă născusem cu xiang natural — un parfum rar al trupului
(un amestec de lapte proaspăt, miere şi iasomie), întâlnit doar
în legendele în care protagonista se hrăneşte numai cu flori şi
ierburi. în al doilea rând, am primit numele râului Xiang din
provincia Hunan. Părinţii mei îmi dăduseră acest nume în
speranţa că viaţa mea va fi la fel de bogată precum calea pe
apă a strămoşilor mei, fără să-şi închipuie vreodată că râul va
fi îmbogăţit pe drumul lui fără sfârşit doar de lacrimile mele
revărsate. Speraseră, de asemenea,
Pavilionul plăcerilor 25

ca viaţa mea să cânte de fericire precum veselul râu, ne-


imaginându-şi că în glasul meu nu vor curge decât melodiile
dulci-amare ale karmei.

în ciuda mizeriei negre în care am trăit după moartea lui


Baba, mama nu a avut niciodată intenţia de a mă vinde
Pavilionului Florii de Piersic. Acesta a fost rezultatul unui
tertip al uneia dintre rudele ei îndepărtate, o femeie pe nume
Fang Rong — Chip Frumos. Mama nu o întâlnise decât o
singură dată, la o întrunire din casa unui unchi îndepărtat, cu
ocazia Anului Nou Chinezesc. La scurt timp după ce l-au
executat pe Baba, Fang Rong a apărut din senin şi i-a spus
mamei că îmi va purta ea de grijă. Când am văzut-o prima
oară, am fost surprinsă de înfăţişarea ei, care nu se potrivea
deloc cu numele pe care-1 purta. Dimpotrivă, trupul ei
semăna cu un sac îndesat cu orez, faţa cu o strachină, iar ochii
cu cei ai unui şobolan, deasupra cărora se mişca
ameninţătoare o aluniţă mare.
Fang Rong a pretins că lucrează ca menajeră la o familie
bogată. Stăpânul, un negustor de mărfuri străine, căuta o fată
cu minte ageră şi mâini îndemânatice, care să ajute la treburile
casei. Decizia a fost luată fără ezitări. Mama, dând complet
uitării jurământul ei de a nu se amesteca în treburile celor
bogaţi, s-a simţit uşurată la gândul că voi avea un acoperiş
deasupra capului. Astfel, în perspectiva plecării ei la Peking,
i-a permis lui Fang Rong să mă ia cu ea.

Mama şi Fang Rong păreau fericite stând de vorbă sub


soarele strălucitor. La finalul conversaţiei lor, după ce Fang
Rong i-a dat mamei adresa „bogatului om de afaceri", m-a
împins spre o ricşă care aştepta.
26 Mingmei Yip

— Grăbeşte-te! Nu-1 lăsa pe stăpân să te aştepte!


Când vehiculul era gata să se pună în mişcare, mama
şi-a apropiat faţa de a mea şi mi-a şoptit:
— De acum înainte să dai ascultare mătuşicii Fang şi
noului tău stăpân şi să fii cuminte. îmi promiţi?
Am încuviinţat din cap, văzând cum ochii i se umplu de
lacrimi. Mi-a aşezat cu blândeţe în poală sacul de pânză care
conţinea sărăcăcioasele mea posesii (câţiva bănuţi şi câteva
chiftele de orez presărate cu bucăţele de peşte sărat), apoi şi-a
aşezat mâna pe capul meu.
— Xiang Xiang, eu voi pleca într-o lună. Dacă pot, am să
te vizitez. Dacă nu, am să-ţi scriu de îndată ce ajung la Peking.
A tăcut, un zâmbet timid ivindu-se pe faţa ei îmbătrânită.
— Ai noroc...
I-am atins mâna.
— Ma...
Mă străduiam să spun ceva, când vocea lui Fang Rong
ne-a despărţit.
— Hai, să pornim la drum, să nu întârziem.
Hamalul a apucat mânerele ricşei şi ne-am pus în
mişcare.
M-am întors spre mama şi i-am făcut cu mâna, până când
s-a transformat într-un punct şi, în final, a dispărut precum
ultimii stropi de rouă ai dimineţii.
Fang Rong a stat tot drumul tăcută lângă mine. Casele
treceau pe lângă noi, în timp ce hamalul înainta gâfâind.
După cotituri şi întorsături pe străzi nesfârşite şi alei dosnice,
ricşa a intrat pe un bulevard mărginit de copaci.
Fang Rong s-a întors spre mine zâmbind.
— Xiang Xiang, imediat ajungem.
Pavilionul plăcerilor 27

Deşi aerul era rece, hamalul transpira din abundenţă. Am


înaintat zdruncinându-ne pe o stradă aglomerată, am trecut
pe lângă o croitorie, un atelier de broderii, un coafor şi un
magazin de pantofi, până când hamalul s-a oprit suflând din
greu.
Fang Rong a plătit şi am coborât în faţa celei mai frumoase
vile pe care o văzusem vreodată. Cu zidurile zugrăvite
într-un nuanţă de roz pal, clădirea se înălţa maiestuoasă în
spatele unei porţi roşii de fier, bine ferecate şi păzite cu
străşnicie de doi lei din piatră. La intrare, un singur lampion
roşu se legăna uşor în briza după-amiezii. O placă ornată din
lemn atârna deasupra pragului de sus al porţii, sclipind în
soare. Mi-am făcut mâna streaşină la ochi şi am văzut o firmă
lucioasă, neagră, cu trei caractere mari, aurii: PAVILIONUL FLORII
DE PIERSIC. Două panouri verticale flancau poarta. Pe ele era
scris:

Oaspeţii se adună la pavilion ca stolurile de păsări,


Frumuseţile înfloresc în grădină ca florile.

— Mătuşică Fang, am arătat spre firmă, ce este


Pavilionul...
— Haide, mi-a spus Fang Rong aruncându-mi o privire
enervată, nu-ţi lăsa tatăl să te aştepte, şi m-a tras după ea.
Tatăl meu? Nu ştia că murise? Tocmai când mă întrebam
ce însemnau toate acestea, poarta s-a deschis cu un scârţâit,
dând la iveală un bărbat în jur de patruzeci de ani; sub părul
lucios, pieptănat cu cărare pe mijloc, strălucea un chip blând,
plăcut. O jachetă de mătase brodată era elegant drapată în
jurul unui trup suplu, musculos.
28 Mingmei Yip

M-a studiat atent câteva clipe, apoi chipul i s-a destins


într-un zâmbet plăcut.
— Ah, deci zvonurile erau adevărate. Ce fată drăguţă!
Degetele lui subţiri cu unghii lungi, imaculate, s-au
apropiat să mă mângâie pe cap. L-am plăcut imediat pe acest
bărbat de vârsta tatălui meu. Şi m-am întrebat, de asemenea,
cum reuşise Fang Rong cea-urâ- tă-ca-moartea să pună mâna
pe un bărbat cu o înfăţişare atât de plăcută?
— Wu Qiang, a zis Fang Rong dându-i mâna la o parte,
n-ai mai văzut niciodată o fată drăguţă?
Apoi s-a întors spre mine.
— Wu Qiang e soţul meu şi tatăl tău.
— Dar mătuşico...
Fang Rong a rânjit cu gura până la urechi.
— Xiang Xiang, tatăl tău e mort, aşadar Wu Qiang va fi
de acum înainte tatăl tău. Să-i spui De.
Deşi îl plăceam pe acest bărbat, nimeni nu i-ar fi putut lua
locul tatei în sufletul meu.
— Dar nu e De al meu!
Pielea lui Fang Rong s-a încreţit într-un zâmbet fals.
— Ţi-am spus că, de acum înainte, el va fi De, iar eu
mama ta, să-mi spui deci Mamă.
Nu am mai apucat să protestez din nou, pentru că Fang
Rong mă împingea deja prin intrarea îngustă. Apoi mi-am
uitat nemulţumirea, deoarece, pătrunzând în curte, privirea
mi-a fost atrasă de o altă lume. împrejmuită de gardul roşu, se
afla o grădină cu straturi luxuriante de flori care răspândeau
un parfum îmbătător. Pe ziduri erau pictate fecioare graţioase
zburdând printre flori exotice. O fântână arteziană susura,
împroşcând apa în arcuri zvelte. Crapi aurii
Pavilionul plăcerilor 29

înotau într-un iaz, şfichiuind cu cozile lor apa, şi scoteau


gâlgâind bule de aer. Un pod de piatră traversa iazul spre un
pavilion cu cornişe graţios curbate. Crânguri de bambus
amplasate artistic aruncau pete de umbră binefăcătoare.
Mă grăbeam să ţin pasul cu Fang Rong şi Wu Qiang, când
am zărit o feţişoară privindu-mă iscoditor dintr-un crâng de
bambus. Nu atât faţa, cât ochii trişti, apoşi, care îmi fixau
privirea, jinduind parcă să-şi spună povestea, mi-au atras
atenţia.
Am dat să o întreb pe Fang Rong, dar ea mi-a aruncat o
privire iscoditoare.
— Xiang Xiang, nu te bucuri că asta va fi noua ta casă?
Nu e mult mai frumoasă decât cea veche?
Am dat energic din cap, simţind în acelaşi timp cum mă
străpunge perechea aceea de ochi trişti.
— Sunt convins că o să-ţi placă şi mai mult, după ce vei
gusta din minunatele feluri de mâncare pregătite de
bucătăreasa noastră, a intervenit cu entuziasm Wu Qiang.
Curând am ajuns într-o încăpere mică, împodobită cu
mobilă lăcuită şi perdele roz brodate. Lipit de peretele din
spate se afla un altar cu statuia unui general cu sprâncene albe
şi ochi roşii, cocoţat pe un cal, şi ţinând în mâna ridicată o
sabie. în faţa lui erau aranjate ofrande de orez, carne şi vin.
In mijlocul încăperii era pregătită o masă cu beţiga- şe,
boluri şi gustări. Fang Rong mi-a spus să mă aşez între ea şi
Wu Qiang. Fără alte formalităţi a anunţat cina deschisă. O
femeie de vârstă mijlocie a adus platouri cu mâncăruri, pe
care le-a aşezat unul după altul pe masă. După ce a umplut
holurile cu orez şi supă, a ieşit fără o vorbă.
30 Mingmei Yip

Pe întreaga durată a mesei, Fang Rong a îngrămădit


mâncare în bolul meu.
— Mai mănâncă, în curând vei fi o tânără doamnă
fermecătoare şi foarte sănătoasă.
Niciodată nu mai gustasem nişte feluri de mâncare atât de
delicioase. Am înghiţit cu lăcomie bucăţi mari de peşte,
crevete, came de porc, pui şi vită, pe care le-am udat cu ceaşcă
după ceaşcă de ceai aromat.
După ce s-a încheiat cina, am încercat să întreb:
— Mătuşică Fang...
— Ai uitat cumva că acum simt Mama ta?
Mă ţintuia cu o privire atât de fioroasă, încât până la urmă,
am murmurat „Mamă", şi am înghiţit în sec.
— După cină o să-i vedem şi pe stăpânii vilei?
Nici nu pusesem bine întrebarea, când Fang Rong a
izbucnit în râs. A sorbit apoi din ceai şi a răspuns pe un ton
plin de înţeles.
— Ah, ce fată proastă! Nu ţi-ai dat seama că noi suntem
noii tăi stăpâni?
— Cum adică?
— Aşa bine — eu sunt stăpâna, iar soţul meu e stăpânul
Pavilionului Florii de Piersic.
— Ce este Pavilionul Florii de Piersic?
— O odaie a cărţilor.
Am privit în jur, dar n-am văzut nicio carte, nici măcar
rafturi de cărţi.
Fang Rong mi-a aruncat o privire plină de mister.
— Un pavilion al norilor şi al ploii.
Wu Qiang a adăugat şi el pe un ton liniştitor:
— Acesta este... ăăă... un pavilion turcoaz.
— Ce...
Fang Rong nu s-a mai putut abţine:
— Un bordel!
Pavilionul plăcerilor 31

Wu Qiang continua să mă privească zâmbind misterios,


dar soţia lui a izbucnit în hohote răsunătoare de râs. Apoi m-a
dojenit drăgăstos.
— De ce trebuie lumea să picteze întotdeauna şi
măruntaiele?
Făcuse aluzie la zicătoarea chineză care spune că atunci
când cineva pictează un portret, include în acesta şi
intestinele — un gest redundant şi prostesc.
Şocată, am avut nevoie de câteva secunde, până când am
putut rosti:
— Dar nu ne-ai spus chiar tu că stăpânul este un
negustor de mărfuri străine?
Fang Rong râdea, scuturându-şi sânii imenşi şi burta
proeminentă.
— Ha! Ha! într-adevăr. Din când în când primim şi
soldaţi englezi, francezi şi americani. Nu ştii că tocmai ai
intrat în cartierul de noapte Si Malul Asta e cea mai renumită
alee shangren de înaltă clasă, unde se află toate odăile cărţilor!
Am simţit un val de greaţă în stomac.
— Adică... am fost vândută...
Glasul aspru al lui Fang Rong mi-a sfredelit auzul.
— Nu, nu ai fost vândută, prostănaco! Ne-ai fost făcută
cadou...
încercând să-şi scoată cu unghia lungă de la degetul mic o
bucată de carne dintre dinţi, Wu Qiang a adăugat, uitându-se
pe furiş la mine:
— Nici măcar nu i-am dat bani mamei tale.
— De aceea nu uităm niciodată să aducem ofrande lui
Buddha, lui Guan Yin, Zeiţa Milosteniei şi — cu degetul ca un
cârnat îndreptat spre generalul călare, cu sabia în mână, a
adăugat: Cinstitului Zeu cu Sprâncene Albe aducător de bani.
32 Mingmei Yip

Fang Rong a făcut cu ochiul, apoi m-a ciupit de obraz.


— Şi, frumuşico, vezi şi tu cum ne poartă de grijă!
Atunci, cu glas mieros, Wu Qiang m-a privit cu tandreţe,
de parcă ar fi fost într-adevăr tatăl meu.
— Xiang Xiang, fii fără grijă. De acum înainte vei mânca
numai bunătăţi şi vei purta haine frumoase. Vei vedea, o să ne
ocupăm de tine ca de propria noastră fiică.

Dar ei nu erau părinţii mei. în noaptea aceea, singură,


neajutorată şi abandonată, am plâns multă vreme, înainte de a
adormi în micuţa cameră goală în care mă conduseseră.
Singura mea speranţă era ca mama să-mi scrie şi să mă
viziteze curând.
2

Gara de Nord

In zilele următoare, am fost surprinsă să constat că


supărarea mea, pricinuită de faptul de a fi fost ademenită cu
şiretlicuri într-o casă de toleranţă, se risipea treptat. Trebuia să
recunosc, cu stânjeneală, că viaţa de aici nu părea, în fond,
chiar atât de rea. Fang Rong şi-a ţinut promisiunea făcută
mamei — eram hrănită bine şi purtam haine alese. Ba mai mult
chiar, mă simţeam uşurată că mă scuteau nu doar de însoţirea
oaspeţilor, ci şi de treburile de rând, precum spălatul rufelor,
frecatul podelelor, curăţatul scuipătorilor, golitul oalelor de
noapte. Toate acestea cădeau în sarcina servitoarelor — a unor
fete prea comune pentru a ajunge să lucreze vreodată ca
„surori".
în comparaţie cu munca lor, a mea era uşoară: serveam
surorile şi clienţii lor, în timp ce jucau mahjong; reumpleam
pipele de apă ale oaspeţilor şi îi serveam cu ceai şi tutun;
ajutam la bucătărie; duceam mesajele surorilor; făceam
comisioane pentru Fang Rong. Se
34 Mingmei Yip

înţelege de la sine că nu-mi plăcea să o servesc pe Fang Rong,


însă celelalte sarcini le îndeplineam cu plăcere. în special cele
care însoţeau jocul de mahjong — după terminarea partidei,
clienţii îmi dădeau întotdeauna bacşişuri generoase,
strecurându-mi banii pe ascuns în mână.
în afară de aceasta, după încheierea jocului, când se servea
cina în sala de banchete, îşi făcea întotdeauna apariţia un
căţeluş, care înhăţa bucăţelele de mâncare aruncate de oaspeţi
şi surori. Era atât de drăgălaş, încât de fiecare dată când îl
vedeam, îl luam în braţe, îl strângeam la piept şi îmi îngropam
faţa în blăniţa lui galbenă şi pufoasă. în mod ciudat, nu
primise niciun nume, i se spunea doar „căţeluş". Când am
întrebat-o o dată pe una dintre surori de ce căţeluşul nu avea
un nume, ea a râs şi mi-a spus:
— Pentru că nu vrem să ne complicăm. De ce nu-i alegi tu
unul?
Asta am şi făcut. Şi astfel a ajuns să-l cheme Guigui —
copilaş cuminte. Guigui a început să mă recunoască şi să mă
urmeze peste tot. Locul lui preferat era lângă mine, la
bucătărie, când îi ajutam bucătăresei, lui Ah Ping.
Ah Ping, o femeie în jur de patruzeci de ani, mută şi săracă
cu duhul, ne hrănea întotdeauna pe Guigui şi pe mine cu tot
felul de bunătăţi. Deşi lucra ca bucătăreasă, era neobişnuit de
slabă. Mă uitam tot timpul la obrajii ei scofâlciţi şi mă
întrebam de ce părea să nu aibă niciodată poftă de mâncare.
Sau de ce scotea doar nişte sunete confuze când vorbea, pe
care nu le înţelegea nimeni.
De obicei, îmi îndeplineam sarcinile în timpul liber.
Principala mea datorie în pavilion era să îmi însuşesc
Pavilionul plăcerilor 35

artele — să cânt arii din opere Peking şi Kun; să cânt la pipa —


o lăută cu patru corzi de forma unei pere; să pictez şi să
practic caligrafia.
Profesorul de pictură şi caligrafie era domnul Wu, un
bărbat în vârstă, trecut de patruzeci de ani. Ţineam foarte
mult la el, pentru că nu era doar un pictor bun, ci şi un
profesor foarte blând — nu mă certa niciodată, îmi
redirecţiona doar cu blândeţe pensula, arătân- du-mi cum să
trasez linii mai elegante. Profesorul de operă, domnul Ma, era
mai tânăr decât domnul Wu, dar totuşi destul de bătrân —
avea treizeci şi opt de ani. Nu-mi plăcea, pentru că se uita la
mine într-un mod ciudat şi mă atingea mereu în treacăt cu
mâna pe faţă, pe burtă, uneori chiar şi pe piept (când îmi arăta
cum trebuie condusă respiraţia dinspre piept spre dantian —
câmpul de cinabru.)
O tânără numită Perla fusese însărcinată să mă înveţe să
cânt la pipa. Frumoasă, cu păr negru lucios şi dinţi de un alb
sclipitor, Perla era cea mai apreciată soră din pavilion. Deşi
ţineam nespus de mult la ea, mă făcea şi ea cumva să mă simt
stingheră. îmi venea greu să-mi dau seama ce fel de persoană
era — uneori dulce şi vioaie ca un iepure, alteori arogantă şi
dificilă ca o pisică. Deşi de obicei era sclipitoare şi plină de
haz, uneori se întrista, de parcă ar fi purtat povara unor
secrete interzise.
în afara temperamentului imprevizibil al Perlei, mai era
un lucru care mă împiedica să mă simt în largul meu în
pavilion — perechea de ochi trişti iscodind din crângul de
bambus, care se aţinteau asupra mea de fiecare dată când
traversam curtea.
Cu toate acestea, eram fericită şi mulţumită de lecţiile
mele de arte şi de mâncarea rafinată; Fang Rong
36 Mingmei Yip

şi soţul ei se purtau aproape ca nişte părinţi cu mine, astfel


încât aveam puţine motive să mă plâng.
Viaţa în pavilionul turcoaz nu era în realitate atât de
groaznică pe cât o descriau oamenii din afară.
Un lucru mă întrista însă. Trecuseră aproape patru
săptămâni, dar mama nu-mi scrisese şi nici nu venise să mă
viziteze, aşa cum promisese. Numărând pe degete, mi-am dat
brusc seama că urma să plece a doua zi la Peking. M-am dus
prin urmare la Fang Rong şi i-am cerut permisiunea să mă
lase să părăsesc pavilionul pentru a o conduce pe mama.
Deşi zâmbea, aluniţa mare dintre sprâncenele ei părea că
vrea să se năpustească cu toată forţa asupra mea.
— Ah, prostănaco! Nu cunoşti regulile din Pavilionul
Florii de Piersic? Nu ai voie să ieşi pe poarta principală decât
cu următoarele ocazii: când primeşti o invitaţie din partea
unor oaspeţi foarte importanţi, ceea ce nu se va întâmpla
decât după ce vei ajunge foarte apreciată şi dorită; când te scot
eu în oraş, de pildă, să ţi se aranjeze părul sau să ţi se coasă
haine; sau când Pavilionul organizează o ieşire pentru a
întreţine oaspeţi importanţi.
— Cum adică?
Mă uitam fix la aluniţa ei, pentru a-i evita privirea.
— Nu mai pune atâtea întrebări; nu fac bine unei fetiţe.
Tonul i s-a înăsprit.
— Oricum, nu vei ieşi, nici diseară, nici altă dată, doar
când îţi voi spune eu, ai înţeles? Acum du-te şi aju- tă-i lui Ah
Ping la bucătărie. Diseară vom avea ca oaspeţi un şef de
poliţie, un bancher, un negustor de bumbac şi multe alte
persoane importante.
Pavilionul plăcerilor 37

Pe coridor, în drum spre bucătărie, am auzit felurite


sunete — se cânta, se vorbea, se ciupeau corzile pipei, se juca
mahjong, Fang Rong zbiera — răzbătând din multele odăi.
Surorile se machiau, se îmbrăcau, îşi exersau vocile sau îşi
acordau instrumentele pentru ultima oară, înainte de sosirea
oaspeţilor. Era sâmbătă, iar afacerea părea să meargă deosebit
de bine. Am cercetat strada privind pe o fereastră zăbrelită şi
am văzut nişte maşini negre, lucioase oprind la intrare, din
care au început să se reverse bărbaţi cu înfăţişare de persoane
importante — unii îmbrăcaţi în robe de mătase elegant croite,
alţii în costume occidentale perfect călcate.
Urmărind fluxul şi refluxul maşinilor, m-am simţit
năpădită de tristeţe. Bănuia oare mama că nu locuiam în casa
unui om bogat, ci într-o casă de toleranţă? De ce nu venise să
mă viziteze?
Mi-am reţinut lacrimile clipind des din pleoape şi am
alergat la bucătărie. Când m-a văzut, faţa palidă a lui Ah Ping
s-a luminat. Mi-a aruncat o privire dojenitoare, dar
afectuoasă, apoi, prefăcându-se că ţine o farfurie într-o mână,
a schiţat cu cealaltă mână gestul de a turna ceva. După aceea a
ridicat din umeri, părând să mă avertizeze, Ah, Xiang Xiang,
dacă mai întârzii vreodată, nu vei mai găsi nicio bucăţică bună!
S-a dus să închidă uşa, apoi s-a întors şi a început să
aranjeze pe o farfurie bucăţi de abalone, aripioare de rechin şi
peşte din diverse oale. Mi-a împins peste masă farfuria plină
de bunătăţi. Nu mi-era foame, dar pentru a-i face pe plac, am
luat o scoică şi am vârât-o în gură. în timp ce-i savuram gustul
ca de cauciuc, am auzit lăbuţe zgâriind pe lemn.
— Mătuşică Ah Ping, am zis, aruncând beţigaşele din
mână, e Guigui!
38 Mingmei Yip

M-am grăbit să deschid uşa şi să-i dau căţeluşului drumul


înăuntru. A lătrat, apoi a început să-mi lingă frenetic
picioarele, dând din coadă. L-am luat în braţe şi am început
să-l hrănesc cu mâncarea de pe farfurie. Lingea şi înfuleca
fericit.
Ah Ping a scos un sunet ciudat din gâtlej. Protesta fiindcă
hrăneam căţeluşul cu delicatesele rezervate oaspeţilor
importanţi. I-am scos limba. Mi-a zâmbit, apoi mi-a făcut
semn să mănânc mai departe.
Singurul lucru pe care îl doream însă în acel moment era
să o văd pe mama. Mi-am îngropat chipul în feţişoara lui
Guigui, simţind cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Ah Ping a început să dea din mâini. S-a întâmplat ceva?
— Mătuşică Ah Ping, mă cam... doare stomacul, pot să...
A arătat spre uşă. Du-te.
— Eşti sigură?
A încuviinţat din cap.
— îţi mulţumesc tare mult.
L-am aşezat pe Guigui pe podea. A protestat tră-
gându-mă cu colţii de tivul pantalonilor.
— Dar, mătuşică Ah Ping...
A fluturat din nou energic din mână, apoi şi-a culcat
obrazul pe mâini. Du-te, du-te şi întinde-te puţin.

Am coborât degrabă în curte şi după ce m-am asigurat că


nu era nimeni pitit în crângurile de bambus, am străbătut cu
grijă aleea ascunsă, până când am ajuns la poarta principală.
Cu inima zvâcnind în piept, m-am ascuns în spatele
frunzişului de bambus, aşteptând momentul potrivit pentru
a-mi lua

r
Pavilionul plăcerilor 39

tălpăşiţa. Am aşteptat până când locuitorii pavilionului —


Fang Rong, Wu Qiang, surorile, slujnicele, servitoarele amah,
servitorii, paznicii — şi-au făcut apariţia pentru ritualul
primirii oaspeţilor. în timp ce se ploconeau adânc şi îi
linguşeau pe clienţii importanţi, m-am strecurat afară.
După ce am trecut de poartă, am alergat până la strada
principală şi am oprit o ricşă.
— Repede, repede! strigam spre spatele costeliv al
hamalului.
S-a întors spre mine şi m-a scrutat cu privirea lui
întunecată, devenită ameninţătoare în lumina felinarelor.
— Domnişoară, e cale lungă, va trebui să-mi cruţ
puterile. Doar nu vreţi să mă prăbuşesc în mijlocul străzii, nu?
Mi-am ţinut aşadar gura şi i-am ascultat gemetele
chinuite, până când a intrat în cele din urmă într-un pasaj
lung şi întunecos şi a oprit în faţa unei case dărăpănate. Am
aruncat câţiva bănuţi în mâna lui plină de bătături şi am
alergat apoi spre clădirea joasă. Pe sub uşa noastră crăpată se
întrezărea o lumină slabă. Am bătut în scândura subţire de
lemn, cu inima bubuin- du-mi în piept şi trăgând cu aviditate
aer pe gură.
Uşa s-a deschis, scârţâind iar lumina a inundat din spate
făptura mamei. Cu ochii mari, a rămas cu gura căscată.
— Xiang Xiang, ce surpriză! Mi-am făcut atâtea griji!
Sugrumată de emoţie, nu am putut rosti decât
„Mamă!" şi m-am aruncat în braţele ei.
Mama m-a condus înăuntru şi m-a tras lângă ea pe podea.
încăperea era aproape goală, în afară de două geamantane şi
câteva fleacuri.
40 Mingmei Yip

Mama era îmbrăcată într-o cămaşă şi o pereche de


pantaloni negri, jerpeliţi. Ochii ei flămânzi m-au cercetat
îndelung.
— Xiang Xiang, eşti atât de schimbată! a exclamat,
mângâindu-mi faţa. Trupul tău e mult mai viguros acum, iar
faţa mai rotundă. Mă bucur atât de mult că eşti bine hrănită.
Mi-a atins bluza înflorată de bumbac şi pantalonii.
— Ce bine arăţi în hainele astea drăguţe!
N-am apucat să-i răspund, pentru că a continuat
bucuroasă:
— Xiang Xiang, sunt atât de fericită că avem şi noi, în
sfârşit, puţin noroc!
— Dar, mamă...
— Xiang Xiang, încearcă să nu te plângi prea mult; învaţă
să fii recunoscătoare.
Cum m-aş fi putut îndura atunci să-i spun adevărul — că
fusesem ademenită într-o casă de toleranţă? Şi, în fond, chiar
eram bine îmbrăcată şi hrănită şi nu foarte prost tratată. Deşi
Pavilionul Florii de Piersic era o casă de toleranţă, era în
acelaşi timp o vilă pentru oameni bogaţi şi eu chiar lucram
acolo ca servitoare. De ce să o mai fi neliniştit pe mama cu
restul adevărului? Prin urmare, când m-a întrebat una, alta
despre noua mea viaţă, i-am spus doar să nu-şi facă griji.
Când am întrebat-o la rândul meu de ce nu venise să mă
viziteze, a oftat şi mi-a răspuns
— Hai, Xiang Xiang, n-am făcut altceva decât să umblu
din casă în casă şi să împrumut bani, pentru a plăti datoriile
noastre înainte de a părăsi lumea asta meschină.
S-a oprit şi mi-a aranjat o şuviţă de păr.
Pavilionul plăcerilor 41

— Am încercat să vin la tine, dar adresa pe care mi-o


dăduse mătuşica Fang era greşită. Am întrebat în dreapta şi-n
stânga pe toţi cei care ar fi putut să o cunoască, dar — mama
s-a oprit în mijlocul propoziţiei şi m-a privit tandru — ce mai
contează? Acum eşti aici.
Am notat în grabă adresa şi i-am dat bileţelul.
— Mamă, asta e adresa bună, acum vei putea să-mi scrii
după ce ajungi la Peking.
A împăturit cu grijă bucata de hârtie, de parcă ar fi fost o
bancnotă de o sută de dolari şi a pus-o în geantă.
Am simţit cum mi se frânge inima.

Toamna era pe sfârşite. Vremea se răcise, iar frunzele


pomilor-umbrelă albi căzuseră aproape toate, împrăştiate
de-a lungul malului râului Huangpu.
După o călătorie cu ricşa şi un drum interminabil pe jos,
ne-am târât trupurile amorţite spre Gara de Nord, aşteptând
cu groază momentul despărţirii. Un singur gând ne bântuia
minţile: nu ştiam când aveam să ne revedem.
Cu privirea aţintită asupra frunzelor răspândite în modele
complicate pe asfalt, mama a zis cu vocea tulburată de
melancolie:
— Xiang Xiang, noi, chinezii, spunem „frunzele care cad
se întorc la rădăcinile lor". înţelegi ce înseamnă?
Mi-am ridicat privirea şi i-am zărit ochii înlăcrimaţi.
— Da, mamă, înseamnă că orice s-ar întâmpla, vom găsi
întotdeauna drumul spre casă.
Un zâmbet chinuit s-a aşternut pe chipul ei palid.
— Nu vei uita niciodată?
Nu am spus nimic, am dat doar din cap, copleşită de
tristeţe. Dar şi pentru că mă întrebam: Dar unde,
42 Mingmei Yip

mamă, e casa noastră? Nu cred că mai avem vreuna la care să


ne întoarcem! Pavilionul turcoaz, deşi era şi acolo o „mamă",
nu era în mod cert casa mea, la fel cum nici mănăstirea nu era
casa mamei. Mi-am înghiţit însă atât cuvintele, cât şi lacrimile.
Am ajuns la gară şi am intrat în sala aglomerată. Mama s-a
dus repede şi s-a aşezat la coada pentru bilete. Eu mă uitam la
bogatele tai tai, care stăteau plictisite de vorbă, în vreme ce
servitorii le cumpărau bilete la clasa întâi.
După o vreme, mama s-a întors grăbită la mine, fluturând
în mână biletul. Am alergat pe peron. în trecut, fusesem
întotdeauna încântată de trenuri. îmi plăcuse să le ascult
şuieratul „Uuu! Uuu!" şi să le urmăresc pufăind pe nas, cu
fumul alb ridicându-se ca o rafală de zăpadă, imaginându-mi
locurile exotice spre care m-ar fi putut purta. Acum mi-era
însă groază de acest monstru negru. Curând avea să o smulgă
pe mama de lângă mine şi să o ducă într-un templu înconjurat
cu ziduri şi plin de femei rase în cap, care recită sutre
ininteligibile, de parcă ar vorbi cu fantomele!
— Xiang Xiang, a spus mama, legându-mi cu blândeţe un
pandantiv cu Guan Yin la gât, întoarce-te acum degrabă la
mătuşica Fang şi fii cuminte. Ascultă de ea, ca de propria ta
mamă şi nu-i pricinui necazuri; ai înţeles?
Am simţit cum ochii mi se umplu de lacrimi.
— Dar, mamă, scroafa aia grasă şi urâtă nu e mama mea!
Pleosc! Mama mi-a dat o palmă.
Am început să plâng.
— Mamă, de ce nu mă iei cu tine?
Pavilionul plăcerilor 43

— Crezi că eu nu m-am gândit la asta?


A oftat şi a scos o batistă să-mi şteargă lacrimile. Glasul ei
era blând şi grav.
— îmi pare rău că te-am lovit, Xiang Xiang. Dar ştii ce
înseamnă să trăieşti ca o călugăriţă? Pentru mine nu e o
problemă, pentru că nu mai sunt în floarea vârstei, sunt doar
o bătrână neînsemnată. Dar tu eşti tânără şi frumoasă, te
aşteaptă un viitor luminos, n-o să te las să ţi-1 iroseşti într-o
mănăstire. în afară de asta, a oftat ea din nou, de la una dintre
călugăriţele novice am aflat că maica stareţă a spus...
S-a oprit în mijlocul frazei.
— Ce a spus?
— Că eşti prea frumoasă pentru o călugăriţă şi îi este
teamă că frumuseţea ta va abate nenorocirea asupra
templului său.
Inima îmi sălta de obicei până la cer, când mi se spunea că
sunt frumoasă, dar de data aceasta mi s-a prăbuşit pe fundul
mării.
—- De unde ştiu ele că sunt frumoasă?
— Eu le-am spus, pentru că sunt atât de mândră de tine.
Mama m-a mângâiat pe cap.
— Xiang Xiang, ştiu că viaţa unei servitoare nu este
uşoară. Dar nu e decât pentru o vreme. Vom găsi o soluţie
mai devreme sau mai târziu. Acum ascultă-mă bine! După ce
îţi iei rămas-bun de la mine, să te întorci negreşit la stăpânul
tău. Şi nu uita, e foarte important să le dai ascultare lui şi
soţiilor lui şi să-ţi dai silinţa să te înţelegi bine cu toată lumea,
altfel nu vei avea un acoperiş deasupra capului şi nici măcar o
fiertură subţire de orez să-ţi încălzească stomacul. Ţine minte,
nu trebuie doar să înfrunţi orice fel de greutăţi, ci
44 Mingmei Yip

trebuie să le înduri cu zâmbetul pe buze, pentru ca nimeni să


nu vadă vreo urmă de amărăciune.
S-a oprit pentru a-mi cerceta chipul.
— Xiang Xiang, în loc să te plângi, ar trebui să
mulţumeşti cerului pentru toate acestea, înţelegi?
Am dat din cap, lingând şi gustând sarea lacrimilor mele.
— Mamă, când o să ne revedem?
— Va mai trece o vreme, dar ne vom revedea.
Mama şi-a smuls un zâmbet.
— Ne putem scrie. Sau poate încerc să mă întorc aici, să
te văd.
S-a oprit.
— In partea de vest a muntelui Taiyi, la sud-vest de
Peking, sunt multe temple. Cred că acolo mă voi stabili, dar
nu ştiu încă în care dintre ele. O să-ţi scriu de îndată ce ajung.
A oftat, privindu-mă cu ochii împăienjeniţi de lacrimi.
— Hai, Xiang Xiang, ştiu că oricât de cumsecade s-ar
purta cu tine, tot servitoare vei rămâne.
A chibzuit o clipă, apoi a adăugat gânditoare:
— Ţine minte un lucru: nu putem înfrânge soarta, putem
doar să mergem mai departe şi să încercăm să profităm cât de
bine putem de ea. încearcă să fii fericită.
A tăcut câteva clipe, apoi a continuat,
— De asemenea, ai grijă ce povesteşti despre tine în noua
ta casă. Nu spune nimic despre cum a murit Baba. Fii
precaută!
Am încuviinţat din cap.
Mama m-a îmbrăţişat în grabă.
— Xiang Xiang, mi-e teamă că drumurile noastre se vor
despărţi acum. Guan Yin să te ocrotească, până când ne vom
întâlni din nou.
Pavilionul plăcerilor 45

Şi cu asta s-a grăbit spre tren, s-a poticnit, s-a îndreptat din
nou, apoi, fără să se mai întoarcă, s-a suit în monstrul negru.
Cu spatele la mine a fluturat energic biletul, până când silueta
ei firavă, care-mi era atât de familiară, a dispărut în mulţime.
Am rămas cu privirea aţintită spre şinele care o duceau la
mănăstirea din Peking şi care nu aveau să o mai aducă
vreodată înapoi.
3
Camera întunecată

Cu şuieratul trenului răsunându-mi încă în urechi,


am luat o ricşă şi m-am întors la pavilion. După ce am coborât
din vehicul şi am început să merg, am simţit că mă ustură
obrajii, atât din pricina vântului tăios, dar şi a propriilor
lacrimi.
Spre surprinderea mea, de îndată ce m-am furişat pe
poarta principală, am văzut-o pe Fang Rong stând acolo şi
răsucindu-şi ceafa groasă, plină de cute, în dreapta şi-n stânga.
Cum m-a zărit, a început să urle:
— Puneţi mâna pe afurisita asta mică!
Din senin a apărut o namilă de om, care m-a înşfăcat. Mă
strângea atât de tare, încât degetele lui îmi pătrundeau adânc
în carne. Am încercat să strig, dar am simţit lovituri în cap şi
palme peste faţă.
Apoi vocea lui Fang Rong a răsunat strident lângă urechea
mea, ca o vioară dezacordată.
— De câte ori ţi-am spus că nu poţi ieşi de capul tău?
Unde-ai fost?!
Pavilionul plăcerilor 47

— Să... o conduc pe mama la trenul spre Peking.


— Să o conduci pe mama? Eşti chioară? Nu o vezi pe
mama ta stând chiar aici în faţa ta?
Au mai urmat câteva palme, apoi:
— în camera întunecată!
Am fost imediat legată la ochi, luată pe sus şi dusă de
acolo. Deşi bărbatul mergea repede, mi s-a părut totuşi că a
trecut mult timp până când mi-a dat drumul şi m-a dezlegat
la ochi. Am fost aruncată într-o cămăruţă fără aer,
întunecoasă şi am ştiut imediat că nu trebuie să mori, ca să
ajungi în iad. Se afla chiar aici, pe pământ.
Mirosul înţepător, de mucegai, al podelei umede mi-a
umplut nările. Deşi nu vedeam aproape nimic în beznă, am
auzit nişte scâncete, care m-au făcut să-mi dau seama că nu
sunt singură.
Am lovit în uşa de fier.
— Mamă, dă-mi drumul! Te rog, dă-mi drumul!
Glasul lui Fang Rong mi-a răspuns batjocoritor:
— Mamă? Păi n-ai spus chiar tu adineauri că mama ta a
plecat la Peking?
Au urmat câteva clipe de tăcere, apoi i-am auzit vorbele,
„Să vedem dacă mai îndrăzneşti de acum înainte să pleci!",
urmate de un hohot de râs tăios şi paşi care se îndepărtau
triumfători.
Nu ştiu cât timp am continuat să lovesc în uşă, până când
m-am simţit atât de epuizată, încât am bâjbâit în întuneric şi
m-am prăbuşit pe un pat şubred.
Atunci am auzit din nou scâncetele.
Inima a început să-mi bată cu putere. Mai era cineva
acolo? Sau erau stafii?
Mi-am tras rapid pătura murdară peste cap. Apoi am
simţit ceva rece şi păros trecându-mi peste mână. Am ţipat şi
am sărit din pat.
48 Mingmei Yip

Şobolani.
/

Mişunau peste tot — să-mi ţină companie!


Am vomitat, deşi nu mai înghiţisem nimic de câteva ore
bune. Brusc, scâncetele frenetice mi-au îngheţat inima —
şobolanii se înghesuiau luptându-se pentru voma mea!
Un alt val de vomă mi-a inundat stomacul, dar de data
aceasta nu mi-a mai ieşit nimic pe gură. îmi simţeam gâtlejul
ars. Mi-am strâns pătura în jurul trupului şi am încercat să-mi
alung frica dormind, însă frigul din încăpere îmi făcea dinţii
să clănţăne, ţinându-mă trează. Setea a devenit în final atât de
insuportabilă, încât m-am ridicat din pat, am lovit din picioare
pentru a goni şobolanii, mi-am dat jos pantalonii şi am
încercat să urinez. Poate reuşeam să-mi potolesc setea
bându-mi propria...
Dar nu s-a scurs nimic, nici măcar o singură picătură, apoi
am simţit brusc ceva lipicios căţărându-mi-se pe picior.
Am urlat. Ceea ce nu l-a împiedicat însă pe şobolan să mi
se strecoare în pantaloni. Acum se foia între picioarele mele.
Broboane reci de sudoare mi-au ţâşnit din toţi porii. Am urlat
din nou. Scârboasa creatură continua să se izbească de mine,
până când mi-am dat seama că era probabil la fel de
înspăimântată ca mine. Ţipând isteric, mi-am smuls
pantalonii de pe mine şi am alungat-o.
Plină de scârbă, mi-am lovit capul de uşă şi am urlat,
„Daţi-mi drumul! Daţi-mi drumul!". N-am primit niciun
răspuns, doar ecoul lugubru al unor urlete — de data aceasta
ale mele — în încăperea sinistră. Am continuat să lovesc în
uşă şi să urlu. Dar nimic nu s-a întâmplat. Atunci mi-am
adunat toate forţele şi mi-am izbit capul de uşă.
Pavilionul plăcerilor 49

— Lăsaţi-mă să mor!
Urletul meu a răsunat într-o mie de direcţii. Brusc, am
simţit ceva umed şi lipicios scurgându-mi-se de pe cap, apoi
un gust sărat, metalic mi-a pătruns în gură...
Am urinat şi mi-am pierdut cunoştinţa.

Când m-am trezit, eram încă înconjurată de mizerie şi


întuneric, însă scâncetele încetaseră din fericire — acum
şobolanii îşi odihneau probabil burţile pline, trăgând un pui
de somn. Stomacul meu însă era ca o tobă care bătea
nebuneşte, iar gâtlejul îmi ardea, de parcă aş fi înghiţit
cărbuni încinşi. Am încercat să strig, dar glasul mi s-a
transformat într-o şoaptă.
Foindu-mă în pat, am simţit ceva ciudat — cleios şi
lipicios — sub şale. Am pipăit cu mâna şi mi-am dus degetele
la nas.
— Sânge! Sânge! — mi-am auzit urletul lovindu-se de
pereţi.
Instinctiv am dus mâna la cap, dar acolo sângele se uscase
deja. Am pipăit din nou locul în care stătusem culcată şi am
simţit patul umed, cald. Ciudat, nu-mi dădeam seama cum
îmi putusem răni dosul atât de tare încât să sângereze. La asta
mă gândeam, când stomacul a început să mă doară, şi un
şuvoi cald a prins să mi se scurgă dintre coapse. Abia atunci
am înţeles că partea yin a corpului meu sângera.
Cuprinsă de panică, am sărit din pat, am alergat spre uşă
şi am lovit cu pumnii în fierul rece.
— Mamă! Mamă! Dă-mi drumul! Am să mor! Mor!
Nu ştiu câtă vreme am continuat să bat în uşă, până
când întreaga mea fiinţă a fost cuprinsă de letargie şi am
căzut într-o stare de semiconştienţă. Iar scâncetele
reîncepuseră şi ele...
50 Mingmei Yip

Pierdusem noţiunea timpului. Dar m-am gândit că


trecuseră probabil două sau chiar trei zile, când un zăngănit
puternic la uşă m-a trezit brusc. înăuntru s-au năpustit Fang
Rong şi Wu Qiang. Când am încercat să-mi feresc faţa de
lumina puternică, orbitoare, Fang Rong mi-a dat peste mână.
— O, Mamă! Am rămas surprinsă; nu-mi venea să cred
că tocmai îi spusesem mamă! Eram atât de disperată, încât
aveam nevoie de mângâierea unei mame?
Brusc mi-am dat seama că, în loc să-mi ofere mângâierea
unei mame, ar putea să mă lovească din nou. Mi-am întors
capul pentru a-mi feri faţa.
Spre marea mea surpriză însă, Fang Rong şi-a smuls un
rânjet larg şi mi-a spus pe un ton drăgăstos:
— Ah, fiica mea dragă, cât ai suferit!
Şi-a aşezat palma umedă, cărnoasă pe fruntea mea.
— Mulţumesc cerului că nu ai febră. Apoi a adăugat: Ţi-e
foame?
Am dat din cap ca un ciocan pneumatic.
— Vrei să te întorci acum în pavilion şi să mănânci ceva?
Am dat din nou din cap, până când am avut senzaţia că mi
se dislocă din ceafă.
Pe când mă chinuiam să mă ridic, mama a făcut ochii mari
şi a arătat spre pat.
— Cerule, ce s-a întâmplat?
Şi-a răsucit ceafa grasă pentru a mă privi în faţă.
— Xiang Xiang, ce ţi-ai făcut?
Abia atunci mi-am adus aminte de sânge.
Sângerez. M-am oprit, apoi am adăugat pe un ton stins:
— Dar n-am făcut nimic.
Mama mi-a apucat mâna şi mi-a examinat încheietura.
Negăsind nicio tăietură, s-a aplecat să atingă petele
Pavilionul plăcerilor 51

de pe pat, apoi m-a învârtit pe partea cealaltă şi mi-a tras


pantalonii de pe mine.
— Mamă!
Obrajii îmi ardeau de ruşine. Am încercat să-mi trag
pantalonii pe mine, dar labele de urs ale lui Fang Rong m-au
plesnit din nou peste mâini.
Apoi, spre uluirea mea, a izbucnit în râs, în vreme ce soţul
ei îşi studia cu sfială unghiile.
Mama m-a răsucit la loc, cu faţa spre ea.
— Nu înţelegi că a venit sora bunicii în vizită?
Părinţii mei nu pomeniseră niciodată de vreo soră a
bunicii.
— Dar nu am nicio soră a bunicii, am spus şi mi-am
ridicat pantalonii.
— Mama ta nu ţi-a povestit niciodată despre sora
bunicii?
Am scuturat din cap.
— Unde e acum?
Cei doi au schimbat priviri pline de înţeles. Apoi Fang
Rong a început să râdă cu atâta poftă, încât faţa oi cărnoasă
părea o lumânare groasă care se topeşte.
Mama s-a oprit să tragă aer în piept, apoi a continuat:
— Hmmm... mamei tale i-o fi fost prea ruşine să-ţi
spună. Dar de ce să-i fi fost? Având în vedere că fusese şi ea
regulată de taică-tău, ca să te aibă pe tine.
— Ce înseamnă regulat? i-am imitat eu tonul.
— Xiang Xiang, a spus Wu Qiang privindu-mă în ochi, a
regula înseamnă că un bărbat îşi vâră...
Mama l-a întrerupt cu asprime.
— Wu Qiang, ai răbdare. Lasă-mă să mă ocup eu de asta.
Au tăcut amândoi câteva clipe, apoi Fang Rong a vorbit
din nou.
52 Mingmei Yip

— Xiang Xiang, nu mai eşti o fetiţă.


Mi-a făcut cu ochiul.
— Tocmai ai devenit femeie.
Habar n-aveam la ce se referea.
Mama a vorbit mai departe:
— Xiang Xiang, având în vedere că aşa-numita ta mamă
a fost prea leneşă şi prea cuviincioasă pentru a te lămuri cum
stă treaba cu vântul şi cu luna, — s-a bătut uşor cu degetul în
piept —, ai noroc să ai o mamă adevărată care să-ţi deschidă
mintea.
Deşi tot nu înţelegeam ce voia să spună, eram prea
epuizată pentru a mai întreba şi, cu atât mai puţin, pentru a
protesta împotriva „lenei" mamei.
Văzând că eram gata să mă prăbuşesc, mama a spus cu un
glas dintr-odată foarte blând:
— Draga mea fiică, trebuie să fii foarte înfometată, să
mergem să mâncăm!
Picioarele îmi erau atât de slăbite şi nesigure, încât Fang
Rong şi Wu Qiang au trebuit aproape să mă care înapoi în
pavilion.
Fang Rong i-a cerut servitoarei ei, Mica Roşcată, să mă
îmbăieze. în timp ce mă spăla, niciuna n-am pomenit camera
întunecată. Cu ochii închişi, savuram senzaţia apei fierbinţi
lovindu-se de trupul meu gol. Mi-am plecat capul, pentru a
lăsa aburul ca o briză de primăvară să-mi maseze faţa.
Buretele Micii Roşcate îmi freca şi şfichiuia ceafa, spatele şi
umerii, sincronizându-se cu gemetele mele de plăcere.
După ce a terminat, Mica Roşcată a vărsat apa colorată în
roşu, apoi a luat o pânză groasă, împăturită.
Când a încercat să mi-o aşeze între picioare, i-am dat
mâinile la o parte.
Pavilionul plăcerilor 53

— Mică Roşcată, n-am de gând să port chestia asta


ridicolă!
A chicotit.
— Xiang Xiang, atunci preferi să afle toată lumea din
pavilion că ţi-a venit treaba aia?
— De ce vorbiţi azi toţi în enigme? Ce e treaba aia, te
referi la sora bunicii? Dar nu am nicio soră a bunicii!
Mica Roşcată râdea înfundat.
— Ce-i aşa de amuzant?
— Xiang Xiang, toate fetele au o soră a bunicii, a spus ea
apropiindu-se de mine şi coborându-şi glasul, deşi nu mai era
nimeni în încăpere în afara noastră, asta înseamnă treaba
roşie clasică din fiecare lună.
N-am apucat să răspund, pentru că a continuat:
— Când o fată se face mare, începe să sângereze în
fiecare lună. însă sângele care se scurge din orificiul de jos nu
e sânge obişnuit. E sânge din interiorul burţii ei. Dacă o fată
nu a fost cu un bărbat ...
Mica Roşcată s-a oprit şi mi-a şoptit apoi la ureche:
— Adică nu a fost regulată — atunci ouăle ei n-or să se
amestece cu sămânţa lui, ci or să se scurgă prin partea yin a
trupului ei împreună cu sângele. Insă dacă o fată a fost
regulată de un bărbat şi rămâne însărcinată, nu va mai
sângera — până când se naşte bebeluşul. Deci dacă sora
bunicii a început să te viziteze, înseamnă că poţi avea un
bebeluş.
Ultima ei frază a făcut să-mi tresare inima în piept.
— Cerule, asta înseamnă că voi avea un bebeluş?
Mi-a răspuns la întrebare cu altă întrebare:
— Xiang Xiang, tu ai fost deja regulată?
N-am putut să-i răspund, pentru că a continuat pe
nerăsuflate:
54 Mingmei Yip

— Dacă da, vei avea mari, mari necazuri, pentru că sunt


convinsă că mama şi De sunt pregătiţi să-ţi vândă fecioria la
un preţ bun.
Am aşteptat să termine, apoi am întrebat-o fără să mai
stau pe gânduri:
— Ce înseamnă a regula?
Mica Roşcată m-a privit surprinsă.
— Asta fac toate surorile de aici şi tu nu ştii ce e? De când
eşti aici?
— De o lună.
— Hmmm, dacă mama nu a avut încă timp să te înveţe,
hai să-ţi spun eu ce înseamnă a regula.
Mica Roşcată s-a oprit câteva clipe apoi a continuat:
— înseamnă că un bărbat îşi vâră chestia aia a lui în
interiorul unei femei.
Pentru a nu părea chiar atât de ignorantă, am afişat un
zâmbet ştiutor.
Mi-a aruncat o privire bănuitoare.
— Xiang Xiang, eşti sigură că eşti încă virgină?
— Virgină?
— Asta e o fată care nu a fost niciodată regulată.
Mica Roşcată vorbea pe un ton tot mai ridicat.
— Xiang Xiang, cum de nu ştii nimic despre toate astea?
Ce te-a învăţat mama ta?
— Poezie, literatură...
— Bine, ştiu că ai învăţat temeinic Cele Cinci Cărţi
Clasice5. Dar cum de nu ţi-a spus nimic despre treaba roşie
clasică din fiecare lună?
Am rămas tăcută.
A vorbit mai departe:

5Cele Cinci Cărţi Clasice (Cartea schimbărilor, Cartea odelor, Cartea


riturilor, Cartea istoriei. Analele de primăvară şi toamnă) constituie
baza de studiu a confucianismului (N. t.).
Pavilionul plăcerilor 55

— Xiang Xiang, tocmai ţi-am spus, a regula înseamnă că


un bărbat îşi vâră chestia aia a lui, mi-a aruncat o privire
misterioasă — adică instrumentul lui yang — în orificiul yin al
femeii.
— Pfui! Dar de ce ar face un bărbat aşa ceva?
— De ce? Pentru că-i face plăcere, de-aia! în afară de asta,
poate să-i facă femeii un bebeluş astfel.
A urmat altă pauză, apoi a continuat agitată:
— Şi tatăl tău a regulat-o pe mama ta, ca să te naşti tu!
— O, nu! am protestat vehement. Tatăl meu a fost un
domn învăţat, nu i-ar fi făcut nicicând mamei un lucru atât de
dezgustător!"
Oricât aş fi încercat, oricât de mult mi-aş fi forţat
imaginaţia, nu mi-1 puteam închipui pe tatăl meu atât de
rafinat vârându-şi chestia aia a lui în orificiul elegantei mele
mame.
— Ba da, bineînţeles că asta a făcut.
Vocea Micii Roşcate a sărit în sus ca o broască.
— Dacă nu ar fi făcut-o, de unde crezi că ai apărut, te-au
cules din gunoi sau ai răsărit dintr-o piatră?!
Atât gunoiul, cât şi piatra m-au lăsat fără vorbe.
Mica Roşcată a continuat, pe un ton precipitat:
— Xiang Xiang, crede-mă. Părinţii tăi s-au regulat ca să te
aibă pe tine. Pun pariu că s-au regulat bine de tot şi că au
încercat tot felul de poziţii potrivite şi s-au distrat nespus de
mult. Altfel nu te-ai fi făcut aşa de frumoasă!
— Ce are de-a face cu frumuseţea?
— Dacă un cuplu se regulează cu plăcere, qi care se
revarsă dintr-unul într-altul este neobişnuit de bună şi asta dă
întotdeauna naştere la bebeluşi frumoşi.
Mi-am aţintit privirea asupra feţei de cartof a Micii
Roşcate, asupra ochilor ei de broască, nasului de mops, şi era
cât pe-aci să izbucnesc.
56 Mingmei Yip

— Atunci părinţii tăi s-au urât cu înverşunare, dar m-am


oprit la timp.
Tocmai atunci am auzit vocea lui Fang Rong răsunând de
jos.
— Ce faceţi acolo sus, discutaţi operele clasice ale lui
Confucius? Coborâţi de-ndată!
Asta ne-a încheiat discuţia. Mica Roşcată m-a ajutat
grăbită să îmbrac haine curate, apoi m-a însoţit la parter.
în coridorul care ducea în sufragerie a fost cât pe-aci să
leşin de la mirosul mâncării. Apoi am zărit diversele feluri —
peşte fiert întreg în aburi, crevete cu usturoi, crabi în ghimbir
şi hajme, ţipar înăbuşit în sos de usturoi prăjit, pulpe de
iepure, limbă de căprioară, supă de broască-ţestoasă — şi am
început să salivez. Fang Rong i-a făcut semn Micii Roşcate să
se îndepărteze, apoi mie să mă aşez între ea şi Wu Qiang.
Mi-a netezit părul.
— Vezi, Xiang Xiang, dacă eşti cuminte, vei avea
întotdeauna astfel de bunătăţi. Acum mănâncă şi bea.
Ea şi Wu Qiang au început să-mi îngrămădească mâncare
în farfurie şi să-mi toarne vin în cupă.
— Mulţumesc, Mamă şi De, am spus, simţindu-mă de
data aceasta cu adevărat recunoscătoare.
Apoi am înfulecat şi am băut, până când mi-am pierdut
din nou cunoştinţa.
4
întrunirea elegantă

upă vremea petrecută în camera întuneca- / ţ tă,


mi-am dat seama că viaţa în Pavilionul ■J- Florii de Piersic nu
era chiar atât de grozavă pe cât păruse la început. Devenisem,
de asemenea, deşi fără voie, femeie. Cu toate acestea, pe
măsură ce trecea timpul, eram prea ocupată să-mi însuşesc
artele — şi prea speriată — pentru a mă mai gândi la viitorul
meu. în fiecare săptămână aveam lecţii de cântat şi pipa, de
pictură şi caligrafie, iar în fiecare zi trebuia să exersez cinci sau
şase ore fără odihnă.
Odată am fost atât de epuizată, încât am rugat-o pe mama
să-mi acorde o pauză. Un rânjet larg s-a întins pe faţa ei
cărnoasă.
— Aii-ya\ Xiang Xiang, — s-a bătut ea cu degetul în piept
— crezi că eu voi avea de profitat de pe urma lecţiilor tale?
Mi-a pus degetul gras pe frunte şi m-a împins.
— Tu vei profita, prostănaco, TU!
58 Mingmei Yip

S-a oprit să-şi tragă suflarea.


— Aşteaptă până vei ajunge celebră, poate atunci vei şti să
o apreciezi pe mama ta, care te-a obligat să iei toate aceste
lecţii!
Dintre toate artele, cel mai mult îmi plăcea să cânt la pipa,
lăuta cu patru corzi. Pe de-o parte, fiindcă îmi plăcea sunetul
instrumentului, pe de altă parte, pentru că o plăceam pe Perla,
profesoara mea. îmi făcea nespus de multă plăcere să-i privesc
bărbia înclinată, buzele ţuguiate şi degetele suple care
hoinăreau pe corzile instrumentului, precum fluturii care
dansează din floare în floare. în afară de aceasta, camera ei era
diferită de a mea. Mă fascinau perdelele de mătase,
aşternuturile brodate, masa de toaletă cu blat de marmură,
oglinda aurită, ceasul occidental cu ornamente şi portretele
unor femei frumoase. Ori de câte ori mă aflam acolo, privirea
mea nu mai contenea să cerceteze obiectele frumoase şi, în
acelaşi timp, inhalam parfumul amestecat al florilor, al
beţigaşelor parfumate şi al trupului înmiresmat al Perlei.
Mai mult decât atât, eram intrigată de puterea ei magică
— bărbaţii deveneau flămânzi şi neastâmpăraţi, ori de câte ori
se aflau la o distanţă de cincizeci de metri de ea. Când o
zăreau, se întindeau avizi, ca pisicile care vor să prindă cu
lăbuţele peşti, după un obraz, un braţ, un picior, un şold, un
sân.
Din cauza programului încărcat, nu prea mai aveam timp
acum să mă gândesc la „sora bunicii" sau la „regulatul"
descris de Mica Roşcată.
Din acea zi, Mica Roşcată fusese atât de ocupată să-şi
îndeplinească îndatoririle, încât nu ne-am mai putut continua
discuţia, când ne întâlneam din întâmplare pe coridor sau în
curte. în ceea ce o priveşte pe Fang Rong,
Pavilionul plăcerilor 59

deşi îmi promisese că mă va lămuri în curând în privinţa


regulatului, în realitate era prea ocupată să le muştruluiască
pe surori, să facă plecăciuni în faţa oaspeţilor importanţi sau
să se desfete cu registrul ei de contabilitate, în timp ce lovea
cu degetele ca nişte câr- naţi bilele groase ale abacului.
Totuşi, mai prindeam uneori câte o frântură a acestui
mister, pe ici, pe colo, în pavilion.
— Cerule, cum îşi imaginează că poate intra, când sora
bunicii stă chiar acolo între noi!
— E adevărat că frăţiorul lui e subnutrit?
— Ştii cum e când cade o scobitoare într-o fântână?

Deşi acum nu mai eram complet ignorantă în privinţa


regulatului, continua să-mi pară, în numeroase privinţe, de
neînţeles. Dar pe cine să întreb? încercasem deja, desigur, să o
întreb pe Perla, după încheierea lecţiilor de pipa, dar fie era
obosită, fie se grăbea să întreţină un oaspete.
— Ah, Xiang Xiang, spunea scuzându-se, mama m-a
rugat să te învăţ, dar acum chiar nu am dispoziţia necesară.
Nu-mi dădeam seama dacă era într-adevăr atât de
epuizată şi ocupată, sau pur şi simplu nu avea tragere de
inimă, însă de vreme ce mama o însărcinase să mă înveţe,
socoteam că e de datoria ei să-mi satisfacă până la urmă
curiozitatea în legătură cu regulatul.

N-am mai avut însă nicio şansă să o iau pe Perla la


întrebări, deoarece acum toată lumea din pavilion era ocupată
cu pregătirile pentru Anul Nou Lunar. Mama le poruncise
servitorilor şi slujnicelor să spele geamu-
60 Mingmei Yip

rile, să frece podelele şi să lustruiască mobila. Uşile au fost


împodobite cu lampioane colorate şi hârtie roşie aducătoare
de noroc. Servitorii au adus draperia roşie brodată cu o sută
de fructe (simbolul longevităţii), pentru a acoperi marele jilţ
îuohan din camera de primire a oaspeţilor. De laturile patului
au legat două tulpini de bambus, simbolizând ascensiuni
frecvente (deoarece bambusul creşte foarte înalt). In ajunul
Anului Nou, am stat cu toţii şi am aşteptat să vedem care
oaspete avea să sosească primul şi să aprindă lumânările
phoenixului şi ale dragonului roşu.
în prima zi a Anului Nou, servitorii au aprins artificii
pentru a alunga vechiul an şi spiritele rele şi pentru a
întâmpina noul an. Râsetele, glumele şi urările au umplut
sălile de oaspeţi, de afaceri şi de banchete ale pavilionului.
După ce mama şi De ne-au dus să ne rugăm în faţa tuturor
zeilor şi zeiţelor, mătuşica Ah Ping a adus patru tăvi mari de
argint pline cu dim sum. în spiritul noului an, oaspeţii şi-au
îngăduit să risipească bani — plătind mai mult decât era
necesar pentru mâncare, dând bacşişuri tuturor celor care le
ieşeau în cale şi jucând jocuri de noroc pe mize mari.
în zece ianuarie am numărat banii mei norocoşi şi am fost
încântată să constat că aveam aproape zece monede de argint
— care mi-au fost însă imediat înhăţate de mama. Pentru
facturi, a spus. Nefericită, m-am dus la bucătărie să-mi caut
consolare la Guigui. Căţeluşul a fost atât de fericit să mă vadă,
încât, deşi era ocupat să înfulece resturile de mâncare, şi-a
ridicat privirea spre mine şi a dat din coadă.
L-am luat în braţe şi mi-am frecat faţa de blăniţa lui caldă,
pufoasă.
Pavilionul plăcerilor 61

— Guigui, ai fost cuminte?


A dat din cap, apoi m-a lins pe faţă, lăsându-mi bucăţele
de carne pe jumătate mestecată pe obraji.

După câteva zile, după ce trecuse în sfârşit agitaţia Noului


An, m-am dus în camera Perlei pentru o nouă lecţie de pipa.
Am constatat surprinsă că Perla nu pregătise, ca de obicei,
instrumentul. în schimb îşi desena atentă sprâncenele în faţa
oglinzii, fredonând o melodie. De ce se căznea atâta cu cele
două linii subţiri, în Ioc să acordeze cele patru corzi?
Am afişat cel mai plăcut zâmbet al meu.
— Soră Perlă, azi nu avem lecţie?
A ridicat din sprâncene şi mi-a aruncat o privire ciudată în
oglinda ei aurită, artistic incrustată.
— Lasă lecţia de pipa. Astă-seară am să te învăţ alte
lucruri.
înainte de a apuca să întreb: „Ce zici de o lecţie de
regulat?", m-a privit cu coada ochilor ei alungiţi de phoenix.
— Am auzit că ai fost închisă în camera întunecată cu
ceva timp în urmă?
Am încuviinţat din cap.
— Şi ţi-ai învăţat lecţia de cameră întunecată?
N-am ştiut ce să răspund, aşa că am încuviinţat din
nou din cap.
— De ce ai fugit din Pavilion?
— Să-mi conduc mama la tren.
— Te-a costat mult.
Am tăcut; Perla a întrebat:
— Unde a plecat?
— Să găsească refugiu într-un templu budist din Peking.
62 Mingmei Yip

Perla a început să râdă cu lacrimi. Mâna îi tremura şi a


făcut o mişcare greşită, care i-a strâmbat sprânceana. După ce
s-a liniştit în sfârşit, şi-a scos o batistă de sub brăţara de jad,
şi-a tamponat ochii şi şi-a şters sprânceana.
— Soră Perlă, ce e aşa de comic?
A lovit uşor cu o unghie roşie în imaginea mea din
oglindă.
— Ha, nu ţi se pare comic? Curând, mama ta va fi
călugăriţă, iar tu curvă, nu-i aşa?
— Dar eu nu...
— Xiang Xiang, crezi că aici te hrănesc, te îmbracă şi îţi
dau lecţii de arte pentru nimic? Crezi că Pavilionul Florii de
Piersic e o organizaţie caritabilă? Sau o şcoală de arte finanţată
de guvern?
M-a bătut uşor pe cap.
— Cu cât îţi pierzi iluziile mai repede, cu atât mai bine,
înţelegi?
S-a oprit să-şi refacă sprânceana.
— Ştii, uneori nu e chiar atât de rău să fii prostituată. Mai
ales dacă devii celebră şi întâlneşti pe cineva suficient de
bogat, care te iubeşte suficient de mult pentru a te răscumpăra
şi a te duce acasă la el, să devii a cincea sau a şasea lui
concubină.
S-a întors să mă ciupească de obraz cu degetele ei subţiri
ca nişte păianjeni.
— E clar, curvă mică?
Era cât pe-aci să protestez, când mi-am amintit vorbele
mamei.

Dă-ţi silinţa să te înţelegi bine cu toată lumea şi să nu


pricinuieşti nimănui necazuri, altfel nu vei avea un acoperiş
deasupra capului şi nici măcar o fiertură subţire de
orez să-ţi încălzească stomacul.
Pavilionul plăcerilor 63

In afară de aceasta, când ţi se aruncă adevărul în faţă ca un


nor de praf, cum poţi reacţiona altfel decât în- ghiţindu-1?
Am înghiţit prin urmare în sec şi m-am silit să zâmbesc.
— Da, soră Perlă.
Perla s-a întors să-şi privească faţa pudrată în oglindă.
Frumoasă şi nemişcată, semăna acum cu o statuetă graţios
sculptată a Zeiţei Milosteniei, Guan Yin, care dă mereu
ascultare strigătelor de ajutor.
Atunci i-am adresat întrebarea pe care o ţinusem în mine
atâta vreme:
— Soră Perlă, ce înseamnă a regula?
— Xiang Xiang!
Mi-a aruncat o privire dojenitoare în oglindă.
— E un cuvânt foarte vulgar.
— Dar pe ăsta îl folosesc mama şi Mica Roşcată.
— Da, şi eu, dar e un cuvânt folosit de adulţi, nu de fetiţe
ca tine.
— Dar, soră Perlă, nu mai sunt o fetiţă. Am devenit
femeie!
— Ah, chiar aşa?
A ridicat din sprâncene.
— Asta înseamnă că ai fost regulată, da?
Cuvintele ei m-au străpuns ca acul unei albine. Am
strigat:
— Nu, sigur că nu!
A râs, dezvelind un şir de dinţi albi ca perlele.
— Bine, nu ai fost regulată, încă nu, aşa-i?
Apoi m-a privit cu mustrare.
— Xiang Xiang, în loc să spui regulat, ai putea spune
împreunarea cerului cu pământul, echilibrarea elementelor
yin şi yang sau stârnirea norilor şi a ploii.
64 Mingmei Yip

Mi-a făcut cu ochiul.


— Dar de ce te grăbeşti să afli despre toate acestea, eşti
atât de nerăbdătoare să devii o curvă regulată?
De data aceasta mi-am ţinut gura.
A zâmbit cu cochetărie.
— Nu ţi-a explicat deja Mica Roşcată ce înseamnă a
regula?
înainte de a apuca să răspund, chipul Perlei a devenit
serios.
— Oricum, mama îţi va da curând cărţi despre jocurile
secrete. Să faci bine să le studiezi cu atenţie, iar dacă ai
nelămuriri, să vii la mine să mă întrebi.
— Tu ai cărţile astea?
— Eu nu mai am nevoie de ele, zise ea, lovindu-şi uşor
fruntea, totul e aici.
După aceea s-a întors spre oglindă şi a continuat să-şi
aranjeze machiajul, până când sprâncenele ei au semănat cu
două frunze subţiri. Am înţeles că trebuia să lăsăm subiectul
regulatului.
După ce Perla a făcut ultimele retuşuri la sprâncenele ei,
s-a întors şi m-a privit în ochi.
— Xiang Xiang, la noapte voi întreţine oaspeţii unei mari
petreceri şi — m-a ciupit de bărbie — tu mă vei însoţi,
vrăjitoare mică şi norocoasă.
Cuvintele ei m-au luat prin surprindere. Nu mă
aşteptasem să fiu invitată în afara pavilionului atât de curând.
— Soră Perlă, cine m-a invitat?
Căldura din glasul ei a dispărut brusc. Ochii i s-au
îngustat.
— Un om de afaceri foarte bogat. Să nu-ţi imaginezi însă
că eşti deja atât de irezistibilă încât te-a invitat pe tine. Pe mine
m-a invitat, înţelegi? Tu mă vei însoţi doar.
Pavilionul plăcerilor 65

Am încuviinţat din cap. Lacrimile mi-au inundat ochii,


dar nu aveam de gând să le las să curgă.
Văzând că mă podidea plânsul, glasul Perlei şi-a
redobândit tonul cald.
— Ha, Xiang Xiang, ar fi cazul să începi să-ţi cunoşti
propria valoare. Nu ştii că ai devenit deja destul de celebră?
Oamenii au întrebat de tine, „Cine e fata aceea drăguţă cu
două gropiţe fermecătoare?" Unul a spus chiar, „E atât de
frumoasă, încât într-o bună zi va deveni cu siguranţă o ming
jil"
Ming ji — o prostituată respectată. Cum ar fi oare?
Perla şi-a ridicat braţul şi s-a parfumat la subsuoară.
— Nu e niciodată prea devreme pentru a fi remarcată,
prostuţo. Viaţa e scurtă aici şi tinereţea nu străluceşte o
eternitate.
S-a pregătit în faţa oglinzii — şi-a ridicat bărbia, şi-a
coborât privirea, şi-a umezit buzele, şi-a înălţat umerii astfel
încât halatul de baie a alunecat dezvelind carnea ei albă,
netedă, şi şi-a mângâiat sânii cu degetele cu unghii roşii. Apoi
a început să recite o poezie:
— Când o floare înfloreşte, culege-o. Nu aştepta până
când nu mai rămâne nimic altceva decât o ramură goală.
După aceea, s-a întors spre mine, şi, pe un ton sentimental,
m-a întrebat:
— înţelegi poezia, Xiang Xiang?
Am încuviinţat din cap, prea tristă pentru a spune ceva.
Perla îşi terminase în sfârşit machiajul. S-a îndreptat spre
dulap şi şi-a dat jos halatul de baie. Am scos un strigăt scurt;
— nu mai avea niciun fir de aţă pe ea!
Mi-a făcut cu ochiul şi a chicotit.
— N-ai mai văzut niciodată un trup gol, ha?
66 Mingmei Yip

Am scuturat din cap, privindu-i ţintă sânii ridicaţi, burta


uşor proeminentă şi luxurianta zonă neagră dintre coapsele ei
albe, care semăna cu cerneala groasă pe care profesorul meu
de pictură, domnul Wu, o aşter- nea pe hârtia de orez.
Perla nu părea deloc deranjată de privirile mele
scrutătoare. A spus:
— Ai face bine să te obişnuieşti, Xiang Xiang. Pentru că,
te rog să mă crezi, foarte curând vei vedea o mulţime. Dar ia
aminte, a rânjit ea, trupurile pe care le vei vedea şi vei învăţa
să le satisfaci sunt foarte diferite de ale noastre. Aparţin acelor
chou nanrenl
Bărbaţi împuţiţi.
Preţ de o clipă am tăcut amândouă, apoi am izbucnit în
râs, fără să ne putem opri. în acea clipă trecătoare m-am
gândit că o plac foarte, foarte mult pe Perla.
în seara aceea era deosebit de atrăgătoare. Rochia roşie de
mătase, pe care era brodat un phoenix auriu, se lipea atât de
strâns de corpul ei, încât pasărea părea să-i fi fost pictată pe
piele. Gulerul înalt al jachetei îi înfăşură gâtul ca petalele care
învelesc un boboc de floare — faţa ei de forma oului de gâscă,
la care râvneau atâţia. îşi prinsese părul lung într-un coc lejer
la ceafă şi îl parfumase cu ulei de floare de osmanthus. îşi
împodobise cele trei-mii-de-fire-ale-neplăcerilor cu flori
proaspete de prun şi un fluture din aur lucrat în filigran.
Buzele ei, vopsite în roşu-aprins, uşor bosumflate, păreau să
tânjească după rouă dulce a vreunui elixir exotic. Doi cercei
de jad — ca doi ochi verzi — sclipeau enigmatic.
— Soră Perlă, eşti minunată! Am adulmecat parfumul pe
care îl răspândea.
Pavilionul plăcerilor 67

M-a ciupit drăgăstos de obraz.


— Mulţumesc, Xiang Xiang.
Dar avea o privire tristă.
— Frumuseţea e tot ce avem, a oftat, adică, în afară de
farmec.
A urmat o pauză lungă, apoi dispoziţia i s-a schimbat din
nou; acum mă scruta cu o privire jucăuşă.
— Xiang Xiang, şi tu eşti o târfuliţă foarte drăguţă. Hai,
acum îmbracă-te. li

Mi-a ales o bluză şi o pereche de pantaloni din mătase din


dulapul ei şi mi le-a întins. După ce m-am îmbrăcat, Perla a
spus:
— Bine, acum lasă-mă să te ajut să te machiezi.
Când am fost în sfârşit gata de plecare, ne-am privit în
oglindă. Spre surprinderea mea, arătam cu totul altfel — cu
cel puţin cinci ani mai în vârstă. Bluza şi pantalonii verzi cu
flori roz de prun, deşi puţin largi, îmi veneau foarte bine —
parcă înflorise primăvara de pe bustul meu până pe picioare.
Puşi în evidenţă de fardul roz şi de tuşul negru de pleoape,
ochii mei aveau o luminozitate pe care nu o remarcasem până
atunci. Pomada cu scorţişoară din părul meu părea să-mi
transforme cele trei-mii-de-fire-ale-neplăcerilor într-o
misterioasă oglindă neagră.
— Suntem frumoase, nu-i aşa? a întrebat Perla, alin-
tându-se ca o pisică.
M-am simţit deopotrivă prea timidă şi prea emoţionată
pentru a-i răspunde.
A apucat o haină de blană şi un şal de lână de pe canapea.
— Acum haidem să ne punem farmecul în funcţiune! a
exclamat, mi-a aranjat şalul în jurul umerilor şi m-a împins
afară din cameră.

1
L
68 Mingmei Yip

Chiar atunci ne-a ieşit în cale Fang Rong, care se apropia


cu paşi grăbiţi pe coridor. Sânii ei uriaşi se unduiau ca valurile
sub jacheta roşie brodată.
— Perla, grăbeşte-te, domnul Chen e încă într-o şedinţă,
dar maşina lui aşteaptă deja jos. De şi cu mine vom veni din
urmă cu altă maşină.
Mama m-a studiat câteva clipe lungi, ca o ghicitoare care
măsoară din priviri un nou client, mormăind:
— Ah, ce frumoasă! Dovadă că ochii mei bătrâni şi ageri
sunt şi acum la fel de ascuţiţi ca un satâr!
în faţa pavilionului aştepta o maşină mare, neagră şi
lucioasă. Zărindu-ne, şoferul în uniformă şi chipiu a venit pe
partea noastră şi ne-a deschis uşa.
Pe când încercam să mă caţăr înăuntru, Perla m-a tras
afară.
— Xiang Xiang, încetează! E foarte vulgar. Uită-te la
mine.
S-a lăsat pe banchetă, apoi şi-a tras încet, cu o mişcare
legănată, picioarele înăuntru. Prin despicătura rochiei i-am
zărit pielea albă a coapsei.
— Dar, soră Perlă, am şoptit neliniştită, să nu mă audă
şoferul, ţi se vede coapsa, chiar şi lenjeria de corp!
Când am urcat şi eu în maşină, Perla se uita în oglinda
retrovizoare, netezindu-şi părul. îşi privea încă imaginea
reflectată, când a spus:
— Asta-i şi ideea, prostuţo.
Maşina s-a pus în mişcare. Eram atât de bucuroasă că
ieşeam din pavilion, încât n-am scos niciun cuvânt tot
drumul, lăsându-mi privirea să alunece încolo şi-ncoace
pentru a cuprinde întregul peisaj pe lângă care treceam.
După numeroase cotituri, maşina a oprit în final în faţa
unei clădiri vechi, cu acoperişul din ţigle roşii şi pe
Pavilionul plăcerilor 69

reţii albi. Am coborât împreună cu Perla din maşină şi ne-am


îndreptat spre poartă. Deasupra se aflau patru caractere mari
caligrafiate în stilul semicursiv: SALA NEMURITORILOR
COCORUL ALB.
M-am întors spre Perla şi am întrebat-o:
— Ce este sala nemuritorilor?
— Un templu taoist.
Ce legătură aveau prostituatele cu taoiştii şi templele?
Când am păşit pe poarta purpurie, am întrebat în sfârşit:
— Soră Perlă, de ce se organizează o petrecere într-un
templu?
— Ah, Xiang Xiang.
Perla mi-a aruncat o privire dojenitoare, petrecerea la care
vom participa astăzi este deosebită, o yaji — o întrunire
elegantă. Astă-seară vei întâlni o mulţime de persoane
importante şi celebre — artişti, învăţaţi, poeţi, actori, înalţi
funcţionari guvernamentali. Oricum, ai noroc că ai fost
invitată, poţi începe să guşti aroma artelor.
S-a oprit pentru a mă privi cu înţeles.
— Adică, numai dacă vrei să ajungi o ming ji. Vrei?
Nu ştiam ce să răspund, da sau nu. Poate ambele.
„Da", pentru că mi-ar fi plăcut să ajung să fiu respectată,
„Nu", pentru că, se înţelege de la sine, îmi repugna până şi
ideea de a fi prostituată. Totuşi, ştiam că acele două cuvinte
aveau împreună o cu totul altă semnificaţie. La pavilion
citisem poezii minunate şi văzusem picturi splendide ale
unor femei — inclusiv ale Perlei — care purtau acest titlu.
Persoanele cultivate nu le dispreţuiau, ci le respectau profund
— pentru frumuseţea lor, desigur, dar chiar mai mult pentru
numeroasele lor talente şi aerul detaşat de artiste.
70 Mingmei Yip

încă mă mai întrebam dacă să răspund da sau nu, când,


spre surprinderea şi fără voia mea, capul începuse deja să mi
se mişte de sus în jos ca pisălogul în mojar.
Perla mi-a şoptit atunci la ureche:
— Bineînţeles, vor fi de faţă şi oameni de afaceri neciopliţi,
şi persoane rele precum poliţişti, politicieni, şi chiar membri ai
tong6.
N-am mai spus nimic, până când am păşit în curtea în care
se ţinea petrecerea.
Am scos un ţipăt scurt.
Era cel mai minunat loc pe care îl văzusem vreodată. Am
inspirat aroma mâncărurilor şi parfumul dulce de tămâie.
Lampioane colorate de diverse dimensiuni şi forme erau
atârnate de crengile prunilor, legănându-se şi sclipind în
adierea serii. Piersici strălucitoare crescuseră cât un cap de
copil; un iepure îmi urmărea toate mişcările; un crap strălucea
portocaliu; un cal mergea la trap în vânt; un dragon fioros îşi
întindea ghearele avântându-se în zbor.
Pe diverse mese erau aranjate foi de hârtie de orez,
pensule, pietre pentru cerneală, servicii de ceai, vase cu vin,
tăvi cu gustări şi platouri de dini suni. Mă plimbam cu Perla
încolo şi încoace, privindu-le pe surorile care pictau, recitau
poezii ori cântau arii din opere Peking sau Kun, în vreme ce
altele cochetau cu gărzile şi servitorii. Câţiva bărbaţi şi-au
arcuit sprâncenele şi ne-au zâmbit când am trecut pe lângă ei.
Rouă se aşezase pe florile de prun, iar crapii aurii îşi legănau
cozile în bazinul cu peşti.
Soseau tot mai mulţi oaspeţi. Bărbaţii păreau impozanţi în
robele lor scumpe sau costumele croite după

6 Mafia chineză.
Pavilionul plăcerilor 71

ultima modă — înfăţişarea lor te inimida. Surorile erau şi ele


la înălţime — trupuri mlădioase ca sălciile, învelite în
mătăsuri, păr lucios plin de podoabe, un machiaj perfect şi
mâini delicate care umpleau pipe de apă, ciocneau pahare,
netezeau părul pomădat, mân- gâiau obraji graşi sau chiar se
adânceau în buzunare umflate.
Curând am fost însă cuprinsă de un sentiment de
vinovăţie. în cele cincisprezece minute de când mă aflam în
acest templu, o dădusem complet uitării pe mama. Acum se
afla probabil în mănăstirea lipsită de podoabe, recitând sutre
şi lovind peştele de lemn pentru a strânge însuşiri bune
pentru mine.
— Frumos, nu-i aşa? Perla m-a ciupit de cot, trezin-
du-mă din starea meditativă.
— Am ajuns devreme, hai să admirăm lampioanele,
înainte să sosească domnul Chen, barosanul meu.
M-a condus pe lângă servitoarele care aranjau
mâncărurile şi băuturile sub privirile scrutătoare ale lui Fang
Rong şi Wu Qiang.
Apoi s-a oprit în faţa unui copac înalt. Atârnate de
lampioane se legănau fâşii de hârtie de orez cu inscripţii
caligrafice.
Tocmai voiam să citesc caracterele, când glasul argintiu al
Perlei a răsunat lângă urechea mea.
— Xiang Xiang, ştii că astă-seară e yuanxiao, Sărbătoarea
Lampioanelor?
M-a cuprins tristeţea. Cunoşteam yuanxiao, desigur —
sărbătoarea care celebra tuanyuan, reuniunea de familie. Dar
tatăl meu murise, iar mama mea se afla la mii de kilometri
depărtare. Trecuseră patru luni şi nu primisem încă nicio
veste de la ea, deşi promisese să-mi scrie. Fără familie, cum aş
fi putut sărbători reuniunea
72 Mingmei Yip

de familie? Cu un an înainte, cu aceeaşi ocazie, mama


pregătise o cină delicioasă, iar Baba atârnase lampioa- nele
mele preferate, în formă de păun şi de zeiţa lunii, Chang E.
După ce am mâncat găluştele dulci care simbolizau o
reuniune fericită, părinţii mei m-au dus în Grădina Yu din
oraşul vechi. Ne-am plimbat prin faimosul peisaj şi am
admirat lampioanele, focurile de artificii, acrobaţii, jonglerii,
dansurile de lei. După ce am obosit de atâta plimbare şi trăiri
intense, Baba ne-a condus la un stand ambulant ca să savurăm
ceai aromat cu iasomie.
Pe urmă am mers să citim ghicitorile. Baba, care cunoştea
bine literatura şi toate Cele Cinci Cărţi Clasice, reuşea aproape
întotdeauna să rezolve toate ghicitorile dificile, astfel încât
mereu câştiga o mulţime de premii. Aşa ajunsesem şi eu
foarte bună la rezolvarea ghicitorilor. Cu un an înainte, Baba
câştigase un evantai cu o poezie:

Anul trecut de yuanxiao, lampioanele au strălucit ca


lumina zilei.
Când luna s-a înălţat în vârfurile copacilor, îndrăgostiţii
s-au întâlnit în amurg.
Anul acesta de yuanxiao, luna şi lampioanele sunt din
nou aici, însă persoanele de anul trecut au
dispărut.
Tot ce a mai rămas sunt lacrimile care umezesc mânecile
veşmântului meu de primăvară.

Această poezie foarte cunoscută aparţine poetului Ouyang


Xiu din perioada dinastiei Song. Baba îmi spusese că, deşi
poezia părea tristă, avea în realitate un mesaj optimist.
Pavilionul plăcerilor 73

— în trecut, femeilor şi fetelor nu li se permitea să umble


singure în afara propriei gospodării. Această regulă era însă
anulată cu ocazia sărbătorii yuanxiao, când femeile măritate
ieşeau să se distreze, iar fetele tinere îşi puteau întâlni iubiţii,
sub pretextul că merg să admire lampioanele. Poezia
încurajează prin urmare libertatea de a căuta iubirea.
Baba mă mângâiase drăgăstos pe cap.
— Xiang Xiang, când vei fi mare, nu voi angaja un peţitor
să-ţi găsească un soţ. Vei fi liberă să alegi persoana pe care o
iubeşti.
Acum, amintindu-mi de Baba şi poezia lui, am fost
năpădită de tristeţe. Poate că mesajul ei, aşa cum îl
interpretase Baba, era într-adevăr unul de bun augur, însă
premoniţia pe care o conţinea rămăsese neobservată de el.
Anul acesta, lampioanele erau aici, însă atât mama, cât şi Baba
dispăruseră, lăsând în urmă doar lacrimile care îmi udau
veşmântul de iarnă.
Văzând că sunt pe punctul de a izbucni în plâns, Perla a
afişat zâmbetul larg şi dulce pe care îl păstra de obicei pentru
clienţii ei barosani.
— Haide, fii veselă, Xiang Xiang! Plai să ne uităm la
ghicitori.
Mi-am şters colţurile ochilor şi am început să citim în gând
o ghicitoare. Tocmai voiam să dau răspunsul, când am simţit
o mână pe umăr. Era mâna Perlei, iar lângă ea se înălţa un
bărbat în jur de treizeci de ani — cu ochi mari şi flămânzi,
frunte înaltă, pomeţi pronunţaţi şi un braţ lung înfăşurat în
jurul taliei înguste a Perlei.
Şi-a apropiat faţa îmbujorată de chipul fardat al Perlei şi a
spus, de parcă tocmai înghiţise o bilă de foc:
— Micuţă Perlă, ştiu că astă-seară va trebui să-i ţii
companie domnului Chen, dar înainte ai putea...
74 Mingmei Yip

Perla şi-a înşfăcat evantaiul, l-a deschis şi a început să-şi


facă energic vânt, aproape împingându-1 cu şoldul pe tânărul
bărbat.
— Yorl De când acordă atenţie renumitul nostru pictor
talentat unei femei simple ca mine?
— Nu, Perlă, eşti cea mai frumoasă femeie pe care am
văzut-o vreodată, stăpâna visurilor mele.
Perla i-a făcut un semn de respingere cu mâna.
— Atunci mergeţi să vă culcaţi acum şi vă voi vizita mai
târziu în vis.
Bărbatul a părut nedumerit. Perla mi-a făcut cu ochiul,
arătând în acelaşi timp spre mine.
— Jiang Mou, daţi-mi voie să v-o prezint pe sora mea mai
mică, Xiang Xiang.
Apoi s-a întors spre mine şi mi-a spus pe un ton
poruncitor:
— Xiang Xiang, arată-ţi respectul faţă de domnul Jiang,
cel mai celebru realizator de portrete în ulei din Shanghai.
Dacă ai noroc şi eşti cuminte, poate că într-o bună zi va fi
dispus să te picteze şi să te facă celebră.
— Aşa veţi face, domnule Jiang? am întrebat, simţind
cum îmi urcă roşeaţa în obraji.
— Dacă aşa spune sora ta, a răspuns Jiang Mou,
măsurând-o din priviri pe Perla.
Perla şi-a continuat conversaţia politicoasă cu domnul
Jiang, aruncându-i priviri cochete şi atingându-1 cu braţele şi
degetele ei fine. în cele din urmă i-a şoptit ceva la ureche şi i-a
făcut semn să plece, la care celebrul portretist s-a retras ca un
câine ascultător.
Perla s-a întors spre mine.
— Xiang Xiang, hai să mai citim o dată.
Lampionul pe care-1 alesesem avea forma unui cocoş, iar
ghicitoarea era caligrafiată în stilul semicursiv:
Pavilionul plăcerilor 75

Corpul ei poate sparge burţile spiritelor rele Suflul ei e


asurzitor ca tunetul Sunetul ei sfâşie cerul şi rupe pământul
Dar dacă priveşti înapoi, nu a mai rămas decât o grămăjoară
de cenuşă, (un obiect)

Am strigat spre Perla:


— Petarda!
S-a întors spre mine şi m-a privit cu admiraţie:
— Bine, Xiang Xiang, acum citeşte-o pe asta.
A arătat spre un phoenix.

Faţa frumoasă ca luna nouă, iar urechile alerte ca ale


bufniţei de noapte.
Zece mii de braţe se întind spre zece mii de glasuri
disperate. (un personaj)

N-am stat pe gânduri nici de data aceasta:


— Guan Yin, Zeiţa Milosteniei, care dă ascultare
strigătelor celor nevoiaşi şi le vine în ajutor!
Perla mi-a făcut cu ochiul.
— Foarte bine, eşti chiar isteaţă, hm?
Apoi a arătat spre un lotus.
— Hai s-o vedem şi pe asta!
în acel moment, zgomotul unei explozii a cutremurat
aerul.
— O, Cerule! a strigat Perla, cineva a fost împuşcat!
— De unde ştii?
— Nu e prima dată când se întâmplă. E cumplit. Hai să
vedem pe cine a lovit norocul.
Perla m-a apucat de braţ şi am alergat spre locul de unde
venise zgomotul.
5
Luna de primăvară

Ne-am făcut loc prin mulţimea care se îngrămădise la


locul incidentului şi ne-am
uitat cu gurile căscate.
Mi-a întors privirea o pereche de ochi care licăreau trişti.
Erau aceiaşi ochi care, ascunşi în crângul de bambus, îmi
urmăriseră fiecare pas.
Perla a oftat, însă nu părea foarte nefericită.
— Am ştiut că, mai devreme sau mai târziu, asta i se va
întâmpla Lunii de Primăvară.
Mi-am întins gâtul pentru a vedea mai bine şi am zărit-o
pe fata cu ochii trişti gemând încolăcită pe jos. Din braţ i se
scurgea sânge şi îi păta mâneca verde a rochiei.
Am răbufnit:
— O, Cerule, să chemăm poliţia!
O voce aspră a tunat.
— Cine a spus să chemăm poliţia?!
Am simţit cum mă trage cineva de mânecă. Perla mi-a
aruncat o privire tăioasă ca să-mi ţin gura.
Pavilionul plăcerilor 77

Aerul devenise brusc rece ca gheaţa.


Voce Aspră a râs sfâşiind aerul.
— Ha! Ha! Ha! Mai e cineva aici care nu ştie că eu sunt
şeful poliţiei?
întorcând capul în direcţia vocii, privirea mi-a căzut pe
figura cea mai diabolică pe care o văzusem vreodată. Era a
unui bărbat solid, cu ten închis şi pomeţi pronunţaţi, care
ieşeau în afară pe o faţă lată, grosolană. Ochii erau două
tăieturi, iar pupilele îi scăpărau ca nişte şoareci prinşi într-un
jgheab îngust. Corpul lui pătrăţos, îndesat într-o uniformă
rigidă de culoarea găinaţului, părea un cadavru.
Apoi, spre marea mea surprindere, nimeni — nicio soră,
niciun servitor, niciun oaspete, nici măcar Fang Rong sau Wu
Qiang — nu s-a oferit să o ajute pe sărmana fată. Toţi stăteau
înţepeniţi, picioarele lor păreau să fi prins rădăcini, iar ochii li
se mişcau de la Luna de Primăvară la şeful poliţiei şi înapoi.
Când privirea bărbatului i-a cercetat pe toţi cei de faţă, ca
o mitralieră care trage în surdină, toţi şi-au plecat capetele,
uitându-se ţintă la pantofi. Şeful a scuipat-o pe Luna de
Primăvară, saliva s-a împrăştiat în toate direcţiile, sclipind în
lumina lampioanelor.
— Să i-o trag mă-tii, curvă împuţită! Nu te-a învăţat
nimeni să nu spui niciodată nu unui şef al poliţiei? Hm?
împuţita!
Fang Rong i-a dat la o parte pe ceilalţi şi s-a apropiat de
Luna de Primăvară, dar, spre uluirea mea, în loc să-i ofere
ajutorul sau să o consoleze, a scuipat-o şi ea — cu şi mai multă
furie decât cadavrul mânios.
— Târfă ieftină cu viaţă scurtă, proasto! Nu ţi-am spus eu
mereu să nu spui niciodată nu distinşilor noştri oaspeţi?!
78 Mingmei Yip

Apoi s-a întors spre şeful poliţiei, cu buzele încreţite


într-un rânjet atât de larg, încât mi-era teamă că-i va smulge
toţi dinţii.
— îmi pare atât de rău, şefule Che, dar vă jur pe onoarea
lui Buddha şi a lui Guan Yin şi a cinstitului Zeu cu Sprâncene
Albe şi a tuturor strămoşilor mei că aşa ceva nu se va mai
întâmpla.
Şeful i-a aruncat lui Fang Rong o privire ucigătoare,
rotindu-şi în acelaşi timp arma în aer.
— Aşa îţi înveţi fiicele? Să facă pe doamnele, când de fapt
sunt nişte curve?
S-a lăsat o tăcere adâncă. Fang Rong şi Wu Qiang s-au
aruncat pe jos, lansându-se într-o succesiune de plecăciuni
frenetice.
Vocea mamei trăda teamă.
— îmi pare rău, şefule Che, e numai vina noastră. Vă
promit că astă-seară o s-o biciuim pe târfa asta până moare, să
se înveţe minte.
Mama continua să-şi ceară scuze, iar şeful poliţiei
continua să spumege de furie. înjura fără întrerupere, cu
corpul tremurând, bătând din picioarele încălţate în cizme
lungi. Când briza a adiat în direcţia mea, mi-a suflat în nări un
miros puternic de alcool. Toţi amuţiseră, aşteptând cu sufletul
la gură ce avea să mai urmeze. Am fost uimită că, în mijlocul
acestei situaţii de criză, câteva surori păreau să se distreze, ca
şi cum ar fi urmărit o operă comică Peking.
Vorbele veninoase ale şefului se rostogoleau în aerul rece
al nopţii.
— Promite-mi că ai s-o biciuieşti pe curva asta până când
îi va înflori pielea şi-i va putrezi carnea! Vorbesc foarte serios,
ai priceput?!
Mama şi De au lătrat simultan.
Pavilionul plăcerilor 79

— Aveţi cuvântul nostru, şefule!


Faţa întunecată a pufnit. Cuvintele lui au tăiat aerul nopţii
ca o sabie.
— Ha! Dacă nu, şi-a întors arma spre cele două făpturi
îngenuncheate, vai de creierii voştri!
Jalnica pereche a mai prezentat câteva plecăciuni.
Apoi, deodată, cu mâini tremurânde, şeful poliţiei s-a
întors şi a îndreptat arma spre capul Lunii de Primăvară. Un
icnet colectiv a răsunat în aer. Luna de Primăvară a închis
ochii. Balta de sânge se ţâra încet pe pământ, de parcă ar fi
avut propria viaţă nenorocită.
Feţe avide, strălucind de curiozitate, agitaţie şi teamă,
aşteptau „bang!"-ul cu care avea să culmineze seara. Simţeam
cum îmi bate inima să-mi sară din piept.
în acel moment, spre surprinderea tuturor, Perla şi-a făcut
loc prin mulţime, a făcut un pas înainte şi s-a răsucit spre şeful
poliţiei. Bărbatul împuţit cu faţa diabolică s-a întors
holbându-se la ea, nesigur dacă să tragă sau nu.
Perla şi-a umezit buzele şi a afişat cel mai minunat zâmbet
al ei.
— Aii-ya, şefule Che — părea să-şi fi înmuiat glasul ore în
şir într-un borcan cu miere — de ce vă supăraţi atâta pentru o
copilă? Doar aţi spus-o şi dumneavoastră, nu e decât o
împuţită, o târfă fără valoare, o curvă!
Şeful a lovit cu piciorul umărul Lunii de Primăvară;
cizmele i-au lucit ameninţător în lumina slabă a lunii.
— Da! împuţită! Târfă care o să crape curând!
Luna de Primăvară a gemut; Perla a adăugat repede:
— Nu credeţi, prin urmare, că nu merită glonţul
dumneavoastră, şefule? în afară de asta, de ce să vă
80 Mingmei Yip

supăraţi pentru un gunoi, să vă tulburaţi qi fără sens şi să vă


puneţi sănătatea în pericol? Nu merită deloc.
Văzând că şeful poliţiei se calmase deja puţin, Pena a
îndrăznit să-i aşeze mâna pe umăr.
— Şefule Che, aţi venit să vă distraţi, nu să vă enervaţi,
aşa-i? Avem nevoie să fiţi fericit, pentru a purta de grijă
societăţii noastre, protejându-ne de toate relele.
S-a întors spre public, făcând cu ochiul.
— Nu-i aşa?!
Toţi au dat din cap şi au rostit tare:
— Da!
Perla a acoperit încet cu mâna ei arma, apoi a început să
mângâie braţul şefului, în timp ce îi îndrepta treptat arma
înapoi spre toc — ca un şarpe care se întoarce în gaură. După
aceea şi-a trecut braţul pe sub cel al şefului.
— Haideţi, şefule Che, să lăsăm lepădătura asta şi să ne
distrăm puţin. O să vă servesc cu un pahar de şampanie sau,
i-a făcut ea cu ochiul, orice vă doriţi.
Atunci s-a încumetat să atingă obrazul şefului, unghiile ei
roşii sclipind fantomatic în lumina gălbuie a lampionului.
— Vă asigur că vinul a fost importat din Franţa şi îl veţi
iubi aşa cum iubiţi dreptatea.
A măturat dintr-o privire publicul, după care s-a întors
spre şef, umezindu-şi buzele.
— Iar eu nu voi spune niciodată „nu" unui barosan ca
dumneavoastră. Nu pentru că aş fi deşteaptă sau proastă, ci
pur şi simplu nu-mi pot permite să-i resping pe cei cinstiţi!
— Bine spus! au rostit oamenii într-un glas, aplaudând.
Pavilionul plăcerilor 81

în cele din urmă, cu un zâmbet fermecător, Perla şi-a


unduit talia de şarpe de apă şi l-a condus de acolo pe şeful
poliţiei, care a urmat-o clătinându-se.
Când cei doi s-au făcut nevăzuţi, oamenii au scos un oftat
colectiv de uşurare. Unii s-au aplecat să o cerceteze pe Luna
de Primăvară. Sângele continua să i se scurgă din braţ, din
locul unde o atinsese glonţul. Unii priveau doar absenţi, parcă
dezamăgiţi că incidentul se terminase fără omor. Fang Rong a
poruncit către două dintre gărzi să o conducă pe biata fată
înapoi la pavilion.
M-am furişat spre ea şi am întrebat:
— Mamă, n-ar trebui s-o ducem la spital?
S-a uitat urât la mine.
— La spital? Ah, ce vorbe mari! Şi cine o să plătească?
Tu? Bine, dacă plăteşti tu, o ducem la spital...
— Dar, mamă, eu nu am bani!
— Nici eu!
Wu Qiang a intervenit şi el:
— Nu-ţi face griji, Xiang Xiang. O să-l rugăm pe er-
boristul nostru să o trateze; e mult mai ieftin.
— Dar dacă...
Mama a pufnit.
— Dacă moare, moare, asta-i va fi soarta, nimeni nu
poate s-o schimbe, nici tu, nici eu, nici Guan Yin, nici Buddha,
niciun medic din Vest sau un spital scump.
A fluturat energic din mână către gărzi.
— Luaţi-o de aici, acum!
Apoi a scuipat-o pe Luna de Primăvară.
— împuţita! Aducătoare de ghinion!
După ce Luna de Primăvară a fost luată de acolo, Fang
Rong a afişat un zâmbet larg şi a anunţat surorile şi oaspeţii
fluturând agitată din mâini.
82 Mingmei Yip

— Nu s-a-ntâmplat nimic; totul e în regulă! întoar- ceţi-vă


la petrecere şi distraţi-vă!
Grupul s-a risipit imediat — unii clienţi s-au dus să bea;
alţii urmăreau demonstraţiile de caligrafie ale domnului Wu;
iar alţii le ascultau pe surori cântând şi le- gănându-şi
trupurile unduitoare în ritmul muzicii...
Eram surprinsă şi deopotrivă dezgustată de faptul că
aceşti oameni se distrau de parcă nu se întâmplase nimic.
De vreme ce nimeni nu-mi acorda atenţie, m-am aşezat pe
o bancă pentru a mă linişti. Imaginea Lunii de Primăvară mi
se rotea în minte — ochii ei trişti, chipul chinuit. Cine era?
Cum ajunsese în Pavilionul Florii de Piersic? Familia ei era
atât de săracă, încât fusese nevoită să o vândă unei case de
toleranţă? Dar nu arăta ca o fată săracă — avea o faţă netedă şi
un ten frumos. Tatăl ei fusese un criminal, ca tatăl meu? Sau o
răpise un bandit?
Nu ştiu câtă vreme am şezut acolo buimacă, până când am
tresărit simţind o palmă pe umăr. M-am întors şi am văzut
chipul ameninţător al lui Fang Rong planând deasupra mea.
Iar alături, faţa ridată a unui bărbat în vârstă.
— Xiang Xiang, ce-i cu tine? Ai uitat că ai venit aici să
lucrezi, nu să te odihneşti?
Intr-o clipă am sărit de pe bancă.
Mama s-a întors spre Riduri Bătrâne.
— Priviţi, înalte Stăpân Fung, ea este renumita noastră
Xiang Xiang, un chip atât de frumos încât eclipsează luna şi
face de ruşine florile. Nu credeţi?
Riduri Bătrâne m-a cercetat din priviri, cum făcuse mama
la piaţă când alesese o bucată de carne de porc pentru cina de
yuanxiao.
Pavilionul plăcerilor 83

— Minunată, minunată! Faima nu i s-a răspândit fără


motiv, a îngăimat bărbatul, mângâindu-şi barba ţepoasă cu
degetele lui osoase, cu unghii lungi.
Mama m-a ciupit de bărbie şi a poruncit:
— Xiang Xiang, zâmbeşte-i înaltului Stăpân Fung.
Vedeţi, înalte Stăpân Fung, gropiţele?
I-a aruncat lui Riduri Bătrâne o privire cochetă, care m-a
înfiorat.
— Nu sunt atât de fermecătoare, încât te absorb şi te fac
să uiţi toate grijile?
Riduri Bătrâne a dat apreciativ din cap, iar ochii lui m-au
mângâiat din cap până în picioare.
— Da, într-adevăr, într-adevăr.
Mama a continuat, cuprinsă de însufleţire:
— înalte Stăpân Fung, Xiang Xiang mai are o calitate
preţioasă.
— Da? Ce anume?
Mama şi-a coborât vocea pentru a crea puţină tensiune.
— Xiang Xiang are un parfum natural al trupului, de
parcă nu s-ar hrăni cu altceva decât cu flori.
Atunci, ca un buldog, Riduri Bătrâne s-a apropiat şi m-a
adulmecat.
— Da, într-adevăr miroase minunat. Dar cred că doar s-a
dat cu parfum.
Mama a chicotit.
O, nu, sigur că nu, înalte Stăpân Fung. Aveţi cuvântul
meu sau vă dăm banii înapoi.
I-a făcut cu ochiul.
— Xiang Xiang nu a avut încă niciun client, cine să-i
cumpere parfum?
— Bine, nu e nevoie să-mi mai explicaţi, a spus Riduri
Bătrâne, apoi i-a şoptit mamei ceva la ureche, la care ea a dat
de zor din cap.
84 Mingmei Yip

Nu am prins decât frânturi din discuţia lor — „piersică


proaspătă înrourată", „puternicul împărat îşi încordează
arcul", „pilule nu-se-mai-pleacă-niciodată-ar- ma-de-aur" —
însă felul în care vorbeau îmi înfiora pielea şi făcea să-mi ardă
obrajii. Au mai urmat câteva priviri lascive, care m-au
măsurat din cap până-n picioare şi înapoi, apoi cei doi au
izbucnit în hohote zgomotoase de râs.
Când Riduri Bătrâne s-a îndepărtat în sfârşit, s-a oprit şi
mama din râs. S-a întors spre mine şi mi-a aruncat o privire
ucigătoare.
— Xiang Xiang, ce-i cu tine? Nu sta ca o proastă; fă-te
utilă!
Petrecerea a continuat mult după miezul nopţii. După ce
majoritatea oaspeţilor a plecat, Perla şi-a făcut apariţia din
senin şi mi s-a alăturat pentru a ne întoarce la pavilion. Când
ne-am urcat în ricşă, am văzut că ochii îi erau tulburi, faţa
roşie, iar gura îi mirosea a alcool.
— Soră Perlă, totul e în regulă?
— O, da. Nu-ţi face griji în privinţa mea, mă simt bine.
Mă întreb doar cum i-o fi Lunii de Primăvară. Hai, biata fată,
sper să iasă din încurcătură.
Am întrebat-o cu sfială:
— Unde e şeful poliţiei?
— Era deja ameţit. Altfel Luna de Primăvară ar fi primit
un glonţ în cap şi şi-ar fi început deja călătoria spre Paradisul
Vestic. Apoi l-am îmbătat bine, până l-a luat gaşca lui de aici.
Să sperăm că mâine-dimineaţă nu-şi va mai aminti nimic.
Altfel ne-ar putea face necazuri.
— E o persoană foarte importantă?
Perla a chicotit.
— Ai văzut cum şi-a vânturat arma în aer? E un despot
local! Ai auzit vreodată proverbul „Când un
Pavilionul plăcerilor 85

învăţat se ceartă cu un soldat, chiar dacă are argumente, nu va


găsi nicio cale să-l convingă?"
A continuat dintr-o suflare:
— Pentru că soldatul e înarmat! Aşa că nu dă doi bani pe
argurnentele învăţatului, îl împuşcă pur şi simplu!
M-a privit în faţă.
— Şi ţine minte, Xiang Xiang, noi nu suntem nici măcar
învăţaţi, suntem târfe.

în noaptea aceea n-am închis un ochi, deoarece nu-mi


puteam lua gândul de la Luna de Primăvară.
A doua zi, de îndată ce s-a luminat, am bătut la uşa Perlei
şi am auzit-o spunându-mi să intru.
îmbrăcată într-o robă cu guler înalt, cu bujori brodaţi în fir
auriu, stătea lângă bolul mare alb-albastru şi îşi hrănea caraşii
aurii.
Am făcut câţiva paşi spre ea.
— Soră Perlă, ai aflat ceva despre Luna de Primăvară?
— E în camera întunecată.
Fără să se uite la mine, Perla a continuat să arunce
firimituri de pâine în bol.
O vreme am urmărit în tăcere peştii care înotau le-
gănându-şi cozile, apoi mi-a făcut semn să mă aşez pe
canapea.
îmi părea ciudat să-mi odihnesc dosul pe perna moale de
catifea, în vreme ce Luna de Primăvară se afla acolo jos.
întregul trup mi s-a înfiorat.
— Dar e rănită, de ce au vârât-o acolo?
— Pentru că l-a jignit pe şeful poliţiei. Nimeni nu-şi
poate permite aşa ceva. Dacă o faci, e ca şi cum ai cere să ţi se
tragă un glonţ în cap. A avut noroc că nu-i decât în camera
întunecată, nu în groapă.
86 Mingmei Yip

— Crezi că va muri?
— Crezi că mama, după investiţiile făcute, îşi va lăsa
fiicele să moară aşa de uşor? Sigur că nu, pentru că orice fiică
vie e mai bună decât una moartă. Dacă moare, toate
investiţiile ei ajung în oala de noapte. Dar pe o fiică vie... chiar
desfigurată, mama o poate vinde unui bordel ieftin şi astfel îşi
recuperează o parte din bani, chiar dacă numai câţiva bănuţi.
A tăcut câteva clipe, apoi a continuat:
— Oricum, rana nu e gravă.
A oftat:
— Rolul camerei întunecate e de a o învăţa minte pe orice
fată neascultătoare.
Am rămas tăcute o vreme, apoi Perla a vorbit din nou.
— Să lăsăm lucrurile neplăcute.
S-a ridicat, s-a îndreptat spre patul luohan şi a luat de sub
el un obiect lung învelit într-o husă de brocart. L-a scos din
învelitoare şi l-a aşezat cu grijă pe masă.
L-am studiat câteva clipe, apoi am întrebat:
— Ce este?
— E un qin — o ţiteră cu şapte corzi, mi-a răspuns cu
blândeţe, trecându-şi degetele de-a lungul instrumentului.
Suprafaţa din lemn, lăcuită şi împodobită cu bucăţele
rotunde de sidef, avea un luciu minunat.
— Deci azi cântăm la acest instrument?
Perla a chicotit.
— Ah, fetiţă prostuţă, crezi că poţi să înveţi aşa simplu,
într-o zi, să cânţi la acest instrument? Trebuie să exersezi din
greu, ani la rând.
A continuat cu emoţie în glas:
Pavilionul plăcerilor 87

— Vreau să-ţi cânt o melodie. Se numeşte „Amintirea


unui prieten vechi".
Am întrebat cu timidate:
— E vorba despre... Luna de Primăvară?
— Nu, e vorba de sora mea mai mare. Luna de Primăvară
e la fel de naivă ca ea.
— Unde se află sora ta acum?
Perla nu mi-a răspuns la întrebare. Tristeţea de pe chipul
ei mi-a înfrânat dorinţa de a afla mai multe. Aşa că am
schimba subiectul.
— Soră Perlă, ştii cum a ajuns Luna de Primăvară aici, în
Pavilionul Florii de Piersic?
Perla a netezit husa de brocart şi a oftat:
— Tatăl ei făcea negoţ pe mare şi avea o situaţie bună.
Odată, când transporta nişte mărfuri valoroase de la Shanghai
la Hong Kong, s-a pornit o furtună care a distrus tot —
mărfurile, vasul, marinarii şi pe el însuşi. Astfel încât familia
ei a pierdut, în adevăratul sens al cuvântului, totul peste
noapte. Şi nu numai atât: deoarece nu încheiaseră o asigurare,
au trebuit să plătească pentru toate pagubele, inclusiv
mărfurile care urmau să fie livrate la Hong Kong şi
despăgubirile pentru văduvele marinarilor. După
costisitoarele funeralii ale tatălui, nu a mai rămas nimic. Prin
urmare, concubinele tatălui au vândut-o pavilionului pentru
a-şi achita datoriile.
— Luna de Primăvară s-a văzut prăbuşindu-se peste
noapte din înaltul cerului pe pământ. Era obişnuită să fie
servită, iar acum trebuie să-i servească ea pe alţii. Am auzit că
avea un logodnic arătos şi foarte simpatic. Astfel încât e
normal să fi fost revoltată, când scârbosul ăla de şef al poliţiei
a încercat să-i facă rău. Sărmana fată, a fost prima ei invitaţie
în
88 Mingmei Yip

afara pavilionului şi deja a intrat într-un asemenea bucluc.


Perla a pus instrumentul la loc, a luat ceainicul şi a turnat
ceai pentru amândouă. L-am băut tăcute.
Apoi am întrebat:
— Nu înţeleg de ce Luna de Primăvară mă urmărea
mereu din crângul de bambus.
Perla m-a privit în ochi.
— Te invidiază pentru frumuseţea ta, în special pentru
gropiţe.
— Ţi-a spus ea?
— Nu. Dar îmi dau seama şi singură. O prind mereu cum
îşi strânge obrajii cu degetele, imaginându-şi că are gropiţe.
Perla a oftat.
— Hai, sărmana fată. încă nu trebuie să se culce cu
clienţii. Dar când va sosi momentul, vor fi şi alte...
— Alte ce?
— Nimic.
S-au scurs câteva clipe. Perla a scos din nou instrumentul
din învelitoarea sa de brocart şi a început să-l acordeze. Atinse
cu blândeţe, cele şapte corzi emiteau sunete cristaline,
delicate, de parcă ar fi şoptit secretele cerului. Când a terminat
de acordat, a meditat câteva secunde, apoi a început să cânte.
Melodiile păreau să spună o poveste foarte tristă. Vrăjită,
mi-am imaginat valuri de melancolie spălând cu blândeţe
camera, mângâind inimile noastre rănite.
Am remarcat şi altceva neaşteptat — transfigurarea Perlei.
Când cânta la pipa, ciupind viguros corzile, avea o expresie
însufleţită şi cochetă. Părul lung îi cădea pe faţă şi tremura ca
nişte valuri întunecate, iar ochii aruncau scântei ca stelele
sclipind pe cer. Dar acum, cântând
Pavilionul plăcerilor 89

la qin, chipul ei luase expresia celui al unui învăţat — serioasă,


senină, repectuoasă. Degetele care trăgeau şi ciupeau agresiv
corzile pipei, alunecau acum cu uşurinţă şi făceau piruete, ca
nişte libelule sărind peste un pârâu, ca nişte rândunele
atingând în zbor apa sau ca nişte petale căzând pe valuri.
Eleganţa cu care Perla cânta la qin mi-a înălţat mintea spre
un loc liniştit şi îndepărtat, unde aproape că îl puteam vedea
pe Baba aşezat într-un crâng umbros de bambus, cântând o
melodie tristă la vioară şi zâmbin- du-mi chinuit.
După ce Perla a încheiat, am oftat amândouă în acelaşi
timp. îmi părea rău că o muzică atât de minunată trebuise să
se sfârşească.
— Soră Perlă, am spus, căutându-i privirea. Qm-ul are
un sunet atât de minunat...
M-a privit curioasă.
— Ţi se pare frumoasă muzica asta?
Am dat din cap cu putere.
— înseamnă că ai un dar deosebit, Xiang Xiang. Puţine
fete tinere au intuiţia necesară pentru a aprecia melodiile
cântate la qin...
— Poţi să mă înveţi să cânt la qin?
Faţa i s-a întunecat.
— Nu.
— Dar... de ce nu?
Am fost surprinsă şi deopotrivă jignită de refuzul ei.
— Pentru că trebuie să te concentrezi pe pipa.
înainte de a apuca să protestez, a continuat:
— Xiang Xiang, qin-ul nu te va face celebră şi apreciată,
ci doar pipa.
— De ce? Şi cum?
90 Mingmei Yip

— Pentru că sunetul pipei este scurt, iar melodia


armonioasă. Poţi atrage imediat atenţia clienţilor. Dar sunt
necesari ani de zile de educaţie, pentru a învăţa să apreciezi
qin-ul, cu atât mai mult să cânţi la el, şi să cânţi bine. Noi,
femeile, ne păstrăm tinereţea şi frumuseţea doar un număr
limitat de ani. Astfel încât, atunci când vei ajunge să
stăpâneşti instrumentul, le vei fi pierdut deja pe amândouă.
Mai rău chiar, cu greu se va găsi un client suficient de cultivat
pentru a aprecia muzica interpretată la qin — sau talentul tău.
— Soră Perlă, i-am cercetat faţa netedă, frumoasă, dar tu
nu ţi-ai pierdut nici tinereţea, nici frumuseţea...
— Pentru că eu sunt o excepţie.
Am vrut să-i spun că şi eu, la rândul meu, eram o excepţie.
Dar luase deja o batistă şi începuse să şteargă
instrumentul cu tandreţea pe care ar fi arătat-o unui iubit.
După aceea a spus:
— Acum am să cânt „Tânguire în spatele porţii lungi".
— Despre ce e cântecul?
— Despre nefericirea unei femei fără noroc.
6
O zi norocoasă

recuseră zece luni de când ajunsesem în


Pavilionul Florii de Piersic şi nu primi-

r
sem încă nicio scrisoare de la mama. în-
tâi am fost supărată pe ea — cum o putuse uita pe
unica ei fiică? Apoi am început să-mi fac griji — pă-
ţise ceva? Ce-i făcuseră fetele acelea bătrâne cu cape-
tele rase din mănăstire? Mă durea să mi-o imaginez
cu capul ras şi trupul zvelt ascuns sub lugubra rasă
gri, nefăcând nimic toată ziua decât să mormăie tex-
te din sutrele îngălbenite, pe care oricum nu le înţe-
legea nimeni.
Mi-o doream din nou lângă mine, pe mama cu părul ei!
în fiecare seară, după ce-mi terminam treburile, dădeam
jos pandantivul zeiţei Guan Yin, pe care mi-1 legase mama la
gât, îl ţineam în faţa mea şi o rugam pe zeiţă să o protejeze pe
mama — oriunde s-ar fi aflat — şi să-i amintească să-mi scrie.
92 Mingmei Yip

Acum, singura mea consolare era Guigui. Hrănit cu toate


delicatesele, nu se făcea doar pe zi ce trece tot mai mare, ci şi
tot mai drăguţ. începusem să-l învăţ tot felul de trucuri — să
aducă diverse lucruri, să îngenuncheze, să dea lăbuţa, să facă
plecăciuni. Era atât de rotofei cu blăniţa Iui pufoasă şi
galbenă, încât semăna uneori cu luna rostogolindu-se pe
pământ. De fiecare dată după ce dădea o reprezentaţie reuşită,
îl duceam la bucătărie şi îl hrăneam cu bunătăţi. Pentru a-mi
răsplăti generozitatea (pe socoteala clienţilor), Guigui îşi
înclina capul grăsuţ şi mă privea curios, apoi mă lingea pe
toată faţa. Era atât de drăguţ şi de afectuos, încât nu mă
înduram să-l pedepsesc, nici măcar când făcea vreo prostie.
Odată a urinat chiar sub altarul unde era venerat Zeul cu
Sprâncene Albe. M-am speriat atât de tare, încât era cât pe-aci
să-l arunc afară din încăperea altarului, apoi am şters
înnebunită mizeria. Zeul cu Sprâncene Albe era zeitatea cea
mai adorată a pavilionului — pentru a atrage un flux nesfârşit
de bani şi a-i ţine pe oaspeţii înstăriţi sub vraja surorilor. Dacă
mama l-ar fi văzut pe căţeluş urinând exact sub altarul Zeului
Banilor, l-ar fi bătut — poate şi pe mine — cu asprime.
Tocmai când am vrut să-l cert pe Guigui, şi-a plecat capul
şi a scâncit, privindu-mă cu ochi mari, duioşi. Astfel încât, în
loc să-l plesnesc bine la funduleţ, l-am luat în braţe şi l-am
aruncat în aer!
Guigui şi eu am devenit nedespărţiţi. Când îmi îndreptam
rugăciunile către Guan Yin, o rugam acum să-l protejeze şi pe
el, împreună cu mama.

într-o după-amiază, cu inima împovărată de grija pentru


mama, m-am strecurat în camera Perlei. Stătea
Pavilionul plăcerilor 93

culcată pe canapea şi citea o revistă. Am urmărit-o cum alege


sâmburi de pepene coloraţi în roşu şi îi sparge între dinţi cu o
pocnitură senzuală. Limba ei micuţă trăgea apoi, ca o şopârlă
care îşi înşfacă prada, miezul oval din coajă.
Când am trecut pragul, tocmai scuipa o coajă într-un bol
de porţelan translucid. Şi-a ridicat privirea şi mi-a zâmbit.
— Xiang Xiang, n-ar trebui să exersezi artele în camera
ta?
— Soră Perlă, poţi să-mi faci o favoare?
— Hai, aşaza-te lângă mine!
A lăsat revista din mână.
— Ce anume doreşti?
— Să te aud cântând la qin „Amintirea unui prieten
vechi".
— De ce? Te gândeşti la cineva?
— La mama. Mi-e dor de ea, am spus cu ochii înceţoşaţi
de lacrimi.
Perla m-a cercetat o vreme cu privirea, apoi s-a uitat la
ceas.
— Bine, mai am puţin timp, până când soseşte oaspetele
meu.
S-a ridicat şi a scos instrumentul de sub pat. A îndepărtat
cu grijă husa de brocart, a aşezat instrumentul pe masă, a
aprins un beţigaş parfumat, apoi a acordat cele şapte corzi.
După aceea a început să cânte. Am fost din nou fermecată, nu
doar de muzică, ci şi de mişcările degetelor ei, graţioase ca
norii care plutesc pe cer. Ascultând melodiile care picurau din
degetele ei subţirii îmi părea că toate grijile dispar.
Când a terminat de cântat, am implorat-o din nou să mă
înveţe să cânt la qin. M-a refuzat iarăşi.
94 Mingmei Yip

— Te rog, soră Perlă, m-am auzit insistând, nu vreau să


învăţ decât „Amintirea unui prieten vechi", să o pot cânta
gândindu-mă la mama.
Nu mi-a răspuns, ci şi-a plecat privirea, cercetându-şi
modelele florale de pe fustă.
— Te rog, soră Perlă, o singură melodie.
Atunci şi-a ridicat privirea şi m-a cercetat.
— Una singură.
Am ridicat un deget şi am implorat-o fără încetare, până
când pe faţă i-a apărut un zâmbet asemănător crizantemelor
care îi înfloreau pe jachetă.
— Bine, vrăjitoare mică. Dar, Xiang Xiang, promite-mi că
va rămâne secretul nostru. îmi promiţi?
Am dat din cap ca o ciocănitoare flămândă.
— Bine, acum întoarce-te în camera ta şi spală-te bine!
— Soră Perlă, dar tocmai mi-ai promis că o să mă înveţi
să cânt la qin\
— îmbăierea face parte din ritualul cântatului la qin.
După aceea, vei arde beţigaşe parfumate pentru a purifica
aerul şi vei medita pentru a-ţi limpezi mintea, iar abia pe
urmă îţi va fi permis să atingi instrumentul. Să nu uiţi
niciodată că, atunci când cânţi la qin, nu te dedici doar
muzicii, ci comunici cu cele mai profunde taine ale cerului.
Eram prea uimită pentru a răspunde; a continuat:
— Ţi-am spus că e greu. Chiar vrei să înveţi?
— Da, soră Perlă!
— Bine, îmi place atitudinea ta hotărâtă.
Mi-a aruncat o privire tăioasă.
— în trecut, o elevă trebuia să locuiască împreună cu
profesoara ei şi să o servească vreme de doi ani — să-i
pregătească ceaiul, să gătească, să cureţe în casă, să-i maseze
muşchii încordaţi — înainte de a pomeni doar
Pavilionul plăcerilor 95

despre lecţii. Ai noroc că te scutesc de toate astea. Acum du-te


să te speli!
— Mulţumesc, soră Perlă, am strigat, apoi m-am năpustit
spre uşă.
Mi-a strigat din urmă:
— Ţine minte, acest instrument este sacru. Şi nu neglija
nici pipa.
M-am răsucit pe călcâie.
— Soră Perlă, nu o voi neglija.
— Vino înapoi şi am să te învăţ cum să-ţi acordezi
instrumentul — şi deopotrivă mintea.

Astfel, din ziua aceea, am început să învăţ în taină să cânt


la acest instrument venerat. La începutul fiecărei lecţii,
acordam cu meticulozitate cele şapte corzi de mătase,
aruncându-i priviri furişe Perlei şi dorindu-mi să arăt şi eu la
fel de frumoasă şi să cânt la fel de graţios ca ea. Exersam până
când îmi sângerau degetele şi făceam bătături, iar umerii îmi
înţepeneau şi mă dureau, însă, în mod ciudat, inima mi se
umplea de bucurie auzind melodiile triste ale qin-ului.
Se înţelege de la sine că nu îndrăzneam să neglijez
cântatul, pictura sau pipa. Perla mă avertiza mereu că, dacă
nu îmi însuşeam temeinic celelalte arte, va înceta să mă mai
înveţe să cânt la qin. Grijile ei erau însă neîntemeiate, pentru
că eram pricepută la toate artele! Domnul Wu, profesorul de
pictură, era atât de mulţumit de mine, încât mă copleşea cu
cadouri — pensule de toate dimensiunile, pietre pentru
cerneală gravate cu scene din cele patru anotimpuri, hârtie de
orez stropită cu fulgi care păreau de aur. îmi lăuda, de
asemenea, poeziile, spunându-mi că unele dintre ele erau atât
de bune, încât ar fi putut fi folosite ca texte ale unor arii
96 Mingmei Yip

de operă. îmi prezicea că voi deveni foarte, foarte curând


celebră. Domnul Ma, profesorul de operă, spunea că am un
glas de ciocârlie, atât de fermecat, încât poate ispiti soarele să
răsară şi să apună. Dar mă linguşea şi continuând să mă atingă
din întâmplare cu mâna peste tot.
Zvonurile despre talentele mele începuseră să se
răspândească. Unii clienţi cereau permisiunea să-mi vadă
picturile. Unii se opreau la uşa mea, să mă asculte cum cânt.
Alţii oftau de plăcere, când aveau şansa să-mi zărească
degetele executând acrobaţii pe pipa. Poeziile mele erau date
din mână în mână şi interpretate ca şi cum ar fi aparţinut lui Li
Bai sau Du Fu.

într-o după-amiază, pe când exersam la pipa „Lumina


lunii de primăvară deasupra râului", Fang Rong a intrat
val-vârtej în camera mea. S-a prăbuşit pe scaun, respirând
greu şi privindu-mă fericită. M-a cercetat atât de mult şi de
intens, încât am simţit cum mă îmbujorez.
— Ce este, mamă? am întrebat, lăsând instrumentul din
mână.
A sărit de pe scaun şi s-a îndreptat spre oglindă, fă-
cându-mi semn să o urmez.
Imaginile noastre reflectate ne priveau fix de pe suprafaţa
şlefuită. Mama a zâmbit cu şiretenie şi mi-a făcut cu ochiul.
— Xiang Xiang, n-a trecut niciun an de când locuieşti în
Pavilionul Florii de Piersic şi uite ce fată drăguţă am făcut din
tine.
Mi-am privit lung reflexia din oglindă şi pentru prima
dată i-am dat dreptate. Dar m-am simţit prea stânjenită pentru
a spune da, prin urmare am tăcut.
Pavilionul plăcerilor 97

Mi-a ridicat părul şi mi l-a ciufulit.


