UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„PATRIARHUL JUSTINIAN”

OPERA CATEHETICĂ A SFÂNTULUI TEODOR STUDITUL

ÎN CONTEXTUL SECOLELOR VIII-IX
ŞI IMPORTANŢA EI ACTUALĂ

TEZĂ DE LICENŢĂ

COORDONATOR:

PR. PROF. DR. VASILE GORDON

ABSOLVENT:

MITRANA IULIANA

BUCUREŞTI
2009

1
 Introducere

1. Responsabilitatea propovăduirii cuvântului

Pornind de la cuvintele Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci

cu tot Cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4), deducem că predica
este „hrana ce se dă prin Duhul” 1 şi după cum trupul biologic are nevoie de
hrană materială pentru a putea supravieţui, tot astfel şi sufletul omului nu-şi
poate menţine viaţa duhovnicească fără hrana Cuvântului dumnezeiesc.
De aici rezultă marea responsabilitate pe care o au cei însărcinaţi cu
propovăduirea Cuvântului. Adresându-se preoţilor predicatori în „Învăţăturile
morale”, Sfântul Vasile cel Mare le dă îndemnuri clare şi convingătoare: „Se cade
ca neînfricat şi fără să ne fie ruşine să cutezăm a mărturisi pe Domnul nostru
Iisus Hristos şi învăţătura Sa”2, pentru că preoţii sunt „buzele lui Hristos” şi
„săgeţi ascuţite”3.
Iată ce mare responsabilitate apasă pe umerii preoţimii! Dacă ei sunt
„buzele lui Hristos”, se cuvine ca viaţa lor să fie în aşa fel întocmită încât să
poată rosti cu Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în
mine” (Galateni 2, 20).
În scopul instruirii religioase a credincioşilor, un rol de seamă în cadrul
cultului, pe lângă lecturile religioase, îl are predica.
Predica face cunoscută învăţătura Bisericii, o explică şi o consolidează în
sufletele credincioşilor. Ea pregăteşte pe credincios, îl învaţă cum să participe la
cult, îi luminează conştiinţa prin explicarea adevărurilor de credinţă şi îl apropie
de Dumnezeu.
Vechimea predicii în cult se leagă de începuturile lui, de la întemeierea
primelor comunităţi creştine, ca urmare a predicii Mântuitorului şi a Sfinţilor
Apostoli. Predica s-a împletit cu lectura biblică în vremea Apostolilor (Fapte
20,7).
Despre aceasta ne spune însăşi Evanghelia: „Şi a venit (Iisus) în
Nazaret ..., a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă şi S-a sculat să citească. Şi I s-a
dat cartea proorocului Isaia. Şi, deschizând El cartea, a găsit locul unde era
scris: «Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc
săracilor ... să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor
dezrobirea şi celor orbi vederea ... să vestesc anul plăcut Domnului ...» Şi
închizând cartea şi dând-o slujitorilor ... a început a zice către ei: « Astăzi s-a
împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre»” (Luca 4, 16-21).

1
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, în colecţia PSB, traducere, introducere, note şi indici de
Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p.549, apud Ierom. Teofil Anăstăsoaie, Viziunea
Sfântului Vasile cel Mare despre predică şi predicator, în „Glasul Bisericii”, nr. 4-8/2002, p. 153.
2
Idem, Învăţăturile morale, traducere de Pr. Prof. N. Petrescu în „Mitropolia Olteniei”,
nr.7-9/1977, pag. 592, ibidem, p. 154.
3
Idem, Tâlcuire duhovnicească la psalmi, traducere, indici şi note de Pr. prof. D. Fecioru,
EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p.224, ibidem.

2
 Textul din Luca ne arată că:
a) lecturile biblice din Vechiul Testament sunt selectate şi se concentrează
în jurul ideii centrale a profeţilor despre venirea lui Iisus Hristos Mântuitorul;
b) predica îşi fixează locul în cult în legătură cu citirea din Sfânta Scriptură
şi urmează după citirea textului scripturistic;
c) această rânduială se impune de la sine prin practica însăşi a
Mântuitorului, care arată cum trebuie urmat.
Fiind practicată de Mântuitorul de-a lungul celor trei ani ai activităţii Sale,
preluată de Apostoli, ca mijloc de propovăduire a Evangheliei, predica are în
această epocă deopotrivă caracter catehetic şi omiletic, de lămurire a textelor
profetice, în primul rând cele privitoare la Mesia, când Se arată după Înviere lui
Luca şi Cleopa: „Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor din
toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 27).
Adunările liturgice ale primilor creştini aveau loc după obiceiul iudaic către
seară şi anume sâmbătă seara, prelungindu-se cu învăţătura Apostolilor sau
predica până noaptea târziu sau chiar către ziuă (Fapte 20, 1-11).
Epistolele pe care Apostolii le trimiteau diferitelor comunităţi creştine spre
a fi citite în adunările lor constituie textul primelor predici creştine, fiind şi izvor de
noi predici, căci, atunci când era cazul, ele mai trebuiau să fie şi explicate,
interpretate spre a fi mai bine înţelese. Acest caracter de exegeză l-a păstrat
într-o măsură oarecare predica până azi în Biserica noastră.
După decretarea libertăţii creştinismului (secolul IV), predica va cunoaşte
o înflorire atât de mare, încât reprezentanţii ei au rămas până azi neegalaţi:
Sfântul Ioan Hrisostom, Sfinţii Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Grigorie de
Nyssa, Chiril al Ierusalimului şi Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului şi
alţii.
Locul predicii era atunci la sfârşitul Liturghiei catehumenilor, urmărind
instruirea acestora şi pregătirea lor pentru primirea botezului. Chiar de la început,
predica a stat în legătură cu citirea Sfintei Evanghelii. După ce ascultau
Evanghelia şi predica, toţi catehumenii erau obligaţi a părăsi biserica (cuvintele
rămase în textul Liturghiei catehumenilor rememorează acest fapt: „Cei chemaţi
ieşiţi...”. Catehumenatul încetând să mai existe, predica se deplasează treptat
spre sfârşitul Liturghiei. Ea ajunge să fie ţinută în timpul împărtăşirii
liturghisitorilor (timp în care, în primele veacuri era rezervat împărtăşirii
credincioşilor care obişnuiau să se împărtăşească la fiecare Liturghie).
Predica, prin metoda ei specifică de adresare directă a cuvântului pe
înţelesul tuturor, împlineşte cultul; de aceea, trebuie să fie ţinută în fiecare
duminică, în toate împrejurările când slujitorul bisericii se află cu prilejul unor
evenimente şi slujbe speciale în mijlocul credincioşilor (de exemplu: la Botez,
Cununie, înmormântare şi alte situaţii)4.
Însă, „predicarea cuvântului nu e suficientă, dacă e disociată de
administrarea Tainelor. Căci numai acceptarea cuvântului completată de primirea

4
Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generală, vol.1, Ediţia a III-a îngrijită de Pr. Eugen
Drăgoi, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p. 346-347.

3
Tainelor încorporează efectiv pe creştin în Biserică. Actul exterior al auzirii,
împlinit de actul interior al credinţei şi desăvârşit de participarea organică la harul
Tainelor, face din cei cărora li se propovăduieşte membre depline ale lui Hristos.
Prin urmare, misiunea nu poate fi redusă la predicarea cuvântului, deoarece
cuvântul şi Tainele reprezintă cele două mijloace nedespărţite, prin care Biserica
transmite harul mântuirii”5.
Î.P.S. Antonie Plămădeală consideră că „o slujbă fără predică nu e
completă”. Însă, din punct de vedere liturgic, orice slujbă, inclusiv Sfânta
Liturghie, este completă şi fără predică. Altfel, ar însemna ca efectul lor să
depindă de conştiinciozitatea ori indolenţa slujitorilor. Dar predica, cea de bună
calitate, are menirea de a explicita actele cultice, de a le scoate în evidenţă
frumuseţea şi înţelesurile profunde. Iar în plan soteriologic, nu predica propriu-
zisă oferă harul izbăvitor, ci Sfintele Taine, dar ea contribuie la naşterea şi
creşterea harului credinţei, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel:
„Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 10,17).
Din cele expuse reiese relaţia complementară dintre cuvânt şi Taine: rolul
predicii în mijlocirea harului credinţei şi lucrarea mântuitoare a Sfintelor Taine.
Predica nu poate oferi singură harul mântuirii, dar nici nu este un simplu
instrument de ascuţire a minţii.
Pentru Biserica Ortodoxă, predica este aceea care mijloceşte harul
credinţei, ca apoi, pe temeiul acesteia să primească Sfintele Taine, harul
mântuirii, harul unirii cu Iisus Hristos şi al comuniunii cu Dumnezeu 6.
Prin cuvânt, credinciosul nu poate dobândi harul mântuitor, transmis
numai prin lucrarea Sfintelor Taine, dar se află, totuşi, în prezenţa unei puteri
harice, mijlocite prin chemarea misionară 7.
Şi astăzi, ca şi în ziua de naştere a Bisericii, la Cincizecime, misiunea
preoţească are în vedere aceleaşi dimensiuni de bază ale slujirii:
învăţătorească, sfinţitoare şi pastorală, potrivit slujirilor şi poruncii Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Potrivit tradiţiei ortodoxe, slujirea învăţătorească nu poate fi
evaluată decât în contextul celorlalte două, propriu-zis între ele existând o
legătură organică. Nu se poate afirma că una este mai importantă, iar celelalte
două ar fi secundare. Toate trei sunt esenţiale, întrucât ţin de fiiinţa sau esenţa
Bisericii. Se recunoaşte, totuşi, o prioritate cronologică a slujirii învăţătoreşti: era
firesc ca înainte de botez, spre exemplu, să se desfăşoare o activitate
învăţătorească, de catehizare, prioritate consfinţită în însăşi porunca
Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui

5
Î.P.S. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în
teologia contemporană, teză de doctorat, publicată în „Studii Teologice”, nr. 5-8/1972, p. 431,
apud Pr. prof. dr. Vasile Gordon, „Poeta nascitur, orator fit. Vocaţia omiletică a Mitropolitului
Antonie Plămădeală”, în „Studii Teologice”, nr. 4/2005, p. 50.
6
Pr. Prof. dr. Sebastian Şebu, Preocupări şi orientări în predica protestantă
contemporană, în Germania apuseană, Teză de doctorat, în “Mitropolia Ardealului”, nr. 4-6/1980,
p. 462, apud Pr. Vasile Gordon, Pareneza în slujirea pastoral-misionară a Bisericii, Teză de
doctorat, EIBMBOR, Bucureşti, 2001 şi ms. computerizat, BFT, cota S2/23174/1998, p. 157, nota
de subsol 642.
7
Pr. Dr. Gh. Drăgulin, Propovăduirea cuvântului şi cultul în Biserica Ortodoxă, în „Studii
Teologice”, nr. 3-4/1975, p. 242, ibidem.

4
şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte am poruncit
vouă...” (Matei 28, 19-20)8.
Trecerea timpului n-a micşorat gradul de răspundere al propovăduitorilor.
Dimpotrivă, răspunderea a crescut o dată cu mutaţiile pe care omenirea le-a
suferit.

2. Criza predicii şi cauzele ei

În viaţa bisericească actuală, se observă o cădere evidentă şi chiar o criză

a predicii. Esenţa căderii nu e neiscusinţa în a vorbi, pierderea “stilului” ori
nepregătirea intelectuală a predicatorilor, ci ceva mult mai profund: uitarea a
ceea ce este predica în adunarea Bisericii. Predica poate fi, şi este adeseori şi
acum, cuminte, interesantă, instructivă, mângâietoare, dar esenţa ei nu se află în
aceste calităţi spre a permite deosebirea predicatorilor „buni” de cei „răi”. Esenţa
predicii constă în adunarea Bisericii. Predica adevărată nu e doar o simplă
explicare a celor citite de către persoanele cunoscătoare şi competente, nu e
expunerea cunoştinţelor teologice ale predicatorului în faţa celor care îl ascultă,
nici meditaţia „prilejuită” de textul evanghelic. Predica, în general, nu este o
predică despre Evanghelie (la „tema evanghelică”); ea este predica Evangheliei
înseşi.
Criza predicii constă mai ales în faptul că ea a devenit parcă o lucrare
personală a predicatorului, despre care noi putem spune că are sau nu darul
cuvântului; dar adevăratul dar al cuvântului – darul bunei-vestiri – nu este darul
imanent al predicatorului, ci harul Duhului Sfânt, care se dă în Biserică şi
Bisericii. Adevărata bună-vestire nu poate fi lipsită de credinţa că „adunarea în
Biserică” e cu adevărat adunarea în Duhul Sfânt, unde Acelaşi Unic Duh
deschide gura vestitorului şi minţile pentru a primi cele bine vestite.
De aceea, condiţia unei adevărate propovăduiri trebuie să cuprindă
deplina lepădare de sine a propovăduitorului, lepădarea de tot ceea ce este
numai al său. Taina bunei-vestiri bisericeşti, spre deosebire de orice dar al
cuvântului pur omenesc, se desăvârşeşte după cuvintele apostolului Pavel:
„N-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept, căci am judecat să nu ştiu între
voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acela răstignit. Iar cuvântul meu şi
propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii
omeneşti, ci în arătarea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu se
bazeze pe înţelepciunea omenească, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Cor.II, 1-5).
Mărturia despre Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, iată conţinutul Cuvântului lui
Dumnezeu care alcătuieşte esenţa predicii: „Şi Duhul mărturiseşte despre El,
căci Duhul este adevărul” (I In. V, 6).
Amvonul bisericesc e locul unde se săvârşeşte Taina Cuvântului, de
aceea el nu trebuie să fie transformat niciodată în tribună pentru a vesti adevăruri
omeneşti, fie ele cât de înalte şi pozitive. „Noi propovăduim între cei desăvârşiţi,
însă nu înţelepciunea veacului acestuia, nici a stăpânitorilor acestui veac – care

8
Pr. lector dr. Vasile Gordon, Introducere în omiletică, Editura Universităţii din Bucureşti,
2001, p. 10.

5
sunt pieritori – ci propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu cea tainică, ascunsă,
pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci spre slava noastră” (1 Cor. II,
6-7)9.

3. Actualitatea predicii

Deşi se predică foarte mult, predica intrigă prin lipsa de rezultate

aşteptate, prin prea puţină rodire.
Preocuparea faţă de predică a crescut, ca o nădejde a reconstrucţiei
spirituale şi a conştientizării propriilor credincioşi. Se emit păreri, se formulează
metode, se popularizează experienţe. În general, s-a impus ideea că predica a
rămas în urmă faţă de actualitate şi că este necesar ca ea să fie actuală, să
oglindească actualitatea.
Luată în sine, noţiunea de „actualizare” poate deruta la prima vedere, ştiut
fiind că a actualiza este „a face să fie actual, a readuce în prezent, a face să
corespundă gusturilor, cerinţelor prezentului” 10. Ori, în cazul nostru, poate este
mai potrivită expresia „actualitatea în predică”. Totuşi, noţiunea de actualizare ne
oferă posibilitatea de a studia problema în contextul necesităţii permanente de a
actualiza ceea ce a fost şi a prezenta cele ale credinţei în aşa fel încât să
răspundă ”cerinţelor prezentului”.
Problema actualizării nu este o problemă nouă şi nici a vremii noastre, ci
poate doar prin formulare. Ea se pune cu atâta insistenţă, deoarece s-a constatat
că nu se împlineşte. Se poate uşor desluşi reflectarea actualităţii în însăşi
propovăduirea Mântuitorului. El a vorbit despre cele ce au fost atunci, despre
Lege, prooroci. În cuvântul Său se reflectă cele existente de atunci, spre
exemplu: obiceiurile, relaţiile sociale, îndeletnicirile, etc.
Din prisma actualizării predicii este la fel de important a privi spre predicile
Sfântului Apostol Pavel, înscrise în Faptele Apostolilor. Sunt trei predici rostite în
trei locuri, la trei categorii de ascultători. Cea dintâi se adresează evreilor într-o
sinagogă, folosindu-se de elemente de credinţă bine cunoscute lor, pentru a
ajunge la Hristos. La Atena, în Areopag, se reflectă înălţimea cugetului şi
mânuirea retoricii. Apostolul, cu o abilitate în cuvânt vrednică de forul înţelepţilor,
îşi prezintă credinţa potrivit elementelor aperceptive ale auditoriului. În schimb,
în faţa prezbiterilor adunaţi la Milet, Apostolul este altul, e între ai săi, cu iubirea
frăţească a sufletului său fremătând de slujirea lui Hristos, cu responsabilitatea
celui ce conduce, încheindu-şi cuvântarea în comuniunea rugăciunii.
Cu toate că tradiţionalismul este specific ortodoxiei, Biserica nu se opune
înnoirii, dar nu în sensul modificărilor spre care au permanente tendinţe cultele
protestante şi romano-catolicismul cu al său „aggiornamento”, ci în scopul
adâncirii, însuşirii, integrării ş.a.

9
Alexander Schmemann, Euharistia taina împărăţiei, traducere din limba rusă de Pr.
Boris Răduleanu, Editura Bonifaciu, Bucureşti, p. 99-101.
10
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti,1975, p. 9.

6
 Înnoirea trebuie înţeleasă ca o necesitate de a face ritualul „mai
transparent prin credinţă, astfel încât credincioşii să aibă în cadrul cultului
conştiinţa şi evidenţa că trăiesc în Hristos şi se zidesc în El” 11 .
Problemele lumii noastre au evoluat faţă de cele ale trecutului. Sub ochii
noştri se statornicesc fapte şi aspiraţii ce pretind împlinire, unele dintre ele
primind un caracter universal, cum ar fi: pacea, dreptatea, libertatea, sănătatea,
familia sau reversul acestora : conflictele armate, foametea, sărăcia, asuprirea,
alcoolismul, toxicomania, etc. Sunt problemele vieţii noastre, probleme ce nu pot
fi străine Bisericii. Predica nu poate să treacă peste problemele oamenilor.
Se poate vorbi astăzi despre samariteni fără a-i raporta la zilele noastre, la
problemele existente ? La înmulţirea pâinilor de către Mântuitorul se poate oare
trece peste problemele pâinii în istorie şi în lume, cu belşugul sau lipsa pâinii ? În
vindecările sau minunile săvârşite, vom stărui oare numai asupra puterii divine şi
vom uita dragostea faţă de om, respectul faţă de fiinţa umană, de trupul
omenesc, ca „templu al Duhului” (Corinteni 6, 19) ? Bogatul şi săracul sunt oare
probleme cu rezonanţă numai în cer? Oare bogăţia şi sărăcia nu-şi au atâtea
implicaţii aici pe pământ ? Sunt doar câteva exemple 12.
În lumea noastră, problemele au ieşit în stradă, oamenii le discută, se
frământă, angajând uneori mase întregi şi personalităţi cu mari răspunderi în
viaţa popoarelor. Este epoca marilor manifestări, a celor care nu acceptă expresii
goale, ci vor idei, soluţii, răspuns limpede. “Lumea nu se mai mulţumeşte cu
retorici ieftine şi cu floricele “13.
Despre actualitatea şi actualizarea predicii vorbeşte şi părintele Sebastian
Chilea : „Trăsătura caracteristică a predicii actuale este masiva ei orientare spre
trecut; predica de azi nu este destul de actuală, sau de actualizată. Se citează
Sfânta Scriptură, sunt evocate vieţile sfinţilor, sunt analizate virtuţi şi păcate din
unghiul de vedere al moralei creştine, dar toate acestea aparţin trecutului. Pentru
predicator, temeiurile tradiţiei sunt de o eternă actualitate. Pentru psihologia
ascultătorului, pentru înţelegerea şi adeziunea lui, toate acestea vin dintr-o
vreme nedeterminată şi nu au nici pe ce se rezema în sufletul său. E foarte greu
pentru ascultător să facă saltul uriaş spre trecut ca să-l lege cu prezentul. Sfinţii
Părinţi, pentru care s-a creat la noi un atât de viu entuziasm, aparţin şi ei
trecutului. Lumea căreia s-au adresat Sfinţii Părinţi a apus de mult; rămânând la
acel trecut, predicatorul nu izbuteşte să pătrundă în sufletul ascultătorului său de
azi”14.
În acelaşi context, părintele Chilea spune: „Predicatorul actual trebuie să
fie cu deosebită grijă când se adresează ascultătorilor săi. Punctul său de
plecare trebuie să fie o anume prezenţă sufletească a ascultătorilor sau ceea ce

11
Pr. Prof. dr. L. Streza, Caracterul dinamic şi statornic al cultului ortodox. Tradiţie şi
înnoire, „Revista Teologică”, nr. 4/1995, p. 51, apud Pr. Vasile Gordon, Pareneza în slujirea..., p.
150.
12
***, Actualizarea predicii, în „Altarul Banatului”, nr. 9-10/1990, p. 80-81.
13
Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Vocaţie şi misiune în vremea noastră,
Sibiu, 1984, p. 163, apud Pr. lector dr. Vasile Gordon, Introducere în omiletică, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2001, p. 22.
14
Pr. Sebastian Chilea, Consideraţii omiletice actuale, în “Ortodoxia”, nr. 1/1967, p. 66,
apud Pr. drd. Vasile Creţu, Comunicarea în predică, în „Ortodoxia”, nr. 3-4/2004, p.190.

7
înţelegem prin actualitatea sufletească. Să nu nădăjduim niciodată că atenţia
ascultătorilor îl poate urmări în orice condiţii, dacă are de spus ceva de seamă.
Este iluzia cea mai frecventă. Atenţia ascultătorilor nu poate să urmărească
decât o dezvoltare care porneşte de la ceva actual, cunoscut, trăit şi de înaltă
valoare pentru ei. Predicatorul care nu ţine seama de această caracteristică a
psihologiei ascultătorului este pierdut. Nu se poate pretinde ascultătorilor să
preţuiască valori pentru care nu au nici un fel de pregătire şi pentru care nu
găsesc în sufletul lor nici o punte de legătură” 15.

4. Predica de succes

Predica de succes este acea predică în care pe primul plan stau

preocupările prezente. Predica vie şi activă este acea predică în care totul se
întâmplă în prezent. Viziunea de ansamblu, imaginea cuprinzătoare a acestor
predici este viaţa prezentă cu tot ce are ea mai dinamic şi mai intens.
Predica nu se adresează numai urechilor, minţii, ci ea trebuie să
cucerească şi inimile. Atunci când cuvintele care ies din gura preotului sunt o
izbucnire sinceră a ceea ce el simte şi trăieşte, dacă el vibrează cu adevărat
atunci când rosteşte cuvântul lui Dumnezeu, ecoul trăirii sale se va răsfrânge
asupra credincioşilor care-l ascultă. Cunoaşterea manifestărilor sufleteşti ale
enoriaşilor şi raportarea la actualitate sunt obligatorii pentru predicator.
Impactul cel mai profund şi mai transformator pe care îl realizează predica
asupra credinciosului este atunci când acesta trăieşte pe viu cuvântarea
bisericească, cuvântare ai cărei fiori nu reuşesc nici pe departe să-i redea, în
aceeaşi măsură, predica reprodusă în scris.
Predicatorul creştin nu poate vorbi cu credibilitate şi cu o bună cunoaştere
despre Dumnezeu fără a fi locuit de El, despre sfinţenie fără a o practica, despre
om fără a-l iubi ca pe sine însuşi. Adevăratul propovăduitor este acela care
creşte şi se înnoieşte cu fiecare ascultător pe care îl călăuzeşte spre mântuire şi
îl îndreaptă cu privirea spre Hristos, Supremul Învăţător şi Modelul nostru
desăvârşit16.

Un ajutor de mare preţ în această strădanie predicatorială îl constituie

prezenţa nemijlocită a harului divin. Acesta este împreună-lucrător şi se revarsă
din belşug, astfel că predica este înălţată de la nivelul umanului la cel al divinului.
Pentru a ajunge la această stare, trebuie ca predicatorul să desfăşoare o
activitate intensă de studiu, de aprofundare şi să experimenteze personal
Cuvântul lui Dumnezeu17.
Vorbirea în public provoacă majorităţii oamenilor o adevărată spaimă şi
ea nu se poate remedia decât prin studiu permanent şi exerciţii îndelungate. Arta
de a te exprima în public nu este un dar miraculos, căzut din cer. Aceasta se

15
Pr. Sebastian Chilea, op. cit., p. 190.
16
Pr. drd. Vasile Creţu, Comunicarea în predică, în „Ortodoxia”, nr. 3-4/2004, p. 187-188.
17
Ierom. Teofil Anăstăsoaie, Viziunea Sfântului Vasile cel Mare despre predică şi
predicator, în „Glasul Bisericii”, nr. 4-8/2002, p. 154.

8
învaţă, se exersează, se îmbogăţeşte, se cizelează, se perfecţionează fără
încetare. Această idee este exprimată de cunoscutul orator latin Cicero, în
celebrele cuvinte „poet te naşti, orator devii” 18.
Sfântul Ioan Gură de Aur confirmă cele afirmate: „nu te naşti cu talent
oratoric, ci îl dobândeşti prin studiu. De-ai ajunge în vârful lui, chiar atunci te
părăseşte, dacă nu-ţi cultivi talentul oratoric prin necontenit studiu şi prin
neîntrerupt exerciţiu”19.
Vorbirea este specifică omului, de la cel mai ignorant, până la savantul
desăvârşit. Ceea ce-i deosebeşte este capacitatea de a folosi corect acest
limbaj, de a fi clar, precis, convingător şi emoţionant; acest limbaj se exprimă prin
cuvânt20.
În consecinţă, preotul predicator are datoria fundamentală de a cunoaşte
în profunzime Sfânta Scriptură, operele patristice, cultura şi ştiinţa epocii sale,
dar şi realităţile concrete ale vieţii păstoriţilor săi, cărora trebuie să le fie lumină.
Numai astfel va reuşi să-şi îndeplinească misiunea sa învăţătorească,
alături de cea liturgică şi conducătoare, ce îi revin în calitate de continuator al
operei de mântuire săvârşite de Mântuitorul Hristos.

Urmând îndemnului părintelui profesor Vasile Gordon, la începerea

lucrului rostim o rugăciune, cunoscând că orice predică sau scriere este o lucrare
sinergică:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiule Unule-Născut al Tatălui Celui fără de
început, Tu eşti Cel ce prin gura proorocului Tău David ai zis: Ieşi-va omul la
lucrul său şi la lucrarea sa până seara. Tu ai zis şi prin gura fericitului Pavel
apostolul: cel ce nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce. Şi iarăşi Tu ai zis cu
preacurată gura Ta: Fără de Mine nu puteţi face nimic. Doamne, Doamne, ascult
din tot sufletul şi din toată inima dumnezeieştile Tale cuvinte şi cu umilinţă alerg
la bunătatea Ta: ajută-mi mie, păcătosului, cu darul Tău, să săvârşesc lucrul ce
încep acum: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin 21.

5. Actualitatea temei

Această introducere elaborată am alcătuit-o pas cu pas pentru a ajunge la

un exemplu strălucit de talent oratoric şi scriitoricesc, Sfântul Teodor Studitul, a
cărui operă şi activitate o vom prezenta în lucrarea aceasta. El a propovăduit cu
timp şi fără timp, într-o perioadă tulbure pentru Biserică, în secolele VIII – IX, pe
vremea împăraţilor iconoclaşti, iar predicile şi scrierile sale, prin temele abordate,
răspund cu succes la ceea ce numim „actualitatea sufletească” a credincioşilor.
18
Cicero, Tusculanae Disputationes, 5,22, apud Pr. prof. dr. Vasile Gordon, „Poeta
nascitur, orator fit. Vocaţia omiletică a Mitropolitului Antonie Plămădeală”, în „Studii Teologice”, nr.
4/2005, p. 44.
19
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru
Fecioru, Editura Sofia, Bucureşti, 2004, p. 155.
20
Pr. drd. Vasile Creţu, op. cit., p. 162.
21
* * * Carte de rugăciuni pentru trebuinţele şi folosul creştinului ortodox, EIBMBOR,
Bucureşti, 2001, p. 61.

9
 Citind cuvintele sale duhovniceşti adresate monahilor din mănăstirea
Studion, al cărei egumen era, le-am asemănat, pentru dulceaţa şi măiestria lor,
cu cântecul mierlei primăvara.
Părintele Vasile Gordon spune: „Este semnificativ să amintim că într-o
parohie de munte, la încheierea Sfintei Liturghii, a fost întrebat odată un ţăran
cum a vorbit părintele lor în acea zi. Ţăranul, pe a cărui faţă se putea citi uşor
expresia unei mulţumiri deosebite, a răspuns: „Ştii cât de frumos cântă mierla
primăvara? Aşa a vorbit părintele astăzi!”. A vrut să spună, adică, „indescriptibil,
fascinant, minunat”22.

Activitatea predicatorială a Sfântului Teodor Studitul a rămas peste veacuri

model de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu. Încercarea noastră este doar
de a-l face mai cunoscut, dat fiind faptul că opera sa este puţin tradusă în limba
română.

În 1926, la împlinirea a 1100 de ani de la moartea Sfântului Teodor

Studitul, arhimandritul Iuliu Scriban consemna că „singura pomenire care s-a
făcut despre acest bărbat care a fost floare a îndrăznelii creştineşti în lupta
pentru apărarea icoanelor şi podoabă a vieţii monahiceşti a fost la Congresul
preoţilor de peste munţi din Asociaţiunea „Andrei Şaguna”, în ziua de 10
Noemvrie a.c. Acolo, Părintele Dr. Gh. Ciuhandu, prezidentul Asociaţiunii, a ţinut
o documentată conferenţă, în faţa Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Nicolae de la
Sibiu. Ziua morţii Sfântului s’a nemerit a fi tocmai în ziua a doua de ţinere a
Congresului (s’a ţinut la 10 şi 11 Noemvrie a.c.) Păr. Ciuhandu a vorbit la
priveghierea ţinută în cinstea Sfântului în seara de 10 Noemvrie. Bine, cel puţin,
că s’a făcut atâta. Romano-catolicii au sărbătorit anul acesta cu răsunet în lumea
întreagă pe Sfântul lor Francisc din Assisi, de la naşterea căruia au trecut 700 de
ani. Nouă ne pare rău să nu mai avem loc în acest număr pentru a publica
temeinic studiata conferinţă a părintelui Ciuhandu, dar o vom da în numărul
viitor” 23.
În ciuda asigurărilor făcute de arhimandritul Iuliu Scriban, textul conferinţei
nu a fost publicat nici în numărul viitor, nici în alt număr.
Această nedreptate ce i s-a făcut de a fi trecut sub vălul uitării s-a corectat
într-o mică măsură prin reeditarea Cuvintelor duhovniceşti, ediţie îngrijită de
preotul Pleşa Petru şi tipărirea tratatelor contra iconomahilor în lucrarea „Sfântul
Teodor Studitul, Iisus Hristos – prototip al icoanei sale”, studiu introductiv şi
traducere de diacon Ioan I. Ică Jr., în 1994, la Alba Iulia.

Situaţia actuală a monahismului ortodox este strâns legată de evoluţia lui

istorică. Este esenţial să se înţeleagă monahismul în devenirea sa, pornind de la
22
Pr. Vasile Gordon, Părintele Galeriu: vocaţia cuvântului, în Buletinul parohiei Sfântul Ilie
Gorgani, anul I, nr.8, noiembrie, 1998, p.2, apud Pr. drd. Vasile Creţu, Comunicarea în predică, în
„Ortodoxia”, nr. 3-4/2004, p. 188.
23
Arhim. Iuliu Scriban, Alt jubileu scăpat, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 12/1926,
p.750.

10
matricea lui evanghelică, pentru a ajunge la o deplină înţelegere a monahismului
de astăzi. Prin termenul de evoluţie istorică nu se înţelege un proces oarecare,
similar cu atâtea altele din societate; această evoluţie istorică trebuie înţeleasă
ca o permanentă raportare la marii fondatori ai vieţii călugăreşti pe de o parte, iar
pe de altă parte, ca o adaptare dinamică la noile realităţi istorice.
În istoria vieţii monahale răsăritene, secolul al IX-lea reprezintă momentul
cel mai important, de o importanţă similară renaşterii isihaste din secolul al XIV-
lea, sau mişcării paisiene de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Sfântul Teodor
Studitul a realizat cea mai importantă înnoire a monahismului răsăritean,
comparabilă cu mişcarea isihastă declanşată de Sfântul Grigorie Palama. Prin
activitatea şi opera scrisă a Sfântului Teodor Studitul şi continuată de ucenicii săi
a fost redimensionat nu numai monahismul ortodox, ci însăşi viaţa bisericească
şi chiar cea social-politică. Moştenirea studită a influenţat puternic evoluţia
monahismului răsăritean. De fapt, monahismul bizantin s-a orientat în mod
definitiv spre izvoare din chiar momentul declanşării acestei revigorări, iar până
la marea controversă isihastă a secolului al XIV-lea a constituit filonul tradiţional
specific al Bisericii Răsăritene24.

Prezentând aşadar tema lucrării noastre, în continuare vom trata detaliat,

în capitole distincte, viaţa şi opera Sfântului Teodor Studitul, influenţa Sfântului
Vasile cel Mare asupra operei şi organizării mănăstireşti, conţinutul Catehezelor
sale – temele principale – şi concepţia Sfântului Teodor Studitul despre Sfintele
icoane pe care le-a apărat cu preţul multor suferinţe. Urmărim prin aceasta să
creionăm un portret cât mai complet al acestui Sfânt Părinte.
Sperăm ca lucrarea să fie de folos sufletesc celor ce o vor citi şi să
trezească sentimente nobile, ca cel de recunoştinţă faţă de înaintaşi şi dorinţa de
a le urma exemplul.

I. Influenţa operei Sfântului Vasile cel Mare

asupra Sfântului Teodor Studitul

24
Pr. dr. Dorin-Gabriel Pandele, Studion şi Cluny. Înnoire şi reformă în monahismul din
Răsărit şi Apus, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, 2006, p. 7-8.

11
 I. 1. Mănăstirile de tip vasilian

Nu întâmplător, în introducere, am făcut referire la un cuvânt al Sfântului

Vasile cel Mare. Aceasta pentru că tânărul monah Teodor a avut acces la scrierile
Sfântului Vasile cel Mare, pline de autoritate, în care a descoperit modelul cel
mai potrivit de a trăi viaţa monahală şi din care s-a inspirat. Mihail monahul,
biograful Sfântului Teodor, istoriseşte că acesta citea cu pasiune scrierile marelui
ascet din Pont, aşa încât influenţa vasiliană asupra înnoirii studite este
explicabilă25.
Sfântul Vasile cel Mare (330-379) este cel care aşezase viaţa chinovială
pe baze teologice solide. Sfântul Vasile este fondatorul a două comunităţi
monahale în localitatea Anesi, pe malul râului Iris, în Pont. Mama Sfântului
Vasile, Emilia şi sora sa, Macrina, conduceau o comunitate de călugăriţe în
apropierea Neo-Cezareii, pe malul celălalt al râului.
Sintetizând viziunea vasiliană despre viaţa monahală chinovială, Thomas
Spidlik vorbeşte despre patru mari trăsături caracteristice ale acestui model
monahal:
- împreună vieţuirea cu fraţii;
- necesitatea unei reguli unice, obligatorii pentru toţi;
- necesitatea unui superior unic pentru toţi;
- stabilitatea locului şi a comunităţii în care monahul a intrat, pe toată
durata vieţii26.
Opera ascetică a Sfântului Vasile cel Mare despre tradiţia chinovială
cuprinde :
- Regulile mari,
- Reguli mici,
- Tratat de morală,
- Constituţiile monastice, precum şi
- scrisori prin care oferă soluţii diferitelor probleme ale monahismului din
secolul al IV-lea.
Sfântul Vasile a preferat să pună accent pe respectarea poruncilor
Mântuitorului, aşa cum sunt ele exprimate în Evanghelii. De aceea, orice referire
face Sfântul Vasile la practicile de tip monahal, acestea sunt susţinute cu citate
biblice şi, mai apoi, cu pildele de viaţă ale predecesorilor săi. Această practică
monahală se poate datora şi experienţei pe care Sfântul Vasile cel Mare a
dobândit-o în cursul călătoriilor sale în Egipt, Palestina şi Asia Mică.
Iată ce scrie în acest sens părintele Vasile Muntean: „Faţă de asceza
individuală a predecesorilor săi din Asia Mică, Sfântul Vasile a susţinut cu tărie

25
Michaele Monacho, Vita et conversatio Sancti Patris Nostri et confessoris Theodori
abbatis monasterii Studii, în P.G., vol XCIX, col.246 B : ... „Totuşi, în primul rând, l-a iubit şi l-a
urmat pe cel coborâtor din ceruri, Vasile şi Constituţiile sale ascetice, a meditat la învăţăturile
cereşti ale cărţilor sale, i-a admirat măreţia şi înţelepciunea deosebită...”, apud Pr. dr. Dorin-
Gabriel Pandele, Studion şi Cluny. Înnoire şi reformă în monahismul din răsărit şi apus, Ed.
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2006, p. 111.
26
Thomas Spidlik & Richard Cemus, S.J., Questions monastiques en Orient, în Orientalia
Christiana Analecta, 1999, Pontificio Instituto Oreientale, Roma, p.241-249, ibidem.

12
idealul chinovitic, fiind teoreticianul prin excelenţă al ascultării şi vieţii în comun şi
al tuturor problemelor de psihologie monahală, după ce studiase – în Egipt,
Palestina şi Siria – formele izolate de trai monahal. El motivează chinovia
scripturistic, anume: «având cap pe Hristos, suntem un trup, iar unul altuia
mădular», fiecare cu un rost bine determinat. Prin exigenţeţe sale temperate şi
prin accentuarea chinoviei, Sfântul Vasile a devenit în fapt părintele
monahismului bizantin. Din Regulile sale mari (55) şi mici (313), care au făcut
epocă, s-au inspirat în operele lor «scitul» Ioan Casian, Benedict de Nursia şi
Teodor Studitul la Bizanţ” 27.
Munca este una din îndatoririle principale ale monahului, din raţiuni
multiple, însă nu trebuie văzută drept un scop al vieţii. Monahismul vasilian
echilibrează cele două direcţii, munca şi rugăciunea, în folosul obştii şi al
societăţii, şi nu în ultimul rând, în folosul monahilor înşişi, care puteau astfel să-şi
stăpânească eficient patimile şi să poată face milostenie. Din acest punct de
vedere, nu este deloc întâmplătoare fondarea de către Sfântul Vasile a celebrei
Vasiliada, operă unică în istoria monahismului, care dezvăluie în acelaşi timp
modelul şi locul pe care trebuie să-l aibă mănăstirea în societate. La fel a
procedat şi Sfântul Teodor Studitul, înfiinţând o infirmerie pe lângă mănăstirea
sa, acolo unde erau îngrijiţi săracii şi monahii bătrâni.
Monahii din Egipt, din deşerturile Nitria, Kelia şi Sketis, sunt cei care au
impus un anumit model de asceză şi de sfinţenie care a rămas clasic în istoria
Bisericii. Monahismul egiptean, înfloritor în secolele IV-V, se deosebeşte mult de
cel pontic, în primul rând prin faptul că monahii vasilieni considerau comuniunea
fraternă drept idealul vieţii monahale.
Se scrie încă foarte mult despre monahismul cenobitic, ca fiind o etapă
premergătoare vieţii anahoretice, considerată drept ideal de viaţă monahală.
Este aici o neînţelegere a modului în care Sfântul Vasile a conceput viaţa
comună, a metodelor ascetice proprii, ca şi a idealului spre care aceştia se
îndreptau. Este adevărat că Sfântul Vasile nu le propune monahilor contemplaţia.
Nici Sfântul Teodor nu-i îndemna pe monahii săi să practice contemplaţia, ci le
propunea două mari condiţii care-l definesc pe monah:
- să se străduiască prin toate mijloacele specifice vieţii chinoviale să-şi
curăţească inima;
- să apere credinţa cea dreaptă.
Aceste două exigenţe s-au regăsit în viaţa Sfântului Vasile cel Mare, ca şi
în cea a Sfântului Teodor Studitul.
Sfântul Teodor vorbeşte cu durere despre faptul că în mănăstirea în care
se stabilise existau sclavi şi animale-femele, aşa cum nu observase în
mănăstirea din care venea, Sakudion. Din această mănăstire, Platon, unchiul
său, eliminase aceste obiceiuri care erau considerate abateri de la regula
vasiliană. Pe de altă parte, într-una dintre primele cateheze rostite la Studion,
Sfântul Teodor vorbeşte despre catârii-femele care erau folosite la muncă, lucru
care nu i se părea normal tânărului egumen. Sfântul Teodor este reticent chiar şi
faţă de folosirea catârilor-masculi şi recomandă ca monahul să nu folosească la

27
Pr. Iconom Vasile Muntean, Mănăstirile româneşti şi bizantine până la 1600, Teză de
doctorat, în „Studii Teologice”, nr. 1-2/1984, p. 34.

13
muncă sau în călătorii animale, decât în cazuri de mare nevoie sau oboseală (Ne
întrebăm cum ar reacţiona călugării de astăzi la aceste restricţii!).
Această rezervă este explicată prin faptul că monahul a ales să slujească
şi să se ostenească, iar acestă osteneală îi este utilă.
Cu siguranţă, stareţul a înfruntat o opoziţie puternică, vizibilă din tonul
categoric pe care-l au anumite cateheze. Însă, caracterul combativ al Sfântului
Teodor este cel care a reuşit să impună în cele din urmă reformarea vieţii
monahale.
Monahismul anahoretic egiptean a încercat să reconcilieze viaţa
contemplativă cu viaţa liturgică a Bisericii, dar soluţiile nu sunt totdeauna
mulţumitoare. Este foarte dificil a duce o viaţă pustnicească sau chiar
semianahoretică şi în acelaşi timp să frecventezi locaşul de cult pentru a lua
parte la comuniunea euharistică. Patericul egiptean descrie o serie de minuni
prin care pustnicii erau împărtăşiţi de către îngeri, de către persoane apărute în
mod cu totul misterios.
Sfântul Vasile, urmat mai apoi de către Sfântul Teodor, propune, ca un
adevărat pisc al vieţii comune, Euharistia împreună cu celelalte taine, ca o
pregustare a fericirii cereşti din veacul viitor. În această perspectivă euharistică,
monahii studiţi sunt îndemnaţi a-şi dezvălui gândurile, pentru a avea o inimă
totdeauna curată. Pentru ei, această practică a constituit o condiţie a desăvârşirii.
Pe de altă parte, această comuniune euharistică reprezenta modelul de viaţă pe
care Însuşi Mântuitorul Hristos L-a propus ucenicilor Lui.
Vieţuirea în singurătate presupune şi o serie de riscuri specifice. Aceste
riscuri sunt cele ale înşelării, akediei şi pun problema asigurării celor necesare
traiului de fiecare zi a monahului. Comunitatea monahală evită toate aceste
pericole şi, în acelaşi timp, pune la dispoziţia monahilor oportunităţile care să le
asigure desăvârşirea: ascultarea, ospitalitatea, răbdarea imperfecţiunilor
celorlalţi, posibilitatea de a se umili văzând pe cei mai râvnitori decât ei, ridicarea
din păcat în cazul în care acest lucru se întâmplă, slujba comună, etc. În definitiv,
apatia, această eliberare de patimi a călugărului este ţinta spre care tinde
necontenit cel ce trăieşte în chinovie. Asceza pe care o urmează de-a lungul
anilor face să răsară la un moment dat dragostea care trebuie să-i îmbrăţişeze
pe toţi oamenii şi întreaga creaţie. În acelaşi fel vede şi Sfântul Teodor idealul
vieţii monastice.
Sfântul Vasile este considerat de către unii teologi drept fondatorul
mănăstirilor duble. Se cunoaşte faptul că Sfântul Vasile a intrat în viaţa monahală
împreună cu familia sa şi a fondat pe malul râului Iris din Pont două mănăstiri:
una destinată monahilor şi alta destinată maicilor, iar stareţul acestora era chiar
el; probabil, pornind de la acest fapt, unii au putut atribui Sfântului Vasile
fondarea de mănăstiri duble.
O importanţă deosebită în mănăstirile care urmau regulile vasiliene se
acordă proestosului, celui care conduce obştea frăţească. Acesta este cel care
trebuia să fie adevăratul părinte al obştii, personalitate dotată cu harisma
discernământului. Datoria sa era aceea de a recunoaşte modalitatea cea mai
eficientă de a face voia lui Dumnezeu, cu referire personală la fiecare dintre fraţi.

