FATA DE FUM de VLADIMIR COLIN

Mi-a ajuns la urechi o poveste, de nu stiu cand si nu stiu de unde, poveste veche. Traia odata un brutar, de care moartea
nu avea habar. Atat de slab si de cocarjat era, ca unii ii dadeau trei sute de ani, in vreme ce altii ii dadeau sapte sute de ani. Si
acest brutar era bun ca painea pe care o cocea, cu toate ca gurile rele nu incetau sa vorbeasca de rau si sa fie banuitori. Unii
ziceau de unde atata putere la un mosneag ca sa plamadeasca aluatul? Acum intre noi fie vorba, brutarul era un pic de vrajitor.
Ba ma tem ca tot cu ajutorul vrajilor o imbrobodise pe coana Moartea, ca nu mai sosise de veacuri sa-l stranga. In timp ce cocea
paine statea toata noaptea si citea din carti invechite de vreme, tot felul de descantece si semne incalcite zugravite cu sange.Toti
peretii erau plini de carti, iar deasupra lor stateau impaiati, trei corbi, trei bufnite si trei motani negri. Si apoi numai ce prindea a
sloveni din cartile lui, ca cei trei corbi inviau, batand din aripi, cele trei bufnite inviau si ele deschizand ferestrele de foc ale ochilor,
si cei trei motani inviau, frecandu-i-se de picioare, torcand si mieunand.
Si într-un rând, daca citi o pagina ingalbenita pe la colturi, lua o bucata de aluat si facu din el o fata. Puse papusa aceea pe lopata
si o vârî in cuptor, zicand:
-Radamada! Rodomodo! Rudumudu!
Si numai ce vârî papusa in cuptorul încins, ca se si inalta un abur ușor care strabatu cuptorul, apoi iesi afara ca un fum,
luând infatisarea unei fete mladie ca un cant, cu pletele pana la pamant. Apoi fata de fum purtata
de vant, zbura peste acoperisurile caselor, peste coroanele copacilor si se intoarse pe gaura
cheii intrand in brutaria vrajitorului. Cum veni fata, corbii croncanira , bufnitele batura din aripi,
iar motanii mieunara .
- Ai venit?, intreba brutarul.
- Ce-mi poruncesti?, intreba Fata de Fum.
- Oamenii cred ca am implinit trei sute de ani, altii imi dau chiar sapte sute, ei afla ca azi
am implinit noua sute de ani. Noua sute de ani! O vreme lunga. Am vazut crescand imparatii si
am vazut naruindu-se, am cunoscut bucuria si durerea, am stapanit comorile ascunse si am fost
mai puternic decat cei mai puternici.
- Ce –mi poruncesti? , intreba din nou , Fata de Fum.
- Nu iti poruncesc nimic. Du-te, fata de fum.Cunoaste lumea si bucura-te de viata., ca din
paine te tragi si esti buna ca painea, iar daca vreodata vei fi la o nevoie intoarce-te la mine, si te
voi ajuta.
Si Fata de Fum iesi afara si se inalta aidoma ca un fum, alunecand neauzita pe caldaram,
trecea pe langa oameni, dar oamenii nu o vedeau. Si asa cutreiera fata de fum pret de noua
ceasuri pe ulitele imparatiei, pana ajunse in fata unor ziduri in paragina. Tocmai vroi sa se
intoarca, cand atentia ii fu atrasa de un glas ragusit soptind tainic::
- Atunci asa ramane... la noapte!
- Dar barem te-ai ingrijit sa iti ascuti cutitul?, intreba in soapta un alt glas.
- Oho!, nu iti face grija, o sa-i gaureasca pielea., nu te teme. Dar nu mi-ai spus nici cum ill cheama, nici unde sa-l aflu. Fata
de fum se strecura in ceva ce semanase a casa , candva, si la lumina lunii vazu doi barbati stand jos.
- Ii zice Petrea pescarul, si sta in coliba de la marginea marii..
Fata de Fum daca ii privi mai atenta la lumina lunii se mira nespus. Unul era barbos si neingrijit purtand haine murdare si
zdrentaroase, iar celalalt din contra, purta straie domnesti, pana scumpa la palarie si parea tanar.
-Poti sa-i pui cruce lui Petrea pescarul, ii spuse barbosul, iar celalalt isi smulse din pieptar o piatra nestemata, si i-o dadu ,
zicand:
- Te mai asteapta una, daca te tii de fagaduiala.....