— Dar ştii ceva? Astăzi vei arăta chiar şi mai bine, pentru
că te iau cu mine în oraş, să te coafezi!
M-am întors spre ea, făcând ochii mari.
— Să mă coafez?
— Da, majoritatea fetelor nici măcar n-a auzit vreodată
de aşa ceva, cu atât mai puţin să aibă bani pentru coafor. Deci,
norocul tău!
Dar eu auzisem de asta.
— Vrei să spui... ca vedetele de cinema?
Nu văzusem, desigur, niciodată „vedetele" într-un film
adevărat, ci doar în ziarele şi revistele pe care le aducea Baba
acasă de la războinicul-despot.
— Chiar aşa! Vrei să arăţi ca o vedetă de cinema?
M-am întors să mă privesc în oglindă şi m-am văzut dând
din cap ca o femeie fără copii, care face plecăciuni înaintea lui
Guan Yin, rugându-se să-i dea un băiat.
Era o după-amiază fierbinte, însorită de vineri. Pe lângă
mine, Fang Rong a luat încă două fete cărora să li se aranjeze
părul. Una dintre ele, voluptuoasă şi prostuţă, era numită
Vaza de Jad, iar cealaltă era, spre surprinderea mea, Luna de
Primăvară. M-am bucurat că mama aranjase să împart ricşa
cu Luna de Primăvară, în vreme ce ea a luat o ricşă împreună
cu Vaza de Jad. Luna de Primăvară părea să-şi fi revenit după
noaptea aceea îngrozitoare, iar cicatricea de pe braţul ei era
destul de mică. Acum aveam în sfârşit ocazia de a discuta
amănunţit cu ea despre putoarea şi vânzoleala şobolanilor din
camera întunecată — poate chiar şi despre regulat. Dar, până
la urmă, n-am făcut altceva decât să ne zgâim la viaţa atât de
rar zărită a oraşului din afara pavilionului turcoaz. Nu ne
puteam desprinde
98 Mingmei Yip

privirile de aglomeratul bulevard Nanking cu faimoasele sale


firme roşii-aurii. Degetele noastre se întindeau în dreapta şi-n
stânga, arătând spre lucrurile de care ne aminteam.
Luna de Primăvară a arătat spre o clădire impozantă şi a
spus cu mândrie în glasul ei piţigăiat:
— Uite, ăsta e magazinul Xing Xing, unde mergeam cu
părinţii mei la cumpărături.
Mi-am sucit gâtul şi am văzut trei tai tai îmbrăcate
occidental, care studiau atente mărfurile. în spatele lor îşi
târşâiau picioarele servitoare amah, încărcate cu pungi din
care se revărsau cumpărăturile.
în vreme ce eu admiram încă machiajul elaborat şi rochiile
de brocart ale doamnelor din înalta societate, degetul Lunii de
Primăvară se mutase deja spre o clădire şi mai impozantă,
aflată lângă Xing Xing, iar glasul ei se înălţa tot mai sus şi mai
sus în aer.
— Uite, magazinul Sincere. Tatăl meu mi-a cumpărat o
dată un colier de aur din raionul de bijuterii de la etajul al
treilea!
A continuat plină de însufleţire:
— Tata mă ducea, de asemenea, la cafeneaua în aer liber
Pavilionul Melodiei Divine de la ultimul etaj al magazinului
Wing On. De acolo puteam vedea întregul oraş, inclusiv
sediul companiei China Peace, Hotel Internaţional şi pista de
raliuri!
După ce ricşa a depăşit în viteză cele două magazine şi pe
doamnele tai tai, am rămas amândouă tăcute.
Vrând să o las singură cu gândurile ei, m-am întors să
cercetez peisajul străzii.
Un vânzător ambulant, cu două coşuri legate în faţă, striga
cât îl ţineau puterile:
Pavilionul plăcerilor 99

— Pui fript proaspăt şi aromat! Banii înapoi, dacă nu e


aromat!
Lângă el, o femeie în vârstă, stând îngenuncheată, cerşea
lovindu-şi cu putere capul de trotuar.
Un vânzător de tăiţei, cu bustul gol şi pielea tăbăcită,
lovea într-un gong de alamă pentru a atrage atenţia.
în dogoarea soarelui, un poliţist indian cu turban roşu şi
barbă neagră mânuia frenetic un baston cu care direcţiona
traficul. Sudoarea i se scurgea pe faţa întunecată ca sosul de
fasole neagră.
Apoi am zărit doi copii mici, urmaţi de părinţii lor foarte
grijulii, înghesuindu-se într-un magazin de dulciuri. Când am
văzut zâmbetele largi de pe feţele părinţilor, sufletul mi-a fost
năpădit de tristeţe amestecată cu amărăciune. Mă simţisem
orfană încă din ziua în care fusesem adusă la pavilion, în
ciuda faptului că aveam o mamă şi mă trezisem pe
neaşteptate cu încă o pereche de „părinţi". Am scos capul din
ricşă, pentru ca Luna de Primăvară să nu-mi vadă lacrimile şi-
roindu-mi pe obraji.
Chiar atunci glasul ei mi-a răsunat lângă ureche, fă-
cându-mă să tresar.
— Uite, Xiang Xiang, e Mali Pig For!7
Mi-am şters lacrimile şi mi-am sucit gâtul.
— Cine?
— Celebra vedetă de la Hollywood! Acolo, pe firma
Teatrului Peking!
Atunci am văzut fotografia ce înfăţişa capul uriaş al unei
femei străine cu păr ondulat şi privire visătoare. Alături de ea
se vedeau câteva cuvinte în limba engleză,

7 Mary Pickford.
100 Mingmei Yip

pe care am încercat în zadar să le citesc. M-am întors spre


Luna de Primăvară.
— Poţi să citeşti maţele alea de găină?
A zâmbit mândră.
— Sigur că da.
Apoi, cu buzele încreţite ca un fund de găină, a început să
citească.
— Poor Little Rich Girl?
— Wahl Unde ai învăţat engleza?
— Tatăl meu angajase un profesor care ne dădea lecţii în
particular.
A urmat o pauză, după care m-a întrebat pe un ton demn
de o regină:
— Xiang Xiang, tu ai văzut vreodată un film?
Am scuturat din cap într-un mod jalnic.
Un zâmbet i-a înflorit pe faţă.
— Tatăl meu m-a dus Ia toate cinematografele: Peking,
Embassy şi Lyceum. Dacă ai vreodată ocazia să intri în
vreunul dintre ele, vei fi cu siguranţă impresionată. Sunt ca
nişte palate!
Ochii Lunii de Primăvară s-au înroşit. Am privit în
depărtare, pe deasupra portului, în spatele căruia se întindea
linia înceţoşată a orizontului. Un vapor şi-a pornit sirena
trecând pe lângă un altul. Un al treilea vas despica fără sunet,
ca o foarfecă, valurile de safir, iar steagul său american flutura
în briză ca o rochie viu colorată.
America! am murmurat în gând. Speram ca, într-o bună zi,
să pot pleca şi eu din Shanghai, să văd lumea, de exemplu
America, unde aş fi putut să o întâlnesc pe această femeie
ciudată şi celebră numită Mali Pig For. 8

8 Sărmana fată bogată.


Pavilionul plăcerilor 101

Două ricşe ne-au depăşit în grabă; picioarele goale ale


hamalilor au ridicat nori de praf.
în afara pavilionului, totul era atât de real, atât de viu... şi
totuşi iluzoriu. Viaţa părea un vis profund, confuz.
Când am vrut să mă întorc să vorbesc cu Luna de
Primăvară, ricşa s-a oprit brusc şi ne-a aruncat în faţă. Fang
Rong i-a plătit pe cei doi hamali asudaţi, apoi, cu o atitudine
autoritară, ne-a condus în coafor.
Pereţii salonului erau acoperiţi cu oglinzi, care îi
confereau un aspect misterios şi îl făceau să pară spaţios.
Lipite de oglinzi erau fotografii ale unor vedete de cinema
chineze; toate aveau părul lucios, aranjat, ca nişte valuri negre
sclipind în lumina lunii.
Văzându-ne, câţiva bărbaţi cu prosoape albe pe braţ s-au
grăbit s-o întâmpine pe Fang Rong. Ei i-au zâmbit slugarnici,
însă pe noi ne-au scrutat ca nişte lupi. După ce am luat loc,
mama le-a spus să o coafeze pe fiecare dintre noi altfel.
Spre Vaza de Jad a îndreptat un deget gros.
— Are o aluniţă urâtă pe frunte, aşa că tundeţi-o cu
bretonul sălciei plângătoare, să nu se mai vadă.
Apoi a făcut un semn spre Luna de Primăvară.
— Are o faţă prea rotundă şi o frunte prea joasă, aşa că
tundeţi-o cu bretonul drept, să acopere tot.
In final s-a întors spre mine zâmbind larg.
— Ea e norocoasa; îi faceţi strălucitorul cer înstelat.
Wah\ Era cât pe-aci să izbucnesc în hohote fericite
de râs. Cerul înstelat! N-am avut însă timp să savurez această
onoare, pentru că cei trei stilişti, zâmbind cu subînţeles,
începuseră deja să ne răvăşească părul cu mişcări experte ale
degetelor.
Cei trei bărbaţi ne-au tuns, spălat şi coafat mai bine de o
oră. La final ne-am privit una pe cealaltă în oglindă
102 Mingmei Yip

şi am constatat că fruntea Vazei de Jad era acoperită de o


porţiune îngustă de păr moale, care atârna precum crengile
unei sălcii plângătoare. Faţa Lunii de Primăvară era încadrată
de un breton gros şi păr drept în dreapta şi stânga, care făceau
ca faţa ei rotundă să pară, în mod magic, mai îngustă. în ceea
ce mă priveşte, am fost încântată să-mi văd părul pieptănat
peste cap, dezvelindu-mi fruntea înaltă pentru care eram atât
de invidiată şi faţa de forma unui sâmbure de pepene. Mai
mult decât atât, cele trei-mii-de-fire-ale-ne- plăcerilor erau
împodobite cu o agrafă de aur pe care înfloreau perle! Faţa îmi
părea schimbată. Brusc arătam seducătoare... de parcă aş fi
fost o autentică vedetă de cinema, care dansează cu rochia
înfoiată pe o muzică de vis, într-o sală impozantă de bal, în
care atârnă candelabre strălucitoare!
Un hohot de plâns m-a trezit din reverie; m-am întors şi
am zărit privirea Lunii de Primăvară. Ochii ei plânşi stăruiau
asupra chipului meu, ca o pisică încercând în mod jalnic să
pună laba pe un os de peşte.
— Lună de Primăvară, am inspirat adânc, de ce...
Vocea aspră a mamei a tunat:
— Lună de Primăvară, încetează! Nu fi invidioasă. Ar
trebui să fii recunoscătoare, nu numai pentru că eşti încă în
viaţă, ci în viaţă cu părul coafat şi o faţă îngustă, în locul
chiflei ăleia umflate!
Luna de Primăvară a tăcut imediat. După aceea, mama a
plătit în grabă şi ne-a condus afară. De data aceasta nu a mai
închiriat ricşe. Spre uimirea mea, ne-a dus în zona cea mai
aglomerată a bulevardului Nanking, pe unde trecuseră
înainte ricşele noastre! Au urmat şi alte surprize, când mama
ne-a dus într-un magazin de stofe şi a anunţat:
Pavilionul plăcerilor 103

— Alegeţi ce vreţi şi le dau la croitor să vă facă robe


chinezeşti şi rochii occidentale, pentru toate trei.
Vorbele acestea generoase care se revărsau din gura ei îmi
sunau la fel de încântătoare ca melodiile cântate la qin\
Apropiindu-mi pielea de cupoanele de satin înflorat, am
simţit că mi se înmoaie genunchii de fericire. Vaza de Jad o
ţinea tot într-un uuu! şi aaa! şi aiiyal, în timp ce degetele ei
treceau peste sulurile de mătase care se revărsau înaintea
noastră, ca o cascadă sub un curcubeu. Până şi ochii trişti şi
umezi ai Lunii de Primăvară străluceau acum.
După o jumătate de oră, când sesiunea de cumpărături s-a
încheiat, mama a întrebat veselă:
— Ei bine, e foarte cald, aşa că ce spuneţi, fetelor, de nişte
îngheţată să ne răcorim înainte să ne întoarcem acasă?
îngheţată? Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Baba gustase
o singură dată — acasă la războinic — şi îmi spusese că e ceva
moale ca mătasea şi dulce ca zahărul. Tî se topea atât de rapid
în gură, încât trebuia să lingi cu putere, fără să te opreşti, cum
ţi-ai linge o rană.
Ne-a trebuit câteva secunde până când am priceput vestea
cea bună, apoi am izbucnit toate trei:
— Da, mamă!
Plimbându-mă agale pe bulevardul aglomerat, cu cerul
înstelat sclipindu-mi în păr, cu imaginile unor rochii noi în
minte şi îngheţata care mi se topea atât de plăcut în gură, mă
simţeam cea mai norocoasă din lume. Colţurile gurii mi se
ridicau încăpăţânate, în ciuda eforturilor mele de a le coborî
— oamenii de pe stradă or fi crezut că eram nebună, zâmbind
de una singură!
104 Mingmei Yip

Lingeam cu delicateţe îngheţata, încercând din răsputeri


să prelungesc plăcerea provocată de răcoarea şi dulceaţa ei
binefăcătoare. Nu mă mai săturam să mă uit la mărfurile
colorate expuse în vitrinele magazinelor. Privind în jur, am
constatat că şi pe noi ne privea lumea. Fete tinere se holbau
invidioase la noi, înăbuşindu-şi chicotelile. Câţiva bărbaţi ne
aruncau priviri lascive. Muncitorii fluierau. Câteva tai tai
îndreptau degete cu unghii roşii spre noi şi vorbeau în şoaptă,
rânjind.
M-am întors s-o întreb pe Fang Rong:
— Mamă, de ce se uită toţi la noi?
Şi-a luat aerul unei Mari Impărătese.
— Ah, fiica mea, ce întrebare prostească! De ce? Pentru că
sunt invidioase pe voi, de-aia!
A arătat spre o fată de zece ani, zdrenţăroasă şi sfrijită,
care cerşea la colţ:
— Crezi că oamenii o găsesc drăguţă? — apoi spre o
servitoare amah de vârstă mijlocie, cocoşată — sau pe ea? — şi
în final spre o fată cu pieptul plat şi un chip banal, care vindea
clătite la o tejghea de pe stradă — sau prăjina asta de bambus?
Mama a început să râdă.
— Ha, ha, ha, micile mele comori minunate!
S-a oprit şi ne-a măsurat din priviri pe toate trei, apoi s-a
întors şi m-a ciupit de obraz:
— Mai ales tu, Xiang Xiang, tu vei fi în centrul atenţiei
curând, foarte curând!
Când a rostit vorbele acestea, mi s-a părut că toţi ochii se
pironiseră asupra mea. Ameţită şi visătoare, lingeam îndârjită
îngheţata, savurându-i dulceaţa care se topea rapid, şi
spunându-mi în gând că tot acest noroc nu era doar un vis.
Am atins pandantivul zeiţei Guan
Pavilionul plăcerilor
10
Yin şi m-am rugat în taină ca această zi să continue la
nesfârşit.
Tocmai când savuram pasta moale care îmi atingea limba,
m-am simţit brusc îmbrâncită. înainte de a putea pricepe ce se
întâmplase, s-a produs zarvă în jurul meu, aşa cum sfârâie
uleiul într-un wok încins.
Vocea mamei vibra ca un gong stricat, mişcând aerul din
jurul ei.
— Prindeţi hoţul!
Abia atunci mi-am dat seama că îngheţata mea dispăruse.
Acum era ţinută strâns în mâna murdară a unui băiat de zece
ani, numai piele şi os. Lingea disperat, încercând totodată să
traverseze strada plină de maşini care treceau vâjâind pe
lângă el.
— Ai grijă! i-am strigat.
Mama m-a pleznit peste cerul înstelat şi mi-a aruncat o
privire ucigătoare.
— Ţi-ai ieşit din minţi? Nu crezi că ţâncul ăsta merită să
fie lovit de o maşină?
Când a apărut un spaţiu liber în traficul intens, băiatul a
ţâşnit, urmat de un amestec discordant de scrâş- nituri,
claxoane, ţipete şi înjurături.
— O, Cerule! O să-l omoare! am strigat din nou.
După încă o privire ucigătoare, mama a alergat împreună
cu noi trei să vadă ce se întâmplase.
Spre marea mea uşurare, băiatul nu fusese ucis — nici
măcar lovit. Picioarele lui păreau însă să fi prins rădăcini, iar
faţa îi era atât de palidă, încât arăta de parcă tocmai îşi făcuse
apariţia din lumea yin, cu spiritele atârnându-i încă de
picioare, încercând să-l tragă înapoi. îngheţata se împrăştiase
pe trotuar şi se scurgea spre canal, ca sângele alb de
sperietură.
Şoferul a sărit din maşină şi a scuipat.
106 Mingmei Yip

— Mama mă-tii de bastard regulat de câini! Data viitoare,


uită-te când treci strada!
Şi cu asta l-a îmbrâncit pe băiat, care stătea buimac, înapoi
pe trotuar. înainte de a se urca la loc în maşină, şoferul a
zbierat din nou:
— Faceţi loc! Mă duc să-l iau pe preşedintele Camerei
Generale de Comerţ din Shanghai!
Apoi a trântit portiera şi a pornit în viteză. După aceea,
circulaţia s-a reluat imediat.
Luna de Primăvară aplauda.
— Mamă, n-a păţit nimic!
Acum îi venise ei rândul să fie lovită peste cap de mama.
— De ce te bucuri atât pentru gunoiul ăsta? Ar trebui
bătut ca o bucată de carne de vită!
Apoi, spre surprinderea mea, şi-a răsucit bustul
voluminos spre băiat şi a pus mâna pe el. Mama era puternică
ca un taur. Băiatul, dând din braţele şi picioarele lui osoase,
ţipa ca un pui dus la tăiat. Câţiva golani se adunaseră deja în
jurul nostru, strigând veseli.
— Da, strânge-1 de gât pe cerşetor!
— Wahl O femeie omoară în bătaie un bărbat!
— Haideţi să vedeţi operă Peking pe gratis!
în timp ce ei înteţeau focul acestei drame stradale, a apărut
din senin un bărbat în jur de patruzeci de ani, blond, într-un
costum alb. A păşit spre cele două mingi de carne care se
luptau şi, dintr-o mişcare a braţelor sale musculoase, le-a
despărţit.
Mulţimea de gură-cască a amuţit brusc. Ochii tuturor se
aţintiseră asupra străinului, aşteptând să vadă în ce direcţie va
evolua drama. Spre surprinderea mea, în loc să-şi iasă din fire
şi să blesteme această yanggui
Pavilionul plăcerilor 107

zi — stafie străină — mama şi-a smuls un rânjet larg şi i-a


spus într-o engleză stricată.
— Sorii, sorii, mister. Miss understanding, miss
understanding.
Spre şi mai marea mea surprindere, „barbarul" a vorbit
într-o mandarină perfectă.
— Ce s-a întâmplat?
Mama i-a răspuns în mandarină, zâmbetul ei devenind tot
mai larg, parcă mai larg decât faţa.
Meishi, meishi.
Nimic, nimic.
— Nimic?
Atunci a intervenit Vaza de Jad, arătând spre băiat.
— A încercat să-i fure surorii mele, Xiang Xiang,
îngheţata.
Bărbatul s-a întors spre mine să mă studieze. Ochii lui
erau două mărgele albastre, reci, dar în mod ciudat
binefăcătoare — ca îngheţata pe care nu o mai aveam. Tocmai
când am simţit roşeaţa urcându-mi în obraji, s-a întors să-l
privească pe băiat, care tremura în zdrenţele lui sub razele
fierbinţi ale soarelui.
— Ti-e tare foame?
/

Băiatul a dat din cap, până i s-a desprins aproape din


ceafă.
— Mama e bolnavă şi nu am mai mâncat de trei zile.
Spre surprinderea tuturor, diavolul străin şi-a scos
la iveală portmoneul de piele, a luat câţiva bănuţi de aramă şi
i-a dat băiatului.
— Cumpără ceva de mâncare pentru familia ta şi du-te
acasă.
Băiatul a înşfăcat banii, s-a lăsat în genunchi pe trotuar şi a
început să facă plecăciuni, apoi a zbughit-o ca un şoarece pe
bulevardul aglomerat.
108 Mingmei Yip

Vaza de Jad s-a întors brusc spre străin şi i-a zâmbit larg.
— Domnule, vă mulţumim pentru bunătatea
dumneavoastră şi vă poftim să ne vizitaţi la pavilion.
Bărbatul s-a încruntat, studiindu-ne pe toate trei cu
privirea.
— Ce pavilion?
Mama, părând acum cuprinsă de însufleţire, a răspuns cu
un glas piţigăiat:
— Pavilionul Florii de Piersic din Si Malu.
în loc să-i răspundă mamei, diavolul străin s-a întors să
mă privească lung, cu ochii strălucind de bunătate, apoi, fără
niciun cuvânt, a plecat. Lumea care se adunase a scos câteva
înjurături dezamăgite, apoi s-a risipit cu repeziciune.

Pentru a fi sigură că nu ni se vor strica coafurile, mama a


luat un taxi să ne ducă înapoi la pavilion. Tot drumul,
imaginea băieţelului a continuat să-mi bântuie mintea — faţa
lui palidă, trupul fără vlagă abia acoperit de zdrenţe,
plecăciunile înduioşătoare, când primise câţiva bănuţi. Atunci
mi-a trecut brusc prin minte cât de norocoasă eram — în
pavilion aveam o locuinţă, mâncare şi haine, toate gratis!
Probabil trăiam în paradis, fără să o ştiu.
M-am întors spre Fang Rong şi am încercat să-mi ridic
colţurile gurii la fel de sus ca acoperişul pe care se afla
cafeneaua Melodiei Divine.
— Mamă, îţi mulţumesc foarte mult.
— Mulţumeşte-mi purtându-te ca o fată cuminte, a rânjit
ea, bătându-mă drăgăstos pe braţ.
Apoi ni s-a adresat nouă tuturor.
— Dacă sunteţi cuminţi, veţi avea cele mai frumoase
haine, cea mai gustoasă mâncare şi cele mai dră
Pavilionul plăcerilor 109

guţe coafuri din lume. Dar dacă nu, veţi ajunge toate ca stafia
aia flămândă, care fură resturi de pe stradă şi va sfârşi lovită
de vreo maşină. Vreţi să fiţi ca bastardul ăla mic, pe care-1 vor
transforma curând în carne tocată?
— Nu, am răspuns la unison.
— Sunteţi cuminţi?!
— Da!
Glasurile noastre piţigăiate au biciuit aerul, în vreme ce
mama rânjea misterios, cu faţa în umbră.
Tulpina de jad şi poarta de aur

ând m-am trezit a doua zi, eram fericită şi f în


acelaşi timp tristă — fericită pentru că du- ceam o viaţă bună în
pavilion, tristă din cauza amintirii băieţelului. Obrajii lui
scofâlciţi şi ochii ieşiţi în afară se lipiseră de mintea mea ca
nişte melci. Mi-am adus aminte şi de diavolul străin şi de
expresia ochilor lui albaştri spălăciţi.
Am luat pipa şi am început să cânt visătoare; murmurul
dulce al instrumentului mi-a inundat urechile. Apoi, într-o
clipă, lacrimile mi-au umplut ochii. îmi curgeau pe obraji,
picurând pe pipa, până când a părut că se uită la mine cu chipul
brăzdat de lacrimi. Am legănat-o la piept, imaginându-mi că e
sora mea mai mică, absorbindu-mi credincioasă toate
gândurile şi sentimentele, toată tristeţea mea.
— Mama şi Baba, am spus către pipa, mi-e dor de voi.
Oriunde v-aţi afla acum, să nu fiţi îngrijoraţi. Vă promit că am
să-mi port singură de grijă. Şi ere-
Pavilionul plăcerilor 111

deţi-mă, într-o bună zi voi ajunge celebră, foarte celebră!


Mă adâncisem în monologul meu, când am auzit brusc
zgomote în faţa uşii.
— Guigui? Vino!
Nici nu-1 chemasem bine, când căţeluşul s-a năpustit în
camera mea. Am lăsat pipa şi l-am luat în braţe. A început
să-mi lingă nerăbdător faţa.
— Gata, gata, băiat rău ce eşti. Ai fost un copilaş cuminte
astăzi?
Guigui şi-a înclinat capul grăsuţ, apoi a început să facă
plecăciuni şi să-mi dea lăbuţa.
— Bine, i-am netezit blăniţa, ştiu că eşti un copilaş
cuminte. Ţi-e foame? Vrei nişte bunătăţi?
A mai făcut câteva plecăciuni.
Tocmai când voiam să-l duc la bucătărie, perdeaua de
mărgele a fost dată la o parte şi în cameră a intrat val-vârtej
Fang Rong, legănând în mâini un castron mare, aburind,
aşezat pe o tavă. Corpul ei, înfăşurat într-o o robă verde de
mătase, semăna cu nişte chiftele umflate din carne de porc,
învelite în frunze uleioase de lotus. Când făcea vreo mişcare,
colacii de grăsime păreau să declanşeze o revoluţie sub rochia
ei. Fundul ei părea să aibă dimensiunea perfectă, pentru ca
patru surori să poată juca mahjong pe el. Abia mi-am înăbuşit
un chicot văzând-o.
Mama s-a uitat urât la amândoi, şi la mine, şi la Guigui.
— Xiang Xiang, scoate câinele afară!
— Dar, Mamă...
— Ţi-am spus să-l scoţi afară. Sau vrei să-i dau eu un şut?
112 Mingmei Yip

Am încercat să-l alung cu binişorul pe Guigui, dar a


protestat împingându-şi trupuşorul în picioarele mele.
Mama a ţipat:
— Scoate-1 odată afară!
Ceea ce am şi făcut, cu părere de rău.
— Acum închide uşa şi aşază-te lângă mine.
După ce am luat loc, mama a privit spre pipa şi a
spus, străduindu-se din răsputeri să-şi îmblânzească tonul
vocii:
— Xiang Xiang, lasă pipa şi ia nişte supă tonică.
Am fost uimită. De obicei, eu eram cea care o implora să
mă lase să fac o pauză, când exersam. Niciodată nu mă scutise
de muncă şi, desigur, nu-mi adusese niciodată supă.
— De ce? am întrebat.
— De ce? Să sărbătorim marea ta zi, prostuţo!
A aşezat cu grijă tava pe masă, apoi şi-a tras iute un scaun.
După ce şi-a instalat comod dosul ei voluminos, Fang Rong a
afişat un zâmbet uriaş.
— Vei afla curând de ce. Acum nu mai pune întrebări.
Bea supa asta specială, cât e fierbinte. Dacă se răceşte, nu mai e
hrănitoare.
A ridicat castronul şi mi-a legănat supa pe la nas. O aromă
bogată mi-a inundat nările. Am luat o sorbitură de probă.
— E foarte gustoasă, din ce e făcută?
— Diverse ierburi, mult oţet şi cea mai bună carne de
găină de mătase9. I-a luat o zi întreagă lui Ah Ping să o fiarbă,
a spus mama; zâmbetul uriaş i-a rămas pe chip.
M-a cercetat cu privirea — ca o mamă care îşi examinează
copilaşul nou-născut, căutând eventuale diformi

9 Soi de găină cu pielea neagră.


Pavilionul plăcerilor 113

tăţi — până când am sorbit şi ultimul strop. Apoi a aşezat


castronul pe tavă, a luat tava şi a ieşit din cameră. O senzaţie
de căldură mi-a cuprins întregul corp. Supa tonică îşi făcea
probabil efectul. Dar ştiam că motivul era, de fapt, altul —
eram norocoasă să trăiesc în Pavilionul Florii de Piersic!
Atunci, spre surprinderea mea, Fang Rong a năvălit din
nou în cameră, de data aceasta azvârlind câteva cărţi pe masă.
— Ha, a râs ea pe înfundate, vezi ce distrată sunt, pe
astea le-am uitat! Citeşte-le pe toate, să fii pregătită pentru
primul tău oaspete.
— Ce oaspete am întrebat, dar mama dispăruse deja ca o
pală de fum.
Mi-am trecut privirea peste titlurile cărţilor — Stiluri
variate ale războiului florilor; Indicaţii tainice pentru odaia de
jad; Cartea de căpătâi a unei fete simple; Dragoste rafinată...
Am ales una dintre cărţi, am răsfoit-o şi am dat peste
următoarele rânduri:

Când un bărbat şi o femeie fac dragoste întâia oară,


trupurile lor se ating, iar buzele se lipesc unele de
celelalte. Bărbatul suge buza inferioară a femeii, iar femeia
buza de sus a bărbatului. Sugându-şi buzele, savurează
fiecare saliva celuilalt... Atunci se răspândesc o mie de
vrăji şi se risipesc o sută de griji. Mâna stângă a femeii
trebuie să ţină acum tulpina de jad a bărbatului. Bărbatul
îşi va folosi mâna dreaptă pentru a mângâia poarta de jad
a femeii. Bărbatul va simţi astfel energia yin, iar tulpina lui
de jad va fi stârnită. Se va înălţa spre cer, ca un vârf
singuratic iţit spre Calea Lactee. Femeia simte energia
yang,
114 Mingmei Yip

iar crăpătura ei de cinabru se va umezi de la lichidul care


se scurge ca un râu traversând o vale adâncă. Acum poate
avea loc împerecherea...

Fiecare savurează saliva celuilalt? Aii-ya\ Am continuat


să citesc cu o fascinaţie morbidă:

Loviturile, fie ele adânci, superficiale, rapide, lente,


drepte, piezişe, spre est, spre vest, pornesc toate de la
prezumţii diferite. Fiecare îşi are idiosincrasiile ei.
Lovitura înceată se aseamănă crapului prins în cârlig.
Lovitura rapidă se aseamănă păsărilor care zboară
împotriva vântului...

Ha! Loviturile astea nici nu se puteau compara cu


loviturile de apărare pe care le demonstrase Baba la artele
marţiale. Când cineva atacă, ce soartă va avea oare, dacă
loveşte ca „un crap prins în cârlig"?
Era cât pe-aci să izbucnesc în râs din cauza acestui mod de
exprimare ridicol, când mi-au atras atenţia cuvintele „cele
nouă modalităţi de a mişca tulpina de jad":

Se scufundă şi iese afară, ca pescăruşii în joc cu valurile...


Năvăleşte rapid şi împunge tare, ca un şoarece speriat care
se întoarce în grabă în adăpostul său...

Apoi „cele şase modalităţi de penetrare" mi-au sărit în


ochi:

întâi, tulpina de jad se împinge în jos, apoi se mişcă înapoi


şi înainte ca un ferăstrău, ca şi cum ai
Pavilionul plăcerilor 115

deschide cu forţa o stridie pentru a scoate perla lucioasă...

Nedumerită şi îngrijorată, am închis cartea cu zgomot şi


am oftat din rărunchi. Perla îmi spusese că mama îmi va da să
citesc nişte cărţi. Dar nu-mi putusem imagina că aveau să fie
atât de stranii, pline de expresii precum tulpina de jad, poarta
de jad, vârful yang, crăpătura de cinabru.
M-am uitat la copertă: Arta de a face dragoste, scrisă de
cineva care îşi spunea maestrul Dong Xuanzi, însemnând
Orificiu Misterios. Arta de a face dragoste, de Orificiul
Misterios, repetam cu savoare ciudatele silabe, de parcă astfel
mi s-ar fi putut lămuri cele mai ascunse mistere ale tărâmului
vântului şi lunii.
Mintea mea îmi părea însă, în acel moment, asemănătoare
cerului senin asupra căruia se năpustesc nori întunecaţi.
Mi-am simţit sângele clocotind în vene. Faţa mi se
încinsese, gura mi se uscase. Am înşfăcat cărţile şi am alergat
spre camera Perlei, pe care am găsit-o însă pustie. Am
colindat încolo şi-ncoace, fără să-i zăresc însă umbra, fără să-i
simt adierea parfumului. Pe coridorul care ducea spre
grădină, gândindu-mă încă la toate acele lucruri ciudate
despre care tocmai citisem, m-am izbit de o masă de carne
moale. Mi-am ridicat privirea şi am zărit căutătura de rău
augur a lui Fang Rong.
— Xiang Xiang! m-a certat ea. Unde ai fost? Te-am căutat
peste tot. Haide!
M-a condus înapoi spre camera mea, m-a împins înăuntru
şi a trântit uşa.
— Ai studiat cărţile şi lucrarea clasică? m-a întrebat
şoptind înfierbântată.
116 Mingmei Yip

Am chicotit.
— Mamă, nu există decât Cinci Cărţi Clasice, Analele de
primăvară şi toamnă, Cartea odelor, Cartea schimbărilor. ..
— Gata, gata. Nu te mai da mare! Şi şterge-ţi zâmbetul
ăla încrezut de pe faţă! Ştii ceva? Nu mă interesează Cartea
schimbărilor, nu mă interesează decât ca fiicele mele să-mi
schimbe în bine situaţia financiară! Pricepi?
— Dar, mamă, cum poate cineva îmbunătăţi situaţia ta
financiară citind Cartea de căpătâi a unei fete simple?
Fang Rong a început să-mi cerceteze chipul, cu ochi
scăpărători ca bilele cu care se joacă copiii.
— Ha, ha, Xiang Xiang, până la urmă eşti mai proastă
decât pari!
S-a aplecat apoi spre mine şi şi-a coborât glasul, de parcă
ar fi vrut să-mi împărtăşească cel mai bine păzit secret al
universului.
— Ştii care e calitatea ta cea mai valoroasă?
/

— Talentul meu artistic.


Am vrut să adaug „şi frumuseţea mea", dar m-am decis să
fiu modestă.
Mama mi-a făcut cu ochiul.
— Nu! Fecioria ta, prostănaco!
M-a sfredelit cu privirea.
— Xiang Xiang, niciun bărbat nu te-a atins vreodată, nu?
— Ba da.
Ochii mici ai lui Fang Rong s-au transformat atunci în
două mingi de foc. M-a prins de bluză, gâtuindu-mă.
— Curvă mică, cine?
— Baba.
— O, fir-ar!
Pavilionul plăcerilor 117

Mi-a dat drumul, apoi a îndreptat spre mine un deget


acuzator.
— Târfă afurisită, l-ai regulat pe propriul tău tată!
Glasul îi bubuia ca tunetul.
— Când te-ai culcat cu el, ţi-a atins poarta de aur? Şi-a
vârât tulpina de jad în crăpătura ta de cinabru?
— Mamă, tocmai voiam să te întreb despre poarta de aur
şî crăpătura de cinabru şi...
Muşchii crispaţi de pe faţa mamei au părut să se destindă.
— Dar mi-ai spus că te-ai culcat cu tatăl tău, chiar n-a
făcut nimic?
— Ba sigur că a făcut. Trăgea pătura peste mine. îmi
spunea poveşti...
— Ha! Atâta tot?
— Da. Când eram mică, mi-era atât de teamă de stafii,
încât urlam şi urlam, până când venea Baba şi se culca cu mine
în pat.
— Mama ta unde era?
— Lucra.
— Noaptea? Era şi ea curvă ca tine?
— Nu! Era la scurt timp după ce şi-a rupt Baba piciorul.
Am roşit şi am bălmăjit:
— A fost nevoită să lucreze ca... ăăă... strângătoare a
parfumului nopţii, ca să poată plăti facturile de la spital.
Mama şi-a aruncat capul gras pe spate şi a izbucnit în
hohote delirante de râs, de parcă zăgazurile râsului s-ar fi
deschis lovite de fulger.
— Ha! Ha! Ha! Ha! Xiang Xiang, m-ai speriat de moarte,
când mi-ai spus că tatăl tău se culca cu tine, în timp ce maică-ta
aduna rahat!
118 Mingmei Yip

Am fost atât de furioasă şi umilită, încât n-am mai putut


scoate un cuvânt.
Mama continua să râdă ca o nebună urmărită de un
beţivan. Am aşteptat până când s-a calmat, apoi am schimbat
subiectul.
— Mamă, tot nu mi-ai spus ce e tulpina de jad, poarta de
aur...
— Habar n-ai ce înseamnă? Nu ţi-a explicat deja Perla
toate astea?
— Nu.
Mama a făcut ochii mari.
— Afurisita! Nu ţi-a spus? Tărfuliţă proastă ce eşti, un
bărbat îţi va deschide curând petalele şi tu nici nu ştii ce e o
tulpină de jad şi o poartă de aur? Chiar dacă Perla nu ţi-a
explicat, nici celelalte surori nu ţi-au spus nimic? Hm?
— Dar, mamă, nu am timp să vorbesc cu celelalte surori!
Exersez cât e ziua de lungă şi fac comisioane pentru tine!
— Bine, bine, lasă prostiile. Oricum, vei afla curând.
— Cum?
— Când îţi vei pierde virginitatea. Mulţi bărbaţi ar plăti
bucuroşi mulţi bani de aur pentru asta. Când bărbaţii fac sex
cu fete drăguţe virgine, tulpinile lor de jad sunt stârnite la
culme.
Mi-a făcut cu ochiul.
— După aceea, reîntineresc şi dobândesc longevitate.
Unii se îmbogăţesc, alţii primesc posturi oficiale. Chiar şi
ghinionul îi părăseşte.
Nu am spus nimic; mama a continuat, zâmbind acum
visătoare:
— înaltul Stăpân Fung a câştigat deja licitaţia pentru a
deveni dat ou ke.
Pavilionul plăcerilor 119

A arătat spre aluniţa pe care o avea între sprâncene.


— Al treilea ochi al meu mi-a spus deja de multă vreme
că el va fi câştigătorul.
— Ce licitaţie şi cine e datou ke şi înaltul Stăpân Fung?
A chicotit.
— Ah, Xiang Xiang, te crezi deşteaptă, dar de fapt eşti
cam proastă. Datou ke este primul bărbat care va aduna qi din
partea yin a trupului tău. Bărbaţii ăştia bătrâni sunt înnebuniţi
să adune energie yin de la tinere. Dacă un bărbat ajunge să se
culce cu trei sute de virgine, va recăpăta tot — dinţii, părul
negru, vitalitatea.
— Wah, atunci mi-ar plăcea şi mie să adun nişte energie
yin, când voi fi bătrână.
Mama a râs, iar carnea de pe faţă i s-a cutremurat.
— Sigur, Xiang Xiang. De aceea vin uneori lesbiene
bătrâne la noi, să ne ceară câte o virgină.
— Lesbiene?
Mama mi-a făcut cu ochiul.
— Li se spune şi fete care lustruiesc oglinda. Pentru că
două femei, cartf vor să-şi piardă sufletul, nu pot face altceva
decât să-şi frece părţile yin plate ca oglinzile una de cealaltă.
— Să-şi piardă sufletul? Adică să moară?
— Xiang Xiang, m-am săturat de prostia ta! a ţipat
mama, apoi s-a oprit şi a zâmbit cu răutate. Dar sunt sigură că
înaltul Stăpân Fung nu se va sătura de tine.
— Cine e înaltul Stăpân Fung?
— L-ai văzut la petrecere.
— Te referi la bătrânul plin-de-riduri-cu-un-pi-
cior-în-groapă?
— Xiang Xiang, ţine-ţi gura aia stricată!
S-a uitat urât la mine; aluniţa i se mişca ameninţătoare
între ochi.
120 Mingmei Yip

— A plătit deja o sumă uriaşă de bani pentru prima ta


noapte. Aşa că, să faci bine să-l mulţumeşti. Altfel...
A bătut din picior.
Tot părul se ridicase pe mine. Aveam senzaţia că sute de
creaturi lipicioase se târau pe corpul meu, urmate de înaltul
Stăpân Fung cel plin de riduri.
Mama a rânjit cu subînţeles.
— Xiang Xiang, deşteaptă cum eşti, ce ai prefera, o
mulţime de şobolani cleioşi târându-se pe corpul tău sau un
singur înalt Stăpân Fung?
— Un singur înalt Stăpân Fung, fireşte!
— Eşti o fată bună. Fii cuminte şi vei avea tot ce-ţi
doreşti.
M-a bătut uşor pe cap, apoi a numărat pe degetele ei
cărnoase.
— Haine frumoase, mâncare bună, o coafură nouă,
îngheţată şi acum, pe înaltul Stăpân Fung şi ridurile lui de
longevitate, ha! ha! ha!
Mama părea să se sufoce cu hohotele ei demente de râs,
dar o clipă mai târziu s-a oprit şi mi-a aruncat o privire care
mi-a îngheţat sângele în vine.
— Xiang Xiang, dă-ţi toate hainele jos!
— Cum?
— Eşti surdă? Ţi-am spus să-ţi dai toate hainele jos!
Acum!
S-a uitat cruciş la mine cu ochii ei de şobolan.
— Mişcă-te! Sau vrei să ţi le smulg eu de pe tine?
Am început să mă dezbrac.
Fang Rong se plimba în jurul meu, apăsându-mi şi
ciupindu-mi trupul, de parcă ar fi ales o bucată de carne
pentru cină. După ce m-a strâns şi m-a frământat o vreme, a
dat din cap; un zâmbet satisfăcut i s-a lăţit pe faţă.
HniMMH:mi|nmnU1|!imm’r""""" !: J - Iî::11!11!i r:! 1

Pavilionul plăcerilor
12
1

— Ha, a mormăit ca pentru sine, înaltul Stăpân Fung


trebuie să fie clarvăzător, să plătească atâta pentru o fată de
treisprezece ani.
în acel moment uşa s-a deschis larg şi în cameră a intrat
Wu Qiang. M-am aplecat instinctiv după haine, să-mi acopăr
goliciunea.
— Nu te mişca! Lasă-1 pe De să te studieze.
M-am simţit atât de umilită, încât ochii mi s-au umplut de
lacrimi. Hainele mi-au căzut pe jos şi au rămas acolo ca o
formă umană mototolită.
Vocea mamei a răsunat lângă urechea mea.
— De ce ţi-e ruşine? Nu e decât De. Nu mi-ai spus chiar
tu că te-ai culcat cu tatăl tău? Acum stai liniştită şi lasă-1 pe
De să se uite la tine.
Deşi mă uitam în jos, spre degetele de la picioare, pentru a
evita privirile pătrunzătoare ale lui Wu Qiang, îi simţeam
totuşi ochii înfometaţi devastându-mi trupul. Am început să
tremur. Mi-am încolăcit braţele în jurul pieptului.
Wu Qiang mi-a tras braţele în jos. A vorbit cu un glas
blând, dar ochii îi ieşiseră din orbite şi rămăseseră aţintiţi
asupra sfârcurilor mele.
— Xiang Xiang, nu-ţi fie teamă. Mai devreme sau mai
târziu, toate fetele trebuie să devină tinere femei.
Mâna lui zăcea caldă pe umărul meu gol.
— Nu are rost să faci pe doamna, când vei deveni târfă.
Pe faţa lui Fang Rong a înflorit un zâmbet.
— Wu Qiang, fii mai blând, nu-i decât o mică fecioară.
De şi-a desfăcut atunci buzele, dezvelind un şir de dinţi
albi, uniformi.
— Da. ai drpntate. doar o mică fecioară.
122 Mingmei Yip

Au trecut câteva secunde, după care s-a întors spre mama


şi a spus, încă zâmbind:
— Ei, ce părere ai?
Mama a dat din cap apreciativ.
— Bun, totul e în regulă — oase delicate, piele netedă,
carne fragedă.
De mi-a ciufulit părul şi a adăugat:
— Şi păr negru, moale şi mătăsos.
Apoi mi-a atins părul pubian.
— Moale şi lucios şi aici.
Mama i-a aruncat o privire tăioasă.
— Văd şi eu.
De a aprobat.
— Da, sigur că da.
A urmat o tăcere de mormânt; apoi, sub privirea îngheţată
a mamei, De s-a scuzat şi a ieşit.
După ce De a plecat, mama a spus:
— Ia-ţi hainele pe tine.
Asta am şi făcut. Ochii ei mă priveau acum cu înţeles.
— Xiang Xiang, eşti o virgină deosebit de dezirabi- lă, cu
excepţia unui lucru.
— Care anume?
— Asta, că pui prea multe întrebări! O virgină trebuie să
fie docilă şi blândă. înainte de a-1 întâlni pe înaltul Stăpân
Fung, ai face bine să înveţi cum să te porţi. Du-te la Perla
acum şi spune-i să-ţi explice cum docilitatea şi blândeţea faţă
de o tulpină de jad îţi vor aduce o grămadă de bani, ca să nu
mai vorbim de plăceri nesfârşite.
Mi-a făcut cu ochiul.
— Perla este expertă în secretele odăii de culcare. Ha!
Ha! Ha!
După aceea, a luat cărţile de pe masă, mi le-a aruncat în
braţe şi m-a îmbrâncit spre uşă.
"nmmiimwfiffl'miHi

Pavilionul plăcerilor 123

Perla se aranja în faţa oglinzii. După ce am închis uşa, a


rămas cu privirea aţintită spre părul meu şi a exclamat:
— Xiang Xiang, eşti foarte drăguţă!
A bătut cu palma în scaunul de lângă ea.
— Vino lângă mine.
A urmat o tăcere lungă, în timpul căreia Perla a continuat
să-mi privească coafura în oglindă.
— Soră Perlă, nu-ţi place coafura mea?
Perla nu mi-a răspuns la întrebare; expresia feţei ei a
devenit tristă şi serioasă.
— Ţi-a cumpărat mama şi îngheţată, ţi-a adus supă, apoi
ţi-a arătat cărţile alea ciudate?
Am dat aprobator din cap.
— Xiang Xiang, în curând vei fi regulată de un bărbat!
— Nu, nu voi fi!
— Hai, surioară, de ce crezi că te-au tratat ca pe o
prinţesă?
— Cred că... sunt pur şi simplu norocoasă.
— Norocoasă, he?
A rânjit.
— Dacă norocul ar zăbovi în bordelul ăsta, am fi toate
prinţese, nu prostituate. însă din păcate vei deveni o târfă
adevărată, înţelegi? Vrei să-ţi pictez şi intestinele?
în încăpere s-a lăsat o tăcere grea ca un cadavru curăţat de
intestine.
— Şi asta, mi-a spus ea, smulgându-mi cărţile din braţe
şi trântindu-le pe masă, asta îţi va pregăti transformarea din
fecioară în femeie.
S-a întrerupt şi m-a privit cu amărăciune:
— Sau din femeie virtuoasă într-o curvă ticăloasă.
A ridicat una dintre cărţi şi a răsfoit paginile ilustrate.
124 Mingmei Yip

— Dacă vei învăţa temeinic şi îţi vei însuşi toate aceste


poziţii, vei deveni o femeie respectată, atât de respectată, încât
bărbaţii vor plăti câteva monezi de argint doar pentru a
adulmeca parfumul trupului tău şi o mulţime de monezi de
aur pentru a-1 gusta!
Am deschis gura şi am inspirat adânc, refuzând să accept
urâtul adevăr pe care îl evitasem cu încăpăţânare.
— Xiang Xiang — Perla m-a bătut uşor pe cap — nu are
sens să-ţi faci prea multe griji, învaţă doar, bine? Sunt aici,
dacă ai nevoie de ajutor.
Am dat din cap şi am zâmbit cu amărăciune.
— Bine. începem acum lecţia.
Mi-a făcut cu ochiul.
— Există o zicătoare „Să mori sub un tufiş de bujori şi să
devii o stafie desfrânată", însemnând că o femeie îl poate face
pe un bărbat atât de fericit, încât să nu-i pese că ar putea muri
în timp ce face sex cu ea.
Tăceam, încercând să pricep vorbele Perlei.
Apoi a început să-mi explice cuvinte precum perla roşie,
corzi de lăută, tăiţei alunecoşi şi toate metaforele ciudate de
genul să crapi pepenele şi să-i guşti zeama; tulpina de jad
pătrunde pe poarta de aur; zeama yin se revarsă ca o fântână...
La sfârşitul lecţiei, eram impresionată de cunoştinţele
temeinice ale Perlei privind aceste chestiuni încurcate, dar şi
complet epuizată.
Perla a exclamat brusc:
— O, fir-ar! Xiang Xiang, trebuie să mă ocup de un
barosan acum. Du-te mai bine să studiezi cărţile şi vino mâine
iarăşi la mine.
Când am ajuns la uşă, m-a strigat.
M-am întors şi i-am văzut chipul trist.
"ii'HmmmumfiHimiHiHimuMUMimmmmimmiHiuiHll

Pavilionul plăcerilor 125

— Xiang Xiang, îmi placi foarte mult.


A tăcut câteva clipe, apoi a continuat:
— Profită de ultima şansă de a te bucura de copilărie...
Nu am ştiut ce să-i răspund.
— Du-te acum şi distrează-te cu Luna de Primăvară.
— Dar dacă află mama, o să...
— Nu-ţi fie teamă, de vreme ce înaltul Stăpân Fung a
plătit deja cu siguranţă o grămadă de bani pentru tine, mama
e binedispusă şi nu va fi foarte severă cu tine. Duceţi-vă şi
distraţi-vă în grădina de lângă templu.
Dar eu auzisem că acea grădină era bântuită de câteva
surori cu soartă nefericită, care se sinuciseseră! Desigur,
nimeni nu îndrăznea să o întrebe pe mama dacă era adevărat
sau nu. Dar când m-am întors să o întreb pe Perla, închisese
deja uşa.
8
Grădina bântuită

< m împins uşa de la camera Lunii de Pri- ) ,/J măvară şi


am intrat. Şedea pe pat, iar în Ls jurul ei erau împrăştiate
câteva cărţi care-mi păreau cunoscute. S-a dat la o parte şi a
bătut cu palma pe locul de lângă ea.
— Xiang Xiang, aşază-te lângă mine.
M-am aşezat, apoi am arătat spre cărţi.
— Le înţelegi pe toate?
— Sigur că da, Xiang Xiang.
M-a privit curioasă.
— Vrei să spui că tu nu le înţelegi?
— Doar pe unele, dar sora Perlă mi-a explicat totul.
Am repetat în gând lucrurile pe care mi le spusese
Perla. Nori şi ploaie pe muntele Wu înseamnă că un bărbat şi o
femeie se împerechează. Ploaia provine din partea yang a
bărbatului, norii vin din partea yin a femeii. In timpul
împerecherii, tulpina de jad a bărbatului (eu o numeam
„cocoşelul", dar Perla mi-a spus că
Pavilionul plăcerilor 127

aşa e numită doar cea a unui copil) pătrunde pe poarta


preţioasă a femeii. După aceea, bărbatul împrăştie un lichid
cleios (mie îmi părea un fel de urină concentrată, amestecată
cu lapte, dar Perla insistase că sunt lucruri complet diferite) în
trupul femeii, pentru ca aceasta să aibă un bebeluş — dar asta
nu funcţiona decât la femeile din afara pavilionului turcoaz;
fetelor-flori de aici nu li se permitea să aibă copii. Acesta era
motivul pentru care mama îmi dăduse supa aceea tonică —
sau toxică, după cum o numise Perla.
Dar Luna de Primăvară ştia deja toate acestea. Am
întrebat-o:
— De unde ai aflat toate aceste lucruri?
Chipul i s-a întristat.
— De la logodnicul meu. Yuguan este un bărbat foarte
chipeş şi un iubit foarte priceput. Făcea orice pentru a mă
satisface. Absolut orice.
— Vrei să spui, îţi sugea limba, îţi savura saliva, te muşca
de ureche şi se juca cu piscul lui semeţ pe lângă poarta ta de
jad? le-am înşirat eu pe toate dintr-o suflare.
Nu-mi venea să cred că dădea aprobator din cap.
— Aii-ya, Lună de Primăvară, nu ţi se par dezgustătoare
toate aceste lucruri?
A roşit, însă a rostit cu hotărâre în glas:
— Nu, sigur că nu! Sunt cele mai plăcute lucruri din
lume!
Judecând după vehemenţa cu care vorbise, trebuia să fie
ceva adevărat în toate acestea, dar m-am simţit totuşi obligată
să o contrazic.
— Nu, sunt dezgustătoare, am răbufnit, şi perverse!
— înseamnă că şi părinţii tăi au făcut lucruri
dezgustătoare şi perverse.
128 Mingmei Yip

Cu urechile încinse, m-am simţit obligată să apăr onoarea


părinţilor mei.
— Nu, n-au făcut!
— Dacă nu le-ar fi făcut, de unde crezi că ai apărut tu?
Dacă nu ai apărut dinăuntrul mamei tale, crezi că ai răsărit
dintr-o piatră sau te-au cules din gunoi?
Şi Mica Roşcată îmi spusese la fel.
Mă străduiam să găsesc un răspuns isteţ, când mintea mi-a
fost invadată de imagini ale părinţilor mei. Pe muntele Wu,
mama mea liniştită, reţinută, şi tatăl meu elegant, cultivat, îşi
sugeau cu pasiune limbile, gustând unul din saliva celuilalt,
apoi... acea tulpină a tatălui meu se apropia de crăpătura
mamei mele.
îmi simţeam întregul trup înfierbântat, când şi-a făcut loc
în mintea mea o altă imagine — eu, un bebeluş, cu corpul plin
de sânge, secreţii şi spermă, neacoperit de niciun fir de aţă,
târându-mă afară din acea vale a mamei mele — ca un crab
care iese pe furiş dintr-o crăpătură. Părinţii mei mă ridică
imediat în braţe, iar pe feţele lor înfloresc zâmbete. Nu-i
văzusem niciodată atât de fericiţi.
Glasul Lunii de Primăvară m-a trezit din reverie.
— Xiang Xiang, la ce te gândeşti?
în acel moment m-am simţit ca o broască străpunsă cu un
ac.
— Poate că, până la urmă, ai dreptate.
Am tăcut, apoi am întrebat:
— Unde e logodnicul tău acum?
— Am auzit că s-a logodit cu altcineva. Provine dintr-o
familie respectabilă de învăţaţi, dar sunt foarte săraci. Aşa că
nu cred că are destui bani pentru a-mi achita datoriile, să pot
pleca din pavilion. Şi chiar dacă
Pavilionul plăcerilor 129

ar avea, cum şi-ar putea dezonora familia, aducând o


fată-floare în casă?
Văzând că e pe punctul de a izbucni în plâns, am spus
repede:
— E prea cald aici, hai să ieşim!
Luna de Primăvară a rămas tăcută, frământându-şi
batista. Apoi a schimbat subiectul.
— Xiang Xiang, ţi-a spus mama cine îţi va crăpa
pepenele?
— Cred că bătrânul înalt Stăpân Fung cel plin de riduri.
Am făcut o grimasă.
— Dar ţie?
— E vorba despre un om de afaceri bogat... oricum, voi
afla săptămâna viitoare. Mama a spus că m-a vrut de îndată ce
mi-a văzut picioarele.
Am privit în jos — Luna de Primăvară avea cele mai
micuţe picioare dintre toate surorile din pavilion. Perla îmi
spusese că unora dintre clienţi le place să sărute, chiar să sugă
picioarele unei femei. Şi cu cât erau mai mici picioarele, cu
atât mai dezirabile, deoarece aceşti chon nanren perverşi îşi
puteau vârî întregul „crin auriu de trei ţoii" în gură pentru a-i
savura gustul.
— Aii-ya\ am scuipat.
— Ce s-a întâmplat, Xiang Xiang?
— O, nimic. M-am grăbit să schimb subiectul.
— Dar am crezut că nu mai eşti... virgină.
— Ba sunt încă.
— Şi atunci ce e cu toate chestiile acelea pe care le-ai
făcut cu logodnicul tău?
Luna de Primăvară a roşit.
— Tulpina lui de jad nu a pătruns pe poarta mea de jad.
De obicei folosea cealaltă tulpină.
130 Mingmei Yip

Am aprobat din cap cu subînţeles, deşi nu aveam idee ce


era „cealaltă tulpină". Prea intimidată pentru a continua cu
întrebările, am propus în schimb:
— Lună de Primăvară, ce zici de o plimbare?
— Dar nu avem voie să părăsim acest loc fără
permisiunea mamei.
— Putem merge la templul acela vechi din grădină. N-o
să ne vadă nimeni, pentru că nimeni nu merge vreodată acolo.
— Pentru că e bântuit! Odată au dezbrăcat-o pe una
dintre surori, au atârnat-o cu capul în jos şi au biciuit-o de
treizeci de ori, până i-a putrezit fundul. Apoi au tăiat
frânghiile şi au lăsat-o în grădină. A doua zi, mama i-a găsit
corpul, îmbrăcat într-o rochie roşie, legănân- du-se deasupra
altarului din templu.
— Dar ai spus că o dezbrăcaseră.
— Mama nu a biciuit-o până a omorât-o. Sora s-a simţit
atât de umilită, încât s-a sinucis.
Luna de Primăvară şi-a coborât vocea, de parcă s-ar mai fi
aflat o a treia persoană, invizibilă, în cameră.
— Oamenii spun că a îmbrăcat în mod intenţionat o
rochie roşie pe drumul ei spre Izvoarele Galbene să-l vadă pe
Regele Iadului, ca să se poată întoarce ca stafie însetată de
sânge!
Inima a început să-mi bată cu putere. Luna de Primăvară a
continuat:
— Altă dată, când una dintre surori a rămas însărcinată
cu iubitul ei secret, s-a aruncat în fântâna din grădină. Am
auzit că mamei i-a părut tare rău când s-a sinucis.
— îi era foarte dragă mamei?
— Nu. Ci pentru că imediat după ce a murit, unul dintre
clienţi i-a cerut mamei o soră însărcinată. Luna
Pavilionul plăcerilor 131

de Primăvară şi-a coborât glasul. De-a lungul anilor, cel puţin


trei surori şi-au sfârşit viaţa acolo.
— Dar sora Perlă mi-a spus că mama nu le permite
surorilor să moară, deoarece nu suportă să-şi piardă
investiţiile.
— Exact. De aceea s-au sinucis — ca să-i facă în ciudă.
O tăcere lugubră s-a lăsat în încăpere. In cele din urmă am
spus:
— Oricum, eu nu cred că există stafii.
— Xiang Xiang, sigur ai înnebunit!
— Lună de Primăvară, nu fi laşă. Hai să mergem!
— Şi ce facem dacă există într-adevăr stafii?
— Atunci o să te apăr eu. Ştiu kung fu. Am sărit de pe pat
şi am lovit cu piciorul sus, în aer.

Luna arunca o lumină argintie, iar stelele ardeau sclipind


pe cer. Luna de Primăvară şi cu mine ne ţineam de mână,
înaintând cu băgare de seamă, pas cu pas, de-a lungul potecii
şerpuite care trecea prin crângul de bambus. Zgomotele
nocturne ale pavilionului — pălăvrăgeli, cântece, râsete,
sunetul pipei — erau tot mai îndepărtate, pe măsură ce
pătrundeam tot mai adânc pe aleea cu frunziş bogat, spre
grădina bântuită. După cincisprezece minute n-am mai auzit
decât ţipetele insectelor, foşnetul frunzelor şi sunete slabe,
misterioase. Luna era pe jumătate acoperită de vălurile norilor
— ca şuviţele lungi de păr care brăzdează faţa unei femei-sta-
fii. Aerul era încins ca supa tonică a mamei; simţeam mâna
transpirată a Lunii de Primăvară în mâna mea.
— Xiang Xiang, mi-a şoptit, mi-e frică; hai să ne
întoarcem.
— Acum e prea târziu.
132 Mingmei Yip

— Xiang Xiang! Am crezut că ştii drumul!


— Nu, n-am fost niciodată aici. Am auzit doar de la Perla
şi de la celelalte surori unde e.
— Xiang Xiang, du-mă înapoi, acum!
— Dar, Lună de Primăvară, am minţit eu, nu ne putem
întoarce la jumătatea drumului.
— De ce?
Mi-am stors creierii căutând un motiv plauzibil.
— Pentru că... pentru că mi s-a spus că toţi cei care s-au
întors din cale au murit într-un mod misterios. Odată ce ai
pornit la drum, trebuie să urmezi qi care te conduce în
grădină. Nu poţi merge înapoi, împotriva energiei qi.
— O, Cerule, atunci ce facem?
— Mergem întâi în grădină, apoi luăm o decizie.
Ne-am continuat drumul într-o tăcere la fel de grea
ca inimile noastre. Luna de Primăvară mă ţinea acum atât de
strâns de braţ, încât unghiile ei îmi intrau în carne. Dar nu
îndrăzneam să rostesc nici cel mai mic cuvânt de protest.
Poteca era umedă şi avea un miros amestecat de plante
proaspete şi putrezite. Din când în când trebuia să dăm la o
parte crengi şi frunze crescute prea mari. Cele cinci simţuri ale
mele erau în mod dureros atente la cel mai slab sunet şi miros,
la cea mai mică mişcare. Auzeam respiraţia grea a Lunii de
Primăvară, care puncta aerul dens al nopţii.
— Xiang Xiang, glasul Lunii de Primăvară a rupt în cele
din urmă tăcerea, chiar nu crezi că există stafii?
— Poate că există; nu ştiu.
Vocea i-a tremurat uşor.
— Ce facem dacă dăm peste o stafie?
— De vreme ce nu există cale de întoarcere, o vom privi
în faţă şi eventual o vom întreba: „Ce mai faci,
Pavilionul plăcerilor 133

stafie drăguţă, nu ai vrea să servim o ceaşcă de ceai şi să stăm


de vorbă?"
Au trecut câteva clipe, apoi am izbucnit amândouă într-un
râs nervos.
— îmi placi, Xiang Xiang. Nu doar pentru că eşti atât de
drăguţă, dar eşti şi amuzantă.
înainte de a apuca să-i răspund, am observat că aproape
ajunsesem la un luminiş.
— Lună de Primăvară, uite, am reuşit.
Tufărişul se sfârşea într-un câmp întins, inundat de
lumina argintie a lunii. In depărtare se înălţa un mic templu
cu cornişe răsucite, de care atârnau două lampioane mari,
stinse. Legănându-se în adierea brizei, se zăreau prin frunziş
ca doi ochi orbi care clipeau. în faţa porţii templului, frunzele
copacilor străvechi foşneau ca şoaptele sau strigătele cuiva
dornic să-şi spună povestea tristă.
Am simţit un ghiont în cot.
— Xiang Xiang, ce sclipeşte pe pământ?
— Nu ştiu. Hai să ne uităm, am spus, trăgând-o pe Luna
de Primăvară după mine.
Spre surprinderea mea, luna era cea care sclipea, reflectată
în bălţi.
Luna de Primăvară a început să cânte şi să danseze:
— Ce minunat, luna în baltă.
Apoi a strigat, făcându-mă să mă înfior:
— Xiang Xiang, ce-i aia?
Am privit în direcţia în care arăta cu degetul şi am văzut
fascicule de lumină plutind încolo şi-ncoace. Am tăcut câteva
clipe, apoi am spus:
— Nu-ţi fie teamă; sunt licurici.
N-am mai continuat, însă, să-i explic ce auzisem, că
locurile preferate de licurici sunt cimitirele. Respiraţia mi-era
îngheţată.
134 Mingmei Yip

Luna de Primăvară şi-a ridicat privirea spre discul ceresc.


Câteva clipe lungi au trecut, apoi a întrebat:
— Xiang Xiang, îţi aminteşti poezia aceea despre lună...?
Mi-am îndreptat privirea spre lună şi am recitat:
— O singură lună se reflectă în toate apele, toate apele
sunt îmbrăţişate de o singură lună.
— îmi place. Şi tu îmi placi, Xiang Xiang; eşti atât de
deşteaptă. O, sunt atât de fericită aici.
— Şi eu, am răspuns, mă simt liberă aici. Fără mama,
fără De, fără camera întunecată, fără oaspeţi preferaţi...
— Dar şi fără mâncare, fără ceai aromat. Of, mor de
foame.
Şi-a aşezat mâna pe burtă.
— Şi mă scapă şi pipi.
— Şi pe mine, am spus, apoi mi-a venit o idee: Lună de
Primăvară, hai să facem pipi pe lună.
A râs pe înfundate.
Am rostit cu glas cântător:
— Eu sunt Chang E, regret că am înghiţit elixirul pe care
l-am furat de la soţul meu; am fugit spre lună...
— încetează, Xiang Xiang, nu eşti Chang E; nu poţi face
pipi pe lună!
M-am îndreptat spre una dintre bălţi, m-am lăsat pe vine,
mi-am dat jos pantalonii şi am urinat pe imaginea reflectată a
lunii. Când am terminat, i-am făcut cu ochiul Lunii de
Primăvară:
— Vezi?
A fugit după mine şi m-a lovit cu pumnul.
— Vulpe şireată! Trebuia să mă fi gândit prima la asta!
Alergam gâfâind.
— Dar nu te-ai gândit!
Pavilionul plăcerilor 135

în cele din urmă am ajuns la templu.


— Bine, Lună de Primăvară, am spus, acum
povesteşte-mi despre tine şi logodnicul tău.
Luna de Primăvară şi-a apăsat degetul pe buze.
— Şşşş Xiang Xiang, auzi şi tu?
Am ciulit urechile.
— E doar vântul.
— Nu, ascultă cu atenţie.
— Pisici care se vaită?
— Nu.
— O, poate e stafia acelei surori care s-a spânzurat după
ce a fost dezbrăcată şi biciuită până i-a putrezit fundul!
Ascultă, sunt ţipetele ei, parcă ar biciui-o!
— Dar, Xiang Xiang, dacă o stafie e moartă, cum poate
să ţipe?
— Din pricina unui coşmar, cred.
— Stafiile visează?
— Eu de unde să ştiu? N-am murit încă!
— O, Luna de Primăvară m-a înghiontit mai tare,
vorbind tot în şoaptă, ascultă, Xiang Xiang, stafia geme acum,
şi gâfâie.
— Atunci trebuie să fie o stafie înfometată!
Spre surprinderea mea, Luna de Primăvară a chicotit:
— Cred că nu e o stafie, cred că e cineva care stârneşte
norii şi ploaia.
— Dar nu suntem pe muntele Wu.
Luna de Primăvară m-a apucat de mână.
— Nu fi prostuţă! Hai să ne uităm!
— Nu-ţi mai e teamă de stafii?
— Şşşş, taci. Sunt sigură că nu e o stafie. Hai, ur-
mează-mă.
Ne-am învârtit puţin încolo şi-ncoace, apoi Luna de
Primăvară a arătat spre o spărtură în zidul care încon-
136 Mingmei Yip

jura templul. S-a aplecat şi s-a strecurat înăuntru, iar eu am


urmat-o. Am înaintat bâjbâind atente să nu ne izbim de ceva.
După o vreme, părea că ne apropiem de sursa zgomotului.
Luna de Primăvară s-a oprit în cele din urmă în dreptul unei
intrări, de unde răzbăteau suspine adânci.
Cu o senzaţie de teamă în stomac, i-am strâns mâna şi am
şoptit:
— Lună de Primăvară, hai să ne întoarcem.
Am fost surprinsă şi totodată jenată, că acum ea era cea
calmă. Când am vrut să insist din nou să plecăm, mi-a
poruncit din priviri să tac din gură. S-a apropiat apoi de unul
dintre geamuri, şi-a umezit degetul, a făcut o mică gaură în
hârtia de orez care acoperea grilajul şi s-a uitat înăuntru.
Am şoptit:
— Lună de Primăvară, ce e?
Dar nu m-a băgat în seamă.
Era imposibil ca o stafie să fie cauza unei asemenea
desfătări. Aşa că mi-am umezit şi eu, degetul, am găurit hârtia
de orez şi am privit înăuntru.
Spre uimirea mea, pe jos, complet goi, stăteau întinşi un
bărbat şi o femeie. Bărbatul se mişca deasupra femeii —
uneori ca un peşte prins în cârlig, alteori ca o pasăre zburând
împotriva vântului —, exact aşa cum descria maestrul Orificiu
Misterios în Arta de a face dragoste. Femeia părea să se lupte
sub apăsarea şi mişcările de împingere ale bărbatului. Deşi în
întuneric nu-i puteam distinge faţa, urletul ei, ca al unui porc
înjunghiat, m-a convins că suferă enorm. A trebuit să-mi apăs
mâna cu putere pe gură ca să-mi înăbuş un strigăt de uimire.
în mod ciudat, deşi eram speriată, mi-am simţit inima bătând
mai repede, urechile
Pavilionul plăcerilor 137

şi obrajii îmi ardeau şi o senzaţie de căldură îmi urca dintre


coapse. I-am dat un ghiont Lunii de Primăvară, dar ea mi-a
făcut din nou un semn de respingere cu mâna.
Luptele şi gemetele au continuat, până când bărbatul a
scos brusc un ţipăt ascuţit. După aceea, s-a lăsat moale peste
trupul femeii.
O, Cerule, trebuie să-şi fi pierdut sufletul!
Am înghiontit-o pe Luna de Primăvară, apoi mi-am dus
mâna la gât şi am trecut-o de-a latul lui, ca şi cum mi l-aş fi
retezat. Şi-a fluturat din nou mâna, nerăbdătoare. Atunci
bărbatul, trezindu-se parcă din aţipeală, s-a rostogolit lângă
femeie. Cei doi stăteau acum faţă în faţă, femeia cu spatele la
noi. Bărbatul a început să-i mângâie foarte tandru sânii.
Femeia gemea uşor, dar nu încerca să-l oprească.
Chiar atunci o insectă — un fluture, mi s-a părut — a
intrat zburând probabil pe geam (cel din partea cealaltă,
dinspre curte) şi a început să se rotească deasupra perechii.
Femeia s-a ridicat imediat în capul oaselor, încercând să
prindă făptura care dansa. Atunci i-am văzut faţa.
Mi-am acoperit gura cu mâna şi m-am străduit din
răsputeri să nu strig.
Perla!
M-am întors spre Luna de Primăvară şi am văzut că şi ea
făcuse acelaşi lucru. Au trecut câteva clipe, apoi m-a împins
afară din coridor. După ce am reuşit în final să ne dibuim
calea afară din templu şi am ajuns în grădină, am luat-o la
goană.
Când am ajuns înapoi în siguranţă în camera Lunii de
Primăvară, a arătat spre pantalonii mei şi a spus cuprinsă de
agitaţie:
138 Mingmei Yip

— Xiang Xiang, uite, ţi s-au umezit pantalonii. M-am


aplecat, mi-am apucat pantalonii cu mâna şi
i-am studiat.
— E rouă.
— Da, a chicotit ea, rouă din poarta ta de aur.
9
Arta de a satisface

\ săptămână mai târziu, cu cinci zile înainte tJ de


„marea mea zi", Perla m-a invitat în ca- V m e r a ei
pentru nişte ultime sfaturi referitoare la stârnitul norilor şi
ploii.
De îndată ce m-am aşezat, mi-a aruncat o privire tăioasă.
— Xiang Xiang, ai face bine să te pregăteşti pentru înaltul
Stăpân Fung, când va veni să-ţi crape pepenele. Să nu faci vreo
greşeală chiar de prima ta dată, altfel vei avea mari, mari
necazuri. Nu vei fi pedepsită doar de către mama şi De, ci şi de
înaltul Stăpân Fung, care a plătit o mulţime de bani pentru
tine.
Perla a continuat, spunându-mi că unii clienţi nemulţumiţi
de serviciile surorilor „sparg vizuina" — distrug casa de
toleranţă —, iar nefericita soră în cauză e nevoită să plătească
pentru toate pagubele.
Am tăcut o vreme, apoi mi-am amintit de grădina bântuită
şi am roşit toată.
140 Mingmei Yip

— Ce e, Xiang Xiang?
Aveam senzaţia că îmi rămăsese un licurici în gât.
— Vrei să mă întrebi ceva?
într-un final am reuşit să mă adun şi să spun în şoaptă:
— Soră Perlă, bărbatul... bărbatul din grădină era... Jiang
Mou?
Mi-a făcut cu ochiul.
— Xiang Xiang, ai grijă ce vorbeşti! Nimeni nu trebuie să
afle.
Am dat din cap.
— Ne-ai lăsat înadins pe mine şi pe Luna de Primăvară
să te vedem?
A zâmbit, părând foarte misterioasă în lumina gălbuie a
lămpii ei împodobite.
— Deci îl iubeşti pe Jiang Mou?
I-am interpretat tăcerea drept o confirmare.
— Atunci de ce nu te măriţi cu el şi pleci din pavilion?
— Pentru că e sărac şi deja căsătorit.
Perla a oftat, mângâind cu degetele brăţara ei strălucitoare
de jad.
— Nu te mai gândi la iubire, Xiang Xiang. Iubirea nu
durează; gândeşte-te la plăcere.
— Dar nici plăcerea nu durează.
— Dar, spre deosebire de iubire, nu lasă în urmă
suferinţă, după ce trece.
S-a uitat la ceas.
— Hai să ne începem lecţia.
Perla m-a condus să şed lângă ea, la masa vanităţii.
— Xiang Xiang, a spus, studiind atentă imaginile noastre
reflectate de oglindă, acum ai aflat despre nori şi ploaie.
Am dat din cap.
Pavilionul plăcerilor 141

A continuat:
— Cel mai important lucru este să tachinezi. Pentru că
dacă le permiţi acelor chou nanren să ajungă unde vor prea
repede, vor fi dezamăgiţi. Nu uita, şi nevestele lor au aceleaşi
crăpături de cinabru ca noi. Noi stăpânim însă şi arta
cochetăriei, pentru a-i excita. Nu-i tachinezi doar prin
înfăţişarea ta, ci şi prin felul în care te mişti, chiar şi în somn.
— Dar, soră Perlă, în somn nu te mişti!
— Dar noi ne prefacem că dormim pentru a seduce. Nu
cunoşti expresia „măr pădureţ dormind primăvara"? Se referă
la o femeie frumoasă care doarme într-un mod seducător. Iar
primăvara e elementul cel mai important...
— De ce?
— Pentru că primăvara este anotimpul plăcerii, când se
stârneşte dragostea!
Cu o expresie visătoare pe chip, Perla şi-a depărtat puţin
buzele, apoi şi-a atins buza superioară cu vârful delicat al
limbii — ca un boboc de trandafir ivindu-se dintr-o gaură
adâncă.
— Noi, surorile, semănăm cu nişte bucătari buni, care
amestecă cele cinci mirodenii în mod armonios, într-o supă
delicioasă.
— Mie-mi place supa.
— Xiang Xiang, nu ştii nimic, nu-i aşa? înainte de a
ajunge în pavilion, nu ai făcut altceva decât să studiezi. Nu-ţi
prea e de folos acum, nu-i aşa?
Am răspuns visătoare:
— Părinţii mei şi-au dorit întotdeauna să devin prima
femeie zhuang yuan. învăţatul Numărul Unu.
Perla m-a privit cu compasiune, apoi a vorbit din nou, de
data aceasta pe un ton ceva mai tăios:
142 Mingmei Yip

— Şi eu te învăţ să devii învăţatul Numărul Unu, când


vine vorba să-i seduci pe chou nanren. Ai uitat că săptămâna
viitoare vei fi „examinată" de către înaltul Stăpân Fung?
A vorbit mai departe:
— Trăsătura cea mai fascinantă a unei femei sunt ochii ei.
Perla şi-a plecat pleoapele şi m-a privit iscoditor. Pupilele
ei păreau împăienjenite şi se mişcau lent, de parcă ar fi fost
ameţită de alcool. Ochii ei posedau un fel de magnetism, care
mă făcea să rămân agăţată de ea, aşa cum se agăţase iubitul
său de trupul ei. Am simţit cum roşeaţa mi se urcă în obraji.
— Xiang Xiang, mi-ai spus că Baba te-a învăţat kung fu?
Am dat aprobator din cap.
— Atunci imaginează-ţi că ochii tăi sunt nişte arme
pentru lupte kung fu sexuale. Atacă asemenea unui tigru,
retrage-te asemenea unei fecioare.
în timp ce eu încercam să înţeleg reţeta aceasta a luptelor
kung fu sexuale, Perla a vorbit din nou:
— Să ai întotdeauna o privire provocatoare. Cel mai rău
lucru sunt ochii lipsiţi de spirit, ca peştii lăsaţi fără apă câteva
zile.
Am chicotit.
M-a privit cu dojană:
— Xiang Xiang, trebuie să-ţi priveşti clienţii, până când
au senzaţia că oasele le-au fost murate în oţet, până când sunt
atât de amorţiţi, încât nu mai au putere să-ţi reziste. Desigur,
dacă unui client îi plac femeile modeste, atunci te prefaci
timidă şi-ţi desprinzi din timp în timp privirea de el. Din acest
motiv, în opera Peking... Xiang Xiang, eşti atentă?
Pavilionul plăcerilor 143

— Baba!
Am izbucnit în plâns şi am ieşit în goană din camera
Perlei.

Când m-am dus să o vizitez, a doua zi după-amia- za,


Perla nu a spus nimic despre plecarea mea precipitată cu o zi
înainte. Beam ceaiul pe care ni-1 turna în ceşti, cufundate în
gânduri. Oare se gândea şi ea la Baba? Fusesem întotdeauna
curioasă să aflu ce e în mintea Perlei. Deşi era foarte
prietenoasă cu mine, rămânea în acelaşi timp la fel de
misterioasă ca nimbul din spatele capului zeiţei Guan Yin.
în acea zi, Perla părea să nu aibă deloc dispoziţia de a mă
învăţa ceva. Multă vreme a continuat să-şi mângâie ceaşca,
înainte de a se ridica de pe canapea.
— Astăzi vreau să te învăţ cum să mergi. Nu uita, nu te
grăbi, mişcă-te încet, aşa!
A început să meargă cu paşi mici şi delicaţi.
— Aceştia se numesc „paşii frânţi ai lotusului de aur",
încearcă să-ţi imaginezi lotuşi înflorindu-ţi sub picioare sau
unduindu-se în vânt în lumina aurie a amurgului.
Am închis ochii şi am încercat să-mi imaginez. Dar ceea
ce-mi trecea prin minte era imaginea lui Baba, a mamei şi a
mea, vâslind în barcă pe Lacul de Vest acoperit de flori de
lotus. Mama, foarte frumoasă şi fericită, îşi apleca trupul zvelt
şi depărta frunzele cu degetele ei delicate. Baba culegea o
floare şi i-o prindea în părul aurit de lumina amurgului...
Perla se sprijinea de perete.
— Când stai în picioare, trupul tău trebuie să fie uşor
înclinat — dar nu încovoiat — parcă l-ar atrage ceva. Mai
mult de atât, trebuie să se mişte necontenit —
144 Mingmei Yip

spatele să ţi se legene, degetele să-ţi frământe o batistă,


vârfurile degetelor să-ţi atingă dinţii, ochii să privească în jur.
Atunci i-am spus fără să stau pe gânduri:
— Soră Perlă, nu ştiu ce să cred. Mama m-a învăţat exact
opusul. Mă avertiza să nu-mi legăn trupul, pentru că nu se
cuvine unei doamne. îi plăcea să pomenească proverbul care
spune că „Un copac care se leagănă are frunze căzute; o
femeie care se leagănă are o soartă nefericită".
Perla a oftat adânc.
— Da, mama ta avea dreptate. Dar noi nu mai suntem
doamne, suntem târfe.
A urmat o tăcere lungă, plină de amărăciune.
Şi-a aţintit privirea asupra picioarelor mele.
— Xiang Xiang, singurul tău defect sunt picioarele; sunt
puţin cam mari.
Le-am ascuns imediat sub masă.
— Bine, să-ţi ascunzi întotdeauna defectul. Dar să nu uiţi
să-ţi pui mereu în valoare trăsăturile care te avantajează. Prin
urmare, cineva care are o siluetă foarte plăcută, a zis Perla
împingându-şi pieptul în faţă, ca mine, trebuie să se încline
întotdeauna în faţă. Se numeşte „să-ţi oferi trupul pentru a
propovădui Dharma".
Perla m-a ciupit de obraz.
— Xiang Xiang, sexul este singura putere pe care o avem
asupra bărbaţilor. Chiar dacă faci sex cu cel mai urât bărbat
cu-un-picior-în-groapă, încearcă din răsputeri să te prefaci că e
singurul bărbat care a mai rămas pe lume. Ţine minte ce te
învăţ şi te vei bucura de statutul unei ming ji până în ultima zi
a vieţii tale.
Am dat energic din cap.
S-a aşezat din nou lângă mine.
Pavilionul plăcerilor 145

— Xiang Xiang, ai observat că în ţara noastră nimic nu se


exprimă făţiş, ci întotdeauna pe căi întortocheate?
Am vrut să răspund, însă Perla mi-a făcut semn să tac.
— în China, coridoarele nu se construiesc drepte, ci
întotdeauna şerpuite.
A privit pe fereastră.
— Astfel încât, atunci când înaintăm, nu ştim niciodată
de ce ne vom lovi: un gard în formă de lună, după care se
adăpostesc crânguri de bambus, sau o deschizătură micuţă de
forma unei tigve, prin care ochii pot distinge un munte
îndepărtat învăluit în ceaţă.
Pe când mă gândeam la toate acestea, Perla a scos qin-ul şi
l-a aşezat pe masă. Am luat loc în faţa ei, iar sufletul mi-a fost
într-o clipă inundat de bucurie.
— Vezi, Xiang Xiang, a spus ea începând să cânte,
muzica de qin este şi ea şerpuitoare.
Degetele Perlei alunecau acum pe corzile instrumentului.
— Acest stil de a mişca degetele se numeşte „greiere
chemând toamna". Când greierele îşi flutură aripile, scoate un
sunet tărăgănat.
A atins corzile din nou.
— Iar acest sunet tărăgănat se numeşte „maimuţa că-
ţărându-se în copac", deoarece o maimuţă care se caţără
într-un copac face mişcări alternative, urcă şi iar se opreşte.
în cele din urmă a oprit corzile cu mâna.
Datorită melodiilor sale şerpuitoare, muzica interpretată
la qin continuă să-ţi răsune în suflet, chiar şi după ce nu mai
cânţi... Ce bine-ar fi dacă am lăsa şi noi aceeaşi impresie în
sufletele bărbaţilor.
Un zâmbet răutăcios îi juca pe buze.
146 Mingmei Yip

— Atunci toţi bărbaţii împuţiţi şi-ar revărsa banii din


buzunarele lor grase în ale noastre. Altfel de ce să nu rămână
acasă şi să-şi reguleze nevestele pe gratis?
Am chicotit, deşi habar nu aveam cum se simte un bărbat
când îşi regulează nevasta.
Perla mi-a aruncat o privire dojenitoare.
— Ştii, Xiang Xiang, că femeile acelea decente, care ne
privesc pe noi, surorile, cu dispreţ, ne şi invidiază?
— înţeleg de ce, soră Perlă, deoarece tu eşti mult mai
frumoasă decât ele şi ai atâtea haine drăguţe şi bijuterii.
— Xiang Xiang, e adevărat ce spui, dar e mai mult decât
atât. Aceste femei decente ne admiră în taină. Deoarece noi ne
putem expune frumuseţea feminină după bunul plac al
inimii, fără să fim mustrate de nişte soţi confucianişti
plicticoşi. în afară de asta, cunoşti proverbul: „Pentru a fi
virtuoasă, o femeie nu trebuie să aibă niciun talent". însă noi
nu suntem virtuoase, aşa că ne putem cultiva şi apoi etala
cunoştinţele. Bărbaţii au nevoie de neveste, să le ofere copii,
dar au nevoie şi de noi, să le oferim tot ceea ce babele alea cu
feţe gălbejite nu ştiu — să le aprindă inimile, să le aţâţe
simţurile şi să le hrănească sufletele cu muzică, dans şi
pictură. Poate că suntem dispreţuite, dar cel puţin nu trebuie
să facem pe proastele, ca nevestele pe care bărbaţii le lasă
acasă.
Expresia de pe chipul ei a devenit răutăcioasă.
— Eu pot să fiu excitată şi să stârnesc norii şi ploaia cu
orice bărbat doresc, în vreme ce ele s-au procopsit cu unul
singur, de care nu scapă nici după moarte!
După ce a încheiat, Perla a izbucnit în hohote vesele de
râs, de parcă ar fi fost cu adevărat mulţumită să fie
prostituată.
Pavilionul plăcerilor 147

I-am ţinut şi eu isonul. Am continuat să râdem, până când


ne-au dat lacrimile şi a trebuit să ne oprim pentru a ne trage
suflarea.
După ce ne-am calmat în sfârşit, Perla şi-a fluturat mâna
cu brăţara de jad.
— Acum poţi să faci o pauză.

Simţind că n-am astâmpăr, m-am gândit să ies în curte.


Dar ploua, aşa că am stat la fereastră privind prin grilaj cum
se lovesc stropii de frunze. După câteva minute, când s-a oprit
ploaia, am ieşit şi m-am plimbat prin curte, pentru a admira
poteca şerpuită. Apoi m-am aşezat pe o bancă de piatră din
micul pavilion şi m-am uitat printr-o deschizătură de forma
unei vaze, sperând să zăresc un munte îndepărtat, învăluit în
ceaţă.
în cele din urmă mi s-a făcut foame şi am pornit spre
bucătărie. De îndată ce am trecut pragul, nările mi-au fost
inundate de o aromă bogată. Ah Ping nu se vedea nicăieri.
Am simţit deodată chinurile foamei şi m-am îndreptat spre
oala care fierbea pe foc, am pus o parte din conţinutul ei pe o
farfurie şi am început să mănânc din acea delicatesă.
Pe când înfulecam cu poftă, a intrat Ah Ping.
Mi-am ridicat privirea spre ea.
— Mătuşică Ah Ping, e delicioasă. E un fel de mâncare
nou?
Spre surprinderea mea, s-a albit la faţă.
— S-a întâmplat ceva?
Nu mi-a răspuns, scutura doar din cap.
Am necăjit-o puţin.
— Trebuie să fie ceva foarte bun, rezervat unui oaspete
special, nu-i aşa? Dar nu-ţi fie frică, n-am luat decât o
îmbucătură. E într-adevăr gustoasă, ce e?
148 Mingmei Yip

Continuând să-mi ignore întrebarea, s-a îndreptat spre


chiuvetă şi a început să spele vase.
Am mai mâncat o vreme, până când mi-am amintit ceva.
— Ştii cumva unde e Guigui? Vreau să împart cu el
aceste bunătăţi.
Ah Ping mi-a evitat privirea, arătând spre farfuria din faţa
mea, apoi spre stomacul meu.
— Dar unde e Guigui?
A arătat din nou, de data aceasta mai energic.
Au trecut câteva clipe, până când a explodat bomba.
— Vrei să spui...
Ah Ping dădea din cap şi ştergea oalele. Apoi a turnat
ceva dintr-o oală uriaşă în chiuvetă. Bucătăria a fost imediat
inundată de zgomotul apei care se revărsa.
Lacrimile mi se scurgeau pe obraji.
— L-ai gătit pe Guigui?!
Continua să dea din cap şi să şteargă oalele.
— Oh, cum ai putut? Eşti dezgustătoare!
Acum zăngănea zgomotos oalele.
— O, Cerule, l-ai gătit pe Guigui şi eu l-am mâncat!
M-am năpustit afară din bucătărie şi am vomitat până
când nu mi-a mai rămas decât fiere în stomac. Apoi am plâns
amarnic.
— Ah, Guigui, îmi pare atât de rău. De unde să fi ştiut că
te gătise pe tine? N-am ştiut că eşti tu!
Când m-am oprit în sfârşit din plâns, mi-am scos
pandantivul lui Guan Yin de la gât şi am murmurat o
rugăciune lungă. întâi am cerut iertare căţeluşului, apoi am
implorat-o pe zeiţă să-l trimită în Paradisul Vestic, unde s-ar fi
putut reincarna curând ca fiinţă umană, pentru a se reuni cu
mine.
Pavilionul plăcerilor 149

După ce rugăciunile m-au mai liniştit puţin, mi-am târât


din nou picioarele spre camera Perlei. După ce m-am aşezat
pe canapea, lângă ea, am izbucnit în lacrimi.
— Soră Perlă...
— Ce s-a întâmplat, Xiang Xiang?
Mi-am dat frâu liber durerii.
Perla şi-a scos batista şi mi-a şters faţa.
— Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat.
— Mătuşica Ah Ping l-a gătit pe Guigui şi eu l-am
mâncat!
Spre surprinderea mea, Perla nu părea deloc şocată. Mi-a
ciufulit părul.
— îmi pare rău. Dar de ce l-ai mâncat?
— Pentru că n-am ştiut că e el! am îngăimat printre
hohote de plâns.
— Nu e mare scofală.
Mi-am ridicat privirea înlăcrimată spre ea.
— Nu e mare scofală?
— Aici se gătesc frecvent căţeluşi. Clienţii cred că supa
de câine e un tonic excelent, care le întăreşte tulpinile de jad.
— O, Cerule, e scârbos! Sunt ca nişte copii mici!
Perla m-a luat în braţe.
— Xiang Xiang, lucruri mult mai rele se întâmplă aici.
10
Ridurile de longevitate

\ atru zile mai târziu, încă mai eram cople- şită de


tristeţe că sărăcuţul Guigui îşi gă- sise sfârşitul în stomacul
meu, când a venit Mica Roşcată şi m-a condus în camera Perlei.
Am ştiut că momentul pe care îl aşteptasem cu groază sosise.
Mi s-a strâns inima; tălpile papucilor mei se târau şi se
tânguiau pe podea.
Mica Roşcată aproape mă împingea.
— Xiang Xiang, te rog grăbeşte-te, astăzi e ziua ta cea
mare, iar mama e deja pe punctul de a-şi pierde răbdarea.
— Mamă.
M-am adresat boţului de carne care mă aştepta de partea
cealaltă a pragului.
Fang Rong se gătise cu o jachetă roz-aprins, cu nasturi de
aur, de mărimea boabelor de struguri, împletiţi într-un model
complicat. Văzându-mă, faţa i s-a lăţit într-un rânjet larg. Mi-a
făcut semn să mă aşez la masa de toaletă mare şi aurită a Perlei.
Pavilionul plăcerilor 151

— Xiang Xiang, astăzi am să te fac frumoasă ca o zână, a


spus, sorbindu-mă din priviri, de parcă m-aş fi transformat
brusc într-o coloană de aur.
Masa de toaletă era acoperită cu obiecte feminine: pudră,
fard de obraz, ruj, parfum Rouă Florilor, cremă Floarea
Zăpezii, piepteni de baga, un ac de păr din coral, trei flori
proaspete şi, spre surprinderea mea, o brăţară de aur şi o
pereche de cercei de jad montaţi în aur.
Mama m-a studiat atentă câteva clipe în oglindă.
— Ai noroc că sprâncenele tale sunt arcuite ca nişte
semiluni. Altfel ar fi trebuit să ţi le rad şi să le pictez cu
cerneală.
Cerneală? am vrut să întreb, dar am decis să-mi ţin gura.
Apropiindu-se de chipul meu, mama s-a apucat de kai
Han, „deschiderea feţei". întâi şi-a legat o aţă roşie de degetele
mari şi mijlocii, apoi şi-a tras-o printre dinţi. După aceea a
început să-mi „răzuiască" faţa cu firul roşu, curăţând
murdăria şi puful de păr.
Faţa lui Fang Rong era atât de aproape de a mea, încât îi
puteam număra firele de păr din nările largi, îi puteam cerceta
dinţii de aur din gură şi îi puteam inspecta suprafaţa aspră a
aluniţei imense. Am încercat să-mi ţin respiraţia, pentru a nu
fi otrăvită de a ei.
— Xiang Xiang, deschizându-ţi faţa, te vei deschide spre
norocul nesfârşit. Ştii asta?
Am dat aprobator din cap.
— Ţine-ţi capul nemişcat!
Am rămas neclintită, până când a terminat să-mi răzuiască
faţa cu aţa roşie şi umedă. Apoi a început să-mi aplice pudră
pe faţă şi gât — straturi după straturi, până când n-am mai
rezistat şi am întrebat:
152 Mingmei Yip

— Mamă, ajunge; de ce îmi pui atâta pudră pe faţă?


— Pentru că o singură umbră de alb poate acoperi o sută
de urâţenii, iar tuturor bărbaţilor le place aşa, de-aia.
Mi-a aruncat o privire mustrătoare în oglindă.
— Crezi că aş mai da banii pe pudră, dacă nu ar fi pe
placul bărbaţilor?
A chicotit, scuipându-mi fire de salivă pe obraz.
— Din fericire, n-am plătit eu pentru machiajul tău.
— Dar cine?
— înaltul Stăpân Fung, desigur, cine altcineva? Pros-
tănaco!
A arătat spre masa de toaletă.
— Vezi brăţara şi cerceii? Sunt cadouri de la înaltul
Stăpân Fung. Vrea să fii cea mai drăguţă târfuliţă din
Pavilionul Florii de Piersic.
Apoi mi-a aruncat o privire ameninţătoare.
— înaltul Stăpân Fung a cheltuit deja câteva sute de
monede mari de argint aici, la pavilion, pentru banchete
costisitoare şi partide de cărţi, aşa că fă bine şi nu-1 dezamăgi.
După ce mama şi Mica Roşcată mi-au machiat faţa şi
mi-au aranjat părul, m-au ajutat să îmbrac o jachetă roşie de
mătase şi pantaloni verzi, ambele brodate cu panglici
înflorate. Mama a luat apoi orhideele proaspete şi mi le-a
prins în păr.
M-am privit în oglindă. Oare chiar eram eu, fata aceea
care privea curioasă din oglindă spre lumea de afară? Sau...
era doar o mâncare fină, care urma să fie devorată?
Mama mi-a privit imaginea reflectată în oglindă şi a
zâmbit cu gura până la urechi. Până şi aluniţa părea
mulţumită.
Pavilionul plăcerilor 153

— Vezi ce prinţesă minunată ai devenit, Xiang Xiang.


Pun pariu că nimeni nu ar crede că eşti o curvă, ha, ha, ha!
A ridicat apoi mâinile şi şi-a întins degetele cărnoase.
— Vezi, bătrânele mele mâini artritice încă mai pot face
minimi!
După aceea m-a tras de pe scaun şi m-a lovit cu putere
peste umăr.
— Şi acum, hai în sala de primire a oaspeţilor!
Eram pentru întâia oară invitată oficial în această
încăpere şi în primul moment am rămas înmărmurită de
uimire. Nu mai văzusem niciodată o încăpere atât de
impunătoare şi atât de bogat împodobită. Mobila minunat
şlefuită strălucea precum oglinzile de bronz. Pe un scrin
maro, scund, era aşezată o vază înaltă, plină cu orhidee roz.
Petalele lor păreau să se încline spre mine, în vreme ce
tulpinile se unduiau elegant, ca semnele caligrafice cursive
din demonstraţia domnului Wu. Lipit de unul dintre pereţi
era un pat uriaş cu baldachin, ale cărui coloane scânteiau ca
nişte lingouri de aur. Pernele roşii erau brodate cu raţe
mandarine care se jucau în apă. Pe aşternutul stacojiu, se
încolăceau într-un mod intim coada unui phoenix şi a unui
dragon. în spatele patului se afla un lung paravan pliant, pe
care erau incrustate scene din celebrele Povestiri din odaia de
vestw — inclusiv o scenă în care învăţatul cântă la qinl Lângă
pat era o oglindă aurită, iar pe pereţi atârnau picturi uriaşe,
unele reprezentând femei tinere şi frumoa- 10

10 O piesă de teatru clasică aparţinând lui Wang Shifu, 1260-1336,


care istoriseşte povestea de dragoste dintre un tânăr învăţat şi fiica
unui înalt demnitar.
154 Mingmei Yip

se, altele munţi îndepărtaţi. Valuri de arome adiau dinspre un


suport din bronz pentru beţigaşe.
In centrul încăperii era o masă a celor opt nemuritori11; pe
tăblie fuseseră aranjate obiecte preţioase: un bol de porţelan
translucid de forma unui lotus deschis; un ceainic şi ceşti
pictate cu bujori aurii; tăvi negre lăcuite, pline cu dulciuri şi
fructe uscate. Lângă masă, pe podea, se aflau două casete cu
mai multe sertare, împodobite cu flori şi panglici roşii.
Ah, cât mi-aş fi dorit ca Baba să fie încă în viaţă şi mama la
Shanghai, să fi trăit toţi fericiţi în această încăpere minunată!
Dar vai! Ochii mi-au căzut pe un morman de riduri —
mutilând frumuseţea şi dis- trugându-mi visul. Pe o masă
înaltă, lângă Riduri Bătrâne, era o pereche de lumânări
reprezentând un dragon roşu şi un phoenix. Ceara topită
picura ca nişte lacrimi de sânge, în vreme ce flăcările înalte,
luminoase păreau să proiecteze umbra mormanului de riduri
în toată camera, creând iluzia unor reptile multiplicate.
M-am tras instinctiv înapoi, dar mama m-a împins înainte.
— înalte Stăpân Fung, priviţi-o pe frumuşica
dumneavoastră Xiang Xiang.
Ochii îngropaţi în încreţituri ai înaltului Stăpân Fung s-au
mărit şi m-au cercetat din cap până-n picioare, ca o pereche de
torţe în căutarea aurului. Brusc s-a plesnit peste coapse şi a
strigat:
— Bună, foarte bună!
Mama a chicotit cu cochetărie.

11 Masă octogonală. Cei opt nemuritori sunt sfinţii protectori ai taois-


mului, care păzesc cele opt zări.
Pavilionul plăcerilor 155

— Bună? Glumiţi, înalte Stăpân Fung? Xiang Xiang e cea


mai bună!
Fung îşi mângâia ţepii de pe bărbie.
— Cea mai bună? Asta va trebui să aflu, aşa că acum...
— Da, da, desigur, înalte Stăpân Fung, vă las singuri.
Bucuraţi-vă de noaptea dragonului roşu şi a phoeni- xului; vă
garantez că merită banii.
— Ar face bine să fie aşa.
A făcut o pauză şi a privit în jur.
— Deci unde e pânza?
Am întrebat:
— Care pânză?
Boţul de carne şi mormanul de riduri au izbucnit în râs.
Spre surprinderea mea, mama a tras o batistă albă din
mâneca jachetei mele. Habar nu aveam când o ascunsese
acolo. A zâmbit cu şiretenie, fluturând batista.
— înalte Stăpân Fung, acesta e sigiliul zhuang yuan al lui
Xiang Xiang.
Atunci mi-am amintit că Perla îmi vorbise despre bucata
de pânză. Zhuang yuan era învăţatul Numărul Unu în urma
Examenului Imperial12, iar sigiliul care îi demonstra titlul era
de culoare roşie. Sigiliul zhuang yuan se referea, prin urmare,
la confirmarea imperială a distinsului învăţat Numărul Unu.
Sau, în cazul meu, a distinsei mele virginităţi.
Mi-am înghiţit lacrimile. Da, curând urma să primesc un
sigiliu prestigios! Dar nu pentru că obţinusem primul loc la
Examenul Imperial, ci pentru că eram virgina numărul unu
care urma să fie regulată de un bătrân.

12 înfiinţat în 605 şi abolit în 1905, dificilul Examen Imperial permitea


unui bărbat să devină înalt funcţionar.
156 Mingmei Yip

Riduri Bătrâne mi-a aruncat atunci o privire lascivă.


— Xiang Xiang, petele tale de sânge de pe bucata de
pânză vor dovedi că eu sunt primul bărbat care ţi-a crăpat
pepenele. Crezi că altfel aş plăti o avere pentru o fată de
treisprezece ani? Ha!
A arătat spre masă şi cele două casete lăcuite.
— Toate hainele şi toţi banii, bijuteriile, mâncarea, vinul
sunt pentru tine.
Mama mi-a aruncat o privire tăioasă în vreme ce colţurile
gurii i s-au ridicat până la urechi.
— Xiang Xiang, fă o plecăciune înaintea înaltului Stăpân
Fung şi mulţumeşte-i, repede!
Am făcut o plecăciune adâncă şi am rostit „mulţumesc". în
acel moment mi-a revenit în minte tot ce mă învăţase Perla.
Mi-am forţat, prin urmare, buzele să se înalţe şi am încercat să
prind privirea lui Fung cu ochii mei împăienjeniţi. Ochii au
făcut însă o mişcare greşită şi au aterizat pe fruntea lui ridată.
Fung îşi masa cu o mână bărbia nerasă.
— Vino, mica mea frumuseţe, a spus, întinzând cealaltă
mână spre faţa mea.
Mama a făcut cu ochiul mai întâi spre Fung, apoi spre
mine.
— Uitaţi-vă la copiliţa mea, Xiang Xiang, e atât de
frumoasă, încât oricine mi-ar da dreptate că e mai valoroasă
decât o mie două sute de virgine luate laolaltă, nu-i aşa, înalte
Stăpân Fung?
Fung a început să râdă. Am fost surprinsă că, deşi bătrân
şi stafidit, avea o voce profundă, răsunătoare. Chiar era
efectul atâtor virgine?
Mama a chicotit, apoi a privit cu înţeles spre lumânările de
pe altar. Abia atunci am înţeles de ce se aflau acolo lumânările
reprezentând dragonul şi phoenixul —
Pavilionul plăcerilor 157

erau un simbol al uniunii conjugale! Am simţit o senzaţie de


greaţă în stomac. Dar şi mâna lui Fung interpretând sunete
tărăgănate pe coapsa mea. Şi atunci mi-am dat seama că
mama ieşise, lăsându-mă singură cu acest morman de riduri
mişcătoare.
Ridurile s-au deplasat spre mine, ca valurile mării.
— Dulceaţă, cu ce vrei să mă încânţi acum?
M-am dat la o parte din cauza mirosului de opiu
pe care-1 emana.
— Ce aţi dori?
— Ce spui de un masaj mai întâi?
Mi-a apucat mâna şi a frecat-o de a lui.
Imaginându-mi că în curând avea să-şi dea hainele
jos şi să scoată la iveală şi mai multe pete negre şi carne
sfărâmicioasă, ba chiar şi tulpina de jad (care arăta probabil
mai degrabă ca o banană mucegăită decât ca jadul), am simţit
un alt val de greaţă în stomac. O, Guan Yin, ajută-mă, te rog,
să ies cât mai repede de aici!
Pe când mă rugam în tăcere Zeiţei Milosteniei care atârna
de gâtul meu, mi-a venit o idee.
— înalte Stăpân Fung!
Am afişat cel mai minunat zâmbet de care eram în stare.
— Ce spuneţi, dacă vă distrez mai întâi şi abia apoi vă
fac masaj?
Ridurile numeroase ale lui Fung au părut să se netezească.
— Să mă distrezi? în ce fel?
— Aţi dori să vă cânt?
— Dacă ai o voce frumoasă.
Şi-a ridicat pipa de apă, cu incrustaţii de aur şi a început să
tragă din ea, scoţând sunete gâlgâite.
— Bine, dă-i drumul.
158 Mingmei Yip

Am tras adânc aer în piept, apoi am cântat un fragment


dintr-o arie de operă Peking.
— Flamurile flutură în faţa porţilor oraşului. îmi conduc
soldaţii ca nişte lei şi jur să-mi apăr ţara!
Preferasem aria aceasta, în locul uneia mai... mai
romantice. Deoarece nici măcar în camera aceasta minunată
nu simţeam nici cel mai mic fior de romantism.
Când am terminat, Fung a aplaudat entuziasmat.
Mi-am spus: O, Cerule, acum ce să mai fac? Gân- deşte-te
repede la altceva!
Cu siguranţă Guan Yin îmi auzise iarăşi rugăciunea,
pentru că brusc mi-a venit o nouă idee. Mi-am smuls încă un
zâmbet cu gropiţe.
— înalte Stăpân Fung, aş dori să vă mai distrez cu ceva.
— Cu încă ceva? Hmmm... vrăjitoare mică, eşti plină de
şmecherii, aşa-i? Ce anume?
— Kung fu.
S-a întins să mă ciupească de obraz.
— Ha, kung fu? Fluşturatică mică, tu ştii kung fu?
— Doar poziţiile, nu ştiu să lupt.
M-a cercetat din cap până-n picioare şi înapoi.
— Unde ai învăţat? Bănuiesc că nu aici.
— Nu, înalte Stăpân Fung, de la tatăl meu. A fost artist
instruit în artele marţiale.
I-am aruncat lui Fung o privire eroică, ceva ce Perla nu mă
învăţase, apoi i-am prezentat o lovitură cu piciorul până la cer
— drept ca o prăjină şi înalt de-mi ajungea până la cap.
— Ooo, nu-i rău deloc.
Ochii lui Fung s-au iţit dintre riduri şi m-au privit
neîncrezători.
Pavilionul plăcerilor 159

Pe urmă am eliberat masa celor opt nemuritori, am sărit


pe ea şi am făcut opt salturi.
— Haol
Fung striga şi aplauda.
— Eşti chiar bună, Xiang Xiang.
Am sărit de pe masă şi am ridicat mâinile într-un gest
respectuos.
— înalte Stăpân Fung, mă lăudaţi prea mult. Acest talent
nu înseamnă nimic în comparaţie cu cel al tatălui meu; el
putea face o sută opt salturi pe masa celor opt nemuritori.
Nimeni nu a depăşit acest record, de când...
M-am oprit la timp, înainte de a dezvălui mai multe
despre Baba.
Fung m-a privit curios.
— Cine e tatăl tău?
— Cel mai faimos — am schimbat rapid numele de scenă
al tatei din Tunet Bubuitor în „Bubuit de Tunet".
Fung a râs.
— Ffa! Desigur, deşi nu sunt un cunoscător al operei, am
auzit şi eu de tatăl tău. Dar n-am crezut că într-o bună zi voi
ajunge să strâng qi din poarta preţioasă a preţioasei sale fiice.
Ha, un premiu neaşteptat!
Brusc mi-am amintit că exista într-adevăr un actor cu
numele Bubuit de Tunet. Dar murise de ceva vreme. M-am
simţit uşurată.
Fung continua să râdă cu atâta nesaţ, încât m-am gândit că
poate se va sufoca.
Dar nu s-a sufocat. Din păcate.
în schimb, îi sclipeau ochii precum perechea de lumânări
conjugale, iar buzele sugeau pipa ca un bebeluş în căutarea
sfârcului bombat, în timp ce mă privea lasciv.
160 Mingmei Yip

Am continuat să lovesc cu pumnii în toate direcţiile, apoi


m-am lansat într-un vârtej de lovituri cu piciorul şi răsuciri.
Desfrânatul bătrân-care-îşi-aşteaptă-moartea părea să fi
uitat pentru moment pentru ce plătise de fapt. Nu mai
contenea să aplaude şi să strige, „Hao! Hao!"
încurajată, am mai dat câteva reprezentaţii. întâi l-am
imitat pe ferocele general Guan, Tăietorul de Capete. Pe urmă
am devenit răutăciosul Rege Maimuţă, care clipeşte şi zgârie
neîncetat. Apoi m-am transformat în Na Zha, micul
nemuritor. Alergam în jurul încăperii cu paşi rapizi, energici
(nu cei frânţi ai lotusului de aur, pe care mi-i arătase Perla),
făceam salturi şi mă răsuceam doar într-un picior. în cele din
urmă am sărit în aer şi am aterizat pe podea cu picioarele
întinse în forma caracterului chinez „unu".
— Hao! Hao! înaltul Stăpân Fung striga cu vocea lui
răsunătoare.
— Gata, destul kung fu, acum a sosit vremea să-mi faci
un masaj.
O, milostivă Guan Yin, te rog, nu mă lăsa să ating ridurile
astea, arată de parcă s-ar sfărâma ca nămolul moale în mâna
mea!
Am zâmbit arătându-mi gropiţele adânci din obraji şi
încercând să amân cât mai mult cu putinţă contactul cu carnea
putrezită.
— înalte Stăpân Fung, mai ştiu o acrobaţie, pe care nu
v-am arătat-o încă.
— încă una? Dar, Xiang Xiang, s-a încruntat prefă-
cându-se supărat, mă dor toţi muşchii!
— înalte Stăpân Fung, doar una, chiar trebuie să o vedeţi.
Vă rog, am zâmbit larg, pentru a-mi expune dinţii frumoşi, e
cea mai bună figură pe care o cunosc.
Pavilionul plăcerilor 161

— Bine, dă-i drumul atunci.


Am înghiţit în sec, am tras aer în piept şi am făcut un salt,
aruncându-mi un picior într-o parte. Apoi, mândră să aud
aerul vâjâind în jurul meu, am auzit de asemenea, cuprinsă de
nelinişte, un strigăt ascuţit scos de înaltul Stăpân Fung!
Am aterizat cu o bufnitură pe podea şi m-am uitat la el.
Vai, înaltul Stăpân Fung se ţinea de faţă, urlând ca o vacă
dusă la înjunghiat. Când şi-a îndepărtat mâna, i-am văzut faţa
în agonie, acoperită de o urmă mare, roşie. De parcă nu ar fi
fost destul de rău, din colţul gurii i se scurgea un firicel de
sânge!
Acum chiar intrasem în bucluc. Fie înaltul Stăpân Fung,
fie mama mă vor omorî pe loc. Dar nu, nu va fi atât de simplu,
mama mă va arunca întâi în camera întunecată, ca hrană
pentru şobolani, apoi, în prezenţa lui Fung, mă va dezbrăca,
mă va atârna cu capul în jos şi mă va biciui până când îmi va
înflori carnea, iar oasele mi se vor sfărâma. înainte de a mă
ucide, vor discuta care e cea mai bună modalitate — să mă
spânzure în templul din grădina bântuită, să mă înece în râul
Huangpu, să mă sfârtece în bucăţi, să toarne benzină pe mine
şi apoi să arunce un chibrit aprins... Sau, pentru a nu mai
pierde timpul, înaltul Stăpân Fung îmi va trage pur şi simplu
un glonţ în cap! Sau, pentru a nu irosi glonţul, va porunci
gărzii sale să mă strângă de gât cu mâinile goale!
Dar Fung nu a făcut, desigur, nimic din toate acestea.
Pentru că zăcea întins pe podea, pe jumătate leşinat, gâfâind.
Mă gândeam disperată ce să fac, când uşa s-a dat în lături
cu zgomot şi înăuntru au năvălit Fang Rong şi Wu Qiang.
162 Mingmei Yip

— Milostivă Guan Yin! au exclamat ei într-un glas.


Apoi, cu o mişcare perfect sincronă, şi-au întors capetele
să mă privească.
— Ce i-ai făcut înaltului Stăpân Fung? m-a întrebat
mama pe un ton ucigător.
— Eu... eu... n-am vrut să-l lovesc. A fost un accident...
De s-a lăsat pe vine ca să cerceteze masa de carne
boţită.
— Stai liniştită; încă mai respiră regulat.
Mama a urlat către De:
— Dă-i nişte vin şi ulei medicinal, repede!
De a turnat din vinul de pe masă şi a început să-i dea
înaltului Stăpân Fung să bea cu o mână, în vreme ce îi freca
viguros tâmplele cu cealaltă.
Mama a venit lângă mine şi mi-a şoptit furioasă:
— Ai încercat să-l ucizi?
— Nu, eu... am vrut să... îl încânt.
Am fost surprinsă, deoarece faţa mamei s-a luminat brusc.
— Vrei să spui că-i place să fie torturat?
A rânjit cu o expresie răutăcioasă.
— Ţi-a cerut să vă jucaţi de-a biciuitorul şi biciuitul, mi-a
făcut cu ochiul, ştii, chestii de-astea?
Nu ştiam exact la ce se referă, dar am bănuit, judecând
după expresia veselă a feţei ei, că voi fi scutită de bici, dacă
aprobam. Am dat, deci, din cap, cum loveşte ciocanul
nicovala.
M-a ciupit de obraz.
— A, curvă mică. Perla te-a învăţat?
Am scuturat din cap.
M-a privit cu admiraţie aprobatoare.
— Ai învăţat toate lucrurile astea singură, fără să-ţi fi
explicat nimeni, eh?
Pavilionul plăcerilor 163

Am continuat să zâmbesc şi să dau din cap ca o nebună.


Deodată s-a auzit strigătul lui De:
— Uite!
Ne-am întors şi l-am văzut pe înaltul Stăpân Fung
deschizând ochii.
De l-a ajutat să se ridice în capul oaselor.
Mama s-a întors şi s-a aplecat spre el. Pe faţa ei îşi făcuse
loc un rânjet larg.
— A, înalte Stăpân Fung, v-aţi distrat bine, nu-i aşa?
Spre surprinderea noastră a tuturor, înaltul Stăpân Fung a
dat să se năpustească asupra ei.
— Tu... tu... tu ar trebui să-ţi disciplinezi fetele, înainte de
a le trimite să servească oaspeţi!
Mama a exclamat, cu rânjetul încă întins pe toată faţa.
— Dar Xiang Xiang mi-a spus că asta v-aţi dorit!
— Ce să-mi fi dorit, ce tot spui acolo? Scorpie bătrână şi
urâtă!
Mama mi-a aruncat o privire ucigătoare.
înaltul Stăpân Fung s-a chinuit să se ridice. După ce s-a
putut ţine bine pe picioare, i-a tras o palmă lui Fang Rong,
apoi lui Wu Qiang şi în cele din urmă mie. înainte de a apuca
să ne gândim ce e de făcut, a scuipat şi a răsturnat masa cu
piciorul. Pe urmă a spart holurile, farfuriile, vazele. Toată
mâncarea, gustările şi vinul s-au risipit pe podea în toate
direcţiile, ca nişte şoareci speriaţi. A ridicat lumânarea în
formă de phoenix şi a azvârlit-o spre oglindă. Sticla s-a crăpat,
risipindu-se în sute de cioburi sclipitoare pe podea.
De i-a şoptit destul de tare mamei:
— O, Cerule! Sparge vizuina.
164 Mingmei Yip

Am simţit un păianjen ţesând o pânză de gheaţă pe


spinarea mea.
înaltul Stăpân Fung s-a îndreptat spre suportul pentru
beţigaşe parfumate. Văzând că vrea să-l răstoarne şi să dea foc
încăperii, mama şi De s-au lăsat în genunchi şi au început să
facă plecăciuni frenetice. Văzând că eu rămăsesem neclintită
ca o statuie, mama m-a tras în jos şi a început să-mi lovească
fruntea de podea, de parcă ar fi pisat orez în bucătăria
imperială.
— O, înalte Stăpân Fung, milostiv şi generos, implora
mama cu un glas plin de teamă, vă rog să nu ne faceţi aşa
ceva. O s-o învăţăm minte pe Xiang Xiang. Stingeţi, vă rog,
focul mâniei voastre!
De a adăugat şi el, fără să mai piardă timpul:
— E doar o copilă, care nu ştie ce face. Nu a încercat decât
să vă fie pe plac.
Profitând de ocazie, am intervenit şi eu:
— Da, înalte Stăpân Fung, vă rog să mă iertaţi. Am crezut
că vă face plăcere; aţi strigat că sunt nemaipomenită şi păreaţi
atât de fericit. A fost doar un accident.
Mama a chicotit tatonând terenul.
— Da, nu puteţi să o iertaţi pe copiliţă şi să uitaţi
accidentul?
Văzând că înaltul Stăpân Fung se calmase puţin, De m-a
ciupit de şold şi mi-a aruncat o privire plin de înţeles. Imediat
l-am tras pe înaltul Stăpân Fung de pantaloni.
— înalte Stăpân Fung, vă rog să mă iertaţi şi să nu
spargeţi vizuina! am spus, cu lacrimile curgându-mi pe obraji
şi scuturându-mi umerii cu mişcări exagerate.
Toate lacrimile şi mişcările din umeri au funcţionat în mod
miraculos; furia lui Fung părea să se potoleas
Pavilionul plăcerilor 165

că. A ridicat chiar colţurile gurii, într-un gest ce amintea de un


zâmbet.
— Hmmm... să mă gândesc ce i-aş putea face vrăjitoarei
ăsteia mici...
De îl implora:
— Iertaţi-o; iertaţi-o doar...
Mama i-a ţinut isonul:
— Şi uitaţi totul, a fost greşeala neînsemnată a unei
copiliţe.
Eu am mai făcut demonstrativ câteva plecăciuni, iz-
bindu-mi capul cu zgomot de podea.
— Da, înalte Stăpân Fung, sunt sigură că un bărbat
generos ca dumneavoastră are şi o inimă generoasă, deci
iertaţi-mă, vă rogi Dacă nu, am tras adânc aer în piept, apoi
am izbucnit cu o voce piţigăiată de fetiţă, fundu- leţul meu va
înflori sub lovituri mânioase, chiar aici, în mijlocul acestei
încăperi răcoroase!
Auzindu-mă, înaltul Stăpân Fung a izbucnit în cele din
urmă în râs. Ne-am simţit cu toţii uşuraţi. De s-a ridicat
repede şi i-a turnat ceai — pentru a-şi arăta respectul şi pentru
a-i cere iertare. Mama şi-a deschis evantaiul şi i-a făcut vânt
cu mişcări energice — un gest de mulţumire şi de apreciere.
Mi-a făcut cu ochiul şi am îngenuncheat într-o clipă lângă el
pentru a-i masa picioarele.
înaltul Stăpân Fung şedea şi zâmbea cu trufie, ca un
împărat slujit de servitoarea lui grasă, de eunucul lui
îndatoritor şi de concubina lui cochetă.
Toate acestea au continuat vreme îndelungată, până când
furia lui Fung s-a risipit complet.
Când s-a pregătit în cele din urmă de plecare, a spus:
— Astăzi sunt prea obosit şi am nevoie de o alifie pentru
vânătăi. Oricum, am să revin.
166 Mingmei Yip

S-a întors spre noi să ne cerceteze din priviri.


— Iar data viitoare am să fiu tratat împărăteşte. Aţi
înţeles?
Pentru prima oară am răspuns toţi trei uniţi în cuget şi
simţiri.
— Da, înalte Stăpân Fung!

i
11
Stânca violată

y n seara aceea m-am simţit atât de uşurată,


V / încât am dansat în camera mea. Apoi m-am
V îmbăiat, mi-am îmbrăcat pijamaua şi m-am
prăbuşit pe pat. Dar n-am putut adormi, fiindcă evenimentele
zilei mi se roteau în minte ca lampioanele unor căluşei.
Faţa înaltului Stăpân Fung stăruia încă în mintea mea.
Aproape îl vedeam, cum se întoarce la pavilion cu gaşca lui.
întâi avea să ceară un masaj, apoi avea să-şi lipească trupul
ridat şi pătat de mine şi să mă sărute cu gura lui puturoasă pe
toată faţa. Dacă aveam să-i refuz cererea de a-şi introduce
tulpina de jad pe poarta mea preţioasă, avea să răstoarne
mobila şi să spargă vizuina!
„Cerule, ajută-mă!" m-am trezit tresărind din coşmar, cu
pijamaua udă la spate.
Trăgeam adânc aer în piept pentru a mă linişti, când am
auzit un scârţâit. Am dat aşternutul la o parte, am
168 Mingmei Yip

sărit din pat şi m-am dus să verific ferestrele — erau bine


închise. Tocmai voiam să mă întorc în pat, când am simţit un
braţ apucându-mă pe la spate. Inima îmi zvâcnea ca un şoricel
prins în cursă. înainte de a mai apuca să ţip, o mână mi-a
acoperit gura. M-am zbătut, dar braţul mă cuprinsese la fel de
strâns ca lanţul din jurul seifului mamei.
în timp ce o mână îmi apăsa gura, cealaltă îmi vântura
ceva în faţa ochilor. Un şarpe? Broboane reci de sudoare îmi
acoperiseră fruntea şi îmi udaseră subsu- orile.
Persoana mi-a dat în sfârşit drumul.
— îţi place asta, Xiang Xiang?
Nu-mi venea să cred — era vocea lui Wu Qiang!
M-am întors şi i-am văzut chipul ameninţător deasupra
mea.
— De...
Mi-am frământat mintea ca să găsesc o cale de a-1 linişti.
— îţi mulţumesc că m-ai ajutat astăzi cu înaltul Stăpân
Fung...
— Părerile tale de rău nu înseamnă nimic. Trebuie să faci
ceva ca să te revanşezi.
— Ce anume?
Atunci a rânjit larg, arătându-şi dinţii uniformi, ca nişte
sâmburi de pepene.
— De pildă, a spus, legănând iarăşi şarpele în faţa mea.
Abia atunci mi-am dat seama ce era. Un bici!
M-au trecut fiori reci.
— De, nu mă biciui, te rog! înaltul Stăpân Fung nu mai e
supărat!
— Să te biciuiesc?
HmnmMfliniHHIHIfMIMimmilMHmmi'im::!

Pavilionul plăcerilor 169

M-a ciupit de obraz cu degetele lui cu unghii lungi.


— A, sigur că nu, prostuţo. Crezi că mă pot îndura să fac
aşa ceva feţişoarei tale drăguţe şi trupului tău minunat?
S-a apropiat şi mi-a şoptit la ureche.
— Xiang Xiang, vreau ca tu să mă bicuieşti pe mine.
Mi-a făcut cu ochiul.
— Cum i-ai făcut astăzi înaltului Stăpân Fung.
— Dar n-am...
M-am oprit la jumătatea frazei; doar nu-i puteam spune ce
se întâmplase în realitate!
— Nu mă minţi, Xiang Xiang. Ştim cu toţii ce ai făcut
astăzi, pentru a-1 face foarte fericit pe înaltul Stăpân Fung.
A făcut o pauză, apoi a continuat:
— Ei bine, vreau să fiu şi eu acum la fel de fericit ca el,
dar nu exagera, bine?
Mi-a înmânat biciul, şi-a scos cămaşa şi s-a întins cu faţa în
jos pe pat.
Aii-yal Biciul era greu ca un şarpe beat!
în întuneric s-a auzit vocea lui Wu Qiang.
— Biciuieşte-mă. Ceilalţi vor crede că e un client care
stârneşte norii şi ploaia cu una dintre surori.
A strigat:
— Hai odată, pocneşte din biciul ăla afurisit!
Mi-am adunat întreaga energie şi am transferat-o asupra
biciului. Am lovit întâi şovăielnic, apoi, văzând că îi făcea
într-adevăr plăcere, cu putere. Din ce în ce mai tare. Ha, în
sfârşit mă puteam răzbuna pentru tot ce îndurasem în casa de
toleranţă! Biciul zvâcnea tot mai usturător pe carnea lui
tremurândă. De gemea şi urla, parcă neputându-se hotărî
dacă simte durere sau plăcere. în lumina lunii care se revărsa
pe geam, i-am văzut
170 Mingmei Yip

spinarea presărată cu broboane mari de sudoare, ca nişte


pupile oarbe.
Am continuat să-l biciuiesc încă zece minute, până când
mi-a spus să mă opresc. Eram amândoi extrem de epuizaţi,
dar fericiţi.
Apoi... m-a tras pe pat şi şi-a vârât tulpina de jad cu forţa
pe poarta mea preţioasă.
Pe când plângeam în hohote isterice, Wu Qiang şi-a tras
pantalonii pe el şi a început să înjure:
— Rahat! Rahat! Eşti o stâncă, o stâncă! De ce nu mi-ai
spus că eşti încă virgină?
Nu mă puteam opri din plâns.
El a continuat furios:
— De ce eşti încă virgină? Nu te-a regulat înaltul Stăpân
Fung? Spune-mi adevărul!
Am scuturat din cap.
— Nu te-a regulat?
Am scuturat iarăşi din cap.
— Şi atunci ce a făcut?
Eram încă prea şocată pentru a putea scoate o vorbă.
De a apucat biciul şi l-a vânturat ameninţător în faţa mea.
A fost suficient să-l aud şfichiuind pe podeaua rece, pentru a
simţi o durere usturătoare.
— Eşti surdă? N-ai auzit ce te-am întrebat? înaltul Stăpân
Fung nu şi-a vârât tulpina în tine?!
— Nu!
— O, Cerule!
Biciul a căzut atunci pe podea ca un ţipar curăţat de
măruntaie.
— Dar aţi jucat jocuri erotice, l-ai biciuit!
— Nu, nu l-am bicuit!
— Nu? Atunci de ce era rănit?
I-am explicat ce se întâmplase în realitate.
Pavilionul plăcerilor 171

— L-ai lovit peste faţă?


— Din greşeală!
Wu Qiang arăta de parcă singurul său fiu tocmai s-ar fi
aruncat de pe acoperiş. Am tăcut amândoi, apoi mi-a aruncat
o privire care m-a îngheţat.
— Să nu-i spui mamei nimic despre tot ce s-a întâmplat
astă-noapte, altfel te ucid!
Apoi a scos un râset care-ţi îngheţa sângele în vine.
— Eşti isteaţă, Xiang Xiang, ce preferi: să fii jupuită de
vie, biciuită până te transformi într-o bucată de carne
putrezită sau să-ţi ţii gura?
Eram prea uluită pentru a răspunde. De cel frumos, care
arăta ca un învăţat, se dovedise a fi un lup în piele de om!

Cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji, am alergat spre camera


Perlei, însă uşa era bine închisă. Dinăuntru se revărsa sunetul
vocii ei şi al pipei — întreţinea un oaspete. Am revenit de trei
ori, dar din spatele uşii închise se auzea vocea unui bărbat şi
n-am îndrăznit să bat.
Am aşteptat până a doua zi dimineaţa, când m-am
strecurat în camera ei şi i-am povestit despre înaltul Stăpân
Fung şi despre Wu Qiang.
Perla a izbucnit:
— Ticălosul ăsta înjunghiat-de-o-mie-de-cuţite!
Ochii ei, în loc să zboare ca fluturii, s-au aţintit îngrijoraţi
asupra mea.
— Te simţi bine, Xiang Xiang? Te-a rănit De?
Sigur că mă rănise, dar ce era să fac? Dacă fugeam
din pavilion şi mă prindeau, sfârşeam drept hrană delicioasă
pentru şobolanii din camera întunecată. In fond, trăind într-o
casă de toleranţă, mai devreme sau mai
172 Mingmei Yip

târziu tot urma să fiu „violată". Prin urmare, ce importanţă


mai avea?
Mi-am înăbuşit durerea şi am minţit.
— Nu chiar. Oricum, nu-ţi face griji, soră Perlă. Mă simt
bine.
Am schimbat subiectul.
— De ce era De atât de furios?
— Pentru că mulţi au licitat pentru prima ta noapte, iar
înaltul Stăpân Fung a câştigat, plătind cel mai mult. Prin
urmare, dacă se întoarce şi află că nu mai eşti virgină, o să
spargă vizuina de-a binelea de data asta. Ce a făcut ieri n-a
fost nimic, a răsturnat doar masa şi a spart oglinda şi câteva
farfurii. Oricum, toată lumea va intra într-un bucluc mare de
tot, mama, tu şi în special De. De vreme ce el a băut prima
supă a virginităţii tale, plătită de înaltul Stăpân Fung, nu i-a
adus doar o insultă, ci l-a făcut, de asemenea, să piardă şansa
reîntineririi. ..
— Dar mai sunt atâtea alte virgine aici...
— Dar tu eşti cea mai drăguţă şi a plătit deja o grămadă
de bani pentru tine.
Am început să plâng.
Perla m-a luat în braţe şi am rămas multă vreme cuibărite
una lângă cealaltă.
în cele din urmă mi-a dat drumul.
— Xiang Xiang, nu-ţi face prea multe griji. Noi, surorile,
avem inimi înşelătoare, şi întotdeauna găsim o cale...
— Dar cum?
— Când se va întoarce înaltul Stăpân Fung, mama îţi va
da o sticluţă cu sânge de găină, să ungi bucata de pânză albă.
întotdeauna le pregăteşte pe fete pentru aşa ceva, să înşele
clienţii. Uneori întindem ruj pe corzile lăutei, pentru a-i
încânta pe chou nanren.
Pavilionul plăcerilor
17
— Dar nu pot să-i spun mamei, De mă va jupui de vie!
— Bine, atunci o să-ţi pregătesc eu sticluţa.
— Dar înaltul Stăpân Fung o să mă prindă!
— întâi îl îmbeţi.
— Si dacă nu bea?
— Ha! Asta ţi-e grija? Un bărbat care nu bea, nu merge
nici la târfe. Toţi vin aici pentru cele cinci otrăvuri — târfe,
jocuri de noroc, băutură, lenevie şi opiu.
— Şi dacă îmi cere să beau cu el şi mă îmbăt înaintea lui?
— Când un client îţi cere să bei cu el, îl îmbeţi umplând
paharul lui, dar vărsându-1 pe al tău în ghiveciul unei plante.
— Şi dacă pur şi simplu nu se îmbată?
— Atunci îi dai opiu. O să-ţi dau eu puţin, când se
întoarce înaltul Stăpân Fung. Am strâns de-a lungul anilor o
mică provizie pentru cazuri de urgenţă.
— Dar dacă nu vrea să fumeze opiu?
— Xiang Xiang, îţi place să-ţi faci griji, nu-i aşa? Dar e un
semn bun, înseamnă că eşti precaută. îmi place.
M-a bătut uşor pe braţ.
— Ţi-am spus să nu-ţi faci griji. îţi aminteşti cum te-am
învăţat să seduci un bărbat din priviri?
Am încuviinţat din cap.
— Pun pariu că Fung va fi deja ameţit de privirile tale,
înainte de a pune gura pe băutură. Mai ales dacă îţi laşi
hainele să alunece şi-ţi arăţi umărul. înţelegi?
Am dat din nou din cap. După câteva clipe am spus pe un
ton precipitat:
— Şi dacă nu se mai întoarce?
— Ha! După ce a plătit pentru tot?
174 Mingmei Yip

— Dar l-am lovit în faţă.


— Xiang Xiang, chiar nu ştii nimic despre bărbaţi, aşa-i?
Nu-şi va pierde interesul pentru tine, înainte de a te regula.
Pentru el, eşti un fel de mâncare exotică, aşezată pe o masă
înaltă, în faţa căreia băieţelului din el i se scurg balele.
Crede-mă, a răbufnit Perla, nu-şi va trage pantalonii pe el,
până când nu a gustat din sosul delicios de pe farfuria ta de
aur! A continuat: Din acest motiv, Cartea clasică a desfrâului
spune: „Nevestele sunt mai puţin atrăgătoare decât
concubinele, concubinele mai puţin decât prostituatele,
prostituatele mai puţin decât nevestele altor bărbaţi. Iar
femeia cea mai atrăgătoare este cea pe care nu o poţi seduce".
Perla m-a privit îngrijorată.
— Dar s-ar putea, desigur, ca Fung să revină doar pentru
a sparge vizuina.
Am tresărit din toată fiinţa.
— Şi atunci ce mă fac?
— încă nu s-a întâmplat. Şi dacă se va întâmpla, am să
găsesc eu o cale. întotdeauna găsesc.
Mi-am amintit seara în care Perla îl potolise pe şeful
poliţiei şi o salvase pe Luna de Primăvară. Copleşită de o
emoţie profundă, m-am aruncat în braţele ei.
— Soră Perlă, îţi mulţumesc din suflet. Nu ştiu ce m-aş
face fără tine.
Perla mă legăna tandru, ca o mamă care îşi alintă copilul
bolnav.
Când mi-a dat în cele din urmă drumul, am spus:
— Soră Perlă, te rog, poţi să-mi cânţi la qin?
A scos imediat instrumentul de sub pat. Apoi a aprins un
beţigaş parfumat şi a început să-l acordeze.
— De data aceasta am să-ţi cânt „Trei variaţiuni ale florii
de prun".
Pavilionul plăcerilor 175

După câteva acorduri, s-a oprit.


— Xiang Xiang, floarea de prun este singura care
supravieţuieşte nevătămată chiar şi celei mai aspre ierni,
rămânând întotdeauna dreaptă şi mândră. Reprezintă
integritatea şi un spirit de neînvins.
Mi-a istorisit pe urmă povestea faimosului spadasin Nie
Zheng, al cărui tată fusese ucis de către un război- nic-despot
hain. Nie s-a ascuns în munţi şi s-a instruit spiritual cântând
la qin, până când s-a putut întoarce pentru a face dreptate.
Perla şedea dreaptă şi medita, degetele ei se odihneau pe
marginea cutiei de rezonanţă, pregătite pentru a-mi alina
durerile şi grijile. în cele din urmă a început să cânte.
Vrăjită de puritatea sunetelor şi de coregrafia degetelor
Perlei, aproape îl puteam vedea pe Baba, cu părul albit şi
trupul slăbit, urcând neînfricat pe munte, în mijlocul unui
viscol. Părea să mă privească şi să-mi spună: „Xiang Xiang,
poţi să le permiţi oamenilor să-ţi ia viaţa, însă spiritul
niciodată". Apoi, pe măsură ce silueta lui se îndepărta, i-am
auzit glasul mândru recitând: „Dacă oasele nu simt un fior
amar, cum poate floarea de prun să răspândească mai mult
parfum?"
Acum viaţa mea era amară, dar nu aveam să le permit
niciodată să-mi ia spiritul. Trebuia să muncesc din greu şi să
strâng suficienţi bani, pentru ca, într-o bună zi, să pot părăsi
Pavilionul Florii de Piersic şi să o găsesc pe mama. Baba însă
murise; nu mai aveam unde să-l caut. Dar puteam fi şi eu
asemeni lui Nie, să mă instruiesc în taină — dar, vai, nu în
munţi, ci într-un bordel — până când aş fi putut răzbuna
moartea tatei. Aveam să-l găsesc pe acel ticălos
înjunghiat-de-o-mie-de-cuţite,
176 Mingmei Yip

care ne distrusese familia şi îi trăsese lui Baba un glonţ în cap!