14
 Comunitatea fraţilor trebuia să devină tot mai mult o comunitate eclezială.
Ascetismul vasilian introduce principiile evanghelice ale renunţării, ale pocăinţei,
ale ascultării şi slujirii pline de dragoste, specifice comunităţii sale, în întreaga
Biserică locală. Se tinde spre o identificare a mănăstirii locale cu Biserica locală.
Acelaşi principiu s-a resimţit şi în modul de a acţiona al studiţilor: ei nu au
renunţat niciodată să identifice comunitatea lor cu Biserica; acest lucru devine şi
mai evident atunci când monahii studiţi s-au separat de o parte a Bisericii
oficiale, din cauza politicii de iconomie pe care a promovat-o patriarhul Tarasie.
În consecinţă, studiţii au rupt comuniunea euharistică cu patriarhul şi Curtea
Imperială, în mai multe reprize. De pildă: atunci când în urma Sinodului din
ianuarie 809, preotul Iosif a fost reabilitat de către patriarhul Nichifor, Sfântul
Teodor şi întreaga sa comunitate monastică a rupt comuniunea cu patriarhul şi
cu împăratul Nichifor, preferând să fie exilaţi, decât să oficieze împreună cu cei
consideraţi decăzuţi din treapta preoţiei.
Monahismul studit a manifestat tendinţa de a se smulge de sub ascultarea
episcopatului local, atunci când o parte a acestuia a fost considerat eretic sau s-a
îndepărtat de disciplina canonică. La baza acestei reacţii a stat convingerea
monahilor că ei sunt adevăraţii profeţi ai epocii lor. Spre deosebire de modelul
studit, Sfântul Vasile a legat puternic monahismul de episcopatul local. Monahii
nu aveau dreptul de a construi o mănăstire sau de a se deplasa, fără acordul
episcopului local. Acest lucru a constituit o bază a unităţii Bisericii locale, care se
construia concentric în jurul episcopului. Rolul episcopului în raport cu
mănăstirile l-a constituit diferenţa cea mai importantă dintre monahismul studit şi
cel vasilian 28.
Mănăstirile de tip vasilian au ca notă distinctă cultivarea unor virtuţi care
înfloresc mai ales în cadrul chinoviei. Asceza, căreia i se consacră monahul, are
în vedere respectarea posturilor, privegherile îndelungate, tăcerea, înfrânarea,
renunţarea la voia proprie etc. Născută din credinţă, asceza conduce în mod
firesc spre dragoste. Tocmai în această perspectivă monahul se retrage din
lume, într-o nouă familie spirituală, cu alte reguli de viaţă, cu alte modalităţi de a
trăi. Dragostea faţă de Dumnezeu, materializată în acest nou mod de viaţă, cere
şi un alt veşmânt, cel monahal, diferit de cel al lumii. Relaţia aceasta conştientă
cu Dumnezeu se întreţine mai ales pe calea rugăciunii în comun, timp de două
sau trei ore, la care se adaugă munca mâinilor, considerată de către Sfântul
Vasile ca un alt mod de a-L lăuda pe Dumnezeu.
Tradiţia vasiliană a fost sintetizată în sintagma: ora et labora (roagă-te şi
munceşte). Sfântul Teodor Studitul se prezintă, întâi de toate, ca un restaurator al
regulii vasiliene de vieţuire. Este foarte expresiv în acest sens Testamentul
acestuia, evidenţiindu-se şi notele caracteristice spiritualităţii studite: „Mărturisesc
că cinul monahicesc este înalt, prea înălţat şi îngeresc, şi, prin viaţa lui
desăvârşită şi curată după pravila dată pustnicilor de marele Vasile, curăţă orice
păcat. Însă, nu după cum fac unii, care primesc numai o parte din rânduieli, iar
pe altele le îndepărtează, ca şi cum n-ar putea să trăiască fără de cele trei stări
ale bunătăţilor: sărăcia, înţelepciunea şi ascultarea, arătate în Scara

28
Pr. dr. Dorin-Gabriel Pandele, op. cit., p. 114.

15
dumnezeiască, dar să aibă şi slugă sau dobitoc de parte femeiască, care
smintesc vieţuirea noastră şi ne primejduiesc sufletele” 29.
Pe patul de moarte, Sfântul Teodor nu uită să-şi avertizeze ucenicul care
a urmat la conducerea mănăstirii, egumenul Egliston, ca să nu calce regulile şi
canoanele instituite de acelaşi Sfânt Vasile, zicându-i: „Să nu calci legile sau
canoanele Sfinţilor Părinţi, mai ales ale marelui Vasile, ci să lucrezi şi să vorbeşti
ca şi când ai avea mărturii din Sfintele Scripturi” 30.
Teologul Julien Leroy consideră că ideea fundamentală pe care se
bazează toate catehezele stareţului Teodor este fidelitatea deplină faţă de
tradiţia Părinţilor, mai ales a Sfântului Vasile cel Mare 31. El afirmă, în consecinţă,
că întreaga viaţă monahală nu este altceva decât imitarea acestor părinţi, o
imitaţie reală, o fidelitate literală faţă de învăţătura lor. Din acest punct de vedere
este chiar simplu să fii monah: trebuie doar să mergi pe urmele paşilor marilor
fondatori, trebuie să imiţi virtuţile acestora, având permanent siguranţa că mergi
pe un drum bătătorit, deci sigur. Între cei pe care Sfântul Teodor îi citează,
trebuie amintit întâi Sfântul Vasile, apoi Sfântul Dorotei de Gaza, ucenicul
Sfinţilor Varsanufie şi Ioan.

I. 2. Originalitatea modelului studit

Regulile morale trebuia să guverneze toate sectoarele vieţii sociale,

politice şi religioase. Astfel se explică pasiunea cu care Sfântul Teodor a luptat
pentru respingerea celei de a doua căsătorii a împăratului Constantin al VI-lea,
pentru restabilirea cultului icoanelor şi respectarea întocmai a canoanelor
Bisericii în alegerea patriarhului. Convingerea sa intimă era aceea că legile
dumnezeieşti sunt cele care trebuie respectate cu orice preţ, de toţi membrii
societăţii, iar viaţa plină de suferinţe a acestui om este proba evidentă că el a
crezut cu tărie în ceea ce a învăţat şi a trăit.
Întreaga operă reformatoare a Sfântului Teodor Studitul este originală.
Experienţa personală a Sfântului Teodor, suferinţele, exilurile, perioada istorică
tulbure în care a trăit reprezintă cadrul în care s-a format gândirea teologică a
acestuia şi se regăseşte în scrisorile şi catehezele sale.
Răspunsurile pe care el le-a dat problemelor concrete ale vieţii monahale
sau politico-sociale ale epocii sale reflectă măsura în care sfinţenia acestui
monah s-a răsfrânt asupra lumii. Scrisorile sale, pline de sensibilitate şi hotărâre,
reflectă cel mai bine personalitatea marelui stareţ Teodor şi viziunea specific
studită asupra lumii şi a Bisericii.
Acesta este şi motivul pentru care am citat adesea din conţinutul lor în
capitolul despre viaţa Sfântului, datele istorice fiind doar firul roşu călăuzitor.
I. 3. Întrebuinţarea cuvântului la Sfântul Vasile cel Mare

29
Sfântul Teodor Studitul, Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, ediţie îngrijită de pr. Petru
Pleşa, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia, 1994, p.292.
30
Ibidem, p. 294.
31
J.Leroy, La reforme stoudite, în Orientalia Christiana Analecte, Roma,an CLIII (1958),
p.188, apud Pr. dr. Dorin-Gabriel Pandele, op. cit., p. 118.

16
 Sfântul Teodor Studitul a fost un neobosit slujitor al cuvântului în
îndemnurile către monahi, în apărarea Sfintelor icoane.
Slujirea cuvântului este esenţială preoţiei. Ea face parte din cele trei slujiri
fundamentale: învăţătorească, sfinţitoare, pastorală, slujiri care trebuie privite în
unitate, pentru că viaţa este unitate şi preotul este al unităţii 32.
Limbajul preotului trebuie să fie dres cu sare. Fiecare cuvânt se cere să
poarte pecetea „cuvântului lui Hristos”, iar dialogul să se ridice la demnitatea pe
care o cere Domnul. Denaturarea sensului cuvintelor, la fel ca şi nesocotirea
evoluţiei lor, afectează nu numai personalitatea preotului, ci deformează
imaginea lui Hristos în conştiinţa unora dintre credincioşi 33.

A încerca să dăm o definiţie cuvântului, nu din punct de vedere lexical sau

gramatical, ci având în vedere originea şi valoarea lui în relaţiile dintre oameni, ar
trebui să spunem că este lumină, viaţă, adevăr şi iubire; este mijlocul cel mai de
seamă prin care adevărul poate fi cunoscut. Din cuvântul propovăduit ia fiinţă şi
se naşte credinţa în om. „Cuvântul este cea mai mare forţă spirituală a celei mai
înalte fiinţe create pe pământ... Prin cuvânt omul poate săvârşi un bine enorm,
atunci când e folosit pentru zidire ..., adică numai pentru trezirea şi susţinerea în
om a responsabilităţii faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu” 34. „Un cuvânt adresat
cuiva ... creează în el stări şi virtuţi reale, care îi prelungesc viaţa sau chiar i-o
mântuie în veci” 35. „Este un adevăr de temelie faptul că nu putem obţine harul
decât prin mijloace stabilite de Dumnezeu. Însă este adevărat că Fiul lui
Dumnezeu a voit să aleagă cuvântul ca să fie un instrument al harului şi un
organ universal al Duhului Sfânt în sfinţirea sufletelor” 36.
Prin cuvânt persoana se descoperă, dar se poate şi ascunde. Se
descoperă în sensul comunicării, se ascunde atunci când procedează la
înjumătăţirea sau falsificarea adevărului.
Din punct de vedere creştin, alterarea sensului cuvintelor, a adevărului
este un rezultat al dramei cuplului paradisiac, Adam şi Eva, apărută în urma
păcatului originar. Restabilirea armonică dintre cuvânt şi adevăr este considerată
realizabilă de teologi numai în măsura conştientizării creştinului asupra originii
cuvintelor omeneşti în Cuvântul suprem, Logosul întrupat, Iisus Hristos. 37
Dumnezeu Însuşi ni s-a descoperit prin Cuvânt. A doua Persoană a
Dumnezeirii este Fiul, Chipul şi Cuvântul Tatălui. „La început era Cuvântul, şi
Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, ne spune Sfânta
Evanghelie de la Ioan (I, 1).
Cuvântul este în acelaşi timp: revelaţie şi creaţie. Actul creator
dumnezeiesc începe prin: „Şi a zis Dumnezeu: să fie...”(Facere I, 3). Şi făptura,
32
Pr. Prof. Constantin Galeriu, Preoţia ca slujire a Cuvântului, în „Ortodoxia”, nr. 2/1979,
p. 294-295.
33
Pr.prof.Nicolae Morar, op. cit., în „Mitropolia Banatului”, nr.11-12/ 1984, p. 752.
34
Pr. Prof. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, p. 221, apud
drd. Ivan I. Ilie, Predica în slujirea dreptei credinţe, în „Mitropolia Olteniei”, nr.3-4/1984, p. 187.
35
Ibidem, p. 219.
36
Bossuet, Predication evangelique, Paris, p. 87, apud drd. Ivan I. Ilie, op. cit., p. 187.
37
Pr. prof. D. Stăniloae, Modurile prezenţei lui Hristos în cultul Bisericii, în „Mitropolia
Banatului”, nr.7-9/1982, p. 439, apud Pr. prof. Nicolae Morar, Cuvântul vostru să fie plăcut, în
„Mitropolia Banatului”, nr.11-12/ 1984, p. 751.

17
cerul, pământul, universul apar prin Cuvântul Său creator. Psalmistul proclamă:
„Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Sale toată puterea
lor” (Ps. 32, 6).
Pentru că Dumnezeu este Cuvânt, şi pentru că se revelează şi crează prin
Cuvântul Său, pentru aceea şi noi cei zidiţi după chipul Său, suntem, prin ceea
ce e mai reprezentativ în noi: „cuvânt”, fiinţe cuvântătoare.
Lumea noastră spirituală şi Cuvântul care o revelează constituie darul,
bogăţia, unicitatea noastră. Iar cuvântul în însăşi definiţia lui obişnuită este
tocmai această exteriorizare, comunicare, voce purtătoare a ei, voce purtătoare
de sens, voce care întrupează şi exprimă sensul şi sensurile existenţei,
semnificaţiile ei. Pentru Fericitul Augustin, Cuvântul este semnul de prim ordin de
care se servesc oamenii pentru a exprima gândurile lor. Şi, după el, e imposibil
să fie înlocuit de vreun alt semn. Cuvântul e rază de lumină şi iubire care
ţâşneşte din soarele lăuntric al spiritului. Este întrupare şi revelaţie a universului
gândirii noastre, aşa cum Dumnezeu-Cuvântul este revelaţia Dumnezeirii.
Cuvântul este răspunsul şi mesajul nostru către Dumnezeu şi către lume.
Cel mai larg şi cuprinzător mijloc de legătură între fraţi este cuvântul.
Rânduielile Sfântului Vasile cel Mare dau îndrumări amănunţite în ceea ce
priveşte întrebuinţarea lui. Sfaturile au un stil asemănător Pildelor lui Solomon,
din care şi citează adesea.
Citind pravilele Sfântului Vasile cel Mare şi cuvintele către monahi ale
Sfântului Teodor Studitul, nu se poate să nu vedem că acolo, ca şi aici, atât duhul
nevoinţelor monahiceşti, cât şi înfăţişarea lor e una şi aceeaşi. Temele abordate
de Sfântul Vasile cel Mare se regăsesc şi în catehezele Sfântului Teodor Studitul,
urmând a fi prezentate pe larg în capitolul IV al lucrării noastre.
Am selectat dintre aceste teme pe cea referitoare la întrebuinţarea
cuvântului, pe care o redăm în continuare:
„Folosirea cuvântului să fie la timp potrivit şi rostirea lui cu putinţă. Este
folositor a vorbi din când în când de câte o virtute şi a rosti o cuvântare, fie
pentru o nevoie grabnică şi de neînlăturat, fie ca să întăreşti sufletele tuturor
ascultătorilor; dar de altfel de cuvântări, care ar fi de prisos şi nefolositoare, să se
ferească.
Cuvântul cel fără de folos, cât şi pierderea de timp la vorbă cu alţii să se
oprească. Dimpotrivă, dacă e ceva folositor pentru întărirea sufletului, numai
despre aceasta să se vorbească; dar şi despre lucrurile cele mai folositoare să
se grăiască cu bună-cuviinţă şi la vreme potrivită şi numai acele feţe, care au
voie să grăiască. Cel mic să aştepte voie de la cei mai mari. Şoptirile, vorbele la
ureche, semnele care se fac cu mâna, toate să se înlăture, pentru că şoptirile
dau naştere la clevetiri, iar semnele cu mâna sunt dovadă că un frate ar ascunde
un gând rău faţă de cineva. Acestea sunt începutul urii şi al bănuielii. Iar de va fi
nevoie de o convorbire despre ceva, atunci însăşi nevoia îţi va arăta cum să
vorbeşti; cu cel de aproape se va vorbi încet, iar cu unul mai de departe,
ridicându-se puţin glasul. Dar ca cel ce sfătuieşte pe cineva sau cel ce dă
poruncă despre ceva să întrebuinţeze un glas puternic şi înfiorător, ca un lucru
jignitor, aceasta să nu fie între fraţi.

18
 Nu-ţi pleca urechea la oricare grăitor în deşert şi nu răspunde vorbăreţului
care vrea să stea la sfat despre lucruri ce nu se potrivesc cu viaţa
monahicească. Fii ascultător învăţăturilor bune şi păstrează-ţi inima gândind la
ele. Păzeşte-ţi auzul de povestirile cele lumeşti, ca să nu-ţi murdăreşti sufletul cu
stropi de noroi. Nu căuta să prinzi ce vorbesc alţii şi nu-ţi vârî capul în mijlocul
celor ce stau de vorbă, ca nu cumva şi tu singur să rămâi de râs şi pe alţii să-i
faci să grăiască de rău. Nu fi curios şi nu dori să vezi toate, ca să nu păstrezi în
inima ta putregaiul patimilor. Cu folos priveşte, cu folos ascultă, cu folos vorbeşte
şi cu folos răspunde.
Cel întrebat să răspundă cu glas cuviincios şi smerit, iar cel neîntrebat să
păstreze tăcerea. Când este întrebat altul, încleştează-ţi buzele ca să nu-ţi scape
limba, silită de inima neastâmpărată, ca să nu sminteşti pe vreunul dintre cei ce
cu asprime se nevoiesc şi pe tine însuţi să nu te prinzi în laţul dojenitor când
vorbeşti cu cei mai mici ca tine, ori când aceştia te întreabă, nu le răspunde cu
nepăsare şi dispreţ faţă de frate, spre întristarea lui Dumnezeu. Căci cel ce îşi
bate joc de sărac defaimă pe Ziditorul lui (Pilde 17,5). Cuvântul de mângâiere să
fie în fruntea celorlalte cuvinte, arătându-ţi iubirea pentru aproapele tău. Acelaşi
cuvânt să fie şi mai apoi şi să pătrundă toată cuvântarea ta, pe care trebuie s-o
spui cu faţa luminoasă, ca să înveselească şi pe cel care stă de vorbă cu tine.
Trebuie să te înfrânezi de la orice glumă, căci cei care fac unele ca
acestea uneori se întâmplă că greşesc împotriva minţii sănătoase, când sufletul
e stăpânit de râs şi-şi pierde şi cugetarea spre cele de sus şi întregimea minţii.
Şi nu rareori acest rău, crescând treptat, se sfârşeşte cu vorbe scârnave şi cu
mare necuviinţă, căci nicidecum nu se împacă între ele trezia sufletului cu gluma!
Uneori ca să te uşurezi cât de cât, trebuie să-ţi împrăştii mâhnirea prin vorbă;
dar şi atunci cuvântul să ne fie plin de har şi dres cu sare evanghelică, ca el să
răspândească mireasma înţelepciunii lăuntrice şi îndoit să înveselească pe
ascultători, dându-le liniştea şi atrăgându-i prin înţelepciune.
Atât gluma, cât şi râsul cu desăvârşire sunt oprite celor ce se nevoiesc şi
au frică de Domnul. Deoarece Domnul osândeşte pe cei care râd acum (Luca 6,
25), vădit este că omul credincios nicicând n-are vreme să râdă, mai ales că
sunt destui cei ce întristează pe Dumnezeu prin călcarea legii (Rom.2, 23) şi alţii
care-s osândiţi să moară în păcat, pentru care trebuie să plângem şi să ne
mâhnim.
Şi lucrurile peste care mulţi trec foarte uşor călugării să le privească cu
toată băgarea de seamă. Căci a te lăsa în voia unui râs nestăpânit înseamnă a fi
neânfrânat, nechibzuit în mişcări şi mândru în suflet, care nu-i împiedicat de o
minte aspră. Nu e ceva necuviincios să-ţi arăţi bucuria sufletului chiar printr-un
zâmbet luminat, dar numai întrucât aceasta se face spre adeverirea celor ce s-au
scris: o inimă veselă înseninează faţa (Pilde 15, 13). Dar să râzi tare, tresărind
cu tot trupul, se potriveşte numai omului neînfrânat, neiscusit şi care nu se poate
stăpâni pe sine, şi Ecclesiastul, ferindu-ne de acest fel de râs, prin care mai mult
se slăbeşte tăria sufletească, spune: «E nebunie !» am zis despre râs (Eccl.2,2),
că precum este pârâitul spinilor sub căldare, tot aşa este şi râsul celui nebun
(Eccl.7,7). Chiar şi Domnul, deşi a purtat asupra Sa neputinţele fireşti ale trupului
şi toate câte sunt spre adeverirea virtuţii, ca de pildă oboseala şi mila pentru cei

19
ce se ostenesc, totuşi, din câte se văd din povestirile Evangheliilor, El n-a râs, ci,
dimpotrivă, a zis: vai vouă celor ce astăzi râdeţi (Luca 6,25).
Orice jurământ să lipsească din obştea nevoitorilor, iar în locul
jurământului, şi cei ce ascultă, şi cei ce vorbesc să întrebuinţeze ori semnele cu
capul, ori consimţământul prin cuvânt. Iar cine nu va crede numai acestora îşi va
înfrunta cugetul său, dovedind că n-a ajuns încă să fie nemincinos în cuvânt şi,
de aceea, stareţul îl va pune între cei păcătoşi şi îl va înţelepţi printr-o pedeapsă
tămăduitoare.
Să nu se spună nici o minciună, chiar de-ai avea în vedere vreun lucru de
folos. Aceasta nu o îngăduie Domnul care spune hotărât că minciuna este de la
diavol (Ioan 8, 44), nefăcând deci nici o deosebire în minciună. Şi Apostolul la fel
mărturiseşte, scriind: când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a
luptat după legile jocului (II Tim.2,5).
Şi grăirea în deşert se osândeşte cu cea mai mare asprime. Iar cuvânt
deşert este oricare cuvânt ce nu se potriveşte cu porunca Domnului. Şi primejdia
unui astfel de cuvânt, chiar dacă a fost bun dar n-a slujit la zidirea credinţei, este
că cel ce l-a vestit nu se poate îndreptăţi că a spus un cuvânt bun, ci tocmai
pentru motivul că acel cuvânt al lui n-a slujit la zidirea credinţei, el întristează pe
Duhul lui Dumnezeu. Căci Apostolul a învăţat clar despre aceasta, zicând: Din
gura noastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ceea ce este bun, spre
zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă (Efes.4, 29) şi mai
adaugă: şi să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost
pecetluiţi (Efes.4, 30). Oare trebuie să se mai arate şi ce păcat este să scârbeşti
pe Duhul Sfânt şi pe Duhul lui Dumnezeu?
Iar despre faptul că nu se cuvine să vorbim de rău şi să clevetim, zadarnic
este a mai spune. Pravilele mici nu vorbesc, ci numai arată ce este grăirea de
rău şi ce este clevetirea.
Orice cuvânt spus cu gândul de a necinsti pe cineva este grăire de rău,
chiar dacă cuvântul în sine n-ar părea a fi ocărâtor. Şi aceasta se vede din
Evanghelie, unde se spune despre iudei: l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al
Aceluia (Ioan 9, 28).
Iată ce este şi clevetirea! Socotesc că sunt două prilejuri când se poate
vorbi despre cineva de rău, şi anume: când e nevoie ca un frate să se sfătuiască
cu cineva iscusit, cum să îndrepte pe un păcătos şi alt prilej, când trebuie să-i
ferim pe alţii care din neştiinţă adeseori se pot întâlni cu un om rău, socotindu-l
bun. Atunci, după cum Apostolul porunceşte: să nu aveţi cu el nici un amestec (II
Tes. 3, 14) înseamnă să te fereşti ca să nu-ţi cadă sufletul în laţ. Aşa făcea şi
însuşi Apostolul, după cum vedem din cele ce scrie lui Timotei: Alexandru
arămarul mi-a făcut multe rele ! Domnul să-i răsplătească după faptele lui !
Păzeşte-te şi tu de el, căci s-a împotrivit foarte mult cuvântărilor noastre (II Tim.
4, 14-15).
Iar dacă cineva vorbeşte de rău despre un altul, fără să se ivească prilej,
ci numai cu gândul de a-l ponegri şi ca toată lumea să ştie de aceasta, acela e
un clevetitor, chiar dacă ar grăi adevărul.
Şi cel ce cleveteşte un frate, şi cel ce-l ascultă sunt vrednici de
îndepărtare. Căci este zis: pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela

20
l-am izgonit (Ps.100, 6). Şi în alt loc: podoabă fără seamăn sunt buzele chibzuite
(Pilde 20, 15).
Iar dacă va vorbi cineva rău de stareţ, judecata asupra lui se vede din
mânia Domnului asupra Mariamei, când a grăit ea rău despre Moise. Păcatul ei
nu l-a trecut Domnul nepedepsit, deşi s-a rugat Moise pentru ea” 38.

Cum observăm, cuvântul nu-şi are scopul în sine. Rolul său este revelator,
vindecător şi chiar mântuitor. În cuvintele predicatorului se poate citi ca într-o
carte deschisă viaţa, gândirea şi simţirea sa lăuntrică. Predica nu e o vorbire, ci
o viaţă preoţească. Este unitatea de măsură a valorii sufleteşti a preotului.
Credincioşii vin la biserică nu pentru a asculta un cuvânt pur speculativ, gol de
înţelepciune, de viaţă. Iar cuvântul preotului nici nu urmăreşte aceasta,
dimpotrivă, zidirea lor sufletească şi fundamentarea unei concepţii sănătoase
despre lume şi viaţă, păstrând şi împlinind poruncile Mântuitorului.
Puterea cuvântului este incontestabilă în viaţa umană şi el trebuie să fie
permanent însoţit de o convingere şi o trăire personală, trebuie să fie puternic
înrădăcinat în viaţa celui ce-l transmite, pentru ca eficacitatea lui să fie deplină.
Cuvântul preotului trebuie să coboare până în adâncurile sufletului
ascultătorilor săi, până în locurile cele mai intime ale inimii lor şi trebuie să fie
adaptat aspiraţiilor lor. Fiecare cuvânt îşi găseşte un intim şi vibrant ecou în ei,
pentru că exprimă o realitate trăitoare, vie şi actuală. Cu cât preotul va examina
viaţa intimă a oamenilor, cu atât mai mult cuvântul lui va fi mai emoţionant şi mai
convingător. Şi cu cât cuvântul lui va fi mai legat de viaţă şi va fi expresia unei
simţiri şi trăiri duhovniceşti înalte, cu atât mai mult va răspunde năzuinţelor
sufletelor creştinilor. Scopul urmărit de cuvânt în predică nu este numai acela de
a putea fi înţeles sensul, ci de a sesiza la ascultători o schimbare de atitudine
practică, o transformare lăuntrică şi o armonie perfectă între simţire şi faptă 39.
Un poet creştin sirian (către sfârşitul sec. IV) rosteşte în acest sens:
„Ascultători, plecaţi urechea, luaţi aminte la ce spune Evanghelia Domnului...
Prin cuvântul Său, Domnul a făcut lumea; prin cuvântul Său, lumea trăieşte...
Prin cuvântul Său, El s-a îmbrăcat în trup; Prin cuvântul Său, El a zidit şi a
mântuit pe Adam. Prin cuvântul Său, au fost zidiţi şi mântuiţi oamenii; Prin
cuvântul meu, o prieteni, ascultaţi-L, purtaţi-L în inimile voastre, pentru că
pretutindeni cuvântul meu va fi o călăuză pentru voi” 40.

II. Viaţa Sfântului Teodor Studitul

38
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Ioan Casian, Sfântul
Benedict, Rânduielile vieţii monahale, Culegere alcătuită de Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura
Sofia, Bucureşti, 2005, p. 273-276.
39
Drd. Ivan I. Ilie, op. cit., p. 189.
40
Poemes, publies par le Pere Francois Graffin, în L'Orient Sirien, 10/965, Paris, p. 307,
apud Pr. Prof. Constantin Galeriu, op. cit., p. 311.

21
 Există, fără îndoială, o anumită relativizare a interesului faţă de
personalitatea şi opera acestui uriaş al Bisericii Răsăritene 41, care a marcat prin
vigoarea scrisului său şi sfinţenia vieţii sale întreaga istorie a Bisericii şi a
Imperiului Bizantin. Chiar dacă Sfântul Teodor nu se remarcă în scrierile
aghiografice prin minuni spectaculoase, acesta nu înseamnă că personalitatea
sa este mai puţin importantă decât a altor sfinţi, cunoscuţi ca mari făcători de
minuni.
În general, lumea ortodoxă îl cunoaşte pe Sfântul Teodor Studitul mai ales
din perspectiva de apărător al dreptei credinţe împotriva iconoclasmului. Ipostaza
de înnoitor al monahismului este foarte puţin cunoscută; subiectul în cauză este
tratat tangenţial de teologi. Mesajul ortodox al acestui mare teolog, ascet, orator
şi personalitate politică aşteaptă încă să fie actualizat.
O posibilă cauză a relativizării interesului lumii ortodoxe faţă de scrierile
studite o constituie asimilarea de către teologii catolici a Sfântului Teodor între
marii apărători ai papalităţii şi prerogativelor ei. Astfel, teologii catolici, care sunt
şi mai zeloşi în cercetarea operei sale, nu ezită nici o clipă a-l prezenta pe
Sfântul Teodor ca pe un mare şi ultim apărător al papalităţii, al independenţei
Bisericii faţă de stat, înaintea marii rupturi dintre Orient şi Occident.
Acest proces de depărtare graduală a lumii ortodoxe faţă de scaunul
apostolic al Romei, în scrierile teologilor catolici, este pus pe seama dorinţei
ierarhiei ortodoxe de a-şi lărgi autonomia locală. Această depărtare s-ar fi
accelerat odată cu criza fotiniană şi criticile foarte dure la adresa papalităţii pe
care patriarhul Fotie le-a formulat, tocmai în vederea consolidării autonomiei şi
viitoarei independenţe la care ar fi năzuit ierarhia ortodoxă. În tot acest proces
segregaţionist, Sfântul Teodor este perceput ca un ultim profet al întoarcerii către
scaunul roman, văzut ca şi criteriu absolut al purităţii credinţei şi unităţii creştine.
Este un lucru sigur însă faptul că Sfântul Teodor avea conştiinţa unităţii
Bisericii în baza sinodalităţii ei, unitate fundamentată pe Biserica locală, aşa cum
reiese din mai multe scrisori ale acestuia, adresate nu numai papei, ci şi celorlalţi
patriarhi. Sfântul Teodor vorbeşte chiar de un arbore cu cinci ramuri care este
Biserica 42.
Este exagerată teoria teologilor catolici, foarte numeroşi de altfel, care
înţeleg să scrie de o asemenea manieră imediat după Sinodul Vatican I. Dacă la
un moment dat Sfântul Teodor i-a scris papei, după cum le-a scris şi celorlalţi
patriarhi din Răsărit, acest lucru se datorează dorinţei de a face să triumfe
doctrina ortodoxă.
În mod paradoxal, teologii ortodocşi s-au preocupat cel mai puţin de opera
Sfântului Teodor, şi încă mai puţin de reforma sa monahală. Cercetătorul care
doreşte să se documenteze cu privire la receptarea mesajului studit în câmpul
Bisericii are la dispoziţie puţine repere, cele mai multe dintre cele existente
referindu-se la doctrina despre cinstirea sfintelor icoane, în viziunea marelui
ascet.
41
Nicolae Bănescu, în Istoria Imperiului Bizantin, ediţie îngrijită de Tudor Teoteoi, Ed.
Anastasia, Bucureşti, 2003, p. 129, îl numeşte “o mare figură a Bisericii din acel timp”.
42
Theodori Studitae, Epistolarum Libri II, epist. XIII Naucratio filio, în P.G., vol. XCIX, col.
1282 C – Trupul Bisericii se sprijină pe cinci strămoşi.., apud Pr. Dr. Dorin – Gabriel Pandele,
Studion şi Cluny, p. 79.

22
 Din fericire, există documente foarte importante, autentice, care pot da o
imagine foarte clară a Sfântului Teodor. Un portret frumos îi face Nicolae Iorga:
„Orator, în scrierile sale se regăseşte cadenţa frazei antice, profet înarmat cu
fulgerele profeţilor lui Israel, el a pus totul în acţiune pentru a apăra Tradiţia,
stârnind procesiuni, cerând ajutorul patriarhilor, dar mai ales desfăşurând o
neobosită activitate literară. Chiar şi acest apărător al Ortodoxiei crede că trebuie
introduse în viaţa monahală, până atunci pur contemplativă, schimbări
corespunzătoare spiritului epocii” 43.

II.1. Naşterea, copilăria şi formarea Sfântului Teodor Studitul

Teodor Studitul s-a născut în anul 759, la Constantinopol, pe vremea

iconoclasmului. Încă din tinereţe a fost marcat de violenţele icoloclaste din Bizanţ
ale împăraţilor Constantin Copronimul şi Leon V Armeanul. Era fiul unei familii
importante din Constantinopol 44.
Tatăl său, Fotin, era trezorier la curtea împărătească: om de viţă nobilă, la
un moment dat, pentru a nu-şi trăda credinţa, a renunţat la această funcţie şi s-a
călugărit. El a sădit în sufletul copilului înclinarea către viaţa fără deşertăciuni,
trăsătura blândeţii şi râvna pentru învăţătură.
Mama sa – Teoctista - era sora Sfântului Platon, monah în Mănăstirea
Symboli, apoi stareţ în Mănăstirea Sakudion din Bitinia. Aceasta a avut un rol de
căpetenie nu numai în viaţa copilului şi a tânărului, dar chiar şi a călugărului
Teodor.
Neamul Teoctistei este tot aşa de puţin ştiut ca şi a lui Fotin. Sergius şi
Eufemia, fericiţii ei părinţi, au murit pe timpul domniei lui Constantin Copronim.
Ciuma care i-a lovit a lăsat doi orfani: Platon (în călugărie) şi micuţa Teoctista.
Platon a lăsat lumea deşartă şi s-a călugărit. Teoctista a fost hărăzită, însă,
familiei şi naşterii de prunci: o fată şi trei băieţi.
Teoctista, care se tâlcuieşte „strădanie după Dumnezeu”, a încercat să
facă totul ca să-şi merite numele. Era o femeie miloasă şi deseori în casa lor ea
primea bolnavi leproşi şi le pansa rănile, după ce-i ospăta. Aici, copilul Teodor a
43
Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974,
p. 547, apud Pr. Dr. Dorin – Gabriel Pandele, Studion şi Cluny…, p. 80.
44
Precizări utile despre biografia Sfântului Teodor fac B. A. Alexandru: “Teodor a fost fiul
unor creştini pioşi din Constantinopol, Fotin şi Teoctista, al cărei frate era egumenul Platon, de la
Mânăstirea Studion. Când au început persecuţiile iconoclaste, părinţii săi au intrat în monahism şi
tot aşa a făcut şi el, aciuându-se pe lângă unchiul său, Platon”, De la Studion la Vlaherne, în
„Glasul Bisericii”, nr. 5-6/1963, p. 546 şi Diac. Ioan I. Ică jr. în introducerea Iconologia bizantină
între politică imperială şi sfinţenie monahală la tratatele contra iconomahilor ale Sfântului Teodor
Studitul, Editura Deisis, Alba-Iulia, 1994, p. 29-35: „Viitorul reformator al monahismului bizantin şi
dârz apărător, cu viaţa şi cu scrisul, al Icoanelor, Teodor se naşte în anul 759 la Constantinopol
ca fiu al funcţionarului imperial iconodul Photeinos şi al Theoktistei. Destinat a urma cariera
administrativă a tatălui său, el primeşte o educaţie umanistă extrem de solidă şi îngrijită. Dar
influenţa hotărâtoare asupra destinului său a avut-o austera şi profund evlavioasa sa mamă, şi
mai ales, fratele acesteia, şi unchiul lui Teodor, Platon...” .

23
învăţat de timpuriu să fie evlavios şi milostiv. Nu avea cultură, dar stăpânea mari
şi deosebite puteri sufleteşti: o influenţă covârşitoare, prin care izbuteşte să-şi
convingă bărbatul să se facă monah şi să-şi îndrume chiar proprii copii către
sfintele mănăstiri.

„Ea nu era ca alte femei, care din îndemnul diavolului leagă tot felul de
talismane şi amulete la paturi şi scaune sau alte podoabe pentru înfrumuseţarea
copiilor; ea se mulţumea să însemne peste ei semnul întăritor şi de viaţă făcător
al crucii, pe care o privea ca pe o neînvinsă armă şi scut nebiruit” 45.

Grija mamei pentru creşterea creştinească a copiilor săi mergea până la

violenţă. „Câte o dată serivitoarea uita rânduielile puse de stăpână în familia sa şi
rostea, în mânia ei, vorbe nesocotite. Râvnitoarea Teoctistă nu întârzia s-o
plesnească peste gură, cerându-i după aceia iertare şi simţind îndată remuşcări
pentru brutalitatea ei” 46.
Hotărârea acestei femei este descrisă de Sfântul Teodor astfel : „Cum aş
putea oare numi ziua în care mama noastră a îmbrăcat haina călugărească şi noi
eram de faţă cu tatăl nostru, praznic sau înmormântare? Pierdeam pe mama; nu
mai puteam să-i vorbim nici să ne apropiem de dânsa fără nestingherire; ne
gândeam la despărţire şi inima noastră era plină de tristeţe. Şi când, după un
răstimp, a trebuit să plecăm cu tatăl nostru, eu, care abia ieşisem dintr-o vârstă
crudă şi deveneam om, deşi eram foarte întristat şi plin de durere, am îndurat
totuşi durerea mea, mulţumind lui Dumnezeu.
Însă când sosi ceasul despărţirii şi al utimului rămas bun, în care omul se
lasă pradă celor din urmă îmbrăţişări, chemări şi lacrimi, atunci Euthimie, cel mai
tânăr dintre fraţii mei, încă adolescent, rămase lipit de sânul mamei sale, nu voia
să se rupă de ea şi-i ceru să-l mai lase puţin, făgăduindu-i că-i va împlini îndată
voia. S-a înduioşat, oare, inima mamei noastre? Şi s-a înduplecat de lacrimile
fiului său? Nu. Ascultaţi răspunsul său. Luând o înfăţişare aspră şi înfrângând
dragostea ei de mamă, zise: Fiule, dacă nu pleci tu singur, voi merge să te duc la
corabie chiar cu mâna mea. Tânărul meu frate se supuse şi astfel am putut să ne
îndepărtăm” 47.
Sfântul Teodor, mergând în surghiun la Tesalonic, scrie în luna februarie
798: „Mama a venit să ne întâlnească pe o vreme târzie şi rece, şi ea a rămas cu
noi aproape toată noaptea într-un han de câmp ... şi îndată ce s-a făcut ziuă
(câtă durere şi câtă milă !) am fost despărţiţi unii de alţii, iar ea dându-ne cele din
urmă sfaturi, ca într-o sfântă împărtăşanie, ne sărută cu lacrimi trupul nostru.
Căci după mine (acestea sunt chiar vorbele sale) mi se pare, copiii mei, că iau
parte la utimile voastre clipe. Lucru foarte firesc, pentru că, dacă, după Marele
Grigorie Teologul, despărţirea trupului în două bucăţi, fără viaţă, şi dacă boii
crescuţi împreună nu se lasă despărţiţi, fără să mugească cu tristeţe, ce vom
45
Laud. funeb., 808, apud L'abbe Marin, Saint Theodore, Paris, 1906, în Arhim.
Athanasie Dincă, Sfântul Teodor Studitul - viaţa, activitatea şi operele sale, Tipografia „Carpaţi” ,
Bucureşti, 1940, p. 8.
46
I. Hausherr S.I.S. Theodore Studitul , Orientalia Christiana, vol.VI-I, 1926, în Arhim.
Athanasie Dincă, op. cit., p. 8.
47
Laud. funeb., 892, apud L'abbe Marin, op. cit., în Arhim. Athanasie Dincă, op. cit., p.10.

24
putea grăi noi de această întâmplare? Şi dintr-o parte şi din alta, prin temerea de
Dumnezeu, noi am înfruntat durerea noastră. Însă acest fapt este marea
vrednicie a Slavei Sale”48.
De aceea şi dragostea sfântului pentru mama sa este foarte puternică şi
clară, chiar şi după intrarea lui în călugărie.
În scrisoarea pe care o trimite mamei sale bolnave, după moartea fratelui
său Euthimie şi a surorii sale, citim alesele lui simţiri şi cultul pe care veşnic i l-a
întreţinut, viu şi nestins.
„Pentru ce oare mamă, în râvna ta după cele viitoare te-ai grăbit să ne
părăseşti? Te-ai grăbit să te depărtezi de noi, ca să te apropii de Mântuitorul? Cu
toate că-ţi iubeşti mult mânâstirea, un mare dor a cuprins inima ta şi tu arzi ca să
regăseşti pe buna şi sfânta mea soră şi pe dulcele meu frate, nobilul Euthimie,
sau mai de grabă sufletele celor fericiţi. Cum aş putea oare mamă, să-mi continui
scrisoarea fără a vărsa lacrimi? Mi-o fi dat oare, din nenorocire, să aflu şi de
moartea ta! Cum aş putea să o îndur? S-ar putea oare îndepărta de la mine o
astfel de nenorocire? Totuşi eu mă încredinţez voinţei şi hotărârii lui Dumnezeu.
Moartea a luat mai întâi pe sora mea; după aceea a luat pe fratele meu. Ea caută
a treia pradă. Care va fi? Dacă vei fi tu, este o mare cinste, căci tu vei împlini
întreitul număr şi vei avea răsplată; tu care, orânduind în chip aşa de sfânt viaţa
ta, ai părăsit totul, ai dat totul lui Dumnezeu: capul, mădularele, pe tine însuţi. De
altfel, acela care va plăcea lui Dumnezeu este cel mai bun. Şi tu, o mama mea,
fii blagoslovită: şi dacă trăieşti, şi în somnul tău cel de pe urmă” 49.

Iată şi alte spicuiri care par aproape dureroase, dacă n-ar fi străbătute de
un neînvins şi mângâietor duh creştinesc: „Dacă o scrisoare ar putea să ducă
lacrămile, scumpa, dulcea şi dumnezeieşte iubita mea mamă, aceasta ţi-ar sosi
plină de ele” 50.
Iar în cuvântul de la înmormântarea mamei sale, zice: „O prea cinstită şi
atât de iubită mamă – acest cuvânt către care mă întorc, lucru dulce şi nume aşa
de dulce, viziune atât de plăcută şi atât de dorită, tu mama mea şi fiica mea sau
mai degrabă de două ori mama mea, pentru că m-ai născut de două ori – pentru
care locaş m-ai părăsit?” 51.
Stăruind atâta asupra Teoctistei, mama stareţului Studiţilor, am vrut să
subliniem trăsăturile de seamă ale Sfântului Teodor, care se dovedesc a fi
precumpănitor ale mamei, aşa cum numeroase pilde se vădesc şi în alcătuirea
sufletească a altor mari sfinţi şi părinţi bisericeşti. Râvnă către cele dumnezeieşti,
tărie neînfricată faţă de oameni şi de primejdiile care vin de la ei, stăruinţă în
războiul duhovnicesc, încredere în bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu şi mai
ales duioşia cu care vorbeşte stareţul de mai târziu ucenicilor şi ascultătorilor săi,
toate sunt moşteniri scumpe de la mama.

48
I. Hausherr S.I., op. cit., p. 3-4, în Arhim. Athanasie Dincă, op. cit., p. 10.
49
Ep. I, 6, 928, apud L'abbe Marin, op. cit., p.12, în Arhim. Athanasie Dincă, op. cit., p.
11.
50
I. Hausherr S.I., op. cit., p. 8, în Arhim. Athanasie Dincă, op. cit., p. 11.
51
Ibidem.

25
 Tatăl este acela care îngrijeşte îndeosebi de pregătirea cărturărească a
copiilor.
Tânărul Teodor nu iubea banchetele şi petrecerile tinerilor, nu-şi risipea
banii pe vin sau pe jocuri, ca alţi adolescenţi de seama lui. Nu iubea sporturile,
nici moda, el iubea Biserica şi lectura. Dragostea tânărului pentru ştiinţă, dar mai
ales pentru virtute, s-a făcut simţită încă din copilărie.
Pregătirea începe de timpuriu cu :
- Propaideia, învăţături profane, care-i puteau oferi tânărului instrucţia
necesară în viitorul apărării credinţei - gramatica şi poetica, retorica şi dialectica,
filosofia. Învaţă greaca şi latina.
- Paideia, ciclul superior, era consacrat pregătirii de tip teologic. Studiază
Sfânta Scriptură, pe cât putea înţelege un tânăr şi pe cât îl sprijineau şi cei din
familie.

II.2. Intrarea Sfântului Teodor în viaţa monahală

La vârsta de 22 ani, după dureroase despărţiri, Teodor şi tatăl său pornesc

în Olimpul Bithiniei, în 781.
Această retragere duhovnicească era pe atunci „pustiul înflorit”, spre care
năzuiau călugării din toate marginile ortodoxiei. Cei doi fraţi în călugărie,
părintele şi copilul, încep acum greul urcuş pe scara desăvârşirii. Pe o
proprietate pe care o aveau în Olimp zidesc mănăstirea Saccudion. Apoi pun
început de viaţă bună; dar nu ca stareţi, ci ca ucenici.
Viaţa de novice la Mănăstirea Saccudion (Sakudion) nu a fost deloc
uşoară pentru tânărul Teodor. Nu a ocolit muncile grele sau umilitoare, muncind
la fel ca toţi ceilalţi monahi, măcar că nu era obişnuit cu acestea. În acest fel şi-a
fortificat răbdarea, ascultarea de stareţ şi şi-a domolit patimile proprii vârstei
tinereţii. În această mănăstire se practica mărturisirea gândurilor faţă de stareţ,
fapt care se va regăsi ulterior şi în obştile care se vor supune Sfântului Teodor.

În 780, Împărăteasa Irina a preluat conducerea imperiului în numele fiului

ei încă minor, după moartea soţului său, Leon al IV-lea Chazarul. În aceste
condiţii, basilissa a restabilit pacea religioasă în imperiu, prin intermediul
Sinodului al VII-lea Ecumenic.
În acest cadru religios efervescent are loc întâlnirea providenţială s-ar
putea spune, dintre Teodor şi Platon. După moartea stareţului său din Mănăstirea
Symboli, Platon a devenit egumen al acesteia pentru mai mult de 20 de ani.
Trăise într-o singurătate adâncă, aşa încât le apăruse locuitorilor oraşului
Constantinopol ca un înviat din morţi şi se putea uşor imagina impresia profundă
pe care i-a făcut-o tânărului Teodor. În cuvântarea de la moartea lui Platon, după

26
mulţi ani de la această întâlnire, Sfântul Teodor scria: Ieşind dintr-o lungă noapte
de confuzie, noi îl vedem strălucind ca pe o stea a dimineţii 52.

Platon va fi mereu pentru Sfântul Teodor un punct de referinţă în ceea ce

priveşte evlavia dar, paradoxal, eremitismul acestuia nu a fost nicicând
recomandat monahilor de către Sfântul Teodor. Pentru Platon însă are cele mai
calde cuvinte de laudă.
Teodor îl numeşte tată, spre deosebire de tatăl său trupesc căruia îi zice
„soţul mamei mele”. Toată dragostea lui fiască o varsă asupra părintelui Platon.

Sfântul Teodor scrie astfel despre el: „Tu eşti lumina mea, flacăra
totdeauna aprinsă, care împrăştie gândurile întunecate din sufletul meu. Tu eşti
toiagul, care sprijină lâncezeala inimii mele, leacul tristeţelor, mireasma care
înnoieşte curajul meu, evanghelia mea, bucuria mea, sărbătoarea mea, slava
mea. Fără tine soarele îmi pare întunecat. Da, eu n-aş vrea să mai văd lumina
zilei, dacă n-aş mai vedea trăsăturile chipului tău. Nimic nu-mi place pe pământ,
fără starea ta de faţă. Căci ce-i mai vrednic de invidie, decît un adevărat părinte
şi un dumnezeiesc părinte? Un fiu iubitor îl înţelege, numai dacă e vrednic de al
său nume. Dar ce-i nevoie de atâtea cuvinte! Eu spun deschis ceia ce simt:
adesea, fără să mă gândesc a veni ca să te văd în sfânta ta chilie, adică fără ca
să-mi pot da seama, ca şi când m-ar târî cineva, să intru la tine. Şi când mă
întrebi cîte o dată: de ce ai venit? Eu nu ştiu ce să răspund. În aşa fel gândul
meu se poartă spre tine...” 53.