Fata de Fum nu mai statu sa mai auda si restul discutiei. Nevazuta si neauzita se ridica in vazduhul noptii si pluti catre
marginea marii, dornica sa-l vada pe cela care cutitul barbosului avea sa il omoare. Vantul o purta grabnic cum numai el stie, si
macar ca drumul pana la mare era lung , Fata de Fum auzi in curand mugetul marii. Luna lumina nisipul adormit , pe care era o
coliba de piatra. Si Fata de Fum luneca pe horn si se pomeni in coliba. Nu era mare coliba, pe pereti erau scule pescaresti , iar
intr-un ungher era un pat saracacios, unde dormea un flacau. Dormea cu fata in sus, iar lumina lunii ii scalda fata , curata ca
cioplita in piatra alba. Atat de frumos il gasi Fata de Fum ca pe loc se indragosti de el. Fata nu se mai satura sa-l priveasca.
Intr-un tarziu, fara sa stie ce face, isi lipi buzele ei de buzele flacaului. Acesta zambi in somn, pentru ca in visul lui se ivise o fata
inalta si mladie ca un cant si cu pletele pana la pamant. Dar chiar in clipa aceea cineva incerca usa, care se deschise si in coliba
patrunse barbosul cu un cutit in mana. Fata, mladie ca un cant si cu pletele pana la pamant , pieri din visul pescarului.
- Trezeste-te! facu Fata de Fum. Trezeste-te!

1
 Dar flacaul nu se trezi si barbosul inainta cu pasi ca de pisica. Niciun om nu putea sa auda glasul Fetei de Fum, dupa cum
niciun om nu ii putea zari faptura subtire. Atunci Fata de Fum se repezi sa rastoarne scaunelul cu trei picioare de langa o masuta,
dar mainile ei de fum n-aveau putere și nu puteau prinde lemnul, necum sa-l urnească. Iar bărbosul înainta furiș, ca o pisică.
Înspăimântată, Fata de Fum prinse a se zbate între pereții colibei: alerga de la un perete la altul, striga și plângea și se
repezi la omul cu barbă neagră și-l izbi cu pumnii peste față. Dar bărbosul nu auzi, nu vazu și nu simți nimic. Și până la flăcăul
adormit mai avea de făcut un pas și lama cuțitului scânteia, rece și neînduplecată.
Atunci Fata de Fum se năpusti spre ușa întredeschisă și se avântă până la norii tolăniți sus, sus, deasupra țărmului de
nisip.
- Ia te uită, o fată de fum! spuse un nor.
-Ajutor ! strigă Fata de Fum , il ucide!
- Cine ? unde?,.....Ce s-a intamplat?
Si fata ii spuse tot. Atunci norul coborî cu Fata de Fum si intra in coliba. Si fata vazu cun barbosul se oprise, stand aplecat
deasupra pescarului cu cutitul ridicat.
- Repede! , zise Fata de Fum.
Si norul slobozi un fulger care lovi cutitul si de indata in coliba incepu sa ploua. Barbosul racni, iar pescarul trezandu-se, din
cauza ploii, se arunca asupra barbosului. Si in coliba incepu o lupta pe viata si pe moarte. In timp ce Fata de Fum statea cu
sufletul la gura , in timp ce in coliba inca ploua, in timp ce afara soarele stralucea sus pe cer. Si tinu lupta pana seara, cand
Petrea Pescarul il dovedi pe barbos. Apoi Petrea Pescarul il lega zdravan pe barbos, il lua ca pe un sac in spate si se îndreptă
spre cetate, cu gandul sa il lepede la picioarele judecatorului. Si Fata de Fum pasea alturi de pescar , tacuta si nevazuta. Dar
cum drumul era lung , Petrea pescarul osteni. Se aseza pe un bolovan. Intre timp Barbosul se trezi. Si incepu sa spuna:
-Lasa-ma, Petrea Pescaru, sa ma duc in lumea mea, ca de nu, o sa-ti para rau!
-Ce ti-am facut de- ai vrut sa ma omori?
-Nu mi-i ingaduit sa vorbesc.
- Asa ? Mai vedem noi . Si fiindca se mai odihnise, il ridica si legat il puse sa mearga pe propiile picioare. Asa intrara in
cetate, odata cu zorii....
