Dispozițiile articolelor 34 și 35 nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale". În cazul proprietăţii industriale şi comerciale, excepţiile sau derogările sunt admise numai dacă ele sunt justificate în scopul salvgardării dreptului care constituie obiectul specific al acestei proprietăţi. Conform art. 36, teza a doua, interdicțiile sau restricțiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre. Art. 36 instituie ceea ce doctrina numește regula rațunii , având ca scop moderarea efectului principiului de bază, conform căruia, măsurile susceptibile să împiedice, direct sau indirect, real sau potenţial, comerţul internaţional sunt considerare măsuri având un efect echivalent. Restricţii şi discriminări care afectează libera circulaţie a mărfurilor pot apare şi ca o consecinţă a monopolurilor comerciale ale statului. Art. 37 alin. 1 TFUE impune statelor membre obligaţia de a adapta aceste monopoluri astfel încât să se garanteze ca, atunci când perioada de tranziţie a luat sfârşit, nici o discriminare privind condiţiile potrivit cărora mărfurile sunt dobândite şi desfăcute nu va exista între naţionalii statelor membre. Conform art. 37 alin. 2 statele membre nu vor introduce nicio noua măsură care contravine principiului stabilit la alin. 1 sau care restrânge domeniul de aplicare al articolelor care privesc interzicerea taxelor vamale şi restricţiile cantitative între statele membre. Pentru a putea fi invocată o excepție de la principiul liberei circulații a mărfurilor, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: - să nu existe în domeniu o directivă de armonizare a legislaţiilor statelor membre, care să aibă acelaşi scop cu măsura care a fost adoptată (în cazul unor măsuri de armonizare parțială, art. 36 poate fi invocat); - să nu se instituie o discriminare între bunurile importate sau exportate şi bunurile indigene care sunt comercializate pe piaţa naţională a unui stat membru; - măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea obiectivului urmărit; - măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul avut în vedere; - măsura nu trebuie să fie discriminatorie. Pe lângă excepțiile prevăzute în art. 36 din TFUE, pe cale jurisprudențială s-a prevăzut și existența așa-numitelor cerințe imperative/obiective de interes general (vizând anumite interese protejate, precum cele privind protecția mediului) pe care statele membre le pot utiliza pentru a justifica măsuri naționale. Aceste cerințe imperative se referă în special la eficiența controalelor fiscale, protecția sănătății publice, corectitudinea tranzacțiilor comerciale, protecția consumatorului, îmbunătățirea condițiilor de lucru, scopuri culturale, echilibrul financiar al sistemului de securitate socială, siguranța rutieră sau lupta împotriva infracționalității, care pot fi invocate însă doar pentru a justifica normele aplicate fără distincție între bunurile naționale și cele de import. 2. NOTIUNEA DE “LUCRATOR” Potrivit Curtii de Justitie a UE, noțiunea de “lucrător” nu poate face obiectul unor definiţii naţionale sau al unor interpretări restrictive, fiind o chestiune de drept comunitar şi nu de drept naţional. Ca atare, aceasta are o semnificație autonomă proprie dreptului Uniunii, trebuind să fie definită în conformitate cu criterii obiective, care caracterizează raporturile de muncă, ținându-se cont de drepturile și obligațiile persoanelor implicate. Pentru a defini conceptul de „lucrător”, Curtea de Justiţie a pornit de la existenţa unui raport de muncă, apreciind drept caracteristică esențială a acestui raport “circumstanţa că o persoană îndeplineşte pentru un anumit timp în folosul acesteia şi sub conducerea acesteia, prestaţii în schimbul căreia primeşte o remuneraţie” Elementele definitorii pentru ca un cetățean al unui stat membru să se circumscrie noțiunii de „lucrător‖ în sens european, sunt: - prestarea unei activități economice (munca reală și autentică, indiferent de durata ocupării unui loc de muncă, programul de lucru limitat, productivitatea scăzută sau natura raportului juridic dintre angajat și angajator, care poate fi atât un raport de drept public, cât și unul de drept privat; lucrătorii cu fracțiune de normă, stagiarii sau sportivii implicați în activități lucrative intră în definiția Curții dacă activitatea lor este reală și autentică); - remunerația (aceasta poate îmbrăca și forma unor prestații în natură; nivelul limitat al venitului nu împiedică o persoană să fie considerată lucrător; este exclusă numai munca voluntară care nu este remunerată sub nicio formă) - existența unei relații de muncă în care lucrătorul este subordonat angajatorului său (determinarea de către angajator a activității, a remunerației și a condițiilor de lucru, permițând diferențierea lucrătorilor de persoanele care desfășoară activități independente).
