Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
curtezane
din China
Născută dintr-un tată care era
profesionist al jocurilor de
noroc şi o mamă artistă,
Mingmei Yip ştia cât de mult
şi-ar fi dorit părinţii ca ea să
devină un om învăţat. De
aceea a studiat artele chineze
şi muzica, şi-a obţinut
doctoratul la Sorbona si
a devenit scriitoare, după ce a
practicat jurnalismul, în
perioada de 8 ani în care
mama ei a fost prizonieră în
Vietnam.
Mingmei Yip a scris şapte
cărţi, cinci în chineză şi două
în engleză. A lucrat pentru
diferite publicaţii şi a animat
programe radio în Hong
Kong, Taiwan, China şi SUA. în
prezent trăieşte în New York
City.
Colecţie coordonată de
MAGDALENA MĂRCULESCU
Mingmei Yip
Pavilionul plăcerilor
Traducere din engleză şi note de
Laura Fota
TRei
Editori:
SILVIU DRAGOMIR
VASILE DEM. ZAMFIRESCU
Director editorial:
MAGDALENA MĂRCULESCU
Coperta colecţiei:
FABER STUDIO (S. Olteanu. A. Rădulescu, D. Dumbrăvician)
Foto copertă: Getty/Gulliver
Redactor:
DOMNICA DRUMEA
Director producţie
CRISTIAN CLAUDIU COBAN
Dtp:
EUGENIA URSU
Corectură:
ELENA BIŢU
EUGENIA ŢARĂLUNGĂ
ISBN: 978-973-707-267-2
Lui Geoffrey,
care îmi oferă atât peştele, cât şi laba ursului.
Când deasupra e acţiune, iar dedesubt îngăduinţă,
aceasta se numeşte ordinea naturală a lucrurilor.
1 Comoara de Jad.
14 Mingmei Yip
Gara de Nord
r
Pavilionul plăcerilor 39
Şi cu asta s-a grăbit spre tren, s-a poticnit, s-a îndreptat din
nou, apoi, fără să se mai întoarcă, s-a suit în monstrul negru.
Cu spatele la mine a fluturat energic biletul, până când silueta
ei firavă, care-mi era atât de familiară, a dispărut în mulţime.
Am rămas cu privirea aţintită spre şinele care o duceau la
mănăstirea din Peking şi care nu aveau să o mai aducă
vreodată înapoi.
3
Camera întunecată
Şobolani.
/
— Lăsaţi-mă să mor!
Urletul meu a răsunat într-o mie de direcţii. Brusc, am
simţit ceva umed şi lipicios scurgându-mi-se de pe cap, apoi
un gust sărat, metalic mi-a pătruns în gură...
Am urinat şi mi-am pierdut cunoştinţa.
1
L
68 Mingmei Yip
6 Mafia chineză.
Pavilionul plăcerilor 71
— Crezi că va muri?
— Crezi că mama, după investiţiile făcute, îşi va lăsa
fiicele să moară aşa de uşor? Sigur că nu, pentru că orice fiică
vie e mai bună decât una moartă. Dacă moare, toate
investiţiile ei ajung în oala de noapte. Dar pe o fiică vie... chiar
desfigurată, mama o poate vinde unui bordel ieftin şi astfel îşi
recuperează o parte din bani, chiar dacă numai câţiva bănuţi.
A tăcut câteva clipe, apoi a continuat:
— Oricum, rana nu e gravă.
A oftat:
— Rolul camerei întunecate e de a o învăţa minte pe orice
fată neascultătoare.
Am rămas tăcute o vreme, apoi Perla a vorbit din nou.
— Să lăsăm lucrurile neplăcute.
S-a ridicat, s-a îndreptat spre patul luohan şi a luat de sub
el un obiect lung învelit într-o husă de brocart. L-a scos din
învelitoare şi l-a aşezat cu grijă pe masă.
L-am studiat câteva clipe, apoi am întrebat:
— Ce este?
— E un qin — o ţiteră cu şapte corzi, mi-a răspuns cu
blândeţe, trecându-şi degetele de-a lungul instrumentului.
Suprafaţa din lemn, lăcuită şi împodobită cu bucăţele
rotunde de sidef, avea un luciu minunat.
— Deci azi cântăm la acest instrument?
Perla a chicotit.
— Ah, fetiţă prostuţă, crezi că poţi să înveţi aşa simplu,
într-o zi, să cânţi la acest instrument? Trebuie să exersezi din
greu, ani la rând.
A continuat cu emoţie în glas:
Pavilionul plăcerilor 87
r
sem încă nicio scrisoare de la mama. în-
tâi am fost supărată pe ea — cum o putuse uita pe
unica ei fiică? Apoi am început să-mi fac griji — pă-
ţise ceva? Ce-i făcuseră fetele acelea bătrâne cu cape-
tele rase din mănăstire? Mă durea să mi-o imaginez
cu capul ras şi trupul zvelt ascuns sub lugubra rasă
gri, nefăcând nimic toată ziua decât să mormăie tex-
te din sutrele îngălbenite, pe care oricum nu le înţe-
legea nimeni.
Mi-o doream din nou lângă mine, pe mama cu părul ei!
în fiecare seară, după ce-mi terminam treburile, dădeam
jos pandantivul zeiţei Guan Yin, pe care mi-1 legase mama la
gât, îl ţineam în faţa mea şi o rugam pe zeiţă să o protejeze pe
mama — oriunde s-ar fi aflat — şi să-i amintească să-mi scrie.
92 Mingmei Yip
7 Mary Pickford.
100 Mingmei Yip
Vaza de Jad s-a întors brusc spre străin şi i-a zâmbit larg.
— Domnule, vă mulţumim pentru bunătatea
dumneavoastră şi vă poftim să ne vizitaţi la pavilion.
Bărbatul s-a încruntat, studiindu-ne pe toate trei cu
privirea.
— Ce pavilion?
Mama, părând acum cuprinsă de însufleţire, a răspuns cu
un glas piţigăiat:
— Pavilionul Florii de Piersic din Si Malu.
în loc să-i răspundă mamei, diavolul străin s-a întors să
mă privească lung, cu ochii strălucind de bunătate, apoi, fără
niciun cuvânt, a plecat. Lumea care se adunase a scos câteva
înjurături dezamăgite, apoi s-a risipit cu repeziciune.
guţe coafuri din lume. Dar dacă nu, veţi ajunge toate ca stafia
aia flămândă, care fură resturi de pe stradă şi va sfârşi lovită
de vreo maşină. Vreţi să fiţi ca bastardul ăla mic, pe care-1 vor
transforma curând în carne tocată?
— Nu, am răspuns la unison.
— Sunteţi cuminţi?!
— Da!
Glasurile noastre piţigăiate au biciuit aerul, în vreme ce
mama rânjea misterios, cu faţa în umbră.
Tulpina de jad şi poarta de aur
Am chicotit.
— Mamă, nu există decât Cinci Cărţi Clasice, Analele de
primăvară şi toamnă, Cartea odelor, Cartea schimbărilor. ..
— Gata, gata. Nu te mai da mare! Şi şterge-ţi zâmbetul
ăla încrezut de pe faţă! Ştii ceva? Nu mă interesează Cartea
schimbărilor, nu mă interesează decât ca fiicele mele să-mi
schimbe în bine situaţia financiară! Pricepi?