Si lumea se minuna cand vazu ca flacaul ducea un barbos legat ca pe un urs cu ursarul lui. Si apoi daca mai auzira si ca ,
barbosul a vrut sa il omoare pe flacau, se stranse multa lume si strigau sa se faca dreptate. Atata larma se inalta din ulita , ca
imparatul se trezi din somn.
-Cine nu ma lasa sa dorm? , striga el cu asprime. Apoi afla de la slugile lui ca un flacau aduse prins un ucigas.
-Daca tot mi-a stricat somnul, ia sa-i infatisati ianintea judecatii mele. Si iaca asa se pomeni Petrea Pescarul , față in față
cu imparatul, căruia ii povesti toata tarasenia. Fata de Fum statea langa el si era numai ochi si urechi. In fine, imparatul se lamuri
cum stau lucrurile , Deodata se deschise usile si in incapere intra un tanar imbracat in straie scumpe.
-Pofteste, feciorasul meu, pofteste si invata cum sa carmuiesti. Fata de Fum dadu un tipat neauzit ca il recunoscu pe omul
din coliba, care il tocmise pe barbos sa-l omoare pe Petrea Pescarul. Era omul cu straie domnesti si cu pana scumpa la palarie.
-El e! El e! striga fata uitand ca nimeni nu o poate auzi. Priviti, ii lipseste o piatra nestemata de la pieptar. Cautati-l pe
barbos si o veti gasi. Dupa ce saruta dreapta tatalui sau, se aseza in jilt, zicand:
-Cum ? zise el. Flăcăul a cutezat să ridice mâna asupra acestui om cu barbă?
-Dimpotriva, zise imparatul. Se vede cat de colo ca nu te pricepi sa imparti dreptatea. Barbosul e vinovat si flacaul a venit
sa ni se planga.
-Se poate? N-as crede, Măria ta, indrazni feciorul. Sa ma fi înselat eu oare? Stii ceva? Îingaduie, rogu-te, sa cercetez eu .
Imparatul se rasuci catre mai marii dregatorilor si cum incepu sa caste, zise:
-Măi, dar de dimineata m-am mai sculat!
-Culca-te fara grija , Măria ta, vorbi cu graba feciorul împărătesc, ca am sa fac eu dreptate , nu te teme.
Se bucura imparatul cand vazu cat de harnic era feciorul sau. Si se duse la culcare, petrecut de sfetnici și de slugi.
- Așa, râse feciorul văzându-se singur cu împricinații și, îndată, chemând straja, porunci: Luați-l pe ticălos și vârâți-l în beci!
Straja se napusti asupra barbosului, care-și încrucișă însă brațele și spuse cu mare liniște:
-Nu pe mine neghiobilor, ci pe celalalt.
- Da!, facu si feciorul imparatului, si maine sa nu uitati sa-l scurtati si de cap. Fata de Fum cand auzi , nu-i venea sa creada.
Degeaba a tipat ea , ca Petrea Pescarul nu e vinovat, ci barbosul. Nu o vedea si nu o auzea nimeni. Si straja fara sa tina seama
de strigatele lui, il azvarlira in beciul palatului. Se strecura si Fata de Fum cu el in beci, dar ce folos, nu avea cum sa-l ajute. ``Ba
pot ! , isi zise fata și, strecurându-se pe gaura cheii, ieși din beci și pluti cât putu mai repede până la brutăria bătrânului vrăjitor.
Acolo intră pe fereastra deschisă și, văzând-o, motanii negri mieunară de trei ori, bufnițele bătură din aripi, iar corbii
croncăniră.
-Stiu de ce ai venit , facu brutarul . Am aflat de mult cat de stramba e dreptatea imparatilor.
-Ai spus ca la nevoie îmi vei da o mana de ajutor, glăsui Fata de Fum. De ce vrea feciorul împăratului să-l ucidă?
2
Bătrânul îi făcu semn să șadă.
-Feciorul imparatului e capetenia a treizeci de talhari vestiti. Barbosul, facea si el parte din ceata. Odata Petrea Pescarul a
dat peste acea ceata. Dar Petrea Pescarul nu il recunoscu pe fiul imparatului. Dar temandu-se ca intr-o zi Petrea pescarul il va
recunoaste, s-a hotarat sa il ucida.
-Ajuta-ma sa -l scot din beci, se rugă fata.