Iar după despărţirea vremelnică din timpul tulburării de la 796, Sfântul

Teodor suferă cumplit: „O, părinte! Pentru ce m-ai părăsit? Iată, din nou lacrimi,
din nou lăuntrul meu este răscolit. Dar tu nu m-ai părăsit. Cum ai putut tu să te
depărtezi de mine? Dar tu eşti în mine. Unde să te văd? Cum te pot vedea?
Unde să ascult glasul tău aşa de dulce şi de bine făcător? Când să mă aşez
iarăşi la masa ta şi să mă bucur de apropierea ta? ... Mântuitorul mi-a făcut darul,
în mila Sa ca să vorbesc cu tine şi mi se pare că aud glasul tău zicându-mi: micul
meu Teodor, să îndurăm această clipă, pentru că Dumnezeu leagă de ea
frumoase nădejdi. Şi atunci mă mângâi şi răsuflu mai în voie ...” 54.

Din mâna acestui prea iubit părinte primeşte Sfântul Teodor : îngerescul
chip, preoţia şi mai târziu cârmuirea duhovnicească a mănăstirii Saccudion.
În cuvântul său, la înmormântarea stareţului Platon, Teodor îl preamăreşte
astfel: „Găsind, împotriva rânduielilor dumnezeiescului Vasile şi a duhului
mănăstiresc, obiceiul de a avea spre îngrijire în mănăstiri: animale de parte
femeiască, slugi care locuiesc aici, - de unde toate felurile de neajunsuri şi poveri
52
Teodori Studitae, Laudatio Platonis, în P.G., vol.XCIX, col.820 B, apud Pr. dr. Dorin -
Gabriel Pandele, op. cit., p. 82.
53
I.Hausherr S.I. op. cit., p.10, apud Arhim. Athanasie Dincă, op. cit., p. 17 şi S.Teodori
Studitae, Epistolarum lib. L, în P.G., vol.XCIX, col. 910 B, apud Pr. dr. Dorin - Gabriel Pandele,
op. cit., p. 82.
54
Migne. 920 A, apud I.Hausherr S.I. op. cit., p. 10, în Arhim. Athanasie Dincă, op. cit.,
p. 17.

27
sufleteşti –, după ce a cules părerea călugărilor celor mai invăţaţi – căci, ferit de
orice presupunere, el întreba totdeauna înainte de a lucra ceva, spre a nu face
nimic, chiar binele, nesăbuit – stareţul Saccudiului taie toate obiceiurile
nelegiuite, ca pe nişte erezii ucigătoare, şi hotărât ca mănăstirea să nu mai aibă
vreodată nici slugă, nici animale de parte femeiască, nici un soi de venituri
negustoreşti, pe care dumnezeiescul Vasile le numeşte profituri cârciumăreşti, şi
spune că trebuie să fie alungate”55.

II.3. Primul exil al Sfântului Teodor Studitul (796-797)

La începutul anului 795, împăratul Constantin VI, fiul Irinei, se desparte de

soţia sa, Maria Armeanca, sub false învinuiri şi o surghiuneşte într-o mănăstire.
Încearcă, apoi, să se căsătorească cu doamna de onoare a mamei sale,
Teodora, rudă de aproape a sfinţilor Teodor şi Platon. Basilissa Irina se pare că
nu era străină de planurile de recăsătorie ale împăratului.
Pentru această nelegiuire, avea nevoie de aprobarea lui Tarasie -
patriarhul de atunci al Constantinopolului, care a refuzat să oficieze o astfel de
nuntă. Împăratul l-a ameninţat pe întăi stătătorul Bisericii că, în caz de refuz, va
continua persecuţia iconoclastă declanşată de predecesorii săi. Necăpătând-o,
nici cu făgăduinţe şi nici prin ameninţări, Constantin se căsătoreşte religios, cu
putere de la el, ajutat de economul Bisericii mari, egumenul Iosif, care a oficiat
cununia împăratului cu mult fast, în septembrie 795.
Patriarhul a ezitat să-l pedepsească pe acest egumen, pentru a evita furia
împăratului şi, eventual, redeschiderea ostilităţilor iconoclaste, încheiate de
aproximativ opt ani.
Sfântul Teodor a fost un erou al luptei pentru apărarea cultului icoanelor în
cea de a doua fază a persecuţiei iconoclaste, remarcându-se, ca şi Sfântul Ioan
Damaschin, printr-o rezistenţă motivată de o gândire teologică profundă.
În apărarea cultului icoanelor, Sfântul Teodor a folosit toate argumentele
teologice ale predecesorilor săi şi, potrivit geniului său teologic, a găsit noi
argumente. Din acest punct de vedere, Sfântul Teodor a fost marele apărător al
hotărârilor dogmatice şi canonice ale Sinodului al VII-lea Ecumenic, în cea de a
doua etapă a iconoclasmului56 .
Vom trata concepţia Sfântului Teodor despre Sfintele icoane în capitolul VI
al lucrării noastre.
Sfântul Platon împreună cu nepotul său, Teodor, au protestat vehement
împotriva împăratului, a egumenului Iosif şi a slăbiciunii patriarhului Tarasie, care
trecuse sub tăcere asemenea fapte. Reacţia violentă a Sfântului Teodor este
evidentă în scrisoarea adresată lui Ştefan Lectorul, în care scria că: „Toate

55
Laud.Funeb. S.Platonis.825 (Apud L'abbe Marin, op.cit., p.23), în Arhim. Athanasie
Dincă, op. cit., p. 17.
56
Ibidem.

28
aceste plângeri au făcut în trecut ca să se ajungă până la refuzarea (comuniunii
euharistice, n.n.) patriarhului Tarasie” 57.
Un alt motiv al acestei ruperi de comuniune era şi acela că patriarhul îl
împărtăşise pe împărat, chiar în urma acestor evenimente scandaloase 58.
Patriarhul se scuza spunând că a făcut aceasta din iconomie, nevrând să expună
întreaga Biserică unor noi valuri de persecuţii. Studiţii însă făceau o distincţie
între logica iconomiei care evita sacrificiul şi logica evitării oricărui compromis şi
care presupunea chiar sacrificiul ca o condiţie a salvării credinţei ortodoxe.
Împăratul a căutat să îmbuneze pe cei doi cârmuitori, Teodor şi Platon,
trimiţând la ei pe monahii de la curte, făcând făgăduinţe, promiţându-le favoruri şi
daruri, aducându-le aminte nemăsurata cinste de care se vor bucura prin rudenia
cu familia împărătească, în speranţa încheierii acestui conflict. A mers chiar şi la
Brusa, în părţile Bithiniei, ca să-i întâlnească. Studiţii nu s-au lăsat impresionaţi,
dar această intransigenţă le-a adus mari necazuri. O parte dintre monahii studiţi
au fost scoşi din mănăstire, alţii au fost exilaţi, alţii au fost bătuţi cu vergi etc.
Platon a fost dus la Constantinopol, precum zice Sfântul Teodor: Păstorul a fost
ridicat din mijlocul turmei şi oile risipite. Teodor a fost şi el trimis în surghiun, în
cetatea Tesalonicului, sub escortă militară. După o călătorie lungă şi periculoasă,
a sosit la Tesalonic la 25 martie 796, de unde trimite epistole, pline de „bucurii şi
tristeţi, de lacrămi şi de zâmbete” părintelui său 59. Aici a fost primit cu multă
bunăvăinţă de către prefect şi arhiepiscop.

Din această perioadă datează o serie de scrisori care îl arată pe Sfântul

Teodor drept un om sensibil, cu un suflet cald, profund uman, care vibra de
speranţa că Dumnezeu va salva dreapta credinţă şi îi va consola pe cei
nedreptăţiţi 60. Însă, în acelaşi timp, aceleaşi scrisori revelează şi o altă calitate
rară a Sfântului Teodor: fidellitatea faţă de credinţa ortodoxă, pentru care a fost
gata să plătească inclusiv preţul martiriului.
Exilat la Tesalonic pentru neacceptarea adulterului imperial, îi scria astfel
lui Platon, şi el persecutat pentru aceeaşi opoziţie: Sufletul tău, ştiu, locuieşte
deja între martiri 61. Înfruntarea ereziei şi a imoralităţii publice, cu orice risc, a fost
pentru Sfântul Teodor un martiriu deplin.
Aceste asupriri pentru credinţa creştină au întărit şi mai mult pe cei doi
călugări. Sfântul Teodor ne dă o mărturie de mult preţ într-una din desele lui
scrieri: „Am pus mâna, zice el, pe cele douăsprezece cărţi, în care sunt înşirate
chinurile unui mare număr de mucenici: inima mea fu cu totul răvăşită şi nu mai
cutez să zic că îndur ceva pentru Hristos. Şi ce este mai dulce – ţi-amintesc cu
smerenie, o părinte – decât să suferi pentru El! Priveşte în înălţime, vezi pe
57
Theodor Studitae, Epistola ad Stephano Lectori, în P.G., vol.XCIX, col.1102 D, apud Pr.
dr. Dorin-Gabriel Pandele, op. cit, p. 85.
58
Theophanes the Confessor, op. cit., p. 646, ibidem.
59
S.Theodori Studitae, Epistola III, în P.G., vol. XCIX, col.913 - 919. Scrisoarea aceasta
adresată lui Platon, părintele său spiritual, conţine informaţii foarte precise referitoare la traseul
urmat până la destinaţie, precum şi la persoanele pe care le-a întâlnit. Tot acum se întâlneşte în
ascuns cu mama sa, care-i pansează rănile lăsate de bici şi îl încurajează să nu se lase copleşit
de suferinţe, ibidem, p.86.
60
L'abbe Marin, Saint Theodore ..., p.40, ibidem, p. 86.
61
S.Theodori Studitae, Epistola III, în P.G., vol.XCIX, col.915 B, ibidem, p. 86.

29
Mântuitorul, socoteşte oştile îngereşti, minunează-te de armele sfinţilor, priveşte
pe Judecătorul lumii, pe un tron măreţ : El te va numi slugă credincioasă, paznic
al învăţăturilor Sale, şi mai mult încă duhovnic... Ochii noştri, ai tuturor, sunt la
tine. Suntem cu toţii plini de curaj, căci tu eşti neclintit. Şi din ce în ce te va întări
ajutorul dumnezeiesc, îţi va dărui putere, tărie, vitejie. Tu, care te temi de
Dumnezeu, nu te înfricoşa de ceia ce ţi-au făcut sau îţi vor mai face oamenii” 62.

Exilul de la Tesalonic nu a durat foarte mult, căci în vara anului 797, o

lovitură de palat l-a detronat pe Constantin al VI-lea şi i-a adus libertatea
Sfântului Teodor şi altor întemniţaţi. Împărăteasa Irina a complotat împotriva fiului
ei, aşa încât, împăratul Constantin al VI-ea a fost orbit din porunca mamei sale şi
la scurt timp şi-a dat duhul.
Mănăstirea Saccudion era din nou minunată privelişte pentru evlavioşii
tineri. Fraţii erau uniţi cu cârmaciul lor şi s-ar putea rosti aci, deşi e cam
îndrăzneţ, cuvântul lui Isaia din slăvitele sale graiuri: „Ridică-ţi ochii în jurul tău şi
vezi strânşi pe fiii tăi, veniţi la tine foarte de departe” (Isaia XLIX, 18). La
asemenea vedere, te bucuri şi te uimeşti, iar inima îţi saltă 63.
Patriarhul Tarasie l-a depus din treaptă pe egumenul Iosif, iar comuniunea
cu monahii studiţi a fost restabilită. Sfântul Teodor a fost primit cu multă cinste,
ca un adevărat conducător al partidei ordodoxe.

64
II.4. Sfântul Teodor Studitul şi Mănăstirea Studion

Ar fi de neânţeles călătorul care în drum spre Istanbulul de azi, n-ar

încerca emoţia unei întoarceri în timp, în spaţiul spiritual care a făcut odinioară
gloria acestui oraş. Un oraş? Mai mult decât un oraş – o lume!
Bizantinii erau bolnavi de frumos şi de măreţ, uimiţi că le puteau face aşa
cum nu le-a mai făcut nimeni înaintea lor şi parcă se luau la întrecere cu ei înşişi,
cu uimirea lor. Creau în extaz.
62
L'abbe Marin, op.cit., p.41, apud Arhim. Athanasie Dincă, op. cit., p. 24.
63
Laud.Funeb. S.Platonis. 833, apud L'abbe Marin, op.cit., p. 43, în Arhim. Athanasie
Dincă, op.cit, p. 24.
64
Constantin Rudneanu, Ortodoxia şi civilizaţia bizantină, în „Mitropolia Banatului”, nr. 1-
3/1978, p. 25: „Teodor Studitul ocupă un loc din cele mai mari în viaţa religioasă a Bizanţului.
Numele de Studitul îi vine de la mănăstirea Studion din Constantinopol, în fruntea căreia a stat ca
egumen vreme îndelungată. În împrejurările grele în care trecea atunci Biserica în luptă cu
iconoclaştii, el a fost apărătorul dârz al drepturilor ei. Prin ascetismul său viguros, Studitul a fost o
mare pildă pentru cei ce renunţau la bunurile vieţii pământeşti, iar prin activitatea sa pastorală, un
călăuzitor de conştiinţe pentru contemporani. Călugării de la mănăstirea Studion erau numiţi
akoimitoi, neadormiţi, fiindcă slujeau şi cântau ziua şi noaptea. Mănăstirea Studion azi e
Mirakhar-Giamsi. Teodor Studitul a înfiinţat la mănăstire şi o şcoală în care pe lângă regulile
disciplinei monastice, se învăţau şi: gramatica, filozofia, teologia. Studitul a ajuns vestit în lumea
Răsăritului. Reforma sa a trecut de aci, în toate mănăstirile orientului şi a avut o înrâurire
puternică asupra vieţii religioase bizantine. Sfântul Atanasie datorează mult lui Teodor Studitul
pentru perfecţionarea vieţii monahale, iar mănăstirea Studion a devenit centrul de radiaţiune a
celui mai organizat monahism oriental. Atanasie de Athos, Hristodul de Patmos, Teodosie din
Pecerskaia Kievului şi după ei aproape tot orientul îi datorează mult Studitului”.

30
 În alergarea aceasta după frumos, aici simplificau – de pildă în pictură –
aici complicau şi se pierdeau în amănunte şi detalii – de pildă în ceremonial, în
slujbele bisericeşti şi în muzică. Chiar şi „intriga bizantină” presupune rafinament
şi grija de a da aceeaşi strălucire părţii nevăzute, ca şi părţii văzute. Bizantinii
făceau şi răul cu geniu, cu gândul de a-i da şi acestuia frumuseţe de alcătuire
bineţesută 65.
Din orice parte ai contempla Constantinopolul, priveliştea îţi încântă
sufletul şi rar o aşezare omenească – afară de Rio de Janeiro, Stockholm sau
Leningrad – să aibă o aşezare geografică mai fericită. Fie că panorama
Istanbulului de astăzi şi se desfăşoară venind de pe Bosfor, de pe malul asiatic la
Haidar-Paşa şi Kadikioi (Calcedon) sau Uskudar (Scutari), fie că vii pe Marea de
Marmara dinspre insulele Prinţilor (Prinkipo şi Halki), - fie că, spre asfinţitul
soarelui, cobori domol panta cimitirului Eyup, spre golful scânteietor – în acel
ceas – al Cornului de Aur, emoţia este aceeaşi. Denumirea de „a doua Romă” ce
i-a dat-o Constantin cel Mare este pe deplin meritată 66.

Arabii prădau aproape regulat Asia Mică şi năzuiau chiar spre

Constantinopol. Saccudion nu-şi mai găsea pacea şi odihna, iar monahii săi din
surghiun, îndurau cu greu silnicia necredincioşilor. De aceea s-au strămutat cu
marii lor părinţi, Teodor şi Platon, în anul 798, în mănăstirea Studion 67 din

65
Dr. Antonie Plămădeală, Bizanţ – Constantinopol – Istanbul în istorie şi astăzi, Oraşul
sfintei înţelepciuni, EIBMBOR, Bucureşti, 1974, extras din „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 9-
10/1974, p. 1087 – 1164 B.
66
B. A. Alexandru, De la Studion la Vlaherne, în „Glasul Bisericii”, nr. 5-6/1963, p. 542.
67
A se vedea şi B. A. Alexandru, De la Studion la Vlaherne, în „Glasul Bisericii”, nr. 5-6/
1963, p. 545-546: “În cartierul Psamathia, se află Moscheea Scutierului, fostă mânăstirea
Studion, renumită în istoria Bisericii şi a Bizanţului prin lupta dusă de monahii săi, în frunte cu Sf.
Teodor Studitul, contra iconoclasmului. Mânăstirea a fost construită la 463 de consulul patrician
Studios, nu departe de zidul de pe ţărmul mării al cetăţii, pe calea imperială ce trecea pe sub
fortăreaţa celor şapte turnuri, Edicule. I s-a dat hramul Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul. Au
fost aduşi aici cei mai buni monahi ai Răsăritului creştin, călugării akimiţi sau veghetori, încercaţi
în lungi privegheri, care au trasat o tradiţie de asceză, studiu şi rugăciune ce a durat aproape un
mileniu în acest aşezământ.
A fost cel mai cercetat centru mânăstiresc din Bizanţ, care a strălucit până la sfârşitul
imperiului. Locaşul a primit multe dotaţii, ceea ce i–a înlesnit să întreţină până la 700 monahi, câţi
avea în anul 787, în timpul celui de al şaptelea sinod de la Niceea. Între 780-826, cât mânăstirea
a fost condusă, cu unele intermitenţe, de Sfântul Teodor Studitul, obştea a fost admirabil
organizată. Se practicau aci toate meseriile. Egumenul a compus scurte poezii, pentru ca
vieţuitorii să-şi memoreze sarcinile ce le reveneau şi abaterile disciplinare erau aspru pedepsite.
Mânăstirea întreţinea o şcoală, o casă de oaspeţi, unde erau găzduiţi pelerinii ce mergeau la
Locurile Sfinte şi un azil pentru orfani şi bătrâni. Monahii studiau aprofundat, pe lângă disciplinele
teologice, ştiinţele profane, filozofia, cântările bisericeşti, pictura, miniatura, caligrafia. Atât Sfântul
Teodor, cât şi unchiul său, Sfântul Platon, transcriau manuscrise.
Icoanele şi cărţile de la mânăstirea Studion ajunseseră la o mare răspândire şi aceasta a
generat o adevărată renaştere artistică şi culturală în secolul IX. Mulţi monahi ruşi au copiat şi
tradus aici cărţi de cult şi de studiu, care au ajuns în toate colţurile Rusiei.
Sfântul Teodor a scris 300 de cateheze, ascultate cu evlavie de trei ori pe săptămână de
teologii şi credincioşii cetăţii constantiniene, 134 de cuvântări către monahi şi peste 550 de
scrisori, care îmbrăţişează toate aspectele vieţii ascetice şi cele mai variate probleme de
organizare bisericească. De mare valoare istorică şi dogmatică sunt trei scrisori, în care susţine

31
capitala imperiului bizantin, care era un vast deşert 68 în urma persecuţiei lui
Constantin Copronim.
Hramul acestei chinovii era Sfântul Ioan Botezătorul. Întemeiată în anul
463 de dregătorul Studius, care slujise pe timpul lui Leon cel Mare, comunitatea
devenise celebră prin regula ei specială: organizaţi în schimburi, monahii oficiau
neîntrerupt în biserică 24 de ore din 24 (de unde supranumele de akoimetoi sau
„neadormiţi”). Sub conducerea egumenului Teodor (şi a lui Platon), Studionul,
care a ajuns să numere între 700 – 1000 de monahi, a devenit centrul şi modelul
unei importante reforme a monahismului bizantin, reformă care a iradiat profund
în întreaga societate bizantină. Reorganizat pe baza respectării stricte a
principiilor vieţii comunitare (cenobitice, chinoviale) formulate în sec.IV de Sfinţii
Pahomie şi Vasile cel Mare69, monahismul studit se prezenta ca o comunitate
liturgică, muncitoare şi studioasă profund disciplinată, în care virtutea centrală
constituia, alături de rugăciune şi muncă, ascultarea necondiţionată de egumen
şi de părintele duhovnicesc. Aparent o banală subordonare sau înregimentare,
ascultarea era realitate înţeleasă teologic ca imitare personală cât mai deplină a
smereniei şi ascultării filiale a lui Hristos.

II. 5. Al II-lea exil al Sfântului Teodor Studitul (809-811)

Trecând la Domnul patriarhul Tarasie, în februarie 806, a fost ales patriarh

Nichifor, conducătorul unui mare spital din Constantinopol.
Sfântul Teodor a refuzat să recunoască această numire a unui simplu
mirean în cea mai importantă demnitate a Bisericii, care a urcat în câteva zile
treptele preoţiei şi a luat darul arhieriei, cu încălcarea canoanelor Bisericii 70.
Ca şi cum n-ar fi fost suficient acest motiv de conflict, la scurt timp,
patriarhul l-a restabilit pe preotul Iosif şi, în acest fel, disputa adulterină s-a
reaprins. Studiţii s-au separat din nou de curtea imperială şi de patriarh, rupând
încă o dată comuniunea euharistică.
În faţa acestei opoziţii, împăratul Nichifor a trimis trupe care să ocupe
mănăstirea şi să-i aresteze pe Sfinţii Platon, Teodor şi Iosif, fratele acestuia,
devenit între timp arhiepiscop de Tesalonic.

cultul icoanelor contra iconoclaştilor.

În timpul imperiului latin de răsărit, când cruciaţii au ocupat Constantinopolul (1203-
1261), monahii studiţi au părăsit mânăstirea, dar Constantin Paleologu a restaurat-o în 1293. La
1453, când turcii cuceresc capitale Bizanţului, monahii care au scăpat cu viaţă s-au împrăştiat, iar
locaşul, construcţiile anexe şi grădina sunt dăruite scutierului sultanului, un albanez cu numele
Elias bei, care o transformă în geamie” .
68
Abbe Marin, Saint Theodore ..., p.47, în Pr. dr. Dorin-Gabriel Pandele, op.cit , p. 87.
69
***, L’Evangile au desert – des premiers moines a Saint Bernard, presentation, choix
de textes et traduction par Placide Deseille, moine de Bellefontaine, Les Edition du Cerf, Paris,
1965, p. 56-57.
70
Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, p. 169.

32
 Patriarhul, pe de altă parte, a reunit un sinod, în ianuarie 809, calificat
drept adulterin 71 de către Sfântul Teodor Studitul. Sinodalii au considerat că
reabilitarea lui Iosif s-a făcut din iconomie şi, în consecinţă, i-au condamnat pe
toţi cei care nu au acceptat acest lucru.
Încep prigonirile şi schingiuirile: Platon, Teodor, Iosif au fost excomunicaţi
şi trimişi în exil în insula Principilor. Mănăstirea Studion a fost ocupată militar, iar
monahii studiţi au fost împrăştiaţi şi năpăstuiţi prin alte mănăstiri, iar unii au
suferit chiar mucenicie.

Teodor scrie, ca şi în cel dintâi surghiun, scrisori de mângâiere şi de

încurajare fiilor săi, dar şi scrisori de plângere. Două dintre ele le trimite
„episcopului apostolic” Leon, Papa Romei.
Însă, în anul 811 împăratul Nichifor şi fiul său Stauras au plecat într-o
expediţie împotriva Bulgarilor, unde au fost ucişi.
În locul lui s-a urcat pe scaunul domniei fratele său, Mihail, iar studiţii au
fost eliberaţi.
Partida iconoclastă, dar şi cea ortodoxă erau scindate în urma deselor
dispute în privinţa rolului icoanei în Biserică. Ramura ortodoxă intransigentă, cea
a monahilor studiţi, era condusă de Sfinţii Platon şi Teodor Studitul. Latura
moderată era condusă de patriarhul Tarasie şi de funcţionarii de la curte, ulterior
de patriarhul Metodie.
În interiorul partidei iconoclaste erau, de asemenea, două ramuri:
- cea moderată, care admitea un rol decorativ al icoanelor (asemenea
trofeelor de vânătoare) şi unul didactic, şi
- cea intransigentă care considera drept idolatrie ceea ce alţii numeau
doctrina tradiţională a Bisericii.
Această nuanţare a iconoclasmului se desprinde dintr-o cateheză în care
Sfântul Teodor Studitul scria: „Vedeţi cum maniera lor (a iconoclaştilor, n.n.)
vicioasă de a gândi, demnă de sacrilegiu, se împarte în două (ramuri, n.n.)”72.

II. 6. Al treilea exil al Sfântului Teodor Studitul (815-820)

Împăratul Mihail părăseşte scaunul, din pricina unei înfrângeri suferită de

la Bulgari, şi în locul său se ridică, la anul 813, Leon Armeanul, cel care deschide
din nou şirul disputelor iconoclaste şi al persecuţiilor sângeroase, motivând că
legea lui Moise opreşte chipurile făcute de mâini omeneşti. La acestea Sfântul
Teodor, răspunde cu temeiurile Sfintei Scripturi:
„O împărate, deoarece ne aţâţi la întrebări şi răspunsuri, iată ce vă
răspundem înainte de toate: Treburile bisericeşti sunt de dreptul preoţilor şi al
Dascălilor; împăratul are cîrmuirea lucrurilor de afară. Aşa zice Apostolul:
„Dumnezeu a rânduit în Biserica sa în cel dintâi rând pe apostoli, apoi pe
prooroci, apoi pe dascăli” (I Cor.XII, 28).

71
Nicolae Bănescu, op. cit., p. 177-178.
72
S. Theodori Studitae, Sermo XV, în P.G., vol. XCIX, col.529 A, apud Pr. Dr. Dorin –
Gabriel Pandele, op. cit., p. 91.

33
 Şi nici într-o parte nu aminteşte de împăraţi. Aceştia sunt îndreptăţiţi să ia
hotărîri privitoare la dogme şi la credinţă; iar datoria voastră este să ascultaţi şi
să nu surpaţi drepturile lor” 73.
Împăratul a dat un decret prin care a interzis tuturor orice discuţie, orice
adunare şi orice scris cu privire la icoane, la care Sfântul Teodor a spus: „Este
mai drept să vă ascultăm pe voi decât pe Dumnezeu? Eu vă las să hotărâţi. Însă,
pentru mine – să ştiţi bine – vreau mai de grabă să-mi taie limba, decât să nu
mărturisesc pentru credinţa noastră şi să n-o apăr, din toate puterile mele prin
cuvânt. Cum voi aveţi toată puterea, ca să susţineţi greşeala, iar noi trebuie să
păzim tăcerea asupra adevărului? N-o vom face. Nu vom ţine mută limba noastră
şi nu vom păgubi pe credincioşi de sprijinul cuvântului nostru” 74.
Rezistenţa Sfântului Teodor venea din convingerea sinceră că aceasta
este voia lui Dumnezeu, ca el să sufere pentru cauza icoanelor. Pentru el,
moartea sau temniţa nu erau cel mai mare rău, ci erezia şi imoralitatea. Într-o
scrisoare adresată ucenicilor săi risipiţi, el reaminteşte de curajul fraţilor Macabei,
de curajul Sfântului Ioan Botezătorul, cel care l-a mustrat pe Irod, şi îi îndemna
pe toţi monahii să reziste pentru a fi număraţi cu mucenicii lui Hristos. El le
spunea: „Ioan a fost înainte-mergător al apărării adevărului înaintea lui Irod
ucigaşul şi a devenit mai apoi podoaba martirilor. Nu vei fi şi tu în ceata albă a
martirilor dacă vei muri pentru Hristos? Pentru că adevăratul martir este cel care
mărturiseşte adevărul” 75.
„Cei ce au fost trimişi de împăratul şi au spus cele ce ne-au spus (că
împăratul va să ne izgonească de nu vom asculta), s-au dus mai mult ei cuceriţi
de evlavie, decât noi spăimântaţi prin înfricoşare. Însă Domnul vă va da plată
pentru hotărârea ce–aţi luat ca să primiţi izgonirea pentru binele Domnului şi
pentru sfintele Lui icoane. Vă va da plata desăvârşirii. Că bogat este în
milostivire” 76.

Patriarhul Nichifor le scrie mai multe scrisori celor care aveau influenţă pe
lângă împărat spre a-l convinge să nu redeschidă ostilităţile iconoclaste. Urmare
a refuzului patriarhului de a accepta doctrina imperială, a fost depus din treaptă
la 13 martie 815, aruncat într-o barcă şi exilat pe malul asiatic al Bosforului într-o
mănăstire. În locul său, împăratul a pus patriarh pe Teodot Cassiteras, unul din
ofiţerii săi 77.
Patriarhului Nichifor, Stareţul Studion-ului i-a scris aşa: „Închinăciune, o
voi care aţi biruit cu adevărat necredinţa şi aţi cîştigat cu căruţa virtuţilor cursa
credinţii, închinăciune, o soare strălucitor al ortodoxiei, care luminaţi lumea prin
73
Vita, 181, apud L'abbe Marin, op. cit., p.101, în Arhim. Athanasie Dincă, p. 39 şi Nicolae
Bănescu, op. cit., p. 192-193.
74
Vita, 184, apud L'abbe Marin, op.cit., p. 102, în Arhim. Athanasie Dincă, op. cit., p. 40.
75
P.G., vol. XCIX, col.1227 B, apud Pr. dr. Dorin-Gabriel Pandele, op. cit., p. 92.
76
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, Cuvântul 54, p. 171, iar în Cuvântul 55, adaugă:
“Ce vor răspunde cei ce se întovărăşeşc cu ereticii şi cu iconomahii, deşi spun că nu smintesc
credinţa? Unde sunt cei ce zic că nu se socoteşte mucenicie de va muri cineva pentru icoana lui
Hristos?... Se vor învrednici de cunună strălucitoare cei ce se vor da spre moarte pentru ca să nu
se lepede de icoana lui Hristos, Dumnezeul nostru. Dar iconomahii ca nişte întunecaţi ce sunt
voiesc să facă şi pe alţii să cadă în adâncul pierzării”.
77
Nicolae Bănescu, op. cit., p. 193.

34
lumina mărturisirii strălucitoare; închinăciune, o luptător al adevărului, care, după
pilda sfinţilor de altă dată, aţi fost dăruit cu covârşitoare virtuţi. Voi v-aţi părăsit
tronul pentru pricina aceluia, care s-a umilit până la moarte şi moarte pe cruce”
(Filip.II, 8); v-aţi părăsit supunerile şi cinstea vredniciei patriarhale, vroind mai
bine încercările unui mărturisitor al credinţii, decât bucuriile trecătoare ale
păcatului. Nu vorbesc numai de ocările ce aţi suferit, întocmai ca Hristos, din
partea celor puternici: goniri, batjocori, curse, sugrumări. Voi aţi fost târât în
timpul nopţii, ca şi Hristos, aţi fost trădat, dat afară din ţară, surghiunit printre
coline, o mucenic al lui Hristos”78.

Noul patriarh, Teodot Melissenos Cassiteras (815-821), a fost întronizat la

1 aprilie 815, de Paşti. La scurt timp, el a convocat un sinod în care a fost
condamnată doctrina adoptată de Sinodul al VII-lea Ecumenic. Monahii erau siliţi
să accepte doctrina oficială. Cei nesupuşi au fost închişi o vreme, iar în ianuarie
816 au fost duşi spre marginea imperiului, în nişte forturi, unde au fost „convinşi”
să semneze un act de unire cu clerul oficial. În fapt, acest act era o formă
mascată de a accepta iconoclasmul, devenit din nou doctrină oficială.
Sfântul Teodor a avut curajul să organizeze o mare manifestaţie cu
călugării, de Florii, purtând icoane în mâini pe străzile oraşului şi cântând:
„Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre,
Hristoase Dumnezeule, că de voie bine ai voit cu trupul a te sui pe cruce, ca să
izbăveşti din robia vrăşmaşului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta cu mulţumită
strigăm Ţie: Toate le-ai umplut de bucurie Mântuitorul nostru, cel ce ai venit să
mântuieşti lumea”79.

Charles Diehl consideră că acum Sfântul Teodor a făcut apel la papă

pentru a-l ajuta. La fel ca şi în multe lucrări catolice, apare şi în istoria lui Charles
Diehl viziunea catolică asupra rolului papei în apărarea credinţei, apelul la
papalitate ca instanţă supremă şi lupta pentru independenţă a Bisericii Orientului,
idei care sunt puse pe seama Sfântului Teodor 80. De fapt, Sfântul Teodor le-a
solicitat tuturor demnitarilor, papei şi patriarhilor, să intervină în restabilirea
Ortodoxiei ameninţate de politica imperială.
Persecuţia declanşată de Leon al V-lea a fost şi mai crudă decât cea a lui
Constantin al V-lea. Monahii studiţi, la fel ca şi mulţi alţi ortodocşi, au fost
arestaţi, flagelaţi, cusuţi în saci şi aruncaţi în mare, torturaţi; mănăstirile au fost
arse, vândute sau transformate în locuri de depozitare a gunoiului etc. Teroarea
părea să nu aibă nici o limită.
Sfântul Teodor Studitul a fost arestat în 815 şi exilat în fortul Metopa 81, la
hotarele Bythiniei. Chiar şi în aceste condiţii grele, Sfântul Teodor a găsit puterea

78
Epist. II,18, 1273, Apud L'abbe Marin, op. cit., p.105, în Arhim. Athanasie Dincă, op.
cit., p. 41.
79
Dumnezeieştile Liturgii, ed.5-a, Mănăstirea Cernica, 1927, p.65, apud Arhim. Athanasie
Dincă, op. cit., p. 41.
80
Charles Diehl, Histoire du Moyen Age, Presses Universitaires de France, Paris, 1936,
p. 296-298, apud Pr. dr., Dorin – Gabriel Pandele, op. cit., p. 93.
81
Vita S.Theodori Studitae a Michaele Monacho conscripta, în P.G., vol.XCIX, col. 190 A,
apud Pr. dr., Dorin – Gabriel Pandele, op. cit., p. 93.

35
de a-i încuraja pe ucenicii săi, prin intermediul a numeroase epistole, ca să
reziste persecuţiilor.
Inima cuviosului îi ocroteşte şi din închisoare şi de acolo el le trimite
cuvinte de învăţătură, dintre care cel dintâi şi cel mai duios, este acesta: „Fraţii şi
Părinţii mei ! Ieri, în timp ce sărbătoream praznicul Mergătorului Înainte, mi-am
adus aminte de viaţa noastră din mănăstire. Cum eram noi atunci, cu toţii
împreună, „în casa lui Dumnezeu umblând cu un gând”! (Ps.LIV, 15). Şi cum
suntem acum: risipiţi unul ici, altul colo,în felurite locuri şi laturi. Dar cum această
împrăştiere este pentru Dumnezeu, trebuie să ne bucurăm. Bucuraţi-vă, dar, şi
fiţi fericiţi, pentru că plata voastră multă este în ceruri (Mat., V, 12) şi pentru că ne
asemănăm Stăpânului nostru, care a zis: „De m-au gonit pe mine, şi pre voi vă
vor goni; de au păzit cuvântul meu, şi al vostru îl vor păzi. Ci acestea toate vor
face vouă pentru numele meu, căci nu ştiu pe cela ce m-a trimis pre mine” (Ioan
XV, 20-21).
Şi în adevăr, după cum Iudeii nu cunosc pe Tatăl atunci când nu primesc
pe Fiul, tot astfel iconomahii nu cunosc pe Hristos, atunci când alungă chipul
său. Priviţi înrăutăţita lor învăţătură, cu două feţe: unii nu vor să facă nici un fel
de icoană a lui Hristos; alţii spun că poţi s-o faci, însă numai ca un fel de tablou;
cum ar fi cele de război sau de vânătoare. Căci zic ei: „Nu trebuie să cinsteşti
chipul lui Hristos, după cum nu trebuie să cinsteşti chipul unui cal, unui bou, unui
câine, leu, pantere, şarpe, pasăre sau peşte”.
Ei nu se ruşinează să asemene chipul lui Hristos, pe care-l cinstesc îngerii
şi de care dracii se înfricoşază, cu fiarele sălbatice, cu patrupedele, şerpii,
păsările şi peştii şi să-l coboare în aceiaşi ruşine. O, ce groaznică cugetare! Ce
îndrăzneală şi mai groaznică! Ba mai mult decât atâta. Ei recunosc într-un tablou
al omului pe om, în acela al boului pe bou, în al asinului pe asin, în al cămilei pe
cămilă, în al prepeliţei pe prepeliţă şi chiar în tablourile diferitelor plante şi
animale recunosc acele plante şi animale. Când însă e vorba de chipul lui
Hristos, al Maicii Domnului sau al sfinţilor, ei pretind că sunt prototipuri. Şi ca să
nu se prindă în propria lor pânză, le numesc numai chipuri; fără să spună, însă
ale cui. Atât sunt de plini de batjocură şi blestem ! Iată pentru ce eu, un simplu
călugăr, un suflet întristat şi îngrijat că voiu fi învinovăţit dacă tac, împins acuma
de nevoi, ridic glasul, scurt şi pentru puţin timp. Căci dacă eterodocşii nu se
opresc să-şi ascută limba lor defăimătoare împotriva lui Hristos, atât în particular,
cît şi în public, şi prin viu graiu şi prin scris, cum vom putea noi să trecem sub
tăcere ceea ce trebuie spus? Şi cum vom putea îndura noi mânia lui
Dumnezeu? Cum urmăm noi pe părinţii noştri, care, în întîmplări, asemenea cu
aceasta, ziceau că a tăcea şi a nu da pe faţă adevărul, însemnează a-l trăda” 82.

Într-una din epistolele trimise fraţilor săi închişi şi surghiuniţi pentru

Hristos, sfântul zicea: „Socotim împreună cu a toată lumea şi apostoliceasca
Biserică, cum că această Biserică a Bizanţului este o ramură ereticească şi
ruperea de celelalte, în felurite chipuri, a devenit pentru ea obiceiu” 83.

82
Cat.15, 53, apud L'abbe Marin, op. cit., p.107, în Arhim. Athanasie Dincă, op. cit., p. 44.
83
Ep.II,81132, apud L'abbe Marin, op. cit., p.107, ibidem, p. 45.

36
 Lui Naucrat, economul Studion-ului, care a fost închis şi biciuit împreună
cu alţi şapte fraţi, Sfântul Teodor îi scrie: „Slavă Celui care v-a chemat la
mărturisirea adevărului săi; Slavă Celui ce a întărit sufletele voastre, atât de
scumpe, în lupta pe care aţi purtat-o înaintea altora, fără teamă de privirea
necredincioşilor. Voi sunteţi fericiţi, prea iubiţii mei fii! de trei ori fericiţi. Cât
despre mine şi eu sunt fericit, însă prea nenorocit şi nemernic de a fi numit tatăl
unor astfel de fii, care sunt copiii lui Dumnezeu şi moştenitori ai lui Hristos. Ce
bucurie, mai desfătată decât ori ce bucurie! Şi ce slavă! Să porţi rănile lui Hristos,
să iei parte la viu făcătoarele lui suferinţe! Ce cunună, mai minunată decît toate
coroanele împărăteşti !
Iată, dar, faptele voastre: cerul le-a lăudat şi pământul le-a ascultat. Ale
mele, însă, sunt fără preţ şi pline de păcate, aşa cum v-a înştiinţat cel ce a putut
să sosească teafăr.
Iar dacă e nevoie să mai adaug ceva la acelea, vă pot spune acestea.
După ce ne-au rupt în lovituri de bici (pe Teodor şi ucenicul său Nicolae) ne-au
închis într-o odaie de la etaj, au zăvorât uşa şi au luat scara. De jur împrejur se
află paznici, ca să nu se apropie cineva şi să se atingă de celula noastră. Până şi
acela care pătrunde între zidurile întărite este urmărit de paznici, care nu-l lasă
să meargă în altă parte decât la el şi-i supraveghează toate ieşirile.
Este poruncă aspră, ca să nu ni se dea altceva, decât apă şi lemne. Aşa
că, ne-a trântit aici ca-ntr-o groapă, ca să murim. Însă bunătatea cea prea
milostivă a lui Dumnezeu ne susţine cu merindele aduse de noi şi cu ceia ce ni
se strecoară prin deschizătura ferestrei, până la care un om se urcă la anumit
ceas.
Eu nu îndrăznesc să zic ceia ce a spus Daniil, când a primit mâncare de la
Habacuc: „Dumnezeu şi-a adus aminte de mine”. Şi Totuşi El şi-a adus aminte de
noi păcătoşii, ne miluieşte, ne cârmuieşte şi ne apără. Însă atunci când, prin
îngăduinţa lui, se vor sfârşi merindele, viaţa noastră se va sfârşi şi ea şi ne vom
bucura în sinea noastră, pentru că aceasta va fi tot o binefacere a lui
Dumnezeu”84.

Temerea de prigoana împărătească, chinurile care stăteau înainte şi de

care sufereau cei neînduplecaţi, greutatea cu care omul anevoie se deslipeşte de
bunurile şi dulceaţa acestei lumi, precum şi iubirea de arginţi, a făcut pe mulţi
stareţi, călugări şi mireni să se clatine în credinţă şi să tăgăduiască cinstitele
icoane.
Sfântul Teodor scrie unui călugăr ce se clătina, arătându-i mărimea
greşelii sale, întărindu-l părinteşte: „Vai ! Chiar de la primele rânduri ale epistolei
mele amestec lacrămile mele cu cerneala, din pricina celor ce am auzit despre
tine. O ! fratele meu ! Mi s-a spus că ai aruncat sfânta haină călugărească, că
trăieşti printre mireni şi că ţi-ai luat muere. Ce tristă veste ! Ce nenorocire pentru
mine! Păcatul tău, fiul meu, este păcatul meu, pentru că tatăl ia parte la greşalele
fiului său.
Unde este lumina sufletului tău? Unde aripile nădejdii tale? Dumnezeul
tău? Pavăza credinţei tale? Ce-ai făcut cu votul pe care l-ai dat înaintea altarului?
84
Ep. II, 34, 1208 1132, apud L'abbe Marin, op. cit., p.113, ibidem, p. 47.

37
Cu făgăduinţele, de faţă fiind Dumnezeu şi sfinţii îngeri? Unde este
dumnezeiasca împărtăşire cu trupul şi sângele lui Iisus Hristos? Unde este,
nenorocitul de mine, unde este fiul meu, care făcea în fiecare zi cele mai mari
urcuşuri în virtute, care era aşa de folositor fraţilor săi, copilul lui Dumnezeu,
cetăţean al cerului, vasul alegerii? Cum s-a uitat el înapoi? Cum a ajuns el pradă
diavolului, jertfă şi rob al voinţelor sale? Cine nu va suspina din adâncul inimii
sale? Cine nu se va milostivi de acest sărman călugăr, astfel înşelat? O ! vino
înapoi, vino înapoi, o fiul meu; te rog în numele lui Dumnezeu, ascultă-mă, vino
iute la noi, sărmani păcătoşi. Dau sufletul meu pentru sufletul tău, mă fac
chezaşul mântuirii tale; te voi tămădui prin leacuri alinătoare şi cu ajutorul lui
Dumnezeu eu nefericitul, te voi iubi mai mult ca altădată” 85.

Pe cât de aspru şi stăruitor se arăta păstorul când mustra şi sfătuia, pe

atât de bucuros era, atunci când cei lepădaţi se sculau din căderea lor, sau când
lăuda biruinţele fraţilor şi părinţilor săi duhovniceşti. Aflând de moartea ucenicului
său Tadeu cel dintâi mucenic din Lavra Studion-ului, care murise din pricina celor
trei sute de lovituri, sfântul se desfată sufleteşte şi plânge cu lacrimi de bucurie:
„A murit pentru Hristos, mieluşelul lui Hristos, sub loviturile vergilor, Tadeu, fiul
meu, rărunchii mei, copilul ascultării, modelul evlaviei! O! ce covârşitoare
bucurie, ce veselie de necrezut, nu numai pentru mine, un călugăr de jos, ci şi
pentru îngeri şi pentru oameni. „Minunate sunt lucrurile tale, Doamne” (Ps. XCI,
6), căci chiar şi astăzi ai ales neînvinşi mucenici ai adevărului; nu dintre înţelepţii
şi nobilii lumii, ci dintre umiliţii noştri urmaşi. Unde a plecat, prea fericitul meu fiu?
Te-ai înălţat aşa de curând în ceata mucenicilor? O, ce soartă fericită! Ce
dărnicie! Ce înţelepciune minunată! Într-o singură zi tu ai câştigat veacuri fără de
sfârşit; prin aceste sbuciumuri şi încercări ai câştigat fericirea nespusă; pentru
cele trei sute de lovituri, tu ai primit din partea Sfintei Treimi răsplata desăvârşită
cu stăpânii. Te rog, sfinte al lui Dumnezeu, Tadeie, mijloceşte pentru mine, sluga
ta netrebnică, căci nu mai îndrăznesc să te numesc fiul meu” 86 .