— Dar, mamă, cum poate cineva îmbunătăţi situaţia ta
financiară citind Cartea de căpătâi a unei fete simple?
Fang Rong a început să-mi cerceteze chipul, cu ochi
scăpărători ca bilele cu care se joacă copiii.
— Ha, ha, Xiang Xiang, până la urmă eşti mai proastă
decât pari!
S-a aplecat apoi spre mine şi şi-a coborât glasul, de parcă
ar fi vrut să-mi împărtăşească cel mai bine păzit secret al
universului.
— Ştii care e calitatea ta cea mai valoroasă?
/
Pavilionul plăcerilor
12
1
— Ce e, Xiang Xiang?
Aveam senzaţia că îmi rămăsese un licurici în gât.
— Vrei să mă întrebi ceva?
într-un final am reuşit să mă adun şi să spun în şoaptă:
— Soră Perlă, bărbatul... bărbatul din grădină era... Jiang
Mou?
Mi-a făcut cu ochiul.
— Xiang Xiang, ai grijă ce vorbeşti! Nimeni nu trebuie să
afle.
Am dat din cap.
— Ne-ai lăsat înadins pe mine şi pe Luna de Primăvară
să te vedem?
A zâmbit, părând foarte misterioasă în lumina gălbuie a
lămpii ei împodobite.
— Deci îl iubeşti pe Jiang Mou?
I-am interpretat tăcerea drept o confirmare.
— Atunci de ce nu te măriţi cu el şi pleci din pavilion?
— Pentru că e sărac şi deja căsătorit.
Perla a oftat, mângâind cu degetele brăţara ei strălucitoare
de jad.
— Nu te mai gândi la iubire, Xiang Xiang. Iubirea nu
durează; gândeşte-te la plăcere.
— Dar nici plăcerea nu durează.
— Dar, spre deosebire de iubire, nu lasă în urmă
suferinţă, după ce trece.
S-a uitat la ceas.
— Hai să ne începem lecţia.
Perla m-a condus să şed lângă ea, la masa vanităţii.
— Xiang Xiang, a spus, studiind atentă imaginile noastre
reflectate de oglindă, acum ai aflat despre nori şi ploaie.
Am dat din cap.
Pavilionul plăcerilor 141
A continuat:
— Cel mai important lucru este să tachinezi. Pentru că
dacă le permiţi acelor chou nanren să ajungă unde vor prea
repede, vor fi dezamăgiţi. Nu uita, şi nevestele lor au aceleaşi
crăpături de cinabru ca noi. Noi stăpânim însă şi arta
cochetăriei, pentru a-i excita. Nu-i tachinezi doar prin
înfăţişarea ta, ci şi prin felul în care te mişti, chiar şi în somn.
— Dar, soră Perlă, în somn nu te mişti!
— Dar noi ne prefacem că dormim pentru a seduce. Nu
cunoşti expresia „măr pădureţ dormind primăvara"? Se referă
la o femeie frumoasă care doarme într-un mod seducător. Iar
primăvara e elementul cel mai important...
— De ce?
— Pentru că primăvara este anotimpul plăcerii, când se
stârneşte dragostea!
Cu o expresie visătoare pe chip, Perla şi-a depărtat puţin
buzele, apoi şi-a atins buza superioară cu vârful delicat al
limbii — ca un boboc de trandafir ivindu-se dintr-o gaură
adâncă.
— Noi, surorile, semănăm cu nişte bucătari buni, care
amestecă cele cinci mirodenii în mod armonios, într-o supă
delicioasă.
— Mie-mi place supa.
— Xiang Xiang, nu ştii nimic, nu-i aşa? înainte de a
ajunge în pavilion, nu ai făcut altceva decât să studiezi. Nu-ţi
prea e de folos acum, nu-i aşa?
Am răspuns visătoare:
— Părinţii mei şi-au dorit întotdeauna să devin prima
femeie zhuang yuan. învăţatul Numărul Unu.
Perla m-a privit cu compasiune, apoi a vorbit din nou, de
data aceasta pe un ton ceva mai tăios:
142 Mingmei Yip
— Baba!
Am izbucnit în plâns şi am ieşit în goană din camera
Perlei.
i
11
Stânca violată
Luk părea atât de fericit, de parcă cea mai nouă soţie a lui
tocmai îi născuse un fiu.
— Domnişoară Perlă, a spus el, aşezând şervetul pe
masă, numele dumitale nu s-a răspândit fără motiv.
Când Luk a început să tragă din pipă, Perla mi-a făcut cu
ochiul. Am apucat imediat sticla de vin, m-am înclinat spre el
— Perla îmi spusese că astfel îl obligai pe client să-ţi acorde
atenţie — şi i-am umplut o cupă.
Luk s-a întors atunci spre mine şi m-a privit cu admiraţie.
înainte de a apuca să spună ceva, Perla luase deja cuvântul.
— Domnule Luk, sper că sora mea mai mică, Xiang
Xiang, vă desfată ochii.
Negustorul de mătăsuri a râs cu poftă.
— Ha! Ha! Nu fi aşa de modestă, domnişoară Perlă.
Numele voastre senzuale mi-au răsunat ca tunetele în urechi.
De aceea am venit astă-seară la pavilion.
Am continuat să stăm de vorbă cu domnul Luk, în timp ce
îi turnam vin şi îi ofeream gustări. Două nian- gyi aduceau
mereu feluri noi de mâncare — peşte înăbuşit în sos de bob,
pui picant cu muştar, raţă aromată cu cinci condimente, ouă
cu gălbenuş moale. Perla era cât se poate de spirituală, iar
burta lui Luk se cutremura de atâta râs.
în timpul uneia dintre glumele Perlei, celelalte două
surori, Tiantian şi Parfum de Lotus, au intrat în sală şi s-au
aşezat în faţa noastră. Dar între timp, Perla şi cu mine ne
obişnuiserăm atât de mult cu domnul Luk, încât acesta abia
dacă a băgat de seamă sosirea celor două fete noi. Fără să
piardă o clipă, Perla i-a aruncat o privire languroasă
negustorului de mătăsuri.
— Domnule Luk, ne permiteţi lui Xiang Xiang şi mie să
vă întreţinem cu puţină muzică?
204 Mingmei Yip
O papagaliţă!
Nu mai văzusem niciodată o făptură atât de frumoasă.
Albă, cu ciocul roşu-închis, mi-a trezit în minte imaginea
florilor de prun care înfloresc în cea mai aspră iarnă. Penajul
ei de o strălucire orbitoare făcea să pălească până şi cele mai
colorate veşminte ale Perlei. Textura mătăsoasă a penelor era
atât de plăcută la atingere, încât nu mă mai săturam să o
mângâi. Până şi coada ei era elegantă, precum pensula din
păr fin de oaie pe care o foloseam când pictam lucruri
delicate. Ochii ei negri semănau cu două bile întunecate de
sticlă pe fundalul cerului senin.
Cum am văzut-o, am decis că trebuie să se numească
Floare de Prun. Pentru a-i insufla spiritul qin-ului, îi cântam
uneori păsării, în special cele „Trei variaţiuni ale florii de
prun". I-am explicat chiar şi sensul cântecului, sperând că va
fi pătrunsă de spiritul neînfricat al florii.