Batranul lua o sita rotunda , turna doi pumni de faina in ea si prinse a cerne faina peste un ochi de sticla neagra. Cand se
uita, Fata de Fum vazu ca din faina se alege intocmai beciul in care statea Petrea Pescarul. Cand vazu beciul si pe flacau, inima
i se stranse.
- Bine! spuse batranul. Apoi cu degetul aratator trase o dâră prin mijlocul unuia din peretii de faina ce inchipuia peretii
beciului. Si apoi tot lunecand pe ochiul de sticla, degetul marca un cerculet, apoi se lasa sa alunece pana la marginea ochiului de
sticla. Deodata Petrea Pescarul auzi un uruit, iar peretele din stanga sa se narui, lasand calea sloboda. Petrea Pescarul se repezi
prin spartura si vazu un drum care il scotea din hruba. Si merse el, merse, pana la o cripta mica, acel cerculet de pe ochiul de
sticla al Vrajitorului. Dupa care drumul continua mai departe. Si il scoase pe flacau afara la lumina zilei tocmai langa malul marii.
Apoi vrajitorul, cernu faina pe locul dârei, astupand peretele si drumul la loc ca si cum nici nu a fost.
- Acum Petrea Pescarul e liber. Ei, ti-am facut pe voie. Mai ai doua dorinti, asa ca chibzuieste bine inainte de a-mi mai cere
ceva.
- Iti multumesc!, zise Fata de Fum si, iesind pe fereastra, pluti si se duse tocmai la marginea marii unde Petrea Pescarul se
afla in cripta mosului, pe care degetele sale o desenara. Un fel de pestera. Acolo avea sa se ascunda o vreme Petrea Pescarul.
Cand ajunse Fata de Fum la cripta rotunda, flacaul dormea. Nu prea a avut timp sa doarma in beciul imparatului. Fata de Fum ii
atinse buzele lui si asa patrunse in visul sau. Visul lui Petrea Pescarul era o tara prin care flăcăul umbla, fluierand. Cat priveai cu
ochii se intindera un nisip auriu. Marea foșnea nevăzută. Si deodată Petrea Pescarul se impedica de un bolovan. Dar nu era un
bolovan, era capul barbosului, care voise sa il ucida.
- Fereste-te ! zise atunci cineva și flacaul vazu o fata inalta si mladie ca un cant cu pletele pana la pamnat, pe care o mai
visase candva. Si pletele ii erau fumuri si ochii cenusii, iar mantaua parea de argint...
Capul barbosului pieri in nisip.
- Ce frumoasa esti! spuse Petrea Pescarul.
- Si tu esti frumos, zise fata cu plete fumurii. Pasira alaturi unul langa altul pe nisipul auriu. Apoi ei se inaltara in vazduh ,
plutind usor. Capul barbosului se ivi iar din nisip. Incerca sa il muste de picioare pe flacau. Dar acesta se ridica binisor si niciun
cap de barbos nu il mai putea ajunge. Dar si capul se ridica . Ciudat mai era sa vezi un cap, despartit de corp, un cap cu barba
care plutea si se hlizea prin aer.
- Pun eu mana pe tine, Petrea Pescarul! striga capul.
- Nu te teme, Petrea Pescarul, capul de colo e capul unui talhar din ceata celor treizeci de talhari, iar capetenie li-i feciorul
imparatului. Nici nu isi sfarsi vorba ca, aparura niste straie scumpe domnesti zburand spre el. Erau straiele feciorului imparatului.
Si vorbeau cu glasul lui:
- Mi-ai scapat o data, Petrea Pescarul, dar a doua oara nu ai sa mai scapi. Pe el, barbosule!
Si capul barbosului se napusti asupra flacaului. El se lupta cu capul si daca vazu ca nu il poate dovedi, fluiera si aparura alte
treizeci de capete care se ridicara si se napustiră asupra lui Petrea Pescarul. In acest timp straiele se infasurara in jurul lui Petrea
Pescarul, incercand sa-i ingreuneze miscarile.
- Am sa te ajut , Petrea Pescaru, nu te teme! strigă ea.
Și în clipa aceea flăcăul ieși din țara visului și în cripta rotundă de sub pământ se deșteptă. Lângă culcușul lui, Fata de Fum se
ridicase în picioare.
Petrea Pescarul oftă:
- Iar am pierdut-o! De as mai putea sa o vad o data pe fata cu plete fumuri, m-as lupta cu toate capetele tâlharilor din lume.