Considerat prea aproape de oraş, împăratul a hotărât să-l exileze pe

Sfântul Teodor la Bonita, în tema Anatoliei şi, în cele din urmă, la Smirna 87.
Acestă perioadă a fost cea mai grea din viaţa Sfântului Teodor, care suferea din
cauza lipsei de hrană, a mizeriei în care era forţat să trăiască, a flagerării şi a
batjocurii pe care a trebuit să le îndure din partea soldaţilor care-l păzeau.
Regimul la care era supus era, de fapt, o condamnare la moarte.
Nu se pot înşira numeroasele suferinţe şi lipsuri, pe care le-au îndurat
timp de trei ani în temniţa de la Bonita Teodor şi ucenicul său, Nicolae. Clima
Asiei, cu ierni aspre şi lungi şi verile înăbuşitoare, fără altă putere decât a
răbdării şi a credinţei, o suporta trupurile lor slăbănogite, istovite şi uscate de
nemâncare.
85
Ep. II, 88, 1333, Apud L'abbe Marin, op.cit., p.113, în Arhim. Athanasie Dincă, op. cit.,
p. 51.
86
Ep. II, 5, 1124, Apud L'abbe Marin, op.cit., p. 125-126, ibidem, p. 52.
87
***, Teodor Studitul, st., Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, Sf. Teodor Studitul,
Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Amfilohie, traducere din limba greacă veche de pr. Marcel Hancheş,
Editura Sofia, Bucureşti, 2006, p. 7.

38
 Toate aceste lucruri erau considerate de Sfântul Teodor un mare bine,
pentru că-l va duce mai curând către Dumnezeu. Atitudinea aceasta aminteşte
de convingerile martirilor creştini din primele secole.
Sfântul Teodor, fiind în aceeaşi suferinţă, se îngrijea mai mult de ucenicul
său şi de slăbiciunile acestuia.
„Mi se pare, fiul meu, că aceşti oameni cruzi vor să ne facă să murim de
foame. Să punem, însă, în Dumnezeu toată încrederea noastră. Cât despre
mine, eu mă mulţumesc cu sfânta împărtăşanie (purta totdeauna la el câteva
părticele din Trupul de viaţă dătător al Mântuitorului şi slujea sfintele taine ori de
cîte ori putea). Nu voi lua decât această hrană, atâta timp cât Hristos va păstra
puterile şi o suflare de viaţă în trupul meu plăpând. Tu, mănâncă toată partea pe
care ne-a dat-o şi care-ţi va ajunge cu mare greutate, pentru că este foarte mică;
şi aşa poate să înlături moartea prin foame, care te ameninţă. Şi dacă, datorită
acestui neânsemnat sprijin, vei putea să-ţi lungeşti viaţa, vei anunţa economului
şi celorlalţi fraţi ai noştri moartea mea, dacă astfel este voinţa lui Dumnezeu” 88.

Când una din epistolele bunului sfetnic şi îngrijitor cade în mâna

împăratului Leon, ereticul porunceşte dregătorului său din Răsărit să-i dea
cuviosului o sută de vine de bou. Ucenicul său l-a ridicat aproape mort după
atâta suferinţă.
Biograful sfântului scrie:
„Nicolae, vrednică slugă făcându-se, îi aducea ceai, a bea câte o cană pe
zi. Uda cu acesta limba părintelui său duhovnic, vărsând în gura sa picătură cu
picătură, înviorându-l puţin câte puţin şi chemându-l de la moarte la viaţă.
Apoi, după ce înţelesese că puterile lui se întăresc, începu să îngrijească
cărnurile intrate deja în putrejune; în urma loviturilor de vână, ele se-mpuţiseră şi
se umpluseră de vânătăi negre şi de coptură; fâşii se desfăceau din ele, moarte
şi nefolositoare. Nicolae le ridica cu un cuţitaş, le desprindea de carnea
sănătoasă, spre a grăbi prin acest leac tămăduirea” 89.

După bătaia din 23 februarie 819, care l-a ţinut în pat tot postul Paştelui, a
fost mutat în temniţa de la Smirna. Această perioadă dureroasă s-a încheiat însă
odată cu asasinarea împăratului Leon Armeanul, în decembrie 820, ucis într-o
răscoală a curţii sale, chiar în momentul în care acesta se pregătea să participe
la slujba de Crăciun.

II. 7. Ultimii ani de viaţă ai Sfântului Teodor Studitul (820-826)

Noul împărat, Mihail al II-lea, cel care pusese la cale asasinatul, deşi l-a
eliberat pe Sfântul Teodor, i-a interzis să se întoarcă la mănăstirea sa şi, în
aceste condiţii, stareţul a fost nevoit să-şi reorganizeze comunitatea monahală la

88
Vita, 197, 293, apud L'abbe Marin, op. cit., p. 130-131, în Arhim. Athanasie Dincă, op.
cit., p. 56.
89
Vita, 202, 297, apud L'abbe Marin, op. cit., p. 132, ibidem, p. 57.

39
Crescens, lângă Constantinopol, apoi în insula Principilor, unde a şi murit la 11
noiembrie 826 90.
Moaştele sale, rămase intacte şi plăcut mirositoare, au fost mutate în mod
solemn de către patriarhul Metodie la 26 ianuarie 944 în mănăstirea Studion.
Ucenicii săi au dus mai departe tradiţia lăsată moştenire de către ilustrul lor
predecesor.

Marile personalităţi sunt incomode. Sunt incomode prin verticalitatea lor,

prin curajul lor, prin forţa lor morală, prin faptul că nu se tem de moarte, ci se tem
de Dumnezeu. Astfel de personalităţi au duşmani pe măsura lor. O astfel de
personalitate copleşitoare a fost Sfântul Teodor Studitul 91, iar moştenirea sa
spirituală trebuie valorificată, trebuie să rodească în cei care sunt beneficiarii
fericiţi ai acestui tezaur.

III. Opera Sfântului Teodor Studitul

Este foarte greu pentru un cercetător să treacă de la un capăt la altul prin

ceea ce a scris Sfântul Teodor în cei aproape cincizeci de ani de activitate şi cu
atât mai anevoios pentru cel ce vrea să facă o dreaptă împărţire a lucrărilor sale.

90
B.A. Alexandru, op. cit., p. 546.
91
A fost contemporan cu 9 împăraţi:
743-775 Constantin al V-lea Copronimul,
775-780 Leon al IV-lea,
780-797 Constantin al VI-lea,
797-802 Irina,
802-811 Nichifor I,
811 Staurakios – uzurpator,
811-813 Mihail I Rhangabe,
813-820 Leon al V-lea Armeanul,
820-829 Mihail al II-lea Bâlbâitul, a se vedea Pr. dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul, istorie şi
spiritualitate, Editura Sofia, Bucureşti, 2003, p. 336.

40
 Înzestrat cu puternică simţire şi cu iubire pentru frumos, el a abordat toate
genurile de literatură, de la poezie la proză, de la epigrame, ode, până la cuvinte
de învăţătură şi tratate teologice.

III. 1. Conţinutul operei

Opera Sfântului Teodor Studitul cuprinde:

1. Catehezele mici, în număr de 134 92, datează din anii de exil, după cum
arată numeroasele aluzii la persecuţiile îndurate, cuprinse în ele 93.
2. Catehezele mari datează din perioada de dinaintea persecuţiei
iconoclaste, fiind mai lungi ca întindere, dar mai puţin elaborate în comparaţie cu
cele aşa-zis mici şi reprezintă cuvântări adresate de stareţ, de trei ori pe
săptămână, monahilor de la Saccudion şi Studion, pentru a-i hrăni sufleteşte 94.
Această colecţie cuprinde 260 de cuvântări.
3. Testamentul Sfântului Teodor Studitul. Această piesă scurtă, scrisă
chiar pe patul de moarte de Sfântul Teodor, cuprinde între altele şi un mic
îndreptar de viaţă monahală, aşa cum l-a conceput celebrul monah 95.
4. Constituţiile ascetice ale Sfântului Vasile cel Mare.
Sfântul Teodor Studitul a redactat Scolii la Constituţiile ascetice vasiliene.
5. Explicare a Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite.
6. Didascalia Chronike, un mic calendar al sărbătorilor şi posturilor din
cadrul mănăstirilor care au primit regula studită, şi Hipotypos-ul, Tipiconul studit,
care a stat la baza altor tipicoane de inspiraţie studită.
Strâns legate de această regulă de viaţă mănăstirească sunt şi canoanele
penitenţiale monastice aparţinând Sfântului Teodor.
Cu referire la modul de organizare mănăstirească potrivit concepţiei noi a
acestuia sunt şi unele Întrebări şi răspunsuri despre pocăinţă.
Există şi un Cod penitenţial monastic realizat după modelul celui scris de
Sfântul Vasile cel Mare 96.
7. Antifoanele sau Treptele antifoanelor din Octoih sunt cântări scurte
numite „antifoane” pentru că se cântă alternativ de către cele două strane sau
coruri de cântăreţi. Ele sunt compuse de Sfântul Teodor Studitul (sau după cum
cred unii de Sfântul Ioan Damaschinul), pe baza psalmilor care formează
Catisma a XVIII-a, numită şi „cântarea treptelor”, pentru că se cânta pe treptele
de la intrarea templului din Ierusalim, de către două coruri de cântăreţi, care
stăteau faţă în faţă şi cântau pe rând97.

92
Pr. Prof. dr. Vasile Gordon, Un mare catehet al ortodoxiei, prea puţin cunoscut: Sfântul
Teodor Studitul (759-826), în „Glasul Bisericii”, nr. 9-12/2004, p. 288.
93
Ibidem, p. 291.
94
Ibidem, p. 289.
95
Theodor Studitae, Testamentum, în P.G., Vol.XCIX, col.1813-1824, apud Pr. dr. Dorin-
Gabriel Pandele, Studion şi Cluny. Înnoire şi reformă în monahismul din Răsărit şi Apus, Ed.
Episcopiei Dunării de Jos, 2006, p.15.
96
Pr. dr. Dorin-Gabriel Pandele, op. cit., p.16.
97
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială pentru facultăţile de teologie, Ed. Lumea
credinţei, Bucureşti, 2005, p. 106.

41
 8. Iambi, îndemnuri adresate fraţilor pentru a-şi îndeplini îndatoririle şi
pentru cinstirea sfintelor icoane, Fecioarei Maria, Botezătorului, Bisericilor, crucii,
făcătorilor de bine, ctitorilor, morţilor şi altora.
- epigrame – înţepături pentru trup şi mustrări pentru duh, când simţea
nevoia să biciuiască.
Printre primii scriitori care au utilizat ca metodă de lucru epigramele sau
iambii în apărarea credinţei s-au numărat Sfântul Teodor şi o parte dintre elevii
săi formaţi în mănăstirile unde acesta era egumen.

Pentru el, scrie această smerită epigramă: „O! Sărmanul meu suflet, fii
treaz şi ascultă bine aceste cuvinte. Timpul trece repede ca un cal sprinten,
sfârşitul este aproape, şi nu mai este departe.
Deci să nu ne mai ostenim în zadarnice cugetări; că aceasta înseamnă să
duci apă într-un butoi fără fund sau să arunci în foc nebunia vrednică de râs.
Ci să cugetăm la dumnezeieştile lucruri, la adevărurile mântuirii şi să le
urmăm cu sârguinţă; ca să ne putem înfăţişa fără teamă înaintea judecătorului şi
a tot puternicului Stăpân; ca să scăpăm de focul gheenei şi să ne ridicăm către
lumina cea neapusă” 98.
9. Ode pentru sfintele icoane, cum este oda închinată Mântuitorului
Hristos : ”Acesta este Hristos, care prin pictura de faţă este închipuit în chip
omenesc, în care El ne stă de faţă; El care este Dumnezeu prin fire. Cel ce nu
vrea să-l privească sub această formă, mărturiseşte, deci, că trupul său nu este
decât o arătare” 99.
O altă odă închinată Maicii Domnului : „Văzându-te în această icoană, o
Maica lui Dumnezeu, îmi îngăduiesc să te cinstesc cu frică şi cu dragoste; căci
harul tău este atât de mare; căci chiar şi umbra ta împrăştie minuni” 100.
10. Tropare şi Canoane în cinstea dascălilor Bisericii, episcopilor, a
Sfântului Nicolae, a Sfântului Ioan Botezătorul, a cuvioşilor.
11. Cântările de la înmormântare, cugetări evlavioase asupra trecerii din
lume a monahilor, asupra scurtimii vieţii şi împlinirii făgăduinţelor.
„Ce înfricoşată şi străină privelişte! Este fără de viaţă cel care, ieri încă,
era tovarăşul meu. Glasul său nu se mai aude. Ochiul său este fără privire. Toate
mădularele sale au amorţit. Dumnezeu, precum este scris, a pus capăt zilelor
sale şi nici odată nu-l vom mai vedea. Cu toţii să cântăm : Aliluia”.
„Ce frumoasă este viaţa pe care v-aţi ales-o! Ce este mai bun decât a
locui fraţii împreună în această mănăstire. Astfel de viaţă vă porunceşte vouă
Mântuitorul s-o trăiţi, iar David cântă fericirea voastră. Fiţi fericiţi, fraţii mei,
ascultaţi de păstorul vostru, iubiţi-vă unii pe alţii, alungaţi de la voi patimile, spre
a cânta lui Dumnezeu cântarea îngerească : Aliluia!”
- poeme închinate sfinţilor apropiaţi sufletului său şi Maicii Domnului.
„Prin viaţa ta strălucită, zice el în poemul sfântului Nicolae, ai luminat ca
un soare, ai ajuns, prin minunile tale, vestit în toată lumea, o prea fericite sfinte

98
Iamb. 97, 1804, Apud L'abbe Marin, op.cit., p 157, în Arhim. Atanasie Dincă, Sfântul
Teodor Studitul – viaţa, activitatea şi operile sale, Tipografia „Carpaţi”, Bucureşti, 1940, p. 82.
99
Iamb.34, 1703, ibidem, p. 82.
100
Iamb.35, 1793, ibidem, p. 82.

42
Nicolae, slujitor prea credincios al lui Hristos! roagă-te pentru noi, cei ce te
chemăm în ziua prăznuirii tale, neostenitule sprijinitor.
Arhiereu al Mirei, uns cu dumnezeescul mir, tu care reverşi mirul plăcut al
minunilor, cum aş putea eu, sfinte Nicolae, să te cânt, plin cum sunt de
împuţiciunea păcatului? Ci fă ca mirul rugăciunilor tale să fie mireasmă faptelor
mele. Dă graiurilor mele dulceaţa prea plăcută a nardului duhovnicesc; ca să te
cinstim după vrednicie, o! tu, neostenitule sprijinitor al celor ce te cheamă pe tine
în ziua prăznuirii tale.
Tu împarţi darurile tale în mii de feluri, cu aceiaşi măsură: cel care se
roagă, însă, cu credinţă icoanei tale celei zugrăvite, primeşte tot ce doreşte. Căci
mila ta mare este, o sfinte Nicolae! Trimite şi nouă cele ce-ţi cerem, prin
mijlocirea către Hristos care te iubeşte, ca să te cinstim după vrednicie, pe tine,
neobositule sprijinitor al celor ce te cheamă în ziua prăznuirii tale!
Hristos ţi-a dat, mai presus de toţi sfinţii, puterea de a ocroti pe cei din
primejdie. Pentru aceasta fiecare te are ocrotitor, o sfinte Nicolae: şi cel turburat
de întristări, şi cel osândit la surghiun, şi cel ce este dat morţii. Căci tu cu degrab
vii în ajutorul tuturor; ca să te cinstească cu vrednicie, pe tine, neostenitule
sprijinitor al celor ce te cheamă pe tine, în ziua prăznuirii tale” 101.
12. Triodul şi o parte a Penticostarului au fost compuse în Mănăstirea
Studion 102.
Aportul Sfântului Teodor Studitul atât la Triod, cât şi la Penticostar e
într-adevăr considerabil atât prin calitatea sa duhovnicească, cât şi prin
cantitatea lui. Afară de canoanele şi stihirile compuse pentru sâmbete, duminici şi
sărbători, el este autorul unei serii complete de canoane cu 3 ode (aşa-numitele
„triode”, care au dat numele lor Triodului), de catisme şi stihiri pentru toate zilele
obişnuite ale Postului Mare 103.
13. Sfântul Teodor Studitul a avut contribuţia cea mai importantă la
stăvilirea iconoclasmului în cea de-a doua sa fază. El este autorul lucrărilor
Contra ereticilor, cele trei Antirrheticus104, 7 Capitole şi Probleme, Culegerea şi
respingerea poemelor celor lipsiţi de evlavie. În general, aceste tratate sunt cele
mai cunoscute din întreaga operă a Sfântului Teodor, fiind şi cele mai intens
traduse.
Această preocupare aproape exclusivă pentru traducerea lucrărilor
antiiconoclaste a dus la asimilarea operei studite ca fiind esenţial destinată
apărării cultului icoanelor. În acest fel, a fost ignorat aproape total efortul major
făcut de Sfântul Teodor în direcţia înnoirii monahismului din Răsărit.
14. S-a păstrat un număr de aproape 600 de scrisori aparţinând marelui
ascet, dintr-o serie de aproape 1.150 105.

101
Analecta sacra Spic. Sollesm., 355, Apud L'abbe Marin, op.cit., p. 162-163, în Arhim.
Atanasie Dincă, op.cit., p. 84.
102
Pr. dr. Dorin-Gabriel Pandele, op. cit., p.88.
103
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Mistagogia timpului liturgic, Ediţia a III-a,
traducere diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 24.
104
Theodori Studitae, Antirrhetcus, în P.G., vol. XCIX, col.328-435, apud Pr. dr. Dorin-
Gabriel Pandele, op. cit, p.15.
105
Pr. Dr. Dorin- Gabriel Pandele, op. cit., p. 14.

43
 - Scrisorile sale scrise în vremea surghiunurilor, din care s-au păstrat 507,
adresate împăraţilor, patriarhilor, episcopilor, preoţilor, călugărilor şi mirenilor.
După cuprinsul şi însemnătatea lor, pot fi grupate în 106:

- Scrisori pentru apărarea credinţei şi cinstitelor icoane, trimise de sfânt

pretutindenea. Fondul lor este apărarea icoanelor şi certarea ereticilor.

- Scrisori diferite îndreptate către părinţii trupeşti, fraţii din naştere, către
împărăteasa Irina pentru scăderea birurilor, episcopul de Gnosa, Atanasie, care îi
cerea sfat pentru îndatoririle sale : „Pentru ce, deci, o prea sfinte părinte, după ce
mi-am cerut iertare o dată şi a doua oară că nu v-am răspuns, stăruiţi încă şi vreţi
să auziţi cuvint de folos de la mine, care nu sunt decât un prost şi un păcătos?
Mai degrabă eu sunt acela, care am trebuinţă să fiu luminat de voi asupra
datoriilor stării de călugăr şi stareţ. Căci mă înfricoşez de povara mea şi de
ameţeală mă simt cuprins în cârmuirea sufletelor: Cum să conduc pe această
mare bântuită de furtună mica barcă duhovnicească ce mi-a fost încredinţată,
până la limanul mântuirii? Iată ce m-a făcut să nu răspund”.

Şi arătând care-s datoriile episcopului, adaugă mai departe: „ Episcopul,

zice el, după socotinţa mea este supraveghetorul răspunzător de ori ce putere a
supuşilor săi. Este un înger care nu tace, care totdeauna propovăduieşte
dumnezeieştile îndreptări. Este ochiul fără de somn, care vede faptele fiecăruia
dintre supuşii săi. Este chipul viu al lui Hristos şi cei ce-l urmează, imitându-l,
rânduiesc viaţa lor după Evanghelie. Este flacăra mereu strălucitoare, care
luminează pre cei ce umblă întru întunericul neştiinţei şi al păcatului. Este
cuvântul învăţăturii. Este roua mântuitoare, care răcoreşte pe cei ce însetează
după mântuire.
Episcopul, viaţa pentru oi îşi pune; îşi primejduieşte capul pentru fiecare
din ele; nu se teme de vătămări şi de oameni; nu ascunde nimic din adevăr în
faţa vrăjmaşilor săi şi n-ascultă decât voinţa lui Dumnezeu, singurul său împărat.
El alungă cu inimă deschisă şi pedepseşte cu îngăduinţă. El aduce pacea
şi buna învoire între cei care se despart. El arată drumul cel drept celui ce s-a
rătăcit, întăreşte pe cei slabi, adună pe cei ce s-au împrăştiat.
Oh! Ce mare şi aleasă este această dregătorie ! ...” 107

- Scrisori de laudă, la moartea călugărilor sârguincioşi şi a preacinstiţilor

stareţi.
„Cinstita voastră scrisoare, scrie el către nişte călugări, închinăciunea
vostră aşa de prietenoasă, înştiinţarea voastră, ce să spun de ea? Să plângă
cineva sau să se bucure?
A plecat din această lume părintele meu, mărturisitorul lui Hristos, al
doilea Iacob, cinstea călugărilor, acest viteaz al dragostei. Merge şi se întoarce
către Domnul.

106
Arhim. Atanasie Dincă, op. cit., p. 85.
107
Ep.I şi II, 944, apud L’abbe Marin, op.cit., p.171-172, în Arhim. Athanasie Dincă,
op.cit., p. 85-86.

44
 O boală grozavă l-a despărţit de turma sa, apoi închis în oraş mai mult de
doi ani şi surghiunit într-o insulă, acum mărturisitorul cel treaz al lui Hristos a
isprăvit drumul său.
Moartea lui nu-mi pricinuieşte întristare; ci dimpotrivă: o bucurie rară. Nu,
el nu este mort, ci plecat întru viaţă veşnică; pământul nu-l poate ţine ascuns, ci
cerul l-a primit. El este în adunarea mărturisitorilor şi este în ceata pustnicilor, la
adevărata lumină, la odihna fericiţilor, căci pentru a ajunge aici a îndurat în trupul
său muncile şi toate chinurile mărturisitorilor şi pustnicilor. Să salte Biserica de
bucurie, căci ea are încă un stâlp; să se bucure ceata sfinţită, căci se ridică încă
în lume stele care va să arate celor dintru întunecimile ereziei: lumină” 108.

- Scrisori de mângâiere, pentru împăcarea celor ce-şi pierdeau fraţii sau

surorile, mamă şi tată, copii şi rude, mărturisesc de asemenea grija stareţului ca
să nu cadă în deznădejde sufletele celor greu încercaţi.
Unui ofiţer, care-şi pierde ultimul copil, îi scrie: „Vai ! ce vătămare, ce
nenorocire. A murit fiul vostru, aşa de bun şi de fermecător, primul trandafir al
rodniciei părinţilor săi. Ce pot să spun de frumuseţea lui? Ce copil creştea şi
înainta în vârstă şi în ştiinţă ca el şi cât dar de la Dumnezeu era într-însul?
Aşadar, cum să nu pricinuiască inimii voastre nemângâiată durere sabia
crudă a morţii, care sfâşie astfel cele din lăuntru ale voastre? Cine nu va suspina,
cine nu va plânge cu voi, ca pe unul din mădularele voastre tăiate de sabie? Da,
părinţii şi mamele pot să suspine şi să plângă, văzând pe acest fiu atât de
frumos, răpit părinţilor săi. Isvorul lacrămilor este adânc, tămăduirea şi
mângâierea sunt greu de găsit. Ce tristeţe pentru casa voastră, pentru prietenii
voştri, pentru bunicul său Domnul Patriciu şi pentru doamna Protospătară, bunica
sa” 109.

- Scrisori de mulţumire, trimite stareţul şi oaspetele locurilor cercetate şi

gazdelor sale.
„Văd această obşte aşa de numeroasă şi de întăritoare, dau slavă lui
Dumnezeu, care v-a unit într-o astfel de mulţumire, ca să duceţi viaţă de cruce,
în sfinţenie şi dreptate.
Să laud mai întâi, pe stareţul care vă cârmuieşte sau pe voi care-l ascultaţi
şi vă supuneţi lui? Şi unii şi alţii aveţi dreptul la cuvinte de laudă, la mulţumiri şi
salutări. Nu numai pentru că sunteţi uniţi prin legăturile vieţii duhovniceşti; ci şi
pentru că păziţi, aşa cum am aflat, chinuirea trupului, ajutorarea în tăcere,
ascultarea.
Fiţi blagosloviţi în Domnul! Fericită obşte! De laudă vieţuire! Voi toţi sunteţi
căsătoriţi cu Hristos; şi fiecare fecioară, cum zice cântarea, este o „grădină
închisă” , o „fântână pecetluită”, un trandafir cu bun miros pentru Dumnezeu, un
crin nepătat.

108
Ep.I, 29, 1197, apud L’abbe Marin, op.cit., p.172-173, în Arhim. Athanasie Dincă,
op.cit., p.87.
109
Ep.I, 18, 964, ibidem, p.88.

45
 Oh! Frumoasă grădină! Oh! Frumoasă pajişte, unde se preumblă
Dumnezeu, Hristos în mijlocul vostru, Hristos care este arborele vieţii” 110.

- Scrisori de întărire, adresate monahiilor unei mănăstiri.

„Mănăstirea voastră întreagă, cu cele trei sute de surori, în aceste vremuri
în care, de teama morţii, împăraţi şi supuşi tăgăduiesc cuvântul lui Dumnezeu, în
care chiar călugării şi călugăriţele, fără câţiva numai, slăbesc; mănăstirea
voastră, într-o singură simţire, suferă aceste prigoniri pentru Hristos, are o
purtare asemănătoare celor din vechime.
Voi vă asemănaţi celor patruzeci de mucenici; voi urmaţi pe prea fericiţii
încoronaţi în luptă. Voi sunteţi fericite, vă întreceţi una pe alta în înfocare şi
sârguinţă, vă îndemnaţi la mărturisirea credinţei voastre.
Privelişte vrednică de ceata îngerilor şi de adunarea mucenicilor; privelişte
scumpă lui Dumnezeu pentru care aţi suferit. Veniţi, dar, ficele Ierusalimului
ceresc, ramuri ale vieţii celei adevărate, ucenice nemincinoase ale cuvântului: să
ne bucurăm în Domnul; să dăm mulţumire lui Hristos, care v-a dat putere să
înduraţi cu curaj trecutele încercări; să ne pregătim de încercările care vin” 111.

- Scrisori de încurajare a fiilor săi duhovniceşti.

„Curaj scumpul meu fiu! Fii treaz, priveghează fraţii, dă-le lor inima, fă-i să
cunoască adevărul, pregăteşte-i pentru mărturisire. Căci împrejurările cer
aceasta.
Totuşi, ai făcut bine că te-ai ascuns în această singurătate. Pentru că a se
da cineva, el singur, muncilor, însemnează, ca să zic aşa, să se pună înainte şi
să se dea călăilor. Dacă unii dintre sfinţi au făcut-o altă dată, era o trebuinţă a
timpului; în acest moment, însă, aruncarea în primejdie este o greşeală” 112.
15. Autor al unor lucrări aghiografice şi omiletice, Sfântul Teodor a scris
frumoase elogii închinate Sfântului Platon, unchiul său, mamei sale, Teoctista,
Maicii Domnului, Sfântului Arsenie, Bartolomeu apostolul, Sfântul Ioan Gură de
Aur, Sfântul Efrem, Apostolul Ioan şi alţii.
Cuvântările de laudă alcătuiesc „Cartea panegiricelor”.

„O prea fericite, de trei ori fericite şi cu totul fericite Ioane, mare soare al
Evangheliei, izvor nesecat al teologiei, ramură apostolică, asemenea lui Petru,
priveşte şi spre noi din înălţimea cerului cu îngăduinţă. Vezi întristarea de aci de
jos: se dărâmă altarele încununate cu sfintele icoane; se nimiceşte frumuseţea
sfintelor Biserici; chipul lui Hristos este batjocorit şi ca un nimica socotit în oraşe,
în sate şi case; şi chiar al Maicii Domnului şi al altor sfinţi asemenea cu tine sau
mai mici ca tine. Peste tot este desnădejde.
Ia cu tine pe Petru, ia, încă, şi pe Ioan cu tine, vă rugăm. Voi trei, martorii
neobosiţi ai lui Hristos la schimbarea la faţă, la cele mai multe minuni, la
rugăciunea sa, ca fiind cei mai bine ştiutori dintre apostoli, voi trei şi cu adunarea

110
Ep.II, 125,1405, (apud L’abbe Marin, op. cit., p.176-177), în Arhim. Athanasie Dincă p.
88-89.
111
Ep.II, 69, 1273, Ibidem, p.89-90.
112
Ep.II, 44, 1248, Ibidem, p. 90.

46
apostolică faceţi îngăduitoare Sfânta Treime faţă de noi: pentru ca Hristos să
poruncească acestei mări viforoase, ca altă dată Tiberiadei, şi, seninătatea şi
pacea iarăşi venind, să aducă Biserica sa întru frumuseţea şi bucuria ortodoxiei
celei de demult” 113.

III.2. Etapele scrierilor studite

Destinul scrierilor studite a cunoscut trei mari etape: prima etapă este cea
a difuzării entuziaste a lucrărilor aparţinând Sfântului Teodor în mănăstiri, prin
intermediul copiştilor, pe o perioadă de mai mult de patru secole şi jumătate de la
moartea sa. Este epoca înnoirii monahale declanşate de Sfântul Teodor, care s-a
desfăşurat între secolele IX – XII, când revigorarea monahismului s-a extins în
cele mai multe din mănăstirile bizantine. Descoperirea a nu mai puţin de 160 de
manuscrise din această perioadă, conţinând fragmente din Catehezele mici,
mărturiseşte preţuirea şi influenţa pe care au produs-o în epocă aceste scrieri 114.
În cea de a doua etapă, scrierile studite au intrat într-o relativă stare de
uitare. Este perioada în care se afirmă marele curent isihast, mai ales începând
cu secolul al XIII-lea şi continuând cu secolul următor, când au loc celebrele
dispute între isihaştii din Bizanţ şi spiritualitatea occidentală. Acum se petrece o
adevărată înnoire interioară a Bisericii prin promovarea spiritualităţii isihaste,
concomitent cu o relativizare a importanţei vieţii chinoviale.
O a treia etapă este cea a redescoperirii interesului pentru spiritualitatea
studită, etapă care a început odată cu primii ani ai secolului al XX-lea. Într-un
mod cu totul neaşteptat şi cu atât mai îmbucurător, s-a constatat o redeşteptare a
interesului pentru spiritualitatea studită şi, implicit, pentru scrierile aparţinând
stareţului Teodor115.

III. 3. Articole publicate în revistele româneşti

despre Sfântul Teodor Studitul

În vremea vieţii Sfântului Teodor, scrierile acestuia au constituit o valoare

de referinţă pentru monahi, ceea ce explică larga circulaţie şi traducerea lor, timp
de aproape 500 de ani. Scrierile lui constituie şi astăzi o operă fundamentală
pentru monahismul chinovial ortodox. Problema este că, pe de o parte, accesul
la textul latino-grec este limitat la cercul cercetătorilor, iar pe de altă parte,
receptarea mesajului studit este una deformată. Teologia românească nu a
reuşit încă să recepteze în sens deplin opera şi învăţătura Sfântului Teodor.
Până în prezent nu s-a alcătuit un acatist închinat Sfântului Teodor, iar
icoana acestuia lipseşte din pictura bisericilor ortodoxe.

113
788, apud L’abbe Marin, op. cit., p.179-180, în Arhim. Athanasie Dincă, op.cit., p. 91.
114
Dictionnaire de Spiritualite, col.403, Edition Beauchesne, Paris, 1967, apud Pr. Dr.
Dorin- Gabriel Pandele, op. cit., p. 18.
115
Pr. Dr. Dorin- Gabriel Pandele, op. cit., p. 18.

47
 În revistele teologice româneşti am găsit următoarele articole cu referire la
viaţa şi opera Sfântului Teodor :
1. Arhimandrit Iuliu Scriban, Alt jubileu scăpat, în „Biserica Ortodoxă
Română”, nr. 12/1926, p. 750.
2. Drd. Laurenţiu Streza, Aspectul dogmatic al cultului icoanei la Sfântul
Teodor Studitul, în „Studii Teologice”, nr. 3-4/1977, p. 298-306.
3. Drd. Mihail Spătărelu, Mănăstirea Studios şi rolul ei în viaţa
monahismului Răsăritean, în „Studii Teologice”, nr. 3/1989, p. 66-74.
4. Pr. Drd. Mihail Voicescu, Locul şi importanţa monahismului în viaţa
Bisericii , în „Studii Teologice”, nr. 5-6 /1984, p. 355.
În articol se spune că scopul monahismului este slujirea lui Dumnezeu,
pentru a-i fi plăcuţi Lui. Monahul este cel care trece de la întuneric la lumină.
Monahismul studit a influenţat profund monahismul românesc.
5. Drd. Matei Corugă, Sfântul Teodor Studitul şi opera sa în vechea
literatură română, în „Studii Teologice”, nr. 9-10/1972, p.726-731.
Cercetând bibliotecile, autorul face un bilanţ al manuscriselor studite
descoperite în România, astfel: în Biblioteca Academiei există manuscrisele nr.
784, 144 şi 502 cuprinzând Catehezele Sfântului Teodor, manuscrisele din
secolul al XVIII-lea, descoperite la Mănăstirea Sinaia. În Biblioteca Patriarhiei se
păstrează manuscrisele 6, 8, 23 şi 1 cuprinzând un anumit număr de cateheze,
manuscrise provenind din secolul al XVIII-lea. În Biblioteca Centrală astăzi se
păstrează manuscrisul 99, alături de alte texte biblice şi patristice.
6. Constantin Rudneanu, Ortodoxia şi civilizaţia bizantină, în „Mitropolia
Banatului”, nr.1-3 /1978, p. 25.
7. B. A. Alexandru, De la Studion la Vlaherne, în „Glasul Bisericii”, nr. 5-
6/1963, p. 542-550.
8. Magistrand Mihai Colibă, Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel
Mare în istoria vieţii religioase monahale şi a cultullui creştin, în „Studii
Teologice”, în nr. 3-4/1965, p. 253.
Autorul menţionează că Sfântul Teodor Studitul îşi organizează viaţa
mănăstirească după Regulile Sfântului Vasile.
9. Pr. iconom Vasile Muntean, Organizarea mănăstirilor româneşti în
comparaţie cu cele bizantine până la 1600, în „Studii Teologice”, nr. 1-2/1984, p.
34-37.
Este amintit Sfântul Vasile cel Mare ca părinte al monahismului bizantin.
Din Regulile sale mari şi mici s-au inspirat în operele lor „Ioan Casian, Benedict
de Nursia şi Teodor Studitul la Bizanţ”.
În Olimpul Bitiniei, cea mai însemnată mănăstire era Simboly în secolul al
VII-lea. Aici s-a călugărit Platon, unchiul lui Teodor Studitul. Primul va zidi în 781
o nouă mănăstire în câmpia Brusei, Saccudion, unde Teodor şi fratele său au
primit tonsura monahală, înainte de a prelua mănăstirea Studios din
Constantinopol.
10. Ioan Iufu şi Z. L. Iufu, Colecţia Studion în „Biserica Ortodoxă
Română”, nr. 7-8/1969, p. 817-835.
În acestă colecţie de lucrări aghiografice şi omiletice, în care se vorbeşte
despre participarea Sfântului Teodor Studitul la Sinodul împotriva iconoclaştilor,

48
scriitorul manuscrisului a făcut următoarea notă: „Sfântul Teodor Studitul, în a
cărui mânăstire s-au scris aceste cărţi”.

Sărbătorit în fiecare an la 11 noiembrie, ziua mutării sale la cer, Sfântul

Teodor este cinstit ca un îndreptător desăvârşit al vieţii monahiceşti 116.
Analizând însă textele din minei, se poate observa că Sfântul Teodor este
perceput mai degrabă ca un sihastru, căci ne-ai fost nouă sihastru, de
Dumnezeu grăitorule, şi i-a adus lui Hristos mulţime de sihaştri.
Viaţa sa este descrisă astfel:
Viaţa ta cea pusnicească (singuratică) şi întocmai cu îngerii, cu vitejeşte
lupte ai luminat-o şi împreună cu îngerii locuitor, de Dumnezeu fericite Teodore,
te-ai făcut, cu care împreună lui Hristos Dumnezeu roagă-te neîncetat pentru
noi117.
Îndreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi
al curăţiei, şi luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu
insuflată Teodor, înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută
duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele
noastre.118, iar în slujba Utreniei scrie că: pentru aceasta te-ai învrednicit a dănţui
cu mulţumirile dascălilor, ale sihaştrilor şi ale mărturisitorilor 119.
Toate aceste trei ipostaze, de dascăl, sihastru şi mărturisitor, se regăsesc
în viaţa Sfântului Teodor. Singura problemă a acestor texte este aceea că ele nu
definesc exact termenul de sihastru, pentru a se evita orice confuzie. Sfântul
Teodor s-a remarcat ca un mare organizator al vieţii monahale chinoviale, iar
acest lucru ar trebui să fie evident în viitoarele traduceri sau diortosiri ale
mineielor.

Profesorul Remus Rus scrie în Dicţionarul enciclopedic de literatură

creştină din primul mileniu că Sfântul Teodor Studitul este teolog şi monah, iar
puţin mai jos afirmă că: Deşi nu a fost un teolog sau filosof în adevăratul sens al
cuvântului, Sfântul Teodor a enunţat o teologie profund legată de trăirea sau
experienţa nemijlocită a credinţei în relaţie cu actul liturgic. 120
Contrazicându-l pe profesorul Remus Rus, Părintele Dorin-Gabriel
Pandele consideră că Teodor Studitul se dovedeşte a fi un mare teolog, un mare
orator, stilul său este foarte elegant, chiar şi atunci când este virulent. În plus,
teologia sa nu doar nuanţează, ci descoperă argumentente noi în favoarea
icoanelor, prelungind creator viziunea teologică a Sinodului al VII-lea Ecumenic.
Trebuie spus însă că teologia icoanei la Sfântul Teodor este una foarte
subtilă, personală, originală, foarte precisă, mai ales atunci când face distincţia
între icoană şi model. El defineşte clar prototipul icoanei, vorbeşte despre
116
Mineiul pe noiembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p.161.
117
Condacul Cuviosului Teodor Studitul, Ceaslovul mare, Editura Biserica Ortodoxă
Alexandria, Alexandria, 2003, p. 593-594.
118
Troparul Cuviosului Teodor Studitul, Ceaslovul mare, Editura Biserica Ortodoxă
Alexandria, Alexandria, 2003, p. 593-594.
119
Mineiul pe noiembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p.161.
120
Prof. dr. Remus Rus, Teodor Studitul, în „Dicţionar enciclopedic de literatură creştină
din primul mileniu”, Editura Lidia, Bucureşti, 2003, p. 818.

49
redarea în chip văzut a ipostasului lui Hristos, şi nu doar a uneia din firile sale,
dând astfel răspuns obiecţiilor formulate de iconoclaşti. La Sinodul de la Hieria s-
a formulat celebra dilemă iconoclastă, similară curselor întinse de farisei pentru
a-L prinde pe Iisus în cuvânt: pentru iconoclaşti, icoana reprezintă ori firea divină,
şi atunci icoana este ceva absurd, nebunesc, ori firea umană a lui Hristos, iar în
acest caz, ortodocşii sunt eretici nestorieni, prin separarea radicală a firilor.
Teodor Studitul le dă replica argumentând că în icoană nu este
reprezentată nici firea divină, nici firea umană, ci ipostasul lui Hristos, devenit
vizibil prin întruparea Sa din fecioara. Valoarea teologiei iconice a Sfântului
Teodor Studitul este accesibilă astăzi după traducerea celor trei antirhetice de
către diac. Ioan I. Ică jr., Teodor Studitul - Iisus Hristos-prototip al icoanei sale,
Editura Deisis, Sibiu, 1994 121.

Raritatea studiilor despre Sfântul Teodor Studitul este ilustrativă pentru

percepţia parţial distorsionată a mesajului studit. S-a ajuns la situaţia în care
mesajul şi opera studită sunt fie ignorate, fie greşit interpretate, atât de teologii
ortodocşi, cât şi de cei catolici.
Teologia catolică a secolului al XX-lea a descoperit în marele reformator
un apărător al prerogativelor papalităţii, aşa cum au fost ele formulate de
Conciliul Vatican I şi îl numesc ultimul mare catolic din Răsărit. Nu este deloc
întâmplătoare apariţia acestor studii catolice la începutul secolului al XX-lea,
studii care încearcă să justifice teoriile absolutiste ale papalităţii. În acest scop,
teologii catolici au utilizat o manieră subiectivă de abordare a înnoirii studite,
confiscând opera şi mesajul studit în favoarea unor exigenţe contemporane lor.
Astfel, Sfântul Teodor Studitul a ajuns să fie considerat ultimul mare apărător al
unităţii de tip papal, un luptător împotriva schismei înfăptuite de către fraţii
separaţi. Din cauza acestui tip de confiscare, teologii ortodocşi au abandonat
fructificarea operei marelui stareţ, au abandonat practic orice traducere sau
valorificare teologică, lăsând să cadă peste scrierile acestuia cortina grea a
tăcerii 122.
În susţinerea teoriei lor, catolicii s-au bazat pe unele scrisori ale Sfântului
Teodor Studitul adresate Papei Pascal : „Este nevoie să spun câte din faptele
Occidentului au fost atât de folositoare? El a întărit peste măsură sufletele
acelora care luptă. Poate fi ceva mai folositor?”123

„Nu, Mântuitorul n-a părăsit niciodată Biserica sa; ci a arătat că ea are

încă putere, îndemnând pe fraţii noştri din Apus să lepede nebunia fără de rost a
celor de aci şi să lumineze pe cei ce luptă în noaptea ereziei.
Însă aceste suflete învârtoşate n-au vrut să deschidă ochii inimii lor. Şi,
mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, ei s-au rupt de trupul lui Iisus
Hristos şi de scaunul Corifeului păstorilor căruia Hristos i-a încredinţat cheile

121
Pr. Dr. Dorin-Gabriel Pandele, op. cit., p. 21.
122
Ibidem, p. 22.
123
Ep. II, 121, 1397, apud L’abbe Marin, op.cit., p.119, în Arhim. Athanasie Dincă, Sfântul
Teodor Studitul, viaţa, activitatea şi operile sale, Tipografia „Carpaţi”, Bucureşti, 1940, p. 53.

50
credinţii, pe care n-o vor birui nici porţile iadului; adică nici limba ereticilor, după
făgăduinţa celui care nu minte.
Să se bucure, deci, prea sfântul şi apostolicul Pascal, vrednic de numele
său; căci bine a săvârşit lucrarea lui Petru. Să tresalte de bucurie inimile
credincioşilor, pentru că ei au văzut cu ochii săi un episcop asemenea sfinţilor
părinţi de altă dată. Cât despre celelalte, ce va vrea Dumnezeu! Că sângele
mucenicilor înroşeşte Biserica, că inima mărturisitoriulor se înalţă, dacă place lui
Dumnezeu: aceasta este bucuria noastră, fericirea noastră; tristeţea noastră nu-i
decât pentru cei care se pierd” 124.

Abia în ultimii ani ai secolului al XX-lea a fost demarat un amplu proces de

recuperare a operei şi mesajului unic al marelui stareţ. Această recuperare a
pornit de la tipărirea ediţiei critice a scrisorilor şi a continuat cu prezentarea
stareţului ca marele apărător al hotărârilor sinodale de la Sinodul al VII-lea
Ecumenic. Cu toate acestea, încă nu s-a făcut dreptate acestui mare sfânt.
Opera reformatoare a Sfântului Teodor Studitul a fost studiată şi interpretată pe
măsură ce lucrările aparţinând marelui ascet au fost editate şi s-au alcătuit ediţii
ştiinţifice ale scrierilor sale.

IV. Teme abordate

în catehezele Sfântului Teodor Studitul

Catehezele cuprinse în volumul „Cuvintele duhovniceşti ale Sfântului

Teodor Studitul” abordează teme din viaţa monahală, ca de exemplu: viaţa de
obşte (cuvintele 5, 8), faptele bune – rugăciunea (45), postul (56), ascultarea faţă
de stareţ (11), descoperirea gândurilor (17), smerenia, răbdarea cu mulţumire a
124
Ep. II, 63, 1281, apud L’abbe Marin, op.cit., p.119, ibidem, p. 54.

51
necazurilor (63, 14, 34, 38) şi a bolilor (9), participarea la slujbe (27), păzirea
poruncilor, mărturisirea sfintelor icoane (42), dar şi sărbători din cursul anului
bisericesc: Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos (40), Duminicile din Postul
Mare, Duminica Ortodoxiei (49), Duminica Floriilor (66), Sfinţii 40 de mucenici
(56), Buna Vestire (57), în Vinerea Mare – despre Patimile Domnului (68),
Înălţare (70), Cincizecime (71), Schimbarea la Faţă (72), Adormirea Maicii
Domnului (73), Înălţarea Crucii (86-95).
Aşa cum aminteam în capitolul III, catehezele sunt categorisite în mari şi
mici. După formula de adresare le putem diferenţia. Astfel, catehezele mari, mai
lungi ca întindere, dar mai puţin elaborate, încep cu formula „Fraţilor, părinţilor şi
fiii mei”, ceea ce arată că au fost rostite în mănăstire, unde Sfântul Teodor avea
mulţi fii duhovniceşti, înainte de persecuţia iconoclastă, iar catehezele mici încep
cu formula „Fraţilor şi părinţilor”, pentru că sunt adresate din exil, când Sfântul
Teodor nu mai cunoştea bine starea monahilor săi.
Volumul amintit cuprinde o îmbinare de cateheze mari şi mici, într-o
selecţie făcută mai mult aleatoriu. De exemplu, Cuvântul 1: „Fraţilor şi părinţilor,
precum când eram împreună cu voi, aşa şi acum, vă cercetez printr-acest al meu
smerit şi slab cuvânt”, iar în Cuvântul 2: „Fraţilor, părinţilor şi fiii mei sufleteşti.
După obicei, iarăşi încep să vă grăiesc cuvântul smereniei mele, cu toate că şi
acesta este rece, căci nu are căldura faptelor bune”.
În continuare vom face o prezentare a temelor celor mai frecvente, care
se regăsesc în mod repetat în cateheze.