Ori de câte ori admiram frumuseţea Florii de Prun, îmi
aminteam şi ceea ce-mi spusese domnul Wu în timpul uneia
dintre lecţiile noastre. „în pictură ne străduim să atingem o
desăvârşire superioară naturii, dar frumuseţea naturii este,
desigur, inegalabilă."
Privind curbele graţioase ale trupului Florii de Prun,
nuanţele subtile ale penelor ei albe şi roşul intens al ciocului,
aveam senzaţia că înţeleg pe deplin ce mă învăţase domnul
Wu. De la moartea tragică a bietului Gui- gui, papagaliţa era
acum, în afară de Perla, marea mângâiere a vieţii mele. în
unele momente liniştite stătea cocoţată pe umărul meu, în
vreme ce eu îi citeam poeme — Meditaţie asupra unei nopţi
tăcute de Li Bai, Dorul de prieten al lui Wang Wei, Dimineaţa
de primăvară de Meng Haoran. Chicoteam satisfăcută de
fiecare dată
210 Mingmei Yip
17
18 Charli
Abra
Pavilionul plăcerilor 217
— Cum anume?
L-am pus eu din nou la încercare.
— Degetele tale sunt atât de expresive.
Am simţit cum inima mi se umple de respect. Acest
bărbat păros cu ochi spălăciţi din faţa mea era un barbar, dar
părea să aprecieze tonalităţile subtile ale cjin-ului. Cum
putea un om dintr-o ţară atât de îndepărtată să înţeleagă cele
mai adânci secrete ale pământului şi cele mai complicate
mistere ale cerului?
A vorbit din nou:
— Xiang Xiang, nu te supăra pe mine, dar vreau să-ţi
propun ceva.
Aşadar, după toate complimentele, se hotărâse în sfârşit
să treacă la lucrul cel mai important — să-şi echilibreze
elementul yang cu elementul meu yin.
Expresia lui era însă serioasă.
— Aşa frumoasă şi talentată cum eşti, poate că ar fi mai
bine să nu-ţi iroseşti tinereţea în locul acesta.
Nu-mi venea să-mi cred urechilor! Amintindu-mi însă tot
ceea ce învăţasem, mi-am ascuns uimirea şi mi-am păstrat
zâmbetul atrăgător.
A vorbit mai departe:
— Xiang Xiang, iartă-mă, dacă sunt prea direct. Cred
doar că o femeie atât de rafinată ca tine nu ar trebui să ducă o
astfel de viaţă.
Mintea a început să-mi lucreze. Voia să-mi dea de înţeles
că m-ar fi putut ajuta cumva? De exemplu, plă- tindu-mi
datoriile şi eliberându-mă din pavilion?
Tocmai voiam să-i spun că nu-mi puteam permite luxul
de a-mi alege destinul, când a vorbit din nou.
— Cred că eşti suficient de talentată pentru a deveni
profesoară.
— Profesoară?
224 Mingmei Yip
19 Iehova.
226 Mingmei Yip
A făcut cu ochiul.
— Sunt sigură că ştii despre ce fel de orificiu şi ce fel de
mireasmă e vorba, nu-i aşa? După ce au petrecut zile în şir
alergând după femei, ghiftuindu-se şi îmbătându-se, s-au
jurat să nu se mai întoarcă niciodată la vieţile lor plicticoase.
înainte de a mai apuca să protestez că încurcase povestea,
mama a continuat:
— Aşa şi-a primit numele Pavilionul Florii de Piersic.
Brusc m-a lovit peste umăr, făcându-mă să tresar.
— Şi de-aia numele tău e Preţioasa Orhidee, şi nu o
aiureală precum Lacul Visării sau Barca de Lotus. Ha! Ha!
Ha!
— Care epocă?
— A prostituatelor ming ji. A oftat. Bărbaţii îşi pierd
bunul gust. Jadul Stacojiu cântă atât de împiedicat la pipa, că
mi se întoarce stomacul pe dos. Insă unora dintre clienţi nu
pare să le pese, câtă vreme sânii ei continuă să se legene în
ritmul muzicii. Fete ca ea preiau conducerea. Noi petrecem
ani de zile însuşindu-ne artele până la perfecţiune şi
devenind experte ale bunului gust. Jadul Stacojiu nu-şi lasă
însă nici măcar un răgaz de zece secunde, înainte de a-şi da
hainele jos şi a-şi desface picioarele!
— Dar, soră Perlă, nu e adevărat. Tu încă eşti cea mai
admirată soră din pavilion şi ai mult mai mulţi clienţi bogaţi
şi puternici decât Jadul Stacojiu.
— Da. Dar sunt şi cu câţiva ani mai mare decât ea. Asta-i
marea diferenţă dintre noi. Ea are tot timpul din lume la
dispoziţie pentru a mă ajunge din urmă. Nu mă refer la
stăpânirea artelor, pentru că nu cred că asta o interesează,
mă refer la statutul meu.
Deşi până atunci nu-mi făcusem griji în privinţa asta, nu
ştiam cum să o liniştesc. în cele din urmă am spus:
— Soră Perlă, nu cred că bărbaţii o pot admira chiar atât
de mult.
— Sper şi eu din tot sufletul.
20 Rozariu budist.
Pavilionul plăcerilor 241
22 Crevete
înăbuşit
23 Terci de orez.în
Pavilionul plăcerilor 259
Perla a oftat.
— Odată târfă, rămâi târfă. Nimeni nu te va crede că îi
eşti fidelă soţului tău.
A scuipat.
— Aceşti chou nanren vor ca femeile să fie deopotrivă
sfinte şi păcătoase! A tăcut câteva clipe, apoi a continuat: Am
cunoscut o soră care s-a măritat de trei ori la rând, dar toţi
soţii i-au murit, prin urmare, a fost nevoită să cânte din nou
la pipa. Ce trist.
Perla sorbea din vin, privindu-mă peste marginea
paharului.
— Nu putem înfrânge soarta, nu-i aşa?
Am aruncat ziarul.
— Minciuni! Minciuni!
Ah Ping l-a ridicat din nou şi mi l-a ţinut în faţa ochilor.
Am căutat numele Perlei pe toată pagina, dar nu l-am găsit.
Nu-mi venea să cred ce vedeam — şi ce nu vedeam. Perla nu
câştigase titlul de vicepreşedinte, nici măcar pe cel de
prim-ministru.
— Ce s-a întâmplat? am strigat.
In clipa aceea, Perla a vorbit cu un glas sfârşit, ca al unei
stafii ridicate din mormânt.
— Vin, dă-mi nişte vin.
Ah Ping a ieşit în grabă. Am îngenuncheat lângă Perla şi
i-am luat mâna.
— Soră Perlă...
Voiam să-i spun ceva liniştitor, dar n-am putut rosti
niciun cuvânt.
Perla a murmurat, vorbind parcă doar cu sine.
— Soarta, asta-i soarta...
De data aceasta am rostit pe nerăsuflate vorbele mamei:
— Soră Perlă, nu putem înfrânge soarta, putem doar să
mergem mai departe şi să încercăm să profităm cât mai mult
de ea. încearcă să fii fericită.