Fata de Fum îl auzi și se bucură, apoi se întristă. Era atat de aproape de el și nu-i putea spune o vorbă! Apoi flacaul se intoarse
la coliba lui de unde isi lua sculele pescaresti si se intoarse iar la locul lui. Apoi se duse in largul marii, unde pescui. Pe inserat
se intoarse. In tot acest timp, Fata de Fum era umbra lui. Cand sa se culce se intreba:
- Oare o sa mai dau iar de fata cu plete fumurii?
- De indata, zise Fata. Si cand adormi, fata se intoarse iar in visul lui, de unde il lasase cu o seara in urma. Si Petrea
pescarul se bucura nespus, vazand-o. Dar si visul continua, cu lupta dintre el si straiele domnesti precum si capurile talharilor.
Acestea incercau sa –l muste si sa-l copleseasca., in timp ce si straiele domnesti ii stinghereau miscarile.
Dar Petrea Pescarul mai tinea minte vorbele Fetei de Fum, vorbe care ii spuneau ca il va ajuta. Si deodata Fata de Fum rosti in
cele patru vanturi:
- Brutar solomonar!
Si se ivira, ca din pamant, trei corbi. Acestia se repezira la capete si le scoaseră ochii. Ramase fara ochi, capetele incepura sa
strige de durere si sa cada si sa se ciocneasca intre ele, ca niste bile zvârlite de mâna unui popicar nevăzut, pana cazura toate
3
jos in nisip. Si cum atinseră nisipul, acestea pieriră. Flacaul atunci apuca straiele imparatesti si le sfasie, asa cum rupi o panza.
- S-a ispravit cu mine, Petrea Pescarul, racni glasul feciorului imparatului, iar straiele pieriră in departarea necuprinsă
- Dă-mi mâna, fată cu plete fumurii, vorbi atunci flăcăul și, de mână cu fata, pluti lin, în văzduhul senin.
- Ți-a fost dor de mine, Petrea Pescaru? întrebă ea, împungându-l cu privirile.
-Ramai cu mine, fata cu plete fumurii, se rugă el. Vino pe pământul oamenilor...
Dar o umbră trecu peste fața fetei și flăcăul îi auzi glasul încărcat de tristețe:
- Și pe pământul oamenilor sunt lângă tine, doar că nu mă poți vedea și auzi. O, Perea Pescaru, mai degrabă rămâi tu în
țara visului și uită de oameni...
Numai că flăcăul nu se învoi să uite, om se simțea și printre oameni voia să-și ducă traiul.
-Trezeste-te , Petrea Pescarul , si flacaul se trezi in cripta rotunda, dezamagit ca visul lui luase iar sfarsit.
- Ramai cu mine, fata cu plete fumurii, rosti încă o dată flăcăul. Daca ma vezi si ma auzi , ramai aici, cu mine.
Iar Fata de Fum daca il auzi, planse si fugi din cripta. Dupa care lua drumul cetatii. Si nu mica i-a fost mirarea, daca auzi ca
pe tarmul marii se gasira lesurile unor talhari si acestea erau lipsite de lumina ochilor. Mai incolo afla ca feciorul imparatului se
imbolnavi grav, tragand sa moara si nici un vraci vestit nu putea sa-i dea de leac.
- Asa-i trebuie, facu Fata de Fum.
Apoi Fata de Fum, luind o hotarare, se intoarse la brutar. In brutarie era liniste. Cei trei corbi stateau impaiati pe cartile lui.
- Stiu de ce ai venit, facu iar brutarul. Ti-am spus sa te gandesti bine inainte de a cere ceva.
- Vreau sa ma faci om! spuse Fata de Fum.
- Oamenii mor, gandeste-te bine...
- Sa ma faci om e a doua dorinta, iar daca nu mi-o placea, ma vei intoarce iar la ce am fost.
- Uiti ca te-am ajutat pe cand te aflai in tara visului. Ti-a mai ramas o singura dorinta. Gandeste-te bine, ca devenind om,
asa vei ramane. Si vei cunoaste toate suferintele oamenilor.
Si Fata de Fum se uita in ochii brutarului si vazu mulțimi de oameni trecând în șiruri dese. Erau oamenii cei mulți ai
Pământului și ei treceau, treceau mereu, ca valurile fără odihnă ale mării. Unii țineau în mâini sculele de care se slujiseră zi de zi,
alții purtau un palat sau o casă, unii duceau o faptă bună, alții-și înălțau mâinile pătate de sânge.