Dar cum să-l găsesc pe ticălos?
Tot ce puteam face acum era să observ atentă degetele
Perlei, care ciupeau şi loveau, trăgeau şi alunecau pline de zel,
ca florile de prun care luptă împotriva viscolului, până când
mi s-au umplut ochii de lacrimi. Muzica s-a încheiat cu câteva
acorduri blânde, ca un tunet care se stinge treptat în zări
îndepărtate.
Mi-am şters lacrimile şi am oftat.
— Soră Perlă, poţi să mă înveţi şi melodia asta?
— Doar dacă îmi promiţi un lucru, Xiang Xiang, a spus
ea gânditoare. Mai ştii când ţi-am spus că Luna de Primăvară
îmi aminteşte de cineva?
Am încuviinţat din cap.
— De cine?
— De sora mea mai mare.
— Unde e acum?
Ochii Perlei s-au umezit, dar de data aceasta nu o făceau să
pară cochetă, ci tristă.
— S-a dus.
— Ce s-a întâmplat?
— Rubinul s-a spânzurat în templul din grădina
bântuită.
— O! îmi pare atât de rău, soră Perlă. Dar de ce?
— Nu-ţi pot spune acum. Xiang Xiang, după toate prin
câte ai trecut, ai nevoie să te odihneşti. întoarce-te în camera
ta!
Am scuturat din cap.
— Soră Perlă, ce importanţă are?
Am tăcut amândouă, cu privirile aţintite una asupra
celeilalte.
în cele din urmă, Perla a vorbit.
Pavilionul plăcerilor 177

— Bine. Dar promite-mi să păstrezi secretul câte zile vei


avea. Poţi să-mi promiţi?
— Da.
Şi-a coborât vocea într-o şoaptă.
— Tatăl meu a fost unul dintre revoluţionarii care au
participat la răsturnarea guvernului Qing...
— O, Cerule!
Perla mi-a aruncat o privire tăioasă, şi am amuţit.
— După ce tentativa a eşuat, s-a deghizat şi a fugit
într-un sat, însă soldaţii împăratului l-au găsit la scurt timp şi
l-au executat. Şi nu numai atât, fiind o persoană cu multă
influenţă, guvernul a încercat să-i ucidă şi toate rudele. Mama
ne-a schimbat numele şi ne-a trimis pe mine şi pe sora mea
mai mare aici, unde nu avea să ne caute nimeni. După care...
s-a sinucis.
Lacrimile se rostogoleau pe obrajii Perlei, eu tăceam, prea
uluită pentru a mai spune ceva. Şi-a şters faţa cu dosul palmei.
— Din acest motiv, deşi Pavilionul Florii de Piersic nu e
altceva decât un bordel, iar mama şi De sunt nişte monştri, nu
pot să uit că am rămas în viaţă doar pentru că am venit aici.
Sora mea a murit opt ani mai târziu...
— Ce s-a întâmplat?
— Rubinul a cunoscut un cântăreţ de operă şi s-a
îndrăgostit nebuneşte de el. Dar el nu avea bani, prin urmare,
ea i-a dăruit inelul ei cu un diamant mare — un cadou de la
oaspetele ei preferat.
— Intr-o seară, oaspetele a văzut-o luând masa cu
cântăreţul de operă într-un restaurant. Inelul cu diamant
strălucea pe degetul lui. A doua zi, când Rubinul tocmai ieşea
din pavilion pentru a onora o invitaţie la o petrecere, un străin
a luat-o prin surprindere şi i-a aruncat acid pe faţă...
178 Mingmei Yip

Instinctiv mi-am acoperit obrajii cu palmele.


— Rubinul nu şi-a mai privit niciodată faţa. S-a dus
direct spre templul din grădina bântuită şi s-a spânzurat.
Am atins mâna Perlei.
— Soră Perlă, îmi pare atât de rău.
A oftat.
— Ca tine, am rămas şi eu complet singură pe lume. Şi
atunci mi-am jurat că niciun bărbat împuţit regu- lat-de-câini
nu-mi va frânge inima şi nu-mi va ruina viaţa.
Perla şi-a dat brusc capul pe spate şi a râs.
— E ciudat însă, cu cât îi ţin mai mult la distanţă, cu atât
mai mult se agaţă de mine ca bebeluşii de sfârcuri. Voi mai
rămâne, prin urmare, câţiva ani aici, pentru a-mi exersa
farmecul.
S-a oprit, apoi a reluat cu voce aproape şoptită
— N-am spus nimănui toate acestea, doar ţie. De fapt,
adevăratul motiv pentru care rămân este Rubinul.
— Dar... e moartă.
— Da. Dar spiritul ei este încă viu.
Am simţit cum mi se ridică părul pe mine.
— Adică stafia ei?
Perla nu mi-a răspuns exact la întrebare.
— E un fluture galben...
S-a oprit din nou, mintea părând să-i colinde prin vreo
ţară îndepărtată.
— E reincarnarea Rubinului.
— Adică stafia ei şi-a găsit lăcaşul într-un fluture? De ce
crezi asta?
— Deoarece Rubinului îi plăceau fluturii, iar galbenul
era culoarea ei preferată. Mai mult de atât, de fiecare dată
când mă duc în grădina bântuită să-mi arăt
Pavilionul plăcerilor 179

veneraţia faţă de ea, deasupra mea zboară un fluture galben.


Vreau să rămân în preajma ei, câta vreme va trăi fluturele.
— Dar fluturii au viaţă scurtă.
— Cred că s-a reincarnat deja de câteva ori.
— O, am exclamat, neştiind dacă să cred treaba cu
reincarnarea sau nu. Dar eram mişcată de loialitatea Perlei faţă
de sora ei. Dacă aş fi avut şi eu o soră adevărată ca ea!
Chiar în acel moment, Perla a vorbit:
— Xiang Xiang...
— Da?
Mă privea ţintă, cu o expresie plină de tandreţe.
— Nu ai vrea să fii sora mea mai mică?
Eram prea copleşită pentru a răspunde. Au trecut câteva
clipe, apoi am spus:
— Soră Perlă, adică..., dar nu suntem deja surori?
— Nu mă refer la asta, desigur.
M-a mustrat drăgăstoasă.
— Ştii ce înseamnă surori de sânge prin legământ?
Am încuviinţat din cap. A continuat:
— Vreau să fim şi noi surori de sânge. Vrei şi tu?
Eram prea mişcată pentru a vorbi. Era exact ceea ce
îmi doream — o soră mai mare, frumoasă, deşteaptă, care
găseşte o soluţie la orice problemă! De data aceasta am dat din
cap ca un ciocănel care loveşte toba într-o scenă de luptă la
operă.
— Bine, atunci du-te în camera ta. Trebuie să fac
pregătirile necesare ritualului. Vino mâine la mine, după trei
şi jumătate dimineaţa.

A doua zi m-am strecurat în camera Perlei, după cum


plănuisem. Spre surprinderea mea, în loc să se fi gătit
180 Mingmei Yip

pentru „ritual", nu se fardase deloc; jacheta şi pantalonii ei,


deşi din mătase, erau albi, simpli, fără broderii.
— Soră Perlă, m-am aşezat lângă ea pe canapea, parcă
mi-ai spus că vom celebra un ritual...
A dat din cap, aranjând tot felul de lucruşoare într-un coş.
Inima îmi bătea mai repede, de emoţie şi teamă.
— O să fugim de aici?
— Nu, mergem doar în grădină.
— Adică în grădina bântuită, unde ...
A ridicat coşul şi m-a luat de mână.
— Să mergem.

Am constatat dezamăgită că, de data aceasta, în grădina


bântuită nu se reflectau luni în bălţi. M-a făcut să mă gândesc
la o fată cu ochii închişi, care refuză să le permită oamenilor
să-i privească în suflet. Am mers în tăcere în urma Perlei tot
drumul până la templu, bătăile inimii mele sincronizându-se
cu paşii ei frânţi ai lotusului de aur.
în sala părăginită, lampionul din mâna Perlei arunca raze
de lumină asupra unei pânze de păianjen, a unui geam spart,
a unui scrin acoperit de praf care semăna cu un animal rănit.
Nu m-am putut abţine să ridic privirea spre tavan. Grinzi
groase porneau din centru ca nişte raze de soare. Mă întrebam
de care dintre ele atârnase trupul mlădios al Rubinului şi câte
alte surori se zbătuseră în aer, încercând zadarnic să mai tragă
pentru ultima oară aer în piept pe acest pământ.
Cu toate trupurile neînsufleţite care se legănau în mintea
mea, eram prea speriată pentru a inspira adânc şi cu atât mai
puţin pentru a-i adresa vreo întrebare Perlei.
Pavilionul plăcerilor 181

Mă aflam în faţa unui altar, cu Perla lângă mine,


frumoasă, dar fantomatică în lumina ivorie a lampionu- lui.
Chipul ei era trist, însă mişcările exacte. A şters praful de pe
altar cu o cârpă, apoi a ridicat pânza decolorată şi a scos de
sub ea o statuetă a zeiţei Guan Yin. A luat din coş un mic
suport pentru ars beţigaşe parfumate şi l-a aşezat lângă zeiţa
din lemn. Pe urmă, a scos o vază cu flori proaspete, o farfurie
cu diverse fructe, una cu gustări şi un mic serviciu pentru
ceai.
După ce a aranjat toate aceste lucruri în faţa zeiţei Guan
Yin, s-a întors spre mine şi a spus foarte încet, de parcă i-ar fi
fost teamă să nu deranjeze pe cineva — deşi eram convinsă că
nu mai era nimeni prin preajmă — sau vreo stafie. Nu eram
sigură de prezenţa lor, dar nici nu le puteam dovedi absenţa!
— Xiang Xiang, acum vom aprinde beţigaşe parfumate,
ne vom ruga zeiţei, apoi vom depune jurământul frăţiei
noastre în faţa ei ca martoră. Nu mă întreba nimic, fă doar
ce-ţi spun!
Perla a aprins trei beţigaşe şi mi l-a înmânat mie pe
ultimul. Parfumul său puternic purifica aerul stătut din
templu şi îmi înţepa nările. învăluită în fum, faţa Perlei părea
ireală, o făptură frumoasă plutind în apă. A aranjat trei ceşti în
linie dreaptă şi a turnat ceai în ele.
In clipa aceea nu m-am mai putut abţine să întreb:
— Soră Perlă, dar nu suntem decât noi două.
— Nu, trei. Tu, Rubinul şi cu mine.
— Dar e moartă!
— Doar fizic.
M-am cutremurat, apoi am privit în jur, să văd dacă nu
cumva plutea în aer vreo fată cu părul lung şi robă albă, fără
picioare.
182 Mingmei Yip

Nimic nu tremura însă în aer, cu excepţia ecoului lugubru


al vocii Perlei.
— Xiang Xiang, oferă-i beţigaşe parfumate şi adre-
sează-i o rugăciune scurtă lui Guan Yin. Fă ce-ţi spun!
A îngenuncheat, ţinând beţigaşul deasupra frunţii şi a
murmurat:
— Bodhisattva13 Guan Yin, te rog, fii astăzi martora
legământului meu, Perla, al surorii mele mai mari, Rubinul, şi
al surorii mele mai mici, Xiang Xiang, prin care ne facem
surori de sânge.
După aceea s-a răsucit puţin spre mine.
— Xiang Xiang, acum repetă după mine.
Am îngenuncheat lângă ea şi am murmurat emoţionată
cuvintele.
Perla a scos un ac şi o cupă minusculă.
— Xiang Xiang, dă-mi degetul tău mijlociu.
Am vrut s-o întreb ce însemnau toate acestea, când mi-a
împuns deja acul în deget.
— Ahhh! Am scos un ţipăt ascuţit, nu atât de durere, cât
de sperietură.
Le-a ignorat pe amândouă, concentrată să-mi strângă
degetul până când din el a început să picure un firicel de
sânge. Prea uimită pentru a mai spune ceva, mă uitam ţintă la
sângele care se strângea într-o mică baltă stacojie pe peretele
alb al cupei.
Când nu mi-a mai curs sânge din deget, Perla a făcut
acelaşi lucru cu degetul ei. Apoi a scos fotografia unei fete
tinere, i-a înfipt acul între sprâncene şi s-a prefăcut că-i picură
sânge în aceeaşi cupă.
Pe urmă a aşezat fotografia pe altar. Am scos un strigăt de
uimire.

13 Bodhisattva este o fiinţă iluminată, milostivă.


Pavilionul plăcerilor 183

— Dar eşti tu, soră Perlă!


— Nu, e Rubinul. Era cu şapte ani mai mare ca mine. Dar
semănăm, într-adevăr.
Deşi aerul era încins, mi-am simţit şira spinării trans-
formându-se într-o coloană de gheaţă. Mă uitam cu ochii mari
când la fotografie, când la Perla, având senzaţia că e vie şi
deopotrivă moartă!
Perla mi-a surprins expresia feţei, dar a ignorat-o. A
început să amestece sângele din cupă. Şi-a înmuiat apoi
degetul în sânge, şi-a uns fruntea cu el şi mi-a făcut şi mie
acelaşi lucru. Pe urmă a înghiţit sângele. Mi-a făcut semn să
beau, iar eu m-am supus, prea înspăimântată pentru a
protesta.
A murmurat o nouă rugăciune:
— Milostivă Bodhisattva Guan Yin, de acum înainte,
orice ar fi, Xiang Xiang şi cu mine, surori legate prin sânge,
vom fi unite trup şi suflet. Dacă una dintre noi o va trăda pe
cealaltă, va muri lovită de trăsnet.
Expresia ameninţătoare „va muri lovită de trăsnet" m-a
făcut să tresar, iar Perla mi-a aruncat o privire tăioasă.
înspăimântată, dar încrezătoare, am repetat rugăciunea după
ea.
Apoi, spre marea mea surprindere, a apărut din senin un
fluture galben, care zbura deasupra fotografiei Rubinului.
Ochii Perlei s-au umplut de lacrimi.
— Vezi, Xiang Xiang, e Rubinul. Ştiam că va veni.
Ştiam!
/

Am privit ţintă acea făptură, încercând din răsputeri să


văd o tânără frumoasă, dar nu am văzut decât un fluture
galben.
12
Să bată pisica

n noaptea care a urmat ritualului, mi-am sim- v /


ţit inima când uşoară, când grea. Uşoară, de V fericire că nu
mai eram complet singură pe lume. Grea, pentru că aşteptam
cu groază ziua în care avea să se întoarcă înaltul Stăpân Fung.
Dar nu s-a întors — încă nu. Mama mi-a spus că plecase din
Shanghai cu afaceri — nimeni nu ştia ce fel de afaceri făcea,
unii vorbeau despre contrabandă cu lingouri de aur, alţii
despre contrabandă cu ţigări — şi nu avea să se întoarcă o
vreme. Cum însă plătise deja pentru prima mea noapte, nu
aveam voie să servesc alţi clienţi înainte de întoarcerea lui.
în tot acest timp nu aveam altceva de făcut, decât să
exersez artele şi să aştept. Era un sentiment straniu, să fiu
fericită într-o clipă, temătoare în următoarea. Lucrurile au
continuat până când, într-o bună zi, mi-am dat seama că sora
bunicii nu mă mai vizitase de câteva săptămâni.
Pavilionul plăcerilor 185

Eram bucuroasă că scăpasem de o neplăcere, chiar dacă


numai temporar. Când i-am spus însă Perlei în timpul uneia
dintre discuţiile noastre despre tot felul de fleacuri, şi-a vărsat
ceaiul.
— La naiba! Xiang Xiang, sigur eşti însărcinată!
Am fost atât de şocată, încât am rămas cu gura
căscată.
— Vrei să spui, cu De?
A dat din cap şi şi-a şters pata de ceai de pe rochie.
— Ai băut toată supa aceea pe care ţi-a dat-o mama?
— Da.
— Trebuia să te împiedice să rămâi însărcinată, cum de...
Vocea i s-a stins.
— Soră Perlă, ce să fac?
— Să întrerupi sarcina.
M-a privit încordată în ochi.
— Hai s-o facem acum, Xiang Xiang, înainte de a fi prea
târziu.
Am simţit cum sângele îmi îngheaţă în vine.
— Dar cum?
Nu mi-a răspuns, ci a început să scotocească într-un sertar,
apoi s-a întors cu un pacheţel. Când l-a deschis, un miros
amărui mi-a ajuns la nări.
— Ce-i asta?
— Nişte ierburi speciale: şofrănaş, angelică, rizom şi
rădăcină de genunchiul-boului14. Supa îţi va provoca o
hemoragie, dar te va scăpa de sarcină.
Perla a ieşit din cameră şi s-a întors după câteva minute cu
o sobiţă şi o oală de lut. A umplut oala

14 Achyrantes bidentata - plantă din China, folosită în afecţiuni ale


rinichilor, ficatului etc.
186 Mingmei Yip

cu apă, apoi a aruncat înăuntru ierburile şi a aprins focul.


Le-a lăsat să fiarbă o oră, apoi a stins flacăra şi a turnat
fiertura într-un castron.
— Poftim, Xiang Xiang, bea tot.
Am luat o înghiţitură şi am scuipat lichidul.
— E amară ca fierea!
— Xiang Xiang, a şuierat Perla, nu te mai prosti! Bea tot,
în numele Cerului!
Am înghiţit cu noduri toată supa, ţinându-mi respiraţia
din cauza mirosului de urină de pisică.
— Bine, a spus Perla, apoi a turnat restul supei din oală în
castronul gol.
— Du-te în camera ta şi odihneşte-te! Bea şi al doilea
castron de supă după o oră! O să vin să te văd di- seară, după
ce termin cu oaspetele meu.
A făcut o pauză, apoi a vorbit din nou.
— Pentru siguranţă, bea şi nişte oţet nefiert de cel puţin
două ori pe zi şi sari cu toată puterea pe loc.

Odată întoarsă în camera mea, am început să sar ca un


câine care încearcă să apuce o bucată atârnată de carne de
raţă, apoi, după ce am aşteptat nerăbdătoare să treacă o oră,
m-am silit să beau şi al doilea castron de supă. Şi-a făcut
efectul foarte repede, deoarece la scurt timp m-am prăbuşit pe
pat şi am căzut într-un somn agitat.
Când m-am trezit, se însera. Burta mă durea groaznic şi
aveam senzaţia că-mi plesneşte capul de durere. Am aprins o
lumânare, apoi, când m-am ridicat după nişte apă cu care
să-mi potolesc senzaţia de arsură din gât, am observat că
aşternutul era îmbibat de sânge. Mi-am pus mâna între
picioare şi am simţit acelaşi lichid cald, lipicios.
Pavilionul plăcerilor 187

— Sângerez! Sângerez! am urlat, apoi am leşinat.


Când am deschis ochii, am văzut plutind deasupra
mea chipul lui Fang Rong.
— Cerule! Ce s-a întâmplat?
Am răspuns cu un glas slab şi înspăimântat.
— Cred... că e sora bunicii.
Mama a examinat cu grijă aşternutul. M-am uitat în jur şi
am întrebat:
— Unde e sora Perlă?
— Perla? Ce-ţi pasă ţie de ea? A ieşit cu oaspetele ei
preferat.
Mi s-a strâns inima. Intr-un pavilion turcoaz, nicio soră
nu-şi putea permite să-l părăsească pe oaspetele ei preferat,
indiferent de motiv. Prin urmare, nu puteam şti când va veni
Perla la mine.
Mama a început brusc să adulmece aerul din cameră, iar
bănuiala i s-a aşternut pe chip ca o umbră.
— Ce miroase aşa?
Eram sigură că nu se referea la menstruaţia mea, ci la supa
de ierburi.
Am făcut pe inocenta.
— Ce miroase?
— Ridică-te să te examinez!
Când am încercat să mă ridic, am simţit nişte crampe
puternice în stomac. Am mai apucat doar să spun: „Mamă, nu
pot", înainte de a mă prăbuşi din nou pe pat.

Când m-am trezit, mă aflam într-un spital. Mama vorbea


cu un bărbat în halat alb, de vârstă mijlocie, iar lângă ea se
foia Mica Roşcată, care mă privea îngrijorată.
Mama l-a întrebat:
— Deci, doctore, cum se face că menstruaţia fiicei mele
este atât de abundentă? E totul în regulă?
188 Mingmei Yip

Doctorul a vorbit pe un ton scăzut şi autoritar, cu chipul


lipsit de expresie.
— în mod normal, menstruaţia n-ar trebui să fie atât de
abundentă.
S-a oprit pentru a privi spre mine.
— Câţi ani are?
— Treisprezece. Hmmm... aproape paisprezece.
Şi-a împins ochelarii pe nas, părând puţin nedumerit.
— E logodită?
Pentru o clipă, mama nu a ştiut ce să răspundă, apoi a zis:
— Nu. încă nu.
— Are vreun prieten intim?
Mama mi-a aruncat o privire tăioasă, înainte de a se
întoarce rânjind spre doctor.
— Nu. De ce?
— întreb, deoarece hemoragia aceasta atât de puternică
pare a fi un avort.
— Avort?
Mamei i-a căzut falca aproape până în piept. Privirea ei
era îndeajuns de ucigătoare pentru a curma viaţa copilului
nedorit.

Mă aşteptam la o pedeapsă severă, după ce m-am întors în


Pavilionul Florii de Piersic. Spre surprinderea mea, însă, nu
s-a întâmplat nimic.
Când am apucat în sfârşit să stau de vorbă cu Perla, mi-a
spus:
— Se întoarce înaltul Stăpân Fung. Crede-mă, mama
nu-ţi poate face nimic înainte de întoarcerea lui, pentru că
trebuie să i te ofere întreagă.
Perla poate că avusese dreptate în privinţa sentimentelor
înaltului Stăpân Fung, dar nu şi în privinţa Mamei.
Pavilionul plăcerilor 189

A doua zi seara, înainte de a apuca să pricep ce se


întâmplă, Fang Rong s-a strecurat în camera mea împreună cu
un servitor pe care nu-1 cunoşteam. M-a dezbrăcat complet şi
a luat ceva din mâna lui, despre care mi-am dat seama
îngrozită că erau două beţe ascuţite de bambus, încinse. El
m-a ţinut, iar ea mi le-a împuns în sfârcuri.
Din ochi mi-au ţâşnit lacrimi şi am urlat de durere.
Mama zbiera, fluturându-şi unghiile lungi, vopsite în
roşu, care arătau ca sângele care se scurge dintr-o rană
adâncă:
— Târfă împuţită, să te lovească trăsnetul şi moartea, atât
de tare te mănâncă între picioare, că nu mai poţi aştepta până
vine înaltul Stăpân Fung, eh? Pe cine ai regulat?!
— Pe nimeni, e doar menstruaţia.
Preferam să-mi găurească sfârcurile, decât să fiu jupuită
de vie, cum mă ameninţase De.
— Menstruaţia? Nu încerca să mă prosteşti; doctorul a
spus că e un avort.
— Nu ştia nici el sigur. Mamă, crede-mă, mi-a venit doar
menstruaţia!
Nu-mi puteam permite să-i spun adevărul, nici măcar nu
îndrăzneam să-mi imaginez ce consecinţe ar fi avut.
Am continuat să urlu şi să o implor şi să insist că îmi
venise doar menstruaţia, până când, în cele din urmă chipul
lui Fang Rong s-a îmblânzit.
— Bine, Xiang Xiang, de data asta te cred.
Apoi mi-a aruncat în faţă:
— Dacă mai faci prostii, o să bat pisica. Pricepi?
Am dat din cap, înghiţindu-mi amărăciunea şi durerea.
190 Mingmei Yip

Mama mi-a săltat apoi sânii şi a scos un hohot zgomotos


de râs.
— Xiang Xiang, vezi ce treabă bună am făcut? Sfârcurile
îţi sunt acum roşii şi minunat de bombate. Pun pariu că
tulpina de jad a înaltului Stăpân Fung se va înălţa cât
Himalaya, când te va vedea!
A izbucnit în râs, ieşind val-vârtej din cameră împreună
cu servitorul.
Şocată şi umilită, m-am îmbrăcat în grabă şi am alergat
spre camera Perlei, dar nu era înăuntru. Am scris un bilet şi i
l-am strecurat sub uşă. întoarsă în camera mea, am căzut
într-un somn agitat, chinuită de durere. Au trecut câteva ore,
până când m-a trezit senzaţia de arsură din sâni. Mi-am dat
jos bluza, am scuipat pe sfârcuri şi le-am apăsat cu grijă cu
degetele.
Mi-am oblojit rănile şi am moţăit, până când am auzit uşa
deschizându-se cu un scârţâit.
Era Perla. A venit în fugă la mine, albă la faţă.
— Cerule mare, Xiang Xiang! Ce s-a întâmplat?!
I-am povestit despre pedeapsa pe care o primisem.
— Scorpia aia friptă-n-wok!
Perla m-a luat în braţe şi m-a consolat:
— Xiang Xiang, totul va fi bine. Putea fi şi mai rău.
— De exemplu, dacă ar fi bătut pisica?
A dat din cap, cu ochii înlăcrimaţi.
— Ce înseamnă asta?
— O mamă nu va răni niciodată faţa unei surori, pentru
că în asta constă investiţia ei. Nici nu o va înfometa, pentru că
niciun bărbat nu-şi doreşte nişte oase învelite în piele. Din
acest motiv, deşi supa n-a avut niciun efect, mama nu a
pedepsit-o pe Ah Ping, deoarece are nevoie de ea, să ne
prezentăm bine hrănite clienţilor.
Pavilionul plăcerilor 191

Regula este: loveşte corpul, nu faţa. Sau bate pisica, nu fata.


Mama a pedepsit-o odată pe sora mea, Rubinul, când nu a
reuşit să aducă bani. A legat-o de pat, i-a băgat o pisică în
pantaloni, apoi a luat un băţ de bambus şi a bătut furioasă
pisica. îţi poţi imagina cât de înnebunit a început să zgârie
bietul animal.
Perla s-a oprit, pentru a-şi înăbuşi un suspin.
— îmi pare atât de rău, soră Perlă.
Am tăcut amândouă. Mi-a cercetat atentă pieptul.
— Să-ţi aduc ceva care să-ţi aline durerea din sfârcuri.
Perla a ieşit din cameră şi a revenit cu o cutiuţă. A
ridicat capacul, dând la iveală un praf alb.
— Xiang Xiang, acesta e opiu. O să-ţi masez sfârcurile cu
el, apoi prizezi puţin şi te duci la culcare. Când o să te trezeşti,
n-or să mai fie umflate, nici n-or să te mai doară.
După masaj, am luat puţin opiu şi am căzut în braţele
Perlei într-un somn delirant.
Când m-am trezit, sânii încă îmi zvâcneau dureros. I-am
mai cerut puţin opiu Perlei, dar m-a privit cu mustrare.
— Nu, Xiang Xiang. Doar nu vrei să devii una dintre
surorile căzute.

Trei săptămâni mai târziu, aşa cum prezisese Perla, înaltul


Stăpân Fung s-a întors. Mama a avut grijă ca servitorii să
pregătească şi să împodobească somptuos camera de primire
a oaspeţilor, apoi a aranjat nişte flori proaspete şi a parfumat
aerul.
— Xiang Xiang, de data asta să faci bine să-l transformi
pe înaltul Stăpân Fung în cel mai fericit bărbat de pe pământ.
192 Mingmei Yip

M-a privit încruntată, cu o expresie îndeajuns de


ucigătoare pentru a-mi curma viaţa pe loc.
— Altfel, să-ţi păzeşti pielea!
înainte de a fi împinsă în încăpere, am atins în taină sigiliul
zhuang yuan mânjit cu sânge de găină, pe care-1 ascunsesem
în jachetă. Apoi am murmurat o rugăciune către pandantivul
zeiţei Guan Yin de la gâtul meu.
Faţa înaltului Stăpân Fung s-a destins într-un rânjet larg,
când m-am strecurat pe uşă cu paşii frânţi ai lotusului de aur.
— Xiang Xiang, mica mea frumuseţe, cât ţi-am dus dorul!
Corpul lui ca de mort era înfăşurat într-o robă indigo pe
care era brodat caracterul shou — al longevităţii. Buzele i s-au
întredeschis şi au dat la iveală două rânduri de dinţi lungi,
gălbui şi o porţiune de gingie de culoarea vinetei bătute de
grindină. Mâna lui, ca o ghea-- ră, s-a întins să mă apuce de
talie.
Am înghiţit în sec. Apoi, amintindu-mi învăţăturile Perlei
şi de ameninţarea lui Fang Rong, m-am aşezat imediat în
poala lui.
— Aii-ya, înalte Stăpân Fung, i-am spus, făcându-i ochi
dulci, de ce nu aţi venit mai devreme? Mă faceţi să aştept la
nesfârşit, până îmi putrezeşte inima!
Mâna mea a început, printr-un efort de voinţă, să-i
mângâie obrazul.
Mi-a apucat-o şi a început să mi-o sfredelească pasional cu
limba, stârnind un val de greaţă care mi-a străbătut stomacul.
L-am dat puţin la o parte, chicotind.
— înalte Stăpân Fung, vă rog, mă gâdilă!
Pavilionul plăcerilor 193

— Te gâdilă? Ha! Ha! Ha! O să te gâdile de n-o să mai


poţi, când tulpina mea de jad o să-ţi deschidă petalele moi!
N-am ştiut ce să răspund. Am luat de pe masa celor opt
nemuritori vasul cu vin şi am umplut două cupe.
— înalte Stăpân Fung, i-am oferit o cupă cu mâna-or-
hidee şi o privire să-i înmoaie sufletul, beţi, vă rog, această
cupă pe care v-o oferă în semn de respect umila
dumneavoastră Xiang Xiang, pentru a sărbători noaptea
noastră a dragonului şi phoenixului.
în timp ce Fung a luat cupa şi a băut-o până la ultima
picătură, eu am vărsat-o pe furiş pe a mea în ghiveciul plantei
de lângă scaunul meu.
I-am turnat imediat încă o cupă.
— înalte Stăpân Fung, aceasta este pentru sănătatea şi
longevitatea dumneavoastră.
A băut ascultător şi a doua cupă, în vreme ce eu am
vărsat-o din nou repede pe a mea, drept hrană pentru planta
din ghiveci.
— înalte Stăpân Fung, i-am umplut pentru a treia oară
cupa, aceasta este pentru prosperitatea afacerilor
dumneavoastră.
Atunci m-a privit cu dojană.
— Stai puţin, Xiang Xiang, nu vreau să mă îmbăt de la
început.
— Aii-ya, înalte Stăpân Fung, am spus trăgând de rochie
şi dezvelindu-mi piciorul, nu cred că un bărbat cu experienţa
dumneavoastră se poate îmbăta atât de repede.
Fung şi-a lăsat mâna să se odihnească pe coapsa mea.
— Bine, Xiang Xiang, dar să nu mă îmbeţi. Pentru că
vreau să savurez din plin noaptea nunţii noastre.
194 Mingmei Yip

Ultimele cuvinte mi-au făcut inima să tresară. Dar am


afişat cel mai minunat zâmbet al meu şi i-am apropiat cupa de
porţelan fin de buze. A băut fericit şi a treia cupă. Biata cupă,
pângărită de nişte buze atât de urâte!
Atunci i-am turnat a patra cupă.
— înalte Stăpân Fung, aceasta este...
— Ajunge, Xiang Xiang, nu mai beau. Vreau să aprind
lumânarea roşie...
— Dar, înalte Stăpân Fung, mi-am scos batista şi am
fluturat-o în joacă spre el, aceasta este pentru odraslele
dumneavoastră, cum puteţi să mă refuzaţi?
— Odrasle? a mormăit, cu faţa arzând şi ochii tulburi din
pricina băuturii. Bine, atunci ai s-o bei cu mine.
M-am străduit din răsputeri să-mi înăbuş un nou val de
greaţă.
Fără să observe ceva, Fung a luat o înghiţitură de vin.
Apoi, spre surprinderea mea, s-a aplecat spre mine, mi-a
desfăcut buzele şi a scuipat vinul din gura lui în gura mea.
Băutura a alunecat în trupul meu, arzându-mi gâtlejul şi
stomacul. Am simţit că mă sufoc. Fung a râs, pe urmă a
început să mă mângâie pe spate — întâi drăgăstos, apoi
pasional. Şi am ştiut că momentul de care mă temusem cel
mai mult sosise.
De data aceasta ne-am îndreptat, printr-o înţelegere tacită,
direct spre locul destinat nouă — patul.
Nu a trecut mult timp şi se afla deja deasupra mea,
vârându-şi tulpina putrezită pe poarta mea preţioasă.
/
Când şi-a terminat în sfârşit numărul de ridicări şi
coborâri, şi-a vârât limba din nou în gura mea, sorbin- du-mi
zgomotos saliva pentru ultima oară, înainte de
Pavilionul plăcerilor 195

a se îmbrăca. în mod paradoxal, după tot acel tur de forţă,


părea chiar întinerit şi înviorat.
A mijit ochii şi s-a întors spre aşternuturile răvăşite.
Văzând că îi ofer sigiliul însângerat zhuang yuan, o expresie
de satisfacţie deplină şi-a făcut loc în privirea lui înceţoşată.
A strigat:
— Haol De azi înainte afacerile mele vor prospera şi voi
avea viaţă lungă!
A luat sigiliul din mâinile mele, a mai dat pe gât o cupă de
vin, şi, râzând nebuneşte a ieşit împleticindu-se pe uşă.
13
Viaţa merge mai departe

n ciuda necazurilor mele, viaţa a mers mai v /


departe. Pavilionul părea mai prosper ca V niciodată, iar
mama şi De nu arătaseră niciodată mai mulţumiţi. în special
mama. Odată cu lingourile groase de argint care îi erau
îndesate în mâini, un rânjet imens i se întindea pe faţă,
dezvelindu-i dinţii, iar ochii îi deveneau rotunzi ca nişte
monede de aur.
în ceea ce mă priveşte, începusem să mă obişnuiesc cu
stilul de viaţă din acest iad suflat cu aur. încercam să mă
concentrez pe atragerea celor mai bogaţi oaspeţi şi să nu mă
gândesc doar la umilinţa de a-mi vinde zâmbetul şi pielea.
Nu puteam decât să-mi amintesc sfatul mamei: „Nu putem
înfrânge soarta, putem doar să mergem mai departe şi să
încercăm să profităm cât mai mult de ea. încearcă să fii
fericită". Sau sfatul Perlei: „Dacă un client îţi pare îngrozitor,
insuportabil, nespus de respingător, închide ochii, ţine-ţi
respiraţia
200 Mingmei Yip

şi imaginează-ţi în tot acest timp că nu eşti altceva decât un


cadavru, care reuşeşte cumva să se foiască şi să geamă".

Deşi o casă de toleranţă, Pavilionul Florii de Piersic era,


din fericire, un stabiliment de înaltă clasă, astfel încât nu
eram obligate să ne petrecem fiecare clipă stârnind norii şi
ploaia. în afara celui evident, ofeream clienţilor şi alte
servicii.
Ho dacha — ceremonia „marelui ceai" — era cel mai
convenabil dintre ele, deoarece îmi întreţineam clientul doar
cântând din voce şi la pipa. Trebuia, de asemenea, să-i torn
ceai şi vin în cupe, să-i pregătesc pipa pentru opiu şi să-i fiu
alături la jocurile de noroc, dar toate aceste sarcini erau
simple. Când sosea un client, o niangyi, adică o servitoare, îi
aducea un ceainic şi o farfurie cu sâmburi prăjiţi de pepene.
După ce se relaxa, clientul o alegea pe una dintre surori, iar
aceasta îi aducea atunci, în semn de respect, cea mai delicată
ceaşcă şi îi turna ceai cu mişcări graţioase. După aceea,
niangyi aducea gustări — găluşte mici şi dulci, caise uscate,
curmale trase în miere, pulpă de „ochiul-dragonului"15.
în cadrul ritualul ho dacha, un client era în mod normal
întreţinut vreme de până la două ore, dar, dacă ne reţinea
mai mult, trebuia să plătească în plus. Astfel ajungea să ne
cunoască, înainte ca noi să ne decidem să facem sex cu el.
însă, desigur, până la urmă tot la asta se ajungea.
Eu eram bucuroasă că puteam amâna partida de sex
servind la ceremonia „marelui ceai", însă Perla mă

15 Fructul hngan, o varietate de lychee.


Pavilionul plăcerilor 201

dojenea. „Xiang Xiang, nu te amăgi. Cât crezi că poţi amâna


să te culci cu un client într-o casă de toleranţă? Dă-ţi mai bine
silinţa, aşa cum fac eu, să-l aduci în situaţia în care îţi va cerşi
favorurile."
Perla era cea mai solicitată dintre surorile pavilionului în
ceea ce privea invitaţiile la petreceri. Acestea se numeau
chutang chang — să cânţi în afara sălii, sau chuju — să ieşi la
o petrecere. Mie nu-mi displăcea această obligaţie, deoarece
ieşeam cu clienţii — însă doar după ce ajungeau să ne
cunoască mai bine — la o petrecere, o întrunire aleasă ori un
banchet. Ne trimiteau întâi o invitaţie oficială, scrisă pe
hârtie roşie şi adresată nouă personal, în care propuneau un
restaurant. Bineînţeles că nu ni se permitea să ieşim doar ca
să ne simţim bine, ci pentru a ademeni clienţii să ne roage să
rămână peste noapte în pavilionul turcoaz. Numeam asta
zhuju. în general însemna că respectivul client avea să se
culce cu o soră, uneori însă o plăcea atât de mult pe fată,
încât era dispus să plătească pentru o noapte petrecută cu ea
fără să facă sex, mai ales dacă fata era la menstruaţie. Asta se
numea shou yintian — să păzeşti ziua femeii.
Ceremonialul cel mai îndrăgit de toate mamele era însă
chi huajiu, să bei vinul florilor. în loc să invite o soră la
restaurant, clientul plătea pentru un banchet organizat în
pavilion. Deoarece dura mult mai mult decât ho dacha,
clientul trebuia să achite o sumă de câteva ori mai mare. Iar
stabilimentul nu se jena să adauge — la preţul oricum deja
umflat al meniului — costuri suplimentare pentru
mâncărurile şi vinul servite în plus. Deşi erau înşelaţi, clienţii
bogaţi păreau cu toate acestea mulţumiţi să-şi poată etala
bunăstarea în faţa curtezanelor lor favorite.
202 Mingmei Yip

Uneori aveam norocul să primim o mulţime de bani


făcând foarte puţin. Cu o astfel de ocazie am cunoscut o altă
latură a Perlei. Intr-o seară, m-a anunţat că un negustor bogat
de mătăsuri, domnul Luk, urma să finanţeze un banchet
pentru noi şi alte două surori.
Perla mi-a spus, cu o expresie serioasă:
— Xiang Xiang, de vreme ce aceasta va fi prima dată
când vei servi la ceremonia „vinului florilor", vreau să fii
foarte atentă, să nu faci vreo greşeală. Priveşte şi învaţă de la
mine.
Pentru acea ocazie specială, Perla a îmbrăcat o jachetă
turcoaz, cu guler înalt şi fustă asortată, iar eu am purtat o
bluză roz de mătase, prinsă de pantalonii asortaţi cu nişte
încheietori în formă de floare, cu un model complicat.
Perla mă sfătuise mereu să întâmpin clienţii cu o
întârziere de câteva minute, însă de data aceasta m-a condus
în sala de banchete cu douăzeci de minute mai devreme.
Când am întrebat-o de ce, a zâmbit cu şiretenie.
— Astfel vom avea un avantaj în faţa celorlalte fete.
Când am intrat cu Perla în încăpere, domnul Luk
şedea deja la masa de banchet. O niangyi îi servise deja
primul fel de mâncare, supă din aripioare de rechin, şi tocmai
îi oferea un şervet. După ce şi-a şters faţa, negustorul de
mătăsuri s-a holbat la noi cu nişte ochi bulbucaţi.
Ne-am apropiat cu paşii frânţi ai lotusului de aur. După
ce s-a aşezat lângă el, Perla a luat pipa de apă şi a început să o
şteargă grijulie cu batista ei de mătase.
— Domnule Luk, o pipă după o mâncare bună vă va
face mai fericit decât un nemuritor. Permiteţi-mi, vă rog, să
vi-o aprind.
Pavilionul plăcerilor 203

Luk părea atât de fericit, de parcă cea mai nouă soţie a lui
tocmai îi născuse un fiu.
— Domnişoară Perlă, a spus el, aşezând şervetul pe
masă, numele dumitale nu s-a răspândit fără motiv.
Când Luk a început să tragă din pipă, Perla mi-a făcut cu
ochiul. Am apucat imediat sticla de vin, m-am înclinat spre el
— Perla îmi spusese că astfel îl obligai pe client să-ţi acorde
atenţie — şi i-am umplut o cupă.
Luk s-a întors atunci spre mine şi m-a privit cu admiraţie.
înainte de a apuca să spună ceva, Perla luase deja cuvântul.
— Domnule Luk, sper că sora mea mai mică, Xiang
Xiang, vă desfată ochii.
Negustorul de mătăsuri a râs cu poftă.
— Ha! Ha! Nu fi aşa de modestă, domnişoară Perlă.
Numele voastre senzuale mi-au răsunat ca tunetele în urechi.
De aceea am venit astă-seară la pavilion.
Am continuat să stăm de vorbă cu domnul Luk, în timp ce
îi turnam vin şi îi ofeream gustări. Două nian- gyi aduceau
mereu feluri noi de mâncare — peşte înăbuşit în sos de bob,
pui picant cu muştar, raţă aromată cu cinci condimente, ouă
cu gălbenuş moale. Perla era cât se poate de spirituală, iar
burta lui Luk se cutremura de atâta râs.
în timpul uneia dintre glumele Perlei, celelalte două
surori, Tiantian şi Parfum de Lotus, au intrat în sală şi s-au
aşezat în faţa noastră. Dar între timp, Perla şi cu mine ne
obişnuiserăm atât de mult cu domnul Luk, încât acesta abia
dacă a băgat de seamă sosirea celor două fete noi. Fără să
piardă o clipă, Perla i-a aruncat o privire languroasă
negustorului de mătăsuri.
— Domnule Luk, ne permiteţi lui Xiang Xiang şi mie să
vă întreţinem cu puţină muzică?
204 Mingmei Yip

Chipul lui Luk s-a luminat.


— Hao.
— Bine.
Sprâncenele lui Tiantian s-au încreţit când i-a şoptit ceva
lui Parfum de Lotus.
Perla le-a ignorat. I-a cerut unei niangyi să-mi aducă pipa.
Am atins uşor coardele, iar Perla a început să cânte
„Romanţă de pe o stradă dosnică".
îmi ţineam pipa în braţe cu tandreţe ca pe un iubit,
degetele îmi dansau pe coarde iar trupul mi se răsucea
înainte şi înapoi, astfel încât şuviţele de păr îmi cădeau pe
faţă, acoperind-o precum un văl. Cu un evantai auriu în
mână, Perla îşi mişca braţele în ritmul muzicii, legănându-şi
necontenit talia ca un şarpe de apă. Brăţara ei de jad licărea
ca valurile Lacului de Vest.
Un cântec dulce picura de pe buzele ei roşii precum
cireşele.
— Tu şi cu mine — l-a privit ea pe Luk în ochi —
împreună slăvim această dimineaţă de primăvară la fel de
frumoasă ca grădinile din Suzhou. Sunt atât de fericită că
braţele noastre sunt netede şi buzele dulci, precum visele
noastre...
— Hao! Hao! a aplaudat domnul Luk, când am încetat să
ne vindem muzica şi zâmbetele.
Perla a început apoi să joace cu Luk jocul degetelor16, iar
eu am continuat să-i umplu cupa cu vin. îmi părea

16 Jocul degetelor este unul dintre jocurile


chinezeşti Jiuling care acompaniază consumul
de băuturi alcoolice: două persoane întind
simultan câteva degete, strigând în acelaşi
timp un număr de la 2 până la 20. Persoana
care strigă un număr identic cu totalul
degetelor întinse câştigă, cea care strigă un
număr inferior pierde şi trebuie să bea ca
pedeapsă. O variantă mai rafinată şi mai
amuzantă a jocului presupune strigarea unei
Pavilionul plăcerilor 205

puţin rău pentru Tiantian şi Parfum de Lotus, care nu găseau


ocazia de a-1 servi pe acest client barosan. Nu le rămânea
altceva de făcut decât să se amuze vorbind şi chicotind una
cu cealaltă.
Puţin mai târziu, când domnul Luk era deja destul de
beat, Tiantian a reuşit în sfârşit să se aplece spre el şi să-i
toarne ceai.
— Domnule Luk, serviţi, vă rog, puţin ceai; va mai lua
puţin din tăria vinului pe care l-aţi băut.
Parfum de Lotus i-a ţinut isonul:
— Da, domnule Luk, vă rog, altfel vă veţi îmbăta, în
afară de aceasta, e cel mai bun ceai nori-şi-ceaţă.
Luk a dat însă ceaşca la o parte. A vorbit, cu privirea
împăienjenită din pricina băuturii şi cu limba împleticită:
— Ha! Asta şi vreau în noaptea asta, să mă îmbăt! Mă
distrez de minune şi am să devin nemuritorul vinului!
Brusc s-a întors spre mine.
— Xiang Xiang, dă-mi pantoful tău.
N-am ştiut cum să reacţionez, dar Perla mi-a făcut semn
să mă conformez cererii lui. Ascultătoare, mi-am scos
pantoful roşu brodat şi i l-am înmânat lui Luk. Spre
surprinderea mea, l-a ţinut în mână ca pe o casetă preţioasă,
în timp ce Perla l-a umplut cu vin.
Privirea lui Luk a zăbovit asupra noastră, în vreme ce
ne-a închinat cupa.
— în cinstea numelor voastre senzuale! După aceea a
dat pe gât tot lichidul din pantof.
Era cât pe-aci să exclam Aii-yal
în cele din urmă, Luk s-a pregătit de plecare. Servitorul
lui a intrat în încăpere şi i-a dat un săculeţ, din care Luk a
scos un pumn de monede. Trebuie să fi fost
206 Mingmei Yip

cel puţin douăzeci de monede de argint sau mai multe.


întregul banchet nu costase decât zece. Am râs în sinea mea.
Azi o să facem o avere! Dacă nu m-ar fi ciupit Perla de cot, aş
fi strigat „Wah!" în gura mare. Ochii lui Tiantian şi ai
Parfumului de Lotus erau la fel de mari ca gălbenuşurile de
ou de pe farfurie.
Dar, spre surprinderea mea, Perla nici măcar nu a clipit la
vederea argintului. S-a întors spre niangyi, care începuse să
strângă masa.
— Ah Ling, ăsta e bacşişul domnului Luk pentru tine şi
toţi servitorii de aici, aşa că fă bine şi mulţumeşte-i.
Niangyi părea atât de nefericită, ca şi cum, în loc să i se fi
oferit douăzeci de monede de argint, i s-ar fi furat patruzeci.
Vocea îi tremura.
— Dar, domnişoară Perlă, nu vreau să am necazuri.
Perla i-a aruncat o privire tăioasă.
— Ia-i, Ah Ling. Doar nu vrei să-l jigneşti pe distinsul
nostru oaspete.
Toţi erau uimiţi, în special Luk. Perla îşi retrăsese mâna,
astfel încât oaspetele nu a mai avut încotro, decât să-i dea
banii servitoarei.
Imediat după ce a ieşit Luk, înainte ca Tiantian şi Parfum
de Lotus să apuce să protesteze, Perla le-a făcut semn să tacă.
— Liniştiţi-vă, dacă nu scot mai mulţi bani de la domnul
Luk, vă dau eu dublu de la mine.
După aceea, m-a prins de braţ şi m-a scos din încăpere. în
timp ce ne îndepărtam pe coridor, am întrebat-o pe Perla de
ce o făcuse pe servitoare să ia banii.
— Xiang Xiang, Luk se înşală, dacă e de părere că ne
poate cumpăra atât de uşor. Asta se cheamă „să întreţii focul
aroganţei". Nu uita, noi suntem ming ji din
Pavilionul plăcerilor 207

odaia cărţilor, nu suntem nişte târfe murdare, fără adăpost,


de pe aleea păsărilor. El a crezut că e un bacşiş destul de gras,
dar acum ştie că eu îl consider suficient doar pentru
servitori...
Am socotit în minte partea care mi s-ar fi cuvenit.
— Dar, soră Perlă...
A râs:
— Crede-mă, Xiang Xiang, mâine va trimite mai mulţi
bani. Un bărbat ca el ar prefera să moară decât să piardă din
prestigiu.
Perla a avut dreptate. A doua zi, Luk şi-a trimis servitorul
cu cincizeci de monede de argint. Treizeci în mod special
pentru Perla, zece pentru mine, iar restul să fie împărţite
între Tiantian şi Parfum de Lotus.

în ciuda stratagemelor Perlei, persoana căreia îi mergea


cel mai bine în pavilion era, desigur, mama. „Ce uşor se fac
banii!" obişnuia să exclame de fiecare dată când vedea
pachetele de bani schimbând proprietarul sau când ieşea
vreun client din camera mea. Dar mie nu-mi era uşor,
deoarece, deşi nu fusesem vândută pavilionului şi nu trebuia
să răscumpăr preţul plătit pentru mine, datoriile mele
crescuseră rapid — când înaltul Stăpân Fung spărsese
vizuina; facturile de spitalizare în urma avortului; toate
cheltuielile pentru mâncare, cazare, haine şi lecţii. Astfel
încât aproape toţi banii pe care îi câştigam şi bijuteriile care
mi se dăruiau erau imediat confiscate de mama, „pentru ca
să plătească facturile". Ziua în care aveam să-mi lichidez
datoriile, pentru a putea părăsi Pavilionul, părea mai
îndepărtată ca oricând. în vreme ce Perla reuşea să câştige o
mulţime de bani prin muncă puţină, eu încercam să muncesc
din răsputeri doar pentru a-mi achita datoriile.
208 Mingmei Yip

Din ziua în care mi-a deschis petalele, clientul barosan


Fung a continuat să mă viziteze. Spre norocul, dar şi
nenorocul meu, devenise unul dintre clienţii mei obişnuiţi.
Nenoroc, deoarece nu se mai sătura să-mi sugă limba, să-mi
soarbă saliva şi să-şi facă instrumentul veştejit de jad să cânte
pe corzile mele de lăută. Cel mai rău era că, indiferent cât de
greaţă îmi era, trebuia să afişez un zâmbet fericit, să-mi
folosesc mâinile îndemânatice şi să-mi impun o stare de spirit
binevoitoare.
Cu toate acestea era un noroc, deoarece înaltul Stăpân
Fung nu era doar foarte bogat, ci îi plăcea să facă paradă de
asta cheltuind cu largheţe. Ori de câte ori mă copleşea cu
bani şi cadouri, mă trezeam că aproape îmi doream să-l plac.
Uneori chiar simţeam o afecţiune trecătoare faţă de el. Poate
din milă, dar poate şi pentru că îmi amintea oarecum de
Baba. Nu că ar fi avut ceva în comun; dar Fung era acum cel
care mă răsfăţa, aşa cum o făcuse cândva Baba.
De câteva ori, după ce vizitasem muntele Wu, mi-a spus
că dacă eram şi pe viitor la fel de drăguţă cu el — în sensul că
făceam tot ce-şi dorea el în pat — avea să mă răsfeţe, ca pe
scumpa lui fiică. Dar când îl întrebam despre fiica lui
adevărată, mă dojenea că îmi băgăm nasul unde nu-mi
fierbea oala şi ameninţa că avea s-o termine cu darurile.
Din fericire însă, fie din cauza bătrâneţii, fie datorită
afecţiunii faţă de mine, părea să uite de fiecare dată
ameninţările şi îmi aducea, de obicei, la următoarea vizită, un
nou cadou. într-o zi nu mi-a dăruit nici bijuterii, nici haine,
nici bani, ci ceva atât de încântător şi neaşteptat, încât — nici
mie nu mi-a venit să cred — m-am aruncat de bunăvoie în
braţele lui şi l-am sărutat pe gură.
Pavilionul plăcerilor 209

O papagaliţă!
Nu mai văzusem niciodată o făptură atât de frumoasă.
Albă, cu ciocul roşu-închis, mi-a trezit în minte imaginea
florilor de prun care înfloresc în cea mai aspră iarnă. Penajul
ei de o strălucire orbitoare făcea să pălească până şi cele mai
colorate veşminte ale Perlei. Textura mătăsoasă a penelor era
atât de plăcută la atingere, încât nu mă mai săturam să o
mângâi. Până şi coada ei era elegantă, precum pensula din
păr fin de oaie pe care o foloseam când pictam lucruri
delicate. Ochii ei negri semănau cu două bile întunecate de
sticlă pe fundalul cerului senin.
Cum am văzut-o, am decis că trebuie să se numească
Floare de Prun. Pentru a-i insufla spiritul qin-ului, îi cântam
uneori păsării, în special cele „Trei variaţiuni ale florii de
prun". I-am explicat chiar şi sensul cântecului, sperând că va
fi pătrunsă de spiritul neînfricat al florii.
Ori de câte ori admiram frumuseţea Florii de Prun, îmi
aminteam şi ceea ce-mi spusese domnul Wu în timpul uneia
dintre lecţiile noastre. „în pictură ne străduim să atingem o
desăvârşire superioară naturii, dar frumuseţea naturii este,
desigur, inegalabilă."
Privind curbele graţioase ale trupului Florii de Prun,
nuanţele subtile ale penelor ei albe şi roşul intens al ciocului,
aveam senzaţia că înţeleg pe deplin ce mă învăţase domnul
Wu. De la moartea tragică a bietului Gui- gui, papagaliţa era
acum, în afară de Perla, marea mângâiere a vieţii mele. în
unele momente liniştite stătea cocoţată pe umărul meu, în
vreme ce eu îi citeam poeme — Meditaţie asupra unei nopţi
tăcute de Li Bai, Dorul de prieten al lui Wang Wei, Dimineaţa
de primăvară de Meng Haoran. Chicoteam satisfăcută de
fiecare dată
210 Mingmei Yip

când ciocul ei imita sunetul frazelor pe care le prinsese, în


vreme ce gheruţele ei îmi masau muşchii încordaţi. Uneori,
când îi povesteam ce aveam pe suflet, îşi înclina capul şi
asculta, de parcă ar fi înţeles cu adevărat poezia şi
profunzimea sentimentelor mele.
Pentru a-i răsplăti atenţia, o hrăneam cu fructe. Pepenele
roşu era preferatul ei, dar nu mânca decât sâmburii, iar
pulpa o scuipa. Mizeria roşie, lipicioasă de pe podea îmi
tulbura din păcate buna dispoziţie, adu- cându-mi aminte de
noaptea sângeroasă petrecută cu De.
O învăţasem pe Floare de Prun să repete câteva expresii,
câteva saluturi simple precum: „ce mai faci; bună dimineaţa;
bună seara". Unele expresii erau de bun augur: „noroc; îţi
doresc sănătate şi viaţă lungă; gongxi facai — îţi doresc să faci
o grămadă de bani". Pe altele le prinsese singură: „E bine,
nu? Mai vrei?"
Dar învăţase, de asemenea, să spună „Ucide! Ucide!".
Nu-mi plăcea deloc să aud cuvinte brutale ieşind din
ciocul ei delicat, dar le învăţase fiindcă nu fusesem îndeajuns
de atentă. în timpul ultimei sale vizite, după ce terminase
să-mi sugă limba şi era pe picior de plecare, i-am mulţumit
din nou înaltului Stăpân Fung pentru că-mi dăruise Floarea
de Prun şi i-am explicat motivul pentru care o numisem
astfel.
Spre surprinderea mea, Fung a izbucnit în hohote in-
controlabile de râs.
Aveam senzaţia că-mi luaseră foc urechile.
— înalte Stăpân Fung, ce este atât de amuzant?
Fung râdea zgomotos şi toate ridurile păreau să i se
adune la colţurile ochilor şi gurii.
— Fla, ha, Xiang Xiang, de-aia sunt înnebunit după tine.
Ştii, tu nu vei fi niciodată o prostituată adevărată,
Pavilionul plăcerilor 211

pentru că în adâncul sufletului ai rămas o fetiţă inocentă.


Nu ştiam dacă intenţionase să mă critice sau îmi făcuse
un compliment. Oricum, de teamă să nu-mi pierd clientul
barosan, am protestat:
— Dar sunt o prostituată, înalte Stăpân Fung!
— Dacă tu eşti o prostituată adevărată, atunci eu sunt
un gentleman adevărat. Ha! Ha! Ha!
Şi-a mângâiat bărbuţa cu degetele lui cu unghii lungi.
— Ştii de ce ţi-am cumpărat un papagal alb în locul
unuia verde? înainte de a mă întâlni pe mine, ai fost virgină,
inocentă şi pură ca zăpadă.
S-a oprit pentru a-mi arunca o privire lascivă, plină de
înţeles.
— îţi aminteşti sigiliul zhuang yuan pe care mama ta l-a
pregătit pentru prima noastră noapte?
Am avut senzaţia că-mi ia tot trupul foc. Descoperise oare
şiretlicul Perlei?
Dar înaltul Stăpân Fung a continuat:
— Din acest motiv ţi-am cumpărat papagaliţa asta.
Trupul ei alb, punctat de pata roşie a ciocului arată exact ca
sângele tău care a mânjit bucata de pânză albă. Aşa că
papagaliţa îţi va aminti că eu am fost primul bărbat care ţi-a
crăpat pepenele şi a gustat din zeama ta roşie.
A izbucnit din nou în hohote delirante de râs.
— Ha, ha, ha, ha, floare de prun înflorind în zăpadă; ce
prostie plină de fantezie!
Aşadar, imediat după ce Fung a ieşit din camera mea,
umilită de amintirea aceea neplăcută, am despicat aerul cu o
lovitură şi am strigat:
— Ucide! Ucide! Ucide!
în urma acelei întâmplări, eram de fiecare dată
deopotrivă fericită şi tristă când mă uitam la Floarea de
212 Mingmei Yip

Prun. O iubeam încă, dar în afecţiunea mea se amestecase


acum şi un strop de compasiune. Biata făptură, neştiutoare a
tot răului din lume!
14
Domnul Anderson

# / recuseră doi ani, iar eu devenisem tot mai


solicitată de către vizitatorii Florii de Pier-
i sic. Lecţiile Perlei de cochetărie şi despre
arta odăii de culcare fuseseră mai valoroase decât îmi
putusem imagina. Cu toate acestea, deşi acum eram în
oarecare măsură celebră în Shanghai, încă nu deţineam
statutul prestigios de care se bucura Perla.
Luna de Primăvară devenise şi ea apreciată. Nu era o
mare frumuseţe, însă, aşa cum spusese Perla, avea picioare
micuţe şi ochi trişti, iar aceste calităţi erau deosebit de dorite
de anumiţi bărbaţi. Deşi aveam multe lucruri în comun şi
ţineam foarte mult la ea, era încă preocupată de bunăstarea
în care trăise în trecut şi părea să plutească în derivă.
Când am întrebat-o o dată ce planuri de viitor avea, mi-a
răspuns:
— Ce rost are să-ţi faci planuri într-o casă de toleranţă?
214 Mingmei Yip

Când mi-a adresat şi ea aceeaşi întrebare, am spus:


— Să devin o ming ji, la fel ca Perla.
— Xiang Xiang, şi eu vreau să fiu o ming ji, dar, spre
deosebire de tine, eu nu sunt considerată o mare frumuseţe.
Şi-a tamponat ochii cu o batistă.
— Visul meu este să-mi aştept logodnicul să vină la
pavilion şi să mă răscumpere.
— Dar s-a logodit deja cu altcineva!
Luna de Primăvară s-a întors pur şi simplu să privească
pe fereastră, cu privirea tulbure ca fumul beţi- gaşelor
parfumate.

într-o zi, pe când exersam la pipa în camera mea, a intrat


Mica Roşcată şi mi-a spus:
— Xiang Xiang, îmbracă-te repede, jos te aşteaptă doi
oaspeţi.
S-a oprit, apoi a chicotit cu ochii scăpărându-i vicleni.
— Ce-i aşa de amuzant, Mică Roşcată?
— Unul dintre ei are un nas mare, păr auriu şi ochi
albaştri rotunzi!
— Adică e un străin?
îmi aţâţase curiozitatea.
A dat din cap.
— Se numeşte An-der-son.
A chicotit din nou.
— Ce nume ciudat!
Când am intrat în sala de protocol, l-am auzit pe unul
dintre servitori rostind tare „Bun venit oaspeţilor!" Lângă el
stătea mama, cu un rânjet bălos ca al unui câine în călduri.
Cei doi oaspeţi, un chinez durduliu şi o stafie străină cu oase
mari, şedeau pe canapea, părând mai degrabă obosiţi decât
nerăbdători.
Pavilionul plăcerilor 215

în acel moment şi-au făcut grăbite intrarea câteva fete


flori, care s-au oprit în faţa lor. în timp ce oaspeţii le cercetau
din cap până-n picioare, au început să chicotească, să
şoptească, să arunce priviri languroase şi să-şi dea coate.
Am aşteptat câteva clipe, apoi, într-un ritm bine calculat,
m-am îndreptat legănat spre mijlocul încăperii cu paşii frânţi
ai lotusului de aur.
Ochii celor doi au căzut pe mine şi s-au luminat.
Am zâmbit, prinzându-le privirile şi susţinându-le aşa
cum îşi ţine o mamă copilul nou-născut. Simţeam cum
sufletele celor doi bărbaţi sunt absorbite de gropiţele mele.
Cu coada ochiului am văzut, de asemenea, cum mă fulgeră
alte perechi de ochi. în sinea mea, am râs mulţumită.
Chinezul nici nu s-a uitat la proastele care chicoteau. A
arătat spre mine şi a dat din cap. Cu o expresie dezamăgită,
diavolul străin a ales-o pe o fată numită Sunet de Brocart.
Cu un rânjet slugarnic stăruindu-i pe chip, mama a
poruncit să se servească ceai şi gustări. Pe urmă le-a făcut
celorlalte fete semn să plece. Eu şedeam lângă chinez, iar
Sunet de Brocart lângă diavolul străin. Mama s-a adresat
chinezului durduliu, cu ochelari.
— Ah, domnule Ho, aveţi cu siguranţă ochii luminaţi ai
lui Buddha! Xiang Xiang este una dintre fetele noastre cele
mai apreciate.
Zâmbetul ei şi-a schimbat apoi direcţia şi a înflorit spre
străin.
— Ah, domnule Anderson, şi dumneavoastră vă
pricepeţi frumuseţea femeilor chineze! Vă asigur că Sunet de
Brocart oferă servicii de cea mai înaltă clasă. Dacă nu, vă
dăm banii înapoi.
216 Mingmei Yip

Cei doi oaspeţi i-au răspuns cu un zâmbet politicos.


Mama a aruncat câte o privire plină de înţeles în direcţia
amândurora.
— Bun, vă las acum în compania micilor mele frumuseţi,
a spus ea, şi a părăsit încăperea legănându-şi dosul generos.
Sunet de Brocart şi cu mine am început imediat să servim
„respectuoase" ceai, fructe şi gustări şi să facem conversaţie
cu oaspeţii noştri.
Domnul Ho mi-a spus că are o firmă de negoţ pe mare, cu
sediul pe Zhong Shan East Road, iar domnul Anderson era
partenerul lui din America. America! Acest nume m-a făcut
să mă înfior. Mi-am amintit ce îmi povestise Baba despre
această ţară bogată, îndepărtată: un actor de comedie pe
nume Cha Li Cha Pilin.17 Un preşedinte celebru numit Lin
Ken18 care eliberase sclavii negri. O zeiţă foarte celebră care
ţinea o torţă în mână şi se numea Statuia Libertăţii.
în vreme ce domnul Ho a continuat să soarbă din vin şi să
îmi povestească una-alta despre afacerile şi familia lui, eu îl
ascultam doar pe jumătate — eram ocupată să arunc priviri
furişe spre american. Ce ciudat, un american! Şi atât de
păros!
Era cam de vârsta lui Baba, nu chiar frumos, dar nici urât.
Extrem de curioasă îi studiam nasul proeminent şi ochii
albaştri, spălăciţi. Atât de spălăciţi, încât îmi imaginam că la
naştere, lumea aceasta ciudată şi zgomotoasă îl speriase atât
de tare, încât culoarea din ferestrele sufletului său pălise
instantaneu! Nu era de mirare că îi numeam pe străini stafii.
Cu ochii şi părul

17

18 Charli
Abra
Pavilionul plăcerilor 217

lor fără culoare, arătau într-adevăr de parcă spiritul lor ar fi


fost înhăţat de Regele Iadului.
Deşi era un barbar, acest domn Anderson mi-a făcut o
impresie bună. Sunet de Brocart era atât de dornică să-i fie pe
plac, încât aproape i se aşezase în poală, însă mâinile acestui
diavol american refuzau pur şi simplu să aibă vreo intenţie
diavolească. în clipa aceea mi-am dat seama cu uimire că,
deşi străin, vorbea cursiv limba chineză!
Ştiam însă că nu-1 puteam neglija pe domnul Ho, aşa că
m-am întors spre el zâmbind. Oaspetele meu chinez era, din
fericire, deja destul de beat şi nu observase curiozitatea mea
faţă de partenerul lui de afaceri. Am continuat să umplu
paharul cu vin al domnului Ho, aruncând din când în când
câte o privire furişă spre domnul Anderson, până când am
observat că şi el mă privea. Inima a început să mi se zbată cu
putere în piept, ca o căprioară care s-a rătăcit în pădure.
îmi pierdusem total interesul faţă de oaspetele meu
chinez, dar speram că, fiind atât de beat, nu va băga de
seamă. Nu voiam însă, desigur, să risc nimic şi continuam
să-i zâmbesc cu gropiţe adânci, să-mi legăn ademenitor
trupul, să-i umplu paharul cu vin şi să-i aprind ţigările.
Curând, în timpul unei pauze de conversaţie, când privirea
înceţoşată a domnului Ho a pornit să cutreiere încăperea, am
aruncat în treacăt o privire spre diavolul străin şi am
constatat că încă mă mai studia cu atenţie.
De data aceasta, ignorând gelozia Sunetului de Brocart,
i-am susţinut privirea insistent şi îndelungat. Atunci am
înţeles. Ochii aceia albaştri spălăciţi, îi mai zărisem undeva!
Dar unde? M-am pierdut în privirea lui albastră, atât de
mângâietoare, încât părea să dezmierde şi
218 Mingmei Yip

să se topească precum... îngheţata! Da, el era diavolul străin


care îl salvase pe băieţel din ghearele mamei cu doi ani în
urmă, când ieşisem în oraş, la coafor!
Mi-am amintit atunci, de asemenea, cum îl invitase Vaza
de Jad să vină la noi, la pavilion şi cum el se întorsese să mă
studieze din priviri, apoi se îndepărtase fără o vorbă.
Oare pentru mine venise astăzi la noi? După doi ani de
zile?
In acel moment a intrat o niangyi în încăpere, care ne-a
întrerupt contactul vizual. I-a spus domnului Ho că trecuseră
cele două ore pentru care plătiseră.
— Doresc domnii să îşi prelungească şederea?
Domnul Ho a discutat cu partenerul lui american
şi, spre dezamăgirea mea, au decis să plece.
— Suntem prea obosiţi; tocmai ne-am întors dintr-o
călătorie, a spus domnul Ho, dar vom reveni poate altă dată.
Şi au revenit.

La a doua lor vizită, domnul Ho a cerut ca el şi Anderson


să fie serviţi separat, ceea ce însemna, desigur, că voiau să
facă sex. Mi-era teamă că va trebui să-l însoţesc pe domnul
Ho, iar altă fată avea să meargă cu americanul. Ho părea
să-şi îndrepte privirile spre mine, dar, în ultima clipă, spre
încântarea mea, a ales o altă soră, iar domnul Anderson m-a
cerut pe mine. O niangyi ne-a condus în sala de primire a
oaspeţilor.
Deşi între timp fusesem cu numeroşi bărbaţi, mă
neliniştea faptul de a întreţine un barbar. în special când
ochii lui albaştri au început să mă cerceteze curioşi, de parcă
eram o păpuşă care prinsese cumva viaţă, doar pentru a
zâmbi, a flirta şi a îndeplini ceremonia ceaiu-
Pavilionul plăcerilor 219

lui. Dornică să-i fiu pe plac, am încercat să-mi mişc mâinile


ca o orhidee dansând în adierea brizei şi să-mi le- găn talia ca
o salcie tremurând în vânt. Insă nervozitatea mi-a tulburat
eleganţa mişcărilor, şi era cât pe-aci să scap câteva boabe de
struguri în poala lui, dacă nu le-ar fi prins la timp. Era
amuzantă, stafia asta străină.
— Domnule Anderson, l-am privit cu admiraţie, mai
doriţi struguri?
A scuturat din cap.
Era dificil de găsit cuvintele potrivite în discuţia cu un
străin. M-am gândit o vreme, apoi am întrebat:
— Aţi mai fost şi în alt pavilion turcoaz?
Nu-mi venea să cred — roşise!
— Nu. Data trecută, când domnul Ho m-a adus aici, a
fost întâia oară.
— Vă place la noi?
Nu mi-a răspuns, ci a întrebat:
— Domnişoară Xiang Xiang, de ce nu-mi povesteşti
despre viaţa dumitale?
Fireşte că n-aveam de gând să-i spun cum ajunsesem în
Pavilionul Florii de Piersic, dacă la asta se referea.
I-am reumplut ceaşca de ceai, în semn de respect. Apoi,
privind ţintă în ochii lui albaştri, am început să-mi spun
povestea, începând cu sosirea la pavilion când aveam
treisprezece ani — îndatoririle mele, lecţiile de pictură,
caligrafie şi muzică — dar trecând, desigur, sub tăcere
camera întunecată, cum mi se crăpase pepenele, violul,
avortul, beţele încinse care îmi fuseseră înfipte în sfârcuri.
Când am încheiat, nu a spus nimic, a sorbit doar din ceai.
în cele din urmă mi-am luat inima în dinţi şi am spus:
— Domnule Anderson, pot să vă întreb ceva?
220 Mingmei Yip

M-a privit curios.


— Da. Sigur că da.
— Credeţi că v-aţi putea aminti un incident petrecut cu
doi ani în urmă?
— Pune-mă la încercare!
— Pe strada Nanking, aţi salvat pe un băieţel care era
cât pe-aci să fie sugrumat de o femeie.
Spre dezamăgirea mea, în loc să dea vreun semn de
recunoaştere, domnul Anderson părea căzut pe gânduri,
încercând să-şi împrospăteze memoria. Poate că, până la
urmă, acest domn Anderson nu era bărbatul a cărui amintire
o păstrasem de-a lungul anilor, ci o altă persoană.
Am continuat:
— Băieţelul furase îngheţata unei fetiţe, pentru că îi era
foame. Dumneavoastră i-aţi dat câţiva bănuţi de aramă, să-şi
cumpere de mâncare. V-o amintiţi pe fata cu părul proaspăt
coafat, împodobit cu o agrafă extravagantă cu perle? Era
însoţită de mama ei şi două surori.
L-am privit nerăbdătoare.
— Domnule Anderson, chiar nu vă mai amintiţi toate
acestea?
Un zâmbet larg i-a înflorit pe chip.
— Ba da...
— Domnule Anderson, eu eram fata aceea!
— Da, acum îmi amintesc.
Barbarul şi-a aţintit privirea asupra mea, nevenindu-i să
creadă.
— Dar ce mare te-ai făcut!
Am dat mândră din cap.
A continuat să mă cerceteze cu privirea, de parcă tocmai
deschisese o ladă cu comori, apoi a exclamat:
— O, Cerule! Dumneata să fii fetiţa aceea?
Pavilionul plăcerilor 221

Am zâmbit şi i-am umplut din nou ceaşca de ceai.


Părea să fi căzut din nou pe gânduri. Oare tocmai
descoperise că în lada cu comori nu erau ascunse bijuterii
strălucitoare, ci secrete întunecate?
— Domnule Anderson?
A schiţat un zâmbet stânjenit.
— Da?
— Vreţi să vă cânt un cântec sau să interpretez ceva la
pipa?
— O, da, te rog, orice doreşti.
Dar îmi lăsasem instrumentul în cameră.
— Domnule Anderson, pipa mea a rămas sus, nu vreţi
să veniţi în camera mea?
M-a urmat tăcut pe scări în sus, spre camera mea. A privit
curios în jur, în mica încăpere. L-am poftit să ia loc, mi-am
luat pipa şi am început să o acordez. După ce am început să
cânt, Anderson a arătat spre una dintre picturile mele de pe
pereţi.
— Ce instrument e acela?
— Un qin.
— Dumneata eşti cea care cântă la qin?
— Păi...
— Mi-ar plăcea să-mi cânţi ceva la qin.
Cererea lui m-a surprins.
— Aţi mai auzit vreodată pe cineva cântând la qin,
domnule Anderson?
— Nu, dar arăţi altfel când cânţi la el.
L-am rugat să mă scuze, m-am dus în camera Perlei după
qin şi m-am întors în grabă. Am scos cu grijă instrumentul
din husa lui de brocart, apoi am aşezat obiectul vechi de
patru sute de ani pe masă. Cele treisprezece hui — puncte de
sidef — scânteiau misterios pe suprafaţa neagră, ca stelele
care sclipesc pe un cer
222 Mingmei Yip

întunecat. Cele şapte corzi de mătase erau bine întinse


deasupra cutiei de rezonanţă, pregătite să transmită în şoaptă
secrete vechi de secole.
Când am terminat de acordat instrumentul, mi-am
îndreptat spatele, am luat o expresie serioasă şi am meditat.
Degetele mele au imitat luna plutind deasupra muntelui
Guan, ţopăielile ameţite ale unui pescar beat, florile de prun
înfruntând gerul aspru al iernii...
După ce degetele mi s-au desprins de coarde, domnul
Anderson a rămas tăcut. Părea să savureze, ca şi mine, aroma
pe care sunetele o lăsaseră în urma lor, dându-şi ultima
suflare în camera mea, un punct minuscul pe întinderea
roşie, pustie.
Ne-am privit în tăcere.
In cele din urmă a spus:
— Domnişoară Xiang Xiang...
— Domnule Anderson, vă rog să-mi spuneţi Xiang
Xiang.
— Xiang Xiang. E o adevărată onoare pentru mine să te
aud cântând. Nu am mai auzit... o muzică atât de delicată.
Chiar putea fi un barbar în stare să aprecieze subtilitatea
qin-ului?
M-am decis să-l pun la încercare.
— Prea multă laudă, domnule Anderson.
M-am oprit câteva clipe, apoi am continuat:
— Nu vreţi să vă cânt la pipa acum?
A părut aproape îngrozit.
— Nu, te rog, nu. Nu vreau să ascult niciun alt fel de
muzică acum.
Mă privea plin de admiraţie.
— Iar tu, Xiang Xiang. Chiar arăţi altfel când cânţi la qin.
Pavilionul plăcerilor 223

— Cum anume?
L-am pus eu din nou la încercare.
— Degetele tale sunt atât de expresive.
Am simţit cum inima mi se umple de respect. Acest
bărbat păros cu ochi spălăciţi din faţa mea era un barbar, dar
părea să aprecieze tonalităţile subtile ale cjin-ului. Cum
putea un om dintr-o ţară atât de îndepărtată să înţeleagă cele
mai adânci secrete ale pământului şi cele mai complicate
mistere ale cerului?
A vorbit din nou:
— Xiang Xiang, nu te supăra pe mine, dar vreau să-ţi
propun ceva.
Aşadar, după toate complimentele, se hotărâse în sfârşit
să treacă la lucrul cel mai important — să-şi echilibreze
elementul yang cu elementul meu yin.
Expresia lui era însă serioasă.
— Aşa frumoasă şi talentată cum eşti, poate că ar fi mai
bine să nu-ţi iroseşti tinereţea în locul acesta.
Nu-mi venea să-mi cred urechilor! Amintindu-mi însă tot
ceea ce învăţasem, mi-am ascuns uimirea şi mi-am păstrat
zâmbetul atrăgător.
A vorbit mai departe:
— Xiang Xiang, iartă-mă, dacă sunt prea direct. Cred
doar că o femeie atât de rafinată ca tine nu ar trebui să ducă o
astfel de viaţă.
Mintea a început să-mi lucreze. Voia să-mi dea de înţeles
că m-ar fi putut ajuta cumva? De exemplu, plă- tindu-mi
datoriile şi eliberându-mă din pavilion?
Tocmai voiam să-i spun că nu-mi puteam permite luxul
de a-mi alege destinul, când a vorbit din nou.
— Cred că eşti suficient de talentată pentru a deveni
profesoară.
— Profesoară?
224 Mingmei Yip

Aproape am izbucnit în râs. O fată-floare depravată să


devină o profesoară cuviincioasă? Ce vis îndrăzneţ! Viaţa
acestui bărbat trebuie să fi fost atât de liniştită, încât nu avea
habar ce se întâmpla în spatele uşilor întunecate ale acestei
lumi prăfuite.
— Dar domnule Anderson, nu e ceva de care să fiu în
stare.
A tăcut câteva clipe, apoi a zâmbit încurcat.
— îmi pare rău, Xiang Xiang.
Pentru ce îi părea rău? Mi-am înghiţit întrebarea, înainte
de a apuca să-mi iasă pe gură. I-am umplut din nou ceaşca de
ceai şi i-am întins-o cu un gest respectuos.
A primit-o cu aceeaşi politeţe.
Nu adusese vorba despre sex.
Domnul Anderson a continuat să viziteze Pavilionul
Florii de Piersic împreună cu domnul Ho. însă în vreme ce
domnului Ho îi plăcea să apeleze la serviciile mai multor
surori, inclusiv ale Perlei, Anderson mă cerea întotdeauna pe
mine. Eram convinsă că domnul Ho stârnea ploaia cu norii
surorilor, crezând că şi prietenul lui american făcea acelaşi
lucru cu mine, dar nici vorbă de aşa ceva.
De fiecare dată când Anderson mă vizita în camera mea,
stăteam doar de vorbă şi beam ceai, iar eu îi cântam. Nu
renunţase la încercările de a mă determina să renunţ la
prostituţie. Se plângea în mod repetat că îmi iroseam viaţa şi
talentele — de parcă eu n-aş fi fost conştientă de acest lucru.
Speram că se va oferi să mă ajute să-mi plătesc datoriile către
pavilion, dar nu a adus niciodată vorba despre asta, iar eu,
desigur, nu l-am rugat.
Intr-o zi i-am povestit Perlei despre Anderson şi ea mi-a
spus că domnul Ho — care devenise între timp
Pavilionul plăcerilor 225

unul dintre clienţii ei obişnuiţi — îi zisese că prietenul lui


american nu era de acord cu prostituţia.
Am chicotit.
— Dar aproape toţi diavolii străini...
Perla m-a privit cu dojană.
— Xiang Xiang, te înşeli dacă îţi închipui că toţi barbarii
sunt sălbatici şi desfrânaţi. Unii sunt chiar mai conservatori
deeât noi, chinezii.
— Şi atunci de ce frecventează o casă de toleranţă?
— Domnul Ho a spus că Anderson cedează doar în
urma insistenţelor sale. Şi cred că nu vrea să-l refuze pe Ho,
deoarece e partenerul lui, iar afacerile lui în China depind de
el.
Perla mi-a aruncat o privire şireată.
— Poate că Anderson te place şi vrea să te convertească
la religia lui.
— Ce religie?
— Religia lui Hristos.
Auzisem despre religia aceasta ciudată, care vorbea
despre un creator numit Dumnezeu şi fiul acestuia, numit Ye
Hohua19, care se străduise din răsputeri să salveze sufletele
oamenilor. Un misionar cu robă neagră şi barbă venise
cândva la poarta pavilionului turcoaz, pentru a îndesa nişte
broşuri în mâinile surorilor. Pe coperta lor era tipărit un
singur cuvânt — IUBIRE.
Am oftat pentru mine. Asta aşteptasem şi eu, iubire. Nu
de la acest creator numit Dumnezeu, nici de la fiul lui, Ye
Hohua, ci de la un tânăr inteligent şi chipeş!
Am întrebat-o pe Perla:
— Crezi că Anderson e un adept al religiei lui Hristos?

19 Iehova.
226 Mingmei Yip

— Poate, nu sunt sigură. Altfel de ce s-ar purta atât de


virtuos într-o casă de toleranţă?
— Aşadar, crezi că, în loc să vrea să-şi piardă sufletul, ca
şi ceilalţi bărbaţi, el încearcă să ni le salveze pe ale noastre?
Perla mi-a făcut cu ochiul.
— Oare avem suflete?
Am izbucnit amândouă în râs.
Dar, la un moment dat, domnul Ho şi partenerul lui
barbar şi-au întrerupt vizitele.
15
O prostituată respectată

impui a trecut şi am ajuns în cele din urmă


să mă bucur de o nouă faimă.
în fiecare zi, în faţa Pavilionului Florii
de Piersic, se adunau panouri uriaşe acoperite de
flori,
trimise de către protectorii acelor surori deosebite
care
se bucurau de statutul unor ming ji. Uneori erau tri-
mise atât de multe panouri, încât ofereau o priveliş-
te impresionantă — cea a unor valuri de flori plu-
tind pe ocean. Fiecare panou părea să se înghesuie
în faţă, pentru a capta atenţia. Astfel, câştiga presti-
giu nu doar sora care primea cele mai multe pano-
uri, ci şi clientul care i le trimisese. Deşi competiţia
părea să se desfăşoare între surori, de fapt se ducea
între protectorii lor.
Abia dacă mai trecea o zi în care numele meu să nu
plutească pe această mare înflorită, deseori însoţit de poezii
228 Mingmei Yip

Firească precum norii şi cerul, cu spiritul pur precum


gheaţa şi zăpada
Vază de gheaţă şi os de jad, claritate croindu-şi drum
spre eternitate.

în anul acela am împlinit optsprezece ani, vârstă care


impunea respect.
Clienţii mă numeau acum yanming yuanbo — nume
senzual care se răspândeşte în toate zările. Pentru că, în
sfârşit, devenisem o ming ji.
Toată atenţia care mi se acorda mă flata, desigur, dar mă
şi întrista.
Mă gândeam mereu la Baba, care, după fiecare lecţie de
citit şi scris, mă privea cu tandreţe.
— Xiang Xiang, fii sârguincioasă şi într-o bună zi vei
ajunge demnă de respect. Sper că ai să fii prima femeie
zhuang yuan.
Zhuang yuan era titlul conferit celui care obţinea primul
loc la Examenul Imperial. Examenul a fost, desigur, abolit
după răsturnarea guvernului Qing de către doctorul Sun
Yat-sen şi noul său guvern republican. Dar Baba sperase ca
eu să devin o învăţată faimoasă, care să aducă onoare
strămoşilor noştri şi să lase în urma sa, pentru posteritate,
reputaţia unei capacităţi intelectuale remarcabile.
Dacă Baba ar mai fi fost în viaţă, cum s-ar fi simţit
cunoscându-mi renumele — de fată-floare senzuală — care
nu aducea altceva decât ruşine numelui familiei noastre?
Ce-ar fi gândit despre statutul meu de prostituată
respectată?
în miez de noapte, ori de câte ori mă gândeam la Baba, mă
simţeam uşurată că nu mai apucase să-mi cunoască faima.
Pavilionul plăcerilor 229

Statutul meu de prostituată respectată continua să atragă


tot soiul de clienţi — învăţaţi, poeţi, negustori, funcţionari
guvernamentali, o dată chiar şi un preot catolic care, în loc să
mă ducă pe muntele Wu să stârnim ploaia şi norii, a încercat
să mă convingă să mă convertesc la religia lui Hristos, pentru
ca, după ce muream, să nu ajung în iad, ci în rai. Bărbaţii
aceştia mă copleşeau cu daruri (după ce mi-a dezmierdat
câteva clipe sânii, preotul mi-a dăruit o Biblie cu margini
aurite), mă invitau în oraş şi mă răsfăţau ca pe o prinţesă,
pentru a-1 cita pe unul dintre clienţi. Ce ridicol! Preferam
să-mi recunoască meritele folosind onorabilul apelativ ming
ji — prostituată respectată.
Perla însă mă dojenea:
— Xiang Xiang, uită de onoare într-o casă de toleranţă,
bucură-te că aceşti chou nanren se străduiesc să-ţi fie pe plac.
Ai prefera să te trateze ca pe o târfă adevărată, să te bată şi
să-ţi ardă sfârcurile cu beţigaşe parfumate?
Când Perla a rostit cuvintele „târfă adevărată", am zâmbit
în sinea mea, pentru că nimic nu era mai adevărat decât asta!
Un învăţat sărac mi-a povestit odată că îşi vânduse
preţioasa ediţie din perioada dinastiei Ming a celor Cinci
Cărţi Clasice, doar pentru a stârni norii şi ploaia cu mine.
Când i-am spus Perlei cât de mult îl compătimeam, a râs
batjocoritoare:
— Xiang Xiang, să nu compătimeşti niciodată un chou
nanren, nu merită. Doar nu i-ai pus cuţitul la gât şi nu l-ai
obligat să-şi vândă cărţile pentru a veni la tine, nu? în afară
de asta, de unde ştii că nu te-a minţit? Poate că a furat banii
ca să te poată plăti sau a jefuit pe careva. Masculii ăştia
împuţiţi sunt toţi nişte mincinoşi,
230 Mingmei Yip

nişte experţi când e vorba să scoată bălării pe gură! Dacă


nenorociţii ăştia regulaţi-de-câini au conştiinţe, atunci nici
câinii nu mănâncă rahat!
A continuat cu îndârjire:
— în afară de asta, vei mai cunoaşte o mulţime de
bărbaţi aici şi nu vei avea suficient loc în inima ta pentru a-i
compătimi pe toţi, oricât de nefericite le-ar fi poveştile. Xiang
Xiang, ascultă-mă, trebuie să-ţi împietreşti inima. Nu uita, ai
o singură inimă şi o grămadă de clienţi. Gândeşte-te doar de
câte ori ar putea aceşti chou nanren să ţi-o frângă. Nu le
permite acest lucru, nici măcar o singură dată. îmi promiţi?
Fireşte că am dat din cap şi am răspuns cu hotărâre „Da!"

Odată cu faima proaspăt dobândită, s-a mai produs o


schimbare majoră în viaţa mea — cea a numelui. Nu mă mai
numeam Xiang Xiang, ci Bao Lan, numele meu artistic. Bao
înseamnă „preţios" sau „comoară" iar lan înseamnă
„orhidee". Nu-mi plăcea noul meu nume pentru că era
deopotrivă pretenţios şi banal, un nume de prostituată ca
atâtea altele: Floarea de Aur, Trandafirul înmiresmat sau
Crizantema de Argint. Eu aş fi ales ceva mai poetic: Zâna
Zăpezii, Norul Nemuritor, Barca de Lotus, Lacul Visării.
Dar Fang Rong nu putea fi convinsă; a făcut ochii mari şi a
ridicat glasul.
— Xiang Xiang, nu pricepi că Bao Lan e cel mai potrivit
nume? Arată-mi un bărbat căruia să nu-i placă nici comorile,
nici florile!
Ştiam, desigur, ce înţelegea prin „flori". Auzisem deja
toate variaţiunile pe această temă: casele de toleranţă erau
numite yanhua zhidi — tărâmul fumului şi flori
Pavilionul plăcerilor 231

lor. Clienţii erau mianhua suliu — dormind pe flori şi


adăpostindu-se printre sălcii. Bolile de care se molipseau
erau numite hualiu — molima florilor şi a sălciilor. Iar noi
deveneam într-o bună zi, după cum arătau şi numele noastre,
nişte canhua bailiu — flori veştejite şi sălcii călcate în picioare.
Mama avea dreptate. Nu-i puteam arăta niciun bărbat
căruia să nu-i fi plăcut comorile sau florile. Le plăceau atât de
mult, încât riscau să se aleagă cu ceva mai de durată decât o
plăcere de o noapte.
Mama m-a mustrat din priviri.
Vrei un nume cu ifose, precum Nemuritoarea, Zâna sau
înmiresmata? Dar numele astea sunt lipsite de substanţă,
de-aia mor tinere toate femeile cu astfel de nume!
Ce-aş mai fi putut adăuga în faţa acestor argumente?
Mama s-a oprit să-şi tragă suflarea, apoi a continuat:
— Dacă îţi poceşti numele, îţi strici şi afacerea. Din acest
motiv am numit pavilionul nostru Floare de Piersic. A
continuat cu hotărâre: Provine de la celebra poveste a
Grădinii Florii de Piersic de...
— Tao Yuanming.
— Deci o ştii?
— Sigur că da. Nişte pescari s-au pierdut pe mare şi au
găsit o lume izolată, uitată de vremuri. în grădină înfloreau
piersici, păsările cântau, iar oamenii simpli, inocenţi duceau
o viaţă lipsită de griji.
Mama a clătinat din cap.
— Nu, nu, nu. Pescarii nu au mai găsit calea de
întoarcere şi au pătruns printr-un orificiu într-o peşteră plină
cu fete frumoase, mâncare delicioasă şi vin tare. De-aceea
spunem dongru mixiang — să pătrunzi prin orificiu şi să fii
vrăjit de mireasmă.
232 Mingmei Yip

A făcut cu ochiul.
— Sunt sigură că ştii despre ce fel de orificiu şi ce fel de
mireasmă e vorba, nu-i aşa? După ce au petrecut zile în şir
alergând după femei, ghiftuindu-se şi îmbătându-se, s-au
jurat să nu se mai întoarcă niciodată la vieţile lor plicticoase.
înainte de a mai apuca să protestez că încurcase povestea,
mama a continuat:
— Aşa şi-a primit numele Pavilionul Florii de Piersic.
Brusc m-a lovit peste umăr, făcându-mă să tresar.
— Şi de-aia numele tău e Preţioasa Orhidee, şi nu o
aiureală precum Lacul Visării sau Barca de Lotus. Ha! Ha!
Ha!

Ştiam foarte bine că schimbarea numelui meu însemna că


nu mai eram o chuji — tânără prostituată —, ci una pe deplin
formată, care avea clienţii ei obişnuiţi. Prin urmare,
despărţirea de viaţa mea trecută era acum definitivă. Dintre
toate, acesta era cel mai trist lucru, pentru că, având un nume
nou, mamei îi va fi fost de pe-acum probabil imposibil să mă
mai găsească, deşi renunţasem de multă vreme la speranţa
de a mai primi vreo veste de la ea.
De cinci ani de zile, din prima zi în care sosisem în
Pavilionul Florii de Piersic, mama nu-mi scrisese niciun
rând. Oare viaţa ei la templu era chiar atât de plină? Sau îmi
pierduse pur şi simplu adresa?
Când am întrebat-o o dată pe Fang Rong de ce nu
primisem veşti de la mama, mi-a spus:
— Aii-ya, de ce nu o întrebi pe Guan Yin? Apoi: Mama
ta s-a călugărit. Şi ştii ce le interesează pe călugăriţe? Vidul!
Nimic!
A făcut o grimasă.
Pavilionul plăcerilor 233

— Şi atunci, de ce să se mai gândească la tine?


Era posibil ca mama să se fi desprins în asemenea măsură
de toate grijile lumeşti, încât să-şi fi uitat unica fiică? Sau...
murise? Ori de câte ori îmi imaginam că ar fi putut muri, mă
năpădeau tot felul de imagini cumplite: plutind pe un râu cu
trupul umflat; zăcând pe o alee dosnică, plină de şobolani, cu
trupul zdrobit; sau chiar atârnând de una dintre grinzile din
templul ei...
însă gândurile acestea nu se iveau decât în cele mai negre
momente. în străfundul inimii mele, încă mai credeam că e
vie. Deseori, când eram singură în miez de noapte, cu trupul
epuizat din pricina unor chou nanren a căror ploaie îmi
stârnise norii, dar cu mintea dureros de trează, mă uitam
afară pe fereastră, priveam luna şi mă gândeam la ea. Mai
aveam şansa unei reuniuni de familie? Sau măcar să stăm
împreună şi să ne bucurăm de o masă simplă, cu tăiţei şi
turte, aşa cum tăcuserăm în trecut?
Uneori îmi era atât de dor de ea, încât cochetam cu ideea
de a fugi din pavilion şi de a merge la Peking să o caut.
Fireşte, alungam imediat acest gând. Pentru că, dacă m-ar fi
prins, aş fi sfârşit în camera întunecată ca hrană pentru
şobolani, cu sfârcurile înţepate sau cu o pisică bătută în
pantaloni. Chiar dacă aş fi reuşit să fug din pavilion, n-aş mai
fi avut un acoperiş deasupra capului. Şi nu-1 dădusem nicio
clipă uitării pe micul cerşetor care îmi înhăţase cu ani în
urmă îngheţata. Nu mi-ar fi fost uşor să ajung la Peking. De
vreme ce eram din ce în ce mai apreciată, îmi imaginam, în
schimb, că într-o bună zi aveam să strâng destui bani pentru
a-i arunca lui Fang Rong un sac cu aur în faţă, pentru a păşi
apoi afară pe poarta pavilionului. Mă rugam cu înflăcărare
lui Guan Yin ca acea zi să sosească.
234 Mingmei Yip

în afară de mama, mă gândeam deseori şi la Baba şi la


războinicul-despot care îl acuzase pe nedrept şi obţinuse
execuţia lui. O dorinţă arzătoare se aprinsese în sufletul meu
— să-l găsesc pe ticălosul înjun- ghiat-de-o-mie-de-cuţite,
care îmi destrămase familia. Dacă l-aş fi găsit, nu l-aş fi lăsat
să scape nepedepsit. Mă delectam chiar imaginându-mi
diverse moduri în care l-aş fi putut tortura — să-l lovesc cu
un bici cu ghimpi, înmuiat în apă (aşa cum îşi disciplinau
unele mame fiicele); să-i umplu burta cu apă şi să sar pe ea;
să-l silesc să înghită o turtă plină cu ace; să-l arunc într-o
fântână otrăvită; sau, mai simplu, să-i trag un glonţ în cap.
Deşi gândul de a o găsi pe mama şi de a-1 răzbuna pe
Baba nu-mi ieşea niciodată complet din minte, continuam
să-mi perfecţionez talentele artistice, pentru a-mi putea
păstra statutul de ming ji, care într-o bună zi mi-ar fi permis
să-mi realizez planul de a părăsi pavilionul.
în afară de nume se mai schimbase ceva în viaţa mea:
aveam acum o cameră mai mare şi mai frumoasă, elegant
mobilată, cu o oglindă aurită, vaze de ceramică şi un peisaj
de celebrul Tang Yin. Pe perete am atârnat şi o pictură
proprie, care înfăţişa nişte femei tinere practicând cele patru
arte: pictura, caligrafia, poezia şi cân- tatul la qin.
Clienţii mei nu erau doar încântaţi de tablou, ci îşi
închipuiau că acele patru frumuseţi erau de fapt una singură
— eu însămi. Bineînţeles că le dădeam dreptate, pentru că
eram frumoasă şi pricepută la toate cele patru arte. Laudele
pe care le aduceau frumuseţii şi talentelor mele îmi dădeau
întotdeauna o satisfacţie enormă, chiar şi atunci când erau
rostite de guri schimonosite, fără dinţi.
Pavilionul plăcerilor 235

Acum aveam şi eu slujnica mea, o fată de treisprezece ani


căreia i se spunea Mica Ploaie. Avea o înfăţişare comună şi
nu era isteaţă, dar o plăceam pentru sufletul ei bun şi
loialitatea ei. Mai mult decât atât, nu-şi neglija niciodată
îndatoririle şi se ocupa cu multă grijă de Floare de Prun. De
asemenea, îmi povestea ce se bârfea despre alte surori, atât
din Pavilionul Florii de Piersic, cât şi din alte pavilioane
turcoaz.
De când devenisem celebră, atitudinea lui Fang Rong faţă
de mine se schimbase. Era mai respectuoasă, aproape ca şi
cum aş fi devenit prima femeie zhuang yuan. Acum mi se
aducea în fiecare dimineaţă zeamă de carne pentru a-mi
curăţa faţa, supă clară de ouă pentru a-mi îngriji gâtul şi apă
parfumată cu petale de trandafiri pentru a-mi spăla părul. In
fiecare seară mă îm- băiam în apă cu ierburi scumpe.
Unele surori, care înainte mă trataseră cu dispreţ, păreau
să fi uitat acum atitudinea lor din trecut. Cuvinte dulci le
picurau de pe buze, în vreme ce mă implorau să le dezvălui
secretele datorită cărora reuşeam să-mi farmec clienţii. Dar
erau şi altele, ale căror priviri invidioase trădau o ură
înfricoşătoare.
16
Jadul Stacojiu

n perioada de glorie a Pavilionului Florii de


Piersic, doar trei surori primeau panouri cu flori în
fiecare zi — Perla, eu şi o fată numi
tă Jadul Stacojiu.
Până atunci nu-i prea acordasem atenţie acestei fete.
Locuise în altă parte a pavilionului, lucrase sub
supravegherea unei alte surori şi nu fusese suficient de
frumoasă sau talentată pentru a-mi atrage atenţia. Dar în
decursul unui an, se transformase în mod miraculos dintr-o
fetiţă cam rotofeie într-o frumuseţe cu ten deschis, ochi
umezi şi faţă ovală. Era un fapt ştiut că printre talentele ei
desăvârşite nu se număra doar acela legat de odaia de
culcare, ci şi arta nepreţuită de a-i măguli pe Fang Rong şi
Wu Qiang. Ea era singura soră care trăia deja de patru ani în
pavilion fără să fi suferit până atunci vreun „tratament
special" — camera întunecată în care colcăiau şobolanii,
pisica în pantaloni sau sfârcurile perforate. Talentul ei
deosebit era
Pavilionul plăcerilor 237

kou ji — tehnica buzelor. Şi nu mă refer la abilitatea de a


imita ciripitul păsărelelor, ţârâitul greierilor, mieunatul
pisicilor, susuratul pârâiaşelor sau urletul vântului. Toată
lumea din pavilion ştia că Jadul Stacojiu aplica tehnica
buzelor noaptea târziu, în camerele de oaspeţi.
Spre deosebire de Perla, care era suplă, elegantă şi trufaşă,
Jadul Stacojiu era voluptuoasă, nestăpânită şi dornică de a
potoli pofte trupeşti. Ochii ei mari, rotunzi păreau mereu
luminaţi de o strălucire orbitoare. „Ochi zâmbitori" spuneau
clienţii. Dar aşa tânără cum era, când râdea se iveau deja
câteva riduri în colţurile ochilor.
— O fizionomie extrem de indecentă, îmi spusese Perla o
dată.
Am chicotit. Oare nu era o trăsătură pe care noi,
prostituatele, trebuia să o avem sau, cel puţin, să ne străduim
să o dobândim?
Buzele Jadului Stacojiu semănau cu două felii groase de
roşii coapte, zemoase, care luceau mereu, chiar şi atunci când
vremea era caldă şi uscată. Când le vedeai, spuneau clienţii,
nu aveai încotro, trebuia să muşti lacom din ele. Alţii le
comparau cu nişte ardei iuţi roşii. Când le sugeai, nu te
ardeai doar la limbă, ci focul te cuprindea până jos,
încingându-ţi tulpina de jad.
Cu toate acestea, ceea ce o scotea cel mai mult în evidenţă
nu erau nici ochii, nici buzele, ci sânii. Se legănau
voluminoşi, părând să arunce umbre misterioase la tot pasul.
Erau atât de proeminenţi, încât o dată l-am auzit pe un
oaspete cerându-şi scuze, când a trecut pe lângă ea. Auzisem
că numeroşi clienţi se duceau la ea doar „pentru a gusta din
pepenii ei cărnoşi".
238 Mingmei Yip

Deşi chipul îi era întotdeauna zâmbitor, nu ştiam


niciodată ce se ascundea în mintea ei. Nu o cunoşteam prea
bine, prin urmare nici nu-mi plăcea, nici nu-mi displăcea.
Insă Perla nu putea să o sufere.
— Xiang Xiang, mă avertiza ea mereu, păzeşte-te de
vulpea asta vicleană. Cu zâmbetul pe buze, îţi bagă cuţitul în
spate.
Ori de câte ori pomenea de Jadul Stacojiu, Perla scrâşnea
din dinţi şi îşi începea propoziţia cu „târfa asta", îmi venea să
râd de fiecare dată. Nu eram toate târfe? Perla era, însă, de
altă părere.
— Noi suntem nişte femei cuviincioase, care au fost
obligate prin forţă sau şiretlicuri să devină târfe, pe când ea
s-a născut târfă. Scârba asta e târfă până în măduva oaselor şi
asta nu se va schimba niciodată.
Văzând-o flirtând până şi cu De, trebuia să-i dau dreptate
Perlei. Nu pot să spun că îmi era profund antipatică, însă,
fiindcă eram de partea Perlei, trebuia să mă consider
duşmanca Jadului Stacojiu.
Deoarece noi trei eram acum cele mai respectate
curtezane din pavilion, ba chiar din Shanghai, clienţilor le
plăcea să ne compare cu flori, păsări sau animale. Perla, care
era cea mai mare şi mai arogantă dintre noi, era asemănată
cu un trandafir, o lebădă sau o pisică. Eu, cea mai tânără şi
mai inocentă, eram o margaretă, un grangur sau un iepure.
Jadul Stacojiu, cea mai şireată şi mai cochetă, era bujorul,
păunul sau vulpea.
într-o zi, Perla m-a privit neliniştită.
— Xiang Xiang, dacă o fată ca Jadul Stacojiu se poate
bucura de apreciere, mă tem că epoca noastră se apropie de
sfârşit.
Pavilionul plăcerilor 239

— Care epocă?
— A prostituatelor ming ji. A oftat. Bărbaţii îşi pierd
bunul gust. Jadul Stacojiu cântă atât de împiedicat la pipa, că
mi se întoarce stomacul pe dos. Insă unora dintre clienţi nu
pare să le pese, câtă vreme sânii ei continuă să se legene în
ritmul muzicii. Fete ca ea preiau conducerea. Noi petrecem
ani de zile însuşindu-ne artele până la perfecţiune şi
devenind experte ale bunului gust. Jadul Stacojiu nu-şi lasă
însă nici măcar un răgaz de zece secunde, înainte de a-şi da
hainele jos şi a-şi desface picioarele!
— Dar, soră Perlă, nu e adevărat. Tu încă eşti cea mai
admirată soră din pavilion şi ai mult mai mulţi clienţi bogaţi
şi puternici decât Jadul Stacojiu.
— Da. Dar sunt şi cu câţiva ani mai mare decât ea. Asta-i
marea diferenţă dintre noi. Ea are tot timpul din lume la
dispoziţie pentru a mă ajunge din urmă. Nu mă refer la
stăpânirea artelor, pentru că nu cred că asta o interesează,
mă refer la statutul meu.
Deşi până atunci nu-mi făcusem griji în privinţa asta, nu
ştiam cum să o liniştesc. în cele din urmă am spus:
— Soră Perlă, nu cred că bărbaţii o pot admira chiar atât
de mult.
— Sper şi eu din tot sufletul.

Cam pe atunci am început să citesc ziarele. în


conformitate cu statutul meu de ming ji, clienţii publicau
deseori poezii dedicate mie. Ştirile principale nu mă
interesau deloc, eram însă curioasă să citesc tot ce se scria
despre mine. Unele poezii m-au făcut cu adevărat fericită,
precum aceasta:
240 Mingmei Yip

îmbrăţişând luna şi jucându-se cu vântul,


Glasul avântat spre nori şi limpede precum mărgelelor
mala20.

Mi-a plăcut în mod deosebit această poezie, care se juca


într-un mod inteligent cu numele meu:

Buzele bosumflate ca cireşele care plesnesc când sunt


prea coapte.
Cele trei-mii-de-fire-ale-frumuseţii freamătă peste o
pereche de cercei din jad verde.
Un trup nepreţuit care răspândeşte mireasma Orhi- deei,
O nemuritoare care a coborât în colbul roşu.

Mi s-au dedicat numeroase astfel de poezii. Le citeam, de


fapt, cu oarecare îngrijorare, deoarece tonul lor putea trece
rapid de la admiraţie la sarcasm nemilos, dacă norocul o
părăsea pe vreo soră. Uneori eram de-a dreptul şocată de
repeziciunea cu care lucrurile se transformau peste noapte, în
adevăratul sens al cuvântului. Din fericire, norocul meu
părea statornic, la fel şi cel al Perlei.
Cândva îmi spusese:
— Pentru că noi suntem ca Guan Yin. Nu doar
invulnerabile, ci şi compătimitoare faţă de toţi aceşti bărbaţi
împuţiţi şi jalnici de milă.
Aşa că, fără să ne pese, Perla şi cu mine am continuat să
fim Zeiţele Milosteniei Sexuale.

Nu toate poeziile se publicau în ziare. Unele erau


reprezentate în tuşe elegante de penel pe hârtie de

20 Rozariu budist.
Pavilionul plăcerilor 241

orez cu picăţele aurii sau tivită cu flori colorate. Deşi


simţeam pasiunea acestor clienţi înflorindu-le din vârfurile
degetelor până în pensulă şi apoi pe hârtia de orez, inima îmi
era năpădită de tristeţe. îmi plăceau poeziile, dar, din păcate,
niciunul dintre autorii lor. Erau fie şoareci de bibliotecă
tineri, cu aspect ciudat, fie oameni de afaceri de vârstă
medie, cu burţi proeminente, sau filfizoni aroganţi, fără
suflet.
îl întrebam pe ho tianye — Zeul Cerului — dacă nu se
ascundea pe undeva vreun tânăr romantic, compunând în
taină o poezie pentru a-mi cuceri inima. Dacă exista pe
undeva, de ce nu ieşea la lumină? Dacă era pe acolo, prin
preajmă, poate că era prea sărac. Suspinam. Vino, te rog, la
mine; te voi servi fără plată — de dragul iubirii.
Copilă fiind, adorasem legenda văcarului şi a fetei
ţesătoare. Se iubiseră atât de mult, încât îşi neglijaseră
munca, iar Zeul Cerului i-a aşezat pe cer, două constelaţii
despărţite de Râul de Argint al Cerului — Calea Lactee. O
dată pe an, în seara a şaptea a lunii a şaptea, un cârd de
coţofene curprinse de milă faţă de cuplul care suferea din
dragoste se ridica în înaltul cerului, formând un pod, pe care
să se poată întâlni cei doi îndrăgostiţi. în noaptea aceasta, în
întreaga ţară, femeile aduceau ofrande stelelor, sperând să
întâlnească şi ele dragostea.
Pornind de la această legendă, am scris şi eu o poezie:

Eu, zăbovind în seara a şaptea a lunii a şaptea.


Tu, cu o mie de ani în urmă — sau o mie de ani înainte.
Timpul ne-a făcut să ne înălţăm deasupra istoriei, a
legendelor şi a Analelor de Primăvară şi Toamnă.
242 Mingmei Yip

Un ţipăt dintr-o viaţă viitoare, deplângând absenţa ta în


viaţa aceasta.
Acum, străbătând tunelul visurilor, lasă-mă să şoptesc
stafiei tale o poveste de iubire deznădăjduită. Dacă
vremea va lua mereu alt tren, o Orhidee Preţioasă, tânjind
zadarnic după tine, îşi va curma viaţa în Râul de Argint al
Cerului.

Deşi văcarul şi fata ţesătoare nu se întâlnesc decât o


singură dată pe an, atunci măcar se pot ţine în braţe. Pe când
braţele mele, folosite ca perne de dormit de către o mie de
oaspeţi, nu cunoscuseră nicicând norocul de a dezmierda
bărbatul iubit.
Cu inima grea, stăteam la fereastră şi-mi recitam poezia,
sperând că yuelao — bătrânul de sub lună21 — va auzi
rugăciunea sufletului meu şi va lega firul roşu pentru a mă
uni cu viitorul meu iubit meu viitor, oricine şi oriunde ar fi.
îmi pierdusem deja virginitatea din pricina acelui lup în piele
de om, Wu Qiang, dar încă mai puteam spera la dragostea
adevărată. Cineva care să-mi aprecieze talentele şi
sentimentele, să-mi înţeleagă destinul şi să mă ia de mână,
conducându-mă pe lângă nesfârşita suferinţă a celor zece mii
de mile de colb roşu.

Acum, când aveam mereu oaspeţi de întreţinut,


momentele în care o mai puteam vizita pe Perla deveniseră
rare. Erau clipe preţioase pentru mine, mai ales că acceptase
să mă înveţe să interpretez la qin toate piesele ei preferate:
„Dimineaţă de primăvară în Pavilionul

21 Yuelao, abreviere pentru Yuexia Laoren,


însemnând „bătrânul care şade în lumina
lunii", este zeul iubirii la chinezi, care leagă cu
un fir roşu destinele îndrăgostiţilor.
Pavilionul plăcerilor 243

de Jad; Frunze de copaci-umbrelă dansând în vântul de


toamnă; Nemuritorul apei; Dialog între un pescar şi un
tăietor de lemne; Gâşte aşezându-se în zbor pe bancul de
nisip".
La un moment dat, Perla s-a oprit brusc, în mijlocul unei
piese şi a spus cu glasul plin de emoţie:
— Xiang Xiang, qin-ul este tot ce mai avem aici, în
pavilion.
— Ce vrei să spui?
— Muzica pe care o interpretezi la qin este purificatoare,
mie îmi dă puterea de a înfrunta tot răul din lume.
A făcut o pauză, apoi a continuat:
— Xiang Xiang, îţi aminteşti că te-am rugat să nu spui
nimănui că ştii să cânţi la qin? Nu e adevărat că nimeni nu va
fi capabil să-ţi aprecieze talentul. Nici că atunci când vei
ajunge să stăpâneşti instrumentul, îţi vei fi pierdut
deopotrivă frumuseţea şi tinereţea.
A continuat pe nerăsuflate:
— Adevăratul motiv este că acest instrument este
tărâmul nostru de puritate. Refuzând să cânt la qin, îmi
rămâne ceva care nu-mi aparţine decât mie, pe care clienţii
nu-1 pot cumpăra. Când cânt la qin, ştiu că nu sunt târfă
până în măduva oaselor. înţelegi?
— Cred că da, soră Perlă, am răspuns, încercând să
înţeleg ce voia să spună. îţi doreşti să nu cânt la qin decât
pentru mine însămi.
— întocmai. Astfel, atunci când vei cânta la qin, nu vei fi
o prostituată.
Aveam impresia că va izbucni în plâns.
— Xiang Xiang, promite-mi că nu vei cânta niciodată la
qin pentru a câştiga bani sau pentru a fi pe placul bărbaţilor
ăia împuţiţi.
Am încuviinţat din cap, apoi am întrebat cu sfială:
244 Mingmei Yip

— Dar dacă bărbatul respectiv nu e un bărbat împuţit,


ci un adevărat gentleman?
Perla m-a privit curioasă.
— Vrei să spui că ţi-ai dăruit inima cuiva?
Am scuturat din cap.
— Mi-aş fi dorit să fie aşa. Dar, soră Perlă, am... am
cântat la qin pentru un client.
— Pentru cine?
— Pentru domnul Anderson. Şi nu cred că e un chou
nanren.
I-am povestit Perlei cum şi de ce îi cântasem la qin.
Mi-a spus:
— Mă întreb cum un barbar e în stare să aprecieze
moştenirea noastră muzicală, veche de trei mii de ani.
Apoi mi-a aruncat o privire bănuitoare.
— Xiang Xiang, te-ai îndrăgostit de domnul Anderson?
— O nu, sigur că nu! E atât de bătrân, încât mi-ar putea
fi tată. îl respect doar, pentru că e un gentleman adevărat.
Perla a oftat.
— Mă întreb de ce nu mai vin la noi, el şi domnul Ho.
Dar Xiang Xiang, m-a privit serioasă, dacă se întoarce şi se
oferă să-ţi plătească datoriile sau chiar te cere în căsătorie, să
accepţi fără să stai pe gânduri, chiar dacă nu îl iubeşti.
Nu am ştiut ce să spun.
A continuat:
— Aici nu te întâlneşti cu o astfel de şansă decât o
singură dată în viaţă. Pricepi?
Am sperat să mi se ofere mai mult de o şansă în viaţă. Dar
am clătinat din cap.
— Săraca de tine.
Perla mi-a ciufulit părul.
Pavilionul plăcerilor 245

— Sunt convinsă că într-o bună zi vei întâlni şi tu o


persoană pe care o vei iubi.
— Dar cum?
— Hai, la asta nu te pot ajuta.
— Dar mi-ai spus că într-un pavilion turcoaz se găseşte
întotdeauna o soluţie la orice problemă.
Ochii Perlei erau trişti.
— Da. Să întâlneşti o persoană de care să te
îndrăgosteşti nu este însă o problemă care să poată fi
rezolvată, e ceva ce ţine de karma.
— Şi atunci ce să fac, dacă mie karma nu-mi va aduce o
persoană iubită?
— Nu-ţi face griji, Xiang Xiang. Aşteaptă, sunt sigură că
vei întâlni curând un bărbat talentat, tânăr şi arătos, vei pleca
din pavilion, te vei căsători cu el şi vei avea numeroşi fii.
— De ce fii?
— Pentru că fiii nu riscă să aibă aceaşi soartă ca noi.
Perla a privit îndelung în jos, spre qin-ul ei, apoi şi-a
ridicat degetele, ciupind coardele de mătase. M-a rugat să o
acompaniez cu vocea, în vreme ce a cântat la qin „După
trecătoarea Yang".

Mai bea, te rog, încă o cupă de vin.


După trecătoarea Yang, nu vei mai găsi alta.
O mie de rânduri de băutură se vor sfârşi cândva, o
jumătate de ţol de tristeţe nu se va stinge însă niciodată.
Cerul Chu şi râul Xiang sunt atât de îndepărtate.
Roagă un mesager să-mi aducă veşti.
Azi ne luăm rămas-bun, dorinţei nu-i vom mai da
glas decât în vis.
246 Mingmei Yip

Gâştele îmi vor aduce, poate, scrisorile tale...

N-am putut cânta aceste versuri, fără să mă gândesc la


mama. Inima mi-a fost cuprinsă de o tristeţe nespusă, care
părea să o frângă. Amintindu-mi, însă, promisiunea făcută
Perlei de a nu lăsa ca inima să-mi fie frântă, mi-am muşcat
limba şi mi-am împietrit sufletul.

într-o după-amiază, pe când mă pregăteam să dau curs


unei invitaţii la o petrecere, am auzit o bătaie în uşă şi în
cameră a intrat, spre surprinderea mea, Perla. In acele zile,
venea rar la mine.
S-a aşezat cu eleganţă pe un taburet lângă mine.
— Xiang Xiang, sper că ţi-ai dat toată silinţa să cânţi cu
vocea şi la pipa.
— Dar, soră Perlă, niciodată nu-mi neglijez exerciţiile.
— Xiang Xiang, am fost invitate de Flower Moon News la
o petrecere, care va avea loc săptămâna viitoare la
restaurantul Grădina Norocului pe Nanking Road. Vor veni
şi multe alte surori din alte pavilioane turcoaz. Toate surorile
vor participa la Concursul Florilor.
Auzisem, fireşte, despre aceste concursuri — spectacole
organizate de clienţi, în special învăţaţi şi poeţi, la care se
alegeau cele mai frumoase trei „flori". Câştigătoarea
concursului trebuia să fie foarte frumoasă, dar şi o maestră
desăvârşită a artelor.
— Deşi nu o spun pe faţă, Perla mi-a făcut cu ochiul,
vom fi apreciate şi în funcţie de priceperea în odaia de
culcare.
A râs pe înfundate.
Pavilionul plăcerilor 247

— Ha, Xiang Xiang, deşi aceşti chou nanren s-ar simţi


ofensaţi dacă ar îndrăzni cineva să pronunţe numele soţiilor
lor, despre noi discută fără înconjur şi ne compară priceperea
în pat. Dacă am fi nişte femei măritate, cuviincioase şi am
face sex cu un alt bărbat decât soţul nostru, ne-ar despuia şi
ne-ar omorî cu pietre. Ca prostituate însă, ne culcăm cu cât
mai mulţi bărbaţi cu putinţă. Iar ei ne cinstesc pentru ceea ce
facem în iatac, publicând poezii despre noi în ziare!
Perla râdea, deşi mie nu mi se părea deloc comic.
A continuat:
— Surorile care ies câştigătoare vor deveni şi mai
respectate, în vreme ce surorile care pierd vor ajunge bătaia
de joc a tuturor.
Câtă cruzime, mi-am spus în gând:
— Soră Perlă, vrei să participi la concurs?
— Bineînţeles. Astfel voi deveni şi mai apreciată.
Deşi Perla cu mine eram deja respectate, statutul nostru
nu fusese confirmat în mod oficial, era doar un lucru asupra
căruia conveniseră clienţii noştri. Titlul nostru nu devenea
oficial, decât dacă am fi câştigat Concursul Florilor.
înţelegeam nerăbdarea Perlei — voia atât peştele, cât şi laba
ursului.
— De ce nu ai participat până acum la concurs?
— Pentru că, după moartea Rubinului, am considerat că
nu e corect. Acum, după şapte ani de zile, e timpul să pun
capăt doliului.
S-a gândit o clipă.
— Am sentimentul că ea îşi doreşte acest lucru.
— Dar, soră Perlă, Rubinul a murit. îmi venea greu să-i
amintesc Perlei de moartea surorii ei, dar îmi displăcea
devotamentul ei morbid faţă de o stafie.
Perla mi-a ignorat remarca.
248 Mingmei Yip

— Săptămâna trecută am visat un fluture galben


zburând deasupra unui ziar în care se publicase o poezie
despre mine, câştigătoarea concursului.
Un zâmbet visător i-a înflorit pe chip.
— Cred că a fost un semn de bun augur. Era Rubinul,
care mă sfătuia astfel să particip la concurs.
A făcut o pauză, apoi a spus:
— Şi voi câştiga.
— Dar, soră Perlă, eu nu vreau să particip.
Perla m-a privit curioasă.
— De ce nu? Şi tu ai şanse foarte mari, Xiang Xiang.
Tocmai acesta era motivul pentru care nu voiam să
particip. Ar fi fost frumos dacă Perla ar fi câştigat — îşi
imagina, probabil, că avea să obţină primul loc, iar eu al
doilea. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi ieşit eu câştigătoare?
Mi-era teamă că ar fi însemnat sfârşitul prieteniei şi al frăţiei
noastre de sânge.
Nu-mi puteam îngădui să câştig titlul şi să pierd prietenia
noastră. Singura soluţie era să nu mă amestec din capul
locului în treaba asta. în afară de asta, ce se întâmpla dacă
niciuna dintre noi nu câştiga? Pentru mine, Perla era
într-adevăr cea mai frumoasă şi mai talentată curtezană din
Shanghai, dar nu şi cea mai cochetă. în ciuda măiestriei sale
în arta de a satisface, Perla era în realitate mult prea mândră
pentru a se coborî să-şi măgulească clienţii.
— Soră Perlă, concursul acesta nu mă interesează.
— Xiang Xiang, nu cred că e un lucru înţelept să refuzi
invitaţia venită de la Flower Moon News. Dacă o refuzi, vei
avea mari probleme.
— Ce mi-ar putea face?
— Lumea numeşte ziarele acestea „ţânţari", pentru că
înţeapă. îţi pot distruge reputaţia, vorbindu-te de rău.
Pavilionul plăcerilor 249

Mi-a aruncat o privire plină de înţeles.


— Uneori e la fel de rău ca şi cum te-ar împuşca, doar că
fără vărsare de sânge. Xiang Xiang, hai să o facem împreună,
de dragul Rubinului.

Când am ajuns cu Perla la restaurantul Grădina


Norocului, era plin până la refuz de surori cu machiaje
elaborate şi veşminte senzaţionale. Le-am zărit pe Luna de
Primăvară, Vaza de Jad şi Sunet de Brocart printre alte
câteva surori din pavilionul nostru, însoţite de gărzi şi câţiva
servitori. Perla a arătat spre alte curtezane din pavilioanele
concurente: Phoenixul de Argint, Pavilionul Florii Adormite,
Templul Fericirii Supreme şi Pavilionul Visului Lunii.
Apoi m-a înghiontit.
— Uite, cele din colţul ăla îndepărtat sunt de pe aleile
păsărilor din Qinghe Lane. Le admir pentru tupeul de a-şi
arăta feţele aici, ca să nu mai vorbim de faptul că vor să
concureze alături de noi. Caraghioasele!
Mi-am întins gâtul şi am văzut chipuri rotunde ca un
lighean şi buze groase ca nişte câmaţi.
în clipa aceea, toate surorile şi-au întrerupt activităţile,
pentru a se holba la noi — n-au mai vorbit, n-au mai sorbit
din ceai, n-au mai spart seminţe prăjite de pepene. Perla se
oprise în dreptul uşii, măturând din priviri întreaga
încăpere, prezenţa noastră dând naştere unor şoapte agitate
şi căutături pline de invidie.
Mi-a şoptit la ureche, râzând pe înfundate.
— Noi suntem ca două bibelouri din porţelan fin, iar ele
par a fi făcute din lut grosolan; nu crezi?
Am dat discret din cap.
— Poate cu excepţia curvei ăleia.
250 Mingmei Yip

Am urmărit privirea Perlei şi am zărit-o pe Jad Stacojiu


purtând o rochie care-ţi tăia respiraţia, cusută cu fir de aur.
Spre deosebire de celelalte surori, ea nu părea intimidată de
prezenţa noastră. îşi făcea leneşă vânt cu evantaiul şi spărgea
zgomotos seminţe de pepene vopsite roşii, scuipând cu
nonşalanţă cojile. Ob- servându-ne privirile, a dat uşor din
cap, cu o expresie zâmbitoare şi languroasă.
— Scorpie prăjită-n-wok! a spus Perla cu ură. Dar
trebuie să recunosc că îi admir sângele rece şi ipocrizia
sinceră.
Ipocrizie sinceră — oare era posibil aşa ceva?
în clipa aceea s-a apropiat grăbit de noi un bărbat în jur de
patruzeci de ani, cu sprâncene stufoase şi o faţă turtită.
Rânjea, de parcă tocmai dăduse peste două lingouri
umblătoare de aur.
— Domnişoară Perlă, bine aţi venit!
Perla a făcut scurt prezentările. Domnul Zhu, re-
dactor-şef la Flower Moon News, m-a cercetat cu privirea
câteva clipe lungi, apoi a spus plin de însufleţire:
— Nu-i nevoie să mi-o prezentaţi pe domnişoara,
numele de floare al Preţioasei Orhidee a ajuns de mult la
urechile mele. Ce plăcere să vă avem printre noi astă-seară!
Ne-a condus cu mare pompă la locurile noastre, la masa
din faţă şi a anunţat începerea ceremoniei.
Partea oficială a durat o oră, în timpul căreia s-au servit
gustări, mâncăruri, ceai şi pipe de apă, iar domnul Zhu a
explicat regulile concursului.
Urmau să se desemneze câştigătoare „ale artelor" şi
câştigătoare „flori". în cazul ambelor categorii, frumuseţea
era importantă, însă cele dintâi erau alese în funcţie de
priceperea lor artistică, iar cele din urmă în func-
Pavilionul plăcerilor 251

ţie de priceperea în pat. Câştigătoarele erau alese prin vot şi


obţineau titlurile de preşedinte, vicepreşedinte şi
prim-ministru. Poeziile compuse în onoarea lor aveau să fie
publicate în Flower Moon News.
— Anul acesta, a anunţat domnul Zhu, vom introduce o
categorie nouă — lista buruienilor.
S-a făcut linişte, iar surorile şi-au înălţat capetele pentru a
auzi mai bine. Zhu a continuat:
— Nu le vom alege doar pe cele mai frumoase şi mai
talentate surori, ci şi pe cele mai hidoase.
A urmat o pauză tensionată, apoi s-a auzit o voce blândă:
— Cât de hidoase? urmată de frânturi de râsete, unele
joviale, altele neliniştite.
M-am întors şi am văzut-o pe Jad Stacojiu zâmbind
ameninţător.
Domnul Zhu a ridicat mâinile, cerând să se facă linişte,
apoi a privit în jur.
—■ Cele mai... leneşe, mai proaste şi — s-a oprit câteva
clipe, apoi a rostit cu hotărâre — urâte ca moartea!
Toată sala a izbucnit în râs.
Perla m-a atins cu cotul.
— Bietele fete! Dar noi nu trebuie să ne facem griji, nu-i
aşa?
Zhu a continuat:
— Numele surorilor celor mai hidoase vor apărea pe
lista buruienilor, faţă în faţă cu lista florilor.
Jad Stacojiu a întrebat din nou cu glasul parcă înmuiat în
sirop:
— Domnule Zhu, aşadar se vor publica poezii şi despre
cele selectate pentru lista buruienilor?
— Desigur, nu vom nedreptăţi pe nimeni.
252 Mingmei Yip

Câteva surori au chicotit, altele au oftat.


Perla s-a întors spre mine şi mi-a făcut cu ochiul. —
Mi-ar plăcea să citesc şi câteva dintre poeziile as tea, ar fi
distractiv, nu crezi?
Nu am spus nimic, amintindu-mi visul Perlei de spre
fluturele galben zburând deasupra unui ziar.
17
Căile de scăpare

oncursul a continuat câteva săptămâni, în de- f


cursul cărora cititorii şi-au trimis voturile zia- rului. Flower
Moon News publica zilnic ultimele rezultatele. Aşa cum mă
aşteptasem, Perla s-a aflat de la început în fruntea
clasamentului. Eu o urmam pe locul al doilea, iar Jad Stacojiu
era a treia. Surorile din alte pavilioane turcoaz răspândiseră
zvonuri conform cărora Fang Rong şi Wu Qiang îl mituiseră
pe domnul Zhu să măsluiască rezultatele şi să ne scoată pe
noi trei câştigătoare. Eu aveam îndoieli în această privinţă,
deoarece Templul Fericirii Supreme şi Pavilionul Florii
Adormite erau la fel de bogate, şi dacă ar fi intrat în
competiţie cu Floarea de Piersic, preţul mituirii domnului
Zhu ar fi ajuns la o valoare astronomică. Mă gândeam că
mama şi De ar fi preferat să moară, decât să plătească atâţia
bani. Motivul pentru care noi conduceam era simplu: noi
chiar eram cele mai frumoase curtezane (chiar dacă Jad
Stacojiu nu era la fel de talenta
254 Mingmei Yip

tă ca noi). îndeosebi Perla, care arăta chiar mai frumoasă şi


mai încrezătoare decât de obicei, pe măsură ce se apropia
ultima fază a concursului, şi îmi amintea mereu de visul ei de
bun augur, pe care-1 avusese în repetate rânduri şi în care
apărea fluturele galben.
Apoi, cu o săptămână înainte de anunţarea
câştigătoarelor, s-a petrecut un lucru straniu — Jad Stacojiu
părea să primească din ce în ce mai multe voturi. Situaţia era
inexplicabilă şi alarmantă. De unde până unde? era
întrebarea care ne frământa.
Dar ea îmi arunca priviri tăioase.
— Linişteşte-te, Xiang Xiang; n-o să câştige curva aia. Pur
şi simplu nu se poate — şi gata.
Deşi admiram încrederea pe care o afişa Perla, nu eram
foarte convinsă de lucrurile pe care le prezicea, în afară de
aceasta, îşi trăda tulburarea încreţindu-şi uneori fruntea şi
oftând.
Apoi, cu patru zile înainte de anunţarea câştigătoarelor,
situaţia a devenit de-a dreptul înfricoşătoare. Lui Jad Stacojiu
îi reveniseră nouăzeci şi opt de voturi, Perlei optzeci şi trei,
iar mie şaizeci şi opt. Văzând că şansele Jadului Stacojiu
creşteau şi cele ale Perlei scădeau, am luat o decizie radicală
— m-am retras din competiţie.
Speram ca toate voturile mele să revină astfel Perlei.
Mi-am convins toţi clienţii — pe cei vechi şi pe cei noi — să-i
acorde ei voturile mele.
Tactica a dat roade. Mai erau două zile până la anunţarea
câştigătoarelor, când voturile Perlei au trecut brusc de o sută,
depăşindu-le pe cele ale Jadului Stacojiu. Am oftat uşurată.
Zâmbetele începuseră să înflorească din nou pe chipul Perlei,
pe măsură ce îşi recâştiga încrederea că va fi desemnată
câştigătoare. Fotografii
Pavilionul plăcerilor 255

de-ale ei şi poezii care îi slăveau frumuseţea şi talentul


apăreau în numeroase ziare din Shanghai — Flower Moon
News, Flower Heaven Daily, Flower World News, Idle Emotion
News, Pleasure Talk News. Peste puţin timp avea să fie
proclamată în mod oficial cea mai respectată prostituată.

în noaptea dinaintea anunţării rezultatelor, Perla m-a


rugat să vin în camera ei, imediat după ce îmi serveam
ultimul client.
Când am intrat, am văzut masa celor opt nemuritori
acoperită de platouri cu mâncare, o sticlă de vin şi o vază din
care se revărsau tot soiul de flori exotice. Perla se îmbrăcase
într-o rochie roz de mătase, ornată cu frunze aurii. La urechi
îşi prinsese flori, iar sub ele se legănau ca nişte licurici o
pereche de cercei din aur. Sprâncenele erau două linii
elegante de penel şi îşi pictase buzele în forma unei inimi
micuţe, purpurii. Fluturele ei din aur lucrat în filigran plutea
elegant pe cele trei-mii-de-fire-ale-neplăcerilor, părând să-şi
ia zborul în orice clipă.
Nu am apucat să-i spun cât e de frumoasă, că a şi început
să vorbească.
— Xiang Xiang, azi-dimineaţă am rugat-o pe Ah Ping să
pregătească toate aceste lucruri pentru noi două.
Mi-a făcut cu ochiul, cu un zâmbet pe chipul ei radios.
— Ştii de ce? Astăzi, tu şi cu mine vom sărbători în
avans printr-o mică petrecere privată. Mâine am să-i invit pe
toţi în oraş, pe mama şi pe De, pe Luna de Primăvară şi pe
celelalte surori, pe toate servitoarele şi pe niangyi. Am
rezervat deja trei mese la restaurantul Pacalo din
Concesiunea Franceză.
256 Mingmei Yip

S-a oprit şi mi-a aruncat o privire cochetă.