Perla a sărit în sus şi mi-a urlat în faţă.
— Să fiu fericită? Cum? îţi baţi joc de mine?
Ah Ping se întorsese cu o sticlă; i-a făcut semn Perlei să se
liniştească.
Perla se holba când la ea, când la mine, cu lacrimile
şiroindu-i pe obraji, distrugându-i machiajul desăvârşit. în
cele din urmă a spus cu o voce spartă:
— Asta e; s-a terminat cu mine.
Pavilionul plăcerilor 269
Ah, Perlă, ochii tăi sunt două tăieturi, iar nasul un furnal.
Gura ţi-e un castron însângerat, iar urechile clăpău- ge ca
două clopote.
Mâinile tale sunt grosolane şi stângace, iar respiraţia îţi
pute.
Chiar de te dezbraci, tulpinile noastre de jad refuză să dea
onorul.
înspăimântate de urâţenia ta, vai, nici să vomite nu mai
pot.
Tu te consideri o perlă ascunsă pe fundul mării, la care
tânjim, dar noi te considerăm o perlă mânjită, zdrobită
sub picioare puturoase de porc.
Xiang Xiang,
Sunt sigură că vei fi foarte mâhnită, când vei afla că mă
voi alătura Rubinului şi te voi lăsa în urmă în colbul roşu.
Vei fi cu siguranţă supărată că nici măcar nu mi-am luat
rămas-bun de la tine. Dar sunt sigură că într-o zi vei găsi
această scrisoare, pentru că ştiu că eşti o soră bună, loială şi
vei veni aici să aduci ofrande lui Guan Yin în numele meu.
Dacă nu, nu vei vedea niciodată această scrisoare şi, de
asemenea, nici lucrurile pe care ţi le-am lăsat.
îmi pare rău că trebuie să te las în urmă, dar sunt nevoită
să plec — fără tine.
Viaţa mea, bună sau rea, veselă sau tristă, nu mai are
importanţă acum: cel mai important lucru este că am trăit-o
cu demnitate. Deşi sunt profund dezgustată de răutatea
naturii umane, cel puţin am avut şansa de a o cunoaşte până
în adâncurile ei. Din acest motiv nu regret că voi părăsi
această lume, pentru că inima mi-e liberă acum, aşa cum îmi
este şi vederea.
294 Mingmei Yip
Xiang Xiang,
Sper să ai acum suficienţi bani pentru a părăsi pavilionul
şi a-ţi găsi fericirea.
Sora ta,
Perla
20
Telenovelă chinezească
i
Pavilionul plăcerilor 301
Perla 1900-1923
Aici se odihneşte o femeie care s-a bucurat de mare
prestigiu — poetă, pictoriţă, prostituată
— Nici acesta?
— O, nu. Inelul meu e mult mai valoros.
Tocmai se întindea după inelul cu diamant şi jad,
când i-am oprit laba cu evantaiul.
— Staţi o clipă, domnule Zhang. Sunt sigură că acest inel
e de la celălalt admirator al meu. Pentru că îmi amintesc
inscripţia din interior. Prin urmare, domnule Zhang, dacă
îmi puteţi spune ce scrie, atunci înseamnă că m-a înşelat
memoria, iar inelul vă aparţine.
Ochii gălbui ai lui Zhang scăpărau de mânie.
— Bineînţeles că i-am cerut bijutierului să graveze
numele dumitale, Preţioasă Orhidee.
Am ridicat inelul şi i-am arătat interiorul, care nu avea
nicio inscripţie.
Atunci a încercat să pună mâna pe inelul cu safir pe care
mi-1 dăruise.
— A, acum îmi amintesc, acesta e inelul.
— Staţi puţin, am spus şi l-am împiedicat din nou cu
evantaiul. Din păcate am dus deja acest inel la un bijutier, să
mi-1 evalueze; mi-a spus că este un fals. Domnule Zhang,
dumneavoastră sunteţi un bărbat înstărit şi respectabil, nu
cred că v-aţi fi distrus reputaţia dă- ruindu-mi o imitaţie fără
valoare, nu-i aşa?
De fapt, nu dusesem inelul la evaluat.
Zhang transpira de pe-acum atât de abundent, încât părea
să i se scurgă stropi de ploaie de pe faţă. Fără nicio vorbă,
mi-am luat caseta de bijuterii şi am dus-o la locul ei, în seif.
Când m-am întors, scaunul lui Zhang era gol.
turi, iar mâinile lui, moi şi fine ca mătasea, îmi învălu- iau
întregul trup.
După ce ne-am sărutat vreme de câteva incarnări, mi-am
dat brusc seama că era încă îmbrăcat. Cum îşi imagina că
tulpina lui de jad mi-ar putea stârni norii cu toate aceste
obstacole? Am vrut să-i deschei cămaşa, dar, spre
surprinderea mea, mi-a prins imediat mâna.
Teng a spus, cu nespus de multă tandreţe în glas:
— Domnişoară Orhidee Preţioasă, întinde-te în pat şi
întoarce-te cu spatele; voi veni şi eu.
Suna ciudat ce îmi cerea, dar având în vedere că eram
plătită pentru asta, m-am conformat.
După ce m-am întins sub cuvertura de mătase, mi-am dat
jos şi burtiera. Mă simţeam excitată şi încântată, dar în acelaşi
timp neliniştită, când l-am auzit pe Teng stingând lumina,
lăsându-şi apoi hainele să cadă pe podea şi, în cele din urmă,
tastându-şi senzual, cu picioarele goale, calea spre mine...
Cu ochii închişi şi inima zvâcnind ca aripile unui pui ieşit
din găoace, îl aşteptam să-mi umple întreaga fiinţă cu
dragoste şi pasiune. S-a strecurat într-o clipă lângă mine. M-a
îmbrăţişat tandru, lipindu-şi trupul de spatele meu gol. îl
doream atât de mult, încât am oftat. Dorinţa mi-a fost însă
rapid potolită de o senzaţie ciudată. Când s-a lipit mai strâns
de mine, am simţit ceva moale, care a cedat apăsării. Un
gând mi-a trecut fulgerător prin minte — bărbatul acesta
avea sâni!
M-am aruncat pe partea cealaltă şi am tras cuvertura de
pe noi.
Dar el a tras-o la loc.
Am strigat.
— Cine sunteţi, domnul sau domnişoara Teng?!
Şi-a lipit un deget de buze.
342 Mingmei Yip
cum a ajuns fufa aia atât de bogată? Cum, mama mă-sii, i-a
tras lu' fiică-sa nişte ţâţe aşa imense?".
încăperea se umpluse de fum, care plutea ameninţător în
aer. Mă străduiam din răsputeri să-mi păstrez zâmbetul
provocator şi glasul ridicat, în timp ce degetele mele ca o
stripteuză — alunecau, se legănau, se scufundau şi dansau
deasupra veneratului instrument. Deşi mă simţeam oarecum
vinovată pentru faptul că interpretam în faţa unui public atât
de vulgar, cel puţin nu-mi încălcăm promisiunea făcută în
mod solemn Perlei — de a nu cânta la cjin pentru bani.
în timp ce degetele mele îşi făceau numărul de
„striptease", Teng continua să umple farfuriile gărzilor cu
mâncare şi paharele lor cu lichidul auriu şi catifelat.