- Cine sunt? întrebă cu spaimă Fata de Fum.
- Sunt toti oamenii pe care i-am cunoscut si s-au perindat prin fata ochilor mei in toti acesti noua sute de ani.
- Si unde se duc?
- La moarte!...raspunse batranul.
- Uita-te aici, facu batranul.
Si fata se uita la ochiul de sticla. Si daca se uita, vazu o fata, o fata inalta si mladie ca un cant cu pletele pana la pamant.
- Asa sunt eu?, intreba ea.
Si fata se uita mai departe. Vazu ca fata alerga fericita pe ochiul de sticla, razand stralucitoare de tinerete, jucand ca o
sfarleaza vie. Si daca se uita ea mai departe, vazu ca pe fața fetei aparura, mai intai niste brazde suptiri, mai apoi ele se adancira,
si ii brazdară fața. Nu mai alerga, mergea anevoie. Pletele fumurii se facura sure si spinarea i se garbovi. Apoi se ajuta de un
toiag. Acum era o femeie batrana , șontâcă, cu parul alb, care de abia mai mergea. Si batrana se impedica si se prabusi. Si
ramase asa. Apoi trupul i se imputina pana disparu de tot.
- Gandeste-te bine , repeta brutarul.
Fata de Fum atunci planse indelung. Si se gandi si la Petrea Pescarul.
- Nu mi-ai spus tot. Din chipuril tale lipsesc dragostea si lupta.
-Ti-am aratat numai de ce ai a te teme. Celelalte trebuie sa le descoperi singura.
Si batranul merse la rafturile lui cu carti si alese cea mai veche carte. O deschise acolo unde stia si citi:
- Iar Fata de Fum va fi pentru trei ceasuri fată vie. Dar pentru ca vie sa ramana si sa intre in randul oamenilor, trebuie sa
dovedeasca tot ce-l face pe om , om. Si daca cele trei ceasuri se vor scurge, fara ca Fata de Fum sa faca vreo dovada in acest
sens, se va raspandi in vazduhul fara margini, incat si amintirea ii va pieri. Atunci corbii croncanira , bufnitele batura din aripi si
motanii mieunara. Fata de Fum glasui linistit:
- Fa din mine un om, batrane, si lasa-ma sa-mi cuceresc partea harazita de bucurii si de dureri!..... Lasa-ma sa cunosc
bucuria si durerea... Si avea sa o cunoasca din plin...
- Fie, spuse brutarul.
Si amesteca intr-un șip se piatra trei picaturi rosii cu trei picaturi negre si puse licoarea la fiert. Apoi trasa un cerc pe podea si fata
se aseza in inima cercului.
- Bea, porunci batranul, intinzandu-i licoarea fumeganda.
Si fata bau si simti o gheara de foc rascolindu-i trupul si in clipa aceea fulgere rosii o strapunsera, trasnind din cercul vrajit. Si
Fata de Fum se prabusi sub arsura fulgerelor, sfasiata de o inspaimantatoare durere, dar cand se ridica era inalta si mladie ca un
cant, cu pletele pana la pamant. Si pletele erau fumurii, ochii cenusii si mantaua-i parea de argint.
4
Si daca isi inalta bratul, simti ca atarna greu, si daca isi clatina capul, pletele ii fosnira.
- Din clipa asta ai trei ceasuri de-ncercare, spuse bătrânul, sarutand-o pe frunte. Si eu nu te mai pot ajuta...
Iar fata se apleca adanc in fata lui si ii multumi, in timp ce corbii croncanira , bufnitele azvarleau foc pe fereastra ochilor, iar
motanii torceau.