— Ai gustat vreodată mâncăruri franţuzeşti?
Am clătinat din cap.
— Bine, atunci vei gusta mâine. Pacalo este cel mai
elegant şi mai scump restaurant occidental din Shanghai. Te
asigur că ne vom distra de minune acolo.
Fireşte, Perla era sigură că va câştiga. Cu toate acestea,
încrederea ei exagerată mă îngrijora într-o oarecare măsură.
Mă întrebam necontenit de ce, fără să pot găsi vreun
răspuns.
Glasul ei blând s-a înălţat din nou.
— Xiang Xiang, ce-ai rămas acolo ca o statuie? Hai să ne
rugăm întâi Zeului cu Sprâncene Albe şi Zeiţei Guan Yin.
Am îngenuncheat împreună în faţa celor două statuete de
ceramică aflate pe micul altar. După ce le-a oferit zeului şi
zeiţei beţigaşe parfumate, ceai şi puţină mâncare de pe masă,
a început să se roage.
— Venerabile Zeu cu Sprâncene Albe, milostivă Guan
Yin, vă rugăm să acceptaţi ofrandele noastre, ale Perlei şi
micuţei ei surori, Xiang Xiang. Vă mulţumin pentru că ne
apăraţi de rău şi ne aduceţi noroc. Vă rugăm, ajutaţi-ne ca
până acum să fermecăm clienţii şi să ne îngroşăm pungile.
Pe urmă s-a adresat fotografiei Rubinului, aşezate între
cele două statuete, şi a murmurat o nouă rugăciune, de data
aceasta însă în şoaptă, aşa că nu am auzit nimic. Apoi m-a
invitat să mă aşez la masă, între ea şi un loc gol, în faţa căruia
erau aranjate beţigaşe, o ceaşcă, un bol şi un pahar din care se
răsfrângea un şervet împăturit în formă de floare.
— Soră Perlă, mai aştepţi un musafir?
— Musafirul e deja aici.
Pavilionul plăcerilor 257

M-am uitat în jur.


— Cine e? Nu văd pe nimeni în afară de noi două.
M-a privit cu dojană.
— Locul acesta e pentru Rubin. Am invitat-o deja, în
rugăciunea mea, să ni se alăture.
Invitase o moartă să ni se alăture? Am simţit deopotrivă
un fior şi impulsul de a râde. Mi-am ţinut însă gura, pentru
că nu voiam să frâng inima Perlei zdrun- cinându-i credinţa.
A început să aşeze mâncare pe farfuria Rubinului şi să-i
toarne ceai în ceaşcă. Apoi a ridicat sticla de vin şi mi-a
arătat-o.
— Xiang Xiang, asta-i cea mai bună şampanie. De îndată
ce se va vinde în magazine, bogaţii vor pune mâna pe toate
sticlele. Aşa că mi-am trimis azi servitoarea să o cumpere de
pe piaţa neagră.
Sticla s-a deschis cu un pocnet. Perla a zâmbit încântată,
dar mie aproape îmi sărise inima din piept, împuşcătura care
îmi ucisese tatăl sunase probabil la fel, doar de zece ori mai
tare. Spuma care se revărsa din gâtul subţire al sticlei mi-a
adus în minte imaginea spumei care începuse să se scurgă
din gura lui Baba, în momentul în care glonţul îi lovise capul.
Mi-am muşcat buza. Nu era momentul să mă gândesc la ceva
atât de cumplit, acum, când Perla şi cu mine sărbătoream.
Aducea ghinion.
Perla a umplut toate cele trei pahare. După aceea, a
ciocnit cu paharul Rubinului şi a spus în direcţia spaţiului
gol, cu o voce atât de blândă, că mi s-a strâns inima:
— Rubinule, să bem pentru ziua de mâine, când voi ieşi
câştigătoare.
Apoi s-a întors spre mine şi a închinat paharul:
258 Mingmei Yip

— Xiang Xiang, pentru prestigiul nostru!


— Pentru prestigiul nostru, am repetat.
Ne-am sorbit vinul în tăcere, iar Perla a arătat apoi spre
mâncăruri.
— în searg asta mâncăm ceva mai uşor — peşte fiert pe
aburi, „crevete beat"22, găluşte din carne de crab, tăiţei
dandan, prepeliţă friptă, labe de raţă marinate, picioare de
iepure înăbuşite, cozi picante de căprioară, abalone cu sos de
stridii, congee23 cu şuncă, supă din rădăcină de lotus — ca să
lăsăm loc în stomac pentru mâncărurile franţuzeşti foarte
consistente de mâine.
Deşi mâncarea pregătită de mătuşica Ah Ping era
delicioasă ca întotdeauna, când înghiţeam, aveam senzaţia că
gâtlejul mi-e plin de băşici. O mână invizibilă părea să-mi
atingă faţa, să-mi mângâie umărul, să pipăie textura rochiei
mele din satin. Mi-am imaginat o pereche de ochi invizibili
studiindu-mă de pe locul gol al Rubinului cu multă
curiozitate, ba chiar cu gelozie. M-am uitat pe furiş la Perla.
Tocmai muşca delicat dintr-o găluşcă din carne de crab,
pentru a mesteca apoi cu buzele ei vopsite în roşu-aprins. Un
zâmbet îi dansa ca un fluture pe chipul alb ca zăpada.
Deşi îmi pierise pofta de mâncare, de dragul Perlei, mâna
mea executa totuşi mişcări cu beţigaşele prin holuri, aşezând
mâncare pe farfuria ei, apoi pe a mea.
Perla radia de bucurie, continuând să mănânce şi să bea.
A spus pe un ton visător:
— După ce voi câştiga concursul, sper să mă ceară
cineva în căsătorie, să pot duce şi eu viaţa confortabilă a unei
tai tai bogate.

22 Crevete
înăbuşit
23 Terci de orez.în
Pavilionul plăcerilor 259

Am fost surprinsă de vorbele ei.


— Dar, soră Perlă, credeam că nu vrei să fii soţia
niciunui bărbat.
— Prostuţo, mi-a făcut ea cu ochiul, nu vreau să fiu o
nevastă care stă numai în casă, ci o tai tai bogată.
A oftat.
— Intr-o bună zi, vom fi şi noi bătrâne şi urâte. Mama
sau oricine va prelua pavilionul nu va arunca banii pe
fereastră ţinându-ne pe noi aici, când niciun bărbat n-are chef
să plătească pentru o târfă bătrână şi urâtă. Neşti- ind să ne
câştigăm existenţa altfel decât în odaia de culcare, nu ne va
rămâne altceva de făcut decât să ne refugiem într-un templu.
Dar... Perla a scuturat din cap, dacă nu avem bani pentru o
ofrandă substanţială, s-ar putea să nu ne primească nici
măcar acolo.
Cea mai bună cale de scăpare este, prin urmare, să cunoşti
pe cineva suficient de fermecat de tine, încât să fie dispus să
te scoată din iad şi să te ducă acasă la el, ca tai tai. Dar lucrul
ăsta e la fel de dificil ca spălatul aurului din nisip. A doua
opţiune bună este să devii tu însăţi mamă. în acest caz nu
numai că faci avere punându-le pe altele să fie regulate pe
bani, ci te poţi şi răzbuna, chinuindu-ţi fetele aşa cum te-au
chinuit pe tine. S-a oprit o clipă, apoi a continuat:
— Cel mai greu e să fugi de aici.
Când am auzit-o spunând „să fugi", am avut senzaţia că
începe să-mi fiarbă sângele în vene. Nu-i spusesem niciodată
Perlei că tocmai asta aveam de gând să fac într-o bună zi. Am
aşezat beţigaşele pe masă.
— Toată lumea e cu ochii pe noi, cum am putea fugi de
aici?
Perla mi-a aruncat o privire stranie, pe urmă a prins cu
beţigaşele un crevete şi l-a vârât în gură.
260 Mingmei Yip

— Am cunoscut o soră de aici, din pavilion, care a reuşit.


A pus totul la cale din timp şi cu multă grijă. Mai întâi şi-a
ascuns banii în locuri neştiute de nimeni. Apoi a câştigat
încrederea Mamei şi a lui De, fiind mereu ascultătoare şi
neîntorcându-le niciodată vorba. A durat ani de zile, până
când mama şi De au lăsat-o atât de moale cu paza, încât i-au
permis să iasă neînsoţită în oraş. Iar într-o seară şi-a îmbătat
oaspetele criţă şi şi-a luat tălpăşiţa.
— Au prins-o?
— Nu, n-am mai aflat nimic despre ea. Au trecut zece
ani de atunci. Poate a ajuns să cerşească, sau a fost ucisă de
bandiţi, sau s-a măritat cu iubitul ei secret; totul depinde de
karma ei.
Perla s-a oprit şi a sorbit din vin.
— Cu ani în urmă, o altă soră mică numită Luna în Apă
a reuşit să fugă din Pavilionul Florii Adormite şi a încercat să
găsească refugiu într-un templu. Insă cum a zărit-o, când s-a
crăpat poarta, stareţa i-a trântit-o în nas.
— De ce?
— Pentru că frumuseţea fetei i-a tăiat bătrânei călugăriţe
suflarea. A stăruit că fata va abate nenorocirea asupra
templului ei.
Am fost şocată să aud povestea. Cuvintele Perlei erau
aproape identice cu ceea ce-mi spusese mama cu ani în urmă,
la despărţire:

Maica stareţă a spus că eşti prea frumoasă pentru o călugăriţă. Se


teme că frumuseţea ta va abate nenorocirea
asupra templului ei.

— Chiar atât de frumoasă era?


Pavilionul plăcerilor 261

Voiam de fapt să întreb dacă era chiar mai frumoasă decât


mine.
— Tot ce ştiu este că, atunci când au văzut-o celelalte
surori, s-au întors în camerele lor şi şi-au spart oglinzile.
' — O... şi... ce s-a întâmplat cu fata?
— Avea o grămadă de bani şi bijuterii la ea, să le doneze
mănăstirii, aşa că stareţa s-a răzgândit în cele din urmă şi a
lăsat-o să intre.
Am oftat uşurată, apoi am început să-mi vâr orez în gură,
cu mintea în altă parte.
Perla şi-a înfipt beţigaşele în ochii peştelui, i-a scos şi mi
i-a aşezat în bol.
— Dacă vrei să fii deşteaptă, mănâncă mulţi ochi de
peşte.
A rupt apoi capul peştelui şi a început să mestece,
sugând, lingând cu limba ei delicată şi scuipând oasele.
A terminat în cele din urmă să dezmembreze capul.
— Povestea nu se termină însă aşa. S-a ras în cap şi a
îmbrăcat o robă largă, dar nici atunci nu şi-a găsit liniştea.
Foştii ei clienţi pur şi simplu nu voiau s-o lase în pace. Băteau
tot drumul până la templu, pentru a se uita la ea, de parcă ar
fi fost un animal de circ. Unii încercau să o convingă să se
prostitueze din nou, pentru alţii ar fi fost mai excitant dacă
s-ar fi arătat dispusă să-i întreţină ca prostituată-călugăriţă, şi
mai erau şi alţii doar curioşi s-o vadă fără păr şi fără
rotunjimi. Biata fată, devenise o adevărată vedetă; se bucura
de mult mai mult prestigiu decât atunci când locuise în
pavilionul turcoaz...
— Şi apoi? am întrebat cu gura plină de orez.
— Era atât de hotărâtă să devină călugăriţă, încât, într-o
bună zi, şi-a lipit un fier încins de obraz...
262 Mingmei Yip

Am scăpat beţigaşele din mână şi mi-am acoperit faţa cu


mâinile.
— Nu se poate!
— Se înţelege de la sine că atunci, nemaifiind frumoasă,
a fost în sfârşit lăsată să-şi găsească liniştea.
Perla s-a oprit să mai bea puţin vin.
— Puţine surori sunt atât de curajoase.
Eram prea şocată pentru a mai spune ceva.
— Xiang Xiang, Perla mi-a luat mâinile de pe faţă, te rog
frumos, nu-ţi mai face griji pentru o persoană pe care oricum
nu o cunoşti!
Pentru a nu-i da Perlei niciun motiv de bănuială, mi-am
mai luat o porţie de tăiţei dandan şi am continuat să mănânc.
Apoi am întrebat, schimbând uşor subiectul:
— Dar ce se întâmplă cu surorile care se căsătoresc?
Perla sugea o labă de raţă, apoi a rupt cu dinţii o
bucăţică de piele şi a mestecat o vreme.
— După ce te-ai obişnuit cu viaţa din pavilion, nu ţi se
pare neapărat mult mai bine să fii căsătorită. Locul mamei, al
lui De şi al surorilor invidioase e luat de un soţ tiranic, o
primă soţie urâtă şi o şleahtă de concubine duşmănoase.
După traiul libertin de aici îţi vine foarte greu să te adaptezi
la toate regulile unei familii confucianiste numeroase.
Unele foste surori încearcă să se poarte ca nişte femei
cuviincioase — renunţând la seducţie şi la rochii
extravagante —> dar uită că, de fapt, aşa şi-au atras clienţii şi
i-au determinat să le răscumpere. Soţii lor revin, prin
urmare, foarte curând în pavilioanele turcoaz, în căutarea
unor feţe noi. Lipsite de protecţia soţilor, se transformă şi ele
în nişte concubine căzute în dizgraţie, dispreţuite pentru
trecutul lor ruşinos.
Pavilionul plăcerilor 263

Perla a oftat.
— Odată târfă, rămâi târfă. Nimeni nu te va crede că îi
eşti fidelă soţului tău.
A scuipat.
— Aceşti chou nanren vor ca femeile să fie deopotrivă
sfinte şi păcătoase! A tăcut câteva clipe, apoi a continuat: Am
cunoscut o soră care s-a măritat de trei ori la rând, dar toţi
soţii i-au murit, prin urmare, a fost nevoită să cânte din nou
la pipa. Ce trist.
Perla sorbea din vin, privindu-mă peste marginea
paharului.
— Nu putem înfrânge soarta, nu-i aşa?

Putem doar să mergem mai departe şi să încercăm să


profităm mai mult de ea.

Mi-am amintit vorbele mamei, dar am hotărât să nu spun


nimic.
Perla s-a silit să zâmbească.
— Xiang Xiang, oare de ce vorbim noi despre lucruri
neplăcute, când de fapt ar trebui să-mi sărbătorim victoria?
— Povesteşte-mi atunci despre Jiang Mou.
Spre uimirea mea, Perla a roşit.
— îmi place foarte mult, dar din păcate nu e numai
sărac, ci e şi căsătorit. Ştii, o femeie ca mine trebuie
întreţinută cu o grămadă de bani, a spus, împungând o
bucăţică de abalone, vârând-o în gură şi mestecând distrată.
Ochii ei, tulburi din pricina vinului, păreau două vise plutind
pe mare. Brăţara de jad de la încheietura mâinii sclipea ca o
şopârlă verde, ţâşnind în lumina lunii.
Am admirat-o câteva clipe, apoi am întrebat:
264 Mingmei Yip

— De ce-ţi place atât de mult?


Mi-a răspuns visătoare:
— Jiang Mou se pricepe să-mi satisfacă şi sufletul, şi
trupul. Ştie exact ce şi când îşi doreşte — sau nu — o femeie.
Eu ştiam ce-şi dorea sufletul meu — să o găsesc pe mama
şi să-l răzbun pe Baba. însă habar nu aveam ce-şi dorea
trupul meu, doar ce nu-şi dorea — să-i slujesc pe toţi
bogătanii împuţiţi care se nimereau să viziteze Pavilionul
Florii de Piersic.
Am izbucnit:
— Trupul meu nu-şi doreşte pe nimeni.
Perla a zâmbit cu şiretenie.
— într-o bună zi vei întâlni şi tu pe cineva pe care-1 vei
iubi cu adevărat; atunci vei afla ce înseamnă să-ţi pierzi
sufletul.
— Cum e?
— Ca un şir de artificii, explodând unele după altele.
Am tăcut amândouă. Perla mi-a turnat din nou vin, a luat
o prepeliţă şi mi-a aşezat-o în bol.
— Hai să mâncăm şi să ne bucurăm de viaţa pe care o
avem acum.
S-a oprit, apoi s-a adresat locului gol.
— Nu-i aşa, Rubinule?
Am privit ţintă locul gol şi am tresărit. Dacă spiritul
Rubinului era într-adevăr acolo, unde dispăruse fluturele
galben?
Am întrebat fără să stau pe gânduri:
— Soră Perlă, unde e fluturele?
Şi-a ridicat privirea spre mine. Pupilele ei erau ca doi
gândaci cu rău de mare, aflaţi într-o barcă.
— Fii fără grijă.
Pavilionul plăcerilor 265

Fluturele din aur filigranat i-a scânteiat misterios în păr.


— Sunt destui fluturi galbeni în grădina bântuită.
In noaptea aceea, după ce m-am întors în camera mea,
m-am sucit şi m-am învârtit în pat ca un peşte sfârâind în
wok, cu simţurile încordate să prind cel mai slab sunet.
Speram să văd a doua zi dimineaţa numele şi fotografiile
Perlei pe toate paginile de titlu ale ziarelor, însoţite de poezii
care să o elogieze. Cu toate acestea, nu puteam alunga
neliniştea care pusese stăpânire pe inima mea. M-am rugat
zeiţei Guan Yin de la gâtul meu, apoi mi-am repetat în gând
că nu avea cum să se întâmple ceva rău — voturile adunate
ale Perlei şi ale mele aveau să le întreacă pe cele ale tuturor
surorilor.
Am continuat să mă chinui şi iar să mă liniştesc, până
când am căzut într-un somn agitat.
18
Tulpina de jad refuză să dea onorul

/''I J n ţipăt ascuţit a sfâşiat aerul dimineţii, tre- j yi


zindu-mă din somn. în primul moment am ir crezut că
visasem urât, dar o clipă mai târziu m-am trezit la realitate.
Am sărit din pat, am împins uşa şi am zbughit-o spre camera
Perlei.
Floare de Prun mi-a strigat din urmă:
— Ucide! Ucide!
Când am intrat în camera Perlei, mi-a stat inima în loc.
Perla zăcea goală pe podea. în jurul ei erau împrăştiate
pagini de ziar, înmuiate în sânge, ca nişte panouri roşii
aducătoare de noroc, care se dovediseră însă că aduc ghinion.
Ah Ping o ajuta să se ridice.
M-am năpustit spre Perla, dar n-a părut să mă vadă —
avea ochii închişi.
Am rămas cu privirea aţintită asupra trupului ei gol şi
mi-am amintit că surorile obişnuiau să se roage dezbrăcate
Zeului cu Sprâncene Albe — pentru a-1
Pavilionul plăcerilor 267

stârni şi a-1 determina să le îndeplinească toate dorinţele.


Perla se rugase probabil să câştige concursul. Am constatat
uşurată că sângele nu era al ei, ci era sânge de găină. Toate
surorile erau convinse că, dacă beau acest lichid purpuriu,
erau protejate împotriva spiritelor rele.
M-am întors spre Ah Ping.
— Mătuşică Ah Ping, adu, te rog, ceva s-o acoperim pe
Perla.
Ah Ping a ieşit în grabă şi s-a întors cu o pătură, pe care a
aruncat-o peste trupul Perlei.
Mi-am coborât glasul şi am întrebat-o pe femeia mută:
— Ce s-a întâmplat?
Cu faţa brăzdată de lacrimi, Ah Ping a arătat spre ziar.
L-am ridicat şi am văzut pe prima pagină numele Jadului
Stacojiu tipărit cu caractere mari cât ouăle şi fotografia ei
mare cât un pui de găină.
Mi-am auzit vocea ascuţită întrebând tremurătoare:
— Jadul Stacojiu a câştigat concursul?
Ah Ping a dat aprobator din cap.
Mi-am aruncat din nou privirea peste ziar şi am citit o
poezie care o preamărea:

însuşirile ei sunt asemeni celor ale jadului celui mai rar;


purtarea ei e graţioasă precum cea a unui cocor alb.
în iatacul ei somptuos, plin de obiecte preţioase şi
miresme liniştitoare,
ea admiră luna şi se joacă cu vântul care se strecoară prin
perdelele brodate.
O frumuseţe înnăscută, cu talente care se înalţă până la
nori,
268 Mingmei Yip

ea este floarea fără asemănare ce ne vrăjeşte inimile.

Am aruncat ziarul.
— Minciuni! Minciuni!
Ah Ping l-a ridicat din nou şi mi l-a ţinut în faţa ochilor.
Am căutat numele Perlei pe toată pagina, dar nu l-am găsit.
Nu-mi venea să cred ce vedeam — şi ce nu vedeam. Perla nu
câştigase titlul de vicepreşedinte, nici măcar pe cel de
prim-ministru.
— Ce s-a întâmplat? am strigat.
In clipa aceea, Perla a vorbit cu un glas sfârşit, ca al unei
stafii ridicate din mormânt.
— Vin, dă-mi nişte vin.
Ah Ping a ieşit în grabă. Am îngenuncheat lângă Perla şi
i-am luat mâna.
— Soră Perlă...
Voiam să-i spun ceva liniştitor, dar n-am putut rosti
niciun cuvânt.
Perla a murmurat, vorbind parcă doar cu sine.
— Soarta, asta-i soarta...
De data aceasta am rostit pe nerăsuflate vorbele mamei:
— Soră Perlă, nu putem înfrânge soarta, putem doar să
mergem mai departe şi să încercăm să profităm cât mai mult
de ea. încearcă să fii fericită.
Perla a sărit în sus şi mi-a urlat în faţă.
— Să fiu fericită? Cum? îţi baţi joc de mine?
Ah Ping se întorsese cu o sticlă; i-a făcut semn Perlei să se
liniştească.
Perla se holba când la ea, când la mine, cu lacrimile
şiroindu-i pe obraji, distrugându-i machiajul desăvârşit. în
cele din urmă a spus cu o voce spartă:
— Asta e; s-a terminat cu mine.
Pavilionul plăcerilor 269

— Nu, soră Perlă...


Deşi încă strălucitori, ochii ei păreau să-şi fi pierdut
puterea de a fermeca.
— Xiang Xiang, fii sigură că asta nu se va mai întâmpla
niciodată. Niciodată!
Felul în care aproape a scuipat cuvântul „niciodată" mi-a
tăiat respiraţia.
A urmat o tăcere lungă. Am spus:
— Soră Perlă, poţi să participi şi data viitoare la concurs.
A scuturat energic din cap.
— Nu mai există o dată viitoare.
— Soră Perlă, te rog, nu mai vedea totul în negru...
— Ştii cât am aşteptat? Şapte ani. Şapte a fost numărul
norocos al Rubinului, de aceea mi-am jurat că voi rămâne
şapte ani în doliu. în sfârşit au trecut cei şapte ani lungi şi
acum asta. La anul împlinesc douăzeci şi patru de ani şi voi fi
prea bătrână pentru încă o şansă. în afară de asta...
înainte de a termina propoziţia, Perla a scuipat un cheag
de sânge.
Ah Ping l-a şters imediat cu batista. A făcut apoi un semn
că vrea să fiarbă apă şi a ieşit din cameră.
Perla mi-a aruncat atunci o privire tăioasă.
— Nu mi-ai văzut numele în ziar, nu-i aşa?
— Soră Perlă, îmi pare atât de rău...
— Păi ai şi de ce, pentru că numele meu a apărut în ziar!
Ce vrei să spui? era cât pe-aci să întreb, dar mi-am înghiţit
vorbele. Poate că Perla nu pierduse doar concursul, ci îşi
pierduse şi minţile. Dacă numele ei ar fi apărut în ziar, ar fi
însemnat că ieşise victorioasă! în clipa aceea a pus mâna pe
ziar, l-a deschis şi mi l-a vârât sub nas.
270 Mingmei Yip

Am rămas cu gura căscată.


Numele Perla, mare cât două capete de peşte, era tipărit
imediat sub titlul LISTA BURUIENILOR.
Să-i văd numele la această rubrică era atât de odios şi
înspăimântător, încât am simţit cum mi se ridică părul în cap.
Poemul „Perla zdrobită" mi-a sărit în ochi:

Ah, Perlă, ochii tăi sunt două tăieturi, iar nasul un furnal.
Gura ţi-e un castron însângerat, iar urechile clăpău- ge ca
două clopote.
Mâinile tale sunt grosolane şi stângace, iar respiraţia îţi
pute.
Chiar de te dezbraci, tulpinile noastre de jad refuză să dea
onorul.
înspăimântate de urâţenia ta, vai, nici să vomite nu mai
pot.
Tu te consideri o perlă ascunsă pe fundul mării, la care
tânjim, dar noi te considerăm o perlă mânjită, zdrobită
sub picioare puturoase de porc.

După ce am terminat de citit, am început să strig:


— Soră Perlă, sunt minciuni, minciuni!
— Dacă au apărut în ziar, toată lumea le va da crezare.
— Dar clienţii tăi ştiu toţi că nu e aşa!
— Şi atunci de ce am pierdut?
Chiar aşa, de ce pierduse? Nu ştiam ce să mai cred. Am
întrebat-o cu o voce şoptită:
— Şi acum, ce facem?
— Nimic! Xiang Xiang, asta e, nu mai facem nimic. Sunt
condamnată!
Pavilionul plăcerilor 271

— Dar, soră Perlă, chiar tu mi-ai spus că într-un pavilion


turcoaz se găseşte întotdeauna o soluţie. M-ai asigurat că e
aşa! am început eu să ţip.
Spre surprinderea mea, Perla părea să se fi calmat brusc.
.— Da, a oftat, dar asta s-a întâmplat în afara pavilionului.
Deci nu se mai poate face nimic.
S-a oprit o clipă.
— De aceea mama şi De nici măcar n-au venit la mine.
Abia atunci mi-am dat seama că în afară de mine şi de
mătuşa Ah Ping nu mai era nimeni în camera Perlei.
— De ce n-au venit?
— De ce? a rânjit Perla. Pentru că acum sărbătoresc cu
Jadul Stacojiu în camera ei! Aici nimeni nu-i arată simpatie
unei ratate.
— Dar nu eşti o ratată, soră Perlă, eşti încă cea mai
respectată curtezană din Shanghai! am strigat din nou.
Lacrimile brăzdaseră obrajii Perlei ca barele unei
închisori.
— Da. Am fost până ieri. De azi înainte sunt o
prostituată defăimată... s-a terminat cu câştigurile... o să mă
ruinez.
— Ba nu, soră Perlă, nu-i adevărat. Mai ai încă o
mulţime de clienţi.
A rânjit.
Nenorociţii ăia regulaţi-de-câini? Crezi că poţi avea
încredere în vreunul dintre ei? Mă lasă baltă, de îndată ce-mi
văd numele pe Lista Buruienilor! Pe tine poţi să te amăgeşti,
Xiang Xiang, dar pe mine nu încerca. Sunt prea bătrână
pentru asta.
272 Mingmei Yip

— Dar de ce să te lase baltă? Ce importanţă are ce scrie


în ziare, când în realitate ai rămas cea mai frumoasă şi mai
talentată soră?
— Poate că am fost. Dar tu, dacă ai fi un bărbat bogat şi
puternic, te-ai duce la cineva cu ochii ca două tăieturi, nasul
ca un furnal, o gură însângerată şi urechi clăpăuge — care
mai şi pute? Nu le pasă de altceva decât de renumele lor!
— Dar n-ar putea vechii tăi clienţi să publice ceva
frumos despre tine în Flower Moon News?
— Domnul Zhu a fost mituit, e clar. Crezi că va publica
poezii care să mă elogieze? Crezi că i-ar plăcea ca soţia lui să
se trezească într-o bună zi şi să-l găsească zăcând mort într-o
baltă de sânge pe o alee dosnică?
Am rămas tăcute vreme îndelungată. în cele din urmă am
întrebat:
— Soră Perlă, cine crezi că ţi-a făcut-o?
Perla a scuipat.
— Scorpia aia lovită-de-trăznet!
— Adică Jad Stacojiu?
— Cine altcineva? Desigur, nu e doar ea la mijloc, ci şi
nişte clienţi puternici de-ai ei. Nimeni nu va îndrăzni să-i
jignească pe cei care stau în spatele acestei afaceri.
— Mă întreb ce vrăji face ticăloasa aia cu sânii ca nişte
pepeni, pentru a-i manipula pe bărbaţi.
S-a lovit peste coapsă, făcându-mă să tresar.
— O s-o omor !
Tocmai atunci s-a întors mătuşica Ah Ping cu o găleată
mare din lemn plină cu apă fierbinte. A aşezat-o pe podea, a
scos un prosop şi a început să-i cureţe Perlei faţa umflată.
Pavilionul plăcerilor 273

După trei zile am aflat ce se întâmplase. Oaspetele


preferat şi cel mai bun client al Jadului Stacojiu era de
pe-acum şeful poliţiei Che — cel care voise să o împuşte pe
Luna de Primăvară. Che cumpărase toate voturile Jadului
Stacojiu.
Luna de Primăvară mi-a explicat toate acestea, când am
întâlnit-o întâmplător pe coridor.
— Dar credeam că o place pe Perla!
— O plăcea. Dar Jad Stacojiu l-a convins că Perla îl
umilise la întrunirea aceea elegantă... atunci când a tras în
mine.
— Dar asta a fost acum cinci ani!
Luna de Primăvară a făcut o grimasă.
— Nu ai auzit niciodată expresia „zece ani de zile nu
sunt prea lungi pentru un bărbat care vrea să se răzbune"?
— Dar Perla nu l-a umilit pe şeful Che. Şi apoi era beat.
— Asta-i părerea ta. Din fericire pentru mine, nu m-a
ucis. Dar Jad Stacojiu i-a spus şefului Che că toţi invitaţii l-au
văzut cum i-a permis unei femei să-i spună ce să facă, de
fapt, nu doar o femeie, ci o târfă. Jad Stacojiu i-a mai spus şi
că lumea i se adresează în continuare cu „şefule Che", dar pe
la spate îl numesc „şeful Găină".
Luna de Primăvară şi-a coborât glasul.
— Un bărbat precum Che nu stă mult pe gânduri când
vine vorba să distrugă o persoană care nu-i arată respectul
cuvenit.
— Dar Perla i-a arătat respect, am protestat. îmi
amintesc cum i-a spus şefului că avem nevoie de el, pentru a
purta de grijă societăţii noastre protejân- du-ne de toate cele
rele. Şi în afară de asta, că ea
274 Mingmei Yip

n-o să-l refuze niciodată, pentru că-i respectă pe cei cinstiţi.


— Da. însă Jad Stacojiu s-a folosit tocmai de cuvintele
astea ca s-o învinovăţească. I-a spus lui Che că Perla l-a făcut
de râs, vorbindu-i drăgăstos şi spunân- du-i ce să facă. Mai
rău, Perla i-a atins faţa în public.
Atunci mi-am amintit un proverb chinez: Dacă ţi-ai pus în
minte să condamni pe cineva, vei găsi întotdeauna o
acuzaţie.
— Dar Che nu-şi dă seama că, de fapt, Jad Stacojiu e cea
care-1 manipulează?
— Vederea îi este acum complet blocată de cele două
vârfuri semeţe ale lui Jad Stacojiu. Crede că orice grijă se va
risipi în valea adâncă dintre munţii ei.
Am oftat şi am înţeles deodată că nu era lipsit de adevăr
proverbul: Bărbaţii conduc lumea, iar femeile îi conduc pe
bărbaţi. Din nefericire, însă, nu Perla îi conducea, ci o altă
femeie!
Luna de Primăvară s-a aplecat spre mine şi şi-a coborât
glasul.
— Şeful Che a devenit oaspetele preferat al lui Jad
Stacojiu.
S-a oprit şi s-a uitat în jur.
— Am mai auzit şi că Jadul Stacojiu face farmece pentru
a-i vrăji pe bărbaţi. Face rost de fotografia bărbatului, scrie
ziua lui de naştere pe ea şi o înţeapă cu şapte ace. Apoi îşi
atârnă fotografia pe perete, deasupra patului şi rosteşte
numele bărbatului în fiecare zi. Noaptea, dacă el adoarme în
patul ei, Jadul Stacojiu arde bancnote, apoi îi afumă şosetele
şi pantofii. De aceea e Che cu totul vrăjit de ea.
Cunoşteam, desigur, aceste practici interzise, dar Perla şi
cu mine nu le folosiserăm niciodată, deoare-
Pavilionul plăcerilor 275

ce Perla îmi spusese că numai prostituatele bătrâne şi urâte


fac aşa ceva, pentru că altfel nu mai pot atrage clienţi.
Luna de Primăvară a continuat cu înfrigurare:
— Am mai auzit ceva. Perla va fi lăsată baltă de
oaspetele ei favorit, domnul Chan, la anul, când va împlini
douăzeci şi patru de ani. Domnul Chan spune că îl va face să
se simtă bătrân, ca să nu mai vorbim de faptul că douăzeci şi
patru — er-si — aduce ghinion, pentru că rimează cu
„moarte uşoară".
Am fost atât de mâhnită de situaţia Perlei, încât n-am mai
putut spune nimic. A trecut o vreme, apoi am întrebat:
— Lună de Primăvară, de unde ştii toate astea?
— De la Mica Roşcată. I-a auzit pe mama şi De vorbind
în timp ce-i servea.

Deşi distrusă, Perla a continuat să ducă o viaţă normală


timp de o săptămână de la publicarea în ziar a rezultatelor
concursului. Cu toate acestea, aşa cum prezisese cu
amărăciune, câştigurile ei au scăzut dramatic, de parcă se
transformase brusc într-o leproasă. Perla obişnuia acum să se
închidă în camera ei, dar uneori mă chema să o acompaniez
cu vocea când cânta la qin. „Tânguire în spatele porţii lungi"
devenise cântecul ei preferat. Deşi versurile îmi plăcuseră
dintotdeauna, acum îmi păreau atât de triste, încât abia dacă
eram în stare să le dau glas. Mi-era teamă că-i vor adânci
Perlei şi mai mult supărarea. Dar ea insista, iar eu nu mă
puteam îndura să o refuz.

Petale căzute au acoperit pavilionul din mijloc.


Profund întristată, Primăvară se furişează afară.
276 Mingmei Yip

Lumina se prelinge în Palatul de Vest, unde se ţine un


banchet...

Primăvara e generoasă, dar apoi visele fug de la noi.


Intr-o clipită, viaţa s-a schimbat.
Beţigaşele mele parfumate sunt reci, iar perna cu fir de
aur e plină de praf.
Anii trecători s-au strecurat pe furiş în alte mâini.

Ochii înlăcrimaţi întreabă o floare, dar floarea nu are


glas...
Cui îi pot împărtăşi sentimentele mele?
Le-aş spune viselor, dar mă pot încrede în ele?

în timp ce cântam, mă uitam pe furiş la Perla. Părul îi era


nepieptănat, faţa palidă, obrajii scofâlciţi. Silueta ei nu mai
era pusă în valoare de o rochie elegant croită, ci se ascundea
acum sub o bluză şi nişte pantaloni negri. Poate că nu se mai
străduia să fie seducătoare, fără să-şi dea, însă, seama că
frumuseţea ei avea acum un aer decadent care o făcea şi mai
atrăgătoare. Dar eu eram femeie. Perla avea acum nevoie de
consolarea unui bărbat — care să o iubească şi căruia să-i
împărtăşească iubirea. Unde era Jiang Mou? Nu îndrăzneam
s-o întreb.
Am cântat din nou refrenul, iar Perlei îi şiroiau lacrimile
pe obraji.
Din camera ei nu se mai auzea acum nimic, cu excepţia
vocii mele şi a sunetelor stinse ale qin-ului, pe când din
camera Jadului Stacojiu răzbăteau o lumină puternică şi
zgomote vesele. îmi frângea inima, să văd suportul pentru
beţigaşe gol şi praful
Pavilionul plăcerilor 277

strângându-se pe pernele şi masa de toaletă din camera


Perlei...
Perla căzuse din înaltul cerului pe pământ.
Acum eu eram cea care cânta versurile, iar ea cea care
plângea.
— Xiang Xiang.
Şi-a ridicat privirea spre mine şi mi-a vorbit cu blândeţe:
— Promite-mi că vei avea grijă de qin-ul meu, dacă
păţesc ceva.

Trecuseră câteva luni, iar Perla mă îngrijora din zi în zi tot


mai mult. Abia dacă se mai atingea de mâncare. Ah Ping îi
pregătea supa ei preferată, dar Perla îi făcea femeii semn să
plece. Chipul Perlei îşi pierduse netezimea, iar ei îi pierise
până şi plăcerea de a vorbi. Arăta din mâini şi din privire ce
dorea. O ming ji care în trecut stăpânise până la perfecţiune
strategiile inimicii şi gesticii, şi care astăzi nu mai avea pe
nimeni să încânte în acest fel.
Mai rău, pipa de opiu îi devenise cel mai fidel însoţitor.
Când mă apropiam de camera ei, mirosul drogului pe care-1
fuma îmi umplea nările. Când intram, îi vedeam trupul
moleşit, chircit pe pat ca o statuie ciobită, cu buzele trăgând
din pipă ca un bebeluş înfometat. Când mă uitam la patul ei
de Bodhisattva mă durea sufletul, pentru că Perla, odinioară
frumoasă ca Guan Yin, devenise acum o zeiţă căzută. Lângă
pat şedea servitoarea ei, care rula răbdătoare şi bătea uşor
bilele de opiu şi le arunca apoi într-un vas de metal care
fierbea pe o sobiţă cu cărbuni.
Perla însăşi mă avertizase — după ce mama îmi arsese
sfârcurile şi ea îmi alinase durerea cu opiu — să nu
278 Mingmei Yip

devin dependentă. Dar acum, ori de câte ori o imploram să


nu mai fumeze drogul, mă privea doar ţintă cu ochii ei
cândva luminoşi, acum ca ai unui peşte mort.
încercam din răsputeri să o mângâi cu gesturi mărunte,
aranjându-i, de pildă, câte o şuviţă de păr, ştergân- du-i
urmele lacrimilor de pe obraji, netezindu-i hainele. Voiam să
o fac să înţeleagă că nu era singură pe lume cu durerea ei.
Privirea îi era însă atât de îndepărtată şi mintea atât de
absentă, încât nu-mi mai puteam imagina că în spatele
perdelei de fum rămăsese ea însăşi.
După două săptămâni, durerea ei de nemângâiat s-a
sfârşit.

într-o după-amiază, Perla m-a rugat să o însoţesc pe


balcon.
— Xiang Xiang, conform calendarului, astăzi e li chunjie
— Sărbătoarea Primăverii. Mă gândeam că ar fi frumos să
admirăm peisajul de primăvară de pe balcon. Ce spui?
— Sigur, ce idee minunată!
Eram atât de încântată să văd în ochii ei o sclipire de
bucurie, încât aş fi consimţit la orice.
Munţii îndepărtaţi păreau atât de nepăsători faţă de ceea
ce se întâmplase în Pavilionul Florii de Piersic, învăluiţi în
crâmpeie de ceaţă, aveau şi ei, însă, propria lor melancolie.
Dintre vârfurile înalte se ivea un turn alb, ale cărui cornişe
răsucite păreau să ne facă semn şi să ne întrebe: „Şi voi,
frumuseţi singuratice, unde veţi găsi iubirea?".
Perla îşi odihnea cotul pe balustradă, cu faţa nemachiată
şi trupul ascuns sub o robă largă, albă. Ochii ei nu mai
aruncau priviri cochete, ci se fixară asupra pâ- clei
nestatornice. Părea o zână coborâtă din palatul ce-
Pavilionul plăcerilor 279

resc în acest pavilion turcoaz. Oare la ce se gândea? Am vrut


s-o întreb, dar am renunţat.
Glasul ei blând s-a înălţat deodată în aer, recitând o
poezie:

Uite vinul ca smaraldul şi lampionul roşu.


Te rog, stăpâne, pofteşte în odaia mea.
în spatele perdelei fluturânde, brodate cu aur,
astă-seară te-aş putea face cel mai fericit bărbat de
pe pământ.
Dar, vai, iubirea s-a risipit ca rouă dimineţii!

Ce să-i fi răspuns? Am privit în jur şi am observat nişte


crengi de prun înflorite, care se iveau de sub balcon. Florile
erau de un roz-aprins, precum cel care înfrumuseţase cândva
buzele Perlei. Inima a început să-mi bată cu putere la vederea
acestui semn de bun augur, în vreme ce florile roşiseră ca o
tânără fată, crengile străvechi se răsuceau ca nişte semne
caligrafice antice. Petalele tinere şi crengile bătrâne mi-au
trezit în minte imaginea unui tânăr student harnic şi a
profesorului său înţelept — aceeaşi relaţie pe care o
avuseserăm şi noi cândva.
Am simţit cum mi se umplu ochii de lacrimi, dar le-am
alungat clipind.
Mi-am amintit interpretarea pe care o dăduse Perla
melodiei cântate la qin, „Trei variaţiuni ale florii de prun".
încăpăţânarea florii de a supravieţui într-un mediu ostil, îmi
spusese Perla, inspirase mii de poeţi şi pictori. De-a lungul
secolelor, poeziile şi picturile lor numeroase, care elogiau
puterea florii de prun, mângâiaseră inimi zdrobite şi
îmbărbătaseră suflete pierdute.
280 Mingmei Yip

M-am întors spre Perla şi i-am arătat crengile de sub


balcon.
— Soră Perlă, uite, flori de prun!
Doar atât am îndrăznit să spun, de teamă că, dacă aş
continua, m-ar înţelege poate greşit, crezând că vreau să-i ţin
o lecţie despre ceea ce ea însăşi mă învăţase.
— Ştiu, a spus fără să se uite la flori sau la mine.
A făcut o pauză, apoi a vorbit din nou, cu blândeţe:
— Xiang Xiang, ai văzut şi cuibul de rândunele de sub
balcon, din dreapta ta?
Mi-am întins gâtul şi am văzut un cuib pe jumătate
ascuns de stâlpi. Spre încântarea mea, o rândunică stătea
cocoţată pe rămurele şi îşi hrănea puii. Deşi arunca atât de
repede hrana în cioculeţele deschise cu aviditate, încât
mişcările ei păreau aproape comice, ochii mi s-au umplut din
nou de lacrimi. Eram mişcată nu doar de semnul bun al
noilor vieţi şi al dragostei de mamă, ci şi de speranţa ca
mintea Perlei, aparent rătăcită, să devină din nou limpede şi
pătrunzătoare!
M-am întors spre ea şi am privit-o în ochi. Spre încântarea
mea, mi-a vorbit din nou, de data aceasta deopotrivă cu
blândeţe şi claritate:
— O rândunică revine întotdeauna la cuibul în care s-a
născut, chiar şi după ce creşte şi îl părăseşte. Revine în fiecare
an. Nimic nu o poate împiedica — nici ploaia, nici zăpada,
nici tunetul. Este un ritual al respectului faţă de călătoria
vieţii ei.
Vorbele acestea mi-au amintit discuţia pe care o
avusesem cu mama înainte să plece:

Xiang Xiang, noi, chinezii, spunem „frunzele care cad se


întorc la rădăcinile lor". înţelegi ce înseamnă?
Pavilionul plăcerilor 281

Da, mamă — orice s-ar întâmpla, vom găsi întotdeauna


drumul spre casă.

Dar între timp trecuseră cinci ani de zile şi singura casă pe


care o aveam era Pavilionul Florii de Piersic. Şi în tot acest
timp nu primisem nicio veste de la mama.
— Doar dacă... glasul Perlei m-a trezit din reverie.
— Doar dacă ce?
— Dacă nu a fost distrus.
M-am întors şi am privit-o neîncrezătoare.
— Cine s-ar putea îndura să facă aşa ceva?
— Sunt lucruri care se întâmplă în natură: o furtună, un
viscol sau doar o pală puternică de vânt. Şi apoi mai există
distrugerile făcute de om. Va veni ziua în care Pavilionul
Florii de Piersic se va nărui.
M-am înfiorat, pentru că nu-mi trecuse nicicând prin
minte că pavilionul ar putea dispărea într-o bună zi. Nu
pentru că mi-ar fi făcut o plăcere deosebită să locuiesc aici şi
să-i servesc pe chou nanren, dar, aşa cum rândunica avea
cuibul ei, Floarea de Piersic era singura casă pe care o aveam.
Când nu va mai exista pavilionul, unde ne vom duce? Până şi
şobolanii din pivniţă — vor năvăli în stradă, dar oare nu vor
fi zdrobiţi de nişte ştrengari, de maşini sau de stâlpii care se
vor prăbuşi?
Perla a continuat:
— Sau ar putea fi distrus de un băieţel care trece din
întâmplare pe aici, vede cuibul şi aruncă o piatră în el, doar
aşa, ca să se distreze.,.
A tăcut brusc.
— Soră Perlă?
— Şşşş...
Şi-a înclinat capul, ciulind urechile.
— Vine cineva.
282 Mingmei Yip

Am auzit paşi venind tot mai aproape, până când, după


colţ, a apărut o femeie izbitor de frumoasă, cu veşminte
scumpe — Jad Stacojiu. Un parfum puternic mi-a umplut
nările.
Rochia ei roşie era împodobită cu dantelă, într-un model
complicat ca o pânză de păianjen. Trebuia să recunosc că
acum arăta într-adevăr ca o veritabilă mitig ji. Sub plasa de
culoarea sângelui, globii ochilor păreau să se avânte spre
libertate. O broşă cu un păianjen din aur şi diamante era
prinsă de una dintre lunile pline. Intr-o parte a părului ei dat
cu pomadă, o floare roşie, singuratică, se juca de-a v-aţi
ascunselea. în mâna în- mănuşată se legăna leneş un evantai
cu flori pictate.
Frumuseţea ei îţi tăia respiraţia şi îţi vrăjea inima — părea
o zeiţă voluptuoasă ori o femeie-vampir coborâtă pe pământ.
Jad Stacojiu s-a apropiat cu mişcări legănate şi ne-a aruncat
acel zâmbet de o cochetărie făţişă, pe care Perla mă
avertizase mereu să nu îl afişez.
Perla îşi aţintise asupra ei privirea plină de dispreţ. Dar
lui Jad Stacojiu nu părea să-i pese defel; zâmbetul îi înflorea
în continuare pe faţă.
Ne-am cercetat cu privirea una pe cealaltă câteva clipe
lungi, până când sânii şi dosul ei, care se legănau încoace
şi-ncolo, s-au oprit în sfârşit.
— Ah, cât vă invidiez pentru timpul vostru liber. în
special pe tine, soră Perlă. Acum, chiar dacă vreau să mai fac
şi eu câte o pauză, şeful Che nu mă lasă. Cât mi-aş dori să mă
retrag şi eu din afaceri aşa devreme ca tine!
I-am trântit:
— Târfă, ţine-ţi naibii gura!
Jad Stacojiu a izbucnit în râs.
— Ha! Eu, târfă? Dar tu — a îndreptat un deget în-
mănuşat spre mine, apoi spre Perla — şi tu, nu sunteţi
Pavilionul plăcerilor 283

şi voi nişte târfe? Aşa ne câştigăm toate traiul aici, lucrând ca


târfe. Dar — i-a aruncat o privire plină de înţeles Perlei —
desigur, tu nu mai eşti târfă, te-ai retras. Felicitări! N-aţi vrea
să poftiţi în camera mea la un pahar de şampanie, să
sărbătorim retragerea timpurie din afaceri a surorii Perlă şi
victoria mea la concurs?
Perla i-a scuipat în faţă:
— Ticăloaso!
Apoi, tocmai când Perla voia să se întindă spre ea, un
fluture galben a apărut din senin şi a început să se rotească în
jurul lui Jad Stacojiu — probabil atras de parfumul ei
puternic.
Perla s-a oprit brusc, ochii i s-au umplut de lacrimi şi a
îngăimat cu glas tânguit:
— Rubinule!
Cu ochii aţintiţi asupra fluturelui şi chipul transfigurat,
Perla arăta de parcă sufletul i-ar fi fost răpit de o forţă
întunecată, de nepătruns.
— Wahl a exclamat rânjind Jad Stacojiu, cu vocea ei
stridentă, de zaharină.
— Ce sentimental! Dai până şi unei insecte neînsemnate
un nume atât de preţios. Tu — şi-a coborât brusc glasul
piţigăiat — eşti o ticăloasă bătrână şi urâtă care s-a târât afară
pe poarta putrezită a unei alte ticăloase regulate-de-câini!
înainte de a apuca să-i răspundem, Jad Stacojiu şi-a
ridicat evantaiul în direcţia fluturelui. Insecta s-a aşezat
imediat pe el.
Jad Stacojiu a închis brusc evantaiul. Apoi l-a deschis din
nou şi a lăsat masa galbenă zdrobită să cadă pe pământ.
Fluturele auriu, lucrat în filigran al Perlei i-a căzut din
păr, lovind podeaua cu un pocnet slab.
19
Ultimul drum prin colbul roşu

J ătuşica Ah Ping a găsit trupul Perlei atâr- J\/J


nând de o grindă în templul din grădi-
^ K U na bântuită. După aceea s-a spus că un fluture
galben zbura pe lângă tivul rochiei ei.
De îndată ce Fang Rong şi Wu Qiang au aflat de moartea
Perlei, au şi pornit să-i cerceteze camera. Eu le-am oferit o
mână de ajutor. Voiam să fiu cumva de folos surorii mele de
sânge, dar şi să găsesc qin-ul. Spre îngrijorarea mea, însă,
n-am putut da de urma instrumentului, nici după ce am
întors camera cu susul în jos.
Am întrebat-o pe Fang Rong:
— Mamă, ai văzut cumva qin-ul surorii Perlă?
S-a gândit o clipă,
— A, te referi la bucata aia de lemn putrezit pe care
Perla o numea instrument? Nu l-am mai văzut de multă
vreme. Poate că se săturase şi ea în sfârşit de el şi l-a aruncat.
Am auzit-o o dată sau de două ori
Pavilionul plăcerilor 285

cântând la el. Dar ştii cum suna? Ca mieunatul unei pisici!


Mama a continuat să trăncănească, dar eu am căzut pe
gânduri. Acum, când Perla luase calea nemuritorilor, qin-ul
ar fi fost singurul lucru care m-ar mai fi legat de ea. Dar până
şi această legătură era acum întreruptă. O tristeţe
copleşitoare mi-a năpădit sufletul.
După ce am golit camera Perlei, Wu Qiang a aprins câteva
şiruri de artificii pentru a alunga spiritele rele. în loc să aud
stafia Perlei jelindu-se, mi-a răsunat în urechi zgomotul
exploziilor. Am îmbrăţişat din priviri încăperea goală şi
mi-am dat seama că sora cea mai dragă inimii mele plecase
pe un drum fără întoarcere.

Decizia pavilionului, de a nu-i organiza Perlei un ritual


complet de înmormântare, nu m-a surprins.
Când am întrebat-o pe mama dacă intenţiona să plătească
nişte călugări budişti sau taoişti să recite su- tre pentru
sufletul fiicei ei, mi-a spus:
— Crezi că Floarea de Piersic e o organizaţie caritabilă,
să cheltuie atâţia bani?
M-a privit lung, cu dezolare în ochi, până şi aluniţa dintre
sprâncene părând deranjată de întrebarea mea.
— Xiang Xiang, nu ai înţeles până acum, că fiecare bănuţ
pe care-1 câştigăm aici se umple de sânge, dacă ne atingem
de el?
Mama voia să spună că toţi banii erau câştigaţi cu
sudoare, lacrimi şi sânge. Şi avea dreptate. Doar că noi
sângeram, iar ea se umplea de bani.
Apoi nu mi-a venit să-mi cred urechilor când mama a
anunţat că nu avea de gând să participe la înmormântarea
Perlei. A oftat:
286 Mingmei Yip

— Hai, Xiang Xiang, nu am inima atât de împietrită,


încât să nu vreau să-mi însoţesc fiica iubită pe ultimul ei
drum prin colbul roşu. Dar pur şi simplu nu am timp. Vezi şi
tu că pavilionul e plin ochi în fiecare seară. Dacă nu mă ocup
de cel mai mic amănunt, chiar şi numai o clipă, lucrurile o
iau razna, ui- te-aşa!
Degetul ei mare şi cel mijlociu s-au atins, creând o mică
explozie.
— Crezi că Perla rn-ar ierta? Prin urmare, pentru a-i
linişti sufletul, nu pot să merg la înmormântare.
— Dar, mamă, înmormântarea va avea loc dimineaţa, nu
seara!
M-a privit cu dojană.
— Xiang Xiang, dacă nu dorm suficient de mult di- .
mineaţa, cum mă mai pot îngriji seara de toate treburile?
Glasul ei căpătase o notă cicălitoare.
— Şi nu uita, le fac pe toate doar spre binele tău şi al
surorilor tale, altfel — a făcut o pauză, apoi a continuat pe
nerăsuflate — îl mai ţii minte pe micul cerşetor care cu ani în
urmă ţi-a furat îngheţata şi era cât pe-aci să fie lovit de o
maşină? Un pas greşit şi veţi ajunge toate ca el, pricepi?
A zâmbit.
— Dar sunt mărinimoasă şi am să mă ocup de sicriu şi
de costurile înmormântării.
Dacă o persoană îşi ia viaţa, stafia ei va bântui locul în
care s-a sinucis, chinuindu-i pe toţi cei care locuiesc în
preajmă. Am vrut să-i spun lui Fang Rong că Perla se va
întoarce din lumea yin şi va aduce necazuri pavilionului,
dacă ea şi Wu Qiang nu-şi vor arăta veneraţia faţă de ea sau
nu vor angaja călugări
Pavilionul plăcerilor 287

care să-i liniştească sufletul. îmi încolţise însă un gând în


minte şi nu voiam să atrag în niciun fel atenţia asupra mea.

Perla a fost înmormântată într-o dimineaţă cu vânt


puternic, la două zile după ce îşi luase viaţa. Mama a
poruncit ca evenimentul să fie ţinut secret.
— Nu vreau să vină foştii ei clienţi, pentru că nu e spre
binele pavilionului ca oaspeţii noştri bogaţi să atragă asupra
lor ghinionul.
Prin urmare, doar mătuşica Ah Ping, Luna de Primăvară
şi cu mine ne-am dus să ne luăm rămas-bun de la Perla.
Trupul ei ofilit fusese întins într-un sicriu la fel de ofilit,
pe care două gărzi l-au purtat spre grădina bântuită. Noi trei
mergeam tăcute în urmă. Luna de Primăvară îşi ştergea pe
furiş lacrimile. Mătuşica Ah Ping părea, ca de obicei, cu
mintea în altă parte, iar eu eram încă prea năucită de tot ce se
întâmplase, pentru a înţelege ce simt.
în timpul zilei, grădina nu părea bântuită, ci mai degrabă
tristă, ca o femeie părăsită care îşi deplânge karma rea în
spatele porţii înalte şi îngropate adânc în pământ. Deşi era
începutul primăverii, pe măsură ce înaintam pe poteca
noroioasă, nu am zărit nicio urmă de verdeaţă, care să
atenueze aspectul dezolant. Robele noastre negre fâlfâiau în
adierea vântului, contribuind şi ele la tristeţea convoiului.
Imagini şi mai deprimante au urmat. Gărzile, pregătite să
coboare sicriul în groapa care se deschidea în faţa noastră ca
gura căscată a unei stafii înfometate, ne-au aruncat o privire
care, parcă spunea: „Hai s-o facem şi pe asta!"
288 Mingmei Yip

Atunci mătuşica Ah Ping le-a făcut semn să se oprească şi


şi-a răsturnat săculeţul, golindu-i conţinutul. A aprins un
chibrit şi a început să ardă diverse ofrande din hârtie — bani,
lingouri de argint şi de aur, haine şi, spre uimirea mea, chiar
şi o păpuşă din hârtie. A continuat să murmure nedesluşit
rugăciuni, până când gărzile şi-au pierdut răbdarea şi au
azvârlit sicriul în gaura neagră. Cei doi bărbaţi musculoşi au
aruncat lopeţi pline de pământ peste cele
„patru-scânduri-şi-jumăta- te", până când au dispărut treptat
din faţa ochilor noştri. Abia atunci mi s-au revărsat lacrimile
pe obraji, ca apa care inundă un dig prăbuşit.
După ce gărzile au aruncat ultima lopată de pământ
noroios, au scos nişte cârpe murdare cu care şi-au şters feţele
şi mâinile, apoi s-au îndepărtat fără o vorbă şi fără vreo urmă
de emoţie. Noi trei am rămas nemişcate în faţa peticului
nemarcat de pământ sub care zăcea iubita noastră Perlă, al
cărei trup îmi imaginam că încă era cald. Acum nu mai
aveam pe nimeni pe lume. Perla nu-mi lăsase nici măcar un
bilet de adio. Cum putuse să mă abandoneze?
Nu-mi dădeam frâu liber lacrimilor decât în timpul zilei.
Seara îmi sileam buzele să se înalţe într-un zâmbet cu gropiţe
şi ochii să danseze ca fluturii, dar inima îmi sângera în tăcere.
Faima pe care o câştigase Jad Stacojiu peste noapte
sporise şi mai mult prestigiul şi câştigurile Pavilionului Florii
de Piersic. Panouri uriaşe gravate cu numele ei, împodobite
cu flori proaspete şi lampioane colorate atârnau zi şi noapte
deasupra intrării în pavilion. Zi de zi primea o mulţime de
invitaţii în oraş şi putea fi văzută în tot locul — în restaurante
exclusiviste, ceainării la modă şi cluburi de noapte, la
întruniri elegante şi la operă.
Pavilionul plăcerilor 289

Cu toate acestea, popularitatea lui Jad Stacojiu nu părea


să-mi afecteze activitatea. Şi pe masa mea se strângeau
teancurile de invitaţii, iar poeziile care mă elo- giau circulau
din mână în mână. Clienţii mei fideli spuneau că am o
calitate care îi lipsea în mod evident lui Jad Stacojiu — un aer
de artistă. In vreme ce eu mă purtam ca o veritabilă
muziciană rafinată şi poetă sensibilă, Jad Stacojiu arăta doar
ca o prostituată care se preface a fi artistă. Profesorul meu de
pictură, domnul Wu, îmi povestise o dată că nu reuşea nici
măcar să ţină pensula dreaptă, de aceea toate liniile pe care le
trăgea erau întotdeauna strâmbe. Spusese, „Noi, pictorii,
obişnuim să spunem «Doar dacă inima e sinceră, va fi şi
pensula dreaptă»."
în mod straniu, Jad Stacojiu nu se arătase niciodată
duşmănoasă faţă de mine. Când dădeam nas în nas în
pavilion sau ni se întâlneau privirile în vreun restaurant ori
la operă, înclina din cap şi îmi zâmbea dulce, în clipele
acelea, când inima mi se înmuia, îmi răsunau în urechi
vorbele Perlei:

Păzeşte-te de vulpea asta vicleană. Cu zâmbetul pe buze,


îţi va băga cuţitul în spate.

Cât de amarnic te-ai înşelat, soră Perlă. Ai murit, fără ca


Jad Stacojiu să fie nevoită să-ţi bage cuţitul în spate.
Ori de câte ori o vedeam pe Jad Stacojiu, îmi juram în
taină să fiu şi eu la fel de crudă şi de intrigantă ca ea, pentru
ca într-o bună zi să reuşesc să fug din pavilion, să o găsesc pe
mama şi să dau de urma războinicului-despot necunoscut
care îl ucisese pe tatăl meu.
290 Mingmei Yip

în a şaptea seară de la moartea Perlei, după ce mi-am


servit ultimul client, m-am strecurat afară din pavilion şi
m-am îndreptat spre grădina bântuită. Două lucruri aveam
de făcut: să-i aduc ofrande Perlei şi să mă rog zeiţei Guan
Yin.
Luna se ascunsese în spatele norilor, lăsând cerul negru şi
pustiu, de parcă ar fi fost şi el în doliu după Perla. Am trecut
pragul templului cu inima grea şi un coş la fel de greu în
mână, plin cu felurile de mâncare preferate ale Perlei, cu
tămâie, un şervet, farfurii, cupe şi beţigaşe. Lampionul pe
care-1 ţineam în mână arunca o pată de lumină gălbuie pe
podeaua goală, amin- tindu-mi de lampa cu mercur care
luminează actorii de pe scenă. Doar că, în seara aceea, scena
era goală, iar actorul principal îşi făcuse deja ieşirea.
— Perla, am şoptit, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Am ridicat lampionul şi am privit spre tavan, încercând să
localizez grinda de care se spânzurase Perla. Oare o alesese
pe aceeaşi de care atârnase şi Rubinul cu şapte ani în urmă?
Uitându-mă la toate grinzile templului, m-am întrebat câte
surori îşi sfârşiseră vieţile, de bunăvoie sau silite, dansând în
aer. Imaginea a devenit însă curând atât de înfricoşătoare,
încât a trebuit să-mi cobor privirea.
M-am grăbit spre altar, am aranjat felurile de mâncare şi
ceaiul şi m-am întins după statueta lui Guan Yin. Zeiţa părea,
ca de obicei, plină de compasiune, dar în acelaşi timp
complet neştiutoare în privinţa sorţii de care avusese parte
Perla, adorata ei fidelă.
— De ce nu ai împiedicat-o să-şi pună capăt zilelor? am
întrebat-o cu voce tare, în timp ce mâinile mele o ştergeau
grijulii cu şervetul.
Pavilionul plăcerilor 291

Mă privea cu ochi neînsufleţiţi. Am oftat, apoi am scos


fotografiile Perlei şi ale Rubinului şi le-am aşezat pe altar
lângă Guan Yin. Nu voiam să rămân prea multă vreme în
templu şi am îndeplinit un ritual simplu. I-am oferit Zeiţei
Milosteniei tămâie, ceai şi hrană. Apoi i-am jurat că aveam să
devin o femeie cu o mie de inimi înşelătoare, care să
ademenească în braţele ei o mie de bărbaţi bogaţi şi
puternici. în primul rând aveam să mă folosesc de influenţa
lor pentru a mă răzbuna pe Jad Stacojiu, apoi aveam să scot
atâţia bani de la ei, câţi îmi erau necesari pentru a părăsi
pavilionul şi a o găsi pe mama. Am mai rugat-o, de
asemenea, pe Guan Yin să mă ajute să-l găsesc pe
războinicul-despot şi, când îl voi fi găsit, să-mi dea curajul de
a trage un glonţ în capul lui ticălos.
M-am simţit puţin vinovată, pentru că rugăciunile mele
erau pline de mânie, amărăciune şi dorinţe egoiste. îmi va
îndeplini oare Zeiţa Milosteniei toate aceste dorinţe rău
intenţionate, aducătoare de karmă rea? Cuprinsă de regret,
am rugat-o pe zeiţă să-mi ierte intenţiile răzbunătoare. După
aceea i-am adresat Rubinului o rugăciune scurtă. De vreme
ce nu o cunoscusem şi nu prea ştiam mare lucru despre ea,
n-am putut spune decât ceva de genul:
— Ce mai faci? Sper să ai acum o viaţă fericită alături de
Perla în lumea yin.
în cele din urmă a venit rândul Perlei. I-am oferit, cu cel
mai profund respect, ceaiul ei preferat Bodhisattva de Fier şi
felurile de mâncare pe care le îndrăgise: sâmburi prăjiţi de
pepene, ghimbir presărat cu zahăr, găluşte fierte din came de
crab, supă cu tăiţei picanţi dandan.
Cuvintele mi se revărsau din gură ca boabele de fasole
dintr-o conservă.
292 Mingmei Yip

— Dragă soră Perlă, aceasta este cea de-a şaptea noapte


de când ai pornit pe drumul nemuritorilor. Sunt sigură că
acum trăieşti fericită în Paradisul Vestic plin de flori
înmiresmate, păsări cu glasuri melodioase, animale
aducătoare de noroc, tineri nemuritori şi toate cele şapte
comori. Ce mai face sora noastră, Rubinul? Sunt la fel de
sigură că acum v-aţi regăsit şi sunteţi fericite. Nu-ţi face griji
în privinţa mea, te rog; îmi merge bine în lumea yang şi în
pavilion.
Soră Perlă, nu te voi uita niciodată, nu voi uita nici timpul
minunat petrecut împreună, nici toate lucrurile nepreţuite pe
care le-am învăţat de la tine, în special să cânt la qin. Trebuie
să-ţi spun, însă, că, din păcate, a doua zi după ce ai pornit pe
drumul nemuritorilor, când împreună cu mama şi cu De am
făcut curat la tine în cameră, n-am găsit qin-ul nicăieri. Mi-ai
spus de atâtea ori să am grijă de acest instrument sfânt. Mă
tem că acum, neputând să-i dau de urmă, te-am dezamăgit.
Soră Perlă, chiar dacă nu voi reuşi să-l găsesc, voi păstra
ca pe o comoară amintirea qin-ului şi a lecţiilor tale într-un
ungher secret al sufletului meu. Mi-ai oferit un tărâm al
purităţii, pe care nimeni nu va putea pătrunde. Nu ştiu câtă
vreme voi mai rezista în Pavilionul Florii de Piersic, acum că
am rămas singură, fără tine. Trebuie să fug de aici, deşi nu
am nici cea mai mică idee cum aş putea trăi afară.
Voi mai veni, pentru a-ţi oferi ceaiul şi felurile de mâncare
preferate. Soră Perlă, orice ai vrea să fac pentru tine, te rog
să-mi transmiţi în vis. Sau dacă ai nevoie de ceva — haine,
cărţi, o maşină, o casă, argint, aur — spune-mi, voi cumpăra
obiectele din hârtie şi le voi aprinde pentru tine. Sper să-ţi fi
găsit în cele din
Pavilionul plăcerilor 293

urmă pacea şi bucuria în minunatul paradis în care trăieşti


acum.
Când am terminat de rostit rugăciunea, faţa îmi era udă
de lacrimi şi inima amară ca o zeamă fiartă într-un vechi
ceaun medicinal.
Am început să strâng lucrurile. Tocmai când voiam să
aşez statueta lui Guan Yin la locul ei sub altar, spre
surprinderea mea, dinăuntrul ei a alunecat un mic sul de
hârtie. L-am ridicat, am dezlegat panglica roşie şi am
desfăşurat hârtia.
Am rămas înmărmurită când mi-au căzut ochii pe scrisul
elegant al Perlei, aşternută pe hârtie de orez!
Mi-am înăbuşit cu greu lacrimile, de teamă să nu cadă pe
hârtie şi să întindă cerneala.

Xiang Xiang,
Sunt sigură că vei fi foarte mâhnită, când vei afla că mă
voi alătura Rubinului şi te voi lăsa în urmă în colbul roşu.
Vei fi cu siguranţă supărată că nici măcar nu mi-am luat
rămas-bun de la tine. Dar sunt sigură că într-o zi vei găsi
această scrisoare, pentru că ştiu că eşti o soră bună, loială şi
vei veni aici să aduci ofrande lui Guan Yin în numele meu.
Dacă nu, nu vei vedea niciodată această scrisoare şi, de
asemenea, nici lucrurile pe care ţi le-am lăsat.
îmi pare rău că trebuie să te las în urmă, dar sunt nevoită
să plec — fără tine.
Viaţa mea, bună sau rea, veselă sau tristă, nu mai are
importanţă acum: cel mai important lucru este că am trăit-o
cu demnitate. Deşi sunt profund dezgustată de răutatea
naturii umane, cel puţin am avut şansa de a o cunoaşte până
în adâncurile ei. Din acest motiv nu regret că voi părăsi
această lume, pentru că inima mi-e liberă acum, aşa cum îmi
este şi vederea.
294 Mingmei Yip

După ce te voi părăsi, nu vei rămâne singură pe lume.


Mai ai încă o „rudă" — mătuşica Ah Ping. Să nu fii
supărată, când vei afla adevărul pe care ţi l-am ascuns până
acum.
Ah Ping este mama mea.
Nu s-a sinucis, aşa cum ţi-am spus, a încercat doar. A
vrut să sară pe fereastra locuinţei noastre, dar Rubinul cu
mine ne-am agăţat cu putere de picioarele ei. Eu aveam opt
ani, iar Rubinul treisprezece. Am implorat-o şi-am tot
implorat-o, rugând-o să nu ne lase orfane. în cele din urmă
i-am spus că, dacă va sări, vom cădea şi noi împreună cu ea,
atârnate de picioarele ei.
Deşi tentativa mamei de a se sinucide a eşuat, a reuşit
totuşi să bea otravă şi să-şi piardă glasul — se temea că, din
cauza stării ei de spirit labile, ar putea trăda identitatea
tatălui nostru, punându-ne astfel vieţile în pericol. Din
nefericire însă, după ce şi-a pierdut glasul, mintea i s-a
rătăcit şi mai mult.
O va întrista moartea mea, dar o va uita foarte repede.
Acesta este unul dintre motivele pentru care mă simt liberă
să plec. Dacă ar gândi ca o persoană normală, nu m-aş îndura
să-i frâng inima.
Te rog, nu-mi reproşa că te las în urmă. Sunt nevoită,
Xiang Xiang. Nu doar pentru că nu pot trăi cu o astfel de
umilinţă, aşa cum ţi-am mai spus, dar sunt şi profund
dezgustată de ceea ce numim specia umană, îl mai ţii minte
pe pictorul de portrete în ulei, Jiang Mou? Nu a mai venit
niciodată să mă vadă, după ce s-au anunţat rezultatele
concursului, nici măcar o vorbă de consolare nu mi-a trimis.
Bineînţeles, cunosc motivul absenţei sale — teama. Nu vrea
să se afle de relaţia noastră, temăndu-se că ar putea avea
neplăceri. Un laş. Sunt sigură că şeful Che nu-i va face
nimic,
Pavilionul plăcerilor 295

pentru că nu e atât de important încât să-i merite glonţul!


Oricum, dacă îl vei întâlni vreodată, să-i spui că încă îl
mai iubesc, pentru că e singurul bărbat căruia i-am dăruit, în
pat, cei mai frumoşi ani din viaţă!
Să ai grijă, te rog, de mătuşica Ah Ping, în numele meu şi
al Rubinului — al celeilalte surori, pe care nu ai cunoscut-o.
Ori de câte ori vei sărbători ceva — un festival, anul nou,
ziua ta de naştere, nu uita, te rog, să laşi două locuri goale
pentru noi. De asemenea, să ai grijă de Floarea de Prun şi să-i
mângâi penele minunate în numele meu.
Eşti o fată curajoasă şi puternică, sunt sigură că te vei
descurca şi fără mine. Nu fi îngrijorată, Rubinul şi cu mine
vom aduna însuşiri bune pentru tine în lumea yin, ca să ai o
viaţă frumoasă în lumea yang. Sunt sigură că într-o bună zi
vei întâlni o persoană pe care o vei iubi, vei părăsi pavilionul
şi vei duce o viaţă fericită, în libertate. Aş vrea să-mi mai
promiţi un lucru — să nu încerci să te răzbuni. Nu mă vei
crede poate, dar te asigur că e adevărat — nu o mai urăsc pe
Jad Stacojiu. Mi-am găsit în sfârşit pacea sufletească şi nu
vreau să am nicio urmă de amărăciune în inimă, acum când
părăsesc lumea aceasta prăfuită şi mă îndrept spre paradis.
Ne înconjoară, oricum, deja destulă qi negativă, te rog, prin
urmare, să nu generezi şi mai multă. Aduce cu sine o karmă
foarte rea, care în final se va întoarce împotriva ta.
întinde-te acum cât poţi de mult sub altar şi vei găsi acolo
qin-ul. Uită-te înăuntrul cutiei de rezonanţă. Ţi-am lăsat
câteva lucruri acolo. Le-am lăsat şi mamei şi lui De câte ceva,
ca să nu intre la bănuieli.
Un ultim lucru, să ai mare grijă de qin şi de tine.

Ultima scrisoare a surorii tale, Perla


296 Mingmei Yip

P.S. încă ceva. Tocmai am aflat că sunt însărcinată, însă cred că


tatăl este acel bărbat care nu mai vrea să vină să mă vadă.

M-am lăsat în jos sprijinită de perete şi am plâns până


când mi-au secat lacrimile. Mă simţeam epuizată şi
neputincioasă, dar am reuşit totuşi să mă târâi până la altar şi
să mă uit sub el. în spate am văzut licărirea slabă a
brocartului. Cu mâinile tremurânde m-am întins şi am scos
qin-ul. L-am aşezat cu cea mai mare grijă şi cel mai mare
respect pe altar, l-am întors şi am pipăit cu degetele în
interiorul lui.
Am scos afară un săculeţ brodat. Mi-am vârât din nou
degetele în cutia de rezonanţă şi am mai scos unul. Şi apoi
încă unul.
în total erau trei săculeţe. L-am deschis pe primul şi am
găsit un mic sul de hârtie:

Xiang Xiang,
Sper să ai acum suficienţi bani pentru a părăsi pavilionul
şi a-ţi găsi fericirea.

Sora ta,
Perla

Am vărsat conţinutul celorlalte săculeţe şi am făcut ochii


mari, nevenindu-mi să cred — erau bancnote, monede de
aur, bijuterii. Printre ele era şi brăţara de jad a Perlei, de o
frumuseţe desăvârşită, pe care o admirasem atât de mult. Şi
un inel cu un diamant mare, pe care nu-1 văzusem niciodată.
Trebuie să fi fost cea mai mare comoară a ei, pe care o
ascunsese prudentă de cei din pavilion. L-am pus pe deget şi
l-am admirat sclipind în lumina slabă a lampionului.
Pavilionul plăcerilor 297

Eram nespus de tristă. Cu toţi banii pe care-i avusese,


Perla ar fi putut pleca împreună cu mine din pavilion şi am fi
putut găsi fericirea! De ce ţi-ai pus capăt zilelor, din cauza
concursului ăluia stupid şi a curvei ăleia?
M-am prăbuşit din nou pe podea şi am lăsat lacrimile să
mi se rostogolească pe obraji, ca perlele de pe un şirag rupt.
După ce am reuşit să mă adun, am îndesat bijuteriile şi banii
înapoi în cutia de rezonanţă a qin-ului, l-am aşezat pe
genunchi şi am început să cânt, cât mai duios cu putinţă,
„Amintirea unui prieten vechi".
Momentele petrecute cu Perla îmi veneau în minte, în
vreme ce degetele alunecau triste pe suprafaţa netedă a
instrumentului. Am cântat, până când lacrimile l-au udat
atât de tare, încât degetele nu mai puteau ciupi corzile. Când
am lăsat qin-ul din mână, în templu s-a lăsat o linişte atât de
insuportabilă, încât mi-am acoperit urechile pentru a nu mai
auzi tăcerea...
Pentru a mă linişti, am cântat la qin şi cu vocea „Acul de
păr în formă de phoenix". Cu câteva secole în urmă, poeta
Tang Wan exprimase în aceste versuri tristeţea simţită când a
fost silită să se despartă de soţul ei — aşa cum fusesem şi eu
despărţită de Perla.

Petalele cad, iar ploaia îşi ia rămas-bun de la seară.


Te rog, nu-mi vorbi, altfel ar trebui să-mi înăbuş lacrimile
şi să mă prefac fericită...

în timp ce cântam, s-a întâmplat ceva straniu. O voce


minunată, blândă, dar în acelaşi timp limpede precum
cristalul, a început să mă acompanieze. M-am oprit şi am
ascultat, dar n-am mai auzit nimic. Când am reînceput să
cânt, vocea s-a auzit din nou.
298 Mingmei Yip

Era atât de limpede şi de pătrunzătoare, încât preţ de


câteva clipe, am fost absorbită de sunetele acelea vrăjite.
— Perla?
N-am primit niciun răspuns, doar fruntea mi s-a acoperit
de broboane mari de sudoare.
Bineînţeles că nu era Perla.
Cu inima bătând să-mi spargă pieptul, m-am îndreptat
spre una dintre ferestre şi am deschis-o. Când am privit
afară, nu am văzut nimic, doar zidul înalt, deasupra căruia
strălucea luna ca o lacrimă imensă.

Când m-am întors în cele din urmă la pavilion, trecuse de


orele patru ale dimineţii. Pe coridor unele camere erau
întunecate, pe când de sub pragurile altora răzbătea lumina.
Acest contrast yin yang de lumină şi întuneric mi-a amintit
de expresia yinyang yongge — lumile yin şi yang despărţite
pentru totdeauna, ca Perla de mine.
PARTEA A TREIA
I

20
Telenovelă chinezească

L i apoi, bunicuţo, ce s-a întâmplat? Chiar


— I J ai plecat din pavilion? Dar cu banii şi
y cu bijuteriile ce-ai făcut?
Strănepoata mea, Jade Treasure, mă întreabă nerăb-
dătoare. Ochii ei sunt mari şi strălucesc ca două mone- i
de de aur. îmi vine să râd de naivitatea ei. Dar apoi
mă simt înduioşată — de frumuseţea ei, de entuziasmul
şi tinereţea exuberantă. Zâmbesc misterioasă şi îmi co-
bor glasul.
— Având în vedere că stăpâneam artele marţiale
qinggmg, am sărit pur şi simplu într-o noapte de pe fe-
reastră pe acoperiş şi am dispărut în întuneric. Iar biju-
teriile — deoarece nu aveam nevoie de altceva decât
de libertatea mea — le-am aruncat pe toate în canal.
— Uau!

Jade îşi ţuguie buzele şi se întoarce cu o expresie uluită


spre logodnicul ei, Leo Stanley.
Leo face ochii mari, ca două minunate bile albastre.

i
Pavilionul plăcerilor 301

— Popo, chiar aşa?


Acest băiat american e atât de drăguţ, încât îmi vine să
zâmbesc. Dacă ne-am putea întoarce cu optzeci de ani în
urmă, m-aş arunca în braţele lui puternice şi i-aş săruta
buzele senzuale! îmi reamintesc, însă, că am împlinit
nouăzeci şi opt de ani. Din păcate. Sau din fericire, depinde
cum privim lucrurile. Nu mai simt o mingji uluitor de
frumoasă, foarte talentată, după care toţi bărbaţii sunt
înnebuniţi, ci o babă uluitor de ştearsă — n-aş spune chiar
urâtă — foarte ridată, cu un picior în groapă. Acest contrast
mă face să pufnesc în râs şi mă înec.
Cu toate acestea, bătrâneţea are şi ea avantajele ei. Ca de
exemplu acum, când cele două făpturi tinere şi frumoase se
foiesc în jurul meu — îmi fac vânt cu evantaiul, mă bat pe
spate, mă mângâie pe cap, îmi masează piciorul (din păcate
Jade Treasure, nu Leo), apoi îmi aduc ceai de ginseng (de
data aceasta, în mod înduioşător, Leo).
După ce şi-au încheiat ritualul de respect filial, Jade mă
întreabă:
— Bunicuţo, ce-i aşa de comic?
— E o minciună, de-aia.
Jade se strâmbă.
— Ştiam eu. Dar atunci ce s-a întâmplat cu tine şi cu
bijuteriile?
Tace şi îmi cercetează ochii.
Sorb cu grijă din ceaiul de ginseng.
— Stai liniştită. Am rămas în viaţă, până în ziua de azi,
iar bijuteriile — cel puţin o parte din ele — au supravieţuit şi
ele; sunt în seif. Şi atunci când voi muri, vor fi ale tale, mica
mea prinţesă.
Jade pare încântată şi în acelaşi timp stânjenită.
302 Mingmei Yip

— îţi mulţumesc, bunicuţo. Dar haide, spune-ne ce s-a


întâmplat, după ce ai părăsit pavilionul.
— Am să vă spun. Vă promit că am să rămân în viaţă
până când veţi afla toată povestea. Şi dacă o fi să mai dureze
încă zece ani până îmi veţi scrie memoriile, atunci am să-mi
dau toată silinţa să trăiesc până la o sută opt ani.
Jade chicoteşte. Pe faţa bronzată a lui Leo se iveşte un
zâmbet larg.
Vorbesc mai departe.
— Deşi aveam banii şi bijuteriile, n-am părăsit imediat
pavilionul. în primul rând, mă gândeam că, dacă plec, nu mă
voi mai întoarce niciodată. însă Perla era îngropată în
Pavilionul Florii de Piersic şi nu mă lăsa inima să o părăsesc,
câtă vreme rămăşiţele ei mai erau „calde". Dacă ea purtase
doliu după Rubin vreme de şapte ani, mă gândeam că
trebuie să port şi eu doliu după ea cel puţin jumătate din
acest timp, adică trei ani şi jumătate. Pe lângă Perla — fac o
pauză, apoi continui — mai aveam un motiv pentru a nu
părăsi imediat pavilionul.
— Ce anume? mă întreabă Jade, cu faţa arzându-i de
curiozitate.
Leo mă priveşte şi el cu ochii lui umbriţi de gene lungi.
— Da, Popo, ce anume?
Sorb gânditoare, fără grabă, din ceai.
— înaltul Stăpân Fung.
Jade exclamă:
— Adică bătrânul plin-de-riduri-cu-un-picior-în-
groapă?
— Jade, fii mai respectuoasă cu persoanele în vârstă,
dacă nu pentru ceea ce sunt, măcar pentru ceea ce
Pavilionul plăcerilor 303

au trăit. în afară de asta, e mort, iar un chinez care vorbeşte


de rău o persoană yin dă dovadă de proastă creştere. Mai rău
de atât, aduce ghinion.
Strănepoata mea chicoteşte.
— Până la urmă cum e, bunicuţo? Proastă creştere sau
ghinion?
Dacă Jade se crede mai şmecheră decât mine, se în- şală.
Uită că la cei nouăzeci şi opt de ani ai mei am mâncat mai
multă sare decât a mâncat ea orez şi am traversat mai multe
poduri decât străzile pe care şi-a legănat ea fundul
alb-gălbui.
Bineînţeles că nu am certat-o pe Jade din dorinţa de a lua
apărarea înaltului Stăpân Fung — bătrânul
plin-de-riduri-cu-un-picior-în-groapă — pentru că şi eu îl
numeam pe la spate la fel. Era mai degrabă vorba despre
demnitatea mea, pentru că acum sunt şi eu la fel ca duşmanul
meu cel mai aprig — plină de riduri, bătrână şi cu un picior
în groapă. Nu degeaba se spune că „viaţa e un cerc care se
închide". Dar atunci de ce nu se închide oare în punctul în
care eram cu toţii tineri şi frumoşi?
în acest moment, Jade exclamă cu o voce ascuţită şi o
expresie îngrozită pe faţă:
— Bunicuţo, să nu-mi spui că te-ai îndrăgostit de Fung!
Câtă imaginaţie!
— Vai, nu!
Râd zgomotos.
— Sigur că nu, draga mea Jade.
O privesc ţintă.
— Stai liniştită, străbunica ta nu şi-a pierdut nicio clipă
bunul gust. Dar... mă simţeam oarecum legată de el.
304 Mingmei Yip

— Cred că glumeşti, bunicuţo! Legată de un bătrân...


hopa...
îşi duce mâna la gură şi râde înfundat.
Eu continui:
— Cu toate că ştiam foarte bine că Fung e un om foarte
rău, se purta frumos cu mine, mă răsfăţa de parcă aş fi fost
fiica lui.
Jade întreabă:
— Chiar, de ce?
Dar nu am de gând să le spun totul din capul locului.
N-am uitat niciodată, nici după optzeci de ani, cum m-a
învăţat Perla să aplic tehnica tergiversării.
— Nu-ţi oferi niciodată trupul din primul moment
acestor chou nanren, îmi spunea. Retrage-te şi înaintează,
apleacă-te înainte şi fă un pas înapoi, abia după aceea te poţi
supune. Clientul ştie că vei ceda de fiecare dată, pentru că ai
nevoie de bani. Cu toate acestea, dacă nu te prefaci, nu va
simţi nicio plăcere.
Prin urmare, dau pe gât ultima picătură din ceaiul de
ginseng şi îi întind ceaşca lui Jade.
— Mai vreau nişte ceai, te rog.
Nu-mi vine să cred că îi dă ceaşca mai departe
logodnicului ei.
— Leo, mai adu-i, te rog, bunicuţei nişte ceai de ginseng.
După ce Leo dispare în bucătărie, îi spun cu dojană:
— Jade, nu cred că e cazul să faci pe şefa cu Leo.
— Dar îi face plăcere să te servească, bunicuţo.
— Se poate, dar asta nu înseamnă că-i face plăcere să
primească ordine de la tine. E un bărbat cumsecade, aşa că fă
bine şi nu-1 lăsa să-ţi scape. Poartă-te frumos cu el.
îi arunc o privire plină de înţeles.
Pavilionul plăcerilor 305

— Jade, cu dragostea adevărată nu te întâlneşti decât o


singură dată în viaţă.
Chipul strănepoatei mele străluceşte, iar ochii îi scapără.
— Dar tu, bunicuţo? Pe cine ai iubit cu adevărat?
Leo se întoarce chiar atunci cu ceaiul fierbinte. Atent
şi respectuos, ţinând ceaşca în ambele mâini (aşa cum obişnuiesc
chinezii), îmi întinde ceaiul.
— Ai grijă, Popo, e foarte fierbinte.
— îţi mulţumesc, Leo, îi spun zâmbind.
După ce Leo s-a aşezat la loc, Jade îl sărută pe obraz, îşi
lasă capul pe umărul lui şi îşi pune mâna pe piciorul lui,
aruncându-mi pe furiş o privire triumfătoare.
Clatin din cap. I-am spus doar să se poarte frumos cu
logodnicul ei, nu să-şi afişeze dragostea într-un mod atât de
ostentativ în faţa străbunicii!
— Bunicuţo, pe cine ai iubit cu adevărat? mă întreabă şi
îl sărută din nou pe Leo.
Leo mă priveşte acum curios, iar ochii lui par două vise
colorate în albastru.
— Da, Popo, spune-ne, te rog, povestea ta de dragoste.
Sunt atât de înduioşată de dorinţa arzătoare a acestui
cuplu tânăr de a afla povestea de dragoste a unei bătrâne,
încât îmi dau lacrimile. Rămânem tăcuţi câteva clipe, apoi
continui:
— Parcă voiaţi să auziţi cum stă treaba cu înaltul Stăpân
Fung.
— Şi asta, desigur! exclamă Jade.
— Dar acum mi s-a făcut foame. Trebuie să mănânc
întâi, altfel nu voi avea suficientă energie pentru a vă povesti
şi despre sentimentele înaltului Stăpân Fung pentru mine, şi
despre dragostea mea adevărată.
306 Mingmei Yip

Jade îşi încreţeşte frumoasele ei sprâncene.


— Ah, bunicuţo, te rog, nu ne mai tachina. Poves-
teşte-ne odată.
Eu mă hotărăsc însă din nou să-mi încerc talentul de a
tachina, care m-a cam părăsit de-a lungul anilor.
— Nu, nu înainte de a mânca. Am nevoie de qi. Nu vreţi
şi voi să ajung la o sută opt ani?

Când intrăm în restaurantul chinezesc de pe Polk Street,


câteva persoane se întorc aţintindu-şi privirile asupra
noastră. Nu sunt, desigur, atât de naivă sau vanitoasă, să
cred că se uită la mine — deşi aşa ar fi fost cu optzeci de ani
în urmă —, ci la frumoasa mea stră- nepoată şi logodnicul ei
înalt.
Restaurantul are un nume artistic — Pavilionul Verde al
Oglinzilor. Cu greu îmi reţin un chicotit. în trecut, acest
nume ar fi fost ideal pentru o casă de prostituţie! Jade mi-a
spus că a ales restaurantul pentru mine în mod special,
deoarece oferă un fel de mâncare deosebit, dintr-o varietate
deosebită de ciupercă neagră chinezească, despre care se
spune că ar fi foarte bună pentru tenul şi activitatea
hormonală a femeilor. Dar ce poate şti ea despre adevărata
bucătărie chinezească? Şi cu atât mai puţin despre anumite
efecte asupra hormonilor feminini! în afară de asta, am
împlinit deja nouăzeci şi opt de ani, la ce să-mi mai
folosească mie hormonii — să seduc vreun moş de o sută de
ani pe cale de descompunere?
Sunt foarte tentată să le povestesc despre experienţa mea
în degustarea celor mai fine mâncăruri chinezeşti — manhan
quanxi, Banchetul Imperial Man- ciurian-Han, ale cărui
ingrediente se strâng trei luni de zile, care se găteşte de-a
lungul a trei săptămâni şi se
Pavilionul plăcerilor 307

savurează timp de trei zile. îmi înăbuş însă dorinţa de a mă


lăuda, precum şi dispreţul faţă de acest restaurant fiţos, cu o
bucătărie pseudochineză americanizată.
Un ospătar-şef în costum negru se grăbeşte să ne
întâmpine, aruncă un rânjet larg în direcţia lui Jade şi ne
conduce apoi spre o masă din dreptul ferestrei. Cu un gest
elegant al mâinii sale cu manşetă albă aprinde o lumânare
aşezată pe faţa de masă la fel de albă, apoi se întoarce spre
mine şi întreabă:
— Bătrână doamnă, ce aţi dori să beţi?
Jade răbufneşte:
— Nu-i spuneţi bătrână doamnă, e străbunica mea,
ultima şi cea mai celebră ming ji din China!
Capete se întorc spre mine, priviri mă pironesc.
Dacă s-ar fi întâmplat cu optzeci de ani în urmă, mi-aş fi
îndreptat umerii, aş fi scos pieptul în afară, mi-aş fi umezit
buzele cu limba şi le-aş fi aruncat celor de faţă priviri care
să-i fi făcut să-şi piardă sufletele. în clipa asta nu-mi doresc
însă nimic altceva, decât să fi învăţat într-adevăr artele
marţiale qinggong, ca să pot sări pe fereastră, să pot zbura pe
acoperiş şi să dispar apoi în întuneric.

încă mi-e foame, când ne întoarcem acasă. Pentru că mi-a


pierit pofta de mâncare în momentul în care statutul meu
plin de prestigiu a fost făcut public în acel restaurant
pseudochinezesc. Câtă ironie! Americanii ar da orice să se
bucure de prestigiu! E suficient să-i vedeţi cum îşi venerează
vedetele!
Dându-şi seama că sunt supărată, Jade afişează un
zâmbet dulce şi spune cu blândeţe, de parcă ar vorbi cu
păpuşa ei veche, de porţelan ciobit:
308 Mingmei Yip

— Bunicuţo, vrei să-ţi pregătesc ceva, o Cola, nişte


fursecuri?
— Consideri că înseamnă să pregăteşti ceva — să
deschizi o Cola şi să pui nişte fursecuri pe o farfurie?
Nu-mi răspunde la întrebare, dar continuă să-mi
zâmbească.
— în regulă, bunicuţo, îmi pare rău. Dar nu vrei totuşi
să ne povesteşti acum despre înaltul Stăpân Fung şi
dragostea ta?
— Da, bunicuţo, te rog.
Leo se alătură imediat rugăminţilor exprimate de
frumoasa şi nespus de răsfăţata lui prinţesă.
— Bine, atunci fiţi atenţi, spun şi simt cum inima mea
bătrână se topeşte în taină, când privirea mea o întâlneşte pe
cea a lui Leo.
21
O inimă de gheaţă

/O e înţelege de la sine că Fang Rong şi Wu Qiang erau


nebuni de fericire că Perla le lă-
L > sase o parte din bijuterii şi din bani.
Mama râdea, iar în pupilele ei sclipeau aurul şi
diamantele.
— A fost o fiică bună, cu dragoste pentru părinţi, s-a
gândit la ei chiar şi în ceasul morţii. Acum o iert că s-a
sinucis. Ha! Ha! Ha!
De îi ţinea isonul, hărţuind sexual cu mâinile o bro- şă din
aur (eram convinsă că, în sinea lui, mângâia sânii lui Jad
Stacojiu).
— A ştiut, de asemenea, să aleagă momentul potrivit
pentru a muri — în floarea tinereţii. Altfel, în câţiva ani ar fi
fost prea bătrână pentru o ming ji.
Mama l-a întrerupt.
— Da, cum ne-am fi putut noi permite să o ţinem aici,
dacă nu ar mai fi adus ştii-tu-ce? Cine ne-ar putea acuza,
când nimeni nu mai e dispus să plătească pentru
310 Mingmei Yip

o femeie cu ochii ca două tăieturi, nasul ca un furnal, urechi


clăpăuge, care mai şi pute ca un porc?
Perechea malefică a izbucnit în râs, cu mâinile încleştate
pe bijuteriile pe care Perla le câştigase muncind din greu şi
din care, dacă cineva le-ar fi demontat, s-ar fi revărsat cu
siguranţă sângele şi lacrimile ei. Am simţit imboldul de a le
smulge din degetele malefice colierul lung de aur şi de a-i
strangula cu el.
Era evident că mama şi De nu aveau nicio bănuială că
fiica lor cu dragoste pentru părinţi îmi lăsase şi mie o parte
din bijuteriile şi banii ei. îi mulţumeam Perlei în gând pentru
ingeniozitatea ei. Acum păstram qin-vl Perlei în camera mea
şi cântam la el aproape în fiecare zi. Deoarece acest lucru nu
mă împiedica să atrag clienţi bogaţi în pavilion, Fang Rong şi
Wu Qiang nu-mi spuneau niciodată nimic. Toate bijuteriile şi
toţi banii erau la adăpost în cutia de rezonanţă a qin-ului.

Lumea părea să fi depăşit destul de rapid şocul provocat


de moartea Perlei. O mai bârfeau, desigur — de ce îşi pusese
capăt zilelor; cum fusese învinsă de rivala ei, Jad Stacojiu;
cum dobândise statutul de prostituată respectată datorită
măiestriei cu care cânta la pipa, dar şi celei pe care o dovedea
în odaia de culcare; zvonuri despre reţetele ei ezoterice
pentru micşorarea vaginului şi mărirea tulpinelor de jad.
Rareori am auzit, însă, pe cineva deplângându-i viaţa
curmată de răutatea firii umane.
Atenţia tuturor se îndreptase acum spre Jad Stacojiu.
Fotografiile ei apăreau frecvent în ziarele-ţânţari şi revistele
de scandal, împreună cu poeziile care îi omagiau frumuseţea
şi talentul în arta seducerii. Circula
Pavilionul plăcerilor 311

un zvon conform căruia una dintre casele de film se gândea


serios să o răscumpere din pavilion şi să o transforme într-o
stea de cinema.
O dată l-am auzit pe unul dintre clienţi spunându-i altuia:
— Cu ochii ei zâmbitori şi pepenii săltăreţi ar fi perfectă
pentru rolurile de târfă!
Celălalt a izbucnit în hohote zgomotoase de râs.
— Şi pun rămăşag că va deveni destul de curând
celebră. Pentru că nicio actriţă nu are experienţa ei, când e
vorba să interpreteze atât de realist o curvă!

Muzică, râsete şi lumină se revărsau în fiecare seară din


pavilion, ca apa care ţâşneşte dintr-o fântână arteziană.
Automobile lungi şi lucioase se aliniau în faţa porţii
purpurii. Cu fiecare zi care trecea, până şi leii de piatră
păreau să-şi ridice colţurile buzelor tot mai sus, pentru a ura
bun venit pelerinilor, ale căror ofrande se adunau în seiful
stăpânilor.
La fel ca Perla, înţelegeam şi eu acum pe deplin cruzimea
firii umane. Nu aveam însă nici cea mai mică intenţie de a
părăsi acest jinfen diyu — Iad Suflat cu Aur. Nu încă. Nu
înainte de a fi câştigat încrederea absolută a lui Fang Rong şi
Wu Qiang. Trebuia să mă armonizez cu Tao — să aştept
momentul propice — pentru a-mi duce la bun sfârşit planul.
Nu aş fi supravieţuit unui eşec.

La câteva săptămâni de la moartea Perlei, am visat-o


gătită într-o robă roşie, brodată cu fir de aur, ivin- du-se în
depărtare şi şoptindu-mi numele. Intre noi se întindea un
pod suspendat, pe care creştea un hăţiş de ghimpi atât de
des, încât niciuna dintre noi nu putea
312 Mingmei Yip

trece prin el. Sub pod, cufundată în apă se afla o piatră


funerară cu inscripţia:

Perla 1900-1923
Aici se odihneşte o femeie care s-a bucurat de mare
prestigiu — poetă, pictoriţă, prostituată

în jurul mormântului pluteau mănunchiuri de flori de


prun, iar dintre aceste pete de culoare roz se înălţa zveltă o
floare albă, care părea să se încline în direcţia mea, în bătaia
vântului aspru şi rece. Am încercat să mă apropii de Perla,
dar ea continua să se îndepărteze, rostindu-mi cu tandreţe
numele. Cuprinsă de disperare, am făcut un salt în aer, dar
m-am prăbuşit deasupra mormântului ei...
M-am trezit leoarcă de sudoare. Visul fusese atât de
intens, încât, pentru o clipă, chiar am crezut că mă
prăbuşeam în lac, în timp ce Perla îmi striga îngrijorată
numele. Am clipit de câteva ori, pentru a mă asigura că mă
aflu într-adevăr în pavilion, în camera mea cu mobilă din
lemn masiv, oglindă aurită, vaze de ceramică, rulouri cu
picturi şi caligrafie...
Mintea îmi şovăia încă între vis şi realitate, când am auzit
un vesel „bună dimineaţa". Mi-am ridicat privirea şi am
văzut-o pe Floare de Prun. Scăldată de razele soarelui de
dimineaţă, cu ciocul de un roşu atât de intens şi penajul atât
de alb, mi-a amintit de Nuer Hong — Obraji îmbujoraţi de
Fată, o poveste pe care o aflasem de la mama.
Un tânăr tată a îngropat după naşterea primei sale fiice
un vas mare cu vin în grădină. Nimănui nu i-a fost permis
nici măcar să atingă vasul — nu înainte ca pruncul să se
transforme într-o tânără fată, iar aceasta
Pavilionul plăcerilor 313

să se logodească. Şaisprezece ani au trecut în zbor, ca un cal


care sare peste o râpă. In seara nunţii fiicei sale, tatăl, de pe
acum un bărbat de vârstă mijlocie, a dezgropat vasul, i-a rupt
sigiliul şi a servit oaspeţilor săi lichidul catifelat. Observând
că vinul reflectă roşeaţa de pe obrajii frumoasei sale fiice,
tatăl l-a numit Obraji îmbujoraţi de Fată.
Şi Baba îngropase la scurt timp după naşterea mea un vas
cu vin, pentru nunta mea — care nu a avut loc niciodată.
M-am uitat la Floare de Prun cu ochi înlăcrimaţi şi i-am
răspuns:
— Bună dimineaţa.
M-am ridicat din pat şi i-am mângâiat penele, de data
aceasta în numele Perlei.
Floare de Prun m-a ciupit drăgăstoasă de mână. Văzând-o
cum aleargă pe loc, cu paşi mărunţi, în faţă şi înapoi, mi-am
imaginat că exersează cu picioarele sunetele care se sting
treptat ale qin-ului, sau chiar paşii frânţi ai lotusului de aur,
pe care-i învăţasem de la Perla. Un zâmbet fugar mi-a înflorit
pe buze, dar tristeţea m-a cuprins din nou. M-am aşezat la
masă şi am început să pisez cerneală, cu gesturi lente şi
meditative. Văzând cum se adună treptat în adâncitura
pietrei de cerneală un ochi tot mai mare de lichid negru,
parfumat, mi-am simţit sufletul alinat. Am întins o coală de
hârtie de orez imprimată cu flori pale de prun. Am luat
pensula, am înmuiat-o în cerneală, până când vârful ei alb s-a
înnegrit şi am privit cum înfloreşte o poezie pe hârtie.

Fără o vorbă ai plecat,


legănându-te în aer,
ca florile de prun deasupra zăpezii.
314 Mingmei Yip

Acum priveşti de sus la noi, cei care plutim încă în


străvechea mare a suferinţei.
Se va găsi cineva să culeagă Perla luminoasă de pe fundul
mării şi să o aşeze pe altar în faţa lui Guan Yin?

Te vei coborî oare pentru a ridica Preţioasa Orhidee


cu unghiile tale lungi şi rozalii din marea de noroi?

Am citit şi recitit poezia în tăcere, pentru a o memora.


Apoi i-am recitat-o Florii de Prim.
A dat din cap aprobatoare, ţipând ascuţit:
— Noroc, îţi doresc să faci o grămadă de bani!
I-am zâmbit papagaliţei, am aşezat hârtia de orez
pe o tavă şi m-am îndreptat spre fereastră. Am meditat, apoi
am ridicat privirea şi am şoptit spre cer.
— Soră Perlă, de când ai plecat, singura mea consolare
este qin-ul. Ori de câte ori ciupesc cele şapte corzi de mătase,
muzica lor dulce-amară mi te aduce mai aproape. Doar
sunetele lor care se sting treptat îmi mai pot înălţa sufletul
deasupra acestei lumi rele.
îmi place să-i cânt la qin şi Florii de Prun. După ce ai
plecat, ea a rămas singura mea prietenă şi singura fiinţă din
această lume în care mai pot avea încredere. Şi ei îi place să
cânt la qin, pentru că, de fiecare dată când mă opresc din
cântat, spune: „E bine, nu?".
Ţi-am compus această poezie şi sper să îţi placă. îţi voi
mai scrie şi altele. Fără tine, viaţa mea în Pavilionul Florii de
Piersic e cu totul altfel. Mi-e dor de tine.
După ce mi-am încheiat monologul, am dat foc poeziei şi
am împrăştiat cenuşa pe fereastră. Bucăţelele de hârtie
dansând în aer mi-au amintit expresia tiannu
Pavilionul plăcerilor 315

sanhua — fecioară cerească răspândind flori. Dar florile mele


erau negre — potrivite cu starea mea de spirit.
Floare de Prun a încheiat ritualul rostind piţigăiat:
— E bine, nu? Mai vrei?

Au trecut aşa aproape doi ani. Din când în când, mă


gândeam la cea care pricinuise moartea Perlei — Jad
Stacojiu. Iar atunci îmi trecea prin minte să mă răzbun. Dar
cum, când Jad Stacojiu părăsise Pavilionul? La scurt timp
după moartea Perlei, fusese descoperită de un regizor de
film şi de atunci ducea o viaţă nouă sub lumina lămpilor cu
mercur. în mai puţin de un an devenise celebră apărând în
roluri de fete bogate răsfăţate, concubine desfrânate şi
prostituate neruşinate. Felul în care evoluaseră lucrurile mă
amuza teribil — o prostituată adevărată devenise celebră
jucând roluri de prostituată!
Spre amărăciunea mea, faima de care se bucura acum Jad
Stacojiu era chiar mai strălucitoare decât cea a unei ming ji.
Vedeai aproape la tot pasul fotografiile ei în rochii fabuloase
şi posturi seducătoare; panouri uriaşe cu imaginea ei atârnau
deasupra cinematografelor Peking şi Lyceum. Printre
admiratorii ei nu se numărau doar bărbaţi, ci şi femei, chiar
soţii cuviincioase, care îşi alinau plictisul propriei vieţi cu
fantezii despre viaţa mult mai strălucitoare a lui Jad Stacojiu.
Jad Stacojiu — cândva captivă într-o casă de toleranţă —
devenise acum zeiţa libertăţii sexuale şi simbolul femeii
emancipate.
în ceea ce mă priveşte, exersam din greu pentru a-mi
perfecţiona cunoştinţele de pictură, caligrafie şi muzică. Dar
eram nevoită să-mi petrec mult mai mult timp întreţinând
oaspeţii preferaţi, decât cântând la qin. Ştiam
316 Mingmei Yip

că trebuie să par veselă şi să nu am reţineri în arta odăii de


culcare. Cu toate acestea, în ciuda pasiunii pe care o
simulam, unii clienţi îmi simţeau răceala din trupul neliniştit
şi mintea mea rătăcitoare. Un client m-a caracterizat ca
având trupul unei tigroaice în atac, dar inima precum o vază
sigilată. Un altul m-a descris citând zicătoarea chineză
„Frumoasă ca pruna şi piersica, dar rece ca gheaţa şi gerul".
în mod ironic însă, firea mea „de gheaţă" nu îndepărta
clienţii, ci dimpotrivă, îi atrăgea şi mai mult. Câţiva dintre ei
au înfiinţat chiar un club, ai cărui membri se aflau în
competiţie, pentru a stabili câştigătorul care avea să topească
gheaţa. Dar vremea trecea, iar gheaţa nu se topea. Era o
dovadă în plus a celea ce mă învăţase Perla, când se referise
la înaltul Stăpân Fung:

Crede-mă, nu-şi va trage pantalonii pe el, până când nu


a gustat din sosul delicios de pe farfuria ta de aur!

Cât de adevărat, soră Perlă. Un bărbat o va aştepta mereu


pe femeia frumoasă pe care nu a reuşit să o seducă!

în fiecare zi mă gândeam la Perla, deşi numele ei nu mai


era decât rareori pomenit în pavilion. Faptul că într-o seară
putuse sărbători fericită cu şampanie, pentru ca a doua zi să
se cufunde în disperare, iar după două săptămâni să se
spânzure de o grindă, m-a făcut să-mi dau seama cât de
limitat ne este timpul. Un proverb chinez îmi venea mereu în
minte:

Hongyan baomeng — tot ce este frumos va avea un sfârşit


tragic.
Pavilionul plăcerilor 317

Pentru a scăpa de tristeţea şi singurătatea care îmi


copleşiseră viaţa, îmi imaginam cum, într-o bună zi, în locul
acelor chou nanren, voi întâlni pe cineva suficient de
inteligent, de arătos, de drăgăstos şi de galant, pentru a topi
gheaţa din inima mea.
Deşi dorinţa mea de a iubi şi a fi iubită era atât de
arzătoare, nu întâlneam decât bărbaţi precum Zhang Zhong.
Nimeni nu ştia de unde apăruse şi cu ce se ocupa, dar brusc a
început să fie văzut în restaurantele scumpe, în pavilioanele
de ceai, în teatrele şi în pavilioanele turcoaz din Shanghai.
Părea să dispună de sume nesfârşite de bani, pe care îi îndesa
în decolteurile surorilor şi îi arunca în faţă mamelor.
La scurt timp după sosirea lui la Shanghai, Zhang Zhong
a invitat toate ming ji din concesiuni într-un pavilion de ceai
scump. Pentru a-i ţine companie la un spectacol de operă
Kun, aşa spunea invitaţia. Dar cum niciuna dintre noi nu îl
cunoştea, în seara respectivă, nu şi-au făcut apariţia decât
prostituatele de mâna a doua. Dezamăgit şi ofensat, Zhang a
încercat să-şi ascundă adevăratele sentimente dându-le
bacşişuri exagerate acestor prostituate de mâna a doua —
fiecare a primit două monede de argint.
A doua zi, numele său şi faimoasele sale bacşişuri au
invadat toate rubricile de scandal ale ziarelor-ţânţari din
Shanghai.
Peste noapte, Zhang a devenit celebru.
Prin urmare, toate curtezanele — în cele mai
spectaculoase toalete, cu machiaje perfecte şi zâmbete
răpitoare — au dat curs celei de-a doua invitaţii a lui Zhang
şi şi-au făcut apariţia în Pavilionul de Ceai al Dafinului
Dulce.
318 Mingmei Yip

Toate, cu excepţia mea. Devenisem o ming ji şi nu puteam


fi uşor cumpărată. In afară de asta n-aş fi avut nimic de
câştigat, dacă m-aş fi lăsat cumpărată. Strălucirea surorilor
care se adunaseră în Pavilionul de Ceai al Dafinului Dulce a
fost, prin urmare, umbrită de absenţa mea.
Devenisem subiectul de discuţie al întregului oraş, prin
simplu fapt că lipsisem de la o întrunire. Şi devenisem
obsesia lui Zhang.
In cele din urmă, Zhang a dat buzna într-o bună zi în
pavilion şi a cerut să mă vadă.
Se înţelege de la sine că mama a început să se agite nevoie
mare la vederea lui.
— Xiang Xiang! Xiang Xiang!
Picioarele ei au urcat tropăind scările şi într-o clipă,
mormanul de carne tremurândă a năvălit în camera mea.
Şi-a trântit dosul pe scaunul cu spetează înaltă.
— Ghici cine a venit la noi! Faimosul Zhang Zhong!
Eu îmi priveam imaginea reflectată în oglindă şi
continuam să-mi perii relaxată părul.
— Si?
/

— Şi? a imitat mama tonul meu nepăsător. Cum adică


„şi"? A cerut să te vadă imediat!
— Dar, mamă, nu-i poţi spune că sunt ocupată?
A sărit de pe scaun, s-a năpustit spre mine, mi-a smuls
pieptenele din mână şi a început să-l treacă repede printre
cele trei-mii-de-fire-ale-neplăcerilor.
— Te rog, te rog... Xiang Xiang... rostea mama pe un ton
drăgăstos. Nu ne putem permite să-l facem pe domnul
Zhang să ne aştepte.
— Poate că tu nu-ţi poţi permite, dar eu pot. I-am
aruncat mamei o privire plină de dispreţ.
— E un nimeni.
Pavilionul plăcerilor 319

Mâna mamei s-a înţepenit în părul meu.


— Şşş, Xiang Xiang, păzeşte-ţi gura!
— Şi dacă nu e un nimeni, atunci cine e?
Fang Rong a făcut ochii mari, dar n-a scos niciun sunet. In
cele din urmă a început să mă implore.
— Te rog, Xiang Xiang, în numele lui Guan Yin, te rog,
primeşte-1, nu ai nimic de pierdut.
— Nimic de pierdut? Dar reputaţia mea?
— Tu eşti deja cea mai respectată curtezană din
Shanghai.
M-am gândit o clipă.
— Mai respectată decât Jad Stacojiu?
— Dar ea nu mai e o fată-floare, mi-a răspuns mama,
aruncându-mi o privire sfredelitoare în oglindă, acum e o
stea de cinema.
Fără să-i acord vreo atenţie, am început să recit poezia lui
Du Mu, „Colindând şi bând la sud de râu, urmărind cum se
leagănă printre palmieri siluetele zvelte, visele de zece ani
ale lui Yangzhou s-au trezit la viaţă, dar nu a mai rămas
nimic decât faima de curtezană".
— Xiang Xiang, te rog, domnul Zhang aşteaptă.
— Ştiu.
/

— Atunci grăbeşte-te, pentru numele lui Guan Yin!


Am chicotit.
— Vrei să spui că Guan Yin susţine prostituţia?
— Aii-ya, Xiang Xiang, ştii ce vreau să spun, pliiz.
— Şi cum arată faimosul domn Zhang?
— E un bărbat.
— Asta ştiu şi eu.
Fang Rong şi-a smuls un zâmbet crispat.
— E bogat şi... arată bine.
— Bine, atunci am să-l primesc, i-am aruncat o privire
dojenitoare în oglindă, de dragul tău.
320 Mingmei Yip

Zhang Zhong s-a dovedit a fi cea mai vulgară persoană pe


care o văzusem vreodată, mai vulgară chiar decât înaltul
Stăpân Fung. Aş putea spune că era cel mai împuţit bărbat
dintre toţi bărbaţii împuţiţi! Faţa şi mâinile lui nu aduceau
nici măcar cu cea mai simplă formă omenească. Nu aş folosi,
însă, cuvântul animal pentru a-1 caracteriza, pentru că niciun
animal nu merită comparaţia cu un astfel de bărbat.
Când ne-am aşezat faţă în faţă la masa mea cu placă de
marmură, îi curgeau deja balele. Ochii lui îmi sfredeleau
chipul şi trupul, iar limba îi atârna afară din gură, ca la un
câine. Sudoarea îi mânjea, precum cerneala, jacheta indigo la
subsuori.
— E cald aici, domnule Zhang, nu-i aşa?
îmi legănam calmă evantaiul auriu pictat cu orhidee.
El a scos o batistă şi şi-a şters faţa cu mişcări energice.
— Da, chiar aşa.
Inelele cu diamante, jad şi aur de pe degetele lui păroase
sclipeau în lumina gălbuie din camera mea.
Am chemat-o pe servitoarea mea, Mica Ploaie, să ne
aducă şervete şi ceai.
Pe când aranja masa, Mica Ploaie a exclamat:
— Domnule Zhang, ce inele frumoase aveţi!
Zhang a ridicat o mână.
— îţi plac? Alege-1 pe cel care îţi place cel mai mult şi
ţi-1 fac cadou.
Mica Ploaie s-a albit la faţă, iar glasul a început să-i
tremure.
— O nu, domnule Zhang, nu pot accepta un cadou atât
de scump.
în sinea mea blestemam. Proasto, te pierzi cu firea, pentru
că ţi s-a oferit un inel?
Pavilionul plăcerilor 321

M-am întors spre slujnică şi i-am spus pe un ton voit


nepăsător:
— Mică Ploaie, nu ţi se pare că e foarte nepoliticos să
refuzi oferta cinstitului nostru oaspete?
I-am aruncat o privire pătrunzătoare.
— De ce nu-ţi alegi un inel, aşa cum ţi s-a spus?
Atât Zhang, cât şi Mica Ploaie au rămas muţi de uimire.
Am afişat un zâmbet încurajator.
— Haide, Mică Ploaie, altfel îl jigneşti profund pe
domnul Zhang.
După cum mă aşteptam, Mica Ploaie a arătat spre cel mai
ieftin inel — cel de aur. Era prea speriată pentru a alege
diamantul sau jadul. Nu voia să dea mai târziu de bucluc.
Pironindu-mă cu privirile, Zhang şi-a scos inelul de pe
deget şi l-a înmânat servitoarei.

întâmplarea a devenit imediat subiectul de bârfă al


întregului oraş — cu câteva variaţiuni. Flower Moon Neivs
vorbea despre un inel cu diamant; Flower Heaven Daily scria
că este din jad; Pleasure Talk News afirma că eu, nu Mica
Ploaie, primisem atât un inel cu diamant, cât şi unul de jad.
Deşi îl obligasem să-i dăruiască servitoarei mele unul
dintre inelele lui, domnul Zhang a continuat să viziteze
Pavilionul Florii de Piersic şi să ceară să mă vadă. De fiecare
dată ne aducea cadouri — pentru mine, pentru mama,
uneori chiar şi pentru Mica Ploaie. Nu eram, desigur, atât de
naivă, încât să cred că vizita pavilionul aşa cum vizitezi un
templu şi îmi aducea ofrande de parcă aş fi fost Guan Yin. îi
cunoşteam prea bine
322 Mingmei Yip

că devenisem o ming ji, norii mei se puteau deplasa şi puteau


refuza ploaia unui client pe care îl găseam dezgustător.
Atunci şi-a pierdut răbdarea.
Intr-o seară, după ce a luat loc pe scaun, ca de obicei,
Zhang şi-a aşezat cadoul pe masă cu ambele mâini. Aşa
proceda de fiecare dată, pentru că nu luam nimic direct din
mâinile lui. Nu doar pentru că mă înfiora ideea unui contact
cu cele două hălci întunecate de carne, ci şi pentru că doream
să îl fac să înţeleagă că, în ciuda dreptului său de a-mi aşeza
obiecte pe masă, nu eram obligată să-l şi răsplătesc pentru
ele.
I-am cerut Micii Ploi să-i aducă un şervet, ceai şi gustări.
Când am început să fac conversaţie, Zhang părea nerăbdător
şi stânjenit.
Mi-am făcut vânt cu evantaiul.
— Domnule Zhang, vă preocupă ceva anume?
— Hmmm... nu chiar.
îmi arunca din vreme în vreme priviri neliniştite.
Nu chiar? Vedeam broboane de sudoare apărân- du-i pe
frunte. Altă dată fusese destul de direct, când se referise la
chestiunile legate de nori şi ploaie: „Ne retragem acum în
pat, domnişoară Orhidee Preţioasă?" sau „S-a făcut târziu,
cred că voi rămâne aici peste noapte". Nu că aş fi dat
vreodată curs aluziilor sale.
însă de data aceasta nu părea să vrea sex.
— Mai doriţi nişte gustări? Sau doriţi, poate, să serviţi
cina?
— Hmmm... nu...
începeam să-mi pierd răbdarea.
— Şi atunci ce anume doriţi?
— Hmmm... domnişoară Orhidee Preţioasă, cred că am
uitat... ceva aici, la una dintre vizitele mele.
Pavilionul plăcerilor 323

— Ah, chiar aşa? Ce anume?


— Cred că e vorba de o bijuterie.
— Credeţi? în mod evident, nu era foarte priceput la
minciuni.
A înghiţit în sec.
— Da, e vorba de o bijuterie.
Am înţeles imediat unde bate. Ştiind prea bine că nu
aveam de gând să-i permit să-şi vâre tulpina putrezită pe
poarta mea preţioasă, acum, la ultima lui vizită, voia totuşi
să se aleagă cu ceva, în schimbul banilor pe care-i cheltuise.
„Am uitat o bijuterie aici" însemna, pur şi simplu, că voia
să-şi ia darurile înapoi.
Am adus una dintre casetele mele de bijuterii, am
aşezat-o pe masă şi am deschis-o.
Două dintre inelele mele — unul cu safir şi unul cu rubin
— erau de la el; celelalte îmi fuseseră dăruite de către ceilalţi
clienţi. Nu dusesem încă inelele lui la evaluat, astfel încât nu
le cunoşteam adevărata valoare. Dar eram convinsă că un
cadou din partea acestui bărbat necioplit nu putea fi de cea
mai bună calitate.
Spre surprinderea mea, în loc să ia inelele pe care mi le
dăruise, Zhang a arătat spre inelul cu diamant şi jad pe care
mi-1 cumpărase înaltul Stăpân Fung.
Deşi mă cuprinsese neliniştea, m-am prefăcut calmă.
— Sunteţi sigur că acesta e inelul?
— Absolut.
— Domnule Zhang, e o bijuterie minunată, cum aţi
putut fi atât de distrat, încât să o uitaţi aici?
Nu mi-a răspuns la întrebare.
Am arătat spre inelul cu safir.
— Sunteţi sigur că nu e acesta?
A clătinat din cap.
Am arătat spre rubin.
324 Mingmei Yip

— Nici acesta?
— O, nu. Inelul meu e mult mai valoros.
Tocmai se întindea după inelul cu diamant şi jad,
când i-am oprit laba cu evantaiul.
— Staţi o clipă, domnule Zhang. Sunt sigură că acest inel
e de la celălalt admirator al meu. Pentru că îmi amintesc
inscripţia din interior. Prin urmare, domnule Zhang, dacă
îmi puteţi spune ce scrie, atunci înseamnă că m-a înşelat
memoria, iar inelul vă aparţine.
Ochii gălbui ai lui Zhang scăpărau de mânie.
— Bineînţeles că i-am cerut bijutierului să graveze
numele dumitale, Preţioasă Orhidee.
Am ridicat inelul şi i-am arătat interiorul, care nu avea
nicio inscripţie.
Atunci a încercat să pună mâna pe inelul cu safir pe care
mi-1 dăruise.
— A, acum îmi amintesc, acesta e inelul.
— Staţi puţin, am spus şi l-am împiedicat din nou cu
evantaiul. Din păcate am dus deja acest inel la un bijutier, să
mi-1 evalueze; mi-a spus că este un fals. Domnule Zhang,
dumneavoastră sunteţi un bărbat înstărit şi respectabil, nu
cred că v-aţi fi distrus reputaţia dă- ruindu-mi o imitaţie fără
valoare, nu-i aşa?
De fapt, nu dusesem inelul la evaluat.
Zhang transpira de pe-acum atât de abundent, încât părea
să i se scurgă stropi de ploaie de pe faţă. Fără nicio vorbă,
mi-am luat caseta de bijuterii şi am dus-o la locul ei, în seif.
Când m-am întors, scaunul lui Zhang era gol.

Nu a trebuit să-mi fac griji că ar putea reveni, pentru că


două zile mai târziu, trupul lui neînsufleţit a
Pavilionul plăcerilor 325

fost găsit pe o alee din spatele Templului Fericirii Supreme — un


stabiliment concurent.
A început să circule zvonul că Zhang Zhong era un fost
membru tong din Nanking. După decesul neaşteptat al
capului mafiei, Zhang luase toţi banii acestuia şi fugise la
Shanghai, unde intenţionase să se alăture unei alte bande.
Plănuise incidentul din Pavilionul de Ceai al Dafinului Dulce
pentru a atrage atenţia asupra sa. Apoi încercase să topească
gheaţa celei mai respectate curtezane — a mea — pentru a se
propulsa spre glorie. Dar tocmai această „glorie" i-a venit de
hac. Zvonurile despre el ajunseseră la urechile membrilor
tong din Nanking, iar aceştia le trimiseseră vorbă tovarăşilor
lor din Shanghai să scape de Zhang.
Şi astfel s-a pus capăt acestei farse tragice.
22
Frumosul american

eşi aventura mea cu Zhang Zhong se ter- / ţ


minase cu bine, aveam sentimentul că mă - adâncesc tot
mai mult în depresie. în câteva luni aveam să împlinesc
douăzeci şi unu de ani şi voi fi petrecut opt ani din viaţă în
acest iad parfumat. Servisem clienţi dintre cei mai feluriţi —
tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, puternici şi lipsiţi de putere.
Niciunul dintre ei nu-mi făcuse însă inima să bată mai tare,
obrajii să roşească, mâinile să transpire. Exista oare cineva pe
lumea aceasta sortit mie? Dacă da, unde se ascundea? în a
şaptea seară a celei de-a şaptea luni cu o mie de ani în urmă
sau o mie înainte?
In fiecare noapte, după ce îmi serveam ultimul client, mă
rugam lui Guan Yin: Milostivă Ascultătoare a Tân- guielilor,
dacă mă auzi, adu-1, te rog, de la capătul lumii, pe cel care se
va prosterna dinaintea rochiei mele de culoarea rodiei!
Pavilionul plăcerilor 32 7

într-o seară, când căldura copleşitoare a verii făcuse loc


aerului răcoros al toamnei, Fang Rong a năvălit în camera
mea, cu faţa strălucitoare ca un roi de licurici.
— Ah, Xiang Xiang, azi e ziua ta norocoasă!
— Cum aşa?
— Cum aşa? Nu mai face pe inocenta. Pentru că a cerut
cineva să te vadă, desigur.
— Multă lume cere să mă vadă în fiecare seară, aşa că —
ce mare scofală?
Deşi dojenitoare, privirea mamei era drăgăstoasă.
— Ah, chiar crezi că am îmbătrânit într-atât, încât să-mi
pierd memoria şi să uit că eşti cea mai dorită ming ji? Dar să
lăsăm vorbele, Xiang Xiang!
A continuat, cu un zâmbet cât toată faţa.
— Jos te aşteaptă un tânăr foarte înalt şi foarte chipeş...
— Mamă, şi despre Zhang Zhong mi-ai spus că „arată
bine", aşa că...
— Aii-ya, Xiang Xiang, am vrut doar să fiu politicoasă.
— Şi eu de unde ştiu că nu vrei să fii şi de data asta doar
politicoasă?
Chipul mamei s-a înăsprit.
— Xiang Xiang, ai încredere în mine. Chiar dacă ochii
mei bătrâni nu mai văd atât de bine, pot să-mi dau seama
după costumul occidental, cravata de mătase, cămaşa şi
ceasul de aur ale acestui bărbat că e foarte bogat şi are
gusturi desăvârşite. Pun rămăşag că e un coconaş trimis de
tatăl lui bogat la studii în străinătate, probabil în America.
Prin urmare, sper din tot sufletul ca punga lui groasă să fie
plină ochi de dolari americani!
328 Mingmei Yip

A aruncat pe furiş o privire lascivă imaginii ei din oglindă


şi a continuat cu un glas la fel de ascuţit precum cel al Florii
de Prim.
— Mi-ar plăcea şi mie să urc pe muntele Wu cu
americanul ăsta arătos, dacă nu l-ar deranja să primească
nişte bani, ha! ha! ha!
M-a ciupit de obraz.
— Vrăjitoare mică şi norocoasă.
Acum, până şi cel de-al treilea ochi dintre sprâncenele ei
mă privea cu invidie.
— Serveşte-1 cum ştii tu mai bine şi apoi să-mi spui cum
ţi-a plăcut, bine? Şi acum îmbracă cea mai frumoasă rochie a
ta şi machiază-te, iute!
— Dar sunt deja îmbrăcată şi machiată!
— Atunci te sfătuiesc să te machiezi mai mult şi să te
îmbraci mai puţin!

Bărbatul aştepta în camera de primire a oaspeţilor, întors


cu spatele spre mine şi admirând portretul unei femei
frumoase. Auzindu-mi paşii, s-a întors, m-a privit ţintă în
ochi şi a zâmbit. Inima mea a început să se zbată ca o pasăre
prinsă în mână. Era într-adevăr tânăr, frumos şi bogat! Mama
nu minţise — spre surprinderea mea.
Părul lui negru precum cerneala era pieptănat pe spate şi
dat cu pomadă, scoţând la iveală un chip îngust şi palid, un
nas cu rădăcină înaltă şi ochi mari, pătrunzători. între buze
se balansa senzual un port- ţigaret din fildeş. Scânteia roşie
de la capătul ţigării dansa jucăuşă — ca o petală purtată de
briza toamnei. Un costum alb, pus în evidenţă de o cravată
roşie şi o batistă asortată, îi învăluia silueta aproape delicată.
Pavilionul plăcerilor 329

Tânărul şi-a stins ţigara, şi-a strecurat portţigaretul în


buzunar şi s-a apropiat încet de mine. Cu un glas blând, m-a
rugat să iau loc lângă el pe canapea.
Am ridicat privirea şi l-am întrebat:
— Domnule, doriţi ceai sau vin?
Mi-a susţinut privirea câteva clipe.
— Ceai, te rog, domnişoară Orhidee Preţioasă.
Am luat ceainicul şi, cu degetele în forma unei orhidee
înflorite, i-am umplut ceaşca întâi lui, apoi mie. Mi-am
ridicat ceaşca zâmbind.
— Domnule, în sănătatea dumneavoastră.
Mă gândeam că, dacă acestui bărbat nu-i lipsea cu
siguranţă nimic în viaţă, ce altceva să-şi mai fi dorit, decât
sănătate veşnică?
Mi-a răspuns cu un zâmbet şi o privire pătrunzătoare.
— Pentru frumuseţea dumitale, domnişoară Orhidee
Preţioasă.
Nu-mi venea să cred că roşisem.
Am tăcut vreme îndelungată şi am sorbit gânditori din
ceai.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, a zis, aşezându-şi
fără zgomot ceaşca la loc, te rog, spune-mi pe nume. Mă
numesc Teng Xiong.
— Bine, domnule Teng.
Am roşit iarăşi.
S-a lăsat din nou tăcerea. Apoi a reînceput să vorbească.
în loc să poarte o conversaţie necioplită despre afaceri sau să
se laude cu câştigurile lui, Teng Xiong a început, spre
încântarea mea, o discuţie despre operele noastre preferate şi
cântăreţi de operă — despre vocile lor, expresiile feţei,
gesturile mâinilor, mişcările trupului. Apoi am continuat să
vorbim
330 Mingmei Yip

despre pictură şi caligrafie: despre relaţia dintre spaţiile


pline şi cele goale, despre forţa liniei drepte, despre linia
curbă. Părea să aprecieze extrem de mult cunoştinţele mele
în domeniul artelor. Când vorbeam, Teng Xiong asculta
atent, dădea din cap sau rostea uneori câte un „da".
M-am simţit din prima clipă atrasă de acest bărbat; era
primul meu client care nu se prefăcea doar interesat de ideile
mele. în timp ce vorbeam, îl studiam cu privirea. Mâinile lui
aveau oase delicate; degetele erau lungi, înguste spre vârfuri
şi fine, aproape ca ale unei femei. Ca un actor de operă,
gesticula mult în timp ce vorbea, de parcă vorbele singure nu
ar fi fost suficient de convingătoare. M-am trezit
întrebându-mă: cum s-ar exprima oare aceste mâini, dacă ar
explora culmile, văile şi crevasele trupului meu? Inima a
început să-mi bată ca o darabană, faţa îmi ardea ca o oală
încinsă.
Dar stăteam deja de vorbă de mai bine de o oră şi nu
dădea niciun semn că ar dori să-şi echilibreze elementul yang
cu elementul meu yin. Pentru toţi ceilalţi clienţi ai mei, chiar
şi pentru cei învăţaţi, conversaţia dinaintea urcării pe
muntele Wu era doar o dovadă „de bună-creştere", care
ducea în final la stârnirea animalicei qi. Pe când acest tânăr şi
frumos domn Teng părea interesat doar să stea de vorbă.
Fireşte, mă simţeam măgulită de respectul lui pentru
calităţile mele artistice, dar chipul meu, trupul meu şi arta
mea de a seduce — nu aprindeau nicio scânteie în el?
Hotărâtă să îl ispitesc, l-am invitat în camera mea — poate că
într-un mediu intim avea să se simtă mai în largul lui.
După ce a admirat obiectele din camera mea, a arătat spre
pipa de pe perete.
Pavilionul plăcerilor 331

— Domnişoară Orhidee Preţioasă, faima dumitale de


interpretă la pipa a ajuns şi la urechile mele. îmi faci plăcerea
de a te asculta în seara aceasta?
Am dat jos instrumentul şi am început să-l acordez. După
aceea, am ridicat privirea şi i-am aruncat un zâmbet cochet.
— Domnule Teng, ce piesă aţi dori să ascultaţi?
— Ce spui de „Primăvara înflorită şi zăpada albă"?
Hotărâtă să-l încânt şi să-l cuceresc, am invocat toate
fibrele muzicale ale trupului meu şi le-am revărsat în piesa
pe care am interpretat-o. în timpul pasajelor lirice, ochii mei
s-au aţintit visători asupra mâinilor lui, în vreme ce mintea
mea anticipa gesturile cu care aveau să stârnească şi să-mi
satisfacă dorinţele trupului. Când am ajuns la un pasaj mai
vioi, privirile mele au început să dănţuiască precum licuricii,
iar părul mi se unduia ca nişte valuri întunecate, atrase de
luna plină.
După ce am încheiat, mi-a zâmbit admirativ, dar nu mi-a
cerut altceva decât să cânt în continuare.
După ce am terminat de interpretat cea de-a treia piesă,
m-a invitat să iau loc lângă el pe pat. în sfârşit. Am oftat în
sinea mea. După preludiul muzical, era în sfârşit pregătit să
îşi vâre tulpina de jad pe poarta mea de aur? Spre
consternarea mea însă, a redeschis imediat discuţia despre
arte. De data aceasta eu eram cea cuprinsă de nelinişte, cea
nerăbdătoare să-şi piardă sufletul. I-am făcut câteva aluzii la
faptul că mă plătea pe oră, dar nu a părut să le acorde vreo
atenţie.
După trei ore, când şi-a luat rămas-bun, noi tot nu
făcusem altceva, decât să stăm de vorbă şi să-i cânt la pipai
— Domnişoară Orhidee Preţioasă — stătea în dreptul
uşii cu un chip dureros de atrăgător în lumina caldă, gălbuie
— de multă vreme mi-am dorit să te cunosc.
332 Mingmei Yip

Sunt atât de fericit că astăzi am avut în sfârşit ocazia de a o


face. Este o adevărată plăcere şi o onoare pentru mine. Am să
revin. Acum îţi doresc noapte bună.
Cu aceste vorbe şi-a luat rămas-bun, lăsând în sufletul
meu un gol care îmi zvâcnea în piept ca un clopot părăsit.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, a năvălit în camera mea Fang


Rong. S-a aşezat vizavi de mine şi mi-a studiat chipul de
parcă m-aş fi transformat peste noapte într-o prinţesă.
— Şi acum, frumoasa mea, povesteşte-mi tot ce s-a
întâmplat azi-noapte.
Am sorbit din ceaiul meu amar.
— Mamă, e de nedescris.
Şi-a umezit buzele, mi-a aruncat o privire plină de înţeles
şi a exclamat:
— Yorl
Am sorbit din nou gânditoare din ceai, fără să scot o
vorbă.
Mama şi-a reluat întrebările, de data aceasta însă cu
blândeţe.
— Serios, spune-mi, cum e? Ce ţi-a făcut?
— Ţi-am spus că e de nedescris.
— Dar încearcă măcar, încearcă.
Au urmat clipe lungi de tăcere. Mama părea să-şi fi
pierdut răbdarea.
— Xiang Xiang, nu mă mai chinui, te rog. Te întreb încă
o dată: ce ţi-a făcut?
— Nimic.
— Ce înseamnă nimic?
Am lăsat ceaşca din mână.
— Nimic înseamnă nimic.
Pavilionul plăcerilor 333

— Adică nu şi-a vârât tulpina de jad pe poarta ta de aur?