Trecuse de miezul nopţii, iar cei doi bărbaţi, beţi criţă,
zăceau, în sfârşit, laţi pe masă, ca două mormane de noroi. Era
limpede că nimic nu i-ar mai fi putut trezi. Atunci Teng Xiong
m-a rugat să mă schimb într-o bluză şi nişte pantaloni largi,
să-mi iau qin-ul şi să-mi strâng lucrurile. După ce ne-am
asigurat că nu ne urmărea nimeni, nici măcar o stafie, ne-am
strecurat fără zgomot pe una dintre ieşirile din spate, am
chemat o ricşă şi ne-am dus direct la Gara de Nord.
Am ezitat.
Atunci s-a strecurat ea sub clopot şi a întins mâna după
mine. Am încercat să apuc qin-ui, dar mâna mi-a alunecat.
Clopotul a căzut la loc cu o bufnitură puternică.
Din interiorul lui am auzit vocea lui Teng Xiong,
insistentă, dar înfundată.
— Hai să-l ridicăm iar, repede!
Dar era prea târziu. Două capete uriaşe s-au ivit dintr-un
tufiş.
Am înşfăcat ^m-ul şi am zbughit-o din loc.
Copaci şi tufişuri goneau pe lângă mine. In loc să-mi
înflorească lotuşi aurii sub paşii gingaşi, striveam crenguţe,
nisip şi pietricele sub tălpile picioarelor mele încercate. Aerul
părea să-mi pălmuiască obrajii. Crengi joase îmi zgâriau
braţele şi am simţit picături de sânge cum mi se scurgeau pe
piele. Qm-ul mă lovea peste spate, rănindu-mi coastele. Apoi,
spre groaza mea, mi-a alunecat de pe umăr şi s-a izbit de
pământ.
Am scos un ţipăt ascuţit şi am continuat să alerg. Dar, vai,
o clipă mai târziu, am fost apucată pe la spate de două braţe
musculoase. Am încercat să lovesc cu mâinile şi cu picioarele,
dar eram ţinută atât de strâns, încât am înţeles că nu
pierdusem doar qin-ul, ci şi orice şansă de a-mi demonstra
iscusinţa în artele marţiale. Am ţipat cât m-a ţinut gura.
Spre surprinderea mea, în loc să-mi înăbuşe ţipătul,
banditul a izbucnit în râs. Tovarăşul lui se postase între timp
în faţa mea şi mă cerceta cu priviri lungi, insistente. Avea un
chip straniu, diabolic, cu oase ascuţite ce păreau să-i
străpungă în tot locul pielea întinsă. Când a deschis gura, a
vorbit cu un glas piţigăiat ca al unei fetiţe. Mi-a venit să râd,
deşi mă aflam într-o situaţie disperată.
376 Mingmei Yip
— Am ajuns, a spus.
A aprins un al doilea lampion de lângă fereastră.
— Adică ăsta e un templu? am întrebat fără să mă
gândesc şi mi-am muşcat imediat buza.
Nu se cădea să jignesc un călugăr, cu atât mai puţin pe cel
care îmi salvase viaţa!
Nu mi-a răspuns. A luat un ceainic şi a umplut două ceşti
cu ceai rece.
M-am aşezat şi am sorbit din ceai, apoi am privit mai
atentă în jur. Deşi mică, încăperea era aranjată cu multă grijă.
Lângă peretele opus uşii se afla o masă înaltă, cu o statuie a
lui Lao Zi — autorul cărţii Tao Te Ching. Lângă un perete era
întinsă o saltea, deasupra căreia era atârnată o pictură cu
inscripţia „Terasa Elixirului". înfăţişa un învăţat stând pe un
promontoriu, înconjurat de munţi înalţi, care privea spre un
ceaun din care se ridicau aburi.
Lângă un alt perete era o masă de scris şi un raft plin cu
cărţi legate cu sfoară. Apoi, spre marea mea surpriză, am zărit
un qin aşezat pe masă. M-am întors spre călugăr şi i-am
cercetat chipul — enigmatic în lumina slabă a lampioanelor.
Nodul eşarfei slăbise şi acum atârnau de sub ea şuviţe de păr
asemănătoare unor semne caligrafice cursive.
— Cântaţi la qin? l-am întrebat şi am simţit o notă de
uimire şi tulburare în glasul meu.
— Da.
— Dar sunteţi călugăr!
M-a privit lung.
— Unii călugări cântă în mod tradiţional la qin. Este o
formă de meditaţie; sperăm ca sunetele transcendentale să
facă posibilă uniunea noastră cu Calea.
Gândul că fusesem salvată din mâinile bandiţilor îmi
părea destul de nerealist, dar faptul că fusesem salvată
386 Mingmei Yip
A părut mirat.
— Călugăr fiind, am văzut întreaga lume — şi altele.
— Nu-mi vine să cred.
— De ce?
— Pentru că eşti pur şi simplu prea tânăr.
A râs, apoi a tăcut din nou, jucându-se cu ceaşca de ceai.
I-am cercetat privirea o vreme, apoi am spus repede:
— Am fost soră.
Soră? Părea şi mai mirat.
— Adică ai fost... călugăriţă?
M-am simţit înduioşată. Câtă naivitate! Bărbatul acesta
minunat din faţa mea nu avea habar ce este o soră. Am
schimbat subiectul şi l-am întrebat:
— Qing Zhen, cum ai ajuns aici, călugăr într-un templu
taoist?
— A fost o promisiune făcută tatălui meu.
— Nu-şi dorea să te însori şi să ai la rândul tău fii?
Ochii i s-au luminat.
— Ştii că, în vreme ce călugării budişti practică
detaşarea, noi, taoiştii, ne ocupăm cu alchimia, pentru a
obţine viaţă lungă?
— Am auzit câte ceva.
— în familia mea, multe persoane au murit tinere. Mama
mea s-a înălţat în zbor cu cocorii când aveam un an, iar la
scurt timp, i-a urmat singurul meu unchi din partea tatei, apoi
un alt unchi din partea mamei. Tatăl meu, speriat că îi va veni
şi lui rândul, a început să studieze alchimia taoistă a
longevităţii. Când abia împlinisem unsprezece ani, m-a trimis
să mă călugăresc, la Templul Norului Celest. Dar foarte
curând a murit şi el dintr-o cauză necunoscută.
Pavilionul plăcerilor 393
habar unde le-aş fi putut găsi. Când Qing Zhen era plecat,
ieşeam şi eu uneori în căutarea altor temple. Dar niciun
călugăr şi nicio călugăriţă nu auziseră vreodată de mama.
Unii spuneau că poate părăsise între timp sangha şi
redevenise mireană, alţii că se mutase pe alt munte, sau chiar
că atinsese nirvana. Toate aceste supoziţii şi idei mă
deprimau, dar când se înnopta, când vedeam chipul frumos şi
concentrat al lui Qing Zhen deasupra mea şi îi simţeam
mişcările viguroase, toate grijile mele legate de lumea
trecătoare se risipeau în aerul rarefiat. Dragostea pe care o
simţeam pentru el îmi alunga toate necazurile.
Qing Zhen s-a întors acasă după trei zile, cum promisese.
