1639 La 21 decembrie, la La Ferté-Milon, Aisne, Franta, s-a nascut Jean Racine.

A fost un scriitor
francez, unul dintre cei mai mari dramaturgi ai secolului al 17-lea, alaturi de Molière si
Corneille, si o importanta figura literara in traditia occidentala. [1] Ramas orfan de la varsta de
patru ani, Racine a fost crescut de calugaritele de la manastirea Port Royal, centrul
Jansenismului, o secta catolica austera inrudita cu calvinismul care sustinea ideea de
predestinare, sfintenie personala in contrast cu firea corupta a omului. Teatrul era complet
interzis pentru jansenisti, iar conflictul dintre scopurile spirituale si atractiile lumesti avea sa
domine evolutia lui Racine in cea mai mare parte a vietii lui. [2]
1655 Racine a ramas la Port Royal pana la varsta de saisprezece ani, beneficiind de o educatie
solida. Aici s-a initiat in geaca veche, ceea ce l-a determinat sa imbratiseze o cariera literara.
In timp ce era student la Universitatea din Paris, a dobandit o oarecare faima datorita poeziilor
sale si, dupa o intrerupere de doi ani pe parcursul carora s-a pregatit pentru preotie, a fost
admis la curtea lui Ludovic al XIV-lea, ca principalul tragedian al epocii. [2]
1664 A jucat intr-o piesa de Molière, insa fara prea mare succes. [4]
1665 L-a jucat pe Alexandru cel Mare, acesta fiind primul sau succes. [4]
1664-1677 In aceasta perioada, a scris douasprezece piese de teatru si n-a precupetit niciun efort
pentru a-i inlatura pe rivalii sai din domeniul teatrului, printre care se numarau si Pierre
Corneille si Moliere. Acesta din urma, aflat in culmea gloriei literare, l-a ajutat cu sfaturi pe
tanarul dramaturg si a acceptat sa puna in scena doua din piesele timpurii ale acestuia. Insa
Racine a oferit una din piese unei companii rivale, in timp ce Moliere o juca si a convins-o pe
amanta sa, una dintre principalele actrite ale lui Moliere, sa paraseasca trupa teatrala a
acestuia. In pofida intrigilor teatrale si de Curte, Racine a reusit sa produca sapte piese de
teatru, castigandu-si reputatia de maiestru al tragediei clasice franceze: „Adromaca” (1667),
„Brittanicus” (1688), „Berenice” (1670), „Baiazid” (1672), „Mitridante” (1673), „Ifigenia”
(1674) si „Fedra” (1677). Dupa punerea in scena a „Fedrei”, Racine a avut o revelatie
religiosa, ceea ce l-a determinat sa abadoneze teatrul si sa se impace cu jansenistii. Printre
contemporanii sai circula o gluma potrivit caruia, dupa aceasta revelatie, Racine „l-a iubit pe
Dumnezeu asa cum isi iubise metresele”. A obtinut functia de istoriograf la Curtea regelui si
si-a petrecut ultimii douazeci si doi de ani elaborand o cronica a activitatilor de la curtea
acestuia. A scris doua piese religioase, „Esther” (1689) si „Athalie” (1691). [2]

1673 Este ales membru al Academiei Franceze. [4]

1690 Racine este inaltat la rangul de cavaler. Este deasemenea trezorier al Frantei, functie care ii
aduce venituri considerabile. [4]
1698 In acest an, cu un an inainte de a muri, Racine cade in dizgratia regelui. [2]
1699 La 21 aprilie, Jean Racine s-a stins din viata, in urma unui abces (tumori) la ficat. Conform
dorintei marelui dramaturg, Racine a fost inhumat in Port Royale, langa mormantul fostului
sau stapan, Jean Hamon. [3]
1710 Dupa distrugerea Port Royalului de catre Louis al XIV-lea, osemintele lui Racine au fost
mutate la biserica Saint-Etienne-du-Mont din Paris. [3]

Racine a fost casatorit cu Catherine de Romanet, care ii daruise sapte copii. Se pare ca mariajul
fusese unul din interes.
 Racine este un maestru al selectiei artistice si al economiei de mijloace. Actiunea fiind
localizata in afara scenei, drama lui Racine este silita sa se concentreze asupra personajelor,
oferind o viziune interioara a motivatiei si temperamentului. Povestirile lui, preluate in mare
parte din surse clasice si biblice, au ca subiect potentiala condamnare a pasiunii umane, iubirea
asemanandu-se cu ura in intensitatea ei si in tendinta spre autodistrugere. In capodopera sa,
„Fedra”, protagonisa este sfasiata de conflictul cu sine din cauza pasiunii pentru fiul sotului
ei, Hipolit. Fedra stie ca patima ei fatala este o greseala, ca Hipolit nu merita sa fie iubit, dar
se dovedeste incapabila sa se elibereze. [2]
Piesa reflecta fidel modelul neoclasic, dezvaluind marile resurse ale lui Racine in dobandirea
unor informatii complete despre sentimentele si experienta umana. Daca „Fedra” este punctul
culminant al realizarilor lui Racine intr-o singura piesa, celelalte lucrari ilustreaza calitatile lui
de artizan si poet psiholog. Daca teatrul modern s-a inspirat mai mult din sursele romantice si
naturaliste, Racine ramane o forta puternica in definirea teatrului clasic in Occident si in
atingerea scopului dublu al teatrului in planul intensitatii si al impresionabilitatii. [2]

Jean Racine s-a nascut intr-o familie de mici functionari. Orfan la 4 ani, mama sa murind in
anul 1641 iar tatal sau in 1643, el a fost crescut de bunicii sai acasa pana la moartea bunicului
sau in 1649. Cu bunica sa s-a mutat la manastirea din Port Royal. Aceasta serie de intamplari
nefericite i-a permis insa sa primeasca o educatie aleasa Jansenista (curent moral al secolului al
XVII-lea care a culminat la sfarsitul secolului, si care consta in relatia dintre liberul arbitru al
omului si gratia eficace promovata de biserica Calvinista. Apare si in opera Fedra: "Crestin
care a incalcat gratia...") care nu era permisa in scoli. A acumulat o cultura vasta, incluzand
literatura, si in special invatarea limbilor greaca si latina.

Varsta de 18 ani il gaseste pe Racine orfan si sarac, dar cu o cultura vasta si cu o serie de relatii
in randul Janseistilor. A studiat filozofia in liceul Harcourt. Acum scrie primele poezii. Ca un
prim pas el incearca sa concilieze aspiratiile literare si cariera ecleziastica, dar in final, dupa un
esec in cariera ecleziastica, s-a devotat in intregime literaturii.

In 1664 a fost introdus curtii regale, scriind un poem in care il lauda pe Ludovic al XIV-lea. Apoi
a jucat intr-o piesa de Molière, in acelasi an, insa fara prea mare succes. In 1665 l-a jucat pe
Alexandru cel Mare, care a fost primul sau succes.

Racine publica doua pamflete impotriva manastirii din Port Royal, si in special a fostei sale
profesoare, care se opunea carierei sale teatrale.

Imensul succes al tragediei Andromaca (1667), jucata sub protectia Doamnei Henriette a Angliei
ii asigura reputatia lui Racine. Dupa o singura comedie, "Aparatorii", in 1668, revine permanent
la tragedii si scrie Britannicus (1669), Bérénice (1670), Ifigenia (1674) si Fedra (1677).

Zdruncinat de critici, Racine renunta la teatru, in ciuda succesului capodoperei sale, Fedra.
Membru al Academiei Franceze inca din 1673, Racine a fost inaltat la rang de cavaler in 1690.
Este deasemenea trezorier al Frantei, functie care ii aduce venituri considerabile. Deasemenea
este numit historiograf al regelui in 1677. Racine decide sa se aseze la casa lui iar sotia sa
Catherine de Romanet ii daruieste 7 copii. Insa casatoria sa a fost una din interes.

La cererea Damei de Maintenon scrie tragediile biblice Esthera (1689) si Athalia (1691). La acea
vreme Racine era tot impotriva teatrului, dar considera aceste piese ca opere pedagogice si
poetice.

Racine a murit in anul 1699 la Paris in urma unei tumori. La cererea sa, a fost inmormantat in
Port Royal, dar dupa distrugerea localitatii, cenusa sa a fost mutata la biserica Saint-Etienne-du-
Mont din Paris.

Teatrul lui Racine a zugravit pasiunea ca o forta fatala ce il distruge pe cel care o poseda. Gasim
aici teoriile janseniste: fie omul primeste gratia divina, fie este fara griji, nimic nu ii poate
schimba destinul, este condamnat din nastere. Realizand idealul tragediei clasice, teatrul racinian
are trasaturi simple, clare, cu aventuri nascute din aceeasi pasiune a personajelor.

Tragediile pagane (fara Esthera si Athalia) prezinta un cuplu de tineri inocenti, atat unite, cat si
despartite de o iubire imposibila, deoarece femeia este dominata de rege (Andromaca,
Britannicus, Bajazet, Mithridates), sau deoarece face parte dintr-un clan rival (Aricie din Fedra).
Rivalitatea este adesea dublata de o rivalitate politica, pe care insa Racine nu insista.

In acest cadru aristocratic, care de la Bajazet devine un loc comun de pretext pentru nasterea unei
crize, personajele afla ca regele este ori mort, ori invins, astfel simtindu-se libere sa isi dezvaluie
pasiunile. Dar, informatia este foarte repede negata. Intoarcerea regelui pune personajele in fata
greselilor lor si ii impinge, depinzand de natura sufletului, sa regrete, sau sa puna capat rebeliunii
lor.

Seriile neintrerupte de capodopere ale lui Racine (Andromaca, Britannicus, Bérénice, Bajazet,
Fedra, Mithridate) se compun din tragedii avand ca tema dragostea. In aceste tragedii este vorba
despre dragostea senzuala in forma sa extrema. Tragedia sa a suscitat o mare admiratie si a creat
o cultura a pasiunii, pregatita deja de Corneille si romanul de dragoste. Pasiunile descrise in
tragediile raciniene ating o intensitate pe care nu o mai intalnim decat la el. Violentei
sentimentelor ii corespunde o limba de o deosebita eleganta si armonie. Tragediile sale, cu
actiune mai simpla si evenimente mai putine, intereseaza, mai ales, prin viata interioara a eroilor.
In teatrul lui Corneille apar personaje pline de curaj, voluntare, capabile de eroism; la Racine se
impun tipurile feminine, capabile de pasiuni devastatoare. Prin operele lui Corneille si Racine,
tragedia s-a impus ca gen major al clasicismului modern.
CITATE CELEBRE:

1. Un suflet în primejdii şi-arată vrednicia.

2. Îmbrăţişează-ţi cu drag rivalii, deşi e mult mai uşor să-i strângi de gât.
3. O binefacere care ţi se reproşează a fost considerată totdeauna o jignire.
4. Greşelile mărunte vestesc întotdeauna păcatul mare. - FEDRA
5. Am vrut să văd şi am văzut! - ATHALIE
6. Tiranul e mieros cât timp e lipsit de putere.
7. Ciuda legată de gelozie nu ascultă de raţiune.
8. Credinţa nu există fără fapte: ele sunt măsura ei.
9. O tragedie nu trebuie neapărat să includă sânge şi moarte; este îndeajuns să fie străbătută de
acea tristeţe maiestoasă care este esenţa tragediei.
10. La omul cu însuşiri mediocre şi virtutea e mediocră.
11. Pasiunea, oricât a-i ascunde-o, se vede pe dinafară. Totul ne trădează: suspinul, mişcarea, vorba,
privirea. Focul ascuns e de-o sută de ori mai puternic.
12. Dacă hrăniţi un şarpe, veţi putea fi muşcaţi de el, când zilele i-aţi prelungit.

13. Iubirea e mai greu de-nfrânt decât o gloată de duşmani.

14. Nu există secrete pe care timpul să nu le dezvăluie.
15. De frică, omul e în stare de orice.
16.