— Bineînţeles că nu. Nu mi-a sărutat buzele, nici măcar
nu mi-a atins mâinile.
Mama a făcut ochii mari.
— Dar a plătit aproape treizeci de bani de argint pentru
tine!
Şi-a dat capul gras pe spate şi a părut să cadă pe gânduri,
apoi a spus repede:
— A, atunci înseamnă că i s-a ofilit arma de aur! Dar asta
înseamnă doar că nu-şi poate înălţa până la cer tulpina de jad
şi nu că nu-şi poate folosi cealaltă tulpină sau că nu-ţi poate
cere alte lucruri, pentru a-şi potoli focul pasiunii.
S-a oprit, părând şi mai gânditoare. Apoi a lătrat brusc,
făcându-mă să tresar:
— O, cerule, sigur e un spion!
— Mamă, ce tot spui? Ce să caute un spion într-un
pavilion turcoaz?
— Nu ştiu, poate a fost trimis de Templul Fericirii
Supreme sau de Pavilionul Florii Adormite, să vadă cum ne
merg treburile.
Bănuiala mamei mi-a părut ridicolă, dar mi-am ţinut gura
şi am lăsat-o cu prostiile ei.
în cele din urmă a spus:
— Oricum, mi-a zis că sigur va reveni. Dacă nu-ţi
stârneşte norii, nu-i nimic — câtă vreme continuă să
plătească treizeci de bani de argint. Ha! Ha! Ha! E chiar mai
bine aşa — îţi păstrezi energia pentru şi mai mulţi clienţi.

O săptămână mai târziu, domnul Teng a revenit, aşa cum


promisese. De data aceasta purta un costum
334 Mingmei Yip

negru, cămaşă neagră şi o cravată roz, evocându-mi


imaginea unui lotus. Când domnul Wu, profesorul meu de
pictură, îmi arătase cum să pictez flori de lotus, spusese:
— Această floare minunată creşte din noroi. Noi
spunem „crescută din murdărie, dar nepătată". Ca oamenii
care trăiesc înconjuraţi de răutate, fără să-şi piardă însă
puritatea.
Ştiam, desigur, că domnul Wu îmi spusese aceste vorbe
pentru a-mi reaminti că, deşi trăiam într-o casă de toleranţă,
îmi puteam păstra integritatea ca o fiinţă umană demnă de
respect.
Să fi vrut domnul Teng să-mi transmită, prin înfăţişarea
sa, acelaşi mesaj?
De data aceasta l-am poftit de la bun început în camera
mea. Am servit ceai şi gustări şi am stat de vorbă. La fel ca
prima dată, am discutat aproape numai despre arte. Părea
extrem de curios să afle diverse detalii: de cât timp aveam
nevoie pentru a picta un peisaj, un tablou cu o pasăre şi o
floare, portretul unei femei frumoase? Care era stilul de
caligrafie pe care îl preferam: stilul sigiliilor, stilul semicursiv
sau stilul cursiv ierbos?
Apoi m-a rugat să-i cânt o arie dintr-o operă Peking.
— Domnule Teng, pe care aţi dori să o ascultaţi?
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, orice provine din
gura dumitale mă va fermeca, alege ce doreşti.
— Bine, nu am uitat să-i arunc o privire cochetă, atunci
am să cânt un fragment din Jita.
Jita — Să aduci sacrificii turnului, este una dintre cele mai
dificile arii. Am început prin a medita, apoi mi-am lăsat
privirea să alunece — de la statueta lui Guan Yin aflată pe
masa de altar, la Floarea de Prun care fâlfâia din aripi, la
munţii care se zăreau pe geam în depărta
Pavilionul plăcerilor 335

re, pentru a zăbovi în final asupra ferestrelor sufletului


domnului Teng.
Chipul i s-a destins într-un zâmbet.
Am încercat să găsesc cea mai bună modalitate de a cânta
această piesă, care fusese cândva descrisă ca „ţipete la fel de
ascuţite precum cele ale gâştelor, înălţân- du-se spre cer,
ecouri la fel de joase ca ale greierului iarna, când se agaţă de
pini".
Dar vai, când am ajuns la versul „Nu ne vom mai întâlni
decât în vis", în mintea mea a prins viaţă imaginea Perlei.
Deşi m-am străduit din răsputeri să le reţin, lacrimile mi s-au
revărsat pe obraji ca nişte fântâni arteziene.
Am înmărmurit. Unei curtezane nu-i este permis să-şi
dezvăluie adevăratele sentimente în faţa unui client! Preţ de
o clipă m-am simţit atât de speriată şi de umilită, încât nu am
ştiut ce să fac. Ceea ce nu se poate spune despre domnul
Teng. S-a ridicat de pe canapea, şi-a scos batista roz şi mi-a
şters ochii. După aceea m-a luat în braţe cu atâta blândeţe,
parcă aş fi fost un bibelou preţios de porţelan.
îmi era atât de bine. Şi m-am gândit: sunt îndrăgostită.
Simţindu-mă la adăpost şi căldură, lacrimile mi-au ţâşnit
din nou, ca apa după prăbuşirea digului. Ne-am privit în
ochi timp de o eternitate, până când mi-au secat lacrimile.
— Domnule Teng, doriţi să... vă servesc acum?
Nu-mi venea să cred că se încruntase!
Dar fruntea i s-a descreţit rapid, iar Teng îmi oferea acum
un zâmbet minunat.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, propun să mâncăm
ceva întâi. Sunt lihnit de foame.
Deşi nu ezitase decât preţ de o fracţiune de secundă,
fusese suficient pentru a-mi frânge inima.
336 Mingmei Yip

Chiar prefera să guste mâncarea servită pe farfurie, în loc


să-mi guste poarta de aur? Nu-mi venea să cred! Mi-o trăgea
prin simplul fapt că nu voia să mi-o tragă! Dar atunci m-am
gândit, poate vrea să adune mai multă qi, ca să reziste mai
mult. Simţind u-mă mai veselă, am aranjat mâncărurile
preparate de mătuşica Ah Ping pe masa celor opt nemuritori
şi am umplut două cupe cu vin. Am mâncat, am băut şi am
stat de vorbă în atmosfera plăcută a camerei mele.
Muream de nerăbdare să aflu cine era — un învăţat, un
funcţionar guvernamental, un om de afaceri, un băiat de bani
gata. Dar ori de câte ori încercam să-l trag de limbă, evita cu
şiretenie să-mi răspundă la întrebări şi împingea discuţia
înapoi spre literatură şi arte.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă — mi-a aruncat o
privire pătrunzătoare, eşti foarte norocoasă să te fi născut cu
o voce atât de bună. Ştiu că exersezi din greu pentru a-ţi
perfecţiona stilul. Dar permite-mi, te rog, să-ţi fac câteva
sugestii, ca să poţi cânta şi mai bine.
— Sigur că da, domnule Teng.
Nu mă deranja comentariul lui critic, eram doar
surprinsă, pentru că era prima dată când un client îndrăznea
aşa ceva.
A continuat:
— Când tragi aer în piept, condu-ţi respiraţia până jos, la
dantian. Apoi începe lent şi urcă. Nu uita yitui weijin —
retrage-te pentru a avansa. M-a privit cu intensitate, iar
obrajii i se coloraseră într-o nuanţă plăcută de roz. îmi dai
dreptate, domnişoară Orhidee Preţioasă?
Am fost atât de impresionată, încât am rămas cu gura
căscată, fără să pot scoate o vorbă. A urmat o pauză lungă,
după care am spus:
Pavilionul plăcerilor 337

— O, domnule Teng, mi-aţi putea fi profesor. De unde


aţi învăţat atâtea lucruri despre opera Peking?
— Mă copleşeşti cu laudele dumitale, domnişoară
Orhidee Preţioasă.
Şi-a băut vinul cu înghiţituri mici, apoi a aşezat cupa fără
niciun zgomot la loc.
— Sunt doar un admirator al operei Peking.
La naiba! Era la fel de greu să scoţi ceva de la el, ca din
seiful mamei.
Deşi eram dezamăgită de discreţia lui, felul rafinat în care
se eschiva îl făcea şi mai atrăgător.
Am continuat să stăm de vorbă. Iar eu am continuat să îl
servesc cu vin şi mâncare şi să-i arunc priviri dulci. Până
când, în cele din urmă, m-am săturat de toate discuţiile
intelectuale.
Când a părut în sfârşit ameţit şi obosit, am profitat de
ocazie şi l-am întrebat:
— Domnule Teng, nu doriţi să ne retragem în pat acum?
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, a spus cu privirea
înceţoşată din pricina alcoolului, îmi pare rău, dar aş vrea să
mă duc acasă. Nu mă simt prea bine.
Era incredibil — mă refuza deja a doua oară! Ce era cu el?
Perla îmi spusese odată că ochii oricărui bărbat se dau peste
cap când miroase că poate face sex pe gratis, chiar dacă
femeia respectivă e doar o babă ciupită de vărsat, cu dinţii ca
lopeţile. Pe când bărbatul acesta plătise pentru mine, iar eu
eram considerată, dacă nu cea mai frumoasă, cel puţin una
dintre cele mai frumoase curtezane din Shanghai. Dar el nu
părea deloc interesat să exploreze cu tulpina lui de jad
crăpătura mea de cinabru. Era ceva în neregulă cu el... sau cu
mine?
338 Mingmei Yip

Mi-am ascuns nedumerirea şi am afişat un zâmbet în


formă de semilună.
— Atunci, domnule Teng, ar fi mai bine să rămâneţi aici.
— Nu-i nimic grav; cheamă-mi doar o ricşă.
— Dacă asta doriţi.
A dat din cap, privindu-mă cu pasiune.
Când l-am condus la uşă, Floare de Prun a rostit brusc:
— E bine, nu? Mai vrei?
Neştiind dacă să râd sau să plâng, mi-am aţintit privirea
în jos, spre picioare. Perla îmi spusese cândva că erau mari.
Asta să fi fost motivul pentru care domnului Teng îi pierise
cheful?
După ce a plecat, m-am prăbuşit pe un scaun şi am oftat.
Dacă nu mă găsea atrăgătoare, de ce se mai întorsese? Poate
era timid, sau poate, aşa cum presupusese mama, nu-şi putea
încărca arma. Speram să nu fie aşa, pentru că era un bărbat
atât de arătos! Poate n-ar fi fost rău să prepar leacul învăţat
de la Perla, pentru ca data viitoare când avea să vină la mine,
să nu-i măresc doar tulpina de jad, ci s-o şi fac să se avânte
până la cer!

Deşi nu se întâmplase nimic, nu reuşeam să-mi iau


gândul de la domnul Teng. Pentru o fată-floare, nimic nu era
mai rău decât ca un client să creadă că sunt îndrăgostită de
altcineva. M-am neliniştit, prin urmare, când oaspetele meu
preferat, înaltul Stăpân Fung, a observat că ceva era în
neregulă cu mine.
O dată, după ce am stârnit norii şi ploaia, m-a întrebat:
— Xiang Xiang, ce-i cu tine? Parcă eşti cu mintea în altă
parte.
Pavilionul plăcerilor 339

Pentru că nu-mi puteam permite să-l jignesc, mi-am cerut


scuze şi am zâmbit cu gura până la urechi.
— A nu, înalte Stăpân Fung! Cum aş putea fi cu mintea
în altă parte, când dumneavoastră vă aflaţi chiar aici, în faţa
mea?
Câteva zile mai târziu, mama mi-a spus că domnul Teng
mă va vizita în seara aceea. în loc să prepar reţeta pentru
mărirea tulpinei de jad, am copiat nişte versuri ale celebrului
poet al dinastiei Tang, Wang Wei. Am aprins beţigaşe
parfumate, am meditat, iar apoi mi-am revărsat întreaga
pasiune în caracterele cursive:

Fasolea roşie creşte în sud


Când vine primăvara, câţi muguri vor răsări?
îţi doresc să culegi atâţia, câţi îţi vor umple mâinile,
Pentru că aceste boabe au crescut în numele iubirii.

Mi-am amintit că, de fiecare dată când pleca în turneu cu


trupa lui de operă, Baba lua cu el un săculeţ plin cu aceste
boabe de fasole, doar un pic mai mari şi mai rotunde decât
boabele de orez. Când l-am întrebat de ce le poartă mereu cu
el, mi-a răspuns:
— Pentru că atunci când le privesc, mă gândesc la mama
ta.
Mi-a explicat că aceste boabe roşii erau xiangsi dou —
boabele dorului. Xiangsi înseamnă şi „mi-e dor de tine".
Boabele de fasole roşie au devenit, din acest motiv, darul
preferat al celor îndrăgostiţi.

Domnul Teng a sosit punctual, la şapte şi jumătate seara.


De îndată ce ne-am aşezat pe canapeaua din camera mea,
i-am dat poezia. A privit-o vreme îndelun-
340 Mingmei Yip

gata fără să scoată o vorbă. Apoi a început să recite cu glasul lui


cristalin, ca al unui băiat:

Lângă apa lin curgătoare cresc sălciile verzi,


Ascult cântecul iubitei mele,
Soarele străluceşte la răsărit dar la apus plouă,
Deşi cerul e întunecat, razele soarelui străpung norii.

Ascultându-1, m-am simţit copleşită de fericire, dar şi de


tristeţe. Mi-am dat seama că, prin intermediul poeziei
celebrului poet al dinastiei Tang, Liu Yuxi, dorea să-mi
spună că, deşi puteam crede că nu simte nimic pentru mine,
mă înşelam. Când cerul se întunecă, iar pasiunea unui bărbat
nu se face simţită, sufletul femeii se întristează. Soarele însă
reuşeşte să străpungă norii negri, aducându-i speranţă.
însă acum îmi simţeam sufletul parcă ros de sute de
furnici. Ce anume voia să-mi transmită domnul Teng prin
această poezie? îmi doream să-şi fi exprimat sentimentele
mai direct, în loc să arate spre apus, când, de fapt, o lua spre
răsărit.
Poate că sosise momentul să preiau iniţiativa, dacă voiam
să-mi limpezesc sentimentele tulburi. M-am dat mai aproape
de el, i-am luat mâna şi am început să i-o sărut. A suspinat de
plăcere. îmboldită de reacţia sa, mi-am apropiat buzele de ale
lui. în acea clipă, limba i s-a strecurat în gura mea, ca un
şarpe care se întoarce în gaura lui. Cei doi şerpi s-au zbătut şi
şi s-au dezmierdat unul pe celălalt, s-au încolăcit şi s-au
eliberat, s-au atacat şi s-au retras. Mâinile mele se mişcau
încolo şi-ncoace, eliberându-mă de toate veşmintele, în afară
de burtieră. Domnul Teng îmi acoperea gura cu săru
Pavilionul plăcerilor 341

turi, iar mâinile lui, moi şi fine ca mătasea, îmi învălu- iau
întregul trup.
După ce ne-am sărutat vreme de câteva incarnări, mi-am
dat brusc seama că era încă îmbrăcat. Cum îşi imagina că
tulpina lui de jad mi-ar putea stârni norii cu toate aceste
obstacole? Am vrut să-i deschei cămaşa, dar, spre
surprinderea mea, mi-a prins imediat mâna.
Teng a spus, cu nespus de multă tandreţe în glas:
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, întinde-te în pat şi
întoarce-te cu spatele; voi veni şi eu.
Suna ciudat ce îmi cerea, dar având în vedere că eram
plătită pentru asta, m-am conformat.
După ce m-am întins sub cuvertura de mătase, mi-am dat
jos şi burtiera. Mă simţeam excitată şi încântată, dar în acelaşi
timp neliniştită, când l-am auzit pe Teng stingând lumina,
lăsându-şi apoi hainele să cadă pe podea şi, în cele din urmă,
tastându-şi senzual, cu picioarele goale, calea spre mine...
Cu ochii închişi şi inima zvâcnind ca aripile unui pui ieşit
din găoace, îl aşteptam să-mi umple întreaga fiinţă cu
dragoste şi pasiune. S-a strecurat într-o clipă lângă mine. M-a
îmbrăţişat tandru, lipindu-şi trupul de spatele meu gol. îl
doream atât de mult, încât am oftat. Dorinţa mi-a fost însă
rapid potolită de o senzaţie ciudată. Când s-a lipit mai strâns
de mine, am simţit ceva moale, care a cedat apăsării. Un
gând mi-a trecut fulgerător prin minte — bărbatul acesta
avea sâni!
M-am aruncat pe partea cealaltă şi am tras cuvertura de
pe noi.
Dar el a tras-o la loc.
Am strigat.
— Cine sunteţi, domnul sau domnişoara Teng?!
Şi-a lipit un deget de buze.
342 Mingmei Yip

— Şşşşt... domnişoară Orhidee Preţioasă, nu fi, te rog, atât


de înspăimântată — apoi mi-a şoptit la ureche: şi în fond, ce
importanţă are, dacă te iubesc?
După aceea mi-a pecetluit buzele cu gura lui — sau a ei.
Poate că Teng Xiong avea dreptate; ce importanţă avea?
La urma urmelor, eram plătită pentru a face orice era
clienţilor pe plac. înţelegând acest adevăr, m-am simţit
copleşită de un val de tristeţe, care a stins şi ultima scânteie
de pasiune din trupul meu. Dar mâinile mele şi-au amintit
care le era datoria şi au început să pună în aplicare arta
seducerii, până când clienta mea a început să geamă, s-a
zbătut, s-a lăsat învinsă şi, în final, s-a prăbuşit...

Am depăşit cu greu şocul pe care mi-1 provocase Teng


Xiong. Nu mă afectase atât de mult că era femeie, cât faptul
că mi se năruise speranţa ca Teng să fie marea mea iubire,
care mă va lua de soţie şi mă va scăpa de prostituţie. Nu
eram, desigur, atât de naivă, încât să nu fi ştiut că unele
femei preferă să iubească alte femei. Perla îmi povestise
despre Hong Nainai, o ming ji care fusese părăsită de iubitul
ei şi nu mai căutase de atunci înainte decât compania
femeilor. Ca „fată care lustruieşte oglinda" atrăsese
numeroase cliente. în China se folosiseră vreme de secole
oglinzi de bronz. Deoarece bronzul îşi pierde însă uşor
luciul, puteai vedea şi auzi, pe străzi şi pe alei, persoane
specializate în lustruirea oglinzilor, care strigau „Lustruim
oglinzi! Lus- truim oglinzi!". Foloseau o metodă simplă:
aveau o oglindă groasă, oglinda „mamă", pe care o ungeau
cu o substanţă uleioasă şi de care frecau oglinda clientului,
până când aceasta îşi recăpăta luciul.
Pavilionul plăcerilor 343

Perla zâmbise cu înţeles.


— Prin urmare, când două femei vor să facă sex,
neavând tulpini de jad, nu le rămâne altceva de făcut decât
să-şi frece una de alta părţile yin ale trupurilor, aşa cum freci
două oglinzi plate.
Vorbise mai departe:
— Această Hong Nainai a devenit celebră ca soră
lesbiană. Pentru că ştia să joace rolul unui bărbat, având în
acelaşi timp toate avantajele unei femei. De aceea a fost
numită „semilună masculină, semilună feminină".
Perla îmi făcuse cu ochiul.
— Se spune că era foarte îndemânatică la „descâlci- tul
tăiţeilor alunecoşi".
Teng Xiong era, în mod evident, o altă Hong Nainai, care
nu primea însă, ci dădea bani pentru lustruitul oglinzilor.
După ce secretul ei ieşise la lumină, Teng a început să mă
viziteze mai frecvent. De fiecare dată ne stârneam reciproc
norii — de vreme ce ei îi era imposibil să-şi reverse ploaia.
Deşi nu poseda o tulpină de jad, era şi ea, ca Hong Nainai,
foarte pricepută să-mi lustruiască oglinda. Plăcerea pe care o
simţeam era limitată, dar o preferam totuşi pe ea în a-mi
lustrui oglinda, în locul acelor chou nanren care îşi vârau
tulpinile murdare pe poarta mea preţioasă. Mă simţeam însă
atrasă de felul ei de a fi — frumoasă, elegantă,
nonconformistă. De fiecare dată după ce făceam sex şi
începeam să mă îmbrac, îmi lua cu gesturi tandre veşmintele
din mâini, le aşeza Ia capul patului şi, goală şi ea, mă lua în
braţe şi mă ţinea până când adormeam împreună.
Trupul lui Teng Xiong era neted şi mlădios, ca al unei fete
tinere. îmi plăcea să o privesc cum umblă prin cameră,
mângâindu-i din priviri curbura sânilor mici, stomacul
344 Mingmei Yip

uşor rotunjit şi şoldurile înguste. Atunci încercam să mi-o


imaginez cu păr lung sau purtând o burtieră, cu trupul
încorsetat de o robă chinezească strâmtă sau îmbrăcată într-o
rochie occidentală, cu decolteu adânc. Mi-ar fi plăcut mai
puţin — sau mai mult — ca „femeie"?

în timpul uneia dintre vizitele ei, după ce tăcuserăm sex şi


ne aşezaserăm lângă fereastră sorbind din ceai, mi-a spus:
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, aş dori să-ţi
mulţumesc pentru că m-ai făcut de atâtea ori să mă simt bine,
dar dacă încă mai eşti dezamăgită de faptul că sunt femeie, te
rog să-mi accepţi scuzele.
Am rămas tăcută, pentru că pur şi simplu nu ştiam ce să
spun. îmi plăcea compania ei, dar aveam încă sentimentul că
fusesem amăgită. Deşi îmi arăta mult mai multă tandreţe
decât oricare dintre bărbaţii împuţiţi, visul meu de a avea un
viitor fericit fusese distrus de lipsa tocmai acelui lucru pe
care-1 urâsem atât de mult în trecut — a unei tulpini de jad!
Deşi sufletul meu se simţea de parcă gustase din cele mai
amare seminţe de lotus galben, chipul meu a afişat un
zâmbet.
— Nu mai vorbiţi, vă rog, despre asta. E datoria mea să
vă servesc.
Chipul ei îmbujorat a pălit.
— Atâta tot înseamnă pentru tine? Nu simţi nimic mai
mult pentru mine?
Ce-ar putea fi mai mult de atât? am gândit, dar am spus:
— Bineînţeles că sunt foarte impresionată de
cunoştinţele dumneavoastră vaste din domeniul artelor şi de
manierele dumneavoastră elegante.
Pavilionul plăcerilor 345

— Prea multe laude.


S-a încruntat, încercând parcă să găsească vorbele
potrivite.
— înainte de a veni la tine, am citit poezii dedicate ţie,
dar şi unele scrise de tine. Numele tău mi-a răsunat ca
tunetul în urechi şi îmi doream de multă vreme să te cunosc.
îţi poţi imagina, deci, cât de încântată sunt că am reuşit să-mi
împlinesc visul.
I-am răspuns din nou cu un zâmbet prefăcut.
— Prea multe laude, dom... încă nu ştiam dacă să mă
adresez cu „domnule" sau „domnişoară".
— Te rog, spune-mi Teng Xiong, a zis ea. Domnişoară
Orhidee Preţioasă, trebuie să-ţi mărturisesc, şi-a golit dintr-o
sorbitură ceaşca de ceai — că te iubesc.
— Poftim?
— Te iubesc.
— Dar eu nu te pot iubi, am spus fără să stau pe
gânduri. Eşti femeie, ca mine!
— Ba poţi.
M-a privit îndelung.
— Cel puţin, poţi încerca. Nu vreau să te jignesc,
domnişoară Orhidee Preţioasă. Dar dacă eşti în stare să
satisfaci un boşorog plin de riduri, cu pielea plină de pete, de
ce nu ai putea iubi o femeie frumoasă, tandră şi curtenitoare
ca mine? La început ai crezut oricum că sunt bărbat.
Poate că avea dreptate, de ce n-aş fi putut iubi o femeie?
mi-am zis, însă am întrebat:
— Dar... de ce nu-ţi plac bărbaţii?
— Dar ţie îţi plac?
întrebarea ei m-a lăsat fără cuvinte. Era adevărat că nu-mi
plăcea aproape niciunul dintre bărbaţii care
346 Mingmei Yip

vizitau pavilionul. Poate că „a plăcea" nici nu era cuvântul potrivit,


pe unii dintre ei îi uram chiar.
Am auzit din nou vocea lui Teng.
— Nu eşti de acord cu mine, că femeile — gândeş- te-te
doar la sora ta, Perla — sunt mult mai rafinate decât bărbaţii?
Ce ai prefera, să-ţi petreci timpul cu o femeie ca ea, sau cu un
bărbat ca înaltul Stăpân Fung cel-plin-de-riduri?
Poate că mama avea până la urmă dreptate cu supoziţiile
ei. Era o spioană! Altfel cum să fi ştiut atâtea despre mine?
— De unde ai aflat de Perla şi de înaltul Stăpân Fung?
M-ai urmărit?
— A, nu, bineînţeles că nu, a chicotit ea, nu aş face ceva
atât de dezgustător. Dar eşti o femeie foarte celebră. Oamenii
sunt interesaţi de orice lucru, cât de neînsemnat, despre tine.
Tu eşti zeiţa lor.
Nu m-am putut împiedica să mă simt măgulită.
— Dar Jad Stacojiu, nu e ea zeiţa lor?
Teng şi-a aruncat capul pe spate şi a râs, arătând la fel de
bine ca un bărbat adevărat.
— Ha, poate că Jad Stacojiu e venerată de oameni de
afaceri comuni, admiratorii tăi sunt, însă, învăţaţi, poeţi,
artişti.
— Oamenii de afaceri comuni se numără şi printre
clienţii mei.
— Da, pentru că eşti arogantă şi ai un aer de
superioritate îngăduitoare, şi ei te doresc cu atât mai mult. în
oraş sunt atâţia poeţi-învăţaţi săraci, înnebuniţi după tine,
dar care nu-şi pot permite să plătească nici măcar pentru
zece minute, în care să-ţi adulmece parfumul natural.
Norocul meu e că sunt bogată.
Mi-a luat mâna.
Pavilionul plăcerilor 347

— Preţioasă Orhidee, vrei să fii iubita mea?


Am vrut să-mi retrag mâna, dar mi-am amintit că mă
plătea cu ora.
— Domnişoară Teng...
— Spune-mi, te rog, Teng Xiong.
— Teng Xiong, cred că... nu. Pentru că... nu te iubesc.
— Atunci am să revin, până când ai să mă iubeşti şi tu.
— De unde ştii că am să te iubesc?
— Pentru că sunt frumoasă, bogată şi mă port mai bine
cu tine decât toţi bărbaţii pe care i-ai întâlnit vreodată. Cei de
teapa înaltului Stăpân Fung.
Am fost şocată să o aud rostind din nou numele lui Fung.
— îl cunoşti?
Răspunsul ei a căzut ca o bombă.
— E soţul meu.
— Cum?
A sorbit din ceai.
— Am fost cea de-a patra lui concubină. Dar nu l-am
mai putut suporta şi atunci i-am furat banii şi am fugit. S-a
întâmplat acum câteva săptămâni, aşa că sunt sigură că acum
mă caută peste tot.
Mi-am acoperit gura cu mâna, de teamă să nu dau
drumul unui ţipăt care ar fi răsunat în toată încăperea. Am
şoptit cu răsuflarea tăiată:
— O, Cerule, atunci de ce ai venit încoace?
— Deoarece sunt dispusă să-mi risc viaţa pentru
dragoste.
— Si dacă dai nas în nas cu el?
/

— Nu voi da, îi cunosc programul. Lunea e ziua în care


îşi însoţeşte prima soţie la templu, să aducă ofrande,
348 Mingmei Yip

apoi rămâne peste noapte la ea. Preţioasă Orhidee, sunt o


persoană foarte precaută. Timp de doi ani de zile mi-am pus
fuga la cale. în afară de asta, chiar dacă am da nas în nas aici,
nu i-ar trece nici prin ruptul capului că eu, un bărbat cu un
alt nume, sunt concubina lui. S-a oprit, apoi a continuat:
— Locul aparent cel mai periculos este uneori cel mai
sigur.
Am sorbit zgomotos din ceai, iar lichidul fierbinte mi-a
ars cerul gurii.
— Şi acum ce ai de gând şi unde te-ai ascuns?
— După cum ştii, mi-am schimbat numele şi înfăţişarea.
Am o grămadă de bani, astfel încât îmi pot permite să stau la
hotel. Planul meu e să plec la Peking, să mă alătur unei trupe
feminine de operă Peking. Voi juca, desigur, roluri de
bărbaţi. Am fost cântăreaţă de operă, înainte de a mă căsători
cu Fung.
Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare.
— De aceea am venit la tine, Preţioasă Orhidee. Vreau să
fugim împreună la Peking.
Vorbele ei mi-au făcut inima să tresare în piept. Dacă aş fi
plecat la Peking, aş fi putut să o caut pe mama! Am sorbit
zgomotos din ceai, încercând, năucită, să înţeleg întorsăturile
neaşteptate pe care le ia viaţa.
— Lasă-mă să-mi revin întâi şi acordă-mi, te rog, timp
de gândire.
— Sigur că da. S-a uitat la ceasul de buzunar din aur, pe
care abia acum l-am recunoscut ca aparţinând înaltului
Stăpân Fung.
— Am să revin săptămâna viitoare, dar mai mult de-atât
nu mai pot aştepta. Bătrânul Fung mă caută deja peste tot.
— Dar nu ţi-a pomenit niciodată numele.
Pavilionul plăcerilor 349

— Bineînţeles că nu. Crezi că se va apuca să povestească


lumii întregi despre concubina lui, care i-a furat banii şi şi-a
luat tălpăşiţa? Mai degrabă şi-ar trage un glonţ în cap, decât
să se facă de râs!
Am tăcut amândouă, apoi am întrebat:
— Cu ce se ocupă?
— Ceva ilegal. îmi pare rău, Preţioasă Orhidee, chiar nu
am chef să intru în amănunte. în afară de asta, e o persoană
foarte ascunsă. Nu-i place să vorbească despre afacerile lui.
Dar — s-a oprit şi m-a privit intens — îi place să vorbească
despre tine.
— Despre mine?
— Da, se laudă mereu cu frumuseţea şi talentele tale. O
dată, când era beat, a spus chiar că se gândeşte serios să te ia
acasă, ca a cincea concubină.
Teng Xiong a continuat:
— Asta mi-a stârnit curiozitatea de a te vedea. Voiam
să-mi cunosc rivala. Dar ca şi el, am fost şi eu vrăjită de tine.
Eram atât de şocată, încât rămăsesem fără cuvinte, în cele
din urmă am întrebat:
— Teng Xiong, nu ţi-e teamă că Fung te va pedepsi sau
chiar... te va ucide?
— Ba sigur că da. Dar am luat-o deja pe un drum fără
întoarcere.
Mi-a luat mâna.
— O singură dată am să mai vin aici. Vino, te rog, cu
mine. Mă voi deghiza în continuare în bărbat, astfel vom
putea călători ca soţ şi soţie.
Pusese deja totul la cale, de parcă mi-aş fi dat deja
acordul!
— Nu ţi-e teamă că... te voi... trăda?
Spre surprinderea mea, a râs.
350 Mingmei Yip

— O, nu, Preţioasă Orhidee, absolut deloc.


— Cum poţi fi atât de sigură?
— Mă pricep la fizionomii. Nu ai putea ucide nici măcar un
şoarece.
23
Fuga

ouă săptămâni mai târziu, mi-am luat qin-ul şi


câteva lucruri personale şi am fugit din pavilion
împreună cu Teng Xiong. Singu
rul lucru pe care l-am regretat a fost că nu-mi luasem
rămas-bun de la mătuşica Ah Ping şi Luna de Primă-
vară.
— Vrei să ne pui planul în pericol, pentru o vorbă de
rămas-bun? m-a avertizat Teng Xiong. Nimeni nu trebuie să
ştie despre fuga noastră. Nu ai voie să te în- crezi nici în
propria ta umbră!
Nu mi-am luat la revedere decât de la Floarea de Prun.
Am aşezat-o pe umărul meu şi m-am rugat să renaştem ca
surori într-o viaţă viitoare. Şi-a înclinat căp- şorul şi a
cloncănit:
— Iţi doresc să faci o grămadă de bani!

Am părăsit pavilionul împreună cu Teng Xiong,


pretinzând că ies să-mi însoţesc clientul. Ne gătiserăm
352 Mingmei Yip

amândouă pentru o seară în oraş, ea îmbrăcase un costum


indigo şi o cravată portocalie de mătase, eu o robă purpurie
de mătase cu flori roşii şi aurii. Teng Xiong alesese o seară de
sâmbătă, pentru că atunci era în pavilion cea mai mare
agitaţie, ceea ce însemna că vom fi mai puţin sever
supravegheate. După o oră am ajuns la un restaurant elegant
din apropierea râului Huangpu, unde se puteau rezerva
separeuri. Teng le-a strecurat bani tuturor celor care au venit
să ne întâmpine — chelnerilor, chelneriţelor, ospătarului-şef,
până şi unui servitor şi unei slujnice. După ce a terminat de
împărţit başcişuri, am fost conduse în cel mai scump separeu,
ale cărui ferestre dădeau spre râu. Cele două gărzi de la
pavilion au rămas postate în faţa uşii.
Pe fereastră vedeam lumini reflectându-se în undele negre
ale apei, sclipind ca nişte ochi iscoditori. în preajma marilor
vapoare comerciale erau ancorate câteva bărci de agrement,
viu colorate. De acolo răzbă- teau până la noi glasurile
femeilor care cântau acom- paniindu-se la pipa. Dacă aveam
noroc, urma să fiu şi eu, din noaptea aceea, o femeie liberă.
Dar surorile care se aflau în bărci — aveau să reuşească
vreodată să întindă pânzele şi să părăsească această lume
plutitoare a senzualităţii?
Glasul limpede şi tandru al lui Teng Xiong a răsunat lângă
urechea mea, trezindu-mă din reverie.
— Preţioasă Orhidee, doreşti să mănânci ceva deosebit
astă-seară?
Simţeam cum inima îmi zvâcneşte în piept.
— Comandă ce vrei tu. Nu am nicio preferinţă.
A făcut semn ospătarului-şef şi a comandat patru sticle
din cel mai scump vin şi un meniu compus din zece feluri de
mâncare.
Pavilionul plăcerilor 353

— Teng Xiong, i-am şoptit atingând-o cu cotul, ajunge


pentru o duzină de oameni!
Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare şi a continuat să
comande — trei feluri de ceai parfumat: Bodhisattva de Fier,
Fântâna Dragonului, Nori şi Ceaţă, precum şi patru pipe de
apă. Ospătarul-şef a ieşit şi a revenit însoţit de două chelneriţe
care au început să aranjeze gustări variate pe masa noastră.
— Domnule Teng, ospătarul a rânjit servil — aceste
gustări vă sunt oferite în semn de respect din partea casei. Cu
aceste cuvinte, cei trei au făcut plecăciuni adânci dinaintea
noastră şi s-au retras.
Purtarea ei extravagantă mă deranja, dar Teng Xiong se
făcea că nu bagă de seamă. A luat ceainicul şi ne-a umplut
ceştile; apoi a ciocnit cu mine:
— Preţioasă Orhidee, să bem pentru reuşita noastră.
Cu inima bătându-mi ca o darabană, am întrebat:
— Teng Xiong, eşti sigură că vom reuşi?
— întotdeauna pun lucrurile la cale cu foarte mare grijă.
Ai încredere în mine.
Gustam tăcute din mâncărurile aduse, când ospătarul-şef
şi cele două chelneriţe au revenit cu şi mai multe. După ce
toată masa fusese acoperită cu mâncăruri, spre surprinderea
mea, Teng Xiong l-a rugat, pe ospătarul-şef să invite gărzile să
ni se alăture.
— Voi achita nota de plată acum. După aceea, vrem să nu
fim deranjaţi de nimeni.
I-am şoptit la ureche:
— Teng Xiong, ţi-ai pierdut minţile?
— Sigur că da, domnule Teng, ospătarul ne-a privit cu
înţeles, am priceput.
Credea, probabil, că Teng voia să rămânem singuri pentru
o orgie în patru!
354 Mingmei Yip

După ce ospătarul-şef a luat banii şi şi-a târât dosul teşit


afară din încăpere, s-au ivit în cadrul uşii două chipuri care
rânjeau. Teng Xiong le-a zâmbit şi ea, făcân- du-le semn să se
aşeze lângă noi. După ce au luat loc, le-a umplut paharele cu
vin şi a stivuit mâncare pe farfuriile lor.
— Munca voastră e cu siguranţă foarte grea. în semn de
recunoştinţă, acceptaţi, vă rog, aceste pahare cu vin.
Şi-a ridicat paharul şi a închinat în cinstea lor, fă-
cându-mi semn să fac şi eu la fel.
— Vă rog să vă destindeţi şi să serviţi din aceste
mâncăruri.
Două perechi de ochi injectaţi se holbau înfometate şi
lacome de pe cele două feţe bădărane. Două perechi de
beţigaşe s-au năpustit asupra mâncărurilor, lăsând pe faţa de
masă albă urme de sos care semănau cu scrisul unui beţivan.
Aceleaşi mâini pline de bătături, care loviseră neîndurătoare
cu biciul sau strânseseră gâtul vreunei surori, ştergeau acum
guri unsuroase.
Mi-am oprit cu greu tremuratul mâinilor şi am început să
iau parte la discuţia — găunoasă şi vulgară — despre „vânt şi
lună", pe care o purta Teng Xiong. I-am permis chiar unei
gărzi să-mi atingă „din întâmplare" sânul cu mâna, pe când se
întindea după cea mai mare bucată de carne grasă de pe
platou. Conversaţia vulgară a continuat o vreme, apoi i-am
întreţinut pe cei doi cu cântece şi jocul degetelor. Cu feţele
aprinse, privirile înceţoşate şi buzele unsuroase, cele două
gărzi păreau mai fericite ca oricând. La îndemnul lui Teng,
dar plină de repulsie, mi-am luat qin-ul şi am început să cânt.
în timp ce degetele mele dansau deasupra elegantului
instrument, gărzile îşi udau, printre înjurături, gâtlejurile cu
vin şi trăgeau nesăţioase din pipe — „Băga-mi-aş,
Pavilionul plăcerilor 355

cum a ajuns fufa aia atât de bogată? Cum, mama mă-sii, i-a
tras lu' fiică-sa nişte ţâţe aşa imense?".
încăperea se umpluse de fum, care plutea ameninţător în
aer. Mă străduiam din răsputeri să-mi păstrez zâmbetul
provocator şi glasul ridicat, în timp ce degetele mele ca o
stripteuză — alunecau, se legănau, se scufundau şi dansau
deasupra veneratului instrument. Deşi mă simţeam oarecum
vinovată pentru faptul că interpretam în faţa unui public atât
de vulgar, cel puţin nu-mi încălcăm promisiunea făcută în
mod solemn Perlei — de a nu cânta la cjin pentru bani.
în timp ce degetele mele îşi făceau numărul de
„striptease", Teng continua să umple farfuriile gărzilor cu
mâncare şi paharele lor cu lichidul auriu şi catifelat.
Trecuse de miezul nopţii, iar cei doi bărbaţi, beţi criţă,
zăceau, în sfârşit, laţi pe masă, ca două mormane de noroi. Era
limpede că nimic nu i-ar mai fi putut trezi. Atunci Teng Xiong
m-a rugat să mă schimb într-o bluză şi nişte pantaloni largi,
să-mi iau qin-ul şi să-mi strâng lucrurile. După ce ne-am
asigurat că nu ne urmărea nimeni, nici măcar o stafie, ne-am
strecurat fără zgomot pe una dintre ieşirile din spate, am
chemat o ricşă şi ne-am dus direct la Gara de Nord.

După câteva ore, trenul nostru a intrat în gara din


Nanking. Ne-am dus pe jos până la debarcader, am luat
feribotul spre Pukou şi ne-am urcat în expresul de Peking.
Legănată de mişcările blânde ale trenului şi epuizată de
evenimentele serii, am căzut într-un somn fără vise. Când
m-am trezit în compartimentul nostru de clasa întâi, eram
strâns ţinută în braţe de Teng Xiong. M-a sărutat tandru pe
frunte.
— Preţioasă Orhidee, ai dormit bine?
356 Mingmei Yip

Capul îmi zvâcnea de durere.


— Unde suntem? Unde sunt gărzile?
M-a strâns şi mai tare în braţe.
— Preţioasă Orhidee. Suntem în siguranţă. La Peking.
— Eşti sigură?
— Da.
I-am cercetat chipul prin ceaţa dimineţii, apoi mi-am
îngropat faţa la pieptul ei, ca să nu-mi să vadă lacrimile.
Dacă Teng Xiong ar fi fost un bărbat adevărat!
— Preţioasă Orhidee, a spus drăgăstos, netezindu-mi
părul. Să nu adormi la loc. Trebuie să coborâm.
Hamalul a luat qin-ul, am străbătut gara din Peking şi am
luat un taxi. Teng Xiong i-a spus şoferului să ne ducă la Grand
Fortune Hotel, din apropierea Templului Cerului. în timpul
scurtei călătorii, mi-am întins gâtul, cuprinzând cu privirea
acest oraş necunoscut — bărbaţi cu feţe palide, care se târau
greoi în speluncile unde se fuma opiu; restaurante care
ofereau specialităţi precum supă de broască-ţestoasă, de şarpe
sau de corn de antilopă; un bărbat care cânta la o vioară cu
două coarde, alături de un acrobat contorsionat. în timp ce
maşina trecea pe numeroasele alei înguste, pe care se aliniau
case cu un singur nivel, apărate de ziduri înalte, mi-am întins
şi mai mult gâtul, în spatele unei porţi semeţe, în loc să zăresc
o grădină, am văzut un zid înalt.
I-am arătat lui Teng Xiong.
— De ce e un zid în spatele porţii?
A zâmbit.
— A, nu ştii, Preţioasă Orhidee? E celebrul zid al stafiilor
— împiedică stafiile să intre în casă. Stafiile nu pot ocoli
obstacole; nu înaintează decât în linie dreaptă.
Pavilionul plăcerilor 357

Mi-am amintit însă că Perla îmi spusese contrariul — îmi


vorbise despre căile ocolite. Poate pentru că cei care se află
încă în lumea yang trebuie să parcurgă căile întortocheate ale
vieţii, în vreme ce lumea unei stafii este mai simplă. în câteva
minute am ajuns lâ hotel, ne-am înregistrat, ne-am dus în
cameră şi ne-am îndreptat direct spre pat — pentru a dormi.
Când ne-am trezit, se făcuse deja după-amiază. Eram
odihnită şi mi-era o foame de lup. Ne-am îmbăiat rapid şi
ne-am schimbat, apoi am ieşit să mâncăm într-un mic
restaurant. Eu am înfulecat tăiţei cu carne de vită, plăcinte cu
carne de porc şi am băut ceai Oolong fierbinte, în vreme ce
Teng Xiong gusta fără poftă din mâncarea ei, privindu-mă cu
afecţiunea unei mame şi tandreţea unui soţ.
I-am susţinut privirea o vreme.
— Teng Xiong, nu ţi-e foame?
A zâmbit.
— Frumuseţea ta e festinul meu.
După masă, ne-am cumpărat haine şi alte lucruri necesare,
apoi ne-am întors la hotel. Teng Xiong a propus să ne
întindem din nou în pat — de data aceasta însă, pentru a ne
lustrui oglinzile. Am oftat în sinea mea, amintindu-mi
proverbele chineze: „Un stomac plin îndeamnă la
promiscuitate" şi „E în firea omului să mănânce şi să facă sex."
Dacă aş fi avut de ales, nu aş fi făcut sex cu o femeie, dar
mă simţeam recunoscătoare faţă de Teng Xiong şi astfel
obligată să-i fiu pe plac. în afară de asta, dacă tot trebuia să fac
sex, atunci preferam o femeie cultivată şi frumoasă, în locul
unui chou nanrenl
Prin urmare mi-am pus din nou în practică, de data
aceasta de bunăvoie, priceperea în arta erotismului. Teng
358 Mingmei Yip

Xiong s-a lăsat curând învinsă de armele seducerii — ochi


electrizanţi, buze arzând, o limbă lacomă şi mâini
mângâietoare. A gemut şi s-a zvârcolit, şi-a curbat şi şi-a
unduit trupul, până când s-a prăbuşit lângă mine.
Lui Teng Xiong îi plăcea atât de mult să facem sex, încât
am sfârşit prin a petrece două zile întregi în camera de hotel,
fără măcar să ne îmbrăcăm! Abia când partea yin a trupului
meu s-a inflamat, a acceptat să ne oprim.
Nemaiputând, deocamdată, să facem sex, am început în
sfârşit să stăm de vorbă despre cum aveam să găsim trupa
feminină de operă Peking şi pe mama. Teng Xiong era
nerăbdătoare să se alăture trupei, dar eu am insistat să o
căutăm întâi pe mama. A cedat în cele din urmă, din dragoste.
Teng Xiong mi-a spus că avea suficienţi bani ca să ne
putem destinde şi plimba prin Peking, înainte de a porni la
drum, eu nu aveam însă dispoziţia necesară unui tur al
oraşului sau oricărei alte forme de distracţie. Singura mea
dorinţă era de a o căuta pe mama, mânată nu doar de
dragoste, ci şi de amărăciune: voiam să o întreb de ce nu-mi
scrisese niciun rând în toţi aceşti ani. Cum putea fi atât de
lipsită de suflet, încât să-şi uite propria fiică?
In a treia zi de la sosirea în Peking, ne-am trezit la ora zece.
Ne-am grăbit să mâncăm, să ne îmbrăcăm şi să ne facem
bagajele, apoi am pornit spre muntele Taiyi, situat la sud-vest
de Peking. Cu mai bine de opt ani în urmă, când îmi luasem
rămas-bun de la mama, îmi spusese că intenţiona să se
stabilească într-un templu de pe acest munte. De vreme ce nu
primisem nicio scrisoare de la ea, nu aveam nici cea mai mică
idee unde s-ar fi putut afla. M-am gândit să încep cu templul
si
Pavilionul plăcerilor 359

tuat la cea mai mică altitudine şi apoi să urc spre vârf,


întrebând orice călugăr sau călugăriţă care îmi ieşea în cale
dacă auziseră vreodată de ea.
A fost o călătorie lungă şi dificilă. Când am ajuns la
muntele Taiyi, era deja după-amiaza târziu. Aerul toamnei
era blând şi răcoros. Luna palidă, aşezată pe un vârf
îndepărtat de munte, ne urmărea bănuitoare fiecare mişcare.
Primul templu la care am ajuns a fost mănăstirea Norul
Parfumat. Teng Xiong a observat prima cornişele răsucite,
care se iveau din frunzişul des. A oprit hamalii, i-a plătit, m-a
ajutat să cobor din palanchin şi m-a condus spre poartă. Am
lovit cu blândeţe ciocănaşul în forma unui cap de leu,
conştiente fiind că acesta era un sanctuar destinat celor care
nu doreau să fie deranjaţi de treburi lumeşti.
Uşa s-a deschis cu un suspin, dezvăluind chipul rotund şi
capul ras al unui bărbat tânăr. Văzând că era un templu mic
— ceea ce însemna că nu trebuia să urmăm un protocol
complicat — am întrebat fără ocolişuri dacă îl putem vedea pe
abate.
Tânărul călugăr ne-a spus să aşteptăm şi s-a îndepărtat în
grabă. O clipă mai târziu stătea din nou în faţa noastră.
— Domnule şi domnişoară, abatele nostru vă invită în sala
de primire. Vă rog, urmaţi-mă.
Slab, îmbrăcat într-o rasă gri, abatele avea în jur de
şaptezeci de ani şi înfăţişarea unui înţelept. Ne aştepta deja în
capătul curţii. Lumina lunii se reflecta pe capul lui ca o
oglindă.
înainte de a o putea împiedica, Teng Xiong ne-a şi
prezentat drept soţ şi soţie.
Abatele a zâmbit, zornăind în mână un şirag de mărgele
mala, împodobit cu un ciucur lung.
360 Mingmei Yip

— Bun venit în templul nostru modest, domnule şi


doamnă Teng.
— Putem avea onoarea de a afla numele abatelui?
Am fost bucuroasă că Teng îl întrebase într-un mod
cât mai politicos cu putinţă.
— Numele meu Dharma este Nor Plutitor.
Maestrul Nor Plutitor ne-a condus în sala de primire.
După ce am luat loc pe scaunele din lemn, l-a rugat pe tânărul
călugăr să ne aducă ceai şi gustări.
Am sorbit ceaiul parfumat şi am ronţăit nuci, fructe şi
plăcinţele vegetariene, în timp ce stăteam de vorbă. Teng
Xiong i-a relatat istoria noastră — inventată, desigur. Iubita
mea lesbiană s-a transformat într-un negustor, iar eu eram
mama celor trei copii ai săi. M-am simţit puţin vinovată
pentru această minciună, nu pentru că aş fi fost virtuoasă şi
onestă, ci pentru că soţul meu arăta atât de virtuos şi onest în
faţa acestui călugăr respectabil, căruia îi turna minciuni! în
cele din urmă, după şi mai multe minciuni şi o conversaţie
politicoasă, am adus în discuţie cel mai important subiect —
mama — şi l-am întrebat pe abate dacă avea habar pe unde
s-ar fi putut afla.
— Mi-e teamă că va fi foarte dificil, doamnă Teng.
M-a privit gânditor.
— Risipite pe acest munte se află mai bine de o sută de
temple...
Am fost şocată să-i aud vorbele.
— Atât de multe?
A dat din cap.
— Nu aveţi niciun indiciu, unde s-ar putea afla mama
dumneavoastră?
— Nu.
Am scuturat abătută din cap.
Pavilionul plăcerilor 361

— Nu am ştiut că aici sunt atât de multe temple.


Mai rău de atât, era posibil ca mama să se fi mutat
în altă parte — sau chiar să fi murit. Călugărului nu i-am
mărturisit, însă, temerile mele.
— în afară de asta, a zis el sorbind încet din ceai, dacă s-a
călugărit, înseamnă că şi-a luat un nume Dharma — Colb
Purificator, Lumină Clarificatoare, Chip Milostiv. Care e
numele Dharma al mamei dumneavoastră?
— Habar n-am, am spus pe nerăsuflate, apoi am roşit,
simţindu-mă ridicolă şi lipsită de dragoste maternă.
— Dacă nu cunoaşteţi numele Dharma al mamei
dumneavoastră, va fi extrem de dificil să o găsiţi. Care e
numele ei profan?
— Su Meifang.
Mireasmă Frumoasă. Brusc mi-am dat seama cât de bine i
se potrivea acest nume. Oare rămăsese frumoasă şi
înmiresmată, după ce se călugărise?
— Atunci aş putea să mă interesez, dacă nu cunoaşte
cineva o călugăriţă care s-a numit înainte Su Meifang.
— V-aţi putea interesa chiar acum?
Am simţit cum mă trage cineva de mânecă. Teng Xiong
mi-a şoptit la ureche.
— Preţioasă Orhidee, linişteşte-te, permite-i, te rog,
abatelui să decidă singur cum şi când se va interesa.
Am afişat un zâmbet, dar nu pe cel mai minunat de care
eram în stare, căci pe acela îl păstram pentru clienţii mei
barosani şi desfrânaţi, nu pentru un bătrân călugăr celibatar.
— Vă rog să-mi iertaţi lipsa de politeţe, Maestre Nor
Plutitor.
Călugărul se uita pe fereastră, admirând luna, apoi s-a
întors spre noi.
362 Mingmei Yip

— S-a făcut deja târziu. Va sfătuiesc să rămâneţi peste


noapte aid, să serviţi o cină caldă şi apoi să vă odihniţi. Mâine
puteţi merge la templul numit Floarea Dharmei, unde să
spuneţi că aţi fost trimişi de mine să-l vedeţi pe abate,
Maestrul Călătoria Inimii. Are nouăzeci şi cinci de ani şi
trăieşte de o veşnicie pe acest munte, astfel încât e persoana
cea mai potrivită să vă ajute. Floarea Dharmei se află la o
distanţă de doar cincisprezece kilometri de noi. Puteţi merge
pe jos, dacă vreţi, sau puteţi închiria pa- lanchine.
Teng Xiong şi eu ne-am apropiat mâinile şi am făcut
plecăciuni adânci.
Am spus:
— Vă mulţumim pentru bunătatea dumneavoastră,
Maestre Nor Plutitor.
Pe chipul lui Teng Xiong s-a ivit un zâmbet fermecător.
— Maestre, am dori să vă arătăm recunoştinţa noastră, ne
permiteţi să donăm puţin ulei parfumat?
Am fost bucuroasă că Teng Xiong folosise acest eufemism
pentru ofrandele băneşti.
Maestrul ne-a răspuns zâmbind şi îndreptând un deget
iluminat spre Cutia Strângerii de Răplăţi. După aceea l-a
trimis pe tânărul călugăr să-l roage pe bucătar să pregătească
cina pentru doi oaspeţi.
La scurt timp după plecarea abatelui, călugărul s-a întors
şi ne-a condus în Bucătăria înmiresmată. Rareori am avut
ocazia de a gusta ceva atât de simplu şi cu toate acestea atât de
delicios, precum acea cină vegetariană modestă. De când
devenisem celebră, fusesem hrănită cu felurite mâncăruri
consistente pe bază de carne. Degeaba mă văităm că mi-e
stomacul prea plin, clienţii mei stivuiau netulburaţi bucăţi
mari de carne pe farfuria mea şi îmi turnau o cupă de vin
după alta. Nu-i puteam
Pavilionul plăcerilor 363

refuza, nu doar pentru că era nepoliticos să refuzi o persoană


bine intenţionată, ci şi pentru că era o prostie. „Nu" este
cuvântul interzis într-un pavilion turcoaz.
în seara aceea mă uitam la ciuperci, tofu, muguri de
bambus şi taro24 şi simţeam cum mi se înmoaie inima. Nu
văzusem niciodată mâncăruri care să fie oferite mesenilor cu
atâta bucurie, pentru ca noi să rămânem, după cum spunea
mama, nu doar în viaţă şi sănătoşi, ci şi virtuoşi.
Mamei nu-i plăcuse niciodată carnea. Obişnuia să spună:
„Nu adaug decât un strop de carne, pentru a îmbogăţi aroma
legumelor". Iar în fiecare lună a anului lunar, în prima şi cea
de-a cincisprezecea zi, gătea doar mâncăruri vegetariene,
„pentru a ne purifica trupul şi spiritul". Imagini ale familiei
mele, adunate în jurul mesei pentru a savura mâncărurile
simple, dar delicioase pregătite de mama, mi-au venit în
minte. Mama se temuse că, dacă nu mă lăsa să plec cu Fang
Rong, nu voi avea nici măcar o fiertură rece de orez cu care
să-mi umplu stomacul. în locul fierturii de orez, eu fusesem
ghiftuită cu cele mai consistente mâncăruri. Am zâmbit,
gândindu-mă la ironia sorţii.
Beţigaşele lui Teng Xiong au rămas suspendate în aer.
— Preţioasă Orhidee, am făcut ceva caraghios?
— O, nu, nu din cauza ta zâmbesc. I-am povestit despre
temerea mamei, fără să-i dezvălui însă mai mult decât era
necesar din povestea vieţii mele.
Mi-a atins obrazul.
— îmi pare atât de rău, Preţioasă Orhidee. Dar de-acum
înainte nu vei mai fi niciodată tristă, pentru că eu te voi face
fericită.

24 Taro este un tubercul cu coajă groasă, de culoare maro, cu miez


cărnos, deschis la culoare şi cu gust dulceag.
364 Mingmei Yip

Mi s-a părut că vrea să mai adauge ceva, dar s-a răzgândit.


Eram convinsă că ardea de nerăbdare să afle mai multe
despre trecutul meu, dar îşi dădea seama că nu era momentul
potrivit să mă tragă de limbă. Am tăcut amândouă stânjenite
şi am continuat să ne umplem gurile cu orez. în bucătărie se
făcuse linişte. Singurele zgomote, în afara beţigaşelor care
ţăcăneau şi a gurilor care plescăiau, veneau de afară —
insectele zumzăiau, frunzele foşneau, din când în când lătra în
depărtare un câine. Vântul toamnei şuiera printre frunze,
„Xa, Xa", de parcă m-ar fi strigat pe nume: „Xiang Xiang!
Xiang Xiang!".
Mi-am întins gâtul, pentru a asculta mai bine. Mi-am
amintit cum, în copilărie, când mă avântam prea sus cu
leagănul, dornică de a vedea mai bine lumea, sau când ieşeam
din raza de vedere a părinţilor mei, sărind printre pietre sau
oprindu-mă fascinată asupra unui obiect găsit, îi auzeam
chemându-mă „Xiang Xiang! Xiang Xiang!". Vocile lor se
răspândeau în mii de direcţii şi deveneau insistente într-un
mod afectuos. în loc să răspund imediat chemărilor, mă
opream şi ascultam nemişcată, savurând îngrijorarea lor.
Oriunde mă aflam — pe o stradă dosnică, într-o curte, la piaţa
din vecinătate — îmi doream să pot îngheţa în eternitate
dragostea părinţilor mei. Oare frunzele acestea mă chemau
acum în numele mamei mele de multă vreme dispărute sau al
tatălui meu de multă vreme mort? Lacrimile mi se
rostogoleau pe obraji, iar în gură ţineam nemestecat un
mugure de bambus.
— Preţioasă Orhidee? m-a întrebat Teng Xiong, cu glasul
blând şi privirea neliniştită, exact ca părinţii mei.
Pavilionul plăcerilor 365

Am scuturat din cap şi am înghiţit mugurele de bambus.


Teng Xiong s-a apropiat de mine şi m-a luat în braţe.
De data aceasta, când şi-a lipit buzele de ale mele, mi-am
strecurat limba în gura ei. Nu eram sigură că ceea ce simţeam
era iubire, dar era în mod cert recunoştinţă.
După câteva clipe a reapărut tânărul călugăr. Văzând că
terminasem de mâncat, ne-a făcut un semn tăcut să-l urmăm.
După ce am ieşit în curte, ne-a condus de-a lungul unei poteci
până la o clădire scundă aflată lângă templu. Teng a deschis
uşa şi am văzut că modestele noastre bagaje fuseseră deja
aduse în încăperea lipsită de orice ornament. De îndată ce
tânărul călugăr a ieşit, iar noi ne-am aşezat, am simţit cum mă
cuprinde un val de îngrijorare în legătură cu mama şi
posibilitatea de a o găsi. Pentru a-mi alunga teama, am scos
qin-ul din husa de brocart şi am început să-l acordez. Teng
Xiong a rămas tăcută, odihnindu-şi mulţumită privirea
asupra mea.
După ce am acordat instrumentul, am început să cânt
„Frunze de copaci-umbrelă dansând în vântul de toamnă".
Degetul mijlociu al mâinii mele stângi se odihnea pe
marginea cutiei de rezonanţă. Am închis ochii pe jumătate
pentru a medita. După aceea am început să ciupesc corzile de
mătase cu mâna dreaptă, în vreme ce degetele mâinii stângi le
atingeau cu delicateţea unor petale care plutesc pe un pârâiaş.
Mica încăpere goală a fost într-o clipă inundată de murmurul
dulce-amar al qin-ului. Mângâiată de sunetele blânde ale
instrumentului, nu m-am mai întrebat dacă sunt fericită sau
nu; eram doar bucuroasă că trăiesc şi sunt liberă. Câtă vreme
am cântat, cărările întortocheate pe care le desenau
366 Mingmei Yip

degetele mele, tresăririle şi răsucirile lor m-au dus cu gândul


la liniile vieţii — cărări întortocheate, suişuri şi coborâşuri.
Frunzele de copaci-umbrelă au continuat să danseze în vântul
de toamnă, în aerul liniştit şi melancolic, înainte de a cădea în
cele din urmă pe pământ...

A doua zi, dis-de-dimineaţă, tânărul călugăr a intrat în


camera noastră şi ne-a invitat să luăm micul dejun. Teng
Xiong i-a mulţumit, apoi i-a spus că eram încă epuizaţi din
pricina călătoriei şi preferam să renunţăm la micul dejun,
pentru a mai dormi. Teng Xiong voia, de fapt, să facem sex —
cu toate că ne aflam într-un templu. După ce ne-am epuizat
trupurile, lustruindu-ne oglinzile în ascensiunea muntelui
Wu, am adormit la loc. Când ne-am trezit, am constatat
îngrijorate că se făcuse deja după-amiază.
— Fir-ar! Trebuie să împachetăm şi să plecăm imediat!
Teng Xiong a sărit din pat şi a început să se îmbrace.
— Mă duc să-l rog pe tânărul călugăr să ne pregătească
nişte gustări.
Am mâncat în grabă şi am fost gata de plecare. Tânărul
călugăr făcuse deja rost de două palanchine mici, care să ne
ducă la Templul Floarea Dharmei.
Ajunse la poartă, ne-am luat rămas-bun de la abate. Mi-a
zâmbit cu bunătate.
— Doamnă Teng, vă doresc noroc. Dacă voi avea ocazia,
voi întreba şi eu de mama dumneavoastră.
Apoi s-a întors spre Teng Xiong şi i-a dat o bucată de
hârtie.
— Domnule Teng, acesta este drumul spre Templul
Floarea Dharmei. îl puteţi arăta hamalilor, în cazul în care
nu-1 cunosc sau se rătăcesc.
Pavilionul plăcerilor 367

— Vă mulţumim pentru bunătatea şi generozitatea


dumneavoastră, Maestre Nor Plutitor. Am făcut plecăciuni
dinaintea călugărilor şi ne-am îndreptat spre pa- lanchinele
care ne aşteptau deja.
Cei patru hamali păreau tineri, dar feţele lor arse de soare
erau deja brăzdate de riduri adânci. Aveau trupuri robuste şi
gambe musculoase, ale căror vene pronunţate semănau cu
nişte şerpi verzi minusculi. Teng Xiong le-a cerut hamalilor ca
palanchinul meu să fie primul, iar ea să mă urmeze.
Era cald, drumul era îngust şi plin de hârtoape, hamalii
tăcuţi. Cu priviri atente şi feţe alerte, se concentrau pe calea
ce-o aveau de parcurs, de parcă ar fi meditat. Câte un copac
cu crengi aplecate deasupra drumului oferea din loc în loc
puţină umbră. Eu urmăream modelele pestriţe sclipind pe
pământul care fugea de sub noi şi mă simţeam ameţită de
fericire. Din când în când, scoteam capul afară din palanchin,
mă întorceam şi îi făceam cu mâna lui Teng Xiong, strigând-o
pe nume. „Soţul meu" îmi răspundea cu un zâmbet larg şi o
fluturare veselă a mâinii.
După o oră am ajuns pe un câmp deschis. Totul era acum
departe de noi. Niciun acoperiş de templu nu se zărea, nici
măcar fumul unei bucătării îndepărtate. Teng Xiong a
acceptat rugămintea hamalilor de a face o pauză de douăzeci
de minute. Cei patru bărbaţi s-au lăsat imediat pe vine în jurul
unui copac, şi-au şters feţele asudate cu o cârpă, au
despachetat câteva turtiţe uscate şi au început să mănânce.
După ce şi-au terminat modestele merinde, au scos zaruri şi
au început să joace pe cei câţiva bănuţi pe care îi câştigau
ducându-ne la templu.
Teng Xiong a propus să ne plimbăm. Le-a strigat
hamalilor:
368 Mingmei Yip

— Ne ducem să dăm o raită prin jur şi ne întoarcem într-o


jumătate de oră.
Hamalul cel mai slab a răspuns:
— Stăpâne, nu zăboviţi mai mult, vrem să ajungem
înainte de apusul soarelui.
— Staţi liniştiţi; o să ne întoarcem la timp.
Teng Xiong a rupt două crengi groase, pe care le-am
folosit drept bastoane. Pentru a le încerca rezistenţa, a
spintecat aerul cu ele şi le-a lovit de pământ, producând un
şuierat plăcut.
Tocmai voiam să pornim, când mi-am amintit brusc de
ceva.
— Aşteaptă, Teng Xiong, am spus, mi-am lăsat qin-ul în
palanchin.
— Lasă-1 mai bine acolo; e prea greu să-l luăm cu noi.
Nu voiam să-i explic cât de „preţios" era instrumentul şi
am găsit un pretext.
— Vreau să-ţi cânt o piesă despre natură, când ne aşezăm
sub un copac. în afară de asta, nu vreau să risc nimic, hamalii
s-ar putea apuca să mute lucrurile şi l-ar putea sparge.
— Bine, atunci am să-l duc eu.
Am luat qin-ul şi am pornit-o spre pădure. Parcă am fi
pătruns într-un vis. Briza toamnei era răcoroasă şi
revigorantă, soarele ne mângâia precum o mână care te
masează blând, iar mireasma copacilor străvechi era
îmbătătoare. Cu qin-ul aruncat pe umăr în husa lui de brocart,
Teng Xiong arăta ca un învăţat frumos, rafinat, coborât parcă
dintr-un străvechi peisaj pictat. Pri- vindu-i silueta, m-am
simţit copleşită de tristeţe. Dacă ar fi fost un bărbat adevărat!
Am mers în tăcere, fiecare bucurându-ne de momentul
acela special. Din când în când, mă aplecam să culeg
Pavilionul plăcerilor 369

ceva de jos — o frunză pătată, o piatră graţios modelată, o


ramură în forma unei linii caligrafice. Versurile piesei „Odă
timpurilor străvechi" s-au revărsat de pe buzele mele:

Soarele şi luna se rotesc zi şi noapte.


Norii plutesc, apa curge.
Melancolie în vânt şi în iarba înmiresmată.
Cerul e pustiu, pământul uscat.
Totul trece.
Doar tânguirea bătăliei dintre dragon şi tigru a rămas,
Cam asta a fost viaţa!

Când am încheiat, Teng Xiong a spus:


— Preţioasă Orhidee, cânţi foarte frumos, dar cântecul
tău e atât de trist!
— Dar aproape toate poeziile chineze sunt triste!
— E adevărat. Pentru că viaţa este tristă, a murmurat ea,
părând îngândurată. De aceea trebuie să o savurăm din plin,
atât cât ne este dat.
Mi-a luat mâna şi şi-a lipit-o de buze.
Am mers mai departe până când am ajuns într-o poiană,
în mijlocul căreia se înălţa un arbore ginkgo cu crengi grele şi
frunze galbene ca o ploaie aurie.
Teng Xiong s-a apropiat de copac, l-a atins şi i-a privit
scoarţa.
— Vino, Preţioasă Orhidee; uită-te la el.
M-am apropiat cu paşi repezi.
— Are cu siguranţă o sută de ani!
— Nu, o mie. Copacul acesta a fost martorul înălţării şi
prăbuşirii dinastiilor, al vieţii şi morţii celor puternici şi celor
umili: înţelepţi predicând, călători rătăciţi, păsări
construindu-şi cuiburile, îndrăgostiţi făcându-şi
370 Mingmei Yip

jurăminte, călugări atingând nirvana. Păcat că nu poate vorbi,


altfel sunt sigură că ne-ar putea relata mai multe istorii decât
Cronica celor trei regate. A continuat, pe un ton sentimental:
Sper ca dragostea noastră să dureze cât viaţa acestui copac.
Nu i-am răspuns. Deşi ţineam foarte mult la Teng Xiong,
nu credeam că aş fi putut-o iubi vreodată, cum aş fi iubit un
bărbat. Dar nu mă îndrăgostisem niciodată de un bărbat, de
unde să fi ştiut ce însemna asta?
De teamă că avea să-mi ceară să ne facem jurăminte în faţa
străvechiului copac, am încercat să-i distrag atenţia.
— Teng Xiong, nu crezi că ar fi o idee bună să-ţi cânt la
qin sub acest copac?
A dat din cap, şi-a luat grijulie instrumentul de pe umăr şi
l-a scos din husa de brocart. De data aceasta am cântat
„Dialog între un pescar şi un tăietor de lemne". Mi-am
imaginat-o pe Teng Xiong ca fiind tăietorul de lemne şi pe
mine pescarul, care se întâlnesc în pădure, mănâncă peşte
prăjit, beau vin şi poartă discuţii filozofice.
în sânul pădurii, în armonie cu spiritul muntelui, am
cântat o piesă după alta la qin: „Pescarul beat", „Trei va-
riaţiuni ale florii de prim", „Tânguire în spatele porţii lungi"
şi, în final, „Amintirea unui prieten vechi".
Am oftat când mi-am desprins în cele din urmă degetele
de coarde, şi i-am povestit lui Teng Xiong despre Perla.
După ce am încheiat, a spus:
— îmi pare nespus de rău. îmi doresc să o fi cunoscut şi
eu.
Mi-a cercetat chipul.
Pavilionul plăcerilor 371

— Sunt convinsă că sora ta, Perla, era la fel de frumoasă


şi talentată ca tine.
— Mai mult decât mine.
— îmi vine greu să cred, Preţioasă Orhidee, eşti prea
modestă.
M-a privit cu coada ochiului.
— Cunoşti cu siguranţă zicătoarea „turcoazul se naşte
din albastru, dar îl întrece".
Am zâmbit. Această zicătoare bine-cunoscută se referea la
discipolul care îşi întrece maestrul. Am făcut o pauză, apoi
m-am decis să mai cânt o piesă — „Eleganta orhidee".
Transmisă din generaţie în generaţie, din vremea dinastiei
Tang cu o mie de ani în urmă, era o piesă ideală pentru a fi
interpretată sub un copac străvechi.
Eram încă absorbită de puritatea muzicii, când Teng
Xiong a exclamat:
— O, Cerule, am stat prea mult!
Mi-am vârât rapid instrumentul în husă. Teng Xiong l-a
luat, m-a prins de mână şi am început să alergăm.
— Crezi că hamalii ne mai aşteaptă?
— Cred că da, de vreme ce nu i-am plătit încă, a spus şi a
continuat să alerge cu qin-ul lovindu-i-se de spate.
— O, nu, Maestrul Nor Plutitor i-a plătit deja! L-am
văzut eu cum i-a plătit!
— Vai, atunci sunt sigură că au plecat, a spus Teng Xiong
trăgându-mă după ea, împreună cu hainele noastre şi toate
celelalte lucruri!
Atunci mi-am dat seama că se făcuse răcoare iar soarele
tocmai apunea.
— Dacă au plecat, ce facem?
— Nu ştiu. Acum nu mă pot gândi la asta, dar vom
vedea.
372 Mingmei Yip

Dar n-am mai văzut nimic. Trecuse o oră şi încă mai


bâjbâiam prin pădure. Am înţeles că se întâmplase cel mai rău
lucru posibil — ne rătăciserăm.
Istovite după atâta umblet şi îngrijorare, ne-am aşezat în
cele din urmă pe o piatră, să ne odihnim. Eram obosite şi
înfometate, dar nu aveam nimic nici de băut, nici de mâncat.
Toate proviziile noastre rămăseseră în palanchine.
Mi-am acoperit faţa cu mâinile şi am izbucnit în plâns.
Teng Xiong şi-a aşezat braţul în jurul umerilor mei.
— Teng Xiong, mi-e frică!
M-am ghemuit la pieptul ei.
— E vina mea, ar fi trebuit să-mi dau seama cât timp a
trecut.
S-a uitat în jur.
— Cred că va trebui să ne căutăm un adăpost şi să ne
petrecem noaptea aici.
— Dar am putea sfârşi îngheţate sau mâncate de vii de un
tigru! Şi aici ar putea fi şerpi, nu vreau să fiu muşcată de un
şarpe!
M-a strâns în braţe.
— Preţioasă Orhidee, nu te pierde cu firea. Trebuie doar
să fim foarte atente. Iar mâine-dimineaţă, sunt sigură că vom
reuşi să ieşim din pădure.
24
Bandiţiit

erul se întuneca tot mai tare, iar contururile f


munţilor deveniseră neclare, ca nişte pete de cerneală diluată.
Noi înaintam poticnin- du-ne prin ceaţa tot mai deasă, în
căutarea unui loc de popas.
Atunci am zărit un obiect întunecat, ascuns pe jumătate în
tufăriş. Teng Xiong a propus:
— Preţioasă Orhidee, hai să aruncăm o privire.
Când ne-am apropiat, am văzut un clopot uriaş, din
bronz, care se înverzise de-a lungul vremii şi era acoperit de
inscripţii străvechi.
Teng Xiong şi-a trecut degetul peste caractere.
— Uite, Preţioasă Orhidee, a fost donat în onoarea unui
înalt călugăr care a trăit... o sută douăzeci de ani. Poate ne va
aduce şi nouă viaţă lungă.
— Teng Xiong, te rog, se face întuneric şi mi-e frică!
— Linişteşte-te. Prezenţa clopotului înseamnă probabil că
pe aici, prin apropiere se află un templu.
374 Mingmei Yip

Am privit în jur, dar n-am văzut niciun acoperiş sau vârf


de pagodă.
— Şi unde-i templul?
— Ai răbdare, trebuie să fie prin apropiere, ascuns în
ceaţă sau printre copaci. Acum hai...
A tăcut brusc, apoi a şoptit.
— Auzi?
Am ciulit urechile şi i-am răspuns tot în şoaptă.
— Mi se pare că aud paşi.
— Şi mie. S-a oprit, apoi a continuat cu un glas încordat:
Se apropie.
— Asta-i bine, să strigăm după ajutor!
Teng Xiong mi-a apăsat mâna pe gură.
— Nu, Preţioasă Orhidee! Nu ştim cine sunt, pot fi
călugări..., dar pot fi şi bandiţi.
— O, Cerule, ce ne facem?
Teng Xiong nu a mai apucat să-mi răspundă, pentru că am
auzit râsete zgomotoase şi înjurături venind din spatele
tufişurilor.
Teng Xiong mi-a şoptit agitată:
— Acum sunt convinsă că sunt bandiţi.
în clipa aceea am zărit nişte umbre, apărând şi dispărând
printre frunze.
Am auzit din nou la ureche şoapta înăbuşită a lui Teng
Xiong.
— E prea târziu să fugim de aici. Mai bine ne ascundem.
Poate reuşim să ne târâm sub clopot. Hai, ajută-mă să-l ridic.
A aşezat qin-ul pe pământ, ne-am vârât degetele sub
marginea clopotului şi, ajutate parcă de o forţă supranaturală,
am reuşit să-l ridicăm.
Teng Xiong a şuierat.
— Vâră-te înăuntru, repede!
Pavilionul plăcerilor 375

Am ezitat.
Atunci s-a strecurat ea sub clopot şi a întins mâna după
mine. Am încercat să apuc qin-ui, dar mâna mi-a alunecat.
Clopotul a căzut la loc cu o bufnitură puternică.
Din interiorul lui am auzit vocea lui Teng Xiong,
insistentă, dar înfundată.
— Hai să-l ridicăm iar, repede!
Dar era prea târziu. Două capete uriaşe s-au ivit dintr-un
tufiş.
Am înşfăcat ^m-ul şi am zbughit-o din loc.
Copaci şi tufişuri goneau pe lângă mine. In loc să-mi
înflorească lotuşi aurii sub paşii gingaşi, striveam crenguţe,
nisip şi pietricele sub tălpile picioarelor mele încercate. Aerul
părea să-mi pălmuiască obrajii. Crengi joase îmi zgâriau
braţele şi am simţit picături de sânge cum mi se scurgeau pe
piele. Qm-ul mă lovea peste spate, rănindu-mi coastele. Apoi,
spre groaza mea, mi-a alunecat de pe umăr şi s-a izbit de
pământ.
Am scos un ţipăt ascuţit şi am continuat să alerg. Dar, vai,
o clipă mai târziu, am fost apucată pe la spate de două braţe
musculoase. Am încercat să lovesc cu mâinile şi cu picioarele,
dar eram ţinută atât de strâns, încât am înţeles că nu
pierdusem doar qin-ul, ci şi orice şansă de a-mi demonstra
iscusinţa în artele marţiale. Am ţipat cât m-a ţinut gura.
Spre surprinderea mea, în loc să-mi înăbuşe ţipătul,
banditul a izbucnit în râs. Tovarăşul lui se postase între timp
în faţa mea şi mă cerceta cu priviri lungi, insistente. Avea un
chip straniu, diabolic, cu oase ascuţite ce păreau să-i
străpungă în tot locul pielea întinsă. Când a deschis gura, a
vorbit cu un glas piţigăiat ca al unei fetiţe. Mi-a venit să râd,
deşi mă aflam într-o situaţie disperată.
376 Mingmei Yip

— Poţi să ţipi cât te ţine gura, crezi că în pustietatea asta


o să te audă iubiţelul tău şi o să vină iute să te salveze?
Cel care mă ţinea strâns de la spate a spus atunci, cu o
voce aspră, plină de răutate:
— Ce caută o fată frumoasă ca tine singură prin pădure,
he?
Cu un braţ a continuat să mă ţină strâns, dar cu celălalt
m-a apucat de păr, mi-a tras capul pe spate şi s-a uitat lung la
mine. Am văzut o pereche de ochi holbaţi, mari ca nişte
bănuţi de aramă şi o barbă zbârlită.
îmi ţineam gura închisă cu încăpăţânare. Cel puţin nu o
văzuseră pe Teng Xiong.
Oase Ascuţite a urlat:
— Caut-o!
Rămas în spatele meu, Ochi Holbaţi mi-a frământat tot
trupul, zăbovind pe sâni şi partea yin:
— La naiba, nimic, nemernica asta n-are nimic!
Oase Ascuţite mi-a aruncat o privire rea, întrebătoare.
— Nimic?
— Nu, nimic. Nici bani, nici bijuterii.
Au urmat clipe lungi de tăcere. Oase Ascuţite a vorbit din
nou cu glasul lui subţire, aruncându-mi priviri lascive, în timp
ce îşi mângâia faţa brutală cu o mână la fel de brutală.
— Hmmm, dar are ceva mai bun ca banii şi bijuteriile.
Ha! Ha! Ha!
Ochi Holbaţi i-a ţinut isonul.
— Să fiu eu al naibii dacă n-ai dreptate.
Spunând asta, m-a îmbrâncit, mi-a rupt bluza şi mi-a
tras pantalonii de pe mine. Oase Ascuţite râdea, în vreme ce
Ochi Holbaţi şi-a dat jos proprii pantaloni je- goşi şi s-a căţărat
pe mine.
Pavilionul plăcerilor 377

Am strigat, de data aceasta nu pentru a simula plăcerea, ci


de durere, furie şi scârbă.
Ochi Holbaţi m-a pălmuit şi mi-a izbit trupul de pământ.
Am strigat şi mai tare, zbătându-mă sub corpul lui îndesat.
M-a plesnit din nou peste faţă, cu tot atâta putere cu câtă îşi
împingea tulpina împuţită în mine. Am rămas întinsă pe jos,
ca paralizată, incapabilă de a opri lichidul mocirlos care se
scurgea în mine.
Oase Ascuţite mă privea dând din cap cu subînţeles,
afişând un zâmbet plin de răutate.
După ce tulpina lui Ochi Holbaţi s-a înmuiat, şi-a tras
pantalonii pe el şi i-a strigat tovarăşului său:
— E rândul tău!
în clipa în care Oase Ascuţite a început să-şi dea
pantalonii jos, am auzit paşi foşnind pe frunze. Ochi Holbaţi
m-a ţintuit de pământ, cu o mână enormă, iar pe cealaltă mi-a
apăsat-o pe gură.
îţi mulţumesc, Cerule, trebuie să fie Teng Xiong! Dar cum
reuşise oare să ridice singură clopotul?
Cei doi bandiţi ciuleau urechile, rotindu-şi capetele în
direcţia paşilor.
Brusc s-a iţit un chip dintr-un tufiş. Cei doi nemernici
mi-au dat drumul, şi-au înşfăcat bricegele şi le-au deschis.
Lamele lor tăioase au sclipit ca doi ochi alungiţi din iad.
Deşi lumina lunii era estompată din cauza ceţii, am văzut
totuşi o pereche de ochi ageri, măsurând întreaga scenă.
Mi-am apucat repede hainele sfâşiate şi am încercat să-mi
acopăr goliciunea. Mi-a scăpat un ţipăt, care s-a îndepărtat
rostogolindu-se în întuneric. Am încercat să mă ridic, însă
picioarele îmi erau moi şi muşchii îmi tremurau atât de tare,
încât m-am prăbuşit la loc. Cei doi bandiţi mă ignorau.
378 Mingmei Yip

Oase Ascuţite a zbierat cu glasul lui de femeie către străin:


— Ai venit să te întâlneşti cu moartea, ticălos afurisit!
Ochi Holbaţi i-a aruncat:
— Sau poate vrei să guşti şi tu din târfa asta, pui de
căţea?
Nu-mi venea să cred! în loc să o ia din loc şi să-şi salveze
viaţa, bărbatul a făcut un pas înainte. Purta o bluză şi
pantaloni negri, iar părul îi era acoperit de o eşarfă neagră.
Lampionul pe care-1 ţinea în mână arunca o lumină gălbuie,
fantomatică, dezvăluindu-i faţa neaşteptat de netedă şi
inteligentă.
A rostit cu un glas calm, scăzut:
— Mi-e teamă că va trebui să o eliberaţi pe doamna.
Oase Ascuţite a izbucnit într-un hohot de râs strident.
— Ha! Ha! Ha! Să nu-mi spui că n-ai chef să pui mâna pe
aşa o frumuseţe! Ce eşti, o fufă sau un eunuc?
Chipul tânărului bărbat a devenit serios, iar tonul mai
grav.
— După cum spuneam, va trebui să o eliberaţi.
— Ha! Ticălosule, i-a trântit Oase Ascuţite în faţă, da' ce
rang ai? Cine te crezi, să ne dai comenzi?
Cei doi bandiţi au schimbat priviri pline de înţeles. Oase
Ascuţite l-a întrebat apoi pe tovarăşul său:
— Să-l învăţăm minte pe eunucul ăsta?
— Sigur că da.
— Stai o clipă.
Tânărul a vorbit din nou pe acelaşi ton calm.
— Să vă întreb întâi ceva.
Oase Ascuţite s-a scărpinat în capul lui la fel de ascuţit şi a
râs zgomotos.
Pavilionul plăcerilor 379

— Să ne întrebi ceva? Ce-i cu tine, faci pe învăţatul în loc


să faci pe ticălosul?
Tânărul a replicat netulburat:
— Ştiţi să citiţi?
Ochi Holbaţi părea amuzat de întrebare.
— Ha! Ha! Oare avem nevoie să ştim?
A vânturat cuţitul în aer.
— Doar avem cuţite!
Oase Ascuţite i-a ţinut isonul, mişcându-şi şoldurile cu un
rânjet libidinos.
— Şi tulpini! Ha, ha, ha!
Tânărul bărbat a desfăcut într-o clipă un sul de hârtie. Am
mijit ochii şi am văzut o diagramă mistică, înfăţişând un tigru,
o sabie, un dragon şi câteva rânduri de caractere ininteligibile.
Cei doi bandiţi, probabil analfabeţi, păreau nedumeriţi.
Bărbatul a dat atunci la iveală un corn şi a început să sufle
în el, scoţând un sunet asurzitor care s-a răspândit în mii de
direcţii. Zumzetul strident vibra încă în aer, când a dat
drumul cornului şi a scos un clopoţel pe care a început să-l
scuture cu mişcări energice, murmurând în acelaşi timp
cuvinte ininteligibile. în clipa următoare a zvâcnit din ceva
lung şi moale — un bici cu cap de dragon! A scăpărat şi a lovit
în aer ca un şarpe în atac. La finalul acestei reprezentaţii
asemănătoare unui spectacol de magie, a scos o sabie lungă, a
despicat rola de hârtie în două şi i-a dat foc de la lampion. Eu
am tras zgomotos aer în piept.
Cei doi bandiţi înmărmuriseră; broboane mari de sudoare
apăruseră pe frunţile lor încreţite. Vâlvătaia focului le
colorase feţele într-un roşu strălucitor. Gurile le atârnau
căscate, incapabile de a scoate vreun sunet.
380 Mingmei Yip

Dar partea cea mai extraordinară a spectacolului avea să


urmeze. Flăcările au ţâşnit în forma unui tigru uriaş, care s-a
năpustit cu toată forţa asupra celor doi.
Bandiţii se ţineau de cap şi urlau de parcă tocmai ar fi fost
aduşi în faţa Regelui Iadului. Instantaneu au dispărut în
beznă.
In loc să pornească în urmărirea lor, bărbatul a făcut câţiva
paşi spre mine, apoi s-a oprit la o distanţă de zece picioare.
Glasul i se îmblânzise acum, când m-a întrebat îngrijorat:
— Domnişoară, aţi păţit ceva?
Eram încă prea uimită, pentru a-i putea răspunde.
— N-am să vă fac niciun rău. Să vă ajut să vă ridicaţi?
Am dat din cap, iar el şi-a întors privirea — pentru
a-mi da răgazul să mă îmbrac. Am oftat în sinea mea. Credea
oare că niciun bărbat nu-mi atinsese sau nici măcar nu-mi
zărise trupul? Nu pricepuse că tocmai fusesem violată?
Lacrimile mi se rostogoleau pe obraji. Mâinile mele
încheiau stângace bluza zdrenţuită, în timp ce ochii mei
cercetau spatele acestui străin, care tocmai fusese martorul
goliciunii mele dizgraţioase şi îmi salvase viaţa.
M-a întrebat blând:
— V-aţi îmbrăcat?
— Da, am spus cu o voce stinsă.
Atunci s-a întors spre mine şi i-am putut vedea chipul mai
bine; privirea lui era plină de compasiune. Apro- piindu-se
încet de mine, a spus:
— Vreau să vă ajut, dar trebuie să-mi spuneţi cum.
Era înalt. Mi-am ridicat privirea şi am spus pe nerăsuflate:
— Prietena mea a rămas sub un clopot!
— Un clopot, unde?
Pavilionul plăcerilor 381

— Cred că nu departe de aici, dar nu sunt sigură. Am


fugit multă vreme, înainte de a mă ajunge bandiţii din urmă.
M-a privit foarte îngrijorat.
— îmi pare nespus de rău; sper că nu...
— Ba da.
Âm înghiţit în sec.
— Adică unul dintre ei...
în ciuda experienţei cumplite prin care trecusem, am
observat că, deşi eu fusesem violată, el părea să sufere mai
mult decât mine.
A urmat o tăcere lungă, stânjenitoare. în cele din urmă a
spus:
— Cred că ar fi mai bine să vă căutaţi prietena acum,
înainte de a se face prea târziu. Am să vă însoţesc.
I-am spus că trebuia să-mi caut şi instrumentul, pe care-1
pierdusem în timp ce fugeam de urmăritori.
M-a privit lung.
— Credeţi că sunteţi în stare să mergeţi singură?
Mă durea tot trupul. Brusc mi-am dat seama că arătam
probabil ca Baba-Cloanţa, cu hainele rupte, părul ciufulit şi
vânătăi pe faţă.
Mi-am plecat capul.
— Da.
A făcut un pas spre mine şi a ridicat lampionul.
— Aveţi nişte vânătăi pe faţă, dar nicio tăietură şi nu
sângeraţi, staţi liniştită. Nu e nimic grav. Urmele vor dispărea
în câteva zile.
După aceea şi-a dat jos jacheta şi mi-a întins-o.
— îmbrăcaţi-o, vă rog.
Am roşit, observând abia atunci că îmi ieşise un sân
printr-o ruptură a bluzei.
S-a uitat în altă parte.
382 Mingmei Yip

— Grăbiţi-vă, vă rog, îmi fac griji din cauza prietenei


dumneavoastră.

Nu aveam idee unde să căutăm clopotul. Ne-am uitat prin


urmare doar în jur, la întâmplare. Bărbatul mergea înaintea
mea, eliberându-mi calea printre frunze şi crengi. Lampionul
arunca umbre fantomatice, care pâl- pâiau ca nişte stafii
dansând.
— Teng Xiong! strigam cu urechile ciulite.
Tânărul a întrebat:
— Până la urmă e o prietenă sau un prieten?
— O prietenă. Dar poartă nume de bărbat.
Brusc m-am gândit că „Teng Xiong" poate nici nu era
numele adevărat al lui Teng. Fusese nevoită să-şi ia un nume
fals — Xiong înseamnă „eroic", este un nume comun de
bărbat — când se deghizase. Aşa îmi schimbasem şi eu
numele din Xiang Xiang în Preţioasa Orhidee.
Dar cine era acest bărbat cu veşminte stranii, care dăduse
o reprezentaţie de magie, mă văzuse goală şi mergea acum
atât de aproape de mine prin pădurea întunecată? Nu-i
aflasem încă nici măcar numele, cu atât mai puţin povestea. Şi
chiar dacă le-aş fi aflat, de unde să fi ştiut că nu era şi el
deghizat?
Deşi descurajată de aceste gânduri, mi-am adunat întreaga
forţă şi am continuat să strig cât de tare puteam:
— Teng Xiong! Teng Xiong!
Dar singurele răspunsuri pe care le primeam erau ecoul
propriului meu glas, şuieratul vântului şi foşnetul frunzelor
sub picioarele noastre.
Aproape două ore am căutat-o zadarnic pe Teng Xiong şi
am renunţat în cele din urmă.
Bărbatul a spus:
Pavilionul plăcerilor 383

— E prea întuneric să o mai căutăm şi mă gândesc că


sunteţi epuizată. Să mai încercăm mâine.
Am dat aprobator din cap.
M-a privit cu îngrijorare.
— Credeţi că mai puteţi merge încă o bucată de drum?
— Da.
— Atunci să mergem încet.
A făcut o pauză, apoi a vorbit din nou cântărin- du-şi
cuvintele.
— Sau, dacă nu aveţi nimic împotrivă, v-aş putea duce
eu.
— Vă mulţumesc pentru bunătatea pe care mi-o arătaţi,
dar cred că reuşesc să merg singură.
Deşi nu mai exista nicio părticică a trupului meu care să
nu mă doară şi îmi doream cu disperare să-i accept oferta,
m-am simţit obligată să-l refuz. Voiam să creadă că sunt o
femeie timidă, cuviincioasă, care mai degrabă şi-ar pune
capăt zilelor, decât să aibă vreun contact fizic cu un bărbat
necunoscut. Se povestea că, în vremurile de mult apuse, unele
femei îşi tăiau mâna, dacă aceasta fusese atinsă în treacăt de
un bărbat.
Mi-a vorbit din nou, cu ezitare.
— Locuiţi pe aici pe undeva, pe munte?
— Eu... nu... abia am sosit.
Mi-a spus pe un ton blând:
— Dacă nu aveţi unde înnopta, puteţi găsi adăpost în
templul meu.
— Templul dumneavoastră?
Am ridicat privirea şi m-am uitat în ochii lui.
— Da, sunt călugăr — taoist.
Acum se legau toate — eşarfa, veşmintele stranii,
lampionul, caracterele ciudate, scamatoriile. Bineînţeles,
384 Mingmei Yip

un călugăr taoist! mi-a venit să strig. Dar după ce am trecut de


primul şoc, m-am simţit brusc dezamăgită şi am roşit. Un
bărbat atât de frumos, de ce se călugărise oare?
A vorbit din nou.
— Drumul înapoi, spre templul meu, e destul de lung.
Sunteţi sigură că puteţi merge?
— N-am nimic, am răspuns cu încăpăţânare.
Am mers tăcută în urma acestui bărbat şi a lam- pionului
său, dar la un moment dat mi s-au înmuiat picioarele, iar
trupul meu a cedat durerii şi m-am prăbuşit.
Când mi-am venit în simţiri, m-am trezit purtată de
braţele călugărului. M-am zvârcolit.
— Vă rog, daţi-mi drumul. Pot merge singură.
— Nu puteţi. Aveţi încredere în mine şi permiteţi-mi să
vă ajut, mi-a spus cu hotărâre în glas.
înainta cu paşi apăsaţi, producând câte o mică explozie de
fiecare dată când călca pe vreo creangă ruptă.
Prea obosită pentru a-1 mai contrazice, am închis ochii şi
l-am lăsat să mă ţină strâns în braţe. îi simţeam inima bătând
în ritm egal şi asta mă făcea, în mod ciudat, să mă simt în
siguranţă.
Probabil adormisem, pentru că atunci când am deschis
ochii, ne aflam deja în faţa unei căsuţe. M-a aşezat pe jos, a
deschis uşa şi m-a condus înăuntru. încăperea era goală, în
afară de o masă de altar, un dulăpior medicinal, un ceaun şi
două scaune.
înainte de a apuca să spun ceva, bărbatul mi s-a adresat:
— Urmaţi-mă, vă rog.
Am intrat într-o încăpere laterală, unde a aşezat pe jos
lampionul şi sacul pe care-1 avusese la el.
Pavilionul plăcerilor 385

— Am ajuns, a spus.
A aprins un al doilea lampion de lângă fereastră.
— Adică ăsta e un templu? am întrebat fără să mă
gândesc şi mi-am muşcat imediat buza.
Nu se cădea să jignesc un călugăr, cu atât mai puţin pe cel
care îmi salvase viaţa!
Nu mi-a răspuns. A luat un ceainic şi a umplut două ceşti
cu ceai rece.
M-am aşezat şi am sorbit din ceai, apoi am privit mai
atentă în jur. Deşi mică, încăperea era aranjată cu multă grijă.
Lângă peretele opus uşii se afla o masă înaltă, cu o statuie a
lui Lao Zi — autorul cărţii Tao Te Ching. Lângă un perete era
întinsă o saltea, deasupra căreia era atârnată o pictură cu
inscripţia „Terasa Elixirului". înfăţişa un învăţat stând pe un
promontoriu, înconjurat de munţi înalţi, care privea spre un
ceaun din care se ridicau aburi.
Lângă un alt perete era o masă de scris şi un raft plin cu
cărţi legate cu sfoară. Apoi, spre marea mea surpriză, am zărit
un qin aşezat pe masă. M-am întors spre călugăr şi i-am
cercetat chipul — enigmatic în lumina slabă a lampioanelor.
Nodul eşarfei slăbise şi acum atârnau de sub ea şuviţe de păr
asemănătoare unor semne caligrafice cursive.
— Cântaţi la qin? l-am întrebat şi am simţit o notă de
uimire şi tulburare în glasul meu.
— Da.
— Dar sunteţi călugăr!
M-a privit lung.
— Unii călugări cântă în mod tradiţional la qin. Este o
formă de meditaţie; sperăm ca sunetele transcendentale să
facă posibilă uniunea noastră cu Calea.
Gândul că fusesem salvată din mâinile bandiţilor îmi
părea destul de nerealist, dar faptul că fusesem salvată
386 Mingmei Yip

de către un călugăr taoist care ştia, pe deasupra, să cânte la qin


îmi părea de-a dreptul imposibil!
— Maestre, nu am apucat să vă întreb ce nume purtaţi...
— Qing Zhen.
Pur şi Adevărat. Un nume minunat. Dar m-a întristat.
Pentru că nu era decât numele lui taoist, nimic altceva decât o
deghizare, chiar dacă era una religioasă. M-am întrebat dacă
aveam să-i aflu vreodată adevăratul nume, cel pe care i-1
dăduseră părinţii lui.
— Dar dumneavoastră?
— Preţioasa Orhidee, am spus şi am arătat spre qin. Pot
să arunc o privire?
— Sigur că da, dar nu vreţi să mâncaţi şi să vă spălaţi mai
întâi? în afară de asta, a arătat spre obrazul meu, cred că ar fi
mai bine să vă curăţaţi faţa.
Am simţit cum îmi iau foc obrajii. Arătam cu siguranţă
îngrozitor. Faţa îmi era plină de vânătăi, iar în păr mi se
încurcaseră crenguţe şi iarbă. Aspectul meu plin de prestigiu
era distrus — în faţa unui călugăr atât de frumos!
Am întrebat repede:
— Aveţi o oglindă?
O clipă a părut încurcat. Apoi a ieşit din încăpere, fără o
vorbă. Curând s-a întors cu un lighean cu apă şi un prosop şi a
început să-mi spele faţa.
— Au! am strigat când mi-a atins cu prosopul obrajii
dureroşi.
Călugărul mi-a ignorat ţipetele, iar mâinile lui au
continuat să-mi oblojească rănile. După ce mi-a curăţat faţa şi
mâinile, a ieşit să verse apa.
Când s-a întors, m-a întrebat:
— Vă simţiţi mai bine acum?
Pavilionul plăcerilor 387

Am încuviinţat din cap.


— Acum pot să mă uit la qin, vă rog?
M-a privit îngrijorat.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, vă este... bine?
îmi ardeau obrajii. I se părea probabil ciudat ca, după
ce fusesem agresată de un bandit, să mă port perfect normal,
să am chiar dispoziţia necesară de a admira un instrument
muzical. Hail Nu ştia, desigur, că vreme de opt ani lungi
fusesem „violată" noapte de noapte de diverşi bărbaţi
împuţiţi!
Am răspuns cu blândeţe:
— Cred că îmi va fi mai bine, dacă îmi permiteţi să mă
uit la qin-ul dumneavoastră.
Călugărul m-a lăsat să cercetez mai întâi suprafaţa
instrumentului, apoi inscripţia de pe spate. Tianfeng Xiao-
xiao — Zefir Ceresc Şoptind Profund şi Limpede.
— Cât de elegant este.
Mi-am trecut un deget peste suprafaţa lăcuită.
— Trebuie să fie foarte vechi.
— Acest qin a fost martorul a cel puţin opt sute de ani.
Mi-am ridicat privirea spre el.
— Adică este un qin din perioada dinastiei Song?
A încuviinţat din cap.
— Maestre Qing Zhen, ce coincidenţă, şi eu cânt la qinl
Faţa îi radia de bucurie.
— Chiar cântaţi?
Am dat din cap cu înflăcărare.
— Mi-aţi face o mare onoare, dacă mi-aţi cânta cândva la
qin, a spus. Dar acum vă rog să vă odihniţi, iar eu am să
pregătesc ceva de mâncare. Aveţi nevoie de ceva care să vă
întremeze.
388 Mingmei Yip

Şi cu acestea a ieşit din cameră.


Brusc am avut senzaţia că o sută de şobolani îmi rod
stomacul. Mi-am dat seama că nu mai mâncasem nimic, de
când părăsisem mănăstirea împreună cu Teng Xiong.
Imaginea lui Teng Xiong mi-a venit atunci în minte şi m-au
podidit lacrimile, „Teng Xiong, ai păţit ceva?".
Am plâns vreme îndelungată, apoi mi-am şters lacrimile.
în speranţa că sunetele qin-ului aveau să-mi liniştească
spiritul, am început să acordez instrumentul. Când am fost
pregătită pentru a medita, cu degetele aşezate pe suprafaţa
lăcuită, mi-am amintit de qin-ul meu. Darul Perlei, pe care
mi-1 lăsase cu limbă de moarte, dispăruse împreună cu banii
şi bijuteriile dinăuntru!
Am înţeles atunci că rămăsesem din nou singură pe lume
şi, pe deasupra, fără niciun ban.
— O, nu! am strigat.
Ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi, dar de data
aceasta nu le-am lăsat să-mi şiroiască pe obraji. M-am adunat
şi am început să cânt „Amintirea unui prieten vechi".
Copleşită de tristeţe, mi-am dat seama că acum nu purtam cu
mine doar amintirea Perlei, ci şi pe cea a lui Teng Xiong.
Avusese dreptate — viaţa era într-ade- văr tristă. Să rămâi în
viaţă însemna să te zbaţi pentru a nu te îneca în marea
suferinţei.
După ce am interpretat „Amintirea unui prieten vechi",
am început să cânt „Tânguire în spatele porţii lungi". De data
aceasta am cântat şi versurile. M-am lăsat pătrunsă de
frumuseţea şi melancolia lor, până când o altă voce, pură,
puternică şi pătrunzătoare, mi s-a alăturat. Am tresărit. Glasul
acestui călugăr, care se purtase atât de formal şi de politicos
cu mine, părea să posede înţelegere pentru cea mai adâncă
disperare, blân-
Pavilionul plăcerilor 389

deţe pentru a vindeca toate rănile şi forţa magică de a


spulbera durerile vieţii. Când am încheiat, lacrimile au
început să mi se scurgă din nou pe obraji, de data aceasta
împotriva voinţei mele. Am închis ochii, apoi i-am ridicat şi
l-am zărit pe Qing Zhen în dreptul uşii, cu o tavă în mâini, pe
care se aflau boluri cu supă, orez şi turtiţe aburinde.
Mi-am şters lacrimile cu mâneca.
— îmi pare rău, am bâiguit.
în sufletul meu se răsturnaseră câteva borcane cu
condimente, din care se revărsase un amestec de gusturi —
dulce, acru, amar, picant.
Qing Zhen s-a îndreptat spre masă, a aşezat tava pe ea,
mi-a luat qin-ul din mână şi l-a atârnat pe perete. A umplut
ceştile cu ceai şi am luat loc. Mi-a întins un castron.
— V-am pregătit o supă specială, din diferite ierburi, care
vă va vindeca rănile.
Am băut fiertura amară şi am început să mănânc,
conştientă că mă urmărea atent cu privirea. Dar nu-mi mai
păsa de etichetă şi prestigiu, nici măcar de înfăţişarea mea.
Mi-am concentrat întreaga atenţie asupra mâncării care se afla
dinaintea mea. El nu a mâncat decât puţin şi, după ce am
terminat, m-a condus afară din templu, spre o mică
îngrăditură unde îmi pregătise deja o cadă de lemn plină cu
apă fierbinte.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, staţi liniştită şi nu vă
grăbiţi. Voi sta afară de veghe.
Mi-am dat jos hainele zdrenţuite şi am păşit cu băgare de
seamă în cadă. Apa fierbinte şi, spre surprinderea mea,
parfumată a avut un efect calmant asupra pielii mele.
Ştiindu-1 pe Qing Zhen în preajmă, m-am simţit liniştită şi în
siguranţă. Mi-am stropit cu apă fierbinte
390 Mingmei Yip

faţa, spatele şi umerii. Apoi, amintindu-mi de respingătorul


Ochi Holbaţi, am împroşcat atât de zgomotos cu apă, încât
călugărul să nu mă poată auzi plângând. Mi-am frecat pielea
cu putere, până când s-a înroşit. în ciuda durerii, era atât de
minunat să mă simt din nou curată. Privind în sus, spre cer,
am văzut cum se uitau la mine luna strălucitoare şi stelele
arzătoare. Era o plăcere aproape dureroasă, care m-a făcut să
gem.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, vă simţiţi bine?
— Da, mă simt bine, am răspuns, dându-mi brusc seama
că eram complet goală, la câţiva metri de un bărbat frumos.
M-am întrebat, ce o fi în mintea lui Qing Zhen în clipa
aceasta? Călugăr fiind, se simte oare atras de mine? Tânjeşte
după trupul meu despuiat? Dacă da, i s-a înălţat tulpina de
jad? Mi-am imaginat că apa fierbinte care îmi spăla trupul era
mângâierea caldă a mâinii lui. Am oftat adânc, dar de data
aceasta, călugărul nu a reacţionat. Mi-am înălţat privirea spre
cer şi am zărit, făcân- du-mi şireată cu ochiul, o stea
strălucitoare, înşelătoare.
După ce m-am îmbăiat, Qing Zhen mi-a întins peste
îngrăditură roba lui taoistă. Mi-am tras-o repede pe mine şi
m-am întors în casă, în vreme ce el s-a îmbăiat la rândul lui.
Când s-a întors în cameră, eu şedeam pe scaun, lângă masa
unde se aflase qin-ul. Cu trupul lui înalt sprijinit de uşă arăta
acum cu totul altfel — proaspăt şi luminos. Nu mai purta
nimic pe cap şi îi puteam vedea acum părul lung şi moale,
încolăcit în creştet ca o pisică adormită.
Am rămas tăcuţi, privindu-ne în ochi preţ de câteva clipe
lungi.
Apoi a rostit cu glasul lui blând:
— Domnişoară Orhidee Preţioasă...
Pavilionul plăcerilor 391

— Te rog să-mi spui pe nume.


— Preţioasă Orhidee, să-ţi pregătesc nişte ceai proaspăt.
în timp ce a pregătit ceaiul, am simţit valuri de energie
străbătând încăperea odată cu mişcările lui agile. Era o
plăcere să-i admir trupul musculos, suplu şi expresia
concentrată a feţei. Când a terminat, a adus tava, a aşezat-o pe
masă, s-a aşezat vizavi de mine şi ne-a umplut cupele.
Am băut ceaiul într-o tăcere stânjenitoare, apoi a întrebat:
— Preţioasă Orhidee, te simţi mai bine acum?
Am dat din cap, cercetându-i în acelaşi timp chipul
enigmatic. Deşi eram curioasă să aflu mai multe despre el, am
preferat să tac.
Mi-a aruncat o privire îngrijorată.
— Vrei să te odihneşti?
Am scuturat din cap şi am continuat să sorb tăcută din
ceai.
în cele din urmă mi-a spus:
— Preţioasă Orhidee, şi m-a privit ca un cunoscător care
încearcă să identifice o operă de artă — povesteşte-mi, te rog,
despre viaţa ta.
Viaţa mea mi-a părut atunci atât de complicată, încât nu
am ştiut de unde să încep. Am tras adânc aer în piept.
— Dar nu cred că te-ar interesa.
— De ce crezi asta?
— Pentru că...
Nu reuşeam să mă hotărăsc dacă să-i povestesc despre
Pavilion sau nu.
— Nu cred că un călugăr poate fi interesat de chinurile
prin care am trecut eu în colbul roşu.
392 Mingmei Yip

A părut mirat.
— Călugăr fiind, am văzut întreaga lume — şi altele.
— Nu-mi vine să cred.
— De ce?
— Pentru că eşti pur şi simplu prea tânăr.
A râs, apoi a tăcut din nou, jucându-se cu ceaşca de ceai.
I-am cercetat privirea o vreme, apoi am spus repede:
— Am fost soră.
Soră? Părea şi mai mirat.
— Adică ai fost... călugăriţă?
M-am simţit înduioşată. Câtă naivitate! Bărbatul acesta
minunat din faţa mea nu avea habar ce este o soră. Am
schimbat subiectul şi l-am întrebat:
— Qing Zhen, cum ai ajuns aici, călugăr într-un templu
taoist?
— A fost o promisiune făcută tatălui meu.
— Nu-şi dorea să te însori şi să ai la rândul tău fii?
Ochii i s-au luminat.
— Ştii că, în vreme ce călugării budişti practică
detaşarea, noi, taoiştii, ne ocupăm cu alchimia, pentru a
obţine viaţă lungă?
— Am auzit câte ceva.
— în familia mea, multe persoane au murit tinere. Mama
mea s-a înălţat în zbor cu cocorii când aveam un an, iar la
scurt timp, i-a urmat singurul meu unchi din partea tatei, apoi
un alt unchi din partea mamei. Tatăl meu, speriat că îi va veni
şi lui rândul, a început să studieze alchimia taoistă a
longevităţii. Când abia împlinisem unsprezece ani, m-a trimis
să mă călugăresc, la Templul Norului Celest. Dar foarte
curând a murit şi el dintr-o cauză necunoscută.
Pavilionul plăcerilor 393

— O, Cerule, îmi pare nespus de rău.


A continuat cu o expresie tristă:
— Nu mi-o amintesc pe mama. Viaţa de călugăr e
singura pe care o cunosc.
— Deci regreţi că ai devenit călugăr?
S-a gândit o clipă.
— Nu. Cred că, pentru mine, e o viaţă bună. îmi place să
trăiesc pe munte: nu să fiu confruntat cu lucrurile complicate
din lumea prăfuită.
A sorbit din ceai, apoi a continuat:
— Luna trecută am fost trimis de către maestrul meu să
trăiesc ca pustnic în această colibă, pentru a prepara un elixir
special al longevităţii. Am timp un an de zile să experimentez.
Mi-au mai rămas, prin urmare, încă unsprezece luni, înainte
de a mă întoarce la Norul Celest.
Atunci am priceput de ce era atât de mic acest „templu" şi
de ce nu mai trăiau aici şi alţi călugări.
— Nu te supăra, dar din ce trăieşti, dacă eşti pustnic?
— Păstrez legătura cu templul central şi atunci când ei
organizează ritualuri importante, merg şi eu să-i ajut.
— Dar nu te simţi singur, trăind aici izolat de restul
lumii?
— Sunt obişnuit cu singurătatea.
Am oftat în sinea mea. Nu avea nevoie de compania unei
femei? Prezenţa mea îl lăsa indiferent? Mâna mea a început
instinctiv să-mi netezească părul şi hainele.
Qing Zhen a vorbit din nou.
— Preţioasă Orhidee — mi-a cercetat chipul — sunt doar
un călugăr. Povesteşte-mi, te rog, despre viaţa ta.
394 Mingmei Yip

Voiam ca acest bărbat să mă considere o femeie


cumsecade, dintr-o familie cuviincioasă de oameni învăţaţi
(şi, în fond, acesta era adevărul!), nu o femeie depravată,
pierdută în lumea schimbătoare a vântului şi colbului, o
femeie ale cărei braţe erau folosite ca perne de dormit de către
o mie de oaspeţi, din ale cărei buze purpurii gustau zece mii
de bărbaţi.
I-am spus întreaga poveste a vieţii mele — dar am
schimbat câteva detalii. Nu lucrasem ca soră în Pavilionul
Florii de Piersic, ci ca servitoare în casa unui om bogat.
Fugisem de acolo din două motive: pentru a scăpa de
mizeriile la care mă supunea stăpânul meu şi pentru a-i găsi
pe mama şi pe războinicul-despot. Se înţelege de la sine că am
minţit şi în legătură cu relaţia mea cu Teng Xiong. Despre
Teng i-am spus că fusese şi ea servitoare în aceeaşi casă şi că
fugiserăm împreună. Când i-am pomenit numele, m-am
simţit din nou vinovată, pentru că locul rezervat ei în inima
mea fusese acum ocupat de un călugăr.
Când am încheiat, călugărul părea cufundat în propriile
sale gânduri. Au trecut câteva clipe, înainte de a-mi spune:
— Nu-mi vine să cred că mama ta te-a părăsit pur şi
simplu şi nu-ţi mai scrie niciun rând. Cred că povestea e mai
complicată. Bănuiesc că a intervenit o forţă întunecată.
A făcut o pauză, în timpul căreia a sorbit din ceai.
— Iar acum ai pornit în căutarea ei. Va fi dificil, dar te rog
să nu-ţi faci prea multe griji, te voi ajuta pe cât pot. Voi face şi
o vrajă, care te va ajuta să o găseşti. Sunt sigur că vă veţi
reîntâlni curând.
A tăcut din nou, apoi a spus:
Pavilionul plăcerilor 395

— Voi face şi o altă vrajă, care să îl ajute pe tatăl tău acolo


jos, în lumea yin.
Am dat din cap, copleşită de recunoştinţă faţă de Qing
Zhen şi de tristeţe pentru soarta lui Baba. Apoi mi-am
descărcat sufletul povestindu-i despre hotărârea de a-mi
răzbuna tatăl, care mă susţinuse tot timpul cât lucrasem ca
servitoare şi trecusem prin tot felul de tragedii, inclusiv
moartea Perlei (o altă servitoare, sora mea de sânge).
Qing Zhen mi-a aruncat o privire plină de înţeles.
— Preţioasă Orhidee, îţi înţeleg dorinţa de a te răzbuna.
Dar, te rog, nu permite ca viaţa ta, pe al cărei drum te afli încă
la început, să fie înecată în atâta qi amară, pe care noi, taoiştii,
o considerăm dăunătoare atât trupului, cât şi minţii.
— Dar trebuie să repar nedreptatea, trebuie să fac
dreptate. Nu cunoşti proverbul „Nu poţi trăi sub acelaşi cer
ca ucigaşul părinţilor tăi"?
S-a gândit o vreme.
— îl cunosc. Dar lasă-mă să te întreb ceva. Ce se întâmplă
dacă vor trece cinci, zece, poate chiar douăzeci de ani, înainte
de a-1 găsi pe acest războinic-despot? Mai rău, dacă nu îl vei
găsi niciodată? îţi vei petrece întreaga viaţă păstrând un gust
amar? Mult mai bine e să te dedici căutării Căii.
întrebările lui m-au lăsat fără cuvinte. Nu mă gândisem
niciodată că mi-aş putea petrece douăzeci de ani căutându-1,
poate în zadar, pe ucigaşul tatălui meu.
Am spus:
— Qin-ul, Qing Zhen, îmi hrănesc spiritul cântând la qin.
M-a privit plin de curiozitate.
— Preţioasă Orhidee, cum ai învăţat să cânţi la qin?
396 Mingmei Yip

La naiba. Mi-am muşcat buza. O minciună atrage şi altele


după sine.
— Baba m-a învăţat, înainte de a mă trimite în casa acelui
om bogat.
Am tăcut amândoi, apoi a spus:
— Preţioasă Orhidee, dacă nu te gândeşti decât la
răzbunare atunci când cânţi la qin, înseamnă că eşti încă
departe de a-ţi hrăni spiritul. Mă tem că nu ţi-ai însuşit decât
tehnica şi nu ai prins esenţa qin-ului.
Nu mă aşteptasem la o remarcă atât de tăioasă din partea
acestui pustnic.
— Preţioasă Orhidee, presupunând că ţi se va oferi
ocazia de a-1 ucide pe acest războinic-despot...
— Atunci îmi voi fi împlinit ţelul vieţii.
— Dar Lao Zi spune că adepţii Tao nu caută împlinirea.
Am continuat cu încăpăţânare:
— Sufletul meu nu-şi va găsi liniştea, până nu-1 găsesc
pe despot şi îi trag un glonţ în cap!
— Oricare ţi-ar fi intenţiile, crezi că poţi rămâne liniştită,
până când va sosi momentul de a acţiona?
Nu am răspuns, iar el a continuat:
— Dacă sufletul tău nu-şi va găsi liniştea, înainte de a-ţi
răzbuna tatăl, îţi pot oferi o soluţie mai bună.
I-am cercetat faţa netedă şi sprâncenele groase, care
semănau cu două dealuri îndepărtate.
— Ce anume?
— îţi pot pregăti un fu şi nişte apă magică, pentru a-1
înspăimânta şi a-1 lipsi de putere pe războinicul-despot.
Am încercat, dar n-am reuşit să-mi reţin un zâmbet. Au
trecut câteva clipe. M-am simţit brusc golită de energie.
întâmplările dramatice ale zilei şi amintirea celor trecute mă
secaseră de puteri şi nu-mi mai puteam ţine ochii deschişi.
Pavilionul plăcerilor 397

Qing Zhen m-a privit îngrijorat.


— Preţioasă Orhidee, eşti cu siguranţă epuizată,
odihneşte-te acum. Iar mâine o vom căuta pe prietena ta.
Qing Zhen mi-a cedat patul lui şi s-a dus să se culce pe jos,
în încăperea unde se afla altarul.

A doua zi am fost trezită de o atingere blândă pe umăr.


Trupul înalt al lui Qing Zhen se înălţa deasupra mea ca un
munte.
— Trezeşte-te, Preţioasă Orhidee. Am pregătit micul
dejun. După ce mâncăm, trebuie să pornim în căutarea
prietenei tale. S-a luminat de ceva vreme, dar nu m-am
îndurat să te trezesc.
înainte de a părăsi coliba, Qing Zhen a luat o pelerină din
paie şi o umbrelă.
— Ia pelerina pe tine, ploaia ar putea începe din clipă în
clipă.
Eram din nou în pădure. în depărtare se adunau deja nori
negri, ameninţători. Qing Zhen s-a uitat în sus,
încruntându-se.
— Vine o furtună. Să nu mai pierdem vremea, s-o căutăm
pe prietena ta.
I-am descris cât de bine am putut locul unde găsisem
clopotul. Am mers mult, înainte de a-1 zări în sfârşit undeva,
la marginea unui câmp pustiu.
— Teng Xiong?
Am îngenuncheat lângă clopot şi am strigat-o. Inima îmi
bătea repede, de data aceasta, însă, mai puţin din dragoste, cât
din cauza nesiguranţei vieţii. Dar nu am avut timp să cad pe
gânduri. Qing Zhen ridicase deja clopotul şi-l răsturnase.
Am ţipat. Nu era nimic dedesubt.
398 Mingmei Yip

Am izbucnit în plâns, însă Qing Zhen a oftat uşurat.


— Prietena ta a reuşit să scape.
— Eşti sigur?
A încuviinţat din cap.
— Nu e departe. Sunt convins că o vom găsi.
— Dar poate a fost răpită!
Am scos un ţipăt ascuţit.
— O, Cerule, atunci ce ne facem?
— Continuăm să o căutăm. Ar trebui să fie un templu în
apropiere. Poate e acolo.
Atunci am simţit picături de ploaie lovind pelerina mea
din paie. Qing Zhen s-a întors spre mine.
— începe furtuna, trebuie să ne întoarcem.
— Chiar nu putem să o mai căutăm?
— Preţioasă Orhidee, m-a privit cu dojană, sunt un
călugăr care trăieşte în inima muntelui. Ştiu cum e viaţa aici.
Uneori se produc alunecări de teren; am putea rămâne
îngropaţi sub noroi.
Ţinea umbrela deasupra capului meu.
— în afară de asta, acum ştim că prietena ta a scăpat.
Probabil se află undeva în siguranţă.
Am grăbit pasul. Cerul s-a întunecat într-o clipă; vântul
urla ca un tigru, iar ploaia se năpustise asupra noastră ca un
cârd de lilieci. Noroiul ne împroşca fără milă pantalonii şi
picioarele. Qing Zhen mă apucase de mână şi mă trăgea după
el.
După ce am ajuns, în cele din urmă, la templu şi am intrat,
a început imediat să pregătească o supă şi să încălzească apă
pentru baie. După ce am mâncat şi m-am îmbăiat, m-am
simţit din nou epuizată şi m-am prăbuşit pe patul lui.
Când m-am trezit, afară era întuneric. Vântul şi ploaia încă
vuiau, dar mai potolit. Mi-am aţintit privirea asupra
Pavilionul plăcerilor 399

copacilor care foşneau în vânt şi mă simţeam neliniştită, dar


nu-mi pierdusem speranţa.
— Preţioasă Orhidee — am auzit glasul lui Qing Zhen
chemându-mă blând din cealaltă încăpere — te-ai trezit?
— Da, am răspuns.
M-am ridicat în capul oaselor şi am mai rămas o vreme în
pat. Chipul pustnicului care mă salvase în mod miraculos din
mâinile bandiţilor, îmi stăruia în minte. Am simţit din nou
atingerea braţelor lui puternice, care mă ţinuseră lipită de
pieptul lui pe drumul spre colibă. Am luat roba lui şi mi-am
lipit obrazul de materialul aspru, inspirând mireasma slabă a
muntelui. Am îmbrăcat-o în grabă, m-am dat jos din pat şi am
intrat în încăperea altarului.
Qing Zhen stătea pe vine, amestecând într-o supă plăcut
mirositoare care fierbea pe sobiţă. Spatele lui era solid ca o
stâncă, iar părul i se încolăcea în jurul capului ca o pagodă,
dându-mi o senzaţie de linişte. M-am împotrivit cu greu
imboldului de a-1 îmbrăţişa de la spate şi a-mi îngropa faţa în
ceafa lui.
S-a întors spre mine şi mi-a zâmbit.
— Pregătesc o supă din diverse ierburi şi ciuperci de
copac, care îţi va da energie.
— îţi mulţumesc, Qing Zhen.
Ochii mei s-au cufundat în ai lui.
— Dar nu vreau acum...
Qing Zhen s-a ridicat iar privirile noastre s-au
întrepătruns vreme de câteva incarnări. In cele din urmă a
păşit spre mine, m-a ridicat în braţe, de parcă aş fi fost qin-vl
lui nepreţuit din perioada dinastiei Song şi m-a purtat înapoi,
spre patul din care tocmai mă dădusem jos.
Inima îmi zvâcnea ca o căprioară care s-a rătăcit în
pădure, în timp ce ochii mei urmăreau chipul serios al
400 Mingmei Yip

lui Qing Zhen, care mă dezbrăca atât de tandru, parcă ar fi


ţinut în braţe un copil nou-născut. Eram întinsă pe pat, goală,
sub privirea unui bărbat, dar de data aceasta nu a unui chou
nanren, a unui bărbat împuţit, ci a unuia care îmi făcea inima
să bată mai repede şi trupul să se topească.
Qing Zhen a stins lampionul. în lumina lunii, care
pătrundea pe fereastră, l-am văzut dezbrăcându-se şi dând la
iveală un trup neted, musculos. Cu o mişcare energică a
dezlegat panglica cu care îşi legase părul, iar acesta s-a
revărsat ca o cascadă.
Qing Zhen oferea o privelişte ciudat de înduioşătoare — a
unui bărbat cu părul lung şi des, negru ca smoala, curgându-i
liber pe umeri. Spre deosebire de învăţaţii confucianişti, părea
să nu-i fie teamă de a-şi expune virilitatea. Pe când călugării şi
călugăriţele religiei budiste îşi rad capetele pentru a atinge
detaşarea absolută, taoiştii nu îşi tund părul şi îşi îngrijesc
trupurile.
Qing Zhen s-a strecurat în pat, lângă mine şi din acel
moment nu mi-a mai păsat de detaşare sau ataşare, nu mă mai
interesa decât grija pe care o arăta trupului meu. Chipul lui
absorbit era pe jumătate acoperit de cele
trei-mii-de-fire-ale-neplăcerilor; tulpina lui de jad se înălţase
spre Calea Lactee.
— Preţioasă Orhidee... mi-a şoptit la ureche.
Cu mâinile şi buzele a pornit să exploreze ungherele
corpului meu. Cum era posibil ca un călugăr să fie un maestru
al artei erotice de a satisface?
M-a tras spre el şi şi-a îngropat faţa în pieptul meu.
Mâinile lui îmi legănau şi îmi mângâiau sânii, iar buzele îmi
atingeau, din când în când, cu tandreţe, sfârcurile. închisese
ochii, iar genele lungi aruncau umbre pâlpâitoare pe faţa lui.
Când a vorbit, glasul i-a tremurat.
Pavilionul plăcerilor 401

— Preţioasă Orhidee, sânii tăi au propriile lor inimi care


bat.
Mă jucam cu părul lui lung şi gemeam de plăcere.
Cu limba îmi dezmierda urechea, iar cu dinţii mă muşca
delicat de lobi. După aceea, şi-a lipit faţa de gâtul meu şi a
murmurat:
— Simt parfumul tău de flori proaspete şi miere.
Şi-a strecurat o mână sub fesele mele şi le-a ridicat
puţin. Cealaltă mână trecea peste trupul meu ca o cascadă.
— Qing Zhen...
Mă zbăteam şi începeam să-mi pierd sufletul...
M-am înălţat spre el, până când tulpina lui yang a pătruns
pe poarta mea yin. Mişcările înfocate cu care ne împingeam
unul în celălalt mi-au golit mintea şi mi-au transformat toate
durerile în plăceri. Eram ca două animale eliberate după o
lungă încătuşare. Ne detaşasem de tot, nu mai eram ataşaţi
decât unul de celălalt.
După ce ne-am întors de pe muntele Wu, Qing Zhen m-a
ţinut tandru în braţe. Am rămas amândoi tăcuţi, fiecare
absorbit de propriile gânduri şi sentimente. Mă delectam cu
ultimele ecouri ale echilibrării elementelor yin şi yang. Deşi
eram o expertă în arta odăii de culcare, savurasem, în mod
ironic, pentru prima dată plăcerea ploii revărsate de un
bărbat pe norii mei cu un călugăr, într-un templu.
Atunci am înţeles de ce fusese Perla atât de obsedată de
pictorul Jiang Mou — fusese şi el, mai mult ca sigur, un iubit
pătimaş.
Am întins mâna spre Qing Zhen; mi-a luat-o şi şi-a lipit
buzele de ea. în clipa aceea, vântul a părut să mă cheme cu
blândeţe, „Xiang Xiang, Xiang Xiang".
402 Mingmei Yip

— Preţioasă Orhidee — Qing Zhen s-a aplecat să mă


sărute — te iubesc.
I-am cercetat chipul.
— Qing Zhen, şi eu te iubesc.
Qing Zhen m-a strâns tăcut în braţe, de parcă tăcerea ar fi
fost un răspuns mai bun şi cea mai bună consolare. M-am
cuibărit la pieptul lui cald.
— Acum, că eşti aici cu mine, nu mă voi mai simţi singur,
a spus.
După câteva clipe, s-a dat jos din pat şi a aprins lampionul.
— Unde te duci? l-am întrebat.
— Ai să vezi.
S-a îndreptat spre masă. îi priveam trupul gol scăldat de
razele lunii şi mă simţeam inundată de o fericire aproape
dureroasă. S-a întors cu o pensulă şi o piatră pentru cerneală.
— Ce vrei să faci?
Dar nu mi-a răspuns. A început să piseze cerneala. După
aceea, spre surprinderea mea, a tras pătura de pe mine, mi-a
scos cu blândeţe piciorul afară şi a început să scrie — pe
coapsa mea. Simţeam răcoarea cernelii pe piele, iar parfumul
ei îmi liniştea sufletul.
Când a terminat de scris avea chipul luminos şi ochii îi
scăpărau, de parcă tocmai ieşise de sub un izvor fierbinte.
M-am uitat la coapsa mea şi am văzut-o împodobită cu o
poezie scrisă cu caractere îndrăzneţe şi pline de forţă — ca un
copac străvechi cu rădăcini răsucite.

Zece degete dansează pe cele şapte corzi de mătase;


un murmur dulce se răspândeşte în colbul roşu.
Pavilionul plăcerilor 403

Mi-am pierdut sufletul în clipa în care buzele tale


în formă de inimă s-au deschis, iar mâinile tale netede ca
jadul şi-au început dansul ştrengar.

— O, Qing Zhen, i-am atins chipul şi mi-am simţit, la


rândul meu, sufletul atins, e o poezie minunată. Dar cum
m-aş mai putea îndura acum să mă spăl?
— Nu o poţi păstra pe trup, dar o poţi păstra în minte, a
spus el luându-mă de mână.
Apoi a privit afară pe fereastră.
— In noaptea asta, yuelau — peţitorul de sub lună —
leagă firul roşu care ne va uni. Iubirea noastră va avea o viaţă
la fel de lungă ca luna.
Am rămas o vreme întinşi în pat, moţăind. Când m-am
trezit, lumina lunii pline se revărsa pe fereastră. Strălucirea ei
argintie şi îndepărtată a produs treptat o schimbare în starea
mea de spirit. Vorbele lui Qing Zhen exprimaseră dorinţa
noastră bine intenţionată, dar luna, ca o oglindă luminoasă,
nu era decât martora nesfârşitelor dorinţe ale celor muritori,
ale căror reflexii le trimitea înapoi, în lume. Luna stă şi
priveşte cum cele lumeşti se nasc şi mor, vin şi pleacă,
înfloresc şi se veştejesc. După zece ani, poate chiar după un
an, unde se va afla dragostea noastră? Voi mai vedea chipul
frumos al lui Qing Zhen? Voi mai fi încă frumoasă în ochii
lui? Nu eram decât două imagini trecătoare care se reflectau
una în oglinda celeilalte, scurte sclipiri ale amintirii sau
umbre pâlpâind în colbul roşu?
întristată de aceste gânduri neaşteptate, am încercat să nu
mă gândesc la iubire, ci la plăcerea momentului. Mi-am
aruncat părul pe spate, mi-am trecut limba peste buzele
întredeschise şi i-am aruncat lui
404 Mingmei Yip

Qing Zhen o privire lungă, pătrunzătoare. Când trupul lui


neted s-a lipit de mine, am uitat de dorinţele nesfârşite, de
înflorire şi veştejire. Lumea părea să se fi oprit în loc, când
i-am simţit tulpina de jad întărin- du-se, găsindu-şi calea în
mine şi spulberându-mi toate grijile...
25
Femeia aceasta nu este soţul meu

ând m-am trezit a doua zi, picioarele îmi erau f scăldate în


lumina soarelui. Mi-am întins degetele de la picioare, le-am
mişcat încolo şi-ncoace, bucurându-mă de căldura soarelui şi
de amintirea iubirii. în clipa aceea l-am zărit pe Qing Zhen
aşezat la masă, privindu-mă cu o expresie gravă pe chip.
— S-a întâmplat ceva?
M-am ridicat în capul oaselor şi mi-am acoperit goliciunea
cu pătura. Şi atunci m-am întrebat: Doar sunt o prostituată, de
ce aş fi sfioasă în prezenţa acestui bărbat? Dar aşa mă simţeam,
pentru că Qing Zhen nu era un bărbat oarecare, era primul
bărbat de care mă îndrăgostisem.
— Nu.

Mi-a aruncat un zâmbet ştrengar.


— Te priveam cum dormeai.
I-am răspuns, la rândul meu, cu un zâmbet şi m-am frecat
la ochi.
406 Mingmei Yip

— Preţioasă Orhidee, ar trebui să ne grăbim.