Mi-a trecut supărarea de îndată ce i-am văzut faţa luminoasă
şi i-am auzit glasul chemându-mă.
— Preţioasă Orhidee — ochii lui tandri mi-au căutat
privirea — uite ce ţi-am cumpărat.
Entuziasmul mi-a pierit imediat — a scos o bluză şi o
pereche de pantaloni lipsiţi de eleganţă, dintr-un material
aspru, şi o pălărie de paie. în Pavilionul Florii de Piersic doar
slujnicele de rang inferior purtau aşa ceva. Inima îmi sângera,
dar m-am prefăcut bucuroasă. Am afişat cel mai prestigios
zâmbet cu gropiţe de care eram în stare şi i l-am oferit lui
Qing Zhen.
El era mai fericit ca niciodată. Ca un copil care încearcă
să-şi impresioneze părinţii recitând o poezie, Qing Zhen a
continuat să scoată la iveală lucrurile pe care mi le adusese —
murături, o eşarfă, o gentuţă şi câţiva bănuţi.
— Qing Zhen — i-am cercetat bănuitoare chipul — de
unde ai făcut rost de bani pentru a cumpăra toate aceste
lucruri?
432 Mingmei Yip
— I-am câştigat.
— Ai muncit? Unde?
— Pe stradă.
— Ţi-ai vândut elixirul?
— Preţioasă Orhidee, doar ştii că mai degrabă aş muri
decât să-l vând.
— Iartă-mă.
Am înţeles că pătrunsesem pe un teritoriu sacru.
A tăcut o vreme, apoi a spus: Am cerut de pomană.
Aceste vorbe simple mi-au izbit auzul ca nişte tunete.
Qing Zhen îmi spusese o dată că îşi câştiga traiul îndeplinind
ritualuri — de naştere, de binecuvântare, de înmormântare,
de alungare a spiritelor rele. Dar de când devenise pustnic,
ocaziile acestea se împuţinaseră la fel de dramatic precum
câştigurile lui. Prin urmare, de când se izolase de restul lumii
— şi în special de când trăia cu mine — fusese dificil să facă
rost de bani.
Cu toate acestea, nu-mi venea să cred că se transformase
într-un cerşetor!
Mă simţeam prea umilită pentru a-1 privi în ochi. în cele
din urmă am spus, cu privirea aţintită asupra ceaunului care
acum îmi părea un sicriu arzând în iad:
— Aşadar, ai cerşit?
— Da, a răspuns fără urmă de ruşine.
M-am străduit să nu-mi trădez supărarea.
— Nu-ţi este jenă să cerşeşti pe stradă?
— Taoiştii numesc asta „să ceri de pomană", „să
primeşti danii" sau „să colectezi karma pozitivă". Nu e ceva
ruşinos.
Văzusem şi eu, desigur, călugări nespălaţi cerşind pe
străzile din Shanghai, dar erau priviţi cu dispreţ de
Pavilionul plăcerilor 433
— Hao! Hao!
Dar mie nu mi-a atras atenţia fata care juca rolul
concubinei Yu, ci actorul care-i dăduse viaţă împăratului
Xiang. Nu-mi dădeam seama dacă era frumos — avea chipul
vopsit în negru şi alb şi încadrat de o barbă lungă, falsă —,
dar eram vrăjită de vocea lui. Era vocea cea mai limpede, dar
în acelaşi timp cea mai încărcată de emoţie, pe care o auzisem
vreodată, suficient de puternică pentru a smulge ropote de
aplauze sau pentru a face să amuţească discuţiile
spectatorilor. Vocea acestui bărbat suna chiar mai minunat
decât glasul lui Qing Zhen, doar că nu era la fel de
răsunătoare şi nu acoperea un registru la fel de larg. Mi-am
aţintit privirile asupra actorului, încercând să-mi imaginez
cum arăta faţa lui fără vopsea şi barbă.
Publicul continua să jubileze şi să aplaude, pe când cortina
a căzut încet, punând capăt dramei care se petrecuse pe
scenă, dar şi în afara scenei. Nedorind să se desprindă de
tragedia ale cărei ecouri mai pluteau încă în aer, oamenii
zăboveau în jurul scenei, risipindu-se fără tragere de inimă.
Mi-am făcut loc prin mulţime pentru a ajunge în dreptul
scenei. Acolo am cotit şi m-am strecurat în spate. Unii actori
îşi îndepărtau machiajul, alţii stăteau de vorbă sau beau ceai
şi mâncau diverse gustări. Mi-am întins gâtul şi am privit în
jur, dar nu l-am putut zări pe cel care interpretase rolul
împăratului Xiang. Am intrat şovăitoare în culise şi am
întrebat-o pe o fată:
— Surioară, cine e actorul care l-a jucat pe împărat?
A arătat spre un colţ, unde, spre surprinderea mea,
am văzut spatele unei femei. Se demachia în faţa unei oglinzi
mici.
— Dar e o femeie, surioară!
446 Mingmei Yip
r
un bărbat de grijă primei sale soţii. în pri-
ma noapte împreună în camera ei de hotel, văzând că
eram foarte obosită, mi-a pregătit o baie fierbinte. Apoi
a comandat câteva dintre gustările mele dim sum pre-
ferate. După ce mi-am curăţat trupul şi mi-am încălzit
stomacul (nu-mi era foame şi am ciugulit doar câte
ceva), m-am aşteptat să mă ia de mână şi să urcăm îm-
preună pe muntele Wu.
Dar ea mi-a spus:
— Preţioasă Orhidee, eşti cu siguranţă epuizată. Dacă
vrei să rămâi trează şi să stăm de vorbă, te voi asculta
bucuroasă. Dar dacă vrei să dormi, a arătat spre patul
spaţios, salteaua aceea este foarte moale şi confortabilă.
Am dat din cap şi m-am ridicat de la masă. Teng Xiong a
venit imediat la mine, m-a mângâiat tandru pe faţă şi m-a
îmbrăţişat ca o caracatiţă.
450 Mingmei Yip
— Chiar crezi?
In locul unui răspuns, Teng Xiong a tăiat o felie de
friptură şi mi-a aşezat-o în farfurie.
— Lasă grijile şi mai mănâncă ceva. Pentru bujori în
obraji şi qi din belşug.
în clipa aceea am văzut doi bărbaţi la fel de bădărani şi
două fete de companie în toalete ţipătoare aşe- zându-se la
masa bărbatului fără deget.
Teng Xiong a spus:
— Vezi, a venit cu nişte prieteni. Ţi-am spus să stai
liniştită. Bucură-te, te rog, de aceste clipe.
După ce am terminat de mâncat, Teng Xiong m-a luat de
mână.
— Vino, Preţioasă Orhidee, să dansăm.
— Dar nu mai ştiu paşii.
— Nu-ţi face griji. Te conduc eu.
Teng Xiong se mişca pe ringul de dans cu tot atâta graţie
ca şi în pat. Trupul ei reacţiona cu naturaleţe la ritmul muzicii,
iar picioarele ei alunecau pe podea cu uşurinţa cu care înoată
un crap într-un lac. Privindu-i chipul visător, nu mă puteam
însă gândi la altcineva decât la Qing Zhen. Ce făcea oare
acum, pe muntele singuratic, în timp ce eu mă unduiam
senzual în oraşul decadent? Dacă nu ar fi ales o viaţă de
pustnic, poate aş fi dansat acum cu el, nu cu Teng Xiong. S-ar
fi mişcat oare la fel de elegant pe ringul de dans, ca atunci
când îşi îndeplinea ritualurile sale ezoterice şi erotice? Viaţa
noastră ar fi fost perfectă, dacă ar fi fost un bărbat monden, nu
un călugăr?