IV.1. Viaţa monahală, viaţă îngerească

Pentru Sfântul Teodor, viaţa monahală este viaţa cea îngerească. El îi

îndemna pe monahi astfel: Păziţi, fără de sminteală, îngereasca făgăduinţă pe
care aţi făcut-o, vieţuind în chip ceresc 125. Monahul este cel care se hrăneşte în
primul rând din Cuvântul lui Dumnezeu şi cu rugăciunea, asemenea îngerilor; el
este cel care a lăsat în urma sa preocupările trecătoare ale acestei lumi,
orientându-se mai ales spre cele care sunt cu adevărat netrecătoare. Prin lauda
neîncetată pe care o aduce lui Dumnezeu se împlineşte pe sine ca om şi ca
monah, iar pe de altă parte, îi ajută şi pe cei din jurul său să se împlinească.
Sfântul Teodor îi întreabă pe unii dintre monahii săi care se abătuseră de
la înălţimea exigenţelor vieţii la care erau chemaţi, care organizau anumite lupte
între ei, zicându-le: Nu este chipul vostru îngeresc? Nu este sfântă vieţuirea
voastră? Nu este calea voastră dată de Dumnezeu? De ce dar vă întoarceţi
iarăşi la cele dintâi? Pentru ce vă întoarceţi ca şi câinii la vărsătură? Pentru ce
vă faceţi nevrednici de împărăţia cerească, după cuvîntul Domnului? Fiindcă
puneţi mâna pe plug şi vă uitaţi înapoi. Martor îmi este Domnul că pentru că vă
iubesc, vă mustru cu întristare, cu frică şi cu mângâiere....Aşadar ne-am întors şi
noi în lume, la cele din lume şi cele ce făceam acolo le facem şi aici. Vai, noi
care trebuia să fim ca îngerii, nu suntem nici măcar ca mirenii cei milostivi 126.

125
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia, 1994, p.
296.
126
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, ed. cit., p. 237.

52
 Le oferă modelul adevăratului călugăr în Cuvântul 91: Nu este lucru mai
fericit în viaţa noastră şi mai înalt, decât vieţuirea călugărească. Pentru aceea
trebuie, dacă ne numim călugări, să şi vieţuim călugăreşte, ca să nu avem
numele împotriva vieţii. Adevăratul călugăr este cel care caută numai pe
Dumnezeu, iubeşte numai pe Dumnezeu, este lipit numai de Dumnezeu, slujeşte
numai lui Dumnezeu cu bun cuget ziua şi noaptea, are pace cu Dumnezeu şi se
face şi el altora pace şi dragoste 127.
În cuvântul 84, spune: Fraţilor şi părinţilor, este adevărat că viaţa
călugărilor este strâmtorată şi plină de scârbe. (...) Însă am zis acestea, nu
pentru ca să ne întristăm, ci pentru ca să cunoaştem dragostea cu care ne-a
iubit pe noi Dumnezeu şi ne-a ales din lume spre această sfântă şi
dumnezeiască chemare128, iar în Cuvântul 85, intitulat „Despre calea strâmtă şi
cu scârbe care duce la odihna vieţii veşnice”, aseamănă printr-o pildă viaţa
aceasta cu o cale îndelungată şi anevoioasă, iar omul care o străbate îndură,
pentru nădejdea bunei odihne a poposirii, toată pătimirea rea a călătoriei şi se
sileşte în tot chipul să ajungă la destinaţie: Că şi noi călugării călătorim în
această viaţă şi umblăm pe calea strâmtă şi cu scârbe, îndelungă şi plină de
dureri129.
În testamentul său, Sfântul Teodor scrie despre monahism: Mărturisesc că
cinul monahal este înalt, prea înălţat şi îngeresc şi prin viaţa lui desăvârşită şi
curată, după pravila dată pustnicilor de marele Vasile, curăţă orice păcat 130.
Sublimul vieţii monahale se revelează mai ales în cadrul vieţii de obşte,
cadru care oferă practic toate mijloacele pentru ca novicele să urce, treaptă cu
treaptă, scara sfinţeniei. Chinovia reprezintă însă modalitatea cea mai potrivită
pentru un monah de a practica viaţa cea îngerească şi de a se sfinţi.

IV. 2. Chinovia şi anahoreza

Pentru Sfântul Teodor Studitul, viaţa chinovială reprezintă modelul cel mai
potrivit pentru a ajunge la sfinţenie. În climatul chinovial, monahii sunt chemaţi să
se asemene îngerilor şi apostolilor. Pe cei care au trăit acest fel de vieţuire îi
numeşte preafericiţi şi-i îndeamnă pe călugări să-i urmeze: Aşadar, şi noi,
smeriţii, să urmăm exemplul acestor prea fericiţi (monahi) 131.
Viaţa idioritmică era pentru Sfântul Teodor chipul coborât al vieţii
monahale. Pentru că monahul cu ale sale, atunci ca şi astăzi, se dezleagă singur
de ascultare, pârghia vieţii monastice, fiind mai mult în slujba nevoilor sale decât
în a ascultărilor de obşte. El părăseşte treburile frăţiei, ca să alerge după ale
gurii. El nici nu mai simte îndatorirea să lucreze pentru toţi, când trăieşte numai
pentru dânsul. El nu are îndemn să adune pentru mulţi, căci trăieşte din
127
Ibidem, p. 276.
128
Ibidem, p. 257.
129
Ibidem, p. 258.
130
Ibidem, p. 292.
131
S. Theodori Studiate, Sermo XLIX, în P.G., vol. XCIX, col. 576 D, apud Pr. Dr. Dorin-
Gabriel Pandele, op. cit., p. 139.

53
agoniseala lui. Legătura cu stareţul său s-a subţiat şi ascultarea de el nu mai
este „până la moarte”. Libertatea, darul fără de asemănare dat omului de
Dumnezeu, strânsă în cureaua ascultării, se simte acum mai în larg şi trece de
cele mai multe ori la răzvrătire. Fiind silit de pâinea cea de toate zilele şi bântuit
de nevoile trupului, călugărul „de sine” începe să adune. De la „al tuturor” trece la
„al său, al meu”. Duhul stăpânirii se ridică în el şi-l bântuie ca să agonisească,
până la grămădiri de bunuri şi averi.
În acest mod se surpă şi făgăduinţa „sărăciei de bună voie”.
Silit să iasă din chilie şi din marginile chinoviei pentru grijile trupului,
călugărul idioritmic vine în atingere cu lumea şi se ispiteşte, de vreme ce
”călugărul în lume este ca peştele pe uscat”. El cade şi se ticăloşeşte, iar
ridicările lui sunt cu anevoie şi adesea niciodată.
De aceea, Sfântul Teodor dă viaţă mănăstirilor de obşte, începând chiar
cu Saccudion-ul său.
Ia această hotărâre din două motive: Pentru a stăvili răzvrătirea care
încolţea chiar sub ochii săi şi pentru a păstra neschimbată rânduiala părintelui
monahilor, Sfântul Vasile cel Mare.
Înţelegea prea mult că firea omenească este schimbătoare, de aceea,
zicea adeseori: Eu nu sunt din aceia, care spun astăzi un lucru, iar mâine altul; ci
acelaş lucru astăzi, mâine şi totdeauna132.

Trebuie să nu întârziem de a tămădui acest rău aşa de răspândit; ci, prin

pilda noastră, să punem frâu acestei înoiri vătămătoare prin lipsa de credinţă şi
de dragoste a lumii. Căci este o ruşine pentru călugări să umble după câştiguri
nesăţioase, cum fac cei din lume, care nu au îmbrăţişat viaţa duhovnicească 133.

În Olimp, ca de altfel în întreg Imperiul Bizantin şi chiar dincolo de

graniţele lui, trăiau mulţi călugări, majoritatea în singurătate. Populaţia Bizanţului
îi stima mult pe pustnici, iar monahii singuratici erau înconjuraţi de un nimb de
sfinţenie. Sfântul Teodor însă, a răspuns unei anumite critici venite din partea
anahoreţilor sau a admiratorilor acestora, care considerau că singurătatea este
apanajul celor care au făcut sau fac minuni şi, în consecinţă, aceasta este calea
pe care ar trebui să o urmeze toţi monahii. Într-una din catehezele sale, stareţul
Teodor respinge acest argument spunându-le monahilor săi: Vi se pare că acest
lucru (viaţa monahală în obşte n.n.) nu face parte dintre minunile celor mari:
izgonirea dracilor, tămăduirea orbilor, curăţirea leproşilor, învierea morţilor,
schimbarea stihiilor, mutarea munţilor dintr-un loc într-altul, uscarea mărilor şi
ţâşnirea apelor din pământ sec? Adică a se aduna oameni din multe locuri şi
oraşe şi din multe neamuri şi state să se facă o adunare în numele Domnului
nostru Iisus Hristos, să se unească într-un tot desăvârşit şi într-o lucrare, ca să
fie ca un trup cu mai multe suflete... spre închinăciunea Sfintei Treimi, credeţi că
este un lucru oarecare? 134.

132
I.Hausherr S.I., op. cit., p. 6, apud Arhim. Athanasie Dincă, op. cit., p. 20.
133
Vita, 245, apud L'abbe Marin, op.cit., p. 22, Ibidem.
134
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, ed.cit., p.31.

54
 Adaugă apoi, în acelaşi Cuvânt 5, despre „Cei ce trăiesc de obşte
urmează viaţa apostolilor lui Hristos”: Ceata noastră este mare şi vrednică de
asemănat cu minunile cele mari; că avem de ce să ne mirăm întru ale noastre
fapte, numai de vom vrea să petrecem viaţa cu cuviinţă. Oare nu se izgonesc
demonii şi dintre noi? Oare nu ard în toate zilele, oare nu strigă în tot ceasul? Au
nu izgonim, prin lupta împotriva poftelor, pe dracul desfrânării; prin strădanie,
pe al lenei; prin blândeţe, pe al mâniei; prin răbdare, pe al pismei, prin tăcere,
pe al grăirii de rău şi al altor multe patimi? Iată dar, de veţi vrea, sunteţi şi
făcători de minuni. Şi să ştiţi că acest război al vostru, pe care-l purtaţi împotriva
patimilor îl primeşte Dumnezeu întocmai ca pe osteneala pustnicilor şi a
stâlpnicilor, care au săvârşit minuni, fără de nici o scădere sau deosebiri 135.
Viaţa monahală chinovială se revendică de la Mântuitorul Iisus Hristos
Însuşi Care a dus împreună cu apostolii Săi o viaţă asemănătoare celei pe care o
duc monahii în obşte. Obştea este un model ceresc, perfect, un model de viaţă
dumnezeiască: Iar de mint eu, ca un viclean, înşelător sau izvoditor de cuvinte,
nu mint sfinţii; de laud numai eu obştea mai bine să tac. Însuşi Domnul nostru
Iisus Hristos, prin vieţuirea de obşte a celor doisprezece ucenici, iar mai pe urmă
şi dumnezeieştii Apostoli luminat au arătat şi ne-au învăţat obştea. Cum puteţi să
vă împotriviţi? 136.
În Cuvântul 77,”Suferind toate întristările ce se întâmplă în viaţa de obşte,
câştigăm Împărăţia Cerurilor”, le spune monahilor că dobândirea desăvârşirii se
face cu osteneală, cu multă trudă şi strădanie : Fiindcă trebuie să vă siliţi ziua şi
noaptea împotriva firii şi să suferiţi toate întristările ce vă vin, fie de la oameni, fie
de la diavolul, în viaţa de obşte 137.
Iar în Cuvântul 19 „Bunăstarea şi mulţumirea vieţii de obşte”, Sfântul
Teodor spune: Deci cu bună rânduială, să vieţuim după plăcerea lui Dumnezeu
şi după rânduielile sfinţilor părinţilor noştri; să petrecem în dragoste, nu cu
felurite prieteşuguri trupeşti, nici cu împlinirea voii noastre în desfătarea poftelor,
nici cu despărţire a rânduielilor, fiecare având ale sale deosebite, ci toţi în acelaşi
duh adunaţi şi împreunaţi după adevăr, numai cu pofta şi dragostea
duhovnicească să slujim Domnului în această viaţă îngerească de obşte, ca într-
un rai. Căci această viaţă este pe de-a-ntregul dar desăvârşit al lui Dumnezeu şi
bunăvoirea Preacuratei Maicii Sale de Dumnezeu Născătoarea, adică de a vă
aduna, cu bună chibzuială, voi toţi la un loc şi de a vă aprinde cu dragostea lui
Dumnezeu, părăsind lumea şi mutându-vă de la cele pământeşti spre cele
cereşti. O; fericită a fost sfătuirea pe care aţi făcut-o la început. O, sfântă şi de
Dumnezeu povăţuită lepădarea de cele trupeşti. O, de trei ori fericită vieţuirea pe
care o petreceţi în poruncile Domnului 138.
În Testamentul său, îi îndeamnă pe monahi : Primiţi egumenul, aşa cum
l-aţi ales toţi, pentru că nimeni n-are voie să aleagă altă viaţă şi alt trai în afară
de obştea frăţească, care vă leagă de Domnul. 139
135
Ibidem., p.32.
136
Ibidem.
137
Ibidem, p. 236.
138
Ibidem, p. 72-73.
139
Ibidem, p. 295. Modelul chinovial studit a fost preluat şi de Lavra Peşterilor, după
mărturia Patericului. A se vedea *** Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev, traducere din limba

55
 Sfântul Teodor, departe de a dispreţui vreo formă oarecare de viaţă
monahală, lasă loc tuturor monahilor în grădina Bisericii. Ba mai mult, el îşi
exprimă admiraţia chiar faţă de un stâlpnic pentru cinstirea icoanelor pe care
acesta o apărase cu preţul multor suferinţe. Sfântul Teodor Studitul îl laudă într-
una din catehezele sale pe acest monah care murise de puţină vreme, ca urmare
a torturilor: Din tinereţe şi până la adânci bătrâneţi, el (acest monah stâlpnic,
n.n.) L-a servit pe Domnul în viaţa monahală. Aceasta ar constitui un elogiu
suficient pentru acest bătrân. Apoi, bărbatul acesta a făcut parte dintre
mărturisitorii credinţei (în icoane, n.n.) pentru că el a fost smuls de către Leon
(Leon V Armeanul, n.n.) cel lipsit de evlavie şi torturat mult; în sfârşit, el a primit
trei sute de lovituri de bici pe spate şi pe piept, faţa i-a fost zdrobită de lovituri de
pumn şi de toiege atât de mult, încât şi-a pierdut doi dinţi, apoi după un anumit
număr de ani, a fost scos din închisoare şi a avut dreptul să iasă. El, după primul
său fel de vieţuire, căci fusese stâlpnic, s-a închis din nou într-o celulă şi acolo,
în multă răbdare şi linişte sosindu-i ultimul ceas al vieţii, şi-a dat sufletul.
Degeaba (împăratul, n.n.) cel lipsit de evlavie a acţionat ilegal; atletul a urcat
către Dumnezeu, graţie mărturisirii sale de credinţă 140.
Sfântul Teodor Studitul laudă mai degrabă statornicia în apărarea dreptei
credinţe, decât modelul de viaţă singuratică a acestui stâlpnic, statornicie pe care
o recomandă şi monahilor săi.
Aceeaşi toleranţă faţă de isihasm o manifestă stareţul Teodor atunci când
îndeamnă pe fiecare monah să stăruiască în diaconia care-i este proprie
spunând: Să secerăm, aşadar, cu râvnă, fraţilor; adică, cel care învaţă trebuie să
greacă de Diac. Drd. Nicuşor Morlova, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, p. 47-48: „Luând
mănăstirea această nouă formă de viaţă (de obşte), cuviosul Teodosie s-a gândit la ce tipic ar
trebui impus întregii obşti. Se gândea foarte mult la acest lucru. A apelat la rugăciunile şi
binecuvântarea cuviosului Antonie şi Dumnezeu nu a întârziat să răspundă. În iconomia Sa, a
făcut astfel încât, să le devină cunoscut tipicul mănăstirii Studion.
Cuviosul monah Mihail, grec de origine care venise de la această mănăstire, se găsea pe
atunci în obşte.Venise de la Constantinopol, ca însoţitor al noului hirotonit Mitropolit de Kiev,
Gheorghe (1062). El l-a înştiinţat, deci pe cuviosul Teodosie, despre viaţa ascetică a monahilor
de la Studion, viaţă pe care el însuşi se învrednicise să o trăiască.
Aceste informaţii i-au plăcut mult cuviosului. Fără întârziere, a trimis pe unul dintre
monahi la Constantinopol cu misiunea de a-l găsi pe monahul Efrem, fostul sfetnic al
domnitorului, care pe atunci tocmai se întorcea de la Sfintele Locuri, şi să-i dea spre îndeplinire
următoarea ascultare: să viziteze mănăstirea Studion, să cunoască el însuşi în mod exact tipicul
şi rânduiala ei şi să le scrie cu toate amănuntele: cum cântă, ce citesc, cum fac metaniile, cum
stau aşezaţi la biserică, la trapeză, ce mănâncă în zile diferite şi altele.
Şi într-adevăr, fericitul Efrem, urmând porunca cuviosului, a urmărit rânduiala mănăstirii,
a scris în mod exact tot tipicul ei şi s-a întors la Kiev.
Îndată ce a primit în mâinile sale textul respectiv, cuviosul Teodosie a dat poruncă să fie
citit pentru toată obştea. De atunci Lavra Peşterilor a început să-şi desfăşoare viaţa liturgică şi
monahală după tipicul studit. De aici l-au luat apoi şi celelalte mănăstiri, punîndu-l în practică
exact după rânduiala stabilită de cuvios. Astfel, toate mănăstirile ruseşti, care mai înainte nu
avuseseră un tipic mănăstiresc în sine, se orientau după Lavră, pe care o considerau ca un bun
model în toate chestiunile monahale”.

140
S.Theodori Studitae, Sermo CXXI, în P.G., vol.XCIV, col. 667 B,C, apud Dorin-Gabriel
Pandele, op. cit., p. 147.

56
culeagă învăţătură, superiorul – zel, iconomul – bună chivernisire, diaconul –
diaconie, subordonatul – ascultare, isihastul – linişte, cel care se roagă -
perseverenţă, încât toţi să obţină în toate atât cât pot 141.
Superioritatea vieţii chinoviale asupra celei idioritmice este vizibilă şi în
cuvântul introductiv la traducerea catehezelor Sfântului Teodor, scris de însuşi
traducătorul acestora în limba română, Filaret, Episcopul Râmnicului, la 1784:
Rânduiala vieţii de obşte este mai bună decât toate celelalte, căci aceasta
urmează vieţii îngereşti, fiindcă şi îngerii aşa petrec în cer; nimeni nu are voia sa,
ci toţi sunt supuşi poruncii lui Dumnezeu. Această rânduială au avut-o şi Sfinţii
Apostoli când vieţuiau împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos pe pământ. Încă
şi după înălţarea Mântuitorului la ceruri, rămânând ei pe pământ, tot această
rânduială au ţinut-o, după cum ne adeverează Faptele Sfinţilor Apostoli, zicând:
«Că era inima celor ce au crezut una, aşişderea şi toate averile lor împreună le
aveau, nedespărţite» 142.

IV.3. Tunderea monahală – al doilea Botez

Intrarea în cadrul obştii se face prin cel de-al „doilea Botez” care este
tunderea monahală. Chiar dacă în această epocă se obişnuia consacrarea în
cadrul a două stări, schima cea mică şi, mai apoi, schima cea mare, totuşi
Sfântul Teodor respinge această dublă consacrare ca fiind una contrară tradiţiei
Părinţilor. În Testamentul său scrie stareţului obştii: Nu tunde pe nimeni în chipul
cel mic al călugăriei şi după aceea în cel mare, pentru că chipul este unul singur,
ca şi Botezul, şi aşa au făcut şi sfinţii Părinţi 143.
În momentul depunerii celor trei făgăduinţe, îngerii sunt prezenţi:
făgăduinţele voastre le are Dumnezeu scrise prin mărturia sfinţilor săi îngeri 144.
Sfântul Teodor scrie că omul are parte de trei naşteri:
- una biologică,
- alta realizată în apa Botezului,
- iar a treia, desăvârşită, prin tunderea în monahism, care este o
naştere sufletească:
Cu înţelepciunea apostolească, cu vitejia mucenicească, cu fericirea
cuvioasă şi vrednicia îngerească, cu ajutorul ceresc şi cu dar de Dumnezeu
dăruit, aţi ieşit din lume şi aţi intrat în staulul lui Hristos. Făcându-vă nouă
naştere sufletească, aţi crescut, v-aţi nevoit, v-aţi întrarmat cu arme
duhovniceşti şi aţi biruit pe Amaleciţi, pe Amorei pe Cananei şi pe celelalte
neamuri ale patimilor, şi aţi trecut Iordanul cu luminarea cea de a doua a
botezului. Iar de acum înainte aţi început a împărăţi şi moşteni pământul
141
S.Theodori Studitae, Sermo XVII, în P.G., vol.XCIX, col. 531 D, ibidem.
142
Filaret, Episcopul Râmnicului, Arătare că viaţa cea de obşte este cea mai cu lesnire
mântuitoare. Alcătuită din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi Dascăli, în vol. Cuvintele Sfântului Teodor
Studitul, ed. cit., p.8.
143
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, ed.cit., p. 294.
144
Ibidem, p. 237.

57
făgăduinţei, ce v-a arătat Dumnezeul nostru cel adevărat, pământul din care
curge mierea şi laptele nemuririi şi al vieţii veşnice. 145

O nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu; din nefiinţă ne-a adus la

fiinţă. El i-a ridicat pe cei care au căzut şi ne-a dăruit un al treilea har, şi mai
mare, desăvârşirea monastică146 .
Cu un alt prilej, stareţul spunea: Ne-am lepădat de omul cel vechi, care a
căzut prin înşelăciunea şarpelui. Ne-am lepădat de gustarea amară a primei
neascultări, prin care a intrat în lume moartea cea cu multe patimi. Am lepădat
odată pricinile naşterii noastre cele rele, prin apa sfântului Botez şi a Sfântului
Duh. Apoi după marea milă a lui Dumnezeu, şi la al doilea Botez ne-am luminat
prin pocăinţă, iar făgăduinţele voastre le are Dumnezeu scrise prin mărturia
sfinţilor săi îngeri. Chiar şi eu, ticălosul, le am însemnate. Când v-aţi tuns, v-aţi
luminat, v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, zidit după Dumnezeu, în sfinţenie şi
dreptate. 147
Omul luminat odată cu tunderea părului său la intrarea în monahism
devine o făptură nouă, începe o viaţă nouă, cea de monah. Întoarcerea la viaţa
de laic de dinaintea tunderii monahale este văzută o cădere, un păcat foarte
grav. Monahismul este o stare deplină şi definitivă, până astăzi.
Adresându-se unora dintre monahii care se făceau vinovaţi de rele
purtări, cu multă amărăciune Sfântul Teodor le spune: De ce dar vă întoarceţi
iarăşi la cele dintâi? Pentru ce vă întoarceţi ca şi câinii la vărsătură? Pentru ce
vă faceţi nevrednici de împărăţia cerească, după cuvîntul Domnului? Fiindcă
puneţi mâna pe plug şi vă uitaţi înapoi. Martor îmi este Domnul că pentru că vă
iubesc, vă mustru cu întristare, cu frică şi cu mângâiere. Ce zice în Biblie despre
israeliteni? S-au întors cu inima lor la Egipt, îşi aduceau aminte de ceapă, de
cărnuri, de cazanele Egiptului şi de viaţa ticăloşită ce o duceau acolo.
Aşadar ne-am întors şi noi în lume, la cele din lume şi cele ce făceam acolo
le facem şi aici. Vai, noi care trebuia să fim ca îngerii, nu suntem măcar nici ca
mirenii cei milostivi! 148
Această viziune a Sfântului Teodor este profund diferită de cea catolică şi
budistă, ea acceptând o practicare parţială sau temporară a voturilor monahale,
după care cel în cauză se poate reântoarce la viaţa pe care a dus-o mai înainte.
O altă mărturie evidentă a marii preţuiri de care s-a bucurat viaţa
monahală la Sfântul Teodor Studitul este integrarea acesteia între Sfintele Taine
ale Bisericii. Sfântul Teodor aminteşte şase Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea,
Euharistia, Preoţia, Înmormântarea şi starea monahală149.
Nu este deloc întâmplătoare această alegere a tainelor, diferită de cea
stabilită mai târziu de Biserică. Alegerea consacrării monahale şi a înmormântării
ca taine ale Bisericii se datorează, probabil, caracterului definitiv, care este
145
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, ed.cit, Cuvântul 2, p.20.
146
S.Theodori Studitae, Sermo XXV, în P.G., vol.XCIX, col. 541 B, apud Dorin-Gabriel
Pandele, op. cit., p. 151.
147
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, ed.cit., p.237.
148
Ibidem.
149
Theodor Studitae, Epistola CLXVI – Theoctisto eremitae, în P.G., vol.XCIX, col.1523 B,
, apud Dorin-Gabriel Pandele, op. cit., p. 152.

58
propriu acestor slujbe. Sfântul Teodor era convins că aceasta este Tradiţia sfântă
primită de la Apostoli.
În capitolul V al lucrării noastre, ne propunem să prezentăm în detaliu
„rânduiala şi slujba marelui şi îngerescului chip”, mărturisirile şi făgăduinţele pe
care le face candidatul la călugărie, cateheza pentru candidatul la „viaţa
desăvârşită”, rugăciunile care se rostesc şi veşmintele monahale.

IV.4. Viaţa internă a comunităţilor studite

În obştea studită, rolul cel mai important era rezervat, fără îndoială,
egumenului. În jurul său gravita, de fapt, întreaga viaţă a obştii. Evident, rolul
acestuia nu poate fi înţeles decât în relaţie organică cu comunitatea sa.
Principiul esenţial bunei vieţuiri în mănăstire era cel al armoniei dintre
egumen şi călugări. Armonia însă nu se putea realiza, decât în cadrul unei
ascultări depline faţă de superior, printr-o lepădare totală a monahului, nu doar
de bunurile acestei vieţi, ci chiar şi de eul său cel mai profund, spre a face loc
smereniei lui Hristos. Ascultarea şi lepădarea de toate150, până chiar şi de cele
mai nesemnificative lucruri, sunt vizibile în programul de muncă şi de rugăciune
al comunităţii. Doar golirea de sine însuţi poate face loc lui Hristos, singura
bucurie şi avuţie a unui monah.
...auziţi cuvintele mele, ca să nu grăim în zadar şi să aruncăm sămânţa în
pământ înţelenit; pentru că nici noi nu vom secera nimic şi nici voi nu veţi rodi,
ca un pământ rău, înţelenit şi plin de spini, din care numai patimi răsar, iar nu
fapte bune. Deci trebuie să ascultaţi toţi şi să vă gândiţi pururea şi în tot ceasul şi
mai ales în ziua învăţăturii că acum este: ori vremea pierzării, dacă nu ascultaţi,
ori zile de sârguinţă, pentru ca viaţa noastră să fie roditoare, iar calea dreaptă.
Deci să alergăm, să ne sârguim ca să plăcem Domnului pentru toate; iată în
viaţa noastră este şi viaţa şi moartea151.
...fiecare din voi, o iubiţii mei fraţi, să lucreze bunătatea pentru
întemeierea sa şi a vecinului său. Arătaţi-vă fără de împiedicare şi scandal în
toate zilele înaintea lui Dumnezeu şi la adunarea fraţilor, nu cu tulburare
stricătoare de pace, nu cu cârtire pierzătoare de suflet, nu cu mândrie
împotrivitoare lui Dumnezeu, nu cu poftă trupească, ci cu ascultare şi mare
linişte, fără de tulburare şi fără de scandal şi cu cuget bun, pentru bunătatea şi
pentru porunca dumnezeiască; în scurt, pentru mântuirea voastră 152.

150
Stareţul Teodor le cerea monahilor să renunţe la orice proprietate personală, dar mai
ales la dorinţa de a dobândi un anumit bun. Din această cauză, monahul nu trebuia să deţină în
mod personal nimic, nici chiar un ac. O serie de cateheze îi mustră foarte aspru pe monahii care
aveau bunuri personale, ascunse cunoştinţei stareţului: blănuri, cufere, cuţitaşe, centuri
ornamentale, pantofi, stofe etc. Lepădarea de bunurile lumii reiterează atât sărăcia lui Hristos, cât
şi supunerea Sa totală faţă de Tatăl. Pentru Sfântul Teodor, această lepădare este o adevărată
urmare a lui Hristos.
151
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, Cuvântul 4, p. 25.
152
Ibidem, Cuvântul 5, p. 31.

59
 J. Leroy crede că în mănăstirile studite orarul era cel solar, iar programul
de slujbă şi de muncă era mai puţin exact, dar strâns legat de ziua solară. Timpul
era măsurat şi perceput în funcţie de lungimea umbrei, pe care o măsurau cu
pasul. Acest mod de măsurare a timpului a fost păstrat chiar şi după
descoperirea ceasului mecanic, în mănăstirile de tradiţie studită. Această
legătură între ciclul solar zilnic şi marele ciclu anual după care erau organizate
toate activităţile mănăstirii era considerat un principiu de echilibru sufletesc 153. Pe
de altă parte, viaţa monahului, ca de altfel întreaga viaţă liturgică, economică şi
socială a mănăstirii erau strict legate de ciclul solar, de lumina soarelui.
Mănăstirea sau, mai exact, comunităţile aflate sub conducerea Sfântului
Teodor aveau în centrul lor biserica. Biserica Studionului era aşezată în imediata
apropiere a portului de la Poarta Aurită a oraşului, între zidul lui Constantin cel
Mare şi zidul lui Teodosie. Cele două ziduri fortificate încingeau ca nişte brâie
oraşul, făcându-l inexpugnabil. Astăzi, în Istanbul se mai pot zări doar câteva
fragmente din zidul original, care trimit cu gândul la celebra mănăstire de
altădată.
Rugăciunile în comun erau prilejul cu care se reuneau practic toţi monahii
din mănăstire. Cultul divin din mănăstire acorda o importanţă deosebită
persoanei stareţului, văzut în armonie cu ceilalţi membri ai obştii. Marea
majoritate a călugărilor cântau rugăciunile comune.
Trebuie, o fraţilor, să punem mare silinţă pentru că a celor ce se nevoiesc
este împărăţia cerurilor. Mai vârtos să vă nevoiţi spre rugăciune, ca îndată ce
loveşte toaca, cu toţii dimpreună să vă adunaţi ca o turmă, ca şi cum aţi fi
chemaţi de îngeri să vorbiţi cu Dumnezeu şi să slujiţi cu cântări duhovniceşti, şi
nu veţi lua daruri de răsplătiri vremelnice şi trecătoare, ci dumnezeieşti şi veşnice
daruri, care luminează şi înviază sufletele. Grăbindu-vă, strigaţi cu un glas şi cu
o cântare, trâmbiţând spre slava Domnului Dumnezeu. La sedelne cu toţi
împreună cântaţi, la citiri fiţi în stare de veghe, treji la pesne şi cu umilinţă la
cântări, luminându-vă cu bucurie sufletească, şi cu atâta silinţă să cântăm încât
să ruşinăm pe diavolul. Făcând dimpotrivă înseamnă că-l veselim. Mai vârtos, să
fim cu luare aminte la rugăciuni, ca rugându-ne cu curăţie prea curatului
Dumnezeu, să ne luminăm mai mult, iar să nu ne întunecăm 154.
...alergaţi cu toţii la slujbele bisericii: ceasul întîi, al treilea, al şaselea şi al
nouălea, la vecernie şi pavecerniţă, la care,stând cu evlavie, vă poftesc să vă
rugaţi cu umilinţă şi să cântaţi cu osârdie, nu cu lene, căci cei ce se lenevesc cad
sub osândă – aşa cum este scris: blestemat, cel ce face lucrul Domnului cu
lenevie 155.
Frumuseţea vocii sau armonia cântării erau considerate inutile, dacă nu
chiar periculoase pentru un monah. Tot ceea ce era artistic, căutarea frumuseţilor
pământeşti erau dispreţuite, iar monahii erau îndemnaţi să caute întâi de toate
frumuseţea cea dinlăuntrul inimii, prin cultivarea virtuţilor cele care sunt
adevăratele şi netrecătoarele frumuseţi.

153
J.Leroy, La vie quotidienne du moine studite, în Irenikon, an XXVII (1954), p.28, apud
Pr. dr. Dorin-Gabriel Pandele, op. cit., p. 153.
154
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, Cuvântul 4, p.26.
155
Ibidem, Cuvântul 8, p. 40.

60
 Viaţa cotidiană a unui monah nu era tocmai uşoară. Lipsa unei igiene
riguroase era acceptată voluntar, ca un act de smerenie şi de renunţare la orice
confort. Săptămânal, monahii îşi schimbau hainele şi încălţămintea, fără a se
preocupa de dimensiunile necesare fiecăruia şi nici măcar de posibilele boli sau
paraziţi care se transmiteau în mod inerent de la unul la celălalt. Dormeau într-un
dormitor comun, cei tineri răsfiraţi printre cei mai în vârstă. O candelă îi veghea
întreaga noapte pe cei care dormeau. Munca era împărţită în funcţie de sezonul
agricol, iar diaconiile fiecăruia erau împărţite conform cu ceea ce rânduia
stareţul, fiind interzise căutarea sau schimbarea unor anumite diaconii între
monahi. Hrana acestora era frugală şi se compunea din două mese pe zi, cu
excepţia perioadelor de post sau de penitenţă personală. Acceptarea diaconiei
era strâns legată de votul ascultării, iar diaconiile se împărţeau periodic. Munca,
somnul, rugăciunea, diaconiile trebuiau să fie absolut egale, comune. Spiritul
comunitar era foarte puternic în mănăstirile studite.
Dincolo de rigiditatea sau monotonia care pot plana asupra unei astfel de
comunităţi, trebuie spus că toţi erau trataţi ca persoane umane de o valoare
inestimabilă, valoare dată de chipul lui Dumnezeu din om. De aici s-a născut
respectul şi dragostea profundă a egumenului pentru obşte, după cum însuşi
mărturiseşte: Împreună pătimesc în încercarea voastră şi mă bucur pentru
bucuria voastră. Pentru că voi sunteţi fraţii mei, copiii mei, părinţii mei, cunoscuţii
mei, dragostea, dorirea şi cununa mea... 156.
Slujbele zilnice erau, de regulă: Miezonoptica urmată de Utrenie.
Dimineaţa se săvârşea Liturghia, la care participau toţi călugării. La cântarea a
IV-a a canonului, egumenul se aşeza într-un anumit spaţiu mai retras, pentru a
primi mărturisirea gândurilor fiecărui monah. Această formă de penitenţă şi de
îndrumare spirituală se făcea de către fiecare monah, dat fiind faptul că fără
acest act penitenţial, orientativ şi consolator, progresul sufletesc nu este posibil.
Trebuie spus că această practică era obligatorie şi reprezenta una dintre
caracteristicile monahismului studit, cultivate cu succes mai apoi de către mai
mulţi alţi mari asceţi. Nu poftiţi proorocii, nu cereţi fără de vreme dregătorii din
care pricină să se tulbure inimile voastre, ci vă mărturisiţi gândurile voastre, ca
să afle odihnă sufletele voastre 157.
Strâns legată de acest act este cateheza egumenului, rostită special spre
edificarea monahilor. Aceste cateheze nu erau deloc lucrări savante, căci
monahii studiţi erau în mare măsură oameni simpli, ci erau destinate mai cu
seamă zidirii duhovniceşti a acestora.
Referitor la acest aspect, s-a încercat să se acrediteze teza conform
căreia mănăstirea studită ar fi fost un fel de academie, unde monahii erau
destinaţi mai cu seamă erudiţiei, studiului şi copierii de manuscrise 158. Este
adevărat că în catehezele Sfântului Teodor apar menţionaţi de mai multe ori
caligrafii şi toate îndatoririle pe care aceştia le aveau, precum şi pedepsele
156
S.Theodori Studitae, Sermo CXXXIV, în P.G., vol. XCIX, col. 686 A, apud Pr. dr. Dorin-
Gabriel Pandele, op. cit., p. 154.
157
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul , Cuvântul 4, p. 29.
158
Această opinie este evidentă în monografia lui Abbe Marin, Saint Theodore ..., p. 68-
69. Pornind de la aceasta, ea a trecut în scrierile multora dintre teologii catolici şi ortodocşi, vezi
Pr. dr. Dorin-Gabriel Pandele, op. cit., p. 155.

61
administrate celor care greşeau la copierea manuscriselor sau distrugeau
instrumentarul de lucru, însă aceşti monahi literaţi reprezentau doar o minoritate.

Locul central în comunitatea studită era rezervat muncii cu braţele. Văd

eu însumi,cu ochii mei, o fraţilor, că neîncetat şi cu toţii vă nevoiţi în slujbele
voastre: unii din voi privegheaţi până ce dospeşte pâinea, vă trudiţi mâinile s-o
frământaţi, vă dogoriţi la focul cuptorului; alţii vă osteniţi cu săpatul viilor; alţii vă
trudiţi pe drumuri, umblând pentru îndeplinirea ascultărilor: alţii vă îndeletniciţi cu
lucrul de mână, cu cusătura, cu scrisul, cu spălatul rufelor; alţii la bucătărie, la
masă, la vase, la chelărie, la îngrijirea bolnavilor 159 .
Mănăstirea studită dispunea de o sumedenie de diaconii specifice care
erau destinate să faciliteze viaţa monahilor în comunitate. Siliţi-vă la lucrul
mâinilor voastre, ca să vă deprindeţi cu sârguinţa 160, îi sfătuia Sfântul Teodor pe
fiii săi duhovniceşti. Mâinile mele sunt cei ce se ostenesc; lucraţi dar, o mâinile
mele, şi nu conteniţi slujba cuvioasă, căci mâna Domnului vă întăreşte şi dintr-o
parte şi din alta. Şi nu vă împotriviţi, de vreme ce împreună ajutându-vă, împliniţi
toată trebuinţa trupului vostru. Voi, purtătorii de grijă, sunteţi ochii mei. Deci
căutaţi binele uitându-vă cu băgare de seamă şi mai înainte spuind greşala celor
ce pot să se poticnească, ca să vă faceţi vrednici de paza lui Dumnezeu. Am şi
picioare: acestea sunt cei ce ţin greutăţile fraţilor cu vitejie şi cu bucurie. Şi să
ştiţi, că de veţi răbda în această stare bună, vă veţi odihni în veci. Nu fac această
mustrare, ca să vă veselesc, ci ca să vă deştept silinţa, când vă leneviţi şi când
nu vă gândiţi la osteneli.
Marea parte a acestor diaconii era legată de munca agricolă.
Voi, lucrători de pământ, sunteţi mângâierea mea. Deci toţi împreună tăiaţi
brazdele drepte şi nu lăsaţi petecele netăiate cu plugul, ci faceţi brazdele dese,
aproape una de alta, ca să intre lesne sămânţa de grâu înlăuntru, în inima
pământului, şi să dea roadă multă. Siliţi-vă şi vă îndemnaţi spre bine, făcându-le
toate cu înţelepciune şi după rânduială, urmând plugarului celui mai mare ce
merge înainte; aşijderea şi el să poarte grijă de ceilalţi. Urmând unul altuia, să vă
ajutaţi unul pe altul şi aşa veţi fi şi mădulare ale lui Hristos (după cum zic
dumnezeieştile cuvinte) şi Hristos vă va fi cap, şi având cap pe Hristos de cine
vă veţi teme? Sau ce lucru nu veţi dobândi? Pâmântul şi cerul, cu adevărat, veţi
stăpâni şi veţi moşteni toate bunătăţile cele făgăduite 161.

IV.5. Egumenul, părintele obştii monahale

Stareţul era capul comunităţii, părintele, prin excelenţă. Dacă în anumite

perioade, cenobitismul a fost privit ca o simplă reuniune de monahi, Sfântul
Teodor a luptat contra acestei concepţii cu toate forţele sale. Pentru el, egumenul
este capul comunităţii, relaţia lor însă este una organică, strânsă. Sfântul Teodor

159
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, Cuvântul 8, p.40.
160
Ibidem, Cuvântul 10, p. 50, Cuvântul 1, p. 16.
161
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, ed.cit., Cuvântul 1, p.16-17.

62
se adresează monahilor îndemnându-i : Să devenim, fraţilor, din ce în ce mai
mult un «singur trup şi un singur duh» (Efeseni 4,4), după cum am fost chemaţi
în singura speranţă pe care o implică chemarea voastră, iubindu-ne unii pe alţii
precum membrele aceluiaşi trup, suportându-ne unii pe alţii, înconjurându-ne
mutual de bunăvoinţă, purtându-ne greutăţile unii altora 162. Limbajul acesta şi
analogia membrelor aceluiaşi trup fuseseră folosite şi de Sfântul Apostol Pavel
pentru ilustrarea relaţiilor dintre membrii Bisericii. Comunitatea studită se
revelează încă o dată ca fiind o imagine a Bisericii.
În această perspectivă unitară trebuie văzută şi dezvoltarea puternică a
funcţiilor specifice şi complementare din cadrul obştii. Sfântul Teodor consideră
că monahii sunt cu adevărat Trupul lui Hristos, după modelul Bisericii, iar în
anumite momente, Biserica însăşi. Acest corp are un cap, iar acesta este
egumenul. Atât capul acestei comunităţi, cât şi comunitatea însăşi nu pot fi
despărţite, nu se pot împlini decît în deplină armonie. Din acest punct de vedere,
mănăstirea studită cu multitudinea de sarcini specifice, de ascultări ale fiecărui
monah constituie mediul cel mai propice pentru viaţa monahală.
Egumenul trebuie să dovedească o serie de calităţi care să-l facă apt să
ajute la creşterea spirituală a fiilor săi. Dintre acestea, dreapta socoteală sau
discernământul este atât de necesară celui ce conduce, fiindcă cei ce urmează
calea ascezei şi nu sunt conduşi de dreapta socoteală sau cu dreaptă socoteală
sunt supuşi multor primejdii 163.
Sfântul Teodor Studitul se adresează cârmuitorului obştii monahale:
Nu trece cu vederea lucrurile care trebuie îndreptate. Chiar lucrurile mici
nu le lăsa necercetate, crezând că sunt bune, căci pot aduce mare răzvrătire
între fraţi. Aşa de pildă, de mănâncă cineva în ascuns, să fie pus la canon. De
are ceva deosebit, un lucru cât de mic, ia-l de la dânsul. De nu vrea să lucreze,
opreşte-l de la mâncare. De pârăşte sau fură cineva, scoate-l pe poartă afară,
aşa cum orânduieşte pravila 164.
Când unii egumeni tineri şi-au ridicat mănăstiri proprii pentru a fi ei înşişi
stareţi, Sfântul Teodor i-a criticat cu multă asprime, ca pe unii care nu au deprins
încă tainele vieţii călugăreşti, dar voiesc să fie cinstiţi ca adevăraţi părinţi,
întemeietori de mănăstiri. De altfel, Sinodul al VII-lea Ecumenic a luat măsuri
contra celor care încep construirea de locaşuri de cult fără o bază solidă şi a
reglat situaţia monahismului intrat în dezordine, în urma disputelor iconoclaste.
Pentru Sfântul Teodor, sarcina de adevărat părinte al întregii obşti se
îndeplineşte prin două mari oficii care-i sunt rezervate exclusiv: cateheza şi
mărturisirea gândurilor.

IV.5.1. Egumenul – catehet

162
S.Theodori Studitae, Sermo XXIV, în P.G.,vol.XCIX, col.569 D, apud Pr. dr. Dorin-
Gabriel Pandele, op. cit., p. 156.
163
Episcop Varsanufie Prahoveanul, Ascultarea-condiţie “sine qua non” pentru mântuirea
monahului, în „Glasul Bisericii”, nr. 9-12/2005, p. 425.
164
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, Cuvântul 22, ed. cit., p. 80.

63
 Duminica, miercurea şi vinerea, stareţul se adresa monahilor săi prin
intermediul catehezelor. Aceste cateheze sunt mai degrabă scurte cuvântări,
multe dintre ele strict legate de evenimentele epocii şi urmăresc, în primul rând,
să-i facă pe monahi să înţeleagă ce înseamnă monahismul chinovial, ce
presupune viaţa de monah şi, mai ales, să-i încurajeze să reziste persecuţiilor
declanşate de autoritatea imperială. Forma lor îngrijită, logică, argumentată biblic
şi din scrierile marilor asceţi, îndreptăţeşte presupunerea că acestea vor fi fost
transcrise de ucenicii stareţului, la puţin timp înainte sau după rostirea lor.
Stareţul justifică admirabil necesitatea şi folosul catehezelor, spunând:
Cuvintele fac drum către fapte, cuvintele bune către fapte bune, iar cuvintele
contrare către fapte contrare. Deci, pentru că dorim să avem o conduită bună, să
revenim la cuvintele bune şi la binefăcătoarele lor frecventări ca să nu ne rătăcim
în afara datoriei noastre 165.
În Epistola sa către corinteni, Sfântul Apostol Pavel se adresează
creştinilor din Corint, argumentându-şi atitudinea severă luată faţă de cel care a
greşit şi apoi s-a pocăit, spunând: Căci din multă supărare şi cu inima strânsă
de durere, v-am scris cu multe lacrimi, nu ca să vă întristaţi, ci ca să cunoaşteţi
dragostea pe care o am, cu prisosinţă, pentru voi (II Cor., 2, 4).
Acest limbaj, ca de altfel, întreaga argumentaţie a Apostolului Pavel se
regăsesc şi în catehezele Sfântului Teodor.
Asemenea Apostolului Pavel, Sfântul Teodor simte nevoia de a rosti
cateheze, din dorinţa stareţului de a corecta cu dragoste lipsurile monahilor, după
cum se justifică chiar el: Pentru că, bietul de mine, aceasta este sarcina mea, am
fost forţat să vă cert în precedenta cateheză, nu pentru a vă face supărare
(îndrăznesc a folosi cuvintele apostolului, II Cor. 2, 4), ci pentru ca voi să ştiţi
extrema dragoste pe care v-o port...166.
Stareţul este împins să rostească aceste cateheze conştient că trebuie să
dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru cei care s-au supus lui ca monahi,
în mănăstire 167.
Cât priveşte folosul strict al catehezelor, acesta este deosebit de important
atât pentru comunitate, cât şi pentru cel care rosteşte cuvântul.
Fraţilor şi părinţilor poate cineva va considera util a spune că noi nu
tragem nici un folos din aceste cateheze. Însă, după părerea mea, profitul este
mare pentru noi. În sfârşit, ceea ce este pământul pentru cer, ceea ce este apa
pentru cel însetat, asemenea este cateheza pentru cel care o ascultă cu
inteligenţă. De unde vine dispoziţia naturală a sufletului de a fi pervertit? De
unde vin războaiele şi luptele şi disensiunile din comunităţi? Nu cumva din
absenţa învăţăturii şi a îndemnului? Dar acolo unde se regăsesc învăţătura şi
îndemnul, acolo se regăsesc pacea şi stabilitatea, acolo odihneşte Duhul Sfânt.
Iată pentru ce mă grăbesc şi eu, smeritul, cu teamă, dar şi cu dragoste, ca să vă
vorbesc, să vă îndemn, să vă încurajez şi să vă readuc aminte pentru cazul în
care aş putea să vă salvez pe voi, dar şi pe mine, de tentaţiile diferite ale
165
S.Theodori Studitae, Sermo XLVI, în P.G., vol.XCIX, col.571 C, apud Pr. dr. Dorin-
Gabriel Pandele, op. cit., p. 157.
166
S.Theodori Studitae, Sermo CXXXIV, în P.G. vol. XCIX, col.686 A, ibidem .
167
S.Theodori Studitae, Sermo CXII, în P.G., vol. XCIX, col.653 B, apud Pr. dr. Dorin-
Gabriel Pandele, op. cit., p. 157.