3. DISTINCTIA DINTRE DREPTUL DE
STABILIRE SI LIBERTATEA DE A PRESTA SERVICII În conformitate cu dispozițiile art. 49 alin. (1) din TFUE, dreptul de stabilire include dreptul de a începe și desfășura activități independente și de a înființa și conduce întreprinderi, ca activitate permanentă de natură stabilă și continuă, în aceleași condiții ca cele stabilite de legislația statului membru de stabilire pentru resortisanții săi proprii. Întrucât stabilirea trebuie să încludă un element transfrontalier, regulile dreptului de stabilire nu se pot aplica activităţilor ce se desfăşoară numai într-un stat membru. Libertatea de stabilire presupune așadar exercitarea într-un alt stat membru şi pentru un timp nelimitat, a unor activităţi comerciale precum exercitarea de profesiuni liberale, înfiinţarea unor societăţi comerciale sau înfiinţarea unor sucursale sau filiale ale societăţilor comerciale din alte state membre. Prin „societăţi” se înţeleg societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ. Conform art. 56-57 din TFUE, libera prestare a serviciilor se aplică tuturor serviciilor furnizate în mod normal contra unei remunerații, în măsura în care acestea nu sunt reglementate prin prevederi legate de libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor. Persoana care prestează un „serviciu‖ poate, în acest scop, să își continue temporar activitatea în statul membru în care este prestat serviciul, în aceleași condiții ca cele impuse de statul membru respectiv propriilor resortisanți. În această situaţie, prestatorul nu trebuie să se tabilească pe teritoriul statului unde prestează serviciul pentru că atunci ne-am afla în prezenţa libertăţii de stabilire. Elementul cheie ce permite diferențierea între libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor este acela de a şti dacă operatorul este stabilit în statul membru în care prestează serviciul în cauză (stabilire) sau activitățile sale în acest stat au caracter temporar (servicii). Caracterul temporar al activităţii nu ar trebui să însemne că prestatorul nu se poate dota cu o anumită infrastructură în statul membru în care se prestează serviciul, cum ar fi un birou sau un cabinet, în măsura în care această infrastructură este necesară în scopul prestării serviciului în cauză.
4. ETAPELE PUNERII IN APLICARE A
POLITICII DE COEZIUNE (DEZVOLTARE REGIONALA) - Bugetul politicii şi normele de utilizare a acestuia sunt stabilite de comun acord de Consiliu şi de Parlamentul European pe baza unei propuneri a Comisiei. Pe lângă normele comune pentru fondurile structurale şi de investiţii europene (FEDR, FSE, FC, FEADR şi FEPAM) există norme specifice pentru fiecare fond. - Principiile şi priorităţile politicii de coeziune sunt create printr-un proces de consultare între Comisie şi ţările UE. Fiecare stat membru elaborează un proiect de Acord de parteneriat care evidenţiază strategia ţării şi propune o listă de programe. Pe lângă acesta, statele membre prezintă proiecte de programe operaţionale (PO) care acoperă toate statele membre şi/sau regiunile. Vor exista, de asemenea, programe de cooperare care implică mai multe ţări. - Comisia negociază cu autorităţile naţionale asupra conţinutului final al Acordului de parteneriat, precum şi asupra fiecărui program. Programele prezintă priorităţile ţării şi/sau ale regiunilor sau domeniul de cooperare vizat. Lucrătorii, angajatorii şi organismele societăţii civile pot participa la programarea şi la gestionarea programelor operaţionale. - Programele sunt puse în aplicare de statele membre şi de regiunile acestora. Aceasta presupune selectarea, monitorizarea şi evaluarea a sute de mii de proiecte. Această activitate este organizată de "autorităţile de gestionare" din fiecare ţară şi/sau regiune. - Comisia alocă fondurile (pentru a permite ţărilor să înceapă efectuarea cheltuielilor pentru programele proprii). - Comisia plăteşte cheltuielile autorizate pentru fiecare ţară. - Comisia monitorizează fiecare program, împreună cu ţara vizată. - Comisia şi statele membre depun rapoarte pe perioada de programare
5. MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE (MEA)
Mandatul european de arestare constituie o procedură judiciară
simplificată de predare transfrontalieră - în scopul urmăririi penale sau executării unei pedepse sau măsuri de siguranță privative de libertate. Mandatul de arestare emis de autoritatea judiciară a unei țări este valabil pe întregul teritoriu al UE. Mecanismul, bazat pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești, este operațional în toate țările UE. Acesta funcționează prin contacte directe între autoritățile judiciare. Atunci când folosesc procedura mandatului european de arestare, autoritățile trebuie să respecte drepturile procedurale ale suspecților sau inculpaților - cum ar fi dreptul la informare, dreptul de a fi asistat de un avocat și eventual de un interpret, după cum se prevede în legislația țării în care este arestat. Statul în care persoana este arestată trebuie să transfere persoana respectivă în statul care a emis mandatul european de arestare într-un termen maxim de 60 de zile de la arestarea acesteia. Dacă persoana este de acord cu predarea, decizia de predare trebuie să fie luată într-un termen de 10 zile. Fapta pentru care s-a emis mandatul trebuie să se pedepsească cu cel puțin 3 ani de închisoare în țara emitentă. Statele membre ale UE nu mai pot refuza să își predea propriii cetățeni, cu excepția cazului în care preiau sarcina executării pedepsei cu închisoarea vizând persoana căutată. Țara care execută mandatul poate cere unele garanții: a. după o anumită perioadă persoana va avea dreptul de a cere reexaminarea cazului dacă pedeapsa primită este închisoare pe viață; b. persoana căutată poate executa restul de pedeapsă în țara care ar urma să îl predea, dacă are cetățenia acelei țări sau dacă își are reședința obișnuită în acest stat. O țară poate refuza să predea o persoană doar în cazul în care există un motiv obligatoriu sau facultativ de refuz: Motive obligatorii de refuz: - persoana a fost deja judecată pentru aceeași infracțiune (ne bis in idem) - persoana este un minor (nu a atins vârsta răspunderii penale în țara în care a fost arestat) - a intervenit amnistia (persoana ar fi putut fi urmărită penal în țara în care a fost arestată, dar în acel stat infracțiunea face obiectul unei amnistii). Motive facultative de refuz - exemple: - lipsa dublei incriminări pentru alte infracțiuni în afara celor 32 menționate anterior - competență teritorială - procedură penală în curs în țara de executare - termen de prescripție.
6. OBIECTIVELE POLITICII UE IN PLAN
EXTERN Obiectivele politicilor şi acţiunilor comune ale UE în plan extern vizează: - salvgardarea valorilor comune ale Uniunii Europene, a intereselor sale fundamentale, a securităţii, independenţei şi integrităţii sale; - consolidarea şi sprijinirea democraţiei, a supremaţiei legii, drepturilor omului şi dreptului internaţional; - menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite; - sprijinirea dezvoltării durabile din punct de vedere economic, social şi de mediu în ţările în curs de dezvoltare, în vederea eradicării sărăciei; - încurajarea integrării tuturor ţărilor în economia globală, inclusiv prin abolirea restricţiilor în comerţul internaţional; - promovarea unor măsuri pe plan internaţional menite a menţine şi îmbunătăţi calitatea mediului şi managementul sustenabil al resurselor naturale, pentru a asigura o dezvoltare durabilă; - asistarea populaţiilor, ţărilor şi regiunilor care se confruntă cu dezastre naturale sau produse de om; - promovarea unui sistem internaţional bazat pe o cooperare multilaterală întărită şi buna guvernare la nivel global.