Si iesi fata dornica sa ajunga mai repede la Petrea Pescarul. Si nu facu multi pasi ca se intalni cu un grup de oameni . Pe
un pat de aur purtat pe umerii slujitorilor, trecea feciorul cel bolnav al imparatului. Asta pentru ca ultimul vraci pe care il chemase ii
recomandase sa-l scoata la aer. Bolnavul purta tot straiele domnesti pe care Petrea Pescarul le sfasiase in tara visului. Acele
straie se lipira de piele si nimeni nu putu sa i le scoata. Vazand ca trece feciorul imparatului, fata vroi sa se ascunda. Dar prea
tarziu. In clipa aceea se inalta glasul feciorului imparatului:
- Prindeti-o pe fata cu plete fumurii! Strajile se repezira sa implineasca porunca, macar ca buzele bolnavului ramaseră
inchise si nici nu o vazuseră, că ochii ii erau inchisi. Dar vezi bine, straiele o recunoscuseră si ele dadura porunca. Apoi alaiul se
indrepta spre palat. Odata inchis in odaile lui, feciorul de imparat ceru sa i se infatiseze fata. Si straiele domnesti pe care le
sfasiase Petrea Pescarul prinseră a o iscodi:
- Unde e Petrea Pescarul?
- Nu stiu, raspunse fata.
- Pentru ultima oara te intreb unde se afla Petrea Pescarul. Si tine seama, calaul o sa-ti dezlege limba.
- Nu stiu, repeta fata.
Atunci fu chemat calaul si i se porunci s-o faca pe fata sa graiasca. Si acolo langa patul feciorului de imparat, calaul isi
arata mestesugul. Si fata cu plete fumurii fu schingiuita cu fierul rosu si-n clestele durerii fata planse cu lacrimi de sange.
- Unde se afla Petrea Pescarul? striga calaul.
- Nu stiu, raspundea fata si gemetele ei se amestecau cu gemetele feciorului de imparat, care se zvarcolea pe patul de aur.
Iar calaul se inversuna tot mai mult, sporidu-i chinul fetei, dintr-atat cresteau si durerile bolnavului intins pe pat. Feciorul
imparatului se mai zbatu o data si, fara sa stie, isi sfasie singur straiele, desavarsind cele incepute de Petrea Pescarul. Si in clipa
cand straiele fura bucati, o viperă neagra iesi din gura bolnavului si se ascunse in colturile palatului. Iar feciorul de imparat isi
dadu duhul. Calaul, cum nu luase seama, ca feciorul de imparat murise, schingiui inainte pe biata fata. Intr-un tarziu cand nu mai
auzi glasul feciorului de imparat, se opri. Vazand ca murise, alerga sa duca vestea. Curand incaperea se umplu de vraci ,sluji si
veni si imparatul. Unul din vraci, vazand fata, intreba:
- Ce e cu fata asta aici, luati-o de aici. Calaul temându-se ca imparatul o sa –l pedepseasca daca ar afla ca a schingiuit-o
pe fata fara porunca lui, o lua in brate, că de mers fata nu mai putea merge, si o lepada pe un maidan langa zidul cetatii. Si trecu
un ceas: intaiul din cele trei sorocite....
Fata zăcea acum pe maidan și câinii se adunaseră și-i linseră sângele de pe mâini și de pe față. Dacă-și veni în fire, se
gandi la Petrea Pescarul. Asta ii dadu puteri si aflandu-se din intamplare acolo niste bete, fata se sprijini de ele si reusi sa se
ridice. Vai, dar nu mai era mladie ca un cant...Si iesi din cetate. Se târî multă vreme, căzând și din nou ridicându-se, iar chinurile
prin care trecu nu erau mai ușoare decât cele îndurate în încăperea feciorului de împărat. Și dacă ajunse lângă o padure, acolo
vazu o casa. Se bucura ca avea sa –i dea cineva niste apa. Dar cand se apropie de casa, se auzi un strigat si o valvataie mare
cuprinse casa. Trambe de fum si limbi de foc, ieseau pe fereastra si prin acoperis. In timp ce un glas de copil striga tot mai slab.
Si gafaind fata intra in casa, se târî prin foc, fumul inecacios o cuprinse, bârne de foc cadeau si o loveau, deschizandu-i ranile
provocate de calau. Si o data cu ele si durerea spori. Cand afla intr-un ungher un copil. Cu ultimele puteri lua copilul si
infasurandu-l in mantia ei, se târî afara. Betele cu care se sprijinea se aprinsera si ele. Cu copilu in brate se târî pe coate si iesi
din casa cuprinsa de flacari. Si pletele fumurii se parlisera si mantaua se aprinse, nu mai parea de argint. Mantui copilul si se
rostogoli stingand flacarile ce ii cuprinseră mantaua. Se târî in padure si pamantul ii racori trupul. `Nu , nu mai e mult ` ii trecu prin
minte. Si asta ii dadu puteri noi. Cel de al doile ceas se scurse si el.