— De ce?
— Am pierdut deja atâta vreme — trebuie să o căutăm pe
prietena ta.
Mi-am muşcat buzele, până când am simţit gustul sărat al
sângelui. Fusesem atât de fermecată de acest călugăr, încât nu
mă mai gândisem deloc la Teng Xiong! Cum puteam fi atât de
egoistă şi lipsită de suflet?

O jumătate de oră mai târziu, eram din nou cu Qing Zhen


în pădure. în ciuda mustrărilor de conştiinţă şi a chemărilor
insistente „Teng Xiong! Teng Xiong!", mintea mea era în
întregime ocupată de iubitul meu călugăr şi poet, nu de iubita
mea lesbiană. Deşi raţiunea mă îndemna să mă concentrez
asupra găsirii lui Teng Xiong, ochii mei vedeau pretutindeni
chipul lui Qing Zhen. Toţi copacii pe lângă care treceam erau
braţele lui puternice întinse să mă îmbrăţişeze, vântul care
suspina era glasul lui sonor strigându-mă pe nume, foşnetul
frunzelor sub picioarele mele erau gemetele lui în timpul
echilibrării elementelor yin şi yang.
Am mai mers o jumătate de oră, când Qing Zhen a
exclamat brusc:
— Uite acolo, în spatele chiparoşilor e un templu budist.
M-a prins de mână şi m-a tras după el.
— Vino!
Ne-a deschis uşa un călugăr novice. I-am povestit despre
Teng Xiong şi clopot.
Chipul i s-a luminat.
— Veniţi înăuntru! a spus, s-a răsucit pe călcâie şi a
strigat cu glasul lui subţire de băiat:
Pavilionul plăcerilor 407

— Domnişoara Orhidee Preţioasă a venit după domnul


Teng Xiong!
Imediat şi-a făcut apariţia un călugăr rotofei, care avea în
jur de cincizeci de ani, urmat de un alt călugăr mai bătrân şi
cocoşat. în spatele celor doi am zărit-o, spre marea mea
uşurare, pe Teng Xiong — obosită, dar zâmbitoare.
— Preţioasă Orhidee, Qing Zhen şi-a coborât glasul,
parcă spuneai că te însoţise o femeie.
Nu am mai apucat să-i răspund, pentru că în jurul nostru
se adunaseră deja câţiva călugări, care începuseră să ne
explice agitaţi cum, în timpul plimbării lor meditative de
dimineaţă, auziseră nişte sunete venind de sub vechiul lor
clopot (pe care-1 abandonaseră în câmp, după ce un protector
bogat le dăruise unul nou) şi o salvaseră pe Teng Xiong, care
îşi pierduse aproape cunoştinţa, delira şi era deshidratată.
Explicaţiile lor strigate în gura mare păreau să cutremure
aerul, tulburând liniştea templului lor izolat.
Deşi sleită de puteri, Teng Xiong a vrut să afle imediat ce
mi se întâmplase şi atunci le-am povestit ei şi călugărilor
curioşi cum fusesem prinsă de bandiţi, dar salvată apoi de
Qing Zhen cu puterile lui magice. După ce fiecare ne-am spus
povestea, s-a lăsat tăcerea şi atunci am observat că Teng Xiong
îl privea pe Qing Zhen cu suspiciune şi un început de
duşmănie.
Am mers în urma micului grup de călugări spre sala de
primire. Eram perfect conştientă de supărarea tăcută a lui
Qing Zhen şi gelozia tot mai evidentă a lui Teng Xiong. Dar
nu ştiam ce să fac. Indiferenţi la tensiunea care apăruse între
noi, călugării încă se mai delectau cu emoţiile provocate de
salvarea noastră, repe- tându-şi unul altuia peripeţiile.
Evenimentele captivante
408 Mingmei Yip

întrerupseseră rutina lor monotonă, iar călugării dăduseră


complet uitării detaşarea pe care o practicau.
După ce ne-au servit ceai şi gustări, abatele rotofei,
înţelepciune Pură, m-a invitat să rămân.
— Doamnă Teng, am pregătit deja o cameră pentru
dumneavoastră şi soţul dumneavoastră.
— Dar... m-am oprit la timp. Fusese cât pe-aci să spun:
Bărbatul acesta e o femeie, iar eu nu sunt soţia ei!
Teng Xiong mi-a aruncat, însă, o privire atât de severă,
încât mi-au îngheţat instantaneu vorbele pe buze.
Ea s-a întors zâmbind spre călugăr.
— Vă mulţumim, Maestre înţelepciune Pură. Sunt sigură
că soţia mea este extrem de obosită, după toate aceste
peripeţii. Are nevoie de odihnă.
Nu am avut curajul să mă uit spre Qing Zhen ca să-i văd
reacţia. Mai mult de atât, eram bucuroasă că nu apucasem să
fac acea afirmaţie; cine ar fi dat crezare unei absurdităţi
precum „bărbatul acesta e o femeie, iar eu nu sunt soţia ei"?
Călugării ar fi crezut probabil că îmi pierdusem minţile, după
ce fusesem răpită de către bandiţi.
Qing Zhen a rămas tăcut. Când mi-am luat în sfârşit inima
în dinţi şi l-am privit pe furiş, am observat că nici măcar nu
părea supărat, cum mă aşteptasem — era doar tulburat.
Probabil credea că îl minţisem cu neruşinare şi îl trădasem
fără milă. Simţeam cum inima mi se fărâmă încet. Aproape că
vedeam bucăţelele căzând pe podea şi rostogolindu-se până
sub statuia lui Buddha.
Qing Zhen se pregătea să-şi ia rămas-bun de la călugări,
aşa cum se cuvenea. Deoarece mă temeam că ar putea pleca
fără să-mi mai adreseze o vorbă, m-am apropiat şi i-am şoptit:
Pavilionul plăcerilor 409

— Dacă vrei să pleci, lasă-mă cel puţin să te însoţesc


până în curte.
După ce am ieşit, l-am întrebat repede, înainte de a apuca
să spună ceva:
— Qing Zhen, de ce nu m-ai întrebat dacă nu vreau să
vin înapoi, la tine?
M-a privit uimit şi în acelaşi timp supărat.
— Preţioasă Orhidee, eşti o femeie măritată, soţul tău se
află chiar aici. Şi tu vrei să te întorci cu mine la templu?
Am ţipat.
— Nu sunt măritată, iar Teng Xiong nu este soţul meu. E
o femeie!
— O femeie?
— Da! O femeie ca şi mine! Cu sâni şi fără tulpină de jad!
Qing Zhen nu mi-a răspuns, ci a continuat să mă
ţintuiască din priviri. în cele din urmă a spus:
— Preţioasă Orhidee, îţi baţi joc de mine?
— Nu-mi bat joc de tine; Teng Xiong e femeie şi eu nu
sunt soţia ei!
— Şi atunci de ce e îmbrăcată ca un bărbat?
I-am spus că fugise de la un stăpân nemilos şi se
deghizase în bărbat.
Qing Zhen a căzut pe gânduri.
— Şi care e relaţia ta cu ea?
îl iubeam pe Qing Zhen şi nu voiam să-l mint. Dar nu
ştiam ce să fac. Dacă îi spuneam adevărul — că Teng Xiong
era iubita mea, pe care nu o iubeam însă — Qing Zhen ar fi
crezut că mă foloseam doar de ea şi m-ar fi dispreţuit pentru
asta.
L-am privit fără să spun nimic. în cele din urmă l-am
implorat:
410 Mingmei Yip

— Qing Zhen, nu vreau să rămân aici; te rog, ia-mă


înapoi la tine.
Părea încă jignit.
— Nu pot. Sunt un călugăr şi trăiesc într-un templu.
Disperată, am răbufnit:
— Chiar aşa? Şi atunci, de ce m-ai sedus?
— M-am îndrăgostit de tine. Nu s-ar fi cuvenit, dar aşa
s-a întâmplat.
— Mă iubeşti, dar nu mă poţi lua la tine; ce facem atunci?
In clipa aceea şi-a făcut apariţia Teng Xiong; s-a apropiat
cu paşi apăsaţi şi s-a oprit protectoare lângă mine, cu privirile
aţintite asupra lui Qing Zhen.
— Cred că soţia mea a răpit deja destul din timpul unui
călugăr celibatar...
Nu i-am lăsat lui Qing Zhen timp să răspundă şi am spus:
— Qing Zhen, te rog, crede-mă; nu sunt soţia lui. El e o
femeie.
Afirmaţia era ridicolă, până şi eu mi-am dat seama de asta.
Qing Zhen părea dezamăgit.
— Aşadar, Preţioasă Orhidee, crezi că şi eu sunt o
femeie?
Teng Xiong s-a întors atunci spre mine şi mi-a aruncat
acele priviri ucigătoare, pe care şi le reţinuse atâta vreme.
— După tot ce am făcut pentru tine, te-ai culcat cu el?
A îndreptat un deget acuzator spre Qing Zhen şi a
continuat pe un ton sarcastic:
— Cu un călugăr?!
O uşă s-a deschis atunci cu un scârţâit, dând la iveală un
cap bătrân, ras.
Pavilionul plăcerilor 411

— Câtă vreme sunteţi oaspeţii noştri, păstraţi liniştea şi


respectaţi pacea sacră a templului nostru.
Călugărul ne-a scrutat pe toţi trei câteva clipe, apoi a
închis uşa la loc.
Qing Zhen m-a privit cu amărăciune şi a ieşit pe poarta
templului.
— Qing Zhen! am strigat în urma lui, dar el a grăbit
pasul.
Teng Xiong şi-a aşezat braţul în jurul umerilor mei şi
aproape m-a tras înapoi spre templu.
După ce m-a condus în camera ei, mi-am dat seama că era
cel mai înţelept lucru să încercăm să clarificăm situaţia.
După ce ne-am aşezat, i-am spus:
— Teng Xiong, îmi pare rău, dar n-am avut încotro.
M-a privit lung, insistent.
— Te păcăleşti singură, Preţioasă Orhidee. E doar o
pasiune trecătoare...
— Nu, nu e o pasiune trecătoare.
I-am vorbit cu privirea înceţoşată de lacrimi.
— E primul bărbat pe care îl iubesc...
Şi-a aruncat capul pe spate şi a izbucnit în râs.
— Ascultă şi tu ce spui. Nu mi-ai zis chiar tu că nu-i poţi
suporta pe chou nanren?
— Dar Qing Zhen nu e aşa, e altfel decât toţi ceilalţi
bărbaţi.
— Altfel? Preţioasă Orhidee, dă-mi voie să-ţi explic.
Bărbaţii sunt toţi la fel, nişte împuţiţi!
A continuat cu amărăciune:
— Poate că tulpina de jad e singurul lucru pe care el îl
are şi eu nu. Dar asta nu înseamnă că e mai bun decât mine...
— Dar el este foarte bun.
412 Mingmei Yip

— Dar, Preţioasă Orhidee — glasul i s-a îmblânzit; a


început să mă implore — poate că e foarte bun la pat, dar e,
totuşi, un bărbat. Iar un bărbat nu va înţelege niciodată
nevoile unei femei, îndeosebi ale unei femei delicate şi
sofisticate ca tine. Preţioasă Orhidee, tu ai nevoie de o femeie
ca mine, să-ţi poarte de grijă şi să te iubească, nu de un bărbat,
cu atât mai puţin de un călugăr. De unde să ştie un călugăr
cum să satisfacă şi să iubească o femeie, cum să-i poarte de
grijă?
— Te înşeli. Qing Zhen ştie foarte bine să facă toate aceste
lucruri.
Teng Xiong părea deopotrivă uluită şi jignită.
— Mi-a salvat viaţa şi mi-a îngrijit rănile, după ce
banditul m-a violat.
Teng Xiong m-a luat în braţe şi m-a acoperit cu sărutări.
— Preţioasă Orhidee, e numai vina mea. îmi pare nespus
de rău că... ai trecut prin toate acestea. Ar fi trebuit să te
împing pe tine prima sub clopot, te rog, iar- tă-mă.
— Teng Xiong, m-am eliberat cu blândeţe din braţele ei,
nu e vina nimănui. Am avut doar ghinion. Şi îmi pare rău. Nu
vreau să... îţi rănesc sentimentele.
A rămas tăcută şi a încercat să mă prindă de mână, dar
mi-am tras-o înapoi.
— Teng Xiong, îl iubesc.
— Dar mă iubeşti şi pe mine.
Cum putea fi atât de sigură?
— Dar e un alt fel de iubire, am spus, mai degrabă aşa
cum am iubit-o pe... sora, mea Perla.
— Foarte bine. Chiar mai bine, pentru că dragostea
noastră este mai profundă, de vreme ce suntem amândouă
femei.
Pavilionul plăcerilor 413

Nu mai ştiam ce să-i răspund.


— Preţioasă Orhidee, te rog să mă crezi, pasiunea pe care
o simţi pentru el va trece curând, precum norii de pe cer. In
afară de asta, gândeşte-te, el nu are bani, cum vei trăi cu el?
Vorbele lui Teng Xiong m-au trezit la o realitate neplăcută.
Mi-am dat seama că, după ce pierdusem qin-vl cu toţi banii şi
toate bijuteriile înăuntru, rămăsesem fără adăpost şi fără
niciun ban! Iar Qing Zhen, desigur, era un călugăr, nu avea
nici el bani şi nici măcar nu îmi propusese să îl însoţesc înapoi
la templu! Am început să plâng, gustând din amărăciunea
lacrimilor mele şi, în acelaşi timp, a iubirii pe care o simţeam
întâia oară pentru un bărbat.
Teng Xiong mi-a şters faţa cu batista ei de mătase.
— Nu plânge, Preţioasă Orhidee. Nu e sfârşitul lumii, e
doar sfârşitul unei relaţii trecătoare. Gândeşte-te că nu a fost
altceva decât un vis urât.
M-a privit cu intensitate.
— Mă ai pe mine, iar eu îţi voi purta de grijă; ăsta e cel
mai important lucru. în afară de asta, spre deosebire de
călugăr, eu sunt bogată.
S-a bătut energic cu mâna peste buzunarul pantalonilor.
— Pot să-ţi cumpăr tot ce-ţi doreşti şi să te duc la orice
restaurant pofteşti. Vrei să munceşti pe câmp sub razele
dogoritoare ale soarelui, să mănânci cartofi dulci şi supă
chioară la fiecare masă, să porţi o robă peticită, doar de dragul
unui bărbat? O femeie rafinată ca tine are dreptul la o viaţă de
lux şi răsfăţ, nu la o viaţă în sărăcie alături de un călugăr sărac
lipit pământului. Dacă tulpina de jad e ceea ce-ţi place la el —
şi-a dat capul pe spate şi a râs, iar părul ei scurt şi mătăsos a
strălu
414 Mingmei Yip

cit — stai liniştită, pot să fac şi eu rost de una. De dimensiunea


şi textura pe care le preferi.
Nu am spus nimic.
— Preţioasă Orhidee?
— Da.
— Rămâi cu mine, te rog.

în seara aceea m-am simţit uşurată că Teng Xiong era prea


sleită de puteri pentru a mai dori să facem sex. Trupul ei zăcea
nemişcat lângă mine, în vreme ce eu eram perfect trează. Mă
învârteam şi mă răsuceam pe lemnul tare al patului plin de
ploşniţe, zbătându-mă în chinurile acelei neaşteptate dorinţe
pe care o simţeam pentru un bărbat. Qing Zhen era un
călugăr, frumos şi misterios. Ştia, de asemenea, cum să mă
facă să mă simt minunat ca femeie. Şi nici măcar nu primisem
bani. Pentru prima dată o făcusem doar din dragoste.
Aşa cum cântam la qin nu pentru a primi bani, ci pentru a
mă împlini spiritual. Mai mult de atât, Qing Zhen cânta şi el la
qin. Păstra şi el, ca mine, un tărâm al purităţii în suflet. îl
iubeam pe Qing Zhen. Şi aveam să mă întorc la el, să rămân la
el, până când sprâncenele noastre aveau să încărunţească...
Am rămas întinsă în pat până în zori. Atunci, de îndată ce
am auzit psalmodiile călugărilor răsunând din curte, m-am
dat jos, mi-am luat pantofii şi jacheta, am aruncat o ultimă
privire de rămas-bun spre Teng Xiong şi m-am strecurat afară
din cameră. După câteva cotituri greşite, am zărit în sfârşit în
depărtare coliba lui Qing Zhen, liniştită şi primitoare. Am
grăbit pasul. Când am ajuns la uşă, am împins-o uşor şi
aceasta s-a deschis cu un suspin.
Pavilionul plăcerilor 415

Am intrat şi m-am îndreptat direct spre odaia lui Qing


Zhen. Dormea dus, iar pătura se ridica uşor în ritmul
respiraţiei lui. M-am strecurat în pat, lângă el, cu inima topită
de iubire.
26
Călugărul şi prostituata

şa am ajuns să trăiesc cu Qing Zhen. Se 1 ,yY


înţelege de la sine că viaţa alături de un călugăr taoist era
complet diferită de cea pe care o dusesem în Pavilionul Florii
de Piersic. Aveam şi aici parte de sex aproape în fiecare noapte,
dar acum o făceam din dragoste, iar după aceea cădeam
satisfăcută într-un somn adânc, în braţele puternice şi iubitoare
ale lui Qing Zhen. Dimineaţa, înviorată de aerul curat de
munte, mă trezeam în zori şi îl urmăream îndeplinindu-şi
ritualurile. Mica tobă şi clopoţelul pocneau şi zornăiau în
mâinile lui, însoţite de psalmodii sonore, în timp ce Qing Zhen
aducea ofrande zeilor. Apoi luam un mic dejun simplu, format
din terci de orez şi turtiţe, în timpul căruia ne uitam unul în
ochii celuilalt sau afară pe fereastră, spre munţii îndepărtaţi.
După micul dejun, Qing Zhen medita, cânta la qin şi exersa
caligrafia talis- manelor fu.
Pavilionul plăcerilor 417

Uneori, când se însera, îmi spuneam în gând: trebuie să


mă pregătesc pentru sosirea clienţilor. Dar apoi îmi aminteam
că nu mai aştepta niciun bătrân-ridat- cu-un-picior-în-groapă
să-l servesc. Nici mama sau De nu se mai învârteau în jur, să
mă spioneze. Eram liberă!
Cu toate acestea, nu renunţasem la hotărârea de a o găsi
pe mama. Qing Zhen îmi spunea însă: „Preţioasă Orhidee, nu
te pot lăsa să umbli singură pe munte, întrebând de mama ta;
e prea periculos. O voi căuta eu, când voi ieşi singur, şi o vom
căuta şi împreună. Ai răbdare".
Mă străduiam să fiu calmă şi răbdătoare, dar un colţişor
tăinuit al minţii mele nu-mi dădea pace. într-o noapte am
visat că, după atâţia ani de chinuri, o găsisem în sfârşit pe
mama. Nu era călugăriţă, ci, la fel ca mine, prostituată, iar toţi
clienţii ei erau călugări. Trupul ei vlăguit şi abia acoperit cu
nişte zdrenţe tremura în ger şi viscol. Obrajii erau albi ca
hârtia, iar ochii, deşi adânciţi în orbite, străluceau — însă nu
de plăcere, ci de foame. în faţa ei se afla o farfurie cu mâncare
vegetariană, dar de fiecare dată când se întindea spre ea,
aceasta se îndepărta. La un moment dat a reuşit să apuce o
bucăţică de tofu, dar de îndată ce şi-a vârât-o în gură, a luat
foc şi s-a transformat în cenuşă. Eu o chemam disperată:
„Mamă! Mamă!", dar ea nu părea să mă audă. Când am
încercat să-i împing farfuria mai aproape, călugării au
înhăţat-o şi au înfulecat grăbiţi mâncarea.
Când i-am povestit lui Qing Zhen coşmarul meu, a zâmbit
cu subînţeles.
— Eu am studiat Cartea visurilor scrisă de ducele de Zhou.
Un vis urât semnifică de regulă ceva bun, iar
418 Mingmei Yip

un vis frumos prevesteşte ceva rău. Cred că visul tău este,


prin urmare, de bun augur. înseamnă, probabil, că mama ta
s-a călugărit şi şi-a stins dorinţa de a mânca. Nu trebuie să te
îngrijoreze acest vis.
Aşadar am continuat să cânt la qin şi să aştept. De fiecare
dată când Qing Zhen ieşea să adune ierburi, se întorcea acasă
spunându-mi că întrebase de mama, dar nu aflase nimic. Şi
astfel, de multe ori când îl vedeam venind pe cărarea spre
colibă, simţeam speranţa renăscând, doar pentru a fi însă
imediat spulberată.
Peşi soarta mamei continua să mă preocupe, viaţa pe
munte era, în toate privinţele, lipsită de griji. Uneori, când
vremea era deosebit de frumoasă, iar Qing Zhen îşi terminase
treburile zilnice, mergeam la râu, ne dezbrăcăm şi ne aruncam
în apa verde ca jadul. Din când în când prindea câte un peşte,
pe care îl lua acasă şi îl prăjea pentru cină. Uneori ieşeam pe
câmp şi înălţăm zmeie. La vederea unui dragon, a unui
phoenix sau a unui cocor care plutea în înaltul cerului,
deasupra capului meu, mă simţeam copleşită de bucurie, îmi
imaginam că mă transformasem şi eu într-un fluture uriaş,
purtat pe aripile vântului, care urmărea de sus sclipirile lumii
de jos. Când oboseam, ne întin- deam în iarbă şi adormeam
ţinându-ne în braţe. Ne trezeam cu feţele încălzite de soare şi
trupurile înţepate de furnicături plăcute.

însă vremurile bune trec de obicei repede. într-o zi, pe


când şedeam gânditoare la fereastră, am văzut o perdea albă
fluturând în aer şi am ştiut că venise iarna. înainte, când
trăiam în pavilion, servitoarea mea, Mica Ploaie, îmi pregătea
veşmintele de iarnă: haine de blană, robe din mătase cu
bumbac, şaluri din lână de oaie.
Pavilionul plăcerilor 419

Obişnuia, de asemenea, să-mi aducă supă de şarpe presărată


cu petale de crizanteme şi cea mai bună rădăcină de ginseng
sălbatic, pentru a-mi spori energia yang. în pavilionul turcoaz,
iarna aducea cu sine căldură şi lux, dar aici, pe munte,
singurul lucru cu care mă apăram împotriva frigului era o
jachetă matlasată, plină de pete şi de petice.
După câteva săptămâni, a început să ningă abundent, iar
muntele a devenit complet alb — ca un bătrân înţelept. Dacă
ar şti să vorbească, ce sfat mi-ar da? Atunci mi-am amintit o
poezie:

La început, marea albastră era lipsită de griji,


Dar a venit vântul şi i-a ridat chipul.
La început, muntele verde era veşnic tânăr,
Dar a venit zăpada şi i-a albit părul.

Uneori, când se mai înmuia puţin gerul aspru, Qing Zhen


mă lua cu el în plimbările pe care le făcea în împrejurimi sau
ieşea singur să caute ciuperci de copac. Dar, în restul
timpului, rămânea în casă. Cântam amândoi la qin sau eu cu
vocea şi el mă acompania la instrument. Se ocupa, de
asemenea, de îndatoririle sale religioase — meditaţia,
talismanele fu, alchimia — pe care eu nu le puteam împărtăşi.
Dintre toate ocupaţiile sale, cel mai mult se dedica alchimiei
interioare a meditaţiei vizuale şi alchimiei exterioare a
pregătirii elixirelor. Maestrul Templului Norului Celest îl
alesese pe el dintre toţi ceilalţi călugări tineri pentru a pregăti
elixire, deoarece îl considera cel mai inteligent şi având
mintea cea mai pură. Aceasta era şansa lui Qing Zhen de a-şi
demonstra calităţile. Dacă nu reuşea, avea să sfârşească şi el
ca orice alt călugăr lipsit de importanţă,
420 Mingmei Yip

ducându-şi zilele fără să se bucure de atenţia celorlalţi şi


murind într-un ungher întunecat, prăfuit, al templului. Din
acest motiv petrecea zilnic nenumărate ceasuri fierbând
elixire urât mirositoare în încăperea altarului. Deşi nu-mi
plăcea mirosul înţepător al ceaunului său, picioarele mă
aduceau deseori în preajma sa, pentru a mă feri de îngheţ.
într-o zi, pe când Qing Zhen amesteca ingredientele din
ceaun, l-am întrebat ce erau. Mi-a răspuns:
— Minerale. Cinabru, aur, malachit, pucioasă, mică,
salpetru...
— Aur şi malachit?
îmi păreau mai potrivite pentru bijuterii, decât fierte în
elixire!
— Ştiu că ţi se pare ciudat. Dar sunt eficiente. Uneori
hrănim câte un pui de pasăre cu carne roşie şi cinabru, până
când i se înroşesc penele. Apoi fierbem penele şi carnea.
Decoctul pe care încerc să-l prepar nu prelungeşte doar viaţa,
te şi întinereşte.
A zâmbit mândru.
— Eu am qi a unui bărbat de douăzeci şi unu de ani, deşi
am împlinit deja treizeci.
Zâmbetul i se întinsese pe întreaga faţă.
— Acesta este şi unul dintre motivele pentru care nu mă
deranjează frigul.
Am înţeles că nu aveam nicio şansă în faţa acestui ceaun
urât mirositor. Dacă eu aş fi fost amanta lui Qing Zhen,
ceaunul cu fierturile sale ar fi fost soţia lui, pe care nu ar fi
părăsit-o nicicând pentru mine.

în zilele în care Qing Zhen citea sulurile lui ciudate de


hârtie sau recita formule magice, îmi petreceam timpul
cântând la qin — pentru a-mi perfecţiona teh-
Pavilionul plăcerilor 421

nica, dar şi pentru a pune în circulaţie sângele din degetele


mele îngheţate. Deplângeam atunci pierderea propriului meu
cjin şi a tuturor bijuteriilor şi banilor din interiorul său. Deşi
căutasem cu Qing Zhen pe fiecare petic de pământ din zona în
care-1 pierdusem, nu găsisem nicio urmă. Uneori îmi
imaginam soarta instrumentului — poate îl găsise vreun
locuitor al muntelui şi îl folosise ca lemn de foc, sau poate
fusese găsit de nişte bandiţi, care scoseseră toate lucrurile de
valoare dinăuntru şi îl aruncaseră apoi să putrezească în
pădure. Uneori, însă, îmi imaginam şi lucruri mai optimiste —
instrumentul meu fusese găsit de cineva care ştia să cânte la
qin şi îl preţuia ca pe primul său născut.
La început mi-a plăcut iarna, pentru că Qing Zhen era
mereu în preajma mea. Dar cu zilele friguroase care treceau
una după alta, la fel de implacabil cum se înşirau în fiecare
seară maşinile în faţa pavilionului, mă simţeam tot mai
nefericită. îmi lipseau hainele călduroase şi, prin urmare, nu
puteam ieşi din casă. Qing Zhen îmi pregătea uneori supe
speciale din ierburi, care să menţină „focul" din interiorul
meu, dar mâncărurile pe care le gătea de obicei constau din
legume sărate şi murate, cu puţin orez. îmi vedeam trupul
împuţinân- du-se şi mă temeam că aveam să devin subnutrită.
Dar Qing Zhen îmi spunea mereu: „Alimentele pe care le
avem trebuie să ne ajungă toată iarna". Când mă plângeam de
frig, mă avertiza, „Să avem grijă să nu folosim prea mult
cărbune, pentru că trebuie să menţin focul sub ceaunul meu
de alchimie".
Felul obsesiv în care Qing Zhen se dedica alchimiei
începuse să mă enerveze. Uneori postea zile în şir, se retrăgea
în încăperea purităţii — un spaţiu pe care îl
422 Mingmei Yip

substanţe din sertarele dulăpiorului său medicinal — frunze


uscate, seminţe şi pulberi minerale colorate — şi le pisa cu
mişcări energice în mojar. Formulele magice pe care le rostea
deasupra prafurilor durau ore în şir. Pe mine nu mă mai băga
în seamă în tot acest timp. Ritualurile pe care le practica
neobosit îmi păreau la fel de zadarnice precum grija unei
mame iubitoare, care îşi veghează pruncul mort.
Când se înnopta, însă, lăsa deoparte celelalte activităţi ale
sale şi se concentra asupra celei în care eram şi eu implicată —
stârnitul norilor şi al ploii. Era un iubit priceput — tandru, dar
în acelaşi timp pasional şi îndrăzneţ. îi făcea plăcere să încerce
toate poziţiile potrivite descrise în manualele de sex: asaltul
tigrului alb; greierul negru încleştat de copac; bambusul de
lângă altar; torsul firelor de mătase...
Sexul nu era însă întotdeauna o plăcere, deoarece unele
zile erau atât de geroase, încât trebuia să rămânem îmbrăcaţi.
Mai rău de atât, deşi mă culcam în fiecare noapte cu Qing
Zhen, patul nostru nu era şi nu avea să fie niciodată un pat
conjugal. Cu toate că savura plăcerea sexului, Qing Zhen era şi
el, ca alţi taoişti, adeptul acelei practici ciudate, prin care un
bărbat absoarbe esenţa yin din terasa de jad a femeii, fără să-şi
irosească însă jing. Qing Zhen nu ejacula niciodată în
interiorul meu, ci îşi direcţiona sperma înapoi spre creier. La
început mi-a plăcut, pentru că nu mai trebuia să curăţ lichidul
lipicios de pe pat. Dar curând mi-am schimbat părerea.
Taoiştii ejaculează atunci când consideră că este perioada
propice pentru ca o femeie să rămână însărcinată, în vreme ce
Qing Zhen era ferm decis să nu-şi depună sămânţa în
pântecele meu. Acest lucru mă întrista peste măsură.
Indiferent de câte ori
Pavilionul plăcerilor 423

sau cu câtă pasiune făceam dragoste, nu aveam să fiu


niciodată înconjurată de băieţei-călugări sau fetiţe-flori,
niciun nepot nu avea să se agaţe vreodată de genunchii mei
bătrâni. Deşi Qing Zhen nu mai contenea să vorbească despre
uniunea sexuală care reprezintă interacţiunea cosmică a
elementelor yin şi yang, nu pomenea niciodată rezultatul
acestor strădanii — copiii. Dar chiar dacă Qing Zhen ar fi fost
dispus să mă fecundeze, nu eram sigură că ar fi funcţionat.
Pentru că toată supa pe care mi-o dăduseră la pavilion fusese
menită să ucidă orice mugur de viaţă din mine. Lipsa copiilor
îmi părea uneori atât de insuportabilă, încât dădeam frâu
liber lacrimilor care îmi şiroiau pe pântecele plat, jelindu-mi
copilul-stafie, care nu avea să se nască niciodată.

Odată cu trecerea timpului, gândurile legate de viaţa pe


care o duceam deveneau tot mai sumbre. Nu sufeream doar
pentru că nu puteam purta copiii lui Qing Zhen, ci şi pentru
că nu mă puteam arăta cu el în public. Nu că s-ar fi organizat
petreceri sau alte evenimente mondene pe munte, dar lui îi
era mereu teamă să nu dea de necazuri, dacă cineva l-ar fi
văzut cu mine. Mă transformasem, aşadar, dintr-o prostituată
într-o femeie întreţinută, doar că de data aceasta „oaspetele
meu preferat" nu era un negustor bogat, un politician cu
influenţă sau capul vreunei bande puternice, ci un călugăr
taoist fără un sfanţ. Mi-am amintit căile de scăpare ale unei
prostituate, despre care vorbisem cu Perla; acum găsisem o
cale la care ea nici nu se gândise: convieţuirea cu un călugăr!
Iarna înainta, iar eu eram tot mai năpădită de gânduri
nedorite. Mi-am dat seama că evadasem din iadul
424 Mingmei Yip

suflat cu aur al casei de toleranţă doar pentru a ajunge în iadul


pudrat cu zăpadă al muntelui iarna. De data aceasta, însă, îmi
era imposibil să evadez. Pentru că nu aveam bani şi nu ştiam
unde m-aş fi putut duce. Qing Zhen simţea probabil
frustrarea mea, pentru că într-o zi m-a luat în braţe şi mi-a
spus drăgăstos:
— Ai răbdare, Preţioasă Orhidee. Când vine primăvara,
totul va fi bine.

Au mai urmat câteva luni de agonie, până când vremea


s-a înmuiat în sfârşit. După două săptămâni am simţit o boare
de aer călduţ, care aducea mireasma unei vegetaţii noi şi i-am
propus lui Qing Zhen să luam qin-ul cu noi la malul râului şi
să cântăm afară, în natură. Eram atât de fericită că iarna aspră
mă eliberase în sfârşit din ghearele ei. Şedeam cu picioarele
încrucişate sub un copac care renăştea la viaţă, ţineam qin-ul
vechi de opt sute de ani în poală şi cântam toate piesele mele
preferate.
Qing Zhen urmărea cu admiraţie mişcările degetelor mele,
care dădeau târcoale instrumentului.
— Preţioasă Orhidee, a spus când am terminat, cânţi atât
de liniştit şi nuanţat.
— Dar mie îmi place stilul tău de a cânta, plin de forţă şi
pasiune.
I-am aruncat o privire cochetă.
— Acum e rândul tău.
Qing Zhen a cântat Gaoshan — Muntele înalt şi Liu- shui
— Apa Curgătoare. în vreme ce degetele mele atingeau
instrumentul ca norii care plutesc pe cer, ale lui erau ca
dragonii care vuiesc în adâncul oceanului.
După ce şi-a desprins degetele de qin, a spus:
Pavilionul plăcerilor 425

— Muntele înalt simbolizează energia yang, iar apa


curgătoare energia yin, astfel încât cele două piese cântate una
după alta generează echilibrul armonios al elementelor
masculine şi feminine.
Apoi, aşezaţi la malul apei repezi a râului, mi-a povestit
legenda bine-cunoscută a celebrului interpret la qin Boya şi a
prietenului său, tăietorul de lemne Ziqi.
Deşi nu era educat, Ziqi pricepea imediat semnificaţia
oricărei piese interpretate de Boya.
Când Boya a cântat odată „Muntele înalt", Ziqi a exclamat:
— Ah, cât de impunător e muntele înalt!
Iar când Boya a cântat „Apa curgătoare", Ziqi a oftat:
— Apa curgătoare, cât de impresionantă e!
Boya era uimit, pentru că Ziqi era un ţăran needucat, care,
pe deasupra, nu ascultase niciodată aceste piese. De unde
putea şti că una descrie muntele înalt, iar cealaltă apa
curgătoare?
— Cum aş putea să te pun vreodată în încurcătură? a
exclamat Boya, elogiindu-şi prietenul ca zhiyin — cel care
înţelege sunetele.
Aşadar, când Ziqi a murit, Boya şi-a dat seama că nimeni
nu îi va mai înţelege muzica aşa cum o făcuse prietenul lui, şi
atunci şi-a spart qin-ul la mormântul lui Ziqi şi a oftat:
— De ce să mai cânt la qin, dacă nu mai am un zhiyin care
să-mi înţeleagă muzica!
Iar de atunci încolo, cuvântul zhiyin a fost folosit pentru a
numi un suflet pereche.
— Preţioasă Orhidee — Qing Zhen m-a privit cu
intensitate, iar în spatele lui, în largul cerului, plutea o pasăre
solitară — înţelegi cât de norocoşi suntem? Majoritatea
oamenilor îşi petrec întreaga viaţă căutând un
426 Mingmei Yip

zhiyin, fără să-l găsească. Noi nu suntem doar iubiţi; suntem


şi zhiyin.
Deşi eram obişnuită cu complimentele bărbaţilor şi de
obicei nu le luam în serios, vorbele lui Qing Zhen au atins o
coardă de mătase în sufletul meu.

Mă aşteptasem ca venirea primăverii să nu topească doar


zăpada, ci şi nefericirea vieţii mele pe munte. Dar mă
înşelasem. Pentru că vremea era frumoasă, Qing Zhen ieşea în
fiecare zi să culeagă ierburi. Uneori mă lua cu el, dar de obicei
pleca singur. Rămasă în colibă, îmi era imposibil să mă simt
altfel decât părăsită. Cântam ore în şir la qin. Piesa mea
preferată devenise „Cânt la flaut pe terasa phoenixului", a
poetei Li Qingzhao din perioada dinastiei Song:

Beţigaşele parfumate se răcesc în suportul lor de aur,


Aşternutul meu se încreţeşte în valuri stacojii.
întinsă în pat, îmi pieptăn leneşă părul,
Praful a acoperit caseta mea pentru înfrumuseţare.

Văd soarele înălţându-se până la cârligele perdelei,


Amărăciunea despărţirii mă copleşeşte.
Atâtea vorbe pe care aş fi vrut să le rostesc.
Ne despart mii de mile,
La trecătoarea Yang Guan nu am putut să te opresc...

Când mă plictiseam de cântat la qin, cântam arii de operă


sau recitam poezii. Uneori făceam curăţenie sau găteam,
pentru a-mi trece timpul, dar şi pentru a-1 elibera pe Qing
Zhen de aceste corvezi — deşi le uram din tot sufletul. Cât
trăisem în Pavilionul Florii de Piersic, nu ridicasem mâinile
decât pentru a turna vin în cupe,
Pavilionul plăcerilor 427

pentru a aprinde o pipă pentru opiu sau a juca mahjong.


Când mi-era foame, o aveam pe mătuşica Ah Ping care îmi
pregătea carne fragedă sau peşte şi pe Mica Ploaie care mă
servea.
Când îmi aminteam de clipele petrecute în pavilion,
deveneam nostalgică. Deşi urâsem să fiu roaba mamei şi a lui
De, îmi era dor de Ah Ping, de Luna de Primăvară şi de
papagaliţa mea Floare de Prun. Mă gândeam şi la Teng Xiong.
Oare ce făcea acum?
Mama îmi povestise mai demult despre credinţa
budiştilor, conform căreia un bărbat şi o femeie aveau nevoie
de o mie de ani de pregătire, pentru a genera karma necesară
să împartă aceeaşi pernă. După această logică, Qing Zhen şi
eu trebuia să ne fi pregătit de-a lungul a nesfârşit de multe
vieţi trecute. Dar cum era atunci cu clienţii pe care îi urâsem,
dar cu care fusesem nevoită să-mi împart perna? Sau cu Teng
Xiong — ne pregătiserăm şi noi vreme de o mie ani, în
incarnările noastre trecute, deşi eram amândouă femei?
într-o zi am luat pe furiş o bucăţică de hârtie de la Qing
Zhen şi am încercat să o pictez din memorie, întâi într-un
costum occidental, aşa cum îi plăcea să se îmbrace, apoi cu
părul lung, purtând o rochie elegantă. Fusese probabil
distrusă, în dimineaţa aceea, în încăperea goală din templu,
când se trezise sperând să ne lustruim oglinzile, dar găsise
cealaltă jumătate de pat rece. Oare karma noastră avea să mai
facă vreodată posibilă o reîntâlnire în această viaţă? Dacă da,
aveam să încerc să fac din ea cea mai fericită lesbiană de pe
pământ.
Petreceam atâtea zile chinuită de amintiri, gândin- du-mă
la Teng Xiong, dar şi la mama. Spre deosebire de Perla, ele
trăiau încă în lumea yang, dar nu aveam
428 Mingmei Yip

habar unde le-aş fi putut găsi. Când Qing Zhen era plecat,
ieşeam şi eu uneori în căutarea altor temple. Dar niciun
călugăr şi nicio călugăriţă nu auziseră vreodată de mama.
Unii spuneau că poate părăsise între timp sangha şi
redevenise mireană, alţii că se mutase pe alt munte, sau chiar
că atinsese nirvana. Toate aceste supoziţii şi idei mă
deprimau, dar când se înnopta, când vedeam chipul frumos şi
concentrat al lui Qing Zhen deasupra mea şi îi simţeam
mişcările viguroase, toate grijile mele legate de lumea
trecătoare se risipeau în aerul rarefiat. Dragostea pe care o
simţeam pentru el îmi alunga toate necazurile.

Când munţii şi copacii din jurul nostru au început să


strălucească într-un verde aprins, mi-am dat seama că trăiam
cu Qing Zhen de mai bine de zece luni. Mi-am dat seama şi că
iubirea mă transformase într-un observator, care asista de la
distanţă la spectacolul lumii. Poate că Qing Zhen îmi simţea
nemulţumirea, pentru că deseori îmi făcea câte o mică bucurie
— îmi aducea buchete de flori sălbatice, mă lua cu el în
pădure la picnic sau organiza o întrunire elegantă cu muzică
de qin, deşi noi doi eram singurii invitaţi. Mi-a cusut chiar şi
două rânduri de haine — toţi călugării învăţau să coasă,
pentru că nu aveau femei în preajmă, care să o facă în locul
lor.
Cu toate acestea, în vreme ce un călugăr taoist se simte
mulţumit să trăiască la munte, înconjurat de pini de bun
augur şi ciuperci lingzhi, eu, o femeie şi pe deasupra o fostă
ming ji, duceam dorul prietenilor, al petrecerilor şi al robelor
de mătase cu broderii sofisticate. Mă aşteptasem la o viaţă mai
simplă, dar nu la această monotonie cotidiană.
Pavilionul plăcerilor 429

într-o zi, când cerul era şters precum cerneala diluată,


Qing Zhen mi-a spus că vremea era ideală pentru
comunicarea cu spiritele, iar el voia să pregătească patru fu:
unul pentru a mă proteja pe mine; unul pentru a o găsi pe
mama; unul pentru a-i fi de ajutor tatălui meu în lumea yin şi
unul pentru a-1 lipsi de putere pe războinicul-despot.
Adâncit în meditaţie, Qing Zhen părea transfigurat
într-un xian, un nemuritor. Mi-am simţit trupul inundat de
valuri calde de iubire. Urmărindu-1, am simţit apropierea
unui tărâm al purităţii, departe de fumul şi praful acestei lumi
imperfecte. Am să-l iubesc pe acest bărbat şi am să fiu bună cu
el tot restul vieţii mele, mi-am spus în gând. Am privit apoi pe
fereastră şi am zărit verdele fraged al frunzelor proaspete —
martorele legământului meu.
Dar oricât de mult apreciam grija cu care Qing Zhen îmi
pregătea cele patru fu, tot nu eram fericită pe munte. Se spune
că o zi petrecută de nemuritori în grota lor înseamnă o mie de
ani în lumea de afară. Dar eu aveam senzaţia opusă: o singură
zi pe munte era pentru mine ca o mie de ani. Mi-am amintit
un vers dintr-o poezie a celebrei curtezane din perioada
dinastiei Tang, Yu Xuanji: Mai uşor găseşti comori nepreţuite
decât un bărbat care să te iubească. Problema mea era însă că,
deşi găsisem bărbatul care să mă iubească, încă mai tânjeam
după comorile nepreţuite!

Dar într-o bună zi, Qing Zhen mi-a spus că într-o


săptămână Templul Norului Celest avea să organizeze
sărbătoarea Zhai Qiao — a postului şi ofrandelor. Aveau să
vină sute de oameni, să se roage şi să aducă ofrande
numeroşilor zei taoişti, să mănânce şi să se distre-
430 Mingmei Yip

ze. Operă, muzică populară, teatru de păpuşi, specta-


cole de magie şi tot felul de mâncăruri şi jocuri îi aş-
teptau pe vizitatori.
Am făcut ochii mari şi am simţit cum îmi iau foc obra-
jii, doar ascultând vorbele lui Qing Zhen. Ardeam de ne-
răbdare să ies şi să mă distrez, să fiu înconjurată de lume!
Dar Qing Zhen a adăugat:
— Preţioasă Orhidee, vom merge împreună la Tem-
plul Norului Celest, dar odată ajunşi acolo, va trebui
să ne despărţim.
— De ce?
— Pentru că sunt călugăr şi toţi mă cunosc acolo.
M-am simţit prea jignită pentru a mai spune ceva.
— Preţioasă Orhidee — Qing Zhen părea stânjenit —
te rog, înţelege-mă...
Tocmai pentru că îl înţelegeam, eram atât de tristă.
Ce relaţie putea fi mai senzaţională — şi în acelaşi
timp mai condamnabilă — decât cea dintre o prosti-
tuată fugară şi un călugăr înamorat? Nu demult, dacă
s-ar fi descoperit legătura noastră, am fi fost amândoi
dezbrăcaţi şi legaţi unul de celălalt, pentru ca trecăto-
rii să arunce cu pietre în noi. După aceea, dacă am
mai fi avut „norocul" de a fi în viaţă, am fi fost duşi la
un lac şi aruncaţi în apa rece ca gheaţa, cu pietre mari
legate de gât şi picioare.
Mi-am înghiţit amarul.
— Fii liniştit, de îndată ce pătrundem pe poarta
templului, mă voi preface că nu te cunosc. Iar de dis- * trat, pot să mă
distrez şi singură. j
Mi-aş fi dorit să încep o ceartă, doar pentru a nelinişti puţin apele
în care ne scăldam. Văzându-i privi- '
rea tristă, vorbele s-au întors însă de la sine în lăcaşul i
lor, în timp ce inima mi se frângea încet. 1
Pavilionul plăcerilor 431

Când m-am trezit a doua zi, am constatat îngrijorată că


Qing Zhen plecase. îmi lăsase însă un mesaj pe altar:

Preţioasă Orhidee, voi lipsi una sau două, cel mult


trei zile, am treburi de rezolvat. Nu te îngrijora, îţi
voi aduce veşti bune la întoarcere.

Veşti bune? Ce fel de veşti? Că se hotărâse să părăsească


templul, să se însoare cu mine şi să avem copii? Dar atunci cu
ce aveam să ne hrănim, cu pasărea aceea moartă, cu pene
murdare, care plutea în elixir?

Qing Zhen s-a întors acasă după trei zile, cum promisese.
Mi-a trecut supărarea de îndată ce i-am văzut faţa luminoasă
şi i-am auzit glasul chemându-mă.
— Preţioasă Orhidee — ochii lui tandri mi-au căutat
privirea — uite ce ţi-am cumpărat.
Entuziasmul mi-a pierit imediat — a scos o bluză şi o
pereche de pantaloni lipsiţi de eleganţă, dintr-un material
aspru, şi o pălărie de paie. în Pavilionul Florii de Piersic doar
slujnicele de rang inferior purtau aşa ceva. Inima îmi sângera,
dar m-am prefăcut bucuroasă. Am afişat cel mai prestigios
zâmbet cu gropiţe de care eram în stare şi i l-am oferit lui
Qing Zhen.
El era mai fericit ca niciodată. Ca un copil care încearcă
să-şi impresioneze părinţii recitând o poezie, Qing Zhen a
continuat să scoată la iveală lucrurile pe care mi le adusese —
murături, o eşarfă, o gentuţă şi câţiva bănuţi.
— Qing Zhen — i-am cercetat bănuitoare chipul — de
unde ai făcut rost de bani pentru a cumpăra toate aceste
lucruri?
432 Mingmei Yip

— I-am câştigat.
— Ai muncit? Unde?
— Pe stradă.
— Ţi-ai vândut elixirul?
— Preţioasă Orhidee, doar ştii că mai degrabă aş muri
decât să-l vând.
— Iartă-mă.
Am înţeles că pătrunsesem pe un teritoriu sacru.
A tăcut o vreme, apoi a spus: Am cerut de pomană.
Aceste vorbe simple mi-au izbit auzul ca nişte tunete.
Qing Zhen îmi spusese o dată că îşi câştiga traiul îndeplinind
ritualuri — de naştere, de binecuvântare, de înmormântare,
de alungare a spiritelor rele. Dar de când devenise pustnic,
ocaziile acestea se împuţinaseră la fel de dramatic precum
câştigurile lui. Prin urmare, de când se izolase de restul lumii
— şi în special de când trăia cu mine — fusese dificil să facă
rost de bani.
Cu toate acestea, nu-mi venea să cred că se transformase
într-un cerşetor!
Mă simţeam prea umilită pentru a-1 privi în ochi. în cele
din urmă am spus, cu privirea aţintită asupra ceaunului care
acum îmi părea un sicriu arzând în iad:
— Aşadar, ai cerşit?
— Da, a răspuns fără urmă de ruşine.
M-am străduit să nu-mi trădez supărarea.
— Nu-ţi este jenă să cerşeşti pe stradă?
— Taoiştii numesc asta „să ceri de pomană", „să
primeşti danii" sau „să colectezi karma pozitivă". Nu e ceva
ruşinos.
Văzusem şi eu, desigur, călugări nespălaţi cerşind pe
străzile din Shanghai, dar erau priviţi cu dispreţ de
Pavilionul plăcerilor 433

către călugării care aparţineau unor temple. Mama îmi


explicase că eremiţii nu aveau nicio altă sursă de venit, iar
cerşitul era, prin urmare, singurul mod în care îşi puteau
câştiga existenţa. Uneori le dădusem şi eu câţiva bănuţi,
pentru a atrage karma pozitivă. Dar nu-mi imaginasem
niciodată că aveam să ajung şi eu atât de săracă, încât să
trăiesc din pomeni.
Mă uitam când la Qing Zhen, când la cadourile pe care mi
le adusese din banii cerşiţi, simţind cum urcă în mine un val
de mânie. M-am pierdut cu firea şi i-am aruncat în faţă:
— Qing Zhen, să-ţi fie ruşine!
El părea consternat.
— Preţioasă Orhidee, niciodată nu mi-ai vorbit pe un
astfel de ton!
— Pentru că încerc să mă împac cu situaţia. Pentru că
niciodată n-am crezut că vei deveni un cerşetor!
Venele de la tâmple îi zvâcneau, când mi-a spus furios:
— Te împaci cu situaţia? Nu mă iubeşti? Nu m-am
purtat frumos cu tine?
— Frumos? Când nu-ţi pasă de altceva decât de pasărea
aia moartă care fierbe în ceaun?
— Dar asta e vocaţia mea!
— Da, nu-ţi pasă decât de vocaţia ta.
M-am bătut cu degetul în piept.
— Dar cu vocaţia mea cum rămâne?
Am regretat imediat ce spusesem. Dacă îmi spunea Qing
Zhen să mă întorc la prostituţie? în următoarea clipă m-am
simţit însă uşurată — nu-i spusesem niciodată adevărul, că
nu fusesem servitoare, ci prostituată.
Mă privea cu ochii umbriţi de tristeţe.
— Eşti liberă aici.
434 Mingmei Yip

— Liberă? Urăsc muntele ăsta. E ca o închisoare! am


urlat. Tu ai talismanele tale, decoctul şi practicile de
longevitate, eu ce am? Nimic!
Am izbucnit în plâns.
Qing Zhen a rămas tăcut, apoi mi-a cuprins umerii cu
braţul.
— îmi pare rău, Preţioasă Orhidee. Nu am ştiut că eşti
atât de nefericită cu mine.
Cu vocea întretăiată de suspine, m-am ghemuit la pieptul
lui şi am spus:
— Nu e vorba despre asta. Doar că... nu am prieteni aici
şi nu ştiu nimic de mama.
M-a mângâiat pe cap, încercând să mă liniştească:
— Mâine vei întâlni o mulţime de oameni la sărbătoarea
din templu. Acolo vom întreba şi de mama ta.
27
întâlnirea

emplul Norului Celest se afla la aproximativ


optsprezece kilometri de coliba noastră. Pentru a
nu cheltui atâţia bani, Qing Zhen
a propus să mergem pe jos până la jumătatea drumului şi să
închiriem abia de acolo palanchine.
Când am ajuns în sfârşit la templu, în jurul amiezii, se
îngrămădeau deja la intrare shanxin — credincioşii virtuoşi,
numiţi şi xiangke, vizitatori parfumaţi, deoarece aprind
mereu beţigaşe parfumate, ca ofrande pentru zei. Mă
întrebam însă dacă investiţia lor avea un alt rezultat decât o
grămadă de cenuşă.
Ne-am înghesuit prin mulţime, ca nişte ţipari care îşi
croiesc drum într-un lac plin cu peşti. Dar nu mă deranja
deloc; de fapt, eram încântată să fiu îmbrâncită de alţi
oameni. M-am oprit chiar să-l mângâi pe un băieţel pe cap şi
să inspir parfumul pe care-1 răspândea o tai tai în veşminte
scumpe.
436 Mingmei Yip

Templul era impresionant prin vechimea sa. Razele


soarelui scânteiau pe ţiglele galbene, ondulate ale
acoperişului, unde dansau dragoni verzi pe nori aurii.
Steaguri decorative fluturau în vânt, parcă îndemnând
pelerinii să aducă ofrande în schimbul binecuvântării. în
depărtare se înălţa o pagodă albă, semănând cu un filozof
bărbos care dă sfaturi înţelepte.
Când am intrat în templu, am fost salutaţi de picturi şi
statui reprezentând toţi zeii posibili ai taoismului.
L-am înghiontit uşor pe Qing Zhen.
— Cine sunt toţi aceşti zei?
A arătat spre un şir de picturi care înfăţişau bărbaţi
bărboşi, îmbrăcaţi în robe sofisticate.
— Aceştia sunt cei mai importanţi zei. Se află aici încă de
la începutul lumii.
Apoi a arătat spre un grup de bărbaţi în armuri, călare pe
nişte bestii feroce.
— Aceştia sunt generalii care îi comandă pe demoni,
pentru a alunga spiritele rele şi a distruge monştrii.
— Sunt atât de mulţi!
— Astfel, mi-a spus el, zâmbind şiret, avem suficienţi zei
pentru îndeplinirea tuturor nevoilor noastre, ale muritorilor.
Atunci m-am întrebat: de ce nu există şi o zeiţă a iubirii,
care să rezolve problemele pe care le am cu Qing Zhen?
în clipa aceea am zărit statuia unei zeiţe în robă albă,
ţinând în braţe un copil. Era Guan Yin, cea care dăruieşte
oamenilor fii. O femeie, nu foarte tânără şi nu foarte
frumoasă, se ruga zeiţei, prosternându-se şi lovin- du-şi capul
de podeaua din piatră.
I-am arătat-o lui Qing Zhen.
Pavilionul plăcerilor 437

— Crezi că are vreun efect?


— Depinde de sinceritatea cu care te rogi.
M-am gândit la răspunsul lui şi am ajuns la concluzia că
nu avea nimic de-a face cu sinceritatea, ci cu soarta. Femeile
sunt precum ogoarele; unele simt roditoare, altele sterpe. Am
oftat în sinea mea. Nici măcar Guan Yin nu-mi putea aduce
un fiu, câtă vreme Qing Zhen continua să-şi trimită sperma
înapoi spre creier.
Ne-am oprit să admirăm un stâlp din piatră, pe care erau
sculptaţi dragoni şi păsări phoenix — simboluri ale uniunii
maritale armonioase. Am urmărit cu privirile contururile
graţioase şi mi-am trecut mâna peste piatra rece. Dar inima
mea sângera. Ca păsările ţintuite pe acest stâlp înalt, mă
simţeam şi eu prinsă în cursă şi incapabilă să-mi iau zborul.
Gândurile sumbre s-au risipit însă curând. Templul se
umplea de vizitatori gălăgioşi. Toţi păreau să se fi gătit cu ce
aveau mai bun. Deşi hainele lor nu prea corespundeau
modei din Shanghai, era totuşi o plăcere să-i admir, după
atâtea luni de singurătate. Femeile îşi unduiau trupurile în
jachete colorate, brodate; îşi împodobiseră părul pomădat cu
flori proaspete, pene de pescăruş sau agrafe cu pietre
preţioase. Unii bărbaţi purtau robe lungi chinezeşti, alţii
costume occidentale şi pălării de fetru. Deşi veniseră din
wuhu sihai — cinci lacuri şi patru mări — se strânseseră toţi
aici din aceleaşi motive: să alunge spiritele rele, să se roage
pentru noroc şi să fie binecuvântaţi.
La distanţă, în apropierea unei platforme înalte, am văzut
un grup de călugări taoişti îmbrăcaţi în robe colorate, cu
broderii sofisticate. Stăteau de vorbă şi cu fiecare gest larg pe
care-1 făceau, firele de argint şi de aur din robele lor sclipeau,
amintindu-mi de imaginea
438 Mingmei Yip

unor peşti zburători care se scufundă în ocean şi se ridică din


nou la suprafaţă, cu trupurile frânte în mii de licăriri.
Qing Zhen m-a tras deoparte, de îndată ce i-a zărit pe
călugări.
— Preţioasă Orhidee, trebuie să mă alătur călugărilor, să
pregătim ceremonia.
S-a oprit şi s-a uitat în jur, apoi a spus:
— Nu vreau să te plicitiseşti. Ceremonia începe peste
două ore, du-te şi plimbă-te. Templul este imens, e compus
din numeroase clădiri separate, vei avea cu ce să-ţi ocupi
mintea.
M-a privit cu ochi pătrunzători, chipul lui cu oase mari
arătând dureros de frumos şi misterios în lumina slabă a
templului.
— Să te întorci să asişti la ceremonie, dar în cazul în care
nu mă vezi, aşteaptă-mă la poarta sudică a acestei clădiri,
când se încheie ritualul. Bine?
Am dat din cap, fără să-mi desprind privirea de a lui.
Mi-a strâns în grabă mâna, s-a întors şi a plecat. După
câţiva paşi, a revenit.
— Preţioasă Orhidee, îmi pare rău că nu-ţi pot ţine
companie. Eşti sigură că te descurci singură?
Am dat din nou din cap şi m-am bătut discret cu palma pe
buzunar.
— Am la mine banii pe care mi i-ai dat.
Chipul i s-a destins într-un zâmbet.
— Bine, du-te şi distrează-te. Şi nu uita că ne întâlnim la
poarta sudică.
— N-o să uit.
S-a îndepărtat în grabă şi a fost imediat înghiţit de
mulţime.
Pavilionul plăcerilor 439

Eu am pornit alene, savurând senzaţia de a fi înghiontită


şi îmbrâncită de alte fiinţe umane. în aer plutea un amestec
de miresme: vegetaţie luxuriantă, beţi- gaşe parfumate,
mâncare prăjită, parfum şi transpiraţie. Trăgeam adânc aer în
piept şi oftam satisfăcută. Sub picioarele mele gemeau şi
scrâşneau tot felul de resturi; sunetul liniştitor al unor
clopote îndepărtate reverbera în aerul primăverii. Din când
în când ofeream câte un zâmbet vreunui necunoscut arătos,
pentru a-mi arăta admiraţia şi a da dovadă de bun gust.
Mi-am ridicat privirea şi am văzut un cer albastru ca
marea şi imaculat ca o foaie curată de hârtie de orez. Aerul
era rece şi clar. Atât de clar, încât aveam senzaţia că pot
vedea urmele pe care le lăsau oamenii când dădeau din
mâini şi clipeau din ochi.
Pentru a doua oară în viaţă mă simţeam cu adevărat
liberă. Prima oară avusesem acest sentiment când fugisem
din pavilion cu Teng Xiong. Când rosteam acum în gând
numele ei atât de cunoscut şi în acelaşi timp străin, mă durea
sufletul şi mă simţeam copleşită de vinovăţie. De-a lungul
atâtor luni, în care trăisem cu Qing Zhen şi uitasem de restul
lumii, mă gândisem rareori la iubita mea, Teng Xiong. Acum
murmuram în gând fiecare silabă a numelui ei, iar făptura ei
elegantă şi plină de feminitate îşi făcea din nou loc în mintea
mea. Nu ştiam unde se afla şi ce făcea. Puteam oare să sper că
nu-mi purta ranchiună pentru că o părăsisem într-un mod
atât de grosolan? Trecuse aproape un an de atunci. Poate că
se îndrăgostise între timp de altcineva şi mă uitase. Gândul
acesta m-a întristat. Dar, de vreme ce eu o părăsisem pe ea,
vina îmi aparţinea în totalitate. Era bogată şi inteligentă, ar fi
putut merge oriunde ar fi dorit şi ar fi putut face orice i s-ar fi
năzărit. Asta era adevărata
440 Mingmei Yip

libertate. De-aş fi fost şi eu în situaţia ei! Dacă nu aş fi pierdut


banii şi bijuteriile, mi-ar fi mers cu siguranţă mai bine, mult
mai bine. Aş fi putut cumpăra o casă mare, frumoasă şi poate
l-aş fi convins pe Qing Zhen să se dezlege de legământul
călugăriei şi să trăim împreună. Poate că aş fi putut avea şi
un copil. Eram sigură că ar fi fost foarte drăgălaş. Sămânţa
unui călugăr erudit sădită în pântecele unei ming jil Mâna
mi-a coborât instinctiv spre burtă, dar în loc să simtă lovituri
viguroase, a rămas aşezată pe carne plată, nemişcată.
Lacrimile mi-au inundat ochii, în timp ce continuam să
străbat coridoare, temple şi curţi. Dar privirea mea înceţoşată
a căzut brusc pe o fetiţă. Avea trei sau patru ani şi era
îmbrăcată toată în roşu. Chipul ei bucălat şi îmbujorat avea
aceeaşi culoare ca rochia şi pantofiorii. Avea ochii mari şi
rotunzi ca nişte oglinzi miniaturale reflectând două mărgele
negre de sticlă. Ţopăia şi dansa cu codiţele groase săltându-i
pe umeri ca nişte beţi- gaşe mari pentru mâncat.
Mi s-a topit inima. Nu fusesem niciodată atât de fascinată
de o fetiţă.
O trăgea pe mama ei de mânecă. „Mamă, mamă", îşi
îndreptase degetul grăsuţ spre un vânzător ambulant, iar
glasul ei dulce a ciripit: „Prăjitură!"
Mama ei, o tai tai tânără, bogată şi elegantă, s-a aplecat şi
a mângâiat-o pe păr.
— Asta îţi doreşti?
Fetiţa a dat nerăbdătoare din cap.
Nici nu a înhăţat bine prăjitura pudrată cu zahăr, că şi-a şi
mânjit guriţa.
Am chicotit văzând-o şi am întins mâna să o mângâi pe
cap. Spre surprinderea mea însă, în loc să răspundă gestului
meu prietenos cu un zâmbet, feţişoara ei rotundă
Pavilionul plăcerilor 441

a pălit, devenind la fel de albă ca prăjitura şi s-a schimonosit


de spaimă.
— Mamă! Mamă!
A scăpat prăjitura din mână şi s-a atârnat de rochia mamei.
Femeia bogată s-a întors spre mine, iar privirile ni s-au
întâlnit. Avea o expresie suspicioasă şi dispreţuitoare. Apoi,
şocându-mă profund, a scuipat, de parcă ar fi vrut să alunge
nişte spirite rele, şi a tras-o pe fetiţă de acolo.
Le-am văzut spinările dispărând în mulţime şi m-am simţit
atât de nefericită, încât am început să tremur din toate
încheieturile. Atunci mi-am dat brusc seama că nu mă mai
privisem în oglindă de luni de zile. Nu-mi dădusem părul cu
pomadă, nu mă parfumasem, nu mă ma- chiasem, purtam
nişte haine grosolane şi aveam faţa bronzată ca un hamal care
munceşte în aer liber — nu era de mirare că bogata tai tai mă
scuipase în faţă. Crezuse, probabil, că eram o cerşetoare sau o
slujnică dată afară de stăpân, pentru că se molipsise de o boală
cumplită. Poate se temuse chiar că aveam să-i răpesc fetiţa! O
senzaţie de greaţă mi-a cuprins stomacul, iar sângele îmi pulsa
la tâmple. Nu era de mirare că fetiţa se arătase atât de
înspăimântată, iar mama ei atât de dezgustată!
Nu demult fusesem apreciată ca o ming ji cultivată şi
rafinată. Dar acum aveam impresia că hainele mele şi părul
meu emană un miros neplăcut. îngrozită, m-am năpustit spre
vânzătorul ambulant, i-am aruncat câţiva bănuţi de aramă,
i-am smuls prăjitura din mână şi am început să o ling
înnebunită.
— Haiiii... Am oftat din rărunchi, iar zahărul mi-a liniştit
pe moment nervii atât de chinuiţi.
Mi-am amintit ziua în care mama ne dusese pe mine, pe
Luna de Primăvară şi Vaza de Jad la coafor
442 Mingmei Yip

şi ne cumpărase îngheţată, iar băieţelul acela îmi furase


îngheţata şi fusese cât pe-aci să fie lovit de o maşină. Astăzi
însă, eu eram cea care arăta exact ca el, ca o cerşetoare! îmi
plângeam de milă, când a revenit şi o altă amintire — cea a
domnului Anderson cu ochii lui albaştri. Trecuseră nouă ani
de când îl zărisem pentru prima oară pe acel barbar. Ne revă-
zuserăm apoi în pavilion, când venise cu partenerul lui,
domnul Ho. Dar îşi întrerupseseră vizitele. Uneori mă
întrebam unde se afla şi ce mai făcea. Am încercat zadarnic
să-mi amintesc chipul lui, nu mi-am putut aduce aminte
decât de bunătatea care îi lumina privirea albastră.
Am oftat din nou, savurând prăjitura şi reflectând la
vicisitudinile vieţii. Plimbându-mă prin acest complex imens
de temple, m-am simţit ca o străină, care priveşte din afară la
schimbările lumii. Acest lucru m-a întristat. Când va sosi
clipa în care voi aparţine şi eu acestei lumi, în care voi ţine şi
eu ceva permanent în mână? Qing Zhen avea elixirul lui
pentru nemurire, eu ce aveam?
Cu aceste gânduri am păşit pe uşa uneia dintre clădirile
templului, am cumpărat un mănunchi de beţiga- şe
parfumate şi le-am aprins într-un suport de bronz,
îngenuncheată printre ceilalţi vizitatori parfumaţi, am
murmurat rugăciuni pentru Baba, Perla, Rubinul, mama şi
Teng Xiong. După ce m-am simţit mai liniştită, am pornit să
colind din nou prin preajmă şi am pierdut noţiunea timpului,
până când am auzit bătăi de tobe şi gonguri.
Am ciulit urechile şi m-am îndreptat spre locul de unde
veneau bătăile. Era o scenă în aer liber, unde se juca un
spectacol. Era plin de lume. Cei care nu
Pavilionul plăcerilor 443

mai reuşiseră să găsească un loc, se înghesuiseră pe unde


putuseră — pe margini, pe culoare, în spate. Câţiva băieţi se
căţăraseră chiar într-un copac, pentru a vedea mai bine. Am
cumpărat o cupă cu ceai fierbinte şi o turtiţă de la o tejghea
din apropiere şi mi-am făcut loc spre marginea scenei. Atâtea
capete se legănau în faţa mea, încât trebuia să mă dau ba
într-o parte, ba într-alta, pentru a putea zări scena. Se juca
Adio, concubina mea — o operă bine-cunos- cută, care
povesteşte înfrângerea împăratului Xiang Yu în timpul
celebrei bătălii dintre regatele Han şi Chu.
Concubina Yu purta pe cap o podoabă cu perle şi era
gătită într-o rochie brodată, acoperită cu bani de argint.
Tocmai îşi lua rămas-bun de la stăpânul ei, împăratul Xiang.
în această ultimă clipă petrecută cu bărbatul iubit, pe care l-a
urmat credincioasă întreaga viaţă, Yu se hotărăşte să
realizeze un dans cu săbii — ca un spectacol de rămas-bun.
Dansul a fost extraordinar. Săbiile duble luceau şi
scânteiau în aer, semănând uneori cu două fulgere
luminoase, alteori cu două panglici şerpuite. Sunetele înalte
ale viorii scânceau sfâşietor, în vreme ce tobele şi gongurile
urlau ca nişte tigri.
— Hao! Hao!
Excelent. Lumea aplauda frenetic.
Am privit în jur. Publicul era eterogen, format din ţărani
şi oameni de la oraş. Pătrunşi de iluzia teatrală, arătau cu
toţii fericiţi, părând să-şi fi uitat grijile în acele clipe
trecătoare în care urmăreau viaţa imitată pe o scenă efemeră.
M-am întors spre scenă şi l-am văzut pe împăratul Xiang
cântând:
444 Mingmei Yip

Concubina mea, mi-ai rămas alături ani în şir, de-a lungul


nesfârşitelor bătălii. Astăzi, drumurile noastre trebuie să
se despartă.

După aceea a rugat-o pe concubina Yu să aducă vin. Yu a


umplut două cupe, a fluturat o mână albă pudrată şi a
spus cu blândeţe:

Poftim, stăpânul meu.

Chipul lui Xiang a devenit sentimental, când a început să


cânte:

Concubina mea, din toate cele patru zări nu mai aud


decât cântul soldaţilor Chu. Liu Bang trebuie să-mi fi
cucerit deja împărăţia. Simt că mi se topeşte inima şi nu
mai am qi\

Din ochii concubinei se revărsau lacrimi. Cu degetele în


formă de orhidee a aruncat câţiva stropi în depărtare.
Glasul ei argintiu s-a înălţat pe fundalul vopsit în negru al
serii:

Soldaţii Han s-au retras, cântecele soldaţilor Chu răsună


de pretutindeni.
Dacă zilele stăpânului meu sunt numărate, aşa vor fi şi
cele ale nevrednicei sale concubine.

Cu acestea, Yu a scos sabia de la brâul împăratului Xiang şi


şi-a înfipt-o în stomac.
— O, nu! au exclamat câţiva spectatori cu feţele îngrozite.
Alţii au aplaudat entuziasmaţi.
Pavilionul plăcerilor 445

— Hao! Hao!
Dar mie nu mi-a atras atenţia fata care juca rolul
concubinei Yu, ci actorul care-i dăduse viaţă împăratului
Xiang. Nu-mi dădeam seama dacă era frumos — avea chipul
vopsit în negru şi alb şi încadrat de o barbă lungă, falsă —,
dar eram vrăjită de vocea lui. Era vocea cea mai limpede, dar
în acelaşi timp cea mai încărcată de emoţie, pe care o auzisem
vreodată, suficient de puternică pentru a smulge ropote de
aplauze sau pentru a face să amuţească discuţiile
spectatorilor. Vocea acestui bărbat suna chiar mai minunat
decât glasul lui Qing Zhen, doar că nu era la fel de
răsunătoare şi nu acoperea un registru la fel de larg. Mi-am
aţintit privirile asupra actorului, încercând să-mi imaginez
cum arăta faţa lui fără vopsea şi barbă.
Publicul continua să jubileze şi să aplaude, pe când cortina
a căzut încet, punând capăt dramei care se petrecuse pe
scenă, dar şi în afara scenei. Nedorind să se desprindă de
tragedia ale cărei ecouri mai pluteau încă în aer, oamenii
zăboveau în jurul scenei, risipindu-se fără tragere de inimă.
Mi-am făcut loc prin mulţime pentru a ajunge în dreptul
scenei. Acolo am cotit şi m-am strecurat în spate. Unii actori
îşi îndepărtau machiajul, alţii stăteau de vorbă sau beau ceai
şi mâncau diverse gustări. Mi-am întins gâtul şi am privit în
jur, dar nu l-am putut zări pe cel care interpretase rolul
împăratului Xiang. Am intrat şovăitoare în culise şi am
întrebat-o pe o fată:
— Surioară, cine e actorul care l-a jucat pe împărat?
A arătat spre un colţ, unde, spre surprinderea mea,
am văzut spatele unei femei. Se demachia în faţa unei oglinzi
mici.
— Dar e o femeie, surioară!
446 Mingmei Yip

— Da, noi toate suntem femei. A arătat spre un panou


atârnat deasupra intrării.
— Vezi? Suntem trupa feminină de operă Phoeni- xul de
Aur.
Am studiat câteva clipe caracterele brodate şi phoe- nixul
cusut cil fir auriu. Tocmai voiam să întreb mai multe despre
trupă, când femeia din colţ s-a întors, iar privirile noastre
s-au întâlnit.
în faţa mea se afla Teng Xiong!
Un zâmbet i-a înflorit pe chip. S-a ridicat şi a venit cu paşi
grăbiţi spre mine. Ne-am îmbrăţişat, indiferente la privirile
curioase ale celorlalţi actori şi ale muncitorilor.
Când ne-am eliberat în sfârşit din strânsoare, Teng Xiong
a spus:
— Vino, Preţioasă Orhidee, urmează-mă.
Teng Xiong m-a condus afară din culise. S-a asigurat că
nu era nimeni în preajmă, m-a luat în braţe şi m-a sărutat
pasional pe gură.
După câteva clipe mi-a dat drumul.
— De ce ai plecat fără să-ţi iei măcar rămas-bun?
Nu ştiam ce să-i răspund, am privit-o doar cu lacrimi
în ochi şi i-am oferit un zâmbet cu gropiţe.
— Lasă-mă să mă uit la tine, Preţioasă Orhidee.
S-a dat câţiva paşi înapoi şi m-a studiat din priviri.
—- Nu-mi vine să cred că în câteva luni te-ai schimbat
atât de mult. Ai putea fi o ţărancă. Sau ţi-ai putea rade părul
ăsta încâlcit şi deveni călugăriţă. Ţi-ar plăcea?
Am scuturat jignită din cap. Bănuia, probabil, că o
părăsisem de dragul călugărului. Cu toate acestea, niciuna
dintre noi nu l-a pomenit pe Qing Zhen.
A spus:
Pavilionul plăcerilor 447

— Iartă-mă, Preţioasă Orhidee. N-am vrut să fiu


răutăcioasă. Dar mi se frânge inima să te văd aşa...
Glasul i-a pierit.
— Cred că arăt îngrozitor!
— Nu, Preţioasă Orhidee, vei rămâne întotdeauna
proaspătă ca primăvara şi frumoasă ca luna. Doar că... — a
făcut o pauză, apoi a continuat — meriţi o viaţă mai bună
decât o colibă în pădure.
Lacrimile mi se rostogoleau pe obraji.
Teng Xiong a scos o batistă şi mi-a tamponat ochii.
— Preţioasă Orhidee, cred că a fost voia Cerului să fim
din nou împreună, rămâi, te rog, cu mine de acum înainte.
— Dar... nu pot. Trebuie să...
— Ba da, poţi. Bărbaţii ăştia împuţiţi nu ştiu altceva
decât să frângă inima unei femei şi să-i distrugă frumuseţea.
Dă-mi voie să-ţi port de grijă de acum înainte. Te rog.
Si i-am dat voie.
t

Aşa cum nu-mi luasem rămas-bun de la Teng Xiong când


o părăsisem pentru călugăr, nu mi-am luat rămas-bun nici
de la Qing Zhen, când l-am părăsit pentru Teng Xiong. Nu
m-am mai uitat după el în templu, după încheierea
ritualului, de teamă că aveam să cedez din nou farmecului
său şi să-l urmez în temniţa de pe munte.
In seara aceea a aşteptat cu siguranţă ore în şir să vin la
locul întâlnirii şi să mă întorc cu el acasă. După încheierea
ritualului, cum se lăsase întunericul la poarta sudică, a
trebuit probabil să-şi întindă lung gâtul încercând să mă
zărească. Poate că oftase uşurat sau scosese un strigăt de
bucurie, când i se păruse că mă vede, dar vai, nu fusese decât
o altă fată cu păr lung, îmbră
448 Mingmei Yip

cată în bluză şi pantaloni simpli. Sudoarea îi udase probabil


fruntea, iar inima îi bătuse mai repede, câtă vreme se tot
uitase după femeia iubită, care nu mai apărea. Se întrebase
probabil dacă nu cumva fusesem răpită, sau iarăşi violată.
Sau dacă nu mă rătăcisem sau nu păţisem ceva groaznic.
Orice. Orice lucru îndeajuns de groaznic pentru a-i sfâşia
inima şi a-i umple mintea de sânge.
M-am întrebat câtă vreme mă aşteptase în noaptea care i-a
frânt inima: două, trei, patru, cinci ore? După ce se întorsese
acasă, nu putuse probabil închide ochii nici măcar o clipă,
deşi se simţise epuizat. A doua zi mă căutase probabil
disperat peste tot. Şi în următoarea zi. Şi în următoarea...
înnebunise probabil de grijă. Cum am putut să fiu atât de
crudă cu cel pe care-1 iubeam atât de mult?
M-am privit cu amărăciune în oglindă şi am scuipat:
— Târfă!
28
Despărţirea

eng Xiong şi-a ţinut promisiunea şi mi-a


purtat într-adevăr de grijă, aşa cum poartă

r
un bărbat de grijă primei sale soţii. în pri-
ma noapte împreună în camera ei de hotel, văzând că
eram foarte obosită, mi-a pregătit o baie fierbinte. Apoi
a comandat câteva dintre gustările mele dim sum pre-
ferate. După ce mi-am curăţat trupul şi mi-am încălzit
stomacul (nu-mi era foame şi am ciugulit doar câte
ceva), m-am aşteptat să mă ia de mână şi să urcăm îm-
preună pe muntele Wu.
Dar ea mi-a spus:
— Preţioasă Orhidee, eşti cu siguranţă epuizată. Dacă
vrei să rămâi trează şi să stăm de vorbă, te voi asculta
bucuroasă. Dar dacă vrei să dormi, a arătat spre patul
spaţios, salteaua aceea este foarte moale şi confortabilă.
Am dat din cap şi m-am ridicat de la masă. Teng Xiong a
venit imediat la mine, m-a mângâiat tandru pe faţă şi m-a
îmbrăţişat ca o caracatiţă.
450 Mingmei Yip

— Ştii că sunt cea mai norocoasă femeie din lume?


Neştiind ce să răspund, am schiţat un zâmbet. M-a
luat de mână, m-a condus spre pat şi a stins lumina. Pe
salteaua moale ca tofu am rămas tăcute, ţinându-ne în braţe.
Glasul blând şi subţire al lui Teng Xiong s-a înălţat în
întuneric ca firul de fum al unui beţigaş parfumat.
— Preţioasă Orhidee, te rog, nu fi tristă!
Am tăcut. Ea a continuat:
— îţi jur că nu vei regreta că te-ai întors la mine.
— Teng Xiong, te cred, am spus eliberându-mă cu
blândeţe din braţele ei şi întorcându-mă pe o parte, ca să
nu-mi atingă faţa şi să-mi observe lacrimile.
M-a mângâiat câteva clipe pe spate, apoi m-a acoperit.
— Preţioasa mea Orhidee, cufundă-te repede într-un
somn dulce.

A doua zi m-am trezit la ora unsprezece. Teng Xiong


comandase deja un mic dejun simplu, format din plăcinte cu
carne de porc, clătite cu hajme şi lapte de soia. Deşi suferisem
de foame pe munte, cu o seară înainte nu avusesem poftă de
mâncare. Dar acum, fiind odihnită după un somn adânc pe
patul moale şi eliberată de griji, stomacul meu a început să
facă zarvă ca o concubină nemulţumită. Plăcintele erau la fel
de gustoase ca nişte chiftele cap-de-leu25, clătitele îmi păreau
carne fragedă de viţel, iar laptele de soia avea gustul

25 Chiftele foarte mari din carne de porc, aranjate pe un pat din


frunze de spanac sau de varză bok choy. Chiftelele reprezintă
capete de
lei, iar frunzele coamele acestora, o comparaţie căreia i se
datorează denumirea acestei mâncări.
Pavilionul plăcerilor 451

supei din cuib de pasăre26. Am înfulecat mâncarea ca o femeie


care tocmai scăpase din ghearele foametei.
Teng Xiong mă privea cu infinită tandreţe.
— Preţioasă Orhidee, pot să comand şi alte feluri, dacă
doreşti. Dar cred că nu e bine să mănânci prea mult odată.
Nu am acordat nicio atenţie vorbelor ei şi am continuat
să-mi îndes în gură bucăţi de plăcinte şi clătite, parcă
temându-mă că aveau să-mi fie luate din faţă.
Când am terminat în sfârşit de mâncat, Teng Xiong a
spus:
— Astăzi nu am spectacol, aşadar putem merge la un
croitor şi apoi îţi cumpăr produse cosmetice şi tot ce-ţi mai
trebuie. Apoi ne întoarcem în cameră şi dormim puţin. Iar
diseară — a zâmbit — te voi scoate în oraş să sărbătorim
fericita noastră reîntâlnire.

Localul de noapte situat pe aglomerata stradă Qian- men


din apropierea hotelului nostru, era deschis de mai puţin de
o lună. Deşi fusesem deseori invitată în localuri de noapte,
când trăisem ca ming ji în Shanghai, toate aceste amintiri îmi
păreau acum foarte îndepărtate. In seara aceasta aveam să
gust pentru prima dată din viaţa de noapte a Pekingului şi,
pe deasupra, însoţită de iubita mea lesbiană! Inima a început
să-mi zvâcnească în piept, când Teng Xiong m-a ajutat să
cobor din taxi în faţa unei clădiri zugrăvite într-un roz
aprins. Am trecut printr-o poartă roşie, încadrată de afişe
care înfăţişau cântăreţe având coafuri şi rochii occidentale.

26 Unele dintre cele mai scumpe produse comestibile de

origine animală simt cuiburile anumitor specii de păsări, din


care se prepară
supă.
452 Mingmei Yip

Nu am apucat să le studiez îndeaproape feţele, pentru că


portarul deschisese deja uşa şi ne poftea înăuntru. Am fost
întâmpinate de muzică exotică de jazz şi o mireasmă de
parfum amestecat cu fum de ţigară. Am tras aer în piept şi
am privit în jur. încăperea era împodobită cu oglinzi, lumini
colorate şi multe obiecte aurii — coloane, scaune, candelabre.
La prima vedere mi-a amintit de un pavilion turcoaz de
mâna a doua, în care lucrau prostituate rusoaice. Această
amintire neplăcută a fost însă imediat alungată de apariţia
înveselitoare a unui ospătar-şef, care ne-a condus într-un colţ
al localului.
Am studiat-o pe Teng Xiong din partea cealaltă a mesei,
în timp ce dădea comenzi unui ospătar atent. în costumul
negru perfect croit, cu papionul roşu şi lanţul de aur al
ceasului atârnând discret din buzunarul vestei, arăta mai
degrabă ca un fecior de bani gata decât ca un actor. Părul
scurt, dat cu pomadă, strălucea în lumina slabă a localului ca
nişte fire de mătase. îi urmăream chipul radios şi gesturile
largi, masculine şi mă simţeam dureros de fericită şi în
acelaşi timp recunoscătoare. Am oftat de plăcere. După un
an de zile, în care umblasem îmbrăcată ca o ţărancă, aveam
în sfârşit din nou ocazia de a mă machia, de a purta o
frumoasă rochie occidentală şi de a fi înconjurată de lume
bună!
Ospătarul s-a întors curând cu o sticlă de şampanie, a
deschis-o cu un pocnet şi ne-a umplut paharele înalte cu
lichidul de un auriu pal.
După ce s-a îndepărtat, Teng Xiong a ciocnit cu mine, cu
un zâmbet vesel pe chip.
— Preţioasă Orhidee, pentru frumuseţea ta şi reîntâlnirea
noastră!
Am răspuns ca un ecou slab.
Pavilionul plăcerilor 453

— Pentru reîntâlnirea noastră.


Şampania avea gustul unui elixir dulce. Bulele aurii
păreau să-mi spună că viaţa este — ca soarele înainte de a
apune — dureros de minunată înainte de a se stinge. Atunci
mi-am amintit poezia din care îmi citase Perla, când
ajunsesem în pavilion la treisprezece ani:

Când o floare înfloreşte, culege-o. Nu aştepta până când


nu mai rămâne altceva decât o ramură goală.

Am luat încă o sorbitură lungă din elixirul meu auriu —


total diferit de elixirul urât mirositor al lui Qing Zhen. Unul
după altul, au sosit şi felurile de mâncare la masa noastră —
pâine caldă cu unt, ciorbă rusească în care pluteau bucăţi
mari de carne de vită, friptură de vită în sânge. Ne-am
petrecut cina somptuoasă bând, mâncând şi stând de vorbă.
Deşi nu ne mai văzuse- răm de atâta vreme, eram două femei
cu o soartă asemănătoare şi astfel legătura noastră a putut fi
imediat reînnodată. Scăldată în atmosfera decadentă, iluzorie
a localului de noapte, Teng Xiong mi-a povestit cum
decursese viaţa ei fără mine — spectacolele pe care le dăduse
cu trupa de operă; succesul de care se bucura; atacurile din
partea acelor persoane conservatoare, pentru care era un
sacrilegiu ca o femeie să joace roluri de bărbaţi.
— Un sacrilegiu, ha!
A râs sarcastic şi a luat un trabuc. Cu gesturi senzuale i-a
tăiat capătul, l-a aprins cu o brichetă din aur şi a început să
pufăie.
— Bărbaţii ăştia — s-a aplecat spre mine şi şi-a coborât
glasul — spun că trupurile femeilor sunt întinate.
454 Mingmei Yip

Iar dacă jucăm roluri de bărbaţi, aducem o ofensă zeului


scenei şi tulburăm calea Cerului.
Răsucea în degetele subţiri trabucul obscen de gros.
— Ce tâmpenie! Uită probabil, că ei sunt nişte bărbaţi
împuţiţi!
Teng Xiong a râs galant, cu capul dat pe spate, ca un
bărbat adevărat.
După ce şi-a încheiat istorisirea, m-a rugat să-i povestesc
exact ceea ce mă temusem că va dori să afle — cum fusese
viaţa mea după ce ne despărţiserăm. Mi-era teamă că, dacă
începeam să îi povestesc despre Qing Zhen, nu aveam cum
să-i ascund profunzimea sentimentelor mele. I-am descris,
prin urmare, nefericirea în care trăisem pe muntele izolat,
fără să-i divulg însă motivul pentru care suportasem această
nefericire — dragostea pe care o simţeam pentru călugărul
taoist. Teng Xiong a fost plină de tact, ca de obicei, şi nu a
insistat asupra subiectului care ei i-ar fi produs tot atâta
suferinţă ca mie.
Am savurat în continuare decorul luxos, vinul auriu,
muzica veselă şi mâncărurile exotice. Localul se umpluse
aproape până la refuz. Bărbaţi cu aerul unor persoane
importante — unii deşiraţi, cu chipuri pline de răutate şi ochi
scăpărători, alţii umflaţi, cu burţi proeminente şi feţe
unsuroase — se aflau în compania unor femei strident
machiate şi gătite. Câteva perechi îşi unduiau deja trupurile,
alunecând pe ringul de dans. O femeie într-o rochie verde
strălucitoare se lipise de un bărbat cu ten bronzat, ca
muşchiul de stâncă. Eram convinsă că îşi vindea zâmbetul, iar
mai târziu avea să-şi vândă şi trupul.
Gândul că eu nu mai eram nevoită să îl vând pe al meu,
dar puteam avea, cu toate acestea, o viaţă la fel
Pavilionul plăcerilor 455

de luxoasă, m-a făcut să zâmbesc şi i-am aruncat frumoasei


mele iubite o privire afectuoasă.
— Teng Xiong, îţi mulţumesc că m-ai readus la viaţă.
M-a bătut uşor pe mână.
— Preţioasă Orhidee, meriţi tot ce e mai bun. întotdeauna
vei merita.
A luat sticla de şampanie cu gesturile elegante ale unui
playboy bogat şi mi-a umplut din nou paharul.
Beam cu înghiţituri mici vinul şi îmi roteam privirile în jur,
când am zărit la distanţă de trei mese un bărbat bădăran. îi
lipsea degetul mijlociu şi ţinea ţigara într-un mod ciudat, între
arătător şi inelar. Una dintre sprâncenele sale stufoase era
tăiată în două de o cicatrice, ceea ce-1 făcea să arate fioros şi în
acelaşi timp jalnic, ca un eunuc imperial. Părea să fi venit
neînsoţit şi era absorbit de ceea ce vedea — de noi.
— Teng Xiong — mi-am simţit inima lovindu-se de
coaste — îl vezi pe bărbatul de acolo, căruia-i lipseşte un
deget? Nu-şi dezlipeşte ochii de noi; crezi că... a fost trimis de
mama şi De să mă caute?
Teng a aruncat o privire discretă în direcţia bărbatului,
apoi s-a întors spre mine şi, spre surprinderea mea, a zâmbit.
— Cred că e doar gelos pe mine, pentru că am o
însoţitoare atât de frumoasă.
— Cum poţi fi sigură că nu e de la pavilion?
— Crezi că mama ar scoate bani din buzunar pentru un
bilet de tren, vin şi mâncare într-un local de noapte, plus
onorariul unui detectiv, pentru a da de urma ta aici, la
Peking?
S-a oprit, a sorbit din vin şi a continuat:
— Se delectează cu frumuseţea ta, atâta tot.
M-am simţit măgulită.
456 Mingmei Yip

— Chiar crezi?
In locul unui răspuns, Teng Xiong a tăiat o felie de
friptură şi mi-a aşezat-o în farfurie.
— Lasă grijile şi mai mănâncă ceva. Pentru bujori în
obraji şi qi din belşug.
în clipa aceea am văzut doi bărbaţi la fel de bădărani şi
două fete de companie în toalete ţipătoare aşe- zându-se la
masa bărbatului fără deget.
Teng Xiong a spus:
— Vezi, a venit cu nişte prieteni. Ţi-am spus să stai
liniştită. Bucură-te, te rog, de aceste clipe.
După ce am terminat de mâncat, Teng Xiong m-a luat de
mână.
— Vino, Preţioasă Orhidee, să dansăm.
— Dar nu mai ştiu paşii.
— Nu-ţi face griji. Te conduc eu.
Teng Xiong se mişca pe ringul de dans cu tot atâta graţie
ca şi în pat. Trupul ei reacţiona cu naturaleţe la ritmul muzicii,
iar picioarele ei alunecau pe podea cu uşurinţa cu care înoată
un crap într-un lac. Privindu-i chipul visător, nu mă puteam
însă gândi la altcineva decât la Qing Zhen. Ce făcea oare
acum, pe muntele singuratic, în timp ce eu mă unduiam
senzual în oraşul decadent? Dacă nu ar fi ales o viaţă de
pustnic, poate aş fi dansat acum cu el, nu cu Teng Xiong. S-ar
fi mişcat oare la fel de elegant pe ringul de dans, ca atunci
când îşi îndeplinea ritualurile sale ezoterice şi erotice? Viaţa
noastră ar fi fost perfectă, dacă ar fi fost un bărbat monden, nu
un călugăr?
Gândurilor triste legate de Qing Zhen le-au urmat
imediat altele la fel de triste — legate de mama mea. De ce nu
era pe muntele Taiyi, cum îmi spusese? Poate că acum, în
timp ce eu mă distram într-un local scump de noapte, ea trăia
ca eremită într-o peşteră goală şi rece. Sau mu-
Pavilionul plăcerilor 457

rise oare? Dacă da, stafia ei bântuia acum fără astâmpăr în


lumea yin, deoarece nu-i aprinsesem tămâie, pentru a o
linişti şi a o îndruma spre Buddha. Dar dacă era încă în viaţă,
atunci mintea ei (presupunând că încă se mai gândea la
mine) nu îşi găsea liniştea din cauza grijilor pentru fiica ei.
M-a cuprins un sentiment de vinovăţie, urmat de unul de
teamă. Mi-o imaginam pe mama, rasă în cap şi cu trupul
istovit, abia acoperit de o robă murdară, peticită, rupând
iarbă din pământ cu degete bătătorite. îşi depărta buzele,
pentru a înghiţi un vierme încolăcit, iar gura ei ştirbă era o
gaură neagră ca iadul...
Teng Xiong mi-a şoptit la ureche:
— Preţioasă Orhidee, la ce te gândeşti?
— A, la nimic.
M-am chinuit să zâmbesc, pentru a-mi ascunde
palpitaţiile dureroase ale inimii mele.
Teng mă prinsese de talie şi mă legăna încolo şi-ncoa- ce.
Mi-am amintit cum îmi doream în copilărie ca tata să mă
ridice sus de tot cu leagănul, pentru a vedea lumea mai bine.
Acum, după ce dădusem piept cu greutăţile vieţii, nu-mi mai
doream altceva decât să găsesc ceva nemişcat, de care să mă
ţin strâns.
M-am agăţat de trupul zvelt al lui Teng Xiong, cum se
agaţă un copil de rochia mamei.
Iubita mea mi-a sărutat cel de-al treilea ochi.
— Eşti fericită acum?
— Da, am răspuns. Dar am adăugat în gând: „Şi nu".

A doua zi, la hotel, am fost trezită de sărutările lui Teng


Xiong.
— Bună dimineaţa, a murmurat.
Ochii îi erau plini de tandreţe, chipul îmbujorat; mâinile
ei au început să-mi cerceteze trupul.
458 Mingmei Yip

Mi-am amintit ce-mi jurasem: în cazul în care karma


noastră avea să facă vreodată posibilă o reîntâlnire în această
viaţă, voi încerca să fac din ea cea mai fericită lesbiană de pe
pământ. îndrumate de raţiune, mâinile, buzele şi limba au
început să aplice arta erotică de a excita şi a satisface.

Pentru că Teng Xiong avea spectacol în seara aceea, m-a


luat şi pe mine la Pavilionul de Ceai Dublă Fericire, pentru a
vedea trupa de operă Phoenixul Auriu. Pavilionul se afla şi el
pe strada Qianmen. După ce am coborât din ricşă, Teng
Xiong m-a condus grăbită spre o uşă laterală, care ducea
direct în culise. Actriţele pălăvrăgeau, îşi repetau rolurile sau
îşi pictau sprâncenele cu nişte pensule mici.
Nu apucasem să mă uit mai bine la ele, când o fată cu ochi
vioi şi faţa de forma unui ou de gâscă s-a năpustit spre Teng
Xiong şi a ciupit-o în joacă de braţ.
— Maestre, aţi întârziat!
Teng s-a întors zâmbind spre mine.
— Preţioasă Orhidee, ea e Clinchet de Clopoţel, mireasa
mea pe scenă, astă-seară.
Apoi m-a prezentat şi pe mine fetei.
— Ea e Preţioasa Orhidee, o... prietenă.
Mi s-a strâns inima când i-am auzit vorbele. Clopotul ăsta
spart era „mireasa" ei, iar eu, iubita ei, nu mai eram deodată
decât o prietenă? Am cercetat-o pe fată cu privirea şi în suflet
mi-a încolţit o bănuială. Când vorbea, ochii îi scăpărau
cochet, zâmbetul se lărgea cât toată faţa ei de ou de gâscă, iar
degetele ei nu mai conteneau să atingă braţul iubitei mele.
Dar nu am avut timp să dau mai multă importanţă
acestor observaţii, pentru că Teng mă împingea deja în
Pavilionul plăcerilor 459

dreapta şi-n stânga, pentru a mă prezenta şi celorlalte actriţe.


Deşi nu erau toate tinere şi frumoase, aveau toate acelaşi
entuziasm pentru spectacolele în care jucau numai femei.
Apoi, înainte de a termina discuţia începută cu actriţa de
vârstă mijlocie care juca roluri de la- odan — doamne bătrâne,
am auzit glasul piţigăiat al Clinchetului de Clopoţel
anunţând:
— Spectacolul începe în câteva minute, vă rog să vă
pregătiţi!
Teng Xiong a venit atunci la mine şi a spus, arătând spre o
fată foarte tânără, care stătea timid lângă ea:
— Preţioasă Orhidee, spectacolul începe imediat,
Pisicuţa te va conduce la locul tău în sală. Sper să-ţi placă
reprezentaţia mea.
înainte de a se îndepărta, m-a sărutat discret pe obraz.
Când m-am îndreptat, am zărit ochii Clinchetului de
Clopoţel aţintiţi asupra mea.
Pisicuţa m-a condus afară din culise, la o masă din primul
rând. După ce m-am aşezat, s-a îndepărtat şi apoi s-a întors
în grabă, spre încântarea mea, cu un şervet cald, mâncare şi
ceai. Am vrut să-i dau bani, dar mi-a zâmbit timidă.
— O, nu. Domnişoara Teng a plătit deja.
Cu acestea, a dispărut din nou în culise.
Am suflat în ceaiul fierbinte şi m-am uitat în jur.
Pavilionul de ceai era deja aproape plin. Spectatorii
continuau să sosească, în timp ce vânzătorii umblau
zgomotoşi printre rânduri, oferind spre vânzare ceai, ţigări şi
gustări — prăjiturele cu susan, ghimbir confiat, prune uscate,
sâmburi prăjiţi de pepene. Am zărit câteva tai tai în robe
somptuoase, însoţite de slujnicele lor amah — una dintre ele
încerca să liniştească un bebeluş care plângea isteric, cu faţa
roşie. O pereche tânără
460 Mingmei Yip

discuta în şoaptă, cu capetele apropiate, ca doi peşti care se


sărută. Câteva femei de vârstă mijlocie pălăvrăgeau, beau
ceai, despicau sâmburi de pepene şi scuipau cojile pe jos.
Publicul părea încântat şi excitat — poate era prima dată
când vedea un spectacol de operă jucat numai de femei.
La scurt timp s-a ridicat cortina, iar micul pavilion de ceai
a fost într-o clipă inundat de sunetul tânguit al viorilor cu
două corzi, punctat de bătăi frenetice de tobe şi gonguri. Deşi
Teng Xiong îmi povestise despre vremea dinainte de a
deveni concubina înaltului Stăpân Fung, când fusese
cântăreaţă de operă, era a doua oară când o vedeam pe scenă
— de data aceasta în rolul unui învăţat tânăr şi frumos.
în seara aceea se juca versiunea Peking a operei Kun
Pavilionul bujorilor, povestea de dragoste a unui bărbat care
se îndrăgosteşte de o stafie frumoasă şi care, prin forţa
dragostei, reuşeşte să o readucă din lumea yin.
Rolul tinerei fete şi stafii Du Liniang era jucat de Clinchet
de Clopoţel. Deşi nu-mi era simpatică, trebuia să recunosc că
felul ei de a juca avea o aură magică. Dorul obsesiv, sfâşietor,
după învăţatul pe care nu-1 zărise decât o singură dată în vis,
topea inima tuturor spectatorilor. După o lungă suferinţă a
murit pe scenă din prea multă dragoste, iar în jur nu s-au mai
auzit decât suspinele publicului. Femeia grăsună, care şedea
lângă mine, nu mai contenea să dea din cap şi îşi tampona
colţurile ochilor cu o batistă. De la distanţă de două mese se
auzea plânsetul unei fete.
Clinchet de Clopoţel urma să fie înmormântată în
următoarea scenă, iar inima a început să-mi bată mai repede,
pentru că ştiam că acum avea să-şi facă apariţia
Pavilionul plăcerilor 461

Teng Xiong. Tobele au început să bată mai tare, dar din


spatele cortinei nu se vedea încă decât o ramură de salcie. A
rămas suspendată în aer câteva clipe chinuitoare, până când
a apărut în sfârşit stăpânul ei — un învăţat tânăr, cu faţa albă
pudrată. O furtună de aplauze a izbucnit în sală, acoperind
până şi zgomotul muzicii.
Teng Xiong a jucat impecabil — mişcările ei erau stilizate,
dar fluide şi perfect coordonate cu muzica. Până şi panglica
ce-i atârna din coc şi evantaiul din mână păreau să dea glas
emoţiilor deşteptate în sufletul învăţatului Liu Mengmei.
Când am auzit glasul sincer şi limpede al lui Teng Xiong
jurând iubire eternă stafiei, mi s-au umplut ochii de lacrimi.
Mi-am şters lacrimile cu şervetul şi mi-am simţit sufletul
cuprins de gelozie. Cât mi-aş fi dorit să schimb viaţa mea
reală cu cea jucată de Clinchet de Clopoţel pe scenă, pentru a
fi eu acel clopoţel norocos, iar Teng Xiong un bărbat adevărat
şi soţul meu!
Mă intrigau numeroasele transformări ale iubitei mele.
Cu o seară înainte fusese un fecior de bani gata, în costum
occidental, care plutea pe ringul de dans, astăzi era un
legendar învăţat chinez, care recita poeme iubitei sale stafii.
Toate acestea erau însă roluri de bărbaţi. Cum arătase oare
Teng în rolul concubinei acoperite de podoabe a lui Fung?

Viaţa în oraş, alături de o femeie bogată, concubină fugară


şi cântăreaţă faimoasă de operă, era complet diferită de viaţa
pe munte, alături de un călugăr taoist fără un sfanţ. Când nu
avea spectacole, Teng Xiong mă ducea la restaurante
scumpe, unde gustam cele mai celebre feluri de mâncare —
raţă Peking, intestine
462 Mingmei Yip

de porc, aripioare de rechin, melci de mare. După ce ne


încălzeam şi ne umpleam burţile, închiriam o ricşă şi ne
bucuram de viaţa nocturnă a oraşului. Teng Xiong îi spunea
uneori hamalului să oprească în faţa unui pavilion de ceai.
Intram şi ne delectam cu ceaiul fierbinte şi vocile ascuţite ale
fetelor cu zâmbete cochete şi mişcări graţioase ale mâinilor.
Cu toate acestea, aveam mereu sentimentul că îmi lipseşte
ceva. Mă gândeam deseori la afirmaţia curtezanei din
perioada dinastiei Tang, Yu Xuanji: mai uşor găseşti comori
nepreţuite decât un bărbat care să te iubească. Câtă vreme
trăisem cu Qing Zhen, avusesem bărbatul care să mă
iubească, dar îmi lipsiseră comorile nepreţuite. Acum, când
trăiam cu Teng Xiong, aveam comorile şi pe cineva care să
mă iubească, dar îmi lipsea bărbatul. Poate că Buddha avea
dreptate: dorinţa este nesfârşită.
Deplângeam, prin urmare, răutatea sorţii şi mă bucuram
în acelaşi timp de dragostea lui Teng Xiong şi de luxul
recâştigat. Dar eram departe de a fi fericită, în Pavilionul
Florii de Piersic avusesem prea multe de făcut, dar pe munte
învăţasem că nu era mult mai bine să ai prea puţine de făcut.
Trăiam deja de două luni cu Teng Xiong şi am hotărât că
trebuia să-mi găsesc o ocupaţie. Teng mi-a sugerat să joc şi eu
în trupa de operă, dacă doream. Dar dacă nu, ea avea
suficienţi bani pentru amândouă. însă nu voiam să mă las
întreţinută în totalitate şi am decis prin urmare că mă voi
alătura trupei. Deşi învăţasem câte ceva despre actorie în
opera Peking, nu aveam educaţia unei actriţe profesioniste,
doar pe cea a unei cântăreţe semiprofesioniste. în afară de
aceasta, rolurile importante erau deja jucate de actriţe de
succes, precum Clinchet de Clopoţel, iar celelalte nu s-ar fi
bucurat nici ele de o pretendentă la
Pavilionul plăcerilor 463

rolurile lor. Mi-au revenit, deci, numai roluri mărunte, de


slujnică, femeie în vârstă, paj şi uneori chiar de prostituată de
ultima speţă. Eram plătită pentru prestaţia mea, dar câştigam
într-o seară mai puţin decât bacşişul pe care l-ar fi primit în
pavilion servitoarea mea din partea unuia dintre oaspeţii mei
preferaţi. Mai rău decât atât, când apăream pe scenă ca paj
sau slujnică, eram obligată să o văd pe Clinchet de Clopoţel
cum flirtează şi îşi apropie trupul micuţ şi bine proporţionat
de trupul înalt, de băiat, al lui Teng Xiong. Nu-mi puteam
alunga teama că acest clopot spart încerca să o cucerească pe
Teng Xiong. Atunci cine mi-ar fi purtat de grijă? Cum aş fi
supravieţuit, dacă reuşea să o seducă?
Deşi îmi doream să-i fiu fidelă lui Teng Xiong, nu mă
puteam împiedica să mă gândesc la Qing Zhen. La început
am crezut că, dacă jucam în trupa de operă şi îmi umpleam
timpul cu noua ocupaţie, nu voi mai avea timp să mă
gândesc la el. Dar mă înşelasem. Imaginea lui Qing Zhen se
strecura mereu în mintea mea — nu doar în momentele de
linişte, când citeam sau meditam, ci chiar şi în timpul
reprezentaţiilor pe scenă. Şi, desigur, în timp ce făceam
dragoste cu Teng Xiong.
Nu reuşisem, prin urmare, să evadez cu adevărat din
temniţa de pe munte, deoarece stafia lui Qing Zhen continua
să mă însoţească. Trupul meu era alături de Teng Xiong, dar
mintea mea rămăsese alături de călugăr. Deseori, când luam
cina în tăcere cu Teng Xiong, aproape că îl puteam vedea pe
iubitul meu călugăr aşezat între noi, privindu-mă cu ochi
trişti. Poate că era într-adevăr lângă noi, doar îmi spusese
chiar el că alchimia pe care o practica te putea face invizibil!
Deseori încercam să-mi imaginez ce făcea. Poate că îşi trăia
464 Mingmei Yip

viaţa mai departe, aşa cum făcuse şi până atunci —


meditând, cântând la qin, experimentând cu alchimia şi
scriind talismane — dar fără mine. Mă întrista gândul că îi
tulburasem poate activitatea spirituală, pe care o datora
tatălui său. Dar şi mai mult mă întrista gândul că poate nu
mai era singur, că poate sedusese o altă fată, cu care echilibra
elementele yin şi yang.
Când îmi imaginam toate poziţiile pe care le-ar fi încercat
cu cealaltă femeie şi modurile variate în care i-ar fi explorat
trupul cu limba şi degetele lungi, simţeam cum mă cuprinde
o senzaţie de căldură în zona pieptului şi nu-mi mai puteam
reţine un geamăt din adâncul sufletului. In aceste momente
simţeam dorinţa nestăpânită de a fugi înapoi la el şi a-1
smulge de lângă noua iubită, care nu i-ar fi putut oferi
niciodată ceea ce-i oferisem eu. Dar nu am reuşit, desigur,
niciodată să-mi fac curaj. Era prea mare teama că s-ar putea
înfuria şi m-ar da afară sau, mai rău, nici nu m-ar băga în
seamă, absorbit fiind de cealaltă fată — care era, poate, chiar
mai frumoasă decât mine.
Când imaginaţia mea se potolea, mă întrebam cum aş fi
putut petrece încă o iarnă în „templul" gol al lui Qing Zhen,
presupunând că m-ar fi iertat şi ar fi acceptat să mă întorc la
el. De asemenea, nu mă puteam aştepta ca Teng Xiong să mă
ierte a doua oară, dacă aş fi părăsit-o din nou pentru Qing
Zhen şi mai târziu aş fi vrut să revin la ea. Incapabilă de a lua
vreo decizie, am continuat să trăiesc cu iubita mea lesbiană,
în vreme ce sufletul meu trecea prin chinurile dorului după
călugărul taoist.
Nu-mi puteam lua gândul nici de la soarta mamei. Putea
fi undeva în apropiere, dar nu aveam nici cea mai vagă idee
unde. Pornisem de câteva ori spre numeroa
Pavilionul plăcerilor 465

sele temple de pe Dealurile de Vest, cu maşina sau într-un


palanchin, doar pentru a mă întoarce acasă cu inima
întristată. După câteva luni am renunţat să o mai caut, dar
am încercat să păstrez încă vie speranţa.

Trăiam deja de un an cu Teng Xiong. Vremea trecea, dar


undeva, în adâncul sufletului, ştiam că viaţa aceasta nu putea
continua la nesfârşit. Zilele petrecute cu Teng treceau senine
una după alta — aveam spectacole, discutam despre artă,
cinam în restaurante elegante, ne lustruiam oglinzile — dar
simţeam că, aşa cum „vântul care mătură pavilionul
prevesteşte o furtună în munţi", ceva rău avea să se întâmple.
în ultima vreme, Teng Xiong nu mă mai copleşea cu cadouri.
Când făceam dragoste, nu mai era la fel de pasională ca în
trecut. înainte ea mă răsfăţase pe mine în pat, acum eu
încercam să o satisfac sau măcar să o excit. Oare Clinchet de
Clopoţel era de vină? Se gândea Teng Xiong să mă
părăsească pentru ea?
Ori de câte ori o întrebam dacă se întâmplase ceva, Teng
Xiong spunea doar,:„Nu-ţi face griji, Preţioasă Orhidee, totul
e în regulă".
Dar bănuiam că undeva, după colţ, ne pândea dezastrul.
Aproape îi simţeam ghimpii atingându-mi braţul, făcând să
mi se ridice părul în cap.
într-o noapte, după ce am făcut dragoste, am presat-o pe
Teng Xiong să-mi dezvăluie ceea ce îmi tăinuia de atâta
vreme.
— Bine — s-a ridicat în capul oaselor şi m-a privit în ochi
— Preţioasă Orhidee, dar te rog să nu te necăjeşti...
Era prima dată când simţeam o undă de teamă în glasul
ei.
466 Mingmei Yip

— Teng Xiong, după toate nenorocirile prin care am trecut,


crezi că n-aş mai putea suporta încă una?
Privirea ei era tristă, dar vocea fermă.
— Mi-e teamă că în curând va trebui să ne despărţim.
Vorbele ei au explodat în cameră ca o bombă.
M-am ridicat şi eu, înfiorată.
— Ce vrei să spui?
A rămas tăcută, frământând cu degete nervoase cearşaful.
Am insistat.
— Nu mă mai... iubeşti? O iubeşti acum pe Clinchet de
Clopoţel?
— Bineînţeles că te iubesc. Şi nu-mi pasă de Clinchet de
Clopoţel.
A făcut o pauză, apoi a continuat:
— Doar că mi-e... mi-e teamă că voi fi ucisă.
— Cum?
Un fior rece mi-a coborât de-a lungul spinării, dar glasul mi-a
urcat până în tavan.
— Ce s-a întâmplat?!
— Cred că soţul meu mi-a dat de urmă.
— Soţul tău? Adică oaspetele meu preferat, înaltul Stăpân
Fung?
Mi-am tras cearşaful peste umerii îngheţaţi.
A dat din cap.
— Eşti sigură? De unde ştii?
— Am fost urmărită.
— Teng Xiong, de ce nu mi-ai spus până acum?
— Pentru că nu am vrut să-ţi faci griji. în afară de asta,
abia recent am primit dovada.
— Cum?
— Mi-a atras atenţia o pereche de ochi din public, care
îmi urmărea fiecare mişcare. întâi am crezut că e
Pavilionul plăcerilor 467

un admirator fervent al operei. Dar pe urmă am observat că


ochii nu-i erau plini de admiraţie, ci de ură. Bărbatul acesta
nu e un admirator, e cineva care vine la spectacole cu o
intenţie rea.
M-a privit lung.
— Ţi-1 aminteşti pe bărbatul din localul de noapte,
căruia-i lipsea un deget?
Am încuviinţat din cap.
— Tu ai crezut că a fost trimis de mama şi De să te
găsească, dar eu te-am asigurat că nu e aşa. Trebuia să-mi fi
dat seama atunci că fusese trimis de soţul meu să-mi dea de
urmă.
— Dar, Teng Xiong, te-ai deghizat ca bărbat, de unde...
— Preţioasă Orhidee, fac parte dintr-o trupă de operă
compusă numai din femei şi am fost cântăreaţă de operă,
înainte de a deveni concubina lui Fung.
— O, Cerule! Crezi că şi-au dat seama că eu sunt iubita
ta?
— Nu cred, încă nu. Dar de asta îmi fac griji.
Degetele lui Teng Xiong frământau în continuare
cearşaful, care o acoperea acum încreţit ca giulgiul unei
mumii.
— Cei din Shanghai ştiu că ai fugit cu un bărbat şi cred
că e imposibil să fi înţeles cineva care e adevărata noastră
relaţie. Dar acoliţii lui Fung nu renunţă cu una, cu două, iar
mai devreme sau mai târziu vor afla.
— O, Cerule! Dar de unde ştii că e înaltul Stăpân Fung?
— Ar putea fi altcineva?
Am rămas tăcute multă vreme, apoi Teng Xiong a vorbit
din nou.
468 Mingmei Yip

— Preţioasă Orhidee, am vrut să-ţi spun deja mai


demult, dar nu m-am îndurat.
A înghiţit în sec.
— Acum trebuie să renunţ la trupa de operă şi să te
părăsesc, înainte de a fi prea târziu.
— Teng Xiong, vin şi eu cu tine.
— Nu.
Vocea i-a sunat atât de ferm, încât mi s-a strâns inima.
— După ce vor primi dovada identităţii mele, pericolul
va fi foarte mare. Şi nu vreau să te expun şi pe tine. Fung e în
stare de orice.
Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare.
— A fost un războinic-despot, înainte de a deveni om
de afaceri.
Cuvântul mi-a făcut inima să-mi sară din piept.
— Războinic-despot? Nu mi-ai spus niciodată.
A continuat, fără să acorde vreo importanţă vorbelor
mele.
— Nu a ucis doar civili nevinovaţi, ci şi pe propria lui
fiică.
Nu m-am putut abţine:
— Şi tatăl meu a fost ucis de un războinic-despot!
— Tatăl tău, cum aşa?
— Războinicul nu l-a ucis cu mâna lui, a făcut în aşa fel
încât tata să fie executat.
Deşi îi permisesem lui Teng Xiong să-mi exploreze trupul
ca un aventurier care descoperă teritorii noi, amintindu-mi
de îndemnul mamei la despărţire, nu-i povestisem niciodată
cum murise Baba.
Până atunci. Dar în ziua aceea i-am dezvăluit tot trecutul
meu.
Când am încheiat, faţa lui Teng Xiong era albă ca
cearşaful.
Pavilionul plăcerilor 469

— O, Cerule, cred că Fung e cel care a făcut să fie


executat tatăl tău!
Mi-a luat câteva clipe să analizez această descoperire.
Inima a început atunci să-mi bată cu putere, ca grindina în
geam.
— Eşti sigură?
— Da. Căci am fost de faţă în noaptea aceea. Am văzut
cu ochii mei cum s-a petrecut totul.
A clipit repede din ochi, de parcă ar fi vrut să-şi şteargă
din amintire acele imagini cumplite.
— A fost oribil. Cei trei se luptau înlănţuiţi, fiecare
încerca să pună mâna pe armă. Fata a reuşit în cele din urmă
să i-o smulgă lui Fung din mână. Violonistul — adică tatăl
tău! — a încercat să i-o ia înapoi, dar fata l-a lovit între
picioare. Iar Fung a înhăţat arma. Fiica lui părea să o fi luat
razna. S-a năpustit asupra tatălui ei şi a început să-l zgârie şi
să-l muşte. Violonistul încerca să-i despartă. Chiar atunci,
arma s-a descărcat în mâna lui Fung şi a nimerit-o pe fată
între ochi...
Teng Xiong a arătat spre cel de-al treilea ochi al ei. Ceilalţi
doi ochi arătau atât de îngroziţi, de parcă ea însăşi fusese
împuşcată.
I-am luat mâna de pe faţă şi am ţinut-o strâns.
— Deci fata nu s-a sinucis, Fung a împuşcat-o?
Nu a mai apucat să-mi răspundă, pentru că începusem
deja să-i povestesc care era „adevărul", după spusele
oamenilor — că războinicul-despot se îmbătase şi îşi violase
fiica. Fata se simţise atât de umilită, încât luase arma tatălui
ei şi se sinucisese. în timp ce se lupta cu tatăl ei pentru armă,
iar toţi ceilalţi stăteau îngroziţi în jurul lor, tatăl meu —
violonistul — încercase zadarnic să-i despartă şi să le ia
arma.
Teng Xiong a spus apăsat:
470 Mingmei Yip

— Nu, fata nu a tras. Fung şi-a ucis propria fiică.


Aveam senzaţia că-mi explodează capul. Aproape
că-mi vedeam glasul materializat, sărind în sus şi îm- proşcând pereţii
ca sângele.
— Fung l-a ucis şi pe tata!
Au urmat clipe lungi de tăcere, pentru că eram prea
şocată pentru a mai scoate o vorbă. Mi-era greu să pricep că
înaltul Stăpân Fung, oaspetele meu preferat, care se dovedise
a fi soţul lui Teng Xiong, era în acelaşi timp
războinicul-despot care făcuse ca tata să fie executat.
Parcursesem o cale atât de lungă, doar pentru a afla că acela
pe care îl căutam se aflase în toţi aceşti ani chiar în faţa mea.
Mă culcasem aproape în fiecare noapte cu ucigaşul tatălui
meu!
îmi simţeam gâtlejul uscat; mâinile îmi tremurau iar gura
bolborosea neîntrerupt: „O, Cerule!"
Teng Xiong m-a luat în braţe.
— Te rog linişteşte-te, Preţioasă Orhidee!
M-a eliberat din strânsoare, a luat ceainicul şi ne-a
umplut ceştile.
Am băut încet, ignorând senzaţia de arsură din gât.
— Habar n-am avut... A fost clientul meu atâta vreme,
dar nu a vorbit niciodată despre sine sau despre familia lui.
Am tăcut amândouă vreme îndelungată, apoi Teng Xiong
m-a privit cu înţeles.
— S-a purtat frumos cu tine?
— într-un fel, da. îmi făcea mereu cadouri generoase.
Teng Xiong mi-a cercetat chipul.
— Ştii de ce s-a purtat frumos cu tine? A continuat
dintr-o suflare: Pentru că îi aminteai de fiica lui. Avea şi ea, ca
tine, două gropiţe. Dar ale ei erau mult mai adânci, atât de
adânci încât păreau două chingi de fier
Pavilionul plăcerilor 471

care o ţineau prizonieră. Dar — Teng Xiong a oftat — de fapt


era prizoniera obsesiei tatălui ei. Fung îşi iubea fiica mai mult
decât se cade pentru un tată.
— Si de aceea o viola?
t

— Sunt sigură că da. Uneori mă gândesc că a ucis-o


intenţionat.
Am fost şocată de vorbele ei.
—Dar de ce?
— Pentru că se făcuse mare şi ar fi putut dezvălui ceea
ce-i făcea.
Am tăcut, apoi i-am atins chipul.
Teng Xiong mi-a prins mâna şi a sărutat-o.
— Din prima zi în care am călcat pragul casei lui Fung,
am început să mă gândesc cum să fug de acolo. După ce l-am
văzut ucigându-şi propria fiică, am ştiut că trebuie să o fac.
Noi toţi ştiam că ar fi ucis pe oricine ar fi scăpat o vorbă
despre cum se petrecuseră lucrurile cu adevărat.
A făcut o pauză, apoi a continuat:
— De la moartea fiicei lui, a decăzut rapid.
— Cum de nu a avut neplăceri până acum?
— E încă foarte bogat. Nu e uşor să elimini o persoană
din ale cărei seifuri se revarsă suficient aur pentru a-ţi lua
ochii.
Teng Xiong mi-a cercetat chipul.
— Preţioasă Orhidee, tatăl tău a fost un bărbat curajos.
Prea curajos pentru binele lui.
Cu ochii minţii l-am văzut pe Baba legat la ochi, cu lanţuri
groase la mâini şi la picioare, cum era escortat spre locul
execuţiei. îşi ţâra picioarele, nu pentru că i-ar fi fost teamă, ci
pentru că lanţurile erau prea grele şi îi tăiau adânc în came.
Din glezne i se scurgea sânge şi puroi şi simţeam duhoarea
cărnii putrezite. Regele
472 Mingmei Yip

Iadului îl aştepta nerăbdător, cu gheare ascuţite. Dar Baba


avea o expresie calmă, chiar mândră. Pentru că avea
conştiinţa curată. Singura lui greşeală fusese corectitudinea
— refuzase să fie mânjit de răutatea firii umane.
Călăii îşi ridicau puştile şi ţinteau spre Baba. Pentru ei,
tatăl meu nu era decât o altă ţintă a exerciţiilor lor zilnice.
Doar o altă victimă dintre cele cinci sute de milioane de
chinezi. Ochii lui Baba clipeau sub cârpa cu care erau legaţi.
Buzele se mişcau. Dar nimeni nu ştia ce gândeşte sau ce vrea
să spună în ultima clipă petrecută în colbul roşu.
— Bang!
Explozia a pus capăt atât mândriei, cât şi suferinţei lui
Baba.
Sângele îi ţâşnea de la tâmple, se scurgea pe obraji şi
cădea pe pământ, ca nişte şopârle purpurii.
Zidul din spatele lui era acum gol, pentru că Baba se
transformase într-un morman care zăcea boţit pe pământ...
Scena era cumplită şi atunci mi-a răsunat din nou în minte
proverbul: Nu poţi trăi sub acelaşi cer ca şi ucigaşul
părintelui tău. Ştiam ce aveam de făcut.
— Teng Xiong, va trebui oricum să ne despărţim, pentru
că mă voi întoarce la Shanghai, la Pavilionul Florii de Piersic.
Teng m-a apucat de braţ.
— Preţioasă Orhidee, ţi-ai pierdut minţile?
— Nu am rămas în viaţă pentru a trăi ca prostituată.
Motivul secret pentru care trăiesc este dorinţa de a-1 răzbuna
pe Baba. Aproape renunţasem la speranţa de a da de urma
acestui războinic-despot. Trebuie să fi fost voia Cerului ca tu
să-mi spui cine e.
Pavilionul plăcerilor 473

— Preţioasă Orhidee, te rog, ascultă-mă. Nu vei reuşi să


te răzbuni; e încă prea puternic! Chiar dacă-1 vei ucide în
timp ce faci sex cu el, imaginează-ţi ce va urma. Nu merită
să-ţi pui viaţa în pericol pentru un monstru!
Teng Xiong mă implora.
— Preţioasă Orhidee, uită tot ce ţi-am spus. Gân-
deşte-te că nu a fost decât un coşmar.
— Nu pot.
Am băut cu înghiţituri lacome ceaiul fierbinte.
— Trebuie să mă întorc.
— Preţioasă Orhidee, te implor. Am învins atâtea
pericole, pentru a ne câştiga libertatea, nu te purta prosteşte
acum. în afară de asta, Fang Rong şi Wu Qiang nu te vor lăsa
să scapi nepedepsită pentru fuga din pavilion!
— Cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla este să
mă închidă câteva zile în camera întunecată. Asta nu mă va
da gata. Teng Xiong, îmi pare rău, dar trebuie să mă întorc la
Shanghai.
— Te rog, nu! în afară de asta, nici nu ai suficienţi bani
pentru a te întoarce, nu-i aşa?
Am tresărit. Brusc mi-am dat seama că trăisem în mare
parte din banii lui Teng Xiong — eu câştigam prea puţin cu
trupa de operă. Iar banii ei erau, de fapt, banii înaltului
Stăpân Fung, adică banii mânjiţi cu sânge ai ucigaşului
tatălui meu!
Teng Xiong a vorbit din nou.
— îţi voi da câţiva arginţi, înainte de a ne despărţi. Dar
mi-e teamă că nu vei ajunge departe cu ei, pentru că am
cheltuit deja aproape tot.
— Cum aşa?
— Preţioasă Orhidee, toate hotelurile scumpe şi
restaurantele elegante...
474 Mingmei Yip

Dar nu o mai ascultam şi când a încheiat, am spus:


— Atunci o să lucrez din nou ca prostituată, să strâng
bani.
Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare.
— Preţioasă Orhidee, ascultă-mă, uită gândul răzbunării
şi mergi înainte. îmi pare nespus de rău că nu mai pot face
nimic pentru tine de acum înainte. Nu mai sunt altceva decât
un bulgăre de ţărână, care se dizolvă în mare — abia dacă
mai pot face ceva pentru mine însămi. Drumurile noastre
trebuie să se despartă. Nu le voi spune nimic colegelor din
trupă, nici tu să nu spui nimic, dar, dacă totuşi te întâlneşti cu
vreuna dintre ele şi te întreabă de mine, spune doar că nu ai
idee unde mă aflu.
— Unde te vei duce?
— îmi pare rău, Preţioasă Orhidee, nu pot să-ţi spun,
pentru că nu vreau să te pun în pericol. Uită-mă şi vezi-ţi de
viaţa ta! Dar nu-ţi face griji, n-am să păţesc nimic. Ai grijă de
tine!
Mă îndoiam că era într-adevăr convinsă că nu va păţi
nimic. Cuvintele ei sunau mai degrabă ca un cântec funebru.
Tremuram. M-a luat în braţe, a tras cearşaful peste noi şi
ne-am ghemuit una la pieptul celeilalte.
Teng Xiong s-a eliberat cu blândeţe din braţele mele, a
deschis o sticlă de vin şi a umplut două cupe. Am ciocnit cu
un pocnet slab.
— Preţioasă Orhidee, ganbei...
Nemaiputând continua, şi-a aruncat capul pe spate şi a
băut cupa până la fund.
Am ridicat cupa şi mi-am turnat vinul pe gât. Lichidul
dulce-amar mi-a ars cerul gurii şi s-a scurs apoi, unduindu-se
ca un şarpe în flăcări, pe esofag. Am aşezat cupa pe masă şi
am început să cânt „După trecă-
Pavilionul plăcerilor 475

toarea Yang" — a cappella, pentru că nu mai aveam qin-vl.


Teng Xiong mi s-a alăturat. în atmosfera tristă a serii, vocea ei
era atât de limpede, încât toate grijile şi temerile mele păreau
să se stingă odată cu melodia romantică.
Amândouă aveam ochii plini de lacrimi. Lacrimi de
bucurie. Când suferinţa ajunge la apogeu, nu-ţi mai rămâne
altceva de făcut decât să rupi toate cătuşele şi să te laşi în voia
bucuriei.

Mai bea, te rog, încă o cupă de vin,


După trecătoarea Yang, nu vei mai găsi altul.
Azi ne luăm rămas-bun, dorinţei nu-i vom mai da glas decât în
vis...
29
Cântând din nou la pipa

doua zi, aşa cum mă temusem, Teng Xiong * l/J


dispăruse. Probabil îmi pusese ceva în vin, Ls pentru a dormi
mai mult. Pe masă am găsit un săculeţ de piele, care conţinea
monezi de argint şi o scrisoare.

Iubita mea Orhidee Preţioasă,


îmi pare rău că am fost nevoită să plec fără să-mi iau
rămas-bun. Mi-aş fi dorit să-ţi pot lăsa mai mulţi bani, dar
am cheltuit aproape tot ce am luat de la Fung — pe
întreţinerea noastră şi a trupei de operă. Nu mă plâng; vreau
doar să înţelegi.
împachetează-ţi lucrurile şi pleacă şi tu, cât poţi de
repede. Te rog, nu încerca să mă găseşti. Nu numai că-ţi vei
pune viaţa în pericol, dar nici nu va fi nimănui de folos.
Doar Bătrânul Cer va putea decide dacă drumurile
noastre se vor întâlni vreodată, în viaţa aceasta sau
Pavilionul plăcerilor 477

într-una viitoare. Singura mea dorinţă este ca tu să mă poţi


iubi, de o fi să ne reîntâlnim în această lume trecătoare. Uneori
îmi doresc să fi murit împreună sub clar de lună, ţinându-ne
strâns în braţe sub acel clopot. Ar fi fost un sfârşit minunat,
nu crezi?
Sper să am o karmă suficient de bună, pentru a renaşte ca
bărbat în viaţa viitoare, iar tu să mă poţi iubi cu trupul şi cu
sufletul. Mă rog ca tu să ai o karmă mai bună decât mine. Ai
grijă de tine şi vei avea o viaţă lungă şi fericită. Roagă-te lui
Guan Yin ca viaţa mea viitoare să fie mai bună decât aceasta.
Ultimele mele gânduri se vor îndrepta către tine.
Cerul să ne binecuvânteze, până când ne vom revedea.
Teng Xiong

Ochii mi s-au umplut de lacrimi, care s-au scurs pe


scrisoare şi au întinat scrisul lui Teng Xiong, transformând
caracterele în nişte leşuri miniaturale.
Mi-am mutat încet privirea spre fereastră şi am lăsat-o să se
odihnească pe cerul dimineţii, alb ca burta unui peşte. Apoi,
cuprinsă de panică, mi-am scos valiza şi am început să
împachetez grăbită.