Gândurilor triste legate de Qing Zhen le-au urmat
imediat altele la fel de triste — legate de mama mea. De ce nu
era pe muntele Taiyi, cum îmi spusese? Poate că acum, în
timp ce eu mă distram într-un local scump de noapte, ea trăia
ca eremită într-o peşteră goală şi rece. Sau mu-
Pavilionul plăcerilor 457
pei era totuşi norocoasă, căci nu era doar o mare onoare să fii
numită Stăpâna Casei, titlul acesta îţi dădea şi anumite
privilegii la care o concubină putea doar să viseze.
L-am întrebat pe Ouyang:
— Cum e prima dumneavoastră soţie? dar mi-am dat
imediat seama că eu eram una dintre cauzele nefericirii
acestei femei.
M-a privit curios.
— Nu-mi provoacă niciun fel de neplăceri, câtă vreme
achit toate facturile. Nu e o femeie foarte educată, dar un
lucru a învăţat — când trebuie să-l lase pe un bărbat în pace.
A continuat parcă pentru sine: îi dau tot ce-şi doreşte.
Da, tot ce-şi doreşte, numai iubire nu, am vrut să spun,
dar m-am abţinut.
Ne îndreptam spre Sala Marilor Comori Eroice. Sub
impunătorul acoperiş galben, pătrundeau prin ferestrele
zăbrelite psalmodii sonore şi valuri de fum de la beţigaşele
parfumate. Judecând după aglomeraţia de călugăriţe şi
mireni în robe negre, am fost sigură că tămâia acestui templu
arsese vreme îndelungată vie şi strălucitoare. Pe o latură am
văzut o statuie a lui Buddha, pe capul căreia ţopăia un
porumbel, ciupindu-1 de ochi pe Cel Iluminat.
O călugăriţă tânără s-a grăbit să ne întâmpine, făcând o
plecăciune adâncă, respectuoasă.
— Domnule Ouyang, pe aici, vă rog. Soţiile
dumneavoastră aşteaptă deja în sala interioară a altarului.
Ouyang a dat din cap, făcându-mi semn să o urmez pe
novice. Dacă soţia şi concubinele lui erau aici, atunci locul
meu care era? M-am simţit ridicol şi m-am întors spre
Ouyang, cercetându-i chipul:
Pavilionul plăcerilor 489
nişte saci goi de orez. Cea mai tânără dintre ele era drăguţă,
dar nu atrăgătoare. Cu un chip palid şi ochi temători, părea
intimidată şi înspăimântată — ca o pasăre care ţopăie
deznădăjduită într-o colivie prea mică. In spatele femeilor
şedeau copiii lui Ouyang. Erau aproximativ zece, de la
bebeluşi la adolescenţi, îmbrăcaţi şi ei în robe negre. Cei mai
mici se foiau şi încercau să se dea jos, în timp ce două femei,
fără îndoială, servitoare, se străduiau disperate să îi
astâmpere.
Privirile tuturor femeilor s-au aţintit asupra mea — a
duşmancei lor comune. Dacă mâinile primei soţii nu ar fi
mişcat apatice un şirag de mătănii, aş fi putut crede că era o
statuie părăsită, cu tenul ei cenuşiu şi ochii de peşte mort.
Cea mai tânără concubină, care şedea cu capul plecat, mi-a
aruncat de jos, din ochii ei fricoşi, o privire cercetătoare. Cei
doi „saci de orez" mai în vârstă m-au cercetat din cap până-n
picioare, schimbând şoapte agitate. După expresiile lor
invidioase mi-am dat seama că înţeleseseră cine eram. Am
zâmbit în sinea mea. Eu eram cea care ar fi trebuit să fie
invidioasă — pe statutul lor legal de primă soţie sau
concubină, pe poziţia lor socială de femei cuviincioase aflate
sub protecţia unui bărbat bogat şi puternic.
Dar nu eram invidioasă.
Cine se credeau ele, să dispreţuiască o altă femeie? Şi ce
dacă eram o prostituată? Erau ele mai breze decât mine?
Dacă eu eram sclava bărbaţilor, atunci noi toate eram sclave.
Singura diferenţă era că pe mine mă plăteau cu bani, iar pe
ele cu un statut. Le-am aruncat un zâmbet cochet tuturor
acelor feţe triste şi am urmat-o pe călugăriţă, cu paşii frânţi ai
lotusului de aur, la locul meu din colţ, neuitând să-mi legăn
dosul învelit de blănuri. După ce m-am aşezat, mi-am dat jos
blana cu
Pavilionul plăcerilor 493
— Dar de ce?
— Nimeni nu ştie exact.
— Foarte ciudat, am zâmbit prietenos, pentru că ea m-a
invitat ieri să vin astăzi la ea. Ce s-o fi întâmplat?
Tânăra călugăriţă m-a privit curioasă.
— Maica stareţă Bunătate Minunată ne-a spus aseară că
avusese nişte viziuni stranii în timpul ceremoniei şi că
trebuie să plece imediat pe munte, să mediteze. Nu avem
voie să spunem nimănui unde se află. A spus că va rămâne
acolo, până când va fi iluminată. Shifu Puritate Eternă se va
ocupa de treburile templului, până când se va întoarce.
Am fost uimită de cele auzite.
— A spus cumva maica stareţă Bunătate Minunată ce fel
de viziuni a avut?
Tânăra călugăriţă s-a uitat neliniştită în jur, apoi mi-a
povestit pe nerăsuflate:
— N-a spus, dar shifu Puritate Eternă a remarcat că
maica stareţă Bunătate Minunată a fost foarte tulburată şi s-a
purtat ciudat spre sfârşitul ceremoniei. Shifu Puritate Eternă
a spus că nu şi-a putut da seama ce se întâmplase, pentru că
maica stareţă e întotdeauna calmă.
Din fericire o avem pe shifu Puritate Eternă care a ajutat-o
la toate treburile templului, mari sau mici, dar cu toate
acestea, nicio decizie majoră nu va fi luată fără acceptul
maicii stareţe Bunătate Minunată. Nici nu ne putem imagina
viaţa fără ea, nici măcar pentru câteva săptămâni. Sunt atâtea
lucruri asupra cărora doar ea poate să decidă. O, maica
stareţă se ocupă de atâtea! Se întâlneşte, de exemplu, cu marii
hufa pentru a obţine donaţii, poartă discuţii despre
desfăşurarea ceremoniilor, se ocupă de extinderea templului,
organizează acte de caritate...
Pavilionul plăcerilor 501
Trecuseră deja cinci zile şi, deşi înaintam tot mai sus pe
munte, nu aflasem încă nimic despre mama. La căderea
nopţii, se găsea întotdeauna un templu care să pună în
practică teoria budistă a compasiunii, să mă găzduiască şi să
mă hrănească în Bucătăria înmiresmată. Pentru a răsplăti
bunătatea călugărilor, aruncam câţiva bănuţi de aramă în
Cutia Strângerii de Răsplăţi — în funcţie de ospitalitatea lor.