64
diavolului. Recunosc că şi voi îmi aduceţi cel mai mare ajutor, mai ales primii din
fraternitate, şi că vă am pe toţi drept colaboratori pentru ceea ce este bine 168.
Sfântul Teodor este deosebit de convingător atunci când se adresează cu
formula „Fraţilor şi părinţilor”. Teodor Studitul explică în această cateheză de ce
utilizează totdeauna modul de adresare: Fraţilor şi părinţilor, spunând : Nu voi
înceta să vă salut cu acest frumos nume relevând fraternitatea şi paternitatea,
ştiind că pentru voi salutarea este adevărată, iar nu mincinoasă. În realitate,
aşadar, sunt adevăraţi Fraţi şi Părinţi cei care, mai mult decât pe părinţi, mai mult
decât pe fraţi, mai mult decât familia, mai mult decât patria, mai mult decât tot
ceea ce este vizibil, L-au iubit pe Dumnezeu şi au ales viaţa care-I place Lui; ei
au o singură inimă şi un singur Duh şi au pe Dumnezeu ca Tatăl, iar oraşul lor
este Ierusalimul ceresc 169 .
Cateheza constituie pentru ascultătorii ei o adevărată hrană
duhovnicească, potrivit cuvintelor Sfântului Teodor: Fraţilor şi Părinţilor; un lucru
este hrana cea după trup, şi un alt lucru este hrana cea după Duh; una este dată
de econom sub forma hranei, băuturii şi a veşmintelor, iar cealaltă este dată de
mine, smeritul servitor, prin cuvânt şi prin învăţătură. 170
Datoria stareţului este în primul rând aceea de a învăţa dreapta credinţă
şi de a îndemna la o viaţă cât mai curată. De aici, din teama de dreapta judecată
şi în speranţa unei generoase răsplătiri, decurge râvna neobosită a stareţului de
a vorbi ascultătorilor săi, după cum se exprimă chiar Sfântul Teodor: Fraţilor şi
părinţilor; nu fără osteneală pronunţ eu dinaintea voastră aceste cuvinte scurte şi
simple, ci pentru că este sarcina superiorului de a osteni «în cuvânt şi în
învăţătură» potrivit afirmaţiilor apostolului,şi este necesar pentru binele comun ca
eu să mă ostenesc puţin, iar aceasta cu bucurie. Dacă păstorul se osteneşte
păscându-şi turma sa, el se bucură în acelaşi timp în speranţa răsplătirii şi din
dorinţa de a-L mulţumi pe mai-marele păstorilor 171.
Cateheza este destinată într-o măsură restrânsă şi laicilor care veneau în
contact cu monahii studiţi, dată fiind aşezarea mănăstirii chiar în oraş. Studiţii şi-
au făcut o adevărată datorie şi cinste din a-i învăţa pe laici credinţa ortodoxă. De
aceea, în perioada secolelor VIII-IX s-a constatat o influenţă puternică a
monahilor asupra laicilor. Ei erau gata să ofere îndrumare spirituală celor care
căutau acest lucru, pentru că erau convinşi de faptul că aveau această misiune.
Dacă instituţia îndrumării spirituale a existat chiar din secolele IV-V, totuşi
dezvoltarea puternică a acesteia se datorează, paradoxal, tocmai perioadei
iconoclaste. Cu prilejul marilor tulburări care au clătinat imperiul timp de aproape
un secol, oamenii au căutat, în mănăstirile studite mai ales, un răspuns la
frământările lor. Relaţiile dintre monahi şi populaţie s-au strîns şi mai mult. Pe de
altă parte, mulţi monahi au găsit refugiu printre laici, atunci când mănăstirile lor
au fost închise sau prădate. În această perioadă s-au afirmat cu o mare vigoare
importanţa îndrumării duhovniceşti şi, implicit, importanţa părinţilor în viaţa
laicilor.

168
S.Theodori Studitae, Sermo CV, în P.G., vol.XCIX, col 644 C, ibidem.
169
S.Theodori Studitae, Sermo CXIV, în P.G., vol.XCIX, col.655 C, ibidem.
170
S.Theodori Studitae, Sermo LXXVII, în P.G., vol.XCIX, col.611 B, ibidem, p.158.
171
S.Theodori Studitae, Sermo XC, în P.G., vol XCIX, col.626 A, B, ibidem, p. 159.

65
 IV.5.2. Egumenul şi dezvăluirea gândurilor

Îndrumarea duhovnicească era strâns legată de o anumită prescripţie a

regulilor studite: dezvăluirea gândurilor, a frământărilor celor mai intime către
egumen. În timpul cântării canonului Utreniei, fraţii veneau unul câte unul
înaintea acestuia, într-un loc mai retras şi-şi dezvăluiau gândurile lor spre
însănătoşirea sufletelor 172.
Aceasta era o obligaţie zilnică şi nu se reducea doar la perioada Postului
Mare, aşa cum s-ar putea interpreta ca urmare a faptului că această prescripţie
este trecută în rândul îndatoririlor legate de parcurgerea cu folos a acestui post.
Ca unii ce avem îndelungă călătorie pe marea acestei vieţi, nu e cu
putinţă de a nu ne supăra vânturi potrivnice, adică războaiele trupului. Căci se
vor ridica furtuni, poftele trupeşti, şi valuri se vor înălţa din adâncimea inimii,
gândurile, şi altele câte se întâmplă la cei ce umblă pe mare, precum jefuitorii
care sunt diavolii cei prea vicleni. Smârcuri, adică orbirea necunoştinţei; pietre
acoperite sub apa mării, adică orbirea necunoştinţei; pietre acoperite sub apa
mării, adică negătirea sufletelor noastre. Iată înmulţirea apei în corabie,
nemărturisirea păcatelor însemnează, că de multe ori se întâmplă, din lenevirea
corăbierilor; adică nu scoate apa din corabie şi, dorm, se îneacă şi ei şi corabia.
Pentru aceea şi noi, iubiţii mei fraţi, de toate acestea să ne păzim cu nevoinţă şi
să umblăm cu priveghiere în calea lui Dumnezeu. Iară mai vârtos să ne
mărturisim gândul inimilor noastre adesea, ca să nu se adune apa multă a
cugetelor în sufletele noastre şi să ne împresoare adâncimea cea de apoi, după
glasul cel proorocesc 173.

Maniera de a contribui la disciplinarea gândurilor nu era nouă, ci a fost

recomandată sub formă voalată şi de către alţi asceţi, în scopul progresului
duhovnicesc, mai ales în perioada de început a vieţii monahale. Ea este
consemnată anterior de către Sfântul Ioan Scărarul în cartea sa, după cum se
pot observa îndemnuri similare şi la asceţii secolelor IV - VII: Sfinţii Antonie, Ioan
Casian, Evagrie, ava Moise etc.
În perioada secolelor VIII – IX, influenţa studită se face simţită puternic,
mai ales după moartea Sfântului Teodor. Simeon cel Evlavios este cel care-l
îndeamnă pe ucenicul său, Sfântul Simeon Noul Teolog, să-şi mărturisească
zilnic gândurile sale înaintea stareţului, zicându-i: În fiecare zi descoperă-ţi toate
gândurile tale părintelui tău duhovnicesc şi primeşte ceea ce-ţi spune el ca fiind
rostit chiar de gura lui Dumnezeu 174. Trebuie făcută distincţie între mărturisirea
gândurilor şi Taina Mărturisirii sau a Spovedaniei. Între dezvăluirea gândurilor şi
Taina Spovedaniei există o serie de asemănări şi deosebiri.

172
Hypotiposis, în P.G., vol. XCIX, col.1711B, ibidem.
173
Cuvintele Sfântului Teodor , Cuvântul 2, p.19.
174
Saint Simeon Stoudite, Discours ascetiques, trad. fr. L. Neyrand S.J., Les etition du
Cerf, Paris, 2001, p.79, apud Pr. dr. Dorin-Gabriel Pandele, op. cit., p. 160.

66
 Sunt asemănătoare prin exigenţa şi luciditatea pe care sunt fondate, de la
care monahul să pornească în conştientizarea stării sale sufleteşti. Ambele sunt
evenimente relaţionale, deloc singuratice, care sparg monotonia falselor păreri
de sine printr-o curajoasă denunţare a limitelor umane şi a păcatelor. Sunt
asemănătoare şi prin direcţionarea care încurajează acest examen. Egumenul
este cel care-i indică monahului calea cea mai potrivită de urmat, pentru a depăşi
un impas, sau pentru a se vindeca de o anumită patimă.
Aceste două modalităţi de îmbunătăţire duhovnicească se diferenţiază,
deoarece mărturisirea păcatelor are o anumită formulă de iertare pe care
îndrumarea duhovnicească nu o are. Îndrumarea duhovnicească se încheia cu o
rugăciune de ajutor rostită de egumen pentru cel care se căieşte.

Dezvăluirea gândurilor şi îndrumarea duhovnicească erau apanajul celor

experimentaţi. Cei care aveau această experienţă îi sfătuiau pe cei lipsiţi de
experienţă pentru a urca drumul spinos al sfinţeniei.
Nu este sigur dacă aceste persoane care ofereau îndrumare
duhovnicească erau consacrate ca preoţi, prin succesiune apostolică, în schimb,
totdeauna aveau o experienţă spirituală deosebită, fapt care le conferea o
autoritate foarte mare în faţa oamenilor. Despre aceştia se putea spune că prin ei
vorbeşte Duhul Sfânt.
Aşadar, există două forme de succesiune apostolică în Biserică; mai
întâi este succesiunea vizibilă a ierarhiei, seria neîntreruptă a episcopilor din
oraşe diferite... Alături de aceasta, mai mult ascunsă, existând mai mult la nivel
harismatic decât oficial, există şi succesiunea apostolică a părinţilor şi a maicilor
spirituale în fiecare generaţie a Bisericii 175.
În mod normal, această dublă succesiune s-a identificat în persoana
episcopului şi, în general, a clerului consacrat. Însă, în perioada iconoclastă s-a
produs o sciziune între o parte a clerului înalt care trecuse de partea ereziei, şi
monahii şi clerul care aleseseră să reziste presiunilor iconoclaste. În această
perioadă a luat avânt îndrumarea spirituală a laicilor. Dacă primirea mărturisirii
monahilor de către monahi nehirotoniţi nu este un lucru nou pentru această
perioadă, îndrumarea duhovnicească a laicilor de către monahi este un aspect
specific tradiţiei studite. În epoca respectivă, îndrumarea spirituală a laicilor a fost
combătută de către ierarhia locală cu aceeaşi energie cu care Sfântul Teodor
Studitul şi urmaşii lui au apărat-o. Conflictul care s-a născut între monahi şi o
parte a ierarhiei iconoclaste s-a soldat cu o creştere puternică a reputaţiei
monahilor iconofili.
Laicii care rămăseseră ortodocşi pe durata persecuţiilor au apelat la
aceştia ca la adevăraţi mărturisitori ai credinţei, ca la adevăraţi martiri. Ei erau
consideraţi părinţi şi îndrumători duhovniceşti, iar în virtutea ascultării totale pe
care monahii o solicitau din partea celor care le erau fii duhovniceşti, se poate
spune că viaţa unei mari categorii de laici era clădită pe fundamentul învăţăturii
acestora. Din numărul acestor laici nu lipseau nicidecum demnitarii şi clericii.

175
Pr. dr. Dorin-Gabriel Pandele, op. cit., p. 162.

67
Astfel, la sfârşitul perioadei iconoclaste are loc o adevărată revoluţie, în general,
îndrumarea spirituală a credincioşilor, şi a mărturisirii în mod special 176.
Sfântul Simeon Noul Teolog, ucenicul Sfântului Simeon cel Evlavios 177,
este martorul unui conflict de acest tip ivit între puterea harismatică a sfinţeniei şi
cea seculară, reprezentată de singhelul Ştefan de Nicomidia. Simeon Studitul
este format în tradiţia aceasta, iar de la el a împrumutat-o şi Sfântul Simeon Noul
Teolog. Puterea de a vindeca sufletele prin ascultarea mărturisirii păcatelor,
împreună cu îndrumarea spirituală au constituit o practică larg pusă în valoare de
tradiţia studită. Dezvăluirea gândurilor este strâns legată de o altă virtute
monahală, învinovăţirea de sine, concomitent cu repudirea oricărei ispite a
dezvinovăţirii. 178
Vieţile Sfinţilor Ştefan cel Tânăr şi Simeon Studitul arată că mulţi laici
preferau să aibă ca părinţi spirituali monahi, mai ales dintre studiţi, ca unii care
purtau semnul ataşamentului lor faţă de credinţa ortodoxă.
Sinodul al VII-lea Ecumenic caută să limiteze slujirea în biserici a celor
care nu sunt hirotesiţi lectori, care de atunci înainte nu mai au acest drept.
Canonul XIV al Sinodului al VII-lea Ecumenic prevede ca egumenii care fac parte
dintre prezbiteri să poată hirotesi pe monahii din mănăstirea lor: Aşadar, pentru
că vedem că unii primesc tunderea în cler din pruncie, fără hirotesie, apoi
nemailuând hirotesia de la episcop şi citind de pe amvon la adunare (slujbă), fac
lucru acesta fără de rânduială (necanonic), statornicim ca de acum înainte să nu
mai facă lucrul acesta; iar în privinţa călugărilor să se păzească aceeaşi
rânduială. Sinodul repune în valoare obligativitatea consacrării de către episcop
a celor care îndeplineau chiar şi funcţiile mai puţin importante ale cultului din
biserici sau mănăstiri.
Un fapt semnificativ : egumenii trebuiau consacraţi de către patriarh sau
de episcop în momentul în care primeau demnitatea de egumeni. Această
prevedere este proba că sarcina de egumen implica şi consacrarea
sacramentală ca preot, lucru menit să clarifice situaţia stareţilor care puteau
primi, în acest fel, mărturisirile ucenicilor lor. Există o grijă a sinodului de a nu
lăsa la voia întâmplării statutul superiorilor mănăstirilor, ci de a-i face beneficiarii
succesiunii apostolice.
Diac. dr. Ioan I. Ică jr., consideră că mistica Sfântului Simeon Noul Teolog
este o reacţie împotriva chinovialismului formal dezvoltat de urmaşii Sfântului
Teodor, după dispariţia acestuia179. Cu alte cuvinte, el distinge două mari curente

176
Saint Symeon Studite, Discours ascetiques …, p.23, apud Pr. dr. Dorin-Gabriel
Pandele, op. cit., p. 162.
177
Simeon cel Evlavios mai este cunoscut şi sub numele de Simeon Studitul. Acest
apelativ se datorează faptului că a fost moştenitorul tradiţiei studite, trăind o vreme în Mănăstirea
Studion. Prin el se face legătura între Teodor Studitul şi marele mistic al secolului al XI-lea,
Sfântul Simeon Noul Teolog.
178
Rosemary Morris, Monks and Laymen în Byzantium, 843-1118, Cambridge University
Press, 1995, p.93. apud Pr. dr. Dorin-Gabriel Pandele, op. cit., p. 162.
179
Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Studiu introductiv şi
traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998, p.15. Aceeaşi opinie a prof. Ică este
evidentă şi în studiul său introductiv la lucrarea Sfântul Teodor , Iisus Hristos, Prototip al icoanei
Sale..., ed.cit., p.312-313.

68
ale monahismului răsăritean în secolul al X-lea: spiritualismul isihast simeonian şi
chinovialismul rigid şi absorbant al studiţilor.
Departe de a fi opuse una alteia, cele două forme de viaţă monahală
manifestă mai degrabă o continuitate şi o legătură directă, organică, iar nu un
antagonism. Cele mai multe elemente sunt comune celor două curete: cultivarea
catehezelor, a vieţii comunitare, stareţul este şi părintele spiritual al obştii,
introducerea unei tensiuni puternice între episcopat şi monahism, conştiinţa că
monahismul reprezintă de fapt Biserica însăşi, rigurozitatea cultică şi asceza
severă, împărţirea aceluiaşi spaţiu Mănăstirii Studion, dar şi a spiritului care s-a
perpetuat aici, mult timp după moartea Sfântului Teodor.
Există şi elemente care individualizează aceste două tradiţii monahale
care, în principiu, se revendică de la acelaşi spirit riguros ascetic. Spiritul isihast,
spre deosebire de cel studit, a cultivat mai intens singurătatea şi rugăciunea
personală, diminuând corespunzător obligaţiile comune de viaţă liturgică şi de
muncă în cadrul aceleiaşi comunităţi.
Un alt fenomen pare demn de remarcat în strânsă legătură cu
evenimentele care s-au derulat imediat după înfrângerea curentului iconoclast :
ascensiunea masivă a monahilor la demnitatea episcopală, rod al marii lor
fidelităţi faţă de credinţa ortodoxă. Treptat, acest lucru a devenit o cutumă în
Biserica de Răsărit, astfel încât episcopatul se recrutează până astăzi numai din
rândul monahilor.

IV.6. Ascultări, îndeletniciri

Sfântul Teodor a instituit o adevărată ierarhie de supraveghetori,

demnitari, servitori, fiecare având datorii precise. Despre aceasta a scris iambi şi
un cod penitenţial. Exista chiar şi o închisoare în cadrul mănăstirii.

„El orândui, ca să-l sprijine în această povară, o prea minunată scară de

ascultători, dregători şi slugi, care, fiecare, în marginea bine stabilită a
însărcinărilor sale, adăugau bunei rânduieli şi dreptei mergeri a întregii mănăstiri.
Este cu neputinţă să amintim aci, cu deamănuntul, lungul şir al feluritelor sarcini
care, de la egumen sau stareţ până la bucătar, ajutau să facă din Studion un
model de stupărie călugărească.
Se aflau în această armată cete desluşite cu întâi stătător, prefecţi,
directori sau inspectori; se aflau conducători de coruri, conducători de slujbe; un
econom şi ajutor de econom; unii cu socotelile, unii cu cheltuielile; îngrijitori de
bolnavi şi de străini; croitori, cismari, brutari şi până la vieri, muncitori, dulgheri,
ţesători, făurari, într-un cuvânt toate serviciile trebuincioase întreţinerii unei mari
şi numeroase obşti” 180.

Pentru toţi aceştia, ca să-şi poată ţine minte cu uşurinţă ascultările, el

alcătuia poezioare pline de conţinut. Astfel pentru cei de la strană, care repetă
cuvintele înainte pentru cântăreţ, el scrie aceste îndemnuri: Tu care ţii lira cântării
180
L'abbe Marin, op.cit., p.48, în Arhim. Athanasie Dincă, op.cit., p. 27.

69
sfinte, fii ca o trâmbiţă în concertul fraţilor tăi. Opreşte-te la timp şi fă ca glasul
tău, arcuş viu, totdeauna să strecoare cântăreţului cuvintele, desluşit, cu
dulceaţă, ca o orgă melodioasă, căci tu eşti glasul armonios al întregei frăţii.
Porunceşte totdeauna cu vrednicie; nici odată cu hatâr, cu mânie, cu ciudă; ci cu
cuvintele şi tonul care se potrivesc mai bine. Căci toţi sunt fiii lui Dumnezeu şi ai
voştri. Dacă veţi face aşa, Dumnezeu vă va da cunună 181.

Tu dar, fiul meu, canonarhe, priveghează şi chibzuieşte, ca unul ce eşti cel

mai întâi la slujba şi la cântarea dumnezeiască. Să deştepţi pe cântăreţi, să
împlineşti toate sedelnele şi stihirile, după cum ţi s-a poruncit, şi să cauţi ca să
nu sminteşti pe cineva; ci oricare va fi vrednic să cânte, întru auzul tuturor, să nu
fie oprit pentru pizmă, ci să cânte. Şi oricare este vrednic să citească la Scripturi,
să-l pui adesea să citească, că vai de canonarhul acela ce se leneveşte, şi
nepăzind a sa orânduială, sminteşte pe cineva. O, de n-ai pătimi şi tu aceasta
fiulmeu, pentru că o să dai greu răspuns lui Dumnezeu. Ascultă şi chibzuieşte ca
să tocmeşti orânduielile slujbelor, atât cele din toate zilele cât şi cele de
sărbătoare. Şi socoteşte ca din fraţii cei vrednici: într-o zi să porunceşti unuia să
citească, iar într-altă zi altuia, luând aminte şi la glasul cel bun al cântăreţului, şi
la claritatea cuvântului citeţului; căci prin aceasta vei folosi foarte şi obştea şi pe
străinii ce se vor întâmpla să vie. În scurt, toate să se facă cu bună rânduială,
pentru ca să dănţuieşti în ceruri dimpreună cu îngerii şi cu sfinţii. De te vei
învrednici să ai acest fel de stare, socoteşte ca să se facă şi cântarea psalmilor
fără de amestecare, adică să-i aşezi şi să-i orânduieşti după starea lor. Toţi cei
ce cântă, să cânte într-un glas, după rânduiala cântării; nici să suie, nici să
coboare afară de cale, ci să cânte deopotrivă, pentru că aşa ne învaţă şi
dumnezeieştii părinţi. Să te sileşti ca să înveţi pe fraţi stihira şi sedelnele ce s-au
aşezat; şi, mai vârtos, pe cei ce poftesc şi vin la tine pentru învăţătură să-i înveţi,
ca să se înmulţească talantul pe care ţi l-a dat Dumnezeu şi să auzi glasul cel
blagoslovit al Domnului: <Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost
credincios, peste multe de voi pune>182.

Pentru bucătar el scrie acestea: Cine nu-ţi va da cunună, o fiul meu, ţie
care înduri în fiecare zi o muncă atât de aspră? Lucrul tău este lucrul unei slugi;
însă răsplata ta va fi mare. Ocupaţia ta de rob murdăreşte mâinile; însă curăţă
greşelile tale. Focul te dogoreşte acum; însă nu te va dogori mai târziu, Mergi,
deci, plin de însufleţire la bucătăria ta, taie lemne, spală tingirile, pregăteşte
hrana fraţilor tăi, întocmai ca pe aceia a lui Dumnezeu. Dă gust bucatelor acelora
ce se roagă pentru tine, spre a câştiga binecuvântări dumnezeieşti, ca Iacob cel
de demult, şi fii fericit că ocupi astfel viaţa ta 183.
Asemenea tu, fiul meu, bucătarule, care în toate zilele te dogoreşti la foc
şi te osteneşti, despici lemnele şi fierbi bucatele, aduci apă ci cureţi verdeţurile, ţi
se afundă obrazul şi ţi se înnegresc hainele, tot trupul tău se umple de cenuşă şi

181
Iamb., 10 1784 (Apud L'abbe Marin, op. cit., p. 49), ibidem.
182
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, Cuvântul 1, p. 14.
183
Iamb., 14, 1785, apud L'abbe Marin, op.cit., p.49, în Arhim. Athanasie Dincă, op.cit., p.
27.

70
te oboseşti, când găteşti bucatele şi pui masă fraţilor. Să ştii că cu sfinţii vei avea
partea ta şi în sânul lui Avraam te vei odihni, de suferi cu răbdare, petreci zilele
tale cu bucurie şi fără cârtire. Atât de mult să fii silitor în lucrul tău, încât şi în
somn să te gândeşti la slujba ta. Vasele tale să nu se prea ardă având apă
puţină, capacele asemenea să fie păzite, pirostriile să nu stea pe foc fără rost.
După ce fierbi bucatele, îndată spală vasele tale, ca să nu ia miros şi să
pricinuiască scârbă fraţilor, iar bucatele să fie fierte bine şi ierburile de
asemenea. Ceapa să se topească în fiertură, ca să nu fie bucata fără nici un
gust şi fără de nici o dulceaţă. Dis de dimineaţă, ca focul, aleargă la slujba ta, ca
să-ţi săvârşeşti ascultarea la vreme, şi aşa vei birui toate patimile tale 184.
Pentru cel care se îngrijeşte de candele el scrie acestea: Iar tu,
aprinzătorule de candele, cu frică şi cu multă grijă să faci slujba ce ţi s-a
încredinţat, căci dela Dumnezeu ţi s-a dat şi dumnezeiască ascultare este.
Păzeşte luminile bisericii, ca luminile ochilor tăi, căci sunt lumini ce se pun
înaintea lui Dumnezeu. Căci de vreme ce cel ce aprinde sfeşnicul înaintea
împăratului pământesc are mare grijă ca să placă împăratului, cu atât mai mult, o
fiul meu, trebuie să te sileşti ca să placi lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, Căruia
se închină toată făptura şi pe care-L slăveşte toată firea îngerească. Eşti dator
să aprinzi candele cu frică şi cu toată luare aminte, să le curăţeşti şi să le grijeşti
adesea, să le dai lumină tot de o măsură şi feştila să fie la mijlocul candelei, ca
să nu crape candela. Rămăşiţa de untdelemn de prin candele să o pui la altă
trebuinţă curată. Mai mult decât toate candelele, să ai grijă de cele care ard
necontenit, căci acestea sunt închipuirea luminii celei nestinse, a legii celei
vechi, precum era lumina aceea în jertfelnic în Sfânta Sfintelor, ce ardea
pururea. Grijeşte biserica de două ori pe săptămână totdeauna şi păzeşte
zugrăveala bisericii ca să nu se prăfuiască, nici să se strice ceva, oricât de mic,
al bisericii.

Şi tot astfel portarului: Veghează cu frică, o fiul meu, asupra porţii prin
care ies şi intră oamenii lui Dumnezeu. Ascultă, răspunde cu pătrundere; spune
numai ceia ce trebuie de spus; nu da la iveală ceia ce ar pricinui pagubă. Celor
din afară, celor dinlăuntru, fie fraţi fie streini, închide-le, deschide-le la timp. Dă
săracului după nevoie, cel puţin, vorbe bune. Astfel vei câştiga răsplata, care-ţi
este pregătită185.

184
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, Cuvântul 1, p. 15-16.
185
Iamb., 26 1789, în Arhim. Athanasie Dincă, op.cit., p. 28.

71
 Sfântul Teodor prin predicile sale nu a încurajat lenea 186, ci i-a indemnat pe
toţi să se comporte cu demnitate şi să-şi întreţină viaţa cu sudoarea frunţii.
Dar pentru ce nu ne grijim, o iubiţilor? Au doară nu trebuie să mergem de
aici peste puţină vreme? Au nu vom lăsa chipul nostru, precum zice marele
Vasile, în puţine oase? Bucuraţi-vă dar şi vă veseliţi în orice silinţă şi nu vă
leneviţi în nici o trudă, nici sufletească, nici trupească; căci şi truda noastră
trupească, când este pentru Dumnezeu, e socotită duhovnicească. Iată dar că a
venit vremea ca să se adune rodurile.... lucrând şi ostenindu-vă cu toţii, vă siliţi
împreună după puterea fiecăruia, adunând cu toţii rodurile, purtând grijă şi de cei
mai slabi ca să apuce şi ei împreună cu voi. Cel ce la ascultare este leneş şi fără
de silinţă şi din lene rămâne mai pe urma altora, acela şi la cele duhovniceşti
este fără de osârdire şi nepricopsit187.

Mâinile mele sunt cei ce se ostenesc; lucraţi dar, o mâinile mele, şi nu

conteniţi slujba cuvioasă, căci mâna Domnului vă întăreşte şi dintr-o parte şi din
alta. Şi nu vă împotriviţi, de vreme ce împreună ajutându-vă, împliniţi toată
trebuinţa trupului vostru. Voi, purtătorii de grijă, sunteţi ochii mei. Deci căutaţi
binele uitându-vă cu băgare de seamă şi mai înainte spuind greşala celor ce pot
să se poticnească, ca să vă faceţi vrednici de paza lui Dumnezeu. Am şi
picioare: acestea sunt cei ce ţin greutăţile fraţilor cu vitejie şi cu bucurie. Şi să
ştiţi, că de veţi răbda în această stare bună, vă veţi odihni în veci. Nu fac această
mustrare, ca să vă veselesc, ci ca să vă deştept silinţa, când vă leneviţi şi când
nu vă gândiţi la osteneli188.
186
Ieromonahul Alexander Golitzin, în Mărturia vie a Sfântului Munte, Glasuri
contemporane din Muntele Athos, EIBMBOR, Bucureşti, 2006, p.188, relatează o convorbire între
monahi pe tema somnului:
„Într-o zi un călugăr tânăr l-a întrebat pe Părintele N., care avea pe atunci optzeci şi şase
de ani:
- Părinte, câte ore trebuie să doarmă monahul?
- Ascultă, iubite frate: Sfântul Teodor Studitul şi Sfântul Simeon Noul Teolog spun că
pentru călugărul care trăieşte în mănăstire sunt îndeajuns patru sau cinci ore. Însă Avva Arsenie
spune în Pateric că o oră de somn îi este de ajuns celui ce este luptător duhovnicesc. Iar Sfântul
Acachie Cavsocalivitul (un pustnic atonit din secolul al XVIII-lea) spunea că o jumătate de oră de
somn este suficientă pentru un bun călugăr. Cât despre mine, să dormi doar o jumătate de oră mi
se pare lucru greu, însă de vreme ce un sfânt a spus aşa, trebuie să ne străduim...
- Şi cât timp rezervi pentru odihnă?
- Iubite frate, chiar trebuie să întrebi asta? Îţi voi spune. Îmi sunt de ajuns între patruzeci
şi cinci de minute şi o oră. E destul!
- Şi dormi o oră întreagă, sau cu pauze?
- Cu pauze, bineânţeles. Mai întâi un sfert de oră, apoi încă unul ...
- Şi cum îţi petreci timpul?
- Acum, din pricina unei neputinţe, din păcate nu mai pot sta în picioare. Aşa că stau jos
şi citesc Psaltirea şi Evangheliile, apoi spun rugăciunea lui Iisus pentru puţină vreme.
- Toată Psaltirea şi toate Evangheliile?
- Da.
- În fiecare zi?
- Da, da, zilnic. Doar că nu mai pot să le citesc stând în picioare. Ce să fac, aşa-i la
bătrâneţe”.
187
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, Cuvântul 1, p.16.
188
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, Cuvântul 1, p. 16.

72
 Teodor Studitul a scris pentru fiii lui duhovniceşti un fel de rînduială a
pocăinţei, a canonisirii, în care arată ce canon se cuvine pentru fiecare greşeală.
Cele mai obişnuite pedepse erau: postirea, îndepărtarea de obşte şi
metaniile. Erau pedepse obşteşti şi pedepse speciale. În această ultimă grupă
intrau acelea pe care le primeau şi călugării de obşte, dar şi conducătorii lor. De
pildă: călugărul care nu-şi făcea pravila, era pedepsit cu postirea de apă şi pâine;
iar conducătorul grupei sale era şi el pedepsit dacă nu-l sculase la timp, cu o
sută de metanii. Cel ce nu mânca la masa de obşte, ci în altă parte, primea două
sute de metanii şi trei zile de post. Dar dacă se întîmpla ca să se facă aceasta
din pricina mâncării rele, atunci era pus la canon şi chelarul. În sfârşit, călugărul
care nu-şi făcea canonul dat de stareţul său era pedepsit în acelaşi timp cu
îndepărtarea de obşte timp de opt zile, cu o sută de metanii pe zi şi cu post de
pâine şi apă. Stareţul trebuie să vegheze zi şi noapte asupra fiilor săi
duhovniceşti.
Predica cu fapta – prin grija faţă de cei săraci, ajutoarea celor din nevoi,
uşurarea suferinţelor celor bolnavi, a fost grija permanentă a Sfântului Teodor.
Pentru săraci, el a înfiinţat un serviciu al milei, care a atras către Studion
atâţia împovăraţi ai vieţii şi a dus faima sfântului peste hotare. Mănăstirea avea şi
vocaţie filantropică, întreţinând un mic azil pentru săraci şi bolnavi. Acest mic
aşezământ era situat însă în afara mănăstirii pentru a fi apăraţi monahii de
anumite tentaţii, dar mai ales pentru a se păstra nevoia acestora de a duce o
viaţă comună, strict printre monahi.

Ascultarea şi primirea de străini erau considerate mai presus decât

vieţuirea în pustie: Când citim vieţile Părinţilor ne minunăm foarte mult şi cu
adevărat; ei sunt, în adevăr, minunaţi, pentru că, în corp fiind, au vieţuit întocmai
ca îngerii şi s-au plecat Mântuitorului, prin fugă de ori ce rău. Trebuie aşadar nu
numai să-i cinstim, ci să-i şi urmăm, atât cât este cu putinţă, însă totodată să-i
urmăm cu înţelegere şi cu bună simţire, adică: călugărul simplu să urmeze un
călugăr simplu, isihastul un isihast, pustnicul un pustnic, egumenul un egumen.
Căci care va fi câştigul, dacă se ia ca pildă de urmat pe acela care se găseşte în
altă condiţie decît a noastră? Este sigur că nu veţi culege nici o roadă; ci din
potrivă, înşelare. Astfel, mulţi părăsind, chiar şi din evlavie, regula lor obişnuită,
mai întâi au pierdut starea lor proprie şi nici n-au câştigat ceva din ceia ce
doreau. Şi ca să nu vorbim de întâmplări vechi, voi restrânge această vorbire la
timpurile noastre. Ce câştig a avut acela care se numeşte „psalmist”, urcându-
se pe munte? Nu s-a coborât el prin aceasta? Numai este acum un simplu
călugăr, nici stylit. Ce câştig a adus stâlpul, lui Saprit? N-a coborât el, pentru a
apăra ortodoxia? Pentru ca, după aceia să cadă în erezie, să trădeze adevărul şi
să ajungă acum un încarnat prigonitor.
Să privim chiar şi obştea noastră. N-a plecat, oare, din evlavie Petru cel
de demult, care era un bun călugăr, în pustie? Cum s-a întors şi ce sfârşit a avut,
voi o ştiţi, voi care aţi suferit din pricina lui. Şi Amfilofie, care trăieşte încă şi care
după ce a fost stylit, apoi schimnic, îşi aduce necinstita viaţă de ici colo. Da, a vă
strecura lucruri străine ca să fiţi lipsiţi de ceia ce aveţi, este ispita diavolului.

73
Numai pentru aceasta apostolul scrie: „Fiecare din voi, o fraţii mei, să stăruiască
înaintea lui Dumnezeu în starea în care a fost chemat” (I Cor.VII, 24). Fiecare fel
de viaţă are dreptarele sale, după care trebuie să ne îndrumăm.
Voi, aşa dar, urmaţi pe aceia care au strălucit în ascultare; şi nu numai pe
sfinţii de altă dată, ci chiar şi pe ai obştii noastre. Întreceţi-vă cu fericitul
Dometian, a cărui credinţă este aşa de arzătoare; întreceţi-vă cu fericitul Zosima,
a cărui ascultare este ferită de prefăcătorie; întreceţi-vă cu fericitul Marcu care,
primind ocările şi înfruntările ca pe nişte laude, a rămas neclintit în statornicia sa;
urmaţi pe fericitul Terentie, care, de ani de-arândul, serveşte pe bolnavi la
bucătărie, fără să se vaite de griji şi de boală; şi chiar poftindu-l să iasă de aci, el
va alege să rămână şi să ducă mai departe însărcinările sale obositoare; urmaţi
şi pre alţi fraţi ai noştri, care în mare număr s-au înălţat prin ascultarea lor şi ale
căror nume sunt scrise în cartea vieţii (Filip.IV,3).
Iată cei pe care să-i urmaţi, nu pe pustnici. Cum părintele nostru
Ioanichie, cu fraţii săi, locuieşte în tăcerea muntelui, aşa chemarea voastră este
de a practica ascultarea şi primirea de străini 189.

Iar în alt loc, adăugând sieşi această cugetare, zice: Aş spune chiar
pentru mine, sărman călugăr, un cuvânt. Cu toată nevrednicia mea, am fost pus
în capul vostru; să părăsesc oare conducerea, ca să fug în pustie sau către un
alt fel de viaţă? Aceasta nu e faptă de cârmaciu, nici de păstor, care trebuie să-şi
dea viaţa pentru oile sale190.
Din aceste cuvinte înţelegem preţul pe care Sfântul Teodor îl punea pe
ascultare şi pe primirea de străini şi nemăsurata grijă pe care cârmuitorii de
suflete o au pentru fiii lor, ca să nu cadă în înşelare.
Venind cu o experienţă monahală solidă şi cunoscând tradiţiile monastice
diverse, Sfântul Teodor a construit o rânduială de viaţă care poartă pe de o parte,
semnul întoarcerii la resurse, „al imitării exemplului Sfinţilor Părinţi” 191 iar pe de
altă parte, pecetea geniului său neegalat. Înnoirea monahală se bucură de
calitatea de a fi practic o redescoperire a Tradiţiei Părinţilor în ceea ce au aceştia
esenţial. Din acest punct de vedere, Sfântul Teodor a fost numit „un al doilea
Vasile cel Mare şi un reformator providenţial al monahismului răsăritean” 192.

IV.6.1. Lucrarea cărturărească.

Copierea manuscriselor

Sârguindu-se din tinereţe cu studiul, Sfântul Teodor Studitul a întocmit în

mănăstirea sa o adevărată şcoală, „O minunată pepinieră, roditoare şi felurită,
producând tot soiul de verdeţuri duhovniceşti şi dăruind cele mai pârguite roade
ale oricărui fel de ştiinţă” 193.
189
Cat.38,139, apud L'abbe Marin, op.cit., p.63-65, în Arhim. Athanasie Dincă, op. cit., p.
34.
190
Lamb.4, 1781, apud L'abbe Marin, op.cit., p.65, ibidem.
191
S.Theodori Studitae, Sermo CXXII, în P.G., vol.XCIX, col.668 D, apud Pr. dr. Dorin-
Gabriel Pandele, op. cit., p. 87.
192
Abbe Marin, Saint Theodore ... p.66, ibidem, p. 88.
193
Vita, 273, apud L'abbe Marin, op.cit., p.68, în Arhim. Athanasie Dincă, op. cit., p. 73.

74
 Călugării de la Studion învăţau gramatica, filozofia şi teologia, logica şi
dialectica. Ca meşteşuguri deprindeau: sculptura în lemn, arhitectura, ţesăturile,
croitoria, cizmăria ş.a. Acestea aveau rostul să le orânduiască puterile sufleteşti
şi să introducă o varietate în numeroasele lor ocupaţii.
Sfântul Teodor Studitul a întocmit şcoli de poezie religioasă pentru
alcătuirea troparelor şi condacelor, cântărilor sfinte, psalmilor duhovniceşti şi
fragmentelor psaltice şi a deschis o şcoală şi ateliere de caligrafie pentru
transcrierea manuscriselor şi copierea lucrărilor de seamă.
Ca să-i deprindă pe monahi cu ordinea, egumenul Teodor a introdus
pedepse :
- copistul care pregătea cerneală mai multă sau o lăsa să se usuce, uitând
sticla descoperită, trebuia să facă 50 de metanii;
- acela care nu păstra cu desăvârşită curăţenie copia sau originalul pe
care-l transcria, nu punea la locul lor punctele şi accentele sau nu băga în seamă
liniile şi despărţiturile între cuvinte sau rînduri, ca să le aşeze bine, 130.
- dacă se mânia şi-şi rupea pana de scris, 30 de metanii.
- trei zile de surghiun primea cel ce se depărta de textul originalului, iar
dacă nu citea întocmai textul, era pedepsit cu post : pâine şi apă.
Această ocupaţie era atât de preţuită, încât lucrul caligrafilor era el însuşi
socotit ca „o rugăciune”, ca „o predică neîncetată”, ca „o propovăduire a
mâinilor”.
Lucrul caligrafilor şi copiştilor se desfăşura în tăcere şi erau scutiţi de
citirea psaltirii în Postul cel Mare, aşa după cum aveau datoria celelalte ateliere
de lucru.
Teodor era un caligraf vestit şi în vremea surghiunului şi-a mângâiat
sufletul cu această îndeletnicire. Manuscrisele lui, spune ucenicul Naucratie,
„sunt de toată frumuseţea”.
Sfântul Platon, unchiul cuviosului, după retragerea în Mănăstirea Studion,
avea ca ascultare această ocupaţie. Şi scria atât de frumos, încât pe bună
dreptate zicea Teodor la moartea lui: „Era foarte zelos la lucrul mâinilor şi
îndemânarea sa îl făcea vestit între toţi, sau ca să zic mai bine, îl făcea
asemenea Apostolului cu care el putea să zică : „Singuri voi ştiţi, că trebuinţele
mele şi ale celor ce sunt cu mine, au slujit mâinile acestea” (F.Ap. 20,34), şi eu n-
am mâncat pâinea mea fără să lucrez ceva. Ce mână, cu adevărat, alcătuia
literele cu mai multă podoabă decât mâna sa? Se află careva, care să scrie cu
mai multă sârguinţă şi grijă? Cu ce osârdie se dădea el oricărei lucrări care i se
încredinţa! Cine ar putea să socotească scrierile care au intrat în mâinile sale şi
cărticelele pe care el le-a scos din dumnezeieştile scrieri ale Părinţilor, şi care
sunt aşa de folositoare celor care le au? Dacă noi avem o bibliotecă atât de
îmbogăţită, nu se datoreşte aceasta lucrului şi iscusinţei sale cărora noi suntem
atât de datori? Când ţinem aceste cărţi în mâinile noastre, sufletul ni se
luminează şi suntem plini de admiraţie pentru această pană aşa de rodnică şi
îndemânatică”194.

194
Laud.funeb., 16, 820, apud L'abbe Marin, op. cit., p. 71-75, în Arhim. Athanasie Dincă,
op. cit ., p. 75.

75
 Pentru că fugeau de slava şi de cinstirea lumii, monahii iscăleau lucrul
mâinilor cu însemnarea „Theognostos”, adică ştiut de Dumnezeu, iar alţii scriau
la sfârşit: ”Cine a scris această carte? Dumnezeu ştie. Pentru cine? Dumnezeu
ştie. Slavă atotputernicului Hristos, care mi-a dat ajutorul său”.

IV. 6.2. Pictarea icoanelor

În vremea iconoclasmului, Sfântul Teodor a înfiinţat în mănăstirea sa

ateliere de pictură şi miniaturi, ca să înlocuiască icoanele arse de eretici şi să
dea călugărilor săi ocupaţie folositoare.
Ca în toate celelalte, s-a pus şi în pictură regulă şi canon, pentru ca să nu
picteze fiecare după mintea şi închipuirea lui.
Zugravul bisericesc, care dă frâu liber închipuirii sale, cade sub epitimia
canonului. Ori de câte ori află de asemenea abateri, Sfântul Teodor nu se sfieşte
să le certe. El scrie vestitului pustnic, Teodul, care zugrăvea pe geam îngeri
răstigniţi ca şi Hristos: De multă vreme doresc ca să te văd şi cu sfintele tale
rugăciuni să mă întâlnesc; însă din pricina păcatelor mele, mi-a fost cu neputinţă
acest drum şi tot cu neputinţă îmi este şi astăzi.
Iartă-mă, aşadar, pentru ceea ce vreau să-ţi spun; o voi spune cu toată
smerenia şi dragostea, din dorinţa ca viaţa ta să fie la adăpost de orice
sminteală. Prieteni foarte buni, ştiind că sunt fratele tău, prietenul tău aproapiat,
fiul tău, mi-au spus că sfinţia ta ai făcut o faptă necugetată. La această veste, am
ridicat glas împotrivă din toate puterile mele, am pomenit virtuţile minunatei tale
vieţi. Atunci ei s-au sculat împotriva mea şi mi-au pus înainte cuvinte şi fapte de
ale tale, şi într-un cuvânt, ei te-au pârât că ai zugrăvit îngeri răstigniţi întocmai cu
Hristos, pe geam, şi i-ai pictat ca şi pe Hristos în chip de bătrân. Mi-au dat
numeroase dovezi despre acest fapt, şi eu n-am mai putut să le stau împotrivă.
Aceasta, zic ei, este o înnoire străină de tradiţia Bisericii şi venită nu de la
Dumnezeu, ci de la vrăjmaşul său; pentru că, după atâţia ani, nu se poate pune
în seama Părinţilor, însufleţiţi de Dumnezeu, nici o pildă de asemenea înnoire.
Aşadar, înnoirea ta, de a lua un înger drept creator, nu trebuie să fie îngăduită 195.