Mă simţeam din nou singură pe lume. Nu îndrăzneam să


mai rămân în preajma trupei de operă şi mi-am găsit refugiul
într-o pensiune prăpădită, unde am încercat să uit de toate
dormind. Mi-a trecut prin minte să mă întorc la Qing Zhen,
dar acum, când nimic nu mă mai împiedica, mi-am dat seama
că nu aş mai fi suportat viaţa în templul gol de pe muntele
singuratic, chiar dacă m-aş fi simţit în stare să dau ochii cu
bărbatul pe care îl părăsisem fără o vorbă de rămas-bun.
Singura fiinţă apropiată era acum mama, dar nu ştiam
478 Mingmei Yip

unde se afla. Eram singură într-un oraş necunoscut şi îmi


părea imposibil să o pot găsi.
Au trecut zile şi săptămâni la rând. Până când, într-o
bună zi, am constatat alarmată că banii de la Teng Xiong se
împuţinaseră în asemenea măsură, încât nu aş mai fi putut
supravieţui decât câteva săptămâni.
M-am simţit copleşită de situaţia dezastruoasă în care mă
aflam şi m-am prăbuşit pe pat.
— O, Cerule, ce să fac? m-am întrebat cu voce tare.
Când m-am liniştit puţin, mi-a venit o idee — să cânt din
nou la pipa.
Am tresărit. Oare asta era karma mea, să rămân
prostituată până la capătul zilelor?
Deşi perspectiva mă îngrozea, nu puteam găsi nicio altă
cale de a ieşi din situaţia în care mă aflam. Au trecut trei zile
pline de chinuri, până când m-am decis. După aceea, lucrurile
şi-au urmat cursul lor, parcă dinainte stabilit.
Totul a fost o întâmplare.
Proprietara pensiunii în care locuiam era o femeie care se
apropia de cincizeci de ani şi care lucrase la rândul ei ca
prostituată. Văzând că eram singură şi abătută, dar frumoasă,
m-a întrebat la un moment dat, dacă mă putea ajuta în vreun
fel. Deşi formulase întrebarea în cel mai politicos mod cu
putinţă, mi-am dat seama din tonul ei că mă recunoscuse ca
fostă soră. M-a mâhnit să constat că fetele-flori emit un
parfum deosebit, pe care „colegele" lor îl recunosc imediat.
Dar în acelaşi timp, m-am simţit aproape uşurată că mă
adulmecase. Câştigam atât de mult timp, ştiind adevărul una
despre cealaltă.
Proprietara pensiunii m-a prezentat stăpânei Norului
Nemuritor — unui pavilion de înaltă clasă, din
Pavilionul plăcerilor 479

aceeaşi categorie ca Pavilionul Florii de Piersic. Dar spre


deosebire de acesta, Norul Nemuritor era nou şi foarte mic,
neavând decât câteva surori. Deşi arătam încă tânără şi
frumoasă, la douăzeci şi trei de ani eram deja considerată
trecută de floarea vârstei, în comparaţie cu fetele de
cincisprezece şi optsprezece ani. Dar lor le lipsea, pe de altă
parte, rafinamentul meu artistic şi talentul de a satisface.
Nu după mult timp am devenit din nou destul de celebră.
Mi-am schimbat iarăşi numele. Acum mă chema Meng
Zhu — Perlă de Vis. Un nume pe care îl alesesem în
amintirea Perlei.
I-am spus mamei că voiam să rămân independentă, ceea
ce însemna că nu aparţineam Norului Nemuritor, dar îi
dădeam o parte din ceea ce câştigam. Mama a spus că
surorile care lucrau temporar păstrau o treime din câştigul
lor, iar restul îi revenea pavilionului. Era un târg nemilos, dar
nu aveam încotro. Am fost nevoită să-i plătesc şi proprietarei
pensiunii un comision, pentru că îmi făcuse legătura cu
Norul Nemuritor. Cu siguranţă îşi primise partea şi de la
pavilion.
Nu aveam, desigur, intenţia de a rămâne multă vreme
aici, ci doar cât aveam nevoie ca să strâng bani şi să mă întorc
la Shanghai, pentru a încheia socotelile cu Fung. După aceea,
dacă reuşeam să scap teafără, aveam de gând să-mi petrec
oricât de mulţi ani căutând-o pe mama. Am încercat prin
urmare să nu atrag atenţia nimănui, mulţumind pe toată
lumea şi neamestecându-mă în bârfele şi certurile celorlalte
fete.
în afara frumuseţii, a talentului artistic şi a artei
erotismului, eram apreciată de către clienţi şi pentru
480 Mingmei Yip

accentul meu shanghainez, care îmi conferea o aură


misterioasă şi exotică. Ce o făcuse pe o fată din Shanghai să
bată atâta cale până la Peking, pentru a se dedica tărâmului
senzualităţii şi decadenţei? încercau să mă tragă de limbă,
dar nu primeau alt răspuns decât zâmbete cochete, priviri
jucăuşe şi mâini care masau provocator.
Nu mă interesa să mă împrietenesc cu niciuna dintre cele
trei surori de la Norul Nemuritor. Pe de-o parte devenisem
foarte suspicioasă în privinţa oamenilor, pe de altă parte nu
mă simţeam încă suficient de receptivă pentru o prietenă
nouă. Niciuna dintre fete nu se putea compara cu Perla.
Viaţa părea lipsită de dificultăţi aici. Dar în pofida
aparenţelor, deşi celelalte surori erau mereu amabile cu
mine, nu-mi puteam reţine teama că una dintre ele îmi va fi
într-o bună zi ceea ce fusese Jad Stacojiu pentru Perla. Mama,
la rândul ei, era departe de a fi la fel de impunătoare ca Fang
Rong, dar mă împiedica totuşi să mă simt în largul meu.
Vedeam cum i se încreţesc sprâncenele de fiecare dată când
un client mă prefera pe mine propriilor ei surori. Lor le
reţinea, desigur, aproape tot ce câştigau.
Şi mai tulburător era faptul că, aflându-mă din nou
într-un pavilion turcoaz, mă gândeam neîncetat la vechile
mele prietene. îmi era dor în special de Luna de Primăvară şi
îmi făceam griji în legătură cu soarta ei. Ştiam că nu i se putea
întâmpla nimic, câtă vreme lucrurile mergeau pe făgaşul lor,
dar de îndată ce ar fi intervenit ceva, Luna de Primăvară ar fi
dat de bucluc, pentru că-i lipsea şiretenia şi talentul de a se
proteja. Acum nu o puteam ajuta în alt fel decât rugându-mă
pentru ea.
Pavilionul plăcerilor 481

Uneori mă întrebam şi dacă nu ar fi trebuit să mă răzbun


pe Jad Stacojiu pentru sinuciderea Perlei. Dar ori de câte ori
se ivea gândul răzbunării, îmi aminteam avertismentul Perlei
din ultima ei scrisoare:

Să nu încerci să te răzbuni... nu vreau să am nicio urmă de


amărăciune în inimă, acum când părăsesc lumea aceasta
prăfuită pe drumul spre paradis. Aduce cu sine o karmă
foarte rea, care în final se va întoarce împotriva ta.

Cu toate acestea, nu ştiam ce aş fi făcut, dacă aş fi dat


într-o bună zi nas în nas cu ea. Aş fi scuipat-o în faţă sau aş fi
străpuns-o întâi cu zâmbetul şi apoi cu lama cuţitului? Dar
toate acestea erau fantasme, pentru că acum nu mai umbla
desigur neînsoţită, ci mereu în compania slujnicelor şi a
gărzilor de corp. Blestemam jocurile sorţii — ea devenise o
vedetă de cinema bogată şi celebră, în vreme ce eu
pierdusem totul şi eram nevoită să cânt din nou la pipa.
Dar învăţămintele Perlei şi talentul meu pentru acest gen
de muncă au dat curând roade. La doar câteva luni de când
începusem să lucrez în Norul Nemuritor, îmi câştigasem deja
un renume şi un număr destul de mare de clienţi obişnuiţi.
Fiind independentă, aveam libertatea de a-mi alege singură
clienţii. Nu-i serveam decât pe cei bogaţi şi generoşi, pe cei
învăţaţi, dar săraci, îi evitam.
Probabil acumulasem între timp o karmă benefică, pentru
că cel mai important client al Pavilionului Norului
Nemuritor, domnul Ouyang, a început să fie interesat de
mine. Era foarte bogat şi puternic — era comandantul militar
al oraşului. Ca majoritatea bărbaţilor
482 Mingmei Yip

de vârsta lui, avea şi el o soţie, câteva concubine şi numeroşi


copii. Dar niciuna dintre femeile de acasă nu îl putea
mulţumi şi satisface, aşa cum o făceam eu. Mi-a povestit că
prima lui soţie era frigidă şi posacă şi îşi pierduse de mult
interesul pentru sex. Dar nici măcar la începutul căsniciei nu
reuşise să o convingă să încerce una dintre poziţiile potrivite.
O singură dată acceptase până la urmă să încerce „banchetul
din spatele casei", dar s-a crispat şi s-a înspăimântat imediat
în asemenea măsură, încât lui Ouyang i-a pierit şi ultima
rămăşiţă de poftă. Iar cele trei concubine — una nevrotică, a
doua intrigantă, iar a treia proastă — nu ştiau altceva decât
să se ia la harţă şi să-i dea bătăi de cap. Cunoscuse
numeroase mingji în trecut, dar mă măgulea spunându-mi că
niciuna nu se ridicase la înălţimea frumuseţii şi talentului
meu.
De fapt, o vizitase uneori, înainte de sosirea mea, pe
Rândunica Avântată, cea mai frumoasă dintre celelalte
surori. în ultima vreme însă, mă alegea pe mine de fiecare
dată când venea la pavilion şi mi-am dat seama că situaţia
începea să devină dificilă. Din fericire însă, s-a ivit la scurt
timp o soluţie. Deşi n-aş putea spune că Ouyang nu mai
putea trăi fără mine, în mod cert era nefericit, dacă nu mă
vedea de cel puţin două ori pe săptămână. Şi astfel, într-o
bună zi, mi-a cerut să nu îl mai servesc decât pe el. Era o
ocazie rară, la care majoritatea fetelor flori nu puteau
îndrăzni decât să viseze, iar eu am acceptat, desigur. Ouyang
mi-a închiriat un apartament, la o distanţă de cincisprezece
minute cu maşina de biroul lui. Astfel nu numai că nu mai
era nevoit să mă împartă cu alţi clienţi, ci mă putea vizita în
fiecare zi, înainte de a merge acasă de la serviciu. Uneori
venea chiar şi în pauza de prânz, pentru o
Pavilionul plăcerilor 483

scurtă „aversă de ploaie". Pentru mine era un noroc


neaşteptat să nu mai am de-a face decât cu el. M-am străduit,
prin urmare, să-l fac să se simtă legat de noul lui cămin
auxiliar: parfumam apartamentul, îl împodobeam cu flori
proaspete, îi serveam supă hrănitoare preparată în casă şi
gustări fine.
Pentru a-mi demonstra cât de înstărit era şi cât de mult
mă preţuia, Ouyang mi-a angajat o servitoare şi a decorat
apartamentul nostru cu mobilă antică şi obiecte rare. Dar
dintre toate acestea, pe unul singur îl consideram cu adevărat
preţios — un rulou de hârtie împodobit cu propria lui
caligrafie. Deşi caracterele erau mediocre din punct de
vedere artistic, puterea de influenţă a lui Ouyang le conferea
o mare forţă protectoare — puţini şi-ar fi permis să-l
jignească pe comandantul militar al oraşului Peking. Dar nu
apreciam doar puterea imanentă semnăturii şi sigiliului său
roşu, ci şi versurile din Cartea odelor:

Minunată, minunată, vulturii pescar strigau


Pe o insulă pe râu
Doamna aceasta nobilă, atât de încântătoare,
Se cuvine a fi a nobilului domn mireasă.

înţelegând subtilitatea poeziei chineze străvechi, versurile


acestea se interpretau ca un avertisment de a nu-i atinge
femeia — pe mine. Nu mă simţeam doar flatată de înalta
preţuire pe care mi-o arăta Ouyang, eram de asemenea
impresionată de modul subtil în care îşi exprima puterea
prin intermediul caligrafiei. Deşi relaţia noastră nu era
cunoscută nimănui (cu excepţia unor gărzi şi acoliţi), mă
simţeam mai sigură având ca admirator un hufa — protector
al Dharmei — atât de puternic.
484 Mingmei Yip

Când Ouyang pleca în străinătate, cu afaceri, nu mă mai


vizita câteva săptămâni. La început, m-am bucurat să fiu
lăsată în pace, dar curând am început să mă plictisesc. Când
era vreme bună, închiriam o maşină sau o ricşă şi vizitam
cele mai celebre locuri din Peking — Oraşul Interzis,
Templul Cerului, Palatul de Vară, Parcul Dealului Aromat.
Locul meu preferat din oraş era Liuli Chang, unde se aflau
numeroase magazine de antichităţi şi obiecte de artă.
Vânzătoarele începuseră să mă trateze cu mult respect,
pentru că de fiecare dată cumpăram obiecte dintre cele mai
scumpe — pietre de cerneală decorate cu zei şi animale
mitologice; peneluri împodobite cu foiţă de aur; pensule şi
hârtie de orez xuan de cea mai bună calitate. Când oboseam,
mă îndreptam spre un pavilion de ceai din apropiere,
comandam cel mai bun ceai Bodhisattva de Fier şi o farfurie
cu sâmburi prăjiţi de pepene. Sorbeam din lichidul de
culoarea ambrei, despicam cu dinţii cojile sâmburilor,
scoteam cu limba miezul şi mestecam, urmărind pe fereastră
viaţa care îşi continua mersul. După ce încheiam ritualul de
mâncat sâmburi şi de meditat asupra vieţii, mă întorceam
acasă. Dar revenită în singurătatea apartamentului meu, îmi
doream ca Ouyang să se întoarcă degrabă, încărcat de daruri.
Când Ouyang s-a întors o dată dintr-o călătorie la
Nanking, mi-a spus:
— Perlă de Vis, călătoria aceasta a fost încununată de
succes şi am decis să-i mulţumesc lui Buddha pentru
binecuvântarea lui. Aşadar, cu două săptămâni înainte de
Anul Nou Lunar, voi sponsoriza o importantă Ceremonie a
Apei şi Pământului în Templul Lotusului Pur.
Pavilionul plăcerilor 485

A făcut o pauză şi mi-a căutat privirea.


— Pentru că şi tu mi-ai adus noroc, vreau să mă
însoţeşti.
Am fost surprinsă şi bucuroasă la auzul vorbelor sale.
— Dar soţiile dumneavoastră, nu vor veni şi ele?
— Ba da, bineînţeles.
— Dar ar putea...
— Crezi că ele nu ştiu cine e stăpânul casei?
M-am gândit o clipă.
— Dar călugăriţele...
— Perlă de Vis — mi-a tăiat din nou vorba — nu cred că
le interesează amănunte despre soţiile şi iubitele mele. M-ar
mira dacă ar şti să facă vreo deosebire, în afară de asta, a râs,
sunt budiste, nu le este permis să facă discriminări, nu-i aşa?

După ce Ouyang îmi vorbise săptămâni în şir despre


pregătirile Ceremoniei Apei şi Pământului, am fost încântată
la culme, când a sosit în sfârşit prima zi. Mi-a luat două
ceasuri să mă machiez, să-mi piaptăn şi coafez părul. Am
îmbrăcat cea mai bună rochie pe care o aveam — o robă
purpurie din mătase cu bumbac, brodată în nuanţe de roz şi
oranj pal la gulerul înalt, mâneci şi tiv. Mi-am prins o
orhidee proaspătă deasupra urechii. Deşi trupul meu avea
parfumul lui natural, am aplicat totuşi cu generozitate
parfumul scump franţuzesc pe care mi-1 cumpărase domnul
Ouyang.
Dimineaţa la şase jumătate am ajuns cu Ouyang, în
palanchinul lui negru şi încăpător, la Templul Lotusului Pur.
Spre surprinderea mea, templul nu se afla undeva sus, pe o
colină, ci în mijlocul unei intersecţii zgomotoase din centrul
Pekingului, la sud-vest de poarta Xuanwu a oraşului.
486 Mingmei Yip

Ne îndreptam în răcoarea dimineţii spre poartă, când


l-am întrebat pe oaspetele meu preferat:
— Domnule Ouyang, un templu atât de important nu ar
trebui să fie situat în munţi, înconjurat de linişte şi aer curat,
nu de fumul şi praful oraşului?
Mi-a făcut cu ochiul.
— în zilele noastre, călugării şi călugăriţele preferă să-şi
plaseze sanctuarul în mijlocul colbului roşu, acolo unde se
găsesc şi marii donatori.
— Chiar aşa? am întrebat trecând pragul templului.
învăluită de ceaţa dimineţii, mănăstirea părea adormită.
Ţiglele galbene de pe acoperiş şi pereţii de culoarea
şofranului păreau aidoma chipului unei fecioare sfioase, care
se iţea din pâcla albă. O briză uşoară de iarnă aducea în
valuri miresme plăcute — de mâncare vegetariană şi
beţigaşe de santal. Abia când s-au ivit în curte femei cu
capete rase, în robe cenuşii, am avut sentimentul că mă aflu
într-o mănăstire.
M-am întors spre marele meu protector al Dharmei
sexuale şi l-am întrebat:
— Domnule Ouyang, de ce aţi ales acest templu pentru
Ceremonie?
— Nu eu l-am ales, ci prima mea soţie. Vine în mod
regulat aici să aducă ofrande şi le cunoaşte bine pe
călugăriţe, în special pe maica stareţă — e cea mai
importantă călugăriţă din Peking, organizează mereu
ceremonii de mare anvergură şi primeşte donaţii uriaşe.
Dar imaginea care mi-a venit atunci în minte nu a fost cea
a stareţei, ci a unei femei în vârstă, slabă şi cu ochi trişti —
imaginea primei soţii, yuan pei, a domnului Ouyang. Era un
personaj care apărea frecvent în romane şi opere. Victime ale
trecerii timpului, primele soţii se transformă inevitabil din
fete tinere, frumoase
Pavilionul plăcerilor 487

şi pline de viaţă în baborniţe plictisitoare, pline de riduri şi


grase (sau dimpotrivă, sfrijite). Unele devin ticăloase şi nu
mai au decât o singură plăcere în viaţă — să-şi verse amarul
pe slujnice şi nurori. Altele devin taciturne şi posomorâte,
lăsându-şi viaţa să se stingă încet într-o deznădejde tăcută.
Pentru multe dintre ele nu mai există speranţă în colbul roşu
şi atunci devin vegetariene şi se refugiază în lumea sutrelor.
în mintea mea o vedeam pe yuan pei retrăgându-se din
apartamentul ei somptuos în încăperea altarului, pentru a
căuta compania statuetelor lui Buddha şi Guan Yin.
Dezgustată de prezenţa fiinţelor umane, închide ochii şi
urechile la bârfele şi ciorovăielile concubinelor şi nurorilor.
Singurele sunete familiare sunt loviturile monotone în
peştele de lemn, murmurul rugăciunilor şi pocnetul
mătăniilor pe care îşi încleştează degetele ca nişte gheare. Şi
mă întrebam: oare ciucurele şiragului de mătănii îi mai
atinge uneori coapsa, trezindu-i senzualitatea şi amintindu-i
de trecutul mai fericit, în care cunoscuse şi ea dragostea
trupească?
Am avut brusc un sentiment de simpatie pentru această
femeie necunoscută. De vreme ce vizita în mod regulat
mănăstirea, am presupus că făcea parte din a doua categorie
a soţiilor posomorâte, care căutau să-şi uite necazurile în
spatele perdelei de fum a altarului. Mi-am dat seama că, de
fapt, deplângeam soarta tuturor femeilor, inclusiv a mea.
Chiar dacă aş fi avut norocul să întâlnesc un bărbat care să
mă iubească şi să se însoare cu mine, ce s-ar fi întâmplat cu
dragostea lui în zece sau douăzeci de ani? Chiar dacă nu aş fi
avut ghinionul să mă părăsească, aş fi putut sfârşi şi eu, aşa
cum mi-o imaginam pe yuan pei a lui Ouyang. Cu toate
acestea, oricât de nenorocit i-ar fi fost destinul, o yuan
488 Mingmei Yip

pei era totuşi norocoasă, căci nu era doar o mare onoare să fii
numită Stăpâna Casei, titlul acesta îţi dădea şi anumite
privilegii la care o concubină putea doar să viseze.
L-am întrebat pe Ouyang:
— Cum e prima dumneavoastră soţie? dar mi-am dat
imediat seama că eu eram una dintre cauzele nefericirii
acestei femei.
M-a privit curios.
— Nu-mi provoacă niciun fel de neplăceri, câtă vreme
achit toate facturile. Nu e o femeie foarte educată, dar un
lucru a învăţat — când trebuie să-l lase pe un bărbat în pace.
A continuat parcă pentru sine: îi dau tot ce-şi doreşte.
Da, tot ce-şi doreşte, numai iubire nu, am vrut să spun,
dar m-am abţinut.
Ne îndreptam spre Sala Marilor Comori Eroice. Sub
impunătorul acoperiş galben, pătrundeau prin ferestrele
zăbrelite psalmodii sonore şi valuri de fum de la beţigaşele
parfumate. Judecând după aglomeraţia de călugăriţe şi
mireni în robe negre, am fost sigură că tămâia acestui templu
arsese vreme îndelungată vie şi strălucitoare. Pe o latură am
văzut o statuie a lui Buddha, pe capul căreia ţopăia un
porumbel, ciupindu-1 de ochi pe Cel Iluminat.
O călugăriţă tânără s-a grăbit să ne întâmpine, făcând o
plecăciune adâncă, respectuoasă.
— Domnule Ouyang, pe aici, vă rog. Soţiile
dumneavoastră aşteaptă deja în sala interioară a altarului.
Ouyang a dat din cap, făcându-mi semn să o urmez pe
novice. Dacă soţia şi concubinele lui erau aici, atunci locul
meu care era? M-am simţit ridicol şi m-am întors spre
Ouyang, cercetându-i chipul:
Pavilionul plăcerilor 489

— Domnule Ouyang, nu cred că era cazul să vin şi eu.


A rânjit, cu faţa lui lată, cu ten închis, îmbujorată în
lumina blândă a dimineţii.
— Nu-ţi face griji. Deşertăciune Infinită îţi va explica
totul şi te va conduce la locul tău.
Am mers în urma lui spre Marea Sală, iar tânăra
călugăriţă mi-a explicat cum avea să decurgă ceremonia.
Avea să dureze şapte zile, fiind o ceremonie de mare
anvergură. Mi-a înşirat pe un ton didactic cele cinci scopuri,
numărându-le pe degete: propovăduirea Dhar- mei budiste;
aducerea de ofrande către Buddha; prezentarea daniilor către
călugări şi călugăriţe; căinţa de păcate şi cel mai important,
binecuvântarea tuturor fiinţelor simţitoare — vii şi moarte.
Am studiat-o atent pe călugăriţă. Deşi tânără, era deja
puţin adusă de spate şi avea un chip care nu se remarca prin
nimic. Poate că părinţii ei o duseseră la mănăstire pentru că
nu putuseră spera să o mărite. A continuat să-mi explice cu o
mină serioasă că se numea Ceremonia Apei şi Pământului,
deoarece obiectele binecuvântărilor erau creaturi ale cerului:
păsări, fluturi, ţânţari, muşte; ale pământului: oameni,
animale, furnici, păienjeni, gândaci, până şi bacterii; ale
râurilor şi oceanelor: peşti, creveţi, broaşte-ţestoase, crabi şi
melci-de-mare.
Era cât pe-aci să mă pufnească râsul, când am auzit-o
pomenind muştele, gândacii şi bacteriile. De ce să fi
binecuvântat nişte creaturi atât de nevrednice, când atâţia
oameni mureau de foame? Dar după ce m-am gândit mai
bine, m-am simţit înduioşată. Compasiunea budistă se
îndrepta şi către aceste fiinţe inferioare!
Deşertăciune Infinită a continuat, spunându-mi că
ceremonia se va desfăşura în sala interioară şi în cea
490 Mingmei Yip

exterioară. Dar domnul Ouyang era marele protector al


Dharmei şi noi aveam să ne aflăm în sala interioară, unde nu
aveau acces decât puţine persoane.
în sala exterioară era mare forfotă. Mireni în robe negre îşi
făceau de lucru, iar unii dintre ei mi-au aruncat priviri furişe,
pline de curiozitate, având în vedere că eram puternic
machiată şi purtam o haină de blană costisitoare. Călugării şi
călugăriţele recitau su- tre, acompaniindu-se cu lovituri în
peşti de lemn şi oglinzi de bronz. Cântecele monotone şi
sutrele recitate creau o mandala de sunete, care părea să
învăluie marea sală într-o atmosferă sacră, ce ne proteja de
tot răul din lume. Special pentru această ocazie fuseseră
expuse picturi mari, care înfăţişau toate creaturile apei şi
pământului, precum şi zei, fiinţe Bodhisattva şi pe Buddha.
Din tavanul înalt se revărsau cascade de steaguri colorate,
brodate cu motive de bun augur. Legă- nându-se uşor în aer,
semănau cu nişte mâini uriaşe care ne urau bun venit.
Am ajuns în cele din urmă în sanctuarul interior. Două
călugăriţe de vârstă mijlocie s-au apropiat cu palmele lipite.
— O Mito Fo.
Slăvit fie Buddha cel Veşnic!
Domnul Ouyang şi eu le-am răspuns împreunân- du-ne
palmele şi plecându-ne adânc.
Una dintre călugăriţe, cu faţă îngustă şi sprâncene subţiri,
mi-a aruncat o privire iscoditoare, parcă întrebând: cine e
femeia asta puternic machiată şi extravagant îmbrăcată? Am
simţit cum îmi iau foc obrajii. Eram conştientă de faptul că nu
mi s-ar fi permis să trec pragul acestei săli, dacă nu m-aş fi
aflat în compania comandantului militar al oraşului Peking.
Nu aveam un
Pavilionul plăcerilor 491

statut dar — eram inferioară până şi celei de-a şaptea sau a


opta concubine a lui Ouyang. Poziţia mea, în măsura în care
aveam vreuna, depindea în totalitate de capriciul acestui
bărbat influent. Ştiam că mă adusese aici mai puţin din
afecţiune, cât din convingerea că îi purtam noroc.
Călugăriţa a încetat să mă scruteze şi s-a întors
respectuoasă spre oaspetele meu preferat:
— Domnule Ouyang, ceremonia de purificare va începe
imediat, urmaţi-ne, vă rog, la locul dumneavoastră, alături
de familia dumneavoastră.
— Shifu Deşertăciune Infinită, s-a adresat Ouyang
tinerei călugăriţe care rămăsese din respect tăcută în
prezenţa celor mai vârstnice, o conduci, te rog, pe
domnişoara Perlă de Vis în partea cealaltă?
Ştiam că nu-mi era permis să şed lângă domnul Ouyang
în timpul ceremoniei oficiale, dar cu toate acestea m-am
simţit jignită. Eram însă o femeie întreţinută şi ca atare mi-am
ascultat stăpânul şi am urmat-o pe călugăriţă. Ţăcănitul
zgomotos al tocurilor mele suna deranjant în comparaţie cu
papucii de pânză ai călugăriţei, care alunecau silenţios pe
podea. în clipa aceea am prins privirea goală a unei femei
slabe, în jur de cincizeci de ani, care şedea într-un colţ al sălii.
în spatele ei şedeau trei femei mai tinere, toate îmbrăcate în
haiqing — robele negre ale mirenilor de credinţă budistă — şi
toate cu aceeaşi expresie acră. Am ştiut din prima clipă că era
familia lui Ouyang. Le-am studiat prudentă feţele
nemachiate. Poate că cele două femei mai în vârstă — care se
apropiau probabil de patruzeci de ani — fuseseră frumoase
în tinereţe. Dar contururile siluetelor lor semănau acum cu
nişte benzi slăbite de elastic, iar feţele cu obraji atârnând
păreau
492 Mingmei Yip

nişte saci goi de orez. Cea mai tânără dintre ele era drăguţă,
dar nu atrăgătoare. Cu un chip palid şi ochi temători, părea
intimidată şi înspăimântată — ca o pasăre care ţopăie
deznădăjduită într-o colivie prea mică. In spatele femeilor
şedeau copiii lui Ouyang. Erau aproximativ zece, de la
bebeluşi la adolescenţi, îmbrăcaţi şi ei în robe negre. Cei mai
mici se foiau şi încercau să se dea jos, în timp ce două femei,
fără îndoială, servitoare, se străduiau disperate să îi
astâmpere.
Privirile tuturor femeilor s-au aţintit asupra mea — a
duşmancei lor comune. Dacă mâinile primei soţii nu ar fi
mişcat apatice un şirag de mătănii, aş fi putut crede că era o
statuie părăsită, cu tenul ei cenuşiu şi ochii de peşte mort.
Cea mai tânără concubină, care şedea cu capul plecat, mi-a
aruncat de jos, din ochii ei fricoşi, o privire cercetătoare. Cei
doi „saci de orez" mai în vârstă m-au cercetat din cap până-n
picioare, schimbând şoapte agitate. După expresiile lor
invidioase mi-am dat seama că înţeleseseră cine eram. Am
zâmbit în sinea mea. Eu eram cea care ar fi trebuit să fie
invidioasă — pe statutul lor legal de primă soţie sau
concubină, pe poziţia lor socială de femei cuviincioase aflate
sub protecţia unui bărbat bogat şi puternic.
Dar nu eram invidioasă.
Cine se credeau ele, să dispreţuiască o altă femeie? Şi ce
dacă eram o prostituată? Erau ele mai breze decât mine?
Dacă eu eram sclava bărbaţilor, atunci noi toate eram sclave.
Singura diferenţă era că pe mine mă plăteau cu bani, iar pe
ele cu un statut. Le-am aruncat un zâmbet cochet tuturor
acelor feţe triste şi am urmat-o pe călugăriţă, cu paşii frânţi ai
lotusului de aur, la locul meu din colţ, neuitând să-mi legăn
dosul învelit de blănuri. După ce m-am aşezat, mi-am dat jos
blana cu
Pavilionul plăcerilor 493

gesturi senzuale, etalându-mi roba din mătase cu bumbac, cu


broderii strălucitoare.
în sală s-a făcut linişte, când o călugăriţă durdulie, mai în
vârstă a intrat însoţită de alte cinci călugăriţe mai tinere.
Fiecare ţinea un recipient într-o mână şi o ramură de salcie în
cealaltă. Pe măsură ce înaintau, fiecare dintre aceste fiinţe
asexuate, cu capete rase, înmuia ramura în recipient şi arunca
apoi stropi de apă în aer.
Deşertăciune Infinită s-a aplecat spre mine:
— Shifu ale noastre purifică acum încăperea cu apa
magică a Dharmei. Când vor încheia ritualul, încăperea va fi
un tărâm al purităţii.
Tărâmul purităţii. Cele două vorbe m-au făcut să tresar.
Nimeni din cei prezenţi nu avea de unde să ştie că şi eu
păstram un tărâm al purităţii în suflet — qin-ul. Deşi tărâmul
meu era acum pierdut, eram convinsă că aveam să-l regăsesc
într-o bună zi.
După ritualul de purificare, Deşertăciune Infinită mi-a
spus că acum călugăriţele aveau să invite toate fiinţele
nepământeşti — Buddha, fiinţele Bodhisattva, zeităţile cereşti,
stafiile din cele şase tărâmuri — să descindă în sală pentru a
participa la Ceremonia Apei şi Pământului.
Urmărindu-le pe călugăriţe cum cântă şi mormăie
incantaţii mistice, m-am întrebat dacă Perla, Rubinul şi tatăl
meu se numărau printre stafiile care aveau să treacă graniţa
dintre tărâmul lor yin şi lumea noastră, a celor vii, ycrng.
Sunete stranii au inundat încăperea, făcân- du-mă să mă înfior.
Călugăriţa mai vârstnică a ridicat un steag, dând astfel
semnalul că ceremonia oficială începea...
30
Calea spre cer

< doua zi dimineaţa am invocat probleme /, 77


feminine şi l-am rugat pe Ouyang să mă U scutească de
restul Ceremoniei Apei şi Pământului. Eram plictisită de
interminabilul ritual şi sătulă de privirile furioase ale soţiilor
şi cele dezaprobatoare ale călugăriţelor. în ultima zi, însă,
Ouyang a insistat să fiu de faţă la ritualul de încheiere,
pentru a strânge răsplăţi.
— Am dat o grămadă de bani ca să atrag norocul asupra
ta, te rog să vii, nu vreau să-i fi cheltuit degeaba, mi-a spus
cu dojană.
Am acceptat de îndată, pentru că preferam, desigur, să
mai petrec câteva ceasuri plictisitoare, decât să intru în
conflict cu oaspetele meu preferat.
M-am machiat şi m-am îmbrăcat cu deosebit de multă
grijă, pentru a le demonstra soţiilor şi călugăriţelor că nu mă
lăsam intimidată de privirile lor. Ceremonia m-a plictisit însă
la fel ca în prima zi şi mi-am petrecut
Pavilionul plăcerilor 495

timpul fie cu mintea în altă parte, fie într-o stare de


somnolenţă, până când mulţimea a început să freamăte la
auzul cuvintelor:
— Maica stareţă Bunătate Minunată va îndeplini ritualul
prin care zeităţile vor fi trimise înapoi în cer şi stafiile înapoi
în lumea yin.
Auzind impresionantul anunţ, m-am îndreptat de spate,
acum perfect trează. Privirea mi-a rătăcit spre ferestre şi
m-am întrebat în treacăt, dacă vreuna dintre stafii va ieşi pe
acolo, în drumul ei spre casă. Când mi-am întors privirea,
am zărit intrând o călugăriţă uscăţivă de vreo patruzeci de
ani, care s-a apropiat cu paşi măsuraţi de uriaşa statuie a lui
Buddha, aşezată cu faţa spre intrare. Era urmată de un mic
alai de călugăriţe tinere. Unele loveau în peştele de lemn,
altele recitau sutre. Nu puteam vedea chipul călugăriţei mai
vârstnice, dar după roba ei imaculată de culoarea şo-
franului şi eleganţa cu care păşea, mi-am dat seama că era
stareţa, Bunătate Minunată.
întregul cortegiu de călugăriţe rase în cap s-a plecat şi s-a
prosternat în faţa statuii aurite a lui Buddha, pe urmă a
înconjurat sala, continuând să îngâne sutre. Când s-au întors
cu faţa spre mine, am constatat că stareţa avea un chip încă
destul de frumos, chiar dacă era deja puţin ofilit. Când s-a
apropiat de rândul în care şedeam, mi-am ridicat privirea şi
am întâlnit-o pe a ei. Spre surprinderea mea, m-a cercetat
câteva clipe, de parcă ar fi descoperit nişte cicatrici sau
murdărie pe faţa mea. Chipul ei calm, impasibil a părut
atunci să se transforme. Mi-e greu să descriu în ce a constat
această transformare, tot ce pot spune este că părea profund
tulburată de ceea ce văzuse, dar se străduia din răsputeri
să-şi ascundă neliniştea. întâi am crezut că o deranjau
machiajul
496 Mingmei Yip

meu strident, roba de mătase galbenă brodată (refuzasem să


îmbrac o robă neagră) şi părul încolăcit în vârful capului ca
un şarpe. Poate pricepuse deja că nu eram o femeie
cuviincioasă, ci una care aparţinea tărâmului vântului şi al
lunii, care pătrunsese în lumea ei pură, întinând-o cu
desfrâul şi decăderea mea morală.
Dar asta nu a fost tot. Privirea stareţei era în continuare
aţintită asupra mea, când am înţeles brusc — ca lovită de
trăsnet — de ce mă cerceta atât de atent. Femeia aceasta
cheală, aparent impasibilă, înveşmântată într-o robă care-i
atârna tristă pe trupul uscat, era mama mea!
Am avut senzaţia că mă prăbuşesc într-o fântână adâncă a
chinului şi ruşinii.
Inima îmi zvâcnea în piept, ca un bici care loveşte în
carne. Când am reuşit, îţi sfârşit, să mă adun şi am vrut să-i
vorbesc, spre marea mea uimire, călugăriţa m-a redus la
tăcere printr-o privire tăioasă, plină de înţeles şi un scuturat
abia perceptibil din cap. Apoi s-a întors şi a continuat
ritualul, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic!
Nu am mai urmărit ceremonia, mi-am revenit abia la
sfârşit, când mă îndreptam spre ieşire împreună cu
mulţimea. M-am temut că tulburarea mea îl va face pe
Ouyang să mă ia la întrebări la care nu eram pregătită să
răspund. Din fericire nu mi-a făcut decât un semn din cap şi
şi-a condus soţia, concubinele şi copiii afară. Maşina pe care
mi-o pusese la dispoziţie aştepta, din fericire, în dreptul
porţii. M-am suit rapid şi am tras perdelele în faţa
geamurilor.

în seara aceea m-am zvârcolit şi m-am răsucit în pat, ca un


peşte prăjit în wok. Mama mea fusese în
Pavilionul plăcerilor 497

viaţă în toţi aceşti ani şi nu catadicsise să-mi scrie un rând!


Mai mult, refuzase să mă recunoască — pe mine, sânge din
sângele ei, carne din carnea ei! Era stareţa unei mănăstiri
importante din Peking şi, cu toate acestea, lipsită de suflet!
M-am întrebat care era adevărata învăţătură a budismului.
Compasiunea? Sau detaşarea? Se temea oare o fiinţă
iluminată să-şi recunoască fiica devenită prostituată? în toţi
aceşti ani trăisem cu speranţa să fiu, într-o bună zi, din nou
alături de mama. Acum o găsisem în sfârşit — doar pentru a
constata că-i era ruşine de mine!
Eram uimită şi de transformarea pe care o suferise în zece
ani, de când se urcase în trenul spre Peking. Ochii ei, pe atunci
strălucitori, erau acum ca două mărgele prăfuite. Obrajii ei
erau scofâlciţi, iar fruntea încreţită de riduri. Avea şi ea, ca şi
celelalte călugăriţe, scalpul străbătut de douăsprezece
cicătrici. Chiar se transformase mama în această stareţă severă
sau era doar o altă apariţie, precum cea din visul meu de pe
munte?
A doua zi m-am trezit la şase şi am îmbrăcat hainele din
material aspru, ţesut în casă şi roba peticită pe care mi le
cumpărase Qing Zhen — şi pe care nu mă îndurasem să le
arunc. M-a nemulţumit să-mi văd faţa buhăită în oglindă, dar
nu am zăbovit decât o clipă încercând să o ascund sub un strat
de pudră. Am luat o ricşă şi m-am îndreptat degrabă spre
Templul Lotusului Pur.
— Mai repede, mai repede! strigam spre spatele scheletic
al hamalului, acoperit doar de o jachetă subţire, plină de
petice. îi auzeam gemetele pe fundalul zgomotului străzii.
Amintiri ale mamei din copilăria mea se amestecau cu
imaginea călugăriţei uscăţive şi chele pe
498 Mingmei Yip

care o văzusem cu o zi înainte. Ambele făpturi îmi bântuiau


mintea ca două stafii înfometate.
Se va dovedi mama a fi precum Hong Yi, legendarul
călugăr? La vârsta de treizeci şi nouă de ani, rupsese toate
legăturile lumeşti. La scurt timp după ce se călugărise, tânără
lui soţie a venit la templu cu cei doi copii ai lor, să-l vadă.
Ferm decis să şteargă orice urmă de ataşament faţă de familia
lui, călugărul i-a alungat.
Acesta să fi fost motivul pentru care şi mama mea
refuzase să mă recunoască?
în timp ce mă apropiam de templu, mă temeam că nu
aveam să o întâlnesc, dar şi că aveam să o întâlnesc. Mă va
mustra cu severitate pentru viaţa pe care o dusesem sau doar
pentru hainele extravagante pe care le purtasem în templul
ei? Dar oricât de mult îmi doream să o văd pe mama, gândul
că aveam să-i produc suferinţă mă întrista. Cu ochii minţii îi
vedeam încă expresia chinuită, pe care o avusese în clipa în
care mă recunoscuse. Ar fi fost oare spre binele ei, să nu-şi
mai vadă niciodată fiica prostituată?
Templul învăluit în ceaţa răcoroasă a dimineţii era tăcut.
Niciun vizitator parfumat nu vocifera în curte. Zgomotelor şi
agitaţiei din ziua precedentă le luase locul o pace
melancolică. în depărtare se vedeau câteva călugăriţe
adâncite în meditaţie purificatoare. Rafale de zăpadă, ca nişte
femei înşelătoare, se amestecau cu rămăşiţele zilei de ieri,
creând senzaţia unui loc părăsit.
Mă îndreptam grăbită spre clădirea principală, când am
văzut o călugăriţă foarte tânără venind cu paşi greoi spre
mine. Două găleţi se balansau la capetele unei prăjini de
bambus care-i tăia adânc în carnea umărului îngust. Apa
stropea şi se risipea pe picioarele ei încălţate în papuci de
pânză.
Pavilionul plăcerilor 499

Mi-am lipit palmele, am zâmbit şi m-am adresat


respectuos:
— Bună dimineaţa, shifu.
Tânăra călugăriţă a lăsat prăjina de bambus să-i alunece
de pe umăr, iar găleţile s-au izbit de pământ cu un zgomot
răsunător. Apa a împroşcat din nou. Şi-a netezit roba şi şi-a
şters fruntea cu dosul palmei ei mici.
— Bună dimineaţa, domnişoară.
Mi-a răspuns cu un zâmbet care i-a dezvelit dinţii de
forma sâmburilor de pepene.
— Shifu, aş dori să o văd pe maica stareţă Bunătate
Minunată. Mi-aţi putea spune unde se află?
Sprâncenele subţiri ale tinerei călugăriţe s-au încruntat.
— De ce vreţi să o vedeţi?
M-am gândit câteva clipe ce să-i răspund. Cum ar fi
reacţionat, dacă i-aş fi spus că eram fiica stareţei? M-am decis
să mint.
— Maica stareţă Bunătate Minunată m-a invitat astăzi la
ea.
Tânăra călugăriţă părea şi mai nedumerită.
— Da? Dar e imposibil.
Am simţit cum îmi iau foc obrajii. Era exact ca Hong Yi!
Mama dăduse probabil poruncă să nu mi se permită să o
vizitez. Mi-am strâns roba în jurul pieptului, pentru a mă
proteja de frig.
— De ce... e imposibil?
— Pentru că a părăsit deja templul.
Inima a început să-mi bată cu putere.
— Când?
— Pe la cinci şi jumătate, imediat după ce şi-a terminat
psalmodiile de dimineaţă.
500 Mingmei Yip

— Dar de ce?
— Nimeni nu ştie exact.
— Foarte ciudat, am zâmbit prietenos, pentru că ea m-a
invitat ieri să vin astăzi la ea. Ce s-o fi întâmplat?
Tânăra călugăriţă m-a privit curioasă.
— Maica stareţă Bunătate Minunată ne-a spus aseară că
avusese nişte viziuni stranii în timpul ceremoniei şi că
trebuie să plece imediat pe munte, să mediteze. Nu avem
voie să spunem nimănui unde se află. A spus că va rămâne
acolo, până când va fi iluminată. Shifu Puritate Eternă se va
ocupa de treburile templului, până când se va întoarce.
Am fost uimită de cele auzite.
— A spus cumva maica stareţă Bunătate Minunată ce fel
de viziuni a avut?
Tânăra călugăriţă s-a uitat neliniştită în jur, apoi mi-a
povestit pe nerăsuflate:
— N-a spus, dar shifu Puritate Eternă a remarcat că
maica stareţă Bunătate Minunată a fost foarte tulburată şi s-a
purtat ciudat spre sfârşitul ceremoniei. Shifu Puritate Eternă
a spus că nu şi-a putut da seama ce se întâmplase, pentru că
maica stareţă e întotdeauna calmă.
Din fericire o avem pe shifu Puritate Eternă care a ajutat-o
la toate treburile templului, mari sau mici, dar cu toate
acestea, nicio decizie majoră nu va fi luată fără acceptul
maicii stareţe Bunătate Minunată. Nici nu ne putem imagina
viaţa fără ea, nici măcar pentru câteva săptămâni. Sunt atâtea
lucruri asupra cărora doar ea poate să decidă. O, maica
stareţă se ocupă de atâtea! Se întâlneşte, de exemplu, cu marii
hufa pentru a obţine donaţii, poartă discuţii despre
desfăşurarea ceremoniilor, se ocupă de extinderea templului,
organizează acte de caritate...
Pavilionul plăcerilor 501

încercam să înţeleg cât de mult se schimbase mama în cei


zece ani de când se urcase în trenul spre Peking. Fusesem prea
tânără atunci, pentru a-mi putea imagina ce soartă avea să o
aştepte, dar acum îmi dădeam seama cât de precară fusese
situaţia ei. Ar fi putut ajunge la mănăstire, doar pentru a fi
alungată. Sau ar fi putut fi acceptată, dar însărcinată cu cele
mai josnice treburi. Dar ascultând vorbele tinerei novice, am
înţeles brusc că lucrurile nu stătuseră deloc aşa. în zece ani,
femeia casnică, introvertită şi delicată, pe care o cunoscusem
ca fiind mama mea, reuşise cumva să-şi croiască drum spre
statutul unei călugăriţe „de afaceri", importante şi cu putere
de decizie. O transformare pe care eram convinsă că Baba ar fi
considerat-o imposibilă.
Atunci am sesizat ironia sorţii: amândouă ajunseserăm să
ne bucurăm de prestigiu, dar mama era o călugăriţă
respectată, iar eu o prostituată respectată!
Am întrebat-o pe tânăra călugăriţă:
— Ştiţi cumva spre care munte a plecat maica stareţă?
— Muntele Norului Pustiu.
— Unde e muntele ăsta al Norului Pustiu?
— La vest de Templul Cerului, cam la trezeci de
kilometri. .. a început călugăriţa, dar apoi s-a lovit cu mâna
peste gură.
— O, Cerule, nu am voie să vă spun!
Am afişat cel mai cald zâmbet de care eram în stare.
— Nu vă faceţi griji, shifu; nu voi spune nimănui unde se
află maica stareţă.
Călugăriţa nu mi-a răspuns, m-a privit doar cu
suspiciune. Ochii ei migdalaţi s-au mărit brusc.
— Domnişoară, sper că nu aveţi de gând să o căutaţi!
502 Mingmei Yip

Nu am răspuns la întrebare, ci am întrebat la rândul meu:


— Ştiţi cumva exact unde, adică în care dintre temple, se
află?
Şi-a şters sudoarea de pe sprâncene.
— Dar shifu Puritate Eternă a spus că maica stareţă
Bunătate Minunată vrea să fie lăsată în pace. Nimeni nu are
voie să o caute pe munte. Doar shifu Puritate Eternă cunoaşte
locul exact.
— O caut într-o chestiune extrem de urgentă.
M-a privit bănuitoare.
— Ce chestiune şi cine sunteţi de fapt?
Mă săturasem de importanţa pe care şi-o dădea această
călugăriţă şi aproape îmi doream să fi venit îmbrăcată într-o
rochie scumpă, cu bijuterii bătătoare la ochi. Uşor enervată,
am spus:
— îmi pare rău. Mă tem că nu vă pot spune. Nu-i pot
spune decât maicii stareţe personal.
— Domnişoară, noi toate trebuie să aşteptăm, până când
maica stareţă Bunătate Minunată va şti că a sosit momentul
să se întoarcă.
Nu mai avea niciun rost să continui discuţia, prin urmare,
mi-am lipit palmele, m-am înclinat şi am plecat.

De îndată ce am ajuns acasă, am început să-mi strâng


lucrurile pentru a pomi spre muntele Norului Pustiu. Când
Ouyang a trecut în pauza de prânz pe la mine, pentru
obişnuita „aversă de ploaie", i-am spus că trebuia să plec la
Shanghai pentru o săptămână, la înmormântarea tatălui
meu. M-am simţit vinovată că-mi acopeream minciuna
invocându-1 pe tatăl meu mort de atâta vreme, dar având în
vedere că o făceam pen-
Pavilionul plăcerilor 503

tru a o găsi pe mama, am fost convinsă că Baba avea să mă


ierte.

A doua zi, când cerul era încă la fel de întunecat precum


cerneala pe hârtia de orez, am sărit din pat şi am îmbrăcat în
grabă o bluză şi nişte pantaloni simpli, matlasaţi. Am luat
puţine lucruri cu mine — o umbrelă, un rând de haine, o
jachetă vătuită, biscuiţi de orez, ouă fierte şi un săculeţ cu
monezi de argint şi de aramă. Ieşisem deja din apartament,
când mi-am amintit ceva mult mai important şi m-am întors în
grabă — după cele patru talismane/u pe care mi le pictase
Qing Zhen. Pentru că nici de data aceasta nu aveam idee în
care parte a muntelui se afla mama, am decis să procedez ca în
timpul călătoriei cu Teng Xiong pe muntele Taiyi: să încep de
jos şi să urc de la templu la templu. Dacă aveam să o găsesc
sau nu depindea în totalitate de karma mea.
După o călătorie lungă şi obositoare cu taxiul pe străzi
pline de hârtoape, am ajuns în sfârşit la poalele muntelui.
Negustori ambulanţi de beţigaşe parfumate şi alte accesorii
budiste au încercat să mă oprească, dar le-am făcut semn să
plece. în cele din urmă am convenit cu doi hamali asupra unui
preţ exagerat, pentru care au acceptat să mă poarte într-un
palanchin în susul muntelui. Am oprit la poarta fiecărui
templu pe lângă care treceam şi am întrebat de mama. Unii
auziseră deja de dispariţia Bunătăţii Minunate şi, sorbin- du-şi
zgomotos ceaiul, făceau speculaţii nesfârşite asupra motivului
acestei plecări precipitate, fără să-şi imagineze că adevăratul
motiv se afla chiar în faţa lor. întrebată de ce o căutam pe
stareţa Lotusului Pur, răspundeam că voiam să o conving să
mă iniţieze în în-
504 Mingmei Yip

văţămintele Dharmei. Mulţi mă priveau curioşi, dar nu mai


întrebau nimic.

Trecuseră deja cinci zile şi, deşi înaintam tot mai sus pe
munte, nu aflasem încă nimic despre mama. La căderea
nopţii, se găsea întotdeauna un templu care să pună în
practică teoria budistă a compasiunii, să mă găzduiască şi să
mă hrănească în Bucătăria înmiresmată. Pentru a răsplăti
bunătatea călugărilor, aruncam câţiva bănuţi de aramă în
Cutia Strângerii de Răsplăţi — în funcţie de ospitalitatea lor.
Deşi dezamăgită că nu o găseam pe mama, am avut totuşi
norocul să nu fiu atacată de bandiţi. Pentru că îmi învăţasem
într-un mod atât de dureros lecţia, evitam orice cărare
ascunsă şi nu călătoream noaptea.

Vremea s-a înrăutăţit brusc în după-amiaza celei de-a


şasea zile de când eram pe munte. Ploaia a început să măture
drumul, să scuture frunzele din copaci şi să ropotească fără
milă pe acoperişul palanchinului meu. Vântul s-a înteţit şi
ataca precum o bestie dezlănţuită. Uzi până la piele şi
înfrânţi de acest inamic nevăzut, hamalii s-au mai poticnit
câţiva paşi, până când au zărit în sfârşit un templu. Ajunşi
acolo, mi-au cerut să-i plătesc dublu, nu doar pentru că
munciseră din greu, ci şi pentru că se apropia Anul Nou
Chinezesc. Uitasem complet de această sărbătoare. Oare avea
Cerul să-mi împlinească dorinţa de Anul Nou de a o regăsi
pe mama?
Abatele micii mănăstiri era un bărbat în vârstă, cu un cap
mare şi un trup mărunt. M-a condus într-o mică sală de
primire, a arătat spre un scaun de rattan şi m-a poftit să iau
loc. Deşi părea prietenos, m-am gân-
Pavilionul plăcerilor 505

dit că nu se cade să-i tulbur prea mult viaţa liniştită de pe


munte. Aşadar, de îndată ce ne-am aşezat, iar un călugăr
tânăr ne-a servit ceai, am început fără ocolişuri să-i explic
intenţia mea de a o găsi pe maica stareţă Bunătate Minunată
de la Templul Lotusului Pur.
Bătrânul călugăr m-a privit insistent, cu ochi limpezi şi
strălucitori.
— Domnişoară, pe muntele acesta sunt foarte multe
călugăriţe.
— O cunoaşteţi şi ştiţi unde se află?
A încuviinţat din cap.
— Templul Lotusului Pur a organizat odată o mare
ceremonie de eliberare a stafiilor înfometate, la care a invitat
mai multe temple să participe, inclusiv templul nostru.
— Dar nu ştiţi unde se află acum?
— Domnişoară, cred că ar fi mai bine să vă întoarceţi la
Peking.
— Maestre, de ce... să nu o caut?
Şi-a mângâiat creştetul neted şi lucios.
— E prea periculos pentru o femeie tânără ca
dumneavoastră să călătorească singură pe acest munte. Aţi
avut noroc că nu aţi dat de bandiţi, ceea ce înseamnă că
Buddha vă ocroteşte. Iar dacă vreţi să învăţaţi despre Dharma
sau meditaţie, mai sunt şi alţi învăţători aici. în afară de asta,
chiar dacă o găsiţi, nu înseamnă că va fi de acord să vă înveţe.
Noi, călugării şi călugăriţele, venim pe muntele Norului
Pustiu pentru a fi lăsaţi în pace.
A făcut o pauză, a sorbit din ceai şi apoi a continuat:
— Poate e dezamăgită de viaţa agitată pe care o duce
într-un templu din oraş. în temple din acestea îţi petreci
506 Mingmei Yip

mai mult timp cerşind donaţii de la oamenii bogaţi, decât


meditând şi citind sutre.
— Maica stareţă Bunătate Minunată e foarte faimoasă,
dar ştie cu siguranţă foarte bine, că toate realizările lumeşti
sunt trecătoare.
Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare.
— Aşadar, domnişoară, cred că e mai bine să o lăsaţi în
pace. Probabil au epuizat-o strădaniile de a fi iluminată în
timpul Ceremoniei Apei şi Pământului. Lă- saţi-o, vă rog, în
pacea Dharmei.
Tânărul călugăr ne-a umplut ceştile cu ceai proaspăt.
— Maestre, a spus el cu tulburare în glas — ascultase în
mod evident discuţia noastră — am auzit că la marea
ceremonie a pătruns o fată-floare în sala interioară...
Am tresărit.
Bătrânul călugăr l-a privit cu severitate pe discipolul său,
apoi s-a întors spre mine.
— Domnişoară, cred că eu şi tânărul shifu am spus mai
multe decât trebuia.
Iar tânărului călugăr i-a spus:
— Condu-o pe domnişoara în camera ei şi pregă- teşte-i
ceva pentru cină. Dar nu o mai deranja, te rog, cu vorbele
tale.

A doua zi dimineaţa am decis să-mi continui căutarea,


deşi ploaia încă nu se oprise.
Când mi-am luat rămas-bun de la bătrânul călugăr, a
exclamat:
— Domnişoară, sper că nu plecaţi din cauza vreunei
vorbe de-ale mele! Sunteţi bine-venită să rămâneţi aici cât
doriţi.
— Shifu — mi-am apropiat palmele şi am făcut o
plecăciune adâncă — vă sunt nespus de recunoscătoare
Pavilionul plăcerilor 507

pentru generozitatea pe care mi-aţi arătat-o. Dar vreau să-mi


continui călătoria.
— De ce nu rămâneţi, până când se îndreaptă vremea?
Drumurile sunt foarte alunecoase acum. Nu sunt sigure.
— Niciodată nu putem fi siguri în viaţă.
— Vă dau dreptate.
M-a privit curios.
— Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fim precauţi.
Budismul ne învaţă şi să avem grijă de noi înşine.
Mi~am exprimat regretul de a fi nevoită să plec.
Călugărul a cedat.
— Atunci permiteţi-mi să vă binecuvântez înainte de a
porni la drum.

Privind din palanchin cum cădea ploaia, m-am gândit că


poate ar fi fost mai bine să ascult sfatul călugărului şi să
renunţ. Călătoria nu mă epuizase doar pe mine, ci şi punga
mea. Aruncasem prea mulţi bani în prea multe Cutii ale
Strângerii de Răsplăţi şi fusesem mult prea generoasă cu
hamalii.
De vreme ce mama încerca în mod evident să fugă de
mine, m-aş fi putut întoarce acasă, dând-o uitării. Dar ştiam
că nu voi putea să mor cu ochii închişi, dacă nu o mai vedeam
o dată, cel puţin o dată.
Probabil adormisem, pentru că atunci când am deschis
ochii şi am privit afară, totul era alb. Zăpada mi-a amintit de
părul lui Baba — care albise peste noapte, după ce aflase că va
fi executat. Atunci mi-a venit în minte o scenă celebră din
Visul încăperii roşii27. Ademenit

27 Roman de la mijlocul secolului al XVIII-lea, de Cao Xueqin,


unul dintre cele patru mari romane clasice ale literaturii
chineze.
508 Mingmei Yip

să se căsătorească după moartea marii lui iubiri cu o altă


femeie, tânărul maestru Baoyu hotărăşte să se elibereze de
toate încurcăturile lumeşti şi să se călugărească. Când trece
pragul casei sale spaţioase şi porneşte spre templu, observă
că întreaga lume este acoperită de zăpadă. „Ce albă e,
nemărginită şi pură!" exclamă şi se avântă prin viscol,
dispărând pentru totdeauna.
Dar hamalii s-au oprit brusc şi m-au trezit cu o
zdruncinătură din visare. în faţa noastră se înălţa un şir lung
de trepte.
Hamalul din faţă s-a întors spre mine, cu faţa transpirată
şi părul alb de zăpadă.
— Domnişoară, cred că viscolul se înăspreşte.
Cel voinic, din spate, s-a apropiat şi el.
— Şi vrem să ne întoarcem acasă.
A îndreptat un deget noduros spre trepte.
— O fi vreun templu acolo sus, aşa că ce-ar fi să ne
plătiţi şi să coborâţi aici?
Mi-am întins lung gâtul şi am privit în sus. Treptele lungi
şi înguste păreau să se înalţe până la cer. Din munte răsăreau
ici şi colo ramuri, ca nişte simboluri ezoterice care se
străduiau să-mi arate calea spre iluminare.
M-am întors spre hamali.
— De unde ştiţi că e un templu acolo sus?
— Am auzit de el, a spus cel slăbănog, dând din umeri,
şi oricum, la ce bun ar fi toate treptele astea aici?
— Dar arată de parcă nu ar mai fi călcat nimeni pe ele de
multă vreme.
— Domnişoară, toate templele de pe-aici arată cam aşa.
S-a oprit şi şi-a şters sudoarea de pe faţă cu o cârpă
murdară.
Pavilionul plăcerilor 509

— Acum ori vă lăsăm aici şi vă duceţi singură să găsiţi


templul, ori, dacă doriţi, vă ducem îndărăt.
I-a aruncat o privire colegului său.
— Ne întoarcem acasă, înainte ca vremea să se
înrăutăţească şi mai tare.
Le-am spus celor două feţe întunecate:
— Mai bine mă aşteptaţi aici o oră. Dacă nu mă întorc,
puteţi pleca. Dar dacă mă întorc, am să vă plătesc de două ori
mai mult.
Cei doi au schimbat câteva vorbe, cu ochii scăpă-
rându-le în jur. Pe urmă, cel voinic mi-a spus:
— Vă aşteptăm treizeci de minute şi ne plătiţi de trei ori
mai mult — dacă nu, nu vă aşteptăm.
— Bine. Am tras adânc aer în piept şi am rostit repede:
S-a făcut.
Treptele nu se mai sfârşeau. Le-am numărat: zece,
douăzeci, treizeci, cincizeci, o sută, o sută douăzeci, două
sute, trei sute... până când mi s-a înceţoşat mintea. Zăpada
era tot mai adâncă, iar paşii mei se adânceau şi ei tot mai
mult în zăpadă. Obosită şi fără suflare, am continuat să urc
cu foarte multă grijă, de teamă să nu alunec şi să mă
prăbuşesc în spate. Gâtlejul îmi era uscat, buzele crăpate.
Ghiorţăielile inconsolabile ale stomacului meu sunau ca
văicărelile neîncetate ale unei soţii bătrâne. Am scos o turtiţă
şi am început să mestec; parcă era o piatră sărată.
De parcă nu ar fi fost şi aşa rău destul, ninsoarea a
început să-mi treacă prin haine. Mi-am cuprins pieptul cu
braţele, dar trupul a continuat să-mi tremure şi dinţii să
clănţăne. Vederea îmi era tulburată de epuizare şi de albeaţa
orbitoare a zăpezii. Am scos umbrela şi am deschis-o, dar
vântul mi-a smuls-o imediat din mână.
— Fir-ar! am strigat.
510 Mingmei Yip

Deşi acum nu mai vedeam nici unde începuseră, nici unde


se sfârşeau treptele, am mers mai departe. Picioarele încălţate
în cizme de piele mă târau cumva înainte, dar în mintea mea
îşi făcuse loc întrebarea de care mă temusem: şi dacă nu era
nimic la capătul treptelor?
Am intrat în panică, m-am întors şi mi-am adunat toată
puterea pentru a striga către hamali. Dar nu am primit niciun
răspuns, în afara ecoului slab al propriei mele voci care se
izbise de stânci. Pentru a mă feri de vântul care risca să mă
arunce de pe scări, m-am lipit de peretele unei stânci şi am
încercat să respir. Am strigat din nou în direcţia hamalilor,
dar vântul aprig mi-a tăiat imediat respiraţia.
Sigur plecaseră fără să mă mai aştepte!
Respiraţia îmi îngheţa în piept. Am început să mă simt de
parcă aş fi plutit în spaţiu. Prin perdeaua de zăpadă, lumea
părea mai mică, dar în acelaşi timp nemărginită. Urmele
adânci ale paşilor mei se holbau la mine ca nişte ochi
supradimensionaţi. Lacrimile mi se rostogoleau pe obraji.
Savuram senzaţia trecătoare a căldurii care îmi înţepa pielea.
Eram tot mai convinsă că nu se afla nimic la capătul
treptelor. Gândul acesta se rotea în capul meu, sincronizat cu
vijelia de afară. Imagini înfiorătoare luau naştere în mintea
mea: După ce viscolul se va fi potolit, cineva — un călugăr, o
călugăriţă, un pelerin, un bandit — va descoperi un cadavru
zăcând pe trepte. Trupul zdrobit va părea suspendat între cer \

şi pământ. Ochii vor fi larg deschişi, dând impresia că moarta


se zbate încă să nu fie târâtă în iad, pentru că dorinţele ei
lumeşti au rămas neîmplinite. Călugării şi călugăriţele pe care
îi întrebasem de mama, îmi vor recunoaşte

i
Pavilionul plăcerilor 511

chipul, dar identitatea mea va rămâne un mister. Ziarele


locale de scandal vor încerca zadarnic să afle cine eram.
Atunci vor pretinde că au dezlegat misterul, inventând o
poveste nebunească — fiica unei familii bogate fugise de
acasă pentru a-şi întâlni iubitul secret, dar se rătăcise pe
munte, fusese descoperită de bandiţi, violată, apoi ucisă cu
brutalitate...
Gândurile acestea şi viscolul nemilos mă făceau să tremur.
îmi era tot mai greu să respir; aveam senzaţia că plămânii
mi-au fost cufundaţi în apă fiartă. Aflată în pragul delirului,
mi-am ridicat privirea spre cer şi am murmurat o rugăciune:
„Cerule, lasă-mă să-mi mai văd mama o singură dată, înainte
de a-mi da ultima suflare. Dacă e să mor, lasă-mă să mor în
braţele ei, te implor!"
Dar cerul, alb şi pur, părea indiferent la rugăminţile mele.
Deşi se transformaseră în nişte sloiuri de gheaţă, picioarele
mele continuau să mă poarte cu încăpăţânare înainte, în
vreme ce mintea îmi dansa în vârtejul nebuniei...
Pentru a-mi ridica moralul, am început să cânt — arii din
opere Peking şi versuri ale unor piese pentru qin.
Vântul aprig mă acompania şuierând şi gemând. Am
continuat să cânt ca ieşită din minţi, până când am simţit ceva
neaşteptat sub tălpi — pământ neted. M-am oprit şi am tras
adânc aer în piept, pentru a mă linişti.
M-am uitat în jur. O imagine fantomatică s-a ivit brusc în
faţa ochilor mei. O femeie rasă în cap, cu trupul uscăţiv
înfăşurat într-o robă subţire, medita în poziţia lotusului. în
spatele ei se afla un mic templu dărăpănat.
M-a izbit frumuseţea înfricoşătoare a acestei imagini.
Totul era alb, cu excepţia robei negre sub acoperişul
512 Mingmei Yip

purpuriu al templului. O clipă m-am întrebat, dacă nu


vedeam cumva o statuie de piatră. Sau o stafie cheală.
Dar nu era, bineînţeles, nicio statuie, nicio stafie, ci femeia
care se numise cândva Mireasmă Frumoasă — mama mea.
Inima îmi fremăta ca zăpada care cade pe un lotus veştejit.
Dacă,până atunci fusesem chinuită de gânduri amare, acum
nu mai simţeam decât tristeţe, văzându-i chipul impasibil şi
trupul firav tremurând.
De ce se supunea unei asemenea torturi în gerul
năprasnic?
Copleşită de emoţie, nu am mai stat pe gânduri.
— Mamă, sunt aici! am strigat alergând spre silueta
asemănătoare unui clopot.
Spre surprinderea mea, călugăriţa a continuat să
mediteze, de parcă surzise şi orbise — sau de parcă femeia
alergând spre ea nu era decât o iluzie. Sau poate, în lumea ei,
timpul stătuse în loc?
Am continuat să alerg şi să strig „Mamă! Mamă!", până
când am alunecat şi am căzut...
31
Regăsirea

â -am trezit înfăşurată în ceva moale şi cald.


J\/J Mi-am ridicat privirea şi am zărit-o pe Y
mama.
— Mamă... Nu am ştiut ce să mai spun. Dar acum, când
mă aflam în braţele ei, ce rost mai aveau vorbele?
Mama a spus:
— Odihneşte-te, Xiang Xiang.
Lacrimile îmi şiroiau pe obraji. îmi părea că ultima dată,
când îmi auzisem numele rostit de mama, fusese într-o altă
incarnare din trecutul îndepărtat. Cât de ciudat suna acum,
atât de dulce şi în acelaşi timp amar. Doar auzindu-1, m-am
simţit transpusă în copilărie, când tata fusese un bărbat arătos,
mama o soţie şi mamă fericită, iar eu un copil răsfăţat.
Deşi nu mai avea păr, scalpul îi era străbătut de ci- catrici,
chipul neted era acum acoperit de riduri fine, iar numele şi-l
schimbase din Mireasmă Frumoasă în Bunătate Minunată, era
tot mama mea.
514 Mingmei Yip

Mă simţeam, în mod ciudat, bine şi am rostit din nou:


— Mamă...
— Te-am auzit, Xiang Xiang, a răspuns mama cu glasul
ei calm de călugăriţă. Când mi-a atins faţa, m-am speriat
văzând un şir de mici cicatrici la încheietura mâinii.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
— M-am ars.
— Dar de ce?
— Sunt ofrande aduse lui Buddha, la fel ca şi cele de pe
cap.
I-am cercetat chipul.
— Dar te-a durut cu siguranţă.
— Nu simţi durere, când eşti iluminat.
Iluminat. Ce însemna oare?
Am oftat în sinea mea, m-am uitat la ea şi am clipit de
câteva ori — o dată, de două ori, de trei ori, sperând de fiecare
dată că mama se va transforma la loc în femeia pe care o
cunoscusem — tânără, frumoasă, cu chipul neted, fără
cicatrici.
Dar în ciuda eforturilor mele, în faţa mea stătea aceeaşi
călugăriţă slabă, cu capul ras şi acoperit de cicatrici, pe care o
întâlnisem cu câteva zile — sau o incarnare — în urmă, în
Templul Lotusului Pur.
Cu privirea tulbure şi într-o stare de spirit confuză, am
adormit la loc.
Când m-am trezit, mi-au ajuns la urechi sunetul
zdrăngănit al unor vase şi glasul mamei:
— Xiang Xiang, am gătit ceva simplu, vegetarian; e gata
într-o clipă.
Am privit afară pe fereastră. Cerul se întunecase de-a
binelea. Zăpada şi vântul vuiau încă precum nişte stafii
înfometate în căutare de hrană. Sunetul apei care
Pavilionul plăcerilor 515

picura din streşini m-a făcut să mă gândesc la o clepsidră din


care se scurge viaţa şi m-am simţit nespus de tristă. Dar
imediat am fost din nou cuprinsă de bucurie, auzind cum
vântul din copaci mă chema voios, „Xiang Xiang! Xiang
Xiang!". M-am strecurat repede din pat, am ieşit din cameră şi
am ajuns într-o sală mică. Era goală, cu excepţia unui altar pe
care stătea o statuetă de lemn a lui Buddha. în faţa Celui
Iluminat erau aşezate câteva holuri miniaturale, încă
aburinde, care conţineau orez şi legume. Două lumânări înalte
ardeau pe altar, aruncând pete de lumină caldă, plăcută, în
cele patru colţuri ale încăperii.
Acest loc îndepărtat fusese cu siguranţă abandonat de
multă vreme. însă podelele erau acum curate ca o oglindă
lustruită. Silueta mamei se întrezărea în bucătăria de alături,
auzeam sunetele familiare cu care aranja masa şi simţeam în
nări aromele mâncărurilor gătite de ea — toate acestea
transformau templul izolat într-un cămin. Un cămin! Atât de
puţină vreme avusesem un loc pe care să-l consider căminul
meu!
Imaginea înaltului Stăpân Fung mi-a venit atunci în minte.
Monstrul ăsta înjunghiat-de-o-mie-de-cuţite smulsese familia
noastră din rai şi o aruncase în iad! Am simţit cum îmi ia foc
întreaga fiinţă. „Sha\" Ucide, mi-am şoptit înfierbântată şi
mi-am imaginat capul lui Fung lovit de un glonţ şi
împroşcând sânge sau retezat cu un satâr şi rostogolindu-se
pe pământ.
Mama m-a strigat în clipa aceea pe un ton blând:
— Xiang Xiang, vino la masă, cina e gata.
M-am aşezat în faţa ei. Văzând mâncărurile pe masă, am
simţit fericire amestecată cu durere. Cina noastră de întâlnire.
De Anul Nou Chinezesc. în sfârşit!
— Mamă, am întrebat, ştii că e Anul Nou Chinezesc?
516 Mingmei Yip

— Noi, călugăriţele, nu acordăm prea multă importanţă


sărbătorilor laice.
I-am studiat chipul serios şi mi-am amintit că părinţii mei,
spre deosebire de majoritatea cuplurilor de confucianişti,
obişnuiau să se atingă în prezenţa mea. Pentru majoritatea
bărbaţilor, soţiile lor erau fiinţe inferioare, cu trupuri întinate,
în încăperile cărora nu intrau decât atunci când voiau să facă
sex. Dar, spre deosebire de aceştia, Baba fusese întotdeauna
mai mult decât fericit să o ajute pe mama să se machieze şi
îmbrace.
Mi-am simţit din nou trupul cuprins de fierbinţeală. Eu
mă transformasem dintr-un copil inocent într-o ming ji cu
inimă înşelătoare, mama dintr-o femeie atrăgătoare într-o
călugăriţă asexuată, tata dintr-un actor şi violonist celebru
într-o stafie rătăcitoare. Şi toate acestea se întâmplaseră din
vina lui Fung.
Indiferentă la ceea ce clocotea în sufletul meu, mama a
spus:
— Mai mănâncă, Xiang Xiang, chiar dacă mâncarea
vegetariană nu-ţi pare gustoasă, şi a început să îngrămădească
mâncare în bolul meu.
— Mamă, eşti o bucătăreasă minunată. Tot ce găteşti tu e
gustos. înfulecam şi beam cupă după cupă de ceai aromat.
Beţigaşele mele săreau de pe o farfurie pe alta şi îmi îndesau
orez în gură. Brusc mi-am dat seama că mama nu mânca, ci
mă privea cu ochi trişti.
— Mamă, am spus şi am lăsat beţigaşele din mână,
mănâncă, te rog, şi tu.
Mi s-a părut că văd lacrimi în ochii ei, dar nu eram sigură.
Fără un fir de păr pe cap şi fără o vorbă pe buze, a luat puţin
orez, l-a dus la gură şi l-a mestecat încet, parcă meditând.
Pavilionul plăcerilor 517

După ce am terminat, în sfârşit, de mâncat, am aju- tat-o


pe mama să strângă masa. A pregătit ceai proaspăt şi ne-am
aşezat faţă în faţă, cu ceştile aburinde în mâini. Amândouă
ştiam că sosise vremea de a scotoci în cele mai întunecate
unghere ale minţilor noastre, de a scoate la lumină şi de a
arăta una alteia secretele pe care le ţinusem ascunse.
Mama a vrut să afle pe unde umblasem şi ce făcusem, dar
eu am insistat să povestească ea întâi.
Pe un ton neutru, a început să-şi istorisească viaţa din ziua
în care pătrunsese pe poarta Lotusului Pur. Printre
îndatoririle ei zilnice de novice — în afară de psalmodiat şi
meditat — se număraseră curăţenia, gătitul şi munca în aer
liber. Şi pentru că maica stareţă era bătrână şi cu sănătatea
şubredă, mama o îngrijise şi pe ea, o ajutase chiar, de
bună-voie, să-şi facă nevoile şi îi golise oala de noapte. Faima
de care se bucurase ulterior mama se datorase acestei karme
bune. încetul cu încetul, îi devenise atât de dragă maicii
stareţe, încât aceasta nu se mai bizuia decât pe ea. Iar înainte
de a muri, o numise pe mama moştenitoarea ei întru Dharma.
De atunci, mama muncise din greu pentru a transforma
Lotusul Pur dintr-un modest templu de cartier în mănăstirea
cu cea mai mare influenţă din Peking.
La sfârşit, mama a spus:
— Deşi nu am avut de ales când m-am călugărit, am făcut
tot ce mi-a stat în puteri pentru a susţine Dharma.
S-a oprit, a sorbit din ceai, apoi a adăugat:
— Pentru că înţeleg suferinţa.
Am oftat în sinea mea. Şi eu înţelegeam suferinţa, dar asta
nu mă ajutase să devin o călugăriţă respectată,
518 Mingmei Yip

ci o prostituată faimoasă. Dar, conform credinţei


fundamentale a budismului, nu există nicio diferenţă între
frumoşi şi urâţi, înţelepţi şi neghiobi, buni şi răi. Conform
acestei logici, mama era în fond şi ea o prostituată, iar eu o
călugăriţă?
Ne-am băut tăcute ceaiul şi am ascultat vaietele stafiilor
înfometate de afară.
Apoi am insistat ca mama să-mi povestească mai multe
despre viaţa ei de călugăriţă. Dar ea a susţinut că nu se cuvine
ca o călugăriţă să stăruie atât de mult asupra trecutului ei şi că
acum era rândul meu să-i istorisesc cele petrecute. Ghicise
deja cu ce mă ocupam şi m-a rugat să fiu sinceră şi să-i spun
tot ce se întâmplase de când ne despărţiserăm în 1918.
Cu durere în suflet, i-am dezvăluit întreaga poveste,
începând cu ziua în care Fang Rong mă luase cu ricşa de acasă.
în cele din urmă i-am explicat mamei cum aflasem de la Teng
Xiong că fostul războinic-despot, care fusese oaspetele meu
barosan şi cel care provocase execuţia lui Baba, erau una şi
aceeaşi persoană.
I-am povestit mamei totul — sau aproape totul. Am trecut
sub tăcere faptul că fusesem violată — prima oară de către Wu
Qiang şi a doua oară de către bandit. Iar pe Teng Xiong am
prezentat-o ca pe o prietenă.
Lacrimile se rostogoleau pe obrajii scofâlciţi ai mamei,
după ce am încheiat.
— Xiang Xiang, a oftat şi mi-a atins mâna.
Am tresărit. Pentru prima dată de când se călugărise,
mama îmi arăta într-un mod atât de direct dragostea ei.
Glasul ei aspru şi limpede s-a înălţat.
— în calitate de călugăriţă, nu pot spune decât că tot ce ţi
s-a întâmplat este rezultatul unei karme trecute,
Pavilionul plăcerilor 519

de nepătruns. Dar ca mamă, nu pot spune decât că îmi pare


rău şi te rog să mă ierţi.
— Dar, mamă, am avut doar ghinion, nu e vina ta!
— Xiang Xiang, înţeleg că vrei să fii bună. Dar trebuie
să-mi asum greşelile — nu ar fi trebuit să-i dau crezare lui
Fang Rong. Ar fi trebuit să aflu cine e, înainte de a te
încredinţa mâinilor ei.
— Mamă...
Era cât pe-aci să-i spun că toate trecuseră, dar brusc mi-am
dat seama că nu era deloc aşa. Domnul Ouyang, oaspetele
meu preferat, mă aştepta să mă întorc în apartamentul lui
luxos, să-i încălzesc patul.
Mama a vorbit din nou.
— Xiang Xiang, de vină nu e decât karma ta, un lucru rău
pe care l-ai făcut într-o viaţă trecută şi care ţi-a cauzat atâta
suferinţă în viaţa aceasta.
Concepţia aceasta budistă a vieţilor trecute mi-a părut
ridicolă. Doar nu aveam nici cea mai mică idee cine fusesem
în viaţa trecută, de ce să fi suportat acum consecinţele
presupuselor mele fapte rele?
Mama m-a privit lung, cu înţeles.
— Dar, Xiang Xiang, există o cale prin care poţi elimina
această karmă rea.
— Cum anume?
Mi-am amintit vorbele Perlei, care sunaseră asemănător:
Intr-un pavilion turcoaz se găseşte întotdeauna o soluţie la
orice problemă. Dar apoi se spânzurase.
— Xiang Xiang, mama m-a privit insistent — îţi poţi găsi
şi tu, ca mine, refugiul la cele trei giuvaeruri şi te poţi
călugări.
Vorbele ei mi-au explodat în urechi ca nişte focuri de
armă. Dar nu m-am simţit instantaneu iluminată, ci m-am
străduit din greu să înghit această propunere fără
520 Mingmei Yip

noimă. M-am silit să mă calmez şi i-am răspuns pe un ton sec.


— Dar, mamă, eu sunt o prostituată.
— Iţi place să fii prostituată? Şi preferi să rămâi aşa?
— Bineînţeles că nu, mamă, dar nu am de ales.
— Acum ai. De acum înainte, permite-i lui Buddha să te
călăuzească.
— Dar, mamă, acum zece ani, la gară, când te-am rugat
să mă iei cu tine, mi-ai spus că maica stareţă se teme ca
frumuseţea mea să nu abată nenorocirea asupra templului ei.
îţi aduci aminte?
— Da. Insă maica stareţă nu a spus, de fapt, nimic. Eu am
născocit vorbele acestea.
— De ce?
— Ca să nu mă urmezi. Pentru că atunci nu voiam să te
călugăreşti şi să-ţi iroseşti tinereţea.
— Şi acum de ce vrei să devin călugăriţă?
— Pentru că acum situaţia s-a schimbat, Xiang Xiang.
Eşti încă foarte frumoasă, dar nu te mai aşteaptă un viitor
luminos în colbul roşu.
Eram atât de confuză, încât nu ştiam ce să spun.
Mama a continuat pe un ton hotărât:
— Vei fi oricând primită, pentru că eu sunt acum stareţa
mănăstirii. Xiang Xiang, refugiul în sangha este singurul viitor
pe care îl ai.
Continuam să o privesc pe mama, care se transformase
într-o călugăriţă şi o necunoscută. Ochii mi s-au umplut de
lacrimi. Cu privirea înceţoşată, mi se părea că devenise o
bătrână încăpăţânată, ascuţită la faţă şi rea la suflet, precum
cele atârnate în portrete sumbre deasupra altarului, laolaltă
cu ceilalţi strămoşi...
Pavilionul plăcerilor 521

— Xiang Xiang, am auzit-o întrebându-mă cu răceală, te


mai întreb o dată. îţi place să fii prostituată?
îmi plăcea să fiu prostituată? Am deschis gura, dar mi-am
dat seama că nu era deloc uşor să răspund la întrebare. Uram,
desigur, să fiu mereu zâmbitoare şi să-i servesc pe toţi bărbaţii
împuţiţi. Uram felul în care îmi aruncau priviri lascive, îmi
apăsau sânii şi mă ciupeau de fund. Uram felul în care îşi
vârau tulpinile de jad pe poarta mea de aur, chiar şi atunci
când eram în perioada yin a lunii. Detestam sunetele plescăite
pe care le scoteau când îmi sugeau limba şi îmi gustau saliva.
Doar gândindu-mă la ei, mi se întorcea stomacul pe dos.
Dar în pofida tuturor acestor lucruri, mă obişnuisem cu
cele mai fine mâncăruri şi cu atingerea senzuală a mătăsii
elegante. Aproape că nu trecea zi în care să nu primesc un
cadou de la vreunul dintre admiratorii mei. Dormeam până
târziu în fiecare dimineaţă şi mi se servea mâncarea în
cameră, în timp ce cântam la pipa sau scriam o poezie. Eram
apreciată pentru rafinamentul meu. Dar, în adâncul
sufletului, ştiam desigur că toţi aceşti bărbaţi mă adorau ca pe
o zeiţă, doar pentru că eram o prizonieră, ale cărei membre
puteau fi răsucite în cele mai slugarnice poziţii — atât în viaţă,
cât şi în pat.
Deşi avusesem norocul să întâlnesc un bărbat ca Qing
Zhen, pe care îl iubisem, însemnase să renunţ la tot luxul pe
care mi-1 oferise viaţa de ming ji. Cu el fusesem liberă, dar, în
mod ironic, numai pentru că nu-mi putuse împlini cele mai
adânc înrădăcinate nevoi ale unei femei — de a avea o familie
şi copii.
Nu aveam idee ce ar fi însemnat şă trăiesc ca o că-
lugăriţfe. WM^fi^M^lît'MSl^âii^ăP^piritul şi mi-ar fi
0
'1 Qori/ira 7
522 Mingmei Yip

vindecat rănile, dacă mi-aş fi petrecut restul vieţii meditând şi


îngânând sutre? Dar dacă mama atinsese ţelul fundamentul al
detaşării, de ce păruse atât de tulburată când mă zărise în
timpul Ceremoniei Apei şi Pământului? Se temuse probabil că
numele ei va apărea la rubricile de scandal ale ziarelor şi se va
face de râs. Mai rău de atât, că-şi va pierde poate toţi clienţii
importanţi — acei da hufa, mari protectori ai Dharmei — care
făceau donaţii uriaşe templului ei. Dar exact aceşti protectori
ai Dharmei budiste, atât de grăbiţi să dea sentinţe şi superiori
din punct de vedere moral, câtă vreme se aflau în templu,
vizitau în taină pavilioanele turcoaz pentru a proteja Dharma
sexuală.
Mi-am aţintit privirea asupra chipului palid al mamei.
— Mamă, de ce m-ai împiedicat să-ţi dau un semn de
recunoaştere în templu?
— Hai, Xiang Xiang — a oftat din rărunchi, apoi şi-a şters
câteva lacrimi — ştiu că n-ai să mă ierţi niciodată. îmi pare rău
că ne-a fost dat să ne regăsim într-o astfel de situaţie. Dar sunt
călugăriţă şi tot ceea ce fac are un scop.
A făcut o pauză, apoi a continuat:
— Xiang Xiang, prostituată sau altceva, pentru mine vei
rămâne mereu fiica mea. Cu toate acestea, înţelegi şi tu
desigur, că toată lumea ar fi fost şocată, dacă ne-am fi
recunoscut în timpul ceremoniei. Toţi bogaţii care intră în sala
interioară a templului sunt extrem de egoişti. Finanţează
ceremonia cu un singur scop: de a aduna răsplăţi. Prin
urmare, ar fi fost îngroziţi să afle nu numai că stareţa are o
fiică, ci şi că fiica lucrează în spatele uşii întunecate. Crede-mă,
Xiang Xiang, mie nu mi-ar păsa. Dar sunt călugăriţă şi nu mă
gândesc la mine, ci la prosperitatea templului meu. înţelegi?
Pavilionul plăcerilor 523

Ştiam, desigur, cu câte strădanii se scoteau bani de la


aceşti bărbaţi bogaţi; doar asta făceam şi eu. Ochii mi s-au
umplut din nou de lacrimi. Deşi se călugărise, mama părea să
trăiască tot în lumea profană, de al cărei fum şi praf nu se
eliberase. Urcase drumul până la funcţia de stareţă a celei mai
influente mănăstiri din Peking, dar încă se mai zbătea în
marea suferinţei.
— Mamă, viaţa ta de călugăriţă e fericită?
— Xiang Xiang, conform primului adevăr măreţ al
budismului, viaţa înseamnă suferinţă. Nu fericirea contează
pentru noi, ci iluminarea.
Nu prea ştiam ce să cred.
Mama a continuat:
— Dacă adunăm răsplăţi în această incarnare, în
următoarea ne va fi mai bine.
S-a oprit şi mi-a aruncat o privire pătrunzătoare.
— Xiang Xiang, cred că ai şi tu în sfârşit parte de o karmă
bună, pentru că acum ţi se oferă şansa de a te călugări. Vino,
te rog, în templul meu. Aşa vom rămâne mereu împreună,
până când vom atinge nirvana.
Mi-am amintit că îmi spusese ceva asemănător cu zece ani
în urmă, când mă dăduse în grija lui Fang Rong: că aveam
norocul să am un acoperiş deasupra capului. Dar mama părea
tristă şi îmi frângea inima să o văd aşa.
— Xiang Xiang, nu e uşor să fii călugăriţă, dar vei aduna
răplăţi şi vei fi profund respectată. Te rog, Xiang Xiang, vino
şi refugiază-te în sangha.
Am vrut să-i spun că eram respectată şi ca ming ji. Poeziile
mele fuseseră date din mână în mână şi citite cu aviditate. La
uşa Florii de Piersic bătuseră necontenit oameni care se
milogiseră pentru picturile şi mostrele mele de caligrafie. Unii
căutaseră până şi în gunoi,
524 Mingmei Yip

în speranţa că vor găsi bucăţi rupte din schiţele mele, pe care


le-ar putea lua acasă şi lipi la loc...
Dar în schimb i-am spus:
— Mamă, nu pot prezice viitorul, dar acum nu este
momentul potrivit pentru a mă gândi la aşa ceva.
— Xiang Xiang, acum este singurul moment în care te
poţi gândi la ceva.
— Dar trebuie să mă întorc la Shanghai, să-l găsesc pe
înaltul Stăpân Fung.
Mama a părut îngrozită.
— Xiang Xiang, la ce bun?
— Mamă, se spune că nu poţi trăi sub acelaşi cer ca şi
ucigaşul părintelui tău. Acum ştiu cine e şi îl voi ucide cât mai
repede cu putinţă.
— Xiang Xiang! Doar gândul de a ucide, ca să nu mai
vorbim de faptă, produce o karmă foarte rea. Vrei să te renaşti
ca şarpe sau şobolan? Dacă îl vei ucide pe războinicul-despot,
crezi că vei fi mai fericită? Te rog să meditezi cu mine, pentru
a-ţi elibera mintea de astfel de gânduri pline de cruzime.
— Mamă, ştii cum am reuşit să rezist în toţi aceşti ani în
Pavilionul Florii de Piersic, vânzându-mi pielea şi zâmbetul?
Sperând să te găsesc pe tine şi să-l răzbim pe Baba!
— Xiang Xiang, acum m-ai găsit.
A făcut o pauză, apoi a continuat:
— Ştiu că l-ai iubit foarte mult pe tatăl tău, şi eu l-am
iubit. Dar e mort, nu-ţi mai otrăvi mintea şi renunţă la gândul
răzbunării. Călugăreşte-te, te rog, şi rămâi lângă mine în
templu.
Mama devenise atât de încăpăţânată, încât mi-am dat
seama că nu avea niciun rost să continui cu explicaţiile.
Pentru a o linişti, i-am spus că nu îl voi răzbuna pe
Pavilionul plăcerilor 525

Baba, dar nu i-am promis că aveam să devin călugăriţă.


Nu mi-a răspuns. I-am interpretat tăcerea drept aprobare.
Brusc mi-am amintit însă ceva şi am răbufnit:
— Mamă, de ce nu mi-ai scris în toţi aceşti ani?
— Xiang Xiang, ţi-am scris, aproape în fiecare
săptămână! Dar la două luni de la sosirea mea la Peking, am
primit o scrisoare de la Fang Rong, în care susţinea că fugiseşi
de la stăpân şi nimeni nu ştia unde te afli. Spunea că nu mai
erai în Shanghai.
Şi-a vârât mâna sub robă şi a scos un petic boţit şi pătat de
hârtie. Mi l-a întins cu mare grijă.
— Asta era adresa ta, nu-i aşa?
Am dat din cap, cu ochii în lacrimi.
— Atunci unde au dispărut toate scrisorile?
Mama mi-a răspuns cu o altă întrebare.
— Acum nu mai are nicio importanţă, nu-i aşa?
32
Din nou la Shanghai

oar o săptămână stătusem împreună cu / ]


mama, când karma ne-a despărţit din nou
-*■ drumurile. I-am spus că îi promisesem domnului
Ouyang să mă întorc curând şi nu-mi puteam permite să-l
jignesc. Mama a rămas în continuare pe munte, să mediteze
până când considera că sosise momentul de a se întoarce la
Templul Lotusului Pur. După ce îmi atinsesem primul scop —
de a o găsi pe mama, am trecut la împlinirea celui de-al doilea
— de a-1 răzbuna pe Baba. Nu minţisem în totalitate, când îi
spusesem mamei că mă întorceam deocamdată la Ouyang,
pentru că, mai devreme sau mai târziu, trebuia să mă întorc la
oaspetele meu preferat, dacă nu pentru a-mi oferi sânii ca
perne şi buzele ca delicatese, cel puţin pentru a-mi lua
rămas-bun.
în loc să-mi spună: „Nu putem înfrânge soarta, putem doar
să mergem mai departe şi să încercăm să profităm cât de bine
putem de ea. încearcă să fii fericită", cum
Pavilionul plăcerilor 527

îmi spusese cu zece ani în urmă, de data aceasta m-a sfătuit


doar:
— Xiang Xiang, dacă nu e karma ta să devii călugăriţă,
trebuie să urmezi calea pe care te va conduce. Sper ca la
capătul ei să găseşti fericirea.

Am ajuns la Peking după o călătorie obositoare cu trenul,


dar Ouyang nu a venit imediat să mă viziteze. I-ar fi adus
ghinion să mă vadă după ce avusesem un deces în familie,
cum ştia el, în special în timpul Anului Nou Chinezesc. I-am
trimis o scrisoare, în care îi propuneam să ne vedem abia în a
doua lună a anului lunar. Astfel aveam suficient timp la
dispoziţie, pentru a-mi pregăti întoarcerea la Shanghai. Am
luat, desigur, cu mine acele fu pe care mi le pregătise Qing
Zhen şi care mă protejaseră pe munte. Dar pentru pavilion am
luat cu mine un alt fu — sulul de hârtie cu caligrafia lui
Ouyang. I-am cusut o învelitoare de brocart, pentru a călători
cu demnitatea care i se cuvenea. în cazul mamei şi al lui De,
numele unui demnitar influent avea mai multă forţă magică
decât o vrajă taoistă.
Pentru a fi sigură că voi fi lăsată în pace tot drumul, am
rezervat un compartiment privat. După ce trenul a intrat în
sfârşit în Gara de Nord din Shanghai, am coborât, am luat un
taxi şi l-am rugat pe şofer să mă ducă la Cathy Hotel din
Concesiunea Internaţională. Acest hotel elegant şi scump era
preferatul clienţilor bogaţi, care îşi aduceau aici curtezanele.
Era locul adecvat prestigiului meu şi ar fi impresionat pe
oricine de la pavilion, dacă m-ar fi întâlnit aici. Cu bani în
buzunar şi înconjurată de o aură de eleganţă şi bunăstare,
eram sigură că lucrurile aveau să decurgă în favoarea mea.
528 Mingmei Yip

în primele zile nu am făcut altceva decât să mănânc şi să


mă odihnesc. îmbrăcată în robe scumpe sau rochii occidentale
sexy, coboram treptele de marmură neagră, mă plimbam în
hol admirând stâlpii strălucitori şi mobila de mahon, apoi
urcam cu liftul în restaurantul cu parfum de zambile de pe
acoperiş, pentru a servi ceai. Mă aşezam cu mişcări senzuale
pe scaunul aurit şi îmi imaginam că sunt o prinţesă în
aşteptarea prinţului — a tânărului chelner stilat, cu mănuşi
albe şi smoching — să vină să-mi ia comanda. Sorbeam din
ceaiul îngroşat cu lapte şi îndulcit cu zahăr şi admiram întâi
candelabrele sclipitoare, pe urmă picturile în ulei de pe pereţi.
Mintea mea, fermecată de imaginile pline de mister,
cutezătoarele trăsături ale pensulei şi culorile vii, bogate, îşi
lua zborul spre locuri exotice pe care nu le văzusem decât în
vis.
După ce terminam de admirat frumuseţea, reveneam la
urâţenie — gândul răzbunării. îl întorceam pe toate părţile,
luând în considerare modalităţi variate. Să iau un cuţit sau o
armă de foc? Să fac rost de otravă sau să angajez un asasin?
Sau să închiriez mai bine o maşină, să-l lovesc şi să-mi iau
tălpăşiţa? Apoi mă uitam în jur, la ceilalţi oaspeţi şi mă
întrebam: I-ar fi trecut vreodată prin cap distinsului domn
străin cu păr cărunt de la masa de alături că mintea delicată a
elegantei sale vecine împroşca sângele chiar în clipa aceea? Ar
fi bănuit vreodată chelnerul grijuliu că doamna rafinată pe
care o servea avea de gând să se amuze ucigând? îmi venea să
râd în hohote, în timp ce aruncam în eleganta sală priviri puse
pe rele, ca nişte gloanţe imaginare.
Euforia mea se risipea însă uneori. Dacă nu reuşeam să-l
ucid pe Fung şi mă ucidea în schimb el pe
Pavilionul plăcerilor 529

mine? Sau dacă îl ucideam, dar nu apucam să fug de la locul


crimei? Nu-mi făceam nicio iluzie în privinţa legilor
neîndurătoare. Dar eram decisă: dacă mă prindeau, aveam să
mor cu sentimentul că îmi atinsesem ţelul. Nu suportasem
viaţa de prostituată, decât în speranţa de a o găsi într-o bună
zi pe mama şi a-1 răzbuna pe tata. Iar dacă îmi îndeplineam
aceste dorinţe, nu aveam să mai pun niciodată piciorul într-un
pavilion turcoaz. Dar oare ce-mi pregătea viitorul apropiat?
Am început să stau de vorbă cu chelnerul despre orice, de
la vreme şi afaceri până la barbarii bătrâni din restaurant.
I-am dat bacşişuri de patru ori mai mari decât se cuvenea. Iar
rezultatul a fost exact cel aşteptat — mă trata ca pe o regină.
Nu-mi petreceam timpul doar mâncând şi dormind, ci
obişnuiam de asemenea să închiriez o maşină care mă purta
de-a lungul aglomeratului bulevard Nanking, unde mă
plimbam, admiram mărfurile din vitrine şi oamenii îmbrăcaţi
după ultima modă, care îşi făceau urări de bun augur şi
aprindeau petarde pentru a saluta anul nou lunar. Voiam să
mă bucur de lucrurile plăcute, înainte de a trece la urâta şi
sângeroasa crimă.
într-o bună zi, în timpul unei astfel de plimbări, m-am
oprit să admir lucrurile expuse în vitrina unui magazin de
antichităţi. Studiam din priviri vazele fine, pietrele negre de
cerneală, coamele sculptate de rinocer şi alte obiecte preţioase,
când am zărit ceva ce m-a lăsat cu gura căscată. într-un colţ
erau aşezate discret un inel cu diamant şi o brăţară de jad. Am
recunoscut imediat cadourile Perlei, pe care le pierdusem
împreună cu qin-ul! M-a cuprins o senzaţie de ameţeală. Nişte
bandiţi le găsiseră probabil în qin şi le vânduseră — dar eu
pierdusem qin-ul în apropiere de Peking, nu aici, în Shanghai.
530 Mingmei Yip

Am apucat mânerul uşii şi m-am oprit o clipă pentru a-mi


reveni, apoi am intrat în magazin. Un bărbat de vârstă
mijlocie, cu început de chelie şi o faţă roşie, s-a grăbit să-mi
vină în întâmpinare.
— Domnişoară, aţi ales ceva din vitrina noastră?
Am arătat spre cele două bijuterii.
M-a invitat să iau loc, s-a îndreptat spre vitrină, a luat cu
cea mai mare grijă bijuteriile şi le-a aşezat pe un suport de
pâslă de pe tejghea.
— Doamnă, aveţi o privire ageră, aceste piese sunt de cea
mai înaltă calitate.
A ridicat inelul cu diamant şi l-a răsucit în lumina soarelui
care pătrundea prin vitrină. Piatra solitară răspândea
curcubee, încercând parcă disperată să-mi povestească
aventurile sale pe munte. Apoi a luat brăţara şi a ridicat-o să
reflecte razele soarelui, pentru a-mi demonstra transparenţa
fără cusur a jadului. în cele din urmă, mi-a strecurat inelul pe
deget şi mi-a prins brăţara de încheietura mâinii. Strălucirea
diamantului părea să mă orbească, în vreme ce jadul îmi
răcorea pielea. Am mângâiat suprafaţa senzuală a pietrei şi
aproape am simţit spiritul Perlei tremurând în verdele de
nepătruns al jadului.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi, dar le-am alungat
clipind. Am ridicat privirea spre Faţă Roşie.
— Cât?
Bărbatul şi-a trecut degetele peste abac, apoi s-a întors
zâmbind spre mine.
— Doamnă, având în vedere că e Anul Nou Chinezesc şi
sunteţi prima clientă din această zi, am să vă fac o reducere
specială — treizeci de bancnote convertibile în aur.
— Le iau.
Pavilionul plăcerilor 531

Ştiam că preţul era exagerat, dar nu voiam să nego- ciez, în


semn de respect faţă de Perla.
Faţă Roşie a început să scrie chitanţa, aruncându-mi din
când în când câte o privire plină de admiraţie.
Am scos banii şi l-am întrebat parcă în treacăt:
— îl cunoaşteţi cumva pe cel care v-a vândut aceste
bijuterii?
M-a privit peste marginea ochelarilor.
— Achiziţionăm majoritatea bijuteriilor fine de la cele
mai bune familii din Shanghai. Dar uneori se întâmplă să intre
pur şi simplu cineva în magazin şi să ne vândă câte ceva, cum
a fost şi cazul proprietarului acestor piese. Politica
magazinului nostru nu ne permite, însă, să dezvăluim
identitatea vânzătorilor. îmi cer scuze, dar nu vă pot spune
cui i-au aparţinut.
Era, desigur, perfect conştient că le cumpărase de la nişte
bandiţi, dar nu voia nici în ruptul capului să recunoască.
Bandiţii îşi vindeau deseori prada într-o provincie îndepărtată
de locul crimei, pentru a reduce pe cât posibil riscul de a fi
prinşi.
— E în regulă.
Am zâmbit.
— Proprietarul a adus cumva şi alte piese?
— Nu. Dar, doamnă — chipul i s-a luminat — dacă doriţi
şi altele, mai avem...
Am dat din mână.
— Simt foarte mulţumită de ce am cumpărat.
Am plătit, i-am mulţumit şi am vrut să ies, când m-au
apucat brusc nişte crampe. M-am întors spre Faţă Roşie şi am
întrebat:
— Aş putea folosi baia dumneavoastră?
— Bineînţeles, doamnă, a răspuns şi m-a condus în
spatele magazinului.
532 Mingmei Yip

Până la urmă s-a dovedit că nu natura îşi ceruse


drepturile, ci fusesem pur şi simplu copleşită de emoţie.
Mi-am studiat în oglindă chipul răvăşit şi am inspirat de
câteva ori adânc, pentru a mă calma. Pe o scândură din
spatele chiuvetei late erau aranjate prosoape şi un săpun.
Mi-am întins mâna după săpun, când am zărit ceva
surprinzător — luciul lacului. Inima a început să-mi
zvâcnească în piept. Am dat la o parte săpunul, prosoapele şi
o rolă de hârtie igienică şi am ridicat „scândura".
Lacrimi au început să-mi şiroiască pe obraji.
Ţineam în mâini ceea ce mai rămăsese din qin-ul meu,
regăsit într-un mod miraculos. Probabil fusese adus împreună
cu cele două bijuterii.
Faţă Roşie, un negustor de antichităţi, era, în mod ironic,
prea ignorant pentru a recunoaşte o piesă antică din perioada
dinastiei Ming. Am dezmierdat suprafaţa încă netedă a
instrumentului şi m-am pierdut în amintirea vorbelor
schimbate şi a clipelor petrecute cu Perla.
In cele din urmă am auzit din spatele uşii glasul îngrijorat
al Feţei Roşii.
— Domnişoară, vă simţiţi bine?
Mi-am şters lacrimile cu dosul palmei.
— Da, totul e în regulă, am spus deschizând uşa şi păşind
afară.
A părut uimit, când m-a văzut legănând în braţe bucata de
lemn crăpat.
Nu i-am dat răgazul să spună ceva şi l-am întrebat.
— Mi-1 puteţi vinde?
A început să râdă cu poftă.
— Dar ce vreţi să faceţi cu mizeria asta?
Văzându-mă tulburată, a afişat un zâmbet linguşitor.
Pavilionul plăcerilor 533

— Domnişoară, dacă doriţi, puteţi să-l luaţi. E cadoul


nostru de Anul Nou.
— Sunteţi foarte amabil.
— Bărbatul care ne-a vândut bijuteriile l-a uitat în
magazin şi nu s-a mai întors după el. Şi atunci m-am gândit
să-l pun în baie. Vedeţi, a arătat spre cutia de rezonanţă a
qin-ului— e ideal pentru depozitat săpun şi alte fleacuri.
M-a privit curios.
— Dar de ce îl vreţi?
— A, îmi place să colecţionez lemn vechi.

După ce m-am întors în camera mea, am curăţat cu grijă


instrumentul, am găsit corzile în cutia de rezonanţă, acolo
unde le ascunsesem înainte de a fugi din pavilion, şi le-am
întins. Qm-ul absorbise atât de multă umezeală, încât sunetul
său era lipsit de claritate. Cu toate acestea, eram nerăbdătoare
să cânt „Amintirea unui prieten vechi", „Tânguire în spatele
porţii lungi", „Trei variaţiuni ale florii de prun"...

întâmplarea din magazinul de antichităţi m-a făcut să-mi


amân planul cu trei zile, în timpul cărora nu am făcut altceva
decât să cânt la qin, purtând inelul cu diamant şi brăţara de
jad de la Perla. Abia în a patra zi am fost din nou în stare
să-mi îndrept atenţia asupra ceea ce mă adusese înapoi la
Shanghai, în după-amiaza aceea, m-am îmbăiat îndelung,
m-am machiat cu multă grijă, am îmbrăcat o rochie de mătase
şi am urcat în restaurantul de pe acoperiş, pentru a servi
ceaiul. Tânărul chelner a fost atât de încântat să mă vadă,
încât şi-a dus la buze mâna mea înmănuşată!
534 Mingmei Yip

Pe când îmi îndeplineam ritualul de a bea ceai, a arunca


priviri cochete în jur şi a pune la cale crima, am zărit o figură
cunoscută grăbindu-se spre ieşire! Era slujnica Mamei, Mica
Roşcată! L-am rugat pe chelnerul meu să o poftească la masa
mea.
Când m-a văzut, Mica Roşcată a rămas cu gura căscată, de
parcă tocmai dăduse peste o stafie ziua în amiaza mare.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă! Pe unde aţi umblat?
Ce faceţi aici?!
Chelnerul meu i-a tras un scaun şi a ajutat-o să se aşeze.
Deoarece Mica Roşcată nu cunoscuse niciodată un astfel de
tratament regal, s-a trântit stânjenită pe scaun şi a dărâmat
micul bol de cristal cu zahăr.
Tocmai voia să se aplece pentru a ridica bolul, când i-am
aşezat o mână înmănuşată pe umăr.
— Mică Roşcată, lasă-1, te rog, pe chelner să se ocupe de
asta.
Pentru că se tot foia, i-am aruncat o privire pătrunzătoare.
— încetează, Mică Roşcată.
După ce chelnerul a terminat de curăţat podeaua şi masa,
am comandat încă un rând de ceai şi prăjituri.
Mica Roşcată încă mai gâfâia de emoţie sau spaimă.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, nu pot rămâne mult.
Am venit să aduc o scrisoare pentru unul dintre oaspeţii
pavilionului.
— Nu face nimic. Dacă întârzii, spune-i mamei că te-ai
întâlnit cu mine.
A făcut ochii mari ca două ouă de prepeliţă.
— O, nu, o să aveţi mari necazuri! V-au căutat în tot locul!
Mama spune mereu că, dacă vă găseşte, o să vă...
Pavilionul plăcerilor 535

S-a oprit la jumătatea propoziţiei şi m-a scrutat lung.


— O să mă... ce?
In loc să-mi răspundă la întrebare, a spus:
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, arătaţi atât de
frumoasă şi bogată.
— îţi mulţumesc. Acum spune-mi, ce o să facă mama?
— O să vă jupoaie de vie cu biciul!
Chelnerul a revenit chiar în clipa aceea cu o tavă de argint.
A aranjat gustările şi ceaiul pe masă, iar după ce s-a
îndepărtat, i-am spus Micii Roşcate:
— Linişteşte-te. Mănâncă şi bea-ţi ceaiul.
Asta a şi făcut. Plescăind şi molfăind zgomotos. Toţi
străinii din restaurant şi-au aţintit privirile asupra noastră.
După ce a ras ca o pală de vânt ultima îmbucătură şi a dat
pe gât ultima picătură de ceai, i-am spus:
— Mică Roşcată, acum te rog să fii foarte atentă la ce am
să-ţi spun.
A dat din cap, iar mica stafidă care-i rămăsese lipită de
buze s-a mişcat şi ea în acelaşi ritm. Am întins mâna şi i-am
dezlipit-o.
— Vreau să le duci un mesaj din partea mea. Când te
întorci la pavilion, spune-i mamei că m-ai văzut şi că vreau să
vină mâine după-masă la ora trei aici, la restaurant...
— Dar domnişoară Orhidee Preţioasă, o să vă vâre în
camera întunecată!
Cu o privire severă am redus-o la tăcere.
— Nu, nu o vor face.
— Ba da! Domnişoară Orhidee Preţioasă, plecaţi, vă rog,
cât de repede puteţi din Shanghai! Aţi fost întotdeauna
drăguţă cu mine, nu mă puneţi să-i spun mamei că v-am
întâlnit.
536 Mingmei Yip

— Mică Roşcată, te rog să ai încredere în mine; ştiu ce fac


şi nu voi avea necazuri.
— Sunteţi sigură?
— Mică Roşcată, ai uitat că sunt o ming ji cu numeroşi
clienţi importanţi?
Era prea tulburată pentru a-mi răspunde.
Am continuat:
— Când te întorci la pavilion, spune-le mamei şi lui De
că vreau să le arăt nişte documente foarte importante. Şi
pentru asta trebuie să vină încoace, căci nu vreau să risc să le
pierd. Altfel va trebui să-şi asume ei răspunderea pentru
pierderea lor.
A dat din cap. Am schimbat subiectul şi am întrebat-o
despre Luna de Primăvară şi mătuşica Ah Ping.
— Ah Ping e la fel, doar că, după ce aţi dispărut, a amuţit
de tot. Adică nu mai scoate niciun sunet. Dar găteşte mai bine
ca niciodată.
S-a oprit, a luat o firimitură de pâine de pe masă şi şi-a
vârât-o în gură.
— însă Luna de Primăvară... nu e bine.
Am tresărit.
— Ce s-a întâmplat?
— Şi-a distrus faţa cu un beţigaş încins.
— O, Cerule, dar de ce?
— V-a invidiat mereu pentru gropiţele dumneavoastră,
nu ştiaţi? Iar după ce Jad Stacojiu şi dumneavoastră aţi părăsit
pavilionul, s-a gândit că e rândul ei să devină o ming ji. îşi
dorea foarte mult să fie ca dumneavoastră şi de-aia şi-a distrus
faţa.
— A rămas în Pavilionul Florii de Piersic?
— Nu, mama şi De au vândut-o unei alte case de
toleranţă.
— Ştii cumva căreia dintre ele?
Pavilionul plăcerilor 537

A scuturat din cap.


— Ştiu doar că e în Qinghe.
Qinghe era, dintre toate cartierele de plăceri, cel mai
jalnic.
— Am auzit că s-a ales şi cu molima sălciilor.
Am oftat. Ce soartă tristă avusese prietena mea inocentă,
să sfârşească aşa, cu chipul desfigurat şi o boală venerică!
Atunci mi-am amintit şi de papagaliţa mea.
— Ce s-a întâmplat cu Floare de Prim; a adoptat-o
cineva?
— Mama i-a dăruit-o lui Jad Stacojiu, când a venit o dată
în vizită la pavilion.
M-a oripilat gândul că iubita mea papagaliţă ajunsese la
cea mai aprigă duşmancă a Perlei. Oare Jad Stacojiu se ocupa
de ea cu tot atâta dragoste ca mine? Sau o lăsa să-şi ducă zilele
nebăgată în seamă, în timp ce ea se desfăta cu aplauzele
admiratorilor ei?
Glasul Micii Roşcate m-a smuls din acest coşmar.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, vă mulţumesc că aţi
fost atât de drăguţă cu mine, dar acum chiar trebuie să plec.
— Sigur că da, dar mai spune-mi un lucru, cum merg
afacerile în pavilion?
Şi-a încreţit fruntea.
— Nu prea bine.
— Cum aşa?
— Nu aţi aflat încă? Guvernul a încercat să desfiinţeze
toate casele de toleranţă din Concesiunea Internaţională! A
continuat pe nerăsuflate: Doar datorită protecţiei şefului de
poliţie Che şi a altor clienţi influenţi au reuşit să
supravieţuiască Floarea de Piersic, Templul Fericirii
Supreme, Pavilionul Florii Adormite şi alte câteva.
538 Mingmei Yip

Am oftat. Niciodată nu-mi imaginasem că aceste


pavilioane elegante aveau să decadă vreodată sau chiar să
dispară.
— Mică Roşcată, acum ar fi mai bine să pleci. Dar nu uita
mesajul meu pentru mama şi De.
A dat din cap şi s-a îndepărtat în grabă, cu coada ei groasă
săltând în aer ca o viperă înfricoşată.
Am continuat să sorb din ceai şi să meditez la straniile
întorsături ale karmei. Şi karma mea, precum cea a tuturor
oamenilor, era un amestec de bine şi rău. îmi va permite oare
acum să-mi ating ultimul ţel, de a-1 răzbuna pe Baba? Şi dacă
da, va fi rezultatul unei fapte bune dintr-o viaţă trecută — sau
al unei fapte rele? îmi va mai rămâne oare un rest de karmă
bună, care să mă ajute să scap, sau chiar să am parte de puţină
fericire în viitor? Dar viaţa mă învăţase cât de zadarnic este să
încerci să anticipezi ce va urma.

A doua zi după-amiaza am petrecut câteva ceasuri bune,


pregătindu-mă pentru întâlnirea cu foştii mei asupritori. Am
optat pentru o rochie occidentală. O robă chinezească, oricât
de elaborat brodată şi fără de cusur croită, i-ar fi amintit până
la urmă lui Fang Rong şi Wu Qiang că fusesem sau încă mai
eram o prostituată, în vreme ce o rochie occidentală, exotică şi
aristocratică, i-ar fi derutat. Ar fi încercat înnebuniţi să
ghicească statutul meu prezent — acumulasem o avere
fabuloasă, eram iubita întreţinută a unui războinic-despot
deosebit de puternic sau devenisem, ca legendara ming ji
Floare de Aur, soţie de ambasador şi amanta unui comandant
suprem? Cu cât erau mai nedumeriţi de viaţa pe care o
duceam, cu atât mai intimidaţi aveau să se simtă.
Pavilionul plăcerilor 539

Primul pas pe care-1 aveam de făcut era să spulber


încrederea lor de sine şi să o consolidez pe a mea.
Mi-am studiat imaginea în oglindă. Rochia roz aprins
avea aplicaţii sofisticate de dantelă la gât şi manşete şi un croi
îngust în talie, care îmi accentua silueta zveltă. Sânii mei, ca
două virgine gemene, erau împinşi în sus pentru a arunca
prin dantelă priviri iscoditoare lumii interzise de afară. Trei
şiraguri de perle se odihneau pe pieptul meu. Sclipirile lor
discrete păreau un ecou al strălucirii celor două perle mari
care îmi atârnau la urechi. Mi-am dat părul cu pomadă şi l-am
aranjat într-un coc înalt. Trandafirul roz, proaspăt, pe care
mi-1 prinsesem deasupra urechii, îmi dădea un aer elegant şi
în acelaşi timp sălbatic. Am luat flaconul de cristal dăruit de
Ouyang şi m-am parfumat din abundenţă la subsuori, între
sâni şi după urechi. Purtam, bineînţeles, inelul cu diamant şi
brăţara de jad de la Perla, pentru ca spiritul ei să stăruie
ameninţător deasupra capetelor foştilor mei stăpâni.
Am aşteptat să se facă ora trei şi cincisprezece minute şi
am urcat în restaurant. Când am intrat în sală, i-am zărit
imediat pe Fang Rong şi Wu Qiang aşezaţi la o masă
împreună cu două gărzi. Legănându-mi şoldurile, m-am
apropiat încet de micul grup malefic. Aruncam priviri în
dreapta şi-n stânga; dădeam abia perceptibil din cap în
direcţia unora dintre clienţii cunoscuţi ai hotelului; îmi ţineam
colţurile buzelor ridicate într-o jumătate de zâmbet. Şoapte
agitate veneau de la mese, privirile celorlalţi oaspeţi zăboveau
asupra mea, ca un bătrân care a pus gheara pe o fecioară.
Ochii mamei aruncau fulgere tăcute. Imprimeul cu
monezi de pe jacheta indigo a lui Wu Qiang semăna cu ochii
unor morţi care se holbează din morminte. în
540 Mingmei Yip

ghesuită într-o robă purpurie, Fang Rong arăta ca un morman


de came tocată, străbătută de vinişoare de sânge. Deşi
simţeam uşoare furnicături pe pielea capului, am păstrat pe
buze un zâmbet la fel de misterios ca loviturile vieţii
nenăscute dintr-un pântec umflat.
în clipa aceea a apărut în dreptul meu chipeşul chelner,
căruia cineva îi dăduse parcă semnalul să intre pe scenă şi să
sporească astfel dramatismul momentului.
— Ouyang furen. Mi s-a adresat cu cel mai respectuos
titlu, „stimată doamnă", rezervat în mod normal soţiei unui
înalt demnitar.
— Doriţi să luaţi loc la masa dumneavoastră?
Am zâmbit cu drăgălăşenie.
— Nu, astăzi am oaspeţi.
M-am îndreptat spre foştii mei stăpâni. Chelnerul a tras
rapid un scaun şi m-a ajutat să iau loc; am comandat ceai şi
gustări pentru patru persoane. înainte de a se îndepărta, i-am
spus chelnerului:
— A, nu uita să treci nota în contul meu.
Banda celor patru arăta foarte nedumerită şi nu mai
continua să mă scruteze, ca nişte detectivi care încearcă să
rezolve un caz dificil.
Mama le-a poruncit gărzilor să se aşeze la o masă
învecinată. După aceea şi-a întors privirea ameninţătoare spre
mine:
— Aşadar, Xiang Xiang...
— Doresc să mi te adresezi cu „doamna Ouyang".
De a intervenit rânjind:
— Ai reuşit să convingi pe careva să se însoare cu tine?
Pot să întreb dacă eşti a şaptea sau a opta concubină?
Cei doi au izbucnit în hohote glaciale de râs.
Pavilionul plăcerilor 541

Am trimis un zâmbet cu gropiţe în direcţia celor două


chipuri malefice.
— Nu e treaba voastră, dacă sunt soţie sau concubină.
Important este că am un soţ bun.
Cei doi au schimbat priviri, apoi Fang Rong a spus pe un
ton sarcastic:
— Foarte bine, doamnă Ouyang, şi atunci de ce ai vrut să
ne vezi? Pentru că bunul tău soţ nu e în stare să te satisfacă,
vrei să-ţi potoleşti focul prostituându-te din nou?
— Exact.
Au rămas cu gurile căscate. Mama m-a studiat bănuitoare
preţ de câteva clipe, apoi şi-a lăţit faţa într-un rânjet.
— Eşti binevenită. Oaspetele tău preferat, înaltul Stăpân
Fung, încă mai întreabă de tine.
Am tresărit în sinea mea, dar m-am silit să par la fel de
calmă ca o statuie.
— O, aşadar mai vizitează încă pavilionul?
— Da, au răspuns cei doi în cor. Apoi mama a adăugat:
Dar, după ce ai plecat, niciuna dintre surori nu i-a fost pe plac.
— Mi-e foarte dor de el. A fost foarte drăguţ cu mine.
Am făcut o pauză, în timpul căreia am admirat uriaşul
diamant de pe degetul meu, apoi am ridicat privirea şi am
studiat feţele celor doi.
— Aşadar, mamă şi De, puteţi să ne aranjaţi o întâlnire?
Am rămas toţi trei cu privirile aţintite unul asupra
celuilalt, aşteptând în tăcere. Mama a răbufnit în cele din
urmă.
— Xiang Xiang, ce vrei de la noi?
S-a uitat rapid spre gărzi şi a continuat cu glas scăzut:
542 Mingmei Yip

— Nu face pe şmechera cu mine. Sau e vai de pielea ta!


— Dar, a adăugat De dezvelindu-şi frumoşii dinţi albi,
dacă vrei să te întorci la noi şi să-ţi achiţi datoriile
prostituându-te din nou, eşti bine-venită.
Mi-am muşcat limba şi mi-am spus că nu era momentul să
mă pierd cu firea.
— Stai puţin, De, nu mi-a spus mama acum zece ani că
nu v-am fost vândută, ci dăruită? Atunci cum se face că mai
am datorii?
— Ha, ha. Aşa e.
Mama râdea, iar aluniţa dintre sprâncenele ei părea să-i
ţină isonul.
îmi venea să i-o smulg de pe faţă.
Mama a continuat:
— Dar cum rămâne cu lecţiile pe care ţi le-am dat, cu
mâncărurile săţioase, cu camera ta elegantă şi robele făcute la
comandă? Dacă eşti de părere că au fost pe gratis, atunci eşti
fie prea naivă, fie pur şi simplu proastă. Am cheltuit mii pe
tine! Şi asta fără să punem la socoteală dobânda!
Privirile mele erau în continuare aţintite asupra celor două
feţe schimonosite din faţa mea şi încercam să-mi înăbuş
senzaţia de greaţă care-mi urca din stomac. Un gând mi-a
străfulgerat mintea: după ce-i zburam creierii lui Fung, nu era
oare cazul să înlătur şi cele două -gunoaie din faţa mea?
— Mamă şi De — m-am străduit să-mi păstrez calmul —
acum aş vrea să vă invit în apartamentul meu. Vreau să
admiraţi o minunată piesă de caligrafie, pe care am
achiziţionat-o recent pentru colecţia mea.
Am arătat spre gărzi.
— Dacă vreţi, pot să ne însoţească şi ei.
Pavilionul plăcerilor 543

Ajunşi în camera mea, cei patru nu mai conteneau să se


uite la mobilierul elegant, în stil occidental, înainte de a lua în
sfârşit loc. Am sunat după chelner şi l-am rugat să ne aducă
ceai şi gustări.
De mi-a zâmbit plin de curiozitate.
— Hmmm, Xiang Xiang, văd că soţul tău nu e doar bun,
pun pariu că e de asemenea foarte bogat, nu-i aşa?
— Nu-mi pasă de banii, ci de relaţiile lui.
A urmat o tăcere lungă, plină de înţeles. în cele din urmă
s-a auzit soneria; era chelnerul care ne aducea ceaiul. I-am
dat, ca de obicei, un bacşiş substanţial; s-a înclinat şi mi-a
mulţumit extrem de respectuos, înainte de a ieşi. Mama şi De
admirau scena cu foarte multă curiozitate.
— Poftim, am spus şi am început să mâncăm.
După ce stafiile înfometate au înfulecat şi ultima
firimitură şi au dat pe gât şi ultimul strop de ceai, am spus:
— Iar acum, să admirăm obiectul de artă pe care l-am
achiziţionat recent. Sunt convinsă că o să vă placă la fel de
mult, cum vă place să le înşelaţi pe surori.
Fang Rong şi Wu Qiang au schimbat priviri bănuitoare şi
în acelaşi timp nedumerite. I-am condus în dormitor, unde
atârnasem de perete sulul de hârtie cu caligrafia lui Ouyang.
De îndată ce au început să citească, expresiile celor doi au
trecut de la bănuială la surpriză şi în final teamă — aşa cum
mă aşteptasem. în clipa în care le-au căzut privirile pe
semnătura şi sigiliul lui Ouyang, s-au schimbat la faţă. S-au
întors spre mine cu chipurile palide şi pupilele zvâcnind ca
nişte şoareci prinşi în cursă.
544 Mingmei Yip

— Mamă şi De, nu credeţi că mostra aceasta de caligrafie


e mai mult decât suficientă pentru a-mi achita datoriile?
A urmat o tăcere lungă, lugubră, după care au apărut
rânjete slugarnice pe feţele celor doi.
Mama a spus cu un glas devenit deodată slab şi tandru:
— O, Xiang — adică doamnă — nu, Ouyang furen, ce...
cu ce vă putem sta la dispoziţie?
De nu reuşea nici măcar să-şi înalţe privirea şi să se uite în
ochii mei; din vocea lui răzbătea teama.
— Da, Ouyang furen, cu ce vă pot fi de folos umilii
dumneavoastră servitori?
Nu le-am răspuns imediat, am scos întâi o batistă de
mătase şi am început să mă joc cu ea, cu gesturile elegante ale
unei dansatoare. Simţeam o plăcere de nedescris, urmărind
subtilele schimbări de culoare de pe faţa mamei şi a lui De.
Abia în clipa aceea am înţeles cu adevărat plăcerea şi
dependenţa pe care le poate da puterea!
Am continuat să mă joc o vreme cu batista, apoi am lăsat-o
din mână şi mi-am apropiat faţa de chipurile jalnice ale celor
doi.
— Mamă şi De.
Am făcut o pauză, pentru a crea tensiune.
— Da, cu ce vă putem fi de folos? au scâncit amândoi în
cor.
— Vreau să-mi aranjaţi o întâlnire cu înaltul Stăpân Fung
la Pavilion, în timpul Sărbătorii Lampioanelor.
De a spus pe nerăsuflate:
— Sigur că da, Ouyang furen. Nicio problemă.
Mama părea puţin stânjenită.
— Dar dacă înaltul Stăpân Fung nu poate veni în ziua
aceea?
Pavilionul plăcerilor 545

I-am aruncat o privire pătrunzătoare.


— Adică n-o să aibă timp nici măcar pentru mine?
— O, iertaţi-mă, Ouyang furen, nu asta am vrut să spun...
— Nu mă interesează ce ai vrut să spui, tot ce vreau e să
curăţaţi bine camera de primire a oaspeţilor, să o împodobiţi
cu o sută de flori şi să o stropiţi cu cel mai scump parfum. în
afară de asta, să cumpăraţi o cuvertură, aşternuturi şi feţe de
pernă roşii. Şi să nu uitaţi să pregătiţi câteva dintre
mâncărurile preferate ale lui Fung, precum şi câteva sticle de
şampanie şi de whisky.
— Aveţi cuvântul nostru, au scâncit cei doi.
— în afară de asta, vreau să stau în linişte de vorbă cu
vechiul meu oaspete preferat, să nu ne deranjeze nimeni.
Nicio soră, nicio slujnică, nicio niangyi, niciun servitor şi nicio
gardă de corp. Nimeni să nu se afle în preajma camerei. Aţi
înţeles?
Cele două capete au sărit în sus şi-n jos, ca două boabe de
fasole. Mama a spus:
— Nicio problemă. E Sărbătoarea Lampioanelor şi vom
ieşi aproape toţi în oraş. Vă promit că o să aveţi întregul
pavilion la dispoziţie.
— Bine.
Am tăcut câteva clipe lungi. Mama şi-a smuls apoi un
rânjet plin de subînţeles.
— Dar Ouyang furen, credeam că sunteţi măritată...
— Fang Rong.
Nu i-am mai spus mamă, ci m-am adresat cu numele ei
întreg, pentru a-i aminti că raportul dintre noi se schimbase.
Nu mă eliberasem doar de sub autoritatea ei, ci îi devenisem
chiar superioară (de vreme ce aveam aroganţa de a-i rosti
numele întreg).
546 Mingmei Yip

— E doar de dragul vremurilor trecute. Oricum — i-am


aruncat o privire pătrunzătoare — nu e treaba voastră
afurisită. Faceţi ce vă spun şi nu mai puneţi atâtea întrebări;
n-o să vă ajute în viaţă. Aţi înţeles?
— Da, Ouyang furen, a spus mama, cu glasul sfârşit al
unui câine fără oase.
— Şi încă ceva. Să nu spuneţi nimănui că m-aţi văzut sau
despre sulul de caligrafie.
Au lătrat ca doi câini rătăciţi, la vederea stăpânului.
L-am sunat pe chelner şi l-am rugat să urce.
în timp ce tânărul în smoching negru şi cu mănuşi albe
escorta banda celor patru spre ieşire, am ţintit cu degetul mare
şi arătătorul spre spinările care se îndepărtau şi am tras patru
focuri imaginare, pentru a gusta cu anticipaţie din plăcerea de
a ucide.
33
Răzbunarea

y n seara celei de-a cincisprezecea zile din pri- v / ma


lună a anului lunar am luat un taxi şi V m-am îndreptat spre
Pavilionul Florii de Piersic. Când am zărit bine-cunoscuta
clădire roz la o sută de metri în faţă, i-am cerut şoferului să
oprească, pentru a parcurge pe jos scurta distanţă rămasă.
— Domnişoară, vreţi să mă întorc să vă duc acasă, la cina
de tuanyuan?
— Nu, mulţumesc.
Am zâmbit.
— Cred că mai bine încheiaţi dumneavoastră mai
devreme astă-seară şi mergeţi acasă, la reuniunea
dumneavoastră de familie.
Am privit în urma maşinii şi am pornit apoi spre pavilion.
Alesesem această zi deosebită, pentru că aveam să fiu
singură cu Fung, dar şi pentru că ziua reuniunii de
548 Mingmei Yip

familie îmi părea ideală pentru a-1 ucide pe cel care îmi
destrămase familia.
„Să vă duc acasă, la cina de tuanyuan." Cuvintele
şoferului îmi răsunau în minte, în timp ce mă apropiam agale
de casa — sau temniţa — în care fusesem azvârlită la
treisprezece ani. Dar în loc să mă întorc acum acasă, pentru
cină, mergeam „acasă" pentru a ucide! Mi-am strecurat mâna
în buzunarul interior al jachetei şi am pipăit cuţitul. Atingerea
lamei tăioase m-a înspăimântat, dar în acelaşi timp mi-a
sporit hotărârea. Cuţitul era de rezervă, în cazul în care planul
meu iniţial avea să eşueze. Voiam să-l îmbăt pe Fung — un
lucru deloc dificil, să-i iau apoi pistolul pe care-1 purta mereu
la el şi să-l îndrept spre el.
Câţiva oameni treceau cu paşi repezi pe stradă prin faţa
pavilionului, probabil în drum spre casă, unde mâncau
găluştele rotunde şi dulci care simbolizau tuanyuan —
reuniunea. Familiile ieşeau apoi în parcuri sau temple, să
admire lampioanele şi să citească ghici- torile.
Tăcerea serii era întreruptă de pocnetele petardelor şi de
bătăile tobelor, care salutau noul an şi alungau spiritele rele.
Mi-am frecat obrajii şi mi-am strâns şalul în jurul pieptului.
Brusc mi-am amintit de Teng Xiong şi m-am întrebat pe unde
era. Speram să nu o fi prins, pentru că, dacă puseseră mâna pe
ea, cu siguranţă o torturaseră sau chiar uciseseră.
— Teng Xiong! am rostit cu voce tare.
Auzindu-i numele răsunând în răcoarea serii, m-am simţit
mai sigură pe mine. Speram să fi rămas în viaţă, chiar dacă era
nevoită să fugă până la capătul pământului, pentru a-şi salva
pielea. Am mers mai departe, îngânând o arie dintr-o operă
Peking, pentru a
Pavilionul plăcerilor 549

mă calma. Luna răsărise jos la orizont, părând înfricoşător de


mare, ca o minge de fier cu ţepi.
I-am şoptit chipului enigmatic ca o mască:
— Se va face dreptate!
Cei doi lei de piatră de la poartă păreau să-mi zâmbească,
urându-mi parcă bun venit acasă. Oare ştiau că mă întorceam
doar pentru a-1 înlătura pe marele lor protector al Dharmei
sexuale?
Mai aveam câţiva paşi până la pavilionul turcoaz, când a
răsărit în faţa porţii Fang Rong. îmbrăcată într-o jachetă şi o
pereche de pantaloni purpurii, arăta ca o vânătă prea coaptă.
Mica Roşcată o urma îndeaproape, ţinând în mână un
lampion în forma zeiţei lunii.
Mama a afişat un zâmbet uriaş. Când mi-a vorbit, glasul ei
părea uns cu miere.
— Ouyang furen, bun venit din nou la Pavilionul Florii
de Piersic!
Ferm hotărâtă să nu-mi irosesc suflarea preţioasă cu
prostii, am trecut direct la subiect:
— A ajuns înaltul Stăpân Fung?
— încă nu, dar a spus că va veni după cina de reuniune
cu familia lui. în aproximativ o oră.
— Foarte bine. Camera e curată, decorată şi parfumată,
cum v-am poruncit?
— Sigur că da.
— Bine, atunci puteţi pleca şi vă puteţi bucura de
sărbătoarea lampioanelor.
— Dar Mica Roşcată, să rămână să vă servească?
— Nu.
— Dar gărzile noastre — a arătat spre cei doi nătărăi care
stăteau la câţiva paşi de noi — să...
— Astă-seară, înaltul Stăpân Fung cu mine nu vrem să
fim deranjaţi de nimeni.
550 Mingmei Yip

— Sigur că da, Ouyang furen.


— Dar Ah Ping poate să rămână, poate am s-o rog să ne
mai gătească ceva.
— Bineînţeles.
Mama a zâmbit cu viclenie.
— E nebună, oricum.
— Bine, acum puteţi pleca. Mă descurc şi singură pe aici.
— Da, Ouyang furen.
Mi-a aruncat o privire lascivă şi plină de înţeles.
— Să aveţi o seară minunată.
— De asta poţi să fii sigură.
Am aşteptat până când s-a apropiat o maşină şi le-a luat pe
mama, Mica Roşcată şi cele două gărzi, apoi m-am răsucit pe
călcâie şi am intrat în Pavilion.