Deşi dezamăgită că nu o găseam pe mama, am avut totuşi
norocul să nu fiu atacată de bandiţi. Pentru că îmi învăţasem
într-un mod atât de dureros lecţia, evitam orice cărare
ascunsă şi nu călătoream noaptea.
i
Pavilionul plăcerilor 511
familie îmi părea ideală pentru a-1 ucide pe cel care îmi
destrămase familia.
„Să vă duc acasă, la cina de tuanyuan." Cuvintele
şoferului îmi răsunau în minte, în timp ce mă apropiam agale
de casa — sau temniţa — în care fusesem azvârlită la
treisprezece ani. Dar în loc să mă întorc acum acasă, pentru
cină, mergeam „acasă" pentru a ucide! Mi-am strecurat mâna
în buzunarul interior al jachetei şi am pipăit cuţitul. Atingerea
lamei tăioase m-a înspăimântat, dar în acelaşi timp mi-a
sporit hotărârea. Cuţitul era de rezervă, în cazul în care planul
meu iniţial avea să eşueze. Voiam să-l îmbăt pe Fung — un
lucru deloc dificil, să-i iau apoi pistolul pe care-1 purta mereu
la el şi să-l îndrept spre el.
Câţiva oameni treceau cu paşi repezi pe stradă prin faţa
pavilionului, probabil în drum spre casă, unde mâncau
găluştele rotunde şi dulci care simbolizau tuanyuan —
reuniunea. Familiile ieşeau apoi în parcuri sau temple, să
admire lampioanele şi să citească ghici- torile.
Tăcerea serii era întreruptă de pocnetele petardelor şi de
bătăile tobelor, care salutau noul an şi alungau spiritele rele.
Mi-am frecat obrajii şi mi-am strâns şalul în jurul pieptului.
Brusc mi-am amintit de Teng Xiong şi m-am întrebat pe unde
era. Speram să nu o fi prins, pentru că, dacă puseseră mâna pe
ea, cu siguranţă o torturaseră sau chiar uciseseră.
— Teng Xiong! am rostit cu voce tare.
Auzindu-i numele răsunând în răcoarea serii, m-am simţit
mai sigură pe mine. Speram să fi rămas în viaţă, chiar dacă era
nevoită să fugă până la capătul pământului, pentru a-şi salva
pielea. Am mers mai departe, îngânând o arie dintr-o operă
Peking, pentru a
Pavilionul plăcerilor 549
Inima a început să-mi bată mai repede; totul îmi părea atât
de cunoscut şi în acelaşi timp străin. M-au năpădit amintirile
— când fusesem o fetiţă de treisprezece ani şi trecusem pragul
minunatei vile, crezând că e casa unui bărbat înstărit.
Cornişele răsucite ale pavilionului păreau de la distanţă nişte
mâini care îmi urau bun venit şi mă ademeneau să mă întorc
pe tărâmul plăcerilor şi decadenţei. Frumoasele fecioare
pictate pe zidurile grădinii păreau să clipească, iar privirile lor
ştren- gare mi-au urmărit paşii pe poteca întortocheată,
pavată, care trecea pe lângă crângul de bambus. M-am oprit
să admir iazul şi mi-am coborât privirea spre petele aurii,
portocalii şi albe care străluceau în lumina lunii. Ah, cât mi-aş
fi dorit să fiu şi eu un crap, atât de detaşat şi lipsit de griji. Şi
indiferent la crima ce urma să fie comisă! Am aruncat o ultimă
privire lungă spre curte, apoi m-am întors spre clădirea
principală.
Pavilionul plăcerilor 551
28 Pterocarpus indicus, numit şi santal indian, una dintre cele mai rare şi
scumpe esenţe din lume.
552 Mingmei Yip
Leo mă întreabă:
— Popo, ai regretat vreodată că nu l-ai ucis?
— La început da, chiar foarte mult, dar acum nu mai
regret.
Jade face o faţă neîncrezătoare.
— Dar de ce? Bunicuţo, părerea mea este că ar fi trebuit
să-l ucizi.
— Prinţesa mea, lasă-mă să te întreb ceva. Ai putea
vreodată să-ţi omori pisica?
— Nu, bineînţeles că nu!
— Atunci cum poţi spune că ar fi trebuit să curm viaţa
unei fiinţe umane?
— Dar e altceva, Fung era duşmanul tău!
— De unde ştii că pisica nu a fost duşmanul tău într-o
viaţă trecută?
— Bunicuţo!
Leo o bate uşor peste mână.
Oftez.
— Hai, poate că în adâncul sufletului meu nu m-am
îndurat să-l ucid. Deşi el era lipsit de suflet. Cine ştie? Mă
opresc, apoi continui: Oricum, l-am lăsat fără ureche. Pentru
un bărbat ca Fung e mult mai rău să-şi piardă urechea şi odată
cu ea reputaţia, decât să fie ucis.
Urmează o pauză lungă, în timpul căreia cei doi copii yin
yang ai mei se străduiesc să-mi îmbrace în cuvinte
sentimentele şi amintirile.
Jade se apleacă spre mine şi mă priveşte cu ochi mari.
— Bunicuţo, după ce ai fugit din Shanghai, te-ai întors
la... la ...
Pentru că lui Jade îi este prea ruşine să ducă propoziţia
până la capăt, o ajut eu.
— La prostituţie?
Pavilionul plăcerilor 573
— Dar ai ratat!
— A fost ucis de propria lui karmă rea.
— Uau! exclamă Jade. Perfect!
Leo întreabă:
— Te-a bucurat să afli că a murit?
Mă gândesc câteva clipe, apoi răspund:
— Nu m-a bucurat, m-a întristat.
Jade şi Leo se strâmbă neîncrezători.
— Te-a întristat?
— Nu m-a'întristat soarta lui, ci soarta oamenilor în
general, întorsăturile ciudate pe care le poate lua.
Urmează o nouă pauză lungă, în timpul căreia cei doi
copii yin yang ai mei îmbracă harnici în cuvinte sentimentele
şi amintirile mele.
După ce termină, Jade îmi adresează o întrebare
neaşteptată.
— Bunicuţo, după toată supa împotriva fertilităţii pe
care ai băut-o la pavilion, cum se face că ai reuşit să rămâi
însărcinată cu bunica?
— Pentru că am băut şi supa longevităţii, preparată de
Qing Zhen pe munte!
încep să râd.
— Adevăratul motiv este averea străbunicului tău, care
mi-a permis să fiu tratată în cele mai scumpe spitale, de către
cei mai buni medici. Dar şi faptul că m-am dus la cel mai
celebru erborist din Chinatown, care mi-a dat ierburi scumpe
precum hong hua, care mi-a încălzit sângele, dong gui, cuib de
pasăre şi ginseng sălbatic din Tianshan.
— Dong gui şi cuib de pasăre, pfui! exclamă Jade, în timp
ce notează serioasă numele acestor ierburi scumpe pe hârtia ei
ieftină.
Pe urmă îşi ridică privirea şi îmi cercetează chipul.
Pavilionul plăcerilor 623