După descrierea pe care o face icoanei Sfântului Ioan Botezătorul, care

fusese dăruită Mănăstirii Studion, înţelegem care era canonul picturii religioase
bizantine, în viziunea Sfântului Teodor: Vedeţi, zice el ascultătorilor săi, sfântul
împovărat de lanţuri şi scos afară din temniţă; călăul ridică cu asprime securea
asupra cinstitului său cap. El este încredinţat, şiroind de sânge parfumat,
Irodiadei, care dănţuieşte în chipul coribantelor. Sfântul său trup este
înmormântat de mâinile ucenicilor săi, care stau în jurul său plini de tristeţe şi de
lacrămi.
Eu privesc această faţă îngerească, ai cărei ochi s-au stins, ca două
flăcări, a cărei înfăţişare arată virtutea însăşi.

195
Ep.I, 15, 957, apud L'abbe Marin, op.cit., p.74-75, ibidem, p. 77.

76
 Sărut aceste sfinte mâini, a căror atingere a fost scutită de păcat, al căror
deget a arătat oamenilor pe Cela ce a ridicat păcatul lumii.
Cinstesc aceste picioare, aşa de frumoase, ale celui ce vine să vestească
vestea cea bună pământului şi să pregătească drumul venirii Mântuitorului 196.

V. Vocaţia monahală

Eliberat de grijile, necazurile şi greutăţile specifice vieţii lumeşti, călugărul

află cale deschisă către Dumnezeu în linişte sfântă şi în cadrul familiei monahale,
care a fost special creată pentru a sluji acestui scop. Călugărul se dedică
196
678, n.8, apud L'abbe Marin, op.cit., p77, în Arhim. Athanasie Dincă, op. cit ., p. 78.

77
ascezei, lepădării de sine şi râvnei pentru Dumnezeu. El pune multe sarcini
asupra lui, pentru desăvârşirea întru Domnul. Tot ceea ce pentru o persoană din
lume este neobligatoriu sau o chestiune de alegere, conştiinţa monahului şi-o
impune, din iubire, ca pe o sarcină. Astfel, Sfântul Teodor Studitul spune: Să
stăm, fraţilor, în neîncetată mucenicie a conştiinţei noastre ... în lacrimi, în
trezvie, în rugăciune, în pocăinţă, în toate celelalte nevoinţe ale trupului 197 .
Călugărul ştie din experienţa vieţuirii Părinţilor că din inima zdrobită
izvorăsc râuri de apă curgătoare spre viaţa veşnică a Duhului. El este încredinţat
că, dându-şi sângele, primeşte Duhul. Însă atunci când, dimpotrivă, el încetează
să îndure chinuri, atunci cade din nădejde, din încredinţare, din siguranţă şi din
legătura cu Hristos. Cât timp Dumnezeu este scopul ascezei sale, călugărul nu
are alt ţel, nici alt mod de îndumnezeire şi desăvârşire. Numai prin mucenicie Îl
urmează şi se împărtăşeşte de Dumnezeu. A deveni călugăr este prin urmare
începutul unei mucenicii până la moarte a conştiinţei care, chiar atunci când
ajunge să se bucure în încercări, nu este niciodată mulţumită, ci îşi înmulţeşte
luptele potrivit ascultării şi puterii celui care a iubit şi a păzit căi aspre (Ps.16, 4).
Monahul le socoteşte pe toate acestea drept o clipă uşoară de necaz
trecător, care îl duce la viaţa veşnică. Aceasta nu înseamnă că, făcându-le, s-a
îndreptăţit pe sine sau a reuşit să împlinească cu adevărat ceva. Fiecare izbândă
este un dar al iubirii lui Dumnezeu. Prin toate aceste nevoinţe atletul îşi exprimă
năzuinţa de a se izbăvi de legea păcatului strămoşesc şi de urmările lui şi de a
primi binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu. Prin sine însuşi nu are nici putere,
nici pricină de laudă. El este în arenă, însă cununile sunt în cer, la Dumnezeu.

Monahul urmează Evanghelia şi pe dascălii vieţii duhovniceşti, Sfântul

Vasile cel Mare, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Atanasie Atonitul, Sfântul
Grigorie Palama, care pun accentul pe integritatea persoanei şi împlinirea
deplină a acesteia, lucruri ce nu pot fi aflate prin satisfacerea propriilor interese şi
prin căutarea plăcerilor de tot felul. Dimpotrivă, pentru că persoana umană este
creată după chipul lui Dumnezeu, ea nu îşi poate găsi adevărata împlinire decât
în Dumnezeu, în lepădarea de bunăvoie a oricărui tip de individualism, prin
intrarea în comuniune cu ceilalţi şi prin bucuria de a fi una. Călugărul ştie că
renunţarea la plăcerile sale individuale este o moarte dătătoare de viaţă, care
deschide calea către bucuria comuniunii (koinonia) persoanelor, a adevăratei
koinonia a tuturor în Dumnezeu198.

La tunderea în monahism, are loc o slujbă ce se numeşte rânduiala şi

slujba marelui şi îngerescului chip. Slujba aceasta prezintă scopul vieţii
monahale, după părinţii Bisericii.
Vor fi detaliate în continuare patru puncte concrete:
- conţinutul mărturisirilor şi făgăduinţelor pe care le dă monahul
candidat;

197
Sf.Teodor Studitul, Patru capitole, 3, PG 99, 168 lB, apud Ierom. Alexander Golitzin,
op. cit., p. 233.
198
Ierom. Alexander Golitzin, op. cit., p. 140.

78
 - conţinutul catehezei care se face de către ieromonah pentru viitorul
monah;
- conţinutul de bază al rugăciunilor pe care le adresează preotul lui
Dumnezeu pentru monahul respectiv;
- semnificaţia tunderii şi a îmbrăcămintei pe care o poartă monahul
după tunderea lui.

V.1. Mărturisirile şi făgăduinţele

După intrarea fratelui începător sau a monahului rasofor în biserică şi

după sărutarea sfintelor icoane, se depun mărturisirile şi făgăduinţele sub formă
de întrebare şi răspuns în faţa ieromonahului care va face tunderea şi a obştii
din mănăstirea respectivă.
„Întrebare: De ce ai venit, frate, căzând înaintea sfântului jertfelnic şi la
această sfântă însoţire?199
Răspuns: Dorind viaţă ascetică, cinstite părinte.
Întrebare: Doreşti să te învredniceşti de îngerescul chip şi să fii rânduit în
ceata monahilor?
Răspuns: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.
Ieromonahul: Cu adevărat bun şi fericit lucru ai ales, numai de-l vei şi
împlini. Pentru că lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu durere se
isprăvesc.
Întrebare: De bună voia ta te apropii de Domnul?
Răspuns: Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.
Întrebare: Nu de vreo nevoie ori silă?
Răspuns: Nu, cinstite părinte.
Întrebare: Te lepezi de lume şi de cele din lume, după porunca Domnului?
Răspuns: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.
Întrebare: Vei petrece în mănăstire şi în asceză până la cea din urmă a ta
suflare?
Răspuns: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.
Întrebare: Vei păzi până la moarte ascultarea către cel mai mare şi către
toată frăţimea cea în Hristos?
Răspuns: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.
Întrebare: Vei răbda toate supărările şi strâmtorările vieţii celei singuratice,
pentru împărăţia cerurilor?
Răspuns: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.
Întrebare: Te vei păzi pe tine în feciorie, în întreaga înţelepciune şi în
cucernicie?
Răspuns: Da, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.”

Câteva comentarii scurte sunt necesare pentru a vedea esenţa şi duhul

monahismului ortodox.

199
Moliftelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p.555 ş. u.

79
 I. Candidatul vine şi cade înaintea sfântului jertfelnic şi a obştii unei
mănăstiri. Se exprimă faptul că centrul vieţii monahale şi al oricărei vieţi
bisericeşti-duhovniceşti este sfânta masă, unde se săvârşeşte taina
dumnezeieştii euharistii, în timpul Sfintei liturghii. Asceză şi adunare de fraţi au şi
alte religii, în special hinduismul şi budismul, dar ceea ce dă sens ascezei
ortodoxe şi o deosebeşte este Euharistia.
II. Monahul candidat mărturiseşte înaintea tuturor celor prezenţi dorinţa sa
de a se învrednici de marele şi îngerescul chip şi a se înscrie în ceata monahilor.
Chipul monahal se numeşte îngeresc nu numai pentru că s-a arătat de înger
sfântului Pahomie, ci pentru că urmăreşte trăirea vieţii îngereşti, redobândirea
stării de dinainte de căderea în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva.
III. Dorul de viaţă monahală trebuie să fie liber de orice constrângere,
trebuie să se dezvolte în duhul libertăţii. Dreptul de a fi stăpân pe sine este un
indiciu al chipului pe care l-a primit omul de la Dumnezeu.
Omul nu trebuie să aleagă viaţa monahală sub anumite influenţe
psihologice, materiale sau de stăpânire lumească.
IV. Viaţa monahală înseamnă lepădare de lume şi de duhul care
caracterizează lumea. Este o îndepărtare de lume, ca loc şi o schimbare a
comportamentului.
V. Monahul candidat face o mărturisire – făgăduinţă că va rămâne în
mănăstirea sa în care se face tunderea şi în asceză până la ultima suflare de
viaţă. Mănăstirea este interpretată ca mormântul monahului, unde se îngroapă
de viu, locul de îngropare a voinţei proprii şi trăirea învierii sale din faptele
păcatului.
VI. Un element constitutiv obligatoriu al monahului este ascultarea de mai
marele mănăstirii şi de comunitatea de fraţi în Hristos până la moarte.
VII. Viaţa monahală este o viaţă singuratică, ce presupune multe suferinţe
şi amărăciuni, pe care trebuie să le rabde pentru dobândirea împărăţiei cerurilor.
Monahul nu urmăreşte odihna, luxul, bucuriile, plăcerile şi anturajele lumeşti, în
general, viaţa socială. Este interesat de mântuirea sa, după cuvântul doctore,
vindecă-te pe tine însuţi.
VIII. Asceza monahului este legată mai întâi de dobândirea fecioriei
trupeşti şi sufleteşti – a întregii înţelepciuni şi a evlaviei.

V.2. Cateheza şi mărturisirea

După făgăduinţele şi mărturisirile pe care le-a făcut monahul candidat

înaintea sfântului jertfelnic şi a întregii comunităţi, ieromonahul îl catehizează la
desăvârşita viaţă. Prin conţinutul catehezei sunt dezvoltate toate întrebările la
care a fost supus anterior şi se desprinde înţelesul vieţii monahale. Textul
catehezei este următorul :
Vezi fiule, ce fel de făgăduinţe dai Stăpânului Hristos! Pentru că sfinţii
îngeri sunt de faţă în chip nevăzut, scriind mărturisirea ta, de care vei fi întrebat
la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, te povăţuiesc pe tine la
viaţa cea mai desăvârşită, după cum s-a arătat a fi viaţa Domnului,

80
mărturisindu-ţi cele ce se cuvin ţie a primi şi de cele ce se cade a fugi. Deci
lepădarea de sine nimic alta nu este, după cel ce a zis, decât făgăduinţa crucii şi
a morţii. Deci cunoaşte că din ziua de azi vei fi răstignit şi omorât lumii prin
lepădarea cea desăvârşită. Pentru că te lepezi de părinţi, de fraţi, de femeie, de
copii, de rudenii, de prieteni, de cei pe care i-ai iubit, de gâlcevile din lume, de
griji, de agoniseli, de averi, de dezmierdarea şi mărirea deşartă şi zadarnică; şi ai
a te lepăda nu numai de cele zise mai înainte, ci încă şi de sufletul tău, după
glasul Domnului ce zice: < cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de
sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie >. De ai ales cu adevărat a urma Lui
şi doreşti fără minciună a te chema al Lui ucenic, găteşte-te din această vreme
de acum nu către odihnă, nu către negrijire, nu către desfătări, nu către altceva
din cele de pe pământ veselitoare şi îndulcitoare, ci către nevoinţele
duhovniceşti, către înfrânarea trupului, către curăţirea sufletului, către sărăcie
desăvârşită, către plâns bun, către toate cele întristătoare şi dureroase ale vieţii
celei făcătoare de bucurie după Dumnezeu. Pentru că prin a flămânzi, a înseta,
a fi gol, şi dosădit, şi batjocorit, şi ocărât, şi prigonit, şi de multe alte întristări
înconjurat, viaţa cea după Dumnezeu se închipuieşte. Şi când toate acestea le
vei pătimi, bucură-te zice Domnul, că plata ta multă este în ceruri. Deci, cu
bucurie bucură-te şi cu veselie veseleşte-te, că azi te-a ales pe tine şi te-a
despărţit Domnul Dumnezeu de viaţa cea lumească, şi te-a pus ca înaintea
Feţei Sale, întru prezentarea rînduielii monahale, întru ostăşirea vieţii celei cu
chip îngeresc, întru înălţimea petrecerii celei următoare celor cereşti; Lui
îngereşte a-I sluji, Lui cu toată întregimea a-I lucra, cele de sus a le cugeta, cele
de sus a le căuta, pentru că petrecerea noastră, după sfântul apostol, în ceruri
este. O, chemare nouă ! O, dăruire a tainei! Al doilea botez iei astăzi frate prin
bogăţia dăruirilor iubitorului de oameni Dumnezeu şi păcatele tale le curăţeşti şi
fiu al luminii te faci, şi Însuşi Hristos Dumnezeu împreună se bucură cu sfinţii Săi
îngeri de pocăinţa ta, junghiind ţie viţelul cel îngrăşat. De aceea cu vrednicie
umblă, potrivit chemării; depărtează-te de pătimirile cele deşarte; urăşte pofta
care te trage pe tine către cele de jos; tot dorul tău mută-l către cele cereşti;
nicidecum să nu te întorci la cele dinapoi ca să nu te faci stâlp de sare, ca
femeia lui Lot sau precum câinele ce se întoarce la vărsătura sa; şi se va împlini
prin tine cuvântul Domnului : < nimeni punând mâna sa pe plug să nu se
întoarcă la cele dinapoi; şi va fi îndreptat întru împărăţia cerurilor >. Pentru că nu
este mică primejdia ca, făgăduindu-le acum toate cele spuse mai înainte, să nu
le ţii sau să alergi din nou la vieţuirea cea dinainte; sau să te desparţi de
părintele cel duhovnicesc şi de fraţii cei ce împreună se nevoiesc; sau rămânând
întru lenevie să vieţuieşti zilele tale. Pentru că mai greu te vei îndreptăţi pentru
cele de acum, decât pentru cele de mai dinainte la înfricoşătoarea judecată a
Mântuitorului Hristos, cu cât de mai mult dar te îndulceşti acum. Şi mai bine era
ţie, precum zice cuvântul, a nu te făgădui decât a te făgădui şi a nu împlini. Nici
iarăşi să socoteşti cum că, în vremea cea trecută a petrecerii tale aici, te-ai
nevoit îndeajuns împotriva nevăzutelor puteri ale vrăjmaşului. Ci cunoaşte că
mai vârtos de acum te vor primi pe tine mai mari nevoinţe ale luptei împotriva lui;
dar nu va avea tărie asupra ta nicidecum, aflându-te pe tine îngrădit cu credinţă
tare şi cu dragoste către povăţuitorul tău şi cu îndreptarea cea către toată

81
ascultarea şi smerenia. Pentru aceasta goneşte de la tine neascultarea,
împotrivă-cuvântarea, mândria, iuţimea, zavistia, mânia, strigarea, hula,
mâncarea pe ascuns, îndrăzneala, prieteşugul fără măsură, măgulirea, sfada,
cârtirea, şoptirea, câştigarea cea osebită a vreunui ticălos lucru şi pe toate
celelalte chipuri ale răutăţii, pentru care vine urgia lui Dumnezeu peste cei ce fac
unele ca acestea şi începe a se înrădăcina întru dânşii stricătorul sufletelor. Mai
vârtos dar, în locul acestora, câştigă cele cuviincioase sfinţilor : iubire de frăţie,
linişte, blândeţe, cucernicie, cugetarea dumnezeieştilor cuvinte, citire, păzire a
inimii despre spurcatele gânduri, lucrare după putere, înfrânare, răbdare până la
moarte, spre care părinte, făgăduinţele şi tocmelile tale le-ai dat întâi; şi până în
sfârşit mărturisirea celor ascunse ale inimii tale, fă-o după cum dumnezeieştile
învăţături hotărăsc. Căci zice: se botezau, mărturisindu-şi păcatele lor.
Întrebare: Acestea toate le mărturiseşti în nădejdea puterii lui Dumnezeu
şi întru aceste făgăduinţe te făgăduieşti a răbda până la sfârşitul vieţii, cu darul
Mântuitorului Hristos ?
Răspuns: Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.

Punctele centrale în conţinutul acestei catehezei sunt:

1. La slujba marelui şi îngerescului chip sunt prezenţi îngerii şi înscriu
mărturisirea pe care a făcut-o monahul candidat, care va da socoteală pe cât a
păzit această mărturisire;
2. Monahul trebuie să meargă pe calea desăvârşirii, lepădare de rudenii,
de mentalitatea lumii, zgomot, griji, averi, plăcere, slavă, chiar sufletul său;
3. De când a primit marele şi îngerescul chip trebuie să se pregătească
pentru luptele duhovniceşti: să fugă de odihnă, de lux, de desfătările şi plăcerile
vieţii, să se îngrijească de înfrânarea trupului, curăţirea sufletului, întristarea
după Dumnezeu. Monahul, în efortul său de a păzi la un nivel înalt voia lui
Dumnezeu, va flămânzi, va înseta, va fi gol, va fi defăimat, va fi batjocorit, va fi
insultat, va fi prigonit şi va fi trecut prin multe încercări dureroase;
4. În ciuda greutăţilor, monahul trebuie să se bucure pentru că l-a
învrednicit Dumnezeu de cinstea celor ce duc viaţă îngerească ;
5. Slujba tunderii, a marelui şi îngerescului chip, se caracterizează ca al
doilea botez, pentru că reînnoieşte botezul pe care l-am primit cu intrarea
noastră în Biserică. În învăţătura Bisericii se vorbeşte despre botezul apei şi
botezul Duhului. Acesta, cel din urmă, este lucrarea neîntreruptă a rugăciunii în
inimă, care se numeşte şi iluminarea minţii şi aceasta se face prin lucrarea
Sfântului Duh. Al doilea botez este şi botezul pocăinţei, iar pocăinţa este
întoarcerea omului de la starea împotriva firii la starea după fire;

6. Monahul este catehizat să se ostenească, să urască pofta care îl trage

spre cele de jos şi să-şi strămute dorul său spre cele cereşti. Nu poate să existe
nici un gând de întoarcere la viaţa anterioară, nu trebuie să aibă nostalgia lumii;
7. Monahul să fugă de patimi şi să cultive virtuţile.
Această cateheză nu este doar o învăţătură, ci este drumul pe care
trebuie să-l urmeze, este felul în care trebuie să trăiască.

82
 V.3. Rugăciunile

După mărturisirile-făgăduinţe şi cateheza despre viaţa desăvârşită pe care

trebuie s-o păzească monahul, urmează trei rugăciuni pe care le adresează
ieromonahul care săvârşeşte tunderea, lui Dumnezeu, ca să binecuvânteze şi să
întărească pe monah, în toată viaţa sa, pentru a practica acest mod de viaţă
îngerească în cel mai bun chip.
Vor fi adăugate câteva fragmente din aceste rugăciuni:

Întru-tot-înduratul şi mult-milostivul Dumnezeu, care deschide

preacuratele îndurări ale neurmatei Sale bunătăţi, fiecăruia ce vine către Dânsul
cu dorire şi cu fierbinte dragoste; care a zis: Mai degrabă va uita mama pe fiii
săi, decât te voi uita Eu pe tine; Acela ştiind de dorinţa ta şi către acest gând al
tău adăugând şi puterea Sa spre împlinirea poruncilor Lui să te primească, să te
îmbrăţişeze, să te apere şi să se facă pentru tine zid tare împotriva vrăşmaşului,
piatră de răbdare, pricină de mângâiere, dătător de tărie, dăruitor de suflet bun,
împreună-nevoitor în bărbăţie, împreună culcându-Se, împreună sculându-Se cu
tine, îndulcind şi veselind inima ta cu mângâierea Sfântului Duh; învrednicindu-te
pe tine şi de partea sfinţilor şi a cuvioşilor părinţilor noştri: Antonie, Eftimie, Sava
şi a celor împreună cu dânşii; cu care să moşteneşti împărăţia cerurilor întru
Hristos Iisus Domnul nostru.

Fă-l pe el organ bineviersuitor, psaltire veselitoare a Sfântului Duh, ca de

aici dezbrăcîndu-se cu sporire de omul cel vechi care se strică după amăgirea
cea iubitoare de dezmierdare a şarpelui celui cu multe chipuri, să se îmbrace cu
noul Adam cel după Dumnezeu zidit în cuvioşie şi dreptate. Întăreşte-l pe el ca
totdeauna să poarte rănile şi crucea Mântuitorului Iisus pe trupul său, prin care
lumea s-a răstignit Lui şi El lumii. Sădeşte în el: faptă bună adevărată a purta,
spre plăcerea oamenilor a nu căuta, sau spre plăcerea de sine, întru răbdare
dreapta credinţă a păstra iar la dreapta credinţă, iubirea de fraţi şi ascultarea.
Dăruieşte-i lui priveghind, lucrând, dormind, treaz fiind, în psalmi şi în cântări
duhovniceşti, îngereşte să te vadă pe Tine întru curată inimă şi să se închine Ţie
singurului Dumnezeu viu şi adevărat spre bucuria lui negrăită.

Înţelepţeşte-l pe el, toarnă peste el darul şi priceperea cea de la

Stăpânitorul Duhul Tău. Împuterniceşte-l pe el întru războiul cel împotriva
nevăzutului vrăjmaş. Zburdările trupeşti cu puternică tăria Ta le doboară, dă-i lui
a bineplăcea Ţie întru laudă şi doxologie necontenită, întru cântări la bună
vreme, întru rugăciuni bine primite, întru sfătuire dreaptă, întru inimă smerită,
întru fapta vieţii şi a blândeţii şi a adevărului. Învredniceşte-l pe el a bineplăcea
Ţie în blândeţe, în dragoste, întru desăvârşire, întru cunoştinţă, întru bărbăţie şi
să-Ţi aducă Ţie laude şi doxologii şi rugăciuni întru miros de bună mireasmă.
Desăvârşeşte viaţa lui întru cuvioşie şi dreptate ca pentru necontenită şi
neântinată unire către Tine, să se învrednicească de cereasca Ta împărăţie.

83
 V.4. Veşmintele

Lucrarea tainică, nevăzută, este dublată în exterior de acte văzute. Primul

lucru care urmează după cele ce s-au făcut este tunderea părului, simbolul
desăvârşitei afierosiri lui Dumnezeu şi anume că monahul oferă o jertfă lui
Dumnezeu şi începe o nouă viaţă. În continuare, ieromonahul dă monahului deja
tuns:

- cămaşa (dulama) haina dreptăţii şi a veseliei marelui şi îngerescului

chip,
- schima sau giulgiul,
- polistavul sau analavul, deoarece cu acesta pune crucea sa pe umeri
urmând Stăpânului Hristos,
- brâul deoarece cu acesta îşi încinge mijlocul cu puterea adevărului,
- rasa spre îmbrăcarea hainei nestricăciunii şi buneicuviinţe,
- încălţămintea, sandalele spre vestirea evangheliei păcii,
- camilafca şi cuculiul nerăutăţii, coiful nădejdii de mântuire şi la sfârşit
- mantia.
Îmbrăcămintea este doar un element distinctiv exterior şi nu constituie viaţa şi
petrecerea monahală, în esenţă. Sfinţii Părinţi spun că este uşor să faci pe
cineva monah în exterior, fiindcă-l îmbraci cu îmbrăcăminte caracteristică
monahilor, dar problema este cum devine omul monah înăuntrul său. Aceasta a
fost şi este zbuciumul şi osteneala tuturor monahilor autentici.
După îmbrăcarea cu aceste veşminte monahale urmează:
- alte două rugăciuni prin care este rugat Dumnezeu să întărească pe
deja tunsul monah,
- citirea apostolului şi evangheliei,
- se înmânează celui proaspăt tuns crucea, mătăniile şi o lumânare.
Crucea este amintirea vieţii de răstignire, mătăniile sunt indiciul
rugăciunii neîncetate, iar lumânarea aprinsă este lumina care trebuie
să existe în sufletul monahului.
- monahul se împărtăşeşte cu trupul şi cu sângele lui Hristos.

Ceremonia şi slujba marelui şi îngerescului chip cu mărturisirile, cateheza,

rugăciunile şi cu cele cu care este îmbrăcat monahul arată drumul omului de la
starea de chip la starea de asemănare. Este o ceremonie care arată ce este
viaţa profetică, apostolică şi martirică. De altfel, toată slujba tunderii în marele şi
îngerescul chip reaminteşte pe profeţi, pe apostoli şi pe martiri 200.

V.5. Vocaţia profetică sau învăţătorească a monahismului

200
Ierotei Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viaţă profetică,
apostolică şi martirică, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2005, p. 328-344.

84
 Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului,
ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi
fiind de Duhul Sfânt. ( II Pt. 1, 21).

Dar Domnul M-a luat de la turmă; şi mi-a zis Domnul:

Du-te şi profeţeşte asupra poporului Meu Israel! (Am. 7,15).

Cu toate că darul profeţiei nu era ereditar ca al preoţiei, proorocii s-au

apropiat mai mult decât preoţii legii vechi de propovăduitorii predicii creştine, fiind
învăţătorii propriu-zişi ai poporului. Predica creştină s-a clădit pe strădaniile
omiletice ale predicatorilor Vechiului Aşezământ şi însăşi omilia, ca termen şi ca
gen al predicii, a fost preluată de la Templul iudaic. Evangheliile sunt pline de
mărturii în care ni se vorbeşte că Mântuitorul intra adesea în sinagogi, citea din
Scripturi şi tâlcuia înţelesul lor (adică făcea o omilie) 201.
Cel mai vechi sens al cuvântului ebraic profet (nabi, pl. Nebiim) nu este cel de
prezicător, ci de cuvântător, orator, interpret. Practic, prin profet vorbeşte însuşi
Dumnezeu. Deşi profeţii erau oameni din popor, chemarea lor la misiune o făcea
direct Dumnezeu, fapt care le dădea o autoritate supremă în slujirea
cuvântului202.
Aşadar, cuvântul „profet” nu implică neapărat capacitatea de a prezice viitorul.
Proorocul Amos, din care am citat mai sus, este emblematic, fiind chemat de la
păstorirea turmelor să meargă pentru a vesti cuvântul lui Dumnezeu către Israel.
El se arată neânfricat cât priveşte cele pământeşti. La fel este şi Ieremia: „Tu ai
fost puternic, Tu ai biruit, iar eu în toate zilele sunt batjocorit”. Tot aşa şi monahii:
ei pot vorbi cu îndrăzneală atunci când adevărul o cere. Şi exact aceasta au
făcut de-a lungul istoriei Bisericii. Antonie, la cererea lui Atanasie, vorbeşte în
Alexandria împotriva ereziei ariene. Simeon Stâlpnicul îi dojeneşte atât pe bogaţi,
cât şi pe săraci, iar ucenicul său, Daniel, îi cheamă pe împăraţi şi pe episcopi să
dea socoteală de faptele lor înaintea stâlpului pe care stătea în Constantinopol.
În secolul al VII-lea, Maxim Mărturisitorul se ridică singur împotriva împăratului,
episcopilor şi senatului, pentru a denunţa erezia monotelită şi pentru a mărturisi
adevărul. Iar pentru aceasta, a fost mutilat şi a murit în exil. Mai târziu Ioan
Damaschin, călugăr la Mănăstirea Sfântul Sava, în Palestina, scrie prima mare
apologie în favoarea icoanelor, împotriva iconoclasmului împăraţilor Leon III şi
Constantin V, în secolul al VII-lea, iar în secolul al IX-lea Teodor, stareţul
Mănăstirii Studion, cu preţul unui lung şir de exiluri, încununează biruinţa
icoanelor. Simeon Noul Teolog poartă o lungă luptă cu mulţi dintre fraţii săi şi cu
ierarhia bisericească, prinsă în capcana formalismului şi legalismului, împotriva
„ereziei nevolniciei” – credinţa că nu putem experia prezenţa lui Hristos în acelaşi
fel în care au experiat-o sfinţii din vechime. Mesajul Sfântului Simeon a fost
ignorat şi chiar respins de ierarhia Bisericii vreme de trei veacuri, după moartea
sa în 1022, dar a fost, fără îndoială, păstrat şi cultivat în amintirea monahilor,
pentru că a înflorit din nou, cu putere crescută, în mişcarea isihastă atât de

201
Pr. lector dr. Vasile Gordon, op. cit., p. 29.
202
Ibidem, p. 31.

85
iscusit apărată, nu fără multă suferinţă, de Sfântul Grigorie Palama. Lista poate
fi, desigur, extinsă până în zilele noastre, cu referiri la continuitatea în vremea
noastră a succesiunii profetice a călugărilor 203.

VI. Atitudinea Sfântului Teodor Studitul faţă de cultul Sfintelor icoane

Cinstirea sfintelor icoane este una din manifestările cultului ortodox, în

care se îmbină în mod armonios evlavia şi teologia. Raportul dintre evlavie şi
teologie în cultul sfintelor icoane este reciproc şi cerut de aspectul divino-uman al
fiinţei Bisericii.

203
Ierom. Alexander Golitzin, Mărturia vie a Sfântului Munte, Glasuri contemporane din
Muntele Athos, EIBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 65-66.

86
 Dacă teologia nu este pătrunsă de evlavie cade pradă spiritului raţionalist
speculativ. Consecinţa este dublă: sărăcirea vieţii spirituale şi greşelile
dogmatice. Reciproc, dacă evlavia nu este condusă de autoritatea Bisericii
printr-o teologie întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie se
primejduieşte înţelegerea dogmelor şi viaţa Bisericii.
Teologia ortodoxă a icoanei şi cultul sfintelor icoane practicat în Biserica
Ortodoxă demonstrează echilibrul între evlavie şi teologie.

Lupta Ortodoxiei împotriva ereziei iconoclaste a fost condusă de

personalităţi care au îmbinat evlavia cu teologia. Înainte de Sinodul al VII-lea
ecumenic, cinstirea sfintelor icoane a fost apărată de Gherman şi Tarasie,
patriarhi ai Constantinopolului. Stâlpul ortodoxiei la Sinodul VII ecumenic a fost
Sfântul Ioan Damaschin, ale cărui scrieri au fost proclamate drept dogme. În
perioada a doua a manifestării iconoclasmului (815-843), Ortodoxia a fost
apărată de Sfântul Teodor Studitul şi Sfântul Nichifor Mărturisitorul, patriarhul
Constantinopolului.
Opera dogmatică a Sfântului Teodor Studitul conţine trei tratate contra
iconomahilor, respingerea şi combaterea poemelor iconomahe, 7 capete către
iconomahi.
Identitatea învăţăturii Sfântului Teodor Studitul cu învăţătura Bisericii
Ortodoxe este temelia poziţiei sale dogmatice, după cum el însuşi spune:
„suntem ortodocşi deplini şi mădulare ale Bisericii soborniceşti, pentru că noi
respingem toate ereziile şi ne supunem hotărârilor sinoadelor ecumenice şi
locale în toate” 204.
Această mărturisire personală înlătură opinia unor teologi romano-catolici
care încearcă să-l prezinte drept sprijinitor al învăţăturii despre primatul papal.
Pornind de la învăţătura Sfântului Ioan Damschinul care este expusă în
formă de discurs filozofic, Sfântul Teodor Studitul foloseşte în două din tratatele
sale dialogul şi îmbunătăţeşte din punct de vedere catehetic expunerea
argumentării cinstirii sfintelor icoane.
Ideea de la care porneşte Sfântul Ioan Damaschinul şi pe care o preiau
toţi apărătorii icoanelor este luată din opera Sfântului Vasile cel Mare care
spunea: cinstea icoanei trece la prototip 205.
Originalitatea Sfântului Teodor Studitul este claritatea şi concizia cu care
foloseşte argumentele deja formulate de înaintaşii săi, după cum el însuşi spune:
„valoarea unei scrieri constă în atacarea de îndată a faptului de care este vorba
şi în măsurarea după trebuinţă a lungimii scrierii” 206. Combaterea ereziei este
făcută punct cu punct, cu argumente.
207
VI.1. Întruparea Domnului – temei al icoanei
204
Epistola XXV, Col. 989 A, apud Drd. Nicolae Streza, Aspectul dogmatic al cultului
icoanei la Sfântul Teodor Studitul, în Studii Teologice, Nr. 3-4/1977, p. 299.
205
De Spiritu Sancto, 18, P.G., XXXII, 189, ibidem.
206
Arhim. Atanasie Dincă, Cuvintele către monahi ale Sfântului Teodor Studitul, Bucureşti,
1940, p. 8.
207
Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă Rusă, traducere Elena
Derevici, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2005, p. 95.

87
 Începutul argumentării cinstirii sfintelor icoane este făcut de Sfântul Teodor
în numele Sfintei Treimi. El zice: „una este credinţa şi cultul şi închinarea noastră
a creştinilor cea în Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh; pentru că unul este şi acela căruia
ne închinăm în ce priveşte natura dumnezeirii deşi sunt trei cele ce se înţeleg în
ceea ce priveşte proprietăţile ipostatice; păgânii au schimbat adorarea lui
Dumnezeu în adorarea lucrurilor create şi de aici s-a ajuns la adorarea zeităţilor
care nu înseamnă nimic. Dumnezeul nostru este însă unul pe care noi îl adorăm
în Treime. Noi nu ştim câtuşi de puţin ce este Dumnezeu în sine aşa cum ştie El
despre sine. Deoarece pentru nesfârşita sa bunătate Dumnezeu a venit în fire
omenească devenind om la fel ca noi, El unul din Treime, şi pentru că a avut loc
o amestecare a celor neamestecate şi o împreunare a celor ce nu se lasă
împreunate, pentru aceasta Hristos se zugrăveşte în icoană. Nevăzutul se vede
şi primeşte descriere naturală a trupului nostru, cel ce cu divinitatea proprie este
de nedescris” 208.
Sfântul Teodor respinge erezia iconoclastă care aduce următoarele
acuzaţii la adresa icoanei:
- icoana este idol209,
- icoana nu poate cuprinde natura divină,
- icoana nu poate cuprinde trupul Domnului, pentru că este trup părut,
- icoana nu poate cuprinde trupul Domnului, pentru că este trup comun.
Sfântul Teodor îi face pe eretici să recunoască că erezia lor atinge temelia
mântuirii noastre – întruparea Domnului.
Prin Întrupare, Ipostasul divin al Logosului, nu natura Sa divină, se
„circumscrie” astfel încât trăsăturile individuale ale Feţei lui Hristos reprezentabile
iconografic exprimă Ipostasul Fiului veşnic al Tatălui. În inima iconoclasmului,
Sfântul Teodor descoperă „reducţia şi chiar refuzul misterului kenozei”. În
concepţia iconomahă, pictarea şi deci, circumscrierea ar afecta transcendenţa
divină, ar fi o degradare, o umilire, o micşorare inacceptabilă a Divinităţii. Ori,
arată Sfântul Teodor, măreţia infinită a slavei sale divine se descoperă pe deplin
tocmai în umilinţa şi pogorârea ei extremă care dă măsura Iubirii supreme. Astfel

208
Antirrheticus I, col. 330-333, apud Drd. Nicolae Streza, Aspectul dogmatic ..., p. 300.
209
Precizări privind diferenţa dintre idol şi icoană face Ioan Sauca, Cinstirea sfintelor
icoane, în “Mitropolia Banatului”, nr. 4-6/1977, p. 308-319: “Idol este un cuvânt de origine
grecească şi anume diminutivul de la eidos. La rândul său el derivă de la verbul eido care
înseamnă a vedea, a avea o întrevedere, a reprezenta prin gândire, a i se părea, denumind
anumite lucruri care se văd cu mintea, prin gândire, ceva care se pare că ar fi aşa, fără a putea
convinge de realitatea lor. Din moment ce eidolon îşi are originea de la eido, în ceea ce priveşte
determinarea precisă a sensului său, putem remarca următoarele: dacă eido arată acţiunea de a
vedea anumite lucruri prin gândire, închipuire, atunci eidolon denumeşte realizarea lucrului
închipuit. În felul acesta idolul neavând o realitate, I se pot atribui o mulţime de denumiri: iluzie,
minciună, aparenţă, fantomă, imagine a iluziei, vanitate, neant, etc. Celălalt termen, tot de origine
greacă este icoana. El derivă de la eiko, având înţelesul de a fi asemenea, a se asemăna cu
cineva prin trăsăturile feţei, prin talie etc. Dacă termenul eiko indică acţiunea de a fi asemenea cu
cineva, eikon în schimb este realizarea acestei asemănări, deci o reprezentare prin asemănare,
dar de data aceasta a realităţii şi nu a închipuirii”.

88
că Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei divine ca mijloc
paradoxal de realizare a theozei umane 210.
Pe baza Sfintei Tradiţii şi a contribuţiilor Sfântului Ioan Damaschin şi ale
Sfântului Teodor Studitul, la Sinodul al VII-lea ecumenic se hotărăşte că
reprezentarea feţei lui Hristos în sfintele icoane este legitimă şi necesară,
întrucât Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, iar icoanele nu înfăţişează firea
dumnezeiască şi nici pe cea omenească despărţită de cea dumnezeiască, ci ele
înfăţişează unica persoană a Logosului divin întrupat 211.
Faţă de faptul pe care-l opuneau ereticii, că Dumnezeu a interzis în
Vechiul Testament ca oamenii să-şi facă chipuri cioplite şi să se închine lor,
aduce ca argument porunca lui Dumnezeu cu privire la facerea celor doi heruvimi
şi a şarpelui pe care l-a înălţat Moise în pustie. Prin urmare, dacă cel ce era făcut
în chip de animal avea darul să vindece pe cei ce erau muşcaţi de şerpi şi
priveau spre el, cum atunci chipul lui Hristos privit de credincioşi nu ar fi în stare
să sfinţească pe cei care-l privesc?
Idolul este întuneric, icoana este lumină, idolul este rătăcire, icoana este
lipsită de orice urmă de rătăcire, idolul face parte din politeism, icoana este
caracteristica cea mai clară a iconomiei divine 212.

Sfintele icoane ne duc cu mintea la facerea omului de către Dumnezeu

după chipul şi asemănarea Sa, la Întruparea Fiului care este chipul Tatălui. Noi
avem icoana stăpânului nostru Hristos, precum şi celelalte icoane ale Prea
Sfintei Fecioare Maria şi ale tuturor sfinţilor213.
Procesul de desăvârşire a omului în Hristos ca trecere de la simpla stare
de chip al lui Dumnezeu la cea de asemănare cu El, se declanşează în Biserică
în tot cel ce se botează. Realizat până la capăt însă, el nu este decât în Sfinţi.
Întrucât natura umană însăşi are un caracter iconic şi personal, întreg procesul
soteriologic, de mântuire, realizare de sine şi desăvârşire în sfinţenie a omului se
identifică cu o „iconizare” şi „personalizare” a existenţei sale, cu o actualizare a
potenţialului ei „iconic” şi „personal”. În viziunea filocalică, „arta artelor” este nu în
primul rând iconografia, ci asceza şi rugăciunea, sfinţenia. Înainte de a fi pictate
pe lemn, icoanele lui Hristos sunt „pictate” de Sfinţi în propria lor existenţă 214.
Obiecţiei eretice că nu oricine se bucură de cinste în icoană, Sfântul
Teodor îi răspunde că toţi sfinţii sunt vrednici de cinste şi mărire pentru sângele
vărsat de ei pentru Hristos sau pentru viaţa curată pe care au trăit-o; cinstim
lemnul crucii cel de viaţă făcător pentru că răstignit pe el, Hristos ne-a
răscumpărat cu scump sângele Său din blestemul legii în care a căzut prin păcat
Adam; cinstim icoanele sfinţilor şi mucenicilor pentru că privind la ei şi
închinându-ne lor ne facem părtaşi de sângele lor care a curs pentru Hristos;

210
Ioan I. Ică jr., Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos – prototip al icoanei Sale, tratatele
contra iconomahilor, Editura Deisis, Alba-Iulia, 1994, p. 41.
211
Pr. conf. dr. Ştefan Buchiu, Dogmă şi teologie: curs de teologie dogmatică şi
simbolică, vol. II, Editura Sigma, Bucureşti, 2006, p. 18.
212
Antirreticus I, col. 337 A, apud Drd. Nicolae Streza, Aspectul dogmatic ..., p. 300.
213
Antirreticus I, col. 348 A B, Ibidem.
214
Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 43-44.

89
privind icoanele lor în Biserică vedem chinurile şi muncile sângeroase pe care le
sufereau creştinii în arenele circurilor 215.
În faţa acestui argument, ereticii admit că Hristos poate fi descris în
icoană, dar numai ca amintire intelectuală şi nu în alt fel. Sfântul Teodor le
răspunde: închipuindu-ne că ceea ce face preotul la sfântul altar este numai
închipuire a ceea ce a făcut Domnul, înseamnă că săvârşim o şi mai mare
erezie; trupul şi sângele Domnului cu care se împărtăşesc credincioşii la altar, nu
este nicidecum o închipuire sau o icoană, ci este adevăratul trup şi sânge al
Domnului. Taina sfintei euharistii este taina care rezumă în sine întreaga
iconomie. Deci în Biserică totul se poate reda în zugrăveală şi în icoană, chiar şi
Judecata de apoi. Un singur lucru nu se poate zugrăvi, divinitatea însăşi 216.
Folosindu-se de această afirmaţie, iconoclaştii răspund că dacă nu se
poate zugrăvi divinitatea, înseamnă că icoana este un idol, iar dacă se poate
zugrăvi, înseamnă că Dumnezeu este cuprins şi se contrazice Scriptura care
zice: Dumnezeu este Duh 217.
Răspunsul Sfântului Teodor vine imediat întemeiat pe distincţia între
natură şi persoană, distincţie pe care ereticii nu o făceau. Cu acest răspuns se
trece la precizarea conţinutului icoanei.

VI.2. Conţinutul icoanei – Relaţia dintre icoană şi natura prototipului

Fiinţa dumnezeiască este necuprinsă, iar fiinţa omenească este cuprinsă.

În Iisus Hristos s-au unit ipostatic divinitatea cu umanitatea, deci Hristos are două
feluri de atribute: divine şi umane 218.
Atributele divine sunt: necuprins, netrupesc, fără dimensiuni; atributele
umane sunt: cuprins, trupesc, în formă tridimensională. Dacă Hristos este din
două naturi, el este şi cuprins şi necuprins. Dacă ar fi fost necuprins nu ar fi
pătimit, nu ar fi murit şi nu ar fi înviat. ... din cauza divinităţii şi a umanităţii,
Logosul s-a unit ipostatic cu trupul; adică divinitatea rămâne divinitate, dar se
întrupează. De aceea, putem cuprinde în icoană trupul, dar nu dumnezeirea, ci
numai până unde omul întrupat este asemena nouă. Deci dacă cele ce se pot
cuprinde ar schimba pe cele necuprinse, datorită întrupării Cuvântului, s-ar
schimba şi firea dumnezeiască, ceea ce nu este posibil 219. Dar după umanitate
Hristos poate fi zugrăvit.
Lăsaţi fără replică la acest capitol, iconoclaştii caută scăpare referindu-se
la raportul dintre icoană şi persoană, în special la persoana lui Hristos.
215
Antirreticus I, col. 348 C, apud Drd. Nicolae Streza, Aspectul dogmatic ..., p. 301.
216
Antirreticus I, col. 340 B, Ibidem.
217
Antirreticus I, col. 344 A, Ibidem. Istoricul Nicolae Bănescu scrie: „Doctrina pe care o
profesau iconoclaştii o cunoaştem numai din scrierile adversarilor lor. Marea majoritate
interziceau şi cultul şi fabricarea icoanelor. Ei căutau să-şi sprijine doctrina pe un mare număr de
texte scoase din Sf. Scriptură sau din Părinţii Bisericii. Unul dintre argumentele puternice pe care
se răzimau era textul Evangheliei Sf. Ioan, după care trebuie să-l adorăm pe Christos „în spirit şi
în adevăr”., Istoria Imperiului Bizantin, vol. II., ediţie îngrijită de Tudor Teoteoi, Editura Anastasia,
Bucureşti, 2003, p. 126.
218
Antirrheticus III, col. 391 B, Ibidem.
219
Antirrheticus III, col. 390 B, apud Drd. Nicolae Streza, Aspectul dogmatic ..., p. 301.