Inima a început să-mi bată mai repede; totul îmi părea atât
de cunoscut şi în acelaşi timp străin. M-au năpădit amintirile
— când fusesem o fetiţă de treisprezece ani şi trecusem pragul
minunatei vile, crezând că e casa unui bărbat înstărit.
Cornişele răsucite ale pavilionului păreau de la distanţă nişte
mâini care îmi urau bun venit şi mă ademeneau să mă întorc
pe tărâmul plăcerilor şi decadenţei. Frumoasele fecioare
pictate pe zidurile grădinii păreau să clipească, iar privirile lor
ştren- gare mi-au urmărit paşii pe poteca întortocheată,
pavată, care trecea pe lângă crângul de bambus. M-am oprit
să admir iazul şi mi-am coborât privirea spre petele aurii,
portocalii şi albe care străluceau în lumina lunii. Ah, cât mi-aş
fi dorit să fiu şi eu un crap, atât de detaşat şi lipsit de griji. Şi
indiferent la crima ce urma să fie comisă! Am aruncat o ultimă
privire lungă spre curte, apoi m-am întors spre clădirea
principală.
Pavilionul plăcerilor 551

Am intrat, am urcat treptele, am cotit de câteva ori şi am


trecut prin câteva coridoare. Ajunsă la etaj, în faţa camerei lui
Fang Rong şi Wu Qiang, m-am oprit. în toţi anii petrecuţi în
pavilion, apucasem uneori să arunc câte o privire furişă, dar
nu reuşisem niciodată să mă uit mai bine, cu atât mai puţin să
intru, în această încăpere interzisă. Acum aveam o ocazie
mult prea bună pentru a fi ratată. Am răsucit cu toată puterea
mânerul rotund, până când a început să mă doară palma. Nu
se clintea. Bila de cupru rămânea încăpăţânată în aceeaşi
poziţie. Nedorind să mă dau bătută, mi-am scos agrafa de păr,
am vârât-o în gaura cheii şi am răsucit-o. S-a auzit un clichet
slab. Am împins uşa, care s-a deschis într-adevăr, spre
surprinderea mea.
Am găsit o lampă mică de birou şi am aprins-o, dând la
iveală secretele camerei — o masă roşu închis de zitan28, un
cufăr cu balamale de bronz în formă de lilieci, o oglindă aurită
de mărimea unui om, un imens pat luohan... Privirea mi-a
căzut apoi pe un dulap înalt, sculptat într-un mod rafinat, cu
incrustaţii de sidef. M-am năpustit spre el, am deschis uşile şi
am văzut ceea ce căutam — seiful. Am răsucit în- cuietoarea,
dar în zadar. Mi-am luat în sfârşit mâna de pe încuietoare, dar
picioarele mele refuzau să părăsească încăperea.
Am zărit un scrin. Am tras de sertare, dar fără niciun
folos. Mi-am scos din nou agrafa, dar oricât aş fi învârtit-o şi
răsucit-o în lacăte, sertarele refuzau pur şi simplu să se
urnească. Disperată, mi-am adunat întreaga

28 Pterocarpus indicus, numit şi santal indian, una dintre cele mai rare şi
scumpe esenţe din lume.
552 Mingmei Yip

forţă şi am tras de primul sertar de sus. A cedat. Am încercat


să trag şi de celelalte mânere rotunde şi am constatat că, odată
spartă încuietoarea principală, se de- blocaseră şi ele. Am
început să scotocesc printre hârtii iar camera s-a umplut de
sunete asemănătoare apei care împroaşcă. Scrisori, notiţe,
documente, facturi, contracte se holbau la mine,
implorându-mă parcă să le citesc. Intr-unui dintre sertare am
zărit, deasupra unui vraf de hârtii, fotografia unei fete foarte
tinere şi drăguţe, cu o expresie încântătoare.
— Oare cine-o fi? m-am întrebat. Am scos fotografia şi am
studiat-o mai atent. Când mi-a căzut privirea pe aluniţa care
mă privea ca un al treilea ochi dintre sprâncene, mi-am dat
seama că fata nu era nimeni altcineva decât mama în
adolescenţă! Nu era de mirare că o numiseră Fang Rong —
Chip Frumos. Nu-mi venea să cred că anii trecuseră cu atâta
cruzime peste chipul ei — sau era această schimbare doar o
expresie a sufletului ei depravat? Deşi poveştile ne învaţă că
răţuştele urâte se pot transforma în lebede minunate, viaţa are
de obicei un efect opus. Fusese şi Fang Rong cândva o făptură
inocentă, înainte ca viaţa pe tărâmul vântului şi prafului să-i
otrăvească sufletul? Sau se născuse cu un suflet ticălos? îşi
abandonase natura budistă (pe care mama susţinea că o avem
noi toţi) în vreun colţ prăfuit al unei vieţi trecute?
Am oftat din adâncul inimii şi am pus fotografia la loc.
Mâinile mele au continuat să răscolească hârtiile, până
când mi-au sărit în ochi trei caractere — Hu Xiang Xiang.
Inima a început să-mi sară în piept ca uleiul încins în
contact cu apa.
Pavilionul plăcerilor 553

Am luat scrisoarea şi am recunoscut scrisul mamei, în


total erau zece scrisori din Peking, îngălbenite şi pătate. Toate
de la mama.
Am deschis-o pe una dintre ele şi am citit:

Iubita mea fiică Xiang Xiang,


îţi scriu deja a şaptea scrisoare din ultimele şase
săptămâni. De ce nu-mi răspunzi? Mi-aş dori foarte mult să
vin la Shanghai să te văd, dar nu pot, pentru că nu am destui
bani pentru o călătorie atât de lungă. în afară de aceasta,
templul se extinde tot mai repede şi e nevoie de mine în fiecare
zi, aproape în fiecare clipă.
Dar mătuşica Fang mi-a scris de câteva ori despre situaţia
ta. Spune că te-ai făcut mare şi frumoasă, iar stăpânul şi
ceilalţi din casă te plac foarte mult. într-una dintre scrisori
spune că doi tineri —fiul stăpânului şi prietenul lui — sunt
îndrăgostiţi nebuneşte de tine. Speră ca într-o bună zi să te
logodeşti cu unul dintre ei. Deşi nu-mi pun prea mari
speranţe în astfel de lucruri, m-am bucurat totuşi să aflu
vestea.
Nu-fi pot scrie mult. Mă dor ochii şi în afară de aceasta,
fiind călugăriţă, nu se cuvine să fiu ataşată de cele lumeşti —
nici măcar de propria-mi familie. Mai mult de atât, pur şi
simplu nu-mi pot permite să-ţi scriu foarte des, deoarece
timbrele sunt scumpe şi greu de obţinut. Dar bineînţeles că
nu mă lasă inima să nu-fi scriu. Sper doar ca maica stareţă să
nu afle că i-am scris în tot acest timp fiicei mele. Are un suflet
bun, dar, din păcate, la optzeci şi nouă de ani, e pe zi ce trece
tot mai slăbită şi încăpăţânată.
Xiang Xiang, nu face nimic dacă nu ai timp să-mi scrii.
Un singur lucru îmi doresc, să ai o viaţă liniştită.
Mama ta 19
decembrie 1918
554 Mingmei Yip

P.S. Sper că ai primit bluza şi pantalonii pe care ţi i-am cusut. Şi


papucii de pânză pe care am brodat orhidee.

Lacrimile îmi şiroiau pe obraji. Dar nu aveam timp să fiu


mâhnită. Fung trebuia să sosească din minut în minut şi
începusem deja să mă simt neliniştită. Am vârât toate
scrisorile de la mama în buzunarul jachetei şi m-am grăbit
spre sala de primire a oaspeţilor. Mi-am dat jos jacheta şi am
început pregătirile în faţa oglinzii — am clipit din genele mele
lungi; mi-am mişcat în dreapta şi-n stânga ochii; mi-am
umezit buzele; mi-am împins sânii în sus pentru a avea un
decolteu mai adânc. Cu chipul îmbujorat şi buzele
întredeschise, arătam acum de parcă aş fi tânjit după o iubire
pasională sau după o partidă dezlănţuită de regulat. Nimănui
nu i-ar fi trecut prin cap că inima îmi bătea înnebunită — nu
de pasiune, ci de frică.
M-am ridicat şi am făcut câţiva paşi. Ascultam ţăcănitul
tocurilor, care îmi anunţa intenţiile criminale şi se
sincronizase cu ritmul în care îmi bătea inima. Privirea mi-a
căzut pe cei o sută de trandafiri, pe care-i cerusem lui Fang
Rong şi care aşteptau acum tăcuţi în vazele lor să devină
martorii unei vărsări nemiloase de sânge. Am închis ochii şi
am inhalat parfumul lor decadent. O singură şi ultimă oară
mă voi mai prostitua, până când voi înfige un cuţit în inima
lui Fung sau îi voi spulbera creierii cu pistolul.
Nu mai ştiam de când tot umblam prin cameră, când am
tresărit la auzul unor bătăi frenetice în uşă. Zece ani de zile
aşteptasem această clipă şi acum sosise în sfârşit! Am deschis
uşa şi l-am zărit pe înaltul Stăpân Fung — oaspetele meu
preferat şi cel mai înverşunat duşman — care mă scruta cu
ochii arzând ca nişte
Pavilionul plăcerilor 555

lampioane. în spatele lui se înălţau doi munţi uriaşi — gărzile


lui de corp.
Am afişat cel mai minunat zâmbet cu gropiţe şi i-am spus
din uşă:
— Aii-ya, înalte Stăpân Fung şi am arătat cu capul spre
cele două pachete ambulante de muşchi. Nu vreau să rămână
în preajma noastră. Aţi uitat că astă-seară vom sărbători
regăsirea noastră?
Şi-a întins mâna şi m-a ciupit de obraz.
— Dar am nevoie de ei, să stea de pază în caz că...
— Aii-ya, înalte Stăpân Fung, nu vă faceţi griji — am
alunecat câţiva paşi într-o parte şi mi-am unduit talia — azi au
ieşit toţi în oraş să vadă lampioanele! în afară de asta, ştiţi
bine, nu v-am mai văzut de un secol...
— Bine, bine, frumuşica mea. M-ai convins.
Tocmai când voia să le facă semn gărzilor să se
îndepărteze, mi-am aşezat mâna pe braţul lui.
— Noaptea aceasta e deosebită, înalte Stăpân Fung;
daţi-le, vă rog, nişte bani, să-şi cumpere vin, să sărbătorească
şi ei.
— Ah, Xiang Xiang — Fung m-a privit curios — nu te-am
văzut de câţiva ani şi te-ai transformat într-o femeie atât de
sofisticată!
După ce au plecat gărzile, l-am poftit pe Fung înăuntru.
Am împins uşa cu piciorul şi m-am aruncat în braţele
duşmanului meu, de parcă ar fi fost iubitul meu cel mai
scump. Fung m-a sărutat pătimaş pe gură, iar mâna şi-a
vârât-o pe sub rochia mea, să-mi strângă sânii. După ce ne-am
desprins în sfârşit unul din braţele celuilalt, l-am ajutat să se
aşeze pe canapea, i-am dat jos pantofii şi l-am servit cu
mâncare — exact ca în trecut.
556 Mingmei Yip

în timp ce mâneam, beam şi stăteam de vorbă, mâna lui


osoasă nu mai contenea să se întindă, ca mâna unui mic
cerşetor, spre mine, să mă pipăie. Am continuat să-i umplu
paharul cu vin şi să-i arunc priviri răpitoare.
Fung m-a întrebat cum şi de ce fugisem din pavilion şi pe
unde umblasem în tot acest timp.
Am ales cel mai mare crevete şi i l-am aşezat pe farfurie.
— înalte Stăpân Fung, vă rog să nu plecaţi urechea la
zvonurile răspândite de mama şi De. Nu am fugit, am plecat
pur şi simplu. Nu am fost vândută pavilionului şi, prin
urmare, nu aveam datorii faţă de ei.
Fung a ridicat o sprânceană.
— Ei? Chiar aşa? Xiang Xiang, nu mi-ai spus niciodată
nimic despre trecutul tău. Ce-ar fi să-mi povesteşti acum câte
ceva?
M-a trecut un fior. Pentru a mă calma, am ridicat cupa şi
am sorbit lung din vin.
— Aii-ya, înalte Stăpân Fung, în noaptea asta sărbătorim
reuniunea noastră, să ne bucurăm deocamdată unul de
celălalt. Am să vă povestesc mai târziu.
— Bine, bine.
S-a oprit, a luat o bucată de ficat de raţă de culoarea
noroiului mânjit cu sânge şi şi-a vârât-o în gură. A mestecat şi
plescăit o vreme, apoi s-a întors şi m-a privit în ochi.
— Xiang Xiang, de ce te-ai întors?
Inima mi-a stat în loc. Mi-am scos batista din mânecă şi am
fluturat-o spre chipul înroşit al lui Fung.
— înalte Stăpân Fung, ce întrebare! M-am întors pentru
că gândurile îmi zburau mereu spre dumneavoastră!
Pavilionul plăcerilor 557

Brusc m-am întrebat: n-aş putea oare să-l strâng de gât cu


batista, chiar în clipa aceasta, pe acest morman mişcător de
riduri?
Cu privirea împăienjenită de alcool, a spus:
— E adevărat, vulpiţa mea?
Am dat din cap, căutându-i privirea.
— Cum de nu te-a pedepsit mama?
Am chicotit.
— Credeţi că sunt atât de proşti, încât să o pedepsească
pe sora dumneavoastră preferată? Eu sunt o târfă
neînsemnată; de dumneavoastră le este însă teamă, înalte
Stăpân Fung.
Fung a părut în primul moment satisfăcut, dar apoi a
căzut pe gânduri. A mai luat câteva înghiţituri de vin, iar
când m-a privit din nou, avea o expresie serioasă.
Inima mi-a stat în loc. Bănuia oare că ceva nu era în
regulă?
Dar mi-a spus:
— Xiang Xiang, nu vrei să te căsătoreşti cu mine?
Am fost atât de surprinsă de vorbele sale, încât nu
am ştiut ce să răspund.
— Xiang Xiang, de ce eziţi? Am să-ţi ofer o viaţă
minunată. Te iubesc.
Imaginea lui Teng Xiong mi-a venit atunci în minte. Oare
o prinsese şi o ucisese? Mi-am imaginat trupul ei — ros de
câini sălbatici; atârnând fără vlagă de un copac; plutind
într-un râu cu apa înroşită de sângele care ţâşnise din pieptul
ei zdrobit.
Pentru a mă linişti, am luat o gură de vin şi o bucată de
yuba29, pe care am mestecat-o gânditoare. Am

29 „Smântână" de soia, obţinută prin fierberea laptelui de soia, se


usucă şi apoi se rehidratează prin cufundarea în apă, pentru a fi
folosită ca înlocuitor al cărnii.
558 Mingmei Yip

umplut cupa lui Fung şi i-am aruncat o privire lascivă, care


să-i înmoaie sufletul şi să-i întărească tulpina de jad.
— înalte Stăpân Fung, cum pot fi sigură că mă iubiţi cu
adevărat?
— Xiang Xiang — a scos din buzunar o casetă de catifea
— deschide-o; vezi ce ţi-am adus ca să-ţi dovedesc dragostea
mea.
Am deschis cutia şi am văzut un dragon. Deşi de
dimensiune mică, era lucrat cu meşteşugie şi deborda de qi.
Aproape că puteam vedea energia emanată de corpul său
curbat, bătut cu sute de diamante. Ochii lui erau două rubine
mari şi îşi întindea cu eleganţă ghearele şi coada din aur. Am
scos broşa din cutie şi am răsucit-o în toate părţile, pentru ca
diamantele să se reflecte în peretele acoperit cu oglindă. Un
dragon! Fung ţinuse minte că eram născută în anul
dragonului şi îmi adusese unul în dar de sărbătoarea
reuniunii noastre.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Fung nu avea cum să
bănuiască de ce eram atât de mişcată de cadoul lui. îmi
amintea vorbele lui Baba, care îmi explicase că fiecare copil
născut în anul dragonului era considerat deosebit de norocos.
De aceea îmi prezisese mereu că voi deveni prima femeie
eminentă zhuang yuan, care va aduce prestigiu şi glorie
familiei şi strămoşilor noştri. „Fei- long zaitian — dragon
înălţându-se spre cer" fusese expresia lui preferată, când
vorbea despre viitorul strălucit care o aştepta pe fiica lui.
Plin de tandreţe, Fung mi-a şters lacrimile cu batista lui.
— Nu plânge, Xiang Xiang, suferinţa ta va lua curând
sfârşit. Dacă te căsătoreşti cu mine, nu vei avea
Pavilionul plăcerilor 559

doar cele mai scumpe haine, mâncăruri şi bijuterii din lume —


a făcut o pauză, apoi a continuat pe un ton înflăcărat — ci te
voi răsfăţa ca pe propria-mi fiică.
Fiica lui! Mi-am muşcat buza până când am simţit gustul
sângelui. M-am uitat la Fung — o stafie dintr-o viaţă trecută,
venită să mă bântuie. Am rămas privin- du-ne în ochi vreme
de o incarnare, până când m-a tras brusc în braţele lui.
— O, Xiang Xiang, Xiang Xiang, a continuat să îngâne, de
parcă i-ar fi cântat un cântec de leagăn fiicei lui moarte.
Apoi mi-a şters cu degetele, foarte tandru, sângele de pe
buze. în cele din urmă a început să mă sărute pasional. Iar eu
l-am lăsat. într-o stare de delir, m-a dus spre pat, s-a dezbrăcat
şi m-a dezbrăcat şi pe mine, m-a întins pe pat şi şi-a vârât
tulpina murdară pe poarta mea preţioasă...

Când m-am trezit, Fung dormea buştean sau era beat


criţă, lângă mine în pat. Nici trupul lui, nici al meu nu era
acoperit de niciun fir de aţă. Mi-am trecut privirea peste gura
lui căscată, pielea scofâlcită şi penisul de tofu şi am simţit un
val de greaţă. Hainele lui trântite pe podea într-un morman
boţit arătau ca faţa stăpânului lor. M-am dat cu multă grijă jos
din pat. M-am apropiat în vârful picioarelor de haina mea,
unde ascunsesem cuţitul, când am zărit ceva ivindu-se de sub
mormanul de haine şifonate.
Am ridicat hainele cu degetele picioarelor şi am văzut
obiectul la care visasem — pistolul lui Fung.
Inima a început să-mi bată mai repede, ca un ceas care a
luat-o razna.
560 Mingmei Yip

Mi-am imaginat pocnetul puternic care va cutremura


aerul serii şi va pune capăt agoniei mele. Cu ochiul minţii
vedeam sângele lui Fung — ca nişte şerpi roşii care se întorc
în găurile lor — umplând cu repeziciune toate crăpăturile din
cameră. îi vedeam şi ochii ieşiţi din orbite, holbându-se şocaţi
şi neîncrezători la mine, de parcă aş fi fost stafia fiicei lui,
întoarsă din lumea yin pentru a sufoca sufletul tatălui ei.
Mi-am imaginat râsetul delirant, victorios, care îi va înfiora pe
toţi cei care acum citeau ghicitorile de pe lampioane...
M-am aplecat şi am ridicat pistolul. Pentru prima oară
ţineam unul în mână. Acum aveam puterea de a ucide. Mâna
a început să-mi tremure.
Afară, frunzele foşneau Sha! Sha!, „Ucide! Ucide!"
Arma îmi părea deodată atât de mică şi neînsemnată.
Putea ceva atât de mic şi jalnic să curme o viaţă?
O ţineam cu amândouă mâinile, ţintind spre capul lui
Fung.
Un pocnet puternic a despicat cerul serii. Am scos un ţipăt
ascuţit. O clipă mai târziu mi-am dat seama că erau doar
focurile de artificii. Iar Fung mă privea acum speriat, dar încă
în viaţă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
— în numele Cerului, nu te juca cu pistolul! Xiang Xiang,
nu e o jucărie!
Deşi mâinile continuau să-mi tremure, ţineam „jucăria"
strâns, aţintită asupra lui Fung.
— Xiang Xiang, ce-i cu tine? Ţi-am spus să laşi pistolul. E
încărcat. M-ai putea împuşca din greşeală!
— înalte Stăpân Fung, aşa ţi-ar trebui!
— Ce vrei să spui?
— Am să te ucid.
Pavilionul plăcerilor 561

Spre surprinderea mea, în loc să pară înspăimântat, Fung


a început să râdă.
— Ha! Ha! Ha! Xiang Xiang, ce-i cu tine? Te-ai îmbătat
sau ţi-ai pierdut minţile? Hai să facem iar dragoste, eşti atât
de frumoasă goală şi semeni atât de mult cu fiica mea.
O senzaţie de greaţă mi-a cuprins stomacul. Degetele mi
s-au încleştat pe trăgaci.
— Blestemaţi să fiţi, şi tu şi fiica ta!
Fung m-a privit câteva clipe în tăcere. Apoi s-a schimbat la
faţă; acum părea înspăimântat.
— Stai puţin, Xiang Xiang, ce naiba...
— înalte Stăpân Fung, de zece ani de zile aştept clipa
asta. Când am să apăs trăgaciul, ruşinea mea va dispărea.
— Despre ce naiba vorbeşti?
Broboane de sudoare i-au apărut pe frunte.
— îţi sună cunoscut numele Tunet Bubuitor?
Nu mi-a răspuns.
Am continuat:
— Era tatăl meu. Acum zece ani ai făcut să fie executat
pentru o crimă pe care tu ai comis-o. De aceea am ajuns în
bordelul ăsta, pentru că tu mi-ai distrus familia. Acum a sosit
vremea să plăteşti pentru ticăloşia ta. Karma ta a făcut să devii
oaspetele meu preferat, iar eu să am astăzi ocazia de a te
ucide.
Fung părea încă prea şocat pentru a spune ceva. îşi mişca
trupul ca un şarpe într-o cuşcă.
Am strâns şi mai tare pistolul în mâini.
— Am să te ucid. Chiar acum!
— Xiang Xiang, te rog, nu face asta! Am să-ţi dau tot ce-ţi
doreşti.
— Poţi să-mi dai înapoi părinţii?
562 Mingmei Yip

A rămas fără cuvinte.


Am apăsat pe trăgaci. Iarăşi. Şi iarăşi. Şi iarăşi. Până când
mi-am dat seama că pur şi simplu nu eram în stare să fac
pistolul să pocnească!
Eram udă de transpiraţie pe spate şi la subsuori, iar
fruntea mi se acoperise de broboane de sudoare. Aveam
senzaţia că-mi arde gâtlejul şi mă trec fiori reci până în
măduva oaselor. în jurul meu, totul părea să fi îngheţat în
timp şi în spaţiu.
Văzând că nu eram în stare să trag, chipul lui Fung s-a
destins. S-a ridicat din pat şi a venit spre mine.
— Stai pe loc sau chiar am să trag!
Spre surprinderea mea, a izbucnit din nou în hohote
delirante de râs.
— Ha! Ha! Ha! Xiang Xiang, dă-i drumul şi trage, dacă
îndrăzneşti! Haide! Trage!
Glasul lui a devenit aspru şi plin de răutate.
— Ticăloasă nerecunoscătoare! Vrei să mă omori, după
tot ce am făcut pentru tine?!
Fung s-a aruncat asupra mea şi mi-a smuls pistolul din
mână.
— Afurisită să fii cu împuţita de mă-ta! Eşti moartă,
curvă! Data viitoare când mai vrei să ucizi pe cineva, să vii
pregătită. Ia întâi nişte lecţii de tir! Blestemată să fii cu tot
neamul tău!
M-a privit dezgustat.
— Cunoşti proverbul „Unii preferă să guste din vinul
pedepsei, decât din cel al respectului"?
Nu am răspuns. Mi-a aruncat în faţă:
— Aşa şi tu! M-am purtat frumos cu tine, ţi-am adus
atâtea cadouri scumpe şi te-am iubit ca pe propria fiică, iar tu
încerci să mă ucizi! Voi, curvele de doi bani, regulate-de-câini,
preferaţi să fiţi pedepsite decât
Pavilionul plăcerilor 563

respectate! De-aia sunteţi toate nişte târfe! A strigat la fel de


tare ca focurile de artificii: Curvă împuţită!
Din clipa aceea nu mi-a mai păsat dacă Fung avea să mă
expedieze în lumea yin. Poate atunci m-aş fi reîntâlnit cu
Baba, Perla şi poate chiar Guigui, căţeluşul din care
mâncasem cu atâta plăcere la treisprezece ani!
I-am aruncat şi eu în faţă:
— Voi, bărbaţii împuţiţi, m-aţi transformat într-o curvă!
Eu eram sortită să devin prima femeie zhuang yuan\
Fung m-a privit câteva clipe neîncrezător, după care a
început să râdă.
— O, chiar aşa?! Atunci te-a cam păcălit soarta, nu-i aşa?
Deci asta spera tatăl tău că va deveni fiica lui! Zhuang yuan.
Ha!
S-a gândit o clipă, apoi a continuat:
— Da, acum mi-1 amintesc, era un schilod.
Am început să tremur de furie, dar nu puteam nega că
Baba se transformase într-adevăr într-un schilod — după ce-şi
rupsese piciorul în timpul fatalei reprezentaţii de operă
Peking.
Fung a continuat gânditor:
— Mă întreb cum a reuşit un schilod să dea viaţă unei
fete atât de frumoase ca tine. O fi fost meritul maică-tii.
Mi-a aruncat o privire lascivă.
— Simt sigur că e o mare frumuseţe; unde e...
Oripilată, am răbufnit:
— Nu! E călugăriţă!
— Călugăriţă? Cu atât mai excitant!
M-am năpustit spre această bestie cu chip uman. Fung
mi-a pus pistolul la tâmplă.
— Gata cu prostiile, Xiang Xiang! Dacă nu mi-ai fi
amintit de fiica mea, aş fi tras de mult un glonţ în căp- şorul
tău frumos. Acum ascultă-mă cu atenţie. Să faci
564 Mingmei Yip

bine să dispari din Shanghai în trei zile. Dacă eu sau vreunul


dintre oamenii mei dăm cu ochii de tine după aceea, înseamnă
că ceri o întrevedere cu Regele Iadului.
Mi-a ridicat bărbia cu ţeava pistolului.
— Xiang Xiang, nu vreau să fiu obligat să-mi ucid a doua
oară „fiica". S-a oprit şi s-a prefăcut că trage. „Bang! Aşa i-am
găurit fruntea celei de-a patra concubine ale mele, drept între
frumoasele ei sprâncene. Ha! Ha! Ha! Spre ghinionul ei nu
semăna deloc cu fata mea, altfel i-aş fi cruţat şi ei viaţa, ca ţie.
— Ai ucis-o pe Teng Xiong!
L-am scuipat în faţă. S-a dat un pas înapoi.
Brusc mi-am amintit noaptea în care trebuia să-mi „crape
pepenele" — îl lovisem din greşeală în faţă.
Mi-am adunat întreaga forţă şi i-am împins piciorul în
tulpina împuţită.
— Aaaaaa! a urlat, apucându-se între picioare.
Pistolul a căzut pe jos. L-am înhăţat şi l-am îndreptat spre
inima lui Fung.
Şi-a ridicat privirea şi a rânjit în ciuda durerii:
— Hai, dă-i drumul, trage! Nu fi laşă de data asta!
Am apăsat trăgaciul.
Pocnetul a fost atât de puternic, încât am crezut că
surzisem.
Insă zbieretul neomenesc al lui Fung m-a trezit imediat la
realitate.
Fung nu s-a chircit pe jos, ca tata, când îl lovise glonţul. Ca
o stafie care se chinuie să se întoarcă din iad, a apărut în faţa
mea, cu sângele ţâşnind dintr-o parte a capului. Când a întins
mâna, implorându-mă să nu mai trag, am văzut că nu mai
avea o ureche!
Am închis ochii şi am apăsat trăgaciul, pentru un nou
„bang!" asurzitor.
Pavilionul plăcerilor 565

Când i-am deschis, nu am văzut nici bestia cu chip uman


dându-şi ultima suflare chinuită pe acest pământ, niciun
cadavru zdrobit ca un animal măcelărit. Fung dispăruse pur
şi simplu! Doar o urmă de sânge străbă- tea în zigzag camera,
ca mărturie a prezenţei sale de rău augur în această încăpere.
îi ratasem inima nemernică a doua oară — poate din cauză că
nu avea inimă!
Agitată, de parcă mi-ar fi bătut o pisică în pantaloni,
m-am îmbrăcat în grabă, am ieşit rapid din camera de primire
a oaspeţilor şi am alergat la bucătărie! Ştiam că ar fi trebuit
să-mi iau imediat tălpăşiţa. Dar trebuia să o mai văd o dată pe
Ah Ping — de dragul Perlei.
Nicăieri nu era nici picior de om, iar pavilionul turcoaz
părea un mausoleu străvechi. Afară, tăcerea fantomatică era
sfâşiată de bubuiturile petardelor.
în mintea mea stăruia chipul însângerat, fără ureche, al lui
Fung. De ce, Cerule, nu i-ai îndreptat glonţul între ochi —
cum făcuse el cu Teng Xiong?
Atunci mi s-a părut că o văd pe Teng Xiong cu o gaură
adâncă în cel de-al treilea ochi. Era prea uimită, pentru a
muri; buzele ei se mişcau, spunând parc: „Preţioasă Orhidee,
te rog, iubeşte-mă în această viaţă. Măcar o clipă".
Alergam tremurând şi murmurând, „O, Teng Xiong! Teng
Xiong!". Am ajuns în cele din urmă în bucătărie. Am împins
uşor uşa, care s-a deschis cu un scârţâit, dând la iveală o
încăpere scăldată în lumina slabă a lunii.
Am făcut încet câţiva paşi şi am şoptit neliniştită:
— Mătuşică Ah Ping?!
N-am primit niciun răspuns, în afara foşnetului Shal Sha!
— „Ucide! Ucide!" — al frunzelor de afară. I-am
566 Mingmei Yip

mai rostit numele de câteva ori, dar în zadar. Eram pe punctul


de a renunţa, când am zărit într-un colţ îndepărtat o siluetă
ghemuită lângă un ceaun uriaş.
Am alergat spre ea şi am strigat:
— Mătuşică Ah Ping!
Silueta a tresărit. A clipit de câteva ori, parcă pentru a
alunga un vis stăruitor. M-a privit câteva clipe cu ochi
înfricoşaţi, apoi a spus brusc:
— Tu eşti Xiang Xiang? Ce faci aici?
Am încremenit. Doar Ah Ping era mută şi nebună!
Ne-am privit în ochi, ca două pisici înspăimântate, vreme
de o incarnare. în cele din urmă am spus:
— Mătuşică Ah Ping, deci nu eşti...
— Nu, nu sunt nici mută, nici nebună.
— Cerule, mătuşică Ah Ping, atunci de ce...
A dat din mână, apoi mi-a adus un prosop curat şi un
lighean cu apă şi a început să-mi spele faţa. Pe urmă m-a
întrebat:
— Xiang Xiang, de ce ai venit aici?
Dintr-o suflare, i-am povestit tot ce se întâmplase.
— O, Cerule, Xiang Xiang, te rog să pleci imediat! înaltul
Stăpân Fung e mult prea puternic şi ticălos! Va fi nevoit să
explice tuturor cum şi-a pierdut urechea. Dacă pune mâna pe
tine, va fi necruţător!
S-a ridicat brusc de pe scaun şi m-a tras după ea.
— Vino, te duc undeva unde poţi rămâne o vreme în
siguranţă.
Ah Ping m-a condus în grădina bântuită. Am intrat în
templul părăsit şi am îngenuncheat amândouă în faţa
altarului.
A spus:
— Ne vom ruga fiicelor mele din lumea yin să te apere.
Pavilionul plăcerilor 567

După ce ne-am încheiat rugăciunile, m-am aruncat în


braţele ei şi i-am spus „Mamă!" din partea Perlei şi a
Rubinului.
Mi-a mângâiat părul cu degetele ei deformate de artrită.
— Ştiu că tu şi Perla aţi fost surori de sânge unite prin
legământ.
— Cum ai aflat?
— Perla mi-a povestit.
— Dar credeam că...
— Deşi credea că îmi pierdusem minţile, Perla a rămas o
fiică iubitoare. Venea la mine şi îmi spunea ce i se întâmpla,
deşi credea că nu o înţeleg. Era un fel de ritual al dragostei
filiale.
— Mătuşică Ah Ping, îmi pare nespus de rău pentru toate
prin câte ai trecut.
— Viaţa înseamnă suferinţă. întotdeauna a fost aşa şi aşa
va rămâne.
I-am cercetat pielea tăbăcită, prea îndurerată pentru a
spune ceva.
A continuat:
— Xiang Xiang, vrei să ştii de ce mă prefac, aşa-i?
Am dat din cap.
— Toate lucrurile care se întâmplă sau nu se întâmplă au
cu siguranţă o cauză. Asta se numeşte karma. După cum ştii
deja, karma mea e rea. Foarte rea. Unii devin vegetarieni
pentru a-şi alunga karma rea, dar eu nu pot, pentru că sunt
bucătăreasă şi nu pot renunţa la carne. După ce am încercat,
fără folos, să-mi distrug vocea, m-am hotărât să adun răsplăţi
renunţând să mai vorbesc. Astfel, cuvintele nu pot întina
puritatea iniţială a minţii mele. Xiang Xiang, să nu mai
vorbeşti înseamnă să nu mai „ucizi". Perla a fost ucisă de
cuvinte!
568 Mingmei Yip

Eram încă uimită că această femeie fragilă, care nu se


distingea prin nimic şi fusese cândva surdă şi nebună, vorbea
acum cu atâta bun-simţ şi atât de elocvent.
Mi-a vorbit din nou, de data aceasta pe un ton imperios:
— Xiang Xiang, acum pleacă repede.
— Mătuşică Ah Ping — i-am cercetat ochii — vino, te rog,
cu mine la Peking.
— Nu pot. Trebuie să rămân aici, să veghez asupra
spiritelor fiicelor mele. în afară de asta, sunt o femeie bătrână.
Nu mă mai prea interesează viitorul, doar trecutul.
în grădină, în lumina lunii, ne-am îmbrăţişat şi ne-am luat
rămas-bun. Pentru totdeauna.
Când am ajuns în dreptul porţii, m-am întors şi m-am
uitat la ea. Faţa ei, o mască enigmatică, deopotrivă martora şi
întruparea suferinţei, strălucea acum clară şi pură în lumina
lunii.
— Mătuşică Ah Ping, vino, te rog, cu mine.
A scuturat din cap.
Ştiam că nu avea niciun sens să încerc să o conving.
— Atunci să ai grijă de tine.
Mi-a aruncat o privire plină de înţeles şi a făcut un semn,
de parcă ar fi spus „şi tu". Apoi, din nou tăcută, s-a îndepărtat
şi a dispărut curând după colţ.
PARTEA A PATRA
34
Ceai de ginseng

tilourile lui Jade Treasure şi Leo Stanley scri- jelesc


hârtia, transformându-mi suferinţele şi
^—/ coşmarurile în vise vandabile.
Jade lasă în sfârşit stiloul din mână şi închide reportofonul
exclamând:
— Uau! Bunicuţo, ce lucruri minunate!
— Minunate?
O privesc cu dojană.
— Nenorocirile şi suferinţele mele?
Jade se strâmbă, ca un copil pe care-1 muştruluieşti când
minte.
— Ştii ce vreau să spun!
— Sigur că da, suferinţele mele pot fi transpuse în poveşti
minunate, care pot fi la rândul lor vândute la un preţ minunat.
Jade îmi imită felul de a vorbi.
— Ait-ya! Bunicuţo!
Leo sare imediat în ajutorul logodnicei sale.
Pavilionul plăcerilor 571

— Popo, Jade vrea să spună că eşti o fiinţă minunată.


— Bine, bine.
îmi ridic colţurile buzelor — ca acum mai bine de
şaptezeci de ani — într-un zâmbet ca un lotus înflorit.
— V-am spus că viaţa mea e chiar mai siropoasă decât o
telenovelă.
Jade mă întreabă:
— Bunicuţo, cum de nu l-ai ucis pe înaltul Stăpân Fung?
îi arunc o privire enervată.
— Pentru că nu am instincte criminale, de-aia! Vrei să ai
un criminal în familie?
— Credeam că am deja unul — pe tatăl tău.
— Ba nu. Ţi-am mai spus că a fost acuzat de o crimă pe
care nu o comisese.
— Iartă-mă, bunicuţo, sigur că da.
Jade face o pauză, se gândeşte câteva clipe concentrată,
apoi continuă:
— Dar ar fi trebuit să-l împuşti, pentru că ţelul tău în
viaţă fusese să-l ucizi pe criminalul Fung.
— Da, dar nu ne atingem toate ţelurile din viaţă, nu-i
aşa?
Cei doi îşi aruncă priviri întrebătoare. Jade spune:
— Cred că erai prea speriată pentru a-i nimeri inima.
— Da, eram speriată, foarte speriată, dar cred că
adevăratul motiv a fost karma mea.
Jade mă priveşte mirată.
— Deci karma ta te-a împiedicat să-l ucizi pe Fung?
— Da. Poate că vorbele mamei despre compasiunea
budistă au făcut ca pistolul să se îndrepte spre urechea lui, nu
spre inimă.
572 Mingmei Yip

Leo mă întreabă:
— Popo, ai regretat vreodată că nu l-ai ucis?
— La început da, chiar foarte mult, dar acum nu mai
regret.
Jade face o faţă neîncrezătoare.
— Dar de ce? Bunicuţo, părerea mea este că ar fi trebuit
să-l ucizi.
— Prinţesa mea, lasă-mă să te întreb ceva. Ai putea
vreodată să-ţi omori pisica?
— Nu, bineînţeles că nu!
— Atunci cum poţi spune că ar fi trebuit să curm viaţa
unei fiinţe umane?
— Dar e altceva, Fung era duşmanul tău!
— De unde ştii că pisica nu a fost duşmanul tău într-o
viaţă trecută?
— Bunicuţo!
Leo o bate uşor peste mână.
Oftez.
— Hai, poate că în adâncul sufletului meu nu m-am
îndurat să-l ucid. Deşi el era lipsit de suflet. Cine ştie? Mă
opresc, apoi continui: Oricum, l-am lăsat fără ureche. Pentru
un bărbat ca Fung e mult mai rău să-şi piardă urechea şi odată
cu ea reputaţia, decât să fie ucis.
Urmează o pauză lungă, în timpul căreia cei doi copii yin
yang ai mei se străduiesc să-mi îmbrace în cuvinte
sentimentele şi amintirile.
Jade se apleacă spre mine şi mă priveşte cu ochi mari.
— Bunicuţo, după ce ai fugit din Shanghai, te-ai întors
la... la ...
Pentru că lui Jade îi este prea ruşine să ducă propoziţia
până la capăt, o ajut eu.
— La prostituţie?
Pavilionul plăcerilor 573

Cele două capete, unul blond şi celălalt brunet, sar în sus


şi-n jos, ca nişte bile yin yang.
îmi vine să râd. Cum se face că nişte tineri americani,
cumsecade şi şcoliţi, sunt atât de interesaţi de prostituţie? Cu
toate discuţiile despre sex şi libertatea sexuală, de ce sunt atât
de dornici să afle şi mai multe?
Leo îmi spune în mandarina pe care a învăţat să o
vorbească atât de elegant la Ge-Lin-Bi-Ya:
— Popo, povesteşte-ne, te rog, cum ai ajuns în America.
Vrem să aflăm toate amănuntele.
Le fac un semn cu mâna mea artritică.
— Aveţi răbdare, copiii mei! Doar v-am promis că nu voi
pomi pe calea celor nemuritori, spre Paradisul Vestic, nici nu
mă voi înălţa în zbor cu cocorii, înainte de a vă încredinţa
întreaga poveste a vieţii mele! Mai mult de atât, trebuie să-mi
adun toată puterea care mi-a mai rămas — o dau rapid pe
engleză, pentru următoarea tură.
Leo e nedumerit, dar asta îl face să arate şi mai bine.
— Următoarea tură? Popo, vrei să spui că vei scrie un al
doilea volum de memorii?
Nu apuc să-i răspund, pentru că Jade mi-o ia înainte,
privindu-1 dojenitoare:
— Leo! Bunicuţa vrea să spună pentru turneul ce va
urma, de popularizare a cărţii. Să fii mai atent data viitoare!
Acum e rândul meu să-i arunc lui Jade o privire
pătrunzătoare, plină de dojană. Mă aplec spre ea şi îi şoptesc
la ureche:
— Jade, încetează! Nu-ţi bate joc şi nu-1 certa pe bărbatul
iubit, care, la rândul lui, te iubeşte. Cu iubirea adevărată nu te
întâlneşti decât o singură dată într-o incarnare; pricepi?
574 Mingmei Yip

Jade face mutre, încercând să pară drăguţă (şi chiar


reuşeşte). Apoi ţâşneşte în sus de pe canapea.
— Bunicuţo, mă duc să-ţi pregătesc încă un ceai de
ginseng. Leo, vrei să-ţi aduc şi ţie?
Se întoarce spre logodnicul ei şi îi aruncă o privire
răpitoare.
Scutur din cap. Hai, aşa îşi pierd tinerii minţile, când
inimile lor ard în focul iluzoriu al pasiunii. Apoi mă abţin cu
greu să nu izbucnesc în râs, când o văd pe Jade imitând paşii
frânţi ai lotusului de aur. Privirea lui Leo îi urmăreşte
picioarele goale şi degetele cu unghii roşii, cum urmăreşte o
pisică un mosor.
Jade revine într-o clipă cu două ceşti pline cu lichidul de
culoarea ambrei. Ii întinde una lui Leo, iar pe cealaltă mi-o
ţine mie la gură.
— Bunicuţo, bea, te rog. Am pus multă miere în ceai. îţi
va face tenul neted şi îţi va da qi din belşug.
La cei nouăzeci şi opt de ani ai mei, la ce-mi mai trebuie un
ten neted şi qi din belşug? Pentru a seduce vreun boşorog de o
sută de ani cu-ambele-picioa- re-în-groapă? Bineînţeles că
tenul neted e, de fapt, pentru apariţiile mele televizate (pe
care Jade le preconizează), iar qi pentru turneul obositor pe
care-1 voi face cu cartea!
Mă decid să fiu ascultătoare ca un copil, pentru a nu răni
instinctele „materne" ale lui Jade şi bunele ei intenţii. Beau
până la fund ceaiul dulce-amar, de parcă mi-aş înghiţi karma
la fel de dulce-amară. Apoi continui:
— Mi-am jurat să nu mă mai întorc la „ştiţi-voi-ce" şi în
ciuda...
Ochii minunaţi, aproape feminini, ai lui Leo se măresc.
Pavilionul plăcerilor 575

— Popo, în ciuda promisiunii tale, te-ai întors?


îmi muşc buzele, pentru a nu izbucni în râs. Dar vai, mă
înec şi încep să tuşesc ca o nebună.
Jade mă bate pe spate şi îmi masează braţele; Leo stă în
faţa mea cu o expresie stupefiată. Mă silesc în cele din urmă să
mă calmez. Jade se duce val-vârtej la bucătărie, să-mi aducă
ceai proaspăt.
Revine în grabă şi îmi întinde ceaşca. Iau câteva înghiţituri
şi le spun celor două feţe nostime.
— Aşadar, unde rămăsesem, când aţi încercat să mă
ucideţi cu propriul meu râs?
Mă uit la ei cu o faţă inexpresivă.
— Aşa, tocmai voiam să vă spun că în ciuda tuturor
dificultăţilor, mi-am ţinut promisiunea şi nu m-am mai întors
niciodată la „ştiţi-voi-ce".
Cei doi oftează. Nu-mi dau seama dacă de uşurare sau de
dezamăgire.
35
Din nou la Peking

upă ce am părăsit Pavilionul Florii de Pier- / A


sic, am oprit o ricşă şi m-am întors în gra- J m < S bă la hotel.
M-am dezbrăcat şi întins în cadă, în speranţa că apa fierbinte
va şterge şi ultima senzaţie de murdărie, care îmi rămăsese de
la ultima partidă de sex cu Fung cel-încă-în-viaţă, precum şi
sângele care încă mai împroşca în mintea mea. Un lucru era
acum sigur: terminasem cu prostituţia.
în noaptea aceea n-am închis un ochi. în mintea mea se
roteau imaginile crimei nereuşite. De ce nu-i nimerisem inima?
mă întrebam mereu, fără să primesc alt răspuns decât propriile
mele hohote de plâns. M-am ghemuit ca un animal rănit şi am
aşteptam ca zorile să risipească întunericul.
Nu puteam rămâne în Shanghai, prin urmare locul meu de
refugiu avea să fie Peking. Acolo o aveam cel puţin pe mama
— maica stareţă Bunătate Minunată. Mă puteam aciui fie într-o
mică pensiune, fie — cu permi
Pavilionul plăcerilor 577

siunea ei — în Templul Lotusului Pur. Iar acolo aveam să mă


gândesc la următorul pas, deşi nu aveam nici cea mai vagă
idee care ar fi fost acesta.
A doua zi dimineaţa m-am ridicat din pat înainte de a se
lumina şi am luat un taxi spre Gara de Nord. Cerul avea
culoarea cernelii diluate; o pâclă rece şi umedă atârna tristă
deasupra oraşului. Era abia cinci şi jumătate, dar în faţa
clădirii impunătoare era deja îmbulzeală.
Vânzătorii ambulanţi îşi vegheau coşurile şi zbierau cât îi
ţinea gura.
— Gogoşi proaspete şi congee!
— Picioare de porc! Capete afumate de peşte!
Copiii se agăţaseră de rochiile mamelor; bărbaţii cărau
bagajele cu chipuri hotărâte. O femeie tânără îşi pieptăna
fiica. Lângă ele stăteau două geamantane mari, maro — ca doi
câini de pază. Un cuplu tânăr a sărit dintr-o ricşă. Bărbatul a
aruncat câţiva bănuţi de cupru în mâna bătătorită a
hamalului, apoi a împins-o pe femeie spre intrare. Hamalul a
gemut de câteva ori, s-a aşezat pe bordură şi şi-a scos pipa
lungă, în aşteptarea următorului client. Pe sub un crac al
pantalonilor lui vătuiţi şi murdari am zărit o cicatrice mare,
de culoarea râtului unui porc mort. Picioarele lui erau două
bărci mari, ancorate în marea de asfalt prăfuit.
Cine erau toţi aceşti oameni şi încotro se îndreptau? M-am
întrebat câţi dintre ei aveau un ţel în viaţă. Dar un ţel se poate
transforma într-un coşmar. Ca cel în care mă aflam eu acum,
tremurând în faţa gării, încercând să fug de trista mea karmă.
Am intrat repede în clădirea gării şi mi-am cumpărat un bilet
de clasa a treia, în speranţa că aveam să dispar în mulţime, ca
un strop de apă în mare. Dorind să semăn cât de puţin posibil
578 Mingmei Yip

cu o ming ji, nu mă machiasem şi îmbrăcasem o jachetă


ponosită peste rândul de haine aspre, pe care mi le cumpărase
Qing Zhen din banii cerşiţi pe stradă.
M-am îndreptat spre peron, am urcat în tren şi am înaintat
înghesuindu-mă printre ceilalţi pasageri, până când am găsit
un loc liber, din fericire lângă geam. Vagonul de clasa a treia
puţea — a transpiraţie; a purcei, pui de găină şi raţe care se
zbăteau în cuşti prea mici; a urină de copil. I-am văzut pe unii
dintre pasageri scobindu-se în nas şi scuipând pe jos şi am fost
atât de dezgustată, încât cu greu mi-am înăbuşit senzaţia de
vomă.
Trenul s-a pus în cele din urmă în mişcare, dar aerul rece
care intra pe geamuri nu reuşea să alunge decât în mică
măsură mirosurile neplăcute. Apoi şi-a făcut cu blândeţe
apariţia soarele, care a încălzit şi luminat aerul. Am moţăit o
vreme şi când m-am trezit, trenul oprise într-o gară mică. Pe
geam am văzut valuri de oameni, ale căror mişcări păreau să
fie dirijate de forţe irezistibile.
în clipa în care trenul s-a urnit din nou, am zărit din coada
ochiului un bărbat de vârstă mijlocie, cu înfăţişare plăcută,
sărind în tren. Ochii lui mari şi pomeţii pronunţaţi îmi păreau
cunoscuţi, dar nu ştiam de unde să-l iau.
Câteva clipe mai târziu, bărbatul a apărut în vagonul meu.
în timpul scurtei opriri coborâseră mulţi oameni şi acum erau
câteva locuri libere. S-a uitat în jur şi apoi, spre surprinderea
mea, a venit să se aşeze pe locul din faţa mea. Poate mă
cunoştea de la vreo întâlnire din trecut. Sau poate era vreun
fost client, căruia-i uitasem chipul. Un gând neplăcut s-a ivit
atunci în mintea mea — dacă era unul dintre oamenii lui
Fung, trimis
Pavilionul plăcerilor 579

să mă pedepsească? Inima a început să-mi bată mai repede.


Bărbatul m-a privit cu curiozitate câteva clipe, a scos apoi un
caiet şi a început să scrie.
Bătăile inimii mele s-au înteţit. Oare scria un raport despre
mine? Am încercat să mă liniştesc, spunându-mi că un bărbat
cu o faţă atât de inteligentă nu putea fi genul de persoană care
ar lucra pentru Fung. Am continuat să-i arunc priviri furişe,
gândindu-mă că poate era scriitor.
Când privirile ni s-au întâlnit în cele din urmă, bărbatul
mi-a zâmbit părând să-şi ceară scuze, apoi s-a aplecat din nou
asupra caietului. Palmele au început să-mi transpire şi m-am
decis să mă mut în alt vagon. Am apucat geamantanul şi
qin-ul, dar când am dat să mă ridic, am văzut că bărbatul nu
scria, ci desena — mă desena pe mine.
în clipa aceea m-am dumirit şi liniştit. Am lăsat bagajele
din mână şi m-am aşezat la loc.
— Sunteţi domnul Jiang Mou?
Bărbatul şi-a ridicat privirea şi s-a uitat la mine.
— Da, eu sunt. Dar de unde îmi ştiţi numele?
Era o poveste atât de complicată, încât nu am ştiut imediat
cum să-i răspund.
A continuat:
— Ne-am cunoscut cândva?
— Da.
M-a privit plin de interes.
— Intr-adevăr, îmi păreţi cunoscută, dar nu-mi amintesc
de unde.
— Mă numesc Hu Xiang Xiang. Ne-am cunoscut acum
zece ani, la sărbătoarea yuanxiao, în Sala Nemuritorilor
Cocorul Alb.
Vedeam cum se străduia să-şi amintească.
580 Mingmei Yip

— O însoţeam pe sora Perlă. Ea ne-a făcut cunoştinţă. Şi


mi-a spus că, dacă aveam noroc, într-o bună zi veţi accepta să
mă pictaţi şi astfel voi deveni foarte celebră. Vă aduceţi
aminte?
— Da, acum îmi amintesc. Dar sunteţi atât de
schimbată...
— Bineînţeles, domnule Jiang, doar au trecut atâţia ani!
Ne-am privit tăcuţi, dezgropând fiecare în sufletul său
vechi amintiri şi răni.
Apoi i-am spus, măsurându-mi cuvintele:
— în ultima ei scrisoare, Perla m-a rugat, în cazul în care
aveam să vă întâlnesc într-o bună zi, să vă spun că...
Brusc m-am simţit atât de furioasă pe cruzimea acestui
bărbat, încât m-am întrebat dacă merita să afle cât de mult îl
iubise Perla.
S-a aplecat puţin spre mine. Atunci am observat că ochii
începuseră să i se înroşească.
— Ce să-mi spuneţi?
— Să vă spun că... n-a iubit pe nimeni cum v-a iubit pe
dumneavoastră.
Auzindu-mi vorbele, Jiang Mou a spus cu un glas spart.
— Mi-e dor de Perla... atât de mult.
Am surâs batjocoritor.
— Şi atunci unde aţi dispărut, când avea atâta nevoie de
dumneavoastră? De ce nu i-aţi scris măcar câteva rânduri de
mângâiere?
— Asta a crezut Perla, că am o inimă de piatră?
Am dat din cap.
— Când s-au petrecut toate acele lucruri, eram la Peking,
lucram pentru un client bogat. Am aflat abia după ce m-am
întors la Shanghai. Trecuse deja o lună
Pavilionul plăcerilor 581

de când... murise. Mi s-a frânt inima, când am aflat. Dar ce să


mai fi făcut?
S-a oprit, apoi a continuat, părând ceva mai vesel:
— Vă mulţumesc că mi-aţi transmis vorbele Perlei.
Am simţit cum mi se risipeşte furia. în lumina dimineţii,
care se revărsa pe geam, am putut vedea mai bine ce o
atrăsese pe Perla: fruntea lată, pomeţii masculini, pronunţaţi,
aerul de artist.
După ce i-am povestit în amănunt cum murise şi fusese
îngropată Perla, a rămas tăcut, cu chipul umbrit de
melancolie. Apoi m-a întrebat ce făcusem în toţi anii care
trecuseră de la întâlnirea noastră. I-am povestit, lăsând
desigur câteva lucruri la o parte, în special motivul pentru
care plecam acum din Shanghai într-un vagon de clasa a treia.
După ce am încheiat, Jiang Mou m-a privit atent.
— Xiang Xiang, vreau să fac un lucru, pentru a-mi
îndrepta greşeala faţă de Perla şi a-i respecta promisiunea.
— Ce anume?
— Să te pictez.
— în ulei?
Pictura în ulei era un lucru rar în China. Inima mea bătea
să-mi spargă pieptul. Ar fi fost o experienţă extraordinară să
fiu pictată în ulei, nu în cerneală!
A dat din cap.
— Am un client bogat în Peking, care mi-a închiriat un
atelier. Te-aş putea picta acolo.
Jiang Mou mi-a spus că ar putea termina portretul în doar
trei zile, dacă eram dispusă să-i pozez şapte, opt ore pe zi.
Pentru că niciunul dintre noi nu avea timp de pierdut (eu
trebuia să o găsesc pe mama, el să ducă la bun sfârşit
comanda), am convenit imediat.
582 Mingmei Yip

Când am ajuns a doua zi la Peking, Jiang Mou mi-a dat


adresa atelierului său şi ne-am luat rămas-bun în grabă. Nu
m-am dus imediat la Templul Lotusului Pur, ci m-am
îndreptat întâi spre o pensiune ieftină, dar decentă, pe care o
descoperisem în apropiere de strada Wangfu Jing, în timpul
plimbărilor mele prin oraş. După ce m-am cazat, m-am
îmbăiat şi m-am schimbat, am mâncat o porţie mare de tăiţei
dandan şi am luat o ric- şă spre atelierul lui Jiang Mou. Adresa
pe care mi-o dăduse s-a dovedit a fi o casă veche de pe strada
Wangfu ■Jing, care fusese împărţită în mai multe
apartamente. Am urcat în grabă până la al patrulea etaj şi am
sunat la uşă. Jiang Mou mi-a deschis şi m-a poftit într-o
încăpere spaţioasă, aproape goală, cu excepţia unei pânze
întinse pe şevalet şi a unei mese pline cu ustensilele sale.
M-a privit cu ochi sfredelitori.
— începem?
Am dat din cap. Deşi nu discutasem despre asta, era
pentru amândoi evident că avea să fie un portret nud. Aşadar,
de îndată ce m-am instalat, am început să mă dezbrac fără să-l
mai întreb nimic, de parcă aş fi fost din nou în Pavilionul Florii
de Piersic. încăperea era, din fericire, încălzită cu două vase
pentru jăratic. Mi-am răsucit trupul, încercând să găsesc poza
perfectă. Jiang Mou mi-a schimbat puţin poziţia membrelor şi
a bustului. Spre dezamăgirea mea, mi-a privit trupul fără să ia
cu adevărat cunoştinţă de el. Nu că l-ar fi ignorat, dar nu părea
să-i stârnească pasiunea, să-i trezească vreo dorinţă. Era un
profesionist atât de desăvârşit? Dar eu, nu eram şi eu o
profesionistă — în arta de a satisface, a seduce, a excita? Şi
atunci de ce el reuşea să-şi păstreze profesionalismul, aici, în
atelierul lui, în vreme ce eu nu aveam niciun succes în profesia
mea?
Pavilionul plăcerilor 583

Am găsit în cele din urmă poza perfectă — mi-am aşezat


braţul drept sub cap, iar cu mâna stângă mi-am acoperit
partea yin a trupului, cu firele de păr pubian ivindu-se printre
degetele mele fine. Sânii mei se înălţau parcă dornici de a fi
mângâiaţi, dezmierdaţi, sărutaţi.
Jiang Mou m-a privit câteva clipe lung, apoi a început
să-mi schiţeze portretul pe pânză. Ţinea bucata de cărbune în
aer pentru a măsura, apoi ataca pânza cu mişcări rapide, la
care cărbunele scotea sunete scrâşnite. In prima zi nu a făcut
decât schiţa; abia a doua zi a început să picteze. Lucra cu
repeziciune, pentru a profita din plin de lumina bună, care se
revărsa pe fereastră. Vopseaua se lipea parcă îndrăgostită de
el, de roba, degetele, faţa şi părul lui. Nu îndrăzneam să scot
niciun sunet, de teamă să nu-i distrag câtuşi de puţin atenţia
şi să provoc astfel o mişcare greşită a pensulei.
Uneori se întrerupea şi îşi nota ce culori voia să folosească
sau schiţa umbrele şi poziţiile braţelor şi picioarelor mele,
pentru ca după ce mă întorceam la pensiune, să poată lucra în
continuare.
în după-amiaza celei de a treia zile, Jiang Mou a adăugat
câteva detalii şi a corectat câteva greşeli minore. Când a
început să se însereze, a lăsat în sfârşit pensula din mână şi a
întors şevaletul, să arunc şi eu o primă privire asupra
portretului.
Am fost fascinată de ceea ce am văzut. Jiang Mou îmi
făcuse ochii să scapere şireţi. Colţurile ridicate ale buzelor
mele evocau imaginea unui lotus pe punctul de a înflori.
Contrastul dintre părul meu negru şi tenul deschis părea să
fie expresia unei profunde înţelegeri a personalităţii mele. Iar
culoarea de ulei era atât de bogată şi vie!
584 Mingmei Yip

Acum, când nu mai ţinea pensula în mână, ochii lui Jiang


Mou m-au privit cu totul altfel — eram din nou o femeie în
carne şi oase.
Am dat să îmbrac roba, dar mâna lui m-a oprit.
— Xiang Xiang, las-o, te rog.
M-am uitat lung la el, am lăsat roba să alunece pe podea,
ca frunzele copacilor în briza toamnei. Stăteam complet goală
în faţa unui bărbat. Poate părea un lucru lipsit de semnificaţie,
pentru că asta făcusem aproape în fiecare zi a vieţii mele de
femeie. Dar de data aceasta era altfel. Un dragon părea să se
zvârcolească în trupul meu, încercând să se elibereze din
temniţă. Mi-am amintit atunci ce îmi povestise Perla despre
dragostea ei pentru Jiang Mou. Brusc am simţit dorinţa
nestăpânită de a încerca şi eu senzaţiile trăite de Perla. Voiam
să reîn- viu noaptea din templul grădinii bântuite, când
fusesem pentru întâia oară martora ritualului de echilibrare a
elementelor yin şi yang, de împerechere a cerului şi
pământului — un artist şi o prostituată, realizând eternul act
al pasiunii.
Voiam să retrăiesc sentimentele Perlei.
Voiam să fiu Perla — măcar pentru câteva clipe.
M-am apropiat încet de Jiang Mou, fostul iubit al Perlei şi
i-am atins faţa. Şi-a lipit imediat gura de palma mea şi mi-a
dezmierdat-o apoi cu limba, atingând-o cu mişcări lungi,
umezi. A scos un geamăt, parcă de durere, când şi-a lipit de
trupul meu tulpina întărită de jad.
Jiang Mou m-a condus înapoi spre canapeaua pe care îi
pozasem cu câteva minute în urmă şi m-a împins cu blândeţe
pe ea. Şi-a dat rapid hainele jos şi a înge- nunchiat lângă mine,
sărutând aceleaşi sfârcuri şi lingând acelaşi buric pe care le
aşternuse cu atâta subti
Pavilionul plăcerilor 585

litate pe pânză. Apoi a sărit pe mine ca o panteră. Mi-am auzit


propriile gemete, când şi-a strecurat mâinile sub fesele mele,
înălţându-mă uşor, pentru ca trupurile noastre să se
contopească mai bine. Prea excitaţi pentru a echilibra
elementele yin şi yang, am sfârşit prin a răsturna echilibrul.
Ne-am zvârcolit înnebuniţi, am căzut de pe canapea şi ne-am
rostogolit pe jos, dărâmând în cele din urmă o măsuţă.
Pensulele şi tuburile de vopsea s-au răspândit în jur. Un
borcan s-a deschis, ne-a împroşcat cu ulei şi s-a rostogolit apoi
într-un colţ. Când tulpina de jad a lui Jiang Mou a pătruns cu
toată forţa în adâncurile porţii mele de aur, am scos un ţipăt
lung, ca un animal înjungheat. El se împingea tot mai repede
în mine, iar eu îi înfigeam tot mai adânc unghiile în spinare,
până când a scos un strigăt neomenesc şi s-a prăbuşit
deasupra trupului pe care tocmai îl imortalizase într-un mod
atât de desăvârşit cu pensula...
Am rămas întinsă lângă Jiang Mou, cu mintea goală, într-o
stare de somnolenţă. Treptat mi-am dat din nou seama unde
mă aflam. Ştiam — şi eram convinsă că ştia şi el — că ne
pierdusem pentru prima şi ultima oară sufletele. Eram sigură
că, în timp ce făcusem dragoste, în mintea lui stăruise
imaginea Perlei, aşa cum şi eu mă gândisem doar la unica
mea iubire, Qing Zhen. Nu că ar fi semănat Jiang Mou cu
iubitul meu călugăr taoist; sau eu cu Perla. Ne folosisem doar
unul de celălalt, pentru a aduce încă o dată la viaţă aceste
pasiuni lipsite de speranţă.
Cu toate acestea, poate că această relaţie amoroasă a fost
cea mai satisfăcătoare pe care am avut-o vreodată. O scurtă
după-amiază netulburată de dorinţa deşartă a permanenţei şi
un tablou minunat, care va dăi-
586 Mingmei Yip

nui. M-am ridicat, m-am îmbrăcat, am luat tabloul pe care


mi-1 împachetase Jiang Mou şi m-am îndreptat spre modesta
mea cameră de pensiune.
Nu l-am mai văzut niciodată.
36
Călugăriţa şi prostituata

< doua zi am rămas în pat până după-amia- ). /J za


târziu. Mă simţeam secătuită, acum, L' după ce trecuse euforia
celor trei zile petrecute cu iubitul meu, pictorul în ulei.
Fusesem pe punctul de a-mi atinge ţelul urmărit de-o viaţă şi
a-1 răzbuna pe Baba, dar, aşa cum spune Lao Zi, la sfârşit
ratăm mult mai multe lucruri decât la început. Mai rău de-atât,
nu-mi mai rămăseseră decât foarte puţini bani şi nu-mi mai
puteam permite să locuiesc în hoteluri. M-am gândit să mă
întorc la Qing Zhen, dar ruşinea era prea mare. Atunci mi-a
venit în minte imaginea mamei. Dar, de când se călugărise,
mama ştersese din sufletul ei orice urmă de ataşament faţă de
mine. Dragostea ei renăs- cuse, ce-i drept, în scurta perioadă în
care mă îngrijise, după ce leşinasem pe munte. Poate că
supravieţuise ascunsă undeva, într-un ungher al inimii ei, dar
nu ştiam cum să o reînviu. Nu puteam să leşin ori de câte ori
doream să-mi arate puţină tandreţe. Cu toate acestea,
588 Mingmei Yip

nu vedeam altă soluţie, decât să mă întorc la ea, la mănăstirea


Lotusului Pur. Acolo aş fi avut cel puţin un acoperiş deasupra
capului şi ceva de mâncat — dar nici pe departe delicatesele
cu care mă răsfăţase mătuşica Ah Ping. Iar robele mele
elegante şi felul rafinat de a mă machia, pe care-1 învăţasem
de la Perla, nu-şi aveau nici ele locul într-o mănăstire.
De vreme ce era foarte probabil să rămân vreme
îndelungată acolo, nu mă simţeam deloc înclinată să-mi
grăbesc sosirea. Voiam să mă mai bucur câteva zile de
plăcerile oferite de Peking. în fruntea listei de lucruri care
urmau să-mi fie curând interzise la mănăstire se afla o cină
luxurioasă.
Restaurantul Longevităţii era foarte celebru şi am decis să
cheltui acolo o parte din rezervele mele diminuate, pe o
ultimă masă somptuoasă. Era un restaurant vechi, cu mobilă
închisă la culoare şi lumină difuză. Am comandat câteva
dintre specialităţile localului şi am început să le savurez cu
cea mai mare plăcere. Dar plăcerea a dispărut subit, când
mi-am îndreptat privirea spre capătul opus al restaurantului.
Un grup de bărbaţi şedea în jurul unei mese, vorbind în gura
mare şi mâncând, aruncând oasele pe jos şi închinând pahar
după pahar. Era o apariţie neplăcută în ambianţa elegantă a
localului, dar altceva mă deranja de fapt. Doi dintre ei erau
mai mult ca sigur gărzile lui Fung! Păreau să nu mă fi
observat, pentru că şedeam într-un colţ destul de întunecat şi
îndepărtat de masa lor. Dar era o slabă consolare! Prezenţa lor
însemna oare că Fung se afla şi el la Peking? Alarmată, mi-am
dat seama că nici aici nu mă puteam simţi mai sigură decât la
Shanghai. îmi pierise pofta de a termina abalonele în sos de
stridii şi buzele picante de peşte. Am înghiţit în
Pavilionul plăcerilor 589

grabă restul de supă din aripioare de rechin, pentru a-mi


întări oasele, am plătit şi am părăsit localul în pripă.
întoarsă în camera mea, m-am prăbuşit pe pat şi am
izbucnit în plâns. Răutatea lui Fung părea să mă urmărească
la tot pasul. De-aş fi reuşit atunci să-l ucid, acum aş fi fost în
siguranţă şi nu m-aş fi urât pentru că îi permisesem
ucigaşului tatălui meu să trăiască în continuare sub acelaşi cer
ca mine. Dar cel puţin îl mutilasem, lipsindu-1 de o ureche.
Mi-a făcut plăcere să mi-1 imaginez pe Fung încercând să
explice lumii cum îşi pierduse urechea.
în noaptea aceea, abia dacă am închis un ochi, iar de
îndată ce zorii cenuşii şi-au făcut apariţia la fereastră, am sărit
din pat, mi-am strâns lucrurile şi am achitat camera. M-am
suit într-o ricşă care stătea în aşteptarea unui client, i-am dat
hamalului adresa, m-am lăsat pe spate şi mi-am acoperit faţa
cu şalul. Starea de nelinişte îmi dădea senzaţia că mergem
deja de o veşnicie. Templul mamei era acum cel puţin un
ascunziş sigur, pentru că nu credeam că Fung sau oamenii lui
ar putea veni să mă caute în spatele porţii pustii. Dar nici aşa
nu mă puteam elibera de griji. Fusesem forţată să mă adaptez
la viaţa dintr-un bordel, acum eram forţată să mă adaptez la
viaţa dintr-o mănăstire. Prima schimbare fusese deosebit de
dureroasă. Oare cum avea să fie cea de-a doua?
Hamalul m-a anunţat în cele din urmă cu un geamăt:
— Templul Lotusului. Daţi-vă jos şi plătiţi.
Mi-am târât bagajul pe poarta principală, am oprit-o pe
prima călugăriţă care mi-a ieşit în cale şi am întrebat de
Bunătate Minunată.
Călugăriţa mi-a răspuns cu un zâmbet pe chipul rotund.
590 Mingmei Yip

— Maica stareţă s-a întors de ceva vreme.


— îmi puteţi arăta, vă rog, unde e biroul ei?
Călugăriţa a arătat spre un templu auxiliar, aflat
sub doi pini străvechi.
— încăperea maicii stareţe e la etajul doi, în dreapta.
Mi-am apropiat mâinile şi m-am înclinat adânc.
— Vă mulţumesc, am zâmbit şi am pornit grăbită spre
crângul verde.
Uşa era crăpată şi am aruncat o privire furişă înăuntru.
Mama scotocea, cu faţa palidă şi capul strălucind ca un bec,
printre hârtiile împrăştiate pe o masă mare din lemn.
Am dat să bat la uşă, când am auzit un glas blând.
— Venerabilă maică stareţă Bunătate Minunată, vă caută
o domnişoară.
M-am răsucit şi am văzut-o pe călugăriţa cu care tocmai
stătusem de vorbă în curte.
Tânăra călugăriţă a dat uşa la o parte şi mi-a făcut semn să
intru. După aceea, s-a apropiat de venerabila ei stareţă, mama
mea, şi s-a oprit protectoare în dreptul ei.
Mi-am aşezat bagajul pe podea. Mama şi-a ridicat capul,
iar privirile noastre s-au întâlnit. Mi s-a strâns inima de
durere. Abia dacă trecuse o lună de la ultima noastră întâlnire,
dar mama părea mult mai îmbătrânită. Chipul ei era mai
palid, iar ochii ei, cândva luminoşi, păreau acum două fântâni
secate. Sau două ferestre prăfuite, care nu reflectau altceva
decât suferinţă eternă.
Mi-a făcut un semn cu mâna ei osoasă.
— Te rog să iei loc, domnişoară Hu.
Domnişoară Hu? Nu-şi recunoştea fiica?
— Ma...
Pavilionul plăcerilor 591

— Domnişoară Hu; prefer să îmi spui Bunătate


Minunată. Domnişoara Ma a fost numele meu de mirea- nă, la
care am renunţat de mult.
Bunătate Minunată. Mi-aş fi dorit să-i arate puţină
bunătate şi propriei ei fiice. Domnişoara Ma, ce minciună
iscusită! Dar m-am simţit aproape uşurată, văzân- du-i
purtarea distantă. Cel puţin ştiam acum cum trebuia să mă
port faţă de ea. De vreme ce îşi reluase rolul de călugăriţă „de
afaceri" şi prefera ca întâlnirea noastră să fie una de afaceri,
am început şi eu cu afacerea care mă adusese la mănăstire.
— Maică Bunătate Minunată, m-am mutat de curând
definitiv de la Shanghai la Peking. Aş dori să ştiu dacă pot
rămâne o vreme în templul dumneavoastră...
Mama a părut surprinsă, dar într-un mod plăcut, însă în
clipa în care sufletul meu a dat să răspundă la mulţumirea
care-i înflorise pe chip, faţa ei şi-a schimbat din nou expresia.
Cu o mină serioasă şi detaşată, a rugat-o pe tânăra călugăriţă
să ne aducă ceai şi gustări.
După ce am rămas singure, mama s-a întors spre mine.
— Xiang Xiang, a spus cu ochi scăpărători, care-i trădau
emoţia ascunsă în spatele chipului impasibil, te-ai decis până
la urmă să mi te alături şi să te călugăreşti?
Părea atât de bucuroasă, încât am fost nevoită să mint.
— Mamă, am să mă gândesc serios la asta, dar
deocamdată am nevoie de timp pentru a reflecta şi a-mi
reorganiza viaţa.
— Minunat. Poţi rămâne aici, desigur, câtă vreme
doreşti. Dar spune-mi, vrei să...
— Mamă, stai liniştită, nu voi mai pune niciodată
piciorul într-un pavilion turcoaz.
592 Mingmei Yip

Spre surprinderea mea, mama s-a întins spre mine şi mi-a


atins mâna cu propria ei mână plină de ci- catrici.
Ştiam că mama îmi vede chipul neclar, aşa cum îl vedeam
şi eu pe al ei. Ştiam şi că, după atâţia ani, amândouă
deveniserăm experte în înăbuşirea lacrimilor — cea mai
prestigioasă prostituată nu-şi putea permite să-şi distrugă
machiajul şi să-şi dezvăluie adevăratele sentimente; cea mai
venerabilă călugăriţă nu-şi putea permite să arate lumii
afecţiunea ei pentru lucrurile lumeşti.
Tânăra călugăriţă a revenit cu o tavă pe care aşezase un
ceainic, două ceşti cu capac şi câteva farfurioare cu dim sum.
Vocea mamei şi-a recăpătat gravitatea:
— Domnişoară Hu, eşti bine-venită în Templul Lotusului
Pur, să cânţi sutre şi să îţi cauţi natura budistă.

Nu mi-a fost uşor să mă obişnuiesc cu rutina vieţii din


templu, care presupunea să mă scol la patru dimineaţa şi
să-mi petrec cea mai mare parte a zilei cântând şi meditând.
Nu aveam o servitoare care să-mi aducă la micul dejun congee
cu carne de vită sau la prânz şi cină minunatele bucate
pregătite de Ah Ping. Dimpotrivă, micul dejun se servea abia
după ce petrecusem câteva ceasuri cântând şi meditând.
Atunci ne îndreptam toate spre Bucătăria înmiresmată.
Mâncarea era vegetariană, nu era rea, dar mereu la fel.
Lumea din jur se purta amabil cu mine, dar nu mi-am
făcut nicio prietenă. Aveam puţine în comun cu călugăriţele
care nu ştiau aproape nimic despre viaţa din afara mănăstirii.
Nici nu s-ar fi cuvenit să stau cu ele de vorbă despre viaţa
mea. Prin preajmă se aflau şi câţiva mireni, care îşi petreceau
timpul aducând ofrande
Pavilionul plăcerilor 593

lui Buddha, pentru a acumula merite pentru copiii şi


strămoşii lor. Discuţiile lor se reduceau de obicei la bârfe
despre ceea ce se întâmpla în mănăstire, dar lumea de afară
pătrundea uneori până la noi. O femeie în vârstă vorbea
mereu despre japonezi şi despre ce vor face după ce vor
ajunge la Peking.
Despre complicii lui Fung nu-mi ajungea nimic la urechi
sau ochi. Nici nu mă aşteptam la altceva. Oricine — chiar un
bandit sau un ucigaş — era lăsat în pace, odată ce pătrundea
pe poarta unui templu. Să deranjezi pe cineva care şi-a găsit
refugiul la Buddha înseamnă să tulburi calea Cerului. Karma
rea, care se generează astfel, va urmări numeroase generaţii
viitoare. Astfel am găsit şi eu o cale simplă de a scăpa de
Ouyang. I-am trimis o scrisoare, în care îi comunicam că mă
aflam la Templul Lotusului Pur, pentru a medita. Marelui
meu protector al Dharmei sexuale i-am scris că eram
devastată de moartea tatălui meu şi în acelaşi timp
dezamăgită de lucrurile care se petreceau în colbul roşu şi mă
gândeam serios să mă călugăresc. în încheiere, i-am mulţumit
din suflet pentru generozitatea cu care mă întreţinuse şi
pentru faptul că mă adusese prima oară la templu. L-am
rugat, de asemenea, să nu-mi scrie la mănăstire.
Nu am mai primit nicio veste de la el.

Deşi acum mă simţeam în siguranţă, tot nu-mi găseam


pacea în rutina implacabilă şi psalmodiile nesfârşite. Când mă
întâlneam cu mama, evita orice gest care ar fi amintit de
fericita noastră familie şi prefera să-mi vorbească de obicei
despre Dharma şi despre fericirea pe care aş fi putut-o găsi în
ea. Mama îmi spunea acum domnişoara Hu. După săptămâna
petre
594 Mingmei Yip

cută împreună pe munte şi prima noastră întâlnire la


mănăstire, mama nu mi-a mai spus niciodată Xiang Xiang.
Când absenţa mea de la activităţile templului putea trece
neobservată, mă strecuram în camera mea, scoteam sărmanul
meu qin distrus şi cântam Amintirea unui prieten vechi sau una
dintre celelalte melodii preferate ale mele. Uneori îmi
imaginam cum ar fi fost dacă Perla ar fi rămas în viaţă şi
ne-am fi călugărit amândouă.

Trecuseră trei luni de rutină monotonă când, într-o bună


zi, pe când şedeam în cameră şi îmi acordam fără tragere de
inimă qin-ul, şi-a făcut apariţia o novice şi mi-a spus că mama
mă aştepta în biroul ei. Am lăsat instrumentul din mână,
m-am îndreptat prin răcoarea zilei spre clădirea principală şi
am urcat scările care duceau la camera ei. M-am aşezat în faţa
ei, ni s-a servit ceai, iar mama m-a privit lung. Am fost
surprinsă, dar bucuroasă să-i văd chipul uşor îmbujorat.
— Domnişoară Hu, am veşti minunate!
Nu am apucat să spun nimic, pentru că mama a continuat.
— Templul nostru a primit o donaţie substanţială şi am
decis să o folosim pentru a deschide o şcoală.
— O şcoală? De unde până unde era o şcoală o veste bună
pentru o prostituată sau fostă prostituată, ca mine?
Mi-a ignorat exclamaţia.
— Şi vreau să ne dai şi tu o mână de ajutor, predând în
această şcoală.
Am fost uimită.
— Dar, mamă, eu nu sunt profesoară, sunt o...
Pavilionul plăcerilor 595

— Va fi o şcoală deosebită pentru persoane deosebite —


şi anume, pentru surorile căzute în mijlocul vântului şi
prafului.
— Mamă, cum...
— Vrem să deschidem o şcoală pentru reabilitarea
fostelor surori.
A făcut o pauză, apoi a recitat ceva ce semăna cu o poezie.
— Budismul nu face distincţie între oameni. Doar prin
contribuţia mai multor persoane pot fi realizate fapte
caritabile.
Am privit-o neîncrezătoare.
— N-am mai auzit de o şcoală pentru prostituate.
— E ceva nou. întregul templu se va dedica apropierii
Dharmei de sufletele surorilor.
Mi-a venit să râd, amintindu-mi cum spusese Perla în
glumă „să-ţi oferi trupul pentru a propovădui Dhar- ma",
când se referise la mişcarea de aplecare, prin care îţi scoţi sânii
în evidenţă. M-am silit să rămân serioasă.
— Dar, mamă, eu nu am predat niciodată.
— Dar ai învăţat întotdeauna bine, nu-i aşa? Cunoşti
foarte bine artele şi lucrările clasice. Poţi să le înveţi pe surori
despre acestea, iar după ce vor absolvi şcoala noastră, în loc
să-şi câştige traiul prostituându-se, vor putea să devină artiste
sau profesoare.
Am vrut să spun ceva, dar mama m-a redus la tăcere
fluturând din mână.
— Mă tem că decizia a fost deja luată. Şcoala se va numi
Şcoala Noului Model, iar tu vei fi responsabilă cu lecţiile de
muzică, pictură şi literatură, în special cu cele destinate
surorilor care nu ştiu să citească. Am găsit şi alte foste surori,
care vor preda alături de tine.
596 Mingmei Yip

După ce a încheiat, ne-am privit tăcute. Am ridicat ceaşca


şi am sorbit lung din ceai, în speranţa că lichidul aburind îmi
va risipi îndoielile.

Şcoala Noului Model şi-a deschis porţile în 28 aprilie 1929.


Cu o lună înainte, în 28 martie, domnul Dong — marele
protector al Dharmei, care donase fondurile pentru şcoală — a
organizat o grandioasă petrecere de inaugurare într-un
restaurant occidental. Nicio călugăriţă de la Lotusul Pur nu a
fost însă văzută în mulţime. Absenţa lor era de înţeles — una
e să predici egalitatea tuturor creaturilor şi alta e să te arăţi în
public, în mijlocul unor prostituate. Călugăriţele atinseseră,
desigur, idealurile nondiscriminării şi detaşării, dar ştiau că
ceilalţi nu ajunseseră încă atât de departe.
A doua zi s-a scris despre acest eveniment în cel mai
cunoscut ziar Sheba:

...Aseară s-a desfăşurat la Restaurantul Splendidei Arome


petrecerea de inaugurare a Şcolii Noului Model, la care au
participat numeroase surori, alături de comercianţi,
funcţionari guvernamentali, învăţaţi şi artişti — toţi adepţi
înflăcăraţi ai reabilitării prostituatelor.
La ora cinci după-amiaza au început să sosească în faţa
intrării restaurantului palanchine negre, din care au coborât
foste ming ji în ţinute elegante. Trecătorii s-au strâns să
admire aceste femei superbe, de parcă ar fi fost nişte zâne
coborâte pe pământ.
S-au servit mâncăruri şi băuturi occidentale — şuncă,
ciorbă rusească, friptură de vită, ceai de Ceylon cu lapte,
sherry, şampanie, whisky. După ce s-au strâns farfuriile şi
curăţat mesele, domnişoara Parfum Roşu, o
Pavilionul plăcerilor 597

fostă soră din Pavilionul Porţii de Jad şi proaspăt desemnata


directoare a Şcolii Noului Model, a ţinut un discurs în care a
subliniat cât de importante sunt pentru femei educaţia,
independenţa şi contribuţia la mersul lumii. A continuat prin
enumerarea scopurilor pe care le urmăreşte şcoala: Să
reformeze caracterul surorilor. Să le educe şi reabiliteze,
pentru a putea exercita profesii respectabile. Să le ajute să
devină independente din punct de vedere financiar sau să se
căsătorească. „Noua şcoală va fi precum o rază de lumină în
iad", a spus în încheierea discursului ei.
Domnişoara Parfum Roşu a prezentat colectivul de
profesoare al şcolii. Una dintre ele, numită Preţioasa Orhidee,
a fost o ming ji, bună cunoscătoare a lucrărilor clasice şi a
tuturor artelor, în special a muzicii interpretate la străvechiul
instrument cu şapte corzi qin.

După o seară de discuţii interminabile, fotografii,


mâncăruri şi băuturi, la sfârşitul petrecerii toate surorile au
cântat Surori, să fim unite!

Surori, să nu ne irosim viaţa în fumul şi cenuşa colbului


roşu,
Să contribuim cu tinereţea noastră la schimbare!
Succesul e la îndemână şi noi toate vom fi binecuvântate.
Să ne ridicăm şi să strângem rândurile.
Să ne clădim un viitor mai bun, fericit şi luminos!
Să fim noi modele pentru surorile noastre!

Şi alte ziare şi reviste cunoscute au scris despre


inaugurarea şcolii. Am fost surprinsă să constat că toate
adăugaseră şi câteva rânduri despre mine, scriind că
598 Mingmei Yip

fusesem cea mai prestigioasă soră din Shanghai şi o expertă în


toate artele — în special în muzica de qin. Nu ştiam dacă mă
bucuram de această atenţie deoarece reporterii aflaseră despre
relaţia mea cu venerabila maică stareţă a Templului Lotusului
Pur sau, pur şi simplu, deoarece faima mea ajunsese până la
Peking. Am fost, în orice caz, nespus de bucuroasă să mă aflu
din nou în centrul atenţiei.

O lună mai târziu aveam deja treizeci şi şapte de eleve —


un număr încurajator. Mama a prezis că vom avea mai bine de
trei sute după primul an. Ştiam că Lotusul Pur se străduia nu
numai să obţină donaţii, ci şi să atragă noi eleve — ori de câte
ori o călugăriţă vedea o soră intrând în templu, îi povestea
despre şcoală şi încerca să o convingă să ni se alăture.
Când mi-am văzut proaspetele eleve în prima zi de şcoală,
am fost surprinsă — deşi nu ar fi trebuit. Toate purtau robe
somptuoase, erau puternic machiate şi aruncau priviri cochete
în jur. Nu înţelegeau oare că nu se aflau aici pentru a flirta, ci
pentru a învăţa şi a se reabilita?
In ciuda acestui început puţin promiţător, munceam din
greu la pregătirea orelor, rămâneam de obicei şi după lecţii
pentru a le ajuta pe surori şi participam cu regularitate la toate
şedinţele la care se discutau strategiile şcolii. Dar am înţeles
curând că era o speranţă deşartă, să cred că le-aş putea învăţa
pe aceste fete să înţeleagă cărţile clasice. Ştiau să-şi scrie
numele şi mai cunoşteau şi alte câteva caractere, dar părea
imposibil să le învăţ să scrie o scrisoare cât de simplă. Această
nouă generaţie de fete-flori nu era absolut deloc interesată de
educaţie.
Pavilionul plăcerilor 599

Dar nu am renunţat, ci m-am hotărât să predau ceva


deosebit — lecţii de qin. Aşa cum Perla îmi transmisese mie
dragostea ei pentru qin, voiam să am şi eu o elevă care să
continue această tradiţie scumpă sufletului meu. Am ales o
fată numită Baobao, pentru că era cea mai bine îmbrăcată şi
părea să aibă înclinaţii artistice. La primele lecţii a arătat un
interes deosebit, dar acesta s-a topit la fel de repede ca zăpada
din vârful muntelui. Curând a renunţat să mai exerseze. Mi-a
explicat că devenise atât de celebră, încât abia dacă mai avea
timp pentru toţi clienţii ei, darămite pentru qin. într-o zi am
aşteptat-o o jumătate de oră, până când a catadicsit să-şi facă
apariţia — cu părul nepieptănat şi rochia şifonată.
— Baobao, te rog să te speli pe mâini înainte de a începe
să cânţi, am spus fără să-mi ascund enervarea.
S-a dus la baie fără nicio tragere de inimă. După ce s-a
întors, s-a prăbuşit fără pic de graţie pe scaun şi a început să
cânte, fără să acordeze instrumentul. înainte de a apuca să o
cert din nou, s-a oprit la mijlocul piesei, a scos, spre uluirea
mea, o ţigară şi a aprins-o.
— Baobao, fii mai respectuoasă cu acest instrument
sacru!
— Iertaţi-mă, domnişoară Orhidee Preţioasă.
A afişat un zâmbet cochet şi a tras din ţigară; scrumul s-a
risipit pe corzile de mătase ale tărâmului purităţii mele.
Atunci am decis să nu mai învăţ pe nimeni să cânte la qin.

Când începusem să predau la Şcoala Noului Model, îmi


imaginasem că aş putea fi pentru elevele mele ceea ce fusese
Perla pentru mine. îmi dorisem să transform
600 Mingmei Yip

nişte fete obişnuite în femei elegante, cu simţ artistic. Dar


acum eram obligată să recunosc, cu durere în suflet, că era în
zadar — nu le interesa câtuşi de puţin să primească o educaţie
artistică. După ce Jadul Stacojiu câştigase concursul, Perla
prezisese că noi vom fi ultima generaţie de ming ji. Acum îmi
dădeam seama cu tristeţe că avusese dreptate. Epoca
elegantelor curtezane devenise un capitol al istoriei.
Noile fete-flori erau altfel. Nu ştiau altceva decât să se
întindă pe spate şi să-şi depărteze picioarele!
37
Un musafir neaşteptat

ăldura tot mai intensă a verii mi-a amintit f că


locuiam la mănăstire şi predam la Şcoala Noului Model de
aproape doi ani. O vreme m-am amăgit spunându-mi că astfel
puteam împlini dorinţa lui Baba, de a deveni învăţatul
Numărul Unu. Dar îmi lipsea răbdarea necesară pentru elevele
mele încete şi nu aveam nicio şansă să fiu angajată de o şcoală
respectabilă de fete. Şi chiar dacă aş fi avut, activitatea de
profesoară nu-mi făcea foarte multă plăcere.
într-o zi, pe când făceam ordine pe masă, a intrat în biroul
meu servitoarea şcolii şi mi-a spus că un bărbat întrebase de
mine şi mă aştepta în foaier. Pentru că nu aveam decât rareori
oaspeţi, m-am întrebat dacă nu cumva Ouyang — sau mai rău,
Fung — se hotărâse totuşi să vină după mine la mănăstire. Dar
când am întrebat-o pe servitoare cum arăta bărbatul, mi-a spus
că era un laofan. Atunci am presupus că musafirul era un
jurnalist străin, care dorea să scrie un reportaj despre şcoala
noas-
602 Mingmei Yip

tră în ziarul de limbă engleză North China Herald. Sau vreun


occidental curios să vadă curtezanele chineze, dar care nu
îndrăznea să intre într-un pavilion turcoaz.
Când am intrat în foaier, am văzut un bărbat de vârstă
mijlocie, blond, care se plimba încolo şi-ncoace, lipăind
nerăbădător cu tălpile pantofilor de piele pe podea. De îndată
ce m-a zărit, mi-a zâmbit cald, iar ochii lui albaştri s-au
luminat. Am fost uimită să-l văd pe cel pe care nu crezusem
că aveam să-l mai revăd vreodată — pe domnul Anderson.
Trecuse multă vreme, probabil erau deja nouă ani, de când
îşi întrerupsese în mod misterios vizitele la Pavilionul Florii
de Piersic. Se purtase atât de frumos cu mine şi apoi
dispăruse. Dar la fel mă purtasem şi eu cu Qing Zhen.
Anderson nu făcuse, însă, dragoste cu mine — un lucru pe
care nu l-am înţeles niciodată. Am fost încântată să constat că,
deşi îmbătrânise puţin, arăta încă foarte bine. Părea mai
împlinit la trup, dar faţa îi radia de sănătate. Nu mai exprima
oboseală, ci încredere în sine. Dar căldura ochilor lui, de care
îmi aminteam atât de bine, rămăsese neschimbată.
Câteva clipe am tăcut amândoi stingheriţi, apoi am spus:
— Domnule Anderson, ce plăcere neaşteptată!
S-a apropiat şi mi-a luat mâna.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, a spus emoţionat, mă
bucur atât de mult să te revăd.
După ce mi-a eliberat în sfârşit mâna, ne-am privit lung, în
tăcere. Observa şi el probabil că mă schimbasem, aşa cum
observasem şi eu la el — purtam o rochie simplă de bumbac,
de culoare indigo; îmi strânsesem părul în coc; nu eram
machiată; aveam purtarea cuviincioasă a unei profesoare.
Brusc m-am temut că nu mă mai gă-
Pavilionul plăcerilor 603

sea atrăgătoare, în această nouă incarnare de profesoară într-o


mănăstire. Mi-am netezit părul nedat cu pomadă.
— Domnule Anderson.
I-am cercetat chipul.
— De unde aţi aflat că sunt aici?
A zâmbit rezervat.
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, ai devenit... din nou
celebră. Ţi-am văzut numele în ziar; aşa te-am găsit.
— Dar de unde aţi ştiut că sunt eu? Doar mă cunoş- teaţi
sub numele de Xiang Xiang, nu Preţioasa Orhidee.
— în Peking nu simt multe surori venite din Shanghai,
care ştiu să cânte la qin, a spus privindu-mă cu admiraţie.
Bineînţeles că nu am fost absolut sigur, de aceea am venit să
mă conving.
M-am hotărât să-i arunc o privire răpitoare, de dragul
vremurilor trecute.
— Aşadar, domnule Anderson, ce vânt vă aduce la
Peking?
— Am venit să închei o afacere.
A făcut o pauză şi mi-a cercetat chipul.
— Xiang Xiang, cum... îţi merge?
— Bine, am răspuns, atât de mişcată la auzul numelui
meu adevărat, încât mi-au dat lacrimile.
M-a privit tandru.
— îţi place să predai aici?
— Hmmm... aş spune că e interesant.
A rămas cu privirea aţintită asupra mea, dar nu a spus
nimic şi atunci l-am întrebat:
— Domnule Anderson, a trecut atâta vreme de când nu
v-am mai văzut. Aţi avut o viaţă frumoasă?
A zâmbit.
— Da, am avut. Afacerile mele au mers mai bine decât
m-aş fi aşteptat.
604 Mingmei Yip

— înseamnă că sunteţi un bărbat foarte fericit.


— într-un fel, da. Dar nu am, desigur, tot ce îmi doresc.
Am simţit că nu se cuvine să insist, prin urmare am
zâmbit doar. Am continuat apoi să vorbim despre fleacuri din
trecut. Deşi domnul Anderson avea acum o atitudine mai
încrezătoare în sine, tot mai părea încă puţin încordat în
prezenţa mea. Deşi mă bucuram că venise să mă viziteze,
nu-mi puteam da seama de ce o făcuse. Iar vizita a luat curând
sfârşit.
— Xiang Xiang, a fost minunat să te revăd.
M-a privit lung, apoi mi-a sărutat politicos mâna şi .şi-a
luat rămas-bun.

în noaptea aceea, am avut un somn agitat. Imaginea lui


Anderson nu-mi ieşea din minte. Era mult mai în vârstă decât
mine şi, deşi nu puteam spune că era frumos, nu era cu
siguranţă nici urât. Nu mă prea gândisem la el de-a lungul
anilor, dar acum m-am surprins sperând că va vrea să mă
revadă. Dar îşi luase rămas-bun la fel de rezervat ca
întotdeauna, iar plecarea lui precipitată nu-mi dădea pace. Va
veni din nou să mă viziteze sau va dispărea, ca acum zece ani,
la fel de misterios cum apăruse?

Nu am aşteptat mult. A doua zi dimineaţa, Anderson a


trimis o servitoare cu un bilet, în care spunea că va veni să mij
vadă după ore.
La cinci şi jumătate după-amiaza, prietenul meu american
a sosit şi, spre surprinderea mea, m-a invitat la restaurantul
unui hotel scump din cartierul comercial. Nu mai avusesem
demult ocazia să merg într-un local atât de elegant. M-au
năpădit amintirile perioadei mele
Pavilionul plăcerilor 605

de glorie din pavilion şi ale timpului petrecut cu Ouyang.


Mi-aş fi dorit doar ca Anderson să-mi fi spus din timp unde
mergem, să fi apucat să mă machiez şi să îmbrăc o rochie de
mătase.
Când am intrat în impozanta clădire construită în stil
occidental din piatră şi am trecut prin coridoarele decorate cu
fresce şi stâlpi de marmură, am văzut capete întorcându-se
spre mine şi priviri ţintuindu-mă. Eram bucuroasă că, deşi
încetasem să fiu o ming ji, aerul meu prestigios mă învăluia
încă precum un parfum scump. în pofida timpului petrecut
printre călugăriţe şi a hotărârii mele de a nu mai fi niciodată o
soră, atenţia pe care mi-o acordau bărbaţii — un lucru pe care
aproape îl dădusem uitării — mă încânta încă.
Ospătarul în smoching ne-a condus la o masă aflată în
dreptul unei plante înalte, aşezate într-un vas decorativ. A
aranjat pe masă serviciul de ceai şi un platou cu gustări reci.
După ce am încheiat ritualul conversaţiei despre lucruri
banale, Anderson m-a privit cu înţeles.
— Xiang Xiang, te superi dacă îţi pun o întrebare
personală?
Am zâmbit.
— Vă rog, domnule Anderson.
— Eşti fericită cu noua ta viaţă de profesoară?
întrebarea m-a luat prin surprindere. De când fugisem din
Peking, nu mă mai gândisem la fericire ori nefericire. Nici la
viitor nu mă mai prea gândisem. Trăiam doar sau, mai exact,
lucram.
Cu degetele în formă de orhidee, am ridicat ceaşca de
porţelan şi am sorbit cu delicateţe din ceai.
— Domnule Anderson, de o vreme încoace nu mă mai
prea gândesc la lucruri trecătoare, precum fericirea.
606 Mingmei Yip

— Xiang Xiang, atunci te rog să începi să te gândeşti din


nou la ele.
Am aşezat ceaşca fără zgomot la loc şi l-am privit curioasă.
— De ce?
— M-am gândit de multe ori la tine, după ce nu te-am
mai vizitat.
— Chiar?
L-am privit cu dojană.
— Şi atunci de ce nu aţi mai venit la pavilion?
— Am vrut să vin, a spus în mod evident stânjenit.
— Dar partenerul meu, domnul Ho, s-a îmbolnăvit şi a
renunţat să mai viziteze surori. Iar la scurt timp, am început să
fac afaceri aproape în exclusivitate la Peking. Dar, Xiang
Xiang, niciodată nu am încetat... să mă gândesc la tine.
L-am privit sceptică. El a continuat, căutându-şi cuvintele.
— Xiang Xiang, eşti o femeie foarte talentată, cu înclinaţii
artistice.
— Domnule Anderson, mă supraestimaţi. Sunt convinsă
că un bărbat ca dumneavoastră este mereu înconjurat de femei
sofisticate.
— Posibil, dar niciuna nu e ca tine.
Am ridicat întrebătoare o sprânceană.
A mai frământat câteva clipe linguriţa în mână, apoi a
pus-o la loc şi a spus cu blândeţe:
— Xiang Xiang, iartă-mi sinceritatea. Dar... nu-mi place
să te văd trăind în singurătate.
— Dar, domnule Anderson — m-am simţit obligată să
ascund adevărul observaţiei sale — sunt înconjurată zi de zi
de eleve şi călugăriţe. Nu cred că viaţa mea...
Pavilionul plăcerilor 607

— Xiang Xiang, ştiu şi eu ce înseamnă să te întorci în


fiecare seară, după muncă, într-o cameră goală.
Cuvintele lui Anderson au atins o coardă a sufletului meu,
dar am preferat să tac. începusem să bănuiesc scopul vizitei
sale.
A continuat:
— Xiang Xiang, nu sunt foarte priceput la vorbe, aşadar
voi spune lucrurilor pe nume. După atâţia ani de afaceri, am
strâns suficienţi bani pentru a mă simţi în siguranţă. Şi — s-a
oprit câteva clipe şi a roşit — vreau să te simţi şi tu în
siguranţă — lângă mine.
De-a lungul vremii auzisem tot felul de lucruri pe care
bărbaţii le doreau de la mine, dar aşa ceva nu mai auzisem.
M-am simţit luată pe nepregătite. Nu îl iubeam pe bărbatul
din faţa mea, dar nici nu-mi displăcea. De fapt, simţeam ceva
de genul unei profunde afecţiuni pentru el, pentru bunătatea
pe care mi-o arătase încă de la treisprezece ani. Nu mă
simţeam în preajma lui aşa cum mă simţisem cu Qing Zhen
sau Jiang Mou, dar mă simţeam bine.
Anderson îmi propunea acum, după toate aparenţele, să
mă căsătoresc cu el şi să-l urmez, mai mult ca sigur, într-o ţară
străină. Deşi întotdeauna îmi dorisem să plec din China şi să
văd lumea, acum, când mi se oferea această ocazie, îmi părea
un gând nebunesc, tulburător. în afară de aceasta, începusem
o viaţă nouă de profesoară. Nu mă prea interesa, desigur, să
predau, dar o făceam pentru a-i fi mamei pe plac — şi pentru
că nu aveam altceva de făcut.
Văzând că nu eram în stare să răspund, Anderson a
continuat, alegându-şi atent cuvintele.
— De-a lungul anilor petrecuţi în China, am învăţat ce
este karma. Xiang Xiang, căile noastre s-au întâlnit,
608 Mingmei Yip

mai mult decât o dată, iar lucru acesta nu poate fi o


întâmplare. Toate se întâmplă cu un scop.
Am muşcat cu delicateţe dintr-un sandviş minuscul şi am
mestecat gânditoare, fără să-i savurez gustul. în cele din urmă
am spus:
— Domnule Anderson, mă simt foarte măgulită de
propunerea dumneavoastră, dar eu... sunt la începutul
carierei mele. Iar Şcoala Noului Model are nevoie de mine...
— Iartă-mi din nou sinceritatea, şcoala este un proiect
minunat,, dar chiar crezi că va dura?
întrebarea lui m-a luat prin surprindere, pentru că nu-mi
trecuse niciodată prin cap că şcoala avea să fie cândva închisă.
— Domnule Anderson...
— Xiang Xiang, te rog să-mi spui Richard, acesta e
numele meu mic.
Rich-ard, am repetat în gând cele două silabe enigmatice,
parcă desfătându-mă cu un secret proaspăt dezvăluit.
— .. .Richard — m-am prefăcut că-i arunc o privire
dojenitoare — aduce ghinion să spui aşa ceva despre şcoala
noastră, care a fost de curând inaugurată!
— Nu am vrut să te jignesc, dar eu sunt un om de afaceri
şi ca atare trebuie să fiu realist şi pragmatic. Putem visa şi
avea ambiţii în viaţă, dar nu ne putem permite iluzii. Sunt
mult prea costisitoare.
Am rămas tăcută; el s-a uitat în jos, la ceai şi a mestecat
agitat în ceaşcă. Au trecut câteva clipe, înainte de a-şi ridica
privirea spre mine.
— Xiang Xiang, probabil nu urmăreşti viaţa politică, dar
să ştii că japonezii constituie un pericol. Mi-e teamă că ar
putea invada China cât de curând.
Pavilionul plăcerilor 609

Afirmaţia lui m-a făcut să tresar. Auzisem şi până atunci


vorbindu-se despre japonezi, dar viaţa izolată pe care o
duceam la mănăstire şi timpul pe care îl dedicam activităţii
mele mă împiedicaseră să acord prea multă importanţă
chestiunii.
— E chiar atât de gravă situaţia?
— Xiang Xiang, chinezii nu vor face faţă pericolului. Iar
japonezii, când vor sosi, nu vor fi foarte amabili cu femeile
frumoase.
Inima a început să-mi bată mai repede. Viaţa mea risca să
o ia din nou pe un alt făgaş, de data aceasta sub ameninţarea
unui eveniment care putea fi mai rău decât tot ce mi se
întâmplase până atunci.
Anderson a luat o gură de ceai, a aşezat ceaşca pe masă şi
m-a privit în ochi.
— Xiang Xiang, vreau să-ţi ofer o viaţă bună; îmi poţi
împlini dorinţa? A continuat pe nerăsuflate: Ştiu că sunt mult
mai în vârstă decât tine, iar tu poate că nici nu mă iubeşti. Dar
nu contează, nu-i aşa? Eşti chinezoaică şi ştii prin urmare
foarte bine că, în majoritatea cuplurilor, dragostea se naşte
abia după căsătorie. Xiang Xiang, eu cred că un bărbat mai în
vârstă ţi s-ar potrivi mai bine. Pentru că noi ştim cum să iubim
şi să purtăm de grijă unei femei. Xiang Xiang, te iubesc şi am
să-ţi ofer o viaţă minunată.
Am chicotit puţin, pentru a destinde atmosfera.
— Domnule Anderson...
— Te rog, spune-mi Richard.
— Richard, mă simt flatată! Dar...
Nu mă înduram să-i spun că nu-1 iubesc, trebuia să
scornesc un alt motiv. în cele din urmă i-am spus:
610 Mingmei Yip

— Având în vedere că am avut o anumită profesie în


trecut, nu cred că sunt... persoana potrivită să-ţi devină soţie.
Chipul lui s-a îmbujorat, iar glasul s-a încordat.
— Xiang Xiang, asta e o prostie! Sunt foarte mândru de
tine. Eşti o artistă distinsă şi o muziciană remarcabilă. în afară
de asta, vom pleca din ţară, undeva unde nimeni nu te
cunoaşte.
Ca o pisică alergând în jurul cozii, Anderson nu părea
dispus să renunţe, iar discuţia noastră nu ducea nicăieri.
în cele din urmă mi-a spus mâhnit:
— Xiang Xiang, ştiu că nu te pot sili, nici măcar convinge,
să faci ceva împotriva voinţei tale. Dar gân- deşte-te, te rog, la
oferta mea. Curând am să mă întorc în America şi nu ştiu când
voi reveni, poate niciodată, poate după foarte multă vreme.
Am făcut avere de-a lungul anilor şi mă gândesc să mă retrag
din afaceri.
Mi-a luat mâna şi şi-a lipit-o de buze.
Iar eu nu mi-am retras-o.

Când m-am întors acasă în seara aceea, gândurile mele se


roteau ca un carusel în jurul imaginii şi propunerii lui
Anderson. Da, eram sigură că ar fi fost un soţ bun. Iar cu banii
pe care-i avea, mi-ar fi oferit siguranţă pentru tot restul vieţii.
Dar nu-1 iubeam.
Mi-a venit să râd. Când îmi oferise fosta mea ocupaţie
prilejul de a mă gândi la dragoste? De-a lungul anilor de
decadenţă, servisem numeroşi bărbaţi în vârstă. Ce
importanţă mai avea, prin urmare, încă unul? Dar ceva avea
totuşi importanţă — aş fi devenit prin lege prima — şi ultima
— soţie respectabilă a lui Anderson.
Pavilionul plăcerilor 611

Atunci mi-am amintit ce-mi spusese Perla cu ani în urmă:

Dacă acest Anderson se va întoarce vreodată şi îţi va oferi


ajutorul lui, de exemplu să-ţi plătească datoriile, sau chiar te
va cere în căsătorie, să accepţi fără să stai pe gânduri, chiar
dacă nu îl iubeşti. Cu o astfel de şansă nu te întâlneşti decât o
singură dată în
viată.
/

M-am sucit şi zvârcolit în patul meu pustiu, căznin- du-mă


să mă hotărăsc dacă să fac acest pas şi să spun da. Dar dacă îl
făceam, nu mai aveam nicio şansă să întâlnesc vreodată
dragostea adevărată. Nu va mai exista niciodată un bărbat ca
Qing Zhen, care să-mi farmece inima, trupul şi sufletul.
Atunci mi-am imaginat chipul plin de compasiune al lui
Anderson deasupra mea, murmurând: „Xiang Xiang,
acordă-ne o şansă. Te iubesc".
I-au urmat soldaţi japonezi pătrunzând în pas de marş în
incinta mănăstirii...

Anderson a continuat să mă viziteze. Cu cât mă uitam mai


atentă la urmele lăsate de trecerea timpului pe chipul lui — pe
care ştiam că le va lăsa şi pe chipul meu — cu atât mai
hotărâtă eram să-i accept propunerea. Trei săptămâni mai
târziu, am intrat în biroul mamei, decisă să-i dau vestea.
înainte de a trece la subiect, am întrebat-o ce ar face cu
templul, dacă ar veni japonezii.
Spre surprinderea mea, mama a răspuns:
— N-am să plec nicăieri.
— Dar, mamă...
612 Mingmei Yip

— Sunt călugăriţă. Peste tot e la fel — deopotrivă


nirvana şi samsara.
In clipa aceea m-am gândit foarte serios că mama îşi
pierduse minţile. Dacă japonezii distrugeau templul,
spărgeau toate statuile lui Buddha, apoi o violau şi o ucideau?
Poate că se detaşase de cele lumeşti în asemenea măsură, încât
nu-i păsa de toate aceste lucruri? Dar nu ne învaţă budismul
şi să ne protejăm trupurile, nu doar să ne detaşăm?
— Mamă, atunci vrei să rămân şi eu cu tine?
A părut surprinsă.
— Nu. Fiica mea, tu nu eşti călugăriţă.
De atâta vreme nu mă mai numise fiica ei. în ochi mi s-au
adunat lacrimi.
— Mamă...
— Da?
— Cred că... am să mă căsătoresc.
Am fost surprinsă să văd chipul palid al mamei radiind.
Au trecut câteva clipe, apoi a întrebat cu glasul uşor
emoţionat:
— Pot să ştiu şi eu cine e mirele?
— Richard Anderson, un comerciant american.
Ochii i s-au mărit şi m-a întrebat nerăbdătoare.
— înseamnă că vei pleca în America?
Am dat din cap.
Răspunsul ei m-a uimit.
— Bine. A continuat: în ţara noastră e prea multă
nefericire şi suferinţă. Fiica mea, mărită-te cu acest domn
Anderson şi părăseşte cât mai grabnic cu putinţă China.
— Mamă, nu vrei să mă călugăresc?
M-a privit cu înţeles.
— Lucrurile s-au schimbat. Mereu se schimbă.
Pavilionul plăcerilor 613

— Dar, mamă, vreau să vii cu noi. Vreau să...


N-am mai putut continua, pentru că mâna osoasă a
mamei îmi făcea deja semn să plec.

O lună mai târziu, Şcoala Noului Model şi-a închis porţile,


la nici doi ani de când fusese inaugurată cu atâta vâlvă şi
publicitate. Iar după încă o lună, în 18 septembrie, a explodat
o mică bombă pe şinele căii ferate sud-manciuriene, care se
afla în proprietatea japonezilor. Armata japoneză a profitat de
acest pretext pentru a ocupa provincia chineză — deşi noi,
chinezii, eram convinşi că bomba fusese amplasată chiar de
soldaţii japonezi.
După ocuparea Manciuriei, capitala chineză a fost
cuprinsă de panică. Unele ziare preziceau că japonezii vor fi
curând alungaţi din ţară. Altele avertizau că wokou — bandiţii
japonezi — erau imposibil de oprit şi vor invada curând toate
oraşele importante din China — Nanking, Chungking,
Peking, Shanghai. Panica s-a răspândit rapid. Organizaţiile
ilegale — celebra bandă verde şi banda hong — au profitat de
situaţie pentru a prelua controlul asupra prostituţiei din
Concesiunea Internaţională, abuzând de sărmanele fete şi
luându-le aproape toţi banii ca taxă de protecţie.
China se îndrepta spre haos.

M-am gândit să mai merg o dată la Shanghai, înainte de a


lua decizia finală de a mă căsători cu Anderson şi a părăsi
China. Voiam să-mi iau rămas-bun de la mătuşica Ah Ping şi
să-mi arăt pentru ultima oară respectul faţă de spiritele
surorilor mele de sânge, Perla şi Rubinul.
614 Mingmei Yip

Nu aveam de gând să rămân decât o singură zi. Prin


urmare, am luat o ricşă, imediat după ce am sosit la Gara de
Nord, şi i-am cerut hamalului să mă ducă în Concesiunea
Internaţională. Când ne-am apropiat de eleganta clădire roz,
i-am cerut hamalului să oprească pe cealaltă parte a
bulevardului. în faţa mea se afla Pavilionul Florii de Piersic.
Eram nerăbdătoare să dau de mătuşica Ah Ping, poate şi de
alte vechi cunoştinţe, şi să arunc o ultimă privire la fostul meu
cămin sau fosta mea temniţă. Vreo doi trecători înaintau cu
paşi grăbiţi pe stradă, cu capetele plecate şi feţele încordate. în
faţa Pavilionului erau parcate câteva maşini scumpe. M-au
făcut să mă gândesc la o prostituată bătrână, ale cărei faimă şi
frumuseţe cândva omagiate erau acum la fel de îndepărtate ca
soarele care apune. Dar în ciuda aspectului părăsit al
pavilionului, din ferestrele sale răzbăteau lumină şi zgomote
slabe. Pavilionul funcţiona încă! Oare Fang Rong şi Wu Qiang
îşi ofereau acum serviciile soldaţilor japonezi? Sentimentele
mele erau amestecate. Pe de-o parte, îmi doream ca acest iad
suflat cu aur să dispară odată pentru totdeauna, pe de altă
parte, fusese singurul acoperiş pe care-1 avusesem atâţia ani
deasupra capului.
Deodată am văzut uşa dându-se la o parte şi făcân- du-şi
apariţia un bărbat slab, îmbrăcat într-o jachetă albastră pe care
erau imprimate uriaşe monezi de aur. Era Wu Qiang? Era
„De"? Sau vreunul dintre foştii mei oaspeţi? Bulevardul era
foarte lat şi a trebuit să-mi întind gâtul...
— BBBBUUUUUMMMM!!!
Ricşa a sărit în aer şi s-a izbit apoi de pământ. Fumul îmi
înţepa ochii şi mă îneca. Pentru o clipă surzi
Pavilionul plăcerilor 615

sem. Aveam senzaţia că aud cum mi se sfărâmă oasele. Am


deschis gura, dar am rămas cu ea căscată, incapabilă de a
scoate un sunet.
Glasul panicat al hamalului mi-a explodat în urechi.
— O bombă! Ne-au invadat japonezii!
A smucit înnebunit de mânere şi a tras ricşa după el, cu o
mişcare atât de bruscă, încât am căzut din ea.
M-am ridicat cu greu, am privit peste drum şi nu mi-a
venit să cred ce vedeam — sau, mai exact, ce nu mai vedeam.
Pavilionul Florii de Piersic dispăruse!
Oaspeţii începuseră să năvălească afară. Câţiva şobolani
s-au răspândit şi ei în toate direcţiile, urmaţi de nişte obiecte
rotunde care se rostogoleau pe pământ. Erau capete de
oameni? Abia după câteva secunde mi-am dat seama că erau
capetele celor doi lei protectori de piatră!
M-am înfiorat şi mi-am amintit ce-mi spusese Perla cu
zece ani în urmă, în ultima zi pe care o petrecusem împreună.

Va veni ziua în care Pavilionul Florii de Piersic va fi


dărâmat.

în clipa aceea am văzut un alt hamal care încerca să fugă


cu ricşa de acolo. Am zbierat să mă aştepte, dar în zadar.
Atunci am alergat în faţa lui şi i-am vânturat un pumn de
bancnote sub nas, convingându-1 astfel să oprească şi să mă
lase să urc în ricşă. Am continuat să-mi răsucesc din mers
capul, pentru a vedea dacă pavilionul era încă acolo. Dar nu
am mai văzut decât o perdea de fum gros, în timp ce
părăseam pentru totdeauna Concesiunea.
616 Mingmei Yip

în decembrie 1931 s-a încheiat un capitol al vieţii mele şi a


început unul nou. M-am căsătorit cu Richard Anderson,
ne-am îmbarcat pe transatlanticul President Cleveland şi am
schimbat frigul de pe muntele mamei cu aurul de pe muntele
Americii.
Epilog

şa ai făcut, bunicuţo? Ţi-ai părăsit


— ) , // mama şi te-ai măritat cu un bătrân?
V' v mă întreabă Jade Treasure uimită.
— Jade, „bătrânul" acela a fost străbunicul tău.
Jade face o grimasă.
— Iartă-mă, bunicuţo. Dar cu stră-străbunica ce s-a
întâmplat?
Zâmbesc.
— După ce m-am stabilit la San Francisco, mama mi-a
scris, iar de data aceasta am şi primit scrisorile ei. Spre
deosebire însă de cele pe care mi le scrisese cu peste un
deceniu în urmă, acestea erau scurte. îmi povestea în câteva
vorbe despre munca ei la templu sau mă întreba despre noua
mea viaţă. Mama a supravieţuit ocupaţiei japoneze, dar a
murit câţiva ani mai târziu, în 1948, înainte ca Mao Zedong să
ajungă la putere şi comuniştii să desfiinţeze mănăstirile.
Fac o scurtă pauză, apoi continui:
618 Mingmei Yip

— Sper ca mama să-şi fi atins în cele din urmă scopul pe


care îl urmărise cu atâta strădanie — iluminarea.
Jade mă întreabă:
— Dar tu şi străbunicul, aţi trăit fericiţi până la adânci
bătrâneţi?
Mă gândesc o clipă.
— Plictisiţi până la adânci bătrâneţi, dacă e să fiu sinceră.
— Plictisiţi-până la-adânci-bătrâneţi, îngână Jade în timp
ce-şi notează în grabă această informaţie preţioasă.
îi arunc o privire furişă lui Leo. Sunt convinsă că în clipa
aceasta nu-şi doreşte nimic mai mult decât să-şi ia logodnica
în braţe şi să-i sărute buzele senzuale şi rozalii.
Jade mă priveşte cu ochii ei — sau ai mei — mari şi negri.
— Bunicuţo, cum te-ai decis până la urmă să te căsătoreşti
cu un bătrân barbar?
De data aceasta o dojenesc pentru lipsa ei de respect faţă
de răposatul meu soţ, străbunicul ei.
— Dar, bunicuţo, doar aşa îi numeşti chiar tu pe
americani!
Iau ceaşca de pe masă, sorb din ceai şi admir în acest timp
curbura minunată a buzelor strănepoatei mele, care seamănă
cu cornişele purpurii, răsucite ale unui templu.
— Aşadar — pun ceaşca la loc — m-am căsătorit cu un
barbar, deoarece străbunicul tău a fost un bărbat deosebit de
cumsecade. M-a tratat întotdeauna ca pe egala lui. De-a lungul
căsniciei noastre, m-a venerat ca pe o regină, iar eu, la rândul
meu, l-am respectat ca pe un rege.
Pavilionul plăcerilor 619

— Dar l-ai... iubit?


— La început nu, dar mai târziu da. Am ajuns să ne
înţelegem foarte bine.
Iau o înghiţitură din elixirul meu de longevitate.
— Străbunicul tău a trăit până la nouăzeci şi cinci de ani,
am fost căsătoriţi mai bine de patruzeci de ani. Fiind un
bărbat înstărit, m-a ajutat să înfiinţez galeria de artă Orhideea
Elegantă, unde am predat artele — pictura, caligrafia, qin-ul.
Leo se apleacă spre mine şi mă întreabă:
— Şi cine au fost elevii tăi?
— In special tai tai bogate. Dar şi câţiva care bănuiesc că
aflaseră cumva despre misteriosul meu trecut prestigios.
Stilourile lui Jade şi Leo apasă şi zgârie hârtia, de parcă
aceasta ar avea nişte mâncărimi insuportabile, de care abia
aşteaptă să scape. Termină de notat, iar privirea mea
zăboveşte asupra portretului în ulei — pictat cu şaptezeci şi
cinci de ani în urmă, pe când îmi încheiam cariera ca ultimă
curtezană muziciană şi poetă eminentă din Shanghai, China.
Jade arată spre imaginea mea imortalizată.
— Bunicuţo, îţi place portretul?
— îmi place ceea ce semnifică şi îmi plac amintirile pe
care mi le trezeşte.
Privirile lui Leo dezmiardă femeia de douăzeci şi trei de
ani. Apoi se întorc zâmbitoare spre femeia de nouăzeci şi opt
de ani.
— Popo, ai fost atât de frumoasă.
îmi face nespus de multă plăcere să-l tachinez pe acest
băiat american naiv. De aceea îl întreb:
— Am fost? Vrei să spui că acum sunt o babă urâtă?
Mă priveşte atât de uluit, încât pufnesc în râs.
620 Mingmei Yip

Jade îl loveşte peste umăr.


— Leo, ai grijă ce-i spui bunicuţei!
H liniştesc pe Leo dând din mână.
— Fii liniştit, prinţul meu, nu intra în panică. Cea mai
frumoasă femeie e acum, desigur, Jade.
Ii fac cu ochiul.
— Cum s-ar putea altfel? Doar a moştenit frumuseţea
mea.
Chipurile celor doi tineri se transformă în doi lotuşi
înfloriţi. Apoi Jade întreabă:
— Bunicuţo, ce părere ai astăzi despre trecutul tău de...
Pare incredibil, dar prinţesa mea răsfăţată e într-ade-
văr stânjenită. Dar i-am ghicit întrebarea.
— Draga mea, vrei să ştii dacă mi-e ruşine sau sunt
mândră de trecutul meu de ming ji, nu-i aşa?
Cele două capete zvâcnesc în sus şi-n jos, ca două mingi
plutind pe marea fericirii — delectându-se cu povestea
suferinţelor mele.
Oftez din rărunchi.
— Hai, asta-i întrebarea! Să vedem. în primul rând am
avut noroc. Deşi am fost vârâtă într-o casă de toleranţă, am
avut norocul să fie una de cea mai înaltă clasă. Iar acolo am
cunoscut-o pe Perla, datorită căreia am învăţat să cânt la pipa
— şi la qin. In ceea ce-i priveşte pe bărbaţii împuţiţi, uneori
mi-a fost într-adevăr greu. Dar acum nu mai are nicio
importanţă, pentru că toţi s-au dus la Izvoarele Galbene. Dar
mi-a rămas qin-ul meu de patru sute de ani, care a împlinit
între timp cinci sute de ani, şi melodiile sale vechi de trei mii
de ani.
Mă opresc; privirea mi se îndreaptă spre elegantul
instrument care atârnă pe perete. E tărâmul purităţii mele. Şi
asta va rămâne veşnic.
Fac o pauză şi cercetez chipurile celor doi tineri.
Pavilionul plăcerilor 621

— Ştiţi care e lucrul cu care mă mândresc cel mai mult?


Jade se apleacă şi îşi împinge pieptul în faţă.
— Talentul tău artistic?
Scutur din cap.
— Faptul
că ştii să cânţi la qin? *
Scutur iarăşi din cap şi le caut tăcută privirea.
— Atunci ce? Bunicuţo, nu ne mai tachina!
— Ah, chicotesc, din păcate, chiar acesta e cel mai
important lucru pe care l-am învăţat ca ming ji. Deşi mi-am
cam ieşit din mână după şaptezeci şi ceva de ani, nu cred că am
uitat complet cum se procedează.
— Bunicuţo!
Jade protestează din nou.
Leo îi aşază cu tandreţe mâna pe coapsă şi îmi spune:
— Popo, te rugăm să ne spui.
— Bine, bine. Tac o clipă, înainte de a le spune alegân-
du-mi cu grijă cuvintele. Lucrul cu care mă mândresc cel mai
mult nu e ceva ce am făcut, ci ceva ce nu am făcut...
Jade face ochii mari.
— Bunicuţo, ce anume nu ai făcut?
— Nu am...
Mă opresc din nou, dar de data aceasta pentru a trage aer
în piept.
— Nu am nimerit inima înaltului Stăpân Fung. Jade face
o grimasă şi îşi revede notiţele.
— A, da, sigur că da, vorbele mamei tale despre
compasiunea budistă au îndreptat glonţul spre urechea lui
Fung, făcându-te să ratezi inima.
Continui:
— Oricum, Fung a murit la scurt timp, în urma unui atac
dp rnrd Sj rrpd ră .a-fost din cauză că am
622 Mingmei Yip

— Dar ai ratat!
— A fost ucis de propria lui karmă rea.
— Uau! exclamă Jade. Perfect!
Leo întreabă:
— Te-a bucurat să afli că a murit?
Mă gândesc câteva clipe, apoi răspund:
— Nu m-a bucurat, m-a întristat.
Jade şi Leo se strâmbă neîncrezători.
— Te-a întristat?
— Nu m-a'întristat soarta lui, ci soarta oamenilor în
general, întorsăturile ciudate pe care le poate lua.
Urmează o nouă pauză lungă, în timpul căreia cei doi
copii yin yang ai mei îmbracă harnici în cuvinte sentimentele
şi amintirile mele.
După ce termină, Jade îmi adresează o întrebare
neaşteptată.
— Bunicuţo, după toată supa împotriva fertilităţii pe
care ai băut-o la pavilion, cum se face că ai reuşit să rămâi
însărcinată cu bunica?
— Pentru că am băut şi supa longevităţii, preparată de
Qing Zhen pe munte!
încep să râd.
— Adevăratul motiv este averea străbunicului tău, care
mi-a permis să fiu tratată în cele mai scumpe spitale, de către
cei mai buni medici. Dar şi faptul că m-am dus la cel mai
celebru erborist din Chinatown, care mi-a dat ierburi scumpe
precum hong hua, care mi-a încălzit sângele, dong gui, cuib de
pasăre şi ginseng sălbatic din Tianshan.
— Dong gui şi cuib de pasăre, pfui! exclamă Jade, în timp
ce notează serioasă numele acestor ierburi scumpe pe hârtia ei
ieftină.
Pe urmă îşi ridică privirea şi îmi cercetează chipul.
Pavilionul plăcerilor 623

— Bunicufo, când a murit străbunicul, erai încă probabil


foarte atrăgătoare. Cum de nu te-ai recăsătorit?
— Jade, glumeşti? N-am avut destui bărbaţi de-a lungul
vieţii? în afară de asta...
Mă opresc; gândurile îmi zboară în trecut, spre dragostea
mea curată — tânărul şi frumosul călugăr taoist, care trăia ca
un pustnic pe munte, fierbea elixire, primea de pomană (sau
cerşea pe străzi) şi cânta la qin.
— Am cunoscut, deşi pentru scurt timp, dragostea
adevărată — pe Qing Zhen.
Cuplul teribil de tânăr şi frumos se priveşte zâmbind.
Pasiunea lor tinerească mă înduioşează. Imagini ale mele
alături de Qing Zhen îmi trec prin minte, ca scenele unui film
mut. îmi amintesc atât de clar cum i se revărsa părul lung şi
lucios în lumina lunii; cum mă atingea cu mâinile lui mistice,
transformându-mă dintr-o prostituată fără emoţii într-o iubită
pătimaşă; cum gemea şi ţipa şi se zvârcolea când atingea
nirvana sexuală... Toate acestea îmi sunt atât de vii în minte,
deşi au trecut deja şaptezeci şi şase de ani!
Bătrânul înţelept avusese dreptate — o singură zi
petrecută pe munte e ca o mie de ani petrecuţi printre oameni.
Mă întreb, aşa cum m-am întrebat de nenumărate ori de-a
lungul anilor, dacă Qing Zhen e încă în viaţă. Atunci ar avea o
sută şase ani! Ar însemna că a reuşit într-adevăr să devină
nemuritor. Dacă nu şi-o fi pierdut minţile, după ce a băut
atâta elixir în care plutea pasărea aceea moartă, oare se mai
gândeşte uneori la mine?
— Bunicuţo, te simţi bine?
— Da, de ce?
624 Mingmei Yip

— Pentru că plângi! spune Jade; apoi ia două batiste de


hârtie şi îmi şterge lacrimile. îmi imaginez că mâna ei tandră e
mâna iubitului meu de o sută şase ani.
După ce mi s-au uscat lacrimile, rămânem toţi trei tăcuţi,
ne bem ceaiul şi mâncăm gustările dim sum pe care Jade şi Leo
le-au adus de la restaurantul meu preferat, Wok-ul Imperial.
Ca o adevărată împărăteasă, mă simt şi eu minunat,
înconjurată de sunete familiare: râsete, farfurii zornăind şi
zăngănind, beţigaşe pocnind, buze plescăind şi sorbituri
zgomotoase din băutura longevităţii.
Aceasta este reuniunea mea de familie. în sfârşit.
Doar Perla lipseşte.
— Jade, arăt spre scrinul de lângă televizor, în sertarul de
jos e un plic, mi-1 dai, te rog?
Jade se duce spre scrin şi se întoarce într-o clipă, în-
mânându-mi plicul cu ambele mâini, cu aerul respectuos şi
supus al unei fiice dintr-o familie chineză.
— îţi mulţumesc, Jade, spun şi scot o fotografie din plic.
Fotografia înfăţişează un tânăr cu o atitudine îndrăzneaţă,
care poartă un costum occidental alb, pălărie, o pereche de
ochelari cu ramă din aur (în fotografia alb-ne- gru nu se vede,
însă, că sunt din aur) şi pantofi lucioşi de piele, alb-negri. îşi
ţine picioarele depărtate, unul în faţa celuilalt; o mână şi-a
proptit-o în şold, cu cealaltă îşi atinge borul pălăriei. Un
trabuc şi un zâmbet ştrengar pe buzele senzuale îi
completează înfăţişarea decadentă de filfizon.
Glasul lui Jade se înalţă, plin de entuziasm:
— Uau, mişto! Cine e? E cumva... Qing Zhen?
— Nu, Qing Zhen era călugăr şi nu-i păsa de fotografii.
Am păstrat toate amintirile dragi despre el în min
Pavilionul plăcerilor 625

tea mea, îi răspund şi mângâi silueta tânărului frumos din


fotografie. E Teng Xiong.
Jade exclamă:
— Măi să fie, ar fi trebuit să-mi dau seama!
Intervine şi Leo:
— Arată chiar ca un bărbat!
Mă gândesc la femeia care m-a iubit atât de mult şi căreia
nu i-am putut răspunde cu tot atât de multă dragoste.
Evadase pentru a-şi trăi propria viaţă excentrică, dar fusese
prinsă de către soţul ei nemilos, ucigaşul tatălui meu, Fung. îşi
dorise să fi murit ţinân- du-mă în braţe sub clopot, în lumina
lunii, dar sfârşise împuşcată de către soţul pe care-1 ura. îmi
amintesc cum mi-a spus la despărţire, că spera să ne
reîntâlnim într-o viaţă viitoare. Poate că ne vom reîntâlni
într-adevăr, după ce voi pomi şi eu pe calea nemuritorilor, nu
peste multă vreme, iar atunci îmi voi dori şi eu, poate, genul
de dragoste pe care mi-1 oferise ea.
Oftez în sinea mea şi scot încă o fotografie din plic. Cele
două capete yin yang se apleacă pentru a vedea mai bine.
— Teribilă! exclamă Jade.
— Cine e femeia asta frumoasă ca o vedetă de cinema?
— Perla, sora mea de sânge, răspund mândră, cu lacrimi
în ochi.
Perla mă priveşte acum cu buzele ei perfect desenate, ca o
semilună şi ochi zâmbitori — parcă m-ar invidia pentru
longevitatea mea şi pentru minunata mea Jade Treasure şi
frumosul meu strănepot viitor, Leo Stanley. Da, poate că sunt
norocoasă să mănânc încă, să dorm, să râd, să plâng şi — din
fericire sau din nefericire — să nu mai fac dragoste în lumea
yang. Dar peste
626 Mingmei Yip

puţin timp mă voi alătura ei în lumea yin. Gândul acesta, în


mod ironic, nu mă întristează.
In fond, după ce am aşteptat aproape un secol, va sosi în
sfârşit momentul de a mă alătura frumoasei şi talentatei mele
surori ming ji.
La început, viaţa în Pavilionul Florii de Piersic
părea a fi un vis. Înconjurată de flori exotice,
bambuşi, fântâni răcoroase şi grădini colorate,
Xiang Xiang se simţea mai bine ca oricând.
A fost iniţiată în muzică, pictură, literatură,
caligrafie şi, spre marea ei surpriză, în arta de a
satisface bărbaţi. Căci doar ulterior a descoperit
destinaţia sumbră a acestui frumos Pavilion al
plăcerilor, care era de fapt un bordel de lux.
Nici măcar atunci când va deveni favorita celor
mai puternici bărbaţi, Xiang Xiang -
supranumită Preţioasa Orhidee - nu va renunţa
la visul ei de a fugi departe de Pavilion, de a-şi
reîntâlni mama, de a-şi răzbuna tatăl şi de a
afla dragostea adevărată.
MINGMEI YIP
O femeie de 98 de ani, trăind la ora actuală în San Francisco,
îşi povesteşte tinereţea petrecută în China anilor ’20, perioadă
de glorie în care a împărtăşit faima de cea mai rafinată
curtezană.
Tatăl ei fusese acuzat pe nedrept de crimă, apoi executat, iar
mama ei nevoită să se retragă într-o mănăstire budistă. Rămasă
singură la 13 ani, Xiang Xiang a fost atrasă într-un bordel,
Pavilionul Florii de Piersic, căpătând nume de scenă Bao Lan
sau Preţioasa Orhidee. Graţie frumuseţii ieşite din comun şi a
talentului la pictură, având înclinaţii poetice şi muzicale vădite
şi, mai ales, dovedindu-se a fi maestră în arta amorului, Bao Lan
devine o prostituată extrem de râvnită.
Ceea ce avea să se numească ulterior «cultura gheişelor» a
supravieţuit în China timp de 2500 de ani, ajungând la apogeu
în ultimii 400 de ani. în timp ce în Japonia această tradiţie a
continuat, în China a dispărut după invazia japoneză de la
începutul secolului al XX-lea.
«... Cei mai mulţi oameni au auzit doar despre gheişele
japoneze, mai ales prin intermediul cărtii lui Arthur Golden,
Memoriile unei gheişe. Tocmai de aceea,eu m-am hotărât să scriu
despre fenomenul gheişelor chineze astfel încât oamenii din
Occident să poată afla mai multe lucruri despre forma originară
a acestui mod de viaţă fascinant deşi atât de trist.»
Mingmei Yip

Potrebbero piacerti anche