Atunci gemu și o durere crâncenă, mai înfricoșătoare decât fierul călăului, mai cumplită decât ghearele focului îi sfâșie inima:
acolo, într-o poiană, Petrea Pescaru trecea la braț cu o fată. Și râdeau amândoi și se priveau în ochi, și fata își lăsa capul pe
pieptul lui.
Întinsă la pământ, cu fruntea în frunzele uscate, fata cu plete fumurii plânse. I se părea că viața i se scurge prin șuvoaiele sărate
ale lacrimilor și nu vedea de ce s-ar mai scula, de ce s-ar târî cu prețul atâtor chinuri și nu vedea de ce ar mai trăi.
Prin pânza lacrimilor își ridică fruntea și în poiană îi văzu din nou pe cei doi, sărutându-se.
Atunci ceva se răzvrăti în biata ei inimă strivită și fata strigă printre lacrimi:
- Nu! Nu poate fi el! si cu un efort se apropie de cei doi. Flăcăul își întoarse capul și fata văzu că nu era Petrea Pescaru. Chipul
flăcăului strălucea de bucuria dragostei, era frumos ca dragostea, dar nu era chipul lui Petrea Pescaru.
Fata își uită durerea, de parcă cineva i-ar fi luat-o cu mâna. Se ridică și inima-i cântă. Și, măcar că sclipirea din ochii ei
cenușii pierise, mâncată de sarea lacrimilor, fata prinse a alerga printre trunchiurile pădurii, alergă împleticindu-se, căzu și se
ridică, alergă râzând cu brațele deschise ca pentru o îmbrățișare, alergă cu sufletul la gură și, ieșind din pădure, ajunse la
marginea mării.
5
 Si mult se minuna Petrea Pescarul cand o faptura plapanda si ranita, plina de sange, cu fata inegrita de funingine, cu vesmintele
rupte si arse, ii cazu la picioare. Gandul il duse la fata din visul lui, cand o intalnise pentru prima oara. Era o femeie zdrobita de
osteneala, cu ochii stinsi cu pletele ciuntite si mantaua arsa.
- Cine esti tu? intreba Petrea Pescarul si inima i se stranse de mila.
Dar ea nu mai avea puterea sa rosteasca o vorbă si, fericita, se stranse la pieptul lui.
Si-n clipa aceea batu al treilea ceas din cele trei de incercare. Peretii de pamant ai criptei străluciră ca niște oglinzi si un glas se
auzi tunand pe sub bolti.
- Un om s-a nascut printre voi. Bucurati-va, oameni!
Si pamantul canta, marea suna, si vazduhul vui, iar daca isi pleca ochii, Petrea Pescarul vazu ca tine in brate o fata inalta , mladie
ca un cant, cu pletele pana –n pamant. Și pletele erau fumurii, ochii cenusii, iar mantaua –i parea de argint.
- Tu? striga flacaul , nevenindu-i sa-si creada ochilor.Tu?
- Eu, Petrea Pescarul, spuse fata, iar zambetul ei era bun și trist, ca unui om care stie.
Atunci Vrajitorul se ivi in oglinda peretilor si rosti cu blandete:
-Fii fericita, fata mea de fum! Ti-ai castigat cu truda fericirea. Doar singura fericire adevarata este cea castigata cu truda...
Chipul lui pieri din oglindă si, in locul unde se ivise, se casca o poarta stralucitoare. În brațe cu fata îndelung visată, Petrea
Pescarul trecu pe poartă și, dacă merse pe sub bolți tăcute, nimeri într-o încăpere uriașă.
De jos și până sus pereții erau acoperiți cu comori, cum ochi de pământean nu mai văzuseră. Era comoara celor treizeci de
talhari, care in frunte cu feciorul imparatului o stranseseră in multi ani de zile. Si cate nu erau acolo , blanuri rare, valuri de
matase, aur si pietre scumpe, nestemate si multe altele, pe care nici un muritor nu le mai vazuse vreodata.
Si se apucara cei doi sa imparta comoara tâlharilor la saraci si o mai impart si azi. Dacă află un om nevoiaș, sosesc în mare taină.
Nimeni nu-i vede, nimeni nu-i știe, dar se zice ca unde pier nevoile, copii, se vorbește despre fata cu plete fumurii, iar unde se
stinge durerea și-amarul, se zice că pe acolo a trecut Petrea Pescarul. ...