90
 VI.3. Raportul dintre icoană şi persoană

Ereticii susţin că numai oamenii simpli pot fi zugrăviţi în icoană, referindu-

se la neputinţa de a cuprinde divinitatea Mântuitorului, şi că Hristos nu poate fi
descris pentru că nu a fost om comun (nu înţelegeau că natura umană era unită
ipostatic cu natura divină în persoana proprie a Domnului Hristos).
Sfântul Teodor a răspuns, arătând că Hristos, deşi nu a fost un simplu om,
poate fi descris în icoană. El nu este unul dintre mulţi, ci este Dumnezeu
înomenit 220.
Orice icoană este o pecete şi o întipărire a chipului al cărui nume îl poartă.
Numim Hristos icoana lui Hristos pentru că este Hristos şi nu sunt doi Hristoşi,
pentru că nu este cu putinţă să se despartă unul de altul în ce priveşte
denumirea, ci numai în ceea ce priveşte natura. După cum spune Sfântul Vasile
cel Mare: că împărat numim şi icoana împăratului şi o cinstim ca pe împăratul,
dar nu sunt doi împăraţi, căci nici puterea nu se rupe în două, nici cinstea nu se
împarte; precum domnia şi puterea este una, aşa şi slava dată de noi este una
pentru că cinstea icoanei trece la prototip 221.
Iconoclaştii îi reproşau că atunci când Sfântul Vasile zice că slava icoanei
trece la prototip, nu vorbeşte de icoana artificială – zugrăvită, ci se referă la
icoana naturală – Fiul este icoana Tatălui. Sfântul Teodor răspunde: este
adevărat că Dumnezeu-Fiul este icoana Tatălui nevăzut. Icoana înseamnă ceea
ce se aseamănă, ceea ce este la fel.
Sfântul Teodor nu afirmă că icoana ar fi asemenea după fiinţă cu prototipul
sau de o fiinţă sau egală, sau identică cu prototipul 222, după cum greşit
înţelegeau iconoclaştii. Icoana nu este una după fiinţă cu prototipul şi nici după
persoană. Relaţia dintre icoană şi prototip este asemănarea atât cât este posibil
să fie redată în icoana care prin natură e materie artificială şi nu fiinţă vie. Când
Sfântul Teodor spune că icoana nu este identică cu prototipul după fiinţă,
înţelege că nu este una cu realitatea vie a lui Hristos, care este realitatea celor
două firi într-un ipostas. Propriu-zis, nu este vorba de egalitate sau identitate, ci
de asemănare 223.
Prototipul şi icoana nu sunt una ca fiind deofiinţă, ci sunt una prin
asemănarea ipostatică, dar în două firi, două prin fire. Una este firea icoanei,

220
Antirrheticus I, col. 333 A B, Ibidem, p.302.
221
Antirrheticus I, col. 337 B C, Ibidem.
222
Pr. Ioan Bizău, Incursiuni în teologia şi arta icoanei, în vol. Leonid Uspensky, Boris
Bobriskoy, Stephan Bigam, Ioan Bizău, Ce este icoana?, traducere Vasile Manea, Ed.
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2005, p. 92-93: În ceea ce priveşte raportul dintre chip şi prototip, aşa
cum se stabileşte acesta la nivelul spiritual, sacramental şi liturgic al icoanei, Sfântul Teodor
Studitul face această precizare foarte importantă: „Prototipul nu este în icoană după fiinţă, căci
altfel s-ar numi şi icoana prototip şi invers, prototipul icoană – lucru care nu se admite, pentru că
există o definiţie proprie, a fiecărei naturi – ci după asemănarea ipostatică”. Şi iarăşi: „ Icoana se
raportează la arhetip şi icoana este, se vede şi este închinată cu referire la arhetip. Nu se
identifică substanţa, ci se uneşte asemănarea, din care pricină există şi o unică asemănare
pentru amândouă şi nu una împărţită din pricina diversităţii naturilor”.
223
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos ca prototip al icoanei sale, în “Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, nr. 3-4/1958, p. 244.

91
materială, artificială şi alta este firea prototipului divino-umană în persoana lui
Hristos şi umană în persoana sfinţilor. Deci prototipul şi icoana sunt una prin
asemănare ipostatică, dar două prin fire.

Sfântul Teodor oferă şi o viziune limpede asupra naturii „formale” a esenţei

icoanei şi a modului personal-ipostatic de prezenţă a prototipului în ea. Diferite
substanţial, fiind naturi eterogene, prototipul şi imaginea au identitate ipostatică
în baza asemănării lor formale. Hristos şi Icoana Lui au acelaşi Ipostas. Există o
prezenţă reală a lui Hristos în icoana Sa, dar ea e de natură ipostatică, mai
precis relaţională. Icoana este Hristos dar nu prin unire ipostatică, ci relaţional, în
baza asemănării lor formale 224.

În vreme ce adversarii icoanelor nu cunosc decât două raporturi între

lucruri, o egalitate şi o alteritate, pentru cinstitorii icoanelor e posibilă o anumită
legătură între două lucruri diferite ca natură, dar care au şi proprietăţi comune;
este o participare a unuia la altul, deşi nu există o identitate faţă de fiinţă între
ele225.
Întrucât Sfântul Teodor şi ceilalţi apărători ai icoanelor cugetă antinomic, ei
cunosc pe lângă relaţia de identitate, egalitate şi alteritate şi o relaţie antinomică
de participare 226. Antinomia este existenţa simultană a egalităţii şi deosebirii:
- unitatea de fiinţă şi deosebirea persoanelor în Sfânta Treime;
- unitatea persoanei şi deosebirea firilor în persoana Domnului Hristos;
- unitatea prin asemănarea persoanei cu icoana şi deosebirea firii
persoanei de firea icoanei.

Icoana este aşa de legată de prototip, precum este umbra de trup. Dacă
oricărui trup îi corespunde şi îi urmează inseparabil umbra proprie şi nu ar putea
spune cineva că un trup ar fi fără umbră şi o umbră fără trup, tot aşa nu se poate
spune că Hristos nu poate fi zugrăvit în icoană, dacă El este definit în trup.
Icoana şi prototipul sunt una în alta prin relaţie, căci unde este prototipul este şi
chipul în icoană prin relaţie 227.
Iconoclaştii recunosc posibilitatea şi realitatea icoanei şi a relaţiei dintre
icoană şi prototip, dar nu vor să recunoască cinstirea icoanei.

VI.4. Cinstirea icoanei

În baza adevărului demonstrat că icoana şi prototipul sunt în relaţie prin

asemănare, Sfântul Teodor Studitul demonstrează că cinstea icoanei este o
cinste relativă.
Obiecţiile iconoclaste împotriva cinstirii sfintelor icoane se pot rezuma la
două aspecte:
224
Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 41.
225
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 244.
226
Ibidem.
227
Adversus iconomacos capita, VII, col. 392 D, apud Drd. Nicolae Streza, Aspectul
dogmatic ..., p. 304.

92
 - nu vor să cinstească icoanele pentru că li se par a fi idoli şi pentru că
nu înţeleg relaţia dintre icoană şi prototip;
- cinstesc icoanele, dar nu vor să le aducă închinare.
Referindu-se la exemplul dat de Sfântul Vasile cel Mare, iconoclaştii spun
că nu e vorba de icoana artificială, ci de cea naturală, adică de Fiul ca icoană a
Tatălui.
Sfântul Teodor le răspunde că ceea ce sfintele sinoade au proclamat
dogmă trebuie păzit fără schimbare şi deci trebuie să folosim acest raport prin
analogie la cinstirea icoanei 228. Această poziţie o întemeiază cu citate biblice şi
patristice din care rezultă că respectul şi cinstea lucrărilor făcute de mână
omenească îşi trage originea din faptul că Dumnezeu a creat pe om după chipul
şi asemănarea Sa şi că lucrează prin lucrurile făcute de mâna omenească.
Astfel, îl citează pe Sfântul Apostol Pavel care văzând templul zeului necunoscut
din Atena le spune păgânilor: pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe
Acesta Îl vestesc eu vouă. (Fapte XVII, 23).
Sfântul Teodor Studitul accentuează că toate lucrurile sfinte din Vechiul
Testament erau numai figuri şi simboluri ale adorării în duh şi adevăr care avea
să vină în Noul Testament 229. Domnul Hristos prin sângele său a sfinţit lemnul
crucii făcându-l făcător de viaţă şi la fel toate icoanele celor care au un rol în
iconomia mântuirii şi care sunt vrednici de cinste şi mărire prin sângele vărsat
sau viaţa curată 230.
Iconoclastul recunoaşte că cinsteşte icoanele, dar nu li se şi închină
pentru că face confuzie între cinstire sau închinare şi adorare 231. Sfântul Teodor
Studitul răspunde că icoanelor le dăm cinstire şi nu adorare. Le cinstim şi ne
închinăm lor pentru că cinstea icoanei trece la prototip. Trebuie să ne închinăm
icoanei relativ, dar nu să o adorăm pentru că adorarea se îndreaptă numai spre
Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu unul în fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, după cum
zice Sfântul Vasile232.
Cinstea icoanei lui Hristos este o cinste relativă, pentru că cei ce cinstesc
icoana îl cinstesc pe Hristos cel nedespărţit după persoană, dar deosebit din fire
cu icoana. Pentru că iconoclaştii se împiedicau în ultima lor opoziţie pretextând
că Sfânta Scriptură nu face deosebirea între cinste sau închinare şi adorare,
Sfântul Teodor Studitul aduce texte din Sfânta Scriptură în care se precizează
această distincţie: „vrednic eşti, Doamne Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi
cinstea şi puterea” (Apoc. IV,11). Şi în altă parte: „vrednic este Mielul cel
înjunghiat ca să ia puterea, bogăţia, cinstea, slava şi binecuvântarea. (Apoc.
V,12)233. Icoanele trebuie cinstite, iar Dumnezeu unul în fiinţă şi întreit în
persoane trebuie adorat.

228
Antir. II, col. 369 C D, apud Drd. Nicolae Streza, Aspectul dogmatic ..., p. 305.
229
Antir. II, col. 378, Ibidem.
230
Antir. II, col. 356 D, Ibidem.
231
Nicolae Bănescu, op. cit., p. 130: “Aceşti reprezentanţi ai teologiei icoanelor fac însă
distincţia între veneraţie şi adoraţie. Cea dintâi se datorează icoanelor, a doua e rezervată numai
lui Dumnezeu”.
232
Epistola 168, col. 1523 C D, Ibidem.
233
Antir. II, col.372 B.

93
 Sfântul Teodor încheie argumentarea sa la fel cum o începuse, în numele
Sfântei Treimi: precum mărturisim o singură fire, aşa şi o singură închinare şi o
adorare a preasfintei Treimi în trei ipostasuri, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului
Duh 234.

Expunerea pe scurt a aspectului dogmatic al cinstirii sfintelor icoane în

învăţătura Sfântului Teodor Studitul prezintă o importanţă deosebită. Ea
demonstrează legătura ontologică dintre conţinutul dogmatic al revelaţiei divine şi
manifestarea evlaviei creştine în cultul sfintelor icoane.
Teologia ortodoxă este asimilată în viaţa credincioşilor şi datorită cinstirii
sfintelor icoane. Icoana dezvoltă ideea că Dumnezeu vine de sus, este
transcendent, dar în acelaşi timp prin harul necreat, Dumnezeu este prezent şi în
fiinţa credincioşilor. Icoana este expresia teologiei ortodoxe a persoanei şi a
harului divin ca energie necreată prin care Dumnezeu se manifestă personal în
viaţa credincioşilor.

VI.5. Valoarea catehetică a sfintelor icoane

În Biserica Ortodoxă

Omul fiind într-o atât de mare dependenţă de simţurile sale încât i-ar fi
greu să se ridice la înţelegerea adevărurilor revelate, fără a fi sprijinit de semne
sensibile în stare să-i trezească în suflet simţiri pioase, Biserica a folosit
dintotdeauna sfintele icoane ca mijlocul cel mai eficient, pentru a mişca inima, a
deştepta dragostea, a întări nădejdea, a spori credinţa şi, în felul acesta, raţiunea
să accepte mai uşor învăţăturile revelate. Sfintele icoane au îndeplinit de-a lungul
timpului o permanentă funcţie de sinteză pusă în serviciul evlaviei, al trăirii
morale şi al creşterii duhovniceşti 235.
Aşa cum nu se poate săvârşi liturghia fără rugăciuni, la fel nu se poate
săvârşi fără icoane. Dacă în mod excepţional ea se săvârşeşte într-un alt loc
decât în biserică, trebuie să fie cel puţin un antimis, pe care este zugrăvită
înmormântarea Domnului, şi o icoană a lui Hristos la dreapta uşilor împărăteşti şi
una a Maicii Domnului la stânga lor, spre care privesc credincioşii. Icoanele au
mai întâi o funcţie de călăuzire şi întărire în dreapta credinţă” 236.
Originea icoanelor şi justificarea lor în Biserică constă tocmai în faptul că
ele vestesc pe Hristos întrupat, mărturisind minunile pe care le-a săvârşit, crucea
pe care s-a jertfit.
Sfinţii, prin viaţa lor curată, au ridicat omenirea la dumnezeire. În ei,
creştinii văd triumful perfecţiunii şi se văd pe ei înşişi în mărirea dumnezeiască
pentru că suntem „fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu” (Gal. IV, 7; Romani VIII,17).

234
Epistola ad Platonem, col.562 C.
235
Pr. Prof. Ion Răduţ, Valoarea catehetică a sfintelor icoane în Biserica Ortodoxă, în
“Mitropolia Olteniei”, nr. 3-6/1980, p. 430.
236
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Icoanele din biserică, reprezentare vizibilă a dreptei
credinţe şi mijloace de întâlnire a credincioşilor cu Hristos şi cu Sfinţii care s-au desăvârşit în El,
în „Mitropolia Banatului”, nr. 10-12/1981, p. 643.

94
 Sfintele icoane vestesc dogma întrupării şi a răscumpărării prin jertfa pe
cruce, iar prin sfinţire ele devin semn al revărsării şi al prezenţei harice. Ele sunt
„o formă a rugăciunii perpetue şi un temei al bunei priviri. Odată binecuvântată,
icoana nu mai este doar o expresie a contemplării religioase, ci ea devine mijloc
revelator în stare să lumineze sufletul şi să-l înalţe, ajutând creaţiunei prin
sfintele ei înfăţişări” 237.
Ceea ce cuvântul anunţă prin auz, acelaşi lucru îl arată în tăcere pictura
prin reprezentare iconografică. Venerate ca nişte odoare preţioase, sfintele
icoane au împodobit, din cele mai îndepărtate timpuri tainicele catacombe,
dumnezeieştile locaşuri şi mormintele celor repausaţi, cultivând în sufletele
credincioşilor sentimentele superioare de sfinţenie, sentimentul adevărului şi al
frumuseţii, însufleţind viaţa afectivă. Prin sfintele icoane, sufletele urcă de la
umbră la lumină, de la materie la spirit, iar inima şi mintea se înalţă la
Dumnezeu, pentru că ele sunt „chipul frumuseţii în calitate de asemănare cu
Dumnezeu” 238.
„Ele sunt oglinzi în care se reflectă veşnicia, porţi sau ferestre deschise
spre cer nou şi pământ nou pe care-l aşteptăm potrivit făgăduinţei” 239, „sunt o
morală fără cuvinte, o predică scurtă, dar convingătoare, un îndemn perpetuu la
rugăciune” 240.
„Orice icoană devine o permanentă chemare spre zorile unei sfere
superioare, spre o realitate dincolo de viaţa noastră” 241.
În cărţile de cult vom găsi îndrumări de a cinsti, după cuviinţă, sfintele
icoane 242. „Cu cinste să ne închinăm sfintelor icoane ale lui Hristos, a Prea
Curatei şi a tuturor sfinţilor” (Stihira de la „Şi acum...” din Duminica după 11
octombrie, a sfinţilor părinţi de la Sinodul VII Ecumenic).

Sfintele icoane au fost cinstite şi folosite ca un admirabil mijloc catehetic,

în edificarea credincioşilor, pentru că ele sunt „o teologie transpusă în culori” 243,
„un preţios auxiliar al Sfintei Scripturi pentru că pun sub ochii credincioşilor
întreaga istorie sfântă a mântuirii, vorbindu-le prin mijlocirea culorilor despre
Patriarhi şi Prooroci, despre învăţătura, viaţa şi minunile Mântuitorului, despre
Sfânta Sa Maică, despre viaţa de eroism şi sfinţenie a mucenicilor şi
mărturisitorilor, despre ceea ce ne aşteaptă dincolo de pragul mormântului. Ele

237
Pr. Ilie Brătan, Sfintele icoane, în “Mitropolia Olteniei”, nr. 7-8/1977, p. 587, apud Pr.
Prof. Ion Răduţ, op. cit., p. 432.
238
Arhim. Anatolie Kuzneţov, Icoana ortodoxă ca expresie a învăţăturii dogmatice a
Bisericii, traducere de Ioan V. Georgescu, în “Ortodoxia”, nr. 4/1971, p. 595, ibidem.
239
Pr. Vasile Prodea, Cinstirea sfintelor icoane, în “Mitropolia Olteniei”, nr. 3-4/1973, p.
319.
240
Drd. D. Ichim, Învăţătura ortodoxă despre sfintele icoane, în “Studii Teologice”, nr. 5-
6/1970, p. 450.
241
Magistrand N. V. Stănescu, Sensul ortodox al icoanei, în “Ortodoxia” nr. 2/1956, p.
252.
242
Pr. Vasile Prodea, Cinstirea sfinţitelor icoane, în “Mitropolia Olteniei”, nr. 3-4/1973, p.
319-322, Pr. prof. Nic. Petrescu, Cinstirea sfintelor icoane, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 7-9/1981, p.
434-439.
243
Pr. Prof. Ene Branişte, Iconografia creştină ca disciplină de studiu şi cercetare, în
“Studii Teologice”, nr. 5-6/1962, p. 336, apud Pr. Prof. Ion Răduţ, op. cit., p. 434.

95
alcătuiesc un catehism în imagini, un catehism viu care ne vorbeşte despre
adevărurile credinţei noastre” 244.

Concluzii

În această lucrare, am creionat viaţa, activitatea şi opera Sfântului Teodor

Studitul, cu accent pe catehezele sale, oferind un portret pentru cel ce doreşte să
cunoască personalitatea unui mare călugăr din vremurile de zbucium ale
Bisericii.
Sfântul Teodor Studitul a fost un minunat cârmaci şi chivernisitor de
mănăstiri şi un iscusit scriitor. Având sub ocârmuirea sa uneori şi o mie de

244
Idem, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a credinţei, în “Studii Teologice”, nr. 9-
10/1953, p. 629, ibidem.

96
călugări, la care se adăugau nenemăraţi ucenici, omeneşte nu era cu putinţă o
legătură directă cu ei. Din acestă cauză, marele avvă a avut la îndemână scrisul.
Untdelemnul cuvintelor şi cercetările duhovniceşti ale stareţului trebuie să
se verse în inima ucenicului în orice clipă, faţă către faţă. Şi precum portarul
mănăstirii stă treaz neîncetat şi cunoaşte pe cel ce intră şi iese, aşa şi stareţul
trebuie să privegheze la uşile sufleteşti ale fiilor. Iar când ucenicul este bolnav şi
vătămat sufleteşte, egumenul, ca un alt Samarinean, trebuie să cerceteze rănile
lui, să le spele cu lacrimi, să le ungă cu mirul de preţ al cuvintelor părinteşti şi să
le înfăşoare cu giulgiul sfintelor rugăciuni.
Fiind vreme tulbure în Biserică, Sfântul Teodor a dat sfaturi, învăţături, a
încurajat, mustrat şi lăudat. De aceea, din lucrarea lui scrisă cele mai multe sunt
scrisorile şi cuvintele de învăţătură (catehezele). Pe lângă valoarea lor
documentară, ele oglindesc viaţa lăuntrică a mănăstirilor, fapt pentru care au
avut o largă răspândire printre călugări.
Sfântul Teodor a alcătuit aceste Cuvinte cu nespusă dragoste, după cum
mărturiseşte: Fraţilor şi părinţilor şi fiii mei sufleteşti! Ziua cuvintelor spre
învăţătură este zi de bucurie şi de mângâiere pentru mine. Căci un peţitor nu se
sileşte atât să-şi caute logodnică, cât mă silesc eu să mă bucur de tovărăşia
voastră.
În opinia Arhimandritului Athanasie Dincă, Sfântul Teodor Studitul a scris
aceste Cuvinte pentru un singur fel de cititori şi cu un anumit scop: învăţarea
călugărilor săi245.
Totuşi, catehezele erau destinate într-o măsură restrânsă şi laicilor din
oraş care veneau la mănăstire. Studiţii au considerat o datorie în a-i învăţa pe
laici credinţa ortodoxă. În vremuri tulburi, când mănăstirile au fost închise sau
prădate, monahii au găsit refugiu printre laici.
Obştea este alcătuită şi din buni şi din răi şi învăţătura trebuie să fie
neşovăielnică, pentru ca pe cel bun să-l păstreze întru bunătatea sa, iar pe cel
rău să-l îndrepte.
Dacă paracliserul primeşte mustrări, nu pentru el ca purtător de trup le
primeşte; ci pentru slujba şi ascultarea ce împlineşte. Neştiinţa şi lenea lui aduc
sminteală şi tulburare în mănăstire. Iar de sminteala provocată de el, se vatămă
mulţi.
Îngrijitorul de bolnavi care din trândăvie sau neputinţă uită pe bolnavi şi
nu-i îngrijeşte, îi face să cârtească. De aceea, stareţul are grijă să-i repete
învăţăturile sale cu stăruinţă, ca să ştie ce-l aşteaptă în viaţa aceasta şi în
cealaltă.
Iată de ce, Sfântul Teodor se arată adesea aspru, aproape neîndurător şi
hotărât în Cuvintele sale. Rareori însă, biruiesc printre rânduri şi scăpărări de
dragoste: Toţi sunteţi prietenii mei, toţi fiii mei, toţi iubiţii, toţi o inimă, un gând, o
bucurie, o laudă, o putere, un trup 246.

245
Introducere la Cuvintele Sfântului Teodor Studitul cercetate cu deamănuntul şi date
acum pe graiu îndreptat de Arhim Athanasie Dincă, egumenul mănăstirii Căldăruşani, exarhul
mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1940, p. 8.
246
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, Cuvântul 4, p. 27.

97
 Cuvintele sunt acte de autoritate, lipsite de spontaneitate, de idei noi şi se
caracterizează prin dese repetări de idei, care au rolul de a adânci în mintea
monahului lucruri mărunte, dar de o covârşitoare importanţă: cum să se roage,
cum să citească, să privegheze, să se poarte unul cu altul, să-şi facă pravila, ce
să mănânce. Aceste amănunte, bine strunite, dau sufletului şi vieţii o ordine.
În ce priveşte stilul, întâlnim în Cuvinte repetate mărturii de umilinţă: Fiii
mei prea iubiţi şi fraţilor, cu cât eu smeritul şi netrebnicul, care nu sunt vrednic să
mă chem părintele vostru, mă silesc din toată puterea, ca să vă sfătuiesc pentru
mântuirea sufletelor voastre, cu atât şi voi deschideţi urechile voastre şi ascultaţi
învăţătura Domnului” 247 şi Părinţi şi fraţi şi fiii mei prea iubiţi sufleteşte, doresc şi
foarte poftesc, precum vă învăţ cu cuvântul, aşa să vă povăţuiesc şi cu fapta, ca
doară de v-aş trage în amândouă felurile către fapte bune şi către vieţuirea
plăcută lui Dumnezeu. Dar fiindcă sunt sărac de amândouă, mă mâhnesc şi mă
întristez şi nu ştiu ce voi face. Pentru că în adevăr, fraţilor, doreşte sufletul meu
ca să vă mântuiţi şi să umblaţi pe calea adevărului şi nădăjduiesc din zi în zi să
sporiţi spre fapte bune. Ştiu supunerea voastră, a tuturor, lepădarea lumii,
înstrăinarea de toate ale voastre, omorârea poftelor, tăierea voii, adunarea
voastră într-un gând şi vieţuirea laolaltă şi mi-e frică ca nu cumva să vă smintiţi
de ticăloşia mea şi de netrebnica şi plină de patimi viaţa mea şi să vă lipsiţi de
bunătăţile cele nădăjduite, făcându-vă mie următori. Că tot cel ce se stăpâneşte
de cineva şi iscodeşte faptele lui, se obişnuieşte a le urma şi a râvni la faptele
stăpânului său, fie bune, fie rele. Deci fiind eu pătimaş şi întinat, ce bunătăţi veţi
putea vedea la mine? Şi ce pildă de fapte bune pot să vă dau eu? Sau cum să
vă povăţuiesc? Sau să vă înalţ cu mintea la făgăduinţa cea cerescă? 248 .
Socoteşte cuvântul său „smerit şi slab”, iar pe el „dascăl şi povăţuitor şi
învăţător rău şi orb”. 249
Aceste trăsături de umilinţă sunt încă o dovadă că Marile Cateheze sunt
alcătuite înainte de lupta icoanelor şi a surghiunului. Ele oglindesc puţina
experienţă a Sfântului Teodor ca stareţ. Nu se mai regăsesc, însă, în Micile
Cateheze, pentru că stareţul era deja bătrân, suferise prigoane, bătăi, temniţă,
avea cunoaşterea oamenilor.
Deşi obştile mănăstirilor din ţara noastră nu înregistrează nici pe departe
un efectiv aşa de mare ca Mănăstirea Studion în secolele VIII – IX, având după
redeschiderea lor , din 1990, un număr modest de vieţuitori, considerăm utile şi
de actualitate sfaturile prezentate de Sfântul Teodor Studitul în catehezele sale,
pentru că omul este în esenţă acelaşi. Diferă doar contextul economic, social,
politic, puţin cosmetizat. Subliniem ca pe un aspect pozitiv înfiinţarea de noi
schituri şi mănăstiri în ţara noastră, însă, în multe cazuri, cei aleşi să conducă nu
au experienţa şi cunoştinţele necesare, pentru că nu s-au format în preajma unor
bătrâni, ca Sfântul Platon.
Este de înţeles încercarea de umplere a unui gol creat în câteva zeci de
ani, de refacere a bazei materiale deţinută în mare parte de fostele CAP-uri, dar
se pune prea mult accent pe munca agricolă, în detrimentul rugăciunii, cu

247
Ibidem, p. 25.
248
Ibidem, Cuvântul 5, p. 30.
249
Ibidem, Cuvântul 6, p. 33.

98
sacrificarea slujbelor. Chiar dacă astăzi nu mai sunt călugări achimiţi, chiar dacă
râvna a scăzut mult, trebuie aleasă o cale de mijloc, care să îmbine rugăciunea
cu munca.
Sfântul Teodor i-a criticat pe cei care şi-au ridicat propriile mănăstiri,
pentru a fi ei înşişi stareţi, dar nu au deprins încă tainele vieţii călugăreşti.
Iar când se vorbea acestui iubitor al trecutului de adaptare la prezent, el
răspundea: Astăzi toată lumea se agaţă de obiceiurile omeneşti şi de pildele
înconjurătoare, care cu toate sunt potrivnice poruncilor lui Dumnezeu. Mai
degrabă se ia după viaţa cutărui stareţ sau al altuia, decât după aceia a
dumnezeieştilor noştri Părinţi. De aici vine că păstorii (şi eu sunt cel dintâi) pierd
bunul simţ, nu caută pe Mântuitorul şi părăsesc făgaşul tras de neprihănire şi de
statornicie, ca şi când legea lui Dumnezeu ar fi veche, Evanghelia fără valoare şi
regulile duhovniceşti de odinioară fără tărie, şi, ca să întrebuinţez cel mai
blestemat cuvânt, schimbat nestrămutatul Dumnezeu. Căci cam aşa s-ar numi
felul de a găsi pricină, că altele sunt timpurile epocii şi generaţiile de altădată; şi
altele din vremea noastră.
Cât despre mine eu răspund că deosebirea nu este a timpurilor. Cerul nu
şi-a schimbat forma; astrul, stăpânul zilei, n-a împrumutat altă strălucire; nici
universul, o nouă cale a mişcărilor sale. Căci el le-a statornicit, scris este, pentru
veşnicie şi pentru veacuri şi veacuri. Însă totul vine de acolo, o prea sfinte, că
libera noastră voinţă şi-a pierdut mintea... 250.
Monahismul studit era o comunitate care realizează necondiţionat şi
integral exigenţele spirituale şi etice ale creştinismului. Monah era sinonim cu
creştinul autentic, iar monahismul devenea „comunitatea eshatologică care
realizează mai deplin şi mai desăvârşit ceea ce ar trebui să fie Biserica în
întregul ei” 251.
În societatea secularizată actuală, în care se vorbeşte de vid spiritual,
impresionează râvna pentru Dumnezeu a monahilor studiţi. Considerăm deosebit
de actuale şi utile catehezele Sfântului Teodor Studitul, atât pentru monahi, cât şi
pentru mireni, ca un îndrumar pe care să-l avem cu noi şi un îndemn spre a le
urma exemplul.
Pentru a-l caracteriza pe Sfântul Teodor Studitul, considerăm potrivite
câteva cuvinte ale părintelui Procopovici:
Cu abnegaţiune şi fără frică de moarte a luptat contra eresurilor şi cu
măiestrie a combătut toate rătăcirile de pe timpul vieţuirii. De aceea, pe drept
cuvânt, este considerat bărbat sfânt, păstor credincios.
Privind astăzi chipul Sfântului Teodor Studitul, se cuvine să ne întrebăm
dacă îl imităm şi venerăm în mod cuvenit.
Timpul prezent este, ce-i drept, prea bogat în diferite invenţii, în erudiţie,
ştiinţă şi propăşire, dar pe de altă parte, este bogat în îngâmfări şi ambiţii
deşarte, în nevoi şi suferinţe. Totuşi, în vârtejul zilnic, simţim că nu avem prea
mulţi bărbaţi cucernici, pe care biserica s-ar putea bizui în cazuri de grea
250
Laud Faneb.S.Platonis. 833 (Apud Labbe Marin, op.cit., p. 43), în Arhim. Athanasie
Dincă, op. cit., p. 20.
251
Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, Prototip al icoanei Sale – Tratatele contra
iconomahilor, studiu introductiv şi traducere Diac. Ioan I. Ică Jr., Editura Deisis, Alba – Iulia, 1994,
p. 31.

99
strâmtoare. Astăzi, avem prea puţini bărbaţi care să fie gata a-şi pune chiar viaţa
pentru apărarea adevărului creştin, să sufere înjosire, calomniere, maltratare şi
închisoare sau să sacrifice toate ale sale pentru binele comun şi pentru interesul
bisericii ortodoxe.
Azi avem prea puţine femei care să se asemene Teoctistei, mama
Sfântului Teodor, care să caute toată lauda, mângâierea şi bucuria într-o bună
creştere religioasă-morală a copiilor lor252.

Sfântul Teodor a îndrumat, şi mai îndrumă încă şi astăzi, prin catehezele

sale, generaţii de monahi, pe principiile unei teologii simple şi practice.
Potrivit dictonului ora et labora, Sfântul Teodor cere monahilor să trăiască
în duh de rugăciune, care este esenţial vieţii duhovniceşti. Apoi, viaţa de obşte
pe care o recomandă monahilor, îi scuteşte pe aceştia de greutăţile şi primejdiile
traiului idioritmic. În spiritul acestei idei, Sfântul Teodor Studitul a dezvoltat
rânduiala monahală a Sfântului Vasile cel Mare, însă pe deplin original şi
specific, răspunzând cerinţelor timpului şi locului în care a trăit.
Regulile de viaţă obştescă ale mănăstirii Studion au devenit model şi
pentru alte chinovii ale Orientului Ortodox de la Locurile Sfinte şi Muntele Athos,
influenţând şi monahismul românesc.
Voturile monahale: ascultarea, sărăcia şi fecioria trebuie să devină
adevărate virtuţi pentru cei ce se hotărăsc să trăiască în mănăstire; ele
disciplinează, menţin ordinea şi asigură pacea mănăstirii şi cea interioară.
Sfântul Teodor pune accent pe muncă, ce trebuie îndeplinită de fiecare cu
răbdare, conform aptitudinilor lui, practice şi intelectuale. Vede în viaţa
duhovnicească o luptă, un război nevăzut împotriva patimilor şi a diavolilor şi de
asemenea o luptă pentru integritatea credinţei şi a moralei creştine.
Sfântul Teodor le cere monahilor să nu-şi pună nădejdea într-o mântuire
prin contemplaţii iluzorii, ci să trăiască Evanghelia şi duhul ei de slujire, după
modelul suprem al Mântuitorului Iisus Hristos, în smerita iubire de Dumnezeu, a
fraţilor din mănăstire şi a întregii omeniri 253.

Bibliografie
Scrieri ale Sfinţilor Părinţi

Ioan, Sf., Gură de Aur, Despre preoţie, Traducere, introducere şi note de

Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sofia, Bucureşti, 2004.
Teodor, Sf., Studitul, Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, ed. îngrijită de
pr. Petru Pleşa, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia, 1994.

252
Pr. Dr. D. Procopovici, Pareneză ţinută în ziua Sfinţilor Trei Ierarhi, în Biserica
seminarială din Cernăuţi, Candela, Cernăuţi, 1927, p. 364-367, apud Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon,
Pareneza în slujirea pastoral-misionară a Bisericii, teză de doctorat în teologie, EIBMBOR,
Bucureşti, 2001, p.195 din ms computerizat, Bucureşti, 1998.
253
Pr. Drd. Mihail Voicesu, Locul şi importanţa monahismului în viaţa bisericii după
Sfântul Teodor Studitul, în “Studii Teologice”, nr. 5-6/1984, p. 364.

100
 Vasile, Sf., Cel Mare, Pahomie, Sf., cel Mare, Casian, Sf., Ioan,
Benedict, Sf., Rânduielile vieţii monahale, Culegere alcătuită de Sfântul Teofan
Zăvorâtul, Editura Sofia, Bucureşti, 2005.

Cărţi, studii, articole

***, Carte de rugăciuni pentru trebuinţele şi folosul creştinului ortodox,

EIBMBOR, Bucureşti, 2001.
***, Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev, traducere din limba greacă de
diac. drd. Nicuşor Morlova, Editura Bunavestire, Bacău, 2000.
***, Mineiul pe noiembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 2005.
***, Ceaslovul mare, Editura Biserica Ortodoxă Alexandria, Alexandria,
2003.
***, Actualizarea predicii, în Altarul Banatului, nr. 9-10/1990, p. 80-84.
***, L’Evangile au desert – des premiers moines a Saint Bernard,
presentation, choix de textes et traduction par Placide Deseille, moine de
Bellefontaine, Les Edition du Cerf, Paris, 1965.
***, Teodor Studitul, st., Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, Sf.
Teodor Studitul, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Amfilohie, traducere din limba greacă
veche de pr. Marcel Hancheş, Editura Sofia, Bucureşti, 2006.
***, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1975.

Alexandru, B. A., De la Studion La Vlaherne, în „Glasul Bisericii”, nr. 5-

6/1963, p. 542-550.
Anania, arhiep., Bartolomeu, Cartea deschisă a Împărăţiei, o însoţire
liturgică pentru preoţi şi mireni, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2007.
Anăstăsoaie, ierom., Teofil, Viziunea Sfântului Vasile cel Mare despre
predică şi predicator, în „Glasul Bisericii”, nr. 4-8/2002, p. 153-158.
Băbuş, pr. dr., Emanoil, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Editura Sophia,
Bucureşti, 2003.
Bănescu, Nicolae, Istoria Imperiului bizantin, vol. II, ediţie îngrijită de
Tudor Teoteoi, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2003.
Idem, Chipuri din istoria bizanţului, antologie, prefaţă şi note de Gheorghe
Cronţ, Editura Albatros, 1971.
Bizău, Pr., Ioan, Incursiuni în teologia şi arta icoanei, în vol. Leonid
Uspensky, Boris Bobriskoy, Stephan Bigam, Ioan Bizău, Ce este icoana?,
traducere Vasile Manea, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2005.
Branişte, pr. prof. dr., Ene, Liturgica specială pentru facultăţile de
teologie, Ediţia a IV-a, Editura Lumea credinţei, Bucureşti, 2005.
Idem, Liturgica generală, vol. 1, Ediţia a III-a îngrijită de pr. Eugen Drăgoi,
Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002.
Buchiu, pr. conf. dr., Ştefan, Dogmă şi teologie: curs de teologie
dogmatică şi simbolică, vol. II, Editura Sigma, Bucureşti, 2006.

101
 Colibă, magistrand, Mihai, Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel
Mare în istoria vieţii religioase monahale şi a cultului creştin, în „Studii Teologice”,
nr. 3-4/1965, p. 241-253.
Corugă, drd., Matei, Sfântul Teodor Studitul şi opera sa în vechea
literatură românească, în „Studii Teologice”, nr. 9-10 /1972, p.723-731.
Creţu, pr. drd., Vasile, Comunicarea în predică, în „Ortodoxia”, nr. 3-
4/2004, p.161-197.
Dincă, Arhim., Athanasie, Sfântul Teodor Studitul - viaţa, activitatea şi
operele sale, Tipografia „Carpaţi” , Bucureşti, 1940.
Idem, Introducere la Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, cercetate cu
deamănuntul şi date acum pe graiu îndreptat, de Arhim. Athanasie Dincă,
egumenul mănăstirii Căldăruşani, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia
Bucureştilor, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1940, p. 1-32.
Galeriu, pr. prof., Constantin, Preoţia ca slujire a Cuvântului, în
„Ortodoxia”, nr. 2/1979, p. 294-312.
Gordon, pr. drd., Vasile, Poeta nascitur, orator fit. Vocaţia omiletică a
Mitropolitului Antonie Plămădeală, în „Studii Teologice”, nr. 4/2005, p. 44-64.
Idem, Pareneza în slujirea pastoral-misionară a Bisericii, Teză de doctorat,
EIBMBOR, Bucureşti, 2001.
Idem, Un mare catehet al ortodoxiei, prea puţin cunoscut: Sfântul Teodor
Studitul (759-826), în „Glasul Bisericii”, nr. 9-12/2004, p. 283-299.
Idem, Introducere în omiletică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001.
Golitzin, ierom., Alexander, Mărturia vie a Sfântului Munte, Glasuri
contemporane din Muntele Athos, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006.
Ilie, drd., Ivan, Predica în slujirea dreptei credinţe, în „Mitropolia Olteniei”,
nr.3-4/1984, p. 181-194.
Ică, diac., Ioan I. jr., Iisus Hristos, Prototip al icoanei Sale - „Iconologia
bizantină între politică imperială şi sfinţenie monahală” introducerea la „Tratatele
contra iconomahilor ale Sfântului Teodor Studitul”, Editura Deisis, Alba-Iulia,
1994.
Iufu, Ioan şi Zl., Colecţia Studion în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-
8/1969, p. 817-835.
Makarios, ierom., Simonopetritul, Triodul explicat, Mistagogia timpului
liturgic, Ed. a III-a, traducere diac.Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2008.
Morar, pr. prof., Nicolae, Cuvântul vostru să fie plăcut, în „Mitropolia
Banatului”, nr.11-12/ 1984, p. 751-754.
Muntean, pr. ic., Vasile, Organizarea mănăstirilor româneşti în comparaţie
cu cele bizantine (până la 1600), teză de doctorat, în „Studii Teologice”, nr. 1-
2/1984, p. 14- 77.
Pandele, pr. dr., Dorin-Gabriel, Studion şi Cluny. Înnoire şi reformă în
monahismul din Răsărit şi Apus, teză de doctorat, Editura Episcopiei Dunării de
Jos, 2006.
Petrescu, pr. prof. Nic., Cinstirea sfintelor icoane, în „Mitropolia Olteniei”,
nr. 7-9/1981, p. 434-439.

102
 Plămădeală, dr., Antonie, Bizanţ – Constantinopol – Istanbul în istorie şi
astăzi, Oraşul sfintei înţelepciuni, EIBMBOR, Bucureşti, 1974, extras din
„Biserica Ortodoxă Română”, nr. 9-10/ 1974, p. 1087 – 1164.
Prodea, pr., Vasile, Cinstirea sfintelor icoane, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 3-
4/1973, p. 319-322.
Răduţ, pr. prof., Ion, Valoarea catehetică a sfintelor icoane în Biserica
Ortodoxă, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 3-6/1980, p. 429-435.
Rudneanu, Constantin, Ortodoxia şi civilizaţia bizantină, în „Mitropolia
Banatului”, nr. 1-3/1978, p. 23-31.
Rus, prof. dr., Remus, Teodor Studitul, în Dicţionar enciclopedic de
literatură creştină din primul mileniu, Editura Lidia, Bucureşti, 2003.
Sauca, Ioan, Cinstirea sfintelor icoane, în M B, nr. 4-6/1977, p. 308-319.
Schmemann, Alexander, Euharistia taina împărăţiei, traducere din limba
rusă de Pr. Boris Răduleanu, Editura Bonifaciu, Bucureşti.
Scriban, arhim., Iuliu, Alt jubileu scăpat, în „BOR”, nr.12/1926, p. 750.

Spătărelu, drd., Mihail, Mănăstirea Studios şi rolul ei în viaţa

monahismului Răsăritean, în „Studii Teologice”, nr. 3/1989, p. 66-74.
Stăniloae, pr. prof., Dumitru, Iisus Hristos ca prototip al icoanei sale, în
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 3-4/1958, p. 244.
Idem, Icoanele din biserică, reprezentare vizibilă a dreptei credinţe şi
mijloace de întâlnire a credincioşilor cu Hristos şi cu Sfinţii care s-au desăvârşit
în El, în „Mitropolia Banatului”, nr. 10-12/1981, p. 643-659.
Streza, drd., Laurenţiu, Aspectul dogmatic al cultului icoanei la Sfântul
Teodor Studitul, în „Studii Teologice”, nr. 3-4/1977, p. 298-306.
Uspensky, Leonid, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă Rusă, traducere
Elena Derevici, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2005.
Varsanufie Episcop, Prahoveanul, Ascultarea-condiţie “sine qua non”
pentru mântuirea monahului, în “Glasul Bisericii”, nr. 9-12/2005, p. 419-434.
Vlahos, Ierotei, Mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viaţă
profetică, apostolică şi martirică, Editura Mitropolia Olteniei, 2005.
Voicescu, pr. drd., Mihail, Locul şi importanţa monahismului în viaţa
Bisericii după Sfântul Teodor Studitul , în „Studii Teologice”, nr. 5-6 /1984, p. 352-
364.

Declaraţie de onestitate

Subsemnata Mitrana Iuliana, absolventă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă

a Universităţii din Bucureşti, declar pe propria răspundere că, cunoscând
sancţiunile legale, în prezenta teză de licenţă nu am utilizat alte izvoare în afara

103
celor menţionate la sfârşitul lucrării şi în notele bibliografice, că nu este plagiat şi
că îmi aparţine integral.

Curriculum vitae

M-am născut în Bucureşti, la 24 februarie 1974, din părinţi ortodocşi

români.
Am absolvit Liceul Pedagogic din Bucureşti (1989-1994), Academia de
Studii Economice Bucureşti, Facultatea de comerţ (1994-1998) şi Facultatea de
Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii din Bucureşti, secţia Teologie pastorală
(2005-2009).
Am lucrat ca învăţătoare până în 1998, iar din 1999 ca economist.
În iunie 2009 am depus la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti
prezentul proiect de teză pentru obţinerea licenţei în Teologie, catedra Practice,
specialitatea Catehetică-Omiletică.
În prezent, lucrez ca economist la Societatea Română de Radiodifuziune.

ABREVIERI

BFT = Biblioteca Facultăţii de Teologie.

104
BO = Biserica Ortodoxă.

BOR = Revista Biserica Ortodoxă Română, Bucureşti.

GB = Revista Glasul Bisericii, Bucureşti.

EIBMBOR = Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române.

MA = Revista Mitropolia Ardealului, Sibiu.

MB = Revista Mitropolia Banatului, Timişoara.

MMS = Revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi.

MO = Revista Mitropolia Olteniei, Craiova.

O = Revista Ortodoxia.

PSB = Părinţi şi Scriitori Bisericeşti.

RT = Revista Teologică, serie nouă, Sibiu.

ST = Revista Studii Teologice, Bucureşti.

Ms = manuscris

C U P R I N S

Introducere :

105
 1. Responsabilitatea propovăduirii cuvântului.......................................... 2
2. Criza predicii şi cauzele ei.................................................................... 5
3. Actualitatea predicii.............................................................................. 6
4. Predica de succes............................................................................... 8
5. Actualitatea temei................................................................................ 9

I. Influenţa operei Sfântului Vasile cel Mare asupra

Sfântului Teodor Studitul

I. 1. Mănăstirile de tip vasilian.................................................................. 12

I. 2. Originalitatea modelului studit.......................................................... 16
I. 3. Întrebuinţarea cuvântului de la Sfântul Vasile cel Mare.................... 17

II. Viaţa Sfântului Teodor Studitul

II. 1. Naşterea, copilăria şi formarea........................................................ 23
II. 2. Intrarea Sfântului Teodor în viaţa monahală.................................... 26
II. 3. Primul exil....................................................................................... 28
II. 4. Sfântul Teodor Studitul şi Mănăstirea Studion................................. 30
II. 5. Al doilea exil..................................................................................... 32
II. 6. Al treilea exil.................................................................................. 33
II.7. Ultimii ani de viaţă a Sfântului Teodor Studitul.................................. 40

III. Opera Sfântului Teodor Studitul

III.1. Conţinutul operei ........................................................................... 41
III.2. Etapele scrierilor studite................................................................. 47
III.3. Articole publicate în revistele româneşti despre Sfântul Teodor.......47
IV. Teme abordate în catehezele Sfântului Teodor Studitul
IV. 1. Viaţa monahală, viaţa îngerească...................................................52
IV. 2. Chinovia şi anahoreza.....................................................................53
IV. 3. Tunderea monahală – al doilea Botez.............................................57
IV.4. Viaţa internă a comunităţilor studite .................................................59
IV.5. Egumenul, părintele obştii monahale ...............................................63

106
 IV.5.1. Egumenul catehet ..............................................................64
IV.5.2. Egumenul şi deuvăluirea gândurilor ...................................66
IV.6. Ascultări şi îndeletniciri ....................................................................69
IV.6.1. Lucrarea cărturărească şi copierea manuscriselor ............75
IV.6.2. Pictatea icoanelor ..............................................................76
V. Vocaţia monahală
V.1. Mărturisirile şi făgăduinţele ...............................................................79
V.2. Cateheza şi mărturisirea ...................................................................80
V.3. Rugăciunile .......................................................................................83
V.4. Veşmintele ........................................................................................84
V. Vocaţia profetică sau învăţătorească a monahismului ........................85
Addenda: VI. Atitudinea Sfântului Teodor Studitul faţă de cultul Sfintelor
icoane
VI.1. Întruparea Domnului – temei al icoanei ...........................................88
VI.2. Conţinutul icoanei – Relaţia dintre icoană şi natura prototipului ......90
VI.3. Raportul dintre icoană şi persoană ..................................................91
VI.4. Cinstirea icoanei ..............................................................................93
VI.5. Valoarea catehetică a Sfintelor icoane în Biserica Ortodoxă ...........94
Concluzii ............................................................................................................97
Bibliografie ........................................................................................................101
Declaraţie de onestitate şi Curriculum vitae ......................................................104
Abrevieri ............................................................................